Manifest Româneşte I/2019 (5)

„D

reptatea şi judecata sunt temelia Tronului Tău, mila şi adevărul vor merge înaintea Ta.“ (Ps. 88, 14) – fiecare om de drept are datoria, spre cinstea şi probarea vocaţiei lui, să cugete întotdeauna la aceste cuvinte, smerindu-se.

Dreptatea, ca orice valoare absolută, nu este cunoscută decât lui Dumnezeu. Omul căzut, în lipsa favorului divin al revelaţiei, bâjbâie în bezna incertitudinilor şi a relativismului. De aceea, nu putem vorbi decât despre concepţia de dreptate, adică despre drept – element identitar, de cultură, propriu fiecărei naţiuni constituite în stat.

Statul nu este altceva decât haina juridic-instituţională pe care o îmbracă naţiunea (tot aşa cum, integrat societăţii, individul devine cetăţean). De aceea, statul trebuie să reprezinte, întru totul, valorile naţiunii (spirituale, morale, culturale, politic-ideologice, economice, fiscale etc.). În realizarea acestui deziderat, puterea legislativă (Parlamentul) are menirea de a aduce respectivele valori în dreptul pozitiv (de a legifera, deci), pentru ca puterea judecătorească (numai judecătorii) să le asigure apărarea efectivă prin justiţie – instrumentul statal care aplică speţelor concepţia despre dreptate a unei societăţi: ce este drept şi ce nu este drept conform acestei concepţii. Ca un corolar, o lege lipsită de morală, străină de valorile comunităţii căreia îi este destinată, este ilegitimă şi nu trebuie să producă efecte juridice.

Astfel, a echivala dreptul cu legea nu reprezintă altceva decât o ruşine răsărită din buruiana materialismului. A substitui ştiinţa dreptului cu jalnica zicere pe din afară a legilor – nu mai puţin, altă asemenea ruşine.

Am refuzat să-mi însuşesc spoieli şi am cercetat esenţele. Numai aşa am aflat, lăsând în urmă fel de fel de impostori, adevăraţii magiştri. Alături de portretele lui Savigny şi Mommsen, le-am aşezat pe masa de lucru pe cele ale unor profesori ca Nicolae Popa şi Emil Molcuţ, pilde vii că juristul trebuie să fie un autentic om de cultură, care poate înţelege, repet, că dreptul este un element identitar al națiunii constituite în stat. Nu mai puţin, Domniile Lor rămân, totodată, etaloane al valorii, cinstei și științei de carte – iar cu acestea nu se poate face troc.

Dedicând dosarul de existenţă al acestui număr profesorului Nicolae Popa, în ceea ce mă priveşte, nu pot decât să-mi doresc – şi să trudesc întru această dorinţă – a mă alătura Domniei Sale – pentru a-l parafraza – nu în cutia de jucării a dreptului pozitiv, ci pe scrinul de cristal al principiilor.

2019 | Manifest Româneşte | 3

30-49

Dosar de existenţă Nicolae Popa

32 • Profiluri Vivat magister! de prof. univ. dr. Valer Dorneanu O punte între trecut şi prezent de conf. univ. dr.

Marieta Safta Între teoria Dreptului şi practica Dreptăţii de prof. univ. dr. Mircea Duţu Sub egida fascinaţiei de Lucian Bolcaş

37 • Pe scrinul de cristal al principiilor – Ştefan Paraschiv în dialog cu profesorul Nicolae Popa [Arta lor, adevărul meu]

*** 50 • O neabătută credință în drepturile și dreptatea neamului românesc [Români trădaţi, români uitaţi] de Jipa Rotaru

54• Sfântul Apostol Pavel, fostul procuror Saul 3 • Drept spunând vouă • [Manifest.RO]

[De la cult la cultură] de Cezar Axinte

de Ştefan Paraschiv

60 • Dreptate şi Adevăr în Biserică

6 • Arte & Meserie de Romulus Vulpescu –

[Recuperându-ne] de Mina Ivanov

40 de ani de la apariţie • [Inedite]

63 • Legităţi divine şi legi omeneşti

7 • Unde eşti, copilărie? • [Cu Î din I]

[Glissando] de Bogdan Filip

de Ileana Vulpescu

66 • Instituţia Regenţei în România

8 • Descendenţe – Ştefan Paraschiv

în dialog cu

Radu Boroianu • [Magistrale]

18 • Anii de ucenicie – Ştefan Paraschiv în dialog cu

anilor 1866-1947 • [Coroana regală] de Tudor Vişan-Miu

69 • Profesionistul liberal român, între capitalul

Nicolae Volonciu • [Sub focul amintirilor]

autohton şi vraja globalizării • [Dreptul la cuvânt] de Mihnea-Tudor Orjan

24 • Întrebarea ca drept fundamental al omului

71 • Rânduri din „Şcoala de la Cluj“ • [Epistole]

[Despre justiţie, cu dragoste] de Radu Togan

de Cristian-Alexandru Deseagă

74 • „Cum la tine? Eşti maladeţ?“ • [De (pe) unde am rămas...] de Radu Alexandru Ianoş

76 • Adnotări • [Panta rhei?] de Bianca Paraschiv

4 | Manifest Româneşte | 2019

Manifest Româneşte – revistă de artă, cultură şi istorie românească este o publicaţie ce slujeşte crezul naţionalist curat. Respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate în mod ticălos asupra naţiunii române şi asupra credinţei creştine – asupra oricărei naţiuni şi asupra oricărei credinţe. Cei care manifestă româneşte iau, asupră-le, întreaga răspundere pentru propriul crez – scris şi tipărit în paginile revistei.

Manifest Româneşte se constituie într-o publicaţie naţională, al cărei program este reprezentat de întâlnirea dintre maeştri ai artelor (literatură, teatru, cinematografie), ai ştiinţelor umaniste (istorie, drept) şi tineri elevi şi studenţi din România, care afirmă conştiinţa nobilă a apartenenţei la o cultură europeană şi manifestă întocmai, în paginile revistei. Alături de un dosar omagial („de existenţă“, cum ar spune Camil Petrescu), prezentat Domniilor Voastre în exclusivitate, fiecare scriere în parte reprezintă o piesă de rezistenţă a manifestului. Dedicăm dosarul acestei ediţii artistului desăvârşit, îndumnezeit, care este maestrul Constantin Codrescu, un patriarh al teatrului românesc. Au apărut până acum: Din nume, în renume: Papil Panduru (pilot/ 2014-2015), Eu sunt autorul tragediei pe care o joacă atâţia: Adrian Păunescu (1/2017), Scump neam de Icari ce ne-mpresuri: Vulpeştii (2/2017), Ne vom întoarce într-o zi: România Mare (1/2018), Trăind şi trudind în credinţă: Constantin Codrescu (2/2018).

Manifest Româneşte! – declară, necondiţionat, cei care semnează în paginile acestei reviste. Cum nu am putut reuşi conservarea unor garanţii financiare permanente, nu ne rămâne decât să trăim cu farmecul îndoielii şi al incertitudinii, dar şi să ne cinstim mecenatul: prezenta ediţie apare datorită sprijinului domnilor Valeriu Stoica, Marian Dobre şi Radu Togan, precum şi al altor colaboratori. Probabil că, citind rândurile noastre, sunteţi martorii primului pas al reînchegării unui tineret militant, autentic, viu, asemenea celui interbelic, râvnind, fără încetare, la renaşterea, nu numai în graniţele fireşti, legiuite de Bunul Dumnezeu, ci şi în spirit, a României Mari.

  Redacţia Revistei Manifest Româneşte www.facebook.com/manifestromaneste http://issuu.com/manifestromaneste

Senatul Ileana Vulpescu, Constantin Codrescu, Lucian Bolcaş, Radu Boroianu, Petre Ţurlea, Jipa Rotaru, Aurel Jean Andrei, George Eugen Doinaru Redactor-şef & editorialist Ştefan Paraschiv stefanparaschiv.ro@gmail.com Redactor-şef adjunct Bogdan Filip Manifestă Cezar Axinte, Radu Togan, Mina Ivanov, Tudor Vişan-Miu, Mihnea-Tudor Orjan, Cristian-Alexandru Deseagă Cu participarea extraordinară a domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa. Îşi dau concursul doamna conf. univ. dr. Marieta Safta, domnii prof. univ. dr.

Valer Dorneanu şi Mircea Duţu.

Secretar de redacţie Radu Preda

Revista Manifest Româneşte apare sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu sprijinul Societăţii Civile Profesionale de Avocaţi Stoica şi Asociaţii şi al Librăriei Mihai Eminescu din Bucureşti.

Secretar adjunct de redacţie Noemi Cădariu Îşi dau concursul studenţii Radu Alexandru Ianoş, Elena Pană, Cornel Mihalache Meşteri fotografi şi editori Cosmin Gheongheos, Alexandru Ion, Tudor Rantzos Ilustraţii originale Bianca Paraschiv, Sorin-Dumitru Roată Corectura Ştefan Paraschiv

Ilustraţiile (fotografiile, lucrările de artă plastică) şi documentele acestui manifest românesc vă sunt înfăţişate datorită următorilor artişti/ colaboratori:

Concepţia şi realizarea emblemei

Cosmin Gheongheos: coperte I, II, IV, 18, 19, 30-31, 40-41, 42, 44, 47, 49; Ştefan Paraschiv: 6, 26; Theodorescu-Olaru (via Radu Boroianu): 9-11, 13, 16; Radu Boroianu: 17; Ioana Pavelescu: 29; Şerban Milcoveanu (via Cristian Vasilescu): 51; Lavinia Dumitraşcu: 53; Tudor Rantzos: 58; Sorin-Dumitru Roată: 67.

Concepţia grafică şi militantă

Lucrările Biancăi Paraschiv: 3: Gânditorul; 7: Viziune; 24: Îngrădire; 54: Arhimandritul Justin Pârvu; 61: Infernum; 63: Pierdut în mulţime; 75: Marea Unire 1918; 76: Omagiu Brâncuşi #2.

Bogdan Uzum

Ştefan Paraschiv Apare de câte ori trebuie.

Tipar efectuat de

Publicat: 2019 ISSN 2457-7545 | ISSN-L 2457-7545

2019 | Manifest Româneşte | 5

R

omulus Vulpescu a fost o întrupare a cuvântului magistral. A-l iscodi pe Vulpescu, atât cât ne-a rămas, în slovă şi colb de amintire, înseamnă a te lăsa copleşit. Nu vom trece la critică literară neputincioasă ori la evocări sterile. Nici lui nu i-ar fi surâs şi – oh! – poate că ne-ar fi şi suduit straşnic!

Cititorii noştri au remarcat că acest spirit de excepție ne-a însoţit încă de la primul număr. Pentru ce, v-aţi putea întreba.

Credem în modele strălucite, care, prin trudă, scrâşnire de dinţi şi inimi, merită a fi depăşite. Luptăm împotriva mediocrităţii şi a imposturii.

De aceea, suntem în drept a-l declara pe Romulus Vulpescu prototip al artistului total și al cărturarului naționalist. Nu a fost profesor universitar – era o universitate în sine. Nu a fost academician – era o academie în sine. Ce instituţie l-ar fi cuprins, într-o lume a coteriei, a mizelor mici, a neamului prost şi a prostului-gust? Hm?

6 | Manifest Româneşte | 2019

La o adică, nici propriile cărţi nu l-au cuprins deplin… Şi totuşi, dacă ar fi să alegem un singur titlu din opera lui poetică, s-ar cuveni să ne oprim asupra Arte & Meserie (Cartea Românească, 1979). Nu ne propunem să redăm, în stilul colofonului vulpesc(ian), detaliile grafice şi tehnice ale acestei capodopere, în ediţie de buzunar. Păstrăm doar bucuria să vă prezentăm una dintre foile de lucru pentru macheta volumului (21,5 x 16 cm, dată pe din două), respectiv, paginile 2 (dedicaţia pentru fiica autorului, atunci în vârstă de 9 ani) şi 3 (pagina de titlu). Alte asemenea foi de lucru înfăţişează măsurători, variante de încadrare în pagină, încadrări de viniete, indicaţii tipografice privind culorile. Totodată, variante privind ordinea sumarului.

Astfel, Romulus Vulpescu, şi din laboratorul postprocesare creaţie, ne apare un neîntrecut făurar (artist & meseriaş), care ne mai şi aruncă mănuşa, pentru a-l urma pe culmi de rafinament, spre marea Artă. Salve, Magister! (Ş. P.)

L

a 1 septembrie 1939, eram elevă în clasa I la Şcoala primară „Regina Elisabeta“ din Craiova. Veneam de la ţară unde, locuind la marginea satului, fără vecini, nu mă jucasem cu niciun copil. Cu păpuşile nu mi-a plăcut să mă joc, în schimb eram topită după animale: cîini, pisici, porci, găini, raţe şi mai ales cîţe – cum li se spunea la Bratovoeşti bibilicilor – strigînd întruna „păcat-păcat“. Nu-mi aduc aminte să mă fi plictisit în copilărie. La cinci ani citeam literele de tipar, învăţate din ziarul Universul, la care era abonată mama. Universul meu interior era populat de poveştile lui Ispirescu. Ele îmi inspirau toate scenariile pe care mi le pritoceam în minte. Şi-n toate eram bogată – bogăţia însemna pentru mine cirezi de vite şi turme de oi, pe care le-mpărţeam la oamenilor săraci. Şi vorbeam tot timpul în şoaptă interpretînd, personajele imaginare.

Plecarea la Craiova a-nsemnat prima durere din viaţa mea.

De-atunci şi pînă astăzi orice schimbare, fie şi în bine, mă nelinişteşte, chiar mă traumatizează.

Uniforma, la şcoala mea, era neagră, cu guler de dantelă albă, croşetat, pantofii era de dorit să fie negri iar şosetele trei sferturi, gri. În primul trimestru şi în jumătate din al doilea, scriam pe tăbliţa neagră, de ardezie, cu condei de plumb, de forma unui creion. Tăbliţa – ca dimensiuni, între un caiet obişnuit şi unul studenţesc – avea ramă de lemn, de vreo doi centimetri, cu o perforaţie într-un colţ, prin care trecea sfoara de legat buretele pentru şters tăbliţa, cu linii dictando pe o faţă, cu pătrăţele pe cealaltă. Greşeai ceva, repede ştergeai tăbliţa cu buretele umezit, apoi cu o cîrpă moale. La jumătatea trimestrului al doilea se trecea la scris pe maculator, cu creionul. În ultimul trimestru, la scris pe caiet, cu cerneală. Călimara aşezată într-o scobitură la mijlocul băncii se umpluse de cerneală, mîinile noastre de asemenea. Trei noutăţi deodată: scrisul cu cerneală, sugativa şi caietul de caligrafie.

Mijloace de transport în comun nu existau în Craiova pe vremea aceea şi încă ani buni după. Drumul casă-şcoală, şcoală-casă, în cursul primar aduna cam patru kilometri. La liceu, vreo şapte.

Dar ce-nsemnau ăştia faţă de 14-15, prin pădure, pentru cine voia să-nveţe carte, în unele locuri din Munţii Apuseni, acum 75-80 de ani şi nu numai?

Aşa se-nvăţa carte pe-atunci. Şi se-nvăţa.

■ Ileana Vulpescu este om de litere, personalitate marcantă a vieţii culturale româneşti a ultimei jumătăţi de veac. Cea mai recentă apariţie editorială: Preludiu (Editura Tempus, 2017).

2019 | Manifest Româneşte | 7

R

evista Manifest Româneşte şi-a propus – şi, nu mă feresc de verdicte drepte, a şi reuşit – să fie o publicaţie-fanion a elitei culturale ce se ridică, sfidând ignoranţa din mediul universitar, reflectată în societate. Pe deplin justificat, începuturile acestei publicaţii au fost puse de studenţi în Drept de la Universitatea din Bucureşti, iar tema complexă drept-dreptate-justiţie a fost aleasă pentru conceptul general al numărului de faţă. Radu Boroianu, membru al Senatului revistei noastre, venind în întâmpinarea acestui proiect, mi-a încredinţat, în vederea conceperii bazelor unei convorbiri pentru rubrica Domniei Sale, colecţia completă a revistei Gazeta Juridică, ediţia a doua, al cărei artizan a fost Ion D. Boroianu, student în Drept, apoi avocat, tatăl Domniei Sale. Nefiind nicidecum intenţia mea aceea de a concepe medalioane biografice, cititorii îmi vor permite să fac o scurtă prezentare a numerelor Gazetei Juridice, pentru a oferi o imagine sintetică a efervescenţei culturale a anilor ’20-’30 manifestată în paginile pubicaţiei (I), prefaţând astfel un dialog aparte cu domnul Radu Boroianu (II). În final, cu titlu de addenda (III), publicăm două articole extrase din primul număr al Gazetei: unul semnat de Ion D. Boroianu, celălalt, de N. Iorga, precum şi biografia lui Dimitrie G. Boroianu, amendată de nepotul lui, Radu.

Pentru culoarea limbii epocii, vom păstra diferitele formulări neîndreptate la grafia actuală.

I

Gazeta Juridică, publicaţie editată „sub auspiciile Facultăţii de Drept din Bucureşti“, a apărut între decembrie 1930 şi mai 1931 şi a cunoscut 12 numere (şapte ediţii). Redactorii şi-au propus o frecvenţă bilunară. Pe coperta I se păstrează menţiunea „Anul IV“, dat fiind că prima serie a revistei apăruse cu treizeci de ani în urmă, timp de trei ani, începând cu 1899.

Tot pe coperta întâi este redat sumarul. Pe a doua copertă sunt înscrise următoarele menţiuni: „Îndrumători şi Colaboratori permanenţi: toţi profesorii facultăţii de Drept din Bucureşti.“/ „Comitet de îndrumare: Eug. Herovanu, Ar. Basilescu şi C. Rarincescu“/ „Comitetul de acţiune şi redacţie: I. D. Boroianu, Al. Adr. Botez, Val. Georgescu, I. Martinescu, Patriciu Popescu, M. Popescu, Hristache Teodor.“ Începând cu al doilea număr, I. D. Boroianu va fi şi formal „prim-redactor“, în timp ce fiecărui membru al redacţiei îi vor fi înscrise profesia (avocat, magistrat) şi menţiunea „doctoranzi în drept“. Tot acum se alătură Gh. Macarovici şi I. Păunescu Cârcea. În numerele următoare, revista va fi declarată „Organul“, apoi „Publicaţia studenţilor în Drept“ şi vor fi înscrise, tot pe coperta a II-a, numele fondatorilor revistei, precum şi profesia.

Abonamentul varia de la 200 de lei (pentru studenţi şi membrii societăţii), la 300 de lei (pentru publicul larg), respectiv 500 de lei anual (pentru autorităţi). Pe coperta a treia sunt anunţate cele mai recente titluri ale profesorilor Universităţii, printre care N. Iorga, G. Plastara, Const. G. Rarincescu, Mihai Antonescu, C. Hamangiu, Mircea Djuvara, G. Alexianu. Pe coperta a IV-a se regăseşte emblema tipografiei, cu excepţia numărului 9-10, unde „pentru studenţii dela Drept se recomandă: ‹‹Biblioteca Universitară de Drept›› sub direcţiunea d-lui C. Hamangiu [...].“ Copertele ies în afara numărătorii paginilor, care variază între 24 şi 40.

8 | Manifest Româneşte | 2019

• 1/ 1.12.1930 Numărul se deschide cu olograful unui mesaj apreciativ al lui N. Iorga pentru redacţie, prin care urează o apariţie îndelungată a revistei şi oferă spre publicare un articol („Caracterele dreptului românesc“). Urmează articolul lui Eug. Herovanu (din 1929 profesor de procedură civilă la Bucureşti, fost primar al Iaşilor în 1922), intitulat „O iniţiativă lăudabilă“ („În coloanele acestei publicaţii [cititorii] vor putea găsi loc de o potrivă: observaţiunea şi studiul, doctrina şi critica, ştiinţa şi tehnica, Dreptul şi Viaţa. [...] Activitatea pe care o va provoca în jurul ei va exprima, pentru spiritele drepte şi obiective, una din cele mai frumoase şi mai utile forme în care putem servi Patria“) şi cel al lui I. D. Boroianu, „Orientări“, care, completându-se, oferă programul publicaţiei, din perspectiva unui membru al Comitetului de îndrumare, respectiv, a prim-redactorului. Este reprodusă cuvântarea „Mica Antantă“ a Dr. Ivan Dérer, „ministerul“ (sic!) cehoslovac al instrucţiunii publice, susţinută la Praga cu ocazia Primului Congres Internaţional al Studenţilor din Ţările Micii Antante. În pagina 8, I. D. Boroianu scrie un frumos elogiu unui coleg strălucit, N. Segărceanu, mort la numai 21 de ani. Student la drept şi filosofie, „orator distins, cu o cultură deosebită“, autorul mărturiseşte că acesta din urmă îi „depăşea“ şi relatează ultima vizită pe care i-o făcuse la spitalul Zerlenti şi revenirea la credinţă a lui Segărceanu pe patul de moarte. Totodată, Boroianu a avut iniţiativa de a-i publica acestuia din urmă articole inedite în paginile revistei, dintre care primul, „Bilateralitatea normei juridice“ (în fapt, un eseu, prezentat sub formă de conferinţă în aula Fundaţiei Universitare, asupra dreptului şi datoriei, comentând pe Kant, Savigny, Bergson şi alţii), este publicat în paginile 9-16.

• 2/ 15.12.1930 Profesorul de drept civil George Plastara publică articolul „Cuvinte către studenţi“, marcând începutul unei colaborări constante („Vorbim de ideal fiindcă suntem dintre aceia cari au ferma convingere că o societate care nu ar avea o credinţă, o morală şi o disciplină, care nu ar fi prin urmare condusă de principii mai înalte, oricât de perfectă (sic!) ar fi legislaţia sa, acea societatea ar oferi un spectacol desgustător. [...]

Moralitatea trebue să se resimtă în toată manifestarea vieţei noastre sociale, în tocmai după cum probitatea trebue să stăpânească întreaga viaţă intelectuală.“), iar profesorul de drept administrativ Constantin Rarincescu, articolul „Idealismul universitar şi idealismul juridic“ – pe marginea iniţiativei rectorului N. Iorga de a susţine cursuri de cultură generală, cu primă temă „Idealismul Universitar“. Alt articol al lui N. Segărceanu poartă titlul „Regimul parlamentar. Studiu istoric, juridic şi critic“ şi porneşte de la analiza Constituţiilor din 1866 şi 1923, dar şi a legilor electorale recent adoptate, ridicând probleme precum legitimitatea şi teoria modernă a reprezentării şi acordării mandatelor. La rubrica de conferinţe sunt anunţate, la Fundaţia „Carol I“, sub egida Institutului Social Român: Încadrarea curentelor naţionaliste în federaţia europeană – C. Argetoianu, Economia europeană în cadrul economiei mondiale – I. Răducanu, Pactul de la Locarno – C. Vişoianu; iar sub egida Universităţii libere: Politica externă a României între 1859 şi 1866 – R. Bossy şi Organizarea Statului în timpul domniei lui Cuza Vodă – A. Rădulescu. În cadrul Congresului Naţional Studenţesc de la Brăila I. Cătuneanu, profesor de drept roman la Cluj-Napoca, susţine conferinţa Despre porunca vremii. Din textul moţiunii adoptate cu aceeaşi ocazie: „Studenţimea să păstreze deplina independenţă faţă de orice partid politic, interzicând înscrierea în astfel de organizaţii. [...] Studenţimea română creştină va da concursul său necondiţionat organizaţiilor naţionaliste, acrivând în colaborare şi unire.“ Dincolo de preocupări stringente ce caracterizează epoca (de exemplu, chestiunea minorităţilor), ideile cuprinse în moţiune exprimă convingerea lui Petre Ţuţea, el însuşi licenţat în Drept: „Indiferent de conştiinţa teoretică a ordinii sociale şi de stat, studentul tânăr, chiar neavând conştiinţa acestei ordini, e naţionalist din instinct. Din sufletul său de român.“ În aceeaşi ordine de idei, la şedinţa festivă a Societăţii Studenţilor în Drept din 13 decembrie 1930, s-a constituit Uniunea Generală a Studenţiilor în Drept, sub preşedinţia lui Ion D. Boroianu („Iată, dar, Domnilor, ce nouă ne trebue: Muncă continuă – în perfectă armonie – pentru ca încetul cu încetul studenţimea în Drept să fie aceea ce trebue să fie: promotoarea oricărei mişcări, animatoarea oricărei idei!“).

• 3-4/ 1-15 ianuarie 1931 Sub titlul „Ideea de justiţie“, sunt publicate fragmente din introducerea generală la Cursul de procedură civilă al lui Eugen Herovanu, „care va fi pus curând sub presă“ („Ideia de justiţie – ultima şi cea mai înaltă expresiune a Dreptului.“). Cu ocazia apariţiei lucrării Corso di Diritto Romano. VI – Le Succesioni.

Parte generale (lucrare monumentală proiectată în nouă volume) a profesorului Pietro Bonfante, „cel mai mare romanist al Italiei şi desigur – împreună cu D. Otto Lenel – al zilelor noastre“, Valentin Al. Georgescu publică mai mult decât o simplă recenzie, elaborând comentarii asupra metodei istorice, promovate de Bonfante, şi a celei exegetice a pandectiştilor germani, asupra noţiunii de succesori, a transmiterii universale, cu titlu universal şi cu titlu particular, a concepţiilor cu privire la acestea în dreptul clasic şi în cel bizantin.

Alte articole: „Conceptul modern al dreptului de proprietate“ (magistratul I. Martinescu), „Fundamentul dreptului de succesiune“ (I. Păunescu Cârcea), „Comemorarea lui Enrico Ferri (18561929)“ (Al. Adrian Botez).

Atrag atenţia, la rubrica dedicată recenziilor, articolul amical semnat de Mihai Antonescu, profesor de drept internaţional privat, pe marginea lucrării „Le Droit International Privé de la Roumanie“ a lui George Plastara, publicată la Paris în colecţia Répértoire de Droit International, precum şi cel semnat I. I. T., pe marginea „Le régime préférentiel“, lucrarea lui Mihail Manoilescu, ministru al Industriilor, apărută la Geneva.

• 5-6/ 1-15 februarie 1931 Articolul „Jurismul filozofic“ al lui George Plastara deschide numărul, urmat de cel al lui Constantin L. Naumescu, vicepreşedinte al Uniunii Avocaţilor, care evocă „Geneza Gazetei“ (prima serie, începând cu 1899), în cadrul unei rubrici sui generis: „Amintiri din trecutul studenţesc“.

Este marcată şi constituirea Societăţii Studenţilor în Drept (1896), al cărei prim preşedinte a fost G. G. Danielopol, „fiul ilustrului romanist“. Valentin Al. Georgescu revine cu un studiu de profunzime, „Sur la nature et l’évolution générale de la propriété à Rome“, prezentat ca lucrare practică la Conferinţele de Drept Roman conduse de Gabriel Le Bras la Facultatea de Drept din Paris. Viitorul avocat N. Baciu, care avea să scrie cartea Agonia României, abordează „Solidarismul“ („Dreptul este premergător statului. Statul numai îl constată şi-l confirmă.“). Rubrica „Recenzii“ regrupează texte despre lucrări sau articole precum La delegazione dei poteri nel diritto amministrativo romeno – Anibal Teodorescu (C. D. B.), La protection des minorités – Radu Meitani (I. Martinescu), La droit et la doctrine de la justice – P. C. Solberg, Guy Ch. Cros (I.

2019 | Manifest Româneşte | 9

religii. [...] Orice reformă socială însă trebuie să urmărească formarea individului ca om moral. [...] Asistăm la desagregarea lentă a societăţii. Această desagregare se datoreşte în primă linie – nu factorilor economici –, ci insuficienţei forţelor morale. Forţele morale, incapabile de a menţine coeziunea moleculară, sunt în pragul falimentului.“). După scurta expunere a „Originei Ministerului Public“ făcută de George P. Nedelcu, este rezumată de Teodor Cristache, la rubrica Procese, înfruntarea judiciară dintre Istrate Micescu, Mircea Djuvara, Grigore Trancu-Iaşi şi alţii, de partea reclamantului, şi Constantin Stoicescu şi Traian Ionescu, de partea Fiscului. În încheiere, la rubrica Recenzii, este publicat un articol al lui Valentin Al. Georgescu despre lucrarea lui Constantin Hamangiu şi Matei G. Nicolau Dreptul roman, volumul I, Biblioteca Universitară, Socec, Bucureşti, 1930.

• 9-10/ 1-15 aprilie 1931

Păunescu Cârcea), Les dispositions d’origine romano-bizantine dans le code civil romain – Matei G. Nicolau (Valentin Al. Georgescu). Pentru prima dată, alături de cronica jurisprundeţei, apare şi o cronică a revistelor. Se anunţă, de asemenea, comunicarea Influenţa belgiană asupra dreptului român, susţinută de Andrei Rădulescu la Academia Română, şi... Balul Dreptului, ce avea să aibă loc „Sâmbătă 21 februarie în saloanele Athénée Palace [...] în prezenţa Alteţii Sale Regale Principesa Ileana şi sub auspiciile profesiilor facultăţii de drept“. Sub titlul Cultura juridică la Cernăuţi, I. Negură evocă „o interesantă conferinţă“ a profesorului de drept constituţional de la Cernăuţi, Gheorghe Alexianu, cu titlul Ideea de legalitate în Jurisprudenţa română, în ciclul unor Cursuri de Popularizare.

• 7-8/ 1-15 martie 1931 Ion D. Boroianu publică un elogiu adus lui N. Iorga, numit „răscolitorul de suflete“, „animator şi îndrumător al idealului naţional“ („Viaţa este un drum de pregătire morală, de îndrumare; o credinţă etică, nesdruncinată. [...] Fericirea stă în împlinirea continuă a datoriei, în muncă organizată, statornică.“), cu un motto dintr-o conferinţă a lui Ion Petrovici, iar George Plastara, un articol cu titlul „Idealism sau realism juridic“ („Dreptul este recipientul în care se varsă dreptatea.“). Se continuă seria studiilor asupra dreptului roman cu „Originile obligaţiunii în dreptul roman“, semnat de Matei G. Nicolau, laureat al Institutului Franţei, autorul asigurând un amplu aparat bibliografic (se remarcă trimiterile la izvoarele dreptului roman clasic). I. Păunescu Cârcea şi I. D. Boroianu semnează două articole de opinie: „Câteva reflexiuni în jurul conceptului de drept“ („Dreptul, a[le] cărui norme nu sunt [altceva] decât răsfrângerea în acte de voinţă cu caracter de generalitate a ideilor generalizate în societate.“), respectiv „Consideraţiuni sociale“ („Comunismul este reclama unei noi

10 | Manifest Româneşte | 2019

Pornind de la principiul suveranităţii naţionale, analizând termeni autonomi ai dreptului constituţional (reprezentarea/ mandatarea, elecţiunea/ selecţiunea), George Plastara scrie despre „Mirajul sufragiului universal“ şi conchide: „Poporul chiar dacă este incapabil de a se guverna trebuie considerat capabil de a alege pe acei cari merită să guverneze, căci dacă nu este capabil nici de aceasta, nu e bun de nimic.“ O prezenţă notabilă este profesorul Honoré van Acker („La notion du droit subjectif“). Ion D. Boroianu alege ca motto pentru articolul lui „Dictaror şi dictatură“ un adagiu al împăratului Napoleon I: Celui qui sauve sa patrie ne viole aucune loi. Se remarcă, încă o dată, gustul pentru aforism şi retorică: „Dictatura este un produs al crizei. [...] Regimul cel mai prielnic declarării crizelor este democraţia. [...] Criza economică niciodată nu vine singură. Ea este adânc influenţată de criza morală şi invers. Dar o criză morală este urmată de altă criză: a autorităţii. [...] Vai de societatea care într-o asemenea criză n-are un om sau nu-şi impune omul. [...]

Indiferentismul nostru merge până la imbecilitate.“ Constantin Tomulescu, viitor profesor legendar de drept roman, publică un articol critic despre „Anteproectul de reabilitare a condamnaţilor“, pe care îl găseşte, în primul rând, lacunar, în timp ce avocatul Radu M. Goruneanu recenzează primul volum al lucrării Organizarea păcii şi societatea naţiunilor a profesorului Mihai Antonescu, apărută la Bucureşti cu doi ani în urmă. („Statul-naţiune este o realitate socială, materială şi psihologică. El are puterea de a se conduce, are voinţă comună, are puterea de a trata, de a trimite delegaţi de care toată naţiunea se simte reprezentată şi cu ale căror hotărâri se solidarizează. Nu există până acum o altă unitate mai bine închegată care să se poată angaja în numele indivizilor care o comun şi stabili cu atâta autoritate moduri de trai internaţionale, ca statul-naţiune. [...] Nu numai că naţionalismul nu corespunde ideei de răsboiu, dar îi este chiar contrar, căci un răsboiu ar putea să distrugă statele naţionale şi să refacă harta lumii din nou pe alte baze. [...] Care grup altul decât naţiunea are atâtea posibilităţi paşnice de a se evidenţia, de a se manifesta, de a domina? Circumscripţii de cultură şi civilizaţie, grupări de năzuinţe comune, matcă de curente artistice, mănunchiu de interese economice, societate de cercetare împreună a trecutului, iată ce poate fi naţiunea într-o lume pacificată, în care mândria de a fi Român şi dorinţa de a ajuta la propăşirea neamului tău vor rămâne tot

Lyon, este marcată de profesorul G. Plastara şi de I. Păunescu Cârcea. Un studiu dedicat lui Caesare Lombroso, semnat de N. Segărceanu, remarcabil prin folosirea instrumentelor critice ale analizei, include şi o interesantă introducere despre ce ar trebui să fie o biografie: „o încercare de a uni la un loc ceeace moartea a despărţit: sufletul creator al individualităţii dispărute cu sufletul operii sale, care ne-a rămas.“

atât de legitime ca şi azi.“) Cu recenzia la Ancien Droit romain.

Le problème des origines, lucrare a profesorului George Cornil, apărută la Sirey, Paris, Valentin Al. Georgescu îşi reconfirmă solidele cunoştinţe în materie.

• 11-12/ 1-15 mai 1931 Numărul se deschide cu un omagiu adus de Ion D. Boroianu lui Constantin Hamangiu, Ministru al Justiţiei, membru al Academiei Române, directorul Pandectelor Române. Acelaşi autor va trata, apoi, despre „Sovietism şi concesionism“. Prezenţa la Bucureşti a profesorului Etienne Louis Josserand, decan de onoare al Facultăţii de Drept de la

În încheiere este publicat un raport asupra gestiunii revistei pentru perioada 1 decembrie 1930-1 iunie 1931 şi un mesaj al prim-redactorului, intitulat „6 luni“, rezumând ideile de muncă, datorie şi valoare ce au însoţit proiectul celei de-a doua serii a Gazetei Juridice.

II

Ştefan Paraschiv: Domnule Boroianu, vă mărturisesc, am fost surprins când aţi propus pentru acest număr al revistei, în locul unui articol propriu, o convorbire a noastră, pe marginea Gazetei Juridice – nu atât a conţinutul concret al articolelor, cât a valorilor pe care s-a sprijinit şi le-a dus mai departe.

Totodată, nu vă ascund că, adâncindu-mă în studiul fiecărui număr de revistă, articol cu articol, am descoperit destule asemănări între aceste două proiecte publicistice pornite, iată, de studenţi ai Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti: Gazeta Juridică şi Manifest Româneşte. Motiv de bucurie, pentru că această descendenţă ne legitimează – şi ne obligă! – cu atât mai mult! Pentru aceasta şi pentru convorbirea ce o vom purta se cuvine, înainte de toate, să vă mulţumesc.

La un moment dat, realizând că anarhia generalizată poate să-i răstoarne ad infinitum pe cei ce se instalaseră la cârma popoarelor, au dat ucaz ca atât aceia care divorţează, cât şi mamele care îşi întrerup sarcina să fie aspru pedepsiţi. Răul fusese făcut şi el e la originea acuplării voioase şi a celei împotriva naturii, care înlocuiesc familia, aducând în locul ei relaţii întâmplătoare şi reducând natalitatea, dominaţi de fantasma unei societăţi împotriva esenţei umane: cea a roboţilor.

Al doilea motiv pentru care, iată, sunt gata să ofer câte detalii ceri în susţinerea subiectelor este că am avut norocul ca, în pofida vremurilor potrivnice, să mă nasc într-o familie mică, dar trainică – mamă, tată, copil –, parte din două neamuri numeroase, al Boroienilor şi al Burilenilor, oameni cu

Radu Boroianu: Tinere prieten, mă voi strădui să răspund amănunţitului tău chestionar, neexpediind grăbit conţinutul, așa cum aş fi îndemnat s-o fac dat fiind contextul dezinteresului generalizat pentru noţiunile fundamentale atât de necesare dăinuirii sau reconstrucţiei unei societăţi serioase, pentru două motive.

Primul motiv: am pus familia mea, într-o ordine firească, imediat după credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi în creaţia Lui. Pentru mine, ca parte dintr-un grup de indivizi în diminuare dramatică, societatea umană a fost, este şi va rămâne o construcţie din ce în ce mai lărgită a familiei. Cei care cred că preluarea de către Marx a formulei „celulă de bază a societăţii“ ar arunca modelul familiei în deriziunea ideologică bolşevică nu fac decât o reducţie – a câta oare? –, o dovadă în plus a inculturii epocii. Bolşevicii, preluând-o, au diminuat-o constant şi au construit împotriva ei omul nou, singuratic şi complexat, cu falsa concepţie că familia constituită serios după principii morale, sub harul Duhului Sfânt, sprijinită totodată de o seamă de instituţii create de oameni, nu ar fi decât una dintre îngrădirile perverse impuse de pieritoarea burghezie sau, prin extrapolare, de instituţiile inchizitoriale ale unui întunecat ev mediu. Acceptând încă – ceea ce astăzi e de neconceput pentru ei – că un bărbat şi o femeie se pun dimpreună sub acelaşi acoperiş, nasc şi cresc copii pentru perpetuarea firească a locuitorilor ţării şi ai planetei, formând astfel o familie conform unei legislaţii comune, ei, bolşevicii, sunt primii care vehiculează iar conceptele anarhice şi primitive după care libertatea nu e decât aceea a bunului plac. Restul e, pentru ei, doar formalism.

2019 | Manifest Româneşte | 11

frică de Dumnezeu, nedispuşi să se lase dominaţi nici de năvălitori, nici de ideologii trecătoare. Acest nucleu rezistent şi iubitor m-a educat pe mine şi pe ceilalţi din generaţia mea în spiritul iubirii familiei şi a celuilalt. Ş.P.: Familia Boroianu a dat două generaţii de jurişti. Iată o caracteristică interesantă a lumii de dinainte de ultimul război: atât meseriile, cât şi profesiile treceau la urmaşi. Apare limpede că trăinicia familiei era indispensabilă trăiniciei societăţii înseşi. Cum? Prin conservarea unui grad optim de educaţie, instrucţie şi utilitate specific fiecărei activităţi sociale. Fie şi prin îngreunarea firească a accesului în cadrul unora dintre acestea – deşi suntem departe de ideea de „castă“ sau de imposibilitatea depăşirii propriei condiţii. Iar pierderea tradiţiei de familie, ne arată contemporaneitatea, duce la societăţi anemice. Care era atmosfera într-o familie ca a dumneavoastră şi cum v-a influenţat educaţia? De ce nu aţi reprezentat a treia generaţie de jurişti?

R.B.: Au fost măcar trei generaţii de jurişti printre Boroieni, dar nu s-au păstrat documente doveditoare şi elocvente despre studiile străbunicilor şi atunci am hotărât să nu aproximez, chiar dacă legenda „internă“ făcea referire la nume, origini, studii vieneze la modă printre moldoveni, precum şi la nobile încuscriri. Normal era ca, dintr-un număr mare de copii care aveau mijloacele să-şi desăvârşească pregătirea la universităţi, măcar unu să încerce a-şi copia tatăl, a cărui personalitate era dominantă. Tatăl meu şi-a dorit să urmeze ştiinţa dreptului şi apoi să continue cu studiul aprofundat al dreptului canonic şi bisericesc. Cu alte cuvinte, să-şi urmeze tatăl îndeaproape, să-l continue. Aici sfaturile bunicului meu nu au fost încurajatoare. Cauza era simplă.

Dimitrie G. Boroianu a luptat cu toate mijloacele ca averea bisericească şi mănăstirească să fie adusă în limitele decenţei, pentru a nu stârni pofte necuviincioase în rândul unor profesii de har, dar să nu distrugă chemarea acelui har aruncând preoţimea şi călugăria la mila funcţionărească a statului, adică, am spune noi astăzi, a politicului. Inutile i-au fost şi zbaterea, şi premoniţia că, astfel diminuat harul, păcatele din civilie vor invada domeniul şi Constituţia liberală din 1923, cam libertină aş numi-o, care a adus, printre factori de modernizare necesari unui stat ca România Mare, şi păcatul prevestit. Or, bunicul, tatăl tatălui meu, a crezut că e de datoria lui să-l avertizeze că îi poate continua profesia în folosul societăţii, dar nerefugiindu-se într-un spaţiu pe care nu-l vedea evoluând propice, printre oameni ce nu s-ar fi manifestat după exigenţele prea sensibilului fiu al lui. Asta nu l-a îndepărtat pe tata de biserică – a fost avocatul fără de arginţi al Patriarhiei până în 1947 şi apoi salariatul ocrotit al acesteia până la pensionare.

Eu am fost singurul dintre veri şi verişoare care îşi dorea să refacă tradiţia studiului dreptul, dar dosarul meu nu a fost acceptat. Bunicul fusese mare demnitar conservator, tata se manifestase împotriva ideilor comuniste şi devenise acuzat în procesul Baroului de Ilfov şi gonit din profesie, aşa că eu nu am fost primit nici să mă înscriu la examen. Am dat amănuntele necesare, dar ţin să subliniez că nu am afectat tradiţia familiei sau, cu modestie normală, am încercat a nu o face. În vremuri normale, da, aş fi ţinut de această tradiţie şi aş fi continuat o profesie care ne adusese renume, dar în condiţii anormale am încercat să nu mă abat de la celelalte principii,

12 | Manifest Româneşte | 2019

ale moralităţii, ale dreptăţii, ale ocrotirii aproapelui. Cred că a rezultat de la sine că educaţia, fără fariseisme inutile, a fost cea care a ţinut şi ţine familia cu fruntea sus până când, după vrerea lui Dumnezeu, neamul adevărat al Boroienilor se va stinge, așa cum se va stinge şi ramura Burilenilor, al cărei ultim vlăstar sunt. Ş.P.: Ideea de cultură. Atât din articolele bunicului, cât şi din cele ale tatălui dumneavoastră se prefigurează calitatea dreptului de element identitar, deci de parte a culturii.

Dimitrie G. Boroianu, argumentând juridic necesitatea înfiinţării Patriarhiei Româneşti, avansează în modul cel mai firesc teza conform căreia concepţia noastră despre dreptate nu poate fi decât produsul spiritului naţional, în care se află, pregnant, ortodoxia. În aceeaşi ordine de idei, Ion D. Boroianu este puternic influenţat de Iorga, marele cărturar naţionalist, căruia îi dedică, în paginile revistei, cel puţin două articole.

Iorga, la rândul lui, scrie în primul număr al revistei un articol sintetic de istorie a dreptului românesc.

Vă mărturisesc cu regret că în prezent există nu numai un interes redus pentru materiile fundamentale ale dreptului (cele care oferă cel mai bine imaginea specificului său naţional – teoria şi istoria, chiar dreptul constituţional), dar chiar încercări ciclice ale unor studenţi de eliminare a acestor materii din curricula obligatorie (laolaltă cu dreptul roman).

Sunt convins că asemenea tendinţe nu văduvesc numai dimensiunea strict juridică, dar, mai ales, înţelesul profund cultural al celor care se pregătesc pentru profesiile care folosesc dreptul. Ajungem la a cunoaşte texte – adesea proaste – de lege, fără a se fi format concepţia proprie de dreptate şi fără a se fi priceput concepţia naţională de dreptate. Cum vedeţi, din exterior, dreptul astăzi, raportarea la conceptul de dreptate şi cum poate fi eliminată tendinţa de lipsire de cultură a juriştilor?

R.B.: Am explicat în varii momente şi sub diferite forme de expresie că trăim o epocă a diminuării sau chiar a schilodirii noţiunilor. Cultura e una dintre acestea. Începutul îl găsim tot în ideologia pe care o proscriu cu orice prilej. Atunci şi-a făcut apariţia prima noţiune diminuată, dar păstrând pervers aparenţele. Şcoala se subintitula „de cultură generală“. Toate ştiinţele pregătitoare aparţineau încă noţiunii. Astăzi, ea este confundată cu artele, pentru că, în timp, discursul oficial comunist a insistat între a face distincţia între ştiinţă şi cultură, lăsându-le de bine, de rău relaţia copulativă. Astăzi relaţia nu se mai face. Ba dimpotrivă, după ce între ştiinţă şi tehnică a fost salvată conjuncţia, la fel ca în cazul anterior, începe omenirea să mizeze doar pe tehnică. Așa cum am scos noţiunea de educaţie din amploarea ei, reducându-o la şcolaritate, tot aşa distrugem şi noţiunea vastă de cultură ca sumă a creativităţii superioare din toate domeniile de performanţă ale minţii şi sensibilităţii umane. Astfel trebuie înţeles şi studiul ştiinţelor juridice care, pe treapta lui de sus, ar fi important să aparţină culturii unei naţiuni anume constituite în stat, unui continent anume şi, în final, chiar unei perioade din istoria umanităţii, care se reflectă diferit în nuanţe, dar asemănător în filosofia lui fundamentală. În afara câtorva studii specioase, mai vorbeşte cineva despre filosofia dreptului sau, pentru că ne lăudăm a fi întocmit o ştiinţă a politicii, vorbeşte careva despre filosofia ei? Or, toate acestea sunt

trepte culturale de evoluţie a ştiinţelor. Suferim cu toţii consecinţa acestei degradări a fiecărui domeniu în parte.

Deocamdată mai rezistă, bagatelizaţi, dinozauri ai dreptului roman. Fără cunoaşterea limbii latine şi a vastei istorii a umanităţii, dar şi a filosofiei în evoluţia ei, care ar pune la colţ, pe coji aspre de nucă, ideologiile masacrante, în curând nici el nu va mai fi amintit. Se face un curs amănunţit asupra revoluţiei provocate de Codul lui Napoleon în practica dreptului? Asupra înlocuirii lui abjecte, mai târziu, prin diferite politici coloniale şi, definitiv, prin cele bolşevice? Nu cred. Și atunci, cine poate nuanţa, specific româneşte, legislaţia naţională? E suficientă, cum cred unii, preluarea legislaţiei comunitare, acum unionale? De ce nu ne întrebăm dacă legislaţia amintită – comunitară/ unională – a înlocuit în Germania, spre exemplu, înţelepciunea adaptată în timp a severităţii amănunţite care, sub Bismarck, a remodelat felul de a gândi al germanicilor, disciplinându-i şi impunându-le comportamentul corect? Sau dacă legislaţia federală a SUA înlocuieşte, cumva, legislaţia fiecărui stat american? Ş.P.: Ideea de continuitate. Tatăl dumneavoastră, în articolul „Orientări“ din numărul 1, amintea că iniţiativa creării Gazetei Juridice aparţinuse, cu treizeci de ani în urmă, unei mâini „de tineri pasionaţi“ (ale căror nume sunt reproduse pe coperta a II-a). Prima serie apăruse aproape trei ani. Continuă: „munca noastră deci nu este de început, ci continuare. Noi nu putem nesocoti sbuciumul generaţiilor trecute, fără a cădea în păcat.“ Nu pot să nu remarc asemănarea de program dintre Gazeta Juridică şi Manifest Româneşte. De altfel, personal, nu concep cultura şi orice manifestare culturală în lipsa continuităţii, chiar dacă putem sesiza creşteri şi descreşteri de valoare şi vigoare de-a lungul timpului. Să dezvoltăm acest subiect.

Trăim într-o lume a comunismului generalizat, al cărui exponent, omul nou, este un produs de serie, lipsit de orice individualitate şi de orice legitimare, care vine şi dintr-o ascendenţă biologică (familia), spirituală (mentorii), naţională (specificul cultural). Suntem martorii strădaniilor lui sterile, gregare, agresive. Nu (re)cunoaşte trecutul, nu înţelege prezentul, nu acceptă că va veni un viitor în care poate fi ţinut responsabil. Şi astfel, refuzând să-şi asume condiţia de verigă într-o continuitate, nu numai că nu se individualizează, dar ne apară dizgraţios, ridicol, inutil.

R.B.: După cum vedeţi, înaintaşii noştri îşi puneau întrebări, scoteau cu eforturi reviste, pentru a pune în discuţie teme importante, şi nu pentru răfuieli politice, iar marii istorici, printre care N. Iorga, de care aminteai, le simţeau imporanţa şi le încurajau. Asta m-a făcut şi pe mine să apreciez revista voastră studenţească, Manifest Româneşte, să accept să colaborez şi să-mi permit să vă atrag atenţia asupra pericolului ca, opunându-vă, pe bună dreptate, ideologiei neomarxiste a globalizării, să nu cădeţi în „păcatul“ mai vechi al altui extremism păgubos, pe care, personal, îl socotesc tot stângist, cel al teoriei fals reclamate de la ortodoxie a legionarismului. Cu ocazia acestui număr, pot reafirma că nu aţi făcut-o – nu aţi căzut în „păcat“.

A fi sau a avea un specific naţional trebuie să ne impună celorlalţi prin aportul şi valoarea perenă a tradiţiilor noastre în concertul naţiunilor europene şi, de acolo, în marele concert al lumii civilizate. Atenţie, concert, nu concern! E bine că existaţi,

Constantin Hamangiu ● George Plastara ● Istrate Micescu

2019 | Manifest Româneşte | 13

dar şi mai bine ar fi dacă generaţiile ulterioare vă vor continua şi dacă, la rândul vostru, intrând în profesie, v-aţi conserva în bună regulă valorile descoperite, continuând altfel încercarea de a schimba prin forţa grupului vostru tendinţa unei generaţii. Ar fi plăcut ca peste 20 de ani să vă constataţi importanţa, pentru a nu fi mereu obligaţi să ne închinăm sau să ne facem chip cioplit din, bunăoară, generaţia tatălui meu.

Sau a celor de dinaintea ei sau, de ce nu, a paşoptiştilor! Fie să fiţi, cum ar fi spus un mare poet! Ş.P.: Ideea de generaţie. Sunt adeptul unui înţeles aparte al termenului, departe de cel folosit îndeobşte, de parcă s-ar vorbi despre producţia pe anul X sau pur şi simplu de un şeptel. Cred că o generaţie se constituie ca un corp spiritual distinct, nu doar ca o sumă de indivizi. Îmi place să mă refer la generaţia anilor ’20-’30, când Eliade, Cioran, Ţuţea, Vulcănescu, Noica au strălucit. Ce naşte acest corp spiritual distinct? Cuget că un ideal comun – pe care alţii l-ar putea numi pur şi simplu o energie străbătând fiecare membru al generaţiei în cauză. Mircea Eliade teoretiza idealul generaţiei lui: oferirea unui rost spiritual naţional şi naţionalist României Mari. Fiecare membru al generaţiei, păstrându-şi individualitatea şi afirmându-şi personalitatea, a slujit acest rost. Din păcate, constat că idealul spre care este chemată o generaţie ce ar dori să se constituie astăzi nu poate fi decât ridicarea din genunchi a românităţii şi afirmarea naţiunii ca atare. Manifest Româneşte este, sunt convins prima publicaţie afirmând, după multă vreme, un naţionalism necesar, lucid, meritocratic, specific unei generaţii care se formează. Ce anume i-ar da acestei generaţii „energia“ – de care şi vorbea atât de apăsat tatăl dumneavoastră în câteva articole – pentru deplina ei formare şi pentru reconstrucţia naţională?

R.B.: Dragul meu, dragii mei prieteni, sunt român şi îi iubesc pe români pentru vioiciunea lor creativă, dar două mari defecte avem: suntem prea individualişti şi nu avem dârzenia construcţiei care să dureze, altminteri spus nu avem spirit de continuitate. Rupeţi lanţul acesta de greşeli, anulaţi-l! Dacă nu ne iubim aproapele, dacă nu ne dăm mână cu mână şi nu continuăm ceea ce am început a face, vom dansa degeaba horele unirii şi ne vom dori la nesfârşit să ne trezim din somnul cel de moarte! Toate naţiunile care contează au făcut-o de mult. Ar fi rândul nostru. Altminteri... Şi ajung astfel şi la dilema ta cu generaţiile. Zici frumos, spiritualitatea.

Dar generaţia pe care tot o aminteşti a descoperit o nouă spiritualitate sau ea există din veac şi trebuie doar să ne-o apropriem, s-o studiem, s-o facem să ne fie şi a noastră? Tot întorcând speculativ întrebările prin răspunsuri ce par noi interogaţii, aruncăm povara răspunderii pe umerii altora. Nu, prieteni, nu mai amânaţi, puneţi-vă pe treabă! Generaţia mea, în majoritate, a şters-o în Occident doar ca să-i fie bine şi de acolo ne categoriseşte dispreţuitor. Halal exemplu! Ştiţi lozinca lui Nicolae Bălcescu: „La treabă căuzaşi!“ Altă rezolvare nu există. Şi e rândul generaţiei voastre, e provocarea voastră. Ş.P.: Relaţia magistru-discipol în cultură. Redactorii Gazetei Juridice nu numai că şi-au ales îndrumători de marcă, dar au beneficiat şi de aportul editorial (şi financiar!) al unor profesori – chiar viitori profesori! – de marcă. De asemenea, redacţia recomandă constant lectura publicaţiilor nou-apărute ale acestora. Iată, vorbim de un aspect al ideii de continuitate,

14 | Manifest Româneşte | 2019

aplicat profesiei şi vocaţiei fiecăruia. Nu vorbim de coterie, cum nu vorbim de o inhibare a originalităţii de care ar putea fi în stare fiecare, ci de ucenicie. Îl parafrazez pe Vulpescu, pe care, de altfel, îl ţin de maestru literar, care spunea că Dalí, înainte de a picta ca Dalí, învăţase să picteze precum da Vinci.

Brâncuşi, bunăoară, de care v-aţi ocupat, deşi impregnat de geniu românesc, ar fi fost oare acelaşi fără începuturile de sub egida lui Rodin? Aşadar, indiscutabil că este o chestiune de legitimare prin tradiţie, dar este în egală măsură şi o necesară cale a iniţierii, în lipsa căreia orice profan, oricât ar fi de înzestrat natural, îmi pare ridicol.

R.B.: La Manifest Româneşte, nu vă puteţi plânge, au fost câţiva magiştri pe sfaturile cărora v-aţi putut bizui. Dar ce aşteptaţi voi de la un magistru altceva decât sfatul, exemplul, opera lui? Aici sunt mai tranşant şi, pentru că tot ai amintit generaţia anilor ’30, îţi ofer şi vă ofer să studiaţi mai profund rolul fast/ nefast al celui pe care şi-l consideraseră magistru şi care, în fond, a avut două mari defecte: s-a consumat verbal – opera lui a rămas pitică – şi s-a lăsat purtat de orgolii nemăsurate, pe căi pe care istoria le-a amendat drastic, ademenindu-şi şi discipolii neatenţi pe aceste căi. Lărgiţi-vă orizontul, nu rămâneţi captivi farmecului câtorva magiştri. Învăţaţi din studiul stufos al ştiinţelor de graniţă să descoperiţi singuri calea. Un singur păstor Şi-a îndrumat bine turma: Mântuitorul. Dacă-I ţineţi dreapta învăţătură, nu aveţi nevoie de altă busolă. E singura iniţiere pe care v-o recomand. În rest, bibliotecile lumii şi liberul arbitru. Devenind personalităţi distincte, dar neuitând înţelepciunea fundamentală, veţi fi voi înşivă şi veţi rămâne împreună. Ş.P.: Gazeta Juridică a apărut „sub auspiciile Facultăţii de Drept“. Este limpede că, de la un moment dat nu numai că a încetat implicarea activă a instituţiilor de învăţământ superior în astfel de iniţiative, dar chiar legătura dintre învăţământ şi cultură a fost, artificial şi păgubos, întreruptă. Am fost impresionat că un Ştefan Procopiu (fizician!) a făcut parte ani la rândul din comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din Iaşi!

Universitatea, în zilele noastre, se implică în societate doar pentru jocurile politice cărora le sunt tributari vremelnicii ei conducători. În perioada interbelică, e drept că foarte mulţi profesori erau nu numai înregimentaţi, dar chiar activi din punct de vedere politic. Totuşi, instituţiile de învăţământ superior se ţineau departe de politică. Şi dincolo de activitatea academică, sprijineau, chiar simbolic – şi dezinteresat, se înţelege – iniţiative studenţeşti de tipul Gazetei Juridice.

Vorbim, în prezent, de o deturnare voită a rolului universităţii?

R.B.: Totul pare deturnat, fiind incomplet. Universitatea, cea performantă, nu poate funcţiona de sine stătătoare. În universităţi şi deasupra lor, în Academia Română, ar trebui să se afle adevăratele laboratoare de gândire pe care să se bazeze strategia statului şi a politicienilor şi nu invers, ca astăzi. Pars pro toto – nu uitaţi şi nu înlocuiţi. Mens sana in corpore sano.

Dacă o să lăsăm ca fondurile societăţii să creeze doar corpuri sănătoase, iar mintea însoţitoare va fi mereu diminuată, credeţi-mă, efortul e de sumă nulă. Politica face mult zgomot pentru nimic. Soluţiile le importăm şi nu sunt adaptate.

Mulţimea universităţilor de tot chipul a creat o sumă de nulităţi cu titluri academice. Speriaţi de scăderea bruscă a şcolari-

tăţii universitare, nu se gândesc decât la pierderea profiturilor personale. Pentru a avea universităţi independente trebuie să avem profesori de luat în seamă şi invers. Acţiunea trebuie să devină centripetă, nu centrifugă! A rosti adevăruri e total insuficient. Am căpuşat Academia Română, unic for al excelenţei culturale, şi politicienii au devenit profesori universitari. Avem titluri fără acoperire şi ne-am obişnuit să trăim sub acoperire. Totul trebuie reformat, dar ţinând cont că organismele vii nu trebuie torturate, ci îngrijite. Ş.P.: În aceeaşi ordine de idei, bunicul dumneavoastră nu se sfia să recunoască meritele legislative ale unui Take Ionescu ori să apere cu argumente canonice o anume atitudine a Bisericii, iar tatăl „ataca“, în 1930-1931, subiecte precum practicile concesionării în tânăra Rusie Sovietică şi conceptul de dictatură. Erau ei, astfel, intelectual „angajaţi“ – au oare este acesta un pleonasm? În ceea ce mă priveşte, cred că ţine de datoria unui intelectual de a exprima public idei, de a contribui la marea piaţă de opinii a cetăţii, fără ca implicarea lor să devină tributară unor potentaţi ai zilei. Sintagma „intelectualii lui X“ – apariţie recurentă – nu vine decât să desemneze iremediabila cădere în compromis de care au dat dovadă nişte impostori. Din păcate, impostori care, din resturi, şi-au făcut „şcoli de gândire“, cum bine aţi intuit finalul discuţiei noastre.

R.B.: Nu vreau să crezi că devin spre final prea expeditiv.

Dar aş vrea să te scot, să vă scot de sub apăsătoarea platoşă a trecutului glorios. Nu, nu-i uitaţi pe înaintaşi şi, chiar dacă e un truism, un om, un popor, o naţiune ce nu-şi cunosc bine şi nu-şi respectă trecutul îşi neagă prezentul şi îşi anulează viitorul. În faţa pericolelor care ameninţă cu precădere Europa, nu lăsaţi să piară creştinismul, care a făurit-o, în sterile bătălii dogmatice. Pericolul nu e în morala creştină, ci în distrugerea ei. Economia este un mijloc foarte necesar, dar nu un ţel.

Democraţia a rămas încă un ideal ce ar merita să fie atins.

Banii, la fel ca tehnologiile moderne, sunt instrumente – dacă le scăpăm din mână se sparg în fărâme nefolositoare, nocive chiar. Cine a distrus islamul, care a fost nu doar o religie, ci şi o mare cultură, şi l-a transformat o parte în ruină, altă parte în forţă ostilă de distrugere? Cine nu se străduieşte să lase loc studiului aprofundat al fizicii cuantice, al fizicii pământului şi al celei interplanetare și introduce cu sila în mintea şi sufletul semenilor frica de celălalt şi de ce o face fiecare împotriva celuilalt? Sunt marile întrebări care trebuie să frământe omenirea, nu înlocuirea efectului de seră, care ne distruge alimentele şi care trebuie eliminat, cu spaima că încălzirea planetei va anula viaţa pe pământ, ea nefiind decât o consecinţă de etapă, grea şi evident complicată, a marii glaciaţiuni ce-şi urmează logica. Curentul care va instaura din nou logica firească a viului va crea adevăratele elite. Iar înţelesurile acestei noţiuni trebuie redate integral, ca valori indiscutabile în folosul semenilor lor, şi nu identificarea elitelor cu miliardarii lumii ori cu fel de fel de impostori ai ideilor şi ideologiilor.

III

Orientări de I. D. Boroianu

Când gândul nostru a pornit spre înfăptuiri, când orice discuţie se întrerupse, pentru ca în locu-i zi de zi să se aşeze munca modestă a celor ce vor a creia, nimeni n’a ştiut că acum treizeci de ani, o mână de tineri pasionaţi, au avut îndrăsneala începutului şi cu forţele de atunci, grupaţi împrejurul unei idei, au scos primul număr al Gazetei Juridice, publicaţie care a apărut aproape trei ani de zile. Munca noastră deci nu este început, ci continuare. Noi nu putem nesocoti sbuciumul generaţiilor trecute, fără a cădea în păcat. Dacă cei ce-au urmat vor fi având intenţii bune?... Nu putem şti. În tot cazul intenţia fără spirit de iniţiativă, fără curaj, nu este susceptibilă de realizare. Şi pe noi aceasta şi numai aceasta ne priveşte.

Avem înainte exemplul edificator al revistei Spitalul scoasă de studenţime, şi al cărei jubileu de 50 [de] ani a fost sărbătorit, acum câteva zile, de cele mai de seamă personalităţi ale ştiinţei noastre. Când înainte flutură victorios steagul unei credinţe, nu avem decât a-l urma.

Federalizarea forţelor active, în ritmul stării sociale şi a progresului, integrând valorile reale şi disciplinându-le, este o datorie.

Peste curentele importate sau produse directe ale războiului, peste moda sportmeniană injectată de misticism, peste ceeace noi am numi poze postromantice, a trecut vreme.

Dacă transformările sociale au scos la lumină o generaţie plină de viaţă, este o crimă a nu o folosi în sluja unui ideal de cultură, de civilizaţie, de educaţie.

Tineretul e energic. Canalizată, constitue o forţă. Forţa aceasta trebue să ducă războiu mizeriei morale în primul rând.

Degeaba ne vom bate cu pumnii la răspântii, dacă nu vom da Ţării şi omenirii suflete cinstite, suflete nepătate. Să avem curajul faptei bune – nu cultul vorbei – chiar cu riscul pierderilor personale. Nu ne foloseşte la nimic zeflemeaua cu care Românul s’a obişnuit să traverseze orice situaţie fie cât de tragică. În locul exteriorizării manifeste a generaţiei noastre, eu aş îndemna spre ceeace sufletul românesc e mai armonios adaptabil, spre interiorizare, care dă un aspect mai sobru vieţii, mai serios, adică mai aproape de realităţi.

Tinereţea e generoasă şi admirativă. Generoasă, prin pronunţată afectivitate; admirativă, prin exuberanţa şi delicateţea vârstei; prin simplitate sufletească şi iubire nesfârşită.

Entusiasmul nu trebue risipit, ci folosit. Cei ce-şi dau seama de bogăţia aceasta neexploatată, aşteaptă să se coboare în mijlocul ei, făuritorii de suflete. Vor fi aceştia maeştrii catedrei?... Vor înţelege că tineretul are nu numai o viaţă intelectuală, ci şi una adânc sufletească?... Că energiile aceste trebuesc diriguite spre realizări?...

De aceea revista noastră se ’ndreaptă spre oamenii de ştiinţă ai dreptului şi în deosebi spre studenţime. Oamenii de

2019 | Manifest Româneşte | 15

ştiinţă vor asculta glasul celor tineri şi cu bunăvoinţă îi vor îndruma

După simţul pentru grupe [vine] acela pentru familia mai restrînsă.

Teoretic şi practic, specialitatea şi meseria noastră este cea care mai târziu dă direcţie vieţii de stat – organizând-o.

De aici deplina autoritate a părinţilor, a amânduror părinţilor.

Vrem ca tineretul să iasă din nepăsare şi obişnuit. Vrem să se desprindă să gândească bine, corect. Vrem mai ales să-i dăm posibilitatea practică de înfăptuire, de manifestare, de verificare. Ne trebue însă încredere şi perseverenţă, ne trebue solidaritate. În epoca colectivismului, organizaţiunile slabe şi nedirecţionate sunt menite pieirii.

Copiii nu se desfac niciodată de dînşii cu totul. După tată, mama, după mamă fratele mai mare. Ioan Neculce îşi merită cum crede el surorile. Familia poate trimete fetele la călugărie pentru a favorizà ca avere pe băieţi, le poate sacrificà pe toate celelalte pentru una singură. Îngrijirea părinţilor e o impunere legală, şi fiul cel mic, fiica mai tînără, care rămîn la capăt moştenesc averea.

Ne adresăm tuturor ce cred că pot fi folositori Gazetei Juridice, chemându-i lângă noi.

Pe cei mai mari îndrumători, pe tineri colaboratori. În materie de ştiinţă – în speţă a dreptului – nu se poate creia numai cu entusiasm. Entusiasmul însă alăturat cunoştinţei, şi stimulând cunoştinţa, poate fi creator. Socotesc aceasta un răspuns întrebărilor grăbite şi sentinţelor nechibzuite.

Individualismul, care distinge alte drepturi, e străin dreptului nostru. Acesta e un sistem de solidaritate, de solidaritate naturală, unul din cele mai stricte.

Prin el ne-am putea încă ţineà. Ce va fi azi, supt alte legi, de simplu împrumut, de împrumut grosolan, fără el?

(Gazeta Juridică, nr. 1/ 1 decembrie 1930, anul IV, p. 6) (Gazeta Juridică, nr. 1/ 1 decembrie 1930, anul IV, p. 5)

Caracterul dreptului românesc de N. Iorga

Dreptul abstract nu există decît în cărţi. Şi din cărţi, din coduri, ceaiace nu corespunde nevoilor, ideilor, fie şi prejudecăţilor unei societăţi nu se aplică.

Mii de articole rămîn astfel, în toate legislaţiile moderne, fără întrebuinţare. Dreptul concret, ieşit din principiile de existenţă şi din normele de desvoltare ale unui popor, acela e viu în orice moment şi, cu cît e mai des aplicat, cu atîta câştigă în definire şi solidaritate.

El e cu atît mai original, cu cît e mai pronunţată personalitatea etnică însăşi a unui popor. Prin elementele lui, din care e compus, prin împrumuturile pe care le-a primit, prin viaţa de încercări, de verificări istorice pe care a avut-o, poporul romînesc se numără printre acelea a căror originalitate în toate domeniile se învederează cu atît mai tare, cu cît viaţa lui se studiază mai mult. În această originalitate sunt unele principii generatoare care s’ar putea schiţa.

Unul e simţul pentru gruparea organică, un fel de Stammsinn, care n-a dispărut nici pînă acum.

Rudele de sînge, care de obiceiu sînt alături, se simt, se ajută, se apără contra oricării intrusiuni străine. De aici datoria de a vinde pământul, baza existenţei naţionale, numai în acest cerc. De aici întrebarea rudelor, de aici dreptul lor de a „arunca banii“ şi după lungi ani de înstrăinare a moşiei.

De aici şi dreptul rudelor de a cere plata pentru pierderea celui care a fost ucis. Ucigaşul se poate înţelege cu ele. Văduva mai ales poate „achita“ după plata despăgubirii care i s’a oferit şi pe care a admis-o. Nu e un drept penal propriu-zis; fiecare e stăpîn pe trupul său şi-şi poate cere compensaţia jignirilor trupeşti; cînd nu e el, sunt cei din sîngele lui.

16 | Manifest Româneşte | 2019

Profesorul Dimitrie G. Boroianu (1864-1951) text amendat de Radu Boroianu

După licenţa în Teologie cu lucrarea nedepăşită nici astăzi prin profunzimea analizei „Reforma lui Luther în Biserica occidentală” (1890), îşi continuă studiile şi-şi ia doctoratul în filosofie şi pedagogie la Universitatea din Leipzig cu o strălucită lucrare de doctorat la profesorul Rein, tratând despre evoluţia şi organizarea şcoalelor în România. În anul 1896 îl găsim secretar al Cancelariei Societăţii Centrale Agricole a Cultivatorilor din România, societate care-şi propunea lucrarea pământului de către proprietari, direct, nu prin intermediari (arendaşi), ajutorarea sătenilor în nevoie, precum şi o sistematizare a muncilor agricole. Sătenii erau admişi ca membri la rând cu ceilalţi proprietari, ceea ce constituia pentru acea vreme o iniţiativă plină de curaj.

După doctorat şi un scurt profesorat la Seminarul ieşean, în 1902 este numit profesor de drept canonic la Universitatea din Bucureşti. A fost decanul facultăţii în mai multe rânduri şi prorector al Universităţii din Bucureşti, în care calitate a prezidat Senatul Universitar care a ales şi trimis în Parlamentul Ţării pe Nicolae Titulescu. A fost un distins profesor şi un sfătuitor de nădejde al studenţilor, pe care i-a sprijinit sub toate formele. A mai predat Dogmatica, Morala creştină şi Istoria Bisericii. Autor a numeroase lucrări, între care Dreptul canonic, amplă şi documentată lucrare de aproape 1 200 de pagini.

Iniţiator şi organizator al Asociaţiei Presei de specialitate şi director al revistei Viitorul. Apără drepturile materiale şi morale ale responsabililor intelectuali ai satelor: preoţi şi învăţători. Revista se naşte şi moare independentă, [profesorul Boroianu] refuzând ofrande oficiale. A apărut timp îndelungat (1898-1942, suspendată între 1916 şi 1918).

Dimitrie G. Boroianu (1864-1951) ● Ion D. Boroianu (1907-1997)

A fost administratorul Casei Bisericii, demnitate care i-a îngăduit să ajute Comisia Monumentelor Istorice (al cărei membru era) să-şi îndeplinească menirea cu succes în ce priveşte repararea şi întreţinerea locaşelor de cult devenite monumente istorice şi adevărate opere de artă ale geniului înaintaşilor noştri.

Aparţinând unei boierimi vechi, ce devenise o boierime a minţii, a făcut parte ca politician din ramura progresistă a partidului conservator de sub conducerea lui Take Ionescu, fiind în mai multe rânduri ales deputat şi senator la Colegiul III. Ca senator a iniţiat o nouă Lege a clerului şi a organizării bisericeşti, iar ca eminent profesor de Drept canonic şi demnitar mirean al Bisericii a pus bazele ridicării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925).

■ Radu Boroianu este regizor de teatru, fost preşedinte al Institutului Cultural Român (2015-2017), fost ambasador în Elveţia (1997-2001). ● Clişee de Theodorescu-Olaru, extrase din Gazeta Juridică.

2019 | Manifest Româneşte | 17

N

icolae Volonciu a fost, timp de zeci de ani, profesor de drept procesual penal. Totuşi, mai mult decât atât, reprezintă – nu avem nicio îndoială – memoria vie a Facultăţii bucureştene de Drept timp de un secol fără un sfert. Tocmai de aceea volumul Domniei Sale Amintiri din patru ţări ni s-a părut neîndestulător: câte ar mai fi fost de scos la iveală! Astfel, l-am cercetat pe hâtrul profesor, spre-a vi-l mai da oleacă la iveală, cu osebire că, spre cinstea noastră, a fost alături de revista Manifest Româneşte dintru început.

Nota redacţiei: Despre copilăria şi tinereţea profesorului Nicolae Volonciu, dar şi despre viaţa juridică în perioada interbelică, puteţi citi mai multe în numărul al III-lea al revistei noastre: Ne vom întoarce într-o zi: România Mare (1/2018). Ștefan Paraschiv: Domnule profesor, aş dori să facem trecerea dintre „lumi“, de la Regatul României la Republica Populară. Totuşi, aş puncta o concluzie de etapă: ataşamentul juriştilor interbelici faţă de ideea de țară.

Nicolae Volonciu: Păi da, pentru că statul mişcă tot, fără stat nu există societate închegată. Sentimentul naţional e frumos, dar legea nu pleacă de la naţiune, pleacă de la ţară, adică de la stat. De la naţiune pleacă valorile, pe care legea trebuie să le preia, deci e legată şi de elementul de identitate. Ș.P.: V-aţi început cariera în anii ’50, când procesul politic era la ordinea zilei, deşi el a fost recurent în întreaga noastră istorie modernă şi contemporană. Cum aţi trăit această pervertire a dreptului, după instaurarea deplină a regimului comunist?

N.V.: Cum să spun eu, pervertire s-a făcut dintotdeauna, nu numai atunci sau nu numai acum. Fără îndoială, în spatele unor texte de lege sau a aplicării unor texte de lege există și anumite interese, mai mari sau mai mici. Vă dau nişte exemple mai mititele, dinainte de comunism. Era normal ca într-o Românie burghezo-moşieră, în Codul lui Cuza, să se vorbească despre arendă, despre cât ia moșierul, cât ia arendaşul? Sau, în materie de probe să existe așa-zisele probe formale? Era! În materie penală nu am avut niciodată asemenea probe, dar în Codul Civil al lui Cuza existau texte care au dăinuit până târziu, în anii 1930 sau chiar 1940, unde scria că, atunci când stăpânul angajatului spune ceva, e crezut pe cuvânt. De pildă, se judeca salariatul cu patronul. Salariatul zicea: „Nu mi-a dat leafa!“ Judecătorul îl întreba pe patron: „– Domnule, i-aţi plătit salariul omului? Îi sunteţi dator cu 1000 de lei ?/ – Nu!/ – Pe cuvântul dumneavoastră de onoare?/ – Da!“ Şi salariatul pierdea acţiunea. Dându-şi cuvântul de onoare în

18 | Manifest Româneşte | 2019

fața judecătorului, declaraţia devenea probă. Şi astăzi, dacă mărturiseşti într-un proces civil că adversarul tău are dreptate, nu e probă? E probă.

Dar în materie penală nu se poate așa! Deși au fost și acolo păţanii de-a lungul istoriei. De pildă, înainte de revoluția franceză, nobilul era crezut înaintea iobagului. Nobilul zicea că e albă iobagul, că e neagră, iar judecătorul era obligat să-l creadă pe nobil. Sau te judecai cu un popă. Clericii erau crezuți înaintea laicilor!

Judecătorul nu putea trece peste cuvântul clericului. Mai mult decât atât, bărbatul era crezut înaintea femeii! Ș.P.: Nu am ce face, dar remarc în exemplele dumneavoastră caracterul de clasă al reglementărilor amintite. Numai că, după 1948, legea a devenit un instrument politic al luptei de clasă, iar procesul penal, cadrul în care se putea aplica acest instrument…

N.V.: Da, dar procesul politic și procesul penal nu-s totuna. Una e politica și alta e dreptul… Ș.P.: Nu ar trebui să fie totuna, dar adversarii politici, dușmanii de clasă prin procese penale au intrat în puşcărie…

N.V.: E just, dar cred că e momentul să spun că eu practician nu am fost niciodată. Pe vremea aia era și foarte greu și nu era pe placul inimii mele. Teoria era una – o mai înghițeai volens nolens. Cântai cum era partitura. Dar eu nu am fost judecător, procuror, avocat în viața mea. Şi totuşi, nici ca profesor nu a fost mai uşor!

La Facultatea de Drept, ca în toată Universitatea, ca în orice altă instituție, au fost consilieri sovietici.

Universitatea era, ca orice altă instituţie, un sovrom! Până și TAROM de astăzi, fostul LARES interbelic, se numea

TARS – Transporturi Aeriene Româno-Sovietice! Totul era româno-sovietic! Universitatea nu putea să scape. Lângă cabinetul rectorului era cabinetul consilierului sovietic – la el erau cheia și lacătul. Ce spunea el, aia se făcea până la urmă! Consilierul sovietic de la noi învățase destul de bine românește și avea un nume foarte curios: Senkevici – varianta rusească a celebrului Sienkievicz. Acest consilier sovietic știa și puțin drept, pentru că la el acasă se pare că era chiar jurist. În Universitatea din București, în 1948, majoritatea profesorilor universitari fuseseră deja înlăturați. La celălalte facultăți erau mai mulți, dar la noi mai rămăsese Dongoroz. Mari chimiști, medici cu școală făcută la Viena, la Paris nu puteau fi aşa de ușor de îndepărtat, mai ales că la chimie sau la matematică era mai greu să faci politică, însă orice cadru care provenea din vechea intelectualitate, mai ales la facultăţile umaniste, a fost imediat eliminat. Erau, deci, vreo șapte-opt profesori la Universitate din vechea gardă neepuraţi, nemăturaţi politic. Dongoroz a scăpat fiindcă nu a făcut politică niciodată și nici avocatură prea mult. Şi mai ales pentru că nu era burjui! Deci, nefăcând politică, nefiind mare acționar sau băgat prin toate marile probleme negustorești, a scăpat, până l-au scos forţat la pensie la 60 de ani. Ş.P.: Această amânare a epurării lui Dongoroz a fost, am putea zice, marea dumneavoastră şansă: aţi fost ultimul lui asistent. Povestiţi-ne, vă rog, acest început cu totul deosebit.

N.V.: Eu cu Dongoroz am avut o primă întâlnire oarecum ciudată. M-a chemat Oancea, decanul facultății, să mă prezinte profesorului Dongoroz ca viitor asistent al lui: „Domnul Volonciu…“ – „domnul“ sau „tovarășul“, nu mai ştiu cum m-a prezentat. Încă eram pe atunci cu amândouă, dar dacă te adresai după 1950-51 cu „domnule“ era o nenorocire. M-a întrebat Dongoroz dacă vreau să lucrez cu el. Sigur ca voiam! Adevărul e că mie mi se părea că l-am luat pe Dumnezeu de-un picior! Nimeni nu era mai fericit decât mine, iar însuşi faptul că am devenit asistent la Facultatea de Drept din București mi se părea o grozăvie, deşi, e drept, am ieşit șef de promoție după examenul de stat, adică licența voastră actuală. În România interbelică licența asta a existat, dar după aceea nu s-a mai dat niciun examen. Timp de vreo zece ani te duceai la secretariat și îți dădea o adeverință, nu diplomă, că ești absolvent al Facultății de Drept. Apoi vine statul comunist și introduce examenul de stat, cu denumirea rusească, cum doctoratul la ei însemna candidat în științe.

Dongoroz a observat de la început că eu sunt foarte fălos că am ajuns eu asistentul lui, dar vreo șase luni la început era foarte distant de mine. Poate se întreba: o fi știind carte, n-o fi știind? E scula partidului sau nu? E pus să mă supravegheze? Cert e că a avut rezerve, dar, încet-încet, pe măsură ce m-a cunoscut și m-a cântărit exact, după trei ani, deşi nu pot să spun că am fost prieteni, era foarte cald cu mine. Avea o inimă caldă, de multe ori îmi dădea sfaturi apropiate. S-a purtat foarte frumos cu mine.

2019 | Manifest Româneşte | 19

Revin la prima întâlnire. Joia următoare avea cursul – şi eu am rămas cu aceeaşi meteahnă, am ţinut cursurile totdeauna joia. L-am întrebat dacă am vreo obligație, vreo sarcină. S-a uitat lung la mine: „Să fii prezent la 11 fără 10.

Ne întâlnim să mergem împreună spre amfiteatru. Intrăm pe uşa principală, eu primul, dumneata al doilea, ca să știe toată suflarea că dumneata ești noul meu asistent și că ai să ții seminare. Mai e o chestiune, să fii foarte atent să am totdeauna pe masă paharul cu apă“ – din care nu bea, dar își umezea buzele din cinci în cinci minute. Asta era meteahna lui, ținea la obicei. S-a uitat la mine atunci și probabil că fața mea s-a schimbat puțin. Orice începător se dorește de la-nceput maestru! Mi-a cam căzut fața: prima mea sarcină este să îi aduc paharul cu apă? Nu era exact, aşa interpretasem eu… El și-a dat imediat seama şi a îndreptat-o: „Nu dumneata, tu ești asistentul meu. Decât să îmi aduci dumneata, mai bine mă duc eu și îmi aduc apă singur. E o femeie de serviciu care de zece ani îmi aduce, în fiecare joi la ora unsprezece, paharul cu apă. Dumneata să fii cu ochii pe Maria, că s-ar putea într-o zi să fie bolnavă sau plecată. Să ai grijă ca altă femeie de serviciu să îmi pună paharul pe masă.“ Asta a fost prima mea sarcină academică! Mi-a dat o lecție: orice meserie trece printr-o etapă – nu numai profesoratul. Și la prăvălie, nu ajungi din prima zi la tejghea. Întâi ești ucenic și mături în prăvălie. „Până, una alta tu ești ucenicul meu. Nu te supăra că folosesc acest cuvânt și nu trebuie să te supere că ești ucenicul profesorului Dongoroz. Dacă ești bun, o să fii mai mare decât mine.“ – chiar aşa mi-a prorocit. Nu am ajuns eu mai mare decât el, dar oricum… Când am venit eu asistent, el avea deja 57 de ani și am mai fost asistentul lui timp de trei ani, până a ieșit la pensie. Ş.P.: Întâmplarea trădează, bineînţeles, o mentalitate, o credinţă în muncă şi în construcţia trainică. Totuşi, cum reacţiona Profesorul faţă de vremurile tulburi care veniseră?

N.V.: Cum ziceam, el n-a făcut niciodată politică. Nu ştia de politică! Dongoroz îşi vedea de profesorat, atâta doar că el nu mai purta roba. Unii profesori mai purtau și semăna cu aceea a magistraţilor sau a avocaţilor.

Ei, într-o zi a venit consilierul sovietic cu dispoziție obligatorie ca toți profesorii care provin din vechea gardă și nu sunt îmbătați de ideologia nouă să prezinte cu două săptămâni înainte de a ţine cursul textul scris aferent, ca nu cumva să se vorbească ce nu trebuia! La Drept se puneau şi trebuie să se pună probleme juridice, sociale, economice! Şi lui Dongoroz i s-au cerut şapte-opt pagini.

Textul trebuia dactilografiat, tradus si verificat de consilier, care îl aproba. Numai că Dongoroz avea o mare problemă: el era complet detașat de vremurile respective. La cursurile noastre trebuia să se mai și politizeze oleacă, să mai spună ceva care nu avea nicio legătură cu materia. Se făcea o lecție despre recidivă sau participație și trebuia cumva să o aduci din condei ca să vorbești de ultima conferință sau plenară a partidului, despre planul cincinal etc. Politizarea

20 | Manifest Româneşte | 2019

era obligatorie. Dongoroz vine și îmi zice: „Eu nu pot să politizez. Dumneata ești nou, ești din generația asta, ești la curent cu politica.“ – e adevărat ce spunea. Noi, cei tineri, aveam obligația să venim la opt dimineața în fiecare zi să citim articolul de fond din Scânteia – obligație de serviciu.

Nu puteai să ceri să citeşti acasă, dacă aveai seminar de la 10, de pildă. Ziarul se citea în comun și unul dintre asistenți citea cu voce tare articolul de fond. Başca învăţământul ideologic, care se ţinea o dată pe lună. Ideologia era ideologie – ţi-o băgau pe gât cu şomoiogul! Aşa că Dongoroz îmi zice că nu se pricepe și mă roagă să vin la el ca să citesc întotdeauna ce scrie, ca nu cumva să calce în străchini: „Trage-mă de mână sau spune-mi ce să mai adaug acolo.“ Şi când nu mai aveam ce spune…: „Respectăm legislaţia noastră socialistă, benefică pentru clasa muncitoare din România etc.“ Iar el mi-a întors-o: „Ai văzut că eu, profesorul Dongoroz, am ajuns ucenicul tău? La un moment dat te-ai supărat că te-am considerat ucenicul meu.“ Dongoroz era un om destul de distant, dar când îl cucereai, devenea foarte apropiat. De aceea, deşi mă jenam, m-a chemat după aceea şi la Institut de Cercetări Juridice al Academiei, şi la noile coduri…

Ş.P.: Domnule profesor, aţi format multe, foarte multe generaţii de jurişti. Pe unii i-aţi urmărit şi de-a lungul carierei. Aşezaţi, vă rog, în balanţa propriei aprecieri, calităţile unui bun jurist.

N.V.: Știi cum e, depinde pe ce mâini cade balanța!

Sigur, teoretic, un jurist adevărat trebuie să fie un om cinstit, drept, să știe carte evident – că nu poți judeca după ureche sau doar după sentimente. E greu să spui sintetic ce-i trebuie unui bun jurist. Multe îi trebuie. Toți suntem oameni, iar ce face un jurist este o activitate omenească.

Nu se poate să nu fii implicat şi sentimental. Am întrebat judecători tineri și am întrebat judecători bătrâni. Îl întrebam pe câte unul, fost student de-al meu, după două-trei luni unde e și-mi zicea că e la Judecătoria de la Potcoava. „– Şi cum îţi merge?/ – Dom’ profesor, primul meu dosar a fost cu un hoț de buzunare prin pieţe, un tinerel de 18-20 de ani. O noapte întreagă n-am dormit că nu am știut ce pedeapsă să îi dau. Îmi era și milă, că nu avea carte, nu avea ce mânca, dar nici de iertat nu îl puteam ierta.“ Apoi îl luam pe unul care era de zece ani judecător.

Avusese un dosar greu, fapte grave, omor, socoteli și a stat să chibzuiască doar două-trei ore, dacă să îi dea 15 sau 20 de ani!

Ș.P.: Codul Penal şi cel de Procedură Penală din 1969!

N.V.: Da, coduri care au fost foarte bune! Sigur, nu puteam să fiu eu printre corifei. Când s-a făcut comisia de la cod, s-a dat o dispoziție în Monitorul Oficial: „Se numesc în comisia de întocmire următoarele persoane: X, Y, Z.“ Cel care conducea comisia era Maurer – o dată pe săptămână cel puțin trecea pe la comisie. Dongoroz, cel care de fapt scria codul, era „adjunct“ al lui şi apoi veneau marii profesori, penaliști celebri și buni precum Kahane şi Oancea. Pe mine, mai tinerel, Dongoroz m-a chemat tot ca pe un fel de ucenic. Eu aveam grijă de aspectul administrativ. Dădeam telefoane, trimiteam după cafele, sunam la Preşedinţia Consiliului după şoferi. Eu eram un factotum, factor administrativ, dar stăteam tot timpul între ei și ascultam tot ce discutau ei, ba mai mult, au fost câteva situații unde părerile erau foarte încurcate. Trei spuneau într-un fel, trei într-altul. Dongoroz de multe ori nu se pronunţa imediat. Președintele Comisiei, când era de față, mai întreba: „Măi Volonciule, tu ce părere ai? Uite, noi atâţia jurişti nu cădem la pace!“ Și îmi spuneam și eu părerea mea, iar câteodată râdea Maurer: „Vedeţi ce bine e să avem și un copilandru printre noi?“ – ei erau toți oameni de 50-60 de ani, eu nu aveam nici 40. Maurer era glumeţ, era şi Dongoroz, dar mai mult sobru.

Am avut și altă situație, mai delicată. Eu am citit dosare ale Tribunalului Militar din anii 1952-53-54 etc., legate de experiența Pitești şi nu numai. Am cunoscut și persoane implicate, de pildă un fost student de-al meu, chiar din primii ani de asistenție, cam de vârsta mea, și care a fost un foarte bun penalist. Îl chema George Antoniu. A murit acum vreo patru-cinci ani. Eu îi ziceam lui „Georgică“, el, mie, „nene Volonciule“. Niciodată nu mi-a zis pe nume, deși eram de-o vârstă. Fac o paranteză, pentru că lumea se întreabă cum le-am fost eu profesor atâtora de vârste apropiate! Simplu: eu am fost dat la școala primară mai devreme de şapte ani, deşi pe vremuri nu puteai să intri la școala primară dacă nu aveai șapte ani împliniți. Eu, fiind născut în decembrie, am intrat cu dispensă. Abia anul următor în toamnă puteam intra la școală. Aşa am fost eu la 23 de ani cel mai tânăr asistent din toată Facultatea de Drept. Spre deosebire de sistemul actual când se face în anul al III-lea, atunci procedura penală se făcea în anul al IV-lea, împreună cu procedura civilă. Asta până prin anii ’60 şi ceva. În felul acesta, o serie de oameni mai vârstnici decât mine, care au devenit și colegi ai mei, au trecut prin mâna mea, printre care, de pildă, Filipescu sau Zilberstein.

Acesta din urmă era chiar cu şase-şapte ani mai mare decât

2019 | Manifest Româneşte | 21

dintre noi care știa rusește perfect. Venea din Basarabia.

Asta știu numai eu, dar știu și mai multe de la cei care cunoșteau această familie. Neuvenstein, ovrei. Inițial, în acte era numele lui ovreiesc. A stat în Basarabia sub ruși ca Lavrov, a venit în România cu numele de Lavrov, cum de altfel figurează şi în scriptele Facultăţii, și în 1952 și-a schimbat numele în Antoniu. A fost un moment când în Facultatea de Drept nu se socotea la câți români e un ovreu, ci la câți ovrei e un român… Vă mai dau un exemplu.

A plecat Vintilă Dongoroz, a venit Siegfried Kahane. Nu a fost mâna lui, el chiar a spus că nu e bine ce s-a făcut cu pensionarea forţată. Ei, la procedură penală eram în scripte patru: profesorul – Kahane, ovreu; Fred Lazarovici, plecat in ’60-’61 în Israel, ovreu; Sara Bruckman, la fel. Asta era proporția în Facultatea de Drept în vremea când în fruntea României nu prea conduceam noi. Strigam în gura mare prima dată să trăiască Gheorghiu-Dej. Adevărul era că la început coana Ana conducea. A, ca să nu mai vorbesc de profesorul Schleiber care, deşi n-a scris în viaţa lui o carte, era redactor-şef la Justiţia nouă, în ’52-’53, unde a apărut primul meu articol. Era titular la Teoria statului şi dreptului, care pe vremuri se făcea la Filosofia dreptului, unde înainte de comunişti era Mircea Djuvara, pe care eu nu l-am mai apucat în facultate.

mine! El era ovrei, iar din cauza legislaţiei împotriva ovreilor din 1938-40 nu a apucat să termine liceul. După 1944 a dat câte doi ani într-unul până şi-a dat bacalaureatul, pe care l-a luat la un an după mine. După facultate a devenit asistentul bătrânului Stoenescu la procedură civilă. Apoi a fost şi Costică Bulai, născut în 1926, la fel, mai mare ca mine. El a fost dat afară după treaba cu Budapesta, că ar fi avut legături cu niște studenți de la Filosofie – de sus, că Filosofia era în clădirea noastră, la etaj – care s-ar fi solidarizat cu evenimentele din ’56. Ăia toți au făcut pușcărie, iar pe Costică l-au dat afară de la facultate și l-au trimis în Bărăgan, la un consiliu popular, ca secretar.

De acolo l-a luat Ionașcu la Institut.

Revin la Antoniu. Georgică Antoniu a fost asistent la noi, pe urmă... Bine, trebuie să fac o altă paranteză pentru a înţelege vremurile. Întâi de toate că nu îl chema Antoniu.

Era al treilea nume al lui. Georgică Antoniu nu era Georgică Antoniu. Înainte, când era student și asistent în Facultatea de Drept, îl chema altfel: Lavrov. Era singurul

22 | Manifest Româneşte | 2019

Odată asistent, asta lui Georgică i s-a părut cam puțin.

A plecat din facultate și a intrat în magistratura militară.

Evident, la magistratura militară veneau dosarele gata făcute de la anchetatorul de securitate, că milițianul nu făcea anchetă în materie politică. Când era colonel de justiție militară și ajunsese adjunctul unui general care conducea pe vremea aceea Tribunalul Militar, am mai citit prin dosarele care nu erau la mâna oricui. Am avut acces la dosare penale, cu destule condamnări la moarte. Aşa se face că ştiu de Piteşti şi de alte procese politice. Nu le-am citit pe toate, doar câteva, dar i-am zis: „Măi Georgică, cum făceai tu hotărârile alea, cum le motivai?“ A răspuns că la primul dosar nu a putut dormi și că a avut multe scrupule până a reușit să facă motivarea. Pe urmă, la al doilea, nu a mai stat. L-a copiat pe primul și schimba numai numele și prenumele. Motivarea era aceeași la toți condamnații la moarte. Mi-a spus că avea în mapa lui 124 de hotărâri de condamnare la moarte ale generalului Petrescu, contrasemnate și redactate de el. Cred că spune ceva și asta din punct de vedere moral: deşi eu am fost în relații deosebite cu el şi carte știa, nimic de zis, a fost, la un moment dat în viață puțin carierist. Nu trebuia să îmbrace haina militară și să ajungă colonel de justiție la Curtea Marțială. Cu toate astea, l-am recomandat ulterior. M-a întrebat și Maurer ce fel de băiat e Antoniu şi i-am răspuns că știe carte, că merită să fie luat la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei. Adevărul e că l-am preţuit totdeauna: minte avea, bun jurist era, că era ovreu n-a contat. Eu nu am fost antisemit – am avut și cunoștințe, chiar relații bune cu nația asta – şi asta apreciez şi la voi. *

Ș.P.: Ce valori pe care le-ați întâlnit în copilărie vă lipsesc acum?

N.V.: Trăind într-o familie de clasă de mijloc, totuși era o anumită ținută morală. Plus o disciplină. Părinții mei, școlindu-se amândoi în alte condiții, erau învățați cu rigoarea, cu disciplina nemțească. Dacă vedea tata că nu mi-am lustruit pantofii sau că m-am dus încălțat cu noroiul în casă și că nu m-am descălțat, mă trăgea de ureche! Şi aceste lucruri să ştiţi că m-au ajutat. De pildă, eu la unsprezece ani, stând cu părinții mei și cu familia la Cernavodă, unde am terminat școala primară, a trebuit să merg la Constanța, la Liceul „Mircea cel Bătrân“, care nu avea pe vremea aceea internat. Tata, când m-a înscris la liceu, a vorbit cu secretarul, care i-a zis să găsească o gazdă.

Aşa că a trebuit să stau la diverse familii.

Apoi, eu mamei mele i-am vorbit cu „dumneavoastră“ până ce am terminat studenția. Cu tata la doi-trei ani mă jucam cu trenulețul şi-i ziceam: „mă, tu!“ În schimb, de mama nu mi-era frică, deși mă mai altoia din când în când.

Tata nu m-a bătut niciodată, dar când se uita așa mai aspru la mine îmi venea să mă bag sub masă de frică. Aveam o frică nemaipomenită de tata! L-am respectat în mod deosebit, mai ales că el, fiind și militar, avea o atitudine mai cazonă. Unele lucruri se deprind din copilărie şi toate acestea mi-au prins bine, începând cu momentul în care am fost la gazdă: nu am făcut mofturi. „Ce e în farfurie se mănâncă tot!“ Ș.P.: Și metaforic vorbind?

N.V.: Da, pentru că am trecut și prin zile grele.

Gândește-te: în timpul studenției mele nu erau bursele de azi, nu erau cămine. E drept că am avut un mare noroc cu devalorizarea banului, inflația extraordinară încât ajunsese banul de nimic. Rata era trei milioane si veneau unii cu sacul! Gunoierii măturau milioanele de pe jos! În septembrie 1946 am luat cameră mobilată și plăteam trei sute de mii de lei pe lună. În primăvara lui 1947, prin mai, cât credeţi că era un bilet de tramvai la clasa a doua? Era cinci sute de mii de lei! Gospodina la care stăteam împreună cu un student de la Politehnică dorea să ne dea afară! Cu trei de mii de lei cu cât închiriaserăm noi cu câteva luni înainte acum nu mai puteai să iei o legătură de ceapă! Pentru trei milioane am primit la schimb 18-20 de lei noi. Acea reformă monetară a fost unul dintre mijloacele luptei de clasă. Pe cei bogați i-au lichidat material, moșierii deja fuseseră ciupiți, prin reforma agrară. Maximumul de teren agricol a fost o sută de hectare. Asta a fost prima etapă: îngrădirea. A venit apoi şi momentul 3-5 martie 1949 – ca să vedeţi câtă ideologie comunistă știu! –, când Comitetul Central hotărăşte să lichideze integral clasa moșierească.

mă gândesc la chestiile astea, că îmi dau seama că mintea mea nu poate să le rezolve. Niciodată nu am fost ateu. Nu m-am declarat nici un foarte bun creștin. Tata era catolic, mama, catolică. Eu am fost botezat catolic şi aşa am rămas până când am intrat la școală. Atunci, în 1934, tata, care simțea că nu e foarte bine apreciat ca romano-catolic față de colegii lui militari, s-a dus la primărie cu certificatul meu de naștere – care era o foaie mare, ca o diplomă, cu multe rubrici, între care și confesiunea. Avea şi o rubrică de observații, unde se făceau completări. S-a dus în fața ofițerului de stare civilă și a declarat: „Vă rog să consemnaţi voința mea ca în actul de naștere, în locul confesiunii romano-catolice, la observații să scrieți că tatăl declară în mod solemn și semnează că Nicolae-Desideriu, lipsit deocamdată de exerciţiul drepturilor civile, trece la greco-catolici“. Aşa că, prin dispoziție civilă am trecut la greco-catolici în 1934, pentru paisprezece ani. De ce? Am devenit ortodox prin voința legii în 1948, când s-a desființat ritul greco-catolic și s-a spus că de a doua zi toți greco-catolicii rămaşi sunt ortodocși! Ș.P.: Cum aţi trait iubirea?

N.V.: Eee! Am fost un romantic, să ştiţi! Am iubit de pe la 14 ani, iubiri copilăreşti! Apoi, pe la 18 ani îmi venea să mă dau cu capul de pereți că nu mă iubește gagica! De însurat m-am însurat când am pus minte. Tata s-a însurat la 30 de ani, eu cu un an mai devreme. Am zis eu că făceam o partidă bună. Aşa a fost: am avut o casă de piatră, m-am înțeles foarte bine cu soția. Aici eu am cedat din punct de vedere religios, pentru că în 1956 aveam două mari probleme. Nu cred că mai făceam mulți purici prin Universitate dacă se afla că eu am făcut nunta cu popă ortodox. Soacra mea ținea neapărat ca fata să fie mireasă, îmbrăcată ca atare şi cununată de popă. Eu am zis: o iau şi, dacă vreți o slujbă religioasă, nu țin la o anumită religie. Vreți popă ortodox, mă cunun la popă ortodox, dar nu în biserică, că se află şi mă dau afară. Aşa că am făcut nunta acasă, în curte, cu 30-40 de persoane. Fata era dintr-o familie de greci, venită cu vreun secol în urmă la Brăila. Copilul l-am botezat catolic, iar soția a fost de acord. După 50 de ani de căsătorie, când am făcut nunta de aur în București, a fost de acord să chem un popă de la Bărăţie. Simţea ea totuși că eu parcă trag către Vatican, deşi n-am nimic cu ortodoxia.

Poate că Biserica Ortodoxă e mai curată, pentru că Vaticanul a făcut și multă politică, prea multă politică. Ș.P.: Ce este dreptatea?

N.V.: Mi-e greu să spun, dar cred un lucru: ceea ce ar trebui să aibă toată lumea este măcar sentimentul de dreptate, adică să îşi dea seama ce este este curat, cinstit, firesc. Numai aşa este posibilă o judecată dreaptă.

Ș.P.: În acelaşi registru al valorilor, aş vrea să ne vorbiţi despre credinţa dumneavoastră.

N.V.: Credinţa, practic, e relația om-Dumnezeu. Fiecare gândește într-un anumit fel. Și filosofii, și ateii, și credincioșii – fiecare are o judecată intimă. Eu nici nu încerc să

■ Nicolae Volonciu este profesor emerit de procedură penală al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.

2019 | Manifest Româneşte | 23

J

us est ars boni et aequi. Cum definim, totuși, binele și echitatea în contextul înfăptuirii justiţiei? Consider că nu putem da un răspuns concret, chirurgical, general valabil, fără a părea de-a dreptul obtuzi. Putem, cel mult să prefigurăm la nivel ideatic spre ce tindem, cu ce ne confruntăm și ce să întrebăm.

Pornind de la această idee, găsesc extrem de util demersul de a încerca să cunoaştem fenomenele în profunzime, să nu ne cantonăm de termeni juridici abstracți, fără să analizăm prin filtrul propriei rațiuni, astfel încât să ne punem următoarea întrebare: dreptul, ca artă, poate fi învățat sau este ceva intim legat de caracterul fiecărei persoane, astfel încât ar fi o calitate întru câtva înnăscută.

Desigur, dreptul, ca disciplină de studiu, este predată în facultățile de specialitate, materia fiind împărțită, mai mult sau mai puțin oportun, pe mai mulți ani de studii.

Privit astfel, mecanic, denaturat de consecințe, decontextualizat și secat de caracterul lui social, nu am reținere în a spune că dreptul se poate învăța, facil, prin antrenament.

Totuşi, „povestea“ nu se termină aici și nu puține sunt exemplele celor care obțin o diplomă a unei facultăți de drept și ajung să profeseze, cunoscând, poate, în detaliu textele de lege, dar nu și rațiunea lor – și, poate mai important, fără a avea o cultură generală vastă şi variată şi una juridică, de specialitate. Putem considera că acest „profesionist“ al dreptului „decontextualizat“ este un profesionist în adevăratul sens al cuvântului? Un „profesionist“ care știe mereu răspunsul tehnic, normativ, dar nu îl poate decanta în realitățile sociale, întrebându-se doar dacă o soluție este sau nu prevăzută de lege, ci nu și necesară și oportună, poate fi extrem de periculos, atât pentru sine, dar mai ales pentru alții.

Aşa fiind, problemele în sistemul de învățământ juridic există. Aș fi ipocrit să neg acest aspect, dar nu ar fi util să le enumăr in extenso. Totuşi, prima chestiune ce trebuie analizată este legată de cauza principală generatoare a acestor probleme. Din păcate, mă refer, fără a fi, poate, cea

mai potrivită persoană pentru acest demers, la lipsa generală de cultură și la pretenţia iluzorie de autosuficiență și de cunoaștere pe care prea mulți decidenți o au despre sine și despre domeniul în care activează1.

Pe de altă parte, nu contest alte tipuri de probleme, precum existența unei inflații legislative evidente la acest moment, însă nu aceasta este chestiunea cea mai delicată, de natură a nu permite o dezvoltare pluridisciplinară a juristului, care afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că nu are timp de a se informa și în alte domenii – fals argument vehiculat încă din facultate, pentru că, nu-i aşa, „a fi student la drept îți ocupă tot timpul“... Este drept că nu există şi nu se asimilează cultură cu forța.

Dar poate exista intenția de informare și de dezvoltare la nivel individual, iar acesta este punctul de plecare pentru concretizarea demersului cultural. Spre deosebire de generațiile anterioare, când procesul de informare era dificil, laborios, generația noastră (încă mă autoinclud, în mod optimist, în generația tânără) are acces la o cantitate imensă de informație.

Problema actuală nu este accesul la informație, ci trierea acestora, alegerea informațiilor utile, prin operaţiuni intelectuale de analiză şi sinteză, care ajută la dezvoltarea individului și a societății.

Am început facultatea în 2012 și – cât de clișeic poate suna – îmi aduc aminte foarte bine prima zi. Eram dornic de a afla lucruri noi, dar aș spune că mai degrabă eram curios de necunoscut, decât interesat de fundamentele etice și morale ale dreptului. Încă priveam dreptul în mod „aseptic“, „matematic“, ca pe o simplă disciplină pe care o poți învăța doar din cărțile profesorilor de la curs. Etica și morala, în sens larg, sunt concepte ce se cristalizează în timp, după ce studentul are deja o bază cultural-juridică cel puțin parțial fundamentată. Am avut frumoasa ocazie de a colabora încă din primul an cu profesori de o vastă cultură, care încercau nu doar să transmită o informație tehnică, ci şi să ne facă să înțelegem principii, contexte și ne învățau că a gândi liber este, în mod indubitabil, esenţial în acest

2019 | Manifest Româneşte | 25

domeniu. Recunosc, poate la început nu înțelegeam de ce se insistă pe acest ultim aspect. În timpul facultății, îmi permit să spun că se cristalizează raţionarea juridică în sens strict, dar există riscul opacizării raţionărilor sociale și logice, fără de care un raționament juridic fundamentat, bine contextualizat, nu se poate realiza. Am avut profesori cu o stăpânire incredibilă a limbajului tehnic al dreptului, dar voi rămâne recunoscător faţă de aceia care ne-au demonstrat că sunt, mai presus de profesori și profesioniști ai dreptului, oameni care au pasiuni, emoții și, poate cel mai important, cultură pluridisciplinară. Conceptul de intelectual a fost acaparat, din păcate, de impostură. Nu mai e la modă să fii informat pluridisciplinar, nu mai e util să știi și una, și alta – mai degrabă mergi pe ideea superspecializării punctuale, care nu dă atâtea bătăi de cap.

Cu rezerve, consider că în alte domenii ar putea să funcționeze, dar în drept, extrem de rare sunt situațiile în care o anumită situație se poate rezolva în mod corect și complet doar prin aplicarea seacă a normelor legale.

Ca student, e foarte ușor să cazi pradă ideii că facultatea de drept presupune un stil de învățare similar cu al altor facultăți. Aşa fiind, consider că facultățile de drept au un rol esențial, nu doar de a da societății juriști, pregătiți de a intra pe piața muncii. Facultățile de drept trebuie să formeze mentalități, să dea societății juriști ancorați în realitate. Orice altă soluție este nu doar tristă, ci chiar periculoasă pe termen lung.

Studentul la drept trebuie să înțeleagă: deși ce studiază în anii facultății este preponderent tehnic, va ajunge să lucreze în societate și pentru societate, indiferent de profesia juridică aleasă. Așadar, inteligența socială, inteligența emoțională, empatia și cultura, în general, sunt esențiale pentru a evita mediocritatea.

Desigur, studentul are nevoie de ghidare în acest drum al cunoașterii. Facultatea de drept, în sine, oferă doar cadrul necesar (nu neapărat optim) pentru atingerea nivelului de profesionalism spre care trebuie să tindă studentul. Desigur, în cazul unei lipse de interes din partea acestuia, orice ghidare ar fi insuficientă și, corelativ, chiar în pofida unui mediu instituțional nu chiar oportun, un student cu viziune se poate afirma. Observăm, așadar, că nu neapărat mediul extern, ci mai degrabă prefigurările interne sunt de natură să permită dezvoltarea continuă a individului.

Așadar, putem vorbi despre valori și despre „încremenirea“ studentului în prezent. Existența unui set individual de valori și de dorințe privind evoluția profesională este indispensabil, deşi, în contextul actual, incertitudinea se manifestă în mod pregnant și cu privire la perspectivele de carieră. „Încremenirea“ studentului în prezent se manifestă prin incapacitatea acestuia de a înțelege rolul perioadei lui de formare. Absolvirea facultății nu mai este un scop în sine, ci doar o rampă de lansare, un prim pas pe un drum ascendent, laborios, pe care există riscul de a ne plafona pe orice treaptă. Din păcate, prea multe sunt cazurile de per-

26 | Manifest Româneşte | 2019

soane care, după absolvirea facultății, nu doar că nu ajung la nivelul de performanță scontat, dar nici măcar nu rămân să lucreze în mediul juridic. Contextul social, deși nu debordează de beneficii, nici nu este unul total ingrat, chiar în comparaţie cu alte timpuri. Ca o rugăminte către cei nemulțumiți de locul unde se află la acest moment – nu folosiți „țara“ ca motiv să nu faceți nimic.

Privind în ansamblu sistemul de învățământ juridic – chiar dacă vreau să evit replici din celebra scriere a lui Constantin Negruzzi Alexandru Lăpușneanu –, se observă că un număr foarte mare de persoane sunt astăzi licenţiate în drept. Desigur, acest aspect, scos din context, ar trebui să fie îmbucurător, însă, în ce privește nivelul de pregătire mediu, mă văd nevoit să afirm că nu este la un nivel dezirabil. Sunt elite, au fost și vor fi, însă aceștia nu pot ridica în totalitate o generație. Imaginea societății se reflectă veritabil la nivelul omului mediu. Studentul „mediu“ – dacă îmi este permisă formularea – cunoaște cu titlu general normele juridice, problema majoră fiind la carenţele cultural-sociale de care dispune, iar aceste aspecte nu se pot suplini prin simpla – şi chiar facila – obținere a unei diplome. Acum câteva generații, a fi jurist reprezenta o mare realizare, iar persoanele aflate în această ipostază puteau îmbunătăți în mod real contextul social la care luau parte. Ca în orice domeniu, masa devalorizează individualitatea, cantitatea ştirbeşte din calitate.

Din timpul facultății, am observat deficiențe în modul în care studenții percep raţiunea studiilor de drept: „Merg acolo ca să învăț şi să aplic legea (sic!) și să particip la ‹‹actul de dreptate››.“ Dacă ar fi posibilă schimbarea de optică în sensul de a urma o facultate de drept pentru a înțelege realitățile sociale în ansamblu, pentru a înțelege rolul pe care un jurist îl are în societate, pentru a contribui la rezolvarea problemelor ei, și dacă studentul şi-ar însuşi, înţelegând, acest punct de vedere, consider că s-ar ajunge, poate indirect, dar eficient, pe termen lung, la înfăptuirea, cu adevărat, a „dreptății“. Pentru a duce ideea la nivel abstract, nu orice jurist care își propune să fie drept va reuși în acest demers, dar orice om de valoare care acționează în acest sens, chiar fără a avea neapărat o deplină cunoaştere a dispoziţiilor legale, probabil va reuși.

Din perspectiva cadrelor didactice, încercarea de a face o materie plăcută studenților se poate arăta problematică.

Poți fi foarte tehnic, fără amprentă personală (empatică și socială), iar în acest caz încercarea va fi sortită eșecului.

Chiar dacă o astfel de abordare poate fi utilă în anumite cadre mai rigide, nu o consider oportună la nivelul facultății. Când ai în față oameni în formare, încă maleabili în gândire, trebuie să încerci să le satisfaci setea de informație într-un mod interactiv și să profiți de această elasticitate.

Activitatea de seminarizare, cu precădere, nu trebuie să

aibă caracterul unui „maraton unilateral“ de cunoștințe juridice din partea profesorului. Studenții trebuie să se simtă implicați, să se simtă pe de-o parte, înțeleși, și pe de altă parte, capabili să înțeleagă. Din proprie experiență, pot spune că din perspectiva studentului e destul de ușor să te simți depășit de situație cu privire la aspectele tehnice ale unei materii. Cred că omul din spatele catedrei care are rolul de a naște întrebări în mintea studentului, de a stimula studenții să gândească. A gândi cu mintea ta este, în universul juridic, chintesența dezvoltării individuale, prin cristalizarea unui mod de raționare individual, logic și critic. Dacă astfel de antrenament intelectual nu există, oamenii vor fi nu numai influențabili, dar, în definitiv, ridicoli.

Dialogul socratic, tot mai renegat în sistemul juridic actual, este util. Un dialog socratic adaptat studenților este cheia unui învățământ eficient. Din păcate, prea des unii dascăli impun un punct de vedere, refuzând orice alte idei sau chiar nuanţări. Abordarea este nefastă, întrucât se retează orice punere la îndoială posibil pertinentă atât a unor norme edictate de legiuitor, care, fiind create de oameni, pentru oameni, se pot dovedi inoportune, chiar eronate, cât şi a unor abordări doctrinare care se pot dovedi, oricând, lipsite de infaibilitate. Dreptul, deși este numit cu ostentație „matematica științelor sociale“, nu este de cele mai multe ori atât de clar precum o știință tehnică. Ce înseamnă dreptul din punct de vedere didactic, te pot învăța alții. Ce este just, echitabil şi moral este de datoria fiecăruia să afle.

Mai departe, dar în aceeaşi ordine de idei, nu pot fi negate probleme majore ale sistemului de justiție din România, cel însărcinat cu înfăptuirea dreptăţii. Nu voi aborda detaliat aceste probleme ale unui sistem care oricum este hăituit din toate direcțiile cu intenții cel puțin discutabile. Consider că dreptul la întrebare ar trebui valorificat cu încăpăţânare şi în acest domeniu. Altfel spus, ar trebui, în primul rând, ca diverse demersuri ce vizează, măcar tangențial, problemele justiției să se concretizeze în întrebări clare, adresate în mod ferm, nu doar în luări de poziție fără a înțelege contextul pentru care „pozezi“ ca victimă, iar în al doilea rând, aceste întrebări să își găsească răspunsuri în mod competent şi complet. Din păcate, observăm că o astfel de desfășurare de forțe este departe de a fi aplicabilă în acest moment în România. Proteste fără o organizare clară și reprezentanți care se fofilează cu dibăcie pentru a evita confruntarea problemelor colorează strident cadrul social-juridic actual.

România are nevoie în primul rând de viziune. Fiecare generație s-a confruntat cu propriile probleme și de fiecare dată s-a trăit cu impresia că mai rău nu se poate. Nu vreau să par pesimist, dar realitatea continuă să contrazică acest punct de vedere. Fără viziune, România aleargă în gol – fără

2019 | Manifest Româneşte | 27

hartă, fără a urmări măcar un punct cardinal sau o potecă.

Aleargă haotic fără a putea măcar să-şi dea seama că s-ar afla la finalul cursei dacă ar ajunge, din hazard, acolo. În încercările zilnice, mi-ar plăcea să cred că fiecare dintre noi ar putea să își contureze un plan de acțiune, bazat pe ceea ce își dorește să vadă schimbat, nu pe ce este simplu și comun: formarea unei rutine surde la evenimentele cetăţii.

Contextul social este profund destabilizat și, oricât de optimist mi-aș propune să fiu, nu pot să neg conflictul dintre politic și social. Știu doar că atât timp cât nu ne așezăm – metaforic – la aceeași masă, nu putem să conturăm o viziune eficientă. Nu știu care ar trebui să fie răspunsul... și, mai grav, nu știu ce întrebări ar trebui să fie adresate, dar știu că orice solicitare, de ambele sensuri, ar trebui să fie justificată de rațiuni clare, iar dreptul la întrebare ar trebui valorificat în mod eficient, prin comunicare efectivă și, de ce nu, sinceră, debarasată de interese personale, de grup sau de culori și direcții politice.

Deși cele două planuri, cel de învățământ și cel al sistemului de justiție, pot părea distincte, există numeroase puncte comune. Gândirea critică, juridică, folosită în mod constructiv, se dezvoltă de pe băncile facultății. A nega rolul facultății în dezvoltarea sistemului de justiție este un afront la ideea justiției în sine. Este de datoria cadrelor didactice și, mai ales, a studenților din generațiile actuale de a reuși să aducă mentalități mai sănătoase în față, de a impune un nou mod de gândire şi de a face lucrurile, de a ști când și cum să pună întrebări, de a ști când să se așeze în bancă și să primească un răspuns cu tact și când să se ridice și să protesteze vehement împotriva unor soluții nedrepte.

Desigur, a da răspunsuri este dificil. Răspunsurile constructive sunt benefice, dar ele suscită discuții, nu încheie tranșant dezbaterea. Răspunsurile evazive nici nu răspund integral problematicii, nici nu suscită alte discuții, iar singurele răspunsuri inutile sunt cele care distrug întrebările. În acest ultim caz, a pune „altă întrebare“ nu este deloc facil...

Totuşi, nu mă refer aici la întrebări inutile, lipsite de substanță. Întrebările sunt cheia progresului, însă o întrebare utilă nu este, mereu, ușor de formulat, necesitând, în primul rând, conștientizarea contextului în care trebuie să intervină, precum și unde să căutăm sau pe cine să întrebăm pentru a găsi un răspuns care nu distruge întrebările, un răspuns interesant2.

Altfel spus, e nevoie de acțiuni concrete în sensul visat de generațiile trecute pentru noi și pentru generațiile ce o să vină. Mereu va exista conflictul între generații. Vor exista întrebări la care cineva nu acceptă un anume răspuns și, în mod corelat, răspunsuri la care cineva consideră desuet și inutil a adresa întrebări suplimentare. Fie între studenți și cadre didactice, fie între actorii din sistemul de justiție și decidenții politici vor exista mereu conflicte cel puțin ideologice, dacă nu şi privitoare la acțiunile întreprinse în mod concret.

28 | Manifest Româneşte | 2019

Nu îmi propun să găsesc o soluție, un răspuns exhaustiv. Nu consider că ar fi posibil astfel de țel și, în contextul celor spuse mai sus, ar fi un demers greșit. Aș leza dreptul fundamental la întrebare. Îmi propun doar să subliniez un adevăr pe care toți îl știm, dar poate căruia nu îi realizăm consecințele nefaste. Trebuie să înțelegem rolul pe care îl avem, să știm cum să colaborăm și să ne exprimăm, în mod manifest, românește.

■ Radu Togan este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi doctorand în materia dreptului civil la Facultatea de Drept (Universitatea din Bucureşti).  

Note 1 – [...] V-am spus să puneţi mâna să munciţi.

Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră, V-am spus că n-o să placă nimănui Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat Şi că situaţia e mai complexă, Nu-i intelectualul - servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri Umflând la cifre şi mimând tumulturi Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi, Cu papagali care ţin loc de vulturi. [...]

V-am spus, concetăţeni analfabeţi, Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.

Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

(Analfabeţilor – Adrian Păunescu) 2 – Adâncă-i noaptea, orele profunde.

Gemând, spre raftul cărților mă-ndrum și-ntreb în șoaptă fiece volum: – Tu eşti ? Şi cartea fuge şi se-ascunde. [...]

(Întrebare – Radu Gyr) 

2019 | Manifest Româneşte | 29

Vivat magister! de prof. univ. dr. Valer Dorneanu

E

ste un mare privilegiu pentru mine să răspund generoasei invitații a reputatei reviste Manifest Românește de a dedica o evocare aniversară lui Nicolae Popa, profesorul meu şi al atâtor generaţii de jurişti, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani.

A vorbi despre asemenea personalitate este și foarte ușor, dar și foarte dificil. Este ușor, întrucât cariera distinsului și ilustrului profesor, din spița marilor predecesori din perioada interbelică, cuprinde un curriculum vitae în care se înscriu o vastă activitate didactică, academică și științifică, o bogată experiență profesională materializată în funcții publice importante cu profil juridic, o listă de lucrări neîncăpătoare în câteva pagini (peste 80 de articole și studii și peste 20 de cursuri sau monografii), toate acestea putând fi calificate prin numeroase adjective și superlative ușor de găsit.

Când spun că acest demers este și dificil, mă gândesc la complexitatea magistrului, la calitățile Domniei Sale de excepție, la însușirile umane, intelectuale, culturale, colegiale, la starea de bine și de optimism pe care ți le inspiră, care nu pot fi ilustrate printr-o simplă enumerare curriculară, prin folosirea statisticii, pentru că se iveşte riscul simplificării, chiar al banalizării evocării marii personalități care este. În asemenea context, te poți întreba, desigur, care dintre calitățile magistrului îl definesc mai bine. Aceea de profesor?

Aceea de decan sau conducător de doctorat? Aceea de redactor-șef? Aceea de consilier prezidențial? Aceea de judecător?

Aceea de Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de Președinte al Curții Constituționale? Care dintre „semnele“ acestor importante demnități i s-au potrivit cel mai bine?

Răspunsul simplu și categoric este: toate!

Profesorul Nicolae Popa a exercitat toate aceste calități, funcții și demnități în condiții de excelență, dovedind o pregătire profesională profundă, o responsabilitate și o conștiinciozitate la nivelul cerințelor, atribuțiilor și rolului instituției respective, obiectivitate, disciplină și corectitudine. Domnia Sa a dovedit că face parte dintre acei profesioniști, din păcate nu mulți, care pot aplica în mod fericit înalta pregătire teoretică la cazurile concrete

32 | Manifest Româneşte | 2019

ale practicii. Un jurist complet nu poate fi acela care strălucește teoretic, dar nu poate îmbina această calitate cu practica. După cum nici un bun practician nu se ridică la nivelul unui magistrat, de exemplu, dacă nu are și cunoștințele teoretice necesare.

L-am cunoscut pe profesorul Nicolae Popa în anul 1962, când, la intrarea în Facultatea de Drept a Universității din București, l-am găsit asistent la disciplina Teoria Statului și Dreptului. Ne-au surprins pe mine și pe colegii mei tinerețea profesorului, dublată de vocea baritonală care impunea ascultare, apropierea față de noi, „bobocii“, știința și talentul Domniei Sale de a face mai tangibilă relația noastră cu profesorii, care pentru noi păreau zei, „monștri sacri“.

Cred că a fost o șansă pentru noi să-l avem dascăl pe Nicolae Popa, asistent al profesorului Ioan Ceterchi, la una dintre cele mai importante discipline ale dreptului, aceea care te familiarizează cu principalele noțiuni, concepte, definiții și principii ale dreptului, te ajută să-ți formezi limbajul juridic. Seminarele Domniei Sale ne-au ajutat pe noi, învăţăceii, să pătrundem tainele teoretice și destul de abstracte ale cursului universitar, astfel că-l putem asemui, metaforic, desigur, cu învățătorul care ne-a pus creionul în mână, întrucât Domnia Sa ne-a deprins cu abecedarul profesiei de jurist. Și, apropo de seminare, dar și de relațiile noastre din afara orelor de curs, l-am considerat și atunci și acum, tot metaforic vorbind, un adevărat diriginte de clasă, prin lecțiile de viață oferite și comportamentul dumnealui afectuos față de zburdălniciile noastre studențești.

Revenind totuși la încercarea de a alege dintre multiplele dumnealui calități, activități şi realizări, pe aceea care i-a marcat viața și a lăsat cele mai însemnate „urme“... Ca să dăm Cezarului ce este al Cezarului, este evident că trebuie să remarcăm opera științifică a Domniei Sale, la care a gândit și a zidit și în timpul în care a exercitat diverse demnități publice.

Desigur, nu este nici locul și nici cadrul pentru a face o exegeză asupra lucrărilor magistrului, mai ales că aceasta ar fi chiar o cutezanță din partea mea, pe care nu mi-o permit.

Nu pot, totuși, să nu subliniez faptul că întreaga dumnealui operă este străbătută de un spirit enciclopedic, de o abordare comparatistă a subiectelor analizate, precum și din punctul de vedere al istoriei filosofiei dreptului. Nu cred că exagerez afirmând că întreaga operă a Domniei Sale, realizată singur sau în colaborare cu profesori la fel de valoroși și, în special, cei din

școala juridică de la Craiova, condusă de regretatul academician Ion Dogaru, este alcătuită din lucrări de referință, adevărate repere științifice nu numai pentru specialiști. Dintre aceste lucrări, voi evoca doar două: primul curs din țară de Teoria generală a dreptului, realizat după Revoluția din 1989, respectiv în 1992, și Filozofia dreptului. Marile curente, scrisă împreună cu colectivul profesorului Ion Dogaru, pe care însuși profesorul Nicolae Popa o consideră cartea dumnealui de suflet, într-un interviu memorabil acordat revistei Legal Point. Și, dacă tot m-am referit la acest interviu, mi se pare semnificativ și foarte important de reprodus definiția pe care autorul o dă noțiunii de drept: „Dreptul este știință (poate cea mai veche), în sensul de ansamblu de idei, noțiuni, concepte, principii, prin intermediul cărora fenomenul juridic poate fi gândit și explicat. Dreptul este, în egală măsură, tehnică și artă“.

Trecând la celelalte dimensiuni ale activităţii Profesorului, nu putem omite latura civică, calitatea Domniei Sale de intelectual român responsabil, de om al cetății, pe care a manifestat-o întreaga viață. Meritoriu este în special faptul că, după evenimentele din decembrie 1989, magistrul a pus la dispoziția autorităților de tranziție și apoi a instituțiilor fundamentale ale statului înalta dumnealui expertiză de specialitate, atât pentru configurarea noilor structuri de putere, cât și pentru organizarea și funcționarea acestora. Mă refer atât la perioada C.P.U.N.-ului, cât și la perioada de mandat a Adunării Constituante, în care a sprijinit științific Comisia condusă de regretatul profesor Antonie Iorgovan la elaborarea Constituției din 1991. De sfaturile dumnealui profesioniste și inteligente am beneficiat și eu, când am condus Comisia pentru elaborarea proiectului de revizuire a Constituției din 2003, perioadă în care Domnia Sa deținea și funcția de președinte al Curții Constituționale.

Am lăsat la urmă funcțiile de înalt demnitar public, pe care le-a onorat cu prezența și prestațiile dumnealui, întrucât acestea i-au încununat, practic, o carieră excepțională care îl așează în rândul marilor personalități ale României.

Cronologic, prima funcție importantă în stat a fost aceea de consilier prezidențial, șef al Departamentului juridic-legislativ, ocupată între 1993 şi 1996, în care și-a probat atât abilitățile de bun sfetnic, cât și pe cele practice, precum și viziunea dumnealui modernă despre dreptate și justiție. Aici a contribuit la elaborarea și susținerea proiectului de lege de organizare și funcționare a Administraţiei Prezidenţiale, precum și la derularea în condiții de colaborare și normalitate a relațiilor cu Parlamentul, inclusiv prin utilizarea ponderată și rațională a cererilor de reexaminare a legilor. Remarcabilă a fost cooperarea cu Consiliul Superior al Magistraturii în elaborarea noului statut al judecătorilor și al procurorilor, care a consacrat inamovibilitatea judecătorilor și stabilitatea procurorilor.

Cu recunoștință, respect și admirație, voi evoca activitatea desfășurată de domnul profesor Nicolae Popa în calitate de judecător la Curtea Constituțională între 1996 și 2004, din care 3 ani a exercitat și funcția de președinte. Acompaniat de o pleiadă de juriști eminenți, majoritatea profesori universitari, magistrul a avut știința, prestanța și autoritatea să asigure activității jurisdicționale un înalt nivel științific și calitativ, oglindit în deciziile și hotărârile pronunțate, adevărate repere atât pentru specialiști, practicieni, cât și pentru părți. Cei care au urmărit activitatea Curții Constituționale își pot aminti de atmosfera colegială, colocvială și academică în care se desfășurau ședințele Plenului Curții Constituționale.

Despre această perioadă ar trebui să scriu o carte întreagă, dar mă opresc deocamdată doar la reliefarea aportului dumnealui deosebit la înzestrarea Curții cu un corp solid de magistrați-asistenți și la deschiderea consistentă a activității pe plan extern a Curții, creșterea prestigiului ei internațional prin contacte directe cu reputate instanțe constituționale, președinți ai CEDO, ai CJUE, prin participarea la numeroase seminarii și simpozioane internaționale și – am lăsat-o la final – prin vizita istorică la Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii.

Funcția de Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, exercitată între 2004 şi 2009 a marcat încheierea carierei publice a magistrului și a constituit, fără îndoială, cea mai complicată și complexă perioadă, lăsând „semne“ în viața Domniei Sale, așa cum mărturisea într-un interviu citat deja. Într-adevăr, justiția este greu de înfăptuit din foarte multe motive. Adevărul este obiectiv și unic, dar dreptatea nu poate fi a celui care o cere sau a unei singure părți. Aici, fiecare parte are adevărul ei, dar și propriile interese, mijloace, argumente. Aici intervin independența și conștiința judecătorului, uneori și încercarea de influențare din partea politicului, a autorităților sau a „altor organe“. Întotdeauna cel puțin una dintre părți va fi nemulțumită. În acest context, profesorul Nicolae Popa s-a străduit și a reușit în bună măsură prin tactul, calmul, echilibrul și reputația dumnealui științifică și profesională să asigure la nivelul instanței supreme o atmosferă de liniște și normalitate, de „ținere la distanță“ a tendințelor felurite de imixtiune în activitatea de judecată. De remarcat modul în care a colaborat cu Consiliul Superior al Magistraturii, dar și cu autoritățile fundamentale ale statului.

Sunt conștient că n-am reușit să surprind toate aspectele relevante și esențiale ale vieții profesorului Nicolae Popa, dedicate cu generozitate dreptului, legii, școlii, dreptății, cărții, statului de drept și, peste toate, oamenilor. Mi-aș fi dorit o încheiere apoteotică pentru tot ce magistrul a zidit până în prezent, dar pentru aceasta ar fi fost mai potrivit să scrie marele și ilustrul prieten al Domniei Sale, regretatul Fănuș Neagu.

Eu voi încheia simplu, spunându-i „La mulți ani, drag profesor!“ și vă promit că o să vă evoc și o să vă scriu și atunci când veți deveni nonagenar!

■ Valer Dorneanu este profesor universitar doctor (dreptul muncii – Universitatea Nicolae Titulescu), preşedinte al Curţii Constituționale a României din 2016, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor (2000-2004).

O punte între trecut şi prezent de conf. univ. dr. Marieta Safta

I

n anul 2003, odată cu Mărțișorul, la Curtea Constituțională au sosit și șase magistrați-asis-tenți stagiari care promovaseră concursul organizat cu câteva luni înainte. S-au alăturat celor patru care veniseră în Curte ceva mai devreme. Privind în urmă, cred că „întinerirea“ radicală a

2019 | Manifest Româneşte | 33

personalului a fost un act aproape de curaj al Plenului Curții Constituționale de atunci, conduse de președintele Nicolae Popa.

Timpul a dovedit însă înțelepciunea acestei decizii – a fost precum o investiție pe termen lung, care și-a arătat treptat roadele. Între noii veniți mă aflam și eu, îmbărbătându-mă pe acel tărâm mai puțin cunoscut cu experiența de câțiva ani într-un domeniu cotat ca dificil, cel al finanțelor publice. Mă bucura și mă liniștea deopotrivă gândul că voi lucra cu profesorii mei: ce bine că era președinte domnul profesor Nicolae Popa! Mi-l aminteam de la cursurile de teorie generală a dreptului din anul I: calm, cald, reușind să facă mai „umană“ o disciplină care, în primele mele zile de student, îmi părea chinuitoare. Mă uitam atunci descurajată la cărticica aceea – închid ochii și revăd coperta în verde și alb –, întrebându-mă dacă voi trece cu bine primul meu examen din studenție. Teoria generală a dreptului a devenit însă o disciplină preferată, după cum preferate aveau să fie disciplinele de drept public.

Domnul profesor Nicolae Popa, de-acum pentru noi „domnul Președinte“, ne-a întâmpinat pe noi, cei „mici“, cu aceeași bonomie, dar, bineînţeles, cu altă abordare – nu mai eram studenți. Clar însă că eram învățăcei și că aveam enorm de învățat... şi am început să învățăm! Nu știu dacă învățăceii de atunci, colegii mei și acum, după 16 ani, vor citi aceste rânduri.

Dacă le vor citi, cred că vor zâmbi amintirilor noastre: în căutarea lui Hans Kelsen și lucrând fișe peste fișe din lecturile recomandate... Iar noi ne doream aprig să lucrăm în dosare!

Deocamdată însă, conform dispoziției domnului Președinte, am citit și am învățat, și iar am citit și am învățat, încât atunci când am redactat primul proiect de raport într-un dosar, a fost aproape ca un dar, un premiu în sine, iar când primul magistrat-asistent de atunci m-a invitat la o ședință a plenului Curții când se dezbătea un dosar în control a priori, mi-am simțit inima în gât de emoție și am ascultat aproape cu evlavie luările de cuvânt ale fiecărui judecător. Am fost repartizată ca magistrat-asistent pe lângă judecătorul Constantin Bulai, alt profesor apreciat, și, implicit, în cauze din domeniul penal. Mi-a cam părut rău de „fiscalul meu“, dar aveam să aflu în curând că, indiferent de domeniul concret supus analizei Curţii, de fapt, perspectiva de lucru este aceeași: a dreptului constituțional. Și că, mai cu seamă, importanți sunt oamenii...

Această mică poveste a unui început la Curtea Constituțională își are rostul ei: de evocare a unei atmosfere și a unui timp. A unui timp al înțelepciunii și al răbdării, al cuvintelor frumoase, al sfaturilor, al îndrumării tinereții pe drumul cunoașterii, un timp al eleganței. Cred că dacă ar fi să aleg și să spun ce m-a încântat cel mai mult când am ajuns la Curtea Constituțională aș alege, negreșit, eleganța. Am apreciat erudiția profesorului Nicolae Popa, deopotrivă ca student și ca magistrat-asistent, dar mai cu seamă am apreciat personalitatea lui discretă și eleganța în relațiile cu întreg personalul Curții, în tratarea oricărei probleme. Aveam impresia că am pășit în alt tărâm, unde viața era mult mai calmă și mai așezată...

Cititorul crede probabil că nu se compară Curtea Constituțională din 2003 – și nici societatea de atunci – cu vâltoarea prezentului. Așa este, însă erau și atunci probleme – problemele acelor timpuri, când Curtea încă „se construia“. Pe de altă parte, Curtea Constituțională de la începutul anului 2003 nu se compară cu instituţia din 2019 nici sub aspectul volumului de dosare – care a crescut amețitor –, al problematicii lor, din ce în ce mai complexe, și nici chiar sub aspectul atribuțiilor, întrucât acestea au fost îmbogățite esențial cu prilejul revizuirii

34 | Manifest Româneşte | 2019

Constituției și nu numai (a urmat modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale în 2004 și, respectiv, 2010). Dar dezvoltarea extraordinară a Curţii de acum, în principal prin controlul de constituționalitate, nu ar fi fost posibilă fără ce au construit atunci primii noștri judecători constituţionali, care au fost mai mult decât atât: au fost adevăraţi profesori de justiție constituțională.

Invitată fiind să aștern pe hârtie câteva gânduri la aniversarea profesorului Nicolae Popa, m-am bucurat foarte mult pentru că am ocazia să îi mulțumesc și astfel pentru că a crezut atunci în înnoirea Curții şi pentru că, alături de judecătorii acelui timp, ne-a primit cu atâta căldură, chiar dacă unii dintre noi erau niște copii abia porniți la drum. A fost primul nostru Președinte și va rămâne astfel în memoria noastră. M-am bucurat însă și pentru faptul că am ocazia să arăt încă o dată cât de mult au contribuit Domnia Sa și ceilalți judecători la devenirea instanței constituționale și dezvoltarea controlului de constituționalitate. Rememora frumos profesorul Ioan Muraru la o conferință cum li s-a adresat guvernarea din 1992: „‹‹Dumneavoastră ați propus Curtea, dumneavoastră să o puneți în funcțiune!›› La fel cum un constructor de avioane trebuie să zboare primul cu avionul pe care l-a construit – şi la început zborul nu a fost atât de ușor!“ Păstrând registrul, aș spune că primii judecători și cei care au venit imediat după ei, în perioada de până la revizuirea Constituției, între care și profesorul Nicolae Popa, au întâmpinat multe „turbulențe“, iar dacă instanța constituțională s-a consolidat cu prilejul revizuirii Constituției, nu am niciun dubiu că aceasta li s-a datorat lor. În discursul rostit cu prilejul aniversării a zece ani de la înfiinţarea Curții Constituționale, profesorul Nicolae Popa, președinte la acea dată, a evocat evoluțiile, dificultățile, dar și împlinirile și statutul câștigat de instanța constituțională. A arătat rezervele care au existat cu privire la o instanță constituțională și la independența acesteia în rândul specialiştilor şi chiar în dezbaterile din Adunarea Constituantă, temerile că atare instituţie ar putea să ameninţe activitatea şi autoritatea Parlamentului. Mi-a părut importantă sublinierea, valabilă deopotrivă și azi, că „a revenit Curţii misiunea de a proba, în faţa societăţii politice şi civile din România, faptul că modelul european al jurisdicţiei constituţionale îşi poate dovedi eficacitatea“ şi în România.

Președintele Nicolae Popa a vorbit atunci atât de înțelept şi despre autolimitarea jurisdicţiei constituţionale, Curtea demonstrând că nu este nici „substitut de legiuitor“, chiar dacă, prin forţa lucrurilor, spaţiul său de acţiune se plasează, de multe ori, într-o „zonă gri“, la confluenţa dintre lege şi politică, şi nu este nici „substitut de judecător“, neimplicându-se în soluţionarea pe fond a cauzei, atribuţie suverană a puterii judecătoreşti. A vorbit despre impunerea instanței constituționale în opinia publică drept o instanţă pentru cetăţeni, la care aceştia apelează tot mai des atunci când libertăţile lor sunt în pericol. A vorbit despre rolul de călăuză al acesteia pentru instanțele de drept comun, în privința însuşirii şi folosirii practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, Domnia Sa a adresat ca îndemn autorităţilor publice să-şi acorde mai mult respect, iar toate să-şi îndeplinească atribuţiile în deplină consideraţie faţă de drepturile fundamentale ale cetăţeanului, pentru că, „în fond, şi Revoluţia română, asemeni celor din celelalte ţări est şi central-europene, a fost una constituţională, oamenii revoltându-se împotriva societăţii închise, totalitare şi, adoptând noua Constituţie, au dorit să aibă statul lor constituţional şi o guvernare democratică, bazată pe lege şi pe preeminenţa dreptului asupra violenţei şi anarhiei. Nimeni

nu are dreptul să uite acest lucru sau să încerce să golească de conţinut principiile şi normele constituţionale (s.n.).“ Anul 2003 a fost unul de răscruce, fără îndoială. Curtea împlinise zece ani și intra într-o nouă etapă, căpătând mai multă forță prin prerogativele noi oferite și prin „întărirea“ efectivității deciziilor ei, cărora, odată cu revizuirea din anul 2003, li s-a consacrat în cuprinsul Constituției caracterul obligatoriu erga omnes. De aici și creșterea de personal în anii 2002-2003, pe noile baze create de Legea nr. 124/2000. Profesorul Nicolae Popa a fost președinte al Curții Constituționale în această trecere dintre decenii, la prima și singura revizuire a Constituției și la una dintre cele mai semnificative reorganizări din punctul de vedere al atribuțiilor și al personalului, care a dat o nouă înfățișare acestei Curți. Domnia Sa și-a încheiat mandatul un an mai târziu, în vara anului 2004. Sunt însă convinsă că, așa cum a rămas dumnealui în gândurile noastre, tot astfel a rămas și Domnia Sa atașat de Curtea Constituțională.

De altfel, și după 2004, a participat la proiectele și evenimentele organizate de Curțea Constituțională. Îmi amintesc, între altele, un proiect derulat cu sprijinul Ministerului Regal al Afacerilor Externe al Norvegiei, care a prilejuit și conferința cu tema Jurisprudența Curții Constituționale a României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acel proiect a inclus organizarea a patru seminare regionale, la care au participat 176 de judecători de la judecătoriile, tribunalele și curțile de apel din 14 județe ale țării, precum și studenți, profesori universitari, specialiști în drept public, efectuarea unui sondaj de opinie printre judecătorii români participanți la cele patru seminare regionale, pe baza unui chestionar privitor la raporturile dintre hotărârile judecătorești și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu prilejul luării de cuvânt în cadrul lucrărilor conferinței, vorbind despre experiența Curții Constituționale în privința modului de receptare și valorificare a soluțiilor Curții Europene a Drepturilor Omului, profesorul Nicolae Popa, atunci președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a anticipat evoluțiile în planul raporturilor dreptului național și european, arătând că „foarte curând va trebui să răspundem și la alte întrebări, la alt gen de impact, și anume cel al instanțelor europene în general“. A mai subliniat că „nu trebuie să pierdem din vedere ceea ce a făcut Curtea Constituțională în cei 13 ani de existență a sa, nu numai această acumulare de soluții, numită îndeobște jurisprudență, dar este vorba și de doctrina pe care a dezvoltat-o în domeniul drepturilor omului și a tezelor noi cuprinse în jurisprudența CEDO (s.n.)“. L-am mai întâlnit pe profesor și la alte conferințe și manifestări științifice, neschimbat, făcându-mă să mă întreb dacă timpul a trecut sau este doar o iluzie. Am ales să evoc însă aici acel eveniment deoarece exprimă un firesc al colaborării în domeniul justiției, al dialogului firesc al Curții Constituționale cu instanțele judecătorești și mediul juridic, pe care nu ar trebui să îl uităm.

Domnul profesor Nicolae Popa rămâne un întemeietor și un vizionar al controlului de constituționalitate, contribuind alături de ceilalți judecători constituționali la fundamentarea acestuia în România. Studiile pe care aceștia le-au realizat – pe care le-am sintetizat și evocat, împreună cu profesorul și judecătorul Curții Constituționale Tudorel Toader, în numărul de deschidere a Revistei de drept constituțional – relevă dificultățile întâmpinate și depășite în construirea şi dezvoltarea controlului de constituționalitate și, implicit, a constituționalismului în România. Un proces de continuă și rapidă receptare, adaptare a experiențelor altor instanțe de control constituțional, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dar și de inovare și, poate mai ales, de apel la

identitatea constituțională națională. Nu a fost ușor nici atunci, nu este ușor nici acum... Totuşi, cu efort au reușit să pună bazele controlului de constituționalitate în România şi, datorită lor, Curtea a ajuns la nivelul de dezvoltare de acum. Au fost modele pentru noi, ne-au îndreptat privirea și preocuparea nu doar către justiția constituțională, ci și către cariera universitară, pe care au slujit-o cu aceeași dăruire mulți dintre ei.

Acum, când Curtea Constituțională se îndreaptă către finalul celui de-al treilea deceniu de existenţă, ar trebui să ne mai întoarcem din când în când la primii noștri profesori de justiție constituțională, pentru a vedea mai limpede drumul înainte, pentru a păstra și îmbogăți moștenirea lor. Întrucât, răsfoind filele amintirilor, m-am oprit la proiectul și conferința Curții Constituționale din 2005, unde au luat cuvântul președintele Curții Constituționale în funcție, profesorul Ioan Vida, foștii președinți, profesorii Nicolae Popa și Ioan Muraru, unul în calitate de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar celălalt în calitate de Avocat al Poporului, reprezentanți ai magistraților, Parlamentului și Guvernului, am ales un mesaj, de fapt o întrebare rostită atunci de profesorul Marin Voicu, fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar la acel moment judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție. Întrebarea, simplă, adresată tuturor celor care se aflau acolo pentru proiect, reprezentând justiția în diversele ei chipuri, a fost: „și de ce să nu ne apropiem mai mult decât să plecăm unii de lângă alții (s.n.)?“ Cred că acesta este mesajul însușit și transmis peste timp și de profesorul Nicolae Popa, de toți cei acolo prezenți, foști și actuali judecători la felurite instanțe, un mesaj de profesionalism, dialog și unitate în slujba justiției. Cred că acesta este, în continuare, drumul... Vă mulțumim domnule profesor Nicolae Popa!

■ Marieta Safta este conferenţiar universitar doctor (drept constituţional – Universitatea Titu Maiorescu), prim magistrat-asistent al Curţii Constituționale a României.

Între teoria Dreptului şi practica Dreptăţii de prof. univ. dr. Mircea Duţu

E

vocarea unei personalități complexe precum cea a profesorului universitar de drept Nicolae Popa – reputat om de catedră, fost înalt magistrat și distins om de cultură – implică nu atât prezentarea unor date concrete ale activității și operei Domniei Sale – astăzi, în era internetului așa de ușor de accesat și de cunoscut –, cât mai ales sublinierea unor idei majore care le definesc și pot constitui repere în reflecția și acțiunea juridice. Din această perspectivă, singularitatea pe care vom încerca a o desprinde și exprima prin rândurile de mai jos privește marca pe care redutabilul teoretician a pus-o asupra reformei justiției naționale, în condițiile în care, fapt excepțional, a îndeplinit, succesiv, calitatea de președinte al Curții Constituționale (2001–2004) și, respectiv, al Înaltei Curți de Casație și Justiție (2004–2009). Într-adevăr, această ipostază de

2019 | Manifest Româneşte | 35

înaltă demnitate jurisdicțională a fost dublată, în cazul profesorului Popa, de calitatea dumnealui primordială – de reputat specialist în teoria generală a dreptului – și de larga deschidere culturală – juridică și generală. În istoria justiției noastre moderne atare experiență a mai fost întâlnită o singură dată, cu oarecare diferențe, respectiv în privința profesorului academician Andrei Rădulescu (1880–1959), magistrat de carieră, care a deținut demnitatea de prim-președinte al instanței supreme (1938–1940), dar a fost și profesor universitar și membru al Academiei Române (din 1922) și președinte al acesteia (1946– 1948). Deși aparținătoare unor epoci istorice diferite, cele două personalități, în primul rând de înaltă ținută cultural-științifică, au marcat magistratura română prin influența pe care competențele lor teoretice au fost chemate să ajute la adaptarea justiției românești la exigențele mersului istoriei. Într-adevăr, activitatea profesorului Nicolae Popa a privit perioada de reforme majore intervenite în contextul integrării europene a sistemului judiciar românesc și revizuirii legii fundamentale în 2003, în frunte cu oficiul (rolul) conferit și revenit judecătorului. Circumscrisă tradițional ansamblului de îndatoriri și competențe aferente funcției, care puteau fi exercitate numai dacă erau determinate de lege, misiunea magistratului se transforma treptat după accederea României la Consiliul Europei (1993) și aderarea la Uniunea Europeană (2007), prin adăugarea la dispozițiile dreptului intern pertinent a textelor Convenției (europene) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenţia europeană) și ale Cartei drepturilor fundamentale a UE. Acestea din urmă au adus elemente necunoscute anterior și au generat dificultăți sporite, presupunând astfel adaptări și dezvoltări rapide care nu puteau interveni fără un suport teoretic corespunzător. A fost vorba de introducerea în ordinea juridică națională și apariția nevoii de interpretare și aplicare a unor concepte de ansamblu, globale, precum cele de „proces echitabil, „tribunal independent și imparțial“ ori cel de „demnitate umană“. Desigur, înainte de acest moment „europenizator“ semnificațiile lor nu lipseau cu desăvârșire din sistemul jurisdicțional național, dar ele decurgeau mai ales din invocarea altor texte, pe calea punerii în aplicare a unor mecanisme mai tehnice, lipsite de substanța valorico-expresivă ce era adăugată acum, și mai puțin generale (recuzarea judecătorului pentru imparțialitate, separarea puterilor pentru independență și un anumit număr de dispoziții procesuale, precum regula contradictorialității pentru procesul echitabil).

Odată cu atare deschidere europeană, poate mai precis occidentală, funcția magistratului se întemeiază pe principii care depășesc cadrul tradițional, iar acesta era obligat să-și regândească și să poarte acțiunea în raport cu noile repere. Dacă până atunci el era ținut de ceea ce codul îi permitea sau îi ordona să facă, de acum înainte, pe lângă normele tradiționale, se impuneau principii mai vaste și cu contururi juridice mai incerte care presupuneau o reflecție și aprecieri proprii sporite. În această perspectivă a trebuit, de exemplu, să integreze acțiunii lui o concepție mai largă asupra imparțialității, anterior încadrată de cauzele limitative și precis reglementate ale abținerii și recuzării prevăzute de codurile de procedură – civilă și penală –; aplicarea prevederilor art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană a implicat depășirea spectrului îngust și chiar revizuirea altor instituții judiciare pertinente. Era vorba, de pildă, de termenul de judecată, supus de atunci înainte exigenței de a fi rezonabil, dominarea procedurii de cerința loialității, îmbogățirea imparțialității cu sancționarea conflictului de interese și promovarea neutralității ce se impunea oricărei judecăți. Aceste noi dimensiuni nu puteau fi puse în operă fără ca anterior să fie pe deplin explicate și înțelese, adică a interveni rapid și radical în doctrină, iar acest lucru a fost

36 | Manifest Româneşte | 2019

posibil la Casația României și pentru că în fruntea ei se afla un remarcabil teoretician al dreptului!

Totodată, Înalta Curte a dobândit importante atribuții ca judecător al dreptului, pe calea soluțiilor pronunțate în rezolvarea recursului în interesul legii sau cea a hotărârilor preliminare. Dacă generații de juriști, în special magistrați, inclusiv în România, au fost formate în ideea că în lume există două sisteme de drept principale, şi anume cel anglo-saxon, puțin centralizat, în care primează autoritatea precedentului creat de judecător, şi cel continental, „iacobin“, în care autoritatea centrală creează dreptul prin texte pe care judecătorul trebuie să le aplice cu scrupulozitate, s-a ajuns în ultimii ani la situația în care atare structură binară se cere a fi regândită. Puternicul legalism care marchează pe cel de al doilea și care a făcut ca mult timp legea să domine absolut, a cunoscut amendări considerabile, astfel încât izvoare de drept considerate până nu demult ca indirecte, precum jurisprudențele și doctrina, au cunoscut un reviriment important.

Piramida ierarhică a normelor se aplatizează sub dubla presiune a „mondializării“ raporturilor juridice și a dezvoltării drepturilor fundamentale, cu consecințe considerabile asupra oficiului judecătorului român. Legea nu mai este singurul etalon al justiției, făcându-și un loc din ce în ce mai important echitatea și proporționalitatea. Inserția în noul mediu judiciar astfel construit impunea modificarea paradigmei de gândire a magistratului, adaptarea pregătirii lui profesionale și crearea și afirmarea orizonturilor teoretice necesare înțelegerii unei lumi juridice care devenea occidentalizată, integrată euroatlantic și tot mai globalizată.

Renumit în lumea academică printr-unul dintre cele mai importante cursuri de Teoria generală a dreptului din istoria învăţământului juridic românesc, profesorul Nicolae Popa a fost de la bun început conştient de faptul că mai ales într-o lume aflată în permanentă schimbare şi astfel caracterizată printr-o permanentă punere sub semnul întrebării a propriilor fundamente, studenţii facultăţilor de drept nu pot înţelege alfabetul însuşi al dreptului modern decât în contextul vieţii sociale reale şi al reperelor ideologice ale acesteia.

De aceea, în biografia intelectuală a profesorului Popa, disciplina dumnealui favorită este încadrată de popularele Prelegeri de sociologie juridică din 1983 şi de monumentalul tratat de Filosofia dreptului scris împreună cu un valoros colectiv de la Universitatea din Craiova din 2002, iar acest lucru ar trebui să le dea de gândit mai ales acelora pentru care gândirea juridică poate fi încadrată fără mari probleme (inclusiv de conştiinţă) în tiparul unor culegeri de teste-grilă. Cum anume s-ar fi raportat Mircea Djuvara şi Eugeniu Speranţia – cele două mari repere ale tradiţiei româneşti din teoria, sociologia şi filosofia dreptului, a căror lectură profesorul Popa nu contenea să o recomande studenţilor din anul I, este adevărat, într-o vreme în care anul al IV-lea şi facultatea se încheiau nu numai cu un (veritabil) examen, ci şi cu o teză de licenţă – la felul în care este verificată astăzi capacitatea tinerilor absolvenţi de Drept de a exercita profesiile juridice, este uşor să ne imaginăm; şi am putea, de asemenea, să ne imaginăm că profesorul Popa – cel care ilustrează prin propria biografie profesională faptul că un jurist ilustru poate fi şi cel a cărui formaţie este una exclusiv academică, în pofida tuturor celor care nu obosesc să afirme primatul practicii asupra teoriei dreptului, deşi Kant însuşi subliniase faptul că acolo unde „ceva este valabil în teorie, dar nu se potriveşte în practică“, remediul nu poate consta decât în şi mai multă teorie! – nu ar fi putut să dea acelaşi conţinut şi aceeaşi strălucire funcţiilor de preşedinte al Curţii Constituţionale şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu ar

fi avut alături judecători formaţi şi examinaţi după canoanele tradiţionale în materie. De bună seamă că ar fi fost multe de îndreptat şi în privinţa acestor canoane, iar profesorul Popa – avid cititor şi propagator de literatură juridică anglo-saxonă în condiţiile în care marea majoritate a juriştilor români (ca şi subsemnatul, de altfel) preferau doctrinele franceze şi stilul de gândire juridică îndeobşte asociat acestora – ar fi printre ultimii care să nu ţină seama de acest lucru, mai ales că direcţia reformei mereu amânate (şi din acest motiv tot mai dificile cu fiecare an universitar parcurs în direcţia opusă) ar putea fi exprimată în spiritul formulării kantiene mai sus amintite: nu mai puţină, ci mai multă teorie generală a dreptului, mai precis, o teorie a dreptului aplicat de facto societăţii româneşti de astăzi şi fondat de iure pe înţelegerea în profunzime a ceea ce înseamnă iustitia fundamentum regnorum.

■ Mircea Duţu este profesor universitar doctor (dreptul mediului), preşedinte al Universităţii Ecologice, director al Institutului de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu“ al Academiei Române.

Sub egida fascinaţiei de Lucian Bolcaş

I

l cunosc pe domnul profesor Popa din lumea juridică în care am trăit amândoi. Mai întâi de toate, am fost colegi de facultate, eu în anul al treilea, dumnealui, cu un an mai mare decât mine – şi aşa ne-am cunoscut, fără să fi existat de-atunci o apropiere deosebită între noi, dar – şi aici este interesant – imediat după aceea a devenit profesorul meu în facultate. Astfel, Nicolae Popa, fostul meu profesor – îmi pare prea intim să-l numesc aici „coleg de facultate“ –, şi-a urmat această vocaţie şi a dezvoltat-o permanent de-a lungul carierei Domniei Sale. O vocaţie constatată şi dovedită din plin.

Nu ne-am întâlnit în mod deosebit până nu am ajuns să ocupăm amândoi demnităţi publice, adică nu am purtat controverse care pot fi semnificative sau discuţii private care să intereseze spaţiul public, dar vă mărturisesc că i-am urmărit activitatea sub această „egidă“ a colegialităţii noastre şi a admiraţiei pentru profesorul meu.

Urmându-şi cariera didactică, întâlnirile noastre s-au produs şi în perioada în care a activat la Administraţia Prezidenţială – unde a făcut lucruri bune, i-a orientat noile coordonate şi a dat prestigiu unei instituţii aflate la începuturile ei –, apoi, când a fost judecător al Curţii Constituţionale. L-am urmărit nu numai pe Nicolae Popa, ci întreaga pleiadă de profesori care erau judecători ai Curţii, prin deciziile pe care le pronunţau. Îmi amintesc că o dată chiar am pledat în faţa plenului Curţii din care făcea parte şi profesorul Popa, aşa cum am pledat o dată în faţa dumnealui şi atunci când a fost preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totuşi, cred că pot spune că linia de unire dintre destinele noastre juridice a fost reprezentată de fascinaţia amândurora pentru domeniul în care domnul profesor Popa a reuşit performanţe deosebite: teoria dreptului. Totodată, Nicolae Popa este unul dintre puţinii jurişti de elită care s-au preocupat

constant şi dinamic de filosofia şi sociologia dreptului. I-am citit lucrările fundamentale şi de aceea îmi pot permite să le elogiez, deşi nu i-am transmis niciodată în mod direct aprecierile sau, eventual, criticile mele, pentru că erau concepţiile dumnealui şi, chiar prin acest argument de autoritate, erau demne de urmărit.

Mai mult, cred că, prin opera dumnealui, a promovat o nouă tendinţă – deşi Nicolae Popa se înscrie în rândul marilor teoreticieni, filosofi şi enciclopedişti ai dreptului – a ceea ce în tinereţea noastră se numea teoria statului şi a dreptului. O consider contribuţia dumnealui esenţială pentru dreptul românesc. Nu mai puţin, apreciez ca fiind extraordinară şi apariţia lucrării Bazele dreptului civil, pe care coordonat-o şi la elaborarea căreia a participat, lucrare ce pune, poate în altă viziune, întreaga problematică a dreptului civil, în primul rând pe plan intern. Se relevă acolo o largă, cuprinzătoare viziune teoretică cu privire la fundamentele acestei ramuri a dreptului. Lucrarea, ce se doreşte a fi şi pragmatică în acelaşi timp, este, într-adevăr, o aplicaţie în registru civil a filosofiei dreptului, astfel că, de la specificul dreptului românesc, se dezvoltă caracterul universal şi cel de noutate pe care îl capătă lucrarea – repet, una de referinţă – şi care îi dau marea utilitate pentru formarea unei autentice minţi de jurist. Este, cred, o frumoasă încununare a unei frumoase cariere juridice. Profesorul Popa şi-a înscris, astfel, această constribuţie din materia dreptului civil, alături de opera unor doctrinari renumiţi, care au lăsat propriile viziuni asupra instituţiilor acestei ramuri de drept: Mihail Eliescu, Traian Ionașcu, Tudor Popescu – care a excelat nu prin superficialitate, cum spun unii, ci prin caracterul de sinteză practică a Teoriei lui a obligatiilor –, mai recent Corneliu Bîrsan.

Din păcate, ducem lipsă de oameni de cultură – juristul autentic fiind nevoit să fie un om de cultură – la ora actuală.

Cultura juridică nu înseamnă ceea ce pare astăzi – a compila anumite cărţi şi a aduna grade universitare, ci înseamnă a avea o viziune proprie asupra unor probleme. Forma de manifestare a acestei viziuni poate să difere, să se manifeste doctrinar sau ex cathedra, de exemplu la bara avocatului, cum a fost cazul meu.

Totdeauna am considerat că în pledoariile mele trebuie să introduc o idee care să semnifice crezul meu în drept, în domeniul respectiv şi raportat la speţa respectivă. O idee, de ce nu, originală, deşi n-am căutat neapărat originalitatea, ci noutatea şi progresul ce ar putea fi adus de unele idei, fără a abdica, bineînţeles, de la principii.

Eu unul am avut sentimentul, în primii ani după facultate, atunci când am lucrat la Institutul de Cercetări Juridice, că mă aflu în poziţia avioanelor tradiţionale, cu elice: atinsesem un plafon al cunoştinţelor mele pe care numai practica, ziceam eu, m-ar fi putut ajuta să-l depăşesc. Am fost captivat de această deschidere a practicii şi, de ce nu, de acest mare avantaj: de a putea critica soluţiile date de profesori.

Aşadar, deşi profesorul Popa şi eu am avut destine paralele, îmi permit să cred că acestea şi-au atins culmea atunci când dumnealui a fost preşedinte al Curţii Constituţionale, apoi al Înaltei Curţi, iar eu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Aşa cum domnul profesor Popa a reuşit să sintetizeze instituţii diferite ale dreptului într-o concepţie teortetică unitară, aşa şi destinele noastre, cred, se pot sintetiza într-o viziune unitară, împărtăşită, a evoluţiei dreptului românesc din ultimele decenii.

■ Lucian Bolcaş este avocat, fost deputat (2000-2004; 2004-2008), fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

2019 | Manifest Româneşte | 37

H

ăituit de mediocritate şi de impostură, convins că temeiurile unei existenţe trebuie descântate meşteşugit de sacerdoţi blagosloviţi de rana înţelegerii, am căutat să-l aflu, încă de când am început să mă îndeletnicesc cu dreptul şi, mai ales, cu dreptatea, pe neîntrecutul profesor Nicolae Popa. Veţi fi ştiind câte ceva despre el, dar, fiţi pe pace, Profesorul e oltean şăgalnic şi iute prinde a se piti într-o taină.

L-am aflat pe Profesor în vremea când mi se desprind aracii şi sunt încredinţat că, pentru mine, nu mai poate exista altă cale decât înălţarea. Şi totuşi, simt că şui aş fi fost fără el, că beteag aş fi fost fără el, mai cu seamă că un secol burduşit cu-ntâmplări şi personagii fel de fel stă să i se-ntregească. Şi el tot e un joc de apă al Oltului, deşi – îl dibuiesc – multă lacrimă îi curge prin fiinţă. Îmi place să cred că, atunci când se prăvale cortina nopţii, un înger îl strigă pe Profesor din miezul unei stele, vestindu-i chemarea fonfăită a marelui Fănuş la vin alb şi tămâie de spirit fin, într-o locantă a Bucurescilor vechi, îmbibaţi cu mucegai de carte, cu parfum de fete-n floare şi de frumoşi nebuni, unde s-o-ndura şi profesorul Molcuţ să cinstească preaiubita adunare cu o poezie – poate chiar cu Glossa domnului Eminescu. Iar eu, de mă va ajuta Bunul Dumnezeu, îi voi scrie, într-o zi cu semn, pe toţi magiştrii din scrinul de cristal al principiilor, care „cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minții scripet.“

Partea generală

Ştefan Paraschiv: Domnule profesor, am citit într-un interviu pe care l-aţi dat mai demult o frază care mi-a plăcut tare mult: „Trebuie să credem în nesfârșirea rezervelor noastre de visare și de reînnoire a glasului poeziei.“ Vă îndemn să fiți cât puteţi – cât sunteți de fapt – de poetic și de sincer în convorbirea noastră! Aș vrea să începem ex abrupto: țin minte că v-am întâlnit pentru prima dată la Sala Palatului, după un spectacol foarte amar al lui Tudor Gheorghe, Îndrăgostiți fără noroc. Eraţi împreună cu profesorul Emil Molcuţ. Vă poate părea straniu, dar a resimţit o stare de bine, pentru că vă admiram şi vă admir nespus pe amândoi. De atunci ţin să vă întreb: sunteți un romantic nemărturisit?

N.P.: S-ar putea spune și așa, deși viața m-a dus și pe terenul realității fruste și m-a obligat să fiu și realist, mai ales în activitatea dusă în calitate de judecător, fie la Curtea Constituţională, fie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Curtea Supremă de Justiţie până în 2004). Aşa că, fiinţial sunt un romantic, într-adevăr, dar viața te aduce, te obligă să părăsești câteodată frumosul şi sensibilul în care ai vrea să trăieşti, pentru că altfel ai rămâne în exteriorul vieții concrete și, dacă ai avea ceva de spus, nu te-ar mai lua nimeni în seamă. Trebuie să cobori. Nu să vulgarizezi, ci să cobori la structurile realității, pe care dreptul nu se poate să nu le aibă în vedere, pentru că de aceea există dreptul. Oricum, atunci când vorbesc de drept, de aplicarea lui prin justiţie, eu vorbesc de judecător. Altfel, justiția ar fi un fel de cap fără chip sau rămâne anonimistă, ceea ce este complet neadevărat. Justiția este a oamenilor, o descoperire a acestora pentru a nu permite alunecarea spre haos a acelei părţi din liberul arbitru care tinde să fie barometrul unei contradicții a omului cu sine. Libertatea înseamnă și liberul arbitru în măsura în care înseamnă şi asumarea uneri responsabilități și a unei răspunderi – deci a unor limite. În acest sens, a trebuit să devin mai practic, să mă desprind.

Continui să cred că judecătorul este o ființă minunată, căruia îi place și cerul albastru, dar și libertatea, pentru că dreptul este o știință a libertății, chiar dacă noi suntem siliți acum să considerăm drept numai dreptul penal – şi, mai departe, justiţia penală – și neapărat să vedem numai constrângerile! Numai pe ele! Suntem departe de a considera că 18% din justiție – care înseamnă justiția

38 | Manifest Româneşte | 2019

penală – reprezintă integralitatea justiţiei. Justiţia este o îndeletnicire căreia judecătorul trebuie să-i supună toată viața activă și să-i vadă partea frumoasă, nu să caute să aplice numai pedepse. Autorii rapoartelor Mecanismului de Cooperare şi Verifică confundă pedepsele şi sancțiunile, amestecă principiile fundamentale ale dreptului. În penal există pedeapsa. A sancţiona vine de la sanciō, -īre – înseamnă a recunoaşte, de unde şi formula „Domnitorul/ regele/ suveranul a sancţionat legea“. Mai târziu, a căpătat şi sensul de pedeapsă.

Le spuneam mereu celor de acolo, cât am stat în fruntea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să ridice puțin privirea din dosare. Titulescu spunea: „Luați ochelarii de cal de pe fața judecătorului! Lăsați-l să privească lumea și el va fi în stare să aplice dreptul, să facă dreptate!“ – şi aceasta mai ales astăzi, când judecătorul este atât de necesar a deveni un expert în problemele cele mai complicate ale vieții sociale. De fapt, de aici pornesc teoriile juridice mai noi, în care judecătorul este cel care trebuie să judece chestiuni de mare finețe juridică, în sensul de interpretare, pentru că, nu-i aşa, el este interpretul cel mai autorizat al legii!

Din contră, Codul civil nou aproape că revine la ideea aceea veche a lui Montesquieu, că judecătorul nu este decât „gura care pronunță cuvintele legii“. Așa ar rezulta din citirea primelor articole din Codul civil. Numai că vine mai târziu, la câțiva ani, Codul de procedură civilă și îl așază pe judecător pe locul meritat, cautând să-i salveze importanţa deosebită. Acest lucru a fost meritul regretatului profesor Viorel Ciobanu, care a lucrat la acest Cod și care a venit la mine, la Înalta Curte: „– Cum credeți că judecătorul ar putea să revină la locul lui firesc?/ – Să privim realitatea, îi ziceam lui Viorel. Să nu mai stăm cu spatele la realitate!“ A venit legiuitorul civil din Quebec – mai nou, modelul civiliştilor noştri – și ne-a spus că nu are nimeni voie să iasă din litera legii, că legea civilă nu mai e retroactivă atunci când este interpretativă. Foarte bine, nu este retroactivă, dar nici măcar judecătorul nu mai are voie să interpreteze litera legii. Cum să nu aibă voie judecătorul? Ăsta e rostul lui! El asta face! Lăsăm toți neaveniții să interpreteze și să ne învețe pe noi eventual cum să aplicăm legea. Nu se poate! Că aceştia vin din dreapta sau din stânga este același lucru. Pe mine nu mă interesează.

Spuneam că sunt fiinţial un romantic. De ce? Deşi colegul meu Molcuț este cel mai dotat în materie de poezie – pentru că și scrie poezie –, şi eu am mai recitat poezie şi am mai reținut niște

versuri frumoase. Mi-a plăcut şi-mi place foarte, foarte tare poezia – de aceea, cum aminteai, particip de multă vreme la toate concertele lui Tudor Gheorghe. Am şi venit, din lumea satului, mai liber decât alţii. Noi, cei de-atunci, veneam dintr-un mediu autentic, dintr-un spațiu de libertate naturală, ca să ne ciocnim aici de marele oraș, în care eu intrasem pentru prima dată atunci când am terminat liceul și am venit să dăm admitere la facultate.

Nu ne-am vindecat niciodată de dorul care ne-a ținut întotdeauna aproape de frumusețea pădurii, de frumusețea muntelui, de înălțimea brazilor care se duc tot mai sus, probabil pentru a vedea ei primii cum se întorc oile de la munte. M-a însoţit mereu sentimentul copilăriei pe malul Oltului. Şi acum revin cu atât drag la Vâlcea, aşa cum am făcut toată viața, în cei 80 de ani. De fiecare dată când mi-a fost greu, m-am întors acolo şi am luat-o mergând pe firul apei. Tata – Dumnezeu să-l odihnească – făcea la fel şi aşa s-a întâlnit şi s-a împrietenit, când era tânăr, cu unul dintre scriitorii englezi buni din vremea aceea, Donald Hall. Acest Hall venise să facă documentare despre satul românesc. Învăţase româneşte şi a plecat pe jos împreună cu tata pe Valea Oltului, până la Sibiu. Din păcate, a venit războiul și s-au rupt legăturile.

Atunci a scris o carte, Romanian Furrow („Brazda românească“), pe care a publicat-o în 1934 la Londra, dar care nu a fost tradusă. Îi scria lui tata: „Știi cum e la voi în România: mai lasă să treacă vremea, că ‹‹merge şi așa››.“ Aşa că luam exemplul lor și, când eram tânăr, porneam pe acelaşi drum. Ş.P.: Ideea asta a unei călătorii inițiatice, care se tot ia de la început pentru cine ştie ce rosturi tăinuite, mi-aduce aminte că sunteţi „ursit să vă fie zilele moară domnească“!

N.P.: Da, așa mi-a zis odată marele meu prieten Fănuş Neagu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot mai greu mi-e fără el… Fraza citată este o metaforă minunată. El a fost un maestru neîntrecut al metaforei. M-a întrebat odată: „– Cine dracu’ te-a adus la Bucureşti să fii ce ai ajuns?/ – Am avut un curs al vieții pe care am mers, care m-a adus!“ Şi i-am povestit copilăria mea, cum am crescut și cu m-am ambiționat cum, pentru că începusem să public, să devin și eu ziarist. Am venit la Bucureşti să dau examen la Facultatea de Ziaristică, pe care, nu ştiam, tocmai o desființase Partidul Comunist. Era şi ea în clădirea Facultății de Drept. Sus era Filosofia, unde m-am dus să întreb ce se întâmpla. Eram pentru prima dată la București şi eram încălțat cu pantofii lui tata, care erau mai mari și mă băteau îngrozitor! La Filosofie mi s-a spus că Ziaristica nu mai exista, dar că aceleași examene se dădeau jos, la Drept. Am stat, m-am gândit și am mers jos să mă înscriu.

Aşa a fost să fie să intru în lumea dreptului. I-am povestit asta lui Fănuș și de aici i-a venit chestia asta cu moara domnească. (râde) Ș.P.: Dar haideți să-i facem o culpă că nu a scris şi despre dumneavoastră în Cărțile cu prieteni!

N.P.: Nu, nu, că nici nu i-am dat voie! „Fănuş, i-am zis, am fost la fiecare lansare, ţi-am citit cărţile, dar nu scrie şi despre mine, pentru că acolo sunt numai portrete de actori, de poeți sau de scriitori în general.“ Pe toate cărțile am dedicații minunate – ultima, chiar înainte de moarte, când i s-a reeditat primul volum din Asfințit de Europă, răsărit de Asie și-mi spune: „Lui Nicu, inima lui Fănuș Neagu“, inima care era aproape să înceteze să mai bată… Ș.P.: Cu asta ar fi nimerit să trecem la următoarea întrebare, care este de fapt și ideea pentru care am scos noi aceaste reviste.

Este și trebuie să fie omul de drept un om de cultură?

N.P.: El a fost, este și cred că va rămâne – adevăratul jurist. În ceea ce mă priveşte, am avut de mic o șansă. Cel care m-a botezat și i-a cununat pe părinți a fost un mare om de cultură, un preot de

la Govora Sat. Acolo este, de altfel, biserica unde la 1640 s-a creat prima pravilă românească. Acest preot a stat peste 60 de ani acolo.

Un om absolut minunat, remarcabil. Era preot, arheolog – făcuse și Facultatea de Istorie, secţia Arheologie –, a scris despre istoria Vâlcei și tot ce a însemnat de la romani încoace. Părintele Gheorghe Petre-Govora și-a alăturat numele locului unde a slujit şi a rămas, cum era şi firesc, în memoria vâlcenilor pentru ce a scris în materie de arheologie. Apoi, în timpul războiului, am avut o întâlnire, remarcabilă pentru mine, copil fiind, cu părintele Leviţchi, cel căruia îi spuneam „Leul“, tatăl viitorului profesor de limba engleză, Leon, care avea să se căsătorească în casă la noi!

Familia Leviţchi a venit atunci când Stalin le-a dat două zile la dispoziție să-și ia câte ceva şi să plece, să fugă din Basarabia. Aşa că a venit părintele cu tot calabalâcul într-un docar – un fel de căruță, dar cu arcuri – tras de acolo până la noi în sat de o iapă, Milca. I-a primit mama, pentru că tata nu era, fiind timp de război. Au rămas la noi luni bune, după care i-am reîntâlnit la Râmnicu Vâlcea, unde se mutaseră. Preotul m-a călăuzit în primii ani. A luat-o pe mama și i-a spus: „Gheorghiţa, asta să faci, nu-l mai pune la aia, lasă-l să facă ailaltă!“ După el, importantă pentru mine în primii ani a fost bunica mea de la Săliște, care a fost vizitată în 1946 de marele cărturar Petru Comarnescu. Acesta din urmă a scris pe prima pagină a ziarului Timpul un articol elogios, „Lița Paraschiva Popa“, despre o țărancă mai răsărită din comuna Săliște, județul Sibiu. După ce am intrat la facultate, am avut, la îndemnul mamei, mai multe întâlniri cu Petru Comarnescu, dintre care prima a fost memorabilă. Atunci m-a întrebat dacă la Săliște mai exista casa veche, părintească a bunicii mele; dacă mai exista o cutie cu argintăria revoluționarului Magheru, care se retrăsese acolo cu fiica lui, bolnavă de plămâni, și unde fusese găzduit de străbunicul meu; dacă mai aveam corespondența tatălui meu cu Donald Hall. I-am spus că o aveam, cum de altfel o am şi acum şi pe care vreau odată o să o valorific. M-a întrebat apoi ce făceam, ce studiam. „Dreptul roman, alte ramuri de drept.../ – Bine, dar, dincolo de astea, nu împingi puțin arcul preocupărilor spre studiile filosofice?“ I-am spus că mă interesau Kant, Hegel – idealiştii. El mi-a făcut un fel de proiect cultural: ce trebuia să citesc, ce trebuia să fac, la ce trebuia să mă așez mai temeinic în cultură. Mă duceam sus, la bibliotecă – biblioteca Facultății de Drept din București a fost și rămâne una dintre cele mai dotate din partea aceasta de Europă. Căutam şi cărţi de la Fondul „S“, un fond special, care nu se scoteau decât cu aprobare şi pe care ţi le dădeau să le citești numai acolo. Nu erau la raft.

Vorbeam despre juristul-om de cultură: nu se poate altfel! Juriștii mari au fost și oameni de cultură. Haideți să ne gândim la Xenopol, spre exemplu, filosoful nostru numărul unu al istoriei, la Titu Maiorescu. Ei au fost și practicanți, avocați mari de tot. Conta a fost și filosof, dar a fost și procuror. Ş.P.: Mergând mai departe, domnule profesor, aş dori să fim tranşanţi în această chestiune, pentru a pricepe, dacă pot, şi cei mai pozitivişti dintre noi: dreptul – concepţia despre dreptate, fenomenul juridic în sens larg – este un element de identitate culturală a unei națiuni?

N.P.: Sigur că da! Dreptul este o componentă a culturii unei naţiuni. Dacă sufletul unei naţiuni se înfăţişează doar prin limba ei, cum spunea Iorga, atunci dreptul este chiar spiritul lui – vin astfel la imaginea Şcolii Istorice a Dreptului, întemeiate de Savigny. Într-adevăr, dreptul este expresia spiritului, al acelui volksgeist, deci pe deplin element identitar. Să ne uităm în istorie cum a apărut. A apărut ca un drept popular dreptul nostru obișnuielnic, Legea Țării a fost impusă pe cale de cutumă, de obicei. Și ce însemna asta? Că acolo erau gândurile, năzuințele,

2019 | Manifest Româneşte | 39

valorile care conturau concepţia despre dreptate! Judecătorul este obligat să facă dreptatea, iar relația dintre dreptul pozitiv și dreptate există şi trebuie să rămână mereu în atenția noastră. De aici și buna întrebare de mai devreme, despre cultura juristului.

Eu am mers mai departe și am vorbit şi despre cultura judecătorului, pentru că îmi este atât de la îndemână și îmi este atât de drag personajul acesta. Noi nu făceam în facultate dreptul comercial, nu știam ce e aia insolvență, nu știam ce e acela un faliment, dar citeam şi aflam din Balzac! Și de acolo am aflat şi despre judecătorul sindic. Dar ce o fi ăla? Și îl întrebam pe profesor. „Lasă, că nu vă interesează pe voi.“ Apoi vedeam filmele franțuzești cu Jean Gabin, care era imaginea aceea a lui bon juge, a judecătorului bun, a judecătorului drept – asta era totul pentru noi și îmi spuneam că asemenea judecător voiam să ajung. După care am luat exemple de oameni de cultură care s-au aplecat și asupra dreptului. M-am contrazis odată cu profesorul Molcuț și am zis că am uşoara senzaţie că savantul neîntrecut al istoriei, Iorga, nu a fost atât de preocupat să studieze și dreptul. La Xenopol, da! Xenopol a și practicat dreptul şi spune la un moment dat: „Ce sunt frământările popoarelor dacă nu ideea de a așeza dreptul la baza relațiilor dintre ele?“ Ş.P.: Ce viziune extraordinară!

N.P.: Da! Nu mai vorbesc de Dimitrie Gusti, care a fost fondatorul Școlii sociologice românești, dar care a pus și bazele sociologiei juridice românești, pentru că el făcuse și dreptul în Germania, nu numai filosofia. Deci avea o bază solidă și, atunci când a iniţiat echipele de monografie sociologică, din care făceau parte un Stahl, un Herseni, punea şi juriști mari să se deplaseze și să facă o reconstituire a dreptului popular. Traian Herseni are chiar un tratat de sociologie în care atât accent pune pe cunoașterea şi cercetarea raporturilor juridice, care sunt relaţii sociale, încât afirmă că încărcătura cea mai mare de social o au raporturile juridice. Relația juridică este atât de încarcată de social, încât dreptul devine până la urmă, în viziunea școlii sociologice de la București, un fapt social. Când o să vorbim despre pozitivism, o să vedem care au fost limitele lui. Mi-a plăcut foarte mult Hans Kelsen, dar nu putem să nu trecem peste aceste neîmpliniri, să nu le spunem chiar limite, ale concepției lui. Ş.P.: Domnule profesor, influențat și de istoria dreptului românesc, aș numi lucrările dumneavoastră ca făcând parte dintr-un șir de cărți de învățătură a dreptului. Citindu-vă din anul I, am pus studiul celorlalte ramuri de drept pe această bază, care vi se datorează. Acum, în anul al IV-lea, se constată, îmi pare rău să o spun, că, bunăoară, noțiuni ca raport juridic ori instrumentele de interpretare sunt străine viitorului absolvent de rând, care nu face decât să întrebe care e temeiul legal şi unde se găseşte oarece în cod. Cum vedeți învățământul juridic astăzi?

N.P.: E adevărat că teoria dreptului stă la baza introducerii studenților în lumea conceptelor dreptului, dar ea este mai mult, nu poate să rămână doar o introducere, pentru că face legătura între drept și filosofie. În 1990 am fost reconfirmat, prin votul studenților de atunci și al cadrelor didactice, în funcţia de prodecan, iar împreună cu profesorul Corneliu Bîrsan, fostul meu student și bunul meu prieten, care fusese ales decan, şi cu profesorul Viorel Ciobanu – mari profesori ai facultății – am construit noua curriculă a învățământului juridic, după care s-au luat și celelalte trei facultăți (Iaşi, Cluj-Napoca şi Sibiu). Dincolo de latura pozitivistă, adică dincolo de practicabilitatea dreptului prin norme edicate, am pus la bază, în urma unor cercetări ale modului de organizare și funcționare a învățământului din marile centre europene și nu numai, lărgirea cadrului de cunoaştere şi

40 | Manifest Româneşte | 2019

înțelegere, prin explicarea dreptului, prin temeiurile care ne țin în viață, pentru că, dacă rămânem numai la practicabilitatea dreptului, nu vom face mare lucru – vom fi superficiali şi, oricum, depășiți imediat. După cum se vede, după 30 de ani, iată că lucrurile s-au mai schimbat, accentul a fost pus doar pe dreptul pozitiv, uneori doar pe o anumită categorie de norme, astfel încât unii sunt în stare să considere că dreptul comun, ius commune, pentru tot dreptul, e dreptul civil. Le-am spus atunci să fie atenţi, că s-ar putea să nu mai vorbească despre drept civil, ci despre drept privat, şi i-am întrebat: „Vă convine acest lucru?“ Apoi, în aceeaşi linie, ei spun că au desfiinţat dreptul comercial! Mai mult, prin legea de punere în aplicare a Codului civil, se interzice folosirea sintagmei „raporturi comerciale“! Acum sunt doar „raporturi între profesioniști“... Mai mult, instituţional, am redenumit Secţia Comercială a Înaltei Curţi… Secţia a II-a Civilă. Însă, atunci când merg în străinătate promotorii actualului Cod civil şi se întâlnesc cu specialiști în dreptul comercial, cum se înţeleg? Cauzele mari, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, poate spune cineva că sunt cauze penale? Poate acum, de când s-a dus un „specialist“ de-al nostru în fruntea aşa-zisului Parchet European să se mai schimbe proporţia... Numai că soluționarea litigiilor privind fondurile europene se va face tot de către instanțele naționale. La nivelul Curţii de Justiție a Uniunii Europene, marile probleme sunt de drept comercial. Gândiți-vă că se judecă litigii între coloșii din producţie şi desfacere! Sunt miliarde în joc! Dreptul comercial este, în ultimă instanță, dreptul civil în acțiune. Dacă dreptul civil se ocupă de bogăția acumulată deja și păstrarea ei, dreptul comercial se ocupă de bogăția în formare și de modalitățile legale ale formării acestei bogății.

Revenind la întrebare, da, justiția şi o parte a învăţământului juridic au mers spre un pozitivism mai accentuat, despre care aș dori să amintesc că însuși Hans Kelsen, după ce s-a mutat în Statele Unite, din cauza măsurilor antievreieşti din epocă, l-a corectat. Teoria pură a dreptului și concepția lui nu au mai fost începând de-atunci cele din perioada vieneză. Totuși, concepția lui Kelsen a dominat tot secolul trecut! Și filosofia dreptului, și teoria dreptului. Oricâte răzmerițe au fost împotriva ei, a dominat până la urmă, în primul rând cu acea idee a grundnorm, a normei fundamentale, care, cumva, s-a şi întors împotriva lui. El spune că natura normelor provine din norma fundamentală, dar natura normei fundamentale care e? Undeva, în metafizică! Pe el nu îl interesau deloc aspectele de metafizică, ci doar statul, care edictează norme. Ş.P.: Din acest punct de vedere, domnule profesor, în contextul pe care l-aţi conturat, prin ceea ce învață și poate mai ales prin evaluările la care este supus, nu pot decât să-mi întăresc convingerea că studentul la drept este depersonalizat într-un fel, i se taie resursele de creativitate, de sinteză și de analiză, de exprimare proprie, de originalitate.

N.P.: Poate să fie admisă și asemenea concluzie – și îmi pare rău. Suntem apăsați de grija de astăzi și nu de grija de mâine. De nevoia de astăzi, nu de perspectiva pe care o deschid teoria și filosofia dreptului, pătrunderea esenţelor. Originalitate? Sinteză şi analiză? De pildă, Mircea Manolescu, un mare, mare avocat, era prieten cu un profesor de matematică, academicianul Teodorescu, şi se ducea și se bătea cu specialiștii în matematică pe probleme de înțelegere a realității, prin prisma conceptelor matematice și a celor juridice. El, pornind de la textul Neguţătorului din Veneţia al lui Shakespeare, a reconstituit procesul lui Shylock şi l-a dat ca exemplu, pentru că logica ne spune tot, iar dreptul o are ca unul dintre instrumentele lui principale. Cum a argumentat soluţia acelui proces? Pe cale logică! Nu numai pe calea unei norme,

2019 | Manifest Româneşte | 41

fiindcă norma îi dădea dreptate lui Shylock: „Dom’le, ți-am dat bani, trebuie să-mi dai o bucată de carne din locul indicat.“ Trebuie să întărim mai mult această bază, care se poate îmbogăţi cu propria originalitate, cu propriile raţionamente. Ş.P.: Aţi adus deja vorba despre Petru Comarnescu, așa că tare-aş vrea să vorbim despre magistratura spirituală, despre cât de importante sunt un model și ierarhia valorilor în formarea unei personalități.

N.P.: Este esențială! Dacă nu ai la ce te raporta și ai cumva convingerea – sau ai senzația cel mult – că poți să te autoconstruiești – acestea îţi pot fi fatale. Pur şi simplu nu se poate fără! Alege-ți un model! Poți să-ți alegi un model reușit sau nu, dar să-ți alegi unul. Ş.P.: Pe care, eventual, să-l depășești!

N.P.: Să-ți propui măcar, dacă poți, să-l depășești. Nu se poate altfel! Are o carte minunată Dimitrie Gusti, despre personalități. El a fost prieten, de pildă, cu Pîrvan, cu marii noștri constructori de idei, cu logicieni mari şi discută acolo imposibilitatea de a exista fără raportare la valori. Sigur că se poate trăi și altfel, dar e păcat și e în detrimentul personalităţii. Trebuie plecat de la familie, care contează foarte puțin astăzi, deși ar trebui să fie de o importanţă primordială. Părinții sunt ocupați, dau vina unii pe alții, iar copiii nu sunt educați în familie şi până la urmă tot școala e de vină. Ş.P.: Ce valori aţi receptat din familie și, mai departe, din pregătirea profesională?

N.P.: Mamele noastre – a mea și a lui Molcuț – erau niște sfinte! Ne-am cunoscut mamele și recunoaște și profesorul Molcuț că erau așa. Cred că marele bine pe care mi l-a făcut mama a fost

că mergeam de mic, de la 3-4 ani la slujbe, la biserică. Părintele Levițchi mi-a spus să nu rămân niciodată doar la stadiul simplei participări la o slujbă. Slujbele, odată trecute, se repetă, iar ceea ce trebuie să-ți rămână în suflet de la ele este esențialul, trăirea. Mi s-a deschis apoi, prin discuțiile cu nașul meu, Petre-Govora, apetitul pentru cultură. Au urmat, după aceea, întâlnirea cu Petru Comarnescu, cu marii profesori de la noi. Noi am avut o șansă uriașă. În 1954, Ion Gheorghe Maurer, jurist de altfel, avocat foarte bun, care, fiind prieten cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, l-a convins pe acesta de neapărata trebuinţă a înfiinţării unui institut de cercetări juridice. Așa am putut noi să avem contact cu marii profesori de dinainte de război, care de ani buni nu mai puteau preda la facultate! În locul lor erau consilieri sovietici, care participau la cursuri! Erau niște politruci, pe care i-am mai întâlnit pentru un an de zile cel mult, după ce am intrat la facultate.

Institutul de Cercetări Juridice a fost apoi dat pe mâna academicianului Traian Ionașcu. Acolo i-a adus pe unii profesori chiar din închisori sau din alte forme de reținere. Pe Dongoroz l-a adus din asemenea formă de reținere; la fel pe Vîntu, mare profesor, primar al Capitalei pe vremea legionarilor, pe profesorii Ghelmegeanu, Fotino… Aşadar, după ce fuseseră dați afară, au fost aduşi la Institut şi „conservaţi“, după care au venit imediat la catedră, prin 1956! Pe lângă ei, îmi amintesc de profesorul nostru de succesiuni, marele, imensul profesor Mihail (Dodel) Eliescu, despre care i-am spus şi colegului meu de grupă, Emil Constantinescu: „Măi Emile, parcă îl am pe Platon în față, văd ideile! Atât de clar e totul în mintea dânsului!“ Atât de frumos preda! Venea la cursuri după el alt mare profesor, academicianul Tudor Popescu, care avea alt stil, era mai vulcanic. Ziceam: „Nu mai pot să îl urmăresc pe nea Tudorică după ce pleacă Eliescu de la curs, de la succesiuni.“

Profesorul Nicolae Popa, încadrat de profesorul Nicolae Volonciu şi de Ştefan Paraschiv (noiembrie 2018, Bucureşti)

42 | Manifest Româneşte | 2019

Noi am avut șansa să nu cădem în mlaștina diletantismului și în cea a mediocrității. Toate valorile pe care ni le-au transmis profesorii noştri le respingeau.

Constiţutiei şi întreb: n-ar fi bine sa ne gândim la un regim parlamentar?

Ş.P.: Ați fost între 1993 şi 1996, cel care, în calitate de consilier, a construit juridic administrația prezidențială. Subiectul pe care îl propun acum este sensibil, pentru că reprezintă o justificare de a politrucilor mercenari care se alătură alternativ unor tabere politice. Intelectualul autentic trebuie să fie angajat în viața cetății?

N.P.: Păi trăim, dar nu mai suntem în ea, pentru că nu se mai respecta! În 1991 s-a vrut, aş spune, un „parlamentarism raţionalizat“. Dar să-l respectăm! Să nu se mai amestece o putere în atribuţiile celeilalte – şi mai ales Preşedintele! Trăieşte Germania foarte bine c-un preşedinte parlamentar! Dar câţi alţii!

La noi se invocă mereu modelul francez, dar nu este exact. În Franţa regimul poate fi calificat drept semiprezidenţial, în sensul că preşedintele conduce puterea executivă. La noi, nu! Puterea executivă este bicefală!

N.P.: Să plec de la altă premisă. Intelectualii români au fost, în general, de stânga. Ei au fost angajați în viața cetății. Nu vreau să pomenesc de greșelile făcute de Cioran, de pildă, care s-a orientat spre Mișcarea Legionară, care a fost, social şi economic vorbind, de stânga. A apărut inițial ca o mișcare religioasă, după care ei s-au plasat la stânga, în sensul că s-au opus bogăției. Stânga era apropiată de cei amărâți și dreapta, de cei bogați. De unde şi sloganul „omul și pogonul“. Astea erau cerințe pe care le acceptau și intelectualii. S-a spus şi în Academia Română – de către Vianu cred – că dacă o instituție trece cu vederea, nu este receptivă, la faptul că există oameni care trăiesc în bordeie, că există oameni care mor de foame, că există oameni care sunt bântuiți de cele mai rele boli din lumea aceasta, atunci intelectualii nu pot face parte din acea instituție, mai ales dacă nu vor să schimbe ceva. Prin urmare, era vorba despre instituția Academiei, despre oamenii de cultură. A se vedea modelul Dimitrie Gusti, că tot vorbeam despre el. Ce făceau unitățile de cercetare monografică? Erau acolo, la firul ierbii!

Angajarea mea publică, atunci când mi s-a făcut propunerea, a fost prima mea ieșire din învâțământ, unde aveam 30 de ani de activitate. Nu avusesem alte funcții politice. Am avansat în ierarhia universitară treaptă cu treaptă, dând concursuri şi examene, şi am activat numai acolo. Nu știu cum s-a întâmplat de mi s-a propus tocmai mie, eu nu-l cunoscusem înainte pe președintele de-atunci, pe Ion Iliescu. Probabil i-a vorbit cineva – nici nu m-a interesat. M-a chemat la o discuție prin ’92 – abia începuse primul lui mandat constitutional – și am dat un răspuns abia spre sfârșitul lui ’93, că nu mă dumiream dacă trebuia să fac așa ceva. În sfărșit, am avut o ultimă întâlnire, când am acceptat şi pentru că nu mai exista de mult timp acolo un consilier prezidențial pe probleme juridice și legislative. Din această calitate, am susţinut în Parlament prima lege a organizării şi funcţionării Preşedinţiei (nr. 47/1994), în care am repetat, ceea ce scrie în Constituţie, în capitolul dedicat atribuţiilor Preşedintelui.

A urmat un regulament în baza legii, în care era scris că niciun membru al Administraţiei Prezidenţiale n-are voie să facă parte din partide politice. Numai că, după ce am plecat de acolo, au „rupt“ multe idei din acea construcţie juridic-instituţională: „Ce? Cum să nu facem parte, domnule?“ Cât am fost consilier prezidenţial, m-am opus oricăror iniţiative partizane, cum a fost aceea ca Preşedintele să participe la Congresul P.D.S.R., partidul aflat la guvernare, în ciuda unor colegi consilieri care tocmai asta îl sfătuiau să facă. I-am zis: „Nu mergeţi! Încălcaţi Constitutia! Dacă mergeţi acum, trebuie să vă duceţi şi la congresele celorlalţi. Trimiteţi eventual un consilier să transmită din partea dumneavoastră un salut, un mesaj.“ – aşa a procedat, iar mesajul, pe care l-am citit înainte, a fost dur. Le-a spus că o luaseră pe „căi greşite“, că făceau un „capitalism de cumetrie“… Mai târziu sigur că inclusiv Curtea Constituţională de-atunci a pus umărul ca Traian Băsescu să fie cât mai implicat în politică. Aşa că, răman la convingerea mea: nu există „şeful statului“ în Constituţie. Se vorbeşte periodic de revizuirea

Ş.P.: Pur parlamentar! Conform Constituţiei, trăim totuşi într-o republică parlamentară!

Ş.P.: Aţi fost la momentul respectiv în miezul „problemei“: alegerea formei de guvernământ. Se propunea atunci, nu fără temei, restaurarea monarhiei, ceea ce, la nivel principial, abstract, împărtăşesc şi eu.

N.P.: Iat-o idee! Ş.P.: Atunci era o soluţie?

N.P.: Era, dar… nu exista o forţă politică şi socială care s-o susţină. Am acasă scrisoarea conducătorului unuia dintre partidele monarhiste – un mare om de carte, Cernovodeanu cred – către Regele Mihai, la Versoix. A venit şi a stat de vorbă cu Iliescu în mai multe rânduri. Ei bine, a recunoscut în acea scrisoare că nu exista susţinere populară, că se adunau în Piaţa Revoluţiei 20-30 de persoane. Sigur, în constituția italiană şi în cea austriacă, spre deosebire de a noastră, este scris că niciodată nu au voie să intre pe teritoriile lor foștii suverani. Pentru revenirea la monarhie ar trebui să se revizuiască Constituția. Ca idee ar fi bună, numai să se găsească spirjinul necesar. În orice caz, ar aduce mai mult echilibru, sunt convins, așa cum ar aduce mai mult echilibru un președinte ales de Parlament, dacă ar fi un intelectual care să aibă suflet şi minte – o minte plină de idei, de filosofie, de drept… Ş.P.: Din punctul meu de vedere, nu mai putem evita să vorbim, în mediul public şi, mai ales, în cel intelectual, despre conflictul ireductibil dintre naționalism și internaționalism – adică forma sub care se prezintă astăzi comunismul. În orice caz, trăim ofensiva teribilă a ştergerii oricăror diferenţe, a distrugerii oricărei forme de spiritualitate. Cum vedeţi acest conflict?

N.P.: Depinde care este înțelesul ce trebuie să îl dăm acestor noţiuni. Naționalismul nu trebuie amestecat cu iredentismul sau cu şovinismul – adică forme urâte de manifestare, care permit confuzii voite... Naţionalismul reprezintă iubirea de naţiune. Cum văd acest conflict? O să vă redau înţelesul hotărârii celui de-al Doilea Senat al Tribunalului Federal Constituţional German, pe marginea interpelărilor făcute de parlamentarii din Bundestag și din Bundesrat, atunci când s-a ratificat Tratatul de la Lisabona. În acea hotărâre se vorbeşte despre identitatea constituțională a statului german, despre identitatea constituţională a sistemului de educaţie, învăţământ şi formare a tineretului, despre faptul că stăpânii tratatelor, în construcția europeană, ca în orice organizaţie internaţională, rămân statele naționale. Atunci când ei se referă la identitatea constituțională, vorbesc de fapt despre identitatea naţională – la aceasta ne îndeamnă cei opt judecători care formează al Doilea Senat. Dacă am înţelege mai bine, am pondera excesele internaţionaliste ale unora. Noi trăim, am mai spus-o, într-un fel de „europenism magic“, „utopic“, când acolo sunt atâtea contradicții la ora actuală, care ne privesc și pe noi. Ar trebui să adoptăm o atitudine realistă. Nu cred că se gândește cineva la o plecare din Uniune, pentru că ne-a adus şi ne aduce şi

2019 | Manifest Româneşte | 43

bine, dar să conştientizăm că suntem o naţiune mare şi că putem contribui prin puterile noastre la construcţia europeană.

Din păcate, noi nu mergem în structurile europene decât pentru a fi de acord cu mai marii zilei, pentru a ridica mâna când ni se cere... Țin minte că eram în Consiliul Superior al Magistraturii când preşedintele de-atunci a zis la un moment dat: „Dom’le, noi am mers acolo, am făcut o poză de grup cu şefii statelor, acolo oricum nu se adoptă nicio măsură.../ –Domnule Președinte, ați fost acolo, s-a adoptat o rezoluție, pe care aţi votat-o. Tratatul Lisabona zice că toate actele opozabile celui de-al treilea sunt acte luate să fie controlate, cenzurate de Curtea de Justiţie de la Luxemburg. Mă rog, dacă ați spus că doar ați ridicat mâna…“ În situatia asta suntem puşi în realitate. Ş.P.: Din păcate, aveţi dreptate şi poate că este mai bine că nu ne găsim acum în momentul în care să judecăm calitatea execrabilă a diriguitorilor postdecembrişti, fie ei politici sau de altă natură – ceea ce nu scuză nicio clipă poporul român pentru pasivitatea lui. Totuşi, în continuarea celor discutate, credeți că statul național, ca formă juridică, poate fi depășit, poate fi aneantizat?

N.P.: La ora actuală, nu cred… Ştii ceva? Lucruri groaznice se pot întâmpla în continuare, dar, până la urmă, statul național este greu să fie depășit... Suveranitatea o tot împărţim noi, dăm sus, dăm jos, dar ea e o pavăză ce ne ține. Şi pe urmă, să ne topim în ce? Şi de ce? Ce soluţii oferă cei care promovează aşa ceva?

Președintele actual al Franţei, de pildă, propune pentru viitorul Uniunii un fel de întrunire a câtorva patriarhi ai Europei, care să dicteze, să gândească pentru ceilalți... Ş.P.: Dacă nici acest deziderat nu este pur comunist…

N.P.: Păi nu? (râde) Cui îi va conveni aşa ceva? În primul rând nu celor ai căror conducători propagă asemenea idei... Lecția pe care au dat-o judecătorii constituţionali germani este, pentru mine, un exemplu. Ei au venit și au spus că Uniunea Europeană este staatenverbund („alăturare de state“) şi că, în cultura juridică de drept internaționl public, mai există un concept, staatsverband, care trimite la federaţie de state. Suntem în această organizaţie internaţională, dar pentru a fi o alianță trainică trebuie să ne și respectăm reciproc. Ş.P.: Domnule profesor, această parte a discuţiei noastre nu poate culmina decât tot cu o chestiune juridică: România Mare – idealul aducerii a celei mai însemnate părţi a naţiunii în cadrul aceluiaşi stat. Mai poate fi acest ideal atins?

N.P.: Fac parte – probabil că și asta ne-a apăsat existenţa – din generația în care mulţi dintre noi nu și-au cunoscut bunicii, pentru că muriseră de tineri în „Marea Încleştare“ – Primul Război Mondial – pentru idealul național – România Mare. După care a venit Al Doilea Război Mondial, în care au plecat taţii noștri să lupte pentru acelaşi ideal, iar noi am rămas cu mamele noastre, așteptând înfrigurați să se întoarcă.

Fără dar și poate acest ideal trebuie să ne urmărească permanent şi să căutăm să-l înfăptuim, dacă relațiile internaționale vor ajuta. Nu prin lozinci! „Eu voi face şi voi drege, eu voi aduce Basarabia înapoi!“ – numai să poți! Să poţi și să vrei cu adevărat! Eu nu mai cred în lozinci... Acolo este o chestiune de cultură, de identitate care a fost grav maltratată. Procesul de deznaţionalizare a fost cumplit, altfel nu poți să-ți imaginezi de ce oamenii de acolo nu numai că îi suportă, dar îi şi votează pe cei care privesc spre Est, spre Răsărit. Sunt atât de groaznic dezrădăcinați…

44 | Manifest Româneşte | 2019

Partea specială

Ş.P.: Datorită dumneavoastră şi profesorului Molcuț am aflat de Școala istorică a Dreptului şi m-am îndrăgostit de concepţia lui Savigny, de la a cărui naştere s-au împlinit 240 de ani. Este, până la urmă, o școală de gândire bazată pe valorile naţiunii, pe cultură, cum de altfel aminteaţi, şi căreia i se opun curentele pozitiviste, reducţioniste: tot dreptul se reduce pentru acestea la norma edictată de stat. Iată opoziţiile esenţiale: spirit/ literă, naţiune/ stat.

N.P.: Într-adevăr, pozitivismul reduce tot dreptul la dreptul etatic. Sigur că totul ni se trage de la concepția Școlii pozitiviste a Dreptului a lui Kelsen, care, cum spuneam, a dominat un secol întreg. Au fost și alte curente în acest răstimp: al lui Hart sau al lui Carl Schmidt, care s-au războit cu Hans Kelsen, dar el n-a prea fost clintit, mai ales că a revenit ulterior asupra teoriei pure a dreptului, fără ca discipolii din Europa să își dea seama de nuanţările lui din perioada americană. Totuşi, cert este că această concepție pozitivistă a dus la echivalarea oricărei norme cu dreptul. Sigur că startul, deci premisa, este exactă: Dreptul este normă în ultima lui structură, pentru a forma sistemul juridic elementar, dar ceea ce vine de dincoace şi ceea ce se duce, se construieşte dincolo de normă, de cadrul normativ nu poate să nu ţină seama de cultură – şi de aici, toate ramurile dreptului, care sunt alcătuite și din obiceiuri. Dreptul este foarte puternic în obiceiuri, prin interpretarea făcută de judecători, aşa că nu putem noi să ne îndepărtăm atât de tare și să spunem cum spune Kelsen – pe mine mă interesează doar validitatea și eficiența, eficacitatea.

Cu privire la validitate, în sfârșit, sunt organe de stat care o dau, fiind subordonate unei norme superioare, dar norma aceea superioară este tot etatică, aşa că pozitiviştii merg din ceva spre același lucru, fără să-şi pună problema naturii acelui lucru! Ei spun: „După ce am așezat norma, sistemul, legea, pe mine ca jurist nu mă mai interesează altceva.“ Ba da! Trebuie să te intereseze și aici nu poate fi nesocotită şcoala lui Savigny şi Puchta, pentru că pe jurist trebuie să-l intereseze, pe de-o parte, natura axiologică a normei şi, pe de alta, ce se întâmplă cu norma aceea, așezată pe un respectabil soclu de autoritate etatică – dar teoretic –, atunci când „coboară“ în lume – la fel cum spunea Aristotel despre om, care nu poate rămâne singur, fiind zoon politikon. Aşadar, ce se întâmplă cu norma când este aplicată în viața socială? Atunci să vedem ce se câștigă, cât se confirmă, cât se neagă. Adevăratul judecător al normei va fi procesul de verificare a ei în relaţiile sociale dintre oameni – participanţi la raporturile juridice guvernate de normă. Ş.P.: Și atunci putem formula o judecată fermă: norma neconformă valorilor naționale, valorilor perene ale comunităţii pentru care este edictată, este nelegitimă?

N.P.: Este nelegitimă când vine în conflict cu spiritul poporului sau conștiința comună. De altfel, s-a spus odată că lex injusta non est lex. Ş.P.: Putem deci conchide că odată cu statul vorbim de drept pozitiv, dar încă înainte de el existau şi se manifestau concepţia despre dreptate, fenomenul juridic?

N.P.: Dacă suntem hageliani, spunem că dreptul este doar o creație a statului – Hegel spune că istoria nu contează decât de la apariția statului. Fenomenul juridic este mult mai mult decât dreptul pozitiv. De altfel, juridicul este mai larg decât dreptul.

Juridicul nu trebuie validat în sensul kelsenian, pentru că validitatea lui este dată de spiritul poporului. Ca spiritul popular să fie receptat în dreptul pozitiv, corpul legiuitor trebuie să edicteze ţinând seama de acest spirit. Aşa că sistemul electiv ne

permite să alegem oameni instruiţi, care cunosc spiritul poporului. Însă, pentru a alege oameni instruiţi, şi cei care aleg trebuie să fie instruiţi. Din nenorocire, iată, ne întoarcem la o realitate pe care o cunoștea România interbelică: un număr imens de mare de oameni analfabeți, numai că acum avem de-a face cu analfabeţi funcţionali… Ş.P.: Iar la momentul de faţă trăim, ca societate, încredinţarea că astfel de analfabeţi funcţionali – cu diplome şi fel de fel de ţidule – sunt mai periculoşi decât un amărât fără pic de carte.

N.P.: Absolut! Exemplu: ieşirea în stradă. Acolo este dreptul forței – ultima și cea mai urâtă față pe care putem să o vedem în societatea noastră: oameni dispuși oricând să înjure, să jignească, să scuipe, să lovească, să suprime! Și mai e un aspect: în tot acest context are loc o degradare văzută cu ochiul liber a autorității.

Statul abdică de la funcţiile lui sau le exercită anapoda, iar instituţii fundamentale ca școala şi Biserica nu mai sunt luate în seamă. Școala nu mai poate să facă nici educație, nici instrucţie – e în afara oricărei înțelegeri cum s-a ajuns aici. Aceste aspecte dau verdictul unei boli cronice de care suferă societatea, din păcate. Ş.P.: Domnule profesor, vă propun să îndepărtăm amăreala strânsă până acum în discuţie şi să vorbim despre primii ani de asistenţie, despre cum aţi învăţat meserie.

N.P.: Am făcut doctoratul la Cluj cu profesorul Ioan Ceterchi, care era şi decan, fiindcă nu aveam conducător de doctorat în materie la Bucureşti. Ne-a fost conducător de doctorat mie şi lui Molcuţ. Am făcut doctoratul aşa cum trebuia şi trebuie să fie făcut: cu examene la sânge. La Istoria dreptului am dat examenul cu profesorul Vladimir Hanga, mare profesor... Am dat examenul de Constituţional cu academicianul Tudor Drăganu – pfiu! Mi-a pus aproape 30 de întrebări după ce am răspuns la subiectele de examen. Mi-am zis: „O să-mi pună vreo două-trei, o să le ţin eu minte.“ – dar el: „Ce faceţi, nu notaţi?“ Eu, speriat: „Staţi puţin… unu… doi… trei… Ziceţi, vă rog, de la a treia încolo!“ – apoi am scris întrebare cu întrebare. După ce am răspuns, a venit la mine, eu eram emoţionat, şi mi-a zis: „Eh, de acum încolo, dragă domnule Popa, am să-ţi spun ‹‹Nicuşor››.“ – şi mi-a spus Nicuşor de-atunci! Hanga şi Ceterchi îmi spuneau „Nicule“, dar când îmi scria profesorul Drăganu câte-o scrisoare, întotdeauna era la ştaif: „Domniei Sale, Domnului Profesor Nicolae Popa“ – bătute la maşină şi semnate de mână.

Profesorul Tudor Drăganu era un om şi un profesor de şcoală veche, pe care, când ne întâlneam, îl rugam mereu să-mi vorbească despre Eugeniu Speranţia. Era scund şi venea cu o servietă mică, punea notele pe masă şi se făcea linişte, nici musca nu se auzea când vorbea. Ştiţi cum l-au dat afară de la Facultatea din Cluj? În momentul aşa-zisei reforme a învăţământului din ’48, au venit unii la curs şi l-au boicotat. Profesorul Draganu îmi zicea: „Dragă, mie mi-au spus studenţii care au fost atunci în sală. Au apărut unii pe care nu îi cunoştea nimeni şi au început să dea din picioare. Profesorul a întrerupt cursul şi a zis: ‹‹Înţeleg că nu mai sunt dorit la curs.›› – şi-a luat servieta şi n-a mai dat vreodată prin facultate.“ Ş.P.: Este adevărat că profesorul Ceterchi a făcut parte din Sumanele Negre?

N.P.: Nu e adevărat… Şi de profesorul Aurel Pop se spunea ceva asemănator. Profesorul Ceterchi nu se poate să nu fi fost verificat. A avut un an de documentare la Paris, în Franța, a avut funcții mereu, a fost vicepreședintele Academiei de Științe Sociale și Politice, ministru al Justiției, ambasador, cred că a fost şi membru supleant al Comitetului Central. Când l-am întrebat chiar

2019 | Manifest Româneşte | 45

eu odată mi-a spus: „Adică ăştia-s nebuni? Păi, dacă făceam parte…“ El a început Facultatea la Cluj şi, când s-a luat Nordul Ardealului, o secţie s-a refugiat la Lugoj, alta la Sibiu. El a terminat-o la Lugoj. Zicea: „Erau prezente Sumanele Negre, însă membrii lor, precum legionarii, erau cunoscuţi şi căutaţi de Siguranţă, apoi de Securitate.“ După care am fost asistent în puterea cuvântului. Cel mai mult înveţi când faci seminare. Seminarele te învaţă foarte mult, dar să le faci tu! Tu, ca asistent, să te pregăteşti în primul rând, pentru că studenţii simt dacă au în faţă un om informat sau nu şi se pot angaja la răspunsuri şi întrebări care te pun de multe ori în dificultate. Discutam între noi: „Uite, mă, ce-a fost în stare un student să mă întrebe: aşa, aşa, aşa…“ Erau şi puţini studenti, îi puneam să înveţe, nu era seminar să nu le fi pregătit fişa bibliografică pe care s-o citească, pentru a discuta pe baza unora dintre temele şi tezele de acolo. Şi chiar citeau – şi ne întrebau!

Mai târziu, vorbeam cu nişte colaboratori de-ai mei, pe care i-a prins viaţa asta cu avocatura, cu mulţi bani câştigaţi de-acolo, de-acolo, de-acolo: „– Să ştiţi, domnule profesor, că le-am dat şi eu bibliografie la seminar./ – Dar să ai grijă să o citeşti şi tu!“ (râde) Şi îi îndemnam nu numai să o citească, dar să o citească bine, pentru că unii studenţi chiar sunt dispuşi să facă efortul de informare şi ţi-o iau înainte, întreabă chestiuni la care n-o să poţi răspunde.

Tot din perioada începuturilor în învăţământ îmi aduc aminte de primul articol publicat în Dreptul, în ’62. A fost un comentariu la o lucrare despre rolul practicii judiciare în formarea şi dezvoltarea dreptului a Anitei Naschitz, specialistă în teoria şi filosofia dreptului de la Institutul de Cercetări Juridice – ea n-a fost în învăţământ. Era o lucrare dintr-o serie de mare deschidere pentru vreme aceea. Amintesc de acest moment, pentru că m-am bucurat când un student, la seminar, mi-a spus că apucase să citească acel articol, acea recenzie – eram cu materia la izvoarele dreptului, iar noi puteam discuta aceste subiecte, pentru că ne lăsau profesorii. Eu am început cu Schleiber, care fusese avocat la Iaşi şi adus de Ana Pauker la Ministerul de Externe. Concomitent, fusese încadrat în facultate la teoria statului şi dreptului, o disciplină nouă şi pentru el. Totuşi, ştiu că a fost foarte apreciat ca student de Matei Cantacuzino, care a scris Fundamentele dreptului civil şi care spunea că Schleiber a fost chiar cel mai bun student al lui.

Culmea e că autoarea a vrut să mă cunoască. Mi-a zis: „Atât de bine mi-ai pătruns ideile!/ – Doamna Naschitz – era frumuşică, eh, nu neapărat frumuşică, dar avea o figură expresivă, de intelectual –, ştiţi, m-am regăsit în unele dintre analizele şi concluziile dumneavoastră şi…/ – Ha ha ha, şmecherule, vrei să spui că toate marile spirite se întâlnesc!/ – Asta am vrut să spun!...“ (râde)/ – Bravo, şi asta îmi place!“ (râde) Tot legat de acel articol, l-am semnat „Nicolae Popa“ şi, aveam să aflu, mai era un Nicolae Popa care scria la revistă. Era decanul Baroului Braşov şi… un văr de-al lui tata de la Săliştea Sibiului.

Atunci articolele se plăteau – 0 nimica toată, dar se plăteau.

Numai că banii pentru articolul meu i-au fost trimişi unchiului Nicolae Popa de la Braşov! Eu l-am întrebat pe redactorul-şef, pe profesorul Gogeanu, nea Paul, şi a început să întrebe prin redacţie: „Băi, unde aţi trimis banii lui Nicu Popa?/ – Păi… singurului Nicolae Popa, avocatul…“ (râde) După aceea l-am cunoscut pe unchiul ăsta al meu şi a râs şi el! Unul dintre copiii lui, tot Nicolae Popa, a fost deputat din partea ţărăniştilor sau liberalilor după ’89, fost deţinut politic. Mai venea pe la mine să schimbăm o vorbă.

Nu era intelectual care să nu fi făcut puşcărie, mai ales în Ardeal, unde au fost mai naţionalisti şi a fost mai uşor să li se pună

46 | Manifest Româneşte | 2019

în cârcă lucruri. De pildă, avea tata alt văr la Săliştea Sibiului, Nea Nelu Mărtin, al cărui băiat, Nicu, un tip zdravăn, cum sunt ardelenii ăştia de munte, student la Drept şi la Academia Naţională de Educaţie Fizică, a ajuns în puşcărie, bineînţeles...

Aveau nişte case în Bucureşti – chiar de unde stau eu acum, mai jos – şi n-a avut ce face odată bunica şi mă trimite să-l caut pe nenea Nicu Mărtin, că se auzea că ieşise din puşcărie. Eu eram în anul I, semestrul al doilea, sau chiar în anul al doilea. Făcuse vreo cinci-şase ani, a stat cu Radu Gyr. Mi-a povestit cum se ştiau poeziile lui Radu Gyr: când ieşea unul, era obligat să rememoreze ce scria acolo Gyr şi aşa apărea câte una afară, fie publicată, fie spusă din om în om, până ce s-ar fi putut publica. Toată lumea se întreba cum se putea asta! Aşa că, la prima întâlnire, Nicu Mărtin mi-a spus o poezie, ca s-o memorez – şi-o ţin minte de-atunci: „Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,/ că fruntea-i grea de amintirea lor./ Purtăm în piept solarele morminte/ şi de lumină coastele ne dor.“ Ce minunată poezie! Am întâlnit-o şi pe un calendar legionar. Nenea Mărtin a spus-o de două ori şi mi-a băgat-o în minte şi mai târziu i-am dat dreptate lui Molcuţ: dacă vrei – şi dacă ai un antrenament –, ţii minte din prima o poezie.

Sigur că atunci m-am gândit cum dracu’ mă dusesem eu acolo, că puteau să mă ia şi pe mine, nu se poate să nu fi fost Securitatea pe-afară, dar nu m-a întrebat nimeni niciodată nimic. Ş.P.: Trainic temei pentru o carieră în care primii 30 de ani au fost dedicaţi în exclusivitate ştiinţei dreptului!

N.P.: Nu chiar în exclusivitate, trebuie să recunosc: la început, în anii ’64-’65, o perioadă, prin cumul de funcţii, am fost șeful serviciului de repartizare a absolvenţilor în învățământul superior.

Aşa s-a întâmplat că am avut o relație absolut minunată cu academicianul Grigore Moisil. Doamne, câte nopți am mai stat cu el la vin! – bea vin bun. Era lângă actualul Teatrul Odeon un loc unde, la etaj, stătea unul de la Sibiu, căruia toţi îi spuneau chiar „Sibiu“ şi care venea cu produse de-acolo. Îl avea de fiecare dată ca invitat de onoare pe Grigore Moisil. Când pleca de jos, de la Capșa, unde se întâlnea cu prietenii lui, cu matematicieni, mergeam acolo. L-am cunoscut pentru că venea la repartizări să-i dau absolvenți, dar nu aveam voie oricum – se luase o măsură groaznică şi se provocase mare debandadă. Eu mă mai scuzam, dar el (joacă): „– Tinerrre, hai la ministrrru!/ – Nu mai vin, domnule academician! Nu v-am rugat să nu mă mai băgați și pe mine în…/ – Hai, că dacă nu vii, nu știi desprrre ce e vorrrba.“ La început cred că era academicianul Murgulescu, iar Moisil deschidea ușa și zicea: „– Nu te țin decât un minut, maestrrre!

Iată, el… îl stii, nu? – eu puneam capul jos./ – Îl știu, că a mai fost cu tine… Dar tu iar ai venit?/ – Am nevoie de frrruntași pentrrru Centrrrul de calcul. Aceștia de pe listă sunt, aprrrobă-i dumnealui – mie – actele!/ – Nu aprob nimic deocamdată, scriu numai ‹‹văzut››!“ Acum, zic, ce fac eu numai cu văzutul acela? Dacă ieşea scandal, trebuia să mă apăr și măcar țineam toate documentele.

Mai şi zicea Moisil: „– Ai văzut? S-a rrrezolvat, gata./ – Cum s-a rezolvat, dom’ academician, trebuia să scrie acolo ‹‹aprob››!“ Tot cam așa a venit George Ivaşcu, redactorul-şef de la Contemporanul, cu Nicolae (Niki) Manolescu, fostul meu coleg de clasă la liceu, să-i schimb repartizarea. Niki terminase filologia şi Ivaşcu îl voia la revistă. L-am întrebat pe Ivaşcu: „Niki unde este?“ Nu ştiu de ce rămăsese afară, pe hol. „Vino aici! Păi, să ştii că nu sunt de acord cu această repartizare pentru tine! I-am spus și domnului profesor: una e să vină Moisil și să intre la ministru fără să bată la uşă și alta e să-l roage frumos domnul Ivașcu pe ministru. Cum să repartizăm un absolvent de filologie la o revistă şi nu direct în învăţământ?“ S-a rezolvat până la urmă, dar el nu a

fost niciodată recunoscător. Așa e el, o ființă rece, dar… ne întâlnim cu plăcere! Ş.P.: Domnule profesor, ar fi minunat să povestiţi despre colegii dumneavoastră din acea perioadă postbelică de vârf a Facultăţii de Drept – şi poate, mai ales, despre profesorul Emil Molcuţ. Cum erau profesorii de-atunci şi care era boema lor?

N.P.: Să ştiţi că am avut parte de o boemă şi datorită timpului.

Nu eram lăsaţi, ca acum, în avocatură. Nu făceam decât ore şi bibliotecă, ore şi bibliotecă, aşa că ne rămânea timp după aceea.

Erau puțini studenți, nu ca acum – sute și sute, în grupe interminabile. „Să terminăm odată cu clănţăii ăştia, zicea Elena Ceauşescu. Ce nevoie avem noi de facultăți care ‹‹scoate›› clănțăi?“ – adică jurişti. Aşa că aveam în ţară patru grupe la București, două la Cluj-Napoca, două la Iași. Aşa se face că marele profesor Ioan (Jean) Deleanu – un corifeu al învăţământului juridic românesc –, care în Drept constituțional era un specialist de necontestat, a trebuit să facă Procedură civilă – şi a făcut-o atât de frumos, încât au început să-l invidieze proceduriştii! De ce a trebuit să mai predea o materie? Pentru că nu îi mai ajungea norma să stea în învățământ – şi era un caz frecvent. În frumoasa bibliotecă a Facultăţii de Drept aveam un loc al nostru, sala noastră, unde veneau şi profesorii noștri, toți veneau.

Geamănu venea sus şi căuta cu noi – şi era decan. Veneau și profesorul Deak, de drept civil, şi profesorul Oancea, de drept penal, şi stăteau cu noi. Mai schimbam o vorbă cu ei, cu Dan Amedeo Lăzărescu, pe care îl aduseseră, după eliberare, la noi, la documentare. Avea un birou cu o masă mare la biblioteca cadrelor didactice, pe care tot noi o amenajaserăm, şi unde se găseau periodicele. De multe ori ne prindeau serile acolo sau la catedră, unde stăteam până mai târziu şi mai discutam câte o chestiune de drept. Alteori, când erau zilele mai lungi, după-amiezile mai

ieșeam la o bere cu prietenii noștri. Ne mai întâlneam şi cu studenți de la fără frecvență, dar nu cu oricine. Îmi amintesc acum de Cornel Dinu, Dumitru Nic0lae, Viorel Mateianu – foarte silitor student, care se îndrăgostise la un moment dat şi s-a dus după fată la Cluj, apoi a revenit și a terminat facultatea. Cornel Dinu este un intelectual remarcabil. Molcuț i-a spus „Accattone“ – haimanaua de la Roma care era aruncată în Tibru de pod. În schimb, Cornel i-a zis „Ducele“, la care Molcuţ: „Duce de ce, mă? Nu tată, eu sunt ‹‹Duce de Ghergani››!“ – are acolo o moşie făcută de părinții lui, pe care o mai administrează și astăzi cât poate. Și stăteam, spuneam poezii, mai scriam o poezie, Molcuţ mai ales, eu i-o mai corectam… (râde) Ş.P.: De ce nu a publicat niciodată Profesorul?

N.P.: Pur şi simplu nu a vrut, dar l-am publicat eu odată! Am ținut cu Fănuş Neagu un ziar care s-a chemat Țara, al Partidului Democrat Agrar, așa ne-au prins vremurile după ’89! Nu ştiu ce îi venise lui Fănuş să facem un partid, dar am luat și trei posturi după primele alegeri, cum să nu! (râde) Eu n-am vrut să candidez, deşi Fănuş dorea să fie senator, iar eu îi tot ziceam: „Du-te, mă, de-aici, eşti nebun, cum să te duci în Parlament?!“ – era vorba despre primul Parlament, care a funcţionat şi drept Constituantă.

Ce oameni în acea legislatură! Ei, şi lui Molcuţ i-am publicat în Ţara două-trei poezii, dar sub pseudonimul „Emil Bănăţeanu“, el fiind din Banat. „Dom’le, nu mai discut cu voi şi vă dau şi în judecată dacă publicaţi vreo poezie!“ Ce poezii frumoase scrie! Şi ce seri frumoase am petrecut împreună! Ne duceam la un restaurant – eh, restaurant… o cârciumă era şi aia – într-un hotel care s-a chemat „Ardealul“, apoi „Transilvania“, mai sus de podul Hasdeu; aveam altul, căruia îi spuneam „Ortoboc“, în cartierul lui Molcuţ; mai aveam încă un „centru de întâlnire“ lângă Stadionul Staicovici – un bufet care se chema „Stadion“ şi care avea aşa o

2019 | Manifest Româneşte | 47

dispunere, încât peste tot şi până în fund erau măsuţe, măsuţe, măsuţe. Ne duceam acolo, fiecare la o măsuţă, ca sa nu ne vadă toata lumea. Spuneam versuri… Odată, ne retrăsesem la un restaurant din Drumul Taberei, iar Molcuţ spunea versuri patriotice de Coşbuc. De data aceasta eram cu nişte prieteni sportivi: un profesor fusese campion balcanic la aruncarea suliţei, un handbalist, Virgil Hnat – oameni cât muntele! Vorbeau ăia, nu erau atenţi şi a început Molcuţ: „Nu vă e ruşine, trădători de ţară şi de neam?! Taci, dom’le, din gură, n-auzi că spun o poezie?!“ S-a făcut linişte, ne-au adus ăia mâncarea şi a venit unul de la altă masă, un tânăr care se vedea că nu era chiar prost: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi Nina Cassian?“ (râde) Domnule, a vrut să-l injure, dar am zis eu repede: „Dom’le, da! Ai umor, te felicit!“ S-a întors şi a plecat. „– I-ai dat dreptate boului ăluia!/ – Stai, mă. Da’ ce, ţi-a zis ceva de rău? Doar te-a încurcat cu… Nina Cassian!“ – era la modă Nina Cassian. Ş.P.: Apropo, ce oameni mai întâlneaţi în Bucureştii acelor timpuri? De cine vă mai aduceţi aminte din acei ani?

N.P.: Oraşul era mai mic ca număr de locuitori. Ne duceam la teatru şi când vedeam un artist pe stradă, era uşor să-l recunoaştem. De plidă, după ce am fost la Un tramvai numit dorinţă de la Teatrul Bulandra, l-am văzut pe Liviu Ciulei pe stradă şi l-am recunoscut imediat. Apropo de Bulandra, ieşeam în oraş şi cu actori de mai mic calibru, de exemplu Vasile Boghiţă, care fusese boxer, campion la categoria grea pentru un an de zile. În filme a jucat pe la Sergiu Nicolaescu şi îl dublau. Se spunea că l-ar fi adus madame Bulandra, pentru că se părea că se cam îndrăgostise de el: „Ăsta se bate, dar e bun şi de actor!“ Stătea pe lângă facultate şi îl aduceam mereu de Anul Nou și-l puneam să facă pe Moș Crăciun! După care m-am mai împrietenit cu Arșinel. Îl chemam şi pe el şi venea cu plăcere. Este un om care știe să întrețină întâlnirile, să se facă plăcut. Se înţelege, erau nelipsiţi şi nedespărţiţi Ion (Guță) Băieșu și Fănuș – în tandemul acesta întotdeauna. Și încet-încet s-a lărgit aria, am trecut la oameni mai profunzi. Vreau să-i amintesc pe Cornel (Neli) Vulpe, care, de fel, nu era vâlcean, fiind venit și el din Basarbia, ca părintele Levițchi, şi pe colegul lui de generație la liceu, Dem Rădulescu – Bibanu’, care era mai dificil, oricât părea el de jovial. I-a rămas porecla din liceul. La biologie, profesorul urma să disece un pește şi i-a rugat pe elevi să aducă data viitoare un crap. Dem a spus că se pricepea, pentru că tatăl lui avea o tarabă de vânzare a peștelui, aşa că s-a ofeit el să aducă un crap. S-a priceput atât de bine, încât profesorul i-a zis: „Bă Rădulescule, ăsta e biban!“ – şi Bibanu’ i-a rămas porecla. El era mai scorțos de fel, cum era într-o oarecare măsură, şi Amza Pellea. Era el şi actor de comedie, dar nu se lăsa călcat în picioare ori nesocotit. Dacă venea unul pe stradă și se adresa cu „nea Mărine!“, îl lua de nu se vedea: „Ia uite, dom’le, acolo, pe afişele de la teatru şi de la cinema, ce fac! Păi, mă trag de șireturi cu tine?“ Însă un om absolut minunat era Ștefan Iordache.

Fane a fost mai mare decât foarte mulți actori. Ca om, era un suflet absolut... Ş.P.: Dar văd că povestiţi numai despre olteni!

N.P.: Da (râde)! Păi, cum să nu? Uite umor oltenesc la Fane. Întreabă Iordache: „– Băi, la voi cum a fost când a murit Stalin?/ – La noi nu știu cine a făcut, doar atât că a ieșit unul afară și a zis că a murit Stalin, mă rog, „Generalissimul“, „Mareşalul“, ce dracu’ mai era… Ce e cu asta, Fane?/ – La noi s-a întâmplat altceva.

Aveam un profesor de sport, un nebun, care făcea instrucție cu noi: când auzeam cuvântul ‹‹Stalin››, trebuia să ne sculăm și să strigăm: ‹‹Uraaa! Generalissmul Stalin! Uraaa!›› Numai ca odată a venit directorul şcolii, cu o figură de mort: ‹‹Dragi copii, vreau să

48 | Manifest Româneşte | 2019

vă anunț că astăzi s-a stins din viață generalissimul Stalin...›› Și noi: ‹‹– Uraaa!/ – Stați, dom’le, stați jos, măgarilor!... Reiau: trebuie să vă spun că astăzi s-a stins din viață, prin urmare a murit, Iosif Vissarionovici Stalin.../ – Uraaa!›› Nimeni nu a putut să ne astâmpere până nu a venit profesorul de sport: ‹‹Tăceți, mă, dracu’, nu auzirăţi că muri? Nu mai țipați!››“ Ş.P.: Spuneaţi că Fănuş şi Băieşu erau nelipsiţi de la întâlnirile dumneavoastră…

N.P.: Nu numai ale noastre, dar aveam întâlniri în fiecare săptămână cu studenţii şi îi aduceam pe Fănuș și pe Băieșu – încă din anii ’70! Vai de mine, dar ce putea să spună Fănuș! Era nebun, nebun! El așa a fost, dar asta a plăcut la toată lumea. De, geniu, nu altceva! Scria dumnezeieşte şi a avut zile să termine Jurnalul cu faţa ascunsă, înainte să moară. Îmi amintesc când mergeam la Mogoșoaia – raiul scriitorilor. Odată am fost cu Fănuş şi cu Nicu Velea şi l-am întâlnit acolo pe Tudor Mușatescu. I-a spus Fănuş (joacă): „Maestre, uitaţi unul care e asistent la Facultatea de Drept – şi Muşatescu făcuse tot Dreptul –, e plin de gagici acolo!“ Îmi zice Mușatescu, cum era el așa răgușit: „– Tinere, îți spun un lucru: nu te arunca! Există o femeie care ne urmărește toată viața./ – Da?! Care?/ – Următoarea! Nu te grăbi!“ (râde) Ion Băieșu era cu totul altfel, avea un simț remarcabil al observației și al detaliului – al nimicului aproape, al detaliului care se pierdea în nimic. El le făcea din cal, armăsar. Avea acest simț mult mai dezvoltat decât al lui Fănuș, dar şi bea mai mult decât el și prin băutură s-a prăpădit. A plecat cu avionul în Statele Unite ale Ameicii, la fata lui, și acolo a murit. Trecuse atât timp și nu puteam să-l aducem. L-am rugat pe Iliescu să intervină să i se găsească un sicriu de plumb şi un loc într-un avion. Înainte de a muri, eram prin 1990-’91, i-am spus: „Măi tâmpitule, nu mai bea! Ştii ce va urma de-acum încolo? Vei vedea că nu ai scris încă nimic din absurdul existenţei – nici în Preșul, nici în nu știu câte alte piese ori cărți! Nu pleca în America, tu nu vezi că ești muribund?!

Bagă-te în spital mai bine, tratează-te și fii atent, fii cu ochii-n patru: ce va urma nu va mai fi în stare nimeni să scrie ca tine! Ce spectacol vom avea de-acum încolo, în această societate care se întrevede, cu ‹‹democraţie originală››, este de scris!“ Şi aşa a fost… * Ş.P.: Iubirea.

N.P.: Am avut parte de ea. Soția mea a fost actriţă a Teatrului Naţional, una dintre cele mai frumoase femei. O chema Mihaela Mitrache. Am iubit-o foarte tare. A murit de cancer, săraca, în 2008. Prin urmare, iubirea este tot ce întemeiază o relație între doi oameni, iar eu vorbesc prin prisma familiei normale, adică femeie şi bărbat. Acum, să nu mi se replice că pot să existe sentimente și în celelalte forme de convieţuire – nu mă interesează. Am scris că a fost o mare eroare boicotarea referendumului pentru redefinirea constituțională a familiei, ca instituţie formată prin căsătoria dintre o femeie şi un bărbat, întrucât oamenii au fost minţiţi şi este păcat că nu s-a mers până la capăt, că nu a fost validat acest referendum de iniţiativă populară. Aşa că leg iubirea de împlinirea ei prin familie, care este, totuşi, celula socială care ne validează existenţa. Ş.P.: Credința.

N.P.: Eu nu sunt neapărat un practicant, un vizitator fervenit al bisericii. Când vine Popa Frangulea cu icoanele praznicelor, îi place stăm de vorbă şi mă întreabă dacă sunt credincios, pentru că observă că există în casă un perete cu icoane amenajat de soția mea. „– Nu se poate să nu fiu, pentru că așa am fost crescut de când m-am născut și aşa voi rămâne până voi muri./ – Şi atunci de

ce nu veniți la biserică?/ – Ştiţi, mă duc la biserică, dar mai mult la marile sărbători, e adevărat: la Crăciun, la Înviere, la Sfântul Nicolae…/ – Păi să veniţi mai des, că avem un loc liber. Tocmai a murit un domn judecător – vorbea despre Costică Ionescu, judecător la Înalta Curte!/ – Nu, nu! Nu glumiţi cu asta!“ (râde) Cu toate acestea, mă închin de fiecare dată când mă duc spre facultate. Când mă întorc, mă închin din nou, pentru că am ajuns sănătos după o zi de treabă. Ş.P.: Nădejdea.

N.P.: Nădejdea este în gândul bun întotdeauna. Mă rog lui Dumnezeu: „Dă-ne, Doamne, nădejdea de a putea să ajutăm pe cineva!“ Gândul bun și fapta bună – aceasta este nădejdea. Ş.P.: Națiunea.

N.P.: Națiunea este temeiul existenței pe acest pământ şi pe acest teritoriu. Ea înseamnă groapa străbunicilor mei de la Săliștea, a bunicilor mei și părinților mei de la Râmnicu Vâlcea.

Dincolo de aceasta, înseamnă tot ce m-a ținut să nu mă rătăcesc.

A fost această idee a națiunii, a legăturii cu ea, de pildă, atunci când mă duc pe unde am copilărit, pe malul Oltului. Şi o iau la pas pe lângă pomii pe care îi cunosc de atât timp şi îmi dau seama de trăinicia acestei naţiuni a noastre… Ş.P.: Dreptatea.

N.P.: Sunt un slujitor al ei. Nu mă pierd în labirintul teoriilor despre dreptate, ci merg la esențializarea ideii și cred că justiția este vehiculul dreptății. Cel puţin ar trebui să fie, dar eu zic că este, pentru că sunt convins de truda judecătorului. Sigur, sunt multe derapaje astăzi în întreg sistemul judiciar, cauzate de tendiţele generalizate de a subordona. Toți procedează la fel, din păcate! Când am pus primul pas de la Curtea Constituțională în Curtea Supremă de Justiție, le-am zis colegilor mei: „Fraților, haideți să nu dezamăgim oamenii!“ Legătura mea cu dreptatea porneşte, evident, de la cinste, iar ca să faci dreptate trebuie să cunoşti şi multă carte. Degeaba ai vrea, pentru că nu poţi. Dacă nu ai un orizont de cultură, aşa cum l-am discutat la început, nu poţi să vezi cerul albastru de deasupra ta, pentru că nu ai ochii pentru asta! Trebuie văzut cu ochii pe care ți-i dă înțelepciunea, educată şi formată la școala dreptății. Apoi, trebuie să înveţi să priveşti…

Notă: Din cauza spaţiului editorial ingrat, am ales, ţinând cont totodată de curgerea firească a dialogului, să eliminăm din varianta incredinţată acum tiparului o seamă de subiecte, precum statutul şi natura procurorilor în sistemul francez, în cel român, precum şi în cel al Curţii Europene a Drepturilor Omului; şcoala românească de filosofie a dreptului; tendinţele arbitrare de revizuire a Constituţiei; respectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi întâlnirile Profesorului cu William Rehnquist (cauza Bush v. Gore) şi Ghika-Nivet; lipsa cadrelor universitare cu veritabilă vocaţie didactică; reconsiderarea Codului civil Alexandru Ioan I (1864) şi deficienţele actualului Cod civil (2011).

Fără a-şi asuma o obligaţie de rezultat, iscoditorul din dialogul ce tocmai l-aţi citit va face tot posibilul pentru a-l convinge pe magistrul Nicolae Popa să accepte un interviu-fluviu, spre deschiderea minţilor şi a sufletelor oamenilor de drept de astăzi şi de mâine. (Ş. P.)

■ Ştefan Paraschiv este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al IV-lea.

2019 | Manifest Româneşte | 49

„Persoanele nu contează. Contează doar ceea ce ele reprezintă.“ Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu (1882-1946), Conducător al Statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri al Regatului României (1940-1944), susţin cel mai bine demersul nostru de a solicita domnului prof. univ. dr. Jipa Rotaru un portret sintetic al celui amintit. Deşi acest artcol apare cu ocazia marcării a 75 de ani de la lovitura de stat produsă pe 23 august 1944 – moment cu semnificaţie abdicativă în lupta pentru drepturile naţiunii române –, am ales să îl încadrăm în paginile acestui număr al revistei noastre, dedicat dreptului, dreptăţii şi justiţiei, considerând că – pentru a-l parafraza – Ion Antonescu nu contează.

Dincolo de păcatele şi erorile comise în îndeplinirea misiunii lui providenţiale de reunificare, contează ceea ce el a reprezentat: lupta îndârjită pentru drepturile naţionale ale românilor, câştigate cu imens tribut de sânge în Primul Război Mondial – şi, înainte de toate, unul: dreptul ca naţiunea română să trăiască, în cea mai mare parte a ei, în teritoriile aceluiaşi stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Condamnat de ocupantul străin – ca urmare a unui proces politic, instrumentat în faţa unui tribunal ilegitim – şi, nu mai puţin, de ingratitudinea propriului popor, Ion Antonescu, înainte de execuţie, a lăsat scris soţiei lui: „Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu! Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet, la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. [...] Suprema voinţă a decis altfel.

Am fost un învins, au fost şi alţii, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi.

Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. [...] Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.“ Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, iar Istoria să judece! (Redacţia)

U

na dintre cele mai controversate personalități ale istoriei românilor din secolul al XX-lea a fost, fără îndoială, mareșalul Ion Antonescu, după cum, sintetic, formula şi Florian Banu: „Adulat, contestat, condamnat, trecut sub tăcere, din nou elogiat și, se pare, din nou blamat, trădat de rege, după care asasinat mișelește de un pluton de execuție alcătuit din gardieni publici, pentru închipuita învinovățire de criminal de război și vinovat de dezastrul țării – mareșalul Ion Antonescu continuă să suscite interesul istoricilor și al publicului larg.

Din păcate, [...] Ion Antonescu, personalitatea acestuia, se află încă odată sub incidența factorului politic.“ (dr. Florian Banu, Un glas din mulțime, raza de speranță a generalului, Historia, Anul II, nr. 21, iulie 2003, p. 54) Recent mi-au căzut în mână și am revăzut unele materiale referitoare la vizitele întreprinse de, pe-atunci, generalul Ion Antonescu la Roma și Berlin în noua lui calitate de Conducător al Statului, precum și la întâlnirile cu Mussolini și Hitler din toamna anului 1940, premergătoare semnării şi aderării României la Pactul Tripartit.

Sunt de-a dreptul impresionante curajul și demnitatea cu care, fără nici un fel de ezitare, Ion Antonescu se adresa celor care stăpâneau, la acea dată, soarta Europei, mustrându-i și apostrofându-i pentru nedreptăţile făcute României

50 | Manifest Româneşte | 2019

Mari în vara anului 1940, atunci când aceștia, în logica raptului şi a revizionismului, au permis bolşevismului sovietic să ocupe Basarabia şi nordul Bucovinei şi au dispus cedarea nordului Transilvaniei în favoarea clicii iredentiste maghiare, respectiv, a sudului Dobrogei, a Cadrilaterului, către Bulgaria fascistă.

Conducătorul Statului le spunea răspicat lui Hitler și lui Mussolini că el venise la cârma țării pentru a lupta să recâștige teritoriile românești furate. În fața lui Mussolini, la banchetul dat în cinstea lui, Antonescu a declarat: „Suntem născuți dintr-un vechi și răsunător triumf peste veacuri – mărturie vie, indiscutabilă, este azi și va fi de-a pururi Columna lui Traian.

De douăzeci de veacuri stăm înfipți și neclintiți în stâncile Carpaților, după cum de 2000 de ani stă Traian înfipt și neclintit în stânca Romei. De atâta vreme și nu de mai puțin, privim de pe culmile Carpaților, cu încredere și mândrie spre zările îndepărtate, după cum tot de atâta timp Traian privește peste Roma, peste zări îndepărtate, la opera lui. Nicio furtună, nicio invazie, niciun cutremur, nicio ocupație păgână, nicio lovitură, oricât de grea, de dureroasă, oricât de nemeritată a fost, ea nu l-a clintit pe Traian de pe columna pe care l-a așezat opera lui.

Nimic și nimeni nu a putut să clintească pe Românii din Dacia Traiană. Nimic și nimeni nu ne va putea smulge din ea. Mulți au trecut pe acolo de 2000 de ani, noi am rămas. Ca și Columna lui Traian suntem unde am fost și rămânem unde suntem.“ Impresia pe care a lăsat-o Generalul, pe atunci, Antonescu asupra lui Mussolini și asupra tuturor celor de față ne-a transmis-o peste ani distinsul literat Vintilă Horia, aflat prezent la recepţie în calitate de consilier de presă la Ambasada română de la Roma: „Discursul lui Antonescu, într-o franceză foarte corectă, a fost impecabil, plin de demnitate, de noblețe, de tărie, era în mod vizibil un mare patriot, un om de curaj, un militar pe care evenimentele îl aduseseră la putere, însă care nu pretindea altceva decât salvarea propriei Patrii.

Italienii au fost atât de impresionați, încât nimeni n-a avut curaj, la sfârșit, să aducă vreo obiecție, să critice în vreun fel acea expunere destul de critică la adresa lor, însă întemeiată numai pe fapte adevărate și corecte, dincolo de orice fel de demagogie sau de orgoliu personal. Eu am fost cutremurat de acele cuvinte și adânc impresionat de omul pe care îl aveam dinainte și care întrupa, într-un mod atât de demn, ideea pe care mi-o făcusem întotdeauna despre cei care fuseseră însărcinați de Destin să conducă țara către mai bine. Aveam impresia, ascultându-l, că lucrurile se vor îndrepta într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat și că un astfel de diriguitor trebuia, în mod logic, să se fi înconjurat de oameni la fel.“ Cu nimic mai prejos nu au fost atitudinea și declarațiile pe care Mareșalul le-a făcut lui Hitler, tot cu prilejul primei întâlniri. Printre multe altele, el declara lui Hitler: „Ceea ce mă conduce, ceea ce mă îndârjește, ceea ce mă asigură este neabătuta mea credință în drepturile și dreptatea neamului românesc. Răspunderea mea este prea grea și mă apasă destul suferința Neamului, ca să-mi fac datoria de a apăra drepturile veșnice și viețile românești.“ Și mai departe continua: „Am pierdut anul acesta două provincii a căror populație majoritară este de același sânge cu noi. Dacă Germania, pe drept cuvânt, i-a cerut pe Sudeți în baza dreptului de liberă determinare a popoarelor, ea nu poate nega dreptul de a revendica, pe aceeași bază, teritoriile locuite de conaționalii noștri. Principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la patria mamă, a Basarabiei și regiunilor de nord ale Bucovinei și ale Transilvaniei. Prefer să fac această declarație de la începutul relațiilor noastre…“ Revenit în țară după aceste prime contacte cu cei doi, observăm cu câtă autoritate se prezenta Conducătorul în fața Adunării de la Alba Iulia la 1 decembrie 1940, primul an al mutilării frontierelor României Mari şi prin raptul nordului Transilvaniei. Redăm mai jos fragmente din acea cuvântare: „Români, frați ardeleni,

2019 | Manifest Româneşte | 51

1 Decembrie nu este azi ziua bucuriei.

1 Decembrie este ziua durerii Neamului.

1 Decembrie este astăzi, pentru noi, ziua martirilor care au suferit și au murit, s-au jertfit și au căzut odată cu granițele noastre.

1 Decembrie este, anul acesta, ziua judecății trecutului, este ziua mustrării și a pocăințelor, dar este, fraților, și ziua care ne deschide calea drepturilor viitorului. Să pășim pe această cale cu încredere în biruință.

Am pus două mii de ani ca să ne întemeiem hotarele vieții și drepturilor românești, hotarele lui Traian, ale lui Mihai Viteazul și ale lui Ferdinand! Am umplut de rușine și paginile de glorie milenară ale istoriei noastre și slovele biruinței românești, lăsând să se prăvălească în prăpastia robiei, ceea ce zidiseră martirii atâtor veacuri și sângele ultimilor 800 000 de morți.

Să nu uităm că Istoria nu va uita pe vinovați și vinovați suntem cu toți! Douăzeci de ani ne-am frânt puterea în dezbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase și apucături neomenoase…

Granițele s-au prăbușit pe rând, fără să încercăm să le apărăm, pentru că România a fost surprinsă de furtună total slăbită înăuntru și fără niciun ajutor din afară… Frați Ardeleni, nu deznădăjduiți! Pe umerii voștri stă apărarea sfântă a datoriilor strămoșești… Ne-am născut aici, suntem cei dintâi așezați și vom pleca cei din urmă! Vom muri aici, deoarece nu putem părăsi ceea ce nu poate fi părăsit. În fața noastră viitorul stă aspru și greu, dar plin de nădejdi…

A vrut Dumnezeu ca eu, care am luptat în tinerețe pentru onoarea Armatei, ca să am la bătrânețe dureroasa soartă de a aduna pe risipiții granițelor, fără să am putința a le mângâia rănile atât cât sufletul meu și al dumneavoastră ar dori.“ Și după alte multe cuvinte pline de îmbărbătare și speranțe, el încheie cuvântarea: „De aceea din Alba Iulia, unde gloria celui dintâi întregitor a adus peste veacuri afirmarea de voință și unire a Transilvaniei, pentru ca în sunetul de clopot al credinței strămoșești să dea Coroana Unirii celui din urmă rege întregitor, în numele trecutului, pentru apărarea prezentului și pentru gloria viitorului, cer azi Românilor unirea într-un singur suflet!

Trăiască România! Trăiască Regele! Trăiască Unirea românească! Trăiască biruința care va veni!“

52 | Manifest Româneşte | 2019

Cu aceste declarații, Conducătorul Statului își începea guvernarea și, totodată, marea dramă a vieții lui, sfârșită ca o cumplită tragedie. Din păcate, marea dramă a neamului nu s-a încheiat nici în ziua de astăzi.

Dar această guvernare n-a debutat după legea gândirii și a sentimentului, ci după aceea a acțiunii.

Văzând dârzenia cu care Antonescu revendica în faţa celor doi dictatori drepturile naţiunii lui asupra teritoriilor transilvane smulse din trupul României prin Dictatul de la Viena, firesc ar fi fost ca și acțiunile Conducătorului să fie centrate spre eliberarea acelor teritorii, precum şi a celor de la Răsărit. Deși campania de revendicări este deschisă cu obiectivul principal Transilvania, starea de fapt concretă orientează acea campanie prin acţiunea din Răsărit. Cele două provincii, Basarabia și nordul Bucovinei, devin primul obiectiv al războiului nostru de reîntregire. Aceasta nu a însemnat câtuși de puțin că Transilvania căzuse pe plan secundar. Niciun moment gândurile și sentimentele care l-au însuflețit pe Mareșalul Ion Antonescu, de-a lungul celor patru ani de guvernare, nu s-au abătut de la acest țel: readucerea imperativă la patria mamă a Nordului Transilvaniei * Iată, exemplificativ, cum îl caracterizau contemporanii – somități ale vieții politice, universitare și cercetării științifice etc. – în epocă.

După eliberarea de armatele româno-germane a teritoriilor răpite (Estul Moldovei – Basarabia –, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa) de imperiul roşu în vara anului 1940, Revista Fundațiilor Regale din august-septembrie 1941 a dedicat un număr special omagierii acţiunilor armatei române. Au semnat în acest număr 32 de autori dintre cei mai valoroși ai românilor – filosofi, politologi, sociologi, istorici și scriitori. În deschiderea revistei trona studiul marelui cărturar Constantin Rădulescu-Motru, intitulat simplu „Mareșalul Ion Antonescu“:

„Omul chemat să salveze România de la pieirea ce o aștepta în urma dezastrului din cursul anului 1940 a fost Mareșalul Ion Antonescu. Cu această frază – scria mai departe savantul – în mod obișnuit vor începe istoricii din viitor însemnările lor despre acești ani dramatici, iar filosofii și publiciștii vor considera cazul Mareșalului Ion Antonescu drept un exemplu clasic pentru a ilustra rolul hotărâtor al oamenilor excepționali în explicarea destinului unui popor.

Nimeni altul în afară de Mareșalul Ion Antonescu – mai scria Motru – nu putea să salveze România de la prăbușirea determinată de cedarea a mai mult de o treime din teritoriul patriei și [de la] nenorocirile ce au urmat: evacuarea întregii administrații de stat cu mii de funcționari și zeci de mii de familii gonite din căminele lor, dezorganizarea economiei agricole și industriale a țării, împovărarea bugetului peste măsură și, pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească din rândurile armatei care era pe cale de descompunere și care se văzuse umilită prin ordinul de retragere necondiționată de pe hotarul Nistrului și mai ales haosul din sufletul tineretului nostru care își vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată în istorie nu a mai fost atâta urgie adunată pe capul unui singur popor și în aceste condiții, cel chemat să înlăture această urgie nu putea fi un om politic, oricâtă popularitate ar fi avut, fiindcă omul politic ar fi trebuit să tolereze mai departe o viață politică împărțită în clanuri și partide, ceea ce ar fi însemnat întreținerea nenorocirilor, iar nu înlăturarea lor. Partidele, ca să trăiască și să-și motiveze existența, aveau nevoie de incriminări și îndemnuri la ură, adică de întreținerea unei atmosfere înveninate, pe când țara avea nevoie de liniște și de încredere în viitor. Apoi omului politic i-ar fi fost cu neputință să se despartă de statul major al partidului său, în mijlocul căruia, după obiceiul pământului, urma să troneze clica oamenilor de casă, ceea ce ar fi însemnat compromiterea oricărei activități dezinteresate și prevăzătoare puse numai în slujba intereselor patriei și ale poporului român.“ Iată cât de mult se aseamănă descrierea lui Constantin Rădulescu-Motru cu starea țării în acele momente cumplite, din care numai mintea strălucită și limpede şi braţul ferm ale unui mare oştean şi adevărat român ne puteau scoate, cu prețul propriei vieți.

O concluzie se impune: prin ce a înfăptuit în cariera lui, inclusiv în cei patru ani de guvernare, Mareşalul Ion Antonescu merită pe deplin acele elogioase aprecieri cu referire la personalitatea lui, care vin din partea unuia dintre cei mai mari oameni de cultură ai României.

Prin fermitatea cu care a înțeles să se aplece cu întreaga lui capacitate asupra rezolvării problemelor majore ale societății românești în anii grei de război, Mareșalul Ion Antonescu a fost într-adevăr un slujitor necondiţionat al acestui neam.

■ Jipa Rotaru este istoric, membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. A fost profesor în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“ şi director al Muzeului Militar Naţional (1988-1990, 1991-1995). Cea mai recentă apariţie editorială: Asumarea răspunderii (Editura Ro.cart, 2019).

2019 | Manifest Româneşte | 53

L

a începuturile Creștinismului întâlnim unul dintre cei mai temuți şi „eficienţi“ procurori ai Ierusalimului, împuternicit direct de către Sanhedrin, pregătit pentru a deveni unul dintre cei mai înverşunaţi persecutori ai creștinilor: Saul din Tars.

Saul era fiu de iudei, părinții lui fiind din partida fariseilor, dar, foarte interesant, aceştia erau cetățeni romani. El însuși avea să mărturisească asta la un proces, în cadrul audierii. Era cetățean roman, născut din cetățeni romani, evrei la origine, oameni înstăriți, negustori, probabil de pânzeturi, de stofe, dar şi de produse finite, în special de corturi. Saul însuşi avea să învețe meșteșugul croirii corturilor. Părinții lui înțeleg însă că era important ca al lor copil, care de mic avea aplecări intelectuale, să ajungă un om educat, chiar în elita fariseilor – cei care conduceau de fapt destinul Palestinei, al Templului și, implicit, al tuturor iudeilor din granițele de atunci.

Este dat la școală. Învață cu retori greci filosofia clasicilor vechii Elade și a celor în viață, cărora le suntem și astăzi tributari privind gândirea logică şi filosofică. Ajunge student la o academie celebră a capului Sanhedrinului pe nume Gamaliel, unde se pregăteau teologii și juriștii, care activau şi în administrația de atunci a iudeilor. Gamaliel avea să îl pregătească să devină rabin, învățător de Lege, om respectat, din rezerva de cadre pentru căpeteniile poporului. Aşadar, a fost crescut și pregătit de mic să devină fruntaș al nobilimii iudaice, pentru că statusul social deriva din poziția pe care o aveai în aparatul teologic, teocratic al statului. Mai simplu, puteai să fii un om cu foarte mulți bani, dar să nu ai acces în aparatul de stat. Cu alte cuvinte, societatea lor a țintit foarte inteligent.

Pregătirea pentru o funcție publică – viitor rabin – putea deschide, ulterior, calea spre Sanhedrin, care exercita mai multe atribute din puterile unui stat, așa cum noi îl cunoștem astăzi. El și legifera, și veghea la respectarea legilor. Trebuie spus că structura iudaică a statul rezista chiar sub ocupaţie, fiindcă avea o experiență milenară, în care trecuse prin cucerirea babiloniană, prin deportări, iar la un moment dat, se spune în Cartea Esterei, se punea chiar problema ca evreii să fie stârpiți definitiv.

Cert este că Sanhedrinul avea putere de viață și de moarte asupra evreilor, atribut care era restricționat prin faptul că ei erau sub ocupație romană, restricţie derivată din dreptul roman, anume din ius gladi – dreptul sabiei, al celui care te-a supus, care avea drept de viață și de moarte și care făcea și judecățile. Astfel, membrii Sanhedrinului nu mai puteau să judece și să condamne la moarte un iudeu fără să fie înainte judecat sau să fie măcar ratificată sentința de un magistrat roman.

La douăzeci de ani, Saul era deja un tânăr erudit, cu vaste cunoștințe de filosofie, vorbea mai multe limbi, printre care elina şi latina, aceasta din urmă, ca o condiție a cetățeniei romane. Un tânăr excepțional nu numai din punct de vedere intelectual, dar şi foarte curat, de o înaltă moralitate. Să rămânem asupra problemei cetăţeniei romane. Este cel mai probabil că niciodată nu ar fi făcut uz de această calitate decât în caz de primejdie extraordinară, dar, în orice caz, avea, ca politician, un as în mânecă. Putea, de asemenea, să dobândească o magistratură care să îi confere o oarecare inamovibilitate: să fi căzut chiar fără voia lui într-o conspirație, nu putea fi ucis. Totuşi, de unde știm că nu se cunoștea foarte bine că era cetățean roman și că, deși s-ar fi cunoscut acest lucru, nu a reprezentat un impediment ca el să devină vârful de lance al politicii Sanhedrinului? Era un om cu foarte multă acrivie, foarte inteligent, foarte exact în ceea ce a învățat, în sensul că nu făcea niciun fel de compromis în ceea ce privea învățătura, pe care deja începuse să o predice. Era, deci, cunoscut în cercurile din Ierusalim ca un bun, excelent orator şi cunoscător al legii, om destul de rigid, deși tânăr, foarte principial, dar și cam incomod. Avea, deci, toate datele pentru a fi un viitor lider spiritual și formator de opinie, dată fiind și dimensiunea politică – apartenenţa la partida fariseilor. Calitățile lui erau atât de mari și de utile pentru jocul politic, pentru aristocrația conducătoare, încât era clar că trebuia recrutat, neținând cont de capriciile lui tinerești, cum ar fi faptul că nu era un om al compromisului, deci nu neapărat un om cu sânge politic, ci mai degrabă o persoană ce avea să devină un model moral. Probabil că era văzut ca un „imbecil util“ – așa cum ar numi în zilele noastre Şcoala de la Frankfurt oamenii de bună calitate, instruiţi, morali, dar care nu văd mai mult de detaliu, nu văd tabloul general în care sunt

2019 | Manifest Româneşte | 55

angrenaţi. E limpede că era promovat în cercurile aristocrate, politice ale Ierusalimului, ceea ce îl va arunca într-o luptă împotriva Creștinismului. * Saul din Tars este contemporan cu Iisus Hristos și Îi cunoaște învățătura. Toți exegeții spun că nu este așa. Eu merg pe linia profesorului Stelian Tofană, un mare biblist: nu există altă concluzie, prin deducţie logică, decât că Saul cunoștea învățătura lui Hristos. Mai mult, el trebuie să fi cercetat activitatea Sfântului Ioan Botezătorul, sfârşită năprasnic, printr-o asasinare fără nicio logică – nu putem vorbi nici măcar despre o execuție. Ioan Botezătorul vorbea despre iminenta venire a lui Mesia. Saul era pătruns ființial de învățătura Legii Vechi, aşa că era foarte atent la toate informațiile ce puteau constitui o nouă profeţie. Se naște deci o curiozitate, fiindcă acesta este capătul legii iudaice: venirea Mesiei. Atunci, Saul caută să îi cerceteze pe ucenicii lui Ioan. Aici nu putem vorbi despre o întâmplare, astfel că, în mod necesar, el așa va ajunge și la ucenicii lui Hristos, pentru că știm că a zis Ioan: „Cel ce vine după mine înaintea mea S’a plinit, fiindcă mai înainte de mine era.“ (Ioan, 1, 15) şi „Nu eu sunt Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. [...] Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.“ (Ioan, 3, 28, 30) El, care era atât de mare, considerat deja proroc, se smereşte cu totul! Saul era pus în faţa unei duble încercări: nu îşi poate lămuri, nici din punct de vedere politic, nici religios profeţiile lui Ioan, mai cu seamă că, înainte ca Botezătorul să fie arestat, i-a fost trimisă o delegație de la palat, de la arhierei, pentru a-l întreba cine era. Ioan a negat că ar fi Hristosul, iar întrebat de ce botează, a răspuns că El și venise, dar ei nu Îl cunoşteau, deşi toate prorocirile se împliniseră. Bineînțeles, activitatea lui devenise o problemă de stat, fiindcă mulți iudei veneau și se botezau la Ioan și Ioan îl înfrunta fățis pe rege – era de un curaj extraordiar, poporul fiind încredinţat că regele lui era amoral, despot, vândut romanilor ca să-şi poată ține concubină, palat, status, deci om profund stricat, corupt. Dintr-odată se conturează un lider, un mare proroc, un glas al conştiinţei, trimisul lui Dumnezeu cu mesaj pentru popor. Iudeii aveau această conștiință, erau naționaliști, printre ei se aflau oameni care şi-ar fi dat viața pentru credință şi ieşirea de sub ocupaţie. Mai mult, se considerau depozitarii unei învățături prin care dăinuiau în istorie.

Sfântul Ioan Botezătorul, pe de-o parte, pregătea, netezea calea Domnului, chemând oamenii să vină, să se boteze, să se cureţe, el mărturisind că botezul său e doar cu apă, dar El, Mesia, va boteza cu Duh Sfânt. Pe de altă parte,

56 | Manifest Româneşte | 2019

el reprezenta frustrările poporului faţă de amoralitatea conducătorului, de pierderea legii – considerată cauza pedepsei divine, adică a ocupaţiei romane. De altfel, este un păcat recurent de-a lungul istoriei: crearea unui dumnezeu antropocentric, în numele căruia unii şi alţii își permit să răstoarne toate rosturile. Este probabil că Saul, foarte moral, înmugurind nişte gânduri tinereşti de răzvrătire contra nedreptăţilor, a imposturii şi a ipocriziei, să fi fost de acord cu aceste idei: oamenii trăind în păcat şi conducătorii care nu mai ţin Legea. Totuşi, deocamdată, el era tânărul care urma o carieră şi nu putea fi de la început „antisistem“, mai ales că trebuie să ne închipuim că el avea mare respect. Tinerii respectau pe arhierei, pe bătrâni, pe demnitari, pe înțelepții poporului – trăsătură care a ajutat poporul lui Israel să supraviețuiască în istorie.

Desigur, Saul n-a urmat religios lui Ioan, care era un pustnic mistic, care se hrănea cu lăcuste și avea o piele de cămilă legată la mijloc, care nu a băut vin niciodată. Era ceea ce înțelegem azi prin călugăr, ascet, isihast prin excelență. În acest context trebuie că Saul, tânăr aflat pe făgaşul despre care am vorbit, a luat contact nu numai cu învăţătura lui Ioan, dar şi cu a lui Hristos, acel nazarinean, despre care Botezătorul spunea că făcea deja ucenici – o învățătură cu totul și cu totul străină, care nu are nicio legătură cu Legea pe care Saul o studia. Operez o deducţie – şi ţin să subliniez „deducţie“ când nu am un temei biblic sau juridic: nu putea să nu fie atent la aceste evenimente şi chiar să nu le cunoască. La urma urmei, Saul, învăţator de Lege, avea să se înfrunte teologic cu „mişcarea“ lui Hristos, ale cărui învăţături păreau în răspăr cu Talmudul, Thora, Legea lui Moise.

Astfel că Saul a respins-o sincer, vehement, dată fiind pregătirea lui religioasă şi politică, apoi juridică. Cum să o fi combătut teologic şi cum să o fi supus acuzării publice dacă nu ar fi cunoscut-o? Trebuie să se fi documentat, fiind un om așa de serios, de scrupulos. De asemenea, este de înţeles o radicalizare a lui, pe fondul lucrării lui Hristos în lume: ucenicii, familiile, minunile. Mântuitorul a avut contact cu zeci de mii de oameni în trei ani și jumătate, aşa că, de la un moment dat, a început să se spună că e nebun, că are drac, pentru că Dumnezeu venea cu o nouă paradigmă. Un exemplu este femeia acuzată de adulter.

Vorbim despre o mie de ani de procedură penală desfiinţată! Mulţimea o încolţeşte, iar Mântuitorul, „întâmplător“, era acolo şi scria cu degetul pe nisip. Doi dintr-o lovitură: o omorâm pe asta, că are sentința, dar să Îl prindem și pe El în dosar, că este călcător de Lege! Zic ei: „Învățătorule, Moise spune că, dacă prindem o femeie în adulter, pedeapsa e moartea. Tu ce zici?“ – genial: Îl alătură

lui Moise! El nu a zis nimic, femeia își smulgea părul din cap, probabil era plină de sânge de la câți pumni primise – era o scenă grozavă, secunde în care se decidea o viaţă.

Lapidarea însemna aruncarea cu pietre de către toţi cei prezenţi, deodată, până când trupul devenea o masă amorfă de carne. Procedura? Infracțiune descoperită în flagrant delict, judecată pe loc, tribunal popular, doi-trei bătrâni se sfătuiau, se stabilea pedeapsa, se executa pe loc.

Astfel de proceduri va îndeplini şi Saul în curând. Dar Hristos ce le răspunde? „Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei.“ (Ioan, 8, 7) Anulează, astfel, o hotărâre definitivă de condamnare la moarte, care se punea în executare, și o mie de ani de procedură. Toți au lăsat pietrele și au ieșit pe rând din mulţime, de la cel mai bătrân, la cei tineri. Noi trebuie să ne închipuim că atunci s-a produs un taifun în conștiința lor. Această afirmaţie i-a șocat, au uitat și de procedură, și de lege, şi de hotărâre, şi de executare şi au plecat, iar El în continuare scria în nisip – tradiția (Sfinţii Părinţi inspiraţi de Duhul Sfânt) spune că scria numele celor mai curvari dintre ei. L-au găsit scriind și L-au lăsat scriind. Și văzând numele lor, ei s-au speriat că îi cunoștea pe nume...

Această nouă paradigmă cuprinsă în Evanghelii va avea drept înfăptuire supremă desființarea morţii. După un principiu foarte clar – cine poate mai mult poate și mai puțin – Hristos a adus o învățătură care va înlocui până în cele mai mici amănunte, până în celulă întreg Universul, nu mai vorbim de om... Cei din vremea Primei Veniri nu numai că nu au înțeles, dar aveau deja rechizitoriul făcut şi au trecut la preconstituirea de probe, s-au antepronunțat, au zis că El trebuie să moară. „Pentru ce mi L-ați adus?“ avea să zică Pilat. „Pentru că trebuie să moară, altfel nu Îl aduceam!“ Pilat L-a și compătimit, era un om drept, dar voia cumva să iasă dintr-un scandal în care, dacă muta greșit, capul îi era în joc, mai ales că Iosif Flavius spunea că Pilat primise deja vreo două cartonașe galbene de la împărat, referitor la activitatea lui în Iudeea, unde se confrunta cu nesupunerea evreilor, determinată de religia lor şi de o statalitate de o mie de ani.

Rezumând, Saul a respins această paradigmă. O considera hulă, blasfemie, iar cuvintele ei îl răneau, pentru că el se identificase ființial cu învățătura Legii vechi. Era de o ființă cu acea lege, numai că trăia ceva fals, nu trăia o persoană, ci o idee, era pătruns de ideea legii, care îl mistuia, ca pe un om cinstit, un intelectual, un om care se va vădi genial în scrierile lui viitoare. Lucrurile s-au precipitat, au loc procesul, răstignirea, învierea. Poate că Saul era, în același timp, și oripilat procedural, dar și satisfăcut politic şi religios... * În duminica de după răstignire, în Duminica Învierii, o plângere este depusă la Sanhedrin. Cum aşa? Mormântul lui Hristos fusese pecetluit cu sigiliul imperial, roman, ca pentru un om executat după dreptul lor. Treaba lor se ter-

2019 | Manifest Româneşte | 57

minase, dar Sanhedrinul ceruse pază romană: au mers la Pilat și au zis că amăgitorul Iisus zisese că peste trei zile avea să învieze. Deși ar trebui să avem de-a face cu un contract privat, el este totuşi public, între autorități care exercitau puteri diferite. Ei bine, acest sigiliu fusese găsit, duminica, rupt, iar mormântul, gol. Soldaţii romani din Legiunea Italica au informat pe dată Sanhedrinul, care a hotărât răspândirea minciunii că ucenicii ar fi furat trupul lui Hristos şi apărarea soldaţilor tocmiţi.

Urmează cele 40 de zi până la Înălţare, apoi Pogorârea Duhului Sfânt, după care apostolii încep să predice. Saul a fost martorul acestor rumori despre Înviere, cercetează tot ceea ce se întâmplă ulterior ei: zeci de mii de oameni sunt botezaţi, iar apostolii se luptau cu argumente teologice din Legea veche, având mărturia că ei L-au cunoscut. Erau deja mari teologi, încât stăteau cu orice rabin în față și nu se temeau! Evenimentele culminează cu uciderea lui Ștefan.

Saul negreșit cunoştea bine comunitatea apostolică și creștină, învățătura lor, locurile lor de adunare. Cere mandat să îi stârpească – în calitate de rabin, era o datorie a fișei postului să combați orice erezie şi avea voie să ia din miliția Templului soldați care să restabilească ordinea religioasă, lucru pe care îl va face începând cu Arhidiaconul Ștefan, pe care mulţimea îl omoară având girul lui Saul, avizul de autoritate că procesul acesta ad-hoc sfârşind prin lapidare este unul just... Sigur că aceasta a fost pe placul iudeilor, urmând ca el să primească autorizație și acreditări și dincolo de spațiul palestinian de autoritate al Sanhedrinului – vorbim despre diaspora din Damasc –, după ce avea să ducă la judecată şi la moarte creștinii care mai erau prin jurul Ierusalimului – comunități mici, ascunse, răsfirate, pentru populația atât de numeroasă și de cosmopolită a Ierusalimului. Terminând acolo, se îndreaptă cu o miliție de la Templu spre Damasc, pentru a stârpi comunitatea creștină. Învățătura creştină le era tuturor cap de acuzare, fiind hulă, blasfemie. Ca să prezinți niște idei religioase astfel, era nevoie să le cunoşti – este demonstrația că Saul, un procuror eficient, tânăr, serios, corect, probabil dornic și de afirmare – dar pe care o va primi din plin ca mare apostol creştin –, cunoștea învățătura lui Hristos, fiindcă el o prezenta ca foarte periculoasă în rechizitoriile pe care le întocmea. În acest moment are loc episodul de pe drumul Damascului: o lumină puternică a apărut din senin, Saul a căzut la pământ, orbit. Aude un cuvânt – el avea să mărturisească: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?“ Din erudit apărător al Legii, împuternicit cu drept de viață și de moarte, cu miliții în subordine, dintr-odată se vede... nimic. S-a produs ceva în el, o cădere. A răspuns: „Cine ești, Doamne?“ – în sensul de „stăpâne“, „domnule“, nu neapărat de „Dumnezeule“. A primit următorul răspuns: „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigonești. Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.“ (Faptele 9, 5) – aici are loc, în chip necesar, adăugirea: „...fără să te rănești?“ Cu alte cuvinte, nu poți să stai în contra învățăturii Mele fără să nu suferi.

Prigonind învăţătura Lui, Saul Îl prigonea pe Însuşi Hristos,

58 | Manifest Româneşte | 2019

adică Adevărul. Sigur că în mintea lui Saul totul era o nălucă, iar el prigonea o învățătură eretică și niște adepți ai ei, dar, dintr-odată, tot sistemul de gândire al lui Saul se schimbă: înţelegea învăţătura pe care o cunoscuse, dar n-o pricepuse. Apoi, Domnul îl trimite în Damasc, la Anania, pentru a-l tămădui. Acesta, desigur, se revoltă: cum să-l vindece pe acel mare prigonitor? Dar i-o cerea Domnul, aşa că după trei zile l-a tămăduit şi l-a botezat, revenindu-i vederea. Ce este interesant? Că a patra zi, a cincea de la întâlnirea cu Hristos, el este deja în sinagogi și predică Adevărul în Damasc. Ar fi interesant să ne imaginăm: Saul era aşteptat să își prezinte scrisorile de acreditare şi nu mai ajungea la urmă la căpeteniile diasporei iudaice, care sesizaseră prezenţa unei comunităţi creştine în cetate. Cei din miliţie l-au dus la unul, Anania. „ – Cine e ăla?/ – Mie îmi e cunoscut, e creștin.../ – Păi s-a dus direct la el să îl ancheteze?“ După care s-au trezit cu procurorul aşteptat în sinagogă. Bineînțeles că l-au primit ca pe o somitate, o autoritate teologică şi politică, poate aplaudându-l, aclamându-l – iar el: „Fraților, eu sunt Saul din Tarsul Siliciei, născut din părinți cetăţeni romani, eu însumi cetățean roman, crescut în partida fariseilor, credincios al Legii. Trebuie să vă spun că Iisus cel din Nazaret pe care neamul nostru l-a omorât este Hristosul!“ Nici nu putem înțelege cum şi ce s-a întâmplat. O mai fi vorbit jumătate de oră, iar cei care îl ascultau rămâneau perplecşi, nevenindu-le să creadă ce le spunea. Cum să ajungă Saul creștin? Dar aveau să se limpezească... Faţă de aceasta, iudeii din Damasc au hotărât să îl omoare pe acela pe care îl aşteptau să-i stârpească pe creştini conform mandatului primit şi care, acum, îl propovăduia pe Hristos. De aici începe dosarul ce se tot întocmeşte împotriva lui Pavel, fostul Saul din Tars, care va conţine urmăriri, intrigi, pledoarii... De aici începe opera magistrală a lui Dumnezeu cu acest procuror persecutor care a devenit unul dintre stâlpii Creștinismului şi care avea să cucerească două mari civilizații, încreștinând neamurile. * Înţelegerea Adevărului de către Pavel e tulburătoare. De pildă, în ceea ce priveşte cultul, va aduce o noutate absolută despre tăierea împrejur, lucru greu acceptat, mai cu seamă că el nu era din colegiu, nu fusese ucenic al Domnului, ci un prigonitor înverşunat. Lumea nu știa de unde primise el apostolia, dar Petru L-a recunoscut pe Dumnezeu în Pavel, deși între ei putem vorbi de un conflict. Petru era oarecum conservator, susţinând trecerea la creştinism mai întâi prin iudaism. Pavel a lămurit problema teologic la Sinodul din anul 50, iar Petru își va lua sarcina de a gira pentru Pavel. Iată, Petru, deşi era într-un fel verhovnic, cel mai în vârstă, s-a smerit şi l-a acceptat ca pe un egal al său în harul Duhului Sfânt.

Aşadar, schimbarea fiinţială trăită de Pavel e o taină, o transfigurare. La o adică, oricine îi poate spune înnebunire, E o transfigurare a fiinţei, o metanoia. Trăirea are o altă natură, o altă consistență. Am putea spune că iubirea lui

Casanova se preschimbă în iubirea prințului Mîșkin. În această ordine de idei, nu putem să nu ne întrebăm cum de i s-a întâmplat asta lui Pavel, fără să se fi rugat deloc, fără să-şi fi dorit această convertire. A fost vorba de o sinceritate a inimii, de o căutare profundă a lui Dumnezeu.

Rostul lui Pavel a fost să se nască Saul, să trăiască într-o anumită lume şi să înveţe o anumită lege. Convertirea lui ține de lucrarea harului, de Duhul Sfânt, care a întâlnit iubirea lui Saul pentru Dumnezeu – combustibil pentru o căutare sinceră. Deși a omorât creștini – este primul mare prigonitor –, avea asemenea dragoste, râvnă, sinceritate a căutării încât asta îl face să ajungă „vasul ales“, unul dintre ele, trimis să convertească neamuri întregi, mărturisindu-L pe Hristos şi jertfindu-se pentru El. Ce frumoasă izbândă a avut pledoaria lui Pavel – în fapt, mărturisirea Adevărului – în faţa lui Irod Agrippa al II-lea, care a exclamat: „Cu puțin de nu mă îndupleci să mă fac creștin...“ (Fapte 26, 28), în timp ce Festus, năucit, repeta: „Pavele, eşti nebun!“ Da, Pavel era nebun de Hristos, nebun de Iubire! În acest moment suntem în faţa altui mare subiect de cugetare: diferenţa dintre dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea la om! Pavel este un prototip. Cum altfel un procuror, un prigonitor poate ajunge apostol? Dumnezeu a dus lucrurile până la extremă, ca să încapă toate celelalte.

Pavel e cazul cel mai larg, ca distanță de unde a pornit și unde a ajuns. Între aceste puncte încap toate celelalte convertiri minunate din istoria Creștinismului.

Ce m-am atras cel mai mult la Ortodoxie? Ce a produs o perplexitate minții mele? Tocmai această transfigurare. Nu am multe certitudini, nu pot să zic că sunt un om tare credincios... Dar îmi pot da viața pentru certitudinea asta: curva poate să devină sfântă, fără nicio urmă din mizeria ce i-a precedat. Criminalul, tâlharul pot să ajungă sfinţi. Este uimitor! Am încredințarea asta și m-a ajutat foarte mult ca duhovnic. Foarte mult! În sensul că pe mine nu mă uimește păcatul, nu am nici cea mai mică tresărire la păcat, ci la faptul că omul îşi repudiază păcatul, îl părăsește, el, cel care l-a făcut. Devine şi procuror, şi judecător pentru propriul păcat sub acțiunea harului. Acelaşi om! Raiul este un loc plin de păcătoși transfigurați. În acest sens, Saul, devenind Pavel, este, pentru ultima dată, procuror – pentru omul cel vechi. Iar prin fiecare spovedanie, fiecare dintre noi se aseamănă lui, osândind tot ce-a fost rău până atunci şi îndeplinind Dreptatea lui Dumnezeu, care nu poate fi înţeleasă decât prin Iubirea care este Dumnezeu. Iubirea de care aş dori întotdeauna să fiu şi eu nebun!

■ Cezar Axinte este preot paroh al Capelei Tinerilor din Constanţa, avocat şi o voce puternică în cetate.

2019 | Manifest Româneşte | 59

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!

Matei 6, 33

I

n societatea contemporană au loc multe mutații ce schimonosesc sufletul și gândirea umană. Prin lentila murdară și diformă a lumii contemporane chiar și ceea ce este frumos și drept se deformează. Adevărul însuși este desfigurat atunci când este privit printr-o astfel de lentilă, aflarea adevărului devenind ea însăși opțională sau chiar iluzorie.

Mai ales când se vorbește despre dreptatea lui Dumnezeu, omul contemporan tinde să adopte o atitudine destul de lejeră. El nu se mai arată interesat de Adevăr, pentru că, până la urmă, acesta este relativ. Nu este interesat așadar de expresia lui care se realizează numai în Biserică. Trupul lui Hristos este păstrătorul fidel al credinței și al Adevărului. De ce?

„Adevărul este relativ“ spun cei mai mulți dintre noi – și nu este total greșit.

La nivel uman, nu putem vorbi despre un adevăr absolut, rodul unei cugetări personale izvorâte din natură sau din experiență. „Adevărul“ afirmațiilor sau al concepțiilor noastre este rodul propriilor experiențe și trăiri. Așadar, părerile noastre poartă o puternică amprentă subiectivă de care nu ne putem debarasa complet.

În primul rând, mesajul Bisericii este adevărat pentru că este revelat, descoperit nemijlocit de Dumnezeu.

Scriitorul britanic C. S. Lewis spunea: „Acesta este unul din motivele pentru care cred în creștinism. Este o religie la care nu te-ai fi putut gândi. Dacă ne-ar fi oferit întocmai acel univers la care ne-am fi așteptat dintotdeauna, aș fi zis că l-am inventat după bunul nostru plac.“ Acest adevăr, care, de multe ori, pare incomod și prea dur pentru urechile contemporanilor, nu poate fi o creație umană.

De aceea învățătura Bisericii nu poate fi adaptată propriilor noastre concepții „moderne“ despre adevăr și dreptate.

Tocmai de aceea nevoia omului de adevăr nu poate fi împlinită de filosofii, deducții logice sau de sisteme sociale, pentru că ele sunt expresia unor cugetări, fiind, așadar, subiective. Ele satisfac auzul unora, în funcție de experiențele și filosofiile lor de viață, dar timpanul altora este prea sensibil pentru ele. Nevoia omului de Adevăr nu poate fi împlinită într-un adevăr trecător. Aici intervine prăpastia în care se adâncește gândirea umană contemporană: îi atribuie Adevărului aceleași „calități“ ca adevărului relativ.

Relativizarea Adevărului nu poate decât să afecteze și modul în care privim dreptatea. Adevărul și dreptatea sunt două noțiuni care de multe ori sunt sinonime.

Totuși nu trebuie să ne afundăm în discuții sterile pe marginea acestor noțiuni, ci, mai degrabă, ar trebui să urmărim un fenomen destul de întâlnit în zilele noastre: relativizarea dreptății lui Dumnezeu.

60 | Manifest Româneşte | 2019

În al doilea rând, Biserica păstrează Adevărul pentru că, spre deosebire de individ, care, fiind subiectiv, vede lumea printr-o lentilă personală, aceasta are o perspectivă obiectivă. La nivel istoric și social, Biserica este cruciformă și putem vorbi, pe de o parte, de un braț orizontal, care îi cuprinde pe toți cei care trăiesc în Biserică, iar pe de altă parte, de brațul vertical, care îi cuprinde pe toți cei care, de-a lungul timpului, au participat la viața Bisericii. Aceasta înglobează oameni din toate categoriile sociale, de la cerșetori până la împărați, cu toate virtuțile, cu toate viciile, din cele mai diverse medii sociale, adepți ai tuturor ideologiilor politice. O diversitate atât de mare în rândul credincioșilor face din Adevărul predicat de Biserică o realitate

eliberată de subiectivism, chiar și pentru o privire mai puțin evlavioasă, dar obiectivă.

Imaginea lui Dumnezeu, așa cum este prezentată de creștinism, nu mai este deloc atrăgătoare pentru omul modern. De fapt, de cele mai multe ori oamenii își creează în minte un idol în fața căruia se închină. Ceea ce denumesc ei a fi Dumnezeu este departe de realitate.

Un Dumnezeu blând și bun e preferabil unui Dumnezeu drept și iubitor, dar sub masca relativismului și a blândeții excesive față de propriile păcate se ascunde, de multe ori, monstrul idolatriei. „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura“ (Matei 5, 6) spune Mântuitorul, dar fără o înțelegere corectă a dreptății, a realității și a adevărului, o atare fericire este imposibilă. Dacă dreptatea după care însetăm este rodul unui relativism personal, cum ne vom putea sătura de ea? Promisiunea împlinirii dreptății poartă în ea mărturisirea imposibilității atingerii ei încă de pe pământ. Așadar, Mântuitorul propune o reorientare a momentului împlinirii dreptății către Dumnezeu, către un spațiu și un timp eliberate de subiectivism, relativism și alte doctrine filosofice care neagă Absolutul.

Creștinismul nu neagă ordinea și dreptatea socială, nu încearcă să le suprime, ba chiar dimpotrivă, le afirmă necesitatea, dar, în același timp, afirmă și relativitatea dreptății omenești. Dreptatea omenească trebuie înfăptuită de cei care au o astfel de responsabilitate, dar trebuie conștientizată totodată și efemeritatea ei. Trebuie să realizăm că orice convenție umană de distribuire a dreptății reglementează doar bunul mers al societății și raporturile corecte dintre oameni. Aceste convenții nu potolesc setea de dreptate pe care o are fiecare creștin.

Ca răspuns pentru nevoia de dreptate a omului, Mântuitorul afirmă că desăvârșirea ei se poate realiza doar în veșnicie. De aceea, una dintre cele mai grave forme de neîncredere în dreptatea lui Dumnezeu este mărturisită prin realizarea dreptății de unul singur.

Astfel, omul arată atât lipsa de credință în Dumnezeu, cât și complacerea în propriul standard de dreptate.

De asemenea, păcătuim față de dreptatea lui Dumnezeu imaginându-ne că El nu ia în seamă anumite scăpări ale noastre, că este mai mult bun decât drept.

Desigur, Dumnezeu nu este un moralist acru sau un contabil exigent, dar cu siguranță El cunoaște inima și sinceritatea noastră. O viață nedreaptă lângă Cel Drept este imposibilă, pentru simplul motiv că acela nedrept nu se va putea suporta lângă Cel Drept. Trebuie să fim drepți cu oamenii, cu Dumnezeu și, în special, cu noi înșine, pentru a ne arăta dorinţa de dreptate.

62 | Manifest Româneşte | 2019

Este, așadar, esențial raportul dintre adevăr și dreptate. Dacă nu suntem căutători ai adevărului, ci ne mulțumim cu relativisme și expresii superficiale, nu vom putea avea decât imagini greșite despre Dumnezeu și despre dreptatea Lui. Ne vom crea în minte, din experiențele și din patimile noastre, chipuri cioplite. Ne vom închina unui dumnezeu total străin de realitate, iar întâlnirea cu Adevăratul Dumnezeu va fi surprinzătoare. „Dumnezeu şi omul se aseamănă; nici poeţii greci, nici scepticul Xenofan, nici Feuerbach, nici Freud nu au negat vreodată acest lucru. Problema este să ştii cine este creatorul cui“, postula Paul Evdokimov. Trebuie să înțelegem că noi suntem cei creați după chipul lui Dumnezeu, nu invers. Relația aceasta este elementară pentru un raționament corect. Indiferent de părerile noastre, Dumnezeu rămâne același. Desigur, ne putem crea idoli după asemănarea noastră, dar ei nu vor fi niciodată identici cu Dumnezeu. Biserica, pe lângă diversele roluri pe care le poartă în societate și în istoria mântuirii, are și rolul de a păstra vie credința și adevărul.

Drumul către Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6) poate fi găsit doar de omul eliberat de propriile concepții relative, adică în Biserică. Oricât de mult ar încerca omul să se desprindă de subiectivism, nu va putea să o facă decât intrând în şi prin Biserică și în comuniune cu Dumnezeu. Doar în comuniune cu El putem înțelege că există un Adevăr mai presus de cuvinte, un Adevăr-persoană în fața căruia raționamentele sterile, lipsite de trăire și de sens sunt inutile și moarte. Altfel pentru om nu există scăpare din capcana relativismului; el va putea stăpâni oricât de bine meșteșugul cuvântului și al logicii, dar nu va fi capabil să înțeleagă realitatea și adevărul. Va continua să creadă în idoli făcuți după chipul și asemănarea „creatorului“ lor – omul, dar nu va putea să creadă în Adevăr. Doar eliberat de propriile teorii și patimi, lentila murdară a propriei minți va cădea, iar Chipul real al lui Dumnezeu i se va arăta.

■ Mina Ivanov este masterand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ (Universitatea din Bucureşti) în anul I.

Întru’nceput era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era.

Acesta era dintru’nceput la Dumnezeu; toate printr’Însul s’au făcut și fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut.

Viață era într’Însul, și viața era lumina oamenilor și lumina întru întuneric luminează și întunericul nu a cuprins-o.

Ioan 1, 1-5

N

imic nu poate exista în afara unei orânduiri.

De la formele fulgului de zăpadă, până la la imensitățile galaxiilor la care nu am ajuns încă nici cu lentilele telescoapelor, totul este guvernat de „legi“. Filosofii antici au început să vorbească despre lex naturae, o legitate universală ce guvernează totul, o ordine și o rațiune intrinseci oamenilor şi lucrurilor.

Religiile i-au zis Dumnezeu sau i-au atribuit alte nume potrivite unei forme supreme, universale, omniprezente de inteligență.

Cum omul e chiar universul din care face parte, el este animat în alegerile lui și supraviețuiește datorită orânduirilor intrinseci și celor exterioare lui, acestea din urmă fiind create de el însuşi. Pentru că lumina și limpezimea au învins dintru început haosul şi întunericul, viața însăși s-a născut în lumină, ceea ce face ca viața să fie tributară unor legităţi perpetuu aplicabile.

De la normele religioase, la morală, de la etică la frica de Dumnezeu; de la frica de oameni, la răzbunare sau iubire, toate au același sâmbure: nevoia omului de a da sens vieții și lumii din jur, ajutându-se de un complex de factori care-l ajută să facă lumea obiectivă şi categoriile ei mai lesne de explicat, de ierarhizat şi chiar de înţeles.

Regăsim aceste comportamente pretutindeni, indiferent că ne uităm la triburile indigene analizate de Sigmund Freud sau la cele mai complicate mecanisme politice, care pun în mișcare imperii.

Oamenii și-au alcătuit şi au convenit de-alungul istoriei asupra normelor, pentru a se organiza, pentru a

viețui alături de ceilalți, pentru a supraviețui, indiferent că a trebuit să se apere de triburi inamice sau că, în prezent, individul urmărește, de exemplu, să îi fie protejate datele cu caracter personal. Totuși, se pot identifica legile universului cu legile create de om?

Poate exista complementaritate între orânduirea, logica universului, a naturii, a divinității și normele după care se (auto)guvernează omul în societate? Spunem că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare atribute precum dreptatea, iubirea, înțelepciunea, libertatea decizională au fost dintru început implantate în noi.

Departe de a ni le însuși în mod absolut, tindem să respectăm tiparul după care am fost creați, pentru a ne avânta în hățișul vieții, în încercarea de a urca aceste atribute spre perfecțiunea care ne ademenește şi spre care tindem fiinţial Din primele pagini ale Cărții Sfinte suntem martorii unui proces riguros de înfăptuire a dreptăţii divine: primul cuplu păcătuiește prin nerespectarea unei norme prohibitive, iar sentința vine implacabil: izgonirea din lumea categoriilor absolute și dezbrăcarea lor de perfecțiunea de care se bucuraseră până în acel moment. A fost dreaptă asemenea sentință? Nu știm și nu am avea aplecarea să decidem, pentru simplul fapt că nu putem pătrunde tainele și dimensiunile unei raţiuni superioare nouă, singura capabilă de a cunoaşte, absolut, Dreptatea. A fost echitabilă asemenea sentință? Am tinde să punem la îndoială echitatea damnării întregii istorii, din pricina greșelii unui singur cuplu, ce

2019 | Manifest Româneşte | 63

nu a avut experiența luării și asumării unei decizii – pentru că nu avusese asemenea nevoie –, mai ales sub umbrela unei manipulări, aparent, irezistibile. Ceea ce ne scapă atenției este chiar factorul de referință, și anume legea divină, Legea, care nu se încadrează în tiparul puterii noastre de înțelegere.

eșuează încercând, până când, poate într-o zi, vom ajunge la alt nivel de cunoaștere și de spiritualitate.

Până atunci...:

Trăim „în cercul nostru strâmt“ și ni s-a revelat abia după milenii întregi că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât L-a sacrificat pe unicul Lui fiu, pentru a-Şi reabilita Creația, sacrificiu la care este puțin probabil să se încumete de bunăvoie vreo ființă umană, pentru a se răscumpăra din păcat, dar la care divinitatea ne cheamă.

Ceea ce ni s-a luat prin dreptate, ni s-a returnat înmiit prin iubire. Oamenii își acordă și ei șansa de a se reabilita, însă cu greu își acordă șansa de a iubi, indiferent de fapte și comportamente. În prea puține cazuri, omul își judecă aproapele cu dreptatea pătrunsă de iubire, dar ținută în vasul înțelepciunii.

Și de-aș avea darul profeției și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința și de-aș avea credința toată să pot muta și munții, dar dacă n’am iubire, nimic nu sunt.

În lumea noastră prea puțin ideală, ne întoarcem privirile spre justiția înfăptuită de cel mai înţelept judecător al tuturor timpurilor, Solomon, care a soluționat un litigiu privind filiația unui nou-născut, printr-un apel la iubire: adevărata mamă nu va permite să i se împartă copilul între ea și alta, ca pe un simplu bun, cerând să fie dat celeilalte femei decât să fie ucis. O strategie atât de simplă de a afla adevărul, dar care a implicat sentimente autentice de iubire și, totodată, rațiune limpede din partea judecătorului.

Așadar, adevărata justiție nu se va opri niciodată doar la rațiune, doar la litera unei norme, doar la matematica unei fapte. Ea va face apel la empatie, la iubire, la înțelegere, dar și la fermitate, la răspundere şi responsabilitate, curaj și cinste. Numai concepând astfel justiţia putem ajunge la dreptate.

Albert Einstein afirma într-o scrisoare adresată fiicei lui ceea ce creștinismul, divinitatea ne-a arătat și ne-a demonstrat de la începuturi: singura lege universală care creează lumea, o face să înflorească şi așază lucrurile într-o armonie matematică este Iubirea. Existăm datorită Iubirii și vom supraviețuii prin ea. Dezechilibrele de orice fel sunt produse de ură, înșelăciune, duplicitate, luptă morbidă de a suprima și de a se impune – toate se pot sintetiza simplu prin lipsa Iubirii.

La fel cum întunericul nu este un fenomen în sine, ci el este doar lipsa luminii, la fel și obsucritatea inimilor noastre este cauzată de lipsa iubirii, care, dacă apare, (ne) luminează.

Cu toate că încercăm să reproducem o umbră a justiției perfecte, întru instaurarea dreptăţii, care ar aduce împreună toate atributele cu care am fost înzestrați pentru procesul de organizare și decizie, ne vom asuma, de cele mai multe ori, să fim doar cópii care

„De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar dacă n’am iubire făcutu-m’am aramă sunătoare și chimval zăngănitor.

Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n’am iubire, nimic nu-mi folosește.

Iubirea rabdă’ndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufește, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviință, nu-și caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ține’n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă; iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profețiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea știința: pieri-va.

Că’n parte cunoaștem și’n parte profețim.

Dar când va veni ceea ce-i desăvârșit, atunci ceea ce-i în parte se va desființa.

Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când am devenit bărbat, le-am desființat pe cele ale copilului.

Căci acum vedem prin oglindă, ca’n ghicitură; dar atunci, față către față. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaște, așa cum și eu deplin sunt cunoscut. Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.“ (1 Corinteni, 1, 13)

■ Bogdan Filip este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al IV-lea.

Pentru reproducerea, în decursul articolelor din acest număr, a citatelor biblice s-a folosit tălmăcirea Sfintei şi Dumnezeieştii Scripturi realizată de către Înalt Preasfinţitul Mitropolit Bartolomeu, vrednicul de pomenire „Leu al Ardealului“ (Biblia, Editura Renaşterea, 2009).

2019 | Manifest Româneşte | 65

„R

egenţa nu merge pentru că nu are cap.

Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca“, afirma patriarhul Miron Cristea despre Înalta Regență din care a făcut parte. În acest studiu, voi încerca să explic de ce regențele din spațiul românesc – în esență, „șefíi“ (provizorii) ale statului – au inclus întotdeaua cel puțin trei persoane, precum şi soarta şi diferitele compuneri ale acestei instituţii.

Prima regență a fost Locotenența Domnească, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, regenţă instituită la 11 februarie 1866. Aceasta i-a reunit pe Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie. Am putea specula (fără să greșim neapărat) că numărul de trei persoane fusese preluat de la Locotenența Domnească a Țării Românești, care a înlocuit guvernul provizoriu la 28 iulie 1848, care a fost formată din Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell. Un reper mai vechi este Comitetul de Oblăduire al Țării Românești, instituit după moartea domnitorului Alexandru Suțu, în ianuarie 1821, care i-a reunit pe Barbu Văcărescu, Grigore Brâncoveanu si Grigore Ghica, premergător acțiunii eteriste.

Găsim o regență de trei persoane și în Grecia, unde, în anii 1832-1835, principele bavarez Otto de Wittelsbach a domnit ca rege al Greciei sub regența a trei persoane: Josef Ludwig von Armansperg, ministrul bavarez de finanțe, Karl von Abel, și Georg Ludwig von Maurer.

Revenind în spațiul românesc, știm că Locotenența Domnească din 1866 l-a adus la domnie pe principele prusac Karl de Hohenzollern-Sigmaringen. Principiul ereditar a fost introdus în România încă de la plebiscitul din 2-8 aprilie/14-20 aprilie 1866, când românii au aprobat „domnia ereditară“ a principelui Carol. Locotenența Domnească i-a comunicat acestuia rezultatul favorabil al plebiscitului într-o scrisoare din 15/27 aprilie 1866, în care îl anunţa că a fost „chemat de divina Providență și de voturile unui popor întreg a lua locul Vostru printre marii Principi, întemeietori de dinastii europene (s.n.)“1.

Constituția din 1866 prevedea că „Domnul în viață fiind, poate numi o Regență compusă de trei perso[a]ne, care, după moartea Domnului, să exercite puterile Domnești în timpul minoratului succesorului Tronului (...) Regenţa va exercita totdeodată şi tutela succesorului Tronului în timpul minoratului său.“ (art. 88) Dacă domnul se afla în imposibilitatea de a domni, și Adunările puteau convoca Regența, „care va forma și tutela“ (art. 89). În fine, mai

66 | Manifest Româneşte | 2019

exista prevederea ca, dacă Tronul devenea vacant, adică nu se găsea niciun succesor direct al regelui sau de pe linie colaterală a familiei, iar suveranul nu-și numea un succesor dintr-o dinastie suverană din Europa (art. 84), să se instituie Locotenența Domnească, compusă din trei persoane, care avea să exercite puterea până la alegerea unui nou monarh (art. 85). Constituția Belgiei – care a constituit unul dintre modelele pentru Constituția din 1866 – conține prevederi mai puțini detaliate în privința stabilirii Regenței: „Si, à la mort du Roi, son successeur est mineur, les deux chambres se réunissent en une seule assemblée, à l'effet de pourvoir à la régence et à la tutelle“ (Constituția Belgiei, art. 81).

Totodată, din Constituția Belgiei lipsesc prevederile privind conducerea provizorie a statului atunci când intervine vacanța Tronului. În anii monarhiei constituționale, ai Regatului României, până în 1947 nu s-a pus problema vacanței Tronului. Regele Carol I (1866-1914) a murit fără urmași direcți, dar și-a aranjat succesiunea prin altă linie a familiei, succesorul lui virtual fiindu-i fratele mai mare, principele Leopold (1835-1905), devenit șeful casei princiare de HohenzollernSigmaringen. Acesta a renunțat în favoarea fiilor lui; cel mare, principele Wilhelm (1864-1927), era destinat să preia șefia Casei, așa că succesor a devenit – în mod firesc – fiul mijlociu, principele Ferdinand (1865-1927), care a domnit între anii 1914 şi 1927.

Regele Ferdinand a fost singurul monarh din istoria României care, în viață fiind, a numit o Regență. A făcut acest lucru în urma renunţării la tron a principelui Carol din decembrie 1925, acceptată în Consiliul de Coroană de joi, 31 decembrie, desfăşurat la Castelul Peleş, și primită de Adunările Naționale Constituante, care l-au instituit pe principele Mihai, în vârstă de patru ani, ca moștenitor al tronului, prin Înaltul Decret Regal nr. 13 din 4 ianuarie 1926.

Având 60 de ani la momentul revizuirii succesiunii şi fiind bolnav de cancer, regele Ferdinand, care nu se mai putea aştepta să trăiască până la 74 de ani (când succesorul lui ar fi devenit major, la 18 ani), i-a numit regenți pe fiul lui secund, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și pe Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curţi de Casație și Justiție.

Reprezentanţa Naţională a primit Regenţa numită de regele Ferdinand I prin Înaltul Decret Regal nr. 14 din 4 ianuarie 1926.

La moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, principele moştenitor Mihai (acum regele Mihai I) având cinci ani, membrii regenţei au depus jurământul stipulat în Constitu-

Gheorghe Buzdugan (văzut de Sorin-Dumitru Roată)

ţie la art. 82: „Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului“. Nu este locul să discutăm aici perioada Regenței din anii 1927-1930. Se cuvine a se menționa că, la moartea Înaltului Regent Gheorghe Buzgudan, la 7 octombrie 1929, acesta a fost înlocuit nu de Oscar Nicolescu, noul președinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci de magistratul Constantin Sărăţeanu, ales de Adunarea Deputaţilor la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu2. Regența, votată de Adunările Naționale Constituante, a fost destituită de Corpurile legiuitoare ordinare, întrunite într-o singură Adunare şi constituite ca Reprezentaţă Naţională, care, la la 8 iunie 1930, au adoptat Legea nr. 144, care anula legile care alcătuiau Actul din 4 ianuarie 1926.

singur regent, cum s-a întâmplat în spațiul german și în cel britanic? De pildă, în Constituția Prusiei se stipula că, pentru un rege prusac minor sau incapacitat, cel care-și va asuma Regența va fi ruda lui cea mai apropiată (agnatul), care va convoca cele două Camere pentru a confirma Regența (art. 56). A fost cazul când Regent a devenit fratele regelui Frederic Wilhelm al IV-lea, viitorul rege și împărat Wilhelm I, din 1858 până la moartea fratelui lui (2 ianuarie 1861).

Personal, consider că în România, ca și în Grecia și Iugoslavia, regențele de trei persoane indică absența unei încrederi absolute într-o singură persoană – eventual din familia domnitoare – care să preia frâiele puterii în absența conducătorului legitim. Ne putem întreba dacă, de pildă, principele Nicolae (despre care am scris în paginile acestei Contemporană domniei regelui Carol al II-lea (1930-1940) reviste) ar fi fost mai eficient ca un unchi-regent de unul a fost Regența iugoslavă, instituită în noiembrie 1934 după singur decât în componența Înaltei Regențe. Este o temă la moartea regelui Alexandru I. Aceasta i-a reunit pe princi- care merită să reflectăm şi în viitor. pele Paul, pe doctorul bănățean Radenko Stanković și pe Ivo Perović. Constituția Iugoslaviei avea dedicat un întreg capitol pentru Regență (capitolul VI), care stipula că regele va numi nu numai trei regenți, dar și trei supleanți pentru aceștia.

Ultima Locotenență Domnească ar fi trebuit instituită după abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, întrucât, după 23 august 1944, regele Mihai I semnase decretul nr. 1.626 al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din 31 august 1944 „referitor la fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituţiei din 1866 şi cu modificările Constituţiei din 29 martie 1923“, prin care s-a prevăzut că „puterile Statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923“ (art. 2)3. Or, erau în vigoare prevederile privind instituirea locotenenței regale în caz de vacanță a tronului. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 30 decembrie 1947, Petru Groza a recunoscut această situaţie: „Acum, potrivit Constituţiei, odată cu încetarea monarhiei, trebuie instituită o Regenţă. Cum, însă noi suntem oameni politici, care înregistrăm realităţile, avem formele noastre şi trebuie să desvăţăm pe oameni să tot vorbească despre rege şi despre Regenţă, am hotărît ca acest organ să fie numit Prezidiumul Republicii Populare Române. El va fi constituit din cinci persoane, oameni onorabili, de suprafață, și își va exercita atribuțiunile până când Constituanta își va face datoria“4. Prezidiumul, condus de doctorul Constantin Parhon, i-a mai reunit pe Ion Niculi, Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec și G. C. Stere. Astfel s-a încheiat istoria Regențelor din România.

Cea mai recentă putere provizorie din România a fost Consiliul Frontului Salvării Naționale din decembrie 1989, care a înlocuit instituţia Președintelui Republicii Socialiste România, transformându-se în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională în februarie 1990. Aceste organisme au reunit câteva zeci de persoane. În fine, rămâne să încercăm să oferim un răspuns la chestiunea celor trei regenți. De ce nu a fost stabilit un

68 | Manifest Româneşte | 2019

■ Tudor Vişan-Miu este masterand al Facultăţii de Istorie (Universitatea din Bucureşti) în anul I. Cea mai recentă apariţie editorială: O viaţă… Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu (Editura Corint, 2019).



Note

1 – Domnia regelui Carol I: fapte-cuvântari-documente, adunate de Dimitrie A. Sturdza, secretar general al Academiei Române, București, Institutul „Carol Göbl“, 1906, p. 120.

2 – Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, vol. al III-lea. Carol al II-lea, pp. 46-52.

3 – Monitorul Oficial, nr. 202, 2 septembrie 1944, p. 6232, apud Mircea Chiriţoiu (ed.), Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947: preliminarii militare, consecințe politice, București, Fundația Academia Civică, 1997, pp. 46-47.

4 – A.N.I.C., fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 12/1947, ff. 52-56, apud Ioan Scurtu, România. Viaţa politică în documente, Bucureşti, Arhivele Statului din România, vol. al III-lea, 1996, pp. 290-293. 

D

e multe, de prea multe ori, am auzit în ultimii ani vorbindu-se, pe diverse canale, informale la început și, relativ recent, chiar oficiale, despre criza demografică a României și despre o consecinţă foarte periculoasă a acesteia, anume despre criza națională a forței de muncă. Nu mai este un secret pentru omul informat într-o manieră rezonabilă – fie el și aparent mai puțin implicat în tot mai complicatul și mai impredictibilul circuit economic – faptul că, la ora actuală, tot mai multe domenii de activitate suferă de lipsa acută de personal – de la personal cu o foarte înaltă calificare și până la acela necalificat. Această criză este totodată o consecință dintre cele mai triste a războiului economic, psihologic, politic și informațional în care, fără ca marea majoritate a compatrioților să conștientizeze, suntem implicați și pe care, în baza aparențelor care se pot însuma până la ora de față, s-ar părea că suntem pe punctul de a-l pierde pe scena lumii, dacă nu l-am și pierdut deja în fapt.

Desigur, pericolul fenomenului se conturează din aptitudinea lui de a da naștere unui cerc vicios, al cărui „diametru“ nu poate fi niciodată corect calculat, dat fiind că lipsa brațelor de muncă duce la reducerea producției, care se traduce ulterior prin scădere a ofertei și, pe cale de consecință, în final, prin regresul circuitului economic de care depinde întreaga arhitectură socială.

A trebuit să trec foarte succint în revistă cadrul general în care trebuie plasate concret ideile pe care urmează să le expun, fără a găsi aici și acum împrejurarea potrivită în care să detaliez problema în căutare de soluții, ea fiind, în plus, mai degrabă apanajul economiștilor și al sociologilor, iar nu neapărat cel al juriștilor. Altă premisă de la care cred că se cuvine să pornească o discuție caracterizată printr-un anumit grad de precizie este altă realitate cruntă a acestui metaforic război rece, anume faptul că agentul economic român se află într-o competiție deschisă cu agenții economici care au naționalitatea unor state dezvoltate economic, cu îndelungată tradiție capitalistă, dar și a unora mult mai recent ajunse în categoria economiilor dezvoltate, care se bazează însă pe volume excepționale de resurse naturale de calitate superioară, pe avantajul unor populații numeroase și disciplinate sau, pur și simplu, pe conduceri competente. Este inutil a mai argumenta poziția de inferioritate economică, tehnologică a antreprenorului autohton față de acești rivali economici cu care, din cauza globalizării în general, respectiv a pieței unice comu-

nitare în particular, este nevoit a concura chiar „la el acasă“, unde a ajuns să fie minoritar – a se vedea statisticile care prezintă ponderea capitalului românesc în economia națională. O consecință firească a celor două fețe ale realități pesimiste pe care le-am prezentat mai sus este opțiunea unei mari părți dintre românii apți (și dornici) de muncă – o categorie și așa decimată sub aspect numeric din cauza fenomenelor demografice ale ultimelor decenii și din pricina punerii în lumină a unui sistem de gândire din care verbele „a lucra“ şi „a trudi“ nu mai fac parte – de a-și pune serviciile profesionale în slujba agentului economic alogen care operează pe piața românească, binecunoscut în limbajul comun prin sintagma „investitorul străin“, mult folosită și de către oamenii politici. Cauzele sunt și de această dată binecunoscute – salarii mai mari, condiții de lucru mai bune, aparența promovării meritocratice etc. –, nefiind nevoie să insist asupra lor. Această opțiune de masă sporește greutatea investitorului român de a face față crizei brațelor de muncă și de a deveni competitiv pe o piață parcă tot mai deschisă şi doar aparent liberală, ceea ce, adesea, conduce la eșecul lui de a se menține în arena economică sau la alungarea lui undeva la marginea acestei arene.

Tabloul este, repet, pesimist și ar fi o dovadă de naivitate sau chiar de ipocrizie să credem altfel, neavând voie să interpretăm date precum cele statistice altfel decât în mod obiectiv, oricare ar fi, la un moment dat, interpretarea cea mai convenabilă pentru noi, românii. Toată această disproporție a forțelor a devenit și mai mare în ultimii ani, din cauza unei dinamici îngrijorătoare a unor segmente profesionale în care, tradițional, capitalul autohton obișnuia să găsească un sprijin, atât în cursa de zi cu zi, cât și în momentele de cumpănă ale parcursului lui. Aici vorbesc despre anumite profesii liberale, precum avocatura, contabilitatea, arhitectura sau traducerile autorizate, încercând să mă adresez în special profesioniștilor care le compun şi cu precădere acelora dintre ei aflați la început de carieră – tinerilor profesioniști liberali.

Profit de minunata ocazie a lansării unui nou număr al revistei pentru a le transmite acestora un scurt și modest manifest, prin care eu îi îndemn să nu ezite a-și pune priceperea și eforturile în slujba capitalului românesc, chiar și atunci când sunt ofertați de cel străin. Fac acest lucru deoarece, în ultimii ani, numeroase nume sonore ale acestor

2019 | Manifest Româneşte | 69

domenii de practică, dar și cel puțin la fel de multe tinere talente au ajuns să excludă de plano ideea de a-și pune priceperea în slujba antreprenorului român, plecând de la o serie de prezumții superficiale, precum lipsa seriozității din partea acestuia, a profesionalismului, a disciplinei impuse în relația cu profesionistul liberal, a lichidităților necesare achitării onorariilor, făcând din semnarea de contracte exclusiv cu agentul economic străin o politică profesională de masă. Mai mult, unii dintre aceștia par să fi devenit adevărați emisari ai capitalului străin în propria țară, ajungând să rezoneze și în plan ideologic cu anumite concepții vetuste, rămase din vremurile coloniilor, trecând mult dincolo de interesul unei conlucări de afaceri. Acest mod de raportare la clientelă a pornit, după cum se poate remarca printr-un mic studiu, din câteva clădiri de birouri din București, însă el a continuat să se extindă și să acapareze o mare parte dintre zonele cele mai relevante din punct de vedere economic din țară. Similar, din punctul de vedere al ierarhiilor scrise și nescrise din interiorul formelor de organizare a acestor activități, concepția a pornit de la reprezentanții de vârf, coborând înspre baza piramidei, deci extinzându-se și la profesioniști mai puțin specializați.

Consider că sursa acestei situații este acea neîncredere tipică nouă, românilor: ne privim cu suspiciune între noi, neîncredere care pornește de la anumite traume istorice, dar care a fost întărită în perioada contemporană printr-o serie de manipulări mai mult sau mai puțin subtile, ale căror puncte de plecare ar fi foarte interesant de găsit... de către cei abilitați!

Trierea după acest criteriu pur și simplu absurd a ajuns să se facă prin varii metode care încearcă să salveze aparența lipsei de discriminare, dintre care pot să menționez impunerea unor onorarii peste posibilitățile majorității antreprenorilor români, impunerea plății lor în valute mai greu accesibile românilor, prin bariere lingvistice create artificial, prin alegerea unor sisteme de drept străine care să reglementeze aceste contracte, dar și prin refuzul manifest al preluării de lucrări de la antreprenori români, refuz nemotivat sau, cel mai adesea, motivat de complezență. În rezumat, fenomenul din sectorul contractelor individuale de muncă, pe care l-am descris mai sus, se repetă în însemnată măsură și în domeniul contractelor de prestări de servicii tipice profesioniștilor liberali. Și nu doar în București sau în Cluj-Napoca, Iași, Brașov, Timișoara...

Precizez și subliniez faptul că nu concep să neg nicio clipă că se impune să existe egalitate de tratament între aceste două categorii, câtă vreme legea o prevede, că nu instig la boicotarea investitorilor străini sub aspectul refuzului oferirii către ei de servicii profesionale, fiind personal convins că posibilitatea ca orice agent economic care activează pe o anumită piață națională sau internațională să beneficieze de aceeași categorie de servicii, în aceleași condiții, reprezintă o teză sine qua non a unei competiții economice reale, sănătoase, specifice unei societăți evoluate. Sub nicio formă nu vreau să fiu înțeles în sensul de a fi instigat la atitudini discriminatorii nepermise de legislația în vigoare, de deontologia profesională și de deciziile ordinelor acestor profesii, nici măcar în sensul de discriminare zisă pozitivă, adică în favoarea celui mai puțin avantajat. Am fost, sunt și voi rămâne de părere că oricine urmărește un scop legitim, folosindu-se de mijloace legitime, trebuie să poată avea acces real și efectiv la plusul de valoare pe care munca profesionistului liberal îl aduce oricărei afaceri, în

70 | Manifest Româneşte | 2019

condiții care nici să nu îl favorizeze, nici să nu îl defavorizeze față de cei care îi fac o loială concurență. De asemenea, nu aș pretinde vreunui astfel de profesionist să își revizuiască o serie de criterii echitabil stabilite în baza cărora el alege persoanele fizice sau juridice în folosul cărora dorește să își pună priceperea.

Manifestul meu, invitația mea, vine chiar pe linia susținerii egalității de tratament, adică în contra acestei prezumții de neîncredere în potențialul beneficiar român al serviciilor.

Practic, nu fac decât să le sugerez acelora dintre experții în discuție, care s-au lăsat amețiți mult prea tare de mirajul globalizării, să dea o șansă, în abstract, și unor beneficiari de aceeași naționalitate cu ei, adică să dea fiecăruia o prezumție inițială de bună-credință, așadar o primă șansă, după cum îi rog să nu prezume un grad mai mare de onestitate și de seriozitate doar pe baza extraneității celor care le caută iscusința. Să pornească de la aceeași unitate de măsură, adică să renunțe la câteva prejudecăți și la abordarea ostilă și marcată de neîncredere a românului faţă de alt român, abordare care ne-a întunecat orizonturile vieții cotidiene în ultimele decenii.

Desigur, după acordarea acestei prezumții de început, va urma evaluarea concretă a interlocutorului, bazată pe aspecte particulare, mai mult sau mai puțin cuantificabile, care va confirma sau, din contră, va infirma prima părere, decizându-se în final, pe baza ei, dacă o colaborare va fi sau nu va fi posibilă. Este, efectiv, doar o chestiune de obiectivitate și de bune practici.

Stârnirea neîncrederii, care duce la deteriorarea relațiilor din cadrul unei comunități, dintre cei care o compun, este o armă foarte puternică în războiul economic, ale cărui fundamente sunt în definitiv tot psihologice. Noi acum experimentăm „pe viu“ efectele folosirii acestei arme perfide, ca parte a frontului nevăzut pe care „luptăm“. Atitudinea responsabilă, matură, inteligentă, care trebuie să caracterizeze profesionistul liberal, poate să fie un foarte bun scut al acestui în fața unor asemenea atacuri. Astfel, prin abordarea lui rațională, lipsită de prejudecăți, de generalizări, îndrăznesc să spun, de complexe colective de inferioritate, el ajunge să protejeze nu doar propria întreprindere, propriul ordin profesional sau propria reputație, ci și bazele economice sănătoase ale țării, armonia socială, circuitul civil și perspectivele comune de progres și de prosperitate.

■ Mihnea-Tudor Orjan este avocat şi masterand în Dreptul afacerilor la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne.

I

nainte de toate, mărturisesc că sunt onorat de invitația de a scrie acest articol, cu atât mai mult cu cât însuși titlul revistei îmi definește orientările social-politice și, în același timp, rezonez întru totul cu orientările politicii editoriale ale redacţiei acesteia, fiind un patriot convins, cu o profundă conștiință națională, demn și, mai presus de toate, dornic a trăi și prospera sub auspiciile trihotomiei drept-dreptate-justiţie, nedisimulându-mi cariera într-o așa-zisă „luptă anticorupție“.

Decizia de a urma un parcurs profesional în domeniul juridic, mai exact, în magistratură, s-a cristalizat, în ceea ce mă priveşte, încă de la vârsta de 15 ani, fiind influenţat de marile cazuri de „corupție“ ce se prezentau cu mult aplomb în mass-media, fără a realiza că acea perioadă a fost una de tranziție, în care s-au creat, în mod subtil și viclean, atât viitoarele stereotipuri-fanion pe care avea să se întemeieze justiția română, cât și mecanismele legale care să permită înfăptuirea unei justiţii lipsite de dreptate.

Nu pot aborda tema generală a acestui număr al revistei Manifest Româneşte fără a aduce vorba despre Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj-Napoca, ale cărei cursuri le-am absolvit, aceasta consacrându-se, de-a lungul timpului, drept un veritabil etalon al calității actului didactic și care a produs, totodată, juriști de renume, printre cei mai remarcabili regăsindu-se erudiții profesori Traian Pop și Tudor Drăganu. Cadrele didactice au format şi au conservat un veritabil colectiv de elită, majoritatea profesorilor fiind absolvenți ai acestei instituții și reușind cu succes menținerea standardelor de calitate a actului didactic la cele mai înalte cote. Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai este, ca atare, o „unitate de elită“, dacă ni se permite utilizarea în sens pozitiv a sintagmei atribuite de fostul procurorul-şef (revocat) al DNA serviciului teritorial de la Ploieşti, unde activa procurorul-„magistrat“ Negulescu, zis „Portocală“. În treacăt fie spus, exigenţele greu de egalat ale acestei direcţii de parchet şi ale serviciilor ei teritoriale nu ne par deloc diferite de cele ale Facultăţii de Desen Tehnic – Secția Juridică a Universității

„Pentru Toți“ din Câmpina, unitate de învățământ în cadrul căreia domnii Onea, fostul şef al serviciului, și antemenționatul „Portocală“ au studiat științele juridice și au absolvit probabil fără mari eforturi (de ordin intelectual).

Revenind, cu toate acestea, printre absolvenții Facultății de Drept a Universităţii clujene se află și personaje de tristă faimă precum Laura Codruța Kovesi, Augustin Lazăr, Cristi Vasilică Dănileț ori George Maior, exponenți ai unei perioade negre a istoriei post-decembriste, ale cărei efecte se repercutează în mod violent și astăzi asupra societăţii româneşti. Cu astfel de personaje – odioşi executanţi – a fost deturnat sensul originar al trihotomiei propuse de acest număr al revistei – drept, dreptate şi justiție –, transformându-l în cea mai eficace și perfidă armă de eliminare a adversarilor politici – şi nu numai – și creând o camarilă care eclipsează total faima celei controlate de Regele Carol al II-lea. De asemenea, poate aspectul cel mai grav este că, printre studenții actuali ai facultăţii se găsesc unii potențiali discipoli, ce le-ar putea duce cu brio „moştenirea“ mai departe dacă ar permite conjunctura, acest lucru evidențiidu-se odată cu adoptarea Ordonanţei de urgenţă (OUG) nr.

13/2017 – act normativ intrat deja într-un fel de mitologie proprie a „rezistenţilor“ –, moment în care o mare parte a studenților a participat la vastele acțiuni de protest organizate împotriva actului normativ, fără a fi dobândit măcar cunoștințele necesare înțelegerii subtilităților unui atare act, fără a fi studiat conținutul ordonanței ori bazându-se pe informațiile diseminate în mediul virtual de experți autodeclarați în materie de drept.

Nu mai puţin, conducerea facultății a considerat oportun a se solidariza protestului ilegal și prohibit de statut al unor magistraților, survenit pe fondul adoptării unei la fel de celebre Ordonanțe de urgență, respectiv OUG 7/2019, consacrându-se astfel ca un nou pol de partizanat, asemenea, bunăoară, conducerii Facultății de Drept a Universității din București care, la rândul ei, s-a alăturat protestului ilegal.

2019 | Manifest Româneşte | 71

Reversul medaliei există. Odată cu dezvăluirile privind activitatea condamnabilă de la Penitenciarul Aiud, în timpul ultimei decade a regimului ceauşist, a fostului Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, Augustin Lazăr, nicio instituţie de învăţământ juridic nu a găsit de cuviinţă să exprime o poziție, aşa cum o făcuseră, fără preget, în cazurile amintite.

Tot astfel, nu a existat nicio poziție nici la momentul devoalării protocoalelor secrete încheiate între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul General și Serviciul Român de Informații, protocoale faţă de care, cu maximă nonșalanță, Augustin Lazăr a negat orice participare, ulterior dovedindu-se că acesta semnase astfel de protocoale cu doar o lună înainte de respectiva declarație. Augustin Lazăr este persoana care m-a determinat în mod irevocabil să renunț la visul de a deveni magistrat, odată cu anunțul acestuia că va ataca în contencios administrativ OUG 13/2017, fiind convins că nu aș putea vreodată profesa în subordinea cuiva care nu deține cunoștințe minime privind propriile competențe ori cunoștințe de drept administrativ. Relativ recentele dezvăluiri privind activitatea lui în slujba Securității comuniste n-au făcut decât să-mi dovedească faptul că alegerea a fost una corectă, eu unul fiind conştient că nu pot profesa niciun moment în subordinea cuiva care a acţionat cu bună-ştiinţă împotriva Constituției, ceea ce pare oarecum firesc după o primă parte a carierei în care a lucrat în lagăre comuniste de exterminare.

Toate aceste elemente mă determină nu doar să mă delimitez declarativ de instituția la care am studiat, dar și să reclam inadmisibilitatea promovării acțiunilor de partizanat politic în mediul universitar, studenții zilelor noastre având grave carențe în domeniul juridic și în cel politic, fapt ce îi transformă în victime perfecte ale acestor acte de propagandă unidirecțională și ale acțiunilor lipsite de moralitate – ori chiar nelegale de-a dreptul – întreprinse de magistrați ori de instituțiile de învăţământ superior.

Cluj-Napoca şi București. Deși această varietate de viziuni asupra noțiunilor şi instituţiilor juridice a avut și are un rol pozitiv în formarea doctrinei și jurisprudenței, intrând în percepția generală notoria disparitate de idei dintre „Școala de la Cluj[-Napoca]“ și „Școala de la București“, acest conflict a dobândit alte forme ce creează potențial secesionist pe termen lung, fiind alimentate idei precum superioritatea etnică, culturală ori chiar genetică a locuitorilor provinciilor din centru și Nord-Vest, necesitatea unei autonomii cel puțin economice faţă de restul țării, îmbrățișarea cu obstinație a tuturor curentelor sociale și culturale de tip neomarxist importate din Occident, fără a se ține, bineînţeles, cont de fondul cultural și social propriu și comun al tuturor locuitorilor României.

Curentele „progresiste“ sunt în totală contradicție cu valorile naţionale, rezultate în urma unei istorii deloc favorabile de două mii de ani, timp în care poporul român a fost supus deopotrivă la suferințe, războaie, invazii, tentative de asimilare culturală, etnică și lingvistică, națiunea română având neșansa de a se afla la confluența a trei imperii. Această nefericită situare geografică a determinat apariția în subconștientul și conduita unora a unei atitudini de supuşenie faţă de cei situați superior pe scara puterii ori percepuți ca atare. Nu de puţine ori atitudinile la care mă refer au condus la trădare de neam. Aceste predispoziții blamabile au fost intens speculate, oamenii ce prezentau asemenea însușiri fiind numiți în funcții de putere și decizie, pentru şubrezirea astfel statul naţional. Statul astfel „infectat“ nu mai poate lupta cu agenții patogeni din exterior, fiind angrenat în lupta cu aceia aflaţi deja înăuntrul lui. De aceea, nu mai este nevoie de cuceriri prin ocupaţie militară. Statul devine un instrument al intereselor străine împotriva naţiunii pe care el ar trebui să o reprezinte. Dreptul, dreptatea și justiția nu se află printre priorităţile acestor state dominate de lupte intestine, mecanismele de apărare neputând acționa pe mai multe fronturi. Astfel de stat își va numi călăii şi torționarii în cele mai înalte demnități ale magistraturii, iar apoi îi va premia în aplauzele întregului auditoriu, vocea acelora care vor fi dezgustaţi nefiind auzită.

Ieșind din spectrul juridico-politic, se impune prezentarea altor elemente, ce se află în strânsă relație cu acelea prezentate mai sus. Ca atare, ajuns în 2013 la Cluj-Napoca, dintr-un mic oraș din județul Harghita, am fost martor Vor găsi „poporul și națiunea“ română „vaccinul“? nemijlocit al experimentului social ce se desfășoară la scară Înainte de a o face, va trebui să ne redescoperim pe noi. largă la nivel regional în Transilvania, Cluj-Napoca fiind „nava amiral“ a acestei întregi operațiuni ideologice și sociale și un „cap de pod“ al „soroșismului“ (neomarxismului). Nu mai puţin, operațiunea în cauză îşi are originile inclusiv în deja vechiul pseudoconflict universitar ■ Cristian-Alexandru Deseagă este avocat, absolvent al şi, mai mult, doctrinar la nivelul dreptului ce are loc între Facultăţii de Drept a Universităţii din Cluj-Napoca.

72 | Manifest Româneşte | 2019

D

e mii de ani oamenii au dezbătut și au avut tendința de a se întreba, natural sau în registru filosofic, ce reprezintă cu adevărat justiţia şi dreptatea. Cândva, păreau a se echivala, însă, odată cu trecerea timpului, s-a ajuns la trista realitate că dreptatea nu are loc de multe ori în mecanismele justiţiei, iar dispoziţiile legale nu sunt mereu morale.

Ce mai înseamnă până la urmă justiția? Dar dreptatea?

Cu adevărat știm mai multe decât aceia care au fost înaintea noastră? Cu adevărat am reușit să înțelegem concepte pe care strămoșii noștri le-au pus, conştient sau nu, în centrul existenţei lor ori trăim în trista – şi periculoasa – iluzie că deținem adevărul absolut – despre care noi, studenţii la drept, aproape că suntem învăţaţi că nu este altceva decât ceea ce poate rezulta din descâlcirea înţelesului legilor.

Anglo-americanii pun, cel puţin terminologic, semn de egalitate între dreptate și justiție; pe alocuri le atribuie și nuanţe precum echitatea și corectitudinea. Să fie o simplă abordare lexicală, o coincidență faptul că noi alegem să acceptăm faptul că justiţia ar putea să nu aibă nicio legătură cu dreptatea? Să fie la fel de îndepărtate în viața de zi cu zi, întocmai ca în dicționar? În studenţie suntem destul de devreme siliţi să ne obişnuim cu faptul că nu întotdeauna justiția efectivă va împărți cu adevărat dreptatea, la fel cum nu întotdeauna adevărul judiciar, adevărul scris negru pe alb într-o hotărâre de condamnare ori achitare va reprezenta și adevărul faptelor. Însă pentru un om nefamiliarizat cu mediul juridic, care vine în fața instanței de judecată ținând strâns în pumn adevărul lui, dreptatea lui, va reprezenta un veritabil șoc să se convingă ex propriis sensibus că justiția, de multe ori, e legată la mâini, nu la ochi, şi că la capătul sforilor se află, întotdeauna, cineva.

Totuşi, este incontestabil că, fără normele materiale şi procesuale, care tind a cere mereu îmbunătăţire, la care am ajuns astăzi datorită (ori din cauza, depinde pe cine întrebăm) codificărilor și legiferării, majoritatea societăţilor ar trăi într-un adevărat haos, o reînviere a legii talionului într-o lume a cărei aviditate pecuniară crește necontrolat, invers proporţional cu gradul ei de moralitate.

Spiritul dreptăţii şi nevoia de a fi drept se cultivă. Cum o mai putem face astăzi, când suntem lipsiţi de curajul de a contesta informaţii eronate sau manipulatoare ce ne sunt predate în şcoli, unde nu mai au loc principiile de bază, morale. Ne-am învăţat să trăim fără a ne conştientiza individualitatea, în păreri gata conturate. Formularea de opinii personale, chiar originale, dar, oricum, argumentate şi bazate pe un set de valori şi principii societăţii în care

trăim, este descurajată. Suntem constrânşi să ne asemănăm, se revine încet-încet la unanimităţi., la luarea de bun a ceea ce ni se dă de-a gata. Astfel, noi, juriştii de mâine, cum să putem judeca? Să putem apăra? Să putem acuza?

Nu ne sunt raţiunea şi însuşi simţul dreptăţii alterate de ceea ce alții au gândit pentru noi?

Educația şi instruirea sunt cheile evoluției autentice, dar putem considera că şcoala zilelor noastre mai produce valoare? Putem considera că, la nivel universitar, examenele de tip grilă, unde este testată capacitatea pe termen scurt de a reține dispoziţii legislative, amestecate pe alocuri cu jurisprundenţa Înaltei Curți, ne cizelează cu adevărat simţul dreptăţii? Putem considera că facem parte dintr-un sistem eficient, atunci când profesorii fug de examinările orale, vitale pentru formarea unui viitor jurist, pentru simplul considerent că timpul nu le permite să evalueze sute şi sute de studenţi – aceiaşi studenţi care se revoltă din când în când că, la examenele bazate pe sinteze şi speţe, nu există răspunsuri standard, înscrise ca atare în barem, la fel ca pentru grile? Şi, până la urmă, revenind, putem fi surprinși de realitatea tristă a tuturor acestor întrebări, având în vedere că nimeni nu mai pare a fi interesat să-şi cultive propria personalitate, să-şi formuleze propriile opinii, să-şi asume să fie original? Pentru că, încercând să închid rotund acest articol, nimeni nu cunoaşte absolut Dreptatea, dar concepţia fiecăruia despre dreptate este un construct personal, deşi influenţat de societatea în care trăieşte fiecare, iar această realitate nu poate fi ocolită când vorbim despre realizarea justiţiei – nicidecum aplicarea seacă a unor texte de lege.

Justiția nu poate exista fără cei care o înfăptuiesc, or dacă aceia care o înfăptuiesc nu sunt pregătiți în primul rând din punct de vedere moral și social, trebuind a fi necesarmente nişte personalităţi conturate, dacă sunt simple slugi ale legiuirilor scrise, efemere prin excelenţă, atunci discrepanţa din prezent dintre dreptate şi justiţie va ajunge de-a binelea o prăpastie.

Noi suntem tinerii de astăzi, dar vom fi pregătiți să împărțim justiția de mâine? Cei ce vor fi fost ieri vor fi pregătiți să întâlnească justiția de mâine, pe care noi n-o vom concepe fără dreptate?

■ Noemi Cădariu este studentă a Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al IV-lea.

2019 | Manifest Româneşte | 73

I

es din sală. Le țin ușa colegilor mei care vin din spate și continui să o țin și pentru un grup de studenți care se apropie. „Mulțumim, frați români!“, a șuierat semeț, cu vădit sarcasm, ultimul dintre studenții basarabeni care trec pragul. Ajuns în sala de ceremonii împreună cu alţi doi colegi bucureșteni, prima impresie îmi este prompt răsturnată de prea-căldurosul discurs de primire ținut de către decanul Facultății de Drept a Universității de Stat din Chișinău nouă, studenților români proaspăt sosiți în schimbul de experiență. „Tragicele evenimente care au condus la ruperea din sânul patriei-mamă le putem da azi uitării...“ a fost un leitmotiv timp de o jumătate de oră.

Mi s-a părut, tot timpul, că am fi tratați ca într-una dintre vizitele de stat ale epocii precedente. Simțeam, în atitudinea tuturor celor care erau însărcinați să ne conducă prin diverse locuri, de la Parlamentul Republicii până la „clubul de dans“, acel amestec de politețe însoțită de o urmă de constrângere mascată, de cordialitate imperativă. Vă primim cu dragă inimă, dar vă facem programul la minut (și ați face bine să vă țineți de el!); vă arătăm orice și vă stăm la dispoziție oricând, dar totul până la ceea ce nu ar fi indicat să vedeți, unde vă sugerăm (insistent) să nu căutați!

Am fost cazați într-unul dintre cele mai moderne cămine studențești din țară, la standarde cel puțin europene. Am fost plăcut impresionaţi, până când am văzut studenții din camerele alăturate ieșind după-amiaza în treninguri Fila ponosite să joace tenis de masă... fără de masă în fața căminului, de vreme ce aceasta nu se regăsea printre leagănele și învărtitorile ruginite din părculețul sărăcăcios din apropiere... Oricum, afară se stă doar până la 12 fix, când apriga doamnă-paznic – necunoscătoare de limba română – încuie ușa căminului. Distracția se mai mută uneori pe acoperiș, cu vodkă la echivalentul a 13 lei românești și țigări Bond sau Doina la 7,5 (fără filtru,

74 | Manifest Româneşte | 2019

bineînțeles). Venim și noi cu o „marmeladă de mestecat“ (un pachet de jeleuri) luată de la „magazinul veșnic“ (non-stop) sau cu o „ciocolată întunecată“ (dark chocolate), cu inconfundabilul gust al Bucuriei.

Un oraș bipolar într-un stat paradoxal – ar fi puțin spus despre Chișinău. Străzile din Orașul Alb sunt în mare parte mărginite de case din piatră (albă) demne de Bucureștii vechi, dominate pe alocuri de construcțiile modernist-socialiste din beton brut și cenușiu, care de cele mai multe ori adăpostesc instituții publice. Printre biserici și case care stau să cadă se înalță unicul mall din țară – care mall?

MallDova, desigur –, la nici o sută de metri de talciocurile cu mormane de haine contrafăcute. În parcul cel mare, plin de flori de mai, e plin de copii care se joacă și tineri care cântă la ghitară, în timp ce, pe o alee din apropiere, trece un pluton de soldați în uniforme negre, toți încă și mai tineri decât aceștia, plutoane adesea mărșăluind pretutindeni prin oraș.

Dar contrastele nu se opresc la clădiri și la străzi. Oamenii – români, ruși, dar dincolo de toate, basarabeni.

Săraci și oligarhi – dar majoritatea oameni încercați și modești.

La cafeneaua în stil vienez de lângă Teatrul de Balet mănânc un ecler într-una din zile, stând de vorbă cu Cristinica de la Jurnalism, pe care tocmai am cunoscut-o (proaspătă masterandă la Oradea). Un evreu ucrainean, ușor matol, ne întrerupe din băutul ceaiului rusesc, ținând să îmi spună, într-o combinație de româno-rusă-yiddish, cât demult apreciază protestele din România.

La etajul unu al unei case din centru contemplu belșugul de vinuri alese ale unei vinării elegante, unde un grup de francezi citesc ziarul și discută detașat, ca să găsesc în pivnița aceleiași case o bodegă unde muncitorii se strâng la o vodcă și discută aprins pe fondul gălăgiei produse de trapul rusesc care răsună în multe localuri.

Muzeul Național de Artă mulțumește Guvernului Român pentru donația unui milion de euro, din care bună

parte dintre exponate au fost cumpărate, iar de la ghereta de pe strada din fața lui poți cumpăra la ieșire ziarul Comunistul – în limba rusă, firește. În aceeași clasă, la facultate, sunt tineri care poartă fes și geci de piele ponosite cu treninguri scămoșate pe dedesubt, dar și tineri în paltoane de sute de euro, luate de la magazine străine. „Bagă-te tu în seamă cu ei, că tu ești mai unionist...“, i-am auzit cum se îndemnau unii pe alții să vină la noi, studenţii veniţi de la Bucureşti.

Unirea... Unirea, istoria sau cel puțin România sunt subiecte la care pare că până și porumbeii de pe sârmă meditează tot timpul. Țara respiră controversă. Cine e pro-rus, e pro-rus, aici e simplu. Cine e pro-român, de-abia aici intervin nuanțele. Deși se vorbește mult despre Unire, adevărul este că aceia care sunt pro-români sunt de fapt mult mai chibzuiți în năzuințe și mai realiști în opinii decât unii aşa-zişi naționaliști din România. Nicăieri pe garduri nu scrie „Basarabia – pământ românesc“. Oamenii care iubesc românii nu vor atât de mult unirea cu România, ci speră la apropiere culturală și sprijin economic din partea româneacă, dar mai ales la vigilență mediatică și juridică în fața dezinformării și abuzurilor partidei rusofile.

Dincolo de asta, cei mai mulți nu sunt nici pro-români, nici rusofili: sunt patrioți de-a dreptul și cred în independența și propășirea statului moldovean! Cum zice și cântecul, „partizansky moldavansky“... O atitudine sănătoasă poate, dar care nu e nici ea lipsită de abuzuri și extreme, cum ar fi propunerea din Parlament ca limba oficială să devină „moldoveneasca“ pe teritoriul Republicii, al cărei imn rămâne (sic!) Limba noastră (româna, vasăzică).

Oricât de demn și duios este sentimentul național în rândul oamenilor, Republica Moldova pare, de la zi la zi, să se dovedească din ce în ce mai aproape de a fi un failed state, așa cum bine s-a iscat suspiciunea la momentul declarării independenței, fapt pe care multe voci interne nu se sfiesc să-l recunoască. Pe perete, harta Republicii Moldova mi se arată ca un prieten de familie care a fost tăiat cu foarfeca din poza de grup și care ținea pe după umăr România. Moldova însăși pare să fie acel ou de pasăre atins de mâna omului, pe care mama nu-l mai recunoaște după miros...

Republica Moldova mi-a lăsat impresia, de-a lungul acestui schimb de experienţă între facultăţile de drept de la Bucureşti şi Chişinău, că încearcă din răsputeri să fie și ea un stat.

■ Radu Alexandru Ianoş este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al IV-lea şi co-redactor-şef al revistei Samizdat.

2019 | Manifest Româneşte | 75

M

anifest Românește este mai mult decât o revistă – este o voce sau, mai bine zis, este vocea naţionalismului autentic, a valorilor româneşti, a principiilor statornice, într-o societate zdruncinată de indivizii sau entităţile care îmbrăţişează anomaliile şi care încearcă să ne forţeze şi pe noi să le îmbrăţişăm. Este o onoare și o bucurie pentru mine, ca artist român, să mi se încredinţeze ilustrarea acestui număr al revistei, devenind membră a redacţiei. Mulţumesc echipei editoriale pentru această ocazie!

Pe cât de importantă este prima impresie în urma contactului privitorului cu o operă de artă, pe atât de importantă este descifrarea acesteia, contemplarea şi aprofundarea mesajului pe care îl transmite prin elementele de limbaj plastic și mijloace de redare grafică a unor trăiri și stări mai mult sau mai puțin abstracte. Astfel, un artist trebuie să ştie cum să își interpreteze viziunea şi concretizările acesteia. Ceea ce vă propun în continuare este un ansamblu de note asupra lucrărilor ce au ilustrat acest număr al revistei noastre, cu scopul dezambiguizării mesajului şi a emoțiilor pe care le transmit.

Gânditorul (p. 3) şi Viziune (p. 7) fac parte din prima serie de abstracte. Consider că sunt cu adevărat valoroase lucrările de acest fel care au întotdeauna o bază fiziomorfă, susținând atât prin temă și mesaj, cât și prin culoare și lipsa de rigoare, ideoplastia lucrării. Am pus accentul mai mult pe dezambiguizarea mesajului, în detrimentul explicării tehnice. De aceea, fac înainte de toate un comentariu descriptiv asupra materialelor utilizate, respectiv acrilicele, uleiurile, tempera în unele lucrări, dar și liner, grafit sau cărbune în cazul graficii. Tehnica mixtă este, de asemenea, soluţia redării unor idei în lucrări. Sunt foarte importante mijloacele prin care ceea ce imaginația plăsmuiește sub acțiunea inspirației e transpus pe pânză sau pe alt suport, întrucât coerenţa este dată de abilitatea armonioasă de a materializa ideile – deci imaterialul – în realitatea noastră, în material. Lucrările despre care este vorba sunt rezultatul unor prime experimente de texturi, culoare şi compoziție. În cazul Gânditorului este vorba de un ansamblu de trăiri personale, de la confuzie și neliniște, până la introspecţie și echilibru disimulat.

Viziune este efectiv o viziune, în lipsa unui model de referință. Am încercat să redau diferite stări prin pete de culoare suprapuse, rezultatul fiind un portret psihologic caracterizat de contradicție şi mister.

Sporind încărcătura emoțională, lucrarea Îngrădire (p. 24) evocă tensiune și forță, mascând totuşi slăbiciune și afecte care pendulează între agonie și extaz. În general, mâinile sunt de o expresivitate deosebită, egalând chiar

76 | Manifest Româneşte | 2019

expresivitatea unui portret. Mâinile sunt considerate a fi simbolul puterii, al energiei, dar şi al pasivităţii, dacă ne referim la mâna stângă. Ele par a avea o latură mistică, a cărei semnificaţie noi o plasăm, de regulă, în profan, fiind obişnuiţi cu rolul meşteşugăresc al acestora, de utilitatea lor brută în activităţile de zi cu zi. Din punct de vedere numerologic, mâinile corespund dualităţii, însemnând deopotrivă puterea de alegere, echilibrul dintre extreme, precum şi contrastul conturat la nivel ipotetic între activitate şi pasivitate.

Infernum (p. 61) este complex, este dur, dar are și o notă de sensibilitate – este un contrast în sine, trecând prin tensiunea, angoasa, teama de cădere, de tendințe paseiste și de păcatul deja săvârșit, prin descătușarea din lanțurile existențiale şi colapsul efectiv, eterna condamnare, apoi pieirea morală și, implicit, devalorizarea identității spirituale. Conceptul de alienare spirituală este amplu subliniat de perspectiva personală asupra subiectului, dar și de structura compozițională, susținând efectul conturat de stări negative și de intensități senzoriale evocate de tema și de motivele redate la nivel macro, respectiv microcosmic.

Pumnii strânși amplifică puterea expresivă a mesajului transmis. Infernum domină prin tehnică și subiect.

Fiind o selecție de lucrări personale ilustrând revista, este evidentă diferența stilistică dintre ele, marcată de momentul realizării. Evoluţia și nivelul din prezent nu trebuie să însemne arhivarea unor etape artistice anterioare. Spre exemplu, lucrarea Pierdut în mulţime (p. 63) face parte din prima serie de încercări personale în materia abstractului cu bază figurativă. Lucrarea conturează ideea apartenenţei, în acest caz la o societate, la o grupare de semeni, dar şi a lipsei singurătăţii aparente, astfel că adevăratele conflicte interioare ies la iveală la nivelul sinelui conştient, care oscilează între exterior și interior, între aparență și esență. Mulțimea, agitația, zgomotul sau, dimpotrivă, liniștea apăsătoare – acestea dau ocazia orientării sinelui spre introspecţie, spre contemplaţie. În mijlocul unei multimi ar trebui să fim capabili să constatăm caracterul permanent al singurătăţii, care ne însoţeşte o întreagă viață. Indiferent câte persoane s-ar afla în jurul nostru, pe cine am considera prieten sau aproape, numai prin propria identitate ne putem înțelege și aprofunda sentimentele, stările, emoţiile. Cu alte cuvinte, în mijlocul mulțimii omul își ascultă propriul zgomot interiorizat și îşi descoperă adevăratele valenţe ale spiritului, conștientizate superficial anterior.

Marea Unire 1918 (p. 75) este un omagiu adus românilor care au luptat pentru unitatea şi demnitatea naţiunii. A fost realizată pe un plic, fiind gândită pentru o expoziție tematică de grup, Mail Art, la inițiativa profesorului Florin Stoiciu. Expoziţia a fost deschisă la Muzeul Național de Istorie și Arheologie din Constanţa.

readaptarea unor elemente ale spiritualităţii marelui sculptor.

Elementele brâncușiene pe care le-am împletit cu fragmente arhitecturale ultramoderne formează un contrast stilistic, iar ideea de ciclicitate, sugerată de motivul torului şi al semicercurilor ce conturează în chip simbolic o aureolă, este evocată grafic ca materializare a viziunii personale, raportate la operele creatorului de geniu. Totuși, această redare grafică a infinitului este atenuată de geometrii evidente, care echilibrează atât compoziția, cât și traseul sensurilor enunţate.

Tema principală este Domnișoara Pogany. Aceasta este înfățișată în chip minimalist, însă atât de bogat în semnificaţii, prin idealizarea femininului, prin reducerea la esențial și îndepărtarea a tot ce ar putea distrage de la adevăr, nesupus vreunui joc hermeneutic. În altă ordine de idei, „ochiul“ drept este parțial acoperit de o sugestie a unei arhitecturi moderne, aici reliefându-se contrastul stilistic.

Suprapunerea trimite cu gândul la suflet, greu de aflat şi înţeles în profunzimea lui din pricina superficialităţii, a neputinţei transcenderii aparenţelor.

Pe alocuri, fragmente din Poarta Sărutului şi din aureolă se desprind, ca marcă a detașării, dar și a incertitudinii, fără de care nu există evoluţie – așa cum arta n-ar mai avea rost dacă omul creator n-ar îndrăzni să-şi afirme personalitatea şi individualitatea, detaşându-se de mulţime.

Poarta Sărutului prezintă un sens aparte. Mircea Eliade afirma că Poarta joacă rolul unei „făpturi magice“ ce înlesneşte transcenderea, adică face posibilă „reîntoarcerea în lumea dintâi“, Poarta în sine rămânând însă neschimbată, sub amprenta eternității. Răsturnată, ea aminteşte că nimic din ceea ce cunoaştem în această existenţă nu este esenţial, absolut. Se prefigurează din nou motivul incertitudinii.

Armonia şi dinamica acestui ansamblu de componente plastice sunt susținute și de simbolul torului, formă ce se regenerează fără sfârşit din sine.

■ Bianca Paraschiv este studentă a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Secţia Pictură, în anul al III-lea.

Lucrarea Omagiu Brâncuşi #2 (p. 76) face parte dintr-o serie de trei, realizate pentru proiectul Ex-Libris Brâncuși –

2019 | Manifest Româneşte | 77

„A fi patriot este o datorie cetăţenească.

A fi naţionalist este o stare de graţie. “

– Petre Ţuţea

„F

ăcut-am castelul acesta/ Fărâmă legând de fărâmă...“ Într-adevăr, timp de cinci numere şi aproape trei ani, noi am clădit o cetate de apărare împotriva ignoranţei, a imposturii, a ticăloşiei. De la bun început, programul revistei s-a revendicat de la naţionalismul românesc eminescian şi interbelic, provocând astfel valorile autentice ale tinerimii de astăzi la şarje de dialog viu cu maeştrii artelor, ai istoriei şi ai dreptului. Ne-am stabilit, cinstit şi exigent, ascendenţa. În România, ca în mai toată lumea, cultura elitei a dispărut. Astfel de cultură este posibilă adoptând meritocraţia ca principiu şi respingând, deci, orice formă de egalitarism. Care să fie criteriul pentru aplicarea unui astfel de principiu? Suntem încredinţaţi că nu poate fi decât contribuţia la binele naţiunii, prin propria valoare. Elita, clasa conducătoare, nu poate fi decât naţionalistă. În definitiv, cine altul decât un naţionalist poate pătrunde – şi lupta pentru – rostul, dreptatea, drepturile unei naţiuni?

Vrem a fi vrednici de trecut şi de viitor, deopotrivă.

Sfidând vremurile mizere pe care le trăim şi împotrivindu-ne expansiunii antireligiei omului căzut – care este comunismul –, cei care scriu în Manifest Româneşte au dovedit, fără drept de apel, că elitele – naţionaliste – sunt obligate a fi de veghe la conservarea şi transmiterea nealterată a valorilor transcendente istoric ce dau substanţa şi unicitatea fiecărei naţiuni. Nu putem decât reafirma, în linia lui Mihai Eminescu, românul absolut şi „suma lirică de voievozi“, că numai prin naţional se ajunge la universal.

Avem, deci, în truda noastră, râvna trăiniciei.

Tonul tranşant al articolelor noastre vine, fără îndoială, din ştiinţă de carte, din cultura serios şi temeinic asumată, dar, mai ales, dintr-o simţire lucidă şi curată, ce poate admite concesia, dar niciodată compromisul – iar „nicio-

78 | Manifest Româneşte | 2019

dată“ nu are, pentru noi, termen de valabilitate ori condiţionalităţi căinate.

Astfel fiind, redacţia Manifest Româneşte n-a îngăduit în rândurile revistei şi nu îngăduie în spaţiul public nici cea mai firavă urmă de xenofobie, iredentism, şovinism, populism ori patriotism gongoric şi ipocrit. Titlul, în formaţie verb-adverb, este o transpunere în faptă a îndemnului pe care Ţuţea l-ar fi afişat ca motto pe frontispiciul fiecărei publicaţii: „Români, la arme!“ Nu ne ferim să mărturisim aceasta în vremurile pe care le trăim, vremuri în care omul nou este printre noi şi ne înfruntă.

Această serie – pe care o numim generic „Personalităţi” – încetează, pentru moment, aici. Dorim a mulţumi şi a ne arăta recunoscători faţă de toţi colaboratorii noştri, implicaţi atât în scrierea, editarea şi publicarea revistei, cât şi în organizarea evenimentelor de lansare, precum şi celor care au înţeles să contribuie financiar la acest efort de spirit, întru afirmarea vârfurilor tinerimii de astăzi.

Vom fi totdeauna încredinţaţi că trei sunt elementele centrale ale Creaţiei: omul cu personalitatea lui unică, familia şi naţiunea – iar în ele şi peste toate aflându-Se Bunul Dumnezeu. Fie să mergem cu acest crez, cu iubire, credinţă şi nădejde până la capăt!

Rămas-bun! Trăiască Naţia! (Ş. P.)