Manifest Româneşte/ 2014-2015 (pilot)

Ex Verso-ul fotografiei de pe coperta I

în Chitara mincinoasă

C

instea, oameni buni, e sfântă icoană. Iar noi – vai! – cât de ieftim o înstrăinăm! Ce-i drept, în sufletul-malaxor al unui popor ruinat, ciopârţite au fost – cu tristă desăvârşire – toate: iubirea – ideal şi izbăvire; credinţa ca luptă, nădejdea sănătoasă; înfrânarea de la trădare.

Tot trăim vremea osândei. Cât ne-o mai răbda Bunul Dumnezeu, nu ştiu. Dar – conştient de existenţa Sa –, nu pot să nu adulmesc sadismul inactivităţii – nu al indiferenţei! – Sale. Oare îi înţelegem cea din veci mâhnire? I-auzi, brâu! Cine să-L priceapă, măi, pe Dumnezeu, când noi – biete dobitoace – ne lăfăim în glodul veacurilor, batjocorind sufletul nostru?! Şi vom da seama. Aşa cum are impresia şi Papil Panduru că va da seama, pentru că şi-a părăsit Jiul, Jiul copilăriei. Voia să se împreuneze cu întreg haremul himerelor care, încolăcindu-se în „satanice jocuri”, nasc artele şi al lor spectacol fără capăt.

Ajuns-a olteanul artist mare nu îmbătându-se cu iluzia reflectoarelor, ci trăind în cinste. Înainte de toate, Papil e ţăran. E vajnic şi vrednic şi viteaz. E zemos: miezul sufletului său nu poartă coajă. În gura lui – acoperită de mustaţă ca de o cortină încărunţită –, se

amestecă, în vârtej, înjurătura şi povestea. Cine poate spune care e a Domnului şi care e a dracului? Papil – izvor al interpretărilor dintre cele mai nuanţate – nu se poate diseca.

Papil... Ţăran curat, haiduc de codru românesc, verde, răsărind, măi, din pletele Domnului Tudor şi din tăişul spadei lui. Bucată de humă plămădită în religia binelui şi-a cinstei. Şi totuşi, prea multe lepădături, prea multe lifte i-au sfărmat cepul de la sângele durerii. Nu s-a plâns, n-a jucat teatru. A luptat, a fost cinstit şi a jucat teatru. Şi l-a învăţat pe magister Sergiu să călărească. Şi este un om printre cheaguri de răutate umblătoare şi printre aceste tumori ale Bucureştilor – blocurile din beton prăfuit.

Murim, încet, cu toţii. Moare şi Papil, într-o capitală nevrednică, de bâlci. Şi-l veghează doamna Cătălina şi câinii – mai credincioşi decât cei ce se recomandă a fi oameni. Şi camaradul Vasilescu îl mai cinsteşte cu apă sfinţită. Şi eu îi promit – în culisele de tenebră, dincolo de ochii noştri – că îi voi purta sfânta cinste, cu mine, mereu în luptă cu blestematele „chime ale răului”. Şi totuşi, Satul pare atât de îndepărtat. Biet paradis pierdut... Slavă ţie, Dor chinuitor!

2014-2015 | Manifest Româneşte | 3

* 30-51 31

Dosar de existenţă: Papil Panduru

Mărturisirea de credinţă a lui Papil Panduru

32

„Mi-am jucat întotdeauna momentul cu credinţă” • [Profil artistic] de Cristian Vasilescu

34

Din nume, în renume

[Arta lor, Adevărul meu] de Ştefan Paraschiv

* 3

Înflorirea humei

[Editorial] de Ştefan Paraschiv

6

Manifest de Ştefan Paraschiv

7

Unde eşti copilărie?

[Cu Î din I] de Ileana Vulpescu

8

Jurnalul, un reality-show al vremurilor

52

Iubindu-te, Camil

[Patetism literar] de Ştefan Paraschiv

54

Cărțile vechi și bune au mereu coperta

prăfuită • [Manii] de Maria Diana Man

56

Omenirea se plimbă pe-un curs dictat de valuri • [Perpetuum] de Elis Dede

noastre • [Magistrale] de Sofia Serafim

58

10

[Cinste lor!] de Gheorghe Dumitraşcu

Uşa întredeschisă

„Nu mi-am trădat patria”

[Fragmente dintr-un jurnal... virtual]

60

de George Eugen Doinaru

pe frontul Celui de-Al Doilea Război Mondial

12

[Sub focul amintirilor] de Lavinia Dumitraşcu

Istoria nu cunoaşte fracturi

Un episod din viața unui sergent român

[Învăţătorul de istorie] de Gheorghe Dumitraşcu

62

19

[Eroi trădaţi, eroi abandonaţi, eroi uitaţi]

Învăţătorul de Istorie – 75

Pentru o mai bună cunoaştere a faptelor

[Cinste lor!] de Ştefan Paraschiv

de Cristian Vasilescu

20

66

Şi nu doar pentru că ne este dor...

[Cinste lor!] de Ioana Pavelescu

21

Ultima scrisoare a lui

Haig Acterian către Marietta Sadova [Inedite]

22

„Avea atâta foc interior când vorbea despre

Carol I – un reper, la 100 de ani de la moarte • [Coroana regală] de Tudor Vişan-Miu

70

Un domnitor martir

[Panta rhei?] de Eduard Mindirigiu

73

Veghere vesperală

Hristos” • [De la cult la cultură] de Cezar Axinte

[Cantica fortunae] de Daniar Mutalâp

25

76

Ultima întrebare

Lordul, la vârsta patriarhilor

[Dreptul la cuvânt] de Cristian Vasilescu

[Patetism literar] de Ştefan Paraschiv

26

78

Tripleta de aur

[Patetism literar] de Ştefan Paraschiv

4 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Cinci ani fără... Miracolul Dinică

[De dor] de Cristian Vasilescu

 Redacţia „Manifest Româneşţe” www.manifestromaneste.ro www.facebook.com/manifestromaneste

„Manifest Româneşte” – revistă de artă, de cultură şi de istorie românească este o publicaţie ce slujeşte crezul naţionalist curat. Respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate, în mod ticălos, asupra poporului român şi asupra credinţei creştine – asupra oricărui popor şi asupra oricărei credinţe. Cei ce manifestă româneşte iau, asupră-le, întreaga răspundere pentru propriul crez – scris şi tipărit în paginile revistei. „Manifest Româneşte” continuă, într-un format angajant şi cu totul original, programul cultural iniţiat de Ştefan Paraschiv, în paginile revistei „Raze de lumină” (I/ 2013: „Memoria trandafirului: Sergiu Nicolaescu”; II/ 2014: „Viaţă, viaţă, legată cu aţă: Ileana şi Romulus Vulpescu”). Alături de un dosar omagial („de existenţă”, cum ar spune dl. Camil Petrescu), prezentat domniilor voastre în exclusivitate, fiecare scriere în parte se constituie într-o piesă de rezistenţă a manifestului. Numărul I/ 2014-2015: „Din nume, în renume” vi-l aduce în inimi pe actorul Papil Panduru – personalitate cu totul emblematică pentru arta dramatică românească a ultimei jumătăţi de veac. „Manifest Româneşte!” – declară, necondiţionat, cei care semnează în paginile acestei reviste, gândite pentru o frecvenţă bianuală de apariţie. Cum nu am putut reuşi rezervarea unor garanţii editoriale – atât în ceea ce priveşte finanţarea, cât şi tiparul –, nu ne rămâne decât să trăim cu farmecul îndoielii şi al necunoscutului, dar şi să ne cinstim, spăşit, mecenatul: prezenta ediţie apare datorită sprijinului necondiţionat al domnului Decebal Făgădău, vice-primar al municipiului Constanţa. Probabil că, citind rândurile noastre româneşti, sunteţi martorii primului pas al întineririi unui Tomis falnic, râvnind, fără încetare, renaşterea – nu numai în graniţele fireşti, legiuite de Bunul Dumnezeu, ci şi în spirit a – României Mari

http://issuu.com/manifestromaneste

Senatul Revistei „Manifest Româneşte” Ileana Vulpescu, Sofia Serafim, Gheorghe Dumitraşcu, George Eugen Doinaru Redactor-şef & editorialist Ştefan Paraschiv stefanparaschiv.ro@gmail.com

Manifestă Lavinia Dumitraşcu, Ioana Pavelescu, Cristian Vasilescu, Cezar Axinte

Cu participarea extraordinară a maestrului Papil Panduru Îşi dau concursul Eduard Mindirigiu, Maria Man, Elis Dede, Daniar Mutalâp, Tudor Vişan-Miu, Johan Klein, Cornelia Giurgea Meşter fotograf şi editor

Redactorul-şef închină întregul efort creator şi publicistic propriu

Alexandra Mişcă

muzei – cea care, de altfel, a botezat această revistă – şi patriei sale.

Ilustraţii originale

***

Cristina-Maria Vâlcu, Ana-Cristina Vintilescu, Johan Klein

Fotografiile şi ilustraţiile acestui manifest românesc vă sunt înfăţişate datorită următorilor colaboratori/ artişti:

Papil Panduru: copertă I; copertă II, 3, 30-34, 36-49, 51 ; Alexandra Mişcă: 3-4, 56-57, 75, copertă IV; Ana-Cristina Vintilescu: 7, 8-9, 54-55; Ştefan Paraschiv: 7;

Redactor web Alexandru Pîntea

Pictorialul „Istoria unei secunde” Alexandra Mişcă (fotograf), Mădălina Ghezea (model)

Johan Klein: 10-11, 63, 65, 78; Voicu Heţel: 12, 13, 16, 17; Pressalert.ro: 18; Lavinia Dumitraşcu: 19; Daniel Martin: 20; Ioana Pavelescu: 21; Cristina Nichituş-Roncea: 22-24; Johann Kaspar Lavater: 25; Thomas Rowlandson: 25; Cristina-Maria Vâlcu: 26, 62, 66, 70, 76, 77; Camil Ressu: 52-53; Willy Pragher: 64; Marc Chagall: 73;

Concepţia şi realizarea copertei Mircea Paraschiv Concepţia grafică şi militantă Ştefan Paraschiv

Sursă neidentificătă (asupra căreia se poate reveni în următorul număr): 58, 60-61, 69, 71, 72, copertă III

Debut: 2014 • Publicat: 2015 Apare bianual

 2014-2015 | Manifest Româneşte | 5

„I

ubirea naşte arta. Nu există iubire fără suferinţa luptei.” – dogma săpată de unghii femeieşti pe frontispiciul teatrului din pieptul meu, pe care un spirit neastâmpărat ar vrea să-l spargă. Spirit, de altfel, damnat chingilor calvarului. Iată dumnezeiască osândă: adevărul.

Copil smintit (căci, ştiţi şi domniile voastre, „smintiţi” li se spune idealiştilor), mi-am ales lanţurile, za după za, le-am binecuvântat şi am pornit pe cel fără întoarcere şi secat de popasuri drum al izbăvirii. Simţeam huma grea, amarnic atârnându-mi de suflet. Singur într-o lume stearpă de patima devenirii şi desperecheat, fost-am hoinar hulit. Când lăsam cortinele pleoapelor să cadă într-un întuneric de hodină, vampe şi hiene mi se fofilau – bată-le-ar să le bată! – până în suflet şi mi-au stârpit, lighioanele, fagurii anilor mei de fante. Şi, iaca, plodul bolnav de însingurare şi de îmbătrânire s-a lepădat de religia somnului. Insomniaci, ochii mei iscodesc. În a veacului pustie îndoliată, eu – anacronic şi mizantrop – am aflat stânci vivante, răsărind flori şi folii, în cadenţa unor inimi pompând flacără. Am râvnit şi eu la statornicia stâncilor şi m-am întovărăşit cu dânsele. Lumina reflectoarelor seca. Scena şi întregul spectacol se înecau în tenebre. Cărţile, epuizate, cădeau. Mă ţineam, apoi, după actori şi după autori, aşa cum se ţin puii, cu ochi încă mijind, după lupii ce ştiu cânta luna şi ce simt iminenţa sigiliului singurătăţii. „Dumneata să-mi fii strămoş, ba încă şi idol – de pofteşti!”. Îmi era carnea o humă sfărâmicioasă, legănată în palme străine – plaiuri brăzdate de tranşee sângerânde. Căci moşii mei, atunci când îi îngăduia lupta, îşi munceau spiritul.

Iată-mi cetatea de stânci, răsfântă sub ochii dumitale, cititorule. Am strâns oaste, doinind de dor de România Mare. Luptăm împotriva ignoranţei, împotriva lumii viclene. Luptăm şi ne otrăveşte ciuperca cinismului şi ne sufocă blazonul blazării. Totuşi, patetici rămânem. Totuşi, vom răzbi! Nu-i aşa că simţi sângele şerpuind aidoma unui înger prin zbor? Vino alăturea, suflet bun de ai! Manifestă româneşte! * Spumă de umbră, prelingându-se în tainice unghere, îmi despoi măştile şi mă dezbar de speranţa slovelor de mai nainte. Stârnesc, din sihăstrie-mi, stihii. Uvertura: doliu al nopţii fără sfârşit, pentru ce chemi să se aştearnă deznădejdea, în falduri? Pentru ce nu te înduri de mine? Azvârle-mi o fărâmă de somn, viaţa-mi s-o uit!

Ros de lepra memoriei, e bizar că nu mai reţin cât amar de timp a trecut de la dezertarea mea din şabloanele şuie ale normalităţii şi de la condamnarea la osânda coşmarului. Rădăcinile durerilor, asemenea unor berbece de asalt, ţin să-mi aducă aminte; le simt, au pornit la zdrobirea oaselor, a certitudinilor. Nemernicia glodului se încheagă de fluierele picioarelor şi încă îmi dă ghes un crez: „Mergi până la capăt!” Unde voi afla izvorul sângerând bravură, în care să-mi înec anii ce vor fi rămas – de voi cădea, răzbit?

Scriam cândva – într-un timp care, acum, pare de-a dreptul imemorial – că-mi doresc o cruce grea. Atât de grea, încât memoriile mele să se intituleze „Patimi”. Voia mea nesăbuită a năvălit peste noi, iar liniştea n-o mai cunoaştem. Scriam că ne răscoleşte o stranie apetenţă a tragediei – şi-o mare-ntreagă nu va izbuti-n veac să plângă atâta sare, atât amar. Scriam că ating starea de graţie manifestând, ca, mai apoi, să-mi blestem frica de a nu-mi semna capitularea. Scriam şi eram tânăr şi făuream fascinaţie. Să mai scriu, după ce am dat încrederea pe dezamăgire, după ce voluptatea verii s-a mistuit în scoici? Sunt oare, dintre cei damnaţi să sufere cât viaţa?

Tăişul timpului îmi străpunge viscerele, iar suflul existenţei răstignit mi-e de calvar (ce chip răbdător de cancer poartă!), pe-o balanţă – straşnic trup al femeii! Chibzuiala talerelor – dans pervers. Un braţ strânge credinţa în izbânda iubirii; altul, îndoiala şi frica – legiuiţi crainici ai nebuniei. Până când voi răbda roiul rănilor mele?

Exist pentru că – în patetice declaraţii – mi-am declamat iubirea.

Tainic transfigurez lacrima în literă: Sper! Cred! Iubesc!

6 | Manifest Româneşte | 2014-2015

L

a 1 septembrie 1939, eram elevă în clasa I la şcoala primară „Regina Elisabeta” din Craiova. Veneam de la ţară unde, locuind la marginea satului, fără vecini, nu mă jucasem cu niciun copil. Cu păpuşile nu mi-a plăcut să mă joc, în schimb eram topită după animale: cîini, pisici, porci, găini, raţe şi mai ales cîţe – cum li se spunea la Bratovoeşti bibilicilor – strigînd întruna „păcat-păcat”.

 Orice schimbare, fie şi în bine, mă nelinişteşte, chiar mă traumatizează. 

Nu-mi aduc aminte să mă fi plictisit în copilărie. La cinci ani citeam literele de tipar, învăţate din ziarul „Universul” la care era abonată mama. Universul meu interior era populat de poveştile lui Ispirescu. Ele îmi inspirau toate scenariile pe care mi le pritoceam în minte. Şi-n toate eram bogată – bogăţia însemna pentru mine cirezi de vite şi turme de oi, pe care le-mpărţeam la oameni săraci. Şi vorbeam tot timpul în şoaptă interpretînd personajele imaginare.

Plecarea la Craiova a-nsemnat prima durere din viaţa mea.

De-atunci şi pînă astăzi orice schimbare, fie şi în bine, mă nelinişteşte, chiar mă traumatizează.

Uniforma, la şcoala mea, era neagră, cu guler de dantelă albă, croşetat, pantofii era de dorit să fie negri iar şosetele treisferturi gri. În primul trimestru şi jumătate din al doilea, scriam pe tăbliţa neagră, de ardezie, cu condei de plumb, de forma unui creion. Tăbliţa – ca dimensiuni, între un caiet obişnuit şi unul studenţesc – avea ramă de lemn, de vreo doi centimetri, cu o perforaţie într-un colţ, prin care trecea sfoara de legat buretele pentru şters tăbliţa, cu linii dictando pe o faţă, cu pătrăţele pe cealaltă. Greşeai ceva, repede ştergeai tăbliţa cu buretele umezit, apoi cu o cîrpă moale. La jumătatea trimestrului al doilea se trecea la scris pe maculator cu creionul. În ultimul trimestru, la scris pe caiet, cu cerneală. Călimara aşezată într-o scobitură la mijlocul băncii se umpluse de cerneală, mîinile noastre de asemenea. Trei noutăţi deodată: scrisul cu cerneală, sugativa şi caietul de caligrafie.

Mijloace de transport în comun nu existau în Craiova pe vremea aceea şi încă ani buni după.

Drumul casă – şcoală, şcoală – casă, în cursul primar aduna cam patru kilometri. La liceu vreo şapte.

Dar ce-nsemnau ăştia faţă de paisprezece – cincisprezece, prin pădure, pentru cine voia sănveţe carte, în unele locuri din Munţii Apuseni, acum şaptezeci şi cinci de ani şi nu numai?

Aşa se-nvăţa carte pe-atunci. Şi se-nvăţa.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 7

Pornind de la expresia „Cultura se face cu televizorul” – considerată o premisă necesară în demersul nostru comparativ, instituit încă din titlu – am realizat o asociere a termenilor „jurnal” – „reality show”, însă mult mai numeroase şi mai pertinente au fost disocierile, care au permis evidenţierea acelor trăsături ce individualizează o scriere diaristă.

Jurnalul, ca formă a literaturii autenticităţii, poate constitui o opţiune, pentru receptorul de cultură, în consolidarea sa spirituală.

Criteriul avut în permanenţă în vedere a fost cel al receptării: receptorulspectator sau receptorul-cititor sunt iubitori de senzaţional – gestul de indiscreţie al acestora mărturisind, de fapt, dorinţa de a-şi compara propria existenţă cu a altora şi, în acest fel, să ajungă la o mai bună cunoaştere de sine. În demersul nostru am insistat asupra receptorului-cititor, aflat pe parcursul lecturii sale într-o permanentă căutare a adevărului, ceea ce îi permite, în final, înţelegerea şi, deci, iniţierea. * „Cultura se face cu televizorul” este o expresie devenită aproape celebră şi asumată, în zilele noastre, de o majoritate covârşitoare a „receptorilor” de cultură, aşa cum este aceasta înţeleasă în sens comun.

Dacă până nu demult o formă a culturalizării maselor o constituia literatura, iar jurnalul, prin calitatea sa de literatură de graniţă, atrăgea publicul cititor mai mult – poate – decât alte forme ale literaturii, actualmente asistăm la un transfer al interesului publicului pentru autenticitatea trăirii în sfera audio-vizualului, unde emisiuni de tip „reality” încearcă să înregistreze audienţă, mizând pe curiozitatea spectatorilor. Numai că, astfel, nu se realizează acel deziderat al culturalizării maselor, calitatea îndoielnică a conţinuturilor prezentate urmărind, categoric, o îmbogăţire, însă nu una de ordin spiritual.

O disociere fermă a termenilor din titlu – „jurnal” ca „reality show” – are în vedere faptul că, în emisiunea televizată, recunoaştem protagoniştii unei vieţi jucate, în timp ce autorul jurnalului, sub girul autenticităţii, îşi asumă orgolios rolul de actor pe scena vieţii trăite. În acest context, jurnalul, ca formă a literaturii autenticităţii, poate constitui o opţiune, pentru receptorul de cultură, în consolidarea sa spirituală.

De cealaltă parte, asocierea scrierii diariste cu un anume tip de emisiune televizată – ce promite „viaţă pe pâine” – se justifică, atât timp cât criteriul de departajare nu îl constituie calitatea conţinutului prezentat (caz în care, fie vorba între noi, ne-am afla în imposibilitatea de a găsi, pentru un jurnal scris, o variantă televizată actuală echivalentă a acestuia). Demersul comparativ, al „jurnalului” ca „reality show”, se justifică, aşadar, având în vedere faptul că receptorul-spectator sau receptorul-cititor este – poate – iubitor de senzaţional, al cărui gest de indiscreţie poate fi tradus prin dorinţa nemărturisită de a-şi compara propria existenţă cu a altora şi, în acest fel, să ajungă la o mai bună cunoaştere de sine.

8 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Pentru a ne păstra la un nivel pertinent în ceea ce priveşte calitatea observaţiilor prezentate, în rândurile care urmează vom avea în vedere o singură ipostază a receptorului de „artă a adevărului” – dacă ne este permisă această sintagmă pentru a ne referi la jurnal –; cu alte cuvinte, cititorul-diarist.

Ceea ce atrage şi pune în dificultate, totodată, cititorul diarist este trasarea, în propria-i imaginaţie, a graniţei dintre ficţiune şi realitate.

Fără să vrea aproape, întrebarea care îi revine în minte cu obstinaţie este: ce l-a determinat pe autorul jurnalului să facă publice notaţiile caietului său secret? Circumspect, cititorul este tentat să creadă că cele scrise acolo nu sunt, neapărat, adevărate, conforme realităţii exterioare şi, deci: ce este adevărat şi ce este ficţiune?! Cine este dispus să se expună, să se deconspire, să îşi arate sufletul nud?! El, cititorul de adevăr, iubitor al senzaţionalului – ce dă unicitate vieţii trăite –, nu ar face asta şi, de aceea, nici nu crede pe altcineva în stare de un asemenea curaj. Aşadar, de ce? Ce a produs declicul? Ce fapte, întâmplări, gânduri, sentimente au declanşat serul adevărului?

Rândurile sunt parcurse febril, într-o lectură parcă furibundă, la gândul că cineva se joacă de-a v-aţi ascunselea cu el – cititorul de cursă lungă. Cititorul devine mistagogul, cel ce poate înţelege gândul ascuns în spatele cuvântului scris. El îşi mijeşte ochii, având convingerea că poate descifra palimsestul, reuşind, astfel, să se înfrupte din nectarul îmbătător la gândul că a devenit un privilegiat: cel care deţine adevărul.

Cititorul ajunge detectivul care are abilitatea, dată poate de experienţă (experienţă a vieţii trăite sau a vieţii citite?!), de a recunoaşte în mărturia dată de individul-scriitor – suspectat de a fi autorul însuşi al celor săvârşite şi mărturisite sau este un simplu complice în această conspiraţie, un martor cu veleităţi de autor al „infracţiunii” – acele pasaje ce corespund adevărului, realităţii, prin aceea că pot fi probate cu uşurinţă: „2 mai 2012 – trăiesc un sentiment permanent de deznădejde […]”.

Aici, munca detectivistică va urmări să găsească o confirmare a existenţei adevărului celor scrise de diarist, prin întrebări „profesioniste” precum: „Aveţi martori? Cine vă confirmă alibiul?”. Cititorul-detectiv va căuta, în propria memorie sau în presa vremii, să găsească acele detalii revelatoare, acele amănunte semnificative, care să confirme existenţa adevărului în cele consemnate de scriitorul jurnalului Oricum, căutarea frenetică a sâmburelui de adevăr nu încetează nicio clipă, iar cititorul nostru de jurnal lasă, secătuit, jurnalul să-i cadă din mână. „Dar dacă a spus, totuşi, adevărul?! Dacă l-am suspectat inutil de minciună? Adică el nu e un mincinos, iar eu nu sunt un naiv? Ce bine că am căzut la pace, războiul dintre noi s-a încheiat cu un armistiţiu.” – până la următoarea întâlnire, pe care scriitorul i-o va da cititorului, pentru a-i îngădui să continue căutarea drumului către sine. Lectura noii cărţi îi permite cititorului nostru să parcurgă, cu paşi ceva mai siguri, calea deschisă spre autocunoaştere, să găsească drumul spre centru.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 9

ată, închid „Ușa interzisă” mulțumit și contrariat. Rezultat? Îl accept acum pe G.L.: Gândul de a scrie „Jurnalul unui anonim” – parodie a celui de-abia parcurs. În definitiv, de ce nu? Dacă G.L. are dreptate? Dacă vibrația este condiția, iar nu ideea, ideile și-n ultimă instanță, lecturile? Poate fi cultura, bagajul cultural un lest ce împiedică zborul?

Depuneri de chiciură și gheață, anulând posibilitatea vibrației, tensionând, îngreunând, rigidizând corzile sufletului? E posibil zborul ființei în cerul ignoranței? Parodierea coboară modelul, vulgarizând, sau îl accesibilizează, umanizându-l? E nobil sau plebeian impulsul acesta insurecțional? Câtă și ce fel de sinceritate operează în scrierea unui jurnal? Mă întreb dacă nu e vorba de sinceritate mimată. Prea curge totul. Prea bine îmbinate frazele. O anume siguranță a mâinii, a scriiturii. A tăiat? A corectat? A retușat?

De ce, iată, eu am atâtea întrebări, ezitări, bâjbâieli, nesiguranțe? Să fie jurnalul pumnul de pepite extras din munții de nisip cernut? Interesantă, însă, ideea lui G.L. de a se folosi de scris în scop terapeutic... Așadar, la o parte teama de ridicol. Dă-te-n lături, nemernică… (vorbesc cu viclean-roșcata, insidioasa întrebare: „cui folosește?”). Pe de altă parte, vom trăi și vom vedea. Poate-mi va folosi mie, ție, vouă... Voi reuși eu acea autojupuire care să mă redea, în chip suportabil (în trup și în chip suportabil)? Va fi acest posibil (nu știu dacă și când voi mai scrie) jurnal o mărturie a bufonului ce sunt sau, mai degrabă, o vivisecție automutilantă, nimănui folositoare?...

Revederea cu M.P., după niște ani în care prietenia noastră, sătulă de noi, ne-a lăsat să viețuim, fiecare, pe cont propriu. Ciudat cum tocmai discuția despre G.L. ne reunește... Ne redescoperim mai maturi, mai așezați sau, poate, mai obosiți în gest și în cuvânt. A albit Enkidu – îmi vine să spun amuzat, cabotin și sincer... Ce, și cât, și de ce, dacă da, a însemnat acest bărbat pentru copilul-bărbat care sunt, pentru neînduplecatul, autointitulatul și, aparent, necontestatul șerpaș-șef prin munții de nisip ai unei realități ireale?

Atenție! Da, G.L. a intuit exact: taman mândria, orgoliul, plinătatea de sine cu care istorisim lucruri trăite de noi, pomenim oameni și locuri „de excepție” (voi explica ghilimelele altă dată), impresionându-i sau crezând că îi impresionăm pe ceilalți, taman acest lucru, zic, nu ne conferă decât un respect, o admirație de-o clipă și, în fapt, ne potrivește mai bine deasupra etichetei pe care ceilalți o lipiseră, deja, în dreptul nostru: „Bătrâni istorisind isprăvi” sau altceva de genul ăsta… Soluția? Nu istorisi! Nu povesti!

Consemnează! Iată: Vineri seară. Cină fantastică cu Pino Caramitru, Gabriel Liiceanu, Marin Mincu, Ioan Alexandru, Dan Nasta și Mircea Albulescu. Suntem la Histria – la insistențele lui Ioan. Mă rugase, așa că, încărcați la repezeală în câteva automobile, cădem la drum de seară, barbari, peste liniștita cetate. Bieții oameni – paznicul, nevastă-sa și câțiva acoliți – nu știu ce să facă mai întâi. Pino, cocoțat pe zidul cetății, transfigurat în Hamlet. Îi dă replica G.L. Convingător și încălzit. Sfios, Ioan mă-nsoțește spre lac. Dan Nasta, înveșmântat în negru, cu o pafta de argint veritabil, de care e tare mândru, se-ntreține cu Albulescu, imperial, hieratic, proiectat parcă pe pânza cerului, prea mică și prea calm vineție pentru grozavul și fiorosul lui chip – cap al lui Ioan Botezătorul pe tipsia înserării. Marin Mincu fierbe furios în veșnica lui bombăneală... L-am lăsat singur, printre inși care „dumneata știi că nici unul, în afară de mine, firește, n-a scris nimic esențial pentru cultura română?”

10 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Când reușesc, în sfîrșit, să-i adun în jurul mesei de brad, așezate sub cerul nopții, strânse, și ea, în jurul unui foc homeric, și când – surpriză! – îi servesc cu borșul pescăresc făcut după rețeta mea secretă, sunt acoperit, literalmente, de laude și de strigăte... G.L se apropie de mine și – oarecum, timid – îmi șoptește: „Până acum vă admiram, acum vă și iubesc!” Victorie! Triumf! Spusa echivalează cu un doctorat. Și ei încă servesc ilarie, chefal, plus trei platouri uriașe cu șalău.

– Știi, dumneata – mi se adresează, iarăși, G.L. –, eu știu de la Ierunci – și adaugă către ceilalți –, că, la Paris, șalăul e o delicatesă. Ca și salata de păpădie. Măcar asta de-am fi în stare să exportăm. Alta ar fi imaginea României... I-am spus chestia asta lu’ Pleșu, să-i zică lu’ Dinescu, din prietenie, să facă el începutul la moșia aia a lui...

– Și? se interesează, vădit curios și, oarecum, surprinzător pentru un poet, Ioan.

– Ți-ai găsit! – izbucnește, cu năduf, G.L. Miștocar și bășcălios, cum îl știți, spirit de second hand, domnilor – mi-e și jenă să vă spun ce-a zis măgarul...

Johan Klein

– Ce-a zis? Supralicitează Ioan. Dar, parcă surpați, brusc, în ei înșiși, nemaisuportând povara frumuseții grele a nopții, mesenii tac, parcă decapitați de-o tăcere imperială. Ioan mă strânge ușor de umăr... Ne privim în ochi, bărbătește. Îmi prinde mâna dreaptă, ca pentru despărțire. Are pumnul strâns. Îmi strecoară în palmă, discret, ceva nedefinit. Își pleacă privirea parcă vinovat. Deschid pumnul. O scoică alb-sidefie, argintată de luna uriașă, lucește complice... Să-ți aduci aminte de mine... șoptește cu voce caldă Ioan.

Ce-i unește pe oamenii aceștia? Ce caut eu printre ei? – îmi vine în minte și-mi stă pe limbă să-ntreb dar – în sfârșit, nu-i așa –, nimic nu e întâmplător...

Duminică (după amiză). În sfârșit, au plecat! Oboseala și dezgustul mă invadează. Până la urmă, nu poți să nu te-ntrebi: oare cum ar fi reacționat Napoleon, obligat s-o facă, tocmai el, pe gazda, pe ghidul, pe bucătarul, numai în virtutea faptului că el era „de-al locului”, pe insula lui, iar ei, ceilalți, nu-i așa, erau oaspeți, vizitatori, musafiri, mă rog... Și, de unde aerul ăsta al lor de superioritate și gândul ăla, parcă scrijelit în aer, că eu aș fi obligat să-i slujesc, ca și când așa e firesc, așa se cuvine, ăsta-i rolul meu? Li s-a acrit vinu-n pahare când am vrut să le citesc studiul meu despre... Dar, ce rost mai are să-mi fac sânge rău? Pino nici n-a vrut s-audă, darmite să recite vreo poezie de-a mea, iar Marin Mincu a sărit ca ars când i-am pomenit de studiu… De, a trebuit să trăiesc și să accept, pe propria-mi piele, condiția de provincial... De parcă noi n-am fost în țări străine, n-am citit în original câte ceva... De parcă Bucureștiul le oferă lor – și numai lor – un aer special, pe care, respirându-l, ei – și numai ei – au acces în sfere refuzate nouă, muritorilor de rând, din provinciile istorice. Muritori, muritori, da’ ei la mesele noastre mănâncă!

16 septembrie 2003

2014-2015 | Manifest Româneşte | 11

Istoria este înțeleaptă

N

cio istorie, nicio revoluție nu produce rupturi totale. Istoria curge. Numai un dobitoc – de fapt, nu era unul, erau mai mulți, și eu am făcut sumă din tâmpeniile lor – îmi spunea mie că el scria istoria unui sat, care istorie nu cuprindea însă, perioada 1949-1989. Și, întreb: „De ce?” Zice: „Păi, asta era perioada comunistă!” Auzi, până unde duce prostia!

Nici măcar comuniștii n-au făcut astfel de lucruri! Oho, păi, comuniștii erau inteligenți: au avut politica – așa-zisă – „a tovarășilor vremelnici de drum.” Adică, au fuzionat cu social-democrații și iau lichidat. Au avut o fractură de la PNȚ, a lui Anton Alexandrescu; o fractură de la liberali, a lui Tătărăscu și, în final, și o grupare de la țărăniștii radicali. Pe urmă, iau lichidat. Au înființat Frontul Plugarilor, cu Groza, și-au mers până în ’52.

Deci, aceasta este înțelepciunea revoluțiilor. Din acest punct de vedere, Revoluția din 1989 a fost – aș putea spune – și tipică, și atipică, în același timp, ea fiind făcută de către oamenii vechiului regim, oameni care au luat puterea.

Oameni ai vechiului regim care, în împrejurări istorice pe care eu numi permit, și nu-mi propun, să le abordez acum, au luat puterea, astfel încât Ion Iliescu a devenit ceea ce a devenit. Dan Marțian fusese secretar al Comitetului

12 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Central al UTC și ministru al Tineretului. Și, apoi, a ajuns ce-a ajuns: președintele Camerei Deputaților și, ulterior, ambasador.

Corneliu Mănescu, fostul ministru de Externe, a continuat să fie, un timp, președinte al Comisiei de Politică Externă a Senatului. Și alții, asemenea lor. Apoi, într-un fel, sau recuperat și Paul Niculescu-Mizil și Ilie Verdeț.

Iată ce vreau eu să spun: Revoluția nu i-a putut exclude pe acei oameni, pentru că nu toată lumea s-a născut la 22 decembrie 1989! Iar, ideea cu tineretul care

trebuie, cu orice preț, „avansat în față” (cum se spunea în mijloacele de transport în comun, în tinerețe: „Avansați în față, avansați în față!”) s-a dovedit a fi un eșec major!

Elementele executive ale ultimului guvern constituie, și ele, un eșec, dar unul primejdios! Din motive, pe care, iarăși, le înțeleg. Le spunea Teodor Meleșcanu, referitor, cel puțin, la domeniul diplomației: nicio pregătire, nicio viziune, nimic! A, ba da: numai vizuini!

Din acest punct de vedere, eu mi-am permis, într-un material – și nu vreau să-l pierd – pe care l-am

trimis, deunăzi, revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu”, să vorbesc despre oamenii de stat! Oamenii de stat, în contextul în care au existat și există lipitori de lozinci, de afișe, clănțănitori; apoi, politruci. Și politicieni, care au fost puțini, puțini. Când spun politicieni, mă refer – întâi de toate, pentru că un politician nu poate fi decât deștept – la Corneliu Coposu și la Viorel Hrebenciuc. A, că ăia care trec, din partid în partid, își spun politicieni – asta este altceva! Ei, bineînțeles, nu sunt.

Recuperări, dar nu până la capăt

A

mbițiile și interesele politice și chiar, în anumite cazuri, economice, motivațiile legate de oarecare determinări, fie ele și externe, în sensul cel mai clar al cuvântului (deci nu împrejurări, ci forțe!), și legate de orientări politice au făcut să nu poată fi folosiți cum se cuvine oameni de stat pe care i-am avut. Sau, poate, deloc: Ștefan Andrei, ministru de Externe, una dintre personalitățile noastre internaționale, cu o rară capacitate de analiză și decizie; Ioan Toma, ultimul prim-secretar al Comitetului Central al UTC; Ioan Totu, ultimul ministru de Externe, care, dealtminteri, s-a și sinucis...

Aşadar, în acest context îl judec pe Alexandru Bârlădeanu. * Pe ce mă bazez eu? – folosind, aici, o spusă a lui Ilie Moromete şi una a lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Anume, în virtutea a ce vorbesc.

Vorbesc în virtutea materialelor editate de Rompress – sobre, afară de unul singur, editate în perioada 1990-1993/ ’94; a unor dicţionare de oameni politici, de personalităţi, de personaje, de persoane mai importante din perioada respectivă.

Vizită în S.U.A. (21.06 1968)

Mă bizui şi pe o carte a doctorului Sabin Ivan, senator de Constanţa, care are un interviu cu Bârlădeanu, în care acesta – poate, într-un exces de zel – zice că, judecând cele două linii pe care s-a mers, a lui şi a lui Coposu, Coposu a învins. Nu! Amândoi au fost nişte înfrânţi, întrun final! În ultimă instanţă, folosesc ultimele trei volume, din cele patru, ale lui Vasile Moiş, „În spatele uşilor deschise”, dar şi lucrările Laviniei Betea. Cam acestea sunt izvoarele la care mă raportez. Dar nu numai la acestea, dar nu numai, în primul rând, la ele. Pentru că, îmi permit să mă bazez şi pe mine.

Eu mă aflu într-o dilemă, aici: să spun ceea ce spun foile acelea ale oamenilor de seamă, dicţionarele... sau să spun ce ştiu eu? Dar, ceea ce ştiu eu poate fi amendat. Unele informaţii pot fi absolut personale. Şi, deci, subiective. Altele se pot inventa, dar nu fac lucrul acesta.

Pentru că eu cred că această revistă va ţine. Eu o văd la 10-12 numere, apărând la modul serios.

Voi vorbi, aşadar, despre ceea ce ştiu eu. Sigur că-l ştiam pe Bârlădeanu. Era unul dintre cei şapte, opt, nouă cu portretele cărora se defila, la 1 Mai, la 23

August – la urma urmei, niște momente interesante și drăgălașe, dincolo de semnificația care urma să li se dea. Semnificația, însă, e una și realitatea, altceva.

Semnificația o lua cu mult înaintea realității și plutea, nu reușea să o prindă nicio pasăre de vânătoare.

Așadar, se defila cu uriașe tablouri – din ce în ce mai puține, până ce, apoi, au rămas doar două.

Mai știam că Alexandru Bârlădeanu trata, în cadrul CAERului și al relațiilor noastre internaționale. Știam, din zvonuri, că avea conflicte cu Hrușciov. Știam de „Scrisoarea celor Șase”, de la Europa Liberă, pe care o ascultam de aici, de la această masă, unde vorbesc cu Ștefan.

Cineva din blocul acesta al meu mă amenința că mă dă în gât. Ei, era foarte greu să mă dai în gât, pentru că nimeni nu putea proba că eu ascult cutare și cutare post, eu fiind unul dintre cele cinci-șase milioane de români care ascultau Europa Liberă.

Primul moment în care m-am întâlnit cu Alexandru Bârlădeanu a fost în martie 1990, la Sala Expozițiilor – cu prilejul Conferinţei Naţionale a FSN –, când am ținut un discurs. Eu eram

2014-2015 | Manifest Româneşte | 13

obișnuit să vorbesc, asta după ce trecusem printr-o fază, cu totul și cu totul interesantă, de bâlbâială, până la 22 de ani – bâlbâit de nu se vedea om cu om. Așadar, devenisem un fel de orator. Noroc că nu m-au recunoscut, până la urmă. Ăia din presă erau în stare să facă un clasament al primilor 100 de oratori din Senat, care număra 141 de senatori, și să mă treacă pe mine pe locul al 150-lea! Sigur, ar fi fost o figură interesantă. Așa e politica. Curvă, adică.

al partidului și, apoi, ambasador în Franța, un oportunist, profesorul Oliviu Gherman. Trebuia să renunțăm la unul, pentru că Transilvania urma a fi reprezentată de un ungur. Și nu se cădea!

Eu l-am propus pe Vasile Moiș, pe care îl cunoșteam, așa, din diferite discuții și pe care îl văzusem la CPUN. Un tip exact, țais, avocat! El zice, în cartea lui, că l-ar fi propus Solcanu și că, prin extensie, eu doar l-aș fi sprijinit. Nare importanță acest lucru, dar, în Revenind, în martie 1990, am momentul acela, l-am văzut ținut, deci, respectivul discurs. A ridicându-se, ca un bull-dog, pe fost ceva deosebit. În general, vice-președintele Senatului, vorbeam altfel decât lumea aia.

Gherman (profesor universitar de Când cobor de fizică, de la la tribună, mă ia Craiova, pe care de mână un l-a caricaturizat bătrânel, din extraordinar, în Pretinșii anticomuniști de primul rând, șicartea lui, „În mi spune: spatele uşilor astăzi nu au așa oameni cum „Tinere, te deschise”, Vasile erau atunci, că n-au avut așteaptă un Moiș), și anunță mare viitor că nici unde să-i pregătească.

Ei politic!”

Mai academicianul încolo, îl Coteanu este cel au ajuns liceeni, după ce au cunoscusem pe care va renunța Corneliu la funcție. fost aleși senatori!

Manescu, care Bârlădeanu, se ridicase, la președintele cei doi metri ai Senatului, a săi, și m-a calmat spiritele. felicitat: „E bine!” Ajung la locul Am devenit, în scurt timp – meu și întreb de bătrânul din Bârlădeanu se pricepea la oameni –, primul rând. Am aflat că era unul dintre protejații săi – dar nu Alexandru Bârlădeanu. Era născut foarte apropiat –, cu care îi plăcea, în același an cu tatăl meu. În 1990, în orice caz, să stea de vorbă. Eram, când l-am întâlnit, avea 79 de ani și inițial, doi: eu și Vornicu. Dar, era președinte al Senatului. De la acesta din urmă umbla, rău de tot, început, mi-am dat seama că este să salute Europa, să treacă la un om cu vederi frumoase. homosexuali, orice numai să ne





De pildă, se punea problema numirii a încă unui senator, ca vice-președinte al Senatului – erau trei, dintre care unul de la UDMR, deci neprieten, dovedit, al poporului român, baron local primejdios, și doi de la FSN: academicianul lingvist Coteanu și cel care avea să devină președinte

14 | Manifest Româneşte | 2014-2015

rând, rețin deschiderea lui față de național-țărăniști, care aveau un singur senator, pe Caius Iacob, marele matematician și academician, în prima legislatură (1990), și relațiile bune cu Radu Câmpeanu. Stăteau de vorbă în toate pauzele – nu ieșea Bătrânul –, Radu Câmpeanu rămânea cu el și discutau. Întotdeauna, când aveam o problemă, rămâneam toți, inclusiv Câmpeanu, să vedem ce zice Bătrânul. Știa!

Vasile Moiș povestește o scenă pe care Bătrânul însuși i-a povestito, cum acesta i-a răspuns la cuțite, lui Hrușciov, în legătură cu complexul Dunării de Jos și-așa mai departe, și, în care scenă, ăsta, Hrușciov, cu kilogramele lui, l-a urmărit să-l bată. Și fugeau în jurul unei mese, așa, și tot îl înjura pe Bârlădeanu. L-a și cârpit. Sau l-a scuipat. De ce? Pentru că Bârlădeanu a apărat interesele țării, ale poporului român și s-a înscris, fără îndoială, în linia de sfârșit a politicii lui Dej. Apropo, citesc acum un material, trimis pe e-mail, în care se spune: „Primul dictator al României, Gheorghiu-Dej”.

Dobitoaca, ce știe ea să scrie?! Păi cum, mă, dictator?! Ăsta a fost chiar dictator?!

primească această Europă, care ne aștepta cu pâine, cu sare și cu nitroglicerină. Așadar, am rămas eu, printre apropiații săi, dar, cu totul deosebit față de Iliescu, și, din această calitate, îmi permit să mă pronunț.

La un moment dat, apropo de campaniile de presă împotriva lui Bârlădeanu, îmi zice Bătrânul: „Ce se mai scrie, Dumitrașcule, despre mine, acolo?”/ Zic: „Păi, domnule președinte, cam de toate, ce știți și dvs. Da’, ce scriu despre mine, că-mi publică mâine dosarul de informator și-așa mai departe! Turbez de curiozitate!” – La care Câmpeanu zice: „Nu turba, Dumitrașcule, nu turba, că-ți fac ăștia mâine un volum, un dosar de-ai să-ți pui mâinile-n cap și-o să ai foarte multe încurcături cu tine însuți! O să te întrebi dacă tu le-ai făcut pe alea sau nu!” Aceștia erau ei!

Din această perioadă, rețin campaniile împotriva lui. În primul

De pildă, iată una dintre campanii: fiind invitat în Israel, s-a

dus și cu soția lui. Ce era el? Un bătrânel de 80-81 de ani, cu soția lui, mult mai tânără decât el – se știa că avea slăbiciuni la femei. Șiau pornit campania: „s-a dus pe banii țării!” – Surâd. În zilele noastre, primul ministru numai în Alaska, în Insulele Aleutine n-a fost. A, și n-a mai fost în Hawaii!

Dar, l-am văzut tot cu nevastă-sa.

Nu e un fapt extraordinar, deși ăștia, iarăși: „Se duce pe banii țării!” Și mai e și campania absolut imbecilă dusă împotriva actualului președinte: „Va sta – după terminarea mandatului – pe banii țării!” Păi, bine, bă, președinții de până acum nu stau pe banii țării?

Este un statut al fostului președinte, este în Constituție. Eh, numai ăsta „o să stea pe banii țării!” Și, ce vrei, să stea în scorbură?! Și, revin, Bârlădeanu a zis, atunci: „Cheltuielile au fost suportate, în întregime, de către statul israelian, de care eu am fost invitat.” Dar, nu de această natură erau cele mai dure porniri împotriva lui, ele trebuiau inventate, indiferent ce-ar fi fost.

Un conflict de putere a existat între Bătrân și primul ministru Petre Roman. În primul rând că aceasta este o chestiune firească: în toată lumea există, mai mult sau mai puțin, la o intensitate mai mare sau mai mică, conflictul între Executiv și Legislativ. De ce?

Executivul vrea să încalece legislativul. În privința lui Roman, probabil că avea ambiții și directive – cum s-a putut vedea în domenul economic.

Prin comparație, Bătrânul Bârlădeanu era un mare economist, avea la inimă interesele țării și promova chestii serioase, în care el se implica profund (de pildă, Legea Apărării Naționale și Legea SRI-ului), slujind tocmai aceste interese ale țării lui. Și, Roman, sub pretextul „cântăririi forțelor” – sau, cam așa ceva – și al orientării senatorilor, vine și ne dă

un chestionar, din care reieșea, de fapt, dacă noi eram de partea apărării forței pe care o reprezintă, constituțional, Senatul, sau suntem obedienți executivului său. Pe această problemă, am fost, întotdeauna, în contradicție cu Petre Roman. Bătrânul, însă, s-a prins și a avut loc o polemică de zile mari! Chestionarul s-a retras.

Roman, în curând, a căzut, se știe, „cu ajutorul” minerilor.

oameni cum erau atunci, că n-au avut nici unde să-i pregătească. Ei au ajuns liceeni, după ce au fost aleși senatori! Sau, și-au făcut facultatea, după care și-au terminat clasa a VIII-a și și-au dat, imediat, bacalaureatul. Să nu trecem peste, sunt lucruri foarte importante!

În fine, revin la Conferință națională. Țurlea, care era cel mai radical dintre noi, propune ca FDSN să se numească „Partidul O altă problemă: transformarea Național Socialist Român”! L-am FSN-ului în FDSN, de unde ruptura susținut, așa cum l-a susținut dintre noi și Roman. Apoi, întreaga sală, vreo 4000-5000 de bineînțeles, transformarea FDSNoameni. Cuvântul meu însemna, ului în PDSR. Acesta a avut o deja, ceva! Și n-aș putea să vă spun continuitate dvs. gogoși! Asta până în 2001, nu! Au fost un când a devenit an sau doi, în actualul PSD, care lumea a fost N-aş fi putut crede că ștergându-și foarte atentă la cuvântul mine.

Lume economia României poate „român” din multă, foarte titulatură/ ca multă. În ciuda merge mai prost ca în timpul fiind, cu totul campaniilor care lui Ceauşescu şi iată că mi-a altceva!/ Eu erau duse, unele, consider că chiar din fost dat să văd că se poate! – stânga interiorul românească a partidului meu.

Alexandru Bârlădeanu încetat să existe Eram prea atunci, în 2001. independent. Pe Conferința mine nu mă națională a comanda FDSN s-a desfășurat în Sala nimeni. Nu-mi spunea mie Iliescu Expozițiilor.

L-am descoperit ce să spun, fiți cuminți! A fost o atunci pe Hurezeanu. Am rămas întâmplare că el și cu mine am uimit. Zic: „Domnule, domnia ta, mers pe aceeași linie. Și am avut și care vorbeai la Europa Liberă, ești, eu ieșirile mele dure față de Iliescu, cu adevărat, copilul din fața mea?!” pe care nu este cazul să le prezint Ce era să spună? „Da...” Asta unu. în acest articol, evocându-l pe Doi, cu ocazia aceluiași moment.

Alexandru Bârlădeanu.

Văd pe unul dintre fruntașii UTC, Și, susțin propunerea lui Țurlea: devenit, în 1992, mare „om de „Partid Național Socialist Român”! afaceri”! Partidul era plin de UTCCând cobor de la tribună, iști și de tipi de la UASCR – adică, Bârlădeanu mă ia de mână. Zice: Uniunea Asociaţiilor Studenţilor „Nu e bine, Dumitrașcule...” Întreb: Comunişti din România. Aparatele „De ce? Că se aseamănă, în noastre tehnice, și de la partid, și titulatură, cu partidul lui Hitler?”/ de la Senat, erau pline de asemenea „Da!” Îi răspund: „Cine-i tâmpitul să oameni, care, sigur, aveau creadă...” Mă întrerupe: „Dar nu e capacitățile lor.

Pretinșii nevoie să creadă, Dumitrașcule, e „anticomuniști” de astăzi nu au așa nevoie doar să ne-atace, pe tema





2014-2015 | Manifest Româneşte | 15

asta!” Și-atunci am aflat că Bătrânul, președintele Senatului, este pentru PDSR. Luăm pauză de prânz. Eu fusesem ultimul care susținuse, cu forță, ideea de „Partid Național Socialist Român”. Eram în staff-ul ăl mare al partidului, în primii 30-40 de oameni, de la centru. Și-mi zice Iliescu: „Dumitrașcule, și eu, și dl. Adrian Năstase, considerăm că trebuie tala-li-la-li-la-la!”

M-am lămurit datorită, în primul rând, Bătrânului, care m-a convins să mă duc, din nou, la microfon, și să susțin, împotriva sălii, titulatura de „PDSR”. A fost o nebunie! Țurlea șia dat demisia. Era un băiat cinstit.

De asta, Iliescu nu l-a avut niciodată la inimă. Nici pe Țurlea, nici pe mine. Spunea: „Da, au condei.” Ca o concesie. Condei? Păi, bine, dar noi aveam o operă!

Aveam și avem și condei, nu se pune problema, dar nu eram și nu suntem niște terchea-berchea.

După ce am susținut „PDSR” la tribună, am crezut că mi-am terminat cariera. Dar, din acest moment, am mers mai departe, pentru a se alege conducerea supremă a noului partid, PDSR.

Adrian Năstase a avut șapte voturi împotrivă, din 300-400, câte erau. Eu am avut unșpe’. Ca număr de voturi, am fost al doilea. Lumea m-a înțeles. Și Bătrânul n-a uitat acest moment.

Bătrânul era din ce în ce mai atacat. I-am cunoscut atitudinile în probleme de politică externă, în probleme de recunoaștere a independenței Moldovei. A ținut, atunci, un discurs, cu totul și cu totul deosebit, apreciat de toată lumea. A făcut parte din etc, etc, dar asta contează mai puțin.

Contează, însă, cu adevărat, că el trebuia să fie, din punctul de vedere al lui Ion Iliescu, înlăturat.

Ambițiile lui Ion Iliescu nu mai cunoșteau margini. Am stat de vorbă, o noapte-ntreagă, în fața casei lui Ștefan Andrei, pe tema asta. Pe urmă, cu oarecare răutate, Vasile Moiș a scris niște portrete vitriolante ale lui Iliescu, așa cum au apărut și altele. Dar, nu țin neapărat să evoc aici setea de putere a lui Ion Iliescu, ci să subliniez cum s-a ajuns ca Bârlădeanu să nu mai fie propus, în 1992, președinte al Senatului.

Vizită în S.U.A. (21.06.1968)

16 | Manifest Româneşte | 2014-2015

„Academicianul fără o anume operă”/ Dar ce operă, a realizat Bârlădeanu?/

C

e este cu această sintagmă, definindu-l, chipurile, pe Alexandru Bârlădeanu? Într-adevăr, el a încurajat operele altora. El, de pildă, a publicat, printr-o epopee, realmente, opera lui Gheorghe Zane, profesorul lui de la Universitatea din Iași. Așa cum Niculescu-Mizil a publicat, cu toată forța, operele lui Marx despre români./ În „Flacăra lui Adrian Păunescu”, am găsit acum un articol, în care se spune că Marx și Engels au fost cei mai mari apărători ai românilor, în perioada Evului Modern./ Așadar, Bătrânul și-a legat viața și de astfel de aspecte. Și atacurile continuau. Că „n-are operă”, că „e rus”, că „părinții lui au fost bolșevici”. Era din familie de preoți!

Toată această murdărie care s-a adunat din cloacă, dintr-o anumită parte a presei/ formula a rămas de la mine: ‚Senatorul Dumitrașcu vorbește de o anume parte a presei.”/ Eu nu m-am disociat de Bătrân. El nu avea nevoie de o operă scrisă. El făcuse: politica de industrializare a țării, politica de înscriere a României între țările industriale ale Europei, politica de desprindere de Uniunea Sovietică, politica ce a dus la Declarația din Aprilie 1964 a Partidului Comunist Român și, în ultimă instanță, la cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu din 1966, de la cea de-a 45-a aniversare a Partidului. Apoi, politica de răspuns față de Planul Valev, acela cu înființarea regiunii Dunării de Jos și spargerea României, politica de respingere a imperativelor economice ale Tratatului de la Varșovia și, mai ales, ale CAER-ului, în care noi trebuia să devenim un producător de materii prime și-atât! Până-ntr-

acolo mergea puțin. Însă, Iliescu  planul german era conștient că lui Atacurile continuau.

Că „n-are operă”, că „e rus”, că „părinții al RDG-ului, i-am spus-o și el mîncât noi a combătut în față! lui au fost bolșevici”. Era din familie de preoți! (...) Eu nu mtrebuia să E drept, discuția devenim o țară asta nu a avut loc am disociat de Bătrân. El nu avea nevoie de o operă scrisă. cultivatoare de chiar în plenul porumb, dar nu grupului El făcuse: politica de industrializare a țării, politica de și crescătoare parlamentar, ci de porci! Noi ar într-o adunare de înscriere a României între țările industriale ale Europei, fi trebuit să șase-șapte oameni. trimitem Și-acum, revin la politica de desprindere de Uniunea Sovietică, politica ce a Germaniei întrebarea pe care iDemocrate tot am adresat-o lui dus la Declarația din Aprilie 1964 a Partidului Comunist porumbul, să Bârlădeanu: „Cum, crească ei porci nu vă cheamă?”/ Român (…) Apoi, politica de răspuns față de Planul Valev. și să ne trimită, „Nu! Iliescu nu m-a  nouă, conserve! chemat niciodată!”

Acesta ar fi fost Cum e posibil?! Ce avea nevoie de apărarea mea, dar, locul nostru în lumea aia, ori, fel de om și cât de însetat de putere apropo de ce se spune despre mine politica – așa cum va trebui și să fii, încât să nu chemi, chiar și care este realitatea, distanța este astăzi să fie și nu cred că va trece omenește, la sfat, oamenii care au cam de aicea și până la mine în sat, mult timp până se vor întoarce determinat, într-un mod pozitiv, la Nisipari, într-un picior – c-un niște lumini și-n România asta a destinul României? colțu’ babei sau un alt mărăcine, în noastră, care se află în prăbușire – Singurul care nu l-a uitat și îl piciorul respectiv. Așadar, am va trebui să se bazeze pe ajuta, după plecarea din Parlament, militat pentru o astfel de industrializarea țării, pe o reformă era secretarul Senatului, Ionescu. Îi înțelegere. Care, la un moment dat, economică, ce ne va apăra trimitea mașina lui de secretar al s-a făcut. Nimeni nu mi-a amintit resursele, care să refacă industriile Senatului, îi trimitea ziarele, îi numele. Nu trebuia să o facă în care putem fi performanți! trimitea corespondența...

Patriarhul; fostul Rege, cu atât mai Acesta a fost Alexandru Bârlădeanu! După 1992, a plecat – de fapt, s-a retras, silit – din Senat.

A rămas, însă, vice-președinte al Academiei Române, cu toate atacurile aferente. L-am vizitat la biroul de la Academie, cu soția mea. Trebuia ca Lavinia, fata mea, să vină și să vorbească cu el îndelung. N-a mai făcut-o, dar, mai bine decât ea, a făcut-o, mai târziu, Lavinia Betea. Și-l întrebam: „Domnule Președinte, chiar nu vă cheamă Iliescu să vă consulte?” Eu aveam să propun, mai târziu, ca președintele în exercițiu al statului să se consulte cu predecesorii săi, să existe un conseil, un consiliu.

Apoi, tot eu am propus – afirm lucrul acesta fără nicio reținere – o înțelegere între președintele statului, Patriarh și fostul Rege – căruia i-am luat apărarea; nu că

2014-2015 | Manifest Româneşte | 17

A fost o zi tristă cea în care Luci, soția mea, și cu mine am stat de vorbă cu Bătrânul, la el, în biroul de la Academie, de pe Calea Victoriei. Apoi, am realizat 40-50 de emisiuni televizate – în unele dintre ele nu am fost la înălțimea la care aș fi vrut eu și pentru că fumam ca ne-deșteptul, în timpul emisiunii, și-așa mai departe. Eram – vezi, Doamne! – eu marele crai! Însă, în acele emisiuni, între care cel puțin cinci-șase au fost ținute într-studio, dintr-un pod, unde ajungeam urcându-ne pe o scară de lemn. Studioul era al lui Dan Diaconescu. Era mic șoricel, ca și acum, dar fără ambițiile și fără paranoia asta. Păstrez niște înregistrări, unde se ridica întrebarea: „Care au fost marii noștri oamenii de stat din ultimii 50 de ani?” Și, reiau, într-o paranteză: nu sunt toți, băi, lipitori de-afișe sau baroni locali, care-și trimit bucătăresele sau, mai rău, metresele, la Bruxelles, să reprezinte România, să fie consiliere ale lumii ăsteia?! Deși... s-ar putea să corespundă! Dar, asta în timp ce niște oameni de mare valoare sunt dați la o parte?! Și, la întrebarea de mai sus, am răspuns: „Cel mai important om politic al nostru a fost Alexandru Bârlădeanu”. Om de stat! Și-apoi, putem vorbi de Ion Iliescu și-așa mai departe, deși lui Iliescu, cât a fost președinte, i-au crescut din nou, la bătrânețe, dinți. Colți! Împotriva lui Bârlădeanu, a mea și a altora. Iar Bâtrânul îmi scrie, pe o carte de vizită: „Am auzit că m-ai vorbit de bine. La vârsta mea, nici nu știi cât de bine face să fii vorbit de bine!”

Atunci când l-am vizitat la Academie, mi-a dat o broșură care privea, în sine, direcțiile de dezvoltare ale României. Și îmi scrie cam aşa: „Din partea unuia care este silit să nu meargă mai departe. Îți urez tot succesul,

18 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Gheorghe Dumitrașcu...” și-așa mai departe. Apoi, s-a îmbolnăvit și s-a stins. Nu am fost la înmormântarea lui. Nu am putut, efectiv, să particip.

L-am iubit pe Alexandru Bârlădeanu ca pe părintele meu.

Alexandru Bârlădeanu reprezintă, în fond, un mare teoretician al socialismului și al societății socialiste. Și, bineînțeles că, din aceste motive și altele pe care le cunoașteți, a fost îndepărtat de Ceaușescu. Au mai rezistat, după 1965, Maurer și Bodnăraș, care i se adresau cu „Nicule”.

Dar, Bârlădeanu a fost altfel. El era trimis, mereu, în marile bătălii. Și, asemenea lui, Corneliu Mănescu, o mare valoare a diplomației, și lui Ștefan Andrei, care nu mai are nevoie de nicio laudă din partea mea. Atât timp cât l-am întâlnit pe acesta din urmă, am fost în relațiile cele mai bune și l-am ascultat mereu. Ștefan Andrei a fost unul dintre oamenii la care am ținut enorm, alături de care am publicat, din 2001 și până astăzi, în „Flacăra lui Adrian Păunescu”! Ei bine, aceștia făceau notă discordantă față de oamenii din jurul lui Ceaușescu, dominați de micimea lor, nu de caracter, ci de îndrăzneală, în condițiile paranoiei lui. Și, în fine, pot oricând argumenta că ideea de dictatură nu ține foarte mult și nu pentru toată perioada. Îi mulțumesc lui Ștefan Paraschiv, pentru că a avut ideea de a-mi da cuvântul, pentru a mă exprima asupra unei personalități.

El mi l-a propus, inițial, pe Corneliu Coposu, de la nașterea căruia se împlinesc 100 de ani, și căruia nu-i micșorez cu nimic valoarea. Sper că vom vorbi, altădată, și despre el.

Nu știu dacă Alexandru Bârlădeanu are nevoie de vreo recuperare, dar, prin demersul meu din paginile revistei Manifest

românește, am ținut să vorbesc, întâi de toate, despre un om de suflet românesc şi o mare şi multiplă valoare în toată istoria României contemporane.

Articol ilustrat cu fotografii obţinute prin amabilitatea domnului Voicu Heţel şi a siteului de investigaţii, de ştiri şi de comentarii www.pressalert.ro

D

umitraşcu Gheorghe – figură interesantă...

Spuneţi, amici ai literei şi ostaşi ai istoriei: aş putea să vorbesc, să mă pronunţ eu asupra domnului Profesor? Eu, un „băi, ăsta”?

Fireşte, pot. Nu numai că sunt îndeajuns de „teribilist” pentru a mănhăma supliciului născut de specia portretului – care nu poate vieţui în afara infuziei fireşti de indiscreţie –, dar eu – înainte de toate – mă recomand ca ucenicul din urmă al lui Gheorghe Dumitraşcu – copil de ţărani, ajuns mare tribun şi biograf – de nu se vede om cu om – al maicii noastre România.

Dumnezeu m-a lăsat, printr-atâtea, să mă necăjesc – şi să-i necăjesc pe alţii, asemenea – cu maladia memoriei. Drept urmare, aș putea rescrie, de-a fir a păr – apelând, nu neg, şi la câteva meşe literare –, orice întâlnire cu Profesorul, mereu măcinat de mecanismele – chiar de maşinaţiunile – unui studiu, ale unui eveniment, ale Istoriei înseși. Patima pentru orgoliul pur femeiesc al lui Clio ne-a apropiat. „Paraschive, aseară nu m-am lăsat până nu am terminat de citit. Am consumat un pachet întreg de...”/ „De cafea, dom’ profesor?”/ „Nu, băi! De scobitori! – mi le-am proptit, câte două, între ploape, să rezist!”. Gheorghe Dumitrașcu încearcă, perpetuu, să-și explice, să înțeleagă, să știe – iată ceea ce-l îndreptățește, dincolo de orice, pentru a (ne) fi „profesor”. A, că povestește delicios – de-ai crede că-i răsărit din viță moldavă și, nicidecum, închegat din pulberea Dobrogei – , fără discuţie. Farmec irezistibil, însă, trebuie mărturisit că, astfel, este smuls cepul trufiei – gutei boiereşti, neatinse de rugina timpului a – Profesorului. Mai suferă şi din cauza cordului sufletistul senator, pentru că – defilând cu ea de parcă ar înălța steagul de luptă al lui Mihai Viteazul – face risipă de inimă. Şi tot îşi visează ţara-mumă, România Mare, în infimele ceasuri de odihnă./ Nu demult, Profesorul şi-a încetinit vorba – îmi povestea despre tinereţea sa, cu documentele pe masă: „Auzi, de ce, oare, îmi deschid eu sufletul în faţa ta?” Dar eu, dom’ profesor, de ce o fac în aceste momente? În puţine cuvinte, pentru că fata domniei voastre, Lavinia-Dacia – pe care aţi fi numit-o, mai bine, Antigona –, a avut grijă ca destinul meu să se desăvârşească şi prin statuia care sunteţi. Era vara unui an-bastard, născut din incestul îngerului cu demonului. Mai ţineţi minte când mi-aţi dictat, cu poftă de duh, postfaţa pentru „Patetica”? Vă apucaserăţi a

rupe însemnările. „Ce faceţi, dom’ profesor?”/ „Ai dreptate... Cine ştie, poate, într-o zi, foile astea vor face parte dintr-o expoziţie permanentă Gheorghe Dumitraşcu.” Sau atunci când mi-aţi dăruit manuscrisele prieteniei Dumitraşcu-Vulpescu, ce a repus în dreptul ei sfânt Ziua Natională de 1 Decembrie? Sau când m-aţi sunat, declarând şugubăţ despre a mea dramă, „Ce-a mai rămas din oameni”: „Băiete, cum ţi-ai permis să iei în derâdere ‹‹societatea socialistă multi-lateral dezvoltată››? Te felicit!” Sau când m-aţi prins de braţul stâng, declarând cu voce joasă: „Băiete, tu eşti altceva!”? – Este promisiunea mea solemnă: sunt pregătit să vă onorez, întotdeauna, pronumele nehotărât, deşi el trădează, în fond, flacăra speranţei ce vă luminează./ În ultimă instanţă, ar da replica numaidecât slovelor mele – pe care le-aș săpa, în ciuda protestelor sale, dintr-un suflu, pe stânca oricărui edificiu, de la cetăţile dacice, la mănăstirile Moldovei: „Paraschive, fii cuminte!” O fi smerenia sau indiferența din amurg? Nu voi ști decât învățând să număr și eu până la 75, uitând șirul și glasul veacurilor dinainte-mi.

Atunci, voi crăpa coroana cronologiei și, cu degete redevenind țărână, voi întregi un mozaic din spinii anilor mei. Mulți mi se vor fofila prin barba patriarhală – bună doar de alungat colbul de pe cărți (pentru că nu va trăda, cu siguranță, dobândirea vreunei înțelepciuni). Dar, unul anume va izvorî sângele amintirilor: acel unchiaș, cu ochi verzi-albăstrui, purtând caftanul şi întreaga stofă a cronicarilor de altădată. Atunci, mi-ar plăcea să-l ştiu transfigurat pe Profesor într-un spirit poznaș al pădurii, al veșniciei românești. Mi-ar plăcea să nu mă uite şi să nu mă lase nicicând să uit. Mi-ar plăcea să-l ascult, din când în când, spunând cântat urechii sufletului meu, aşa cum îi era vorba odată, demult: „Am douăzeci de primăveri,/ Cine-i ca mine?/ Nu-ţi dau una, dacă-mi ceri/ Că sunt puţine! Hai, fugi acasă, băiete! Să fii iubit!” * La această aniversară, nu vă urez, Excelenţă, „să fiţi iubit”.

Conjunctivul, prin înşiruirea batalioanelor mele de rânduri, tocmai a capitulat, transfigurându-se în certitudinea prezentului: Sunteţi iubit!

2014-2015 | Manifest Româneşte | 19

P

e Arșavir Acterian mi-l aduc aminte ca o prezenţă permanentă în viaţa şi în casa părinţilor mei. Cu modestia şi cu delicateţea sufletească ce l-au caracterizat, el era întotdeauna aşteptat cu bucurie de mama mea – actriţa Corina Constantinescu, de tatăl meu – doctorul Mihai Pavelescu, şi de unchii mei – violonistul şi poetul Mihai Constantinescu şi pictorul Paul Gherasim.

Avea autoritatea omului erudit care a suferit şi a rămas vertical şi neatins în crezul său.

Purta în suflet gustul amar al înfrângerii poporului român, pe care l-a iubit şi a cărui soartă a împărtăşit-o cu propria lui biografie.

Zâmbetul lui, aproape neşters de pe buze, arăta îngăduinţă, înţelepciune şi o mare putere de îndurare.

Pe toţi aceşti oameni, cărora regimul de la Moscova lea schimbat soarta şi i-a aruncat fie în puşcării, fie la periferia societăţii, i-a ţinut vii şi senini numai credinţa în Iisus Christos.

Pe fratele lui Arșavir şi al Jenei Acterian, Haig, nu l-am cunoscut – el fusese trimis, fiind legionar, ca şi tatăl meu, de către Ion Antonescu, să lupte în linia întâi, la Stalingrad. Tatăl meu s-a întors, mare mutilat de război; Haig Acterian a fost luat prizonier de ruşi Fotografie inedită obținută prin amabilitatea domnului Daniel Martin, editor colorizare

20 | Manifest Româneşte | 2014-2015

şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Marietta Sadova, soţia lui, a încercat, atât cât a putut şi cât i-a fost permis, să-i dea de urmă. Nu a ştiut niciodată când, unde şi dacă a murit.

Iată destine de oameni, frânte şi batjocorite în numele creării „omului nou” – labil, oportunist şi înregimentat într-o fabrică a distrugerii perfecte şi criminale a tot ce avea România mai bun.

Strădaniile le-au reuşit, mărturie stă România de azi.

Haig Acterian este unul dintre eroii neamului, anihilat în plină vigoare intelectuală, pentru a face loc analfabeţilor şi cozilor de topor – periferii ale oricărei societăţi. Monstruoasă doctrină şi crudă experienţă, de ale cărei consecinţe mai suferim cumplit şi azi!

Marietta Sadova l-a plâns în tot restul mulţilor ani pe care i-a mai trăit şi nu a fost consolată niciodată. Nu a povestit şi nu a făcut niciodată caz de cei cinci ani petrecuţi în puşcăriile comuniste. Această discreţie şi această putere de a îndura am văzut-o la toţi unchii mei care au trecut prin puşcării şi la toţi prietenii părinţilor mei care au trecut printr-o asemenea experienţă odioasă: Petre Ţuţea, Alexandru Paleologu, Aurel Marin – eminentul medic orelist, şi mulţi alţii, în mijlocul cărora am crescut. Ştiau cu toţii că drumul creştinilor în lume este greu şi ei şi-au asumat cu nobleţe şi sacrificiu de sine acest rol. Cinste lor!

2014-2015 | Manifest RomâneĹ&#x;te | 21

L

a rugămintea noastră, părintele Cezar Axinte, consilier juridic al Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop al Tomisului, Teodosie, a încredințat revistei Manifest Românește un dialog creștin, iniţiat de Raluca Tănăseanu, pentru „Familia Ortodoxă”, cu pronunțat caracter de confesiune. Este vorba despre portretul părintelui nostru Arsenie Papacioc, mărturisitor al credinței creștin-ortodoxe și cinstit fiu al neamului românesc, născut acum un veac, la 13 august, în Perieții Ialomiței. Astăzi, la trei ani de la trecerea Sfinției Sale la Ceruri, fotografiile doamnei Cristina Nichituș Roncea ne par a fi adevărate icoane. (Redacția M.R.) „Îndrăzniţi, că Dumnezeu nu Se dăruieşte unui milog, ci unei inimi de erou!” – Părintele Arsenie Papacioc Raluca Tănăseanu: Părinte Cezar, cum l-aţi cunoscut pe Părintele Arsenie?

însă am plecat de la Părintele un om cu totul nou, în sensul că aveam dorinţa de a cunoaşte cărui Dumnezeu se roagă Părintele Arsenie. Voiam să-L cunosc, deşi era mai mult o curiozitate omenească, obraznică, decât duhovnicească. Şi cred că a fost un punct de început. Părintele Arsenie avea forţa aceasta: să convertească pe loc şi irevocabil orice om care avea o minimă sinceritate în inimă.

Cezar Axinte: L-am cunoscut pe Părintele Arsenie acum vreo doisprezece ani. Nu-mi pot explica cum am ajuns să mă alătur unui grup care voia să-l vadă pe Părintele. Probabil că m-am antrenat şi eu cu ceilalţi, pentru că, atunci când l-am întâlnit prima dată pe Părintele Arsenie, eram ateu, nu intrasem într-o biserică de la botez. De la grădiniţă şi până la M.T.: Şi probabil după aceea aţi simţit nevoia să reveniţi doctorat nimeni, niciodată, nu mi-a pomenit Numele acesta: la Părintele Arsenie...

Iisus Hristos. Nimeni! Şi mă plictiseam foarte repede de C.A.: Am revenit în primul rând la viaţa mea obişnuită, orice însemna viaţă liturgică, sau cuvântarea unui părinte, care, aşa cum am spus, era în afara Bisericii. Nu avea nici o sau cărţile religioase. Însă Părintele Arsenie, după câteva legătură cu realitatea duhovnicească. Eu trăiam într-o minute de discuţie, m-a captivat cu totul – atât am fost de realitate virtuală, mi se părea că numai ceea ce poate fi impresionat de forţa acestui om măsurat e real. Am înţeles mai încât atunci când, la un moment  târziu că lucrurile nu stau dat în discuţie, m-a întrebat cum tocmai aşa – şi, într-adevăr, am „Cea mai mare mulţumire o am către mă cheamă, n-am ştiut să-i revenit la Părintele Arsenie. Tot nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a răspund, pur şi simplu. Nu mai fără o dorinţă personală, adică dat şi am cunoscut mijlocitoare pe Maica ştiam cum mă cheamă. eram implicat în cele ale lumii, Domnului, apărătoarea desăvârşită a Am simţit atunci, o vreme, că încât nu mă gândeam nici o păcătoşilor. Spre a ne schimba viaţa ne trebuie clipă că ar trebui să merg să-l singurul Dumnezeu adevărat – numai o voinţă tare şi o încredere mare în mila dacă există vreun Dumnezeu – cercetez pe Părintele, dar cred Maicii Domnului şi în atotputernicul ei ajutor. În este Acela la care se roagă că Dumnezeu a îngăduit ca eu să ajung la Părintele ca să înţeleg Părintele Arsenie. Avea atâta foc mănăstire mi-am aprins sufletul de bucurie, interior când vorbea de Iisus că realitatea adevărată, adică încredinţându-mă rugăciunilor Maicii Hristos, încât nu se putea ca realitatea obiectivă a omului Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor este alta decât cea în care văpaia aceea să nu te cuprindă şi slabi. Rugaţi-vă Maicii Domnului: «Să ne fii pe tine, să nu te încălzească. Nu trăiam. nouă Maică!»” – Părintele Arsenie Papacioc cred că mi-am dat seama foarte  limpede ce se întâmplă cu mine,

22 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Şi am revenit, într-adevăr; am stat de vorbă. Părintele nu m-a cercetat, nu m-a întrebat nimic, am stat vreo oră. De data aceasta însă eram atât de copleşit, eram atât de ruşinat... pur şi simplu mă invadase aşa, o stare de ruşine extraordinară. Pe atunci aveam foarte mare grijă la imaginea exterioară – mă aşezasem în genunchi şi stăteam foarte liniştit, atât de liniştit, încât îmi era frică şi să respir.

Ascultam cu atenţie totul şi simţeam că mi se întipăresc nişte cuvinte în creier chiar fără să vreau. Şi atunci, la sfârşit, după vreo oră, Părintele m-a certat aşa, cumva la plecare: „Tot timpul ai vorbit!”. Însă eu nu avusesem nici o respiraţie măcar – şi m-am întrebat mult timp ce poate să însemne asta; n-am avut îndrăzneala să-l întreb pe Părintele, îmi pare rău că n-am îndrăznit, dar nici până astăzi n-am înţeles.

Mult timp după aceea l-am auzit pe Părintele spunând: „O tăcere adâncă este o rugăciune adâncă...”. „M-am dus spăşit, cu o pocăinţă făţarnică...”

M

omentul acela – şi toate celelalte momente pe care le-am petrecut cu Părintele – au schimbat cu totul viaţa mea. În primul rând, Părintele mi-a eliberat mintea de nişte şabloane, de nişte stereotipii, pur şi simplu m-a întors pe dos. Tot ce învăţasem până la vârsta aceea – şi aveam peste 30 de ani! – trebuia să arunc la coş, eram hotărât să arunc la coşul de gunoi. Sigur că hotărârea de a face lucrul ăsta era mai uşoară decât de a o împlini, însă uşor, încetul cu încetul, Părintele m-a ajutat să o duc la capăt. Şi primul semn a fost o schimbare de gândire, o schimbare diametral opusă în felul în care înţelegeam femeia. Un subiect care până atunci, să mă iertaţi, era mai degrabă perceput la nivel biologic – sau numai la nivel biologic. În momentul în care am înţeles cum punea Părintele Arsenie problema despre femei, cât de frumos vorbea despre femeie, din nou m-a copleşit ruşinea asta...

Cred că dacă ar fi să spun care era sentimentul pe care îl aveam în prezenţa Părintelui Arsenie, unul dintre cele mai puternice ar fi cel al ruşinii – aveam o ruşine extraordinară, deşi Părintele nu ştia nimic despre viaţa mea, nu mă spovedisem la Sfinţia Sa, totuşi eram copleşit de ruşine. Pe de o parte copleşit de ruşine, pe de altă parte aveam sentimentul acesta foarte puternic, şi foarte viu, şi foarte prezent: că aş vrea să fiu şi eu aşa, dar îmi era atât de ruşine

de gândul ăsta, că nici în minte nu îndrăzneam să-l zămislesc, deşi el venea câteodată, periodic îmi venea în minte; şi nici de acesta n-am îndrăznit să-l întreb pe Părintele Arsenie. Multe n-am îndrăznit, deşi Părintele ne spunea întotdeauna: „Îndrăzniţi, că Dumnezeu nu Se dăruieşte unui milog, unui laş, ci unui om curajos, unei inimi de erou!”. Într-adevăr, era un sentiment amestecat – de ruşine copleşitoare şi în acelaşi timp de nădejde că totuşi ceva se poate face, că neghina se poate face grâu. Nu mai eram îndoit de această transformare, credeam că este posibil.

R.T.: La Părintele Arsenie v-aţi spovedit vreodată?

C.A.: Nu, nu m-am spovedit. M-am dus într-o dimineaţă să mă spovedesc la Părintele Arsenie, m-a primit, iar eu am intrat ca un cerşetor cu mâna întinsă, ca un milog cu mâna întinsă. M-am dus spăşit, probabil cu o pocăinţă făţarnică, şi atunci Părintele imediat m-a citit, a înţeles imediat că starea mea nu era o stare sinceră. Era mai degrabă o stare a celui care a greşit, dar vrea să fie mângâiat, nu certat. Şi atunci Părintele mi-a spus lucrul acesta, că Dumnezeu nu ne vrea milogi, nu Se dăruieşte unor cerşetori, ci unor eroi, unor oameni curajoşi, şi mi-a spus că atunci când o să fiu pregătit pentru asta, să mă întorc. Bineînţeles că a biciuit atunci trufia mea atât de tare, încât nu m-am mai întors pentru spovedanie. Dar acum îmi pare rău. „Părintele avea o credinţă atât de puternică, încât topea şi granitul” R.T.: Aţi spus că Părintele Arsenie v-a schimbat viaţa şi am mai auzit astfel de mărturii. Cum de reuşea Părintele să schimbe sufletele şi să facă atât de firesc lucrul acesta?

C.A.: Dacă aş cunoaşte taina aceasta, aş folosi-o şi eu, în lucrarea mea de preot. Dar de aceea este taină, că nu poţi să ştii ce se întâmplă; dar una ştiu, că Părintele avea o credinţă atât de puternică, un foc atât de puternic al credinţei, încât topea şi granitul. Dragostea lui pentru fiecare din cei care eram acolo, şi pentru mine personal, era atât de puternică, încât biruia mândria din tine, biruia necredinţa din tine. Noi spunem că este harul, deşi nu ştim ce-i acela har, spunem că „sălăşluia Duhul în Părintele”... Nu înţelegem ce se întâmpla.

Dar sunt convins că Părintele este făcător-de-minuni: ştiu că eu eram ateu, că eram în afara Bisericii, iar acum sunt în interiorul Bisericii şi slujesc Sfânta Liturghie!

2014-2015 | Manifest Româneşte | 23

timpul, ea s-a trudit singură cu ceilalţi copilaşi – şi prin luna a şaptea, din pricina acestui efort peste firesc, i s-a pus un diagnostic de iminenţă de naştere la şapte luni. Asta a ţinuto tot timpul într-o stare de alertă, şi tot timpul am stat cu sufletul la gură... Şi ne-am rugat la Dumnezeu ca să facă cumva cu noi. Ea nu stătea locului nicicum – că mama e mamă, ştim cum e mama! Ei bine, şi la un moment dat s-a pus problema să fie pregătită de naştere pe data de 9 mai; medicii voiau să-i provoace naşterea cumva.

Părintele punea credinţa adevărată mai presus de orice.

Punea legătura dintre om şi Dumnezeu, legătura prin rugăciune mai presus de orice. Era atât de limpede ceea ce trebuie să facem, încât pe loc te angajai în lăuntrul tău că vei face aşa. Nu te ţinea foarte mult, dar atunci când erai cu Părintele nu-ţi doreai altceva decât să-L mărturiseşti pe Hristos până la moarte. Periodic ne întorceam ca să reînnoim sentimentul acesta. Avea o credinţă limpede, curată şi puternică, avea o forţă de-a te convinge că Dumnezeu este viu, că este Persoană, că te iubeşte mai mult decât poţi să-ţi închipui tu – încât te copleşea.

Era foarte convins şi foarte determinat să apere cu orice chip credinţa. Am fost odată şi i-am spus: „Părinte, profesorii vorbesc copiilor noştri la şcoală despre evoluţionism, vorbesc despre faptul că omul se trage din maimuţă. Ce putem face?”.

Mi-a spus: „Dragă, noi putem face asta: mărturiseşti adevărul şi te pregăteşti de moarte”. Atât de mult s-au înfipt cuvintele astea în mintea mea, sau mai bine-zis în inima mea, încât nau mai putut să iasă niciodată de acolo. Sigur că nu pot să afirm că le împlinesc, dar cuvintele acestea sunt vii.

Nici o zi n-a trecut de când Părintele s-a mutat la Domnul să nu-l pomenesc. Fie că sunt la slujire, fie că sunt în altă parte, unde semănăm cuvântul Evangheliei, nu se poate să nu-l pomenesc pe Părintele Arsenie. Nu că-mi propun lucrul acesta – că dacă mi-aş fi propus, sigur n-aş fi reuşit! –, însă cuvintele Părintelui îmi vin singure, fără să le pot opri. Mă trezesc că am spus ceva din ceea ce mi-a spus Părintele, după care trebuie să mărturisesc: „Aceasta a spuso Părintele” – căci îmi dau seama că nu e de la mine, îmi dau seama că sunt cuvintele Părintelui. Eu îl pomenesc ca mijlocitor, ca rugător pentru noi, ca biruitor, deşi, sigur, nu este canonizat, dar eu îl văd pe Părintele ca fiind împărat în Împărăţie, şi cu această forţă care vine de la Dumnezeu ne ajută şi pe noi să facem lucrarea. „Eu cred că Părintele Arsenie mijloceşte pentru noi...”

R.T.: Aţi putea să ne relataţi un fapt concret din viaţa sfinţiei voastre în care Părintele Arsenie a mijlocit la Dumnezeu pentru dumneavoastră?

C.A.: Anul trecut aşteptam un pruncuşor şi, din pricină că soţia mea a muncit mult, iar eu am fost plecat mai tot

Noi ne hotărâsem să-i punem numele copilaşului Cristian-Mihail, şi atunci eu am zis: „Părinte Arsenie, eu aş vrea să-i pun copilaşului numele Arsenie”. Şi pe data de 8 mai, când este Sfântul Arsenie cel Mare, pe la ora 4 soţia mea avea de spălat o maşină de rufe, că ea nu stă locului, iar pe la 6 fără 10 deja născuse un băiat perfect sănătos. Aşa că în data de 8 mai ni s-a născut băieţelul care poartă numele Arsenie, de la Sfântul Arsenie cel Mare şi, deşi putea să se nască în oricare zi din cele şaizeci de zile de la şapte la nouă luni, s-a născut atunci. Eu cred că este un semn de la Părintele Arsenie că mijloceşte pentru noi.

R.T.: Ştim că Părintele Arsenie avea mare evlavie la Maica Domnului. Ce v-a impresionat cel mai mult din învăţătura Părintelui despre Născătoarea-de-Dumnezeu?

C.A.: Părintele vorbea despre Maica Domnului ca unul care s-a învrednicit să fie cercetat de Împărăteasa Cerului.

Deşi n-o spunea niciodată, dragostea pe care o avea pentru Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu te încredinţa că Părintele a primit o vizită minunată. Avea un cuvânt Părintele: „Dumnezeu, Care poate toate, a avut nevoie de o Fecioară pentru mântuirea lumii”. Iar pe noi ne îndemna tot timpul: „Rugaţi-vă Maicii Domnului: «Să ne fii nouă O binecuvântare la final!

Maică!»”…

 Frate creştine, ai şi tu istoria ta, eşti încadrat într-o mare unitate creştină, Biserica, şi eşti răscumpărat de jertfa Mântuitorului pentru totdeauna. Preţuieşti, deci, atât de mult şi ai o răspundere atât de mare şi de nobilă. Cât de greu este să cerem fiecare cât de puţin, simplu şi direct, ca Dumnezeu să ne ajute în atâtea necazuri şi doriri, şi să-I mulţumim!

Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!

Ce zici, frate creştine? Te prinzi să te sileşti la o alergare atât de salvatoare şi la o ajungere atât de lăudată de nesfârşite cete îngereşti şi să vezi slava Maicii Domnului, care, neştiută de tine, te-a plâns şi te-a ocrotit şi, în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor Hristos Domnul?

Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maică a Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă. O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîncetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi! 

24 | Manifest Româneşte | 2014-2015

S

-au împlinit 70 de ani de când, prin intervenţia precipitată a unui grup complotist, din dispoziţii engleze, România a capitulat, fără condiţii, în faţa armatelor sovietice. Printr-o optică deformată, la care se recurge din teama de a nu fi asociaţi cu imaginea Germaniei de la acea vreme şi a cancelarului ei, opinenţii ridică actul capitulării la supradimensiunea salvgardării naţionale. Judecând după caracterul forţelor angajate în conflict, după obiectivele vizate, după comportamentul pe câmpul de luptă, inamicul mortal al României era URSS, şi nu Germania Naţional-Socialistă, cu care eram aliaţi. Potrivit regulii epilogului, cunoaştem desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi consecinţele păcii. În ciuda acestora, taberele rămân împărţite. Nu pot fi distinse cu claritate, şi în cea a regelui, şi în cea a Mareşalului Antonescu, găsindu-se, deopotrivă, şi civili, şi militari.

Vocile, de asemenea – ecou având doar cele care se străduiesc să ne convingă cât de încăpăţânat şi de nebun era Ion Antonescu, când toată suflarea vede că anturajul regelui se complace în propria lui nimicnicie de Cap al Oştirii care şi-a predat armata în mâinile inamicului. Problema de fond nu este alături de cine să fim în acest conflict ireductibil; Antonescu, colaboratorii, soldaţii care au servit sub ordinele lui, în calitatea lor de victime ale unei mişelii, având preeminenţa în ochii contemporanilor. Problema de fond este ce cauză suntem pregătiţi şi hotărâţi să susţinem. Monarhia în România este un proiect politic eşuat. A fost valabil exact pe perioada pentru care l-au gândit cei din generaţia paşoptistă. Cu regele Carol I a încetat să mai fie viabil, Regele însuşi, în cel mai încercat moment al regalităţii sale, fiind victima faptului că românii au refuzat continuitatea în efortul şi pe direcţia pe care el angajase ţara timp de 48 de ani. Nu opincarii l-au tradat, ci o clasă politică destrabalată. Ce a însemnat o întregire naţională facută pe ambiţiile unor femei – Maria şi Martha Bibescu – s-a văzut în temeinicia ei. A durat numai 22 de ani. După catastrofa naţională din 1940, un om responsabil, format în armata lui Carol I – Ion Antonescu –, exploatând o situaţie conflictuală continentală, are drept comandament de căpetenie reîntregirea graniţelor. Nu soldaţii şi simplii ofiţeri de pe front l-au trădat în cel mai încercat moment al comandamentului său, ci o clasă politică anglofilizată în toate deprinderile ei şi nişte militari orgolioşi. Mult clamatul naţional-comunism al lui Nicolae Ceauşescu prezintă similitudini cu naţionalismul românesc interbelic, care, în fond, este şi cel tradiţional.

Nu muncitorul şi nu simplul militar l-au trădat pe Ceauşescu, ci nişte reprezentanţi privilegiaţi ai ambelor regimuri – Dej/ Ceauşescu –, care, orbiţi de mirajul occidental şi mânaţi de un păcat al destrăbălării – de care Ceauseşcu a fost mereu străin –, reîntronau, de fapt, un stalinism demult apus. Mai mult, la 9 mai 2010, fostul Cap al Oştirii a participat, în capitala Federaţiei Ruse, la o paradă despre care preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, spunea: “Cum să particip la paradă alături de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia? Astăzi ea se află în cetatea lui Ștefan cel Mare. Aceasta armată a stat şi la baza formării Transnistriei."

L

a orizont se prefigurează noi conflicte ce vor schimba lumea.

Având în vedere mai vechile experienţe negative, cine va avea luciditatea să distingă taberele aflate în concurenţă, neutralizând pe cea despre care se va vedea că ne va duce într-o altă noapte neagră a istoriei? Se vor găsi oameni care să stopeze reîntronarea acelei familii care, prin exponenţii ei – Carol II şi Mihai –, a introdus în viaţa publică crima, sperjurul, pedeapsa în afara legii sau după legi strâmbe? Profesorul Mircea Nicolau, în 2002, la 88 de ani, spunea: „Dacă noi, legionarii, ne-am fi aflat în libertate la 23 august 1944, cu două-trei echipe, îl scoteam imediat pe Antonescu din palat.” Deci, ceea ce n-a făcut instituţia pe care Ion Antonescu a servit-o timp de peste 40 de ani, puteau şi ar fi fost decişi să facă exact aceia pe care însăşi justiţia lui Antonescu îi trimisese în tribunale, cu concluzii de condamnare la moarte, unele comutate în ani de închisoare.

Adică cei care au fost expresia vie a acelui spirit al tranşeelor, care a dominat România – şi în timpul, şi după Primul Război Mondial – şi pe care filozoful Nae Ionescu l-a evocat în patru conferinţe ca pe un adevărat fenomen. ↑ Fundal: Siluetă tip L – Johann Kaspar Lavater ← Stânga: Consultația medicilor (detaliu) – Thomas Rowlandson

2014-2015 | Manifest Româneşte | 25

Adrian Păunescu şi Eugen Barbu, în viziunea Cristinei-Maria Vâlcu

Celei atât de dragi sufletului meu. Ea cu Preda, eu cu Barbu. Totuşi, între noi, armonia

-S

ă-l scuzi pe Eugen. Şi-a pus un şpriţ şi l-o fi uitat Dumnezeu printr-un ceaslov. Ia, hai, pezevenghiule, înapoi în hol! Ce-mi defilezi ca gâsca pe bulevard?

Scriitorul păşi, din umbra culoarului, în salon, îmi aruncă o pomană de privire, după care lăsă un tom al naibii de gros pe măsuţa de cafea, ce se chinuia – nu în zadar – să imite trosnitul uşii de la bibliotecă, sub această nemeritată povară, coborâtă din tenebrele ciumate ale Evului Mediu.

Vocea ei de vampă răsuna, în eter – comme toujours –, cadenţat. Aceeaşi femeie spătoasă, gravă, născută parcă – Lasă-l, Marga, pe flăcău, să se pripăşească lângă într-o sală de cinema parizian sau într-o herghelie de şemineu, s-a scurs destul. Ia loc. Alo, Puştiu’, te-am ivitat să armăsăroaice de rasă. Dar, înainte de toate, femeie. O iei loc, nu să-ţi trânteşti balastul! femeie care mi-ar fi – Te salut şi eu,  încântat şi mie viaţa, Patroane! Aşa mă dacă nu i-aş fi putut fi, adresam eu lui Eugen Barbu avea o statură robustă, ca un Buddha încruntat, cel puţin, copil. Ţin Barbu, băiatul de minte cum s-a mahala devenit, în săpat în piatră. Prima dată când îl întâlneai pe nea îndrăgostit lulea de ea floarea vârstei, un un amic de-al lui patriarh al literaturii Jenică într-o zi, îşi făcea apariţia c-o morgă gravă, de Sergiu Nicolaescu – române şi un balaur vorba vine, că toţi îl gazetăresc nerăpus sacerdot sau de preot, în timpul Sfântului Maslu, la ştiau pe Sergiu de lup vreodată (în ciuda solitar –, actor la atacului mişelesc de capul unui muribund, care mai şi horcăia, gloaba, până Naţional, când ea juca acum ceva ani, cum în „Zile fierbinţi”. (Ah, că ar fi plagiat în să-şi dea duhul, de la ţigările „Mărăşeşti” fără filtru. uite şi afişul, înrămat „Incognito”. În fine, pe-un perete!) Era prin otrava intrigantului  '74 – '75. Ăla ’nalt, cu Manolescu s-a extins părul arămiu, tot într– era de aşteptat – şi nea Jenică însuşi – fript la şezut că o spumă de eleganţă şi bun gust. Curtenitor, picat din altă tocmai el, care scrisese „Groapa” şi era burduşit de cărţi lume, pe străzile noastre triste, cu blocuri cenuşii. Nu ştiu citite – e luat la rost de toţi mocofanii şi de toţi diletanţii, idacă s-au iubit, dar Beligan – codoş bătrân, era şi pe-atunci a trântit Conducătorului iubit cutia cu decoraţii sub nas, şi director la Teatrul Naţional – le-ar fi dat cu dragă inimă să i-a zis-o, de la obraz, ca-ntr-o cârciumă din Cuţarida: joace cuplul Macbeth şi poate că, într-adevăr, blestemul „Tovarăşe Ceauşescu, corupţia este generală”. A rămas nea celebru al piesei lui Shakespeare le-ar fi purtat, au Nicu cizmă, nu alta! Barbu se făcuse, în schimb, hidra cu contraire, baftă şi i-ar fi unit (în ciuda faimosului ei bărbat nouă capete şi plantase în paginile „Săptămânii” rubrica şi a moralei socialiste), dacă nu ar fi răsturnat acelaşi „Judecata de apoi a poeţilor”. L-ai călcat pe coadă, te călca Beligan stagiunea şi tot teatrul de şapte ori, ca să se joace, pe cap. Ăsta era Barbu pamfletarul). Privea superficial, de în premieră, „Danton” de Camil Petrescu. Iată o încheiere sub ochelarii cu rame negre, butucănoase. Blazat. Barbu cucernic de dorit: viaţa cedează locul artei (sau ambiţiei?). avea o statură robustă, ca un Buddha încruntat, săpat în Dar, să revin – ud până la piele – în casa de pe strada piatră. Prima dată când îl întâlneai pe nea Jenică într-o zi, Eminescu, la sfârşitul decadei a noua. îşi făcea apariţia c-o morgă gravă, de sacerdot sau de preot, – Sărut mâinile! Plecăciune cu iertare, coana Marga! A- în timpul Sfântului Maslu, la capul unui muribund, care mi trece mâna prin părul scurgându-se, profitând să mă mai şi horcăia, gloaba, până să-şi dea duhul, de la ţigările scarpin puţin, era un nărav de care voiam să mă dezbăr. „Mărăşeşti” fără filtru.

Dar, parol, c-afară nu plouă… Rupe! Numai securistu’ ăla Ca şi când nu m-ar fi băgat în seamă, se răsuci în pleşuv, cu cioc, e-n colţ, la datorie. Serveşte socialismul şi fotoliu, spre coridorul întunecos, de conac fanariot, pe pe Tovară… unde dispăruse, probabil în budoaru-i de artistă, plin de Fusei întrerupt de un trosnet, parcă regizat. Aşa cum farmece şi vopseluri, doamna Marga, soţia lui Barbu… Mare numai uşa bibliotecii lui Eugen Barbu putea trosni. actriţă, domnule! Om de filigran!

2014-2015 | Manifest Româneşte | 27

– Margo, am vorbit la telefon cu Piersic. Vine să te ducă la teatru. Vremea asta e imposibilă. Reluă după o pauză cât un oftat: Te rog mult să vii direct acasă, să te odihneşti!

Mâine la 9 avem vizionare pentru „Domnişoara Aurica”.

Barbu era obişnuit să nu primească răspuns la comunicările scurte. Eu rămân cu Puştiu’. Să ai baftă! (În teatru, atunci când ai poftă de blesteme, şuieri „succes”! Efect garantat!)

Comitetul Central? Odată scria un manifest cu rimă cu tot şi ieşea lumea, de pe stadioane, în stradă.

Galeria rapidiştilor cânta de zor „Suntem peste tot acasă,/ Porţile ni se deschid,/ Nu-i echipă mai frumoasă/ Şi iubită ca Rapid.” – versurile lui Adrian Păunescu. Am riscat:

Aveau echipa incompletă, că Pittiş era la repetiţii, la „Bulandra”. I-am dat de la noi o namilă de tipograf, care înainte de meciuri, trasa, ca bivolii cu copita, o cruce pe gazon. Fundaş… În prima repriză, era ca Zidul Chinezesc, nimic nu trecea de el. Păunescu se uita numai la mine, mai, mai oi scăpa o fază, oi acorda un penalty închipuit. Şi degeaba se uita. Erau în avantaj lejer. Credea că eu

Barbu, care îşi rotise, până atunci, pipa între degete – deşi nu l-am văzut fumând pipă vreodată –, se întoarse către mine. Accesele lui de sinceritate se consumau mult mai animat, dar acum, pe fundalul comentariilor de pe stadionul de la Piteşti, parcă voia să facă şi din altcineva, în afară de sine, un erou al Profitai de tăcerea prin  faptului exemplar, demn care Patronul turna şpriţ de relatat. rece, îmi trecui mâna prin În gând, mi-am amintit cum a cucerit-o Vulpică păr de vreo două ori şi mă – N-am mai povestit-o pregătii, cu chef simulat, pe nevastă-sa, doamna Ileana: „Ai citit Arghezi nimănui.

Nu m-am să anunţ pretextul vizitei priceput nici cum să o mele din acea seară. şi Barbu?” – Mănânci calule ovăz? Femeia asta scriu. Simplitatea gestului Te salută m-a înjosit întotdeauna, – bătea la fund, cu cât a citit, toată Facultatea de Barbarossa… Îmi frânse deşi e atâta viaţă în cărţile ideea un mormăit mele. Poate nu a fost Litere şi mai şi îngrijea de fată în timpul ăsta. coborând întocmai din nevoie. Că vorbeai de stihiile cele bântuitoare Păunescu – să vezi cum e Şi, mai ales, de Romulus, copil mare ce era! ale Culei Greceanu din omul om. Sau, cum îl face Măldărăştii Vâlcei sau sportul om. Am jucat şi eu chiar din cele ale Sfintei fotbal cu el. Hă, hă, ne  Mănăstiri Chiajna. ştim năduşeala pe de rost.

Barbarossa… Nea Romică Vulpescu! M-a rugat să te întreb E un cabotin genial. Şi joacă fotbal aşa, teatral, de parcă când îi publici studiile despre Arghezi şi despre Barbu recită vreun poem de amor. Dar când se înfoaie, degrabă celălalt, matematicianul. În gând, mi-am amintit cum a scoate aburi, ca locomotivele depourilor din Giuleşti. Doar cucerit-o Vulpică pe nevastă-sa, doamna Ileana: „Ai citit îl ştii. Vorbisem să joace echipa Cenaclului „Flacăra”, Arghezi şi Barbu?” – Mănânci calule ovăz? Femeia asta împotriva redacţiei mele de la „Săptămâna” – cu tot cu bătea la fund, cu cât a citit, toată Facultatea de Litere şi mai tipografi, mă rog, ce microbişti am mai găsit. Am insistat să şi îngrijea de fată în timpul ăsta. Şi, mai ales, de Romulus, arbitrez. Păunescu găsise un stadion al unei uzine. Ceva să copil mare ce era! nu coste mult. Pe treptele tribunelor goale, vântul purta hârtii umezite.. […] Arena era cam neîngrijită, totul părea – Vreau să-mi facă din materialul cu Arghezi un serial putred, gata să se prăbușească. […] Tribunele de lemn cu de trei episoade. Ăla cu Barbu îl publicăm în almanah. E trepte sparte, prin care se vedeau căpriorii cătrăniți, se prea mare... Ştii, Puştiule, Romulus ăsta mă calcă pe nervi terminau cu o peluză naturală de piatră. În ea fuseseră cu câte ştie! Adică, poftim – şi plesni tomul uitat, de mai săpate trepte. Așa, spălate de apă, păreau foarte albe. 2 În trosni o dată masa –, na! Eu îmi prind urechile cu ai noştri, fine, ce să mai… cu Miron Costin, cu Ureche, cu Neculce – cronicarii de acum două sute, trei sute de ani, mânca-i-ar colbul –, şi el, Nu trecuse juma’ de an de când publicase „Poezii de pramatia, ce face? Umblă la vinuri numai cu de-alde Villon până azi”, cu prefaţa mea, la „Biblioteca pentru toţi”. Nu şi Charles d’Orleans, pe la 1300-1400! Straşnic om! insist, că ştii şi tu. Folie, drăguţă, folie. 160 de mii de Preşedinte de Academie ar fi într-o ţară mai de Doamne- exemplare halite, vitrine sparte. Ce să-i faci?! Păunescu! ajută! Spusese totul fără un entuziasm aparte, dar Până nu ieşea spectacol, cu fanfară şi cu aplauze, nu se înţepător, acrişor, olecuţă abţiguit. Ah, nea Jenică! Auzi, să simţea în toate apele. Şi i-am scris prefaţa aia, în care i-am nu crezi că nu ştiu de ce ai venit. Nu, nu! Nu protesta, băgat pe gât şi demoni, şi sfinţi, şi noroi, şi praf de stele. S-a maţe-fripte! Ia, uite… minune! Şi aprinse televizorul color, cătrănit rău, de nu mi-a mai vorbit până când am dat mâna cât o ladă de zestre. S-a întors Dobrin să antreneze F.C. atunci, pe stadionul ăla. Îşi juca rolul de Mihail Sebastian, Argeş, de la Botoşani. Stai să vezi meci cu Rapidul acuma… demonizat de un Nae Ionescu luciferic. Poet, poet, dar Mâncare nu-ţi dau. Ştiu că-ţi fac plinul damele tale. mare sentimental – Păunescu!

– Patroane, de când i-au pus cruce cu Cenaclul – de vreun an – miuţele fără Păunescu n-au niciun haz. De-abia l-au publicat la „Albatros”. Îţi dai seama ce s-a speriat

28 | Manifest Româneşte | 2014-2015

funcţionez în teren cu resentimentele de la Capşa, de la Athénée Palace (a propos, să-mi spui dacă ieşim pe mâine).

şi împunge adversarul cu spada, când bietul nenorocit se mai sprijină-ntr-un cot, ăla nu e om.

La pauză, am vorbit cu un atacant de la „Săptămâna” să simuleze o criză de fiere. Ştia toată lumea că nu scrie două pagini la maşină fără cinci pahare de tărie. Era plauzibil. Şi, în plus, trebuia să fac ceva cu echipa mea, oricât de imparţial aş fi fost ca arbitru.

Eu m-am războit cu toţi fanfaronii ăştia, neînţepaţi de idee, laşi, dar gurişti. Codoşi ai propriei onoare, pe care o mărită, în fiecare noapte, după interes. C-asta-i la român: oasele-s de gumă, elastice – mai cu seamă şira spinării. Mă întrebaşi ce mai vreau să scriu. Faptul că ţi-am povestit întâmplarea cu Păunescu şi cu Fănuş nu-i de-aiurea. M-a şi demoralizat. De-ar fi viaţa ca sportul… Însă, aicea – şi el, care nu gesticula decât în faţă mulţimilor, îşi pipăi coşul pieptului – mă chinuie de ani buni ceva iute, hain, un roman care îmi otrăveşte toate speranţele, cu socialismul lor trucat cu tot, cu mandarinii ăştia cârpaci de ghete. O să se cheme „Ianus”...

Fănuş Neagu stătea în primul rând de bănci de la peluză. Ronţăia cu poftă seminţe de bostan, şi cu miez, şi cu coajă. Scuipa infimul rest într-un cornet făcut din „Scînteia” şi ţinea strâns, între picioare, o damigeană cu vin proaspăt, de la Brăila, bun de sete, nu de-mbătat. Adică, nu-şi aducea el arsenalul ăl bun, să i-l prăpădească moftangii, după meci. De când mă văzuse la intrare, stătea ca o băşică, aşa, cu – Zeul… ?! Nu pleoapele şi cu fălcile mi aminteam exact, lăsate. (Se certaseră de dar îl mai auzisem „Măreţia povestirilor lui Barbu stă în faptul că ţi se când Barbu îi făcuse un vorbind despre soi de portret în zeitatea asta bizară, strecoară în simţuri prin descântec.” – Fănuş Neagu capodopera lui, care i se potrivea pe „Princepele”, sub masca tiparul sufletului.  lui Neftioftache Buhuș, Două capete din iubitor de mâncare şi piatră vrăjită; un băuturi, care mai şi sfârșise înecat într-o latrină, sau tot cap spre amărăciuni scrise; celălalt, spre amintiri încă ceva pe-acolo.). Juca table – nu mai ştiu cu cine – şi fonfăia nenăscute, odihnind în neantul speranţei. dojeni când celălalt număra molatec mutările pull-urilor.

– Zeul meu! Pe el l-aş sculpta vreodată, cu o faţă spre Păunescu strigă: „Nea Fane, vrei să fii arbitru?”/ „Da’, ce? Strecut şi alta spre viitor, în versiunea cea mai limpede.3 a supărat Barbu şi şi-a dus fluieraşul acasă?”. Intervenii: Totuşi, tine minte, eu nu regret nimic. Şi, măcar în sport, „Nu, mă, Fane, da’ -s tânăr ş-am chef de joacă!” Şi, iar nu m-am dezbrăcat de onoare şi am avut demnitatea să joc scheme, pase, figuri. Mă duelam cu Păunescu pe minge. Era frumos, până la capăt. Am făcut şi fac sport, pentru că mi-e agresiv, voia să domine mingea, jocul, fugea ca apucaţii, era dor, din când în când, să redevin un om curat. Măi, Puştiu’, peste tot. Şi când mă pregătesc eu de-un şut pe poartă, mă iar m-ai ţinut la gargară şi n-am prins o pasă din jocul şi trezesc rotindu-mă prin aer de două ori, cât mă vezi de ăstora. Îi sabotezi omului ziua liberă, ceva de groază! mare, şi mai aveam puţin să intru în pământ ca un şurub. * Fănuş juca table în continuare, n-avea treabă. Nimeni nu îndrăznea să strige la el, că Păunescu a intrat în mine ca Fănuş abia-şi credea ochilor. Înghesui câţi jucători putu acceleratul. Şi, prin praful şi transpiraţia aia uscată, ce văd? într-o Dacie 1310 şi-i subtilizase nevesti-sii, coana Stela, Păunescu se apleacă peste mine şi mă cară în spate până la vreo şapte damigene bolborosinde. Speriase pe fată, ba încă tribună, unde îi ordonă milităreşte lui fii-su să-mi aducă începuse toată scara a vorbi că „nea Fane şi-a luat câmpii”. apă şi să mă şteargă pe faţă. Urcă la Fane şi-i spune, cu Bineînţeles, câte apartamente, atâtea păreri. Apoi, zaiafet patos, bărbăteşte: „Domnule arbitru, trebuie să acordaţi un mare pe încropeala de stadion. E drept, numai Eugen Barbu cartonaş roşu”/ „Zău, Adriene? Cui?”/ „Mie!” şi Fănuş Neagu sorbeau vin cuminte. Întregind o tripletă de Şi tu ce-o să spui acum? Teatru, ne-teatru, asta se cheamă onestitate în sport. Fair-play. Nu mai ştiu cât a fost scorul. Nu mai contează. M-a năucit întâmplarea asta, mai ales venită din partea unui aşa orgolios şi ranchiunos ca Adrian Păunescu. Ce minuni face sportul! Mecanismul ăsta de bucurie, toleranţă, energie… Fantastic!

Aşa că, vezi tu, Puştiule… Câtă râcă poate fi între oameni, ciudă, pică, toate se duc, neutralizate de un sentiment curat, de mâna aia întinsă, care, probabil, te ridică pentru a te ataca mai departe. Dar, în picioare! Cine-

aur, Adrian Păunescu trona pe banca antrenorilor, declamând poezii mereu noi, mereu tunătoare (acompaniat, subtil, de vreo doi ghitarişti). În câteva luni, ieşea de sub tipar „Cartea cu prieteni”.

Rândurile lui Fănuş declarau cititorilor – totuşi, lipsite de fermecătoru-i fonfăit: „Măreţia povestirilor lui Barbu stă în faptul că ţi se strecoară în simţuri prin descântec. O povestire a lui Barbu nu se citeşte mişcând buzele, se citeşte cu maci răsăriţi într-o scânteie de vis.”

6 iunie 2014, Constanţa-Durău/ 15-16 iunie 2014, Constanţa 1 – Parafrază la titlul unei nuvele de Eugen Barbu (1956).

2 – Fragment din nuvela „Tripleta de aur” (1956) de Eugen Barbu.

3 – Fragment din romanul „Ianus” (1993) de Eugen Barbu.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 29

Centru: Domnul Mihai în Viteazul de Paul Anghel; Teatrul Naţional din Craiova, octombrie 1969 Stânga sus: Bonjurist în Matei Millo de Mircea Ştefănescu; Teatrul Naţional din Bucureşti, aprilie 1957/ jos: repetiţii la Teatrul Mic, anii ’80 Dreapta sus: în Şcoala Calomniei, piesă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică/ jos: Freddy în Pygmalion de George Bernard Shaw; Teatrul Naţional din Timişoara, decembrie 1964

30 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Declar, pe propria-mi răspundere, că cele ce voi mărturisi aici sunt adevărate.

M

-am născut în noaptea de 13 octombrie 1934, în comuna Borăscu, sat Menţii din Dos, judeţul Gorj. În aceeaşi noapte, s-au mai născut 2 (doi) verişori de-ai mei, Ion şi Virginia. Deci, două surori de-ale mamei mele au născut copii.

Tatăl meu s-a uitat în calendarul ortodox al acelui an şi a văzut că la 13 octombrie era trecut Sfântul Papil. Mi-a dat numele de Papil.

Cu acest nume am străbătut cei 80 de ani de până acum, timpul şi spaţiul. Acest nume m-a ajutat în viaţă.

De exemplu: datorită lui, nam făcut armata. Un funcţionar de la primăria comunei, când a venit o citaţie de la comisariatul militar din Strehaia, a citit, în loc de Papil, Copil. Şi, pentru că, în urmă cu un an, dăduse răspuns unei alte citaţii, despre un alt frate al meu, născut în 1933, dar care s-a săvârşit din viaţă la 8 luni, a crezut că noua citaţie se referă la una şi aceeaşi persoană, adică fratele decedat.

Funcţionarul a scris şi de data asta că am fost copil când am murit. Aşa că m-a scutit de armată. În 1944, când eu împlinisem 10 ani, în Romania au venit vremuri urâte. O individă, Ana Pauker, trimisă de Stalin, să răspundă de acest popor, pe ţaranii români care aveau mai mult de 2-3 pogoane de pământ i-a făcut chiaburi, categorie în care a intrat şi familia mea, cu 2 pogoane de pământ, în sat de moşneni. Pe acest pământ munceam de ne rupeam pentru a da cotele statului.

Pentru că nu puteam trăi, am plecat de acasă la Bucureşti, cu paporniţa în mână. Aici, m-am dus la un consătean (nu puteam intra în nicio şcoală din cauza condiţiei sociale). Bântuind Bucureştiul în lung şi-n lat, într-o zi am ajuns în faţa unei clădiri de pe strada Dudeşti/Cioplea. Printr-o poartă mare mă uitam la clădire.

A apărut portarul. M-a întrebat ce caut. N-am apucat să-i răspund, pentru că a apărut directorul şcolii.

Eram înalt, brunet, cu părul ondulat. Eram încălţat cu nişte bocanci nr. 46 (ai lui tata) şi îmbrăcat în nişte haine de dimie (lână). M-a luat cu el la birou. Când a auzit că mă cheamă Papil, a facut o pauză mare (a crezut că sunt fiu de evreu). Mi-a dat câţiva lei şi m-a trimis la tata să-l iau să-l duc la sfatul popular, să facă o cerere prin care mă dezmoşteneşte că am plecat de acasă, şi cu o adeverinţă că sunt dezmoştenit să vin aici (la director). În 3 zile m-am întors cu adeverinţa şi m-a luat la Şcoala Medie Tehnică Metalurgică nr.

1, Bucuresti. După 4 ani, aveam diploma de tehnician.

Printr-o întâmplare, am cunoscut un domn, Manolescu (Costel), director tehnic la Teatrul Naţional, care m-a angajat ca recuziter.

La prima repetiţie cu Apus de Soare, doamna Marietta Sadova, care regiza acest spectacol, m-a văzut în culise şi m-a pus în rolul de paj al lui Ştefan cel Mare, pe care-l juca marele actor Calboreanu. La o repetiţie, mi-a făcut semn să mă duc lângă el, unde stătea pe un fotoliu şi d-na Dina Cocea. M-am dus, m-am aşezat în genunchi şi l-am întrebat: „Cu ce am greşit?”/ „N-ai greşit cu nimic!”, mi-a spus şi a adăugat: „Dina? Am auzit că la toamnă iei clasă la şcoală. Să-l iei şi pe copilu’ ăsta la clasa ta, că cred că-i bun actor”.

Eram prieten cu Labiş, de la care aveam poeziile lui.

Am învăţat poezia Moartea Căprioarei. Am stat toată vara pe malul lacului (în spatele Casei Scânteii) unde nu era lume, la plajă, să mă ardă soarele, să simt ce simţea cel care spunea vorbele din poezie (stăteam nemâncat şi nebăut).

Toamna, la examen, după ce am recitat, profesorul (decan) Dem Loghin l-a întrebat pe rectorul Institutului (şef de comisie), Costache Antoniu: „Costache, ce facem cu ţăranul ăsta?”. De alături, d-na Dina Cocea a răspuns: „Pe ţăranul ăsta îl iau eu”.

Am jucat în trei teatre naţionale: Timişoara, Craiova, Iaşi. De peste 35 de ani sunt la Teatrul Mic. Am jucat în 80 de filme şi, după cei 56 de ani jucaţi pe scenă, am 1600 lei pensie. La mulţi ani!

2014-2015 | Manifest Româneşte | 31

I

n lumea teatrului şi a filmului, întâlnim actori compleţi, care se manifestă cu aceeaşi dezinvoltură, atât pe scenă, cât şi pe platoul de filmare, dar care nu aspire, în mod deosebit, către locuri de prim plan, compensând, însă, acest fapt prin evoluţii, nu mari ca durată în economia pieselor de teatru sau în filme, dar de o profundă trăire artistică. „N-am avut tupeul de care alţii au dat dovadă” , avea să mărturisească maestrul Papil Panduru – căci despre domnia sa este vorba. Credem, însă, că o profundă înţelegere a firii omeneşti - dublată de bunul său simţ ţărănesc –, a conştientizării rolului şi a locului său în ambianţa colectivă l-au determinat să accepte ceea ce viaţa i-a hărăzit. „În meseria mea, talentul e discutabil, pentru că foarte mulţi indivizi cu tupeu atacă această platformă a vieţii care se numeşte actorie”, declara ziaristei Roxana Vintilă, de la „Jurnalul Naţional”, în octombrie 2008.

Despre sine, spunea, într-un interviu acordat cronicarei Roxana Pană, în 1982, când avea să fie lansată pelicula Trandafirul Galben, film în care joacă primul său rol principal, Marţolea: „Mă vedeam, nu mă vedeam, eu mi-am jucat întotdeauna momentul cu credinţă”, pentru ca, mai târziu, la împlinirea a 74 de ani de viaţă (2008), să fie mult mai concis, declarând pentru cotidianul amintit: „Sunt un actor foarte docil în faţa regizorului.”

O serie de personaje pe care le-a întâlnit în viaţa şcolară bucureşteană şi care i-au netezit, mai întâi, drumul către teatru – cum ar fi directorul Şcolii Elementare din cartierul Dămăroaia, Serghiescu, cel care l-a recomandat directorului tehnic al Teatrului Naţional din Bucureşti, Costel Manolescu –, apoi, prietenia ce l-a legat de poetul Nicolae Labiş i-au îndreaptat paşii către lumea artistică. Prin directorul tehnic Manolescu intră în atenţia regizorului de platou al TNB, Traian Zecheru, şi astfel este angajat ca recuziter. Întâlnirea cu regizoarea Marietta Sadova avea să-i aducă şi prima apariţie teatrală, în rol de paj al lui Ştefan cel Mare, lângă maestrul George Calboreanu, în piesa Apus de Soare.

Obligat de o împrejurare să-i şoptească marelui actor o replică pe care acesta nu şi-o mai amintea, se remarcă în faţa lui prin îndrăzneală şi pentru inspiraţia de a-l ajuta. La scurt timp, în pauză, într-o Jean în Domnişoara Iulia de August Strindberg; Teatrul Naţional din Craiova, 1968

32 | Manifest Româneşte | 2014-2015

discuţie la care era prezentă şi actriţa şi profesoara Dina Cocea – interpreta Mariei, soţia voievodului –, maestrul Calboreanu îl sfătuieşte să urmeze Institutul şi îi recomandă acesteia să-l ia la clasa ei.

cărei peliculă de debut, Dacii, interpretează un rol de nobil dac. Interesantă, pentru pasiunea pe care Sergiu Nicolaescu a arătat-o, începând de la acest film, cailor, este discuţia de la momentul când cei doi s-au cunoscut, şi când – preţ de o noapte – domnul Panduru i-a vorbit viitorului mare regizor despre cum se leagă şi cum se întăreşte relaţia om-cal.

În toamna lui 1957 este admis la Institut, poezia Moartea Caprioarei fiind proba sa de examen, intrând al III-lea şi trecând prin faţa unei comisii al cărei şef era un alt mare actor, Costache Antoniu, rectorul Institutului, şi din care mai făceau parte George Dem Loghin, Beate Fredanov, Marietta Sadova, Dina Cocea, Solomon Ghelerter, Ion Finteşteanu.

Împreună cu Sergiu Nicolaescu va realiza 4 filme, cel amintit (1967), Mihai Viteazul (1971), Mircea (1989), Începutul Adevărului. Oglinda (1994) si un serial pentru televiziune: Războiul de Independenţă (1977), la care Nicolaescu a fost coregizor.

La absolvire, în 1961, este repartizat la Teatrul Regional din Bucureşti, apoi, la cererea sa şi la intervenţia Constanţei Crăciun, ministru al Culturii, la Teatrul de Stat din Timişoara (devenit, mai târziu, la insistenţele directorului său, Gheorghe Leahu, Teatrul Naţional „Matei Millo”). Pe scena lui evoluează timp de 5 ani; un număr de tot atâţia ani evoluând şi pe scena Teatrului Naţional din Craiova; după care, din 1971, pentru alţi 5 ani, evoluând şi pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. Din stagiunea 1976/1977, îl întâlnim pe scena Teatrului Mic din Bucureşti.

Posedând un fizic robust şi având o pregatire sportivă de excepţie, Papil Panduru a fost îndreptaţit nu numai să-şi interpreteze singur scenele cu un grad ridicat de dificultate, dar şi să se apropie de pionierii celor care au fost infanteriştii de elită ai filmului românesc de acţiune: cascadorii (la dispariţia copilului teribil al Şcolii Române de Cascadori, Sobolcz Cseh, pe aleea principală a cimitirului Bellu şi în capelă a putut fi văzut şi domnia sa, aducând un ultim omagiu celui care i-a fost unul dintre prietenii de suflet).

În cei 57 de ani dedicaţi scenei a jucat într-un număr impresionant de piese. Printre regizorii care au lucrat cu domnia sa pot fi amintiţi: Marietta Sadova, Bucuresti; Constantin Anatol, Yanis Veakis, la Timişoara; Valeriu Moisescu, la Craiova; Sorana Coroama Stanca, Virgil Tănase, la Iaşi; Silviu Purcărete, Cristian Hadji-Culea, la Teatrul Mic din Bucureşti. Trebuie amintit că, cea care avea să-i devină soţie şi care este cunoscuta regizoare de teatru, doamna Cătălina Buzoianu, i-a încredinţat roluri în piese de referință, puse în scenă de către domnia sa.

În film, îl întâlnim în pelicule ale cineaştilor Dinu Cocea, Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, Constantin Vaeni, Andrei Blaier, Nicolae Mărgineanu, Virgil Calotescu, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Ioan Cărmăzan, Florin Codre, şi mai tinerii Titus Muntean, Napoleon Helmis (Ioan Cărmăzan este al doilea regizor care îi încredinţeaza un rol principal, în filmul Lişca). Dintre regizorii străini, Eran Riklis i-a încredinţat un rol într-un film al său.

Prima întâlnire cu filmul lung metraj – din păcate, ratată – urma să i-o datoreze regizorului Dinu Cocea, asistent al regizorului Lucian Bratu la filmul Tudor. Acesta îl selectase pentru rolul titular: Tudor Vladimirescu, pentru că toate datele personale îl recomandau, la care se mai adaugă şi faptul că era originar din Gorj, de unde se ridicase şi ridicase norodul la arme Domnul Tudor.

Alt mare rol ratat, potrivit propriei mărturisiri, a fost Ilie Moromete, din Moromeţii, al lui Stere Gulea.

Rămâne acelaşi om legat de profesiunea lui de credinţă, aşteptând tăcut şi cuminte apelul celor care ar trebui să aibă în gând şi faptă îndemnul altui mare actor si profesor, Ion Finteşteanu: „Să nu batjocoriţi actorii. Lăsaţi-i să-şi trăiască clipele-n splendoare.”

Dezacordul dintre el, tânărul actor, şi regizorul Lucian Bratu avea să conteze, rolul fiind atribuit, în cele din urmă, altui mare actor, moldovean însă: Emanoil Petruţ (dezacordul, soldat cu un incident verbal, dintre cineast si actor avea să ducă şi la cererea ultimului, făcută în faţa greilor Institutului: Costache Antoniu, Dem Loghin, Beate Fredanov, de a fi repartizat la un teatru în provincie, episod amintit mai sus). Apoi, probabil în 1964, în regia lui Cornel Popa, filmează pentru un serial de televiziune, aproape uitat astăzi: Cosmin, Fiul Zimbrului, lansat, însă, în 1968.

Adevarata întâlnire cu filmul de lung metraj avea să i-o datoreze lui Sergiu Nicolaescu, în a Amza Pellea (Decebal), Emil Botta (Marele Preot), Mircea Albulescu (Oluper), Dumitru Crăciun şi Papil Panduru (nobili) în Dacii (r. Sergiu Nicolaescu), 1966

2014-2015 | Manifest Româneşte | 33

Domnul Tudor din Vladimiri, probe pentru rolul titular din filmul lui Lucian Bratu (1960)

Atunci când l-am întâlnim pe Papil Panduru, ploua mărunt, pe caldarâmul din asfalt și cu glazură de glod. La blocul de pe strada Rosetti m-a condus amicul Cristian Vasilescu (i-am dat, ce-i drept, ocazia să râdă, amuzându-ne de basca mea à la Gheorghiu-Dej). Nu îmi vorbise despre domnul Panduru ca despre un maestru al actoriei. Întotdeauna, în ton grav, accentua imaginea unui haiduc oltean, pripășit prin Târgul lui Bucur. Carevasăzică, în lipsa calului, ține pasul de-și obosește invitații la plimbare; văduvit de gloanțe, trage câte-o înjurătură strașnică; rămas fără ce-a prăduit de la boieri, își împarte amintirile cu o dărnicie de bunic. Era înveșmântat în negru, iar, de sub pălăria de piele, cu borurile cât niște aripi (achiziție recentă), îi curgea, dintr-un singur val, părul alb. Curat haiduc! Ah, în ciuda norilor (dar și de fudulie), la subraț, o umbrelă-baston.

Până în Piața Universității – unde a vorbit vrute și nevrute –, maestrul și-a luat presa – vreo cinci ziare special pregătite pentru domnia sa. Mi-a fost clar că tânjește după oameni. Oameni cinstiți și sinceri. Ce spectacol de om, pe care trecătorii îl salută ca pe un boier, ca pe un prinț al mahalalei cu blocuri de beton! În ziua interviului, nu-și găsea locul. Ne-am instalat, între timp, pe terasa apartamentului său, de la ultimul etaj.

Doamna Cătălina Buzoianu se odihnea, citind. Papil Panduru se întristase de prima dată. Actorul se despuiase de hainele haiducului. Acum, era doar un țăran pribeag pe scene de teatru putrede. Și-a dezgolit amărăciunea, frica de necunoscut, credința în Dumnezeu. Și, după câte îmi dau seama, n-a terminat, în aceste rânduri, nici pe departe.

Deși parcursul spre recunoașterea publică i-a fost tăiat aproape din rădăcină (și câți, oare, n-au pățit la fel?), Papil Panduru a reușit să-și conserve onoarea și demnitatea de om, într-o lume căreia i s-a dictat – de către niște pigmei – că nu mai are nevoie de sentiment curat. El, țăranul din Gorj, s-a depărtat – voit, cu toate riscurile – de orgoliul aristocratic al lui Sergiu Nicolaescu, dar și de mizeria care băltește în existențele altora. Multor altora, pe care nu se sfiește să-i numească și să-i înjure sincer, sănătos, ca de la bărbat la bărbat, în loc să se gudure pe lângă ei – cățelul prost din umbra câinelul guraliv. Nu i-a suportat, nu i-a admis!

Când Sergiu Nicolaescu – de loc din Gorj – l-a oprit pe stradă, pentru a-i oferi un rol în Dacii, năpraznicul actor i-a închis portiera mașinii cu o lovitură de picior. Apoi, l-a învățat să călărească și i-a fost mereu alături, mereu credincios. La Craiova, punându-i ghitara în mâini, l-a făcut pe Tudor Gheorghe din actor, rapsod. Nu-i poate ierta lui Ștefan Iordache naivitatea, iar lui Victor Rebengiuc, ticăloșia. A fost martorul tristeții organice a lui Dinică – amicul și colegul său de promoție și de cameră de cămin –, înecate în alcool. Rețetă a uitării, rețetă a pierzaniei, de care erau dependenți și bunii camarazi Gheorghe Cozorici (Ghițuică) și Constantin Rauțchi (Rawhiskey). Iar despre femei... Cine și-ar fi putut dori mai mult decât să călăreasă, până departe, până după dealuri și după orizont, alături de Marga Barbu?

Recită ca în plutonul Calboreanu: patetic, afectat, impecabil. Îi preferă pe Labiș – prietenul de crâșme ieftine – și pe Adrian Păunescu. Dar cele mai dragi îi sunt poeziile populare și baladele haiducești, care se cântă, prin pădure, călare, sau pe tăpșan, cu vitele. Înainte să ridicăm cortina, aș dori să subliniez că, pe măsura și pe măsurile acestui interviu, am conceput un costum de piesă de teatru, cu întreaga brodeală de didascalii – care nu pot, în mod evident, substitui savoarea unui povestitor din stirpea lui Creangă. „Țărănește” este un cuvânt generic – adună, în bătătura sa: candoarea, sinceritatea, uimirea, credința, simplitatea, smerenia, modestia, bunul-simț, naivitatea. „Moromețește” – venit pe filiera Preda și prelucrat de Pruteanu – se regăsește o singură dată în text. De altfel, așa cum am aflat de ce domnul Tudor din Vladimiri a fost jucat de moldoveanul Emanoil Petruț și nu de olteanul Papil Panduru (delicios episod, pe care, însă, nu am dezlegarea să-l evoc în această lucrare), poate ne va povesti maestrul și cum Moromeții – din punctul de vedere al celui care a consemnat acest interviu – a fost o peliculă eșuată, începând cu nedistribuirea maestrului în rolul lui Ilie Moromete.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 35

Căpitan de oaste în Mihai Viteazul (r. Sergiu Nicolaescu), 1970

N

emernică, nemeritată vară. Timp în care, singur cu propriul eșec, am vrut să văd, pentru ultima dată, Bucureștii. Singur, pentru ultima dată. Iată, vă scriu, neavând puterea – sau lașitatea? – de a mă desprinde, pur și simplu, de cuvânt și de oameni. Ce nărav ne mai e și viața!

Ştefan Paraschiv: Domnule Panduru, aţi încetat vreodată să fiţi pandur? Sau, mai degrabă, haiduc?

–, directorul mare m-a invitat la el la şcoala şi m-a luat acolo şi m-a salvat... Mi-a salvat viaţa...

Papil Panduru (râde): Da, da, da, da... Da, păi, condiţiile pe care le aveam în satul în care m-am născut mă determinau să mă comport ca unul, mai ales că am avut cai mulţi şi frumoşi, foarte frumoşi. Tata, tatăl meu, era factor poştal – aşa l-a găsit comunismul. Sunt dintr-un sat de moșneni. Acolo, fiecare familie avea, de pe vremea dacilor – poate de mai târziu –, o curea de pământ, dintr-o culme în alta. Şi se uneau băiatul cu fata, fiecare cu o fâşie de pământ, de la Strehaia până la Ohaba – că era acolo o comună, Ohaba – şi ăla era pământul lor: nişte bucăţele pe care le munceau şi trăiau din alea; aveau şi vite... A venit comunismul, i-a făcut şi pe părinţii mei „chiaburi” – cu aşa pământ puţin –, fapt pentru care eu n-am putut să fac şcoală la români. În peregrinările mele prin București, după ce am ajuns aici, am dat de o şcoală, în Dudeşti-Cioplea, care era condusă de un vajnic evreu. (De doi evrei – şi directorul general, şi directorul adjunct erau evrei – şi majoritatea copiilor din şcoală erau evrei.) Dând de mine la poarta şcolii şi aflând că mă numesc Papil – probabil, a crezut că sunt fiu de evreu sau nu ştiu de ce

Dar (urmează o pauză în care sunt chemate la apel toate amintirile), eu ar trebui să încep o poveste a vieţii mele chiar de când m-am născut. În noaptea în care mam nascut, 13 octombrie, au născut şi alte două surori de-ale mamei, deci suntem trei veri născuţi în aceeaşi noapte: eu, un băiat, Ion, şi o fată, Vergina, care a murit. Eram născuţi în aceeaşi noapte – e un fenomen.

Când s-a făcut ziuă, tata s-a uitat în calendar şi a văzut: Sfântul Papil – şi mi-a pus numele Papil. Eh, în viaţa mea, toată lumea m-a întrebat ce-i aia, de unde vine şi de ce şi nu ştiu cum şi cutare şi cutare şi ca să le explici că e un sfânt... De, mă rog! Eh, datorită acestui sfânt, m-a ajutat Dumnezeu. De asemenea, (cu sinceritate ţărănească:) cred că Dumnezeu l-a îndemnat pe tata să se uite în calendar, că, altfel, cum îi venea lui prin cap să se uite în calendar? Datorită numelui, de exemplu, am scăpat de armată. Eram student la teatru – am intrat greu la teatru, (oftează) la facultate... – şi, după ce am împlinit 26 de ani – dată la care se dădeau livretele militare –, m-am dus la comisariatul militar şi le-am spus situaţia mea, că sunt student şi m-au trimis, mai departe, la un general (joacă dialogul): „Ce-i, mă, cu tine?”/ Zic: „Am şi eu nişte ani şi aş vrea…”/ „Ce vrei?

Livret? Când te-ai născut? Unde te-ai născut?”/ Dă dispoziţie la o secretară: „Fă-mi legătura cu Strehaia” – (râde) acolo aveam comisariatul militar. „Bă, uite, băiatul ăsta a venit să-i dau livretul. De ce n-a făcut armata?”/ Ăla caută şi zice: „Păi, scrie ‹‹Decedat la vârsta de 6 luni››.” – spune funcţionarul de acolo./ „Pe dracu’ – zice – decedat pe dracu’, trăieşte şi trebuie să-i dau livret, tâmpiţilor! Pa!”/ (râde) A, eram pregătit cu acte, cu poze, cu tot; în 20 de minute mi-a dat livretul şi am plecat. Dar, înainte, zice: „De ce n-ai venit, mă, să spui când trebuia să spui?”/ „Păi, ştiţi... Cine se duce în gura lupului de bunăvoie?” (râde)/ „A, noi suntem lupul?!”/ „Mă iertaţi, domnule general, da’... aşa se spune în popor!”. În sfârşit... Eh, ăla a fost un ajutor din partea lui Dumnezeu, că am scăpat de armată. N-am făcut armata. N-am făcut armata nicio zi, niciun ceas. Ce se întâmplase? Un funcţionar de la primăria comunei, când a venit o citaţie de la comisariatul militar din Strehaia, a citit, în loc de Papil, Copil. Şi, pentru că, în urmă cu un an, dăduse răspuns unei alte citaţii, despre un alt frate al meu, născut în ’33, dar care murise la opt luni, a crezut că și citaţia asta se referă la una şi aceeaşi persoană, adică acel frate. Funcţionarul a scris, deci, că am fost copil când am murit.

Mai târziu, am avut ajutor din partea lui Dumnezeu cu şcoala, cu directorul şcolii, care m-a luat drept evreu; (uşor vinovat de un aşa noroc:) probabil, probabil, nu ştiu... „Te duci, îl iei pe taică-tu, îl duci la primărie, la

Dunois în Sfânta Ioana de George Bernard Shaw, prima piesă după absolvire; Teatrul Naţional din Timişoara, martie 1962

36 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Sfatul Popular, face o cerere că te dezmoşteneşte pentru că ai plecat de acasă, iei adeverinţă că eşti dezmoştenit şi vii la mine.” – mi-a zis directorul „Şcolii Medii Tehnice de Mecanică numărul 1”, din Dudeşti-Cioplea. M-am dus la şcoală, mi-a dat banul, m-am dus la gară, am luat trenul dimineaţa, m-am dus acasă, am luat adeverinţa, am venit agale la şcoală şi mi-a dat camin, şi mi-a dat şcoală. (Aceeaşi sinceritate ţărănească:) Am facut şi eu şcoală... Şi cu adeverinţa de la şcoala aia am dat examen la Institutul de Teatru. Eu nu recitasem în viaţa mea şi nu ştiam să recit şi mi-era jenă să întreb pe cineva: „Dom’le, cum se recită o poezie?”. Pentru că Labiş, cu care am fost prieten, mi-a făcut cadou cartea lui, Moartea caprioarei, am avut ce să recit. Ş.P.: Unde l-aţi întâlnit?

P.P. (ca o banalitate): A, la Cişmigiu, lângă Teatrul “Bulandra”. Era o cârciumă în colţ, acolo ne întâlneam noi (râde). Eu nu beam că n-aveam bani – o duceam prost... Am mâncat pe blat la cantină toată studenţia. Ş.P.: Sunteţi tare sensibil, domnule Panduru (zâmbeşte)! De vină este dorul de Gorjul copilăriei, bag de seamă. Chiar aşa, ce e dorul pentru dumneavoastră?

P.P.: Dorul? (Pauză, apoi un oftat lung:) Ăsta e un of al meu, o rană adâncă de tot! (Vinovat, parcă:) Eu am gândul copilăriei toată ziuă; în fiecare zi mă condamn

că am plecat, dar n-aveam ce face. Trebuia să plec în lume, să-mi găsesc rost, trebuia... Acum mi-e dor, mi-e dor... M-aș duce, aș sta numai acolo. Viața asta te pune în niște situații... Te încătușează! (Țărănește:) De exemplu, florile astea (prezintă, cu gest larg, un colț al terasei) – fără mine mor! Câinii – fără mine mor! Viața sufletelor din jurul meu... În sfârșit! Și mi-e dor de copilărie și mi-e dor de locurile unde mă jucam... Eh, mă jucam... Nu mă jucam, ca n-aveam cu ce să mă joc.

Aveam o vecină, o fetiță; ne „jucam” în țărână, în drum... Ș.P.: La Buftea, la filmări, v-ați mai potolit dorul prin călărit?

P.P.: Da, da, da, mă duceam cu drag, numai că, vezi, fiind foarte sărac și neavând cu ce, trebuia să mă duc și eu, dimineața, cu câteva bucățele de zahăr, pentru caii pe care îi călăream. N-aveam să cumpăr zahăr, să le duc. Ei, și acum îmi pare rău! Apucam să le duc doar câte o bucățică de pâine. Unui animal precum calul, trebuie să-i dai ceva, mai ales după ce îți face un serviciu, după ce aleargă cu tine în spinare. Când oprești, trebuie să-i dai ceva, trebuie să-i mulțumești, să-i dai ceva să-i facă plăcere; și ce să-i dai? Ceva de mâncare... Și caii de acasă, ai lui tata – și de ăia îmi pare rău. Mă gândesc... Veneam odată spre casă, începuse o

În Întoarcerea din iad (r. Nicolae Mărgineanu), 1983

20 de ani de la absolvirea Institutului: Ion Martin, Julieta Strâmbeanu, Marin Moraru, Angela Berezniteni, Ion Abrudan, Gheorghe Dinică, Petrică Dinuliu, Dina Cocea, Papil Panduru, Grigore Nagacevski, Nicolae Nicolae; Bucureşti, iunie 1981

furtună, o furtună groaznică, și eram cu o iapă foarte frumoasă, pe care o cumpărase tata. Se numea Jert. Era atât de frumoasă, de înaltă, și veneam cu ea când a început să se întunece și să tune și să trăsnească.

Trecând pe o potecă, printre niște salcâmi, coborând un deal, spre casă, a trăsnit lanțul iepii, care s-a făcut în trei, de la mâna mea, până la gura calului. (Țărănește:) Deci, am scăpat de un trăsnet, eu am scăpat de un trăsnet! A fost atât de puternic trăsnetul, încât fierul a plesnit, a crăpat, s-a rupt. Și acolo am avut un sprijin de la Dumnezeu, m-a ajutat Dumnezeu să trăiesc. Ș.P.: Spuneți și dumneavoastră cum este, pentru oameni, pasiunea cailor? Poate o împlinire a patimii pentru libertate, deci o eliberare!

P.P.: Pasiunea ar trebui să ne fie mare de tot... Ar trebui, dar omul, cum e impertinent în viață, în societate, așa e și în relația cu ei! Sunt oameni care nu iubesc animalele, dimpotrivă! Acum am văzut un reportaj la televizor, înainte de a coborî să te iau: pe 15 decembrie ’89, Ceaușescu a făcut cea mai cumplită vânătoare: a împușcat 80 de mistreți! Povestește băiatul ăsta, Cioroianu – care zice că „istoria e cea mai frumoasă poveste” –, că Ceauseșcu împușca și căprioare, chiar dacă aveau iezii lângă ele! Împușca și iedul! Era o fiară de om, un neinstruit, fără milă! Eu am pușcă și am fost pe munți, pe dealuri, peste tot. N-am împușcat o cioară, nu pot să iau sufletul niciunei vietăți. Nu pot, ce să fac? Ce să fac dacă nu pot? Și n-aș da voie nimanui să facă asta! Mie și de țânțari mi-e milă! Ș.P.: Calul nu trădează, maestre, spre deosebire de om. Oribil păcat!

P.P.: Nu, nu. E atât de recunoscător calul sau câinele! Sunt animale, prietenii oamenilor; nu trebuie să te porți urât cu ele, dimpotrivă. Dimpotrivă! Ele știu să te iubească, ele te simt!

(Compune secvenţele candid, restabilind mimetic scenografia şi gesturile:) Am găsit, într-o scorbură de

38 | Manifest Româneşte | 2014-2015

salcie, de ziua lui Eminescu, în anul 2000, un cocoloș de cățel. Abia îl născuse mamă-sa și, pesemne, proprietarul cățelei l-a luat de lângă cățea, l-a băgat într-o pungă de plastic, l-a băgat în servieta de pe umăr, a plecat pe malul Herăstrăului, l-a scos din servietă și la aruncat să-l înece. Eh, în aer, vântul a luat punga şi căţelul a căzut în mâl. O căţea neagră, vagaboandă, de pe mal, s-a dus, a luat căţelul în gură şi a venit cu el pe malul Herăstrăului. A căutat şi a găsit o salcie imensă, cu o scorbură mare, şi l-a aruncat acolo, şi, după aia, a plecat după vreo bucată de pâine, ceva. Eu am trecut pe acolo şi am auzit un scâncet şi m-am dus, m-am uitat şi era cocoloşul ăsta mititel, cu ochii crăpaţi – nu i se deschiseseră ochii –, şi l-am luat, l-am băgat la piept şi l-am adus acasă. L-am dus la operaţii, l-am operat de câteva ori. M-a costat foarte mult; dar, ce conta? În noaptea dinainte de a muri, a venit la patul meu, el a venit aici (forţează o întindere de braţ spre gleznă).

Stătea cu ochii deschişi – tot timpul, de fapt, pentru că el nu mai vedea, de vreo cinci ani – şi cu urechile ciulite. Urechea lui fusese cât unghia mea (înalță o falangă) şi coada lui, care acum era atât, fusese atat (îngustă măsură inițială, de aproape un antebraț). Era Akita – aşa se numea rasa – şi a venit la patul meu, m-a trezit, eu i-am spus: „Vino mai aproape, să te mângăi!” – dar n-a vrut. A venit să-mi spună că moare. S-a aşezat pe coapsă, pe partea stângă; s-a aşezat pe covor cu capul sub fotoliul meu pe care stau la televizor. L-am lăsat, l-am lăsat... (ţărănește:) că ştiam că nu am ce să-i mai fac. Şi, dimineaţă, la șapte, când m-am dat jos din pat, am păşit peste el, m-am dus în partea ai’laltă, am pus mâna pe el – era rece, era rece... Deci, venise să-mi spună că moare.

Ce fiinţă umană poate să aibă asemenea caldură sufletească? Ce se petrece, însă, în creierul omului, când scoate cuţitul şi îl bagă (forţează o întindere de braţ drept în vid)!? Unul şi-a omorât bunică, mamă, un frate şi un nepot, ieri – un dement! Cum să exprimi asemenea sentiment, să-l diseci, ce să-i faci? Asta este:

Cadâr (Ion Martin), Tache (Papil Panduru) şi Ianke (Marin Moraru), în piesa lui Victor Ion Popa; IATC, Bucureşti, 1961

nu ştii ce să faci! Te uiţi la cer – la ceea ce numim noi cer; nu e cer! e vazduh, e hău, e infinit! –... Noaptea stau aici şi mă uit la stele... Eminescu spunea: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.” – păi, cine poate diseca aceste versuri? Cine se poate gândi cu adevărat la ele? Ş.P.: Cu ce răsplată aţi răspuns ticăloşiilor din viaţa dumneavoastră?

P.P.: Când mi-am dat seama că cineva era ticalos, lam iertat. Şi n-au fost puţini din ăştia în jurul meu. Mau urât unii cascadori, unii actori... M-au urât, pentru că mă iubea Nicolaescu, dar eu n-aveam discuţii cu Nicolaescu despre ei. Nu îndrazneam niciodată, la filmări, să-i spun „dumneata”. Era „dumneavoastră”. Era – nu pot să spun „Dumnezeul” meu, că era şi el om – şeful meu; avea atât drag să-şi facă meseria, cu actorii, cu toată echipa. Şi el m-a distribuit în Mezea din… Ş.P.: Mircea!

P.P.: Mircea cel Bătrân! Sigur că el, jucând Mircea cel Bătrân, m-a lucrat. Fosta lui nevastă – care se numea Gabi Bubă şi a făcut costumele pentru film –, după ce mi-a făcut proba costumului şi m-a văzut, s-a dus la Sergiu şi i-a spus: „Sergiu, Sergiu, uite: Panduru seamănă cu Mircea cel Bătrân; tu nu!” Şi, din clipa aia, (oftează:) nu m-a mai avut, ca pe alţii, la inimă... Ş.P.: Oamenii uită des, prea des, că sunt şi trebuie să fie oameni. Povestiţi-ne despre educaţia sănătoasă a ţăranului român, despre fiinţa şi credinţa lui.

P.P.: A, el n-are decât casa lui, curtea lui, lumânarea lui, gazul lui, care arde în lampă, şi vitele lui (să fie îngrijite, să fie mâncate, să aibă apă), copiii lui, nevasta lui – să nu se atingă nimeni de nevasta lui! – şi credinţa în Dumnezeu. Credinţa îl ţine, pentru că are şi trimitere către Dumnezeu (că îl şi înjură sau înjură de Dumnezei, înjură de Paşti, înjură de Cristoşi, înjură de orişice...) dar, credinţa lui e la Dumnezeu şi Dumnezeu nu e aşa (vântură palma), să pună mâna în capul fiecărui copil –

cum zic proştii. Nu, dom’le! (Forte:) Dumnezeu este Dumnezeu, are armatele Lui de îngeri, de păzitori; nu Îl amesteci cu măruntaiele. Păi, Universul e de milioane de ani. Cum să zici tu, preot al ţării, care ţi se spune „Preafericit”, că nu o să mai existe întuneric!? Când nu o să mai existe întuneric, n-o să mai existe nici soare, nu?

Dar nu e numai un soare în universul ăsta! Fiecare stea e un soare! Totul e condus de Dumnezeu! Să vii şi să spui: „Îl cunosc pe Dumnezeu, Dumnezeu stă acolo sau acolo”? Nu, Dumnezeu nu stă undeva, unde să ştii tu, om, pământean, care treci pe aici o perioadă de timp.

Te-ai născut, treci pe aici şi rămâne în urmă ce-ai găsit – dar, nu le poţi judeca tu. Ţăranul nu judecă aşa. Ţăranul crede în aer, crede în apă, crede în munţi, crede în păduri, crede în animale. Crede! Noi nu mai credem. Noi am devenit fiare. Ş.P.: Vreau, neapărat, să ne povestiţi episodul de la gara din Strehaia, cu opincile...

P.P.: Da (râde)! Ş.P.: Asta ca să arătaţi modestia şi bunul-simţ al ţăranilor, să-l opuneţi mitocăniei ce ne sufocă!

P.P.: Da, păi, atât de mult bun-simţ aveam, că se plângea bunicul meu, când mă lua cu el la pădure, la lemne sau la muncile câmpului. Mie mi-erau dragi animalele, boii noştri îmi erau dragi şi eram uimit de ce-i în jurul meu, de ce descopăr, de ce constat şi nu prea vorbeam cu el. Şi, într-o zi, îi spune mamei: „Mariţă, tare mi-e drag copilul ăsta, Ionel – adică fratemiu –, dar ăsta mare nu scoate o vorbă toată ziua! Ăl’ mic mă întreabă: ‹‹Tată, asta ce e? Aia ce e? Aia cum e?››; ăsta mare-i mut (râde), e mut!”. Şi, când am plecat cu tata (Mergeam vreo opt kilometri de acasa pana la Strehaia, deci urcam un deal, coboram dealul, ne duceam într-o vale, urcam alt deal, mergeam şi ajungeam la Strehaia. Când veneam acasă, invers – naveam niciun mijloc de locomoţie, mergeam pe jos.

Acum, mă acuz că nu-i duceam lui tata o sticlă de bere sau un mic – îi plăceau micii. Nu-i duceam nimic. În

2014-2015 | Manifest Româneşte | 39

primul rând, pentru că n-aveam bani, n-aveam cu ce să cumpăr. În al doilea rând, era greu de dus opt kilometri, chiar şi un gram, în spatele unui om. Ce să fac? M-o iarta Dumnezeu...), îmi pregătisem şi eu lucrurile cu care mergeam, adică am spălat pantalonii sau izmana sau ce aveam, mi-am făcut opinci. Eu mi leam făcut: eu mi le-am tăiat, am ras părul de pe opincă, mi-am făcut găuri cu poticala, ca să intre nojiţele. Miam pus ciorapii curaţi, făcuţi de mama la andrele. Şi, la haltă, la Strehaia, era beton pe jos şi eu, când am călcat pe betonul ăla, nu ştiam: să calc, să nu calc, că toată lumea călca! Am mers şi eu, până lângă şina de tren, şi mă tot uitam în stânga, în dreapta, sus, jos, la oameni, la cum sunt îmbrăcaţi, la comportamentul lor. Şi îl intreb pe tata, zic (joacă dialogul): „Tată, pe unde vine trenul?”/ „Uite, bă, pe colo, nărodule. Nu vezi şinele de tren?!” – nu le văzusem. Se aude trenul şi vine trenul şi opreşte. „Hai, vino-ncoa!” – eu, între timp, eram cu gândul la: „Cum să mă sui eu cu opincile pline de nămol în tren?!”. Fuseseră noi, eu le-am murdărit dimineaţă, pe drum. M-am desfăcut la nojiţe, am lăsat opincile acolo, m-am suit în tren după tata, a plecat trenul, mă uitam şi eu pe geam şi, mai spre Bucuresti, aşa, zice: „Bă, nărodule, da’ unde-ţi sunt opincile?”/ „Păi, le lăsai în gară.”/ „Păi, de ce?”/ „Ca să nu murdăresc pe aici, aşa crezui că…”/ „Păi, mai văzuşi tu pe cineva că-şi lăsă

încălţările acolo?”/ „Păi nu, dar dacă nu ştiui, le lăsai...” (râde).

Dar câte poveşti din astea mai am! Aveam un câine atât de frumos, atât de frumos, negru, superb şi tot timpul i-am rugat pe vecini, cât lipsesc eu, să-i dea de mâncare. Vecinul pe care îl rugasem a plecat la Strehaia şi câinele s-a dus după el. De dorul meu, s-a dus după el, pentru că ştia unde pleacă! Şi a venit trenul de Bucureşti şi l-a luat pe vecinul meu şi câinele a alergat după tren până a murit. A murit alergând... Sau alt caine, care m-a aşteptat doi ani de zile. Când m-am întors acasă, nu demult, nu l-am mai găsit şi mi-a spus vecina, zice: „Naşule, ştii ce s-a întâmplat cu căţelul?”/ „Ce s-a întâmplat?” – după aia am aflat că nu prea i-a dat de mâncare. „A zăcut, a zăcut, v-a aşteptat, v-a aşteptat şi, când n-a mai putut, s-a ridicat şi a plecat pe şosea, în direcţia în care aţi plecat dumneavoastră. A mers două zile şi, după doi kilometri, a luat-o la stânga, pe un drum, spre un râu – avem un râuşor acolo – şi, în iarbă, acolo, s-a culcat şi a murit. Şi ăştia l-au aruncat în apă, hrană la peşti.”. Deci, animalul ăla m-a aşteptat doi ani de zile! Să apară vocea mea acolo, să apar eu, să-l mângăi eu, să-i dau ceva, că-i aduceam, de fiecare dată, şi mâncare. (Privind departe:) Da, tată... Ş.P.: Cum era perceput, de către ţărani, în Oltenia, războiul? Urgia?

P.P.: Războiul? Era jale, le era frică oamenilor. Dar, urgia a venit după, când au început să fie ridicaţi oamenii, noaptea, cu maşinile Securităţii. Din cauza asta, tata mă lua cu el – veneau cu mașinile Securității, să-l aresteze – şi ne culcam în frunze, în pădure. Ăia o întrebau pe mama: „Unde e banditul?” – tata era un „bandit”, „chiaburii” de-acolo erau „bandiţi”./ „N-a venit de la serviciu, cine ştie ce s-o fi întâmplat?!” – şi mamei îi dadeau lacrimile şi plângea... Ştia. „Dar băiatul ăl mare unde e?”/ „Băiatul ăl mare plecă şi el după oi, că nu mai veniră oile de pe câmp”. Eh (cu amărăciune:), și-au început să-i ridice. L-au luat pe cutare, l-au luat pe cutare, l-au luat pe cutare... Ş.P.: Țăranii îl apreciau pe Mareșalul Antonescu?

P.P.: Pe Antonescu? Dom’le, perioada lui Antonescu și a Regelui Mihai – şi a Monarhiei, în general – a fost, pentru țărani, mană cerească. Mană cerească! Ei nu știau amănunte despre faptul că Hitler l-a chemat la el pe Antonescu și s-au înțeles. N-aveau treabă cu ei. Își făceau produsele, le vindeau ca să trăiască, se hrăneau din ele. Păi, când a venit comunismul, eu – un chiștoc de om (ridică palma puțin deasupra solului) – trebuia să muncesc, să snopesc, ca toamna să aibă tata ce culege, să se ducă la gară și să dea rușilor. Or, ăia luau boii noștri, vacile noastre, mieii, oile noastre – toate animalele noastre și

În Chitara mincinoasă

40 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Împreună cu familia, în satul natal

se duceau la ORACA, așa se numea, ca să plece la ruși. Și, acum, vor să refacă Uniunea Sovietică… Auzi, vor să refacă Uniunea Sovietică, dom’le! Nu se poate, dom’le, să gândești așa și să omori trei sute de oameni dintr-un foc – ce s-a întâmplat în Ucraina... Ş.P.: Sunteţi de acord că, după ’44 şi ’89, s-au revărsat peste noi două valuri de mizerie?

P.P. (moromeţeşte:) Păi, da... Păi, da, pentru că s-a schimbat climatul. De aia, după Bătălia din ’89, trebuia să-l rechemăm pe rege pe tronul lui – că am fost regat, am avut un rege, am avut o dinastie regală. Dar, nu o mai avem; avem niște haimanale, avem niște derbedei care ne conduc, avem niște hoți!

Hoți, hoți, hoți! Toți se gândesc numai la furt. Or regele, tatăl, bunicul regelui și-au adus din Germania de toate, ca să aibă și țara asta. Ei și-au adus averi și bani, ca să cumpere. Și Peleșul, și Pelișorul, și tot ce-i făcut de regi au fost făcute cu banii lor. Trebuia să refacem Regatul, să fie mai bine, dar dacă ne amestecăm cu „dudași” dintr-ăștia… Radu Duda a jucat cu mine când era copil, la Iași. A fost băiatul meu într-o piesă a lui Shakespeare, Povestea unei nopți de iarnă. Mamilius se numea. Și, la o întâlnire cu el și cu Margareta, în fața Cătălinei, eu i-am spus: „Radule, eu nu pot să-ți spun ‹‹Prințe››, nu pot!” – mamă, n-a zis nimic, dar m-a lucrat, gata: pe mine nu mă mai invită la recepții. Dar pe Cătălina o invită (râde)!

avut o școală de teatru – e adevărat, copie după Stanislavski, pentru că rușii s-au aplecat asupra acestei meserii și au depistat care este sentimentul, de unde pornește.

Ş.P.: Atunci, pare-mi-se că n-a învățat prea multe!

Cum vedeți lupta dintre talent și tupeu, provocată și încurajată de niște directori de teatre – de instituții, în general – incompetenți și de niște regizori fără har, care au parvenit fără carte?

Cei care au avut talent, au rămas. I-am cunoscut pe bătrâni, am jucat alături de ei: Calboreanu, Finteșteanu, Giugaru, Birlic, toți cei mari. Vai, ce actori mari am avut! După ei, a venit pleiada lui Cozorici, a lui Rauțchi și a venit și nemernicul de Rebengiuc printre ei. Îi spun nemernic pentru că ăsta se baza pe socră-su – tatăl Marianei Mihuț, care era general de securitate – și își permitea să spună bancuri. Bancuri față de mine, față de ăla, de celălalt, dar, dacă îl ascultai, a doua zi te lua Securitatea pe tine la rost, că „De ce ai ascultat?”.

Nemernic, deci, pentru că te provoca! Și-acum, numai laude pe capul lui! Nu se poate! Dar, colegi cu el au fost, cum spuneam, Cozorici, Rauțchi, Petruț – ultima mare pleiadă de după cei mari, de după titani. Cu-adevărat, au fost niște titani, dar, ce contează? (Teatral, mă fixează:) Ștefane, ce contează, raportat la imensitatea asta (cuprinde văzduhul într-o arcadă)?! Pe cine poate duce mintea la infinit? Ce contează, la scara istoriei, ce ai fost, că ai fost? Dacă te-a băgat sau nu lumea în seamă?

P.P.: Puiule, păi, dar n-avem decât din ăştia acum.

S-au dus marile pleiade ale scenei românești. Noi am

Ah, a fost mafie, e adevărat. Mafii, mafii, mafii au împănat arta (teatrul, cinematografia, totul). Să mai fi

Ş.P.: Doamna Buzoianu i-a fost profesoară?

P.P.: Da, da, i-a fost profesoară.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 41

Cloşca (Papil Panduru), Horea (Vasile Cosma), Crişan (Remus Mărgineanu) în Procesul Horea de Al. Voitinovici; Teatrul Naţional din Craiova, 1967/ Înaintea defilării de 1 mai 1959 (ultimul din dreapta)/ În Şcoala Calomniei, la IATC/ repetiţii la Teatrul Mic, anii ’90

scăpat câte unul – ca Amza, deși era peltic la început – sau altul. Dar, e drept, mulți din această pleiadă a artei s-au dus și din cauza băuturii. Eu am fost coleg de cameră patru ani de zile cu Gigi Dinică. Îl știam de atunci – cine e și ce face și de ce. Suferea... Era imens – îl respectam, cu toate că îmi spuneau unii că aș fi fost și eu imens: „Ai fost mai bun decât Dinică, ai fost mai bun decât Rebengiuc, ai fost mai bun...”. Da, dar eu am venit greu în această lume. Mi-au dat coate în burtă (imită), înainte de a intra în cadru – poftim, domnul Albulescu! Cotul, hâc! și intră el așa (aruncând pieptul în față) și Sergiu zice: „Stai așa, unde-i Panduru?”/ (Îngroșat:) „Ei, Sergiule, dacă-mi aduci actori din provincie! S-a împiedicat, uite-l pe jos!”

Se duce Emanoil Petruț la Dinu Cocea și-i spune: „Dinu, e a treia oară când ăla... Cine-i băiatul ăla? Dă-l în pizda mă-sii, la câțiva kilometri mai încolo, măcar!” – și m-a dus la trei kilometri și, când a zis Cocea: „Motor!”, eu am fost, în 5 secunde, lângă el. „Bă, de unde-i ăsta? De unde a venit? Ce caută aici? Ne învață pe noi?!” – deci, mă îndepărtau! Au fost regizori, ca Tudor Mărăscu, care, atunci când mi-au văzut scris numele de către asistenții de regie, pentru propuneri, m-au șters cu mâna lor: „Fără ăsta!”/ „Stați, domnu’ Cutare, că n-are cine să ne facă șarja aia!”/ „Hai, mă, și pentru aia găsim noi altceva... Ocolim din viteză!”. Eh, așa mi s-a întâmplat. Acum, ce să mai fac, ce mai pot schimba?! Ş.P.: Îmi spuneați că știți peste 80 000 de versuri...

P.P. (cu amărăciune:) Da... Ş.P.: ... și că de ziua lui Alecsandri ați simtit nevoia să-i rostiți din poezii...

P.P. (același joc:) N-am avut unde și cum, nu mă bagă nimeni în seamă. Țin minte cum, odată, am spus mai multe, când ne-au dus într-o deplasare, un turneu, la Tulcea și în Deltă. (Am luat și fetița cu mine, pe Velica, și era să-mi omor fetița! Pe vasul ăla nu mai fusese nimeni de hăt și erau milioane de țânțari! Am făcut ce-am putut în camera unde trebuia să stau eu cu Velica, am zis „Hai să-i stârpesc!” și bine că găsisem niște spray-uri. S-a aerisit și ne-am culcat acolo, în sfârșit.) În turneu, acolo, erau Leopoldina Bălănuța și Mitică Popescu, soția și soțul. Și ăsta, Mitică, era și este de o răutate cumplită și o bobinà și pe ea în ale răutății.

Când am început să spun versuri populare, ăia au rămas așa (împietrește) și Leopoldina, căreia îi plăcea și ei să recite: „Papil, mai știi?”/ „Mai știu!”/ „Ia mai spune!” și n-au avut niciun efect! Poeziile pe care le-am spus n-au avut niciun efect artistic asupra celorlalți mitocani. (Țărănește:) Păi, cum să ții la ei, mă, cum să-i iubești?

Cum să nu-i înjuri pe unii și după moarte, mă?! Și cu căcănarul ăsta de Mitică – de m-a urât toată viața – cum

42 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Mărin Căprioru în Eroi au fost (r. Doru Năstase), 1976/ În Ciorap de piele (r. Sergiu Nicolaescu), 1968/ În Dacii (r. Sergiu Nicolaescu), 1966 – dreapta/ În Atkins (r. Helge Trimpert), 1985 – centru

să fii de acord, cum să ții la el, cum să îl saluți cu respect?! Și eu, pentru că am fost cinstit, n-am avut succes nicăieri, decât ici-colea.

Am avut, de exemplu, la Strehaia, unde fusesem invitat pentru că sunt de lângă Strehaia și pentru că şeful de la Craiova al Ortodoxiei era văr de-al meu, băiatul fratelui lui tata. L-a omorât Preafericitul. L-au luat de la Craiova și l-au dus la Slobozia și, acolo, a făcut o mănăstire și, după ce a făcut mănăstirea, l-au omorât, Ștefane, (aparte:) l-au omorât! Și el m-a invitat la Strehaia și am spus acolo două poezii, dintre care una de-a mea. Ş.P.: Ne spuneți o poezie de-a dumneavoastră? Vă invit la microfon!

P.P. (după o scotocire în lada de zestre, fără cusur:) Nu plânge, mamă,/ Că mă duc în codru, să mă fac haiduc,/ Şi nu jeli c-ai să rămâi/ Fără născutul cel dintâi!/ Și lasă-ți mânioasa gură/ Să-și verse neîmpăcata ură/ Asupra turcilor haini,/ Care mă alungă prin străini!/ O, nu plânge, că de-acum/ O să pornesc la lungul drum,/ Să înfrunt dușmanii fără număr./ Sclipește flinta mea pe umăr!/ Dă-mi binecuvântarea, mamă;/ Ascultă, ascultă frații cum mă cheamă;/ Am să mă bat cu turcul rău/ De dragul lor, al fraților, de dragul tău./ Doar soarta va să hotărască/ Cine-i vrednic să trăiască!/ Și, în sarbătoreasca zi,/ Când peste sat vei auzi/ Șuier de gloanțe și flăcăii vor răsări/ Din praful căii,/ Ai să-i întrebi, ieșind în prag:/ „Unde e feciorul meu cel drag?”/ Ei au să spună:/ „L-am văzut/ Străpuns de glonț cum a căzut!”/ Vestea e a morții mele, mamă,/ Tu nu jeli și nu lua seamă,/ Că au fost să spună în sat:/ „Pământu-ntreg l-a vânturat,/ Nimic nu s-a ales dintr-ânsul!”/ Tu, mamă, stăvilește-ți plânsul/ Și mergi cu inima de piatră/ Șiadună-n jurul tău, la vatră,/ Pe frații mei mai mici, să stie/ De ce m-am dus la haiducie,/ Că n-am vrut sufletul să-l spurc/ Și capul să mi-l plec la turc!/ Că n-am putut ca să văd/ Atâta jale și prăpăd,/ Ca moartea să țină minte/ Și pe-alți morți fără morminte. Ş.P. (mișcat, după atare pauză:) Mai aveţi speranţă?

P.P. (cu privirea și mintea departe:) Nu mai am nimic... Ş.P.: Nici credinţă?

P.P.: Credință, da. Da’, ce să sper? Să sper că, poate, mai ajung, în vara asta, la casa părinților mei. De fapt, nu sțiu să sper. (Țărănește:) Atât îmi doresc. În rest... nam speranțe în nimic. În nimic....

Cum să am? Să-ți povestesc: am facut și eu un film la un băiat basarabean. Îi era jenă să vină la mine și s-a dus la un coleg și i-a spus că m-ar vrea într-un rol, întrun scenariu pentru examen, și colegul meu a venit la mine, în cabină – avusesem spectacol – și zice: „Papil, îți

2014-2015 | Manifest Româneşte | 43

propun o chestie: e un sărman regizor – ar vrea să joci într-un filmuleț de-al lui, pentru examen.”/ „Ioane, nu.

Am jucat la Mungiu, la Cărmăzan, la ăla, la ăla, la ăla...

După ce au ajuns mari, m-au uitat.”/ „Papil, n-are bani și nu poate să...”/ „Bine, mă, unde e?”. Și vine cu el, mi-l prezintă, am acceptat să-i fac un rol. Rolul era al unui bătrân, care avea o garsonieră – o cameră a lui, într-un pod al unui bloc –, pătuțul lui. Și vine fii-su la el, să-l ia de-acolo, ca să-i vândă garsoniera sau să o închirieze, să facă rost de bani și pe el să-l ia, să-l ducă la azil. Să-l omoare! Și bătrânul zice: „Puiule, lasă-mă până mor și, după aia..., dar nu ma luă, că mă simt bine aici. Dacă mă iei, mă omori!”. I-am spus o poveste cu tatăl meu și nu a acceptat să o bage în film. Când i-am zis să-l iau aici, tata mi-a spus: „Mă, tată, nu plec de acasă, că, dacă mie îmi schimbi poziția patului în camera în care dorm de o viață, eu mor; nu mai e patul meu, nu mai e casa mea, așa că lasa-mă aici.”. Am vrut să bag chestia asta în film, dar n-a vrut regizorașul. La filmare – discuția cu “băiatul meu” –, la sfârșit, Dumnezeu mi-a adus un sentiment, pe care nu l-au acceptat: mi-au dat lacrimile și am început să plâng în rol și el: „Pauză! Domnu’ Panduru, nu cu plâns, nu cu lacrimi!”/ „Băi, asta nu e de la mine. Sentimentul ăsta mi l-a dat Dumnezeu, pentru că este inuman ce faceți voi și lumea care o să vadă

Viorel Comănici, Sergiu Nicolaescu, Papil Panduru, la premiera de gală a primului film post-decembrist al regizorului: Începutul Adevărului, Cinema Patria, februarie 1994

44 | Manifest Româneşte | 2014-2015

filmul ăsta o să își dea seama că voi procedați greșit cu bătrânii: îi scoateți din casele lor și îi duceți să-i omorâți!

Nu mai faceți asta! Eu asta incerc să te conving de la început, de când ne-am apucat de filmare. Dacă tu nu înțelegi... Uite, Dumnezeu mi-a dat lacrimi și eu ce să fac?! Șterge materialul, șterge-l! Consideră că n-am jucat, ia pe altcineva! Ia-l pe Rebengiuc! Ce să-ți fac?”. A, apropo. Animalul ăsta, de câte ori mă vede, dom’le, se enervează îngrozitor: „Cine e ăla Panduru, dom’le? Ce e?”. Du-te, mă, în pizda mă-tii! A venit la o ședință la Teatrul Mic și i-am zis, prietenește, „moșule”. „Aoleu!” – dar nu numai el, tot teatrul! Cum îmi „permit” eu să-i spun domniei sale „moșule”?! Îmi permit! E de-o seamă cu mine, a trecut de 80 ani, pe care eu îi fac la toamnă.

Eu cunosc toate muncile agricole, la perfecție, am trecut prin toate. Când tata strângea băieții la coasă, eram mic, dar eram primul acolo, îmi plăcea să muncesc! Lui i-au plăcut intrigile! Ş.P.: Ce e iubirea pentru actorul şi omul Papil Panduru?

P.P.: Iubirea? Eh, e un sentiment care a fost prezent în viața mea. Am iubit oamenii. Am iubit de la câini la cai, de la păsari la pești. Îi urasc îngrozitor pe criminalii ăștia care omoară animalele, care se distrează vânând căprioarele... Eu, când am recitat Moartea căprioarei în fața comisiei – că te-ntorc la început –, mă pregătisem o vară întreagă! Am vrut să simt – nu să spun –, să simt eu ce simte cel ce zice: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri.” Mă duceam pe malul gârlei, în spatele Casei Scânteii, mă dezbrăcam în pielea goală și stăteam toată ziua sub soare. Fără picătură de apă în gură, fără mâncare, fără nimic, ca să simt ce îmi dă Dumnezeu prin razele soarelui. Și cu starea asta am mers la admitere, la Institut. A venit momentul să recit, am recitat și, la sfârsit, le-a plăcut! În spatele meu, Dem Loghin se întoarce spre Costache Antoniu, decanul facultății: „Costache, ce facem, mă, cu țăranul ăsta?” – și doamna Dina Cocea zice: „Dem, nu te îngriji, pe țăranul ăsta îl iau eu.” Așa am ajuns la Institut. Bineînțeles, după aceea, vorbeau că eu i-aș fi pus trânta Dinei Cocea, care era ca o prințesă, ca o regină, care mi-a salvat viața. Apropo de Labiș. Datorită lui Cristi Vasilescu, am fost invitat la Ministerul Culturii, de ziua lui Labiș. A sărbatorit sora lui, care a auzit de mine, a auzit că am fost prieteni. Erau câțiva oameni și, lângă mine, era un nenorocit, un sifilitic. Strâmba din nas peacolo: „Ei, dom’le!”/ „Aoleu, păi, cu mine faci așa, mă?

Nu ți-e rușine, băi, moșule? Nu ți-e rușine, ce-i isteria asta? Îți sunt antipatic? Mă scol și plec, rămai tu, dobitocule!“ – și ăilalți mi-au zis: „Bravo, foarte bine!”.

N-am plecat, am mai stat. Cine? Ăștia să iubească femeile și poezia?! Ş.P.: Să vorbim dumneavoastră.

despre

niște

colegi

de-ai

P.P. (blazat sau ludic?) N-am despre cine... Ş.P.: Eu cred că dacă începeți să vorbiți despre Sergiu Nicolaescu, scriem o carte, nu un interviu!

Am auzit istoria că țiganca aia, care a rămas în urma lui, a stat luni de zile pe preșul de la intrarea în casă – el sărea peste ea, să intre sau să iasă –, până s-a enervat Sergiu și i-a zis: „Intră, în pizda mă-tii, în casă!”. Și a intrat țiganca și uite ce a făcut! După aia, descoperă Iolanda, soră-sa – pe care nu mi-a prezentat-o niciodată –, că în testamentul lui a scris să fie înmormântat, după toate regulile creștinești.

La Casa Armatei, unde l-au depus, am fost amenințat de unul, Vasile Popa – un nenorocit, pe care l-a luat Sergiu în filme și, acum, s-a înscris în rândul actorilor; noul director al cinematografiei, neștiind cine-i Vasile, l-a primit. Când am auzit că e închis în ladă, nu am vrut să urc și a apărut ăsta și zice: „Papil, ce

Ş.P.: Cum l-ați învățat pe Sergiu să călărească?

P.P. (râzând): I-am explicat care este relația dintre cal și om. Nu există iubire, nu există apropiere de cal, nu există nici acea relație. Dacă nu există dragoste, dacă nu te simte că-l iubești, că ții la el, că îți place, degeaba.

El simte, asemenea câinelui. O noapte întreagă am stat și l-am învățat ce înseamnă apropierea de cal. Ş.P.: Asta – înainte de Dacii?

P.P.: Da, căuta el distribuție pentru Dacii și m-a găsit pe stradă și m-a dus acasă la mamă-sa. Mamă-sii iam plăcut foarte tare. El voia să se promoveze și ca actor. Foarte bine, l-am ajutat, am stat lângă el. Numai că, atunci când trebuia să accentueze și să mă scoată și pe mine în evidență, i-a scos pe de-alde Găitan. A făcut case cu ei pe malul mării, cu șmecherii ăștia, cu

2014-2015 | Manifest Româneşte | 45

Primele cadre ale capodoperei cinematografice Mihai Viteazul. În stânga, regizorul Sergiu Nicolaescu în rolul domnului Ţării Româneşti.

P.P.: A, despre Sergiu, da! Am ținut la el foarte mult.

Am fost supărat - și sunt, încă, supărat –, pentru că nu a fost niciunul care să ia o atitudine împotriva chiar a gândului de a-l arde. De ce să-l arzi, dom’le?! Lui trebuia să i se ridice mausoleu! (Silabisit:) Mausoleu!

Păi, mai face cineva ce a făcut Sergiu? Mai găsești unul ca el? Uite, na, gata, s-a terminat. Să vedem ce o să facă alții. Se poate așa ceva?! Să nu ia nimeni atitudine? (Țărănește:) Să spui: „Stai, dom’le, puțin! Cum să-l ardem pe Sergiu, dom’le?”

faci? Nu te duci?”/ „Păi, dacă e închis în ladă...”/ „Păi, trebuia să îl închidem în ladă, dacă a cerut să fie ars”/ „Stai, mă... Cum, Vasile, cum să fie incinerat?!”/ „Nu te băga!” – se apropie de mine (face întocmai) și zice: „Ai înțeles? O pățești; dacă te bagi o pățești (imită scurgerea unui șiș de-a latul gâtului), gata, nu mai ești!”/ „Ce vorbești, dom’le, ce vorbești?”. Și, după aia, la o ședință, la niște alegeri, când l-au ales pe Laurențiu Damian director, fata lui Velniciuc a citit lista cu noii membri; la sfârșit: „A, și Vasile Popa.” – l-au adăugat în rândul actorilor pe Vasile Popa! Păi, să mă mai duc eu la ACIN? Nu mă mai duc, nu mai plătesc nici cotizație, nici nimic. Gata, s-a terminat! Uite cine rămâne în urma lui! Veneau unii la mine și mă rugau și mergeam la Sergiu și îi ziceam: „Sergiu, uite am un băiat pe care lam pus pe cal și vrea să fie lângă mine când fac...”/ „Bine, ia-l, dacă știe să călărească.”

securiștii ăștia. Ş.P.: Care securiști?

P.P.: Unul e Găitan, Vladimir Găitan. Știi cum neam cunoscut (râde)? Eram la Dragomiri, undeva în Moldova. Făceam un film, Cosmin, fiul zimbrului, cu Piersic, și, acolo, fiind un foarte bun călăreț, îi mai învățam pe ăia să încalece, să meargă cu calul. Și era o ciută, o caprioară imensă, cât o vacă, pe care tot am ademenit-o să vină mai aproape, cu o bucată de pâine, cu iarbă, spre platou, și, la un moment dat, regizorul – Popa, care aud că n-a murit; e, la Giurgiu, regizor –, a zis: „Papil, încearcă să o aduci pe ciută, mai aproape!”/ „Băi, mai mult de atât nu pot, pentru că are simțurile ei, îi e frică. Uite, încerc ce vrei tu și eu o să alerg după ea și ea nu o să mai vină niciodată înapoi, dar tu să filmezi chestia asta!”. După ce termin cu ciuta, un amărât – așa, fără izmene pe el, desculț – vine și întreabă: „Nene, cum se ajunge la...”/ „Unde?”/ „La meseria asta a voastră?”/ „Eh, ăhă, unde te duce mintea, puiule! Trebuie să crești, să înveți, să dai examen la școală, la Teatru, să intri la Teatru, să fii la teatru, să fii actor în teatru și, după aia, dacă te ia vreunul în filme...”. Și, după ani de zile, băiețelul ăla plin de noroi termina facultatea. „Băi, tu ești Găitan? Tu ești amărâtul ăla?”/ „Da, am ajuns și eu actor...”/ „Păi, și să nu spui nimic, mă? Să vii la București, să stai, să trăiești aici și să nu-mi spui și mie nimic. Nu ne-am cunoscut noi acolo?”/ „Ba da , dar bine c-am ajuns și eu...“. Și, mai încolo, ajunge directorul Teatrului de Comedie.

Ş.P.: Ah, a ajuns și director?

P.P.: Sigur, a fost ani de zile. Pentru că unul, Găitan, e în America; răspunde de securitatea românească în America și Găitan de care vorbirăm a fost la tratament și la operații acolo. Ce? A fost la tata, nu la frati-su?!

Adică, el ce e în țară, dacă nu securist?! Ş.P.: Ștefan Iordache .

P.P. (râzând): Fane era ciudat. Se făcea că e prieten cu mine - de fapt, nu era prieten. Când a fost să ne facă figura, ne-a făcut figura. Jucam o piesă, Lolita, după Nabokov, și el era în rolul principal și avea succes, succes, succes! Și eu îl vedeam pe ăsta care e la Institut, Colceag – mare securist –, că vine pe la teatru și nu știam de ce. Eh, el se întâlnea cu Mitică Popescu, pe care-l îmbobina, căruia îi turna în cap fel de fel de tâmpenii. Și Mitică venea la Fane și îi spunea că avea Colceag o piesă, Alex și Morris, cu doi evrei. La un moment dat, nu se mai joacă Lolita. „Cum nu se mai joacă?”/ „Nu se mai joacă Lolita, nu mai poate Iordache.”/ „Cum adică nu mai poate?”/ „Nu mai vrea să joace; și-a lăsat și barbă...”/ „Doamne ferește!”. L-a luat Mitică Popescu din Lolita și l-a băgat în cealaltă piesă; a primit bani mulți... De, lucratură... M-am supărat și nam mai vorbit cu Fane și i-am și spus într-o seară, după ce îmi luase și masa de la cabină: „Fane, cu mine nu mai ai ce discuta, niciodată!”/ „Ce-ai, măi, ai înnebunit?”/ „Nu, nu, ceea ce ai făcut tu, nu se face! Nu se face pentru colegii tăi, pentru noi, ăia, restul, care jucam în Lolita!”/ „Da? Să-ți fie de bine!”/ „Salut!”/ „Salut!”. Am terminat

Vizita specială a starului american Kirk Douglas, pe platorurile filmului Dacii, 1966: Ion Doruţiu, Amza Pellea, Nicolae Dolea, Papil Panduru, Mircea Başta, Kirk Douglas, Constantin Pivniceru, Eugen Mandric

Ş.P.: Cum a fost perioada la Teatrul Mic? P.P.: Nasoală, deși era Cătălina acolo și punea foarte multe piese. Dar, era un mitocan, Săraru, al cărui roman, Niște țărani, l-a dramatizat Cătălina și a pus spectacol. Am jucat și eu în spectacol și făceam un rol admirat de niște pricepuți, dar am avut de furcă, Ștefane, cu ăsta, cu mitocanu’. Odată, a supărat-o pe Cătălina atât de tare, încât a venit acasă plângând și întreb: „Ce s-a întâmplat?”/ „Săraru...”. M-am îmbrăcat, am plecat la teatru, m-am dus la biroul lui, am intrat forțat. Secretara zice: „Stai, e ocupat!”/ „E ocupat în pizda mă-sii!” – deschid ușa, zic: „Ești ocupat?

Dumnezeu mă-tii, ești ocupat s-o trimiți pe nevastă-mea plângând acasă!”. Mă duc, iau biroul și îl împing cu biroul în perete. „Bă-bă-bă, oltene, bă, oltene, mă-mămă nenorocești, mi-ai rupt picioarele!”/ „Dumnezeul mă-tii, așa mă obligați să procedez cu voi?”. Iar, într-o seară a Bătaliei din ’89 (râde), portarul mă cheamă la telefon: „Domnul Panduru, la telefon!”. Era Cătălina: „Ai făcut rețeta pentru căței?” – aveam niște câini frumoși – și n-apuc să-i răspund, că intră Săraru și zice portarului: „Ăsta de ce vorbește la telefon?”/ „Stai puțin, Cătălina... Cine-i ‹‹ăsta››?/ „Hai scurteaz-o!”/ „Gata, am scurtat-o, futu-ți Dumnezeul mă-tii!” - am dat cu receptorul de telefon și l-am spart. El a plecat spre scenă – se monta piesa Niște țărani –, eu, după el. S-a dus în mijlocul scenei, a chemat mașiniștii: „Băi, băieți, e gata decorul?”. Am venit din culise și-i zic: „Fii atent!

Dacă se mai întamplă o dată, te pun în ghips!” și (râde) n-a avut ce să-mi facă. Știu ei ce se întâmpla dacă mă slobozeam.

Era un actor – un tip foarte drăguț –, Nicolae Dinică.

Mă iubea și îmi lua apărarea, când se supăra căcănarul de Săraru. Dinică zice: „Dinule, ia-o mai încet! Papil nu poate fi găsit pe orice cărare. Ce ți-a făcut?” – ăla bombănea. „Gata, dom’le, gata! Băi, Dinule, tu ești directorul teatrului, eu sunt secretarul de partid al teatrului. Eu îți spun să te potolești.” Ş.P.: Amza Pellea.

P.P.: Eh, Amza avea cercurile lui. Ce să mai... Era mare, era vedetă. Eu am încercat să-i spun odată: „Pune-mi o vorbă bună, pentru un baiat...” – și a zis: „Hai, mă, nu te băga! Lasă-i în pizda mă-sii, să se descurce! Noi cum ne-am descurcat?!”. Îi era și lui teamă că apare altul mai chemat de către Dumnezeu spre scenă, decât el. Ş.P.: De unde pica dintre Piersic și Sergiu?

P.P.: Sergiu nu suporta prăjinile astea cu succes și îi ținea departe, pentru că voia să se promoveze el. Dacă mai putea să mai dea o ciozvârtă, așa (aruncă un pumn

gol), unuia ca Panduru, o făcea. Dar, în rest, avea gagicile lui... Cumpărase, în ultima vreme un cal extraordinar. Nu-l iubea, n-avea timp, dar a investit în el. După noaptea în care eu i-am spus cum să se poarte cu calul, și-a cumpărat primul cal, Dacu’. Nu l-a ținut prea mult. N-avea timp să-l îngrijească și l-a dat pe mâna cascadorilor și l-au dus la grajdul Buftei. După, când a făcut un film cu Ioana Pavelescu... Ş.P.: Osânda?

P.P.: Parcă mai târziu. Atunci și-a cumparat alt cal frumos, negru, extraordinar... Mi-ar fi plăcut și mie să am un asemenea cal. Lângă el, erau Apahidean – care era tatăl cailor din țară, ardelean – și alții. Era vedetă, era mare. Avea banii lui, avea și banii unui bogătaș de la Paris, care murise și a rămas nevasta ăstuia, care a devenit amanta lui Sergiu. I-a rămas lui și ăsta a jumulit-o de bani, a dus-o la sapă de lemn (râde). Ş.P.: Ovidiu Iuliu Moldovan.

P.P.: Ovidiu era un drăguț. N-am știut că era de altă confesiune decât noi, era discret. Dragul de el! Era un om blajin, era un om fin, un om delicat... Ş.P.: Îi plăcea să recite mult Eminescu...

P.P.: A, da, da îi plăcea. Eminescu îi plăcea tare mult.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 47

Papil Panduru şi Gheorghe Cozorici, pe platourile coproducţiei româno-germane Carol cel Mare; Râşnov, 1966

supărați, eu cu el.

[Intermezzo – arta recitatului și arta femeilor] Ş.P.: Că vorbirăm de Marga Barbu... Ce actrițe i-au plăcut omului Papil Panduru?

Cătălina Buzoianu, pe platorurile filmului Răpirea Fecioarelor (r. Dinu Cocea), 1968/ Papil Panduru: Petruchio în Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare

P.P.: Ce actrițe? Eh, la ce mi-a plăcut mie, nu m-am încumetat pentru că am avut înțelepciunea trecutului meu și înțelepciunea de om. M-am ferit de femeile frumoase. M-am ferit, pentru că îmi cunoșteam stările și nu îmi permiteam să fiu îndrăgostit, să fac nebunii.

Dar, făceam și nebunii! Pe doamna am luat-o dintr-o căsnicie, cu copil cu tot. L-am bătut pe bărbat-su, pe scenă. Ş.P.: Cine era?

P.P.: Eh (râde), n-are importanță. Când mă enerva, îi dădeam câte un călcai peste degetele piciorului.

Jucam împreună și eram năprasnic, năprasnic! Am dat de niște muieri extraordinare. Am dat de una, care mă făcea brazde, cu ghearele. Curgea sângele pe mine!

Doamne, fiară! Fosta soție a fostului bărbat al Țucăi Cercel, unul, un doctor mare de tot. (S-a îndrăgostit de Țuca, și-a lăsat nevasta și s-a însurat cu bestia asta, curva asta.) Noroc că doamna era la facultate! Eh, au fost muieri care mi-au plăcut, dar m-am ferit de ele sau... le-am ras și am dispărut. Ş.P.: Dintre bărbați, pe cine preferați? Ce regizori aveți la suflet?

P.P.: A... Nu mai am (râde)! Ş.P.: Dar ați avut...

P.P.: După Sergiu, l-am avut pe Doru Năstase, care a murit repede. L-am avut pe prietenul lui Pița, cu care a făcut primul film şi care îmi făcea declarații... Ş.P.: Veroiu!

P.P.: Veroiu, da. „Papil am venit și o să facem film împreună! Eu te-am văzut și te-am apreciat și știu că nu prea joci în filme, că nu vrea nimeni să puie ochiu’ pe tine. Au alte interese...”. Cum a fost și cu Radu Gabrea.

A venit de unde pizda mă-sii a venit, și-a luat o casă în

afara Bucureștiului și s-a combinat cu fata aia de la “Nottara”, Victoria Cociaș. Aia m-a făcut să înțeleg că, dacă pune piese cu ea Cătălina, Gabrea o să facă filme cu mine. M-a luat de vreo două ori, dar nu i-am dus nimic lui Radu Gabrea. Odată, n-am avut ce să-i fac: am băgat niște pălincă într-o sticlă de whiskey și i-am duso. Cred că l-am supărat; la el nu ține, trebuia să-i fi dus whiskey, dar dacă n-aveam bani? Ei nu înțeleg că o duceam prost, prost, prost. Ăsta, Cărmăzan, la fel. Nu era film în care să nu mă distribuie și, pentru că, la Revelion sau la Sfântul Ion, m-am dus la el acasă cu deștul în cur, nu mă mai invită. Nu mă mai distribuie

48 | Manifest Româneşte | 2014-2015

de-atunci. Bine, că nici el nu prea mai lucrează. A făcut un film cu niște curve și, în seara premierei, eram lângă Sergiu Nicolaescu și Sergiu mă întreabă: „Îți place filmul?”/ „Filmul domnului? E o tâmpenie!”/ „Cum poți să vorbești așa?”/ „Ce-i, bă, Sergiule, ce? Adică să-l pup în cur că a făcut un film tâmpit, cu curve? Asta e!” – în chestiuni de-astea, nu i-am suportat, nu i-am admis. Ş.P.: Spuneați, într-un alt interviu, că regizorul trebuie să fie mai deștept decât actorul.

P.P.: Păi, da! Păi, sigur (râde)! Ş.P.: Cătălina Buzoianu a fost mai deșteaptă decât Papil Panduru?

P.P.: Da, a avut chemarea asta. De mică, a fost foarte cultă; ea, la trei-patru ani, citea la lanternă, sub plapumă, ca să nu o vadă mamă-sa. A venit, în viață și în meserie, cu o cultură extraordinară. Eu, la început, nu știam nici cine era Shakespeare! Ş.P.: E valabil și între femeie și bărbat, că femeia trebuie să fie mai deșteaptă?

Cătălina Buzoianu şi Papil Panduru

P.P.: Nu, nu, nu! În meseia noastră, am avut și niște băieți cam... Cam altfel decât barbații obișnuiți.

Inteligenți, foarte inteligenți – așa cum eu îi suspectez și pe exponenții noștri la Paris. Unul dintre ei, Ciulei, a fost căsătorit cu Clody Bertola. Cu Ciulei trebuia să colaborez, dar avea alte planuri. Da, am avut bărbați regizori buni, buni, buni. Îmi aduc aminte de unul de film: Mihu, Iulian Mihu. Dragul de el! Era delicat, ca o femeie...

Eu, totdeauna, am spus că Dumnezeu m-a adus în meseria asta, ca să mă salveze. Să mă salveze ca om.

Dar, acum, îmi dau seama că, orice ai face pe lumea asta, după ce ai plecat, nu-și mai amintește nimeni de tine. Poți să fi fost eroul eroilor, deșteptul deștepților, inteligent până la cer și – ai văzut – pac! (Țărănește:) Cum, mă, tu, minte de om, să dai dispoziție să doboare avionul, de acolo, de la zece mii de metri?! Cum te duce mintea, mă, dobitocule, mă?! Cum ai ajuns tu în fruntea unui stat, prostule?! Cum nu te ține în frâu madame Merkel, mă, că ai făcut securitate la ei, acolo, la nemți?!

Grav, grav, grav! Ne rabdă Dumnezeu cât ne rabdă, dar, atunci când îi încălcăm voia, ne termină. El conduce tot! Ş.P.: Versuri de încheiere știți?

P.P. (țărănește:) Păi, nu încheiem, că mai vorbim.

Mai vorbim, tată (râde)! Am întâmplări extraordinare.

Extraordinare! Azi-noapte îmi veniseră în minte niște povești fenomenale, dar acum nu le mai știu pe toate.

De exemplu, jucam, la Teatrul din Craiova, Horia, Cloșca și Crișan. Eu eram Cloșca. Am făcut și un turneu în Italia. Acolo, s-au îndrăgostit de mine niște muieri și

2014-2015 | Manifest Româneşte | 49

un regizor. Când intram eu în scena și când veneam eu cu Horia, la judecată – ah! –, era rupere, era un plânset extraordinar! Ş.P.: Cine îl juca pe Horia?

P.P.: Un actor ardelean – care nu era rău –, Vasile Cozma. Dar a murit și n-a pomenit în cartea lui – a lăsat și el o carte pe lumea asta – de faptul că am jucat alături de el. A fost supărat pe mine, eu știu? Pizda mă-sii... Și, odată, trebuia să fim la Bistrița-Năsăud. Dar, până acolo, a oprit trenul cu vagoanele noastre în care dormeam, în gară, undeva, și am dat de un cireș. Și mam urcat în cireș, am luat cireșe și au venit niște copilași – săraci, dezbrăcați, jegoși – și am zis: „Veniți puțin! Hai, să vă dau niște cireșe!”/ (Imită:) „Cireașî!

Cireașî!”. Unul chiar a venit în tren să zică: „Nene, mai vreau și eu niște cireașî...”. A doua zi, m-am dus pe malul Bistriței cu o undița, deși mie nu îmi place să pescuiesc. Mă uitam la niște tipi, apoi m-am scăldat. Eu nu mi-am dat seamă că trenul trebuie să plece în altă parte, în alt oraș, unde trebuia să jucăm seara. Și, când m-am dus în gară: nu mai e trenul! Eram singur și mam dus și am întrebat: „Erau niște vagoane cu niște actori aici...”/ „Da’ ce vrei?”/ „Păi, eu fac parte din actorii ăia...”/ „Fugi de-aici, că ăsta nu-i de acolo, mă! Ăsta-i un derbedeu, n-are nici pantaloni!”(râde)/ „Eram la râu și...”/ „A plecat de mult, de vreo două ore. A și ajuns acolo unde tre’ să jucați diseară.”. Ş.P.: Tot la Horia, Cloșca și Crișan?

P.P.: Da! Și: „Dom’le, încotro-i orașul?”/ „Încolo, încolo!” (împinge brațul în vid). Plec eu din gară, mă duc, ajung în centrul Bistriței. Îmi zic: „Să o iau pe

strada asta, pe ailaltă? Pe unde să o iau, nu știu...”. Mi se făcea loc: „Trece un nebun!”. Toți mă înjurau, toți urlau după mine, chemau miliția să mă ia. Ăia ajung acolo și zic: „Bă, da’ Papil unde e?”/ „Hii! Îl uitarăm acolo!”/ „Camionu’ a descărcat? Duceți-vă după el.” – cine o fi spus, nu știu. A plecat camionul, eu plecasem spre “încolo” și, la un moment dat, m-au văzut. (Intrasem eu și în niște porumb, să mă piș, și mi-era grijă că, între timp, o să treacă să mă caute cu ceva, în sfârșit!) Mă văd ăia din camion și ajung la teatrul respectiv. Acolo, se dusese vestea că lipsește un actor gol. Apoi s-a dus vestea că l-au găsit în porumb (râde).

Am jucat, dar am avut și întâmplări imense, imense, imense! Foarte multe și foarte hazoase! Dar mai vorbim, ha? Mai vii pe aici? Ş.P.: Dacă mă mai chemați, mai vin.

P.P.: Păi, tre’ să te și răsplătesc, dacă te chem... Ş.P.: Lăsați că mai vin, dar nu cu vin; vin cu țuică! (râdem) P.P.: E un domn – stă în blocul ăla (arată undeva în față) –, pe care eu l-am tot salutat. L-am tot salutat vreo două-trei zile. Văzând că nu răspunde, nu l-am mai salutat. Dar, după aia, pe strădă: „Am auzit că sunteți din Gorj.”/ Eu: „Da!”/ „Și eu sunt de acolo”. Am aflat că a fost aviator. Azi dimineață zice: „Ieri am fost la țără”/ „Cum ieri, numai ieri?”/ „Da. M-am dus acolo, am făcut două cazane de țuică și am venit înapoi.”/ „Și niște țuică n-ați adus la oraș?”/ „Vă place țuica?”/ “Îmi place da...”/ „N-am adus...”/ „Dacă n-ai adus, hai... hai că rămânem fără țuică!”. Dă-l în mă-sa, hai să-ți arăt casa mea de la țară!

Domnul Mihai ĂŽn Viteazul de Paul Anghel, secondat de Ion Pavlescu; Teatrul NaĹŁional din Craiova, octombrie 1969

I

nima încă mi-e rănită de o toamnă veştedă. Nu găseam scăpare şi totul se usca în buchete ieftine de letargii. Pieriseră glasurile. Tăcerea-i pecete de foc. Deşertăciunea sleieşte. Astfel, aproape curmat, am intrat în Patul lui Procust. De-atunci, trăiesc şi prin opera lui Camil Petrescu. Am devenit dosar de existenţă. Ţâşneşte din opera acestui om o spiritualitate aparte, năpraznică. Viaţa Camil nu o înţelege decât printr-o perpetuă şi stranie revoltă. Revoltă, de altfel, proprie doar spiritelor eliberate din ruina neamului omenesc. Drama eliberării are valenţe martirice, este absolută. Şi ce-o fi absolutul, dacă nu înălţarea, adică adâncirea în sine?

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este, poate, cea mai proaspătă lucrare a lui Camil, stăpânit aici, mai mult ca oriunde, hain, de propriile frustrări, de propriile himere, de propriile obsesii. Ştefan Gheorghidiu nu este înfrânt doar de imposibilitatea organică a Elei de a-i împărtăşi o iubire absolută, ci şi de angrenajul detestabil, de malaxorul de individualităţi numit societate, în ticăloşiile căreia nu se poate încumeta. Oportunism, laşitate, frică, ipocrizie, cinism.

Oricât de orgolios – chiar naiv – ar fi în a mărturisi că pasiunea pentru Ela este doar o creaţie a voinţei şi a necugetării, adevărata sa dramă – nu o limitez cu „erotică” – ţâşneşte din dezamăgire şi, de ce nu, din damnare: este om, supus, aşadar, înfrângerii. Şi n-ar fi chiar „o dramă”, dacă, până la deznodământ, n-ar fi calvarul. Să fi fost sau nu vreun adulter nu mai are nicio importanţă. Filosofia nu îi poate revela tânărului protagonist adevărul. Trăieşte iluzia voluptăţii lângă o femeie nedemnă şi pleacă nu la război – care apare, din paginile unui jurnal autentic, ca jocul infam şi cinic al Istoriei –, ci la moarte. Delirul se va ostoi curând, în faţa tragediei colective, pentru a reveni, glonte din argint, forma capitulării implacabile.

Am, în Patul lui Procust, icoana romanului ideal – romanul, înţeles ca epicul suprem: fineţe, complexitate, instinct, nerv, intuiţie. Prea rar ne înfăţişează literatura astfel de concesii cu idei, astfel de lupte pentru idealuri, asemenea insuportabile înfrângeri şi suferinţe letale. Camil Petrescu construieşte, cu geniu, un discurs mai mult decât sfâşietor, printre sfintele aşternuturi ale compromisurilor şi ale onoarei, ale vieţii trăite nedrept şi ale morţii împlinite prin demnitate, cu voci şi cu instrumente multiple. Notele de subsol sunt

Grafică de Camil Ressu 52 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Duminică, 28 iulie 2013

inserate cu abilitate, reconstituind un spaţiu şi un timp ale declinului spiritual (intelectual, sufletesc, moral – toate la un loc). Camil profeţeşte, totodată, cu amărăciune, o epocă a ultimilor idealişti. Iar pe Ladima îl declar, fără vreo reticenţă, cel mai fascinant personaj din câte am cunoscut printre coperte.

Deşi absent, este spectru al neliniştilor, om înainte de toate.

Cheag sublim de nefericiri şi de absolut şi de patimă. Iubirea – „maladivă”, ar spune mediocrii –, alături de Doamna T. – femeie adevărată, ancorată în orgoliu şi căutând o invincibilitate sterilă asupra oamenilor din viaţa ei –, este mecanismul care determină sinuciderea. Destinul i se împlineşte printr-un ultim recurs la ideal. Flirtul ieftin cu Emilia Răchitaru, o altă mască a poetului.

Ah, ce mentor – Ladima!

Dramele camilpetresciene propun, reflectă spirite cât se poate de efervescente, într-o zbatere perpetuă de ruperi a lanţurilor. Terfeliţi prin mocirla unei lumi ingrate, răniţi de moarte, strânşi în chingile disperării. Cum să-ţi rămână sufletul tare, dacă nu prin iubire şi prin credinţa într-o iluzorie eliberare? Şi prin orgoliu, şi prin patimă, şi prin speranţă... Şi prin moarte?

Andrei Pietraru se hrăneşte cu imaginea unei déesse invincible. Obsesia pentru Ioana Boiu e dătătoare de viaţă. El se integrează, parcă, în zidurile de piatră ale casei, sfidând înfrângerea adusă, întotdeauna, după sine, de timp. Momentul confruntării cu femeia iubită este un climax strălucit, echivalentul unei treceri neaşteptate. Cele două suflete tari se topesc într-o iubire pătimaşă, izvor de fermecătoare otrăvuri. În Jocul ielelor, de remarcat prin complexitatea şi prin abilitatea sa nu este Ruscanu, ci Saru-Sineşti. Acesta din urmă, maestru al iniţierii, spulberă existenţa artificială a gazetarului, care se dovedeşte a fi mediocru, nepregătit, în orice caz, să se înfrupte din dreptatea absolută. Adevărata consţiinţă se trezeşte în Gelu Ruscanu după ce iluzia propriului trecut dispare şi prezentul se năruie, drept consecinţă. Aşadar, toţi aceşti oameni sunt spirite superioare doar în clipele de amară suferinţă...

Danton şi Bălcescu îşi aşteaptă intrarea în scenă, după cortine. Primul îşi caută capul – ghiulea bine pudrată cu perucă.

Celălalt, patria, dintr-o groapă comună…

Rămâne ca un epitaf: „Câtă luciditate, atâta conştiinţă; câtă conştiinţă, atâta pasiune şi deci atâta dramă.”

N. red.: A fost dorinţa lui Ş.P. ca un articol omagial în cinstea a 120 de ani de la naşterea lui C.P. să fie scris de singura persoană pe care o considera în stare să scruteze cât mai original – până la a-i considera celebra tipologie ca fiind „artificială” – opera mentorului său literar. Triste raţiuni au împiedicat acest fapt. Ş.P. a decis, în condiţiile date, publicarea, în exclusivitate, a unei pagini de jurnal din manuscrisul cărţii sale, Patetica.

Să sperăm că nu e totul pierdut.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 53

M

i se întâmplă, adesea, să pun etichete oamenilor străini, simpli trecători pe lângă mine, cu un singur element comun : strada. Desigur, asta nu i-ar putea răni în vreun fel, pentru că nu-mi vor ști nicicând părerea și, poate, nu le-ar păsa dacă ar afla-o; dar, chiar dacă nu i-ar afecta pe ei, mă golește pe mine acest defect. Îmi roade omenia, altruismul și ceva din empatie, iar, în schimb, îmi îndoapă cu steroizi egoismul.

Partea bună e că defectul mai sus menționat se află în reparații. Îi schimb arhitectura exterioară și ceva din interior.

Bine, nu mi-a venit ideea asta dintr-o dată, ci am primit o palmă de la destin… sau ce o fi fost acela care mi-a dat săl întâlnesc pe omul despre care vă voi scrie.

Stăteam de câteva minute bune în autogara din Sinaia, așteptam autocarul spre Tg. Mureș. Eram nervoasă, obosită și iritată din cauza traficului București-Bușteni, care-mi întârzia mașina spre casă și-mi dădea tot programul peste cap. Am mai stat așa, degeaba, vreo oră, până ce s-a îndurat cerul de mine și mi-a apărut salvarea – autocarul mult așteptat.

Am urcat eu și un domn amabil, i-am plătit șoferului biletul și, bucuroasă că sunt multe locuri libere, mă îndrept spre partea din spate a mașinii, mă instalez frumos pe două scaune să pot dormi regește, dar, pe când să pornească mașina, domnul amabil care m-a lăsat să intru înaintea lui în mașină mă întreabă dacă e ocupat locul de lângă mine. Eram siderată. Mă uit în spate, văd destule locuri pentru dânsul, dar nu, el prefera să ne înghesuim amândoi pe două scaune de autocar și să nu mă lase pe mine să mă odihnesc. Bun, educată cum sunt, mi-am luat geanta de pe scaunul din dreapta, mi-am pus-o în brațe, m-am adunat cât am putut, cu hanoracul pe geam, pe post de pernă, am dormit câteva minute. Vă spuneam că era infernal traficul, deci am făcut aproape o jumătate de oră până în Bușteni.

Nu l-am băgat prea mult în seamă pe domnul de lângă mine, poate pentru că eram somnoroasă sau pentru că m-a înghesuit între geam și umărul lui. La un moment dat, m-a prins de umăr și m-a scuturat puțin „Dom’șoară, dom’șoară, la Bușteni coborâți?’’ – iar eu îi spun, parcă din somn: „Nu, la Brașov.’’, apoi mă corectez și îi spun că merg până la Tg. Mureș. Domnul, aparent dezinteresat, mă întreabă dacă merg mai departe de Tg. Mureș, până unde, dacă merg acolo cu trenul sau cu mașina, care e ultima cursă și dacă o mai prind, având în vedere întârzierea. Bine, bine, pe lângă faptul că se așază lângă mine, nu mă lasă să dorm, are și chef de povești.

Deja mă uitam prin jur să văd pe unde să mă mut.

Despre acel domn, la o analiză mai atentă, vă pot spune, fără să exagerez, că arăta ca un cerșetor cules de pe drumuri. Un bătrânel, undeva la 65 de ani, cu părul nearanjat, cu barbă crescută, cu mâini pline de ani și de viață, cu haine cârpite pe la coate, vechi și întinse, cu un

54 | Manifest Româneşte | 2014-2015

rucsac aproape gol, dar plin de nisip. M-am uitat dezgustată la el, nu părea genul de om în compania căruia aș vrea să-mi petrec timpul sau cu care să fac chestionare despre orarul meu. În fine, mă întreabă câți ani am, îi spun, chiar dacă începea să mă exaspereze cu atâtea întrebări, iar, apoi, la ce facultate sunt. Mândră nevoie mare, îi zic. Nu mă așteptam să înțeleagă ce-i aia „comunicare și relații publice” (că sună așa pompos, deloc comunist), dar el mi-a dat replica. E absolvent al Facultății de Istorie și de Filozofie, cu specializare pe Eminescologie și lucrează la Muzeul Național al Literaturii Române.

Inițial, am crezut că mă ia de fraieră, dar, intrând în detalii, m-a lăsat mască, cum s-ar zice. Domnul meu – pentru că se comporta asemenea unu prinț în straie de cerșetor – este jumătate slav și mi-a povestit, până la Brașov, o bucățică din istoria literaturii, de la Eminescu până la Nichita Stănescu – două monumente care i-au influențat viața și care, apropo, au mormintele unul în fața celuilalt, ca și cum ar fi într-un permanent dialog, la cimitirul Bellu din București.

Mi-a recitat Eminescu și mi-a spus despre Nessus, mi-a povestit că l-a cunoscut pe Stănescu în ultimii ani de viață. Ne-am amuzat copios de metodele sale ingenioase de a-și ascunde băutura în rezervorul de la toaletă, fără să știe Dora și de multe altele. O parte le cunoșteam de la o doamnă profesoară de română care mi-a vorbit cu tot sufletul despre Nichita Stănescu până am ajuns să-l iubesc și eu, să-i iubesc nebunia și tot spiritul.

Dar revenind la domnul meu, ei bine, cred că nu întâmplător s-a așezat lângă mine. El tocmai venise de la Mangalia. Si-a scos din geantă o punguliță cu scoici și mi-a dat și mie câteva mai deosebite. Îmi zâmbea cu ochii, cu sufletul, așa cum îi zâmbește bunicul nepoatei. Când am intrat în gara din Brașov mi-a spus cum il cheamă, dar, spre rușinea mea, nu am reținut suficient de bine. Prenumele îi e un diminutiv de la Theodor, iar numele… ceva cu „-vici” în coadă, care, în slavă, înseamnă „copil al lui”.

De atunci nu l-am mai văzut și nici nu cred că-l voi mai vedea.

Dacă e adevărat tot ce-a zis, să-i dea Dumnezeu sănătate, căci mi-a predat o lecție de omenie și de literatură (oarecum), iar, dacă am fost eu naivă și l-am lăsat să mă păcălească… Mi-a plăcut să fiu mințită așa, a fost o poveste mai mult decât interesantă. Cu toată modestia și, încă o dată, fără să exagerez, cred că am fost norocoasă să cunosc un asemenea om. Acum, mă sfiesc de ignoranța de care am dar dovadă când l-am caracterizat mai întâi, dar mă bucur că a reușit să-mi schimbe părerea.

2014-2015 | Manifest Româneşte | 55

A

fară e frig. E începutul lui septembrie și copacii își ară iubirile de-o vară, cu grebla sângerie a vreunei ploi. Dacă vântul ar înceta să mai bată cu viteza normală pe care o ating motocicliștii pe autostrăzi, aș putea să-mi înfrâng hipersensibilitatea și să-mi pun gândurile în ordine…

Astăzi sunt singură acasă și toată lumea e ocupată. Câteva cuvinte înșirate pe un portativ cu o singură linie vor opri în timp șuvoiul omogen al orelor pe care le petrecem circular, în fiecare zi, altfel. Dacă pământul ar fi o roată de lemn, care ar săvârși o rotație la fiecare 24 ore, ea ar fi atinsă de fiecare individ de pe pământ în milisecunda în care picioarele ar veni in contact cu suprafața lui. O milisecundă nu e îndeajuns pentru a lăsa o amintire crestată în lemn, însă creierul uman e îndeajuns de dezvoltat pentru a emite câte o soluție a acestei probleme pentru fiecare creștet în parte. Unul dintre secretele artei de a trăi constă, deci, în a ști cum să apreciezi frumusețea sufletuluigigant al Terrei și în a lupta pentru câștigarea propriului tău loc în loja rezervată singularității.

Dacă am reuși să înghețăm fiecare milisecundă într-o oră, două, sau chiar în zile, roata ar deveni opera de artă globală la care fiecare cetățean român, maltez sau arab ar contribui cu propria lui urmă. Am reuși, cu timpul, să o transformăm într-o moară ce ar realiza foarte ușor circuitul apei în natură, fiecare spiță având atașată câte o găleată ce ar transporta apa dintr-un bazin subteran către fiecare colț al pământului. Subteran cosmosului. Un bazin subteran cosmosului ar fi, bineînțeles, posibil, având în vedere miile de mașini ale timpului, ce se află în construcție de către marii savanți. O înțepătură de ac în univers ne-ar deschide poarta către o generație apusă, vieți anterioare ce-au dăinuit cu milioane de ani lumină în urmă; și poate că ne-ar conduce şi în anii 1980, pe când „Liceenii” avea să devină filmul de căpătâi al fiecărui adolescent sau poate că în secolul I î.Hr., când Spartacus își mobiliza oamenii împotriva Romei… Pentru că nimic nu se pierde în univers și orice vis ar trebui măcar imaginat drept aievea. Totul este – sau poate deveni – posibil, odată ce-ți stabilești un obiectiv pentru care merită să faci, într-o anumită măsură, anumite compromisuri, ce nu trebuie să atingă, însă, dimensiunea morală definitorie ființei umane.

O gaură în vid, ce-ar sfârteca stelele cu golul ei reprezentat de singularitate, ar putea găzdui un bazin imens cu apă. Solidificată sau gazoasă, ea ar ajunge pe pământ drept lichidă.

Dar pentru că oamenii nu pot îngheța milisecundele, ei săvârșesc lucruri plăcute, doritori de senzația dilatării timpului. O oră de plictis e echivalentă a trei ere consecutive, pe când o zi presărată cu trăiri vesele, trece drept o clipă ce ne-a scăpat printre degete. Asta nu înseamnă că trebuie să devenim susținători înfocați ai hedonismului, dar nici să ne abandonăm în brațele unduitoare ale unei Bistrițe, în care lostrița superficialității umflă bazinele propriilor noastre ego-uri. Și așa, lumea a inventat surse ordinare de fericire, a înlocuit flautul aducător de fluturi albi ce ne ating sufletul, cu Mac-ul și programele de calculator, în care se ascund molii ; cărțile de beletristică, cu poveștile de amor spuse la televizor; iubirea, cu mândria.

Iubirea a fost, dintotdeauna, subiectul principal al tuturor operelor de artă, însă abundența cărților, a cântecelor (și a emisiunilor TV, de ce nu?) în care dragostea e evocată, cu artificii țâșnite din praf, și în care mediocritatea poveștilor ori a versurilor se amestecă cu decorul prost de imagine, bântuie lumea artistică de astăzi. Răspunsul întrebării „de ce ni se impune cu atâta violență conștientizarea iubirii, atragerea ei?” e, probabil, un paradox.

Oamenii își pierd finețea peliculei transparente, în care sufletul e învelit, la fel cum plămânii își pierd învelișul pleural odată ce țigările intră în obișnuință. Să nu uităm că, odată cu evoluția vieții pe pământ, sufletul omului devine din ce în ce mai complex, iubirea căpătând noi nuanțe și fiind trăită cu mult mai mult tumult decât pe vremea în care trandafirii aduși duminica dimineață erau cel mai sincer mod în care îndrăgostitul desuet își exprima sentimentele. Prin urmare, sabia ne propune două tăișuri: modul minimalist, în care ne afișăm nobilele simțiri, este rezultatul complexității noastre emoționale sau, oare, lipsa oricăror nobile simțuri ne împinge la răspândirea unui strigăt de ajutor, în chemarea lor?

Aș vrea să spun, însă, că sufletul uman a rămas același și doar voința de a primi anumite impulsuri din exterior s-a mărit sau, dimpotrivă, a scăzut, făcând loc senzațiilor de plăcere și euforie. Deci, nu numai că devenim din ce în ce mai puțin cooperativi cu realitatea obiectivă, care a rămas neschimbată de-a lungul timpului, însă începem chiar să credem că ceea ce facem este corect.

56 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Afară e înnorat. Dacă aș deschide geamul poate că aș simți răceala vântului în plămâni sau poate aș da de vidul unei găuri negre despre care tocmai am vorbit. Prefer doar să privesc, pentru că ficțiunea va aștepta până se va transformă în realitate, iar frunzele neclintite ale copacilor îndrăgostiți mă fac doar să-mi imaginez starea de catalepsie a naturii.

Există, însă, și suflete nobile, ale căror existențe sunt precum o ploaie blândă în miez de iarnă, ce limpezește străzile de apa închegată în atomi și topește nămeții de gheață cu căldura pașilor ce-i parcurg, fără umbrelă. Și totuși… Abandonarea în impresiile altuia despre instinctele animalice e tot ce-a rămas din unii oameni. Cred că ar trebui să ne facem datoria față de propria natură umană, contribuind la optimizarea existenței planetei noastre, explorând și descoperind toate tainele, secretele și posibilitățile pe care viața ni le oferă, fără a încălca, însă, valorile primordial umane. Bineînțeles, pentru a încheia un tratat de pace, trebuie să existe un război: luptele interioare vor scoate în prim-plan calea cea dreaptă prin care vom reuși, pe de o parte, să pătrundem toate misterele lumii noastre, iar, pe de altă parte, să realizăm că societatea noastră nu e atât de complicată precum pare.

Uneori, poartă doar un văl translucid de orgoliu. Pe care-l putem da la o parte, înotând în același ocean cu partea umană a oamenilor, care nu mai e un pleonasm, mai nou.

→ Epistole de étudiant 10 noiembrie 2014. În deschiderea concertului organizat în cadrul Festivalului UNIFEST, începând cu orele 21:00, au urcat pe scena Sălii Polivalente din Bucuresti membrii „Pub Animals” – o trupă de origine cehă, care aparţine stilului Raggae-Pop –, ridicând mâinile a peste 6000 de tineri studenţi în aer. Aceştia au deschis mega-concertul trupei pop-rock româneşti „Vunk”, formate din solistul Cornel Ilie, toboşarul Nicu Sarghea, basistul Bogdan Crucianu şi ghitaristul Gabi Maga. Alături de ei, a urcat pe scenă un trompetist de excepţie, Dan Nicolau, ce a adus un surplus de energie pozitivă în inimile tuturor spectatorilor. Înghesuială mare la uşile închise ale Sălii Polivalente – până în jurul orei 20:30 –, tinerii aproape călcându-se în picioare pentru a ajunge mai repede în faţa scenei. Trupa a avut în repertoriu piese arhi-cunoscute, difuzate frecvent la radio – şi nu numai –, precum: „Pleacă”, „Ne facem auziţi”, „Numai la doi”, „Artificii pe tavan” şi „Scapă-mă de ea”.

La un moment dat, ca o desprindere din magia vibraţiilor muzicii care i-a cuprins pe tinerii fani din sală, vocalistul Cornel Ilie a vorbit despre modul în care noi, studenţii – şi tinerii, în general –, putem schimba această ţară, despre faptul că „lor” le este frică de puterea noastră, pentru că îi putem doborî şi că o vom face în câţiva ani. Ne-a spus tuturor că trebuie să votăm şi trebuie să ne susţinem ţara, pentru că noi suntem, cu adevărat, viitorul acesteia.

Concertul s-a încheiat cu prezentarea membrilor trupei, ce au interpretat, pe rând, câte un solo de improvizaţie, apoi s-au dat jos de pe scenă, pentru ca, mai apoi, să urce pentru un „bis”, cerut în cor de mulţimea vocilor, strigând şi aplaudând.

(Cornelia Giurgea, Bucureşti) 2014-2015 | Manifest Româneşte | 57

L-am văzut, prima dată, pe ministrul Ştefan Andrei Mi-a plăcut agerimea gândirii la Ștefan Andrei! Cum la Academia „Ștefan Gheorghiu”. De la început, ţin să mi-a plăcut, atunci, și la Dumitru Popescu-Dumnezeu, contribui la demolarea cretinismului cum că „Ștefan care, fiind întrebat cam aşa: „Putem reproduce tot ce Gheorghiu” a fost o școală de plutonieri majori, formați spuneţi aici?” – era neortodox ce zicea el acolo, într-un direct din soldaţi veniți de la oi. Nu! A avut diverse discurs –, răspunde: „Încă nu. O să apară în era trepte de învățământ, a avut diverse direcții – unele socialistă.” – la care, cineva din sală a avut grijă să se dintre ele, de valoare internațională –; veneau aici fofileze așa: „Poate erà socialistă. tineri – cum veneau și la Erà!”  Academia Militară – din țări Apoi, pe Ștefan Andrei l-am africane, iar de Facultatea de Avea obiceiul de a te pupa pe cunoscut la sărbătorirea a 50 de Istorie nu mai spun. Facultatea ani ai lui Adrian Păunescu, la de Jurnalistică era la nivelul frunte, era deschis, îi plăcea să Palatul Elisabeta. Am stat o facultăților americane – am văzut noapte. O noapte! O noapte și eu asta, am fost acolo. Cum vorbească, îi plăcea să taie însemnând vreo cinci-şase ore, în adică am fost acolo?! Nu, n-am mașina cu care venisem de la fost cursant, dar ne întâlneam, la firul în patru și, în acelaşi Senat și cu care l-am dus la vila începutul fiecărui an, cei care lui. Şi am vorbit despre Iliescu. predam știinte sociale în Știa! Ca dovadă, sutele de articole timp, să îl pună la loc, ca și învățământul superior – fie la pe care le-a publicat. Ne-am mai „Ștefan Gheorghiu”, fie la Muzeul întâlnit la sediul lui Adrian cum nu l-ar fi tăiat niciodată. de Istorie al Partidului, fie în altă Păunescu de pe Calea Victoriei și parte – cu mari oameni. Marii am stat de vorbă mult. Avea Era deștept, știa! oameni însemnând, atunci: Ilie obiceiul de a te pupa pe frunte, Ceaușescu – care a fost un patriot era deschis, îi plăcea să vorbească,  român veritabil, fără îndoială – și îi plăcea să taie firul în patru și, în Ștefan Andrei. La o întâlnire cu acelaşi timp, să îl pună la loc, ca și el, oameni mititei au întrebat: „Tovarășe ministru, ați cum nu l-ar fi tăiat niciodată. Era deștept, știa! Primul greșit vreodată?”/ Zice: „Da, am greșit când am fost material pe care îl citeam în „Flacăra lui Adrian obosit. La fel ca Titulescu!” sau “Nu știu – parafrazând Păunescu” – în care scriam și eu – era articolul scris de pe cineva –, nu știu cât să vă spun din ceea ce știu eu.”.

58 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Ștefan Andrei. Ștefan Andrei mi-a oferit niște elemente pe care le-am folosit eu în tot ce am vorbit și am scris.

N-am putut să nu folosesc sau nu am putut să nu fac trimitere la Ștefan Andrei, la fel cum am exploatat fel de fel de formule pe care le puteam interpreta când am vorbit despre „regimul comunist”: în legătură cu agricultura, în legătură cu industria, din documentele de partid. Îmi plăcea să le citesc. Ștefan Andrei, deşi a îndeplinit numeroase funcţii şi a jucat diverse roluri, a rămas un om de cultură. Nu doar că s-a molipsit, pentru că nu avea cum să nu se molipsească de la Violeta Andrei. (/ Știam, din folclor, despre comportamentele Elenei Ceauşescu, în legătură cu femeile frumoase și în legătură cu soțiile deștepte – ea nu era nici frumoasă, nici deșteaptă./ Însă, pe Elena Ceauşescu o descopăr la bucătărie, dându-le lecții de niște rețete oltenești femeilor de la bucătărie și femeia de serviciu spune despre Ceaușescu – uite, că mă abat de la cuvânt – că era un tip modest, era un tip civilizat, era un tip bine-crescut și așa mai departe.) Eu n-am întâlnit, la Ștefan Andrei, atacuri violent anticeaușiste.

Nu. Am întâlnit, însă, deosebite situații, împrejurări, în care omul de stat Nicolae Ceaușescu – unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai României moderne și contemporane – a lansat lucid sau a clacat. Ştefan Andrei a explicat, de pildă, cum nu puteau să-l înlăture, atunci când s-a întors din Iran, în decembrie 1989, şi, de la ușă, Ceauşescu a spus „Puteţi să mă dărâmați!” – sau ceva în genul ăsta. N-aveau bază; era făurită urzeala diplomatică şi politică regulamentară de asemenea manieră, încât nu putea fi înlăturat, din cauza bazei constituţionale. Ștefan Andrei a fost un om! Discutam uneori.

Despre fiica mea – care este o obrăznicătură admirabilă –, se zice că are tupeu. Are tupeu, dar știe! Dacă ar avea doar tupeu, aşa, pur şi simplu, n-ar putea să dialogheze cu lumea, dar ea, iată, avea discuții de câte jumătate de oră – o oră cu Violeta Andrei, amintindu-i, desigur, și puțin de spectacolele în care ea, Lavinia, copil, o văzuse, la operă sau în film. Ștefan Andrei este una dintre capacitățile care trebuiau folosite neapărat, după 1989. Specialiştii regimului anterior nu trebuie socotiţi ca o fortă dușmană. Așadar, asemenea om era Ștefan Andrei: omul cult, omul care a ajutat oamenii de cultură. A ajutat oameni de cultură și a ajutat oameni!

La nevoie, trebuie să treceți prin cele 500 de articole ale sale din „Flacăra”. Închei așa: ce-l întreba mama lui? „Ai trădat patria?”/ „N-am tradat, mamă! Nu mi-am trădat patria!”

– Şi este o pagină neagră din istoria noastră închisoarea acestor oameni...

2014-2015 | Manifest Româneşte | 59

N

umele simplilor soldați care au murit pentru țară au rămas doar pe monumentele dedicate lor din satele, din comunele și din orașele României. Cei răniți, nu. Dar ei încă mai pot povesti. Este și cazul sergentului Leonte Vasile, care nea lăsat amintirile sale din război.

şi de la Compania 6 şi un pluton comandat de căpitanul Poenaru, de la Compania Pionieri, cu aruncătoare de flăcări. Cu acest ajutor, Compania 5 şi-a restabilit poziţia. Cu mulţi răniţi şi morţi. De compania lui Vasile Leonte, Bodeanu Ion a rămas fără o mână şi lui Pîciu Oprea i-a trecut un glonţ prin genunchi.

Leonte Vasile s-a născut în 1912, la Dumbrăveni, judeţul Constanţa. N-a făcut prea multă şcoală. Doar două clase. Fără a avea școală, şi-a construit singur o vioară, cu care cânta la horele de duminică, din sat.

Până în armată, a fost cioban. În timpul armatei șia descoperit pasiunea pentru fotografiat și a practicat această meserie.

A simpatizat cu Mişcarea Legionară și, după război, a fost condamnat și a muncit la Canal.

(…) În retragere, Leonte Vasile a luat parte la luptele de la Rubaschin şi de la Frunze. La Rubaschin, căpitanul Scipioni l-a trimis pe acesta şi pe Roşu Vasile, cu două lăzi de grenade să le monteze focoase. Şoseaua Rubanschiului era cam la 200 m. S-au dus în şanţul şoselei, s-au îndepărtat unul de altul şi au început treaba. Vasile Leonte s-a aşezat jos imediat. Roşu mai era încă în picioare.

Un proiectil de brand a explodat în apropierea lui.

S-a prăbuşit la pământ.

Vasile Leonte a fugit la el.

Era căzut într-o rână, iar maţele erau împrăştiate în zăpadă. L-a întors cu faţa în sus, i-a luat maţele, cu zăpadă cu tot, şi i le-a băgat în burtă. L-a înfăşurat bine cu mantaua şi se uita, neputincios, cum camaradul său se bătea cu moartea. A apărut caporalul Stoica Constantin cu căruţa cu hrană.

L-a rugat ca, la întoarcere, să-l ia şi pe Roşu în căruţă. Între timp, a trecut o ambulanţă sanitară germană. I-a ieşit în faţă şi l-a rugat pe infirmier să-l ia şi pe rănit.

Acesta i-a arătat că avea două rânduri de tărgi, pline cu răniţi. Erau aşezaţi şi pe duşumea. Până la urmă, l-a luat şi pe Roşu. Leonte Vasile a montat focoasele şi le-a dus, târâş, până la companie, unde a raportat căpitanului ce s-a întâmplat.

A avut şi 3 ha de pământ la Dumbrăveni. Până la naționalizare. Și șase copii. Între ei, Leonte Năstase, cunoscutul caricaturist constănțean.

După pensionare, a citit multă istorie și ne-au mirat fișele făcute de acesta din Arhivele Statului Bucureşti.

A murit, de Alzheimer, în iunie 1998. Nu înainte de a ne înmâna amintirile sale. Din capitolul privitor la participarea sa la Cel de-al Doilea Război Mondial, ne vom opri doar asupra a câteva episoade.

Cutremurătoare. *

A

făcut parte din Divizia 9 a Regimentului 34 Infanterie și a luptat de la începutul războiului, ajungând, pe 18 noiembrie 1941, pe Don, apărând, din răsputeri, cota 228. Inamicii ruşi au deschis un foc cumplit, reuşind să pătrundă în dispozitivul Companiei 5, condusă de căpitanul Lică Rădulescu. Acesta îi îndemna pe soldaţi să nu cedeze.

Căpitanul Scipioni i-a dat ordin să oprească trei servanţi la tun, iar restul să ajute Compania 5. Au intrat în luptă

60 | Manifest Româneşte | 2014-2015

(…) Pe 19 decembrie, un obuz care a explodat, l-a îngropat de viu pe Leonte Vasile. Dar, pământul, care îl acoperise, l-a adormit. Colegii l-au scos din pământ. La 10 seara s-a ordonat încolonarea. Erau flămânzi şi îngheţaţi. Unii credeau că-i duc pentru refacere, alţii căi trimit în ţară. Nici colonelul nu ştia mai mult.

Pe 20 decembrie 1942, luptau lângă satul Cerniceskaia, lângă o trecătoare fiind urmăriți de ruși și… de foame. Au venit câteva tunuri germane. Au trecut pe lângă ei şi au intrat în luptă cu ruşii. Tancurile germane au fost distruse. Ruşii au înaintat cu tancurile.

Românii nu le-au atacat, crezând că sunt nemţeşti.

Ajungând la 40 m de ei, au deschis focul. Românii au intrat în şanţ, iar cei care nu au avut adăpost, au fugit pe unde urcaseră dealul, pentru că era mai uşor, deoarece zăpada era călcată.

Tancurile i-au prins din urmă şi i-au strivit sub şenile. Cei care au încercat să fugă pe lângă pistolari, după tancuri, au fost lichidaţi. Vasile Leonte şi grupa sa au rămas în şanţ.

Tancul le-a sfărâmat tunul, dar ei au scăpat cu viaţă. „Ascultam jalea care spărgea liniştea, amestecată cu zgomotul tancurilor şi plânsetele celor răniţi, care cereau ajutor”. Infanteria rusă venea în urma tancurilor pentru a curăţa terenul. (…)

Românii au ajuns la râpă, au mers pe lângă ea şi au trecut prin trecătoare. Sau întâlnit cu colonelul Jugănaru şi cu sublocotenentul Andronescu Anton, care mai aveau un tun Brenda, ce scăpase, ca prin minune. Şi aveau şi muniţie. Dar, nu aveau servanţi. La sugestia sublocotenentului Andronescu – care îi era ca şi comandant –, colonelul i-a dat ordin lui Leonte Vasile să pună tancul în bătaie chiar în trecătoare. Era singura salvare. Leonte Vasile şi caporalul Ghenea Harlambie, din Dăeni, judeţul Constanţa, au pregătit acţiunea. „Era linişte. Din când în când se mai auzea câte un strigăt disperat de la răniţii care zăceau în zăpadă. Restul era linişte. Ne era gândul la cei de acasă. Şi, dintr-odată, auzim bubuitul motoarelor.

Inimile tresar, bat mai repede. Tremură carnea pe noi. Nu ştiam ce soartă o să avem. Veneau două namile, una după alta. Prima a intrat prin trecătoare şi am dat drumul la prima lovitură, dar colosul a mers în continuare. Merg a doua şi a treia lovitură. L-am aşezat drept de-a curmezişul trecătorii. Văzând că am reuşit imposibilul, am prins curaj să tragem şi în al doilea, care era oprit cu partea dreaptă înspre noi. Eram bine camuflaţi.”. Au tras în continuare. La un moment dat, nu mai avea cordiţă şi, ca să nu scape ţinta, a împins cu

podul palmei de tijă şi reculul i-a luat pielea de pe podul palmei. Tancul a luat foc. Au luat-o la fugă, cu sângele şuroindu-i din palmă. Au intrat într-un sat, unde se vedea un foc mare. La intrare, au văzut cum nişte localnici îl pansau pe un român şi îi dădeau apă. Era rănit grav. Era caporalul Anica Iordache, dintr-un sat de lângă Constanţa. Când au ajuns în centrul satului, unde era focul, l-au găsit aici pe sublocotenentul Amăreanu Ion, care dirija focul la un depozit de alimente. I-au cerut ceva de mâncare.

Li s-a spus să se alinieze câte doi şi să meargă să mănânce. N-au apucat, pentru că au fost înconjuraţi de artileria rusă. Tancurile n-au mai putut trece şi au deschis foc asupra lor.

Românii au luat-o la fugă. Au dat de un convoi de maşini germane. Ghenea s-a urcat într-una, dar Vasile Leonte n-a reuşit.

A urcat într-alta, dar acesteia i-a murit motorul, aşa că a sărit pe aripa maşinii aflate în dreapta. Se ţinea de radiator cu mâna stângă. Mai avea cca 200 m până la marginea satului, când ruşii au deschis din nou focul asupra lor. „Lui Friţ” i-au spart parprizul şi i-au atins şi radiatorul. Nu l-au rănit pe Vasile Leonte.

După 7-8 km, s-a oprit motorul. Friţ i-a izolat celulele sparte. Lua zăpadă de jos şi o punea în radiator, iar Leonte o împingea. A pornit. Fritz şi-a tăiat o felie de pâine, a pus unt pe ea şi câteva feliuţe de salam. A mâncat singur. *

R

ăzboiul a continuat. Sergentul Vasile Leonte din Dumbrăveni fusese dat dispărut în luptele de pe 22 decembrie 1942. În acest timp, după ce a trecut printr-un spital din Polonia a ajuns la București. S-a prezentat la căpitanul Scipioni, care l-a întrebat ce s-a întâmplat cu camaradul său Roşu, cel căruia îi băgase maţele în burtă şi-l urcasem într-o maşină. Când a început să povestească, căpitanul l-a oprit. A spus că trebuie să-l aştepte pe Roşu. Vasile Roşu a rămas uimit. Acesta a intrat. Nu-şi amintea cum ajunsese în spital, nici cine l-a salvat. Vasile Leonte i-a povestit ce s-a întâmplat şi Roşu i-a mulţumit. S-au îmbrăţişat. (...)

2014-2015 | Manifest Româneşte | 61

P

rietenia ce m-a legat de domnul Anton Gornescu, veteran de război, martor şi participant, în calitate de ofiţer, la evenimentele ce au precedat şi succedat data de 23 august 1944, m-a determinat să-i solicit un scurt interviu, luat exact în ziua de luni, 23 august 2010.

Beteşugurile vârstei (avea 88 de ani, împliniţi la 1 septembrie), multe dintre ele accentuate de cele două răniri căpătate la 5 mai 1944 (Tăuteşti/Moldova) şi 25 ianuarie 1945, în Cehoslovacia, l-au silit să citească întrebările şi să-mi dicteze pe loc răspunsurile. Chiar dacă unele dintre ele vin în contradicţie cu concluziile specialiştilor sau pot părea succinte, şi-a câştigat dreptul la cuvânt prin tributul de luptă, jertfă şi suferinţă.

A fost comandant de companie.

Decorat cu ordinele Coroana şi Steaua României cu panglică de Virtute Militară. La ultima, a primit şi Frunzele de Stejar. La Iaşi, a primit de la germani Crucea de Fier. Tatăl domniei sale, Aurel Gornescu, avocat, căpitan de cavalerie, a fost veteran a două războaie mondiale.

Fratele său mai mare, Marius, a fost în timpul răboiului căpitan de jandarmi. În viaţa civilă, după studii de drept neterminate, a îmbrăţişat cariera de farmacist, facultate absolvită în 1950, după care, în 1975, a terminat şi Biologia.

Trăia la limita modestiei. Adresa: str.

Luterană nr. 5, bl. , sc. E, et. 4, ap. 57, Bucureşti, sect. 1.

Era un om plin de solicitudine.

Răspundea la scrisori; la telefon, mai greu, având auzul slab.

Oameni care păstrează în ei tezaur de istorie trăită sunt tot mai puţini. La 24 iunie 2013, farmacistul Anton Gornescu a plecat dintre noi. La aproape 91 de ani.

Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, în viziunea Cristinei-Maria Vâlcu 62 | Manifest Româneşte | 2014-2015

 Prin actul de la 23 august,

legătură cu complotiştii, ar mai fi avut succes ofensiva rusească?

am pierdut în

Moldova cca. 165. 000 de ofiţeri şi de soldaţi, ruşii, cu sprijin anglo-american, luând prizonieri şi după această dată, lucru ce contravine oricărui armistiţiu de onoare.  Cristian Vasilescu: Având în vedere calitatea dumneavoastră de ofiţer combatant, încadrat în regimentul 1 Vânători din divizia III infanterie (aflată sub comanda generalului Corneliu Calotescu, arestat la scurt timp după 23 august), participant la luptele din Moldova din primăvara şi din vara anului 1944, sunt necesare câteva întrebări lămuritoare. Cât de consolidat era frontul românesc înaintea marii ofensive ruseşti – Operaţiunea Iaşi/Chişinău – începute în dimineaţa de 20 august 1944?

Anton Gornescu: Frontul era bine închegat.

Colosului rusesc i s-a barat înaintarea, ba mai mult, a fost respins, pas cu pas, spre nordul ţării. Românii fiind buni luptători corp la corp – ceea ce nu se întâmpla la ruşi –, cele mai multe bătălii în acest fel s-au dat.

Colosul rusesc era prins în triunghiul morţii, anume: înaintarea dinspre sud, trupe române pe versantul răsăritean al Carpaţilor, iar la nord, trupele germane din Polonia.

C.V.: Care era moralul soldaţilor, dar, mai ales, al ofiţerilor din zona desfăşurării operaţiunilor?

A.G.: Moralul trupelor, de la ofiţer la ultimul soldat, era foarte ridicat, mai ales că, printre noi, aveam şi basarabeni care doreau cu orice chip eliberarea Basarabiei (locotenentul Vladimir Oprea s-a împuşcat în faţa casei părinteşti, când a aflat că, la Bucureşti, Antonescu a fost arestat şi că ostilităţile contra ruşilor au fost unilateral încetate).

C.V.: Cât a contat în economia faptelor puterea de foc a inamicului şi numărul imens de soldaţi ruşi?

A.G.: Ruşii înaintau puhoi, dar n-aveau o bună pregătire, fiindcă ofiţerii lor nu erau, în majoritate, proveniţi din şcoli militare care să-i instruiască temeinic. Ruşii se bazau pe politruci, care erau adevăraţii comandanţi; or, ei erau foarte inculţi.

C.V.: Fără acțiunile de sabotare a frontului, întreprinse de către ofiţerii superiori de la armatele operative – generalii Racoviţă, Potopeanu etc. –, aflaţi în

A.G.: Se pregătea, de către cei doi duşmani – Antonescu şi regele Mihai –, ruperea de alianţa cu Germania şi trecerea de partea anglo-americanilor, în care credeau şi de la care aşteptau salvarea. Tratative se duceau, atât la Ankara, cât şi la Stockholm, culmea, prin ajutorul ungurilor – Kolontay e nume unguresc –, care erau deja contaminaţi de bolşevism (Bela Kun/ 1919).

C.V.: Exista dorinţa reală a lui Antonescu de a încheia un armistiţiu cu Aliaţii, prin intermediul unei bătălii care să stopeze ofensiva rusească, şi care să aducă România în situaţia de a impune termenii acelui armistiţiu?

A.G.: Întâlnirea de la Teheran – din 1943, în care ruşii i-au convins pe anglo-americani că românii nu sunt de bună credinţă – a făcut ca aceşti anglo-americani să susţină puterea rusească. În plus, prin pactul Ribbentrop-Molotov, se prefigura şi împărţirea Poloniei, fapt pe care îl dorea şi Germania. Diplomaţia germană nu a fost la înălţime, făcând un joc dublu.

C.V.: România ar fi recăpătat Ardealul, ducându-şi războiul său alături de Germania?

A.G.: Problema recăpătării Ardealului alături de Germania este oarecum controversată, pentru că România a dat azil politic polonezilor, chiar şi cehilor, şi diplomaţii germani nu mai aveau încredere în politica românească.

C.V.: Care erau şansele de stopare a ofensivei sovietice pe linia Focşani-Oancea-Galaţi, în cazul că ar fi existat voinţă politică de a continua lupta?

A.G.: Rezistenţa pe linia amintită, FocşaniNămoloasa-Galaţi, era, de acum, o stare de demoralizare, pentru că presupunea ocuparea celei mai mari părţi a Moldovei de către trupele inamice. Într-adevăr, se construiseră cazemate, dar nu se făcuseră, mai înainte, exerciţii de apărare în aceste cazemate.

C.V.: Cum poate fi calificată atitudinea Armatei, după data de 23 august: repliere, retragere, fugă din faţa inamicului? Care au fost ordinele Regele României, Mihai I, în viziunea lui Johan Klein 2014-2015 | Manifest Româneşte | 63

România porneşte Războiul Sfânt pentru Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei, împotriva jugului bolşevic. Piaţa Palatului/ Fundaţia Universitară „Carol I”/ 22 iunie 1941 – Willy Pragher

primite? S-au mai primit ordine?

C.V.: Un general energic, care ar fi preuat comanda peste voinţa complotiştilor, ar fi compărut în faţa tribunalelor. Ce şanse de succes ar fi avut iniţiativa sa?

A.G.: Armata Română a fost total surprinsă de atitudinea comandamentului de la Bucureşti, care nu a prevenit o cât de  mică spargere a frontului. Ofiţerii Moralul trupelor, de la ofiţer la ultimul soldat, era foarte şi trupa erau hotărâţi să lupte, ridicat, mai ales că, printre noi, aveam şi basarabeni care prin cei doi – doreau cu orice chip eliberarea Basarabiei (locotenentul Antonescu şi regele Mihai, care Vladimir Oprea s-a împuşcat în faţa casei părinteşti, când şi-au atras de partea lor generali a aflat că, la Bucureşti, Antonescu a fost arestat şi că câştigaţi de ideea

A.G.: Orice general, în faţa acestui haos creat de înşişi conducătorii ţării – Antonescu şi Mihai –, nu mai avea puterea de a restabili frontul, fapt care ar fi dus la un masacru al trupelor române, care, şi aşa, s-a armistiţiului –; întâmplat, căci, prin ostilităţile contra ruşilor au fost unilateral încetate). din cauza situaţiei actul de la 23 august, create, replierea a am pierdut în  fost haotică, Moldova cca. 165. dezordonată.

000 de ofiţeri şi de Comandamentele de pe front, lipsite de patriotismul soldaţi, ruşii, cu sprijin anglo-american, luând prizonieri comandanţilor de la Marele Stat Major, au fost puse în şi după această dată, lucru ce contravine oricărui dezorientare. La fel şi trupele. În aceste condiţii, fiecare armistiţiu de onoare. Dovada: în apus, trupele comandant, mic sau mare, nu a mai avut un ordin precis române, după 8 mai 1945, nu au mai luat nici un de retragere şi fiecare a acţionat cum a crezut că e mai prizonier german, lăsându-le posibilitate de retragere, bine. Nu mai punem problema că şi printre ofiţerii de fapt pe care nu l-au făcut ruşii. Armata Română avea o pe front s-au găsit unii înfricoşaţi, care au părăsit trupa educaţie a onoarei militare, lucru pe care nu-l aveau şi au căutat să se salvezeze ei înşişi prin fugă.

Aliaţii. Trupele române n-au masacrat prizonierii, în

64 | Manifest Româneşte | 2014-2015

timp ce ruşii şi anglo-americanii au făcut acest lucru fără nici un pic de jenă. Să nu se uite că, în bătăliile aeriene, date de suprafortăreţele zburătoare americane, când piloţii noștri aveau avionul avariat şi se paraşutau, aviatorii anglo-americani îi împuşcau în timpul caderii către sol.

C.V.: Stă în picioare afirmaţia, potrivit căreia, războiul a fost scurtat cu şase luni?

A.G.: Nu! Nu stă în picioare! De la 23 august 1944 şi până la 8 mai 1945, sfarsitul conflagratiei, s-au mai scurs nouă luni, perioadă urmată de Războiul Rece. Teza aceasta face parte dintr-o politică de inducere în eroare.

Căderea zidului Berlinului a făcut ca acest război rece, al Cortinei de Fier, să fie ameliorat. Germania, după înfrângere, şi-a ales conducători fideli poporului, nu cum s-a întâmplat în România, unde la conducerea statului s-au urcat toate nulităţile, aşa cum, de altfel, a proorocit Eminescu.

C.V.: Actul de la 23 august 1944 poate fi considerat unul de înaltă trădare?

A.G.: Da! Actul de la 23 august este un act de înaltă trădare faţă de o armată aliată – Germania –, de altfel cum şi nemţii mai ’nainte au lăsat sub Antonescu să stea în temniţă toţi adevăraţii luptători anticomunişti, fapt care este şi el tot un act de trădare, venit din partea Germaniei de data asta. Acest lucru l-am discutat la Viena, în 1945, cu nemţii, care au rămas perplecşi când le-am adus acest argument, şi mi-au dat dreptate. Actul de trădare al Germaniei, la cererea lui Antonescu, s-a făcut prin retragerea ambasadorului Fabricius şi prin înlocuirea lui cu von Killinger, care nu era prietenul românilor.

Să nu uităm că monarhia a dat două exemple de trădare, prin Victor Emanuel al IIIlea, în Italia, şi prin regele Mihai, în România.

Gestul lui Victor Emanuel a fost condamnat de însăşi regina Italiei, care i-a adus acuze. Regele Mihai n-a mai ascultat de prinţul Nicolae, de principesa Ileana şi a făcut totul de capul lui. Cearta dintre Antonescu şi Mihai a făcut să se confirme proverbul: Când doi se ceartă, al treilea câştigă.

Că acest comunism a fost un blestem, o utopie, dovadă stă şi faptul că, deşi Rusia sovietică a fost învingătoare,

s-a demolat prin propria ei acţiune.

Războiul care s-a terminat a adus pagube mari României, toate cauzate de faptul că, mult înainte de izbucnirea lui, partidele istorice au adus pe tronul ţării, la 8 iunie 1930, pe porcul de Carol al II-lea, trădător şi vânzător, care a fost exilat de proprii lui părinţi şi care, totuşi, a fost readus în ţară. În tot acest discurs, sunt câteva păreri care trebuie bine aprofundate, pentru a se face o educaţie a politicii româneşti, în aşa fel încât să nu se mai repete aceste trădări.

La ora actuală, în ciuda dezastrului, se pare că, treptat, treptat, vom ieşi din această nenorocire şi România va fi un stat care va reveni la normal, la vechile tradiţii româneşti.

Anglia, prin războiul contra Germaniei, pe care l-a câştigat, a produs, paradoxul pierderii tuturor coloniilor. Soldaţii americani şi englezi au spus, când au ajuns pe teritoriul Germaniei, că, dacă ar fi cunoscut gradul de cultură şi de civilizaţie al nemţilor, nu ar fi tras nici un glonţ împotriva armatelor germane. Chiar Churchill a fost dezavuat de alegătorii englezi, pierzând funcţia de prim ministru.

Spania rămâne un stat bine închegat sub comanda lui Juan Carlos, crescut de conducătorul Franco, părăsind pe tatăl său, un rege la fel de infam precum Carol al II - lea.

Australia doreşte să iasă de sub comanda monarhiei britanice şi să devină republică.

Japonia – altă ţară care a ştiut să-şi refacă puterea, chiar după nimicitorul bombardament atomic.

Avem nevoie ca, prin şcoală, prin familie, prin justiţie, prin economie, să facem educaţia tineretului pentru a reveni la vechea tradiţie românească, aducătoare de biruinţi. Sunt multe lucruri de spus, dar, în locul vorbelor, se cer fapte concrete şi bine gândite. Eu personal, Anton Gornescu, cred că Dumnezeu cel Atotputernic nu va lăsa ca poporul român şi naţia românească să piară.

P.S. Neamţul, fie prieten, fie duşman, este un om demn, cinstit.

Adolf Hitler şi Iosif Stalin, în viziunea lui Johan Klein 2014-2015 | Manifest Româneşte | 65

La 27 septembrie 1914, pe stilul calendaristic vechi (iulian) – în uz la acel moment1 – a trecut în eternitate Regele Carol I al României. „Primul Rege al României îşi dăduse după 48 de ani de rodnică domnie obştescul sfârşit” (I.G. Duca). La împlinirea a 100 de ani de la moartea sa, el rămâne un reper constant: un rar exemplu de leadership (în spiritul nemţesc), patriotism românesc (deşi era prusac) şi devotament faţă de ţară („Totul pentru ţară, nimic pentru mine”).

Vă propun în acest articol câteva consideraţii despre cât de actual este reperul „Carol I”, atât pentru România de astăzi cât şi pentru succesorii săi, reprezentanţii contemporani ai Familiei Regale.

Regele Carol I, în viziunea Cristinei-Maria Vâlcu

Incursiune istorică

Kogălniceanu, un interimat de 6 ani, pentru pregătirea aducerii unui prinţ străin (soluţie agreată şi de Cuza)4.

nţeleptul deziderat de a aduce un „prinţ străin”, dintr-o familie regală europeană, fusese expus de elita românească încă din perioada divanurilor ad-hoc. Aducerea unei dinastii străine nu era nici pe departe o noutate în Europa, ci chiar o practică destul de comună în monarhiile europene2.

Probabil modelul urmărit de români a fost cel al Belgiei, care, după obţinerea independenţei faţă de Ţările de Jos („Olanda”) în 1830, a chemat un prinţ german, Leopold (1831), pentru a deveni primul rege al Belgiei (18311865)3. Soluţia, însă, n-a fost încuviinţată de Convenţia de la Paris (1858). Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-a dorit, aşa cum evidenţia şi Mihail

Deşi dezideratul de a aduce un „prinţ străin” a fost unul românesc (al elitei), alegerea prinţului n-a ţinut de români: ei l-au propus pe Filip, conte de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, Leopold I (1831-1865). După refuzul acestuia, noua propunere, prinţul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, a venit – la rugămintea românilor – din partea împăratului Napoleon al III-lea, sau, mai precis, din partea unei prietene din copilăria acestuia, „Madame Cornu”, conform memoriilor lui Ion Bălăceanu5. Motivele n-au ţinut de o geopolitică fină, precum îndepărtata înrudire a prinţului Karl cu regele (ulterior împăratul) Wilhelm I al Prusiei (1861-1888), ci de un calcul familial: mama lui Karl, Josephine, era fiica lui Stéphanie de Beauharnais, verişoară de gradul II# cu

Î

66 | Manifest Româneşte | 2014-2015

 Hortense de Beauharnais, Prima parte a domniei sale mama lui Napoleon. a fost una dificilă (cu “Coroana regală nu este un simbol al Astfel, viitorul rege Carol I contestări precum (un german) a fost propus „Republica de la Ploieşti” – trecutului, ci o reprezentare unică a de Franţa. Cu un mare 8 august 1870, o simţ al datoriei, Karl a conspiraţie nu tocmai independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre.” acceptat, a fost validat izolată). Deşi obţinerea printr-un plebiscit (2-8 independenţei (1878) şi aprilie 1866, S.V.) şi, la 10 încoronarea ca Rege (1881) Regele Mihai, discurs în Parlament, 25 octombrie 2011 mai 1866 (S.V.), după o i-au sporit prestigiul, călătorie incognito în momentul Consiliului de  Austria (aflată la acel Coroană (3 august 1914 moment în război cu Prusia), a venit în România ca S.N.) a arătat că francofilia politicienilor era mult mai puternică decât încrederea în judecata regelui Carol. domnitor6.

Moştenirea domniei lui Carol I (1866-1914) a fost una Simpatia exprimată la momentul morţii sale (27 deosebit de solidă şi durabilă: cea mai democratică septembrie 1914 S.N.) indică, într-o anumită măsură, şi constituţie din estul Europei (1 iulie 1866 – după un fenomenul aprecierii celui care nu mai este – doar după model belgian), independenţa faţă de Imperiul ce a dispărut....

Otoman (proclamată la 10 mai 1878), ridicarea României la rangul de regat (10 mai 1881) şi de putere regională, o impresionantă creştere demografică (în 1866, România avea 4.115.818 locuitori; 1914 ajunsese la 7.771.341 locuitori) şi dezvoltare economică (atunci s-a înfiinţat Banca Naţională a României – 1880 – şi s-a instituit leul românesc, care, din 1889, se raporta la standardul aur, fiind o valută puternică pe continent), o puternică dezvoltare a industriei şi modernizare a ţării, şi – poate cel mai vizibil – construirea unor edificii arhitecturale deosebite, durabile, multe dintre care astăzi sunt monumente istorice (din Bucureşti, amintesc: Ateneul Român – 1888, Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I”/ Biblioteca Centrală Universitară – 1893, Palatul de Justiţie – 1895, Palatul C.E.C. şi Palatul B.N.R. – 1900, Palatul Bursei/ Biblioteca Naţională a României – 1906, Palatul Camerei Deputaţilor/ Palatul Patriarhiei – 1907, iar, în afara lui, Palatul Peleş – 1914).

Relevanţa în prezent

n mod normal, un bilanţ atât de pozitiv ca cel al regelui Carol I ar fi atras o simpatie şi o apreciere unanimă în rândul populaţiei. Totuşi, nu cred că exagerez în a afirma că primul Rege al României este mai larg apreciat în contemporaneitate decât a fost în timpul domniei sale... Dacă astăzi găsim un motiv de mândrie în „neamţul care a pus bazele României moderne”, la începutul domniei, decizia elitelor de a chema un domn străin nu s-a bucurat de o înţelegere profundă din partea populaţiei, originea sa germană nefiind, la 1866, tocmai un „atu” (mai ales în contextul unei largi simpatii francofile româneşti).

Î

Succesorii săi, Ferdinand I (1914-1927), Carol al II-lea (1930-1939) şi Mihai I (1927-1930; 1940-1947) s-au bucurat de o mult mai largă popularitate în timpul domniei lor7, popularitate de care se bucură şi astăzi actualii membri ai Familiei Regale – în special Majestatea Sa Regele Mihai I al României (93 de ani), ultimul şef de stat în viaţă din perioada Celui de al Doilea Război Mondial.

Carol I a rămas şi rămâne un reper și în interiorul Familiei Regale: – în primul său discurs ca Rege al României (28 septembrie 1914, S.N.), Ferdinand mărturisea: „Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte (Carol I, n.m.) [...] îmi va fi călăuza în sforţările mele (s.m.) spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat.”

– în discursul său către Parlamentul României de la „Restauraţie” (8 iunie 1930), Carol al II-lea afirma: „Gândul meu se îndreaptă către cei care înaintea mea au depus acelaşi jurământ şi care şi-au închinat toată viaţa binelui ţării, căreia i-a fost sortit s-o conducă. Umbrele marilor noştri regi, Carol şi Ferdinand cel Loial, mă însoţesc astăzi [...].”

– într-un dialog din 1992 cu Philippe Viguié Desplaces („Le règne inachevé”), Majestatea Sa Regele Mihai I admitea: „Chiar şi astăzi, anumite chipuri mă însoţesc în permanenţă. Regele Ferdinand I care, după Regele Carol I, a clădit o ţară modernă. Regina Maria şi Regina Elena, care s-au devotat poporului român [....]”.

– în discursul Alteţei Sale din Sesiunea solemnă a Senatului României (17 iunie 2014), Principesa Moştenitoare Margareta a rostit următoarele: „Acum o sută patruzeci și cinci de ani, Regele Carol I,

2014-2015 | Manifest Româneşte | 67



strămoșul meu, a rostit în Mesajul Tronului o frază pe care doresc să o reamintesc: «Europa ne poartă astăzi un viu interes. Să ne unim dară cu toţii, spre a dovedi că suntem un popor demn de această bunăvoinţă». Așa să ne ajute Dumnezeu!”.

– în dialogul cu istoricul Filip-Lucian Iorga („Drumul spre casă”, Curtea Veche Publishing, 2014), Alteţa Sa Principele Nicolae marturisea că „Regele Carol I a avut cel mai mare impact asupra mea”. „A fost adus de români din Germania şi, ajuns aici, a devenit peste noapte conducătorul unei naţiuni, punând bazele României moderne. A fost un om cu viziune, puternic, hotărât, şi a dat dovadă de foarte mult curaj, de energie şi răbdare. [...]. Carol I a venit aici, iar politicienii şi naţiunea şi-au pus mari speranţe în el şi, întradevăr, a devenit un mare rege. [...] Cred că Regele Carol I reprezintă un exemplu pentru noi toţi şi, da, pot să spun că este preferatul meu.” (pp. 19-20).

Scurtă comparaţie: 1857-2014

C

arol I de Hohenzollern-Sigmaringen a venit în România, din Germania, la 27 de ani, din proprie voinţă (n. 20 aprilie 1839). Nicolae al României s-a întors în România din Anglia la 27 de ani, din proprie voinţă (n. 1 aprilie 1985). „Nu cred că personalităţile se aseamănă. Adevărata legătură pe care o văd între mine şi Regele Carol I este că amândoi suntem născuţi în luna aprilie şi că amândoi neam stabilit în România din proprie voinţă, la vârsta de 27 de ani, fără să cunoaştem limba ţării sau amănunte despre societatea de aici. Mă aflu în România de mai bine de un an şi, când privesc înapoi şi văd ce am reuşit să fac, mi se pare că nu e chiar puţin lucru, dar, dacă stau să mă gândesc la ce a făcut Regele Carol I, îmi dau seama că tot ce am realizat până acum e o nimica toată (s.m.). Desigur, vremurile sunt altele, iar postura în care mă aflu eu acum diferă complet de cea în care se găsea el. [...] A avut o misiune măreaţă, pe care a ştiut so ducă la bun sfârşit.” – ASR Principele Nicolae al României, 2013 („Drumul spre casă”, 2014, p.20). În 1857, un rege străin era chemat pentru ca „să inspire încredere deplină supuşilor săi, asigurându-i deplin de imparţialitatea şi independenţa sa, garanţii care unui domnitor autohton i-ar fi imposibil să le dea” şi pentru ca, „datorită rudeniei sale de sânge, să fie în măsură să introducă România mai uşor în marea familie a statelor europene şi prin aceasta să dea ţării mai multă soliditate şi stabilitate”8.

Note

1 – Noul calendar (gregorian) a fost adoptat în România la 1 aprilie 1919, pentru unificarea stilului calendaristic cu Transilvania şi Banatul. Astfel, pe stil nou (valabil la acel moment în toată Europa de vest), data morţii lui Carol I a fost 10 octombrie 1914.

2 – În fapt, majoritatea familiilor regale europene sunt sau au fost de origine străină: franceză (Spania, Suedia), germană (Anglia, Belgia, Bulgaria), daneză (Norvegia, Grecia). Cazurile unor dinastii pământene (Iugoslavia) sunt „excepţiile care confirmă regula”. Pe lângă originea directă, membrii familiilor regale se înrudesc, la fiecare generaţie, prin căsătorie, cu familii domnitoare străine (cf. Neagu Djuvara, „O scurtă istorie a românilor...”, Ed. Humanitas: Interesul de a avea o monarhie de origine străină).

3 – Anterior, acesta refuzase tronul Greciei independente (1830), primit eventual de un alt prinţ german, Otto I (18321862), ulterior detronat spre aducerea unui prinţ danez, George I (1863-1913) – bunicul reginei Elena a României.

4 – „Ziua cea mai frumoasă a domniei sale va fi aceea când se va coborî de pe tron, după ce va fi pus cea de pe urmă piatră la edificiu.” (M.Kogălniceanu, la 24 ianuarie 1859 – ziua votului în Moldova).

5 – Memoriile lui Ion Bălăceanu au fost citate, înainte de publicarea lor (1999), de către Neagu Djuvara, în „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” (Cum s-a ales un domn străin în 1866). Au apărut în 2002: „Amintiri politice şi diplomatice. 1848-1903” (Ed. Cavallioti), trad. din lb. franceză: Georgeta Penelea-Filitti.

6 – În pofida unei opinii răspândite, venirea regelui Carol I în România ca domnitor a întâmpinat dificultăţi din partea marilor puteri, în pofida susţinerii din partea Franţei şi Germaniei: „Declaraţia Conferinţei de la Paris din 2 mai 1866”, care semnala o contravenţie faţă de Convenţia din 7/19 august 1858: domnul trebuie să fie pământean, iar alegerea unui nou domn trebuie să ducă la despărţirea Principatelor. Încă o dată, ca şi la dubla alegere a lui A.I. Cuza (1859), reprezentanţii politici ai României s-au dovedit ingenioşi: l-au proclamat pe Carol I „principe ereditar” şi au exprimat „voinţa nestrămutată a naţiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe străin şi cu o monarhie ereditară” – emancipându-se astfel de sub protecţia puterilor garante (cf. Eleodor Focşăneanu, “Istorie constituţională a României (1859-1991)”, Ed.Humanitas, 1992, pp.26-33).

În 2014, ca şi în 1857, „României îi lipseşte punctul de echilibru, acel factor neutru care să se afle deasupra 

68 | Manifest Româneşte | 2014-2015

  Note

7 – Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen s-a dovedit a fi o dinastie naţională când, în 1916, trecând, cu mare dificultate, peste originea sa germană, Ferdinand s-a alăturat războiului de partea preferată de majoritatea populaţiei: „Antanta”. Realizarea Marii Uniri (1918-1919) şi încoronarea de la Alba Iulia (15 octombrie 1922) au sporit prestigiul monarhiei. Dinastia a început să-şi clădească rădăcini solide în ţară odată cu botezarea în ortodoxie a membrilor Familiei Regale născuţi în România – primul fiind Carol al II-lea (n. 15 octombrie 1893), urmat de surorile şi fraţii săi. În pofida unei dezagreeri post-facto, Carol al II-lea a fost destul de popular după revenirea în ţară (8 iunie 1930) şi de-a lungul domniei (1930-1940). Popularitatea lui Mihai a fost acea de simbol al unităţii, dătător de speranţă (1940-1944), şi, după 23 august 1944, de factor activ – vector al simpatiei faţă de „Aliaţi” (cu excepţia sovieticilor)*, apoi al rezistenţei faţă de comunizarea ţării. Astăzi, după diminuarea efectelor propagandei comuniste antimonarhice (1947-1989), membrii Familiei Regale a României se bucură de o largă popularitate. * Nu cred că greşesc în a afirma că simpatia majorităţii populaţiei româneşti era faţă de aliaţii tradiţionali din Primul Război Mondial. Cel mai bun scenariu ar fi fost ca Germania să învingă Rusia (noi recuperând Basarabia), iar apoi Germania să fie învinsă de Anglia. În pofida impresiei generale, şi Conducătorul statului, Mareșalul Ion Antonescu, ar fi dorit un astfel de deznodământ (simpatia lui ar fi mers mai degrabă spre Anglia, unde a fost ataşat militar, decât spre Germania, contra căreia a luptat în Primul Război Mondial).

politicii şi care să ofere continuitate şi viziune pe termen lung, dincolo de alternanţa la guvernare [...] Ne lipseşte acel punct de întâlnire, acel factor de coeziune, în care să ne regăsim cu toţii şi cu care să ne putem mândri”.

“România este foarte prost reprezentată în exterior, nu reuşim să ne regăsim sau să ne redefinim un loc şi un rol internaţional”9. În 1857 era nevoie de unirea ţării şi de obţinerea independenţei. În 2014 este nevoie de unirea românilor şi menţinerea suveranităţii. Independenţa (1878) şi Unirea (1918) au adus-o doi mari Regi, doi străini: Carol Infatigabilul şi Ferdinand cel Loial. Tot nişte străini neau rupt şi ţara (1940/ 1944-1946), ne-au luat şi independenţa (1947)... Unitatea şi suveranitatea cine neo va aduce? Dezbinarea şi „înstrăinărea” ne-au adus-o „pământenii”. Poate tot nişte „pământeni”, care însă pot aduce echilibru şi o demnă reprezentare internaţională, pot îndeplini menirea unui Carol I al zilelor noastre.

*** Redacţia Manifest Româneşte vă recomandă

Carol I – un destin pentru România (cartea şi filmul, 2009)

8 – Declaraţia trimisă în 1857 de „populaţia Valahiei” camerelor Parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) - apud Paul Lindenberg, “Regele Carol I al României” (“Köning Karl von Rumänien”, Berlin, F. Dümmler, 1906), Humanitas, 2003 (trad. Ion Nastia) – ed. 2010, p.39.

9 – Din apelul Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (A.N.R.M.), „Monarhia Serveşte România”, scris de istoricul Filip-Lucian Iorga (22 Decembrie 2012). # – O schemă a înrudirii: * Claude de Beauharnais (1680–1736) este tatăl lui: | ** François de Beauharnais (1714–1800) este tatăl lui (din prima căsătorie): | **** Alexandre de Beauharnais (1760–1794) este tatăl lui: | ***** Hortense de Beauharnais (1783–1837) este mama lui: | ****** Napoleon al III-lea (1808-1873) | ** Claude de Beauharnais (1717– 1784) este tatăl lui: | *** Claude de Beauharnais (1756–1819) este tatăl lui: | **** Stéphanie de Beauharnais (1789-1860), căsătorită cu Karl, duce de Baden, şi mama lui: | ***** Josephine de Baden (1813 – 1900) | Astfel, mama lui Carol I (Josephine) era verişoară de gradul III cu regele Napoleon al III-lea, care era, astfel, un unchi al regelui Carol I. 

2014-2015 | Manifest Româneşte | 69

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, în viziunea Cristinei-Maria Vâlcu

Domnitorul Martir

Punctul de plecare

T

răim un timp al înlocuirii esenţelor.

După al Doilea Război Mondial, subcultura occidentală ajunge să idolatrizeze banalul şi să marginalizeze elitele. Tinerii se scaldă în „cultura pop” ca într-o apă originară.

Odinioară, arta populară reflecta o cultură a esenţelor, care propunea temele fundamentale şi profunde ale vieţii, la un nivel accesibil şi analfabeţilor. Pe de altă parte, „cultura pop” se constituie într-un fel de neo-folclor, superficial şi hedonist, de data aceasta cultură a unui om nou, inform, arogant şi incult, diferit, în esenţă, de omul oricărei epoci trecute.

Constantin Brâncoveanu a trăit într-o „epocă de criză a conştiinţei europene”, cum a numit-o Paul Hazard. Chiar dacă în sec al XVI-lea apăreau germenii modernităţii, omul de rând trăia cufundat într-o cultură tradiţională, una a esenţelor, a omului dependent de Dumnezeu şi de natură, nu de tehnologie şi de un mediu urban artificial.

Domnitorul Brâncoveanu gândea şi trăia în spiritul valorilor tradiţionale (familie, credinţă), fără a fi rigid în receptarea noilor idei politice şi culturale.

Nu cred că un om format în logica mentalităţii dominante, care depinde de un mediu dominat de tehnologii de ultimă oră, poate înţelege cu uşurinţă măreţia faptelor unui conducător din secolul al XVII-lea.

A aplica valorile lumii contemporane unor oameni şi unor evenimente de la începuturile modernităţii este un lucru absurd şi greşit din punct de vedere logic. „Panta rhei”/ „Totul curge”, spunea un filosof antic. „Totul este relativ”, gândeşte omul zilelor noastre.

Lucian Boia observa că, în postmodernitate, fiecare individ îşi absolutizează gândirea, în timp ce relativizează gândirea celuilalt. Acest relativism absolutist face aproape imposibilă receptarea obiectivă a unei personalităţi istorice care a trăit acum trei secole. Acelaşi Lucian Boia sa ridicat, pe bună dreptate, împotriva mitologizării istoriei, împotriva confundării imaginarului istoric cu adevărul.

Pe de altă parte, trebuie spus că, pentru un creştin, mitul nu este un adevăr, chiar daca deţine un anume procent de adevăr. Evanghelia, prin parabolele şi prin minunile biblice, este paradigma care a ridicat civilizaţia occidentală la un nivel superior civilizaţiei antice, de tip mitic.

Astfel, evitând tentaţia de a-l mitiza, trebuie să vedem în personalitatea lui Constantin Brâncoveanu mai degrabă măsura în care intră în logica pildelor, masura în care în faptele lui găsim logica parabolelor-paradigme ale Noului Testament.

E adevărat că „omul firesc” are o gândire de tip mitic.

Este un fapt dovedit de o lungă istorie a ideilor. De aceea, nevoia lui de eroi naţionali e explicabilă. Însă, „Misticul creştin”, doar el, depăşeşte acest nivel de gândire primar, elementar. Creştinul nu ar trebui să mai aibă nevoie de mituri naţionale. Nevoia de modele, de eroi, a fost împlinită, în creştinism, prin Sfinţi. Miturile şi legendele au fost surclasate de „Actele Martirice” şi „Patericul Egiptean”, primele vieţi de sfinţi fixate în scris.

Istoria oferă materia primă pentru o mitologie naţională, lucru normal pentru un popor păgân. Dar, pentru poporul ales, pentru evreii din Antichitate, ar fi fost nefirească inventarea unei mitologii. După Întruparea Fiului, Biserica devine noul „popor ales”, iar creştinii devin noii „evrei”. De aceea, un creştin nu ar trebui să aibă nevoie de mituri, de eroi imaginari, ci de modele de sfinţenie, doar că, din păcate, popoarele creştine nu sunt alcătuite doar din sfinţi. Aşa că, pe lângă Sfinţi, aceste popoare au nevoie şi de eroi, de modele profane.

Constantin Brâncoveanu are atât caracteristici de erou, cât şi de Sfânt, sfârşindu-şi viaţa ca un martir, astfel încât e justificată crearea atât a unui mit istoric legat de personalitatea şi de domnia lui, cât şi scrierea unei vieţi de sfânt. Sfârşitul vieţii unui creştin descoperă calitatea relaţiei cu Dumnezeu, moartea domnitorului scoţând în evidenţă o credinţă genuină.

Dacă nu creăm un portret eroic unor domnitori, atunci, românul, care nu-i mai are pe sfinţi drept modele sau care îi ignoră, devine victima sigură a industriei spectacolului de tip mediatic, creatoare de mitologii subculturale. Inevitabil, locul eroilor naţionali va fi ocupat

2014-2015 | Manifest Româneşte | 71

de idoli contemporani: actori, muzicieni, starlete – fapt care produce efecte mai grave decât mitologizarea eroilor.

Calităţile Domnitorului Pe Constantin Brâncoveanu îl recomandă calităţi de lider autentic: mintea lucidă, mila pentru supuşi, viziunea politică realistă, absenţa dorinţei de putere.

Liderul este un om care are putere, este un bărbat puternic, dar care nu îşi doreşte puterea. Domnitorul a refuzat iniţial oferta boierilor. Numai un creştin autentic preferă statutul de cap de familie celui de şef de stat, aşa cum a facut Brâncoveanu. Statutul de lider, ca şi cel de artist, pleacă de la un dat: talantul primit la naştere. Orice ar face un om, nu poate să-şi creeze singur darul de a fi lider, să-şi creeze din nimic calităţile unui om puternic.

Brâncoveanu a dovedit că a avut acest talant.

Să trecem în revistă câteva calităţi pe care le-a demonstrat Sfântul Constantin Brâncoveanu: Inteligenta.

Un conducator nu poate fi inventat.

Există calităţi intelectuale pe care un lider le are de la naştere: voinţă, viziune, putere de sinteză, uşurinţă de a lua decizii, profunzimea. Însă, nu orice tip de inteligenţă e compatibilă cu rolul de conducator.

Mila. Fără milă, un şef de stat devine un demon în trup. De ce ar da Dumnezeu unui om toate calităţile necesare pentru a conduce şi nu i-ar da, în plus, o inimă milostivă?

Domnitorul Brâncoveanu, în timpul domniei, a adoptat unele măsuri legislative care au dus la îmbunătăţirea calităţii vieţii supuşilor, arătându-şi grija pentru calitatea vieţii valahilor.

Viziunea. La sfârşitul secolului al XVII-lea, umanismul cucerise minţile oamenilor cultivaţi din epocă. Pentru Domnitorul Constantin Brâncoveanu, alegerea unei orientări în politica externă era dificilă. Oricât ar fi urât dominaţia otomană şi oricât şi-ar fi dorit o alianţă cu habsburgii, el nu putea ignora dispreţul nedisimulat al occidentalilor pentru o ţară aflată sub tutela Porţii Otomane, o ţară răsăriteană, ortodoxă. Era evident, după Uniaţia din 1700, că Occidentul/ Imperiul Habsburgic, nu

72 | Manifest Româneşte | 2014-2015

intenţiona să ofere valahilor prea multe drepturi, ci intenţiona să-şi impună propria cultură şi propria tradiţie.

Pentru noi, aceasta ar fi însemnat să ne pierdem identitatea culturală şi religioasă, să nu mai avem nimic unic. Am fi devenit un satelit cultural al Vienei, cu un statut inferior altor ţări, precum Slovacia şi Croaţia. Pe de altă parte, Rusia lui Petru era, deja, o altă Rusie. Petru percepea ortodoxia ca o frână, ca o formă anacronică de manifestare a creştinismului. Alianţa cu Rusia nu apărea, aşadar, ca o variantă fără riscuri majore.

Numai inspiraţia divină şi inteligenţa smerită a domnitorului Brâncoveanu au făcut ca Ţara Românească să traverseze o perioadă de maximă înflorire religioasă, culturală şi economică. În definitiv, faptele evidenţiază valoarea unui om. Pomul după roade se cunoaşte.

De ce este Constantin Brâncoveanu un martir?

Un martir nu este un erou, un războinic, ci un om al păcii. Prin activitatea lui publică deranjează puterea politică, îi irită pe colaboratorii satanei.

Sistemul demonicouman îl detectează ca pericol şi-l elimină pe martir, fără scrupule.

Martirul devine un paratrăsnet care conduce în adâncurile pământului, în iad, ura acumulată de membrii unei comunităţi. Tot prin el, oamenii îşi golesc sufletul de ură, nefericire şi eşec.

Brâncoveanu plăteşte cu preţul vieţii eşecul familiei Cantacuzino, incapabilă să găsească o cale politică justă. Unul din familie îi trădează pe turci şi domnitorul suportă consecinţele. În aceste condiţii, Brâncoveanu realizează că partida este pierdută, în primul rând în famlie, în ţară. Caracterul lui iese la iveală în momentul în care i se cere să renunţe la credinţă. Supravieţuirea fizică nu avea pentru domnitor nicio valoare. Pierderea credinţei însemna pierderea sensului vieţii. Adept al întelegerilor politice, nu a acceptat, însă, negocierea relaţiei cu Dumnezeu. Deşi, prin această decizie, şi-a condamnat fiii la moarte.

Ce-a de a doua bătaie tună asurzitor, și, ca trezită dintr-un vis, își recăpătă simțurile, pornind cu înfrigurare spre cărarea prăpăstioasă, grăbită fiind de teama de a fi întârziat la desfășurarea ritului de seară. Își iuți pasul atât cât sutana cea neagră îi îngădui, iar pe când cerceta cu nerăbdare perspectiva ce se desfășura printre crengile tremurânde, un fior de gheață îi străfulgeră întreaga ființă. Descoperindu-și chipul palid de vălul diafan ce i se așternu în învălmășeala precipitată, înăuntrul perechii de ochi sticloși miji flacăra mocnită a unei pasiuni stăvilite, încătușate în durerea penitenței. Dincolo de nevolnicia ce puse monopol pe trupul ei, scrutarea i se opri cu durere asupra întunecimii ce se întindea sub acel platan atât de bine cunoscut ochiului său lăuntric, încât vederea acestuia fu gravată pe retina inimii sale asemeni unui epitaf.

Peregrinările sale zilnice o purtau întotdeauna pe lângă acest loc sfânt vieții sale, iar de fiecare dată aducerea-aminte îi fu podidită de spectrele bântuitoare ale trecutului. Deveni o predispoziție a sa să prefere solitudinea naturii în pofida solitudinii ecleziastice, iar atunci când ceasurile dedicate răgazului îi permiteau, nu de puține ori se găsea pe sine, lovind cu grație coardele unei lăute, sub firmamentul înstelat.

Absorbi cu melancolie fiecare semn tacit al realității ce se împletea cu întruchipările imaginației, însă tristețea crescândă îi fu deodată înnăbușită de o teroare ce-i gâtui vocea cugetărilor, lăsându-i trupul să fie cuprins de o sfârșeală ce o obligă să își găsească reazămul în trunchiul noduros al unui

copac din apropiere. În umbra aceluiași platan, unde mai bine de un deceniu inima își află pentru prima oară oglindirea sinceră în vlăstarul unei calde afecțiuni pe deplin împărtășite, în același ungher obscur se întrevedea acum silueta austeră a unei ființe nedeslușite. Aceasta păși aproape de lumina roșiatică ce-i vădi jumătate din portul său sobru de călugăr, iar când mâinile i se ridicară să își înlăture giulgiul ce-i ascundea fața, un strigăt înnăbușit se auzi din locul în care femeia încercă să își recapete suflarea. Un glas baritonal vui furtunos, strigând un nume la auzul căruia, chipul învelit în voalul de maici se ridică, nu fără un efort fățiș, ce anunță întrucâtva groaza care i se întipări în fiecare trăsătură siderată acum de culoarea lividă a unui chin destăinuit. Ființa îndoliată se lepădă brusc de lințoliul tuciuriu ce-i adăpostea capul, iar când lumina oarbă a înserării căzu peste fața acesteia, călugărița desluși ultima bătaie a clopotelor, ce vestea desfășurarea vecerniei.

Smulsă parcă de o mână nevăzută din locul care-i sufocă inima cu o teroare ce-i trezi totodată simțăminte larvare, nebănuite a mai dăinui în străfunduri tenebroase, coborî în vâlceaua de unde fu liberă să zărească porțiile mănăstirii, deja larg îndepărtate. Din dosul lor ieșiră, în puterea nopții, corul de maici primenite cu câte o candelă fumegândă în mână, dezvăluindu-le veșmintele cernite alături de vălurile vaporoase îndărătul cărora erau încotoșmănate fețe atinse de blajinătatea pe care numai o conștiință neîntinată o poate oferi. Călugărița se strecură cu grijă în pridvor, de unde înaintă cu pași îngânați de liniștea lugubră, sub ogivele întunecate, trecu de catapeteasmă, până în fața altarului pe care luminiile câtorva opaițe scăpătau singuratice în răcoarea obscurității. Căzu în genunchi, iar în timp ce își săvârși mătăniile cu toată fervoarea unei credințe nestrămutate, un nor tămâios, fumegat cu parfumul petalelor de crin, se rostogoli în aer, deasupra amvonului de unde doi heruvimi pietrificați o vegheau cu înțelepciunea reconfortantă a tăcerii. Aprinse o candelă înșfăcată de pe o poliță dosnică a încăperii, și se grăbi către ieșirea din lăcaș. Zări deja clarul lunii, învăpăind vitraliile imense de pe pereții masivi ai încăperii, și aruncând cununi de argint peste grădinile pestrițe ale mănăstirii, atunci când ieși sub porticul de mărmură, cu frontonul trufaș împodobit de o rozasă. Căută cu privirea procesiunea, însă numai vocile duioase se auziră la unison, cântând cu un glas cristalin, perfect cadențat, ce se înălța în văzduh cu o solemnitate amuțitoare. Înaintea sa, aprinzându-se în negura nopții asemeni unor ciorchini de lumină, lumânările arzânde ale candelelor se iviră presărate pe creasta unui deal îndepărtat de curtea mănăstirii. Înaintă nesigură pe marmura dinaintea treptelor, atrasă de ecourile slujbei până când un zgomot cavernos o făcu să se întoarcă spre curtea din spatele lăcașului. Cuprinsă de o

2014-2015 | Manifest Româneşte | 73

„Încântare vesperală” de Marc Chagall

Z

gomotul grav al clopotelor răsună abrupt, anunțând începerea vecerniei. Ecoul prelung își pierdu zvonurile în freamătul codrului, răscolind umbrele tremurânde dedesubtul bolților de frunziș, tivite acum de lumina unui amurg somputos în nuanțele sale sângerii. Cu inima grea, se desprinse de stânca ce se ridica sfios deasupra unui fir de apă atras în linii sinuoase de-a lungul ochiului de pădure, din vârful crestei de munte, coborând gălăgios spre valea din care răsărea semeață turla de sidef a unei mănăstiri robuste. Pasul îi fu grăbit numaidecât pe cărarea strejuită de șiruri neomogene de platani, stejari și cedri falnici, însă ceva o țintui pe loc. Privirea îi fugi peste licărul de foc în care se scălda luciul râului, sub razele răzlețe ale soarelui, ce pătrundeau pieziș prin coroanele crude și abundente, iar sufletul i se umplu de acea uimire arzătoare ce numai geniul naturii o poate exalta cu atâta candoare; o candoare putincioasă a ostoi strunele firave ale inimii, înălțând totodată mintea pe culmi senine, adăpostite de orice urmă de negură pământească a îndoielii. Nu putu să nu se lase cuprinsă de acel farmec ademenitor. Simți fiecare lumină a scăpătării alunecând peste murmurul de ape, mlădierea râului trecând peste neogoitele stânci, suflarea răcoroasă a ceasurilor vesperale, măturând crestele copacilor unduioși, iar vechile simțăminte impetuoase îi fură domolite de o serenitate deplin împăciuitoare.

imaginație superstițioasă, da crezare gândului fulgerător că sunetul fu un geamăt, iar lupta dintre curiozitate și teamă fu câștigată de cea dintâi, căci nu își slăbi pasul, și călugărița se găsi pe sine în apropierea cimitirului din curtea mănăstirii. Nu își dădu seama de toate acestea, până când zări pietrele funerare sclipind albicios sub crengile bogate ce se roteau lin deasupra acestora. Un fior scurt și rece îi zgudui corpul, și, în ciuda stăradiniilor sale, acea răcoare cadaverică îi stăpâni ființa, iar frica i se desfășura înaintea ochilor săi închiși. Îi zări din nou corpul nevolnic, aplecat sub aripa înnăbușitoare a morții; ochii din care lacrimile scurgeau și ultima fărâmă de vigoare omenească, înfundați în preaîndrăgitul chip pe a cărui trăsături se citea paloarea sepulcrală. Îi auzi vocea implorândo să îl scape de mreaja ce îl trăgea cu aviditate spre mormânt, iar mâna sângerândă pe care o ținu cu disperare până când sufletul îi părăsi pe veci trupul, o simți încă în strânsoarea mâinii sale.

Deschise brusc ochii. În aer, peste tot, muzica tânguitoare a unei lăute se răspândea parcă din inima țintirimului.

Treptat, frica-i luă chipul groazei, căci călugărița se dovedi a fi cutezătoare până ce trecu de mica poartă de lemn ce despărțea cimitirul de restul grădinii dosnice, însă odată ce sesiză pustietatea locului, în care încă mai stăruiau acele note jalnice, înăsprite de vuitetul vântului, mintea i se lăsă pradă unei spaime acute. Cum melodia nu contenea, iar nici teama nu se lăsă mai prejos, disperarea îi proțăpi picioarele dar nu și cugetările. Febrile, acestea se confundau alert în supoziții felurite, până când o voce lăuntrică îi șopti parcă o crâmpeie de frază ce-i recuperă întrucâtva din bravura sa neașteptată. Își forță vederea să mai poposească încă o dată peste rândurile inegale de epitafuri, iar când luna plină își așternu corolele de crini peste un ungher adumbrit al țintirimului, inima făcu loc unei duioșii nețărmurite ce-i iuți mersul fără zăbavă. Văzu deja marmura cea albă, alături de cofa cu trandafiri pe care deunăzi o așezase acolo.

Pe când aproape alergă, îmbiată de tremurul roșiatic al petaleleor înaintea marmurii ivoar, se opri brusc nedumerită. Își închise pe jumătate ochii, scrutând prin întuneric, o parte neclară a pietrei funerare. Crezu că este o umbră scurtă ce căzu peste crucea acesteia, însa cu cât pasul o apropia de aceasta, cu atât realitatea păru să se îndepărteze de ea.

Distinse cu greu prin întunecime câteva falduri ce se prelungeau pe acea umbră, iar când mormântul fu la o distanță de câțiva pași, se convinse că umbra era de fapt un văl. În primă instanță, nu dădu importanță detaliului, însă când ajunse înaintea acestuia, și îi măsură cu vederea faldurile tuciurii, inima îi bătu puternic, împăienjenindu-i privirea.

Răsuflarea îi fu tăiată când certitudinea cu care constată că acest lințoliu negru fu însuși lințoliul de care se lepădă călugărul din pădure, descoperindu-și acel chip îngrozitor, nepământean și totuși ușor asemănător cu ... „Nu, nu este cu

74 | Manifest Româneşte | 2014-2015

putință!” își spuse femeia, în zadar încercând să-și alunge din minte imaginea acelei apariții extraordinare. Își sufocă lacrimile ce începeau să îi scalde ochii, sperând să își regăsească stăpânirea de sine, însă când aceștia, osteniți și împresurați de durerea ce îi apăsa întreaga persoană, alunecară în treacăt pe acel groaznic văl, păși înapoi cuprinsă de veninul terorii. Faldurile ce se întrevedeau pe cernitul lințoliu se uneau într-o formă bine definită, ce se scurgea pe margini in linii drepte, suspendate, astfel încât acesta ascundea cu siguranță ceva îndărătul său! Amuți. Picioarele i se împleticiră, vocea gâfâită îi părăsi ultimul strop de putere într-un strigăt mut, iar brațele îi rămaseră neputincioase în tremurul lor continuu. Candela cu care își croi drumul prin grădina întunecată a lăcașului îi scăpă din strânsoarea mâinii, rostogolindu-se pe pământ până în dreptul micii borduri albe ce încadra piatra funerară dinaintea sa.

Pentru o clipă, își roti privirea împrejur, ca și când acum s-ar fi trezit lucidă dintr-o visare adâncă.

Punctele albe încununate cu câte o cruce deasupra căreia ramuri încovoiate se legănau acum amenințător, strigătul aspru al vântului ce-și purta pe aripi o chemare neîncetată și plină de un alean inexprimabil, tăcerea de plumb a nopții și obscuritatea sufocantă, toate o învăluiră parcă într-un giulgiu din care nu se putea urni. Își ridică obrazul blafard spre cer și fu liberă să revadă buchetele arzânde de stele, risipite pe boltai oțelită, luna, o nereidă a nopții, cu a sa ceață translucidă, iar un licăr de putere îi recuperă dispoziția, simțind cum gândul ce-i fu strunit de realitățiile trecutului, se străduia să strunească realitatea prezentului. Nu-și putea explica cum degetele sale șovăielnice atinseră vălul cel negru, însă imediat tresări și îl lăsă să cadă la loc. Îmboldită de spaimă, își închipui că sub acel lințoliu scurt nu se putea ascunde altceva decât un cap, iar forma ce se deslușea printre cutele sale nu tăgăduia această presupunere îngrozitoare. Ca și când o forță nevăzută îi ghidă mâinile din nou spre acel material, îl înșfăcă cu o putere nesperată și atunci când giulgiul fu înlăturat, ochii dilatați i se umbriră de bruschețea terorii ce îi subjugă fiecare simț. Nici dacă ar fi descoperit acel cap imaginat sau trupul lipsit de acesta, uimirea nu i-ar fi fost mai tumultoasă. Întinse mâna, iar un sunet tânguios răsună încet. Era însăși lăuta sa cu care dădea glas pădurii în fiecare noapte, însă acest instrument atât de drag sufletului său, și care fu însăși martorul simțămintelor sale vii și neuitate, era atent păstrat în camera sa ferecată. Neputincioasă să își explice apariția instrumentului în țintirimul mănăstirii, pe mormântul spre care o purta pasul în fiecare zi, ascuns sub acel văl de doliu, se lăsă podidită de lacrimile lung suprimate. Pustiită, se aplecă peste mormântul prea bine cunoscut, și sărutând marmura albă, șopti cu o ultimă suflare rece versurile ce-i consolară toți acești ani depănați în doliul unui suflet primăvăratic, ofilit în penitența sa:

„Rece în țărână – și adânca zăpadă deasupra-ți Departe, departe pierdut; rece în ostenitorul sicriu!

Uitat-am singura-mi iubire să te iubesc, Înăsprită în cele din urmă de valul atotînăspritor al timpului?

Acum, în singurătate, oare gândurile nu-mi mai zboară, Deasupra munților, pe acel nordic liman Odihnindu-și aripile unde buruieni și foi de ferigă acoperă A ta nobila inimă pe veci, oare încă pierdută?

Rece în țărână – și cincisprezece sălbatice luni de decembre, De pe acele dealuri brune s-au topit în primăvară; Loial, în adevăr, este sufletul care încă își mai amintește După atâția ani de schimbări și suferință!

Dulce iubire a tinereții, iartă-mă dacă amintirea mi te iartă, Pe când talazul lumii mă poartă în ale sale brațe; Alte dorințe și alte speranțe mă împrejmuiesc, Speranțe ce umbresc, dar nu-ți pot greși nicicum!

Nicio secundă lumină nu mi-a luminat raiul, Nicio secundă dimineață nu a mai strălucit pentru mine; Întreaga bucurie a vieții-mi din a ta dragă viață răsărise, Întreaga bucurie a vieții-mi este în mormânt cu tine.

Dar, când zilele visărilor de aur pieriră, Iar până și Disperarea fu neputincioasă a distruge, Atunci învățat-am cum existența poate fi duios îndrăgită, Împuternicită și ocrotită făr’ de reazămul fericirii.

Apoi îmi privii lacrimile pasiunii de prisos – Smulgându-mi tânărul suflet din a mai tânji după tine; Tăgăduind cu severitate arzânda năzuință de a mă grăbi Jos, în acel cavou deja mai mult ca pregătit pentru al meu sine.

Și totuși, nu îndrăznesc a-l lăsa să mă veștejească, Îndrăznesc să nu-mi îngădui dulcea suferință a aducerii-aminte; Odată ce înghiții adânc din acel chin sfânt Cum m-aș mai putea întoarce din nou la această lume pustie?”

Traducere originală după Remembrance by Emily Brontë

2014-2015 | Manifest Româneşte | 75

 Căci, înainte de a se naşte, Toate iubirile-mi sunt moarte; Prietenii-n patru zări au fugit Şi, nicidecum, n-or veni-napoi.

Am făurit cu răutate Tărâm de-nsingurare. Àpoi, Nepăsător, viaţ-am irosit; La fel, tinereţile ingrate.

Charles Aznavour – Iarăşi, ieri (traducere de Ştefan Paraschiv)



C

um a sosit, de pe străduţe pariziene, tăinuite sub sâni de femeie, unde fiecare floare a sfârcului împrăştie lumină ca un felinar din Montmartre, din umbra rochiilor destinate despuierii, alunecând pe amăreală tulbure de lacrimă, străinul acesta, cu părul alb de când veacul? Şi cum a reuşit să mă ispitească, Doamne, să-l primesc în sufletul meu, din care a făcut cabaret, stabiliment deochiat şi sală de spectacole?

Am uitat, mesdames et messieurs... Am uitat de când mă întovărăşesc, mai frenetic în disperare, mai deznădăjduit în fericire (şi viceversa), cu Charles Aznavour. De parcă eu aş fi cel care a adunat, în caseta unde-şi păstrează pianul măruntaiele sonore, 90 de primăveri.

nebun aventurier, dedat acestei obsesii maladive a timpului, pe Charles Aznavour îl ispiteşte o glorie coborâtă parcă dintr-o iluziorie victorie. Gloria... singura amintire ce le mai rămâne îmbătrâniţilor amanţi, uitaţilor amanţi. De câte ori n-am râvnit şi eu, domnule Aznavour, să mă îmbăt cu o asemenea glorie?

Dar, iată, me voilà seul!

Charles Aznavour e vagabondul neobosit, defilând cu sufletul dezgolit, ca o ţintă vie. Dar este şi lordul care străpunge, cu tăişul inconfundabil al floretei franceze, timpul, ca nimeni altul. Şi totuşi, umbra otrăvită a nostalgiei nu l-a părăsit vreodată. Ca pe orice

Iubirea – la raison d’être, indiferent de măştile şi jocurile ei – este singura mâintuire împotriva gangrenei timpului şi a mizeriei vremurilor. Aznavour, vizitat de fel de fel de muze, a descoperit acest sfânt panaceu.

76 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Despre acest bun de patrimoniu vivant al Franţei (totuşi, el însuşi etalând, mereu vajnic, viţa armeniană), nu se poate vorbi à la legère. Prin cântecele sale, Charles Aznavour se integrează, organic, stărilor noastre, fie că le înveleşte într-o mantie de caşmir şi le alină jalea, fie că le amplifică, într-un foc de artificii pe cerul prea negru al vieţii.

 Vă recomandăm, de asemenea:

Charles Aznavour,

Amour amer/ Autobiographie/ Avec toi/ Buvons/ Camarade/ C'est fini/ Comme des étrangers/ Comme une maladie/ Dans le feu de mon âme/ Dans tes bras/ Dis moi que tu m'aimes/ Dormir avec vous/ Entre nous/ Et bâiller et dormir/ Et pourtant/ Et moi dans mon coin/ Fado/ Flamenca flamenco/ For me, formidable/ Gitana, gitana/ Hier encore/ Idiote, je t’aime/ Il faut savoir/ Il y a des trains/ Isabelle/ J’ai peur/ J’en deduis que je t’aime/ J'ai connu/ Je danse avec l'amour/ Je fais comme si/ Je m'voyais déjà/ Je n'attendais que toi/ Je n'entends rien/ Je rentre chez nous/ Je reviens/ Je t'attends/ La critique/ La Mamma/ La vie est faite de hasard/ L'amour c'est comme un jour/ Le cabotin/ Le feutre taupé, Le temps/ Les comediens/ L'indifférence/ Mes emmerdes/ Nous nous reverrons un jour ou l'autre/ Plus bleu que tes yeux/ Pour faire une jam/ Que c'est triste Venise/ Qui/ Reste/ Sa jeunesse/ Toi contre moi/ Toi et moi/ Ton nom/ Tout s’en va/ Un mort vivant/ Une vie d'amour/ Vivre avec toi ş.a.m.d.

în viziunea Cristinei-Maria Vâlcu

Altfel, singur, cabotinismul nu este în stare să-i justifice versurile vii – pelerini dinspre frumos, spre adevăr.

Omul zilelor noastre, care s-a născut dintr-o plămadă sfărâmicioasă şi care trăieşte (dar nu există!) văduvit de nectarul iluziilor şi al idealurilor, este îndreptăţit, de regresul uman, să găsească întreaga colecţie aznavouriană ca fiind anacronică. Timpul Boemei – acel timp în care iubirea domnea, având drept sceptru un stânjen de crin – a fost barbar suprimat.

Dar, vă întreb, se poate demoda șarmul limbii franceze, cântând, nesăbuit, pătimaș, tinerețea și libertatea spiritului de a căuta și de a se ferici întru iubire? V-o iau înainte, pentru că vă cunosc răspunsul: nicicând!

Charles Aznavour se vrea, mai degrabă, un interpret al propriilor cântece, decât un simplu cântăreț. Are apetența spectacolului. Fredonează în pași de dans pe



Emmenez-moi, Les deux guitares și Les plaisirs démodés; devine teatral în gesturi și în rostire pentru La bohème, Je bois, Je m'voyais déjà, Comme ils disent, Je t’aime (A.I.M.E.), Mon émouvant amour și Bon anniversaire. Apoi, își declară, fără regrete, obsesiile, plăcerile, dorințele, slăbiciunile, totul – sub cununa speranței că amanții separați, într-o mulțime de oameni nefericiți, se vor regăsi. Il viendra ce jour!

Scriindu-mi jurnalul și scriind de-aiurea (neștiind că voi îndeplini chiar o carte), nam rezistat ispitei de a-i păstra din versuri, pe cearceafurile de hârtie albă.

Madame Vulpescu a observat, în exemplarul de lucru al cărții, „multe texte netraduse”. „Nu conta pe poligloția românului.”/ Astfel, am început să tălmăcesc din cântecele (dame fermecătoare ale unui neîntrecut codoș al cuvintelor și al flașnetelor) lui Aznavour. Și nu-mi prea vine a mă opri!

2014-2015 | Manifest Româneşte | 77

Pentru un actor, aplauzele constituie încununarea efortului depus în pregătirea şi în susţinerea actului artistic, însă consacrarea definitivă vine atunci când el, prin rolurile lui, rămâne în conştiinţa spectatorului. În prezent şi pentru multă vreme de atunci înainte. În seara zilei de 11 ianuarie 1999, Cinemateca Română a găzduit un eveniment organizat de UARF (Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film), dedicat împlinirii a 65 de ani de viaţă ai actorului Gheorghe Dinică. În cuvântul său adresat publicului, acesta evoca momente în care, aflat pe stradă, auzea strigându-se în spatele său replici rostite de el în filme, devenite celebre. Și, continuând, adăuga: „În nemernicia mea, permiteţi-mi să vă iubesc în continuare.” Tot el, mult mai târziu, își punea succesul la public, din filme, pe seama predilecţiei regizorilor de a-l distribui în roluri de „pramatii absolute”, după propria-i exprimare, care oferă actorului posibilităţi nelimitate în a le interpreta.

Ideea posibilităților nelimitate se susține cu exemplele altor patru mari actori: Jean Constantin şi Ştefan Bănică, în Septembrie (1978); Amza Pellea, în Haiducii (1966) şi Duios Anastasia Trecea (1980); Florin Piersic, în Ultima Frontiera a Mortii (1979). Pe cei patru actori îi regăsim, în respectivele pelicule, în alt fel de compoziţii decât cele cu care suntem obisnuiţi. Aceleaşi „pramatii absolute” despre care vorbea Gheorghe Dinică.

A fost o vreme când filmul românesc avea şi valoare educativă. Întrebat despre personajul primului său rol principal interpretat în film, Marţolea, în Trandafirul Galben, maestrul Papil Panduru avea să spună: „un tip hidos prin ceea ce face,/ un negativ care netezeşte calea pozitivilor”. Ăsta era şi telul. Nu al violenţei ca scop în sine, ci al violenţei care să ajute spectatorul să discearnă la limită binele de rău.

Filmul – şi orice product artistic – trebuie să aibă, pe lângă alte valenţe, valoare morală (greşit consideră cunoscutul om de televiziune, Mircea Badea – altfel, admirabil și imbatabil –, că filmul poate fi cel mult amoral). Iar personajele interpretate de actorii amintiți au fost imaginate tocmai pentru a defini această graniţă, a limitei dintre bine și rău.

78 | Manifest Româneşte | 2014-2015

Gheorghe Dinică, în viziunea lui Johan Klein

Este şi motivul pentru care, pe lângă valenţele interpretative şi care dau culoare personajelor, acestea au rămas în memoria publicului, în special cele ale lui Dinică.

Prin imaginea lor. Prin replicile lor. Au trecut mai bine de 40 de ani de la premiera filmelor Columna şi Cu Mainile Curate. Au facut carieră: „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut...” şi „Nu trage, dom' Semaca, sunt io, Lăscărică!” Ultima replică a fost deformată prin difuzare. Conţinutul exact era: „Dom' Semaca!

Eu sunt, Lăscarică! Vă rog să credeţi că nu v-am trădat! Am fost adus aici cu forţa! Vă rog să credeţi, dom' Semaca!” „Sarcasmul vocii”, despre care vorbea cunoscutul om de presă şi televiziune Marius Tucă, în interviul pe care i l-a luat maestrului Gheorghe Dinică, în noiembrie 2003, l-a recomandat şi pentru dublajul unor actori care interpretau roluri negative. În primii ani ai carierei sale cinematografice, îl regăsim pe Dinică dublându-l pe actorul francez Georges Marchall, interpretul lui Cornelius Fuscus, altă „pramatie absolută”, din pelicula Dacii, debutul lui Sergiu Nicolaescu. În teatru, succesul l-a datorat și calităţilor care-l recomandau pentru roluri de indivizi de factură îndoielnică.

Rămâne memorabilă interpretarea sa din piesa de teatru tv ...escu, de Tudor Muşatescu, unde juca alături de Amza Pellea.

După cum observa Dumitru Furdui, violența lui e pur și simplu verbală”. Dovada? Anecdotica legată de atitudinea sa în perioada realizării spectacolelor sau a filmelor. Mai ales când ea, anecdotica, stârnește hazul, deși fondul este violent.

Sergiu Nicolaescu povestea cum, în vara lui 1972, pe când filma, în ritm alert, pelicula Cu Mâinile Curate, dincolo de miezul nopţii, primea dese telefoane. De la capătul celălalt al firului, vocea lui Gheorghe Dinică, interpretul personajului Lăscărică, ameninţa: „Comisare! Tu eşti la telefon? Te omor!”

Nicolaescu încerca să-l tempereze, spunându-i: „Dom’ Dinică!

Culcă-te dom’le. Mâine avem filmări.” Dar, tot el adăuga, mult mai târziu: „Eu eram mulţumit. Îl simţeam că intrase în pielea personajului.”

Publicul spectator a simțit că bonomia omului Dinică este la antipodul valorii etice a unora dintre personajele interpretate și că acesta, altfel decât alt mare actor, Dem Rădulescu (intolerabil cu familiarismele și cu aluziile), gusta rememorările în public ale replicilor unor personaje care l-au făcut celebru, câștigându-și, astfel, asentimentul acestui public.

Domnul Papil Panduru, absolvent al Institutului, din aceeași promoție (1961), mărturisea că Dinică era preocupat mai mult de impactul pe care tipul său de atitudine urma să-l aibă asupra publicului și mai puțin de text. În asta a constat abilitatea omului de teatru și de film, care, pusă în slujba talentului nativ, a dus la ceea ce Dumitru Furdui numea „miracolul Dinică.”