Manifest Româneşte I/2018 (3)

M

ărturisesc cititorilor şi recunosc în faţa organelor noului regim de democraţie populară, instituit şi în această rămăşiţă de ţară, spre binele egalităţii şi al toleranţei între oameni, al progresului şi al integrării între fostele naţiuni, următoarele: Originea: nesănătoasă – după bunicul mamei, răzeş din Vaslui (judeţele interbelice Tutova şi Fălciu); Orientarea: îl citez şi mă alătur întru totul „criminalului de război“ Mircea Vulcănescu: „Nu sunt un om de partid. Am fost, personal, şi înţeleg să rămân ce-am fost: un naţionalist creştin, situat la dreapta politică şi relativ la stânga socială.“ Pricina: am fost găsit vinovat pentru a fi român şi ortodox. Cred întru totul că România Mare este determinată geografic şi politic doar subsidiar, fiind, în fapt, expresia adevăratei trăiri a naţiunii române.

Arătând cele de mai sus, declar: Voi, care aţi rupt din ţară spre a le da potrivnicilor plocon; voi, care ne-aţi răstălmăcit obraznic Istoria şi rostul în lume – nu uitaţi: ne vom întoarce într-o zi!

Voi, care aţi mânjit sufletele şi aţi sfârtecat judecata tinerilor noştri, răsturnând Binele de la locul său legiuit în veac şi le-aţi dat nu Frumosul, ci abjectul, nu Viaţa, ci moartea, nu Libertatea, ci desfrâul, nu Dreptatea, ci trădarea, nu Adevărul, ci minciuna; voi, care ni l-aţi luat pe Hristos, care Frumosul, Viaţa, Libertatea, Dreptatea şi Adevărul este – nu uitaţi: ne vom întoarce într-o zi!

Voi, care v-aţi spurcat cu sminteala că Dumnezeu ar fi murit şi aţi pus în locul lui maimuţa, iar în locul Bisericii, uriaşul cimitir al neputinţelor omului căzut; voi, care l-aţi scopit pe om de Iubire, Credinţă şi Nădejde şi i-aţi dat numai fals şi incertitudine şi boală – nu uitaţi: ne vom întoarce într-o zi!

Voi, care aţi băgat în temniţă respectul şi dragul de muncă, minţind fără ruşine că am fi egali, că am avea dreptul de a face orice şi toate libertăţile – chiar la propria distrugere; voi, care vă faceţi plăcere bezmetică din batjocorirea sfântului, a eroului, a geniului – nu uitaţi: ne vom întoarce într-o zi!

Voi, care aţi dat cinstea pe ruşine şi v-aţi plecat spinările şi capetele cât aţi putut, doar ca să mai prindeţi o zi sau ca să parveniţi dimpreună cu ai voştri, înjosind ţara în toate grelele robii; voi… nu uitaţi: ne vom întoarce într-o zi! …iubind şi sângerând, ne vom întoarce într-o zi!

2018 | Manifest Româneşte | 3

28-53

Dosar de existenţe România Mare

Ileana Vulpescu (n. 1932) – litere Constantin Codrescu (n. 1931) – teatru Nicolae Volonciu (n. 1927) – drept Alexandru Surdu (n. 1938) – spiritualitate

„Afinităţi vizuale 1918-2018“ – fotoproiect tematic de Georgiana Gîrboan

*** 54

• Despre cele „patru clase la români“ [Recuperându-ne] de Viorel Buzdugan

55 • 85 de ani de la interzicerea „Cuvântului“ lui 3 • Autodenunţ •

[Editorial] de Ştefan Paraschiv

Nae Ionescu • [Inedite]

6 • Manifest • [Dreptul la cuvânt] de Dumitru Dîrul

56 • Femeia română • [Parfumul doamnelor] de Cezar Axinte

8

60 • Gheorghe Buzatu – omul şi istoricul • [Unde

• Reîntoarcerea la principii, reîntoarcerea la

noi • [Despre justiţie, cu dragoste] de Lucian Bolcaş

sunt cei care nu mai sunt?] de Sorin Liviu Damean

13 • Legea ţării • [Magistrale] de Aurel Jean Andrei

62 • O familie pentru România • [Coroana regală]

20

de Tudor Vişan-Miu

• Sistemul român de carte funciară [Panta

rhei?] de Radu Togan

65 • Rege şi tovarăş(i) • [Dreptul la cuvânt]

22 • „Nişte păsări nebune, care puseseră gând rău unei stânci…“ – Rareş Tiron în dialog cu Theodor Codreanu • [Nevoia de români a României]

de Cristian Vasilescu

68 • Stări de spirit în corespondența celui de-al

26 • Reîntregirea spirituală în vechile hotare

Doilea Război Mondial • [Sub focul amintirilor] de Corina-Oana Mazilu

[De la cult, la cultură] de Vasile Negru

71 • Cadre cu rămăşiţe • [De (pe) unde am rămas] de Radu Alexandru Ianoş

74 • Repetabila poruncă • [Glissando] de George Eugen Doinaru

77 • Confesiuni din Basarabia românească [Epistole] de Larisa Stegărescu

4 | Manifest Româneşte | 2018

Manifest Româneşte – revistă de artă, cultură şi istorie românească este o publicaţie ce slujeşte crezul naţionalist curat. Respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate, în mod ticălos, asupra poporului român şi asupra credinţei creştine – asupra oricărui popor şi asupra oricărei credinţe.

Cei ce manifestă româneşte iau, asupră-le, întreaga răspundere pentru propriul crez – scris şi tipărit în paginile revistei.

Manifest Româneşte se constituie într-o publicaţie naţională, al cărei program este reprezentat de întâlnirea dintre maeştri ai artelor (literatură, teatru, cinematografie), ai ştiinţelor umaniste (istorie, drept) şi tineri elevi şi studenţi din România, care afirmă conştiinţa nobilă a apartenenţei la o cultură europeană şi manifestă întocmai, în paginile revistei. Alături de un dosar omagial („de existenţă“, cum ar spune Camil Petrescu), prezentat Domniilor Voastre în exclusivitate, fiecare scriere în parte reprezintă o piesă de rezistenţă a manifestului. Dedicăm dosarul acestei ediţii unei stări de spirit pe care ne încăpăţânăm să nu o risipim nicicând: România Mare. Au apărut până acum: Din nume, în renume: Papil Panduru (pilot/ 2014-2015), Eu sunt autorul tragediei pe care o joacă atâţia: Adrian Păunescu (1/2017) şi Scump neam de Icari ce ne-mpresuri: Vulpeştii (2/2017).

Manifest Româneşte! – declară, necondiţionat, cei care semnează în paginile acestei reviste. Cum nu am putut reuşi conservarea unor garanţii financiare permanente, nu ne rămâne decât să trăim cu farmecul îndoielii şi al incertitudinii, dar şi să ne cinstim mecenatul: prezenta ediţie apare datorită sprijinului domnilor Aurel Jean Andrei şi Marian Dobre, precum şi al altor colaboratori. Probabil că, citind rândurile noastre, sunteţi martorii primului pas al reînchegării unui tineret militant, autentic, viu, asemenea celui interbelic, râvnind, fără încetare, renaşterea, nu numai în graniţele fireşti, legiuite de Bunul Dumnezeu, ci şi în spirit, a României Mari.

  Redacţia Revistei Manifest Româneşte www.facebook.com/manifestromaneste http://issuu.com/manifestromaneste

Senatul Ileana Vulpescu, Lucian Bolcaş, Petre Ţurlea, Jipa Rotaru, Aurel Jean Andrei, George Eugen Doinaru Redactor-şef & editorialist Ştefan Paraschiv stefanparaschiv.ro@gmail.com Manifestă Sorin Liviu Damean, Cezar Axinte, Vasile Negru, Dumitru Dîrul, Viorel Buzdugan, Radu Togan, Cristian Vasilescu Cu participarea maestrului Constantin Codrescu, a acad. prof. univ. dr. Alexandru Surdu, a prof. univ. dr. Nicolae Volonciu Secretar de redacţie Radu Preda Îşi dau concursul studenţii

Revista Manifest Româneşte apare sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, cu sprijinul Librăriei Mihai Eminescu din Bucureşti.

Rareş Tiron, Larisa Stegărescu, Tudor Vişan-Miu, Corina Oana Mazilu, Radu Alexandru Ianoş, Cornel Mihalache, Radu-Ştefan Ungureanu Meşteri fotografi şi editori Georgiana Gîrboan, Cosmin Gheongheos, Alexandru Ion Ilustraţii originale Sorin-Dumitru Roată

*** Ilustraţiile (fotografiile, lucrările de artă plastică) şi documentele acestui manifest românesc vă sunt înfăţişate datorită următorilor artişti/ colaboratori:

Corectură Rareş Tiron Concepţia şi realizarea emblemei Bogdan Uzum

Georgiana Gîrboan: coperte I-IV, 3, 7, 8, 10, 11, 13, 14, 17, 20-21, 22, 24, 26, 28-29, 30, 33, 34, 36, 37, 38, 40-41, 42-48, 50-53, 58, 59, 64, 65, 69, 71, 72, 75, 77; Şerban Milcoveanu (via Cristian Vasilescu): 55, 67; Sorin-Dumitru Roată: 57, 60; Alexandru Ion: 62.

Concepţia grafică şi militantă Ştefan Paraschiv Apare de câte ori trebuie.

Tipar efectuat de

Publicat: 2018 ISSN 2457-7545 | ISSN-L 2457-7545

2018 | Manifest Româneşte | 5

D

eclaraţia de Unire a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România, de la 27 martie 1918, incontestabil, este şi va rămâne pe veci un act istoric de mare importanţă. Să ne amintim cu toții că plămădirea României Dodoloaţe a început în Basarabia, partea situată la răsărit de Prut a Ţării Moldovei, care a fost anexată, fără consimţământul băştinaşilor, de Imperiul Rus în urma Tratatului de la București din 1812.

Prin înfăptuirea măreaţă a Unirii, întâi de toate s-a produs reunificarea celor două maluri ale Prutului în vechea Moldovă, datorită dorului de Casă şi curajului celor care au fost mai mult de o sută de ani orfani, marginalizaţi şi consideraţi de către imperialiştii ruşi, pe toată perioada ocupaţiei, oameni de soiul al II-lea.

Aici merită toată admiraţia noastră membrii Sfatului Ţării de la Chişinău, în frunte cu preşedintele Ion Inculeţ şi vicepreşedintele Pantelimon Halippa. Dorinţa basarabenilor de a se uni cu România le-a insuflat curaj şi celorlaţi români din vechile provincii, care n-au făcut decât să ducă până la bun sfârşit această dorinţă de veacuri, culminată la data de 1 Decembrie 1918 la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Mi-amintesc că prin anul 2007, pe când eram student la Cluj, pe coridoarele Bibliotecii Universitare Centrale, am avut prilejul să cunosc un domn excepţional, român ardelean, în vârstă de 89 de ani. După ce a aflat că sunt român din Transnistria, mi-a zis că „transnistrenii şi basarabenii sunt războinici“, la care eu un pic m-am indignat în sinea mea şi l-am întrebat, totuşi, de ce crede astfel! Mi-a răspuns că le cunoaşte vitejia şi curajul de care au dat dovadă, luptând cu ei cot la cot, atunci când eliberau Basarabia de sub jugul bolşevic în 1941.

Aici a mai adăugat ardeleanul ceva la ce eu până atunci nu am reflectat vreodată. Mi-a zis că România respiră şi azi datorită, în mare parte, basarabenilor şi transnistrenilor care de-a lungul secolelor au format un scut

6 | Manifest Româneşte | 2018

uman, ce cu greu şi cu mari jertfe au stat la straja hotarelor de la răsărit, înfruntând toate hoardele prădătoare.

România, Patria-Mamă a tuturor românilor, marchează anul acesta o sută de ani de la Marea Unire din 1918. Am scris marchează şi nu sărbătoreşte pentru că, oricât de mult şi-ar dori autorităţile de la Bucureşti să semene acest eveniment cu o sărbătoare adevărată, aceasta n-are cum să fie deplină fără participarea la masa de sărbătoare a tuturor provinciilor sale istorice. O spun cu toată simţirea mea de român pe care o împărtăşesc cu toţi românii din Ţară şi din statele din vecinătatea României de azi. E ca şi cum o mamă ar sărbători ziua familiei doar cu o parte dintre membrii săi, fără ca la această sărbătoare să fie prezenţi şi ceilalţi membri ai familiei.

Azi, la o sută de ani de la Marea Unire, mă rog lui Dumnezeu ca toţi românii să fie din nou împreună şi să nu cunoască drum de pribegie. Şi tare mi-aş mai dori ca să joc într-o horă imensă a Unirii în următorii ani, la care să fie prezent un domnitor demn de aceasta şi să ne zică, după cum avea să ne spună cu o sută de ani în urmă Regele Ferdinand: „S-a împlinit visul care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi dincoace de apele Prutului.“ Aşa să ne ajute Dumnezeu!

■ Dumitru Dîrul este un jurist din Basarabia românească, în cadrul Instituției Religioase de Misiune Socială „Diaconia“ a Mitropoliei Basarabiei, absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Cluj-Napoca.

Redacţia aderă la afirmaţiile noului nostru colaborator – România Mare este înfăptuirea a trei uniri succesive – şi dedică acest număr tinerilor chemaţi să reîntregească naţiunea română, număr care nu poate sta decât sub trista realitate a dezbinării spirituale şi teritoriale a românilor.

M

ărturisesc cititorilor revistei noastre că am gândit trei volume de amintiri, din care, evident, până acum am scris numai titlurile: primul, ca avocat: Meseria mea este să am dreptate; al doilea, tot ca avocat: Avocatura ca viciu și al treilea, ale cărui coordonate le-am proiectat în această ultimă perioadă: Reîntoarcerea la principii.

Nu este vorba numai de reîntoarcerea la principii în drept – deşi acest lucru se lasă aşteptat, de la legiferare, la aplicarea legilor –; mă gândesc la o chestiune mult mai profundă: reîntoarcerea unei nații la principiile ei formatoare. De asemenea, în decursul carierei, am început să fiu din ce în ce mai cucerit de ideile de constituționalitate, să mă îndrept spre aceste jocuri sclipitoare ale minții, la care ne provoacă dreptul public în special şi dreptul în general.

Toate ideile expuse în acest nou dialog de suflet mă bântuie în ultima vreme și cred că ar merita, fiecare, o dezvoltare cum se cuvine, dar cum spunea Emil Botta: „Pisicii galbene, de va-nțelege ceva, să-i spui că lenea ei seamănă grozav cu lenea mea...“

Ştefan Paraschiv: Cum se simte astăzi un om care era cât pe-aci să se nască în România Mare?

Lucian Bolcaş: Dacă mă gândesc la România Mare, mă gândesc că, purtând-o mereu în suflet şi în reperele mele de demnitate, mă simt astăzi un om împlinit. Dacă mă gândesc însă la cum arată România astăzi... am o o tristețe infinită... Ş.P.: Simțiți, deci, că România Mare – sau ceea ce ar fi putut să redevină – a fost, într-un fel, destinul dumneavoastră?

L.B.: România Mare, sigur, la mine, cum ar trebui să fie la orice român, este un destin genetic, dar ceea ce mă interesează, independent de limitele teritoriale, este nația, cum spunea Iorga, că națiunea este o noțiune mult mai cuprinzătoare decât o populație, o cetățenie, un teritoriu, este o spiritualitate care vine din veacuri și care trebuie să dăinuiască peste veacuri. Or, din punctul acesta de vedere, elementele esențiale ale fibrei naționale, care sunt, la ora actuală, şubrezite până la dispariția lor totală, mă îngrijorează. Ş.P.: Copilăria dumneavoastră şi bolşevizarea ţării, după august 1944, au coincis. Paradoxal, reperele dumneavoastră de demnitate atunci s-au format...

L.B.: Da, este adevărat, și este, totodată, un destin istoric, e un dat istoric pe care a trebuit să-l traversez – cum? Singurul lucru care m-a ajutat să nu mă pierd în acele vremuri – probabil că l-am deprins de la părinții mei – a fost ceva deosebit de important: să înțeleg ceea ce se întâmplă, de ce se întâmplă, cum se întâmplă și, bineînţeles, punându-mi mereu întrebarea pe care mi-o pun şi acum: ce se poate face?

Ş.P.: Cum a fost copilăria dumneavoastră în acele timpuri?

Cum s-a descurcat familia?

L.B.: Copilăria a fost normală, aș spune eu, în ciuda situației familiei din timpul războiului şi de după. Fiind ardelean, am fost în refugiu în Apuseni. Tatăl meu era din Oradea, oraș cedat prin Dictatul de la Viena. Nu îmi vin în minte decât niște amintiri imagistice ale acelor timpuri: o clădire deosebită din Beiuș – am fost şi acolo în refugiu –, munții care ne înconjurau... Dar amintiri despre ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat nu am.

Tatăl meu a fost socialist de formație, a urmat Facultatea de Drept la Cluj, unde a fost coleg cu Rațiu, pe care l-a cunoscut și cu care a vorbit de multe ori, împărtășindu-și fiecare ideile. A considerat că socialismul poate să fie o soluție, în primul rând pentru o Românie Mare care fusese crunt înjunghiată prin Dictatul de la Viena, crunt înjunghiată de hitlerism, care, de fapt, este autorul ciuntirii României: nemții ne-au ciuntit România, Dictatul de Viena a stat sub egida lui Hitler, iar Basarabia a fost dată rușilor, care, în stilul lor caracteristic, numai au luat-o, pur și simplu; sudul Dobrogei, în aceleași condiții. Cei care au ciuntit România au fost, în principal, nemții. Asta nu înseamnă că nu am resentimente puternice împotriva rușilor, care au făcut ce au făcut în Basarabia: o barbară încercare de deznaționalizare, făcută cu sălbăticie, prin trimiterea în Siberia a milioane de români, prin permanenta ameninţare a ceea ce a mai rămas din teritoriul naţional. Dacă e să compar ceea ce se întâmplă acum şi aici, aceleași efecte le are deznaţionalizarea care se realizează, prin alte mijloace, în România de după 1989.

Prin această orientare, a unui socialism naţional, tatăl meu a fost alături de Pătrășcanu, a cărui idee fundamentală a fost reîntregirea României, retrocedarea teritoriilor, pe cât s-a putut, după Dictatul de la Viena. Tatăl meu a fost la Cluj, la marea manifestație care a urmat după 30 august 1940, când a fost Dictatul de la Viena. Pe urmă, a fost în 1946, tot la Cluj, când Pătrășcanu a spus: „Înainte de a fi comunist, eu sunt român.“ Sunt cuvinte pe care mi le-a transmis și care mi-au rămas, într-o altă formă: înainte de a fi orice, eşti român și, dacă ești român, ești creștin. Fiind în această conjunctură politică, evident că după ce Pătrășcanu a fost lichidat au existat repercusiuni: mașina neagră care venea în miez de noapte și-l lua pe tatăl meu și nu știam când se va întoarce – din fericire se întorcea după o zi sau două... Mă rog, și mizeria materială... Cu greu a reușit să-și găsească un post oarecare, iar când a început reabilitarea celor ce fuseseră excluși din partid – și sigur că tatăl meu fusese exclus din partid –, el a fost chemat la comitetul municipal de partid, prin ’68, ca să se discute și reabilitarea lui. I s-a pus de către primul secretar o întrebare... nedibace, anume: „Tovarășu’ Bolcaș, pe cine ai vota alegerile care urmează?“ – şi atunci tatăl meu s-a înfuriat: „Tovarăși, eu am făcut alegerile partidului din ’45, am făcut alegerile din ’45 cu bună-credință, dar cu duritatea pe care o reprezentau acele alegeri atuncea, iar dumneavoastră astăzi mă întrebaţi cu cine aş vota? Este o glumă...“ – şi, evident, le-a spus la revedere fără a solicita reabilitarea, deși erau și situația

lui, și situația mea în joc, lucru pe care mi l-a împărtășit pe urmă și, într-un fel, cu scuze pentru că a luat hotărârea asta şi în numele meu... Şi eu i-am spus că a făcut foarte bine!

Anii de liceu au fost puși sub semnul unor frustrări, dacă vrei, de ordin material – e greu să porți în liceu un loden refăcut după vechiul loden al tatălui, mai ales când înveţi la un liceu cu pretenții, ca „Sfântul Sava“, dar m-am bucurat extraordinar pentru că am avut niște profesori deosebiți. Poate nu i-am înțeles atunci, dar acum îi înțeleg profund și, dacă am rămas cu dragoste pentru literatură, pentru muzică, pentru pictură, se datorează acestor profesori.

Faptul că mi s-a oferit accesul la fondul documentar al bibliotecii mi-a permis să iau contact cu o serie de scriitori, care, în vremea aceea, erau interziși, iar unii dintre ei sunt şi astăzi: Lucian Blaga, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Astfel, am aflat alte orizonturi, dincolo de manuale. Am învățat istoria României după un manual scris de Roller, un bolşevic antiromân, manual gros cât o cărămidă – chiar așa îi și spuneam: „cărămida lui Roller”.

Avantajul era că am trecut în revistă foarte, foarte atent datele și evenimtentele istorice; interpretarea lor, însă, ne aparținea și o găseam în istoria lui Giurescu. Iar în anii de liceu sigur că au fost şi evenimentele normale, glumele, participarea la cenaclurile literare ale liceului...

Facultatea a fost o vocație personală. Era moda inginerilor și tatăl meu, ca să-mi asigure un viitor stabil, încerca să mă îndrume spre această direcție, deși era conștient că rupe o tradiție de familie de trei generații înaintea lui... Şi totuși am urmat această linie! Dacă încerc să mă gândesc la anii de facultate, cred că m-am comportat ca o coardă de vioară: asimilam, chiar cercetam numai lucrurile cu care intram în rezonanță – a fost o selecție subiectivă, care a avut păcatul că a lăsat și anume lacune în urma ei. S-au petrecut, însă, pe parcursul carierei mele, niște deturnări de evaluări foarte interesante. De pildă, ca majoritatea studenților de la Drept, puneam dreptul administrativ ultimul, nu neapărat din cauza profesorilor, a metodei de predare, dar mi se părea mult prea rigid în acele vremuri ca să permită acele jocuri ale minții care înseamnă interpretările, corelările și așa mai departe. Dar, cum spuneam, pe parcursul activității, m-am apropiat de dreptul public și am apreciat, în mod deosbit, dreptul constituțional și dreptul administrativ. Aşa se face că, în dezbaterile din Parlament ale Legii contenciosului administrativ, am avut o contribuție... hai să o numesc doar eficientă, alături, evident, de autorul acestei legi, care este regretatul profesor Iorgovan.

Ceea ce mi-a caracterizat acești ani este o „ciudată“ foame de cultură, efectiv foame. Bântuiam cenaclurile literare alături de diverși prieteni, dintre care unii au fost poeți consacrați: Tudor George, zis Ahoe, Adi Cusin, un poet pe nedrept uitat, şi, fără să fim neapărat apropiaţi, Adrian Păunescu. La celebrul Nestor, ne întâlneam cu nume deosebite, care ne acceptau în preajma lor: mari critici de artă, de film. Îmi aduc aminte de profesorul Scrileru, de Biberi, de Petre Comarnescu.... Și la o cafea mică, ce costa 1 leu și 25 – dar discuţia era gratis –, stăteam patru-cinci ore, evoluând într-o discuție dezordonată tematic. Astfel, nu neapărat lecturile mele au fost

2018 | Manifest Româneşte | 9

dezordonate, cât discuţiile: am stat mereu în acest ferment cultural și a rămas mediul care îmi este propice – ca dovadă şi colaborarea noastră pentru Manifest Româneşte.

Am vorbit despre familia mea în sensul cel mai restrictiv al noţiunii. De la această familie am moştenit genetic şi ideatic patriotismul, care mie mi se pare un dar, alături de credinţa creştină, şi una dintre ideile cele mai importante în viaţa unui om.

I-am amintit şi în numărul precedent al revistei, dar simt nevoia să o fac din nou. Pe Nicolae Bolcaș, unchiul meu, l-a călăuzit românismul şi tot el i-a adus şi moartea – a fost îngropat de viu de hoardele ungureşti pentru iubirea de neam.

De atunci, spun întotdeauna că în pământul acestei ţări eu am îngropaţi nu numai morţii, în pământul ăsta îmi sunt îngropaţi şi vii... care trăiesc şi o să trăiască! În acelaşi timp, alt unchi, avocat, şi regretatul Raoul Șorban au colaborat îndeaproape, unchiul meu fiind alături de el în operaţiunea de salvare a unor evrei din teritoriile ocupate de horthyşti. Am avut o surpriză extraordinară după anul 2000, când, fiind în Parlament, am primit un telefon de la Raoul Şorban, care m-a întrebat: „Luciane, tu eşti?“, crezând că e vorba de unchiul meu, care i-a fost prieten apropiat. I-am explicat cine sunt şi a dorit să ne cunoaştem, dar, cu părere de rău, nu am reuşit să realizez acest lucru. Păstrez cu mult respect cărţile cu autograf ce mi le-a trimis...

Mai înainte, un unchi al cărui prenume am cinstea să-l port, Lucian Bolcaș, a fost om politic, publicist – cum se

10 | Manifest Româneşte | 2018

numea pe vremea aceea – şi scriitor. Călinescu, în Istoria Literaturii Române, doar îl menţionează în rândul scriitorilor minori, ceea ce, sigur, nu este un lucru deosebit, dar a fost un om care a vrut să se exprime în toate formele. El a trăit o viaţă chiar interesantă. Fiind student la Universitatea Maghiară din Cluj, la deschiderea anului universitar, în prezenţa trimisului Împăratului, el şi alţi studenţi au cântat „Deşteaptă-te, române“ şi, apoi – aşa am citit în facsimilele vremii –, au fugit în nişte birje, urmăriţi de poliţişti cu altă birjă, care trăgeau în ei cu pistoalele. A venit în Regat şi a fost numit conducătorul delegaţiei studenţilor români la un congres de la Torino, iar delegaţia maghiară a formulat un fine de neprimire asupra unei asemenea participări, având în vedere că era condusă de un student exclus din toate facultăţile din Austro-Ungaria.

Congresul a respins acest fine de neprimire şi membrii delegaţiei române au intrat în sală purtând tricolorul strâns într-o panglică de doliu, pe care scria „Transilvania“. Aceasta e familia nu din care provin, aceasta e familia care mă leagă, care mă obligă, care îmi călăuzeşte viaţa. * Ş.P.: Sper, dragă maestre, că nu ne aflăm într-o minoritate atunci când afirmăm că dreptul nu poate fi imaginat în afara unor jocuri ale minţii, despre care aminteaţi. Vreau să vorbim, astfel, şi despre ce s-a întâmplat cu dreptul – sau cu unele dintre ramurile sale – până astăzi. Credeţi că procesul politic este cel mai mare păcat al justiţiei?

L.B.: Nu, cel mai mare păcat al justiţiei este lipsa de demnitate. Cei care înfăptuiesc justiţia nu îşi (mai) dau seama de măreţia actului lor, nu sunt conştienţi de sfinţenia unei hotărâri pe care o dau, nu sunt conştienţi de faptul că nu manipulează cifre statistice, ci destine de oameni. Nu îşi dau seama că ei sunt responsabili faţă de ei înşişi, în primul rând prin ceea ce fac. Este un păcat fundamental, e păcatul oamenilor implicaţi astăzi în procesul de justiţie, iar acest lucru se manifestă în diverse forme, cea mai odioasă formă de corupţie care există în România fiind corupţia politică, apoi obedienţa care se naşte din lipsa de demnitate (în general şi în raport cu politicul de la care se vor şi se obţin avantaje).

Corupţia politică se manifestă şi în alte domenii sociale, de exemplu, într-un minister în care secretarul de stat nu iese din cuvântul ministrului (sau al partidului...) tocmai pentru a-şi păstra postul – este un pas important spre depersonalizare, atunci când eşti gata să faci orice, fără scrupule. Există undeva un echilibru care trebuie păstrat între propria personalitate şi cerinţele societăţii căreia trebuie să le răspunzi. Dacă nu realizezi acest echilibru între demnitatea ta şi utilitatea ta, se frâng nişte valori. Iar consecinţele nu întârzie să apară. Vedeţi, eu privesc această schimbare ce s-a produs în România ca pe una profundă la nivelul societăţii, nu numai al politicii – nu o să vorbesc despre „revoluţia“, „deranjul“ din Decembrie şi alte denumiri care i s-au dat. Marea vină nu numai a celor care au condus-o, ci şi a celor care au gândit în România ultimilor decenii este că nu au oferit cetăţenilor acestei ţări un sistem axiologic în care să creadă. Vedeţi, credinţa, la un moment dat, a ajuns să fie demonetizată în Europa, este grav când spui despre credinţă aşa ceva... Ori a dispărut, ori a devenit un element exterior, dar pentru poporul român a fost întotdeauna un element intrinsec. Totuşi, o scară „laică“ de valori care să

fie oferită numai de viţelul de aur este una îngrozitor de şubredă, iar la ora actuală este o greşeală că nu sunt înţelese conflictele ca fiind unele ideatice, profunde. Astfel, asistăm la asaltul unei doctrine ideologice care se cheamă „societatea deschisă“, care doar este aplicată de nefericitul ăla de Soros, dar care îi aparţine lui Karl Popper, iar sursele sale de inspiraţie pot fi uşor sesizabile. Dacă nu înţelegem că e vorba de un conflict ideologic, nu ştim cum să ne opunem, chiar dacă avem alt punct de vedere. Din păcate, uneori observăm numai efectele şi nu acţionăm împotriva cauzei profunde: dispreţul acestei ideologii faţă de fiinţa umană. Ş.P.: În temeiul acestui dispreţ, când s-a rupt coeziunea dintre textul şi spiritul legii, dintre normă şi echitate?

L.B.: Mai mult ca oricând, în ultimii ani, această ruptură este vizibilă, dar nu cred ca este neapărat numai vina celor care aplică legea. Textul legii, aplicat strict formal, este antiuman. Foarte interesant: prin însăşi aplicarea ei formală, legea este împotriva dreptului. La spiritul legii sunt puţini oameni care s-au gândit şi care îl mai gândesc de la Montesquieu încoace – asta motivează ideea mea de reîntoarcere la principii. Nu e vorba de o reîntoarcere în timp, nu e vorba de a înzestra, cum spunea Blaga, „cu accentul maximei valori“ un timp trecut. Nu, este vorba de perenitatea unor principii de viaţă, de morală, de conduită socială... Şi este aşa de uşor să conturezi şi să te ghidezi după această concepţie dacă te bazezi pe credinţa şi moralitatea creştină. Ş.P.: Şi totuşi, din ’44 şi până acum, sistemul de justiţie nu s-a fundamentat pe o asemenea concepţie, ci pe metehne antiumane, cum le numeaţi. Şi pe cei care s-au înrobit acestor metehne...

L.B.: De atunci am avut o justiţie din care adevăraţii profesionişti au fost, în cea mai mare parte, eliminaţi, dar comuniştii au făcut un lucru bun – spre folosul lor – şi au păstrat nişte mari valori juridice. Dongoroz a fost la un moment dat înlăturat din toate funcţiile didactice, totuşi, era consultat în multe privinţe. A rămas Ilie Stoenescu, a rămas Traian Ionaşcu. Traian Ionaşcu a fost, în ciuda trecutului său politic, directorul Institutului de Cercetări Juridice, membru corespondent al Academiei. Era nevoie de valori. Comuniştii au simţit asta, deşi cu resentimente, deşi cu invidie, cu pizmă.

A urmat, apoi, o perioadă, anii ’65-’70, în care, efectiv, au fost cultivate valorile – valorile româneşti! Au fost anii de naştere a unor mari valori artistice, juridice şi nu numai, nu neapărat de rezistenţă înverşunată împotriva regimului, dar oamenii se exprimau pe ei înşişi. Şi tot atunci am aflat, cu surprindere, că Lucian Blaga poate fi citit şi în librării, nu numai la fondul documentar. Nu înţeleg cum s-a sfârşit acest fenomen, care era extraordinar... Probabil că nu trebuia să mai existe (în) România. Totuşi, în momentul în care românismul a devenit o lozincă de stadioane şi i s-au alăturat nişte nume proprii, s-a terminat totul. Nu a existat un mod mai perfid de a face o idee antipatică decât exagerarea ei. Mi-aduc aminte de un roman al lui Heinrich Mann, Profesorul Unrat, în care se spunea: „De câte ori am tradus din versuri în proză şi din proză din nou în versuri operele lui Schiller, mi-au devenit odioase...“ Cred că asta s-a întâmplat şi, de aceea, după evenimentele din decembrie ’89 a fost aşa de uşor să se

lovească în ceea ce ne defineşte pe noi, românii – şi s-a lovit cât s-a putut!

Despre metehnele antiumane din sistemul de justiţie, pe care le-am adus mai devreme în discuţie, nu aş putea decât să repet că au existat mereu oameni care s-au detaşat net de asemenea practici, fie şi prin unele lucrări care au rămas de referinţă. Profesorul Deleanu, care a fost un mare enciclopedist al dreptului, spune la un moment dat, când vorbeşte despre nişte cauze formale de nelegalitate ce se pot propune în recurs – acolo unde e un formalism juridic extrem –, că şi încălcarea principiilor dreptului reprezintă o nelegalitate – principiile aplicabile în speţă, dar ideea este generală: încălcarea principiilor dreptului reprezintă o nelegalitate în orice situaţie. Pentru că aceste principii derivă din nevoia fiinţei umane de dreptate.

Apoi, activează o generaţie tânără şi una încă tânără, despre care, în anii ’90, un fost coleg de liceu, ajuns decanul primei facultăţi private de jurnalism, mi-a spus, atunci când l-am întrebat despre studenţii cu care lucra: „Sunt nişte oameni care au acces la nişte mijloace de informare la care noi nici nu visam. Mulţi, majoritatea dintre ei, au o sete de asimilare a acestor mijloace de informare, dar marele lor păcat este că nu cred în nimic...“ – acesta e, într-adevăr, marele păcat. Dar, aş mai adăuga şi lipsa de cultură umanistă a celor din justiţie. Eu cred că numai nişte oameni de cultură pot să creeze şi să aplice dreptul – nu suntem într-o fabrică, nu suntem într-o portocală mecanică de sfărâmat destine! Aici nu

2018 | Manifest Româneşte | 11

este vorba de inginerie matematică, aici este vorba de o profundă cultură umanistă... sau măcar de un minimum de cultură umanistă... Lipsa acesteia completează lipsa consistenţei spirituale, a credinţei, a idealurilor. Nu ştiu cum putem să readucem dreptul şi justiţia la ceea ce ar trebui să fie, pentru că selecţia judecătorilor, a procurorilor şi a avocaţilor se face din masa pe care o oferă societatea. Or, la ora actuală, societatea numai astfel de oameni nu oferă! Ş.P.: În schimb, această societate oferă opozanţi agresivi faţă de Parlament şi de Curtea Constituţională. Dacă aţi fi fost încă parlamentar sau judecător al Curţii – aţi fi putut fi – sau chiar ministru al Justiţiei – ar fi fost bine să fiţi –, cum v-aţi fi exprimat în spaţiul public referitor la situaţia nemaiîntâlnită în care acea „societate deschisă“ despre care vorbeam contestă rostul Parlamentului şi al Curţii Constituţionale?

L.B.: Vedeţi, dacă aş mai fi fost parlamentar, aş fi avut foarte multe mijloace de exprimare, pe care, atunci când eram în Parlament, le-am şi folosit, mai ales că am fost privilegiat de participarea la ultimele două parlamente cu o componenţă extraordinară: 2000-2004 şi 2004-2008. Nu o să numesc pe cineva anume, dar era un nivel al discuţiilor care, din păcate, nu se mai întâlneşte astăzi. Apoi, ca judecător – al oricărei instanţe sau jurisdicţii –, nu aş fi putut să mă exprim efectiv decât prin ceea ce scriam în hotărârile pe care le-aş fi dat – una dintre servituţile publice neînţelese ale acestei demnităţi. Cât despre comunicarea pe Facebook, mă jigneşte faptul că miniştrii folosesc numai acest mijloc de comunicare, pe care eu, personal, îl detest. Facebook este o chestiune absolut privată, care poate, de ce nu, să cuprindă gândurile şi ideile unei persoane, poate să cuprindă conversaţii pe marginea acestor gânduri şi idei, dar nu este un mod de exprimare a unor poziţii oficiale... Poate ţin prea mult la protocol, dar demnitatea unei poziţii sociale trebuie respectată. Unde mai punem la socoteală că Facebook a creat o veritabilă subcultură, dacă nu, chiar o anticultură?! Sigur, comunicarea prin bloguri este, uneori, foarte interesantă, acceptabilă, iar eu le citesc pe cele ale diverselor persoane – cu păreri diferite, nu mă sfiesc, ba dimpotrivă, cultiv ideea de a citi idei contrare lucrurilor în care eu cred, pentru că vreau să mă verific tot timpul, iar acesta poate fi un mijloc de verificare. Ş.P.: Tocmai de aceea vă întreb: mai aveţi speranţe în ceea ce priveşte justiţia din România?

L.B.: Da! Boccaccio a spus o frază fenomenală: „Biserica există în pofida slujitorilor ei.“ Din păcate, pot să spun acelaşi lucru despre justiţie: ca organism social există şi va dăinui în pofida unora dintre slujitorii ei – fac o rezervă, pentru că am cunoscut personal multe persoane care activează în justiţie sau ale căror hotărâri le-am citit ori a căror poziţie publică am văzut-o şi care nu merită să fie încadraţi în categoria celor „în pofida cărora există justiţia“. Există, nu va fi niciodată un mecanism perfect, pentru că e un mecanism uman, dar nu trebuie să uite că, un mecanism uman fiind, este pentru oameni, nu împotriva lor.

acel simulacru odios intitulat „proces“, am spus că noua noastră justiţie se naşte sub semnul unui blestem. Ş.P.: Se mai sparg blestemele?

L.B.: Nu, blestemele nu se sparg, dar probabil că ai vrut să întrebi dacă se pot opri şi răspund: da, întotdeauna blestemul se opreşte în momentul îndreptării păcătosului... Ş.P.: Cum găsiţi, uman şi juridic, sintagma lui Păunescu „libertatea de unică folosinţă“?

L.B.: Periculoasă! Foarte periculoasă! Sensurile în care se poate înţelege diferă în funcţie de contextele în care este citită, bunăoară, nu numai în contextul în care a exprimat sintagma, ci în contextul activităţii sale literare, dar mulţi nu fac asta şi atunci ideea asta de libertate de unică folosinţă poate să fie denaturată. Or, denaturările – îndepărtările de la ceea ce oferă şi stabileşte natura pentru om – sunt periculoase totdeauna. Ş.P.: Drept şi realist: cum aţi radiografia posibilităţile – constituţionale, de drept internaţional – pe care le avem ca să ne reîntregim ţara? E o problemă juridică, de principii, de destin naţional!

L.B.: Este o întrebare care ne frământă neîncetat... Şi este o problemă juridică, în sensul că este legată, în primul rând, de marile confruntări din dreptul internaţional public. De aceea, necesită discuţii cu mult mai lungi. Totuşi, trebuie spus că avem nevoie de un veritabil ministru de Externe – ne trebuie un Titulescu, ne trebuie un Ştefan Andrei... Actualul ministru de Externe este un ministru bun, dar din păcate, fiecare ministru este încorsetat de Guvernul căruia îi aparţine. Cel mai bun exemplu: toată lumea se întreba când va cere Tudorel Toader revocarea Laurei Codruța Kövesi. Trebuia înţeles un lucru: acea cerere de revocare era un act de politică internă şi, mai ales, de politică externă, iar responsabilitatea politicii de stat revine, în primul rând, Guvernului, revine coaliţiei de guvernare. Dacă nu s-a cerut până la un punct revocarea, asta înseamnă că actuala coaliţie de guvernare nu a dorit-o sau nu era capabilă să o ceară, nu Tudorel Toader. Aici nu este înţeles modul de funcţionare normală, zic eu, a unui guvern politic, ale cărui decizii sunt, evident, tot politice. Ş.P.: Ca ministru de Justiţie într-o Românie Reîntregită, ce aţi face?

L.B.: Dreptate! În sfârşit, dreptate! Scurt! Ş.P.: Dar românul Lucian Bolcaș ce va face în 2018?

L.B.: E o întrebare foarte uşoară! Eu sunt egal cu mine însumi şi, culmea, asta nu mă irită şi nu mă plictiseşte, îmi dă o senzaţie de linişte... Ce voi face? Ce am făcut şi până acum.

Nu mai sunt la vârsta biologică a unor acţiuni spectaculoase, dar pot să mă alătur oricărei acţiuni care poate să fie benefică pentru naţiunea noastră – ca dovadă, şi acest dialog al nostru. Şi închei cu eternul meu motto: „Cum sunt ce-am fost, voi fi cum sunt!“ În alte cuvinte, voi manifesta româneşte şi de acum încolo!

Ş.P.: Dar istoria proceselor politice de la noi va continua?

L.B.: Eu o numesc metaforic „blestemul procesului lui Ceauşescu“, deşi nu este nici primul, nici ultimul care a avut parte de un proces politic. Dar, în momentul în care am văzut

12 | Manifest Româneşte | 2018

■ Lucian Bolcaş este avocat, fost deputat (2000-2004; 2004-2008), fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

I

dentitatea unui popor este dată de limba, obiceiurile și credința sa. Legea țării sau obiceiul pământului este dreptul nostru feudal nescris, dreptul național al poporului român, constituit la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, care au reprezentat dintotdeauna forma specifică de organizare socială a poporului român moștenită de la strămoșii noștri traci.

Legea țării este rezultanta pe plan instituțional a procesului etnogenezei românești, adică a procesului de formare a poporului român și a limbii române.

Etnogeneza românească implică patru elemente: a) sinteza etnică dintre autohtonii traci și coloniștii romani, care a dus la formarea unui popor nou, poporul român (substratul trac – stratul roman), la care unii autori adaugă și adstratul slav; b) sinteza lingvistică dintre limba latină și limba vorbită de autohtonii traci, care a dus la formarea unei noi limbi romanice, și anume, limba română, ale cărei structură gramaticală și fond principal de cuvinte (60%) sunt de sorginte latină, aportul slav în lexicul limbii române neafectând caracterul latin al acesteia, și c) sinteza instituțională, care a dus la formarea instituțiilor juridice și politice ale poporului român, adică a legii țării; d) totodată, etnogeneza românească a implicat și creștinarea populației traco-romane, astfel încât noul popor s-a născut creștin și nu a fost creștinat ulterior, ca celelalte popoare europene: francezii, germanii, ungurii, bulgarii, slavii etc., toate aceste elemente asigurând identitatea proprie a poporului român, în raport cu celelalte popoare.

Procesul etnogenezei românești s-a desfășurat pe un întins areal geografic mărginit la nord de Carpații păduroși, la sud de munții Haemus (Balcani), la vest de Dunărea mijlocie și la est de litoralul pontic și gurile Bugului, adică exact arealul geografic ocupat odinioară de triburile trace, neam despre care părintele istoriei spunea că este cel mai numeros după cel al inzilor. După alți autori, arealul geo-

grafic al tracilor a fost mult mai întins, întinzându-se de la Vistula la Marea Egee și de la Bug la Adriatică.

Cert este că centrul lumii trace și, ulterior, spațiul etnogenezei românești, orbita în jurul arcului carpatic, și al celor două fluvii care îl traversează în formă de cruce, Istrul și Nistrul. Aceasta este axa pe care s-a constituit poporul român.

Au existat peste 100 de triburi trace, purtând diverse denumiri, dar fiind unul și același popor, așa cum arată autorii antici, începând cu Herodot, care în cartea a V-a a Istoriilor, arată că poartă diverse denumiri după regiunea în care trăiesc, însă toți au aceleași obiceiuri și instituții.

Printre aceste triburi trace, se regăsesc geto-dacii, trăitori în spațiul carpato-danubiano-pontic, carpii și tirageții de la gurile Nistrului, tracii dardani, fondatorii Troiei, tracii ahei și dorieni, făuritorii lumii grecești, tracii din Asia Mică, și traco-ilirii și etruscii din Peninsula Italică.

Unificarea lumii trace s-a realizat în parte, de către Imperiul Roman, după cucerirea sistematică a spațiului trac, ultimul teritoriu tracic ce a intrat sub stăpânirea romană fiind Dacia regelui Decebal, cucerită în urma războaielor purtate între anii 101-102 și 105-106 d.Hr.. De altfel, la conducerea Imperiului Roman s-au aflat 40 de împărați de origine tracă, între care Dioclețian, creatorul dominatului, ceea ce i-a determinat pe unii autori să vorbească despre mileniul imperial al Traciei.

Procesul etnogenezei românești a debutat devreme, mai exact la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr., odată cu declanșarea războaielor dintre statul roman, aflat în plin proces de expansiune teritorială, și Mitridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, și a continuat până în secolul al VI-lea d.Hr., adică până la migrația popoarelor slave, care, așezându-se masiv la sudul Dunării, la nord de Carpaţi şi la est de Nistru, au spart blocul compact al romanității orientale din aria carpato-balcanică, separând romanitatea nord-dunăreană de cea sud-dunăreană precum şi blocul compact al romanităţii de la nord de Carpaţi şi est de Nistru, prin insule slave aşezate în masa populaţiei traco-romane. În cadrul acestui proces, creștinarea populației traco-romane, realizată de Sfântul Apostol Andrei la nord de Dunăre şi de Sfântul Apostol Pavel la sud de Dunăre, a început foarte devreme, la mijlocul secolului I d.Hr., (59 d.Hr.), prima comunitate creștină din spațiul traco-roman fiind descoperită la Cremides, actualmente Philippi, pe teritoriul Greciei. Caracterul timpuriu al creștinării traco-romanilor este evidențiat și de împrejurarea că toate noțiunile de baza ale creștinismului sunt în limba română de origine latină: rom. Dumnezeu < lat. Domine Deus; rom. înger < lat. angelus; rom. biserică < lat. basilica; rom. cruce < lat. crux, -cis; rom. creștin < lat. christianus; rom. preot < lat. presbiterum; rom. sânt < lat. sanctus; rom. boteza < battizare; rom. rugăciune < lat. rogatio, -onis; rom. Paşte < lat. pascha, -ae; rom. Păresimi < lat. quadragesima; rom. închina < lat. inclinare.

Etnogeneza românească s-a desfășurat la nivelul obștilor, la început gentilice, apoi sătești, adică la nivelul satelor, a căror existență neîntreruptă în spațiul locuit de traci este atestată arheologic, și apoi documentar, încă din neolitic.

La început, comunitățile rurale trace erau organizate pe criteriul rudeniei de sânge, altfel spus erau obști gentilice, în care apartenența individului la colectivitate se realiza în funcție de gradul de rudenie. Ulterior, aceste comunități rurale se organizează după criteriul teritorial, grupând în perimetrul aceleiași comunități pe toți cei care stăpânesc un teritoriu în comun. Obștea sătească, sau teritorială tracă, a păstrat aceeași formă democratică de organizare ca și obștea gentilică, doar că, adoptând teritoriul drept criteriu de organizare, a reprezentat premiza formării statului, mai întâi a statelor trace, apoi a statelor medievale românești, și a supraviețuit în cadrul statal ca formă de organizare socială autonomă a populației trace, apoi traco-romane, și apoi românești. Mai mult decât atât, obștile s-au organizat în structuri sociale mai complexe, anume uniunile de obști, confederațiile de obști sau obștile de obști, care au evoluat ulterior către structurile politice feudale.

La nivelul obștilor sătești sau teritoriale traco-romane, s-a constituit în timp un sistem de reguli de conduită corespunzătoare trăsăturii fundamentale a obștilor, anume

14 | Manifest Româneşte | 2018

aceea de comunitate de muncă. Ca atare, s-au cristalizat mai întâi ca reguli fundamentale de conduită cele care reglementau relațiile sociale statornicite în legătură cu principalul obiect al muncii, pământul, precum și cele care reglementau desfășurarea în comun a principalelor îndeletniciri tradiționale: agricultura și creșterea vitelor. Au urmat apoi regulile de conduită referitoare la statutul persoanelor, familie, succesiuni și obligațiuni, precum și regulile de conduită referitoare la procedura de judecată.

Toate aceste norme erau norme de conduită fără caracter juridic, aplicate și respectate de bună voie de toți membrii comunității, întrucât reprezentau interesele generale ale acestora. Încheierea procesului etnogenezei românești a dus la afirmarea poporului român din punct de vedere etnic, lingvistic, instituțional și spiritual, ca popor cu personalitate proprie, care a folosit apelativul „rumân“ pentru a se desemna, apelativ justificat atât de tradiția coloniștilor romani, cât și prin tradiția autohtonilor traci, ca locuitori ai unor teritorii care au făcut parte din Imperiul Roman ori s-au aflat în orbita de influență a acestuia. Semnificativ în acest sens este faptul că autorii bizantini utilizează termenul „romani“ pentru a-i desemna pe locuitorii fostului spațiu traco-roman norddunărean, pentru a-i deosebi de barbari, adică de popoarele migratoare.

Celelalte popoare vecine, slavii, germanii, ungurii, i-au desemnat pe români cu termenii „valahi“, „vlahi“, „volohi“, „olahi“, apelative prin care aceste popoare îi denumeau pe foștii locuitori ai Imperiului Roman din provinciile norddunărene, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a originii romane a poporului român.

Totodată, românii s-au afirmat nu doar pe plan etnic, ca popor cu identitate proprie, ci și pe plan spiritual și religios, ca popor creștin ortodox, care se deosebea de popoarele păgâne și de cele catolice. Începând din secolul al IX-lea, la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, au avut loc transformări economice și sociale, care au dus la apariția stratificării sociale de tip feudal, la formarea claselor și a categoriilor sociale tipice feudalismului, precum și a relațiilor de producție de tip feudal.

Pe acest fond, pe întregul teritoriu locuit de români, din Câmpia Panonică și până la Bug, s-au constituit formațiuni prestatale de tip feudal: cnezate, voievodate, jupanate.

Toate aceste formațiuni politice erau desemnate prin termeni generici precum „câmpulung“ și „țară“, termeni care anterior, desemnau uniunile de obști sau confederațiile de obști. Termenul „țară“ este de sorginte latină și, în limba română, spre deosebire de toate celelalte limbi

romanice, a evoluat cu sensul de organizare politică statală, și nu cu sensul material, pentru care în limba română există termenul „pământ“, tot de sorginte latină. Denumirea generică „țară“ era completată cu diverși termeni, care identificau formațiunile prestatale după o serie de criterii: criteriul geografic, criteriul etnic, criteriul etnicogeografic și criteriul persoanei conducătorului. În afara acestor termeni, formațiunile prestatale de tip feudal ale românilor au mai fost desemnate prin termenul „jupă“, care este de sorginte tracă, termenul „cnezat“, de sorginte germanică, și termenul „voievodat“, de sorginte slavă. Acești ultimi doi termeni au apărut în vocabularul juridic românesc ca dublete ale termenului originar „țară“.

Cu toate acestea, unii autori au susținut că instituțiile politice feudale românești ar fi fost preluate de la slavi, pe fondul coabitării populației traco-romane alături de migratorii slavi. Această concluzie nu poate fi primită, întrucât, examinând pe fond instituțiile politice feudale românești și slave, constatăm că, în ierarhia feudală slavă, voievodul este subordonat cneazului și nu are atribuțiuni judecătorești, în timp ce, în ierarhia feudală românească, voievodul este mai mare peste o confederație de cneji și continuă pe un plan superior atribuțiile judecătorești ale juzilor și cnejilor. Prin urmare, suntem în prezența unor simple împrumuturi la nivel terminologic, care nu afectează originalitatea instituțiilor politice feudale românești.

Ulterior, către sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al IV-lea, dezvoltarea forțelor de producție și consolidarea relațiilor de producție de tip feudal au dus la creșterea veniturilor feudalilor români și, pe cale de consecință, și a puterii lor politice, fapt incompatibil cu recunoașterea autorității vreunui stat străin. Ca atare, feudalii români caută din ce în ce mai mult să își asigure exclusivitatea exploatării domeniilor lor, declanșând lupta pentru înlăturarea dominației străine, demers în cadrul căruia au fost sprijiniți inclusiv de țărănimea dependentă, care nu se împăca cu dubla exploatare, exploatarea națională și exploatarea de tip feudal. Rezultatul acestei lupte l-a constituit formarea statelor feudale românești de sine stătătoare. În paralel, la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, a avut loc un proces de transformare a normelor sociale de conduită în norme juridice, prin întrunirea cumulativă a două trăsături caracteristice: impregnarea acestor norme cu un conținut de clasă, în sensul că ele devin expresia intereselori clasei feudalilor, și dotarea acestor norme cu o sancțiune specifică statală, ceea ce înseamnă că asigurarea respectării lor se realiza prin intermediul unui aparat specializat de constrângere statală. Se formează ceea ce

2018 | Manifest Româneşte | 15

N. Iorga denumea „dreptul popular propriu unor comunități sătești libere“.

Procesul istoric de constituire a legii țării a cuprins trei etape majore:

În paralel, apar noi norme juridice corespunzătoare relațiilor de producție feudale din epoca feudalismului timpuriu, care se vor amplifica în timpul feudalismului dezvoltat. Din această categorie de norme fac parte:

a) etapa obştei arhaice: formarea normelor de conduită fără caracter juridic la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, cuprinsă între secolele al III-lea şi al VIII-lea d.Hr.;

a) normele care reglementează privilegiile nobilimii; b) normele care reglementează obligațiile țăranilor dependenți, exprimate sub cele trei forme ale rentei de tip feudal; c) normele care reglementează sistemul relațiilor feudale de vasalitate și d) normele care reglementează noua organizare de tip politic a societății: caracterul ereditar al instituției cnezatului și caracterul electiv, apoi electivoereditar al instituției voievodatului. În ceea ce privește forma lor, normele legii țării erau norme cutumiare sau obișnuielnice. În acest sens, Dimitrie Cantemir, referindu-se la dreptul acestei perioade, a arătat că este un ius non scriptum, iar Nicolae Bălcescu preciza că „românii de la întemeierea ambelor principate nu au avut legi scrise.“ Cunoașterea legii țării este posibilă pe baza dovezilor scrise, interne și externe, din perioada în care el a fost în vigoare. Sursele interne de informații sunt cu precădere hrisoavele domnești, care conțin acte individuale de aplicare a dispozițiilor legii țării la cazuri concrete. În acest sens, în cuprinsul hrisoavelor se fac referiri exprese la dreptul nescris, dar cunoscut de întreaga populație românească. Sursele externe de informații sunt documentele emanând de la cancelariile străine, care menționează existența dreptului cutumiar al populației românești, desemnat prin sintagmele „voloschi zacon“, „zacon vlaschi“ sau „ius valahicum (lex olahorum)“. Toate aceste denumiri aveau în vedere, cum este și firesc, caracterul etnic al vlahilor, adică al populației românești, străinii concepând normele noastre juridice ca pe un drept personal. Spre deosebire de străini, românii au denumit întotdeauna dreptul lor național prin sintagma „legea țării“ sau prin sintagma „obiceiul pământului“, în această ultimă expresie termenul „pământ“ fiind sinonim cu „țară“.

b) etapa feudalismului timpuriu: etapa transformării acestor norme sociale de conduită în norme juridice, cuprinsă între secolele al IX-lea şi al XIV-lea; c) etapa constituirii legii țării ca sistem de drept atotcuprinzător, după întemeierea statelor feudale românești de sine stătătoare, sistem care cuprinde întreaga materie a dreptului public și privat.

Legea țării are trei trăsături principale: a) are un caracter unitar, caracter păstrat nealterat de-a lungul întregii epoci feudale şi care este expresia pe planul determinismului de tip dialectic a condițiilor economico-sociale identice, a cadrului instituțional unitar, precum și a unității de neam și limbă a românilor din întregul spațiu etnogenetic traco-roman; b) este un sistem de drept cu caracter teritorial imobiliar, adică dreptul unei societăți organizată politic în țări, este legea unei țări, adică a unui teritoriu organizat din punct de vedere statal, ceea ce distinge dreptul nostru național de dreptul popoarelor migratoare, care avea caracter personal. În acest sens, instituția centrală a legii țării este instituția proprietății, cu precădere a celei imobiliare, care cunoaște în dreptul nostru cutumiar o amplă și minuțioasă reglementare; c) este o creație originală a poporului român, izvorâtă din modul de viață al strămoșilor noștri traci și romani, dezvoltată de traco-romani și apoi de români la nivelul obștilor sătești și al uniunilor de obști, trecând apoi la nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal, și, în final, la nivelul statelor feudale românești de sine stătătoare.

Influențele străine exercitate asupra instituțiilor juridice românești nu au știrbit cu nimic originalitatea legii țării, întrucât acestea nu s-au manifestat pe fondul acestor instituții, ci s-au limitat la nivelul formei, la planul terminologic, unde termenii străini au pătruns în vocabularul juridic românesc ca dublete ale termenilor originari de sorginte latină și tracă. În literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii în legătură cu originea legii țării.

16 | Manifest Româneşte | 2018

Într-o primă opinie, s-a susținut originea pur romană a dreptului românesc, opinie împărtășită de istoricii B. P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, V. Pârvan și de adepții școlii latiniste, precum și de juriștii Șt. Longinescu, I. Peretz și A. Rădulescu. Argumentul principal al acestei teorii a fost cel analogic, după care dreptul a fost transmis de romani poporului român, împreună cu celelalte elemente ale identității românești, anume limba și credința. Astfel, profesorul Longinescu afirma că în timpul stăpânirii romane în Dacia s-au format în această provincie un fond juridic și o mentalitate juridică romană care au continuat și după părăsirea Daciei, ca un atavism juridic, reîmprospătat în vremea relațiilor cu Bizanțul de dreptul bizantin.

La rândul său, profesorul Peretz considera că, prin nimicirea totală a geto-dacilor de către romani, singura realitate juridică ce a rămas a fost cea romană, astfel că dreptul roman clasic este fondul roman al dreptului nostru feudal nescris, realizând în vederea argumentării teoriei sale, o analiză comparativă între dreptul roman și dreptul românesc în materia contractului de vânzare.

Profesorul A. Rădulescu are meritul de a fi întreprins și el un studiu comparativ între dreptul roman și dreptul feudal românesc nescris, semnalând o serie de asemănări în privința unor importante instituții juridice, cum ar fi familia, regimul bunurilor, materia succesiunilor, obligațiile și contractele, precum și procedura de judecată. În altă opinie, s-a susținut originea pur tracă a dreptului nostru național, opinie afirmată de istoricii I. Andrieșescu și N. Densusianu, precum şi de juriștii I. Nădejde și G. Fotino. Astfel, profesorul Nădejde arată că dreptul trac este baza dreptului nostru consuetudinar, demonstrând în acest sens originea tracă a unor instituții, cum ar fi proprietatea devălmașă a obștilor sătești sau teritoriale, aldămașul, înfrățirea pe moșie, proba cu jurători, jurământul cu brazda în cap și răspunderea colectivă la nivelul obștilor sătești.

Profesorul Densusianu a fundamentat cu o deosebită erudiție această teorie, în lucrarea Dacia preistorică, reluând și dezvoltând teza lui B. P. Hasdeu cu privire la raportul dintre strat și substrat. Densusianu arată că asemănările dintre Legea celor XII Table, Legile Belagine și Statutele Țării Făgărașului sunt determinate de originea comună tracică a dacilor și a romanilor, care apoi s-au despărțit și au cunoscut o evoluție istorică separată, și nu de cotropirea dacilor de către romani.

A treia opinie, împărtășită de istoricii D. Onciul și A. D. Xenopol, precum și de juriștii P. Negulescu și C. Dissescu, a afirmat originea slavă a dreptului românesc, plecându-se de la denumirile slave ale unora dintre instituțiile politice și juridice medievale românești, pătrunse în limba română.

A patra opinie, dezvoltată în literatura de specialitate cu privire la originea legii țării, afrimă că legea țării este de sorginte daco-romană, teorie susținută de Dimitrie Cantemir în lucrarea Descriptio Moldaviae, în care arată că, după părăsirea Daciei, legile romane au început să se strice

și să fie schimbate de către daci. La rândul său, profesorul N. Iorga considera moștenirea juridică dacă și romană drept rădăcina profundă a vechiului drept românesc.

Argumente în sprijinul acestei teze au adus chiar și reprezentanții școlii latiniste. Astfel, profesorul Longinescu admitea existența la români, a unui atavism juridic sub forma unei moșteniri de la strămoși, din generație în generație, a obiceiurilor dacice, înrâurite de regulile dreptului roman. În altă opinie, aparținând profesorului I. Condurachi, rămasă izolată în literatura de specialitate, se susține că legea țării a fost influențată de dreptul ungaro-german.

Toate aceste teorii păcătuiesc prin exclusivismul lor și neglijează creația juridică a poporului român, care în opinia acestor autori, și-ar fi constituit un sistem de drept numai din moșteniri și influențe din dreptul altor popoare.

Deficiențele acestor construcții teoretice își au izvorul din metoda de cercetare utilizată de adepții lor, metoda metafizică, care reduce dreptul la un conținut de idei, izolat de realitățile economice și sociale, și încearcă prin sistemul comparațiilor să stabilească filiația ideilor și primordialitatea unora în raport cu altele. Aplicând această metodă la cercetarea originii dreptului nostru național, autorii citați au rezolvat problema, în sensul că ori de câte ori au constatat asemănări între dreptul românesc și dreptul altor popoare, au admis în mod invariabil, existența

2018 | Manifest Româneşte | 17

unui împrumut din dreptul străin în sistemul nostru de drept. În acest sens, profesorul G. Fotino preciza în mod expres că dreptul românesc este original „numai în ceea ce nu prezintă vreo asemănare cu vreo instituție juridică străină, căci în caz contrar, este vorba în mod incontestabil de un împrumut.“ Mergându-se pe această linie de gândire, s-a ajuns ca, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, să se admită în literatura juridică din țara noastră că instituțiile juridice ale dreptului românesc se pot clasifica în trei categorii: moștenite, împrumutate și originale, categorie în care erau incluse doar acele instituții care nu puteau fi încadrate în primele două categorii.

Privind originea legii țării din perspectiva metodei dialectice, promovate de Hegel, putem constata că legea țării este cu adevărat dreptul național al poporului român, o creație originală a acestuia, izvorâtă din condițiile materiale de existență, în care s-au desfășurat etnogeneza românească și apoi formarea realităților lumii feudale.

Asemănările dintre instituțiile legii țării și instituțiile altor popoare nu se explică prin existența unui împrumut, care nu este neapărat din dreptul străin în dreptul românesc, reciproca putând fi la rândul său valabilă, ci mai degrabă prin existența unor condiții materiale asemănătoare, care generează, în anumite condiții, reglementări asemănătoare, inclusiv în cazul unor popoare care nu au avut contact de-a lungul istoriei. De asemenea, se impune cu necesitate a se face distincția între origine și influență, aceasta din urmă având un rol restrâns, limitat, în cadrul procesului de constituire a dreptului nostru național. În concluzie, legea țării s-a constituit în cadrul unui proces istoric complex, în care poporul român, plecând de la sinteza juridică traco-romană, a elaborat un sistem de norme privind toate domeniile vieții sociale și a utilizat, alături de instituțiile juridice originale, instituții juridice moștenite de la strămoșii traci și romani și, într-o foarte mică măsură, împrumuturi, adaptate însă la realitățile și specificul poporului român. Legea țării își are originea în cutumele neamului trac, care au supraviețuit cuceririi spațiului trac de către Imperiul Roman, dăinuind paralel cu sistemul dreptului roman, apoi contopindu-se cu acesta în cadrul procesului etnogenezei românești, pentru ca, după căderea Imperiului Roman, să supraviețuiască migrației popoarelor și să se dezvolte sub influență bizantină, adaptându-se la realitățile lumii feudale.

zona Dunării Mijlocii și a Câmpiei Panonice, la nordul Carpaților Păduroși în zona Volîniei și a Cracoviei, precum și dincolo de Nistru, până la gurile Bugului. Și astăzi în Pocuția, regiune istorică a românilor, aflată actualmente pe teritoriul Ucrainei, precum și în Galiția și în sudul Poloniei, în ciuda deznaționalizării aprige, viețuiesc de secole populații de huțuli, gorali sau valahi, care mai păstrează obiceiuri și tradiții vechi românești, moștenite de la traci. La fel și în Galiția și Volînia, unde unele denumiri vechi de localități, de ape sau numele unor conducători locali din cronicele despre vremurile demult uitate mai amintesc de vechii locuitori și proprietari ai acestor pământuri – vlahii sau rumânii, urmașii vechilor traci: Volodimir, Roman, Dănilă etc. În cadrul procesului de constituire a legii țării, influența romană a fost predominantă, dovadă că principalele instituții juridice românești, atât ale dreptului public, cât și ale dreptului privat, precum și principalele cuvinte ale vocabularului juridic românesc sunt de sorginte latină.

Exemplificăm cu una dintre cele mai importante instituții consacrate de legea țării, anume instituția domniei, creată după modelul dreptului roman. Termenul „domn“ provine din latinescul dominus „stăpân“. După Dioclețian, împărații romani își arogau titulatura de dominus et deus, iar după impunerea creștinismului, dominus Dei gratia. În Imperiul Bizantin, împărații erau autocratori în aceeași tradiție romană. În țările române, domnii, după model romano-bizantin, erau stăpânii țării și unșii lui Dumnezeu, reprezentanții Acestuia pe pământ. Țările române, ca și Imperiul Roman în epoca sa de apogeu, erau diarhii, în care puterea în stat era împărțită între domni și sfatul domnesc, așa cum la Roma puterea era împărțită între împărat și senat. Și în dreptul privat principiile romane se conservă într-o mare măsură, în special în materia succesiunilor și a obligațiunilor, părțile cele mai tehnice ale sistemului de drept.

Vechiul sistem al dreptului românesc a cârmuit viața poporului român, sub toate aspectele și în toate ținuturile, chiar dacă soarta i-a fost potrivnică, iar așezarea geografică, neprielnică.

Legea țării a fost mult timp singurul izvor de drept al românilor, iar, după apariția pravilelor bisericești și, apoi, a celor laice, a reprezentat dreptul comun în toate materiile, în sensul că acolo unde pravila nu prevedea, se aplicau dispozițiile legii țării. Situația s-a menținut și în timpul regimului turco-fanariot, până la adoptarea Codului Civil Alexandru Ioan Cuza, dar, chiar și după adoptarea Codului Civil, legea țării se aplica în anumite situații, unele articole din cod făcând trimitere expresă la aceasta. Chiar și noul Cod Civil prevede că unul dintre izvoarele dreptului privat îl reprezintă uzanțele, chiar dacă, din păcate, nu se face mențiune expresă la legea țării, dreptul naţional al românilor.

Întrucât formarea legii țării – ca şi romanizarea neamului trac și, apoi, etnogeneza românească – s-a desfășurat pe suprafețe imense, după așezarea popoarelor migratoare în diverse puncte ale spațiului traco-roman și apoi român, au rămas anumite enclave de traci romanizați, adică vlahi, la sud de Dunăre, în peninsula Balcanică, în

■ Aurel Jean Andrei este lect. univ. dr. (Drept roman şi Istoria Statului şi a Dreptului Românesc) în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.

18 | Manifest Româneşte | 2018

I

n cuvintele lui Mihai Eminescu, „patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară“. Fiind atât de aproape de Centenarul Marii Uniri de la 1918, toți românii ar trebui să îşi amintească momentele istorice care au dus la conturarea entității statale numite România, de care ne leagă atât de multe.

care au inima română de a-şi recunoaște identitatea culturală națională.

În al doilea rând, privind în detaliu, se remarcă necesitatea unității din punct de vedere juridic, fiind imperios ca teritoriul național să se bucure, pe lângă o atestare a limitelor exterioare, şi de o delimitare clară la nivel intern. Din punctul de vedere al evidențelor terenurilor cuprinse între granițele României, ultimul  veac s-a caracterizat prin numeroase căutări şi neîmpliniri. Nici după 100 de ani de la momentul istoric al Unirii România nu are, din păcate, un spațiu juridic unitar.

Provinciile istorice locuite de români s-au unit în anul 1918. Se împlinesc nu mai puțin de 100 de ani de la Marea Unire. Cu toate acestea, deși România a dobândit în acel moment coeziunea pe plan politic, nu trebuie confundat actul Legislația din domeniul politic de unificare cu unificadastrului, în general, şi carea statală din punct de problema aplicării acesteia vedere juridic. Deşi din 1918 în mod eficient pentru România a apărut în confiteritoriul României, în gurația actuală pe harta special, ridică probleme politică, pe plan intern, deși juridice de mare compleconduși de spiritul patriotic xitate, care nu şi-au găsit şi de dorinţa unificării încă integral răspunsurile.

României, cetățenii au După Primul Război simțit necesitatea conturării Mondial, extinderea legislaşi garantării dreptului de ției românești în noile proprietate privată, într-o  teritorii s-a realizat în manieră care să garanteze trepte. Încă din acel moatât siguranța statică, cât şi siguranța dinamică a circuitului ment s-a remarcat necesitatea existenței unei legislații civil. În alte cuvinte, deși teritoriul național, pentru care au fost vărsate atât de multe lacrimi şi atât de mult sânge, a cadastrale previzibile, care să permită o evidenţă a căpătat contur, realizându-se dezideratul recunoașterii terenurilor. În perioada domniei Regelui Carol al II-lea a României Mari, s-a dovedit necesar să existe şi pe plan fost adoptat Decretul-lege nr. 115/1938, expresie juridică a intern o evidență clară a terenurilor, pentru a se putea acestui deziderat. Deși textele normative s-au dovedit ajunge la o unificare reală. Unitatea reală, efectivă a unei intuitive şi ofereau răspunsuri pentru diverse provocări de ordin juridic, sistemul reglementat de acest Decret-lege nu țări depinde de cel puțin două componente. putea fi pus în executare pentru că lipseau cărțile funciare În primul rând, este vorba de unitatea culturală. Chiar pentru cea mai mare parte a parcelelor de teren, pe de-o dacă la momentul de faţă, din nefericire, tradițiile se pierd parte, iar pe de altă parte, Codul Civil nu era extins în în penumbra uitării, trebuie subliniat că unirea politică a întreaga țară. statului român nu se putea realiza dacă nu exista unitatea A fost nevoie ca după adoptarea acestui decret, să se culturală, dorința românilor de pretutindeni, impulsionați de o tradiție comună, de a se uni într-un stat unitar. Puțini extindă legislația din Vechiul Regat şi în Bucovina, ceea ce sunt cei care să nu recunoască încă de la primele versuri s-a întâmplat prin Decretul-lege nr. 478/1938 şi din acel Hora Unirii, care începe cu îndemnul adresat tuturor celor moment, întrucât Bucovia era cea mai bine organizată

2018 | Manifest Româneşte | 19

suprafață a țării din punct de vedere cadastral, având în vedere influența juridică pregnantă a Imperiului, s-a putut demara punea în aplicare a Decretului-lege nr. 115/1938, însă numai în această regiune. În plin Război Mondial, Mareșalul Antonescu a adoptat Decretul-lege nr. 389/1943, prin care s-a extins legislația românească în teritoriul Ardealului. Având în vedere Dictatul de la Viena, acest decret nu şi-a găsit aplicarea în Ardealul de Nord, care fusese anexat Ungariei.

Abia în anul 1945, prin Legea nr. 260/1945, după recuperarea Nordului Ardealului, s-a putut extinde legislația românească şi în acele teritorii. Din acest moment, întrucât se conturase un cadru juridic unitar, găsindu-şi aplicarea aceleași acte normative pe întreaga suprafață a României, se realizase premisa legală pentru a se putea trece la o unificare reală a sistemului de publicitate imobiliară.

Revenind la ideea lipsei de viziune şi la absența unei viziuni eficiente pe termen lung, perioada comunistă a împiedicat realizarea lucrărilor de cadastru pe teritoriul României pentru încă o jumătate de secol.

Abia după căderea comunismului au fost întreprinse noi demersuri pentru materializarea sistemului de cadastru şi publicitate imobiliară. Având în vedere perioada îndelungată ce trecuse de la adoptarea Decretului-lege nr.

115/1938, soluțiile legislative şi procedurile de înscriere menţionate în acest act nu mai răspundeau necesităților sociale, motiv pentru care a fost adoptată Legea nr. 7/1996, care părea o nouă premisă solidă pentru realizarea sistemului de cadastru.

Realitatea a demonstrat că inclusiv acest act normativ avea anumite vicii constitutive majore. Legea nu avea prevederi care să permită organizarea eficientă a măsurării terenurilor, individualizarea imobilelor şi a drepturilor privitoare la imobile şi mai ales deschiderea cărților funciare. A fost nevoie de modificări succesive ale acestui act normativ pentru ca, prin confruntarea practică dintre normele legii şi realitatea de pe teren, să se adauge norme suplimentare sau să se reconfigureze cele existente, tocmai pentru a se crea cadrul normativ necesar, care s-ar fi putut aplica în mod util. Totuşi, modificări succesive ale acestui act normativ au creat numeroase probleme legate de aplicarea în timp a prevederilor legale. În plus, modificări lipsite de viziune, modificări justificate de diverse conjuncturi, fără a se face corelările necesare în întregul text al legii, pe de o parte, dar nici corelarea cu alte acte normative, au dus la probleme de lipsă de coerență şi au făcut din Legea nr. 7/1996 un act extrem de greu de înțeles, de interpretat şi de aplicat. În absența unui cadru normativ şi instituțional eficient, intuitiv, este foarte greu să se realizeze dezideratul unei evidențe clare a parcelelor de teren aflate pe teritoriul României. La acest moment nu este posibilă aplicare a ceea ce Codul Civil a menționat cu titlu de principiu în materia

20 | Manifest Româneşte | 2018

dispozițiilor de carte funciară, anume efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară. Pentru aceste considerente, Legea de aplicare a Codului Civil, Legea nr. 71/2011, prevede că se amână efectul constitutiv până se va realiza integral lucrarea de cadastru în fiecare unitate administrativ teritorială şi se vor deschide cărțile funciare pentru toate terenurile din acea unitate.

La momentul conceperii normelor Noului Cod Civil, redactorii au dorit, într-o manieră optimistă, chiar utopică, având în vedere realitățile sociale ale ultimului veac, ca de la adoptarea Codului Civil să se instituie efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară. În absența existenței sistemului integrat de carte funciară la nivelul întregii țări sau cel puțin la nivelul fiecărei unități administrativ teritoriale, acest sistem nu ar fi putut să funcționeze la parametri optimi şi ar fi creat complicații importante, ducând la blocarea circuitului civil. Amendamentul adus în parlament în sensul amânării aplicării dispozițiilor ce vizează efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară s-a dovedit a fi singura soluție viabilă pentru acel moment.

Problema ce rezultă din această amânare şi care devine din ce în ce mai pregnantă, este că inițial se dorea amânarea pe un termen scurt, necesar faptic pentru finalizarea lucrărilor de cadastru. Obiectiv vorbind, aceste lucrări nu pot fi duse

la bun sfârşit atât timp cât nu sunt întreprinse măsuri concrete, în mod organizat, în această direcție. După mai bine de 6 ani de la intrarea în vigoare a Codului Civil, lucrările de cadastru sunt realizate integral întru-un număr extrem de redus de unități administrativ-teritoriale.

Astăzi, nu avem cărți funciare funcționale nici măcar în Ardeal. Există iluzia că în Ardeal, în sensul larg, cărțile funciare există şi sunt funcționale, întrucât acestea au fost deschise încă din perioada Imperiului. Nu trebuie omis însă faptul că în timpul comunismului cele mai multe dintre ele nu au fost ținute la zi, multe dintre ele s-au distrus, şi de asemenea nu trebuie omis că Transilvania s-a „românizat“, iar multe lucruri s-au petrecut acolo la fel ca în Vechiul Regat. În momentul de faţă, deși regulile de fond şi de procedură în materie de carte funciară există, fie acestea chiar greu de interpretat, în realitate acestea nu îşi găsesc aplicarea decât într-o foarte restrânsă parte a țării.

Având în vedere argumentele menţionate, reiterez necesitatea conturării sistemului integrat de cadastru şi carte funciară. Nu e vorba doar de un element de mândrie... Dacă vrem să fim uniți ca români, trebuie să realizăm şi unitatea spațiului juridic şi în materie de

această ultimă componentă care este cartea funciară, tocmai pentru a avea reprezentarea cât se poate de clară a teritoriului țării, pe toate planurile, nu doar pe cel al dreptului internațional. Este o realitate că astăzi există un nivel ridicat de insecuritate juridică în ce privește dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale. Există insecuritate juridică în legătură cu toate drepturile patrimoniale ce se corelează cu drepturi reale. Există neîncredere din partea investitorilor şi numeroase litigii legate de suprapuneri ale terenurilor cauzate de măsurători fie incorecte, fie frauduloase, în procesul de aplicare a legilor de restituire imobiliară. Toate acestea se întâmplă având drept cauză, dacă nu în mod covârșitor, măcar într-o proporție considerabilă, lipsa sistemului integrat de cadastru şi de carte funciară. Trebuie încercat ca aceste litigii latente, care rezultă din insecuritatea juridică, să fie aplanate înainte ca ele să izbucnească, iar între părţile (eventual) litigante „să nu mai fie decât flori şi omenie“, în cuvintele lui Alecsandri.

Deși au existat numeroase inițiative pentru realizarea lucrărilor de cadastru în România, lipsa unei imagini de ansamblu, a unul plan concret care să fie asumat pe termen lung şi inconsecvența în a duce lucrurile până la capăt au dus la rezultatul nefast că nici după un veac de căutări, România nu şi-a descoperit pe de-a-ntregul propriul teritoriu. Chiar dacă sunt bine definite limitele exterioare ale acestui puzzle, înlăuntrul acestui contur se află un univers care, din păcate, este încă destul de neclar şi tumultos.

Realizarea unui sistem clar de cadastru reprezintă un deziderat de importanţă națională. Revin la textul lui Alecsandri din Hora Unirii, care îndeamnă pe toți cei cu inima română să se unească în horă pe pământul României.

Este adevărat că ideea de unire a Principatelor române a existat de multă vreme, a existat această patimă care a hrănit generații întregi, însă unirea reală mai presupune un pas dincolo de uniunea juridică, pas încă nerealizat. Este absolut necesar demersul deschiderii cărților funciare pentru tot teritoriul României, pentru a facilita realizarea unui sistem integrat de cadastru, pentru a avea o evidență a tot ce înseamnă teritoriul României şi pentru a nu crea loc de conflicte în ce privește propriul teritoriu. Prea mulți dintre strămoșii noștri au murit apărând această țară şi ideea unității ei. Pasivitatea generațiilor actuale reprezintă un afront grav la memoria lor şi la respectul pe care îl datorăm celor care s-au jertfit pentru țară.

■ Radu Togan este auditor de justiţie şi preparator doctorand în materia dreptului civil la Facultatea de Drept (Universitatea din Bucureşti).

2018 | Manifest Româneşte | 21

T

heodor Codreanu (n. 1945) este un prolific scriitor român, critic și istoric literar. Trăiește în Huși, județul Vaslui. Vremurile tulburi în care trăim, confuzia valorilor și nevoia de repere – toate au prilejuit interviul de față.

Rareş Tiron: A fi român înseamnă, între altele, să-ți cinstești țara natală, familia și obiceiurile bune. Un regim totalitar însă poate zdruncina din temelii această cinstire de principiu. Dacă voiai să-ți urmezi chemarea ca om de cultură după 1944, cel mai bun lucru era doar fuga din țară.

Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran și ceilalți și-au putut sluji țara, pe tărâm cultural, mult mai bine dinafara granițelor decât dinăuntrul lor, altminteri ar fi înfundat pușcăriile comuniste. În ce măsură, deci, pot fi ei socotiți trădători de țară și în ce măsură – ambasadorii ei?

Theodor Codreanu: „Trădători“ de ţară, zici? Într-adevăr, invadatorii bolşevici şi cozile lor de topor, care au preluat puterea de la 23 august 1944, s-au slujit de această grotescă răstălmăcire terminologică, încât adevăraţii trădători au devenit „salvatori“ şi „revoluţionari patrioţi“, pe când toate elitele României, necontaminate de virusul utopiei comuniste, au intrat în malaxorul noii istorii, fiind trimise în puşcării şi supuse „marii reeducări“, forma cea mai odioasă fiind „experimentul Piteşti“, poruncit de Alexandru Nicolschi et comp. şi pus în practică de torţionarii lui Eugen Ţurcanu. Acesta a fost ceea ce deţinuţii politici supravieţuitori au numit „celularul mic“, fiindcă, la „eliberare“, se trezeau în „celularul mare“, extins la nivelul întregii naţiuni. Altfel spus, „reeducarea“ de tip Piteşti sau Aiud se extinsese nu numai la faimosul Canal Dunăre-Marea Neagră sau prin deportările în Bărăgan, ci în toate domeniile, luând forma a ceea ce se va numi învăţământul politic, practicat până la căderea Ceauşeştilor.

Evident că aceia care au simţit gerul siberian îndreptându-se către România şi s-au salvat părăsindu-şi patria, nu puteau fi decât „trădători“. Unii au fost condamnaţi de Tribunalul Poporului în contumacie, precum Vintilă Horia, rămas cu aceeaşi pedeapsă şi după căderea comunismului, încât, conform unei legi stranii recente, i s-a retras titlul de cetăţean de onoare post-mortem al Segarcei, localitatea lui natală. Aşadar, exilul a fost principala formă de supravieţuire a elitelor, în străinătate acestea nefiind tratate ca „ambasadori“ ai României decât atunci când interesele politice ale ţărilor-gazdă o cereau. Securitatea i-a urmărit permanent pe exilaţi spre a-i compromite şi a-i distruge:

22 | Manifest Româneşte | 2018

cazul aceluiaşi Vintilă Horia, al cărui roman, Dumnezeu s-a născut în exil (Fayard, Paris, 1960), răsplătit cu cel mai prestigios premiu francez, Goncourt, a fost boicotat din Ţară, determinând neacordarea lui, fără însă a i se retrage.

Faptul s-a întâmplat, din nenorocire, şi prin demersurile, poruncite de Partid, ale unui intelectual rafinat, ca huşeanul nostru Mihai Ralea. Cu alte cuvinte, exilul n-a fost un tărâm de felul Et in Arcadia ego, ci unul de adaptare şi de suferinţă, de izbânzi pe cont propriu. Marii exilaţi au continuat să fie români, micii exilaţi au uitat repede de unde au plecat. Primii au dus România cu ei, asumându-şi sarcina grea a rezistenţei prin cultură, sarcină împlinită cu maximă conştiinţă şi responsabilitate de Constantin Brâncuşi, Aron Cotruş, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Mircea Popescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Constantin Amăriuţei, Vasile Posteucă, Emil Turdeanu, Horia Stamatu, Paul Goma, ca să-i amintesc numai pe aceştia. Chintesenţa ideii de rezistenţă prin cultură în exil a exprimat-o Mircea Eliade în celebra lui conferinţă-eseu Destinul culturii româneşti (1953).

R.T.: Înainte vreme, elita interbelică se mândrea cu țara noastră. România era un pol de putere regional din multe puncte de vedere. Tinerii plecau la studii în străinătate doar spre a se întoarce pe urmă și a propăși țara de baștină.

Iată însă că, de trei decenii, parcă s-a răsturnat scara valorilor. Cultura autohtonă e minoră, limba părintească e pângărită, țara în sine e prea neînsemnată – idei ce flutură astăzi pe buzele românilor. Ele pot fi numite, cu deplin temei, autonegarea identității naționale. Ce pricini stau la rădăcina acestui etnocid spiritual? De ce românii au ajuns să se îndoiască de propria valoare?

Th.C.: Noianul de întrebări pe care mi-l pui ar necesita un întreg studiu. Sunt autori care şi le-au pus şi au dat şi răspunsuri complexe, precum regretatul cărturar Petru Ursache, în Istorie, genocid, etnocid (vezi ediţia de la Eikon, Bucureşti, 2017), Călin Georgescu, fost preşedinte al Clubului de la Roma, zona europeană, în Cumpăna României (Editura Christiana, Bucureşti, 2016, ediţia a II-a revizuită), sau mai tinerii Mircea Platon (Elitele şi conştiinţa naţională, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2017) şi Horia V. Pătraşcu (Idealul valah, aceeaşi editură, 2017). Cu aceste exemple, vreau să subliniez că întrebările care te frământă (şi mă bucur enorm că o face un student la Litere) sunt de o stringentă actualitate, punând în joc însăşi existenţa statului român. Într-un interviu recent acordat Televiziunii Române, amintitul Călin Georgescu atrăgea atenţia, cu argumente, că în numai 26 de ani de la „revoluţie“ ţara a fost jefuită de peste un trilion de euro, mai mult decât a pierdut de la Ştefan cel Mare şi până în 1989! România, observă intervievatul (ceea ce se vede şi cu ochiul liber), „nu mai deține nimic, nu are economie.

România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol şi gaze, distribuția de energie... nu ne

mai aparține.“ Vom sfârşi prin a nu mai avea nici suflet, nici cultură, nici naţiune. Văd că o numeşti, pe bună dreptate, autonegarea identităţii naţionale. Dacă Noica vorbea despre sentimentul românesc al fiinţei, elitele trecute prin marea reeducare de la Piteşti terfelesc sintagma cu o irezistibilă deşteptăciune, neştiind că, pur şi simplu, trăiesc o formă grobiană a urii de sine, ceea ce l-a determinat pe un spirit lucid precum Luca Piţu să scrie o carte cu titlul Sentimentul românesc al urii de sine (1991). Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este de unde izvorăşte această autonegare de sine? De ce tinerii interbelici se duceau în străinătate la studii pentru a se reîntoarce în ţară, iar nu cu gândul de a rămâne acolo, aşa cum se-ntâmplă cu noile generaţii devenite candidate la emigraţie, creându-se şi această specie bizară a emigranzilor (cum i-a numit Horia V. Pătraşcu), gata oricând de plecare, chiar dacă rămân mai departe în ţară.

John Perkins, celebrul autor al Confesiunilor unui asasin economic (2004), preciza că asasinii economici ai corpotarocraţiei transnaţionale, oblăduitori ai cleptocraţiei naţionale, creează nu numai ceea ce el numeşte economiile morţii, ci şi culturi ale morţii, cum este astăzi moda demitizărilor, cu atacuri la valorile naţionale de vârf, începând cu Eminescu şi încheind cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român, profanat, de câţiva ani buni, prin organizarea de expoziţii şi prin proiectarea de filme (în sala „Horia Bernea“!) menite să-i reeduce pe români în spiritul „luminoasei“ civilizaţii gay. Într-un interviu apărut în Cotidianul din 23 octombrie 2014, Perkins afirma despre corporaţii: „Ele se cred deasupra legii. Şi chiar sunt deasupra legii, pentru că au puterea să schimbe legile dintr-un stat sau altul şi au puterea să corupă guverne, preşedinţi şi regi.“ Asta au făcut şi în România, pe fondul resuscitării „legendei negre“ pe care l-ar reprezenta poporul român în ochii altor naţiuni şi, cel mai grav, în proprii ochi ai urii de sine, despre care am făcut vorbă. Mitologia „legendei negre“ s-a născut relativ la Spania secolului al XVI-lea, perpetuându-se timp de aproape patru veacuri.

Alfredo Alvar definea „legenda neagră“ ca „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni […] în orice mod posibil.“1 Asta se întâmplă cu poporul român după 1989, legenda neagră însă având rădăcini încă în secolul al XIX-lea, istoricul american Larry L. Watts depistându-le în mânia stârnită de români lui Friedrich Engels din pricină că au „trădat“ revoluţia comunistă alegând calea revoluţiei naţionale, în 1848. Engels scria atunci: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte.“2 Acest pas l-au făcut, în

2018 | Manifest Româneşte | 23

istorie, ruşii, începând cu 1812, mai înainte – maghiarii, iar acum corporatocraţia îngemănată cu cleptocraţia corupţilor autohtoni.

R.T.: Cum a fost cu putință, după revoluția din 1989, coagularea unor grupuri de prestigiu care, controlând piața ideilor pe plan intern, lasă acum impresia că România nu are decât patru intelectuali mari și lați? În ce măsură sunt dânșii reprezentativi pentru viața culturală autohtonă?

Th.C.: Te referi, probabil, la „boierii minţii“, din gruparea de la Grupul pentru Dialog Social, cum i-a definit Sorin Adam Matei, într-o carte. Aura care s-a creat în jurul acestor intelectuali, angajaţi politic şi cultural în spiritul ideologiei oficiale a corporatismului, political correctness, deşi se autoprezintă ca adversari ai ei, este cel mai spectaculos şi mai enigmatic fenomen de după 1989. Cei patru, la care te referi, sunt, indiscutabil, talentaţi, stăpânesc o retorică bine armată erudistic, aceste date nefiind însă suficiente pentru a explica fenomenul. L-a înţeles, în schimb, amintitul Horia V. Pătraşcu: „disidenţa“ lor autocronică (calificativul aparţine lui Paul Goma, preluat de la Şerban Cristovici, fost redactor la Europa liberă) s-a fundat pe enormul prestigiu al lui Constantin Noica, exploatat magistral de Gabriel Liiceanu în urma publicării Jurnalului de la Păltiniş, în 1983. Realitatea e că nimic din geniul filosofic al lui Noica n-a trecut la „păltinişeni“. Astfel, editorul de la Humanitas a preluat

24 | Manifest Româneşte | 2018

lucrativ-financiar opera nicasiană, neezitând să publice şi cărţi denigratoare la adresa filosofului spre a satisface ideologia „corect politică“, asiguratoare de succes în noua conjunctură istorică. Un exemplu este cartea plagiatoarei (dovedită ca atare de Marta Petreu) Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998), o mizerie care vrea să arate că vina capitală a autorului Devenirii întru fiinţă este aceea de a fi român. Exact în spiritul engelsian al „legendei negre“ româneşti. Cine ştie să privească dincolo de aparenţe nu poate să nu descopere drama acestui tip de intelectualitate, demnă de toată compasiunea.

R.T.: În acest context, rămân cei mai sus amintiți fruntași ai culturii autohtone sau devin, mai degrabă, doar niște activiști culturali care, prin pârghiile editoriale și mediatice avute, fac negoț cu cultură? Și cel mai important: în pofida unor centre de validare oficiale, te mai poți numi cărturar când ești mai mult criticat decât prețuit de majoritatea colegilor de breaslă?

Th.C.: Diagnosticul pus e realist. Eu l-am evaluat ca dramă existenţială în raport cu naţiunea din sânul căreia te-ai desprins. Este şi drama „cosmopolitismului“ dintotdeauna, rezumată astfel de eroul eminescian din romanul Geniu pustiu: „cosmopolit sunt şi eu – mărturiseşte Toma Nour; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de esplicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ.

Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean.“3 Ce intuiţie anticorporatocratică arată aici geniul eminescian! E un optimism ontologic inaccesibil „corecţilor politic“. De îndată ce vor dispărea centrele de evaluare corporatocratică a indivizilor, ce se va alege de condiţia dependenţei faţă de politicianismul zilei? În lume, crede John Perkins, era corporaţiilor se va sfârşi, ca orice imperiu. Acum, sunt voci în Europa care nu mai vor ca bătrânul continent să fie un câmp de experimente. O spun treisprezece personalităţi din zece ţări europene, care, în mai 2017, au semnat o excepţională Declaraţie de la Paris, în 36 de puncte, ultimul dintre ele sunând astfel: „În acest moment, le cerem tuturor europenilor să ni se alăture în respingerea fanteziei utopice a unei lumi multiculturale fără frontiere. Suntem îndreptățiți să ne iubim patriile natale și ne dorim să le transmitem integral copiilor noștri nobilul tezaur cultural și identitar care ne-a fost încredințat. Ca europeni, avem și o moștenire culturală comună, iar această moștenire ne

cere să trăim împreună în pace ca o Europă a națiunilor. Să reînnoim suveranitatea națională și să ne regăsim demnitatea unei responsabilități politice comune pentru viitorul Europei!“4 R.T.: De la o vreme, s-a pornit o cruciadă fără cruce a demistificatorilor. De ce credeți că se dorește intentarea unor procese de intenție unor autori spre discreditarea operei lor? Mă gândesc aici, de pildă, la atacurile împotriva lui Mihai Eminescu, ce devin numaidecât „argument“ pentru a sugera scăderea valorică a operei sale. Acesta e doar un exemplu.

Th.C.: Am văzut într-un documentar nişte păsări nebune, care puseseră gând rău unei stânci şi, dintr-o pornire obscură, se repezeau vitejeşte asupra ei, prăbuşindu-se moarte la poalele acesteia, nemairămânându-le nici măcar şansa lui Sisif de a ridica, în plisc, o pietricică spre vârf. Numeşti asemenea ispravă „o cruciadă a demistificatorilor“ lui Eminescu. Ar fi bine să fie măcar „demistificatori“, dar ei se vor cu mult mai mult, demitizanţi, voind, adică, să dărâme, aidoma păsărilor nebune, mitul/stânca numită Eminescu. Asta este intenţia expresă, pusă încă din titlul cărţii de către Lucian Boia: Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015). Acestui „boier al minţii“, din careul de aşi de la 22 , i-a dat cea mai simplă replică istoricul clujean, acad. Ioan-Aurel Pop: „Cât de matur era Eminescu la 20 de ani şi cât de infantil Lucian Boia, la 70!“ Sic transit gloria mundi!

■ Rareş Tiron este student al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea. Este autorul volumului Istorisiri nesănătoase fericirii (Editura PIM, 2013).  

Note 1 – Alfredo Alvar, La Legenda Negra, Ezquerra, Ediciones Akal, 1997, p. 5. Vezi şi Larry L. Watts, pp. 711-712. Arsenalul dezinformator al „legendei negre“ se găseşte expus şi în cărţi precum Tratat de dezinformare al lui Vladimir Volkoff (vezi trad. lui Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 2009).

2 – Apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...

Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p. 31.

3 – M. Eminescu, Opere, vol. VII: Proza literară, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977, p. 180.

4 – Declaraţia de la Paris poate fi citită pe https://thetrueeurope.eu, cu versiuni în română, franceză, engleză şi alte şaptesprezece limbi. 

P

oporul român s-a consfinţit în istoria zbuciumată a Europei prin creştinism şi latinitate, fiind legat continuu de vatra în care s-a format, creându-şi o vastă cultură spirituală şi materială. Biserica a avut un rol important în justiţie, cultură, pastoraţie şi în apărarea fiinţei spirituale româneşti: a combătut păgânismul musulman şi catolicismul, de asemenea expansionismul turcesc, maghiar, polon, apoi rusesc, încercând să păstreze aceeaşi structură etnoculturală şi lingvistică, dar şi aceeaşi credinţă ortodoxă în tot spaţiul românesc.

Pentru că naţiunea are drept centru de gravitaţie Biserica: fără ea, un neam este ca fără inimă şi este în pericolul destrămării1. Astfel, idealul naţional permanent al neamului românesc a fost şi este creşterea sa spirituală în relaţia cu valorile eterne, determinate de individualitatea sa etnică, dată de românism. Adică o comuniune românească, deci, cu Dumnezeu.

Expansionismul agresiv al unor popoare, inclusiv – sau mai ales – al ruşilor, s-a născut sub „inspiraţia“ egoismului şi a mândriei omeneşti, devenind o „patimă exclusivistă, imperialistă, o dorinţă de îngenunchere a neamurilor străine“2. Şi pentru ca strategiile imperialiste să-şi atingă scopul, unele imperii folosesc drept armă erodarea, aservirea sau chiar desfiinţarea instituţiilor religioase ale statelor subjugate. Astfel, Biserica Ortodoxă a Basarabiei, din 1812 şi până la 1918, a fost trecută cu forţa, călcând canoanele bisericeşti, de sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice de Constantinopol, sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe ruseşti, care a promovat o politică intensă de deznaţionalizare şi rusificare.

Basarabia a fost colonizată cu diverse etnii (bulgari, găgăuzi, ruşi etc.), cărora li s-au creat diferite facilităţi pentru a se acomoda în zonă. Numărul românilor basarabeni a scăzut, dar întotdeauna ei au fost majoritari. Tagma clericală constituia principalul modelator al maselor populare, iar regimul ţarist dorea cu insistenţă să promoveze rusificarea anume prin ei, copiii lor fiind obligați să înveţe limba rusă în casă şi în şcolile mănăstireşti şi laice. În timpul păstoririi ierarhilor Lebedev, Serafim şi Anastasie (în a doua jumă-

2018 | Manifest Româneşte | 25

tate a secolului al XIX-lea), s-a trecut treptat la oficierea slujbelor bisericeşti în limba rusă. Între anii 1872-1878 au fost închise 330 de biserici româneşti din stânga Prutului. Cărţile bisericeşti tipărite cu caractere chirilice, dar în limbă română, au fost arse la Mitropolia Chişinăului timp de 7 ani. Preoţii locali au fost înlocuiţi cu cei ucraineni sau ruşi, iar clericii basarabeni curajoşi, iubitori şi slujitori ai naţiunii române, au fost surghiuniţi în diverse zone îndepărtate ale Imperiului Rus. Mihai Eminescu se exprima cu durere: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti.“3 Fărădelegile rușilor au atins, prin bolşevism, punctul culminant în secolul al XX-lea. Instalarea regimului comunist în Basarabia în 1940, apoi în 1944, a însemnat deportări, desproprietăriri, foamete organizată, masacre sângeroase, represalii, la care s-au mai adăugat ateizarea forţată şi rusificarea. Bolșevicii au desfiinţat toată administraţia bisericească românescă anterioară, în locul Mitropoliei Basarabiei înfiinţându-se la Chişinău o Episcopie total dependentă de Patriarhia Moscovei, condusă doar de ierarhi ruşi. S-a ajuns la slavonizarea cultului. O mulţime de preoţi au fost arestaţi şi deportaţi, alături de credincioşii lor, în Siberia, în Kazahstan şi în alte regiuni. Bolşevicii au organizat şi au susţinut o campanie antireligioasă acidă împotriva Bisericii Ortodoxe. Din cele peste o mie de biserici și 20 de mănăstiri, în 1989 funcționau doar 197 de biserici și o singură mănăstire – Japca, unde viețuiau călugăriţe de etnie rusă. Distrugătorii şi organizatorii închiderii mănăstirilor şi bisericilor erau nu numai agenţii KGB, ci şi ierarhii care conduceau Biserica Ortodoxă la acea vreme, ei acţionând nu pentru dezvoltarea şi întărirea Ortodoxiei naţionale, ci pentru nimicirea ei.4 Consecințele acestei politici de sugrumare sau de subjugare a Bisericii și a națiunii românești din Basarabia au urmări grave până astăzi. Desigur, s-au găsit uscături şi lichele şi printre români (de-şi zic „moldoveni“), care slujesc și acum cu abnegație răuvoitorii externi. Biserica rusă continuă să țină forțat credincioșii în sfera ei de influență, uzând de clișee și tertipuri josnice (schimbarea stilului, înclinare spre catolicism, necanonicitate, pericolul schismaticilor etc.), mai ales prin ierarhii și preoții locali slugarnici.

Mitropolia Moldovei, dependentă de Patriarhia rusă, deține peste 80% din parohiile din Republica Moldova, susținută tacit de către organele de stat...

Dacă Marea Unire politică din 1918 a fost succedată de unificarea Bisericii Românești, în 1991 se cuvenea să se înfăptuiască mai întâi unificarea Bisericii din dreapta și stânga Prutului, apoi unificarea politică a românilor.

Adică o stratagemă inversă de cum au acționat țariștii și bolșevicii în teritoriu.

26 | Manifest Româneşte | 2018

În anii redeşteptării naţionale (1988-1991), reîntregirea s-a realizat sufleteşte Firesc ar fi fost să urmeze o reîntregire pe plan politic şi bisericesc. Totuși, reactivarea Mitropoliei Basarabiei (1992) și înregistrarea ei peste un deceniu (2002!) n-au rezolvat problema reîntregirii bisericești. Lucrurile n-au mers tocmai bine, adică pe făgaşul lor firesc, aşa cum le înţelegem noi acum, după aproape trei decenii de libertate. Au fost redeschise şi restaurate bisericile şi mănăstirile închise anterior de sovietici și au fost înălţate noi biserici, însă învăţământul teologic a fost subordonat Mitropoliei Moldovei. Astfel, în 1990, s-a reuşit deschiderea Facultăţii de Teologie din Chişinău, cu aportul părinte-lui Petru Buburuz care pregătea venirea unor profesori din România. Totuşi, în 1992, printr-o manevră guvernamentală, pr. Petru Buburuz a fost înlăturat de la decanat, şcoala a fost închisă şi reînfiinţată, după model rus, în subordinea Mitropoliei Moldovei5. Mai rău, de fiecare dată când preotul, împreună cu credincioşii vreunei parohii, se decidea să iasă de sub jurisdicţia Mitropoliei de ocupaţie şi să adere la Mitropolia neamului (a Basarabiei), în acea parohie se comiteau abuzuri şi acte de vandalism strigătoare la cer, săvârşite de reprezentanţii Mitropoliei Moldovei şi de forţele de „ordine“ (poliţiştii), pentru a-i forţa să renunţe la decizia lor.

Toată această dezordine eclezială din Basarabia ar fi fost aplanată uşor sau n-ar fi existat deloc dacă nu se găseau orbeţi locali care să facă jocul ruşilor. Este vorba, în primul rând, de ierarhii filoruşi locali şi de contingentul manipulabil de clerici, fără poziţie sigură şi demnitate, care au îndeplinit fără preget dispoziţiile „nacialnicilor“ de a ridica bâta împotriva colegilor de slujire dezlipiţi de biserica imperială. Au fost devastate biserici, maltrataţi enoriaşii, au avut loc atacuri cu grenadă, molestări, ameninţări cu moartea, intimidări şi multe alte atrocităţi. Cu toate acestea şi contrar aşteptărilor forurilor promoscovite, un număr însemnat de biserici s-au alipit Bisericii naţiunii, dar rănile şi stupoarea din minţile credincioşilor nu se uită prea curând...

După 1991, eparhia zisă a „Moldovei“, dependentă de Patriarhia rusă, nu şi-a încetat existenţa, n-a fuzionat sau n-a rămas o eparhie a comunităţii ortodoxe ruse din teritoriu (diasporă rusească), ci a continuat să existe, sfidând normele canonice apostolice şi sinodale cu privire la administrarea pe criterii etnice a Bisericilor ortodoxe naţionale. Această situaţie indezirabilă se menţine până astăzi, din cauza imixtiunilor Patriarhiei Moscovei în treburile bisericeşti ale unui stat independent şi din cauza atitudinii neromâneşti, promoscovite şi trădătoare a unor ierarhi, clerici şi indivizi locali, la care se adaugă atitudinea trădătoare şi

persecutoare a guvernelor „democratice“ sau făţiş comuniste, perindate din ’91 şi până astăzi.

S-au cristalizat, după 1991, două proiecte identitare competitive şi antagoniste în Basarabia: unul românesc şi altul „moldovenesc“ (de origine stalinistă6), în confruntare directă de atunci. În această confruntare este angajată şi Biserica, instituţia cu cea mai mare credibilitate în societatea basarabeană. Astfel, societatea este divizată, ceea ce-şi doresc duşmanii ţării şi ai Ortodoxiei, pentru implementarea planurilor anticreştine, totalitariste, globaliste, distructive, împotriva firii.

Noi suntem şi credem că vom rămâne un popor ortodox până la parusie, cu toate împotrivirile şi vicisitudinile istoriei.

Astfel că, întregirea bisericească trebuie să fie următorul şi grabnicul pas pentru restabilirea adevărului istoric şi canonic. Clericii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei, dar şi cei din Mitropolia Moldovei, aşteaptă cu încredere o schimbare în bine a situaţiei religioase din Basarabia, mizând chiar şi pe unificarea mitropoliilor şi afirmarea de facto a Ortodoxiei româneşti.

■ Vasile Negru este un preot din Basarabia românească, lect. univ. dr., urmaş al unei familii de unionişti patrioţi.

 

Note 1 – D. Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Bucureşti, 2003, p.

133: „Fără Biserică un neam e ca fără inimă. Îl aşteaptă destrămarea.“ 2 – Ibidem, p. 99.

3 – În ziarul „Timpul“ (1 martie 1878), apud Mihai Eminescu, Basarabia, Chişinău, 1991, p. 5.

4 – Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică. Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice – 1944-1953, Chişinău, 2000, p. 143.

5 – Cf. Claudiu Târziu, Părintele Petru Buburuz: „Hristos este înscris în sângele basarabenilor“, în Formula As, nr. 35, 29 aug. – 5 sept. 2008, p. 7.

6 – Dacă mişcarea de eliberare naţională l-a propulsat pe domnitorul Ştefan cel Mare în calitate de simbol, alături de poetul Mihai Eminescu, atunci forţele (neo)conservatoare – agrarienii (1998-2001) şi comuniştii (2001-2009) – au utilizat imaginea remarcabilului domnitor pentru a semnifica noua „statalitate“ moldovenească sau „proiectul identitar moldovenesc“, mitologie politică concepută şi lansată de sovietici. 

2018 | Manifest Româneşte | 27

I

leana Vulpescu s-a născut pe 21 mai 1932 la Bratovoeşti, judeţul Dolj, România Mare.

Urmează Literele la Universitatea din Bucureşti. Prin romanele, colecţiile de proză scurtă şi teatru, precum şi prin traducerile sale, devine cea mai iubită scriitoare a literaturii române postbelice şi este citită de generaţii întregi pînă astăzi. Ileana Vulpescu propune cititorilor poate cea mai dureroasă temă dintre toate: realitatea însăşi, cu prea puţin fard de imaginaţie.

Cel mai recent roman al său este Preludiu.

[N.R.: convorbirea este redactată cu Î din I, conform ortografiei vulpeşti consecrate.]

Manifest Româneşte: Cum vă simțiți, gîndindu-vă că v-ați născut într-o țară care se chema România Mare?

O țară care a fost și nu mai există?

Ileana Vulpescu: Cum să vă spun? Mă simt şi eu ca omul care a pierdut ceva și cred că cel mai trist lucru care ţi se poate întîmpla este să îți pierzi țara. E greu să te obișnuiești cu ideea că țara ta avea niște granițe pe care nu le mai are în ziua de azi, iar cînd ești la dispoziția Marilor Puteri... Fiindcă de orice am putea fi noi acuzați, dar că am fost întotdeauna „ocrotiți“ de Marile Puteri, nu poate să nege nimeni. Am scăpat de turci și pe urmă se știe ce a urmat. Și va tot urma, pentru că toate popoarele mici sunt întotdeauna dirijate din altă parte. Deci, mă simt ca unul care a pierdut ceva şi nu știe dacă vreodată va mai fi recuperat.

M.R.: Cum a fost copilăria printre țărani?

I.V.: Eu am stat zi de zi, pînă la șapte ani, la țară.

După aceea, mergeam numai în vacanțe, fiindcă, de la șapte ani, am locuit la Craiova, am făcut toată școala la Craiova. Ce poate să judece un copil pînă la șapte ani? El nu poate să spună decît ceea ce a văzut şi eu am văzut foarte multă sărăcie, deși se spune că între cele două războaie mondiale România a avut o perioadă prosperă.

Nu sunt eu în situația de a emite judecăți, eu spun ce am văzut. M-am născut şi am copilărit într-un sat sărac, sat de nisipuri. Nu avea decît o fîșie pe malul Jiului unde se putea cultiva grîu, dar cînd venea Jiul și îneca – adio grîu! Se mînca mămăligă. Mi-aduc aminte că, atunci cînd se ducea cineva la Craiova, care era orașul cel mai apropiat de satul meu, la 27 de kilometri, cumpăra cîte o franzelă și o dădea copiilor şi copiii ieșeau pe șanț și

30 | Manifest Româneşte | 2018

mîncau mămăligă cu franzelă. Franzela părea un fel de mîncare, ceva asimilat cu altă idee decît cea pe care o avem noi astăzi despre pîine.

Era un sat sărac. Erau și sate bogate, cu pămînturi bune, unde se produceau cereale. În satele astea de nisip, singurul soi care se cultiva cu mare succes erau pepenii, și cei galbeni, și cei roșii, care în Oltenia se cheamă lubeniță. Altceva nu știu dacă aș putea să spun.

Despre politică habar nu aveam, nici nu știu dacă auzisem cuvîntul politică vreodată.

M.R.: Cum este limba română a satului?

I.V.: Este o limbă bogată la țară. Nu se compară limba țăranului cu limba orășeanului. În primul rînd, din vocabularul orășeanului lipsesc o mulțime de cuvinte, pentru că el nu are ocazia să vadă așa ceva. Am văzut pe cineva care scria odată, orășean fiind, cum se „înjugau“ caii – se știe că se înjugă numai boii, iar caii se înhamă. Întreabă pe cineva de la oraș ce e aia leucă, în expresia „mi-a dat cu leuca în cap“. Nu știe ce este și pe bună dreptate, dacă nu există obiectul pe care îl denumești în preocupările sale zilnice. Și afară de asta, limbajul popular este un limbaj foarte expresiv. Limbajul orășeanului este mult mai sec, seamănă cu limbajul de ziar. Un scriitor care a trăit la țară, are cunoștiințele astea, nu numai sociale, dar și de vocabular, așa cum un scriitor care cunoaște mahalaua are alte cunoștiințe decît unul care a locuit în centru. În fiecare mahala există ceva specific. În fiecare mahala cineva se remarcă acolo pentru ceva şi de la acest personaj se creează diverse legende...

De exemplu m-am gîndit întotdeauna care este originea acestor îmbinări de cuvinte: „a umbla teleleu Tănase“.

De ce Tănase? Nu am reușit să aflu.

M.R.: Cum era familia? Familia acelor primi ani?

I.V.: Dragă, familia în general era o familie unită, strînsă, adică nu exista sărbătoare, cît de sărac ar fi fost omul, să nu se întrunească familia. Nu exista sărbătoare ca finul să nu se ducă la naș sau, dacă venea preotul cu Naşterea şi, după aceea, cu Botezul, cît de sărac era omul, tot îi punea o bucățică de cîrnat acolo. Era ideea asta de familie: omul muncea să își țină copiii, cu dorinţa ca măcar un copil să ajungă mai bine decît părinții. Acesta era idealul: să îi fie mai bine copilului decît ți-a fost ție.

M.R.: Ați spus că nu prea ați auzit de politică. Nu confirmaţi, deci, secvenţele din Moromeții cu bărbații

care vorbeau despre politică, despre rege, despre guverne?

I.V.: Eu nu am ce să îți spun și nu aș avea în orice caz „tupeul“ să îl contrazic pe Marin Preda, dar eu eram mult prea copil și nici nu locuiam în satul propriu-zis.

Locuiam la o jumătate de kilometru față de ultima locuință, deci nu știu ce se petrecea în lumea adulților.

Mama era o femeie văduvă, pe care nu asta o interesa, iar în familia mea nimeni nu a făcut politică: nici tatăl meu pe care eu nu l-am cunoscut, pentru că el a murit cînd eu aveam doi ani, nici fratele tatei și nici frații mamei. Nimeni nu a făcut. Astăzi oamenii sunt mult mai interesați de politică, decît erau interesați pînă a venit regimul comunist. Ce aflam și eu? Că fiecare partid venea pe la ușile țăranului: „Să votezi cu cutărică pentru că o să vezi ce bine o să fie!“ sau ne mai dădea un pachet de tutun. Cineva mai cumpăra cîte un ziar și din ziar își făcea țigări. Astea erau mai de lux. Altele se făceau cu pănușă de porumb. După aceea, a început lumea să cultive tutun, ceea ce nu începuseră încă să facă pe cînd eram copil-copil şi aveam cinci-șase ani. Au început să cultive tutun, să vîndă statului tutun și, în felul acesta, să facă țigări cu tutun propriu. Dar nu aveam idee de politică.

Cînd politica a început să însemne ceva pentru toți oamenii pot să spun că a fost odată cu regimul comunist.

Atunci au început oamenii să se preocupe, în timp ce regimul distrugea tot ce putea dintre oamenii politici și dintre vîrfurile intelectuale. Iar după aceea, a început partidul să se înmulțească, de la puținii membri pe care i-a avut, pînă în 1990 cînd erau patru milioane de membri de partid. Întotdeauna politica a însemnat foarte mult, pentru că s-a putut ajunge prin politică.

Asta vedem și astăzi, nu suntem privați de acest spectacol. Cînd oamenii au început să vadă ce este cu adevărat politica, a fost în regimul comunist, cînd s-au pornit şi persecuțiile împotriva acelora care făcuseră politică înainte de a veni regimul la putere. În primii ani, oamenii nu erau pregătiți cum să se comporte în regimul comunist. Era foarte nedumerită lumea. În 1946 încă s-a votat – ultimele alegeri „libere“ – și oamenii nu se sfiau să spună că au votat cu ţărăniştii sau cu liberalii. Poporul român și nimeni, cred, dintre cei care au intrat în sfera sovietică, cedaţi de Occident, nu și-au închipuit ce este regimul comunist. Adică populația nu era pregătită – să le fi spus cineva: stați, oameni buni, să vă spunem noi ce înseamnă dacă o să

2018 | Manifest Româneşte | 31

ajungem sub călcîiul rușilor! Că nu este bine să ajungi sub niciun călcîi, asta e altceva. Oamenii credeau că este ca și înainte: a venit alt partid la putere, au fost liberalii, au fost țărăniștii, o să fie și ăștia, o să vină și alții. Uite că nu au mai venit alții (?) decît în ’90 și așa cum s-a venit…

M.R.: Dar la Mişcarea Legionară, în acei ani, cum se raporta lumea?

I.V.: Nu am idee... Ştiu numai că era un preot la Craiova care își termina slujba și începea să bage fitile din astea politice.

Eu eram prea copil ca să știu.

Ceea ce eu pot să spun este că, în drumul meu spre școală, la Craiova, era un teren viran și acolo am văzut bărbați împușcați și așezați la rînd. Ce să aflăm noi, că erau legionari!

Pentru mine, copil, ce însemna asta nu îmi dădeam seama.

După aceea, legionarii au pus acolo o cruce și ardea tot timpul o candelă. Şi ce am aflat mai tîrziu? Că acești legionari fuseseră împușcați unu din zece după ce a fost omorît Armand Călinescu. Atunci a fost o represiune mare împotriva legionarilor.

Cum spuneam, nu am avut în familie pe nimeni să fi făcut politică, nici măcar legionară, dar am avut vecini tineri, care erau legionari. Primii care au intrat la comuniști ei au fost! De altminteri, cineva care a lucrat ca şef al fondului literar la Uniunea Scriitorilor, un om foarte cumsecade, fusese șeful tineretului manist din Banat. Era student la Medicină și s-au dus mai mulţi la Maniu: „– Domnule Președinte, noi ce să facem acum?/ – Dragilor, înscrieți-vă la comuniști, că ăștia o să stea mult la putere.“ M.R.: Şi într-o zi v-aţi mutat la Craiova...

I.V.: Eu am fost foarte tristă că plec de la ţară şi îi spuneam mereu mamei: „Dar ce ne lipseşte nouă aici ca să plecăm la oraş?“ – mama însă a vrut să ne stabilim în alt mediu, să fac şcoala la oraş, să mă acomodez cu atmosfera aceea... Căsătoria ei, după moartea tatălui meu, a fost făcută mai ales pentru binele meu. Începînd cu clasele primare, toată şcoala mea, pînă la facultate, a fost facută la Craiova, la Liceul „Elena Cuza“.

Descopeream şi mă îndrăgosteam de cinematograf – a fost cel mai mare cadou pe care mi l-a făcut oraşul, în care erau cîteva. Îmi aduc şi acum aminte de primul film pe care l-am vazut, nu-i mai ştiu titlul, dar era un film cu Maria Antoaneta în momentul în care se pregătea să

32 | Manifest Româneşte | 2018

fugă din Franţa pentru că începea Revoluţia. Actriţa principală era Norma Shearer, iar un iubit al reginei sau, mă rog, cel care îi făcea curte, un nobil suedez, era Tyrone Power. Dar ce îmi mai aduc aminte? Eu am crezut că aia este realitate! Eu nu mi-am închipuit că acolo vezi ceva care nu are nicio legătură cu ceea ce se întîmplă în realitatea din jurul tău şi m-am dus acasă şi am întrebat-o pe mama: „Mamă dragă, dar ce se întîmplă cu regina aia?“ – şi abia după aceea mi-a explicat, dar asta nu m-a îndepărtat de cinematograf, dimpotrivă! Îmi plăcea foarte mult să mă duc, nu cred că era o săptămînă în care să nu mă duc.

Aveam o verişoară cu patru ani mai mare şi aveam ziua noastră de mers la cinema, joia...

M.R.: Cum ați trăit anul 1940 – sfîrșitul României Mari?

I.V.: Dragă, eram prea copil.

La mine în sat a fost o singură familie refugiată din Basarabia care a rămas, o femeie văduvă cu un băiat. Și acum este în sat cu familia. Atît știam. La Craiova erau mult mai mulți basarabeni. Deci, am înțeles că un om și-a pierdut locul lui, din ţara lui, şi-a pierdut munca lui, și-a pierdut casa, și-a pierdut tot. A plecat cu o boccea de acasă. Situația acestor oameni era dramatică, dar eu nu conştientizam încă ce însemna. Cînd ești copil, rămîi doar cu imagini și îți rămîne și cîte ceva ce ai auzit. Dar eu nu aveam de la cine să aud. Pe mama nu o interesa politica, ea avea alte griji. Numai asta, că îi vedeam refugiați. Erau și din Ardeal, din zona cedată ungurilor, dar basarabeni erau foarte mulți veniți în Oltenia. La mine în sat a fost şi un preot, care era cu preoteasa și cu trei copii. După 1944, a început să îi vîneze Poliția Română, la ordinul rușilor, pentru a-i repatria, chipurile. Repatrierea a fost în Urali, la minele de plumb/ Din toată această familie, nu a ajuns nimeni în Basarabia. Părintele şi preoteasa au murit la minele de plumb, iar de copii nu știu ce s-a ales.

La Craiova, şi noi am avut o basarabeancă în casă – în mai toate casele era repartizat cineva din Basarabia, pentru că românii ăştia, oamenii ăştia trebuiau să locuiască undeva. Mai înainte, au venit şi s-au refugiat în România şi polonezii. La Craiova s-a făcut chiar şi o universitate poloneză, restrînsă, dar la care tineretul lor se ducea şi învăţa. Polonezi erau foarte mulţi în oraş.

M.R.: Credeți că suntem vinovați pentru Basarabia?

I.V.: Dragă, eu nu știu ce să spun. Cînd vezi că toate Marile Puteri se pun de acord între ele cînd e vorba de

țările mici... Am citit corespondența pe care o primea Ministerul nostru de Externe înainte de a intra nemții în Cehoslovacia. Trebuie să spun că am fost îngrozită de duplicitatea Marilor Puteri. Cehoslovacia era de partea Occidentului. Nu a mișcat nimeni un deget cînd s-a dus Hitler peste cehi. Am văzut în această corespondență că puţin le păsa englezilor şi francezilor. Nu știu cît de vinovați suntem pentru Basarabia. Este foarte multă lume care spune că trebuia să opunem măcar o rezistență. Dacă opui rezistență, pierzi oameni. Dacă nu opui rezistență, riști să pierzi și teritoriul – pe care îl pierzi în mod sigur –, dar sunt și victime umane.

M.R.: După ’90 am fi putut face ceva să ne unim?

I.V.: Da, eu cred că se putea face, dar s-a pierdut momentul…

M.R.: S-a pierdut sau a fost pierdut, intenționat?

I.V.: Este foarte greu să deosebești intenționatul de neintenționat. Nu știu nici cîte iluzii ne puteam face în momentul ăla. Trebuie să ne gîndim că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost anulat pentru toate celelalte țări. Pentru România, nu. Ce concluzie tragem de aici? * M.R.: A urmat adolescenţa…

I.V.: În ’39 am intrat la școala primară, la Craiova, și tot atunci a început războiul încă european. Eu, în clasa I primară, am fost străjeră – străjeria era condusă de Regele Carol al II-lea, care era Marele Străjer. Am intrat cîntînd Trăiască regele!, am fost un an cu crăvățică şi trebuie să spun că nu se deosebea mult de ce avea să fie cu pionierii. După un an însă, a încetat străjeria. A plecat Carol al II-lea, dar s-a cîntat Trăiască regele! pînă cînd a abdicat Mihai.

Apoi, în ’41, am intrat şi noi în război. Aflam de la colege că uneia i-a murit unchiul, alteia i-a murit un frate, în sfîrșit, începuse deja o atmosferă de tristețe.

Fiecare aducea cîte o poză a celor care au murit pe front.

Se făcuse un colț de respect pentru ei, unde ardea o candelă. Fiecare cinstea cum putea niște oameni care și-au pierdut viața ca să își apere țara.

M.R.: Cum trăia omul de rînd războiul?

I.V.: În sat la mine, cînd a început războiul, pe atîtea case un petec negru, semn că murise cineva pe front...

Foarte multă lume a murit pe front din satul ăla și nu numai din sat. Un lucru extraordinar s-a întîmplat cînd un cîine al vecinilor s-a așezat în fund și a tras un urlet sfîșietor… În momentul acela murea la Cotul Donului stăpînul lui... Asta nu am s-o uit niciodată... Ce telepatie au animalele! Numai cînd ai animale și le observi poți să îți dai seama. Este o poveste a lui Cehov, scrisă cînd era medic de țară. Se duce la o familie să vadă un grav

bolnav. Îl conduce cineva pînă la poartă și îi zice: „– Domnule doctor, ce părere aveți?/ – Aşa şi-aşa.“ Și notează Cehov, după ce pleacă: „Dar cînd am auzit cîinele urlînd, am știut care e deznodămîntul...“ Sunt lucruri de care nu știu cît sunt luate în seamă acum, dar eu nu le pot uita toată viața. Şi, îţi spun, a fost o atmosferă foarte apăsătoare, şi în sat, şi la Craiova. Îmi aduc aminte că aveam chiar un sentiment de vinovăţie când eram în clasă și eu nu aveam pe nimeni pe front și venea o colegă plîngînd că îi murise tatăl, alteia fratele, alteia unchiul. Pot să spun că singura atmosferă liniștită în școală a fost cînd a început războiul...

M.R.: Lumea avea conștiința că trebuie să luăm Ardealul și Basarabia? Cum se gândea lumea la refugiații din provinciile smulse, la faptul că se ciuntise țara ?

I.V.: Dragă, erau oamenii ăștia, săracii, atît de înfricoşaţi, atît de hăituți, să pleci din casă cu o boccea, cu un geamantan. Nici nu știi, săracii, ce mai gîndeau.

Cred că erau mult mai încrezători în recuperarea teritoriului ardelenii decît basarabenii. Basarabenii păreau mult mai deprimați de tot ce s-a întîmplat, fiindcă ei îi știau oarecum pe ruşi, cunoșteau vecinul și totuşi erau de bună-credință – de unde puteau să se

2018 | Manifest Româneşte | 33

aștepte că trebuie să plece în cîteva ore din casele lor, din ţara lor?

M.R.: Iar oamenii din restul de ţară…

I.V.: Nu pot să-mi dau seama care era atitudinea adulților, pentru că noi, copiii, nu știam ce înseamnă toate lucrurile astea. Nu știu dacă în ziua de astăzi copiii sunt mai conștienți, deși au atîtea mijloace de informare, ce se întîmplă în lumea asta. Nu știu cît sunt de preocupați. Una este să trăiești în timpul unui război și alta este să trăiești într-o relativă pace. Pentru că pace nu e niciodată. Încă de acum 20 de ani, dacă nu 30, făcuseră americanii un studiu: murise mai multă lume în războaie locale decît în cel de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin cu 20 de ani înainte de ziua de azi!

Tot timpul a fost un război undeva. Nu am auzit să fie un singur moment de pace generală. Or, copiii știu de la părinți ce știu, văd greutățile pe care le îndură părinții. În momentul în care se introduc cartele de alimente, cartele de îmbrăcăminte, asta află și un copil. Cartele de îmbrăcăminte, în orice caz, în 1950 erau – și cartele de pîine. Acestea apăruseră din timpul războiului, cînd se făcea pîine cu mălai. Nu știu dacă mai erau cînd am intrat în facultate în 1953, dar în 1950 încă erau cartele de pîine! Fusese războiul. Lumea era foarte strîmtorată,

lucrurile erau scumpe pentru punga poporului obişnuit, se simtea deja un vînt de sărăcie, care a continuat mult şi bine, pentru că, după aceea, ni se impuseseră de plătit datorii de război.

M.R.: Cum era să fii adolescent în vremurile alea? Ce distracții aveați? Ce citeați? Urmăreaţi actualitatea în ziare?

I.V.: Dragă, adolescenții nu citeau ziare. Mă rog, cînd a venit Scînteia și se băga pe gît, asta era altceva. Nu citeau copiii ziare şi nici nu aveau ideea asta de a se înscrie undeva ca să ajungă ceva. Noi citeam cărţi. Cînd eu încă eram copil și în primii ani ai adolescenței exista ideea că trebuia să înveți. Și ideea de disciplină în școală, începînd cu școala primară pînă la liceu. În momentul în care suna clopotul – era clopot electric la liceu –, nici ţipenie de elevă nu mai era pe culoar. Era respectul față de profesor, te ridicai în picioare cînd venea la oră, te ridicai în picioare cînd pleca de la oră.

Era liniște. Cine și-ar fi permis să facă altceva în timpul orei decît să asculte, să scrie? După asta, cînd s-a văzut că prin partid poți să ajungi, dintr-o dată s-a pervertit imaginea, s-a format ideea de a ajunge undeva prin politică. Eu nu spun că nu a fost aşa și înainte. Tot politica în realitate contează și este un drum prin care poți să parvii, iar asta s-a accentuat în regimul comunist.

Dar, ca adolescent, ce puteai să faci? Dacă aveai ceva prieteni de şcoală, să te vezi şi în afara şcolii cu ei... Nu erau grupuri în clasă, de exemplu. Eu aveam o prietenă fiindcă aveam acelaşi traseu de la şcoală pînă acasă şi plecam mereu împreună, în rest... Oricum, nu am apucat să vad ce emai era în şcoală, pentru că nu am mai mers din a III-a clasă de liceu, 1945-1946 – mă îmbolnăvisem de tuberculoză la coloana vertebrală.

După aceea, am dat în particular. Cît am mai fost la şcoală, încă se făcea serbare de Crăciun, cu scena Naşterii. A fost o perioadă în timpul războiului cînd liceul nostru a fost transformat în spital pentru răniţii de pe front, spitalul militar nu reuşea să-i cuprindă pe toţi, aşa că învăţam la Colegiul „Carol I“, fetele dimineaţa şi băieţii după-amiaza. În clădirea liceului se afla şi Teatrul Naţional. A urmat bombardamentul din 4 aprilie – atunci şcolile s-au închis şi s-au redeschis după şase luni. În martie ’47 am fost operată la coloana vertebrală şi am stat 15 luni în gips. În acea vreme am ascultat toată marea muzică la radio şi, mă rog, de acolo aflam că lumea era încă foarte nedumerită de ce se întîmpla.

M.R.: Ce părere aveau oamenii, în timpul războiului, despre Mareșal și despre Rege?

I.V.: Despre Mareșal lumea avea o părere în general bună, mai ales oamenii care fuseseră în timpul Primului

34 | Manifest Româneşte | 2018

Război Mondial pe front, pentru că operațiunile Mărăşeşti-Mărăști-Oituz au fost strategia Mareșalului în devenire, care atunci era încă maior de Stat Major.

Acești oameni îi păstrau o foarte bună amintire – era un om serios și știa carte, era militar de carieră și o minte!

Aceste lucruri, auzite în copilărie, mi le-a confirmat şi Constantin Vulpescu, socrul meu, care i-a fost subordonat în timpul Primului Război. De altfel, cînd era foarte mic, şi Romulus Vulpescu l-a cunoscut pe Mareşal. Erau și alții care nici nu îl admirau, dar nici nu îl ponegreau. Nu am auzit niciodată lucruri ostile în timpul războiului despre Antonescu. Nu am auzit pe cineva, atît cît mă mișcam eu în lumea foarte restrînsă, într-o familie în care nimeni nu făcuse politică.

Regele nu era considerat un personaj de mare importanță. Era și foarte tînăr, și foarte influențat de mama sa și de noua camarilă de la Curte. Era un băiețandru cînd a devenit rege. Mai fusese rege la șase ani și l-a detronat taică-su, iar cînd a fost a doua oară rege era un băiețandru. Cînd a plecat din țară cîți ani putea să aibă?

26? Dar ce s-a întîmplat, tot ce a făcut cu Antonescu și cu altele, toate astea erau influențate de regină și de camarila de la Curte. Nici nu era un personaj strălucit și nici nu avea cum să strălu-cească la vîrsta aia, avînd de-a face cu oameni de profesie.

Apoi, în nicio monarhie constituțională regele nu conduce. Regalitatea e o instituție, face foarte frumos, dă bine, dar nu regele conduce țara. Nicăieri.

M.R.: Vă amintiți ziua de 23 august 1944?

I.V.: Nu îmi aduc aminte, habar nu am de ziua cu pricina, dar oamenii erau foarte fericiţi că nu mai era război. Îmi aduc aminte cum spuneau unii vecini la ţară: „O! Domnişoară, o să vedeţi, dacă vin ruşii, şi noi, ţăranii, o să avem cafea cu lapte, o s-o ducem mult mai bine!“ – mă rog, fiecare cît fusese pătruns de propagandă. Deci, lumea s-a bucurat că s-a terminat războiul, sigur că s-a bucurat, dar apoi, ce a urmat, nu a mai fost pe gustul nimănui, poate doar pe gustul Partidului, partid care, cum se ştie, avea foarte puţini membri la început.

23 august a fost, înainte de orice, căderea sub dominaţie sovietică. După bucuria de care vorbeam mai

înainte, toţi l-au simţit ca pe-o apăsare... ca pe-o copită venită peste noi.

M.R.: Şi v-ați trezit cu rușii pe cap...

I.V.: Da, au venit și la noi în sat. Eu, mama și niște vecine ne-am dus și am stat în pădure toată ziua, cît au scormonit satul... O zi de vară, într-o pădure foarte frumoasă a satului, o pădure mare care ținea vreo șapte kilometri. Foarte mult tei. Am stat acolo, trecuseră rușii, luaseră și ei ce putuseră, mai o găină, mai…. La ce să te aștepți de la niște trupe de ocupație? Niște oameni amărîți, luați și ăia, săracii, de la casa lor și aduși pînă la Berlin. Spuneam că nu exista nimeni care să nu fi avut, în timpul războiului, în repartizare, un român din Basarabia sau un polonez.

Acum, nu exista nicio casă în Craiova să nu aibă pe cineva din garnizoana rusească și din trupele care au trecut pe aici...

M.R.: Despre procesul Mareşalului se făcea vîlvă?

I.V.: Nu, nu se mai făcea vîlvă pentru nimic, pentru că deja erau atîţia oameni băgaţi în puşcărie politică, încît lumea nu mai îndrăznea să zică nimic. Sfîrşitul său a avut ecou, ca să zic aşa, în ceea ce ne privea pe fiecare personal, dar o manifestare, ceva public, nu. Regimul a arătat, arăta şi avea să arate ce poate...

M.R.: Abdicarea e prezentată de unii, în ciuda multor evidenţe, ca fiind un act neaşteptat şi agresiv...

I.V.: Nu a mai surprins pe nimeni... Cum să surprindă? Era cineva care să-şi închipuie că, într-un regim sovietizat, poate să fie ţinut pe tron un rege?

Primul care n-a fost surprins a fost chiar regele – era foarte firesc, unde s-a mai văzut regim comunist cu rege? Pe ţar îl împuşcaseră şi veneau să-l ţină pe al nostru pe tron? L-au păstrat un timp, pentru că regele a determinat o capitulare fără condiţii la 23 august – de fapt şi de drept, armistiţiul s-a semnat pe 12 septembrie... Ruşii i-au trimis regelui un avion, l-au decorat cu ordinul Victoria, adică au zis: „Să-l răsplătim într-un fel pentru că a fost aşa de galant cu noi!“ şi, după: „Am fost recunoscători cît a trebuit, acuma...“, aşa că nu era nicio mirare, toată lumea cît de cît lucidă nu a fost deloc surprinsă de abolirea monarhiei.

M.R.: Şi după, nici americanii n-au mai venit...

I.V.: Cînd vedea ce se întîmpla, toată lumea zicea: „Las’ că vin ei, americanii!“ Cred că mama, care a murit

2018 | Manifest Româneşte | 35

în 1974, încă spera că o să vină americanii! Aveam însă un văr primar, băiatul unui frate al mamei, care-mi spunea: „Dragă, din toată familia, numai cu tine am ce să vorbesc, că numai noi doi nu aşteptăm să vină americanii...“ – ne dădeam seama că este o glumă. Dacă aveau de gînd să vină, veneau, şi, cum zicea cineva, „şi înot dacă porneau, tot ajungeau!“ * M.R.: Pentru că aţi trăit sfîrşitul României Mari (frîngerea graniţelor, puşcăriile politice, tot ce a urmat), credeţi că mersul poate fi şi invers? Mai vedeţi astăzi o nouă Românie Mare?

I.V.: Sincer să spun, nu mai văd, pentru că acum curentul este să nu mai fie ţări. Această globalizare, după părerea mea, reprezintă desfiinţarea ţărilor.

M.R.: Dar naţiunile pot fi desfiinţate?

I.V.: Naţiunile nu, dar pot fi corcite, îmbibate cu elemente străine de specificul fiecăreia dintre ele. De exemplu, văd cum se „înfiază“ după ureche nişte cuvinte englezeşti fără să se ţină seama că în română nu spun nimic. E greu de crezut că vor pieri naţiunile, pentru că nu se ştie niciodată cît rezistă liantul acestor amalgame.

E o lume care pleacă din ţările mici şi sărace, dar cei care au rămas formează totuşi o naţiune, fie şi pentru faptul că sunt mult mai mulţi cei care rămîn decît cei care pleacă.

M.R.: Mai credeţi în rolul personalităţii în istorie? O personalitate ieşită din comun ar putea contribui la reunirea ţării?

I.V.: Nu ştiu cît să mai cred în rolul personalităţii, deşi personalităţi care să aibă un rol major în istorie sunt. Mai ales persoane care au făcut rău. Cel puţin, aşa văd eu. Stalin şi Hitler sunt astfel de personalităţi, ne place sau nu ne place – bineînţeles, nu ne place, dar au fost. Iar pentru noi, nu văd decît apariţia un idealist, care n-ar avea şanse...

M.R.: Şi dacă idealistul mai este şi naţionalist pe deasupra...

I.V.: A, nu are nicio şansă!... Din păcate, Mircea Eliade are dreptate: „Orice ţi se iartă pe lume, numai să fii naţionalist – nu!“

36 | Manifest Româneşte | 2018

C

onstantin Codrescu s-a născut pe data de 5 septembrie 1931 la Huşi, judeţul Fălciu, România Mare. Urmează cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti şi are şansa de a cunoaşte marea generaţie a scenei româneşti din perioada interbelică. Constantin Codrescu este actorul desăvârşit prin excelenţă, iar rolurile sale marchează definitiv istoria teatrului, a cinematografului, a teatrului TV şi a celui radiofonic. Este considerat „posesorul“ celei mai frumoase voci a unui actor român. De asemenea, a fost profesor de artă a actorului şi director de teatre. Volumul său de memorii, veritabilă mărturisire de credinţă, poartă un titlu amar: Pribeag prin viaţa mea.

Manifest Româneşte: Ce faceţi în anul centenar, maestre Codrescu?

Constantin Codrescu: Am scris acum ceva vreme un volum onest de memorii, cu o limbă frumoasă, cu dragoste şi credinţă în Dumnezeu. Încerc să mai scriu acum un eseu şi mi se confirmă zilnic titlul: Mi-e frică sau Frica – e un sentiment care te omoară, indiferent de laşitate, de logică...

Dacă frica nu vă stăpâneşte, este extraordinar, dar eu am frica de a nu se mai alege nimic din ţara noastră! Prea mare, istovitor de mare ticăloşia! Să nu moară numai capra vecinului, să moară şi vecinul! Totul e din cauză că am uitat să iubim! Lipsa de dragoste, respect, credinţă, omenie! Nu mai ştim decât să luăm, să luăm, să luăm.

M.R.: Ştim că v-a amărât moartea regelui...

C.C.: Unii vin, alţii pleacă. Fiecare la rând. E păcat, a fost un om deosebit, fantastic, dar cu un destin cumplit.

Aparţine unei generaţii pe care n-ai de unde s-o întorci. „Lumina“ asta de la răsărit ne-a încurcat rău de tot viaţa, rău de tot. Un schimb, o răsturnare de valori incredibilă.

M.R.: Am vrea să ne vorbiţi despre bătrâni, despre marii actori din perioada interbelică pe care i-aţi cunoscut.

C.C.: Uriaşi! Noi eram golani în jurul lor! Birlic este un actor absolut imens, imens, imens. Ce de Funes?! Birlic e ceva de rămâi interzis! Este genial, absolut fenomenal! Mă uit la ceilalţi monştri: când îmi amintesc de Calboreanu sau de imensul Storin, care nu apare în niciun film! Vai de mine, l-am văzut târziu în Lear, când era bătrân şi obosit!

Lear a fost un rol pe care eu mi l-am dorit enorm, dar pe care l-am făcut totuşi la radio, în pofida ajutorului dat de prietenul meu Beligan – o persoană cu mare talent, un om de cultură deosebit, un orator încântător, dar... îmi pare

2018 | Manifest Româneşte | 37

rău că trebuie să pun acest „dar“... n-am ce să fac. Beligan, care era un om hărăzit de Dumnezeu, un tip instruit nu avea nevoie să facă multe din câte a făcut, mai ales că ajunsese directorul Teatrului Naţional. Probabil că din cauza timpului şi a nivelului la care ajunsese, un nivel pe care eu nu l-am cunoscut niciodată... Am fost şi eu director la Brăila, dar n-am rezistat mai mult de patru ani, m-au exhaurisit de nu m-am văzut! Am crezut că se poate trăi cu alte principii, dar nu se poate! În fine, mai bine să vorbim despre oamenii aceia frumoşi, despre taina asta a teatrului care m-a fermecat...

M.R.: Când de-abia intraserăţi la liceu!

C.C.: Da! Eram mic, aveam 14 ani! Era un mister în toată sala aia de festivităţi a liceului... Pe 5 decembrie, ziua Sfântului Sava, se serba întotdeauna şi ziua liceului şi erau invitaţi elevii, profesorii, dar şi vechii elevi ai liceului – profesori, poeţi, literaţi. Era o sărbătoare su-per-bă! Când am intrat în prima clasă de liceu şi m-am dus la prima festivitate de Sfântul Sava, stăteam sus într-un balcon. Se punea în scenă Ziua lui Zaharia Bârsan, iar Dinu Ianculescu era Horea. Dinu termina liceul şi avea să fie bunul meu prieten, prieten de suflet, colegul meu încântător. A plecat şi el acum un an...

Aşa că pe Dinu l-am văzut, în prima clasă de liceu, jucându-l pe Horia, în blană, cu caciulă... Cred că era

nebunia în mine dinainte, în şcoala primară jucam babe, moşnegi, dar când l-am văzut, ce mi-a venit? Să fac şi eu ca Dinu! Peste doi ani de zile am devenit unul dintre membrii care pregăteau festivitatea de 5 decembrie, împreună cu Valentin Teodorian, tenorul. Am pregătit şi am jucat Noaptea Furtunoasă. El a jucat acolo pe Rică Venturiano, eu am jucat pe Ipingescu. Am apelat la actriţa Vali Cios şi la doamna Oniceanu pentru Ziţa şi Veta. Regizor a fost Marius Oniceanu. Mai cu seamă că, între timp, s-a mutat Teatrul Naţional în clădirea liceului, iar eu mă duceam şi mă uitam la spectatole din culise... Am spart jos, la subsol, fereastra prin care mă strecuram când ceream voie profesorului să ies afară.

M.R.: Cum v-au fost începuturile în teatru? De cine vă aduceţi aminte?

C.C.: De cine? Doamne, de cine nu!... Regizorul De Cruciatti venise în România, speriat de fasciştii italieni, şi rămas la noi în ţară. Un tip ciudat, cu tabieturi, mânca la aceeaşi cârciumă mereu... A făcut Azilul de noapte cu Manolescu, Storin, Ghibericon, Nicolaide, Ana Luca, Marietta Anca. Cu George Calboreanu şi Carmen Tăutu, Cezar şi Cleopatra. Cu Botta, Nunta din Perugia. Vai, ce imens era! De cine să mai spun? Îmi amintesc de Lovinţescu în Arleziana, de Mihai Popescu, care l-a jucat şi pe Bălcescu, dar înainte îl jucase pe Romeo cu Mimi Botta în Julietta, piesa pusă de Ghelerter care deschisese Sala Comedia şi în care am jucat şi eu un bucătar. În ’46! Mihai Popescu era o frenezie de om, era o încântare! Ce frumos era în Romeo şi Julieta, avea un accent german: „Bunule spiţerrr – parcă îl aud şi acum – ce rrrepede lucrează otrava taaa...“ Doamna Godeanu – o regină! Sonia Cluceru era cu un har şi cu o forţă în ea!...

Am făcut figuraţii în foarte multe piese – era de pomină toată perioada aceea. În Cezar şi Cleopatra, De Cruciatti avusese ideea să facă din noi, actorii figuranţi, un fel de cortină plastică: veneam cu o pânză uriaşă, pe care erau desenate basoreliefuri egiptene, şi făceam un zid cu toţii, jucând siluetele specifice lumii egiptene...

M.R.: Iar viaţa de figurant...

C.C.: O, făceam drăcii, tot felul de farse îşi făceau actorii, mai cu seamă că ultimul spectacol cu o piesă într-o stagiune era „cedat“ actorilor – să facă actorii ce vor! Atunci se mai făceau năzdrăvănii, dar nu-ţi puteai permite, că veneau săli pline să vadă spectacolul. În fine, se făceau bancuri drăguţe şi haioase. În Cezar şi Cleopatra era o scenă efectiv de pomină. Toţi romanii erau adunaţi în Alexandria, iar singura scăpare era să se arunce în Mediterana, peste marginea farului din Alexandria. Acolo sus erau Calboreanu (Cezar), Carmen Tăutu (Cleopatra), Dragoman (Rufio), Alexandrescu Vrancea (Apollodor Sicilianul), Gingulescu, îmbrăcaţi în costume de romane, cu şorţ şi tot ce trebuia. Alexandrescu Vrancea se arunca elegant în Mediterana cu fustele, apoi restul, iar ultimul sărea Dragoman, întorcându-se spre

38 | Manifest Româneşte | 2018

ostaşii egipteni – tot noi, figuranţii – care intrau cu suliţele. Ţipa şi uşuia şi se arunca de acolo! Dracii ăştia de Gingulescu şi Vrancea au adus o copaie mare cu apă şi au ascuns-o acolo dedesubt. Nu erau fundaluri d-astea uşoare, era zidit, tencuit în toată legea. După ce au sărit toţi înainte de Dragoman, au băgat repede vasul ăsta mare şi el a sărit ultimul, urlând... Şi fleoşc Mediterana! El de-abia a ieşit jumate şi a căzut cortina! Bineînţeles, toţi eram căzuţi, era nebunie! Astea erau dracii trăsnai pe care le făceam tot timpul.

Apoi, Sică Alexandrescu a pus prima Scrisoare pierdută, cu doamna Godeanu, Giugaru, Brancomir şi Birlic, în rolul lui Dandanache! Bietul Birlic avea o gentuţă mică, cu care îşi făcea jocul şi toate şmecheriile. Zăpăcitul ăla de Marcel Anghelescu, înainte să intre Birlic în scenă, i-a pus o contrabară de 20 de kilograme în gentuţă şi i-a ascuns-o. Unde e gentuţa? Nu e. Şi, înainte să intre, Marcel zice că i-a găsit-o şi i-a pus-o în braţe! Nu putea să intre în scenă! Când totuşi a intrat, mai o punea jos, ceilalţi mai i-o puneau în braţe; vă daţi seama ce nebunie a fost!

M.R.: Şi într-o zi a trebuit să intraţi la Conservatorul dramatic...

C.C.: Eram în figuraţia din actul al III-lea al Scrisorii Pierdute şi a venit la mine Gică Rădulescu, cel care se ocupa cu figuraţia: „– Du-te, mă, că te cheamă domnul Sică Alexandrescu./ – Dar ce-am făcut?“/ – Du-te, dom’le, că te cheamă!“ Am zis gata, mă rade, mă dă afară! Mi-era o ruşine!... Şi m-a chemat şi mi-a zis: „Mă, să nu faci altceva în viaţă decât teatru – am îngheţat! –, ţine minte ce-ţi spune Sică Alexandrescu: să faci teatru cât vei trăi, să nu faci altceva!“ Gică Rădulescu m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am răspuns. Vine vara şi Gică îmi spune că se va da examen la actorie. „– Dar sunt încă elev!/ „– Du-te, că şi elevii au voie!“, aşa că în ’47 am dat examen la facultate şi am devenit student şi angajat corp-ansamblu la Teatrul Naţional. Cine se mai ocupa de carte? Am făcut nişte corigenţe la fizică, la matematică... În ’49 am fost angajat, de data aceasta ca actor la Teatrul Naţional. Ion Aurel Maican mi-a dat să joc Pavel din Aşa s-a călit oţelul, când eram în clasa ultimă de liceu! Nu vă mai spun ce a însemnat pentru mine: eram elev ziua şi seara jucam rol principal la Teatrul Naţional! Şi corigenţele continuau, mă rugam de profesori: „Domn’ profesor, eu nu fac matematică, nici acum, nici altădată! Uitaţi, sunt pe afiş, sunt actor!“ – era Ştefan Pop, mare profesor la „Sava“.

M.R.: Ce aţi învăţat de la cei bătrâni din teatru?

C.C.: Mult respect, multă preţuire pentru cei mai mari, pentru spectatori, pentru celălalt. Ne lipeam de perete când trecea Calboreanu să intre în scenă. Şi nu numai noi! Ţin minte pe Vraca: mergea de la stopul de la colţ, de unde era magazinul de maşini „Leonida“, şi până la intrarea în Teatrul Armatei se dădea lumea în lături! Îl cunoşteau, nu-l cunoşteau, toţi se simţeau obligaţi să-l salute, să-şi scoată pălăria... * M.R.: Şi cât a mai ţinut lumea aceea? Când a început să se strice iremediabil?

C.C.: Imediat, în ’47! Prea multă răutate era deja în societatea noastră. Iar în ’47 s-a răsturnat totul, cum se întâmplă şi acum – la o scară mai mică, dar schema e aceeaşi.

Mi-am dat seama ce se întâmpla când am avut, la scurt timp, celebra şedinţă de la Ateneu, la care se ridicau în picioare pe rând şi spuneau că ăla a făcut aşa, cutare a făcut aşa, şi huo! la moarte! Despre morţi numai de bine, dar niciunul dintre cei care au vândut pe câţiva dintre bunii prieteni – Gigi Ghiţulescu, Dinu Dumitrescu şi alţii – n-a sfârşit bine. De exemplu, Victoriţa Dinu a murit de cancer, iar Caragiu – îmbrăcat, nu ştiu de ce, în salopetă muncitorească la acea şedinţă – a murit cumplit, după cum se ştie. Atunci era student în anul al III-lea şi l-a turnat pe Dinu Dumitrescu. Pe Ipate Mareş l-au luat că ar fi fost homosexual şi l-au băgat în puşcărie. Benedict Dabija s-a întors în teatru după trei ani. Vă daţi seama ce atmosferă minunată era în teatre, dar, dintre turnători, nici măcar unu nu a scăpat de blestem! Toţi au pierit! Ororile au urmat fără oprire...

M.R.: Într-adevăr, fără oprire! Totuşi, de unde a venit boala asta a turnatului?

C.C.: De la „băieţi“ a venit, care au preluat-o de la bolşevici. Spuneau totul despre tine, inventau totul despre tine, te turnau de nu te vedeai...

M.R.: Să ne întoarcem şi mai mult în timp: cum era România Mare, lumea interbelică?

C.C.: Eu am o părere cam „strâmbă“ despre omul ăsta al nostru – din toate timpurile. Dacă voi aţi putea să-l schimbaţi, ar fi foarte bine. Luaţi istoria şi citiţi-o puţin, istoria ţării ăsteia – te îngrozeşti!

Imaginea României interbelice e puţin idilizată. Poate mizele nu erau aşa importante, poate nu era chiar atâta înverşunare... Totuşi, dacă stau să mă gândesc mai bine...

N-am nimic cu legionarii. Am copilărit în fundul curţii

2018 | Manifest Româneşte | 39

bătrânului Codreanu, la Huşi. Eu nu i-am cunoscut bine, dar chiar am şi plâns atunci când unul dintre ei a fost împuşcat şi aruncat ca o carpă în ploaie, lângă un cazan de smoală pentru pavat drumul. Nu aveam încă opt ani, dar ţin minte soldaţii care păzeau corpurile, pe doamna Codreanu, care stătea în genunchi şi plângea... Nu ei erau vinovaţi, nu cei curaţi dintre ei... Golanii, pleava, prea multă pleavă!

M.R.: Oamenii cum erau?

C.C.: Erau târgoveți, aveau în ei deschiderea spre rău, necinste şi duplicitate. Pe astfel de oameni s-au putut baza comuniştii când au venit să schimbe totul. Oamenii de fineţe, de ţinută, de adâncă şi de justificată moralitate, oamenii informaţi, oamenii umblaţi, oamenii şcoliţi, care aveau, unii, şansa uriaşă de a se hrăni din cultura şi viaţa europeană era altfel. Până când s-a răsturnat totul peste ei... A venit „victoria“! Şi când au venit ruşii, noi eram la Călimăneşti, unde tata avea o casă. Tata era un om bogat, deştept, cu o familie foarte frumoasă, cu oameni capabili. Şi la Călimăneşti erau nişte boieri acolo, erau case frumoase, era o staţiune balneară celebră, dar boierii au dispărut, casele au fost luate, furate, oamenii au fost daţi afară, bătuţi. Şi cine venea în urma ruşilor? Cine? Pleava noastră...

M.R.: Deci fermentul ăsta de ură, de frustrare exista printre oameni, dar după 23 august a răbufnit?

C.C.: Da, exista şi există, din păcate, în neamul ăsta al nostru, care are şi părţi superbe, oameni frumoşi, însă care parcă s-au retras, au fugit în munţi, au rămas acolo, au trăit acolo. Ştiţi câtă lume a murit după aceşti ani, ştiţi câtă răzbunare a fost? Toată intelectualitatea românească, cea mai mare parte în orice caz, a pierit în demenţa aceea care a fost în puşcării, în lagăre, în strămutările din Bărăgan, în şantierele care erau în ţară... Mă rog, parcă s-a mai făcut ceva... Asta e deosebirea. Ticăloşia este aceeaşi, dar parcă mai poţi spune că atunci s-a mai făcut ceva.

M.R.: Ce repere, ce valori din copilăria şi tinereţea dumneavoastră vă lipsesc?

C.C.: Credinţa, dragostea, cinstea... Tot ce ni se întâmplă astăzi este din lipsa de cultură, din lipsa de adevăr, din lipsa de onestă confruntare cu tine însuţi.

Partea de negru a câştigat – şi nu numai la noi, în toată lumea...

M.R.: Cum vă simţiţi astăzi, ca unul care s-a născut în România Mare – o ţară care nu mai există?

C.C.: Nu numai lipsa dimensiunilor mă doare, care, de altfel, pentru mine, atunci când eram mic nu erau prea bine conturate, nu erau clare... Prutul nu era o graniţă. Şeful poştei din Fălciu era un unchi de-al meu, soţul mătuşii mele Lenuţa, Jean. Era aproape de graniţă, parcă în altă lume, şi venea la bunicul acasă – dirigintele poştei din Huşi – cu nişte care pline de peşte, peşte imens! Eram eu mititel şi somnul acela de Prut mi se părea imens!

40 | Manifest Româneşte | 2018

Basarabia pentru mine era Moldova... Până într-o zi. Eram cu bunica şi cu fratele meu la limanul Nistrului, la Cetatea Albă, şi ne uitam cu spaimă la insula din mijlocul limanului când ni se spunea că acolo e baza „roşiilor“. Tot litoralul era superb, era nemaipomenit, partea aia din Basarabia era dumnezeiască! Parcă altfel era marea acolo... Pe mal se găsea un sanatoriu de TBC osos. Mi se pare că şi pe Radu Tudoran l-a inspirat foarte mult zona aceea. În fine, eram copil, puşti de 9 ani şi, într-o zi când ne aflam acolo, la o vilă foarte aproape de malul mării, vine bunica îngrozită: „Trebuie să plecăm, trebuie să fugim, vin ruşii!“ Nu, nu puteam întelege ce se întâmplă, eram prea mic, prea „sufocat“ de bucuriile care îmi umpleau copilăria. Când am ajuns în gara Basarabeasca – era un punct feroviar important în centrul Basarabiei –, am văzut ce nebunie era şi ţin minte disperarea, grija, aglomerarea, goana nebună a oamenilor pentru a se salva. Ştiam atâta tot, că vin „roşii“.

Era o stare de panică, o stare de frică cumplită, care îi cuprindea pe toţi. Bunica era îngrozitor de speriată, mai ales pentru noi, copiii. Noi plecam spre Huși, deci trebuia să trecem Prutul. Când am ajuns înapoi în Huși, a fost aşa o bucurie şi o eliberare de nedescris: o simţeam, o vedeam, dar nu o puteam înţelege!

Au venit „băieţii“, au pus talpa pe Basarabia şi-au terminat-o... Îmi e foarte greu să accept soarta acestui ciudat pământ sau să-i înţeleg pe cei care tot timpul spuneau că se vrea Basarabia înapoi, dar fără basarabeni – de ce, nu ştiu... S-au perindat multe, prea multe neamuri, iar românii de-acolo au fost luaţi, s-au ferit, s-au ascuns, s-au temut, s-au împărţit, s-au corcit... S-au risipit!

Peste ani de zile am fost şi eu la Chişinău, cu un pas înaintea răsturnării de putere de la Moscova. Cine ştie cât a fost adevărată, cât a fost regizată? Am mers pentru documentare, cu un băiat tânăr care era viitorul regizor al unei versiuni despre Dracula, pe care trebuia să-l joace Iureş, iar eu eram un fel de slujitor al demonului. Ei, atunci am păşit şi eu în „noul“ Chişinău, unde am locuit într-un hotel din centru. Oamenii erau generoşi, dar în colţul ochiului şi al sufletului nu eram priviţi cu bucurie şi cu simpatie, ci eram tot timpul pentru ei nişte intruşi, străini.

Din păcate, asta ne simţeam: străini în ţară străină! Nu-mi dădeam seama exact, dar lumea părea a vieţui într-o stare de normalitate care nu ştiam cât era de adevărată şi cât de prefăcută. N-am păstrat o amintire foarte fericită din acel capitol, mai ales că, la sfârşitul anilor ’50, când eram la Teatrul Armatei, a venit directorul teatrului din Chişinău să-mi propună să lucrez cu ei, dar nu am reuşit să refac o legatură cu ei. Nu am reuşit să refac o legatură, nici sufletească măcar, cu Basarabia.

M.R.: Faptul că Moldova, de la Carpaţi până dincolo de Nistru, a fost mereu sacrificată este îngrozitor, iar estul Moldovei, Basarabia, este o durere pentru orice român autentic...

C.C.: Dincolo de durere, e mai mult decât o durere: e o neînţelegere. Eu n-am reuşit niciodată să pătrund în

2018 | Manifest Româneşte | 41

sufletul şi în simţirea lor rănite. Prea mult slavism a pătruns acolo. Eu mă socotesc de structură latină, un om al altei civilizaţii, al altei molecule, de asta nu am o deschidere către ruşi şi rusificaţi ...

M.R.: Spunea un mare istoric român din zona Moldovei, Gheorghe Buzatu, că „suntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu“.

C.C.: Din păcate, deşi ruşii declară că sunt credincioşi, slujitori ai lui Dumnezeu, nu sunt, în adânc nu sunt aşa...

Chiar mi-e teamă câteodată de sărutul lor, să nu aibă ascuns un pumnal pe care să ni-l vâre în spate.

M.R.: „... şi prea departe de Dumnezeu“...

C.C.: Noi ne-am îndepărtat, dar mai avem din fericire bătrâni, oameni care păstrează şi apără dreapta credinţă, mai avem duhovnici, oameni cu deschidere şi cu mare chemare către bunul Dumnezeu, slujitori ai Absolutului.

Fără de El nu se poate nimic. Totul este prin El, totul este pentru El. M.R.: Credeţi că, totuşi, ceea ce ne-a salvat şi ne-a unit mereu în istorie a fost (mai este?) credinţa?

C.C.: Pentru cei pe care i-a salvat este unicul ţel, unicul îndemn de a afla Adevărul şi Absolutul; dar ne pierdem, ne pierdem credinţa. E mai comod să ai tot timpul iluzia că eşti liber să gândeşti ce vrei, să faci ce vrei, să-ţi permiţi tot ce vrei, dar îţi lipseşte Dumnezeu – care te opreşte, care te

călăuzeşte, care te îndeamnă, care dă sensul şi putinţa de a iubi, fără de care nu se poate trăi... * M.R.: Ce credeţi că ar da din nou consistenţă teatrului şi filmului românesc?

C.C.: Mi-aţi pus o întrebare foarte grea... Din păcate, eu sunt în momentul de faţă undeva în afară... Asist...

M.R.: Şi nu se vede mai bine din afară? Nu se înţeleg mai clar diferite stări de fapt?

C.C.: Nu ştiu dacă înţelegerea e suficientă... Cert este că elementele care justifică o anumită formă, o anumită deferenţă, o anumită gândire, o anumită simţire şi care dau substanţa acestei profesii sunt ascunse în spatele unei continue goane după beneficii, materiale în primul rând.

M.R.: Goana asta nu poate naşte decât mediocritate, ce a reuşit să pună stăpânire şi pe domeniul dumneavoastră.

C.C.: Absolut! Prea multe grupuri, prea multe interese, al căror sens rămâne neînţeles, deci o formă de ascundere sau de schimonosire a adevărului.

M.R.: Şi în cele din urmă, de dezumanizare?...

C.C.: Da, ar putea fi. Fugind de adevăr, găsim sau închipuim noi forme, pe care le socotim a fi şi cinstite, şi dezinteresate, când de fapt sunt rezultanta unei minuţioase goane după ego şi satisfacerea lui – din toate punctele de vedere. Lipseşte în relaţia dintre noi umanitatea, partea cu adevărat umană din noi, chemarea către celălalt ca semn de smerenie. Am pierdut smerenia, pierzând astfel o stare care justifică, în fond, teatrul. Actorul trebuie să realizeze, prin roluri, cele mai înalte simţăminte, apoi să le transmită, să le ofere celorlalţi.

M.R.: Geografic sau ca stare de spirit, mai vedeţi posibilă o renaştere a României Mari?

C.C.: Aş vrea să cred asta, dar totul depinde de cei tineri, dacă vor realiza ce înseamnă, ce valoare are această problemă etern dezbătută de a nu mai fugi de aici... Cine mai rămâne aici? Mulţi dintre oamenii de calitate îşi găsesc refugiul în altă parte de lume, ceea ce nu-i bine. Ar trebui cu îndărătnicie şi cu dispereare să ne agăţăm de lumea noastră, de românitate, care altfel moare, dispare, iar aici rămâne pleava. Iar oamenii care pleacă îşi oferă partea de bine, partea de frumos unei lumi pe care nu o cunosc.

Pleacă să ofere şi să se ofere, ceea ce e foarte trist...

M.R.: Credeţi că o redescoperire a lui Dumnezeu de către tineri, a ceea ce înseamnă Calea, Adevărul şi Viaţa, ar spulbera imediat toată frica de a îndrăzni?

C.C.: Nu cred că imediat, dar măcar ar fi un început, un început de renaştere, de care e atâta nevoie...

M.R.: Deci o înviere!

C.C.: O înviere care vă aparţine integral! Dumnezeu cu voi, noroc şi putere!

42 | Manifest Româneşte | 2018

P

rof. univ. dr. Nicolae Volonciu s-a născut pe 25 decembrie 1927 în comuna Diosig, judeţul Bihor, România Mare. Fiu al unui militar de carieră, copilăreşte în mai multe oraşe ale ţării şi trăieşte unele dintre cele mai nefaste evenimente ale României ultimului secol. Termină Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1950, ca şef de promoţie, iar din acelaşi an este cadru didactic al Facultăţii (drept procesual penal), îndeplinind, de asemenea, şi funcţii administrative. În 2017, a fost sărbătorit de Facultate, al cărei profesor emerit este, la vârsta de 90, încununându-se astfel o carieră de excepţie în învăţământul juridic românesc. Cu aceeaşi ocazie, a lansat volumul hâtru de memorii Amintiri din patru ţări.

M.R.: Domnule profesor, pentru 90 de ani nu este prea puţin un singur volum de memorii?

N.V.: Eu sunt jurist, nu sunt istoric. De aceea, ce vă spun eu acum sunt şi nu sunt poveşti. Le mai şi înfloresc eu câteodată, să sune mai frumos, să sune a poveste, dar sunt şi realităţi. Cât despre cartea de memorii, am scris-o mai mult la rugămintea decanului Baias...

M.R.: Introduceţi-ne în lumea juriştilor interbelici, pe care aţi apucat să o cunoaşteţi...

N.V.: Din vechii profesori care au rezistat mai multă vreme îl amintesc pe Vintilă Dongoroz. Nu puteau să-l dea afară, pentru că era o somitate de renume, nu european, mondial aş zice. Până la urmă tot l-au dat afară, dar într-un mod mai elegant: în momentul când s-a apropiat de 60 de ani, l-au chemat şi i-au spus să-şi ceară pensionarea. După lege putea să-şi ceară pensionarea la 60 de ani, dar el nu a dorit acest lucru şi le-a spus că rămâne până la 65, după care va ieşi la pensie. Şi ei i-au zis: „Nu pleci la pensie de bună voie? Te dăm afară!“ Şi, aflat în faţa unei asemenea judecăţi, a ieşit la pensie la cerere la 60 de ani. Totuşi, l-am apucat trei ani, din ’50 până în ’53, timp în care eu am fost ultimul asistent al lui Dongoroz.

M.R.: Până la conceperea Codului Penal din 1969, ce a făcut Profesorul?

N.V.: Vreo doi-trei ani a fost „pe tuşă“. Nimeni nu ştia de el, nimeni nu-l pomenea, era şi rândul lui să fie ostracizat. Între timp, Ion Gheorghe Maurer, un jurist bun, avocat, care a pledat în foarte multe procese la Curtea Marţială apărând comunişti şi care pe-atunci încă era mic din punct de vedere politic, ajunge directorul Institutului

2018 | Manifest Româneşte | 43

de Cercetări Juridice al Academiei. Academia Română începuse să-şi facă institute de cercetare. Maurer, care avea să fie numărul al doilea în ierarhia de stat ani la rând, cât a fost director, l-a luat pe Traian Ionaşcu ca adjunct al său.

Traian Ionaşcu a fost reprimit şi în facultate. Eu l-am prins până în ’47-’48, dar avea un pietroi mare de gât: a fost făcut de către Carol al II-lea rezident regal la Iaşi. Totuşi, mai mult decât Dongoroz, Ionaşcu avea mari pile în Franţa şi de acolo s-au făcut presiuni să nu păţească nimic şi să fie reprimit în facultate.

Aşa că, atunci când s-a făcut Institutul, Maurer l-a pus pe Ionaşcu, în calitate de director adjunct, să îi culeagă pe toţi foştii mari universitari care mai erau în România. Şi i-a adunat aproape pe toţi: Vântu, Eliescu... Toată floarea dreptului care mai era în viaţă şi nu pe la Sighet sau prin alte părţi... De exemplu, Istrate Micescu şi profesorul Gruia.

Micescu a fost ministru de Justiţie pe vremea lui Carol al II-lea şi se lăuda, la vremea lui, că el a făcut Constituţia din ’38. Era în dispută cu un mare profesor de Constituţional pe care l-am avut şi eu, cu Gruia. Gruia se lăuda încă în ’46 că el făcuse Constituţia carlistă – ceea ce nu ştiu cât era de „onorabil“ pe atunci! Probabil că au făcut-o amândoi. Fapt e că şi Gruia, şi Micescu au murit la Sighet.

M.R.: Dar Facultatea de Drept a avut profesori omorâţi şi înainte de instalarea oficială a regimului...

N.V.: Te referi la Mihai Antonescu şi la Gheorghe Alexianu. Eu nu am făcut cu ei, pentru că deja erau dispăruţi din viaţă. Eu am devenit student în toamna lui ’46, iar ei, săracii, au fost executaţi în iunie ’46. Mihai Antonescu a fost, după Mareşal, numărul al doilea în statul român, iar despre profesorul Alexianu ştiu că a predat la Cernăuţi, apoi, în 1940, când Basarabia şi nordul Bucovinei cu Cernăuţii au căzut la ruşi, s-a retras şi a venit la Bucureşti, unde a fost profesor la facultate. Nu l-am apucat în facultate, dar l-am cunoscut printr-o împrejurare familială. Taică-miu, fiind ofiţer la grăniceri, a fost locţiitorul comandantului Regimentului 2 Grăniceri şi, în timpul războiului, am stat la Cernavodă. Colonelul Alexianu, frate cu profesorul Alexianu, ne era vecin acolo.

El mai venea la fratele lui la Cernavodă. Eram copil, aveam 8-9 ani când l-am cunoscut pe profesorul Alexianu.

Alexianu a fost şi el rezident regal, înainte de război, la Cernăuţi, dar nu făcuse politică la nivelul lui Mihai Antonescu şi a plătit nişte păcate pe care nu le-a făcut niciodată ca guvernator al Transnistriei. Iar prin întâmplări colegiale şi familiale am cunoscut multe persoane şi personalităţi... De exemplu, pe Maurer eu l-am cunoscut bine în timpul elaborării Codului din 1969, când era prim-ministru şi şeful comisiei. Dongoroz deja era la Institut de câţiva ani, de prin ’57-’58. Vorbind de comunişti, pe celălalt, pe Bodnăraș, taică-miu îl cunostea bine. Tatăl meu a fost militar, Bodnăraș era tot militar... Bodnăraș a fost locotenent de infanterie în Armata Regală Română şi legenda spunea că trecuse Nistrul într-o noapte, călare pe un cal alb... Cât era de adevărat nici taică-miu nu ştia exact, dar cert e că fugise la comunişti, la Moscova, prin anii ’30.

M.R.: Vedeţi dreptul ca pe un element identitar al fiecărui stat?

N.V.: Normal, nici nu se poate altfel, de unde şi „stat de drept“. Legea este un imperativ al oricărei rânduiri sociale.

O democraţie ideală probabil că nici nu există, poate doar în mintea unor visători, pentru că, pâna acum, orice regim, inclusiv cel democratic, a dovedit că are şi nişte defecte, pe care le putem vedea. Totuşi, fără stat nu există societate închegată, dincolo de aspiraţiile naţionale, limbă, naţiune ca atare. E frumos şi sentimentul patriotic naţional, dar legea nu pleacă de la naţiune, pleacă de la ţară. Sigur, e legată şi de valorile naţiunii, adică de indentitatea ei, dar acum, în modernitate, mai puţin, pentru că legile se schimbă foarte repede, nu numai în România, ci peste tot.

Societatea modernă este mult mai mobilă şi e greu să faci o lege care să reziste o sută de ani, pentru că într-o sută de ani se schimbă atâtea lucruri, că nu se mai potriveşte nimic de astăzi cu ce a fost ieri. * M.R.: Cum era Transilvania interbelică?

N.V.: Eu m-am născut în România Mare, care abia se făcuse de câţiva ani. În copilăria mea, la primării, încă erau foştii funcţionari unguri, care ştiau, evident, mult mai bine

44 | Manifest Româneşte | 2018

să vorbească maghiară. Prin sate erau doar doi oameni care erau „regăţeni“: preceptorul, să zicem din Vlaşca, şi plutonierul de jandarmi, să zicem din Ialomiţa.

Jandarmeria era şi organ poliţie, nu doar de pază, cum este astăzi, după model francez. Poliţia era numai un organism urban, în mediul rural nu exista poliţie şi de-abia miliţia a fost organul care s-a ocupat cu toate: şi cu paza şi, ca organ judiciar, cu cercetarea, cu reţinerea etc.

Aşa că, puţină lume ştie, dar în Ardeal era un fel de anecdotă. Doina, faimoasa poezie a lui Eminescu, începe cu „De la Nistru pân’ la Tisa“, iar acest vers avea două interpretări: unii ardeleni spuneau – şi aveau dreptate – că Eminescu a avut în vedere Tisa de lângă Sighet, unde era graniţa cu Cehoslovacia, iar azi cu Ucraina. Alţii, că el a vrut mai mult, că el avea în vedere Tisa care curge în Panonia. Dacia Mare! Dar vă daţi seama câte belele mai mari am fi avut cu ungurii! Deja aveam 2 milioane de unguri! Păi, dacă luam jumătate din pustă până la Tisa, cu Debreţinul şi cu Seghedinul, cu toate marile oraşe ungureşti, cum ne mai justificam noi cu un asemenea Ardeal? Bine că Aliaţii nu ne-au dat atât – ce ne făceam cu încă 3 milioane de unguri în România? În 1930, aveam 18 milioane de locuitori, dar românii erau numai 14 milioane. Cei mai mulţi străini aparţineau următoarelor trei naţii: ungurii în frunte, cu aproape 2 milioane, mult mai mulţi decât azi; apoi, aproape 800 000 de evrei, majoritatea în zona Moldovei; a treia naţiune era cea germană, cu două fracţiuni: saşii erau triunghiul SibiuSighişoara-Braşov, iar în Banat erau şvabii – deci peste 700 000 de nemţi în România Mare. După, erau alte popoare: aveam mulţi bulgari în Dobrogea. Când am luat-o după Independenţă, majoritatea erau bulgari, cam 40% din populaţie; după, veneau mahomedanii, mulţi turci şi mulţi tătari. În Dobrogea, la 1878, numai 8% români şi cei mai mulţi pe malul Dunării, în dreptul Ialomiţei. Cu bulgarii s-a rezolvat problema în ’46, când s-a făcut un schimb de populaţie. Trebuie spus că noi am mai avut şi cele două judeţe din sudul Dobrogei, Caliacra şi Durostor, pe unde am umblat şi eu. Noi în ’40 am cedat Cadrilaterul şi de-atunci nu s-a mai întors. Şi astăzi Dobrogea este visul bulgăresc, dovadă că, la Pacea de la Buftea din 1918, au şi primit-o în întregime. Pacea de la Buftea s-a semnat înainte de terminarea războiului, care a fost în noiembrie 1918.

Armistiţiul cu Puterile Centrale a fost în ianuarie, iar Pacea de la Buftea, în mai, încheiată de Guvernul Marghiloman.

Norocul mare a fost că Brătianu era deştept şi i-a spus lui Ferdinand să nu semneze, iar cu asta ne-am „acoperit“ noi, pentru că toată lumea la Paris, la Versailles spunea: „Voi ce căutaţi aici? Voi nu mai eraţi beligeranţi la sfârşitul războiului.“, ceea ce era cam adevărat, noi şi atunci am avut două feţe, ca şi în al Doilea Război: până la 23 august am fost cu unii, după 23 august am fost cu alţii.

M.R.: Cum vă înţelegeaţi cu ungurii în acei ani? Existau resentimente?

N.V.: Păi, jucam mingea cu ei! Adevărul este altul.

Românii erau asupriţi de marii politicieni, de grofi, aşa că – s-o luăm de la Horia, Cloşca si Crisan, trecând prn Şcoala Ardeleană şi prin Supplex Libellus Valachorum – şi-au căutat dreptatea la austrieci. Ardelenii în 1918, dacă mergeai prin ţară, bătrânii le spuneau împăraţilor de la Viena „drăguţul de împărat“. Iată de ce s-au trimis atâtea petiţii la Viena. Spuneau: „Lasă, că ne face drăguţul de împărat dreptate! Habsburgii o să le taie pretenţiile nobililor unguri şi o să dea românilor mai multe drepturi!“ De altfel, Maria Tereza şi Iosif al II-lea erau monarhi luminaţi – suntem în secolul al XVIII-lea, nu? – şi au trecut prin Ardeal. Iosif al II-lea a călătorit mult prin Ardeal, încă înainte de Răscoala lui Horea din 1784. A făcut un turneu de aproape un an prin Ardeal, pe care ţinea mult să îl cunoască. A trecut prin Sibiu, prin Braşov.

Deci, cu grofii, care erau stăpânii moşiilor, nu ne înţelegeam, nu cu populaţia ungurească. Nu exista niciun fel de vrajbă între oameni, ci o problemă de ordin social şi naţional.

M.R.: Alegeţi, vă rog, la întâmplare, o amintire din copilărie care vă revine chiar acum în minte.

N.V.: Am apucat-o pe Regina Maria, aveam 11 ani când a murit şi ţin minte că am văzut prin ziare şi la jurnalele de actualităţi – la cinematograf, înainte de începerea filmului, vreo zece minute erau aceste jurnale – înmormântarea

2018 | Manifest Româneşte | 45

reginei. Ştiţi care a fost culoarea de doliu a Reginei Maria?

Nu a vrut negru, ci un roşu mai puţin aprins, sângeriu, culoarea cardinal. Ţin minte că tata, fiind militar, purta aşa ceva, iar drapelele în oraşe aveau această culoare neobişnuită pentru doliu.

M.R.: Cum era învăţământul juridic atunci?

N.V.: Păi, cum să fie? Era după cum era legea. Aveam o lege foarte trainică: era în vigoare Codul Civil Cuza, iar constituţii nu avem decât două: cea din 1866 şi, pentru că se făcuse România Mare, cea din ’23. La Codul Civil n-au fost probleme, pentru că orice cod civil e dreptul roman adus la zi...

Totuşi, trebuie spus cum era învăţământul român şi până la facultate: dacă te duceai – să luăm ca an de referinţă 1938 – în Occident şi le spuneai că ai luat bacalaureatul în România, erai considerat mare intelectual, fiindcă se făcea carte serioasă. Să dau un exemplu: tata a făcut liceu în limba maghiară, dar a făcut opt ani de latină.

Am făcut şi eu latina în liceu, dar mai puţină, fiindcă îmi plăcea mai mult matematica. La filologie se făcea până în clasa a VIII-a şi asta până prin ’48-’50, când a venit prima reformă comunistă. Tot atunci am avut probleme şi în facultate: au vrut să scoată dreptul roman, ca la sovietici, unde mi se pare că s-a introdus binişor după al Doilea Război. Juriştii sovietici nici nu ştiau ce e ăla drept roman, dar l-au introdus, pentru că nu există jurist pe mapamond

care să nu aibă idee despre dreptul roman – tocmai de-acolo se trage tot dreptul şi, dacă ştii oleacă de drept roman, parcă te descurci mai uşor. Aşa că, în România se făcea în doi ani şi, prin ’50-’51, cu mare greutate am reuşit să-l salvăm la un semestru. În facultate, pe vremea mea, nu se dădeau nici note, nici calificative, se dădeau bile: albă, roşie sau neagră. Sigur că studenţii, în 90% dintre cazuri, când se prezentau la examen luau bila neagră; roşie se lua mult mai greu, pentru o roşie trebuia să transpiri serios. Regula era că la un examen te prezinţi de trei-patru ori, că nu e student ăla care nu a căzut la un examen: „Nu se poate, dom’le, să termini facultatea şi să nu cazi la un examen!“ Universitatea din Bucureşti, cu şapte sau opte facultăţi, în perioada interbelică, avea în jur de 2 000 de studenţi, dintre care 1 200-1 300 la Drept. Orice altă facultate avea cel mult 150 de studenţi. La Drept, de cele mai multe ori erau oameni care nici nu voiau să ajungă jurişti, dar fiindcă cerea „blazonul“ familiei să aibă o diplomă... Nu să se facă avocaţi, judecători sau procurori, ci să se ocupe de afacerile părinţilor, că unii erau destul de înstăriţi. Chiar dacă nu luam diploma, măcar să fi avut nişte noţiuni de drept, ca să-l bage la prăvălie sau la moşie, să ţină contabilitatea. Aşa era moda...

M.R.: Ce a însemnat adoptarea Codului Penal din 1936?

N.V.: Codul Penal Cuza probabil că ar fi fost în vigoare chiar şi după război, putea să fie un „Cod Penal Cuza modificat“, în care să fi intrat nişte infracţiuni, altele să fi ieşit, altele să fi fost adăugate, dar de ce s-a ajuns la Codul din ’36? Întâi, pentru că penalul e mai mobil decât civilul, societatea are alte pretenţii la un moment dat faţă de lupta împotriva criminalităţii. Apoi, pentru că se făcuse România Mare şi exista o mare greutate: se comitea o infracţiune şi se judeca, să zicem, la Sighişoara, la Cluj, la Deva, undeva în Ardeal. Judecătorul era moldovean, iar avocatul venea de la Bucureşti – după ce se judeca? După Codul lui Cuza? Nu, ci după legislaţia austro-ungară. În România Mare, timp de aproape 10-15 ani s-a judecat lex loci: mă judecam în Basarabia după legile ruseşti, mă judecam în Cernauţi după legea austriacă, mă judecam la Târgu-Mureş după novelele ungureşti. După adoptarea Constituţiei din 1923, marii penalişti au fost puşi la lucru: să schiţeze încet-încet codul, lucru pe care l-au zorit după ’32. Dongoroz a fost şi la Codul din 1936, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie ’37, unul dintre factorii principali. Cu ce titlu trebuia să fie publicat în Monitorul Oficial? „Codul Regatului României Mari“ sau „Întregite“ – care ducea la ideea că în România Mare trebuia să existe o singură lege, un cod al unei ţări unificate. Şi ajunge la rege, pentru promulgare, iar Carol al II-lea citeşte titlul de pe copertă şi zice: „Bine, mă, aţi făcut un cod, aşa ceva se întâmplă odată la o sută de ani!

Voi ce aţi învăţat? Toate codurile europene din ce se trag?

Din legislaţia franceză postrevoluţionară a lui Napoleon – care a fost un mare geniu militar, dar jurist n-a fost niciodată, deşi a participat la multe şedinţe ale comisiilor

46 | Manifest Româneşte | 2018

de coduri şi uneori le-a dat şi sfaturi bune, pentru că era un cap năzdrăvan –, care s-a chemat legislaţia napoleoniană!“ El a schimbat numele codului în „Codul Penal al României ‹‹Carol al II-lea››“ – aşa a figurat ca text oficial, întocmit sub oblăduirea lui. A vrut să intre şi în istoria dreptului!

M.R.: Cum vă simţiţi acum dumneavoastră, un om născut în România Mare?

N.V.: Este un sentiment ciudat şi nu pot să-mi dau seama exact, dar mă gândesc la părinţii mei şi cum s-au integrat României Mare. Mama şi tata vorbeau perfect germana şi maghiara, datorită şcolilor pe care le-au făcut, pentru că şcoli româneşti nu prea erau, iar cele care erau – şcoli primare, cu trei-patru clase, să ştii să citeşti şi să scrii.

Nu aveai unde să faci liceu şi universitate în româneşte!

Tata a făcut liceul la Alba Iulia, capitală de judeţ şi în Austro-Ungaria, în ungureşte. Chiar el spunea că vorbeşte mai bine maghiara şi germana decât româna, care oricum era în grai ardelenesc. Nu întâmplător i-a spus odată Brătianu lui Maniu în Parlament: „Domnule Maniu, te-ai învăţat să vorbeşti ca la Pesta!“, căci Maniu fusese deputat şi în Parlamentul ungar! Ei, şi tata a terminat liceul în 1914, a dat bacalaureatul în primăvară, s-a dus la Cluj şi s-a înscris la Drept. A vrut să se facă şi el jurist, dar până la urmă a renunţat. Vine august cu prostia de la Sarajevo, începe războiul şi l-au luat în armată. A făcut 40 de luni pe front, pe frontul rusesc, prin Galiția, pe frontul italian, la Verdun cu o divizie austriacă. *

N.V.: À la guerre comme à la guerre zice franţuzul şi bine zice... Eu am prins începutul războiului la Constanţa, unde eram elev la Liceul „Mircea cel Bătrân“. Anul şcolar se termina de Sfântul Petru şi Pavel şi, deci, încă nu fusese festivitatea de închidere, ca să mă întorc la Cernavodă, unde erau părinţii mei. Pe 22 iunie, chiar la Constanţa, a fost primul bombardament sovietic cu avioane asupra unui oraş românesc şi de-atunci a început lumea să cânte versurile lui Păstorel: „A plecat la vânătoare Agarici/ Să vâneze bolşevici“. De altfel, Horia Agarici a primit Crucea de fier, a fost cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul“. A făcut puşcărie, s-a liberat, dar pe vremea comunismului nu puteai sa te afirmi ca erou care a doborât atâţia bolşevici.

Din 22 până în 26 au fost cinci-şase bombardamente sovietice, nu de genul liberatoarelor sau al celor care au dărâmat Ploieştii ori Bucureştii la 4 aprilie... Sau bombardamente groaznice de tipul Aliaţilor, care s-au specializat în distrugerea măreţelor oraşe ale Germaniei, de n-a mai rămas nimic din ele, iar către final, când era clar că se va termina în curând războiul, au făcut oroarea aia cu napalm.

porturilor şi, mai ales, asupra silozurilor de la Palas, acolo unde au ars cam o mie de vagoane de ţiţei. Ei, în legătură cu scufundarea Moskvei a apărut un adevăr istoric foarte târziu. Nava s-a scufundat în vreo două-trei minute şi nimeni din echipajul de vreo 400 de marinari nu a fost salvat. Disputa era între victorioşi: cine l-a scufundat? Erau trei versiuni: prima – artileria noastră de coastă; a doua – întăririle aduse pe şine de nemţi din Franţa: bateriile „Tirpitz“, nişte tunuri mari, cu tir foarte îndepărtat, de 280-320 milimetri, poziţionate în sectorul care mergea de la Năvodari până la Agigea; dar oricare din două să fi fost, atunci când e lovit de o ghiulea, un vas militar nu se scufundă, suportă multe lovituri, aşa că se spunea că ar fi fost lovit depozitul de muniţie, iar muniţia a explodat, aruncând vasul în aer... Dar mai era o a treia versiune: marinarii de pe distrugătorele Ferdinand şi Maria, care erau în largul zonei Costineşti-Agigea, spuneau că ar fi participat şi ei, împingând navele sovietice în raza tunurilor. Aşa că au fost trei victorii, toţi cei implicaţi primind decoraţii. Numai că, în 2012, întâmplarea a făcut că nişte scafandri au găsit epava Moskvei. Şi ce au descoperit?

Nici artilerie şi nici armata nu i-au bătut pe ruşi, ci prostia lor: intraseră în plasele minelor, spre Agigea.

Primăria, de-a doua zi, a pus afişe mari: „Plecaţi din oraş! Să rămână numai cine are treburi urgente!“, iar eu n-am plecat şi aşa am mai prins şi atacul celor două nave sovietice Kiev şi Moskva, care au tras cu tunurile asupra

Multă vreme ruşii au încercat şi nu au reuşit să doboare singura legatură a ţării cu Dobrogea: faimosul pod al lui Saligni peste Dunăre, frumos ca o dantelă. Vorbind de Dobrogea, trebuie să spun că eu, când am ajuns din Ardeal

M.R.: Cum aţi trăit războiul?

2018 | Manifest Româneşte | 47

în Dobrogea, am zis că am intrat în Orient! După 60 ani de la Independenţă nu se făcuse mai nimic, multe sate erau încă turceşti, în care casele se făceau pe unde voiau cei de acolo. Se dădeau nume istorice (Carol I, Ferdinand, Brătianu), dar au rămas în majoritate cele de dinainte: Cernavodă („apă neagră“ în slavă) şi Karasu („apă neagră“ în turcă); tot din turcă întâlneai Karaömer „Negru Vodă“ şi Beştepe „cinci coline“, de unde se scotea aluminiu şi unde încă există carieră de piatră şi marmură. Başca cele lipoveneşti, pe cursul Dunării şi până în Deltă...

M.R.: Şi a urmat 4 aprilie ’44...

N.V.: O nenorocire! Eram în penultima clasă de liceu şi eram cu mama în Bucureşti, veniţi de la Alba Iulia, unde am făcut clasele a VII-a şi a VIII-a la Liceul „Mihai Viteazul“ din Cetate, care azi e şcoală militară. Eram de două-trei zile în oraş şi urma să luăm bilete şi să plecăm. La ora 11 se dă o prealarmă, apoi o alarmă, iar după o oră se stinge şi se anunţă la megafoane că a fost un exerciţiu. Pe la 1 şi jumătate se dă iar o prealarmă şi, la zece minute, chiar alarma. Eu şi mama eram în Gara de Nord, la bilete.

Bucureştiul nu fusese bombardat niciodată şi eu aveam un mare argument în faţa mamei: „Ştii ce spun golanii din Bucureşti când văd liberatoarele pe cer? Du-i Doamne la Ploieşti!“ şi chiar aşa se întâmpla, se duceau spre zona petroliferă. Şi continui: „– Nu ne ducem nicăieri! Peste jumătate de oră o să spună că a fost un exerciţiu!/ – Dragă,

paza bună trece primejdia rea.“, iar ca să-i fac pe plac, am mers vizavi de Gara de Nord într-un refugiu de la subsolul unui bloc în care pe vremuri era magazinul Sora. După ce s-a dat stingerea alarmei şi am ieşit de-acolo, am văzut Gara de Nord făcută praf. La informaţii, înainte de a intra pe liniile de cale ferată, erau, aproximez eu, vreo 200 de morţi, printre care puteam să fim şi noi! Glasul mamei m-a apărat, căci dacă mergeam după capul meu prost, eram morţi. Avioanele au mers exact deasupra liniilor ferate; din 14 linii, 7-8 ajung în paralel până la Chitila, care este şi acum triajul Bucureştiului. Griviţa a fost cea mai afectată, iar acum nu este cum era. Astăzi ce vezi? Numai blocuri noi, pentru că nu mai rămăsese pe Griviţa nicio casă. Era o stradă foarte strâmtă, cum era şi Moşilor, cu numai două linii de tramvai, cu prăvălii câte voiai şi plină de cârciumi, în jurul gării mai ales, iar în Gara de Nord mirosul de mititei era la el acasă. După ce s-a modernizat Calea Griviţei, toate blocurile s-au construit, spre Chibrit, pe dreapta. Pentru a se construi şi pe stânga ar fi trebuit să se strâmteze şoseaua din nou.

Ei, şi acolo, la triaj, a fost o mare nenorocire. Nici acum nu se ştie exact, dar se spune că au fost peste 10 000 de morţi; oficial, au fost recunoscuţi vreo 2 800 şi nu prea s-a scris în presă. Cine au fost săracii ucişi acolo şi pentru care Aliaţii şi-au cerut iertare? Avioanele s-au dus spre Chitila, ştiind că e zonă de triaj, au văzut o grămadă de vagoane de marfă şi şi-au zis că sunt încărcate cu petrol, muniţie, marfă pentru front, dar acele vagoane erau, de fapt, casele nenorocite ale refugiaţilor din nordul Moldovei – numai bătrâni, femei şi copii, fiecare cu câte o bocceluţă, un geamantan. Frontul înainta şi atunci lumea a început să fugă. Cum e şi soarta: au fugit de frica războiului, că vine frontul peste ei şi îi omoară tăvălugul, şi au nimerit exact în ghearele morţii!

M.R.: Dar lumea era de acord cu războiul? Se dorea reîntregirea?

N.V.: Când a spus Mareşalul „Vă ordon, treceţi Prutul!“, toate inimile de români au săltat de bucurie. Oricum, filoruşi noi n-am fost niciodată, iar cea mai mare papară am primit-o de la ei în Primul Război, când duşmanii noştri adevăraţi erau ruşii aliaţi, care intrau pe la oameni şi le luau tot din casă – şi ultimul cartof. Ne-au luat de la tezaur până la cartof! După, ne-au luat şi Basarabia, numai că noi n-am avut politica finlandeză. Ei avuseseră înainte în ’40 „Războiul de iarnă“, în urma căruia s-au aplecat şi ei, căci n-au avut ce face: au cedat şi ei un fel de Basarabie, Karelia finlandeză, pe care ruşii o stăpânesc şi astăzi. Mai mult, le-au dat o mare lovitură ruşilor când l-au ales preşedinte, imediat după război, pe Mannerheim, mareşalul lor.

Politica finlandeză de-atunci încoace este „să nu supărăm Moscova“ şi ruşii i-au lăsat în pace, dovadă că Finlanda n-a ajuns „republică populară“ ca România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia... Finlanda a rămas Finlanda cu o singură condiţie: să nu facă politică anti-sovietică, să nu intre în vreo alianţă militară, aşa că au

48 | Manifest Româneşte | 2018

devenit un fel de Elveţie. În plus, au avut şi alt argument la pace: nu s-au dus mai departe. Nouă Aliaţilor ne-au zis: „Voi aţi făcut un război drept, dar ce-aţi căutat la Cotul Donului şi la Odessa şi la Stalingrad?“ Sigur că ţara era plină de armată germană, dar cineva trebuia să plătească înfrângerea din acest război, care pentru noi se terminase în toamna lui ’41, când noi eram la Odessa. Nemţii s-au dus mai departe şi ne-au lăsat pe noi la greu, pentru că la Odessa a fost mai rău decât la Stalingrad. Greu s-a cucerit Odessa, casă cu casă, a intervenit nenorocirea aia cu aruncarea în aer a Statului Major de către partizanii comunişti care rămăseseră în pivniţe, în tuneluri neştiute; era acolo o subterană întreagă. Curios e că în oraşul Odessa se află şi astăzi, în centru, statuia unui franţuz, Richelieu, neam cu vestitul cardinal Richelieu, dar cam la o sută de ani după el. Acest Richelieu, intrat în aristocraţia rusă, a fost primul primar-guvernator al Odessei, care a devenit cel mai modern oraş, clădit după modelele franţuzeşti. Nici comuniştii nu l-au dat jos pe bătrânul Richelieu.

M.R.: Ce părere aveţi despre Mareşalul Antonescu?

N.V.: Mareşalul, militar fiind, avea convingerea – care era în mare parte adevărată – că ofiţerii din armata regală română erau oameni de cuvânt: „Mi-am dat cuvântul de militar, pot să mor, dar nu mi-l schimb!“ E adevărat că a mers cu Hitler, dar pentru un singur motiv: să recupereze ce ni se luase. Spunea: „Noi ce vrem? Să cucerim Rusia? Nu. Să-i batem pe comunişti? Şi asta e o problemă, să dispară comunismul de pe planetă, dar pe noi altceva ne doare...“ şi avea şi o deviză care suna frumos: „Drumul nostru spre Cluj duce prin Cotul Donului!“ – adică, dacă nu luptam alături de „bravii“ noştri aliaţi de-atunci, nu mai pupam noi Ardealul niciodată! Faptul că am întors la 23 august armele nu ne-a ajutat prea mult, iar adevărul adevărat e că ruşii ne-au dat înapoi Ardealul. Nu Occidentul, Occidentul voia să lase mai departe graniţa aşa cum a trasat-o Hitler, pentru că în Ardeal oricum avea să fie mereu frecuş, căci ungurii sunt mulţi. Aşa că a fost un fel de schimb, o şmecherie, ca Stalin să se spele pe mâini: „Basarabia e a noastră, nu încape discuţie, dar pe unguri îi pedepsim şi vă dăm vouă Ardealul!“ M.R.: Cum îl privea lumea la rege?

N.V.: Întâi, că prea tânăr a fost; al doilea, că nu a avut când să se afirme. În timpul războiului era în umbra Mareşalului, care conducea ţara. Regele şi regina-mamă

Elena erau nişte simboluri şi-atât. Puţini erau monarhii europeni care conduceau efectiv: Italia a fost regat până în ’46. După Marşul asupra Romei din ’22, Mussolini a instaurat regimul fascist, în care el era Ducele, dar l-a lăsat pe rege în pace. În Ungaria a fost Horthy, în calitate de regent, un fel de conducător al statului. * M.R.: Şi iată că, prin război şi comunism, aţi ajuns la vârsta senioratului...

N.V.: Timpurile se schimbă, iar eu le-am gustat pe toate.

Prima perioadă comunistă, până la terminarea Republicii Populare Române (anii ’48-’65), deloc nu s-a comparat cu ce a fost după. Prima perioadă a fost pentru românul „de mijloc“ sau, mai mult, pentru cel care făcuse puţină carte. Cartea era ultimul lucru care se cerea, conform primei şi celei mai importante lozinci politice, adică „dictatura proletariatului“! Dictatura proletariatului prin ce se perpetua?

Prin lupta de clasă, mergând până la exterminare: „cine nu e cu noi, e împotriva noastră“ – scurt! Şi dacă nu era, trebuia lichidat, iar dacă nu-l duceau la plutonul de execuţie, îi dădeau muncă silnică pe viaţă. Din ’65 însă s-a spus că socialismul se înfăptuise, iar de-atunci încolo trebuia construită „societatea multilateral dezvoltată“, până s-ar fi ajuns într-o zi la comunism, dar şi în Republica Socialistă au fost nuanţe. Dacă se poate vorbi despre un moment de „glorie“ a lui Ceauşescu, când sunt sigur că foarte mulţi români au ţinut cu el, acela a fost în ’68 – Cehoslovacia, când a scuipat acolo unde alţii lingeau şi când s-a detaşat definitiv de Moscova.

M.R.: Cu toată foamea de expansiune a ruşilor, credeţi că prioritatea noastră ca stat trebuie să fie Unirea?

N.V.: Eu zic că da, deşi cred că greu... Problema estă că, din 1812 până în 1918 şi din 1944 încoace, au trecut două perioade prea îndelungate şi prea nedrepte pentru Basarabia...

M.R.: Mai contează, în actuala desfăşurare de forţe, ce doreşte România?

N.V.: Greu de spus... Noi am vrea, iar eu cred că oricărui român cu mintea limpede nu i-ar părea bine să ne mai calce alţii în picioare – asta e neîndoielnic şi nu cred că se va mai ajunge acolo. Eu am sentimentul că o să treacă şi valul ăsta...

2018 | Manifest Româneşte | 49

A

cad. Alexandru Surdu s-a născut pe 24 februarie 1938 la Braşov, judeţul Braşov, România Mare. Urmează Filosofia la Universitatea din Bucureşti şi se specializează în logică și fundamentele științelor la Universitatea din Amsterdam. Profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București și la Facultatea de Psihologie a Universității „Titu Maiorescu“ din București, a fost titularul cursurilor de istoria filosofiei moderne, de istoria filosofiei contemporane și de filosofie românească. Este directorul Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ al Academiei Române și președintele Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române.

Manifest Româneşte: Domnule Academician, v-ați născut în România Mare. În ce măsură v-a marcat acest fapt existenţa?

Alexandru Surdu: Prea puțin, având în vedere că din 1940 n-a mai fost România Mare, dar mult față de situația anterioară Unirii. Părinții mei se născuseră (1905 și 1910) în Austro-Ungaria și au învățat până în 1920 la școli în limba germană (tata) și maghiară (mama). Ei au mai apucat vremea când cetatea săsească Kronstadt, păzită de caraule, își închidea porțile în fiecare seară. Ea era locuită numai de cetățeni ai Coroanei (austro-ungari). Negoțul și meseriile erau interzise românilor. Nu exista nicio școală românească oficială, în afara Liceului „Andrei Șaguna“ din Braşov, la care veneau elevii români din toată Transilvania, fiind admiși după o strictă selecție.

M.R.: Aţi trăit primii ani într-o provincie care nici nu se întorsese bine la ţara mamă, că a fost sfârtecată. Apoi, a urmat urgia. Cum a fost o astfel de copilărie?

A.S.: Am copilărit în plin Război Mondial, adăpostindu-ne prin păduri de bombardamentele anglo-americane. Eram la școală (ce-i drept, românească) pe vremea retragerii trupelor germane și venirea celor sovietice. Pe toate câmpurile și prin păduri găseam arme și muniție și ne jucam de-a războiul.

Am apucat până în 1948 învățământul tradițional.

Făceam și ore de religie și aveam în clasă icoana Sfintei Fecioare cu Pruncul și tabloul Regelui Mihai I. Spuneam Tatăl nostru la începutul primei ore și la sfârșitul celei din urmă.

50 | Manifest Româneşte | 2018

În ciuda situației dramatice a Țării, pot spune că am trăit până în 1948, în primele clase de școală, ca în România Mare, adică într-un Regat Creștin Ortodox, al cărui simbol era Coroana cu Cruce și Tricolorul.

M.R.: Cum se prezintă, în aceste coordonate, spiritualitatea României Mari? Mai precis, ce influenţă şi semnificaţie culturală – implicit filosofică – avea în perioada interbelică simbolul conjugat de care vorbeaţi?

A.S.: Cel puțin la nivelul manualelor școlare pe care le-am apucat eu și pe care le țineam apoi acunse în podul casei, situația era evidentă.

Mult mai târziu, după ce am devenit profesor şi am predat la Facultatea de Filosofie a Universității din București un curs de Istoria Filosofiei Românești, după anul 2000, le-am spus studenților adevărul despre filosofia românească. Între timp, am fost primit la Academia Română, ca membru corespondent și apoi ca titular, iar la 15 aprilie 1994, în discursul de recepție, în Aula Academiei Române, am spus adevărul acesta pentru toată țara.

de moștenirea pe care ne-au lăsat-o strămoşii, de tezaurul nostru lingvistic, cel mai bogat și cel mai sigur, pe care nu ni-l poate fura niciun dușman și nu-l poate dărui altora niciun trădător de țară. Căci el zace îngropat adânc în Sufletul Românesc și poate fi scos la lumină numai de către cei mai aleși și mai devotați dintre români, de talia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga sau Constantin Noica.

M.R.: L-aţi amintit pe Lucian Blaga, cel care a creat, în România Mare, un sistem filosofic inconfundabil. Care ar fi, în esență, valoarea filosofiei lui Blaga pentru conștiința românească?

A.S.: Lucian Blaga face parte dintre personalitățile de excepție ale culturii române. El a fost și poet, și dramaturg, și romancier, și filosof. Așa a fost și Eminescu înaintea lui, și, mai înainte, Dimitrie Cantemir. Adică o personalitate multiplă, de geniu, se zice în terminologie comună, căci, pentru fiecare dintre

Filosofia românească, trecând prin diferite etape de exprimare: daco-romană la străromâni, slavo-română la medievali, greco-latină până în 1821, a fost mereu creștină. Primele scrieri teologico-filosofice ale daco-romanilor din Dacia Pontica au stat la baza creștinismului universal, iar cele slavo-române, cu celebrele Învățături ale lui Neagoe Basarab, prima carte mare a filosofiei slavo-române, cum o considera Constantin Noica, a rămas un exemplu al îmbinării armonioase a dragostei de țară cu dreapta credință creștină și cu devotamentul Domnitorului ca reprezentant al Divinității, așa cum a fost și Principele Dimitrie Cantemir, cărturarul cel mai de seamă al etapei greco-latine, părintele devizei princiare nihil sine deo, pe care au adoptat-o apoi și regii României.

Filosofia românească a fost, între cele două Războaie Mondiale, „sanctuarul“, cum zicea Hegel, culturii române. Era purtătoarea celor mai elevate năzuințe ale poporului nostru, ale spiritualității românești, ale Sufletului Românesc – despre care au vorbit marii noștri filosofi –, ale Duhului Românesc, în termenii dreptei noastre credințe. Începând cu reprezentanţii Școlii Ardelene, toți filosofii români, în vechea tradiție, s-au interesat de originea și de soarta romanității orientale, de tradițiile și

2018 | Manifest Româneşte | 51

domeniile amintite, îți trebuie o dotare specială. De regulă nu le poți avea pe toate, chiar dacă ești o personalitate elevată. Dar unii le au, ca Leonardo Da Vinci sau Goethe. Aceștia sparg toate tiparele imaginabile ale gândirii, devenind prototipuri umane.

Lucian Blaga le-a avut pe toate. Vorbind despre el, Noica zicea că a murit la 66 de ani cu opera desăvârșită şi adăuga: „Eu, dacă muream la 66 de ani, rămâneam cu sistemul neterminat.“ N-a fost chiar așa, căci marele sistem al filosofiei lui Blaga trebuia să fie pentadic, adică să aibă cinci grupuri de triade. Blaga n-a reușit decât patru. Dar a zis că și-a terminat treaba. Oricum, rămâne un filosof de formula unu, cum le zicem noi filosofilor cu astfel de performanţe A elabora un sistem filosofic disciplinar sau categorial înseamnă a încerca să faci o expunere a întregii filosofii cu istoria ei cu tot, adică să dai seama de tot ce a fost, este și va fi; dar, pe de altă parte, să nu uiți nici că ești român, dacă ești. Aceasta înseamnă că tot ce

simți și gândești, și, mai ales, ceea ce exprimi în vorbire sau în scriere este sau provine dintr-o sursă românească.

Dacă generalizezi, te vei referi și la alte surse, ale altora.

Dar acestea îi privesc mai mult pe aceia. Poți ajunge și la sursa surselor, de unde pornesc toate. Și să te întorci de acolo, sau invers, să ajungi acolo, „la obârșie“, cum îi zice poetul Blaga.

Noica, având ca ofertă traducerea unei lucrări în șase limbi, pentru a fi cunoscută în toată lumea, adică și difuzată, a zis că el are așa ceva, dar că mai bine s-ar traduce o lucrare filosofică de-a lui Blaga, căci acesta reprezintă mai bine specificul Sufletului Românesc, adică „obârșia“ noastră. În filosofie, Blaga îi zice „matrice“. Și te poți întoarce până la Pământ. La Pământul țării tale cu relieful lui. Și vei constata că Sufletul locului (spiritus loci), adică felul lui de a fi, „feldeința“ lui, cum îi zicea Cantemir, îi determină pe locuitorii săi, tot așa cum face să crească sau nu anumite plante sau animale, să-și exprime simțămintele inconștient, adică fără voia lor, într-un fel sau altul. În muzică, de exemplu, pe tirolezi, care trăiesc printre stânci, să scoată iodlere săltărețe din gât, iar pe siberieni, care trăiesc pe întinsul stepelor, să cânte tărăgănat pe nas. Și aici apare intervenția de Suflet Românesc, pe care o admiră Noica, trăind pe plaiurile carpatine, cu spațiul lor ondulatoriu, de urcușuri și coborâșuri domoale, românul cântă doina, cu voce clară, vocalică, fără salturi și fără tărăgănare.

Cine nu crede, să citească Spațiul mioritic al lui Blaga.

M.R.: Opera lui Constantin Noica este, şi ea, expresia unui crez. Iar paginile sale despre sentimentul românesc al ființei şi despre miracolul unic al rostirii româneşti sunt dintre cele mai frumoase care s-au scris!

A.S.: Sunt într-adevăr, dar nu este cazul să facem comparații. Mai ales că Noica însuși se delimitează de Blaga, „care a făcut – zice el – filosofia culturii sub semnul mioriticului, nicidecum filosofia ființei“. Trebuie spus că Noica încearcă, în maniera filosofiei grecești și a celei germane, mai ales heideggeriene, să reducă „existența“, despre care vorbea Mircea Vulcănescu, la una dintre formele ființei din lucruri, dar nu cu semnificația de „viețuitoare“ a ființei.

Noica lasă să se înțeleagă totuși că ființa nu e gândită la fel de către toate populațiile, fără să facă apel la determinările lor spațio-geografice. Există însă sentimente diferite ale ființei. La unele nații ființa este rigidă, adică este sau nu este; la altele e fluidă, se

52 | Manifest Româneşte | 2018

amestecă cu devenirea, pe când la noi are diferite modulații. Nu este o viețuitoare, dar parcă viețuiește la noi altfel, iar cea mai elevată formă este „devenirea întru ființă“, care ne este proprie. Este numai a noastră și răzbate în marile noastre opere de artă, mai ales în sculpturile lui Brâncuși. „Devenirea întru fiinţă“ ţine, în aceeași măsură, și de rostirea românească, de vorbirea noastră de sorginte pierdută în negura timpului, care ne oferă atâtea prilejuri de a exprima uneori mai bine decât alții până și cuvintele lui Dumnezeu, dar și de a exprima ceea ce simțim numai noi, în legătură sau nu cu ființa ori cu devenirea noastră. Noica s-a lăsat condus de firul întins de Mircea Vulcănescu prin „bezna transcendenței“, cum zicea Blaga despre metafizică, și a găsit acolo un adevărat sistem filosofic – Sistemul Rostirii Filosofice Românești. De parcă l-ar fi făcut cineva special pentru noi. El era într-adevăr acolo, în turbina fără oprire a limbii române, cu rostirile și rosturile sale, cum era și Luceafărul lui Eminescu, dar a trebuit să vină Noica să-l caute și să-l găsească. Cum a „găsit“ și Eminescu Luceafărul. Cine crede că le-a fost ușor se înșeală. Au căutat și alții, dar n-au găsit nimic.

Dacă există un sentiment românesc al ființei, și există de bună seamă, atunci trebuie să-l dobândești, să te identifici cu el, cum a încercat Hegel să se identifice cu Ființa și să vorbească în numele Ei. Așa vorbea și Noica despre rostirea filosofică, iar prin Eminescu nu numai că vorbea Luceafărul, dar parcă și trăia, aici pe pământ, cum o spune chiar el, neputând să facă pe nimeni fericit și neputându-se bucura de nimic.

M.R.: Nu pot să nu remarc referirea la Mircea Vulcănescu, unul dintre marile spirite care au acceptat martiriul...

A.S.: Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la Aiud, cu gândul la rostirea filosofică românească, Noica a scăpat, dar zicea Nicolae Steinhardt, care l-a văzut în temniță, bătut și schilodit, că a fost înjosit în ultimul hal. Am spus-o și o repet: istoria filosofiei românești are pagini stropite cu lacrimi și sânge! * De la un timp încoace viața pare mai ușoară, dar una este să „trăiești bine“ și alta este „să trăiești întru Idee“, cum zicea Noica, deci întru filosofia românească, adică să-ți jertfești viața pe sanctuarul culturii, să devii un fel de erou, dacă nu eponim, cum a fost Eminescu, cel care a clădit monumente megalitice, măcar să pui și tu o piatră de poticnire pe undeva ca semn al vredniciei tale.

2018 | Manifest Româneşte | 53

A

cum, câțiva ani, vedeam, la un post de televiziune, niște veterani ruși care glorificau perioada sovietică, iar unul dintre multiplele argumente, ce justificau „bunăstarea“ revărsată pe creștetul basarabenilor, suna în felul următor: noi am deschis școli în Basarabia după 1944. Să fie oare chiar așa?

Prețuirea cea mai mare a celor 22 de ani de administraţie românească în Basarabia au dat-o tot basarabenii. De mic ştiam că dacă zici despre cineva că are „patru clase la români“, atunci educaţia acelei persoane valorează cât toată şcoala la sovietici.

Universul celor „patru clase la români“ mă fascina din copilărie. Acesta cuprindea (auzisem eu de la bunica, mai citisem şi la Creangă) nu doar gramatică şi caligrafie, ci zeci şi sute de povestiri de glorie, poezii despre domnitori, colinde şi poveşti. Doar de la bunicii noştri mai puteai învăţa cântece despre Ştefan cel Mare și Sfânt sau urături cu bădiţa Traian.

Nimeni niciodată însă nu va putea să afirme ceva asemănător: „Ei, să ştii că are (sau a avut, mă rog) patru clase la ţarul Nicolae!“ deoarece românii din Basarabia nu au avut parte de carte în timpul Imperiului Rus. Din data de 16 mai 1812 şi până la 27 martie 1918, între Prut şi Nistru s-au scurs, practic, 106 ani de întuneric intelectual.

Chiar dacă, imediat după ocuparea Basarabiei de către Imperiul Țarist, autoritățile coloniale rusești s-au arătat indulgente față de prezența limbii române în școlile dintre Prut și Nistru, fiind tolerată parțial, începând cu 1866 aceasta este scoasă definitiv din instituțiile de învățământ basarabene de toate tipurile și nivelurile. Reputatul publicist, profesor și politician basarabean Anton Crihan remarca, într-una dintre lucrările sale, cinismul autorităților de ocupație, care, pentru a-și motiva decizia de a trece toate școlile la predarea exclusiv în limba rusă, aduceau următorul argument: „Elevii cunosc această limbă

54 | Manifest Româneşte | 2018

(limba română – n.n.) în mod practic, iar predarea ei nu mai are niciun rost.“ Neștiința de carte a pus stăpânire pe Basarabia, populația românească fiind îndepărtată astfel din școli. La începutul secolului al XX-lea, între Prut și Nistru existau puțin peste 1 700 de școli, dintre care niciuna cu predare în limba română. În pragul Unirii din 27 martie 1918, doar 10% dintre bărbații de etnie română din această provincie mai știau carte. Starea femeilor era și mai gravă: numai 1% puteau citi și scrie.

Imediat după Marea Unire, Parlamentul de la București a adoptat Legea pentru organizarea și funcționarea învățământului primar și normal, instituind astfel obligativitatea și gratuitatea învățământului primar pentru toți elevii până la vârsta de 18 ani. Astfel, toate școlile au fost naționalizate, iar procesul de instruire primară a fost etapizat.

Prima treaptă se referea la educația preșcolară în grădinițele de copii. În perioada interbelică au fost deschise 425 de astfel de instituții de învățământ.

A doua treaptă era învățământul primar propriu-zis, constituit din două etape distincte: ciclul elementar pentru clasele I-IV și ciclul supraprimar pentru clasele V-VII. Din Vechiul Regat și din Ardeal au venit profesori de vază, care au participat la procesul de dezvoltare a învățământului românesc dintre Prut și Nistru. Statul Român a acordat o atenție sporită pregătirii învățătorilor, deschizând până la 10 Școli Normale, în care au fost instruite aproape 7 mii de cadre didactice. * În 1939, în Basarabia românească funcționau aproximativ 2 800 de școli, în care erau instruiți în jur de 350 de mii de copii. Corpul pedagogic se cifra la 8 000 de învățători.

Un interes sporit al autorităților române a fost manifestat față de instruirea persoanelor de altă etnie. În întreaga Basarabie au fost deschise școli cu predare în limbile ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză, idiș, germană etc. Între 1918 și 1940, în provincie au activat 35 de licee teoretice, 14 licee profesionale, 32 de gimnazii teoretice și 13 profesionale. Îndată după 1918, la Chișinău au fost deschise mai multe instituții superioare de învățământ: conservatorul Unirea, patronat de Regina Maria, în 1919, Facultatea de Teologie, în 1927, Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, în 1936.

Astfel, către anul 1940, doar în 22 de ani de administrare românească, cota știutorilor de carte în rândul bărbaților basarabeni s-a ridicat la 47%, iar a femeilor la 25%. Dacă e să comparăm cu perioada ocupației țariste, între cele două războaie mondiale avem o creștere de 500% (N.B.!) a nivelului de alfabetizare a provinciei! Și aceasta se datorează exclusiv Statului Român, care a reușit să integreze plenar Basarabia în sistemul valorilor firești naționale românești.

După 1940, basarabenii au trecut însă prin deportări, foamete, sute de mii de români fiind exterminaţi de cei care încearcă să ne încredinţeze că ne-au eliberat şi că au deschis şcoli şi universităţi. Au deschis, nu zicem ba, dar mai întâi le-au închis pe cele româneşti. Că noi în Basarabia am avut Şcoală!

Dar ce s-a ales din cele învăţate în şcoala sovietică?

Praful! Oricum, domnitorul nostru iubit Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel din cântecele bunicilor noștri cu „patru clase la români“, a revenit printre noi, iar veneticul Lenin, cel care se voia „veşnic viu“, a dispărut din viaţa noastră.

Basarabenii mai uită, poate, nenorocirile aduse de ocupanţii ruşi, dar rămân fascinaţi în continuare de cele „patru clase la români“. Aceasta este diferenţa esenţială dintre cei 22 de ani româneşti şi cei peste 200 de ani ruseşti! De zece ori mai puţini ani ce emană de o mie de ori mai multă lumină! „Patru clase la români“ este miracolul pe care România l-a realizat în Basarabia. Într-un timp relativ scurt, autorităţile române au reuşit să alfabetizeze populaţia dintre Prut şi Nistru. Ocupaţia rusească reprezintă însă blestemul nostru, de care trebuie să ne spălăm cât mai rapid.

■ Viorel Buzdugan este un jurist din Basarabia românească, director în cadrul Instituției Religioase de Misiune Socială „Diaconia“ a Mitropoliei Basarabiei, absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Cluj-Napoca.

2018 | Manifest Româneşte | 55

U

n subiect nesfârşit e femeia și un dar minunat de la Dumnezeu pentru bărbat. Mai cu seamă în zilele noastre, e mare nevoie de femeie, ca persoană foarte importantă în mântuirea lumii, parafrazând un titlu celebru al lui Evdokimov, La femme et le salut de monde. Într-adevăr, Dumnezeu ne-a dat un dar minunat, un ajutor pe potrivă, cum scrie textul biblic. Dar, de fapt, este deopotrivă! Harismele pe care le are femeia sunt daruri „foarte minunate“, cum spunea părintele Arsenie, daruri care sunt complementare cu ale bărbatului. Pentru că este o complementaritate între bărbat și femeie!

Dacă este să vorbim în particular despre femeia română, am putea adăuga că are un „cromozom în plus“, fiindcă există o identitate între femeia română și femeia creștină. Când spui femeia română, spui jertfă şi iubire, iar această iubire vine din trăirea Evangheliei, din creștinismul femeii române. Noi nu mai știm cum e femeia română în toată splendoarea ei, n-am mai prins-o. Nu știm cum era femeia română înainte de cele două războaie fratricide sau ştim vag cum era femeia română în perioada interbelică.

Drept este că, juridic, nu a avut un statut prea bun, dar în istoria omenirii femeia nu a avut un statut prea bun multe mii de ani şi peste tot. Până la întruparea lui Hristos, sărmana era mai mult un obiect – putea fi vândută, cumpărată și s-a transmis în chip atavic frica aceasta de bărbat. Ea a fost subjugată foarte mult de bărbat, de aceea a apărut şi a fost înțeles în mod greșit feminismul, ca un curent care ar emancipa femeia sau care ar aduce-o în poziție e egalitate cu bărbatul. Dar femeia este deja repusă în postura inițială, de complementaritate, nu de egalitate (care nu există) – este împărăteasă. Hristos a făcut-o împărăteasă, prin faptul că a căutat și că a acceptat să se întrupeze dintr-o femeie, o femeie fecioară. Dumnezeu, care nu are nevoie de nimic, iată că a avut nevoie de femeie pentru a Se face om, ca să-l facă pe om Dumnezeu! De aceea, i-a și redat femeii statura aceasta înaltă, de împărăteasă a lumii, iar noi, creştinii, suntem învățați să o punem pe tron pe femeie, ca împărăteasă. Și cum o punem pe tron? Iubind-o!

Faptul că femeia română a strălucit în istorie foarte discret (dar a strălucit cu adevărat!) prin eroismul ei se datorează și bărbatului creștin, soțului creștin, perechii ei. Până la generația bunicilor noștri, femeia cunoștea, în toată viața ei,

56 | Manifest Româneşte | 2018

un singur bărbat. În toate culturile, în toată istoria lumii, femeia cunoștea un singur bărbat, afară că îi murea soțul în război sau în alte împrejurări năprasnice și, din pricini ce țineau de rânduiala socială și chiar de bunul mers al societății, femeia se recăsătorea dacă era tânără; altfel, rămânea văduvă până la sfârșitul vieții și își folosea toate darurile în slujba comunității. Totuşi, cum spuneam, până la generația bunicilor noștri, când s-a produs, practic, o ruptură extraordinară în istorie, femeia stătea cu bărbatul ei, cu omul ei, 30,40,50 de ani. Nu avea și nici nu-și putea închipui altă legătură intimă, pentru că aceea cu bărbatul ei devenea ființial-ontologică. Într-o familie nu putea fi gândit altfel decât așa: ca omul să aibă legătură pentru veșnicie.

De aici s-a născut eroismul femeii, al româncei noastre, un eroism care s-a estompat în perioada modernă, apoi postmodernă. Până la Primul Război Mondial, chiar până la al Doilea Război Mondial, întâlneam un chip absolut minunat al femeii, chipul omului care era gata să îşi dea viața pentru copiii ei, pentru soțul ei, pentru neamul ei, pentru țara ei – ţara aceasta care ne-a dat atâtea bucurii, în ciuda jertfelor și a suferințelor. Sau poate chiar datorită lor! Acest chip îl are ca prototip pe cel al Maicii Domnului – de aici vine frumusețea chipului femeii române. Un chip cuviincios, o suferință în taină, nu exhibată. Să o luăm, de pildă, pe Maria Brâncoveanu. Tainica biruință a lacrimilor! Nu știm mare lucru despre ea, dar cum poate să fi fost o mamă, o femeie, o Doamnă a Ţării văzându-și patru fii, soțul și toată casa risipită într-o secundă, pentru „moftul“ de a nu ceda niciunei oferte politice, religioase sau de alt fel. Soțul și copiii au spus: „Noi vrem să murim creștini!“ O avem, de asemenea, pe Doamna Țării Românești, Despina, soția lui Neagoe Basarab, devenită monahia Platonida, care vorbește la superlativ și în chip uimitor despre poporul român. Ea era sârboaică de origine – un popor brav și demn, cu rădăcini creștine foarte puternice, un popor absolut minunat în fața căruia pun o metanie mare, așa cât pot eu să o fac. Această sârboaică, Despina, atât de uimită de profilul acestui om pe care îl găsește în Țara Românească, vorbește într-o carte, i-am spune astăzi de memorii, despre chipul românului şi al femeii sale și ea însăși se va confunda până la identitate cu femeia română, în ciuda originii sale princiare, aristocratice. De asemenea, este uimitor ce s-a scris la noi despre femeie. În literatură, avem modele chipurilor jertfelnice de femeie în mai toate ipostazele, dar cea de mamă este mereu înălţătoare, cum

Fericita mărturisitoare Aspazia Oţel Petrescu (văzută de Sorin-Dumitru Roată)

ar fi în Baltagul lui Mihail Sadoveanu sau în Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu.

Am mai putea vorbi despre chipuri de femei române care ne fac mare cinste, dar de ce să nu vorbim şi despre o mamă anonimă, care a dat naştere la doi,trei,cinci-zece prunci? Iată o tainică suferință, prin sute de ani de războaie de apărare, în care femeia trebuia să își ia pruncii, să dea foc casei și să fugă în pădure, să îl aștepte pe bărbat, dacă ar mai fi fost să se întoarcă şi el. Au fost mame care au pierdut în Războiul de Independență ori în cele de Întregire sau Reîntregire tot atâţia.

Câte și mai câte mame nu vor fi fost care au pierdut fii și fiice chiar şi pe timp de pace?... Şi şi-au păstrat identitatea, nu au devenit nici franțuzoaice, nu au vrut nici să aibă o țară ca afară. Au vrut să rămână așa, după cum au fost moșii și strămoșii lor.

Odată cu propagarea (şi instaurarea) comunismului în lume, au venit și revoluția sexuală, şi feminismul, ca parte din această ideologie, și toate celelalte pe care le trăim astăzi prin toţi porii cu asupra de măsură, dar vorbim acum despre frumusețe, despre frumusețea femeii române și despre frumusețea care va salva lumea, dacă este să îl parafrazăm pe Dostoievski. Bineînțeles, lumea nu va putea fi salvată fără frumuseţea icoanei Maicii Domnului, care înfăptuieşte această salvare prin nașterea unui mântuitor, zdrobind capul șarpelui și, prin aceasta, împlinind prorocirea din Cartea Facerii. Nu bărbatului i-a dat Dumnezeu această sarcină. Foarte interesant, deşi femeia cade și, prin ea, cade și bărbatul, care

este şi rămâne spectator, iată, femeia care este plăpândă, care este blamată, totuşi primește această extraordinară sarcină de a zdrobi capul șarpelui! A așteptat Dumnezeu mii de ani și, până la urmă, neamul omenesc a dat-o pe Fecioara Maria, care zdrobește capul șarpelui! Și ca icoană, ca prototip, Maica Domnului devine model de urmat al femeii, iar românca înțelege foarte bine aceasta și înțelege să-şi ducă lupta prin rezistență, prin jertfă, prin iubire – o mare putere de jertfă, care izvorăște dintr-o mare iubire, dintr-o mare credință. Nu există altă cale. În perioada modernă, să spunem contemporană, găsim femeia română care se opune hidrei roșii. Nicăieri în istoria contemporană nu găsim o rezistență mai mare față de amenințarea comunistă ca în România. Dacă e să luăm numai rezistența din munți, din Făgăraș, din Apuseni, dacă este să luăm suferința adâncă pe care a trăit-o femeia română în temnițele comuniste, la Târgşor… În câte și mai câte locuri n-a suferit femeia română, care s-a opus, de data aceasta într-un mod mai vocal, un pic mai aplicat, organizat. Tinerele noastre s-au organizat foarte bine și au rămas figuri marcante în istoria luptei anticomuniste. Și nu a fost numai o luptă împotriva unei ideologii, ci o luptă pentru păstrarea identității naționale și a creștinismului, și a chipului curat al femeii române. Într-adevăr, noi, românii, avem momentele noastre de strălucire – pentru că nu există domenii în care să nu fi strălucit –, multe datorate femeii! Iar la originea acestor momente stau naşterea, creşterea şi educarea de prunci, de care e în stare o femeie română, o mamă creștină. De aici puterea rezistenţei a multe mii de femei care au păstrat focul aprins, temperatura socială la o dimensiune, la o gradație normală, astfel încât poporul să nu intre în hipotermie. Acesta e marele pericol: în hipotermie, una dintre fazele terminale este atunci când se instalează senzaţia de cald. Așa mor cei înghețaţi! Au o stare de bine, au o stare de cald, nu mai fac nimic și, practic, așa mor. Femeia română a ținut temperatura optimă, încât să nu intrăm în hipotermie – noi, poporul, corpul, trupul social, mereu amenințaţi de acest pericol al timpurilor din urmă. Şi am rezistat! Unul dintre exemplele de rezistenţă este fericita Aspazia Oțel Petrescu – suntem foarte apropiați de momentul în care a trecut la Domnul, pe 23 ianuarie 2018. A fost un munte de discreție și de smerenie și, tocmai de aceea, un munte de rezistență. Până la sfârşit, până în ultima clipa a rezistat. Ne-a dat un exemplu de curaj, de cum trebuie dusă lupta pentru a îndeplini destinul nostru ca neam în istorie. Individual, am strălucit, dar, nu mai puţin, e clar că în spatele fiecărui nume extraordinar de spirit ales ori de conducător de ţară vom găsi cel puțin o femeie – că e mamă, că e fiică, că e iubită, soţie, mireasă. Până la urmă, și în spatele lui Armand Călinescu sau în spatele lui Carol al II-lea găsim o femeie. Sigur, exemple nefericite, pentru că nu e vorba de femeia română aici…

Din păcate, comunismul şi unele dintre accesoriile lui deja amintite, revoluția sexuală şi feminismul aşa-zis emancipator, nu au putut fi încă oprite. De aceea, și noi suntem oarecum slăbănogiți, pentru că a existat această mare complianţă, chiar această cedare şi la femeia română. O simțim, nu avem cum să nu o simțim. Totuşi, trebuie să fim uniţi şi solidari – asumându-ne, pentru că vorbeam de un neam cu un destin –

58 | Manifest Româneşte | 2018

în această epocă în care sărmanele noastre mame au fost astfel educate: au născut un copilaș, poate doi, dar pe alți doi, trei, cinci nu i-au mai născut, deși aceştia au existat, au avut o existență care le-a fost oprită! Deja avem o fractură în istorie dacă este să vorbim despre eroismul femeii române. Acum însă se rețese, pentru că a existat o verigă slabă, dar nu lipsă: generația noastră şi cea a părinților noștri au beneficiat din plin de desfigurarea omului venită pe linia ideologică (luaţi-le pe care vreţi de dreapta, de stânga, de ce or mai fi vrut propagandiştii lor să fie). Lepădarea pruncilor nu poate fi decât o lepădare de identitatea bimilenară, pe care o are poporul român.

Veriga reprezentată de generaţiile următor anterioare s-a slăbit, la început, prin înlocuirea eroismului înalt, spiritual, cu acela proletar, egalitarist, din cauza căruia s-au distrus mii și mii de familii. Mama a fost luată de lângă copil și dusă pe șantierele patriei. Se va spune: „Da, dar s-au făcut atâtea!“ Da, dar s-a ales praful de ele! Totul e la pământ! Spune Hristos: „Cine adună fără Mine, risipește!“ Nu erau suficiente un cântec proletar și un avânt muncitoresc. Mai era nevoie și de binecuvântarea lui Dumnezeu! Iată rezultatul: acum mama a renunțat la poziția ei, la identitatea ei, la harisma ei şi s-a transformat într-o proletară sau într-o corporatistă foarte bine conturată în societate, dar care, până la urmă, nu și-a mai îndeplinit vocația. Deși a făcut poduri, baraje, porturi, blocuri, aeroporturi, iată, nu a mai dat naștere la genii, la sfinți sau la mari conducători de neam, la căpitani, la voievozi, la patriarhi.

Nu cred că s-ar supăra cineva dacă am face comparaţie între cei de acum şi aceia care şi-au pus capul pe butuc pentru credinţă şi iubirea de neam! Nu cred că mai avem aceste profiluri: nici de căpitan, nici de voievod, nici chiar de patriarh, nici chiar de preot – şi aş începe cu mine! Aşa simt cum spun! Poate dacă mi-ar frânge puțin degetul la ușă sau mi-ar lua la întors unghia cu cheia franceză, aș avea alt discurs decât acesta plin de emfază!

Suntem în perioada de refacere, de restaurare a chipului.

Ne refacem repede, avem această capacitate ca neam creștin și român. Atât timp cât un popor mai dă sfinți, atât timp cât un popor mai naște eroi – iar eroismul deplin, desăvârșit este mucenicia –, avem toate șansele. Dar pentru a naște eroi avem nevoie de mame erou, adică de femeia română, iar eu nădăjduiesc mai ales în generațiile tinere! Ţin să vă fac o mărturisire: de vreo doi ani, tinerele care au deja viaţă intimă la 15-16 ani iau o hotărâre extraordinară: aceea de a-și asuma libertatea de a trăi unii cu alţii, chiar în cuplu, și consecințele ei, prin nașterea de prunci. Din o sută de tinere, poate una care să rămână pe gânduri. Eu nu de păcate o întreb, ci altceva: „Ce te faci dacă rămâi însărcinată?“ Urmează o uimire: „Cum adică? Dar nu e limpede?!“ – aceasta arată că în neamul nostru avem un tezaur care nu a fost epuizat. Au fost momente de slăbiciune, de neputință, lungi cât zeci de ani, dar tezaurul acesta de eroism anistoric al neamului nostru nu s-a epuizat şi, de aceea, însuşi neamul nu s-a stins.

Mare binecuvântare a dat Dumnezeu neamului nostru, dacă este să vorbim astăzi despre femeia română. Așa discretă și anonimă, dar pe această temelie a eroismului ei, ce-şi găseşte expresia în smerenie, a rezistat poporul nostru. Două mii de ani de rezistență! Două mii de ani să fim amenințaţi cu

extincția și totuși să fim aici! Hai să ne uităm de jur împrejur!

E o minune poporul acesta! Basarabia e o minune! Şi acestea pentru că acolo au fost mame române, mame creștine. De aceea există Basarabia, de aceea există România și de aceea vor mai exista şi vor fi din nou împreună, pentru că ne înscriem totuși pe linia noastră de destin. Pot să afirm asta de undeva din lăuntru, din intimitate, din niște pliuri ale inimii. Când văd ce mărgăritare minunate sunt încă în neamul nostru, am mare nădejde. Acum, la 50 de ani, îmi dau seama de chipul acesta extraordinar al femeii române și am mare speranță că o să puteţi să vă creşteţi copiii într-o lume în care vom putea vorbi cu mare mândrie despre neamul nostru, fiecare despre mama sa, despre bunica sa, despre strămoșii săi. Şi e o mare bucurie aceea că, dacă vă veţi căsători cu o femeie română adevărată, veți putea da naștere la eroi! E o mare nădejde!

Pentru evocarea chipului femeii române nu ne-ar ajunge o viață. Rămâne această caracteristică fundamentală a unei iubiri jertfelnice, venite dintr-o credință foarte puternică și, bineînţeles, care se transfigurează într-o smerenie rară. Întotdeauna în umbra bărbatului, întotdeauna gata să-i slujească, adică să îl înalţe prin iubire.

■ Cezar Axinte este preot paroh al Capelei Tinerilor din Constanţa, avocat şi o voce puternică în cetate.

2018 | Manifest Româneşte | 59

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (văzut de Sorin-Dumitru Roată)

S

e împlinesc cinci ani de la dispariţia, la 20 mai 2013, a istoricului şi profesorului Gheorghe Buzatu, unul dintre cei mai mari specialişti în studierea problematicii celui de-al Doilea Război Mondial şi a participării României la această conflagraţie.

Am avut prilejul să-l cunosc îndeaproape şi să colaborăm de-a lungul anilor, răgaz în care am putut aprecia atât calităţile istoricului, cât şi pe cele ale omului. Cu o personalitate de-a dreptul copleşitoare, îmbinată cu un temperament blând şi o strălucită prezenţă de spirit, Gheorghe Buzatu câştiga întotdeauna auditoriul şi pe colaboratorii apropiaţi prin orizontul vast al cunoştinţelor, prin experienţa dobândită în zeci de ani de cercetare în arhivele din ţară şi din străinătate, prin luciditatea şi logica argumentării, prin onestitatea profesională şi pasiunea faţă de studierea istoriei neamului românesc.

coordonând sute de studenţi, masteranzi sau doctoranzi din centrul universitar craiovean şi din cel constănţean.

Participa la numeroase manifestări ştiinţifice şi lansări de carte, opiniile constituindu-i-se întotdeauna într-un punct de vedere avizat şi apreciat. Era recunoscut în mediul academic pentru in tervenţiile sale la nivelul dezbaterilor şi tăria cu care îşi susţinea ideile. Nu trebuie ascuns faptul că au existat şi contestatari sau diferite reproşuri în ceea ce priveşte patriotismul său şi convingerile naţionaliste. A mers mai departe cu încrederea că, indiferent de opiniile unora sau altora, adevărul istoric va ieşi întotdeauna la iveală.

Gheorghe Buzatu era de o modestie şi generozitate rar întâlnite, gata oricând să ajute un prieten sau coleg în nevoie. Bunătatea i se citea pe chip şi era probată prin gesturi cotidiene. Nu se ferea să împărtăşească din expe rienţele proprii, povestind cu mult har diferite întâmplări A lăsat în urmă o operă ale vieţii. Prefera plimbările la pas prin oraş, dornic istoriografică impresionantă, lucrările sale fiind citite şi întotdeauna să cunoască locuri şi oameni noi. Nu a fost cunoscute nu numai de specialişti, ci şi de oamenii niciodată un om pretenţios. Se simţea bine oriunde era obişnuiţi, pasionaţi de istorie. A abordat, cu lejeritate, o primit sau invitat, căutând să înveselească asistenţa cu o varietate de subiecte ale istoriei contemporane, ceea ce glumă bună sau povestind întâmplări hazlii. demonstrează atât stăpânirea epocii, cât şi, mai ales, înţelegerea ei. Era mereu înconjurat de cărţi şi avid să Deopotrivă omul şi istoricul Gheorghe Buzatu, prin achiziţioneze ultimele apariţii în domeniu. Cea mai mare dispariţia sa, a lăsat un gol imens în sufletele celor care parte a timpului o consacra studiului şi scrisului, fie l-au cunoscut, respectat şi apreciat, iar istoriografia subliniind paragrafe dintro carte, fie redactând anumite românească, cu certitudine, a rămas mult mai săracă. texte. S-a adaptat cu repeziciune la mijloacele tehnologice Dăinuie astăzi însă vasta operă istoriografică, exemplul său moderne şi se arăta interesat de tot ceea ce reprezenta o de pasiune faţă de istoria neamului românesc şi, nu în noutate în acest sens. ultimul rând, amintirile contemporanilor cu privire la

Gheorghe Buzatu a încurajat permanent tânăra generaţie de istorici aflaţi la începuturile carierei profesionale şi a fost un veritabil mentor spiritual. Mereu exigent cu sine şi cei din jurul său, a avut un adevărat cult faţă de documentele istorice de arhivă şi exploatarea lor, impulsionându-i pe tinerii învăţăcei să-şi întărească opiniile şi convingerile prin apelul la astfel de mărturii. Pe lângă activitatea prodigioasă în domeniul cercetării, în ultimii ani a demonstrat şi reale capacităţi didactice,

această personalitate copleşitoare.

■ Sorin Liviu Damean este istoric, decan al Facultăţii de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii din Craiova, vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România şi membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

2018 | Manifest Româneşte | 61

Conacul familiei BrÄ&#x192;tianu de la Florica (vÄ&#x192;zut de Alexandru Ion)

C

ei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot.

Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale.“ – sunt cuvintele celui supranumit „Sfinxul de la Florica“. Familia Brătianu, una dintre cele mai importante familii din Regatul României, a oferit Familiei Regale unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. Chiar dacă ne referim doar la Ion C. Brătianu, prim-ministrul Regelui Carol I timp de 12 ani (două mandate între 1876-1888), şi la Ion I. C. Brătianu, prim-ministrul Regelui Ferdinand I pentru o perioadă relativ egală (cinci mandate între 1909-1927), constatăm un rol politic atât de important, încât aproape suntem tentaţi să credem că, la apusul regelui Ferdinand I, „Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen…“, cum afirma, grav, N. Iorga în 1926 (desigur, după restauraţia din 1930, lucrurile vor arăta altfel).

„

Familia Brătianu îşi avea originile în judeţul Argeş, unde s-au stabilit şi începuturile statalităţii medievale a Ţării Româneşti. Tatăl lui Ion C. Brătianu, Dincă Brătianu (n. 1786 – † 10.02.1844), ocârmuitor al judeţului Argeş, deputat în Adunarea Obştească (1831-1844) şi mare clucer al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, a fost înmormântat în Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Dincă Brătianu le-a asigurat o instrucţie excepţională fiilor săi, aducând dascăli francezi şi greci pentru o clasă dedicată fiilor de boieri din Piteşti, dar şi fiicelor sale.1 Ion C. Brătianu (n. 02.06.1821 – † 16.05.1891), mason şi republican, a fost, ca majoritatea elitei din vremea lui, unul dintre susţinătorii ideii că modernizarea şi europenizarea ţării se va face prin aducerea unui prinţ străin, a cărui familie se va autohtoniza. De altfel, chiar el recunoştea că republicanii din România „au fost îndemnaţi de un instinct de conservare să admită în cele din urmă domnie ereditară“. După ce a fost ministru în numeroase guverne după 1866, în vara anului 1876, Ion C. Brătianu a devenit prim-ministru şi a guvernat în anii Războiului de Independenţă. În timpul scurtei guvernări a fratelui său, Dimitrie, a avut loc încoronarea primului rege al României, la 10 mai 1866.

În 1884, când regele Carol I şi-a pierdut speranţa de a mai avea copii şi s-a convins că pentru succesiunea tronului trebuie pregătiţi nepoţii săi de frate, i-a cerut „un profesor de încredere“ lui Brătianu, care l-a recomandat pe Vasile Păun. Acesta a avut un rol important, în alegerea ca moştenitor al tronului între Wilhelm şi Ferdinand, a celui din urmă.2 La moartea lui Ion C. Brătianu, în 1891, regele a mers la Florica, s-a plecat să-i sărute mâna şi a zis, plângând: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam.“3 La moartea regelui Carol I, în toamna anului 1914, prim-ministrul României era fiul lui Ion C. Brătianu, Ion I. C. (Ionel) Brătianu (n. 20.08.1864 – † 24.11.1927). Decizia ca România să intre în război de partea Franţei şi a Marii Britanii a fost asumată de regele Ferdinand I până la capăt. La 15 august 1916, Armata Regală Română a trecut Carpaţii pentru eliberarea Ardealului şi n-a cedat nici când toate instituţiile centrale s-au retras la Iaşi, ba chiar, în vara anului 1917, a opus o rezistenţă admirabilă armatelor Puterilor Centrale. Finalul războiului a dus la România întregită cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania.4 După război au fost implementate marile reforme susţinute de liberali şi de regele Ferdinand: reforma agrară şi votul universal. Tragedia politică a României a fost că soarta i-a răpit, în acelaşi an, pe regele Ferdinand, în iulie 1927, şi pe prim-ministrul Ionel Brătianu, în noiembrie 1927.

Ionel Brătianu susţinuse acceptarea înlăturării de la tron a principelui moştenitor Carol în favoarea fiului acestuia, principele minor Mihai. Cum, la moartea bunicului său, regele Mihai avea doar cinci ani, Înalta Regenţă l-ar fi tutorat până la majorat, 25 octombrie 1939. Astfel, s-a preferat aducerea principelui Carol din exil şi proclamarea lui ca rege, la 6 iunie 1930. Regele Carol al II-lea a fost un abil politician, iar deşi nu s-a înţeles cu fratele lui Ionel Brătianu, Vintilă (n. 16.09.1867 – † 22.12.1930), a creat o punte de legătură cu fiul lui Ionel Brătianu, Gheorghe Brătianu (n. 1898 – † 23.04.1953). Devenit preşedintele PN-L în 1933, „Dinu“ Brătianu (n. 13.01.1866 – † mai 1950) a fost eclipsat de Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul cel mai longeviv al regelui Carol al II-lea (două mandate între 1934-1940).

2018 | Manifest Româneşte | 63

După interzicerea partidelor politice în 1938, „Dinu“ Brătianu a fost unul dintre liderii opoziţiei democratice.

A susţinut lovitura de stat din 23 august 1944, devenind ministru fără portofoliu în primul guvern al generalului Sănătescu. Ulterior, în timp ce „liberalii“ conduşi de Tătărescu s-au aliat cu comuniştii, „Dinu“ Brătianu a condus adevăratul PN-L. Democraţi şi monarhişti, „Dinu“ Brătianu şi Gheorghe Brătianu au fost arestaţi în noaptea demnitarilor din 5 spre 6 mai 1950, murind la Sighet.

Regele Mihai, surghiunit în 1948, a încercat să coaguleze în jurul lui exilul românesc, ca factor constituţional al ultimului stat românesc legal. O încercare mai târzie de organizare a exilaţilor români, pornită de la fostul ministru ţărănist Nicolae Penescu, a fost Consiliul Naţional Român, în anii ’70. Pentru scurt timp, Ioana Brătianu (n. 1929 – † 2009), fiica lui Gheorghe Brătianu, a fost preşedinta CNR (afacere în care Securitatea suspecta un rol al lui Dan Cernovodeanu, coleg de liceu al regelui Mihai, fiind 5 înrudit cu Brătienii).

Fiica lui Gheorghe Brătianu, Maria Brătianu (n. 1928 – † 2017), a murit în noaptea de 29 spre 30 octombrie, la Paris, iar regele Mihai a murit în ajun de Sfăntul Nicolae, la 5 decembrie 2017, în Elveţia, aşa cum bunicii lor, Ionel Brătianu şi regele Ferdinand, s-au stins amândoi în 1927, cu 90 de ani în urmă.

■ Tudor Vişan-Miu este student al Facultăţii de Istorie (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea. Este autorul monografiei La şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Editura Corint, 2016).

 

Note 1 – Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, ed. a III-a, vol. I: 1821-1891, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 31.

2 – Ibidem, pp. 144-145.

3 – Ibidem, p. 260.

4 – Sabina Cantacuzino, op. cit., vol. II: 1914-1919 (cu un adaos de însemnări, 1870-1941).

5 – Diana Mandache, Exilul Regelui, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2016, p. 302. 

64 | Manifest Româneşte | 2018

În episoadele domneşti de falsă operetă S-a comportat precum o giruetă – Întocmai ca săgeata ce-l răsuceşte pe cocoş S-a dat, cum bate vântul, şi monarhul roş’.

O

mul politic şi omul de spirit Corneliu Vadim Tudor a spus, citându-i pe grecii antici, că nimic din ceea ce se construieşte pe o necropolă nu rezistă. Cu tot efortul lăudabil al domnitorului şi mai apoi regelui Carol I, aici nu s-a putut împământeni o dinastie în spiritul comandamentelor şi al credinţelor bătrânului monarh, a cărui domnie s-a întemeiat pe trădarea şi mormântul lui Alexandru Ioan I – cu precizarea că nu prinţul, pe-atunci, Carol pregătise sfârşitul lui Cuza, ci majores terrae. De altfel, filmul lui Sergiu Nicolaescu, Carol I, surprinde cu lux de amănunte deziluzia celui care şi-a făcut un ţel din alianţa cu al Doilea Reich German, în faţa ingratitudinii contemporanilor.

După dispariţia lui Carol I, tot eşafodajul politic şi militar construit de el împreună cu principalii săi colaboratori a fost năruit sub imperiul ambiţiilor unei regine, Maria, care ne-a adus din nou în proximitatea Rusiei – de unde şi pericolul, Rusia cunoscând transformări care au afectat însăşi statornicia statalităţii ei. Fiul Mariei, Carol al II-lea, a fost primul dintre ultimii doi regi care i-a adus aici – în Basarabia – pe ruşi (sovietici, de data aceasta). Celălalt, Mihai, executând orbeşte comandamentele venite de la Londra, i-a ajutat, practic, să ne captureze armata şi să ocupe România. Şi Mareşalul Ion Antonescu primise ultimatum, în martie 1944, din partea generalului Maitland Wilson1, dar, după ce a încercat ostăşeşte şi omeneşte să-l convingă – fără succes, printr-o lungă scrisoare – de imposibilitatea predării armatelor române în mâini sovietice şi în urma primului bombardament asupra civililor români (4 aprilie 1944), Antonescu a pus aviaţia şi antiaeriana atât pe americani, cât şi pe laşii aviatori englezi, care atacau numai noaptea.

Precipitarea evenimentelor a făcut ca vociferările contra lui Antonescu în rândurile Armatei să îi facă părtaşi pe inamicii lui personali (cum a fost generalul Aurel Aldea) sau pe cei ai politicii sale, ai felului cum acesta conducea războiul, la închegarea complotului ce viza răsturnarea sa, în cazul refuzului previzibil al armistiţiului necondiţionat.

Revista „Manifest Româneşte“ prezintă în premieră fotografiile unora dintre cei mai mari duşmani din Armată ai mareşalului Ion Antonescu, care au participat la trădare, Biserica Sf. Ioan Botezătorul, sat Neghineşti-Cacova, com. Stoeneşti, jud. Vâlcea (detaliu) 2018 | Manifest Româneşte | 65

complotând astfel, direct şi conştient, împotriva naţiunii lor, în favoarea inamicului (v. infra).

La nivel imagistic, tragedia evenimentelor care ne-au eliminat definitiv din circuitul civilizaţiei a fost surprinsă pe peliculă de regizorul Sergiu Nicolaescu, altfel decât până atunci, în filmul Începutul Adevărului – Oglinda. Spre deosebire de fotografiile ce însoţesc acest articol, în film apar numai generalul Aldea (Liviu Crăciun) şi generalul Constantin Nicolescu (Papil Panduru) – suficient însă pentru a ilustra nivelul până la care ajunsese complotul în rândurile Armatei.

Potrivit precizărilor făcute public de domnul profesor Mihai Retegan, în august 2004, într-o emisiune TV dedicată evenimentului, generalul Nicolescu se angajase în faţa complotiştilor şi a regelui să-l împuşte pe Antonescu, dacă acesta refuza să încheie armistiţiul.

Alt plan presupunea ca generalul Aurel Aldea, cunoscător al limbii ruse şi al ruşilor, să treacă linia frontului „prin sectorul generalului Potopeanu“2 (acesta nu apare în peliculă) şi să încheie el un armistiţiu cu sovieticii, peste capul lui Antonescu.

Deznodământul din ziua de 23 august 1944 a fost posibil în urma unei indiscreţii a colonelului Radu Davidescu, şeful cabinetului militar al mareşalului (personaj episodic în pelicula lui Nicolaescu). Acesta, aflat la o plimbare de recreere, dimineaţa, cu barca, pe lacul Snagov, se trezeşte, înotând spre el, cu Ion Mocsony-Stârcea. Cedând tupeului şi insistenţelor acestuia – căci se prezenta în faţa sa mai mult decât necorespunzător –, colonelul îi comunică hotărârea mareşalului de a pleca pe front a doua zi (23 august). La rândul lui, Stârcea o comunică anturajului intim al regelui, lucru ce devansează planul arestării, prevăzut pentru 26 august. Episodul nu apare în film – deşi directorul SSI Eugen Cristescu (Ştefan Iordache) este înştiinţat prompt despre întâlnire –, dar trebuie amintit, având ca protagonist pe acel sinistru personaj, Stârcea (George Alexandru), părtaş la fărădelegile camarilei suveranului şi fire de-o calitate îndoielnică. * În decembrie 2017, timp de aproape două săptămâni, am fost cu toţii martorii unei sinistre parodii. Sinistră, pentru că în societatea românească se face paradă până la cer împotriva efectelor nefaste ale regimului comunist, cauzele sale fiind însă trecute sub tăcere, iar autorii acestor cauze, ultimii doi regi, chiar puşi în ramă.

Sinistră, pentru că, de la asasinarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu – când experţi în rigor mortis (institutul lui Loïc Le Ribault) au conchis, privind imaginile cadavrelor, că Ceauşeştii au fost ucişi înainte de a fi puşi în faţa plutonului de execuţie –, se pare că e mai scutită de

66 | Manifest Româneşte | 2018

explicaţii soluţia, deloc românească, a sicriului închis. În definitiv, nimeni nu ştie cu exactitate când s-a săvârşit fostul suveran, luând în considerare diagnosticul său.

Sinistră, pentru că pe trădătorii de neam Armata îi degradează, îi defăimează, iar Biserica îi afuriseşte. Or, la noi a fost exact invers şi, din păcate, nu mai există un Sergiu Nicolaescu pentru a surprinde cu sarcasm dur momentul. Întrebarea care se pune este: a plecat dintre noi ultimul rege al României sau ultimul tovarăş al lui Stalin? Datorită vitalităţii şi longevităţii, Mihai fost, indubitabil, ultimul tovarăş al lui Stalin. Şi-a lăsat armatele la discreţia sa, gruzinul reprezentând voinţa supremă în URSS şi nu numai. I-a primit cadourile (avionul) şi decoraţiile.

Filmul Începutul Adevărului – Oglinda surprinde, cu destule amănunte, solemnitatea decorării monarhului cu Ordinul Victoria, înfiinţat special după război. Decretul respectiv purta semnătura liderului Consiliului Sovietului Suprem al URSS, Mihail Kalinin, şi a fost înmânat suveranului român de Fiodor Ivanovici Tolbuhin (Vasile Cosma), mareşal al URSS. Acesta din urmă adaugă celor scrise în decret, cu ocazia decernării Ordinului: „Acest lucru Istoria nu-l va uita.“3 De bună seamă, Istoria nu l-a uitat nici pe Tolbuhin, comandantul Frontului 3 Ucrainean şi unul dintre „eliberatorii“ noştri. În plin anticomunism clamat, un parc din Bucureşti i-a reluat numele, cam în acelaşi timp în care fosta sa majestate era reabilitată de puterea politică a momentului – aceeaşi care, la începutul anilor ’90, îl trata cu dispreţ. Parcul din Sectorul 2 poartă numele mareşalului sovietic şi astăzi.

La câte interviuri i s-au luat fostului rege, e greu de amintit dacă a avut vreun cuvânt îndreptat împotriva generalissimului Stalin, deşi cu comuniştii autohtoni s-a războit pasiv şi numai pentru un statut de întâietate în faţa „Marelui Han“ – aşa cum l-a numit pe Stalin academicianul Florin Constantiniu). Iar pe simpatizanţi i-a făcut să trăiască în iluzia închegării unei rezistenţe alături de el, duse în numele lui – simbol al monarhiei. În altă ordine de idei, preţul trădării îi era cunoscut: ruşii, în toată istoria lor, nu şi-au uitat niciodată prietenii. Merită amintit spătarul Toma Cantacuzino, cel care l-a părăsit pe Brâncoveanu pentru a se alătura ţarului Petru I, la 1711, şi care a primit, după înfrângerea de la Stănileşti, găzduire pe teritoriul Rusiei, moşii, titlu de nobleţe, grad de general în armata rusă, ţarul însuşi poruncind să fie înmormântat cu mare pompă şi participând personal la funeralii.

Lui Stalin, Mihai i-a rămas îndatorat. Pe viaţă. Dacă abdicarea era o problemă de imagine şi de prestigiu politic a luptei de clasă dusă de comunişti, după abdicare şi plecarea cu suita în condiţii civilizate, agenţii ruşi nu l-au

urmărit în vederea lichidării, cum se întâmpla în cazul inamicilor puterii sovietelor. Astfel că, în semn de obligaţie mutuală (numai?), la 9 mai 2010, la festivităţile de la Moscova dedicate celei de-a 65-a aniversări a înfrângerii celui de-al Treilea Reich, fostul nostru monarh s-a aflat alături de alt descendent al liderilor moscoviţi: autocratul Vladimir Putin. Prin contrast, preşedintele Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a refuzat să participe, declarând: „Nu pot să aniversez instaurarea comunismului, instaurarea foametei şi deportările în Siberia.“ Contrar atitudinii curajosului preşedinte basarabean, ultimul nostru rege s-a comportat exact aşa cum reiese din mărturiile celor care n-au stat la masă cu minciuna, trădarea şi sperjurul, cum îl înfăţişează pelicula lui Nicolaescu şi cum îl imortalizează epigrama din introducere. Lipsa ostilităţii manifeste a Federaţiei Ruse – în cazul funeraliilor şi al decretării doliului naţional, după anunţarea decesului său – este un semn că acesta a rămas, până la sfârşitul vieţii, în relaţii cel puţin amicale cu ruşii.

Am avut un prinţ roşu, Scarlat Calimachi. De ce să nu avem şi un rege roşu? Neagu Djuvara spunea că ne-a intrat comunismul în ADN. Da, dar fără să explice cauzele, care trebuie căutate la ultimii doi regi! În timp ce domnul Constantin Corneanu, istoric axat în cercetarea sa pe mecanismul „poverii marilor decizii“ din ajun şi de după 23 august 1944, ne spune că „de la regele Mihai, Istoria o să reţină infamia (s.n.) de la 23 august şi greva regală“, academicianul Dinu Giurescu îi mărturisea omului de televiziune Octavian Hoandră, la încheierea lui 2017, că „23 august nu se judecă pe baze etice“. Da, profesorul Giurescu avea dreptate! Exerciţiul milenar al trădării marilor conducători, la răscruci de istorie, de către majores terrae nu putea să nu-şi pună amprenta temeinic şi pe modul în care s-a acţionat în acel fatidic 23 august, anunţând evenimentele viitoare! În spiritul coordonatei enunţate de bătrânul istoric, cunoscutul scriitor Z. Ornea opina mai demult că „regii nu se judecă după legile ordinare“. Mai mult, amintim, parafrazând, şi afirmaţia istoricului Adrian Majuru. Pentru Domnia Sa, 23 august 1944 este momentul extraordinar al salvării...

Cum logica strâmbă a aprecierii evenimentelor are câştig de cauză în faţa evidenţelor, în faţa luptei şi a sacrificiului eroilor, martirilor şi al sfinţilor acestui neam, singura instanţă superioară la care se mai poate apela este blestemul. Pentru că tributarii de tot felul forţelor de aici şi de aiurea, care au girat, au înfăptuit şi care laudă perpetuu ticălosul act, au un mare handicap (pe care Mareşalul Antonescu nu l-a cunoscut): frica. Puterea blestemului ortodox este mare şi distrugătoare. Şi face bine la orgoliul naţional.

■ Cristian Vasilescu este istoric. Cea mai recentă apariţie editorială: Papil Panduru (Editura Universitară, 2018).

Aurel Aldea (1934 – colonel, Craiova) | Generalii Constantin Nicolescu şi Ion Negulescu (1943, Sinaia) | Generalii Constantin Nicolescu, Ion Negulescu, Mihail Racoviţă, Eugen Vârtejanu (1943, casa lui I. N. din str. Armenească, nr. 35, Bucureşti) – arhiva medicului Şerban Milcoveanu

2018 | Manifest Româneşte | 67

 

Note 1 – Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Drama generalilor români (1944 – 1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997. La pagina şi în spaţiul alocat generalului Aurel Aldea.

2 – „Decorarea regelui României democrate“, în Scânteia, nr. 280, 21 iulie 1945, apud Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 559.

3 – „Un document puţin cunoscut despre poziţia Mareşalului faţă de ultimatumul generalului Wilson“, în Mareşalul Ion Antonescu, nr. 2, 2001, pp. 34-35: „Prin amabilitatea domnului colonel (r) ing. Iancu Osanu, a parvenit redacţiei rezultatul unei investigaţii în arhivele Bibliotecii Armatei Americane (Rola 848-849), documentul fiind datat «2 aprilie 1944».

Ca răspuns la nota cu caracter ultimativ adresată de generalul Wilson, comandantul forţelor Anglo-Americane din Mediterana, Ion Antonescu a adresat un mesaj de răspuns. Mesajul este cuprins într-o telegramă semnată de Chapin (ambasadorul American în Algeria), având următorul conţinut: «Nu cereţi unui popor viteaz şi mic care de 2 000 de ani luptă pentru viaţă, încredere şi libertate, să se dezonoreze şi să se distrugă.

Vă rog, nu cereţi unui soldat cinstit şi unui om bătrân să-şi sfârşească zilele în umilinţă. Aşa cum Dv. Luptaţi pentru Anglia, aşa lupt eu pentru ţara mea. Suferinţele, luptele şi ameninţările sub care trăim noi, dumneavoastră nu le puteţi realiza.

Noi am fost atacaţi, deşi nu am atacat pe nimeni. Ceea ce este al nostru şi a fost al nostru de secole, ei ne-au luat.

Aliaţii şi prietenii noştri au fost obligaţi să ne abandoneze total de evenimentele Europene din 1940, lăsându-ne astfel să fim jefuiţi de laşii noştri vecini.

Niciunul din marii noştri aliaţi nu ne-a putut garanta frontierele noastre reduse, ca răspuns la strigătul nostru de alarmă. (…)

Ajutaţi-mă să salvez al meu popor, nu mă faceţi să-l arunc în groapa fără fund a distrugerii şi ruşinii.

Noi vă suntem prieteni, nu duşmani. Niciun popor, sunt sigur, cu forţele intacte, cum sunt ale noastre, nu ar putea capitula şi nu ar putea să se retragă dintr-o acţiune în care însăşi libertatea şi existenţa lui sunt în joc, fără garanţii serioase pentru viitor.

Că nu se va comite nicio indiscreţie privind acest mesaj, mă bizui pe dumneavoastră ca pe un bun soldat.»“



68 | Manifest Româneşte | 2018

P

erioada celui de-al Doilea Război Mondial a adus o serie de schimbări în viața și în mentalitatea românilor, determinând o reconfigurare a modului de existență. Cercetarea acestui fenomen amplu și complex determină studiul a două coordonate: acțiunile armatei române pe front și starea de spirit a celor rămași acasă: „Cei de pe ‹‹frontul din spate›› trebuie să fie la înălțimea celor de pe frontul de foc: soldații își fac datoria pe front, luptând pentru neam, țară și sfânta Cruce, iar cei de acasă trebuie să își facă, la rândul lor, datoria: Dacă voi vă faceți datoria acolo, ne-o facem și noi aici.“1 Starea socială poate fi lămuritor surprinsă în cazul orașului Iași, exerciţiu semnificativ în sensul realizării unei imagini de ansamblu a modului cum se derula viața cotidiană sub tumultul războiului. Aspectul asupra căruia ne desfășurăm analiza vizează situația corespondenței a două instituții importante pe plan local, Primăria și Prefectura județului Iași. Studiul celor două, sub aspect istoriografic și documentar, a permis reconstrucția atmosferei specifice acelei perioade, dar și diferitele schimbări de spirit la nivelul imaginarului colectiv.

Scrisorile primite de Primărie și Prefectură surprind două regimuri distincte: cele care erau cu caracter „secret“, „confidențial“ sau „foarte urgent“ și cele ordinare, trimise de civili în legătură cu diferitele probleme produse de bombardamente sau situații materiale precare din cauza consecințelor nefaste asupra economiei: „[...] războiul distruge debușeuri, anihilează capitalul [...] dezorganizând și paralizând complet viața economică.“2 Spre exemplu, o scrisoare confidențială a fost primită de prefectul județului de la Ministerul Afacerilor Interne, Cabinetul Secretarului General, numărul 568, în data de 14 aprilie 19413. Prin aceasta erau comunicate următoarele: Ministerul Justiției a adus la cunoștință faptul că nu sunt suficiente gărzile care se ocupă cu paza

la Penitenciarele din țară și că trebuie să se verifice dacă și în cazul închisorii din Iași există aceeași problemă. De asemenea, prefectul este rugat să raporteze acest fapt până la 25 aprilie 1941. Informațiile transmise relevă faptul că răspunsul trebuia să fie prompt și rapid. Alt exemplu de document cu caracter secret4, identificat cu numărul 83 068, din data de 2 august 1944, expune faptul că la Oficiile Poștale vin scrisori expediate de ostași sau adresate lor, care conțin unele fragmente codate. După ce s-au verificat cu atenție, s-a ajuns la concluzia că nu prezintă nicio suspiciune. Prin acest document, trimis către Cercul Teritorial Iași de Marele Stat Major, se are în vedere, de facto, ca toți soldații să fie informați că era interzis să se folosească orice fel de pasaje cifrate sau codate.

De asemenea, documentul mai explica faptul că scrisorile vor avea o viză de cenzurare, iar cu privire la cele care nu o au, se va aplica orice procedeu de distrugere a acestora, iar expeditorii vor fi, la rândul lor, sancționați. Prin exemplele expuse, se constată faptul că aceste documente secrete aveau un grad ridicat de importanță și, în cazul în care cuprindeau ordine de executat sau rapoarte de întocmit, acestea trebuiau realizate într-o perioadă determinată, aplicându-se, în caz contrar, sancțiuni. În ceea ce privește scrisorile adresate de civili privind situația lor materială, dăm exemplu pe aceea trimisă de Tasia Teodorescu către prefectul județului Iași. În scrisoare, această doamnă îi aduce la cunoştinţă prefectului focul care i-a cuprins casa și care a distrus „tot ce a avut strâns și agonisit“5. De asemenea, îi expune și faptul că bărbatul ei, Costache Teodorescu, este mobilizat în război și că starea ei este una precară.

Totodată, îl roagă pe prefectul județului să o ajute să-și refacă casa, permițându-i să-și procure lemne pentru construcție din ocolul silvic Tomești, Pădurea Rotariu.

Scrisoarea a fost trimisă în data de 27 martie 1942. Am redat acest caz pentru a arăta cât de important era ajutorul acestei instituții. Mai mult decât atât, scrisorile, plângerile, informările, telegramele trimise de civili erau cuprinse într-un registru distinct, iar răspunsurile erau redactate în funcție gravitatea situației.

Un rol deosebit a fost jucat și de primăria municipiului Iași, care s-a preocupat în mod prioritar să garanteze o bună organizare a măsurilor de ordine și sigu-ranță pentru război, dar, surprinzător, și cu distribuția ziarelor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă docu-mentul cu nr. 6 466 trimis primarului oraşului, prin care i se solicită posibilitatea inserării unui anunț referitor la o viitoare licitație. Documentul mai specifică și faptul că anunțul va fi plătit în cel mai scurt timp posibil. Multe astfel de acte au fost găsite în registrele Primăriei, sugerând colaboarea armonioasă

2018 | Manifest Româneşte | 69



dintre administrația locală şi cetăţeni, deşi vremea de război ar fi putut să-i determine pe cei din urmă să-şi limiteze activitatea la strictul necesar cotidianului.

Cercetarea dosarelor privitoare la cele două instituții a conturat o serie de concluzii cu privire la activitatea lor în timp de război, dar și concluzii referitoare la modul în care cei strâmtoraţi material erau ajutați în cel mai scurt timp. Stările de spirit pe care le regăsim în Iași de-a lungul războiului oscilează de la precaritate la un oarecare echilibru, ca, în final, să se ajungă la lipsa completă a tot ceea ce era necesar, la o puternică neîncredere față de un viitor mai bun, cât și diminuarea speranțelor de întoarcere a celor plecați pe front.



Note 1 – Tamara Botez, Frontul invizibil. Viața cotidiană și stări de spirit ale populației din Moldova în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2016, pp. 10-11, apud Al. Lascarov-Moldovanu, Scrisori de răsboi din anul vitejiei românești, ed. a-II-a, București, „Cugetarea“Georgescu Delafras, s.a., p. 190.

2 – Ibidem, p. 19.

3 – Arhivele Naționale Iași(ANI), Fond Prefectura Județului Iași, Ds. nr. 75/1941, f. 176.

4 – ANI, Fond Corp IV Armată – Consiliu de Răsboi, Ds. nr.15/1944, f. 79.

5 – ANI, Fond Prefectura Județului Iași, Ds. nr 55/1942, f. 26.

Bibliografie

• Surse documentare (cercetate în 7 şi 8 februarie 2018) Arhivele Naţionale Iaşi: Fond Primăria Municipiului Iași, Dosar Nr. 11/1940, 150 file.

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 73/1939, 770 file.

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 172/1940, 1295 file.

Analiza unor scrisori atât în privința limbajului folosit, cât și a elementelor structurale a revelat faptul că exprimarea trebuia să fie cât mai clară și să fie formulate cât mai concis problemele care au survenit din diferite cauze, cel mai adesea, de la vitregiile războiului.

Informația transmisă prin scrisori, indiferent de regimul lor, a permis refacerea acelei atmosfere ieșene zbuciumate. Civilii deveniseră, sub o formă sau alta, solidari cu soldații, ducând lupte în privința lipsurilor și a dereglărilor sociale. De la martorii tăcuți ai bătăliilor de pe front, pe care le aflau din scrisori sau din presa acelei perioade, prin apelul la cele două instituții, au ajuns să fie participanți direcți. Nu se compară starea lor de spirit cu cea a soldaților, dar prin intermediul surselor găsite, s-au putut creiona modele comportamentale, care exprimă, cel mai adesea, incertitudine și o stare de perpetuus temere.

Această stare generală şi progresivă de frică s-a împlinit în zilele precedente lui 23 august 1944, Iaşul fiind ocupat de trupele sovietice, din cauza unui cumul de factori dintre care, cel mai adesea şi din păcate, doar ofensiva inamică este amintită.

■ Corina Oana Mazilu este studentă a Facultăţii de Drept (Universitatea din Iaşi) în anul I.

70 | Manifest Româneşte | 2018

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 4/1941, 249 file.

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 10/1941, 199 file.

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 76/1941, 15 file.

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 55/1942, 96 file.

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 110/1944, 148 file.

Fond Prefectura Județului Iași, Dosar Nr. 104/1944, 181 file.

Fond Primăria Municipiului Iași, Dosar Nr. 136/1942, 150 file.

Fond Corp IV de Armată-Consiliu de Răsboi, Dosar Nr. 15/1944, 230 file.

• Lucrări istoriografice Botez, Tamara, Frontul invizibil. Viața cotidiană și stări de spirit ale populației din Moldova în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2016.

• Webografie http://curierul-iasi.ro/iasul-istoric-evacuarea-din-1944-siurmarile-razboiului-6800, [accesat în 9 februarie 2018]. http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/al_doilea_r azboi_mondial:_amintiri_de_pe_front/jurnal_de_front_(i)/877, [accesat în 12 februarie 2018]. 

„S

ă spuneți ce vreți de mâncare, că n-o să avem mult timp de stat la popas…“ – cu toții ne-am întrebat cum are să memoreze șoferul pofta fiecăruia dintre cei douăzeci de călători porniţi spre Piatra Neamț. Nelămurirea ne-a fost înlăturată când, rămânând cu cotul pe volan, a scos un carnețel pe care l-a proptit pe parbriz, pregătit să consemneze comenzile. Lesne de imaginat cum toată lumea s-a pus apoi pe urlat, în devălmășie, din fundul microbuzului și până în față: „Două afumături cu ciolan!/ O tochitură cu ciuperci!/ Patru șnițele de pui cu piure./ Vreți și dumneavoastră patru sau doar ne-ați auzit pe noi?/ Ați auzit, tochitura?!/ Eu vreau și-un Bergenbier!/ Pe rând!/ Bine, bine, dar tochitura ați pus-o?“ – toate astea întâmplându-se într-o hurducăială și o legănătură cel puțin neliniştitoare a sărăcăciosului microbuz…

Plecasem în acest colţ al Moldovei împreună cu alți patru prieteni din București, toți pe la 20 de ani, cu scopul de a filma un documentar despre cum a trăit satul românesc venirea în valuri a nemților și, mai apoi, a rușilor. Am coborât pe înserat în orășelul cel mai apropiat de destinația noastră. De acolo, după ce am așteptat ceva timp în chiciură și frig – deși era iulie –, am pornit spre destinaţia precisă conduşi de bunica unuia dintre noi, într-un Tico unde ne-am înghesuit toți șase, până am ajuns în satul cu pricina, Mastacăn.

Sosiți la casa bătrânească, am constatat că nu era curent. Se întâmpla să fie, cam odată la două-trei zile, dar se părea că noi nu aveam acest noroc. Bunica a aprins o lumânare în bucătăria de vară și a tras ștergarul de pe o ditamai strachina, din care ne-a îmbiat să luăm poale-n brâu, turnându-ne alături lapte proaspăt muls. Nu era cine știe ce, dar, după o zi pe drum, am dat gata toată copaia de plăcinte, așezați pe dușumeaua de lemn. Frânți, am aruncat un ochi prin casă la lumina lumânării și ne-am trântit cu toții pe saltelele de paie, care pe unde a apucat.

Fără păturile cazone pe care le-am găsit în lada de zestre nu prindeam dimineața!

La trezire, ploua. Mi-am scos puloverul, mi-am luat pe umeri prosopul și am ieșit în curte cu periuța de dinți. Am băgat de seamă o oglindă prinsă în cui pe un zid, sub care era un butoi. Priveam cerul din prag și simțeam pe spate picăturile de apă. Sunt cinci zile.

Tot poale-n brâu am mâncat și la micul dejun. Am stabilit cartierul general la masa din curte, sub un umbrar, unde am ținut prima ședință și am întocmit planul de lucru. Am așteptat apoi să vină Vărul, care, în calitate de pompier-șef al comunei, cunoștea cam pe toată lumea.

2018 | Manifest Româneşte | 71

Urma să ne conducă pe la diverși bătrâni, de la care speram să strângem mărturii. În prima zi, am colindat din poartă-n poartă. Bătrânii ne întâmpinau cu țuică; bătrânele, cu plăcintă. Ne-am lămurit cum e cu ospitalitatea moldove-nească atunci când, pe înserat, la ultimele cadre, niciunul dintre noi nu mai era în stare să așeze drept picioarele trepiedului!

Pe lângă nenumăratele cadre cu vaci pe uliță, apusuri, răsărituri, păpușoi și căpițe, ceea ce am ascultat a fost cutremurător. Vizitele la câțiva veterani, aproape centenari, au fost suficiente cât să întrezărim realitatea sfâșietoare a unui trecut pe care bunăstarea prezentului pe timp de pace ni-l ascunde. Unul dintre ei fusese recrutat la vârsta de 18 ani. Trimis la săpat tranșee pe malul Nistrului.

Tot plutonul lui, nimicit de un obuz; el supraviețuise fiindcă rămăsese în urmă. Întors acasă, tatăl îi murise și casa îi arsese.

Altul, staționat într-un grajd din Basarabia, fusese capturat de ruși și trimis în lagăr în Siberia. Când a vrut să ne arate cele trei urme de glonț din umăr și piept, l-a podidit plânsul. Am strâns din dinți și am închis camerele.

Afară din bordeiul său mizer, încropit de nepoți cine știe cum, sacoul cel bun stătea la uscat pe o sârmă – ziua următoare era duminică și fostul prizonier de război dirija corul la slujbă. Mai târziu în aceeaşi zi, ne-am reîntâlnit cu el la cârciumă.

Sunt oameni de slujba cărora istoria n-a mai avut nevoie și pe care i-a dosit aproape de noul sfârșit al țării.

Oameni a căror viață e definită până la capăt de război, în umbra căruia tot ce a urmat a fost strădania de a mai fi oameni. În același timp, oameni pentru care războiul a însemnat totul, pentru că, altfel, ar fi dus o viață ternă și oricum ingrată. În rest, povești despre cum au trăit localnicii deplasarea trupelor. În mare, cam aceeași morală: rușii – niște nemernici, niște monștri; nemții – poate nu erau ei „ăia buni“, dar când au trecut, au fost niște domni. Devenise din ce în ce mai clar că un documentar ca acesta n-ar fi putut străluci, în cel mai bun caz, decât în lumina străvezie din arhivele vreunui muzeu. Adevărul e că, și dacă am fi sperat să continuăm, tot n-am mai fi avut cum, pentru că, după ziua de duminică, șederea noastră a luat cu totul altă înfățișare. Duminică dimineață ne treziserăm cu noaptea-n cap să prindem slujba, dar tot cam pe final am nimerit. Sătenii – de la bătrânul veteran, pe care într-adevăr l-am regăsit în fruntea corului, până la tinere de mai puțin de 20 de ani, cu fuste scurte, însă și cu broboade pe cap – stăteau cu toții în genunchi și cu fruntea proptită de dușumea, așteptând ca preotul să apară din altar ca să le dea obișnuitele povețe de după liturghie. Biserica a amuțit, sfârșind cântul la care luau parte cu însuflețire toți credincioșii, iar nu numai corul.

Atunci a vorbit preotul. A răspândit vestea că se află în sat niște străini și i-a îndemnat pe credincioși să fie cu

72 | Manifest Româneşte | 2018

băgare de seamă la ei. Și-a sfătuit consătenii să fie reținuți, mai curând decât să își vadă ospitalitatea abuzată: „Tare mi-e că, așa cum e de fiecare dată, de suntem peste măsură de primitori, nu primim înapoi numai bine...“ – a încheiat mijlocitorul Domnului. Am stat de vorbă cu el în clopotniță mai apoi, unde ne-a umplut de vorbe bune și urări.

Dar cum vorbele fuseseră spuse încă dinainte să ne cunoască, cum-necum, din țuica și plăcintele cu care ne-ademeneau oamenii, în zilele ce-au urmat am fost întâmpinați numai cu huiduieli, amenințări și lătrături de câine. Am avut proasta inspirație să tragem un cadru cu o curte mai neîngrijită. S-a repezit din cocioabă un țigan cu un par, strigând și suduind. Am luat-o la fugă cu cățel, cu purcel – sub forma întregii aparaturi – și am admis că poate am căutat-o cu lumânarea.

Altădată însă filmam de-a lungul străzii. Ies doi vecini cam de varstă mijlocie, de bună seamă ușor luați, și se pun cu gura pe noi: „Uăi, porșilor!“ Ne-am trezit bănuiți că invadaserăm aceste plaiuri pitorești numai cu țelul necurat de a face de râs țărănimea română – săracă, neinstruită, murdară și fudulă – pe la România, te iubesc sau alte asemenea „drăcii“. Văzând că nu e cale să-i lămurim politicos de intențiile noastre și nici de iubirea de moșie care ne mânase până acolo, ne-am îndepărtat mai mult sau mai puțin smucit de domnii care încercaseră să ne prindă de brațe. Cum unul dintre ei se luase voinicește după noi, am căutat să ne pierdem urma pe ulițe lăturalnice și ne-am adăpostit într-o crâșmă. Ne-om fi crezut noi scăpați, până când individul a dat buzna înăuntru și ne-a luat la rost! S-a lăsat cu tras în stânga și-n dreapta de trepied, una-două sticle sparte, toți cheflii pe uliță și-un „vaaai di mini, chemați odatî miliția!“ care ne-a strunit să părăsim ,,gâlșiava“ de birt, pe care o iscaserăm și care a continuat bine-mersi și în lipsa noastră. Cum ar spune dânșii, ducă-se pe pustia neagră!

De luni, așadar, misiunea noastră s-a reconfigurat.

Rămăseserăm trei (ceilalți plecaseră acasă), nimeni din sat nu mai îndrăznea să ne primească, iar tema cu care porniserăm în gând nu mai părea oricum ofertantă. Luni dimineață găseam de cuviință să ne lăsăm păgubași și să facem cale-ntoarsă. Auziserăm însă de un așa-zis numerolog (și nu numai) de prin preajmă, așa că, înainte să ne facem bagajele, l-am rugat pe domn’ pompier să mijlocească o întrevedere.

Aflată în capătul satului, casa lu’ Muzeistu’ justifică pe deplin porecla sub care e cunoscut în sat stăpânul. Deși inițial refractar, Muzeistul ne-a invitat înăuntru, unde nu era pic de spațiu liber, din pricina nenumăratelor obiecte expuse atât pe policioare, cât și pe pereți, care mai de care mai bizare: de la chipie de trupe SS, până la toporiști din silex. Totul strâns de el din diverse săpături făcute pe cont

propriu prin jurul satului. Asta, la el în odaie, căci, deși în vârstă de 50 de ani, arheologul, numerologul, istoricul, astrologul, dar și poetul, sculptorul și cântărețul – să-i spunem, deci, înțeleptul satului Mastacăn – locuia împreună cu părinții. Fusese în tinerețe la liceu în capitală, unde din poveștile sale reiese că ar fi fost amic cu Pittiș și cu Andrieș. De la centrala nucleară din Cernavodă, unde a lucrat mai apoi, a fost concediat, iar din lipsă de bani și pentru că nevasta și-a găsit pe altul, omul nostru a decis că nici să fie profet în satul lui nu-i de ici de colo. S-a întors deci acasă, la ai lui, unde trăiește dintr-o pensie de boală, care-i e suficientă cât să colinde toată ziua pe coclaurii din împrejurimi, meditând la umbra copacilor și scriind poeme pe malul pârâului.

Seara, după ore de stat în cămăruța întunecoasă și apăsătoare, timp în care ne-a povestit vrute și nevrute despre istorie, stele, ajutoare sociale și plante halucin0gene, ne-a fost tuturor clar că acest homo universalis moldav va fi vedeta noului nostru documentar. În orice caz, următoarele zile le-am petrecut nedezlipiți de el, urmărind cum se contopește cu rădăcinile din pădure – pentru că își extrage astfel seva primordială (!) –, cum merge să ia în brațe stejarul pus de Ștefan cel Mare – și câte și mai câte! Deși orice drum alături de el era o învățătură greu de pătruns pentru nişte „vlăstari înstrăinați fără voia lor de esența existenței“, momentul în care chiar ni s-a dezvăluit, împărtășindu-ne câte ceva din viața lui, a fost când ne-a îmbiat să ne scăldăm cu toții într-un ochi de apă unde, sub o cascadă mică, pârâul lângă care se întâmpla să ne aflăm era tocmai prielnic unei băi. Camerele au rămas, bineînțeles, oprite.

Ca o încheiere demnă de acest menestrel al spiritualității patriarhale, l-am invitat, în ajunul plecării, pe la noi, unde, în spatele păpușoiului, am aprins un foc de tabără pe cinste. El ne-a cântat la chitară. Întâi de la Cenaclul Flacăra, apoi în italiană, iar ceva mai târziu în rusă; a isprăvit cu unele compuse chiar de el. Dimineață, ne-a îndemnat să-i răsfoim puțin jurnalul. „Tinerii cineaști pleacă mâine în zori. Mă lasă singur, o să fac ce-am tot făcut și pân-acum. Dar ei acuma știu de mine. Și eu știu de ei. Sper […] că le-am fost pe-atât de util, pe cât am prins eu drag de dânșii.“ Ne invitase, așadar, să îi citim răvașul de adio. Și tot asta cred că ar fi zis și întregul sat, dacă era să ne spunem unii altora ceva.

Domn’ pompier, care căpătase obiceiul să se cam întindă la vorbă, trebuia să ne ducă la gară. Ne-a ținut însă atât de mult la palavre, încât a fost nevoit să pună sirena ca să prindem trenul! Tare greu am mai plecat din Mastacăn!...

■ Radu Alexandru Ianoş este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al II-lea şi scenarist.

2018 | Manifest Româneşte | 73

Fiecare om prost e o graţie.

– Nichita Stănescu

N

o, dară, atunci omul „deştept“ ce-i?

Intelectualul, iniţiatul, înţeleptul? Fi-va el uşa deschisă spre cer a coliviei noastre?

Derutantul început de secol al XXI-lea reclamă un răspuns în regim de urgenţă. De ce? Pasămite doar intelighenţia planetei e capabilă de a imagina sau a descoperi soluţia salvării speciei. Viteza uluitoare cu care se schimbă şi se preschimbă realitatea ne obligă la implicare responsabilă, competenţă şi voinţă. Într-o lume globalizată, scufundată în oceanul incertitudinilor, sfâşiată de contradicţii şi asaltată de reale pericole, nu mai e loc pentru utopii, reverii, strategii şi aşteptări dubitative.

Spaima aneantizării naţiunilor şi a planetei în întregul ei nu mai permite nici păguboase analize retrospective, nici experimente social-economice şi politice, urmări ale „revelaţiilor“ filosofilor, poetilor, savanţilor ori ale politicienilor de-aiurea.

Interdependenţa sufocantă dintre ţări şi popoare, duritatea extremă a relaţiilor economice, spectrul unui ultim război nimicitor – pe fondul unor manipulări cinice şi atoatepătrunzătoare – constituie un şah-mat dilematic (oare cum a fost posibil să ajungem aici?) şi, în fond, tragic la om.

Erorile uluitoare se ţin lanţ, problemele sunt deja globale şi cresc în progresie geometrică. Teorii ale conspiraţiilor mondiale, presupusa existenţă a guvernelor din umbră, controlul gândurilor şi al faptelor miliardelor de fiinţe umane nu pot decât să „sparie gândul“. Dacă „Dumnezeu a murit“, dacă religiile băltesc în ţarcul iluziilor şi al soluţiilor post-factum, dacă ştiinţa glorioasă care ne-a adus relativ teferi până în prezent pare să şovăie şi ea, surprinsă de realitatea hidoasă, ce fir de pai i se oferă speranţei fiecăruia?

74 | Manifest Româneşte | 2018

O trezire brutală pare necesară, dar nu suficientă. O rapidă adunare de minţi luminate se impune. Restul e literatură sau cercetare – dar poate deveni neant.

Venim la „România centenară“, căci de România bimilenară, curios lucru, cineva ne-a făcut să uităm. În fine… Cert e că prezentul ne-a pus gheara în gât. Urâtă afirmaţie! Da, dar adevărată. Înaintaşii, glorioşi ori jalnici, se află totuşi în insectarul Istoriei naţionale.

Contemporanii – „câţi mai suntem, câţi mai sunt“ – nu fac decât să se urască, tăvălindu-se prin cotidian.

Un ilustru poet spunea, străfulgerat de pesimism, că „adevărul e că nu există adevăr…“ Şi totuşi… Sunt vremuri când răsfăţul intelectual devine imoral.

Sunt vremuri pe care le-am trăit noi şi pe care, din păcate, le trăiţi şi voi.

Firesc ar fi fost să vă bucuraţi de „cerul înstelat de deasupra voastră şi de legea morală în voi“, să jucaţi superbul joc cu mărgele de sticlă, să vă fie mereu în preajmă – sau să le fiţi voi în preajmă – Binele, Adevărul, Frumosul. Să visaţi. Să construiţi.

Toate generatiile au vrut şi vor să schimbe lumea. E normal, moral şi, uneori, posibil.

Realităţile pe care le trăiţi – şi pe care încă le trăim şi noi – dau apă la moară corurilor de bocitoare care îndeamnă la nepăsare, neimplicare, la abandonul luptei pentru o lume perfectibilă. A avea îi cântă neîncetat prohodul lui a fi. „Ubi bene, ibi patria“ a devenit, mai nou, crezul multor români. Dar cum rămâne cu tulburătorul adevăr „Noi aici avem o ţară unică şi milenară“? Mai credem, mai sperăm, mai luptăm? Noi, da! Voi?

„O parte din noi ne-am învins/ Greşeala, minciuna şi groaza,/ Dar e drum, mai e drum necuprins/ Până-n zarea ce-şi leagănă oaza./ Generaţii secate se sting,/ Tinerii râd către stelele reci –/ Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă/ Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?/ Cine din noi va muri/ Înainte ca trupu-i să moară?/ Cine-o să-şi lepede inima-n colb –/ Insuportabil de mare povară?/ Ca un vânt rău, ori ca o insultă/ Întrebarea prin rânduri trecu./ - Ascultă, ascultă, ascultă!/ Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!“ (Noi, nu!)

La numai 21 de ani Nicolae Labiş (stranie coincidenţă – mort/ asasinat în 22 decembrie 1956, asemenea altor sute de adolescenţi şi tineri în 22 decembrie 1989) îşi interoga astfel congenerii („Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă/ Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?“), care, istoria confirmă, au dat şi răspunsul: „Noi, nu!

Niciodată! Noi, nu!“ Vorbim despre curaj, atitudine, conştiinţă civică şi naţională.

Evoc aici şi acum figura excepţionalului Labiş ca pe o datorie. În 1956, în Ungaria izbucneşte revoluţia anticomunistă. Armata URSS ocupă Budapesta cu trupe terestre şi peste 6 000 de tancuri, bombardează clădiri importante şi ucide civili (în majoritate studenţi). În România se iau măsuri speciale pentru a stopa „virusarea“ tineretului (cu precădere a elevilor şi a studenţilor). Sunt arestaţi preventiv posibili lideri, instigatori ori simpatizanţi. Orice cuvânt sau gest de solidaritate sau apreciere cu mişcarea din ţara vecină se putea solda cu ani de puşcărie. La Bucureşti, tânărul poet Nicolae Labiş – talent extraordinar, aflat până nu demult în graţiile autorităţilor comuniste – devenise un disident autentic şi periculos. Lămurit pe deplin de falsitatea utopiei comuniste poetul, maturizat politic, pune pe jar serviciile şi organele (Securitatea şi Partidul). Cere, alături de Paul Goma, restituirea către România a Basarabiei, militează pentru reîntregirea ţării şi – mai mult – îndrăzneşte să recite public Doina lui Eminescu şi chiar să intoneze imnul regal!

Moartea sa tragică, la numai 21 de ani, trebuie, deci, pusă în contextul tulbure şi periculos pentru autorităţile comuniste din România – se putea invoca un precedent –: tinerii revoluţionari maghiari ceruseră reînfiinţarea unor partide istorice, plecarea din ţară a trupelor sovietice (prima ţară ocupată din care aveau să se

76 | Manifest Româneşte | 2018

retragă avea să fie România, în 1958) şi chiar ieşirea Ungariei din Tratatul de la Varşovia – aceste cereri au declanşat reprimarea sângeroasă a demonstraţiilor, moartea a peste 2 500 de tineri, rănirea a peste 13 000 de civili şi militari, zeci de mii de arestări şi deportări şi constituie un veritabil, nobil şi eroic mod de implicare a tinerilor în viaţa social-politică a ţării lor. Un exemplu.

Un model pentru generaţia de azi. Pentru voi!

Aşadar, rămâneţi voi, tânăra generaţie – ultim răsărit al muribundei speranţe de a fi a României – gingaşă căprioară plutind deasupra bestiarului feroce şi lacom. Şerpii, crocodilii, lupii, tigrii, scorpionii şi alte nemiloase jivine sunt în aşteptarea orei fatale şi a prilejului provocat.

Veţi şti, veţi vrea, veţi putea voi să fiţi salvatorii unicei noastre raţiuni de a exista: păstrarea în timp a acelui loc miraculos în care zărit-am cu toţii „lumina dintâi“? Cuvinte mari? Patetism ridicol şi inutil? Să fie spre ruşinea mea! Dar aceasta e cu adevărat misiunea voastră. Aceasta e porunca din vremi. Vă încredinţăm o patrie rotundă şi rănită. Şi da, numai voi, cu inteligenţa voastră moştenită şi dobandită puteţi găsi soluţiile salvatoare, actuale şi îndrăzneţe, altele decât cele pe care le-am dibuit noi. Să le găsiţi şi să le aplicaţi, în ciuda uriaşelor piedici şi a valurilor de adversitate, chiar de duşmănie ce vă vor acoperi. Într-o lume ostilă, într-o ţară copleşită de „gratii“ agresive şi inculte, fiţi voi generaţia demnităţii, a curajului, a generozităţii, a solidarităţii şi a dăinuirii. „Vom muri si vom fi liberi!“ a fost deviza generaţiei noastre. „Vom lupta şi vom fi!“ să fie crezul vostru! Da, singura soluţie a fiecărei naţii se află în puterea intelighenţiei sale de a îndrăzni! Pregătiţi-vă, implicaţi-vă şi veţi învinge. Re(s)pe(c)taţi porunca!

P.S.: Feriţi-vă de „gratii“!

■ George Eugen Doinaru este om de litere şi presă, animator al vieţii culturale de la Tomis.

Vino, frate, să legăm odată Malurile tragicului râu!

– Adrian Păunescu

D

espre Basarabia, această rană vie, sângerândă, se pot scrie tomuri întregi fără a putea cuprinde în ele toată drama, suferința și lupta crâncenă a unui popor orfan, hăituit, despuiat de identitate, limbă și valori. Un popor, o suflare românească vrednică totuși de a fi readusă, în sfârșit, Acasă...

Basarabia nu este o bucată de pământ, ci un sentiment, o emoție mistuitoare, care pleacă din țărâna străbunilor rupți de Țară, străbate întinderile deșertice și vitrege ale Siberiei, se ascunde prin slove românești șoptite la leagănul pruncilor, prin file de cărți dosite prin cotloane de frica „eliberatorilor“, prin strigăte cu ecouri prelungi, plecând de pe un mal spre celălalt al Prutului: „Frate-frățioare, de ce ne lași tu oare?“ M-am născut în Basarabia într-un moment și context istoric incerte. Pentru a face mai multă lumină, voi trece în revistă succint motivele pentru care afirm că acel context a fost unul incert. După lungul șir al deceniilor care au urmat macabrului moment al celei de-a doua rupturi a Basarabiei de Patria-Mamă, în 1940, urmare a mișelescului Pact Ribbentrop-Molotov, adevărat pumnal vârât în spatele României, Basarabia a revenit sub ocupația bolșevică, a fost botezată în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a purces alături de alte teritorii ocupate forțat spre negre vremuri care au lovit din plin în ființa ei națională și ale căror consecințe devastatoare le resimțim în mare măsură și astăzi.

Ocupației sovietice din 1940 i-au urmat colectivizările forțate, deportările, prigonirea intelectualilor români din Basarabia, nimicirea oricărei rezistențe culturale, spirituale, economice, deznaționalizarea și rusificarea sistematică, interzicerea grafiei latine, izolarea de tot ceea ce a însemnat România, foametea, manipularea populației în scopul creării așa-zisului homo sovieticus, iar lista ilegalităților și a ororilor este departe de a fi epuizată, dar nu acest aspect face obiectul scrierii de față.

2018 | Manifest Româneşte | 77

Abia începând cu anii 1980, marcați de importante schimbări în mentalitatea colectivă a Rusiei sovietice, declanșate de liderul sovietic de atunci, Mihail Gorbaciov și politica sa desemnată de bine-cunoscutele Perestroika (Reconstrucția) și Glasnosti (Transparența, libertatea cuvântului), s-au creat premisele învierii mișcărilor de emancipare națională care au cuprins în scurt timp toate popoarele asuprite ale fostului lagăr sovietic. Inclusiv Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, adică Basarabia de atunci, care, după un lung și sinuos drum, a reușit să-și proclame autonomia, revenirea la grafia latină și limba română și, în final, independența, moment istoric marcat pe data de 27 august 1991.

Prin urmare, m-am născut în cel de-al patrulea an de la Proclamarea Independenței Republicii Moldova și în cel de-al treilea an de la Războiul Transnistrean, adică pe 9 februarie 1995, într-un teritoriu care, pentru prima dată de la ființarea acestuia, s-a pomenit stat independent, liber, suveran și apt de a-și decide singur soarta, doar că, încă mulți ani de la victoriosul moment, discuțiile despre identitatea națională, limba vorbită, direcția est-vest nu au fost încă pe deplin elucidate, iar ceea ce a părut la acel moment greul cel mai mare, nu a fost nici pe departe, adevărat.

Greul cel mai mare a început din acel moment. A urmat o perioadă extrem de dificilă, o cenzură draconică marcată prin interzicerea posturilor de televiziune românești și limitarea drastică a legăturilor cu Țara-Mamă, perioadă de guvernare a Partidului Comunist din Republica Moldova, care a condus statul până la Revoluția din 7 aprilie 2009, când, cu prețul vărsărilor de sânge și a uriașelor eforturi ale tinerei generații, PCRM a fost înlocuit cu partide proeuropene, democratice.

Din acest punct critic și până în prezent, Basarabia a reușit să-și recapete treptat tricolorul, limba, identitatea și simțirea românească, astfel încât, simbolicul an 2018 o regăsește mai pregătită ca oricând să revină, așa cum este istoric și moral firesc, înlăuntrul granițelor românești.

Sper ca rapida parcurgere a istoriei mai mult și mai puțin recente a Basarabiei, fără a se dori una completă însă, a reușit să creioneze cititorului, o imagine de ansamblu asupra situației de dincolo de Prut, despre care m-am convins cu tristețe de la venirea mea în România, că se știu extrem de puține lucruri, dând prilej prejudecăților, informațiilor eronate și relei-credințe să ia locul adevărului și a dragostei frățești care ar trebui de fapt să ne unească.

Să revenim la mine. Dragostea mea față de România și crezul nezdruncinat în Idealul Unirii își au izvorul în

78 | Manifest Româneşte | 2018

educația primită acasă, în puținele emisiuni românești difuzate la televizor și pe care le urmăream cu nesaț, în cărțile, rare și ele, de unde desprindeam crâmpeie dintr-o țară despre a cărei cultură, limbă și valori deveneam fascinată pe zi ce trecea. Pasiunea de mai târziu față de disciplinele de istorie și limba și literatura română au contribuit într-un mod esențial la cultivarea unei admirații care nu a cunoscut cândva, limite. Îmi amintesc, zâmbind, că vreo doi ani la rând melodia pe care o aveam la telefon era imnul Deșteaptăte române, iar singurul reper-toriu muzical pe care l-am ascultat au fost cântecele lui Ion și Doina AldeaTeodorovici, eroi ai neamului românesc, care au luptat pentru revenirea la grafia latină, pentru limba română, pentru Unire... Între timp unele lucruri s-au schimbat, cum era și firesc, nu însă și simțămintele mele față de Țară, doar că am decis să le etalez cu mai multă prudență și discreție, concentrându-mă în schimb asupra misiunii de a putea contribui în viitor într-un mod concret și direct la binele și dezvoltarea României, aducând prin loialitate, muncă și responsabilă asumare a datoriilor cetățenești, un tribut Națiunii din rândul căreia am fost și sunt cea mai mândră că fac parte!

Urmând cursurile Facultății de Drept a Universității din București am dat curs unei chemări sufletești, îmbrăcată într-o haină pragmatică, de a sprijini, cândva, opera de Înfăptuire a Unirii Basarabiei cu România, la care sunt convinsă, că îmi voi da, bucuroasă, concursul.

Pentru că nu pot să scriu mai mult, deși am atâtea de povestit, voi încheia acest mic articol cu un îndemn sincer și călduros, venit din inimă: treceți Prutul, cunoașteți-vă frații, ascultațile poveștile de viață, îndemnurile, bucurațivă de peisajele superbe, de oamenii buni, calzi, darnici, de gustul inconfundabil și dulce al vinului, de tradițiile românești reinterpretate în felurite moduri care vă vor fermeca și cuceri de-a dreptul, făcându-vă, așa cum mi-a destăinuit un bun prieten, să nu mai vreți să plecați de acolo!

Avem nevoie de voi, așa cum orice cămin are nevoie de o familie întreagă. Lăsați socotelile la o parte, grijile pentru gologani, zgârcenia, frica, delăsarea, neștiința. Nu vrem să vă luăm nimic, ci, poate, doar bucuria de a sta cu noi la masă, așa cum încercăm din 1940 încoace...

Cu dragoste frățească, o româncă de peste Prut...

■ Larisa Stegărescu este studentă a Facultăţii de Drept (Univ. din Bucureşti) în anul al IV-lea.