Manifest Româneşte II/2017 (2)

D

escânt penița să scrie. E curios: eu, nesăbuit crai al condeiului, aş răsturna vorbă după vorbă, de pe culmi stâncoase de carte, pentru a-l revesti lumii pe Romulus Vulpescu, dar pe doamna Ileana, zău, nu m-aş pricepe s-o prind în stofă de cuvânt. Riga Romulus mi-e magistru de artă – arte şi meserie. N-am apucat să-i strâng niciodată mâna, dar lam simţit oblojindu-mi inima, luându-mă de calfă, prin taverne marinate-n mucegai, ca să beau licoarea cea păcătoasă a strugurelui tămâios cu Ducele d’Orleans şi cu Villon, magistrul magistrului meu. În definitiv, cetitorule, Vulpescu şi cu mine – aceeaşi plămadă moldavă, îmbrăcată iscusit de vreun armurier într-un corn căpos berbec. Rol în cetate, rană printre cărţi. Destin în „paturi de-mprumut”, pe care îl povestim, cu sau fără mască, în scris, înşiruindu-ne „scurtele şi iluzoriile acte de febră”, rupând nebuneşte din noi înşine.

Dar, vai, mă trezesc singur! Vulpescu – de-i ziceau Barbosina – s-a risipit prin cărţi! Şi numai Dumnezeu mai poate culege din colb cenuşa sufletului său! A rămas doamna Ileana, cea în faţa căreia n-am găsit niciodată ghesul de a mă plânge, deşi muze au tot venit şi-au muşcat din carnea şi din poezia mea şi s-au dus, mama lor, înapoi în mizeria cea de toate zilele – de m-au lăsat mereu sângerând. Şi n-am scotocit prin mintea doamnei Ileana ca să scot aforisme bune de înşirat pe sârmele unor volume pentru prostănaci amatori de cuvinte mari. Alături de Ileana Vulpescu, pur şi simplu, îţi tihneşte viaţa.

Chingile ţi se usucă şi cad şi doar-doar ţi se strecoară prin creieri să te împaci cu nemernica asta de viaţă.

Pentru că, oricum, n-ai ce-i face, pentru că, oricum, te va stâlci între cutele compromisurilor de orice fel. Ţeasta spână de marmoră a cutărui stoic ar plesni, laolaltă cu orice soi de habotnicie bleagă, în faţa surâsului iertător al doamnei Ileana. Ca ce chestie, m-aţi întreba. Răspund, la rându-mi: n-a capitulat în faţa unui destin urzit din nedreptăţi, ci ştie, ca nimeni altcineva, să cultive crucea. Nicio urmă de revoltă, de urlet – nici în fiinţa, nici în litera dumisale. Unii îi biciuie fiinţa cu urzici, dar cei mai mulţi o ţin pe Ileana Vulpescu de chip scăpat neboţit din vâltoarea vieţii. Închei. Mă duc să sărut mâna doamnei Ileana, să dibuiesc în ce carte s-o fi pitit Barbosina şi să mai prad templul vulpesc de înţelepciune. Dar, la urma urmei, nu e vorba de nicio înţelepciune pe-acolo. Şi nici vorbă nu-i. E iubire. Nu, nu – este Iubirea!

30-49

Dosar de existenţă: Vulpeştii

32

Profiluri

Un mănunchi de amintiri de Sorina Zlătan Romulus şi eu, cîndva şi mereu de Sergiu Cioiu

43

Tot candidînd la fericire – Ştefan Paraschiv

în dialog cu Ileana Vulpescu [Arta lor, adevărul meu]

*** 50

Personajul George Bacovia • [Magistrale]

de Anca Evelina Cîrligeanu

57 3

„VULPESC, -EASCĂ, vulpeşti, adj. ...”

[Editorial] de Ştefan Paraschiv

6

... şi alte amintiri • [Cu Î din I]

de Ileana Vulpescu

9

„Cum sunt ce-am fost, voi fi cum sunt!”

[Despre justiţie, cu dragoste] de Lucian Bolcaş

13

Ştefan Procopiu – o viaţă închinată ştiinţei [Unde sunt cei care nu mai sunt?] de TeodoraCamelia Cristofor

62

Dincolo de viață și de moarte, Profesorul meu! • [Sub focul amintirilor] de Verginia Vedinaş

65

Sonet literar şi sonet muzical • [Panta rhei?]

de Alexandrina Chelu

67

„Trebuie şi putem fi fericiţi” • [Parfumele doamnelor de-odinioară] de Denisa Mănăstireanu

45 de ani de la săvârşirea patriarhului „Gândirii” – Nichifor Crainic • [Inedite]

68

14

de Tudor Vişan-Miu

Reromânizarea în Transilvania interbelică [Recuperându-ne] de Petre Ţurlea

17

Dialog din valea Prutului între Rareş Tiron şi Theodor Codreanu • [Nevoia de români a României]

22

Cultivarea speranţei, educarea speranţei

Regina Ana a României şi sentimentul

inefabil al iubirii • [Coroana regală]

71

Lupta pentru ortodoxie şi românitate

[De la cult, la cultură] de Mina Ivanov

73

Manifest • [Dreptul la cuvânt]

[Învăţătorul de Istorie] de Gheorghe Dumitraşcu

de Mihnea-Tudor Orjan

27

77

A fi unul, din doi înstrăinaţi • [Glissando]

Iubesc... • [Epistole de étudiant]

de George Eugen Doinaru

de Diana Militaru

28

78

Adânci, săruturi o mie de Leonard Cohen – tălmăcire de Ştefan Paraschiv • [Patetism literar]

4 | Manifest Româneşte | 2017

Oarcă... • [Români trădaţi, români uitaţi]

de Cristian Vasilescu

„Manifest Româneşte” – revistă de artă, cultură şi istorie românească este o publicaţie ce slujeşte crezul naţionalist curat. Respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate, în mod ticălos, asupra poporului român şi asupra credinţei creştine – asupra oricărui popor şi asupra oricărei credinţe.

Cei ce manifestă româneşte iau, asupră-le, întreaga răspundere pentru propriul crez – scris şi tipărit în paginile revistei. „Manifest Româneşte” se constituie într-o publicaţie naţională, al cărei program este reprezentat de întâlnirea dintre maeştri ai artelor (literatură, teatru, cinematografie), ai ştiinţelor umaniste (istorie, drept) şi tineri elevi şi studenţi din România, care afirmă conştiinţa nobilă a apartenenţei la o cultură europeană şi manifestă întocmai, în paginile revistei. Alături de un dosar omagial („de existenţă”, cum ar spune domnul Camil Petrescu), prezentat Domniilor Voastre în exclusivitate, fiecare scriere în parte reprezintă o piesă de rezistenţă a manifestului. Dedicăm dosarul acestei ediţii minunatei şi rodnicei perechi a literelor româneşti: cărturarii Ileana şi Romulus Vulpescu. Au apărut până acum: „Din nume, în renume: Papil Panduru” (pilot/ 2014-2015) şi „Eu sunt autorul tragediei pe care o joacă atâţia: Adrian Păunescu” (1/2017) „Manifest Româneşte!” – declară, necondiţionat, cei care semnează în paginile acestei reviste. Cum nu am putut reuşi conservarea unor garanţii financiare permanente, nu ne rămâne decât să trăim cu farmecul îndoielii şi al incertitudinii, dar şi să ne cinstim mecenatul: prezenta ediţie apare datorită sprijinului domnilor Aurel-Jean Andrei şi Marian Dobre, precum şi al altor colaboratori. Probabil că, citind rândurile noastre, sunteţi martorii primului pas al reînchegării unui tineret militant, autentic, viu, asemenea celui interbelic, râvnind, fără încetare, renaşterea, nu numai în graniţele fireşti, legiuite de Bunul Dumnezeu, ci şi în spirit, a României Mari.

  Redacţia „Manifest Româneşte” www.facebook.com/manifestromaneste http://issuu.com/manifestromaneste

Senatul Revistei „Manifest Româneşte” Ileana Vulpescu, Lucian Bolcaş, Petre Ţurlea, Aurel-Jean Andrei, George Eugen Doinaru Gheorghe Dumitraşcu Redactor-şef & editorialist Ştefan Paraschiv stefanparaschiv.ro@gmail.com Manifestă Verginia Vedinaş, Anca Evelina Cîrligeanu, Teodora-Camelia Cristofor, Alexandrina Chelu, Cristian Vasilescu Cu sprijinul doamnei Sorina Zlătan şi cu participarea domnului Sergiu Cioiu Secretar de redacţie Radu Preda

Revista Manifest Româneşte apare sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, cu sprijinul Librăriei Mihai Eminescu din Bucureşti.

Îşi dau concursul studenţii Rareş Tiron, Tudor Vişan-Miu, Mihnea-Tudor Orjan, Mina Ivanov, Denisa Mănăstireanu, Diana Militaru Meşteri fotografi şi editori Otilia Heinrich, Cosmin Gheongheoş, Alexandru Ion Ilustraţii originale

*** Ilustraţiile (fotografiile, lucrările de artă plastică) şi documentele acestui manifest românesc vă sunt înfăţişate datorită următorilor artişti/ colaboratori:

Sorin-Dumitru Roată, Sorina-Gabriela Milescu, Gabriela Grozavu, Alexandra Radu şi Leonte Năstase Concepţia şi realizarea siglei Bogdan Uzum

Ileana Vulpescu: coperte I-IV, 3-8, 12-14, 23, 30-35, 37, 38, 40-49, 45, 46-47, 50, 53; Cosmin Gheongheoş: 9; Otilia Heinrich: 10-11, 18-19, 24, 50-51, 65; Papil Panduru: 13; Alexandra Radu: 15-16, 74-75; Sorin-Dumitru Roată: 21, 22, 63, 71; Gheorghe Dumitraşcu: 26; Alexandra Mişcă: 27; Gabriela Grozavu: 29; Sergiu Cioiu: 36; Agatha Grigorescu-Bacovia (Bacovia. Viaţa poetului, EPL, 1962): 52, 55; Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi: 57-59; Magdalena Rădulescu: 67; Leonte Năstase: 68, 78; Tudor Vişan-Miu: 69, 70; Sorina Gabriela Milescu: 77.

Concepţia grafică şi militantă Ştefan Paraschiv Apare de câte ori trebuie.

Tipar efectuat de

Publicat: 2017 ISSN 2457-7545 | ISSN-L 2457-7545

2017 | Manifest Româneşte | 5

Teatru şi film [Romulus Vulpescu]

I

n biblioteca sau pe baza bibliotecii noastre sar fi putut deschide o filială întreagă de teatru sau de cinema. Romulus, deși a cochetat cu teatrul, nu a făcut niciodată un film ca regizor. A regizat la Ploiești O noapte furtunoasă și la Brașov D’ale carnavalului – spectacole foarte bune. A mai facut Titanic vals la Pitești, iar un spectacol frumos. El a vrut să urmeze Facultatea de Teatru, a și făcut un an de teatru la clasa doamnei Aura Buzescu, dar a trebuit să plece pentru că venise o nouă lege: trebuia să ai liceul terminat pentru a urma cursuri universitare. Înainte de ea, te puteai duce la teatru și fără să fi terminat liceul, îl terminai în timp ce terminai și Facultatea de Teatru. Legea asta a venit, deci, cînd el era în anul întîi, între 16 și 17 ani. Pînă a terminat liceul, i-a trecut și pofta de actorie, dar morbul ăsta al teatrului i-a rămas tot timpul. El ar fi făcut foarte bine regie, decor de teatru.

A fost, în schimb, secretar literar la Teatrul Delavrancea şi, pentru scurt timp, director al Teatrului Mic. L-a solicitat și Naționalul, dar doar pentru traduceri, altceva nu. În cinema, i-a fost foarte drag rolul din François Villon...

Filmul a fost făcut în colaborare cu francezii, în regia lui Sergiu Nicolaescu, care l-a solicitat pe Romulus să fie consultant științific, propunere cu care i-a facut pulbere pe francezi. Barbosina a făcut pe scenariu 56 de de observații, erau 56 de de inexactități față de epocă. Florent Pagny, interpretul lui Villon, era la vremea respectivă disk-jockey și nici nu auzise de Villon pînă nu i s-a propus acest rol.

Dar era şi un actor foarte cultivat între ei, Marc de Jonge (în rolul Bastardului) – avea şi titlu de nobleţe. Era un tip cultivat și foarte distins. Tot văzînd cum vociferează francezii faţă de indicaţiile lui Romulus, a zis: „Doamnelor, domnilor, nu vă supărați, omul ăsta știe carte cît nu o să știți dvs. în 500 de ani, așa că faceți bine și ascultați-l.” Iar el era atît de respectuos, acest domn... Avea atitudinea unui om cu adevărat cultivat, nu scotea un sunet să nu se ducă să întrebe: „E bine, domnule Vulpescu? Nu e bine?”

Pentru că era atît de prost plătită consultarea științifică, Sergiu Nicolaescu a ţinut să-i ofere un rolișor acolo, ca să îi mai dea niște bani. Așa a ajuns Romulus să-l joace în Villon pe Beau Merle, un scoicar. El se împrietenise cu măgarii din film și le cumpăra biscuiți și, cum îl vedeau, se adunau în jurul lui, trăgeau un răget de bucurie și întindeau boturile să capete biscuiți. La un moment dat, trebuia să îi adune pe toți și i-a spus cineva: „Domnule Vulpescu, vă rugăm să vă

„Aurel Mihailopol fecit – 18.08.1963” 6 | Manifest Româneşte | 2017

adunați măgarii la ora cutare!” Îl iubeau foarte tare fiindcă știa să se poarte cu ei. El ar fi vrut, la rândul său, să realizeze pelicule, dar lumea asta a cineaştilor era foarte închisă, foarte atent încuiată, astfel încât nu se putea pătrundea prea lesne acolo. În Adunarea Constituantă [Romulus Vulpescu] Doi lingvişti, doi filologi, Romulus şi Marina RădulescuSala, o fostă colegă de la Institutul de Lingvistică, trebuiau să se asigure că noua Constituție este elegant şi corect prezentată din punctul de vedere al limbii, iar ceea ce a făcut Romulus Vulpescu – și știe foarte puțină lume – a fost să redacteze primul articol din Constituție. Era o mare bătălie acolo, spuneau ungurii să fie băgat și Doja în primul articol, era o nebunie! El a tăcut, s-a așezat într-un colț, a scris articolul și s-a dus direct la tribună. A trecut prin fața Președintelui Senatului, Bârlădeanu – era un om, după descrierea lui Romulus, afară de o inteligență subtilă și o cultură aparte, cu un mod de comportare excepțional şi care îl prețuia foarte mult –, care a spus: „Domnule Vulpescu, dar pot să citesc și eu?”/ „Nu!” – așa că Romulus s-a dus direct la tribună și a citit textul primului articol al Constituţiei. A zis: „Trebuie să spunem acolo și tautologii, dar să nu cumva să fie interpretate altfel decît se cuvine.” El a vrut să se dea și o lege a limbii române, cadrul ei legal ca limbă de stat, dar asta nu a reușit. A regretat totdeauna...

De ce? El a văzut ce se întîmpla în jurul nostru. Oameni ca noi, filologi, nu au acces la buget, să-şi dea cu părerea unde nu se pricep. Dar la ceea ce te pricepi, măcar acolo să intervii. Măcar dacă în mass-media s-ar vorbi întotdeauna corect! Aceste mass-media își neglijează rolul formator: cine se uită la televizor, un om de o cultură medie, un elev, un om care a făcut numai școala elementară zice: „Dom’le, păi dacă așa se spune la televizor, înseamnă că așa este.” – adică tendința de a crede și de a-și însuși lucruri greșite a celui care nu este informat. Păreri poți să ai de toate felurile și omul poate să le accepte sau să le respingă, dar dă-le într-o formă corectă în limba română. Nu se poate să nu te intereseze deloc adevărata semnificaţie a unor termeni adoptaţi, în special, din engleză. Cît au fost fanarioții, toată lumea bună a învățat grecește. Bonjouriștii au învățat franțuzește. A venit moda să se învețe englezește, dar se preiau cuvinte folosite aiurea. La noi nu mai există loc, numai locație. Și patul ăsta tot locație este!...

Drama democraţiei [Gheorghe Dumitraşcu] Profesorul Dumitrașcu era tot suflet. Era un om care suferea atît de tare din cauza a ceea ce vedea că nu e corect, că nu e drept, din cauză că se minte... Omul ăsta suferea pur și simplu. Avea un suflet de copil, era atît de vulnerabil din punctul acesta de vedere. Nu suporta nedreptatatea, nu suporta mitocănia, nu suporta lipsa de respect față de altul.

A aparținut unei generații în care oamenii se respectau între ei cît de cît, mult mai mult decît în ziua de astăzi.

Ioana, Ileana şi Romulus Vulpescu (anii ’80) | Scenă de luptă a Scoicarilor în François Villon (r. Sergiu Nicolaescu, 1987) R.V. – secretar literar al Teatrului Delavrancea (1969) | I.V., alături de marile actriţe Lucia Mureşan şi Marga Barbu (anii ’90)

2017 | Manifest Româneşte | 7

Ceea ce a păţit cînd nu i s-a oferit cetăţenia de onoare a Constanţei... Nu știu de ce refuză oamenii să priceapă că un lucru foarte grav, o acuzație chiar, poate să fie formulată și în niște termeni foarte civilizați. În mass-media nu ai voie să te exprimi ca pe stradă sau ca între prieteni. Eu nu sunt o pudibondă și nu mă sperii de vocabular, Doamne păzește, dar susţin că el trebuie folosit cu măsură și, în orice caz, e un principiu logic pe care trebuie să îl respecți: să te înveți să accepți și părerile altuia. În momentul în care numai părerile tale sunt bune, înseamnă că tinzi spre dictatură.

Dar şi ce se întîmplă în democrație... Are Bergson undeva, o frază în care spune că democrația are toate calitățile, te poți dezvolta, ești un om liber, însă are un defect iremediabil: nu are criterii de selecție a valorilor.

Tuturor cărora sunt nemuțumiți la un moment dat de ce face Guvernul, le zic: „Ai votat?” Îmi spun că nu. Zic: „Nu ai voie să spui nimic! Dacă ți se dă posibilitatea o dată la patru ani să alegi pe cineva, du-te foarte frumos și alege-l pe acela pe care-l vrei tu. Măcar ești dezamăgit de unul pe care l-ai votat, dar aşa vii și ai pretenții. De ce nu te duci să profiți de acest drept pe care ți-l dă Constituția?” Şi dacă votezi, să ştii că democraţia are un principiu numeric. Popescu are 400 de voturi, Ionescu, 399, deci iese Popescu. Asta e legea, că îți place sau că nu îți place. Toate sistemele au defecte, nu există nimic perfect pe lumea asta. Și atunci, ce vrei? Dacă vrei să îți impui mereu părerea, dorești dictatură. Una și bună, părerea cuiva și noi hă-hă-hă ca oile. Oricum te duci ca oile, dar măcar să-ţi alegi tu ciobanul.

Sfârşitul unui boier [Păstorel Teodoreanu] Păstorel era ceea ce se numeşte, în sensul bun, frumos și elegant al cuvîntului, un boier. În timp ce toată lumea umbla care cu un puloveraș, care cu ce putea, el era întotdeauna în cămașă albă, papion, costum, iar în conversație era un domn. M-am întâlnit cu Păstorel Teodoreanu pe stradă, cam cu două luni înainte ca el să moară: „Coane Păstorel, ce faceți?”/„Apăi, să viezi mata, duduii, să viezi așa o bataii di joc: să hiu bețîv toată viața șî să mor de cancer la plămîni!” Era fermecător, povestea de nu te-ai mai fi ridicat de acolo, de pe scaun. Cîtă lume cunoscuse și cît haz avea cînd povestea. Era extraordinar!

Deşi scria foarte frumos, toată lumea îl ținea în umbra fratelui său, Ionel, dar Păstorel merită citit pentru că lumea va găsi acolo un haz sănătos, românesc.

Uniunea Scriitorilor de altădată [Zaharia Stancu] Un alt om remarcabil a fost Zaharia Stancu. Mă rog, toată lumea sare vai! c-a tras toată spuza pe turta lui, că şi-a tradus Desculţ în toate limbile, dar acest om a ținut cu adevărat la scriitori. El nu se sfia să facă scene de cabotinism la autorități ca să obțină ceva pentru Uniune. A fost un adevărat conducător al Uniunii Scriitorilor. Ca amintire personală, cînd am născut-o pe fata mea, el era

8 | Manifest Româneşte | 2017

internat undeva în străinătate, pentru că începea să orbească și avea nevoie de o operație; i-am scris că fata mea se roagă la Sfînta Lucia, care este Sfînta Vederii, dar, fiind încă analfabetă, mă folosește pe mine de intermediar. Și mi-a răspuns că mulțumește domnișoarei Vulpescu prin intermediul mamei sale: „O rog pe mama domnișoarei Vulpescu să îi transmită toate urările mele de bine!” A avut, apoi, grijă să primesc din partea Uniunii bani de un cărucior.

Oamenii țin minte numai ce nu le place la un om, dar ceea ce le place ar trebui și asta să rețină și să mai rețină în ce măsură cineva care conduce niște oameni, o asociație, face într-adevăr ceva pentru ea. Or, el a făcut. Cît despre vila scriitorilor de la Neptun, el a dat primii bani, el a intrat în tratative cu Comitetul Central, pentru că vila fusese destinată lui Maurer. Acestuia nu i-a plăcut probabil vila și nu s-a dus niciodată: „Faceți ce vreți cu ea.” Și atunci Zaharia Stancu a prins de veste și a zis că o cumpărăm noi.

Uniunea nu avea atîția bani cît valora. A dat o sumă de bani, după care vila a intrat în regim hotelier. Cine a achitat, spre cinstea lui, a fost D.R. Popescu. Cînd a văzut cum încep lucrurile să se miște cu retrocedările, după ’89, a spus că orice ar fi trebuie achitată. Oricînd putea să vină unul să spună că acolo a fost locul lui și apucă-te şi judecă-te, cum s-au judecat cu cea donată de Monteoru – fostul sediu al Uniunii Scriitorilor. Donată de-adevăratelea. În acel caz, a fost pur și simplu o porcărie. Destul timp, două doamne din familia Monteoru au continuat să locuiască la Uniunea Scriitorilor, la etaj. Jos, de fapt, erau o sufragerie, niște birouri, era o casă de aparat, cum se zice.

Ele au rămas la etaj, Uniunea le-a făcut curat, le-a dat mîncare. La Uniune, în Sala Oglinzilor, venea din cînd în cînd cîte un film care nu era pe piață sau, mă rog, se tîrguiau pentru el. Erau niște filme frumoase, interesante.

Sala avea vreo 30-40 de locuri. În rîndul întîi, erau două locuri rezervate în permanenţă pentru doamnele Monteoru – una mititică, brună și cocoșată, iar cealaltă, monumentală și blondă, cu niște bucle ca pe vremea lui Ludovic al XIVlea. Nu se atingea nimeni de cele două locuri. Dar, s-a găsit cineva: „Monteoru a făcut donația cu pistolul la tîmplă!”, de parcă ăia, dacă veneau la Monteoru să-l ameninţe cu pistolul la tîmplă, îi chemau și vecinii, să fie cu martori...

Apropo de Uniune, e o întîmplare interesantă: o delegaţie a Uniunii Scriitorilor din România vizitează China, în anii ’50-’60. Oamenii ajung şi la Oraşul interzis.

Au fost conduşi de un grădinar, care știa franțuzește, englezeşte. Povestea de fiecare colțișor. Îl întreabă cineva: „Dom’le, dar cum cunoașteți dvs. așa de bine Oraşul interzis? Îl ştiţi de parcă ați fi locuit aici!”/ „Chiar am locuit! Înainte de a fi grădinar, am fost împărat!” – după ce a ieșit de la pușcărie, de la reeducare, arăta ca orice moşneag chinez, deşi avea să trăiască doar 61 de ani...

■ Ileana Vulpescu este om de litere, personalitate marcantă a vieţii culturale româneşti a ultimei jumătăţi de veac. Cea mai recentă apariţie editorială: Preludiu (Ed. Tempus, 2017).

R

evista Manifest Româneşte, prin Ştefan Paraschiv, redactorul său şef, mi-a provocat anumite teme de discuție și vreau să vă spun că nu am gândit niciodată răspunsul la aceste teme. Poate o dată sau de două ori, gândind despre mine, am formulat o serie de concluzii, dar tot ceea ce vă spun se află sub semnul totalei spontaneități și asta o spun, în primul rând, ca o scuză pentru anumite aspecte neconvenţionale.

Acest motto din Nichifor Crainic – ales drept titlu al convorbirii noastre – este, înainte de toate, o amintire a unor ani minunați de liceu, petrecuți la liceul Sfântul Sava, unde un extraordinar profesor de limba română, Bărbătescu, mi-a permis accesul la fondurile documentare ale bibliotecii liceului. Acolo am citit poeții care, în perioada aceea, erau interziși: Blaga, Nichifor Crainic și alții. Este o matrice de formare ulterioară a mea, cu o înclinație spre ceea ce reprezintă esențializarea spiritului națiunii române. De aici cred că au pornit foarte multe și cred că e normal să păstrez acest motto care m-a obsedat pe tot parcursul vieții. Putem să îi deslușim foarte multe înțelesuri. Sigur că eu sunt în fiecare etapă a vieții mele summumul experiențelor pe care le-am trăit și pe care le-am gândit, ceea ce este foarte important. Sigur că nu vreau să repet cu obstinaţie anumite lucruri pe care le-am apreciat a fi greșite, dar, în esență, nu vreau să mă schimb. Este, dacă vreți, foarte pe scurt, un reper de demnitate a trecerii prin viață.

Ștefan Paraschiv: Dragă maestre, dacă nu ați fi vorbit la un telefon modern și nu ați fi mâncat meniuri de la livrare rapidă, aș fi zis – ca atunci când v-am văzut pentru prima dată față în față – că sunteți un fel de principe Salina, un fel de ghepard al dreptului românesc. În raport cu vremea în care trăiți, cum reușiți să nu fiţi anacronic?

Lucian Bolcaş: Respectându-mi vârsta și existența în lumea reală – respectându-mi vârsta însemnă că mă împac cu vârsta mea și vreau să o port cu sobrietate –, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, înțelegând că mă împac, pur şi simplu, cu lumea în care trăiesc. Nu țin cu tot dinadinsul să fiu în pas cu diverse curente de modă, din diverse domenii

Lucian Bolcaş, prof. univ. dr. Nicolae Volonciu, prof. univ. dr. Dan Oancea şi Ştefan Paraschiv la evenimentul de lansare a revistei Manifest Românește (Palatul Facultăţii de Drept, Bucureşti, 5 aprilie 2017) 2017 | Manifest Româneşte | 9

(nici măcar din domeniul dreptului), dar trebuie să știu că există, pentru că acesta este mersul lumii reale. În aceste condiții, mă folosesc de facilitățiile ei, pentru că, ai spus, vorbesc la telefonul modern și mănânc de la o comandă rapidă, facilități la care nici nu visam în anii '70, de exemplu. Mă folosesc cu aceeași plăcere de calculator, dar cu o plăcere chibzuită. O să vă întrebați ce înseamnă plăcere chibzuită în a folosi calculatorul. Plăcerea chibzuită înseamnă a-ți da seama de toate avantajele, extraordinare pentru un intelectual, de a avea acces la un domeniu de informații și de documentare (sunt lucruri diferite) la care nici nu visam înainte. Cu chibzuinţă mai înseamnă că evaluez, după propriile criterii, bune sau rele, tot acest tezaur de documentare pe care mi-l oferă acum accesul la internet. A evalua conform propriilor tale criterii este lucrul esențial, pentru că a înmagazina date, a deveni un enciclopedist, cred că nu reprezintă mai nimic în lumea aceasta, dar a reuși să faci conexiunea între aceste date și a le ordona conform propriilor principii cred că devine actul propriei creații: te creezi pe tine însuți. Ș.P.: Cum ați ajuns să credeți în ceea ce credeți? Cum v-ați format conștiința?

L.B.: Am pornit de la patronul meu spiritual.

Prenumele meu este și Augustin – Lucian Augustin. Așa mi-a fost dat de cei care mi-au împărtășit taina sfântă a botezului, iar patronul meu spiritual este, aşadar, Sfântul Augustin, în care am găsit o frază fenomenală: „Totul este să crezi în Dumnezeu și atunci poți să faci tot ce vrei.” Am ascultat pe mulți care încercau să tălmăcească această frază, mergând pe linia unui liber arbitru cu care tot prin harul facerii noastre am fost înzestrați. Dar eu nu am crezut asta. Eu cred că atunci când ai credință în Dumnezeu, tot ce faci, faci numai cu această credință. Și atunci e bine! Respectându-ţi propria credință, în primul rând, te respecți pe tine însuți. Ș.P.: Și atunci credința este primul pas spre acele criterii personale, spre acea creaţie a sinelui...

L.B.: Da! Credința este convingerea că ceea ce gândești și faci tu este bine. Credința este convingerea că ceea ce faci tu este spre binele oamenilor și asta nu trebuie să te părăsească niciodată, chiar dacă este vorba de credința creștină – de care nu ai voie să te lepezi – sau dacă este vorba despre credința în anumite adevăruri, în anumite teorii, în anumite valori, mai ales. Stabilirea propriei axiologii, care te urmărește pretutindeni în viață, este tot un mecanism al aplicării credinței. Ș.P.: Privind retrospectiv, pe omul care se formează, acel Lucian Bolcaș din primii ani, îl simţiţi cu detașare, ca pe un cu totul altul?

L.B.: Răspunsul l-am primit în baie, privindu-mă în oglindă, când mă rad în fiecare dimineață – cu excepția perioadei din tinerețe, când am purtat barbă pentru două săptămâni. Atunci, am revelația că sunt același. Același om mă privește din oglindă, neschimbat sufleteşte.

10 | Manifest Româneşte | 2017

Ș.P.: Cum v-ați trăit tinerețea?

L.B.: Cred că normal, normal în niște ani care, din fericire, mergeau spre normalitate. A fost perioada tulbure a copilăriei, când se întâmplau lucruri groaznice, pe care mai mult le percepeam decât le înțelegeam; apoi, ajungând în studenţie, lucrurile începeau să intre într-o normalitate.

E adevărat că am învățat istoria după acel sinistru manual al lui Roller, antiromânesc de sus până jos, împotriva spiritului național, dar care avea o consistență a datelor care m-a îndemnat să cercetez ce s-a întâmplat îndărătul acestor date. Am spus că am putut să iau contact cu fondul secret, fondul de documentare al bibliotecii liceului, și am cunoscut, astfel, cărțile care, pe vremea aceea, erau interzise în circulație. Repet, bibliotecile din România, care nu au fost vandalizate, și-au păstrat cărțile, nu le-au ars, chiar dacă erau interzise.

După absolvirea liceului, după bacalaureat, am văzut că a fost deschisă o expoziție Brâncuși la Sala Palatului – a fost un lucru cu totul interesant pentru acele vremuri –, am văzut că apar voci critice la adresa realismului socialist în diverse reviste acum uitate (Tribuna de la Cluj, Astra de la Oradea). Au apărut pe urmă referirile din Scânteia tineretului la „obsedantul deceniu” și puteam cumpăra din librării ceea ce găsisem înainte doar în fondul documentar: opere complete Lucian Blaga – v-am mărturisit şi o preferinţă literară. Erau, aşadar, ani de normalitate. Anii de normalitate se traduc în ani de mare efervescență intelectuală. În perioada aceea, la Drept existau mari profesori care au rămas nume de venerat pentru noi toți.

Nu vreau să numesc pe cineva, pentru că lista este așa de mare, încât nu pot să o cuprind pe toată și mi-ar fi rușine să omit pe cineva, dar, în același timp, Tribunalul Suprem avea mari judecători dintre care unii profesori la această facultate. Era un prestigiu deosebit al acestei instanțe, care crea, efectiv, teorii ale dreptului. Au fost, într-adevăr, ani de reală normalitate. S-au născut atunci, în spațiul public, personalități muzicale, personalități ale literaturii noastre, s-a născut cinematografia românească, ce a debutat, în maturitatea sa, nu cu Răsună valea, cum spun unii, ci cu Erupția, film regizat de Ciulei, care a fost un monument al filmului de la acea dată. Este minunat să îmi aduc aminte de toate aceste preocupări ale culturii, pe care le trăiam împreună cu colegii mei de generație.

A fost, din alt punct de vedere, al mondenităților, și o epocă frumoasă. Vedeți, fiecare generație își are cafenelele ei. Generația mea a avut Nestorul și Capșa. Am rămas și acum cu nostalgia pe care mi-o afișez din când în când la o cafea la Capșa, dar și astăzi există o asemenea tradiție.

Generația de astăzi are cafenelele de pe Dorobanți. Mă rog, nu am dreptul să judec… Ș.P.: Pentru că cei de astăzi au cam uitat: cum se trăiește frumos o tinerețe, indiferent de epocă?

L.B.: Dacă voi repeta cuvântul normal, cred că ar fi o banalitate... În definitiv, făcând tot ceea ce vârsta îți

2017 | Manifest Româneşte | 11

permite din punct de vedere fizic și fiziologic să faci. Fiind receptiv. Vedeţi, tinerețea trebuie pusă, după părerea mea, sub semnul frumosului. Frumosul în muzică, în natură, în fotbal, în orice domeniu al vieții sociale. Dacă ai idealul acesta al frumosului în tinerețe, îți trăiești frumos tinereţea şi întreaga viaţă. Asta e tot!

domeniul profesiei pe care a ales-o. În ce mă priveşte, formarea s-a realizat datorită unei obstinații de-ale mele.

Eu am acest mare, mare defect, care mă urmărește și acum: vreau să înțeleg. Apoi, al doilea mare defect: vreau să gândesc cu propriul cap. Asta este tot, e mai simplu de răspuns decât mă așteptam.

Ș.P.: Și totuși trecutul dvs. din familie nu ar fi determinat niște perspective frumoase pentru tinerețe.

Ș.P.: Un om care a avut o astfel de „povară” din familie, un om care a vrut să înțeleagă cum s-a putut desăvârși profesional, mai întâi ca student, în acei ani?

L.B.: Nu, nu neapărat! Trecutul meu vine cu povara lucrurilor pe care trebuie să le respect. Înainte de toate, să-i respect pe toți cei care, rând pe rând, au însemnat familia mea. Să-l respect pe primul judecător român din Marghita, care a fost străbunicul meu, să îi respect memoria. Să-l respect pe bunicul meu, care a fost președinte de tribunal la Oradea și să respect meseria lui. Să-l respect pe unchiul meu, Nicolae Bolcaș, martir al neamului pentru înfăptuirea Marii Unirii. Să îl respect pe unchiul meu, Lucian Bolcaș, scriitor minor, caracterizat în Istoria literaturii române… a lui Călinescu, dar care a fost conducătorul delegației române la congresul studenților de la sfârșitul secolului al XIX-lea, de la Torino, și care a intrat în sala de congres cu un drapel românesc tricolor, cusut cu eșarfă de doliu, pe care scria „Transilvania”.

Sunt câteva momente în viața oamenilor destul de interesante. Să respect ceea ce a însemnat avocatul Mircea Bolcaș, un unchi de-al meu care a lucrat împreună cu domnul Raoul Șorban pentru salvarea evreilor ce urmau să fie măcelăriți de hoardele horthyiste.

Sunt câteva repere de respect.

Asta este povara: ideile lor, modul lor de viață, felul lor de a fi trebuie respectate și port povara acestui respect, în sensul că încerc nu să mă ridic la înălțimea lor – ar fi prea mult –, dar cel puțin să nu le fie rușine cu mine, acolo unde sunt ei. Ș.P.: Cred și ar trebui să credem cu toții că a fi jurist nu e suficient. Ar trebui ca slujbaşii dreptului să se integreze titulaturii de om de cultură, să spunem, să nu fie doar hârţogari ai legilor. Sunt adeptul unei viziuni plenare. Cum s-a format tânărul Lucian Bolcaș ca jurist și, în general, ca om de cultură?

L.B.: Dar este şi greu să spui că poți să fii numai jurist.

Am auzit de multe ori în spațiul public o exprimare ce mi s-a părut o enormitate: „Eu, ca jurist, cred că... dar, ca om politic, cred că... și, ca om de afaceri, mă comport așa.” Ai dreptate, omul este o personalitate unitară, care, în orice domeniu, se manifestă ca atare, poate mai pregnant în

12 | Manifest Româneşte | 2017

L.B.: Cu poftă, cu patimă! De fapt, eu mi-am realizat o plăcere: plăcerea de a studia dreptul. Este, într-adevăr, o plăcere, așa cum există plăcerea de a respira în aer liber.

Jocul acesta al minții – un fel de joc al ielelor, ca la Camil Petrescu – m-a fascinat și am încercat să mă adaptez acestei logici juridice. Totdeauna am vrut să înțeleg și totdeauna am urmărit să mă fac înțeles. În profesia de avocat, a te face înțeles este un comandament principal. Ș.P.: Şi studenţimea de atunci? Amintirile dvs.?

L.B.: Extraordinare. Am întâlnit oameni minunați, unii dintre ei nu mai sunt, alții au ajuns în funcții foarte înalte (ăsta e semnul bătrâneții), dar toți au fost de o calitate deosebită, independent de drumul pe care au pornit în viață. Nu pot să mi-i aduc aminte, după atât timp, decât ca niște oameni minunați.

Generația noastră, în perioada liceului, a studenției mai ales, a ceea ce a urmat după studenție a fost ceea ce numea genial Fănuș Neagu generația „frumoșilor nebuni ai marilor orașe”.

Studențimea era – o să vă spun lucruri care o să vă surprindă – avidă de cunoaștere și nu dispunea de mijloacele moderne, ba mai mult, și mijloacele normale ale circulației cărților aveau anumite restricții. Dar oamenii voiau să știe. Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre colegii mei să fi fost ceea ce se numește un tocilar cu tot dinadinsul. Sigur că se tocea înainte de examene, ca să știi niște chestiuni punctuale, dar oamenii voiau, în primul rând, să știe, să înțeleagă. Cred că așa au fost toți colegii mei, fie că s-au realizat în mod deosebit în viață, fie că au dus o viață în limitele normalității. Ș.P.: Privind la această perioadă din viața dvs., cum credeți că se poate forma o generație sănătoasă, solidă, militantă, cu adevărat folositoare României?

L.B.: Prin ea însăși. Lozinca liberală este fabuloasă.

Numai prin ea însăși. Un singur lucru le trebuie, în primul rând, acestor oameni sau poate mai multe, dar unul în mod cert: credința în ceva, credința că toate se vor aranja, se vor

structura în raport de ceea ce ei cred. În al doilea rând, înțelegerea, încercarea de înțelegere a unor lucruri și fenomene. Vedeți, cântecul unei generații – l-am auzit peste Prut acum – este: „Noi suntem nebuni, atât de ușor dirijabili…” Pentru strada noastră mi s-a părut suficient de caracteristic.

Să depăşim naivităţile şi să rămanem cu nebunia tinereții în noi. Este o nebunie frumoasă! În definiția mea, tinerețea este o boală, singura boală care trece odată cu timpul. Această nebunie a tinereții poate să însemne și lipsă de echilibru la un moment dat. Dar eşti așa de ușor dirijabil... Ești așa de ușor dirijabil pentru că încă nu ți-ai format cochilia ta, scutul tău de apărare, care stă în propria gândire. Pascal spunea într-un citat foarte cunoscut și banalizat: „Omul este o trestie cugetătoare.” Dar nimeni nu știe să continue acest citat, care înseamnă să gândim bine – este suprema noastră formă de demnitate. Aici se află esenţa ideii sale. Sigur, la diverse etape – n-o să spun vârste – ale evoluției tale sociale, intelectuale, la un anumit orizont de cunoștințe, ai diverse percepții, dar e important să le ai, să gândești tu, cu capul tău. Între beneficiile uriașe ale internetului există și căpușele lui. Pentru mine, asta înseamnă Facebookul. Rețelele de socializare ascund un pericol imens, pericolul însingurării și al nevoii artificial create de „socializare” a oamenilor, pericol pentru că le creează senzația profund falsă că sunt împreună cu ceilalți și că „socializează”, ăsta este termenul enervant de repetitiv. Dar impresia este, o spun iar, falsă, îl face pe om, cu această credință, să rămână un însingurat asocial și, deci, așa de ușor manevrabil. S-a născut o cultură a Facebookului, la ora actuală eu consider că este o cultură a Facebookului, limitată la ceea ce spun unii sau alții dintre cei care comunică astfel, limitată la ceea ce au drept cunoștiințe unii sau alții și fiecare își rostogolește toate ideile și orizontul de cunoaștere în aceste conversații care sunt, de multe ori, de-o stupizenie maximă. Ș.P.: Dar cum şi-a pierdut omul, pe parcursul istoriei, puterea, interesul de a construi ceva, de a conversa într-un mod veritabil, mulțumindu-se, în zilele noastre, cu surogate ridicole?

L.B.: Vedeți, în istoria civilizații lumii, leneșii au fost un factor de progres. De exemplu, telecomanda pentru televizor a fost inventată de un leneș care nu se ridica din pat să apese pe butonul de închidere a televizorului, dar telecomanda inventată de un leneș este la baza apariției navelor spațiale. Din lene şi, mai ales, dintr-un fel de teamă de a ieși în viața socială reală, dar fiecare caz în parte este atât de greu de explicat…

■ Lucian Bolcaş este avocat, fost deputat (2000-2004; 2004-2008), fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, jurist de marcă propus de Senatul României pentru funcţia de judecător al Curţii Constituţionale (2013).

2017 | Manifest Româneşte | 13

C

onceptul de reromânizare este cunoscut, mai ales, pentru perioada de după 1930, în regiunea locuită majoritar de secui. Reromânizarea a fost acuzată de către reprezentanții revizionismului maghiar ca fiind o acțiune inventată și condusă de Statul Român pentru a lovi în maghiarimea transilvăneană. Documentele de arhivă demonstrează, însă, că reromânizarea – în domeniul onomasticii şi al toponimiei – a început în 1919 şi a fost o acțiune spontană a românilor; nu a fost dirijată de stat; s-a manifestat începând cu zona de Vest a Transilvaniei.

Reromânizarea a fost o reacție la violenta politică de maghiarizare dusă mai ales după 1867, din momentul constituirii Austro-Ungariei – o politică de stat a Ungariei.

O serie întreagă de legi o indică – din 1868 până în 1907 –, vârful de lance reprezentându-l Legile Ápponyi din 1907. În anumite domenii, procesul de maghiarizare a fost desfășurat conform unor planuri alcătuite de instituții particulare, sub coordonarea statului. Cea mai cunoscută este societatea condusă de Telkes Simon, care a publicat, la Budapesta, în 1898, volumul Cum să maghiarizăm numele de familie. Aparent era doar o inițiațivă privată. În realitate, societatea respectivă se constituise sub patronajul statului – politica de maghiarizare fiind o acțiune de stat. Faptul e dovedit de numeroasele acte guvernamentale în susținerea Societății pentru schimbarea numelui: 7 decembrie 1895 – ordin al ministrului Finanțelor, Lukács László, repetat pe 24 septembrie 1896; 16 februarie 1896 – ordin al baronului Daniel Ernó, ministrul Industriei și Comerțului; 3 iulie 1896 – ordin al ministrului Agriculturii, Darany Ignacz; 28 august 1896 – ordin al ministrului Instrucției și Cultelor, Iulius Wlassics; tot în 1896, un ordin al ministerului Justiției.

Telkes Simon scria: „Așa cum, prin botez, creștinul devine membru al comunității creștine, tot așa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez național, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraților fii ai Națiunii. […] Maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar, […] maghiarizarea are un rol în consolidarea și unificarea Națiunii noastre.”

Timpul a dovedit că Telkes Simon s-a înșelat. Ca orice lucru impus unei Națiuni conștiente de șine, și maghiarizarea forțată a numelui a fost dezavuată de majoritatea românilor, imediat după Unirea din 1918.

2017 | Manifest Româneşte | 15

Telkes Simon scrisese cu fermitate: „Cei ce poartă nume maghiare nu-și minimalizează obligațiile față de Națiune și de Patrie. [...] Maghiarizarea numelui este un jurământ de credință, o angajare patriotică.” Numai că „angajarea” fusese impusă. De aceea, după 1918, românii cu nume maghiarizat și-au arătat sentimentele românești, și-au recunoscut obligații față de Națiunea Română, de Patria românilor, nu de aceea a ungurilor.

procesul a început din 1919 și a fost spontan, neimpus de Statul Român, ca o reacţie a păstrării conștiintei de neam a românilor.

De exemplificat procesul reromânizării în domeniul culturii prin reînființarea Despărțământului ASTRA din Zonă Secuiască, în toamna lui 1919. Președinte al acestuia a fost ales protopopul Aurel Nistor, care considera că „românii din Secuime sunt doritori de muncă pentru răspândirea scrisului românesc până în cea mai ascunsă colibă”. Înștiințat de reînființarea Despărțământului ASTRA, N. Iorga scria: „Mai mare bucurie nu pot avea decât văzând cum cultura noastră pretutindeni crește puterile Neamului în țara mărită.” (Neamul Românesc din 4 octombrie 1919)

Reromânizarea, ca acțiune spontană și individuală, a început în 1919 în Vestul Transilvaniei. Se păstrează câteva mii de cereri de reluare a vechilor nume românești în Arhivă Consiliului Dirigent; printre ele: Fond I. Administrație Generală, dosarele 9, 17, 18, 19, 20, 21 – toate din 1920; Fond A. Secția Prezidială, dosarele 28, 33, 35, 38, 40, 41, 42,  43, 45 – toate din 1921, ş.a. De multe ori, cei care cereau revenirea la vechile nume românești indicau și condițiile și anul în care li se impusese maghiarizarea.

***

Există și un al treilea plan al reromânizării: cel bisericesc. În 1912 fusese înființată Episcopia de Hajdudorogh – greco-catolică, cu oficierea slujbei în limba maghiaO mare rezistență s-a ră; scopul era maghiarizarea înregistrat din partea funcționaromânilor greco-catolici. Inițial, rilor unguri – care, în cele mai Episcopia cuprindea 83 parohii  multe cazuri și-au păstrat posturomânești din Vestul Transilvaniei rile și în cadrul României Mari – la reluarea vechilor (cu 73 255 suflete); episcopul era rutean. În același an vor fi toponime românești. Rezistența aceasta, începută în 1919, subordonate Episcopiei și parohiile greco-catolice din zonă s-a menținut întreaga perioadă interbelică. Este prezentată secuiască, cu toate că greco-catolicii de aici protestaseră în în multe documente ale unor instituții ale Statului Român, cadrul Congresului de la Blaj (17 februarie 1912) și în dar și în presă sau de către Liga Antirevizionistă Română.

Adunarea Bisericească Națională de la Alba Iulia (28 mai Un document al acesteia din urmă, datând din 1934, 1912). Imediat după Marea Unire, la 28 februarie 1919, va consemna păstrarea, în foarte multe cazuri, a denumirilor avea loc la Târgu Mureș Congresul mixt preoți-învățătorimaghiare impuse după formarea Austro-Ungariei în 1867. credincioși Greco-catolici români din Secuime, condus de Situația era generală în statele succesorale – România, protopopul Ilie Câmpeanu, care se reîntorsese cu Armata Cehoslovacia, Iugoslavia: „Nu se respectă numirile oficiale Română după un refugiu de peste doi ani. S-a hotărât ale comunelor din teritoriile atribuite prin tratate acestor ruperea de Episcopia de Hajdudorogh și reînființarea state – ele fiind trecute cu numele maghiare ce s-au fixat în Vicariatului Greco-catolic din Secuime, de care să aparțină urmă aplicării Legii ungare a numelor comunelor”, lege „toti credincioșii greco-catolici, chiar și aceia cari și-au uitat votată de Parlamentul de la Budapesta la 8 noiembrie 1896 limba maternă română”. În punctul III al Rezoluției și promulgată la 15 februarie 1897. (Arhiva LAR, dosar 436, adoptate se scria: ,,Pe baza Hotărârii de la Alba Iulia din f.5.) decembrie 1918, cereau crearea tuturor acelor instituții Revenirea la vechile nume românești – în onomastică și bisericești, culturale, cari vor fi chemate să asigure toponimie – după 1918 era un proces normal, pentru că dezvoltarea național-culturală a Poporului Român din reflecta o realitate istorică: populația majoritară a Secuime.”

Transilvaniei era formată din români, care doreau să fie Reromânizarea – privită în sensul reafirmării românisromâni și prin nume; că majoritatea respectivă întemeiase mului populației majoritare a Transilvaniei – a fost un și-i denumise cele mai multe din localitățile regiunii. proces dorit și generat de această populație; spontan; început imediat după Unirea din 1918; neimpus de autoritatea de stat românească; are, așadar, o afirmare a *** conștiintei naționale românești și o dovadă a eșecului politicii violențe de maghiarizare condusă de statul Reromânizarea a avut loc și în domeniul culturii: s-a maghiar din 1867. revitalizat viața culturală românească din Transilvania; au apărut sau reapărut publicații românești; s-au înființat ■ Petre Ţurlea este un reputat istoric român. Cea mai recentă instituții culturale românești sau au fost reînființate cele apariţie editorială: Nicolae Iorga (Ed. Enciclopedică, 2016). ● Articolul este ilustrat cu o lucrare de Alexandra Radu. dizolvate de Statul Maghiar. Și în acest plan al culturii,

16 | Manifest Româneşte | 2017

T

heodor Codreanu (n. 1945) este un prolific scriitor român, critic și istoric literar. Trăiește în Huși, județul Vaslui. Frumoasa tovărășie cu Grigore Vieru, pe de o parte, și prețuirea purtată Doinei și lui Ion Aldea-Teodorovici, pe de altă parte, au prilejuit interviul de față.

Rareş Tiron: Ioan Alexandru, în prefața antologiei naţional, cu mult mai mult decât s-a întâmplat la moartea Rădăcina de foc, spunea despre Grigore Vieru că „versurile lui Eminescu. La înmormântarea lui Vieru, a participat lui, odată ce le-ai auzit sau citit, te trezești într-o zi că le știi aproape toată Basarabia (inclusiv Ţara), cu o revărsare de pe de rost, în simplitatea lor măreață”. Întrucât felul în care oameni pe care n-am mai văzut-o niciodată la vreun pui lumea în cuvinte este urmarea firească a felului în care eveniment similar. percepi acea lume, de unde credeți că venea seninătatea R.T.: Grigore Vieru este poetul căruia „îi era milă de simplă a poetului, ținând seama de moarte, că n-a avut niciodată hățișul vieții culturale în care a scris  mamă și copii”. Așijderea de senin şi a trăit? se arăta și în raporturile sale cu prietenii apropiați precum era în Theodor Codreanu: Corofața marilor taine ale vieții? V-a borarea simplităţii poeziei lui fost oaspete de atâtea ori. Cum era Grigore Vieru cu „hăţişul vieţii Grigore – omul? culturale în care a scris” este o observaţie profundă, încât această Th.C: I-a fost, într-adevăr, atât simplitate s-a transformat, în chip de milă de moarte, încât aceasta s-a misterios, într-o armă spirituală şi mâniat şi s-a năpustit cu brutapolitică, în acelaşi timp, cucerind, în litate asupră-i, în noaptea de 15 primul rând, marea masă a spre 16 ianuarie, când se-ntorcea de cititorilor din Basarabia sovietizată. la Cahul, unde îl omagiase pe Să ne închipuim cum ar fi Eminescu, chiar de ziua naşterii reacţionat cititorul de rând dacă acestuia. A fost învins de moarte pe Grigore Vieru ar fi venit cu o poezie 18 ianuarie 2009. Grigore Vieru n-a sofisticată, absconsă, „suprareafost un poet al morţii precum listă”, cum s-a întâmplat, altminteri, iluştrii săi companioni G. Bacovia în bună măsură, în România, spre a şi Cezar Ivănescu. Deşi n-a răzbăînşela cenzura, atât în proză, cât şi tut spre tâlcurile ultime ale morţii în poezie. Ecoul ar fi fost cvasinul. precum Eminescu, s-a aflat în  Dintr-un instinct poetic numai de el vecinătatea seninătăţii marelui ştiut, Vieru a plecat „de jos”, de la sufletul copilului, înaintaş şi a ciobanului mioritic în faţa marii enigme sau devenind, în primul rând, cel mai iubit poet al copilăriei, rune, cum o numea autorul Luceafărului. Vieru a iubit viaţa alături de prozatorul Spiridon Vangheli, cu care, altminteri, ca prima oară, cum sună titlul uneia dintre poeziile sale. A a fost şi coautor de manuale şcolare. După ce şi-a crescut fost un poet al stării dintâi, cum a numit-o Eminescu. De cititorii, Vieru a trecut la structurile profunde ale liricii aceea, pariul său existenţial a fost copilul. El însuşi a rămas sale, ca un legământ cu geniul eminescian, căci la un copil toată viaţa, conservând acea „naivitate” sublimă pe „simplitatea” textelor sale a adăugat miracolul muzicalităţii care doar geniul o recuperează. Aşa se comporta cu toţi eminesciene, de unde şi impresionantul număr de melodii prietenii şi cu toţi oamenii, fiind uluit, în acelaşi timp, în care s-au creat pornind de la poemele sale, încât aproape că faţa răutăţii semenilor. Nu putea înţelege ura şi, crudă nu a existat compozitor important în Basarabia care să nu realitate, a fost întâmpinat el însuşi cu ură în mlaştina fi fost inspirat de el. istoriei de la Chişinău, întâlnită chiar şi în Ţară. Fiind un Seninătatea viereană de care vorbeşti are ea însăşi ceva creştin desăvârşit, percepea ura precum eroii eminescieni din seninătatea eminesciană, ascunzând, în adâncuri, ceea Sarmis şi Andrei Mureşanu: „Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu ce Mircea Eliade a numit „teroarea istoriei”, resimţită, ca este istorie. Sperjură,/ Invidios-avară, de sânge însetată/ E niciunde, în Basarabia şi în Bucovina nordică. Asta l-a şi omenirea-ntreagă – o rasă blăstămată,/ Făcută numai bine transformat pe Grigore Vieru în rădăcină de foc a neamului spre-a domina pământul,/ Căci răutăţii numai îi datoreşteromânesc dintre Prut şi Nistru, fiind perceput ca poet avântul/ Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii./ Cine-a văzut

2017 | Manifest Româneşte | 17

vrodată popor de oameni buni/ Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,/ Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;/ Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase/ Ca şi-alţii să trăiască – e mare.” (Andrei Mureşanu). Acesta, în primul rând, a fost izvorul răutăţii ocupantului sovietic în Basarabia, dublată de cea a mancurţilor. Vieru a reacţionat, în felul său, împotriva acestei răutăţi imperiale, opunându-i omenia, dar şi protestul dur din cele treisprezece strofe pentru mancurţi sau adresându-se direct invadatorului: „Bre, muscale, fii bre om!”

Am fost privilegiat să mă bucur de prietenia lui Grigore Vieru, de blândeţea cuvântului său. I-am fost de multe ori oaspete şi mi-a fost şi de mai multe ori oaspete. Drumul său spre Ţară trecea prin casa noastră de la Huşi. Poposind pe la noi atâţia scriitori (dar nu numai) basarabeni, soţiei i-a venit ideea să instituie un „jurnal” de salon, oaspeţii notând câte un gând. Semnătura lui Grigore Vieru este frecventă. De altfel, cum a fost un spirit al arhetipurilor, a şi transformat Drumul într-un poem pe care mi l-a închinat. Îngăduie-mi să-l reproduc pentru semnificaţia lui profundă: Caut, din Chişinău/ Drumul care-i mai scurt/ Spre Ţară, spre Vatra/ În care-am înviat din morţi./ Prin Huşi, prin inima ta./ Se ia Prutul, prietene,/ După urmele paşilor tăi,/ Atât de al lui eşti!/ Se iau paşii mei/ După apele Prutului nostru – / Atât de al meu este!/ Şi toată Ţara/ E un pod peste Prut!

R.T.: În 2004, anumiți jurnaliști din Basarabia au pornit o campanie agresivă de presă împotriva poetului.

Care credeți că a fost motivul pentru care „spuma asta-nveninată” a dorit compromiterea publică a unui om sincer, cu sufletul la vedere, care nu făcea decât să-și iubească valorile naționale? Găsim situații analoage în istoria culturii românești?

Th.C.: De fapt, am şi răspuns la această întrebare. Ce-ar mai fi de adăugat? Majoritatea denigratorilor s-au recoltat din sânul fenomenului numit mancurtism, fulgerat şi de Grigore Vieru. Termenul a făcut epocă prin intermediul celebrului roman al scriitorului Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, carte care valorifică o legendă din stepa rusească, vizând transformarea unui tânăr în slugă supusă barbarilor şi în călău al părinţilor, prin ştergerea memoriei.

Aceştia sunt mancurţii care şi-au uitat şi trădat părinţii ca slugi perverse ale ocupanţilor în Basarabia. Interesant că, în cazul lui Vieru, s-au ivit şi mancurţi crescuţi în România şi pripăşiţi dincolo de Prut, după 1989. Din „spuma asta-nveninată” în contra lui Vieru, a lui Nicolae Dabija, a lui Mihai Cimpoi, ca să-i amintesc doar pe aceştia, s-a dovedit a fi ieşit şi un anume Mihai Conţiu, originar, se spune, de prin părţile Vrancei, probabil descendent din ciobanii complotişti din Mioriţa. În Ţară, sunt astăzi foarte activi denigratorii valorilor naţionale, primul lovit fiind Eminescu. Numele lor nici nu merită a fi pomenite. Sunt teribilişti care ne asigură că „s-au săturat de România” sau

18 | Manifest Româneşte | 2017

că vor o Românie a lor fără Vieru, fără Eminescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Radu Gyr ş.a.m.d.

R.T.: Odată cu deschiderea granițelor în 1990, ați avut prilejul să-i cunoașteți față către față pe Doina și Ion AldeaTeodorovici. În acele vremuri tulburi, dânșii și-au câștigat o popularitate răsunătoare de o parte și a alta a Prutului.

Muzica lor flutura pe buzelele tuturor. Dacă n-ar fi sfârșit pretimpuriu în acel nefericit accident, oare dorința aprinsă și talentul lor vocal ar fi fost îndestulătoare pentru a motiva masele înspre unire?

Th.C.: Pe legendarii cantautori Doina şi Ion Aldea-Teodorovici i-am cunoscut în ultimii lor ani de viaţă, datorită tot lui Grigore Vieru. Rămâne stranie moartea lor care o anticipează pe aceea a lui Vieru: în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, la ora 230, şoferul care îi aducea de la Bucureşti la Chişinău a izbit maşina violent într-un copac, în apropiere de Coşereni. Şoferul şi însoţitorul din faţă au supravieţuit, pe când cei doi au fost striviţi.

Fireşte, îi ştiam şi-i apreciam de mult, căci urmăream frecvent Televiziunea din Chişinău, în anii de renaştere naţională din perioada gorbaciovistă. Scriitorii şi muzicienii au făcut acolo minunea, trezindu-i pe românii basarabeni la viaţă naţională şi omenească. Ba au venit şi-n Ţară să-i trezească şi pe cei de pe malurile Dâmboviţei. Aşa se face că în luna august 1989 au ajuns şi la Huşi. În volumul IV din cartea mea Numere în labirint (2014), consemnez evenimentul. Poate fi de interes pentru cititorii revistei să reproduc însemnările respective: „9315. 2-3 august. Eveniment-surpriză la Huşi. Se află într-un turneu un grup de artişti din Basarabia în frunte cu Grigore Vieru. Dacă nu avem noi curaj să trecem Prutul, au ei, basarabenii: Ştefan Petrache, Iurie Sadovnic, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Anatol Chiriac, Silvia Chiriac. Spectacolul are loc în Grădina de Vară, sub auspiciile Casei de Cultură diriguite de inimosul Emilian Pascal. Impresie răscolitoare asupra huşenilor. Genericul spectacolului e un vers al lui Vieru: ‹‹Vin din munţii latiniei››. La Huşi, e punctul final al turneului.

9316. Sunt căutat de Grigore Vieru. E prima noastră întâlnire ‹‹faţă către faţă››. Dar senzaţia e că ne cunoaştem de când lumea. Grigore Vieru este puternic impresionat de articolul meu despre Rădăcina de foc publicat într-o revistă din Ţară. El este un om al unei mirări infinite şi al unei candori pe care românii din Ţară au pierdut-o. Acesta pare să fie secretul personalităţii vierene, avantajul său în faţa poeţilor hârşiiţi, de la noi.

9317. Ştefan Petrache, necruţător, dezamăgit de vorbăria unei părţi din public, la începutul spectacolului: ‹‹Noi n-am venit pentru a distra publicul! Voi trebuie să înţelegeţi că suntem sub tancuri şi e aproape imposibil ca la Chişinău să nu curgă sânge [n. Th. C. Ceea ce se va şi întâmpla, curând, culminând, în 1992, cu războiul din Transnistria.]. Peste tot în Ţară am fost întâmpinaţi cum se cuvine, cu o mare aderenţă sufletească. Nu ne faceţi să credem că huşenii,

2017 | Manifest Româneşte | 19

atât de aproape de Prut, nu ştiu de unde venim şi ce e cu Basarabia!››

generos, păstrând puritatea rasei, aşa cum l-ar fi gândit Eminescu.”

I-am explicat lui Ştefan Petrache că e vorba de o parte ignorantă, nereprezentativă a huşenilor, fapt de care s-a convins după mustrarea de efect. Dar, în urmă, mă întreb dacă nu cumva, din aceeaşi categorie fac parte şi snobii de la Bucureşti şi de aiurea care se tem de mişcarea de renaştere naţională a basarabenilor. Şi se observă asta la o parte a intelighenţiei scriitoriceşti, dar, mai cu seamă, la politicieni, care nici nu s-au sinchisit a participa la spectacol din teama de a nu fi „deranjaţi” de Sus. Între aceşti neostalinişti fricoşi, chiar şi directorul Liceului „Cuza Vodă”, care nu reuşeşte săşi reprime antipatia organică faţă de basarabeni. Asemenea inşi speră că basarabenii „indisciplinaţi” vor fi repede puşi la punct de către Moscova. Incredibil, dar adevărat! E cutremurătoare lipsa de simţ istoric şi de patriotism la comuniştii noştri, deşi vântură prin şedinţe şi pe la învăţământul ideologic ideea „patriotismului socialist”. Se mai observă şi fenomenul bizar că anumite întreprinderi din Ţară îi preferă ca parteneri de comerţ pe ruşii din Basarabia, iar nu pe românii de acolo. Se vorbeşte de o asemenea situaţie la Întreprinderea de materiale izolatoare din Vaslui.

Între toţi participanţii la turneu, am rămas ataşat de Grigore Vieru şi de Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. A trecut „revoluţia” din decembrie peste noi şi afecţiunea faţă de cei trei a crescut, încât peste aproape doi ani, în mai 1991, „tripleta de aur” a acceptat să vină să susţină un spectacol special pentru profesorii şi elevii Liceului „Cuza Vodă”, unde eram profesor. Spectacolul a avut loc pe terenul de sport al liceului, în locul unde azi s-a înălţat noua sală de sport modernă.

9318. Spectacolul basarabenilor e urmat de o vizită la Liceul Agricol, mai întâi la Muzeul Viei şi Vinului, operă a inginerului Avram D. Tudosie, apoi la vinotecă şi în sala de degustări, cu ceremonia-spectacol, binecunoscută, a amfitrionului.

9319. 3 august. Aşadar, turneul basarabenilor în Ţară este privit ca eveniment politic faţă de care autorităţile se manifestă ambiguu: pe de o parte, frica ideologico-politică faţă de Moscova, iar pe de alta – speranţa într-o viitoare minune a Unirii.

Senzaţia e că primul curent este covârşitor predominant la politicieni, că în rândul partidului comunist există două tendinţe contrarii: una promoscovită, alta naţională şi că prima e mult mai viguroasă decât cealaltă. (…)

E greu de presupus că muzica lor, dacă ar fi supravieţuit accidentului din 1992, ar fi determinat pe nevrednicii noştri politicieni postdecembrişti, de pe ambele maluri ale Prutului, la înfăptuirea Unirii. Poporul era pregătit sufleteşte, cum au arătat „podurile de flori”, dar nu şi politicienii, fricoşi, corupţi, înspăimântaţi de barbaria colosului siberian. Nici breasla artistică dâmboviţeană – atinsă de mofturi postmoderniste de tipul political correctness – nu era pregătită să-i primească şi să-i înţeleagă pe Grigore, pe Doina şi pe Ion. Mi-amintesc, cu strângere de inimă, de gestul incalificabil al lui Gabriel Cotabiţă, care s-a exprimat, cu indignată superioritate, la ediţia din 1991 a Festivalului de la Mamaia, că „anacronicii” cântăreţi „paşoptişti” Doina şi Ion Aldea-Teodorovici n-au ce căuta, cu muzica lor, la o manifestare a elitelor postmoderne!



R.T.: Cum se purtau cei doi în înfăptuirea actului artistic știe tot românul. Sa ivit însă prilejul să-i întâlniți într-un cadru restrâns? Ce impresie a lăsat asupra dvs. Ion – omul ori Doina – omul?

Th.C.: I-am întâlnit de cel puţin două ori, fiindu-mi oaspeţi în 1989 şi 1991. Erau mai „complicaţi” sufleteşte decât Grigore Vieru, manifestându-şi umorile obişnuite fiecărui om, cu supărări şi împăcări de cuplu, ceea ce nu i-a împiedicat să formeze un singur trup artistic excepţi 9322. Grigore Vieru mi onal, interpretând, la s-a părut foarte obosit de modul inconfundabil, prosolicitările emoţionale ale turneului. Totuşi, cu fiecare priile creaţii muzicale pe versurile lui Grigore Vieru, dar nu spectacol, el şi companionii au găsit forţe să renască. De numai. Amândoi aveau acel suflet „moldovenesc” al unei altfel, pe oboseala lor finală pariază, deocamdată, şi opoziţia bunătăţi milenare. sovietică panslavă de la Chişinău.

R.T.: În clipa de față, simțiți că gândul unirii e un ideal 9323. Grigore Vieru nu e prea spontan, în oboseala lui. ratat... sau pur și simplu încă n-am primit lovitura de Totuşi, forţa mitului viu care a devenit îi dă o energie de îndemn care să ne pună în mișcare? A mai vorbi în 2017 profet biblic al neamului. Fire care nu cunoaşte prefăcătoria, despre asemenea lucruri devine un dialog al surzilor... sau

20 | Manifest Româneşte | 2017

spiritul nostru mioritic, blând și defensiv, așteaptă doar o serie de împrejurări prielnice pentru a redeștepta o dorință mai veche?

Th.C.: Se spune că „proiectul” nostru de ţară de după 1989 s-a restrâns la intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO. Le-am înfăptuit cânecâneşte, cu enorme compromisuri care au dus la desproprietărirea acestui neam mult prea răbdător, de principalele bogăţii ale solului şi subsolului, cu înstrăinarea iresponsabilă a pământurilor şi pădurilor, cu renunţarea la capitalul autohton, cu abandonarea românilor din Bucovina şi din sudul Basarabiei, făcute cadou Ucrainei sub preşedinţia lui Emil Constantinescu etc. Nu mai vorbesc de exodul masiv de populaţie, care continuă şi astăzi, de haosul legislativ care creează atâtea inechităţi şi disfuncţionalităţi, toate făcând din România o ţară neatractivă prin nivelul scăzut al economiei şi al traiului, pentru grosul populaţiei. Pe de altă parte, uriaşa propagandă antiromânească de la Chişinău, culminândă cu mandatele prezidenţiale ale lui Vladimir Voronin, iar acum cu acela al lui Igor Dodon, mutant monstruos pentru care au votat majoritatea „moldovenilor”, toate acestea fac tot mai îndepărtată perspectiva reîntregirii acum, în preajma centenarului Marii Uniri. Ca şi Kelemen Hunor, Dodon va spune că nu are ce sărbători în 2018, declarându-l an de doliu, 1918 devenind, în mintea lui de mancurt, o nenorocire care a rupt Basarabia din raiul ei de gubernie rusească!

R.T.: Credeți că sunt aceleași opreliști astăzi pentru înfăptuirea unirii cu Basarabia ca cele din 1990? Care ar fi acestea și care este îndemnul dumneavoastră către tânăra generație pentru a le depăși?

Th.C.: Marile oprelişti le-am menţionat, cu deosebirea că în 1990 acestea erau mult mai slabe, încât România a ratat un moment istoric pe care cu greu îl va mai avea. În 1917-1918, a fost prăbuşirea imperiului ţarist şi adevăraţii politicieni au ştiut să convertească starea lucrurilor în favoarea intereselor naţionale. În 1991, s-a prăbuşit imperiul sovietic, dar poporul român n-a mai avut o clasă politică de vrednicia Sfatului Ţării şi a guvernului liberal al lui Ionel I.C. Brătianu, ci s-a trezit cu homunculi comunişti de felul lui Ion Iliescu şi Petre Roman, de felul lui Valdimir Voronin şi Dumitru Moţpan. Când se producea, în 1990, primul pod de flori pe Prut, guvernul Petre Roman a organizat o stranie manifestare „patriotică” la Podul Înalt de la Vaslui pentru a contracara evenimentul „periculos” de pe Prut.

Nici mult prea lăudatul Corneliu Coposu n-a fost la înălţimea momentului istoric. Când o delegaţie de la

Chişinău (cu ştiinţa lui Mircea Snegur, se pare) a venit să-i ceară sprijinul Bucureştiului în favoarea Unirii, Coposu a răspuns „cu înţelepciune” că Ţara nu vrea să se împovăreze cu încă o sumă de minoritari etnici! Şi, culmea, în acei ani, Congresul Statelor Unite, prin Rezoluţia Senatului 148/28 iunie 1991, în urma Hotărârii propuse de senatorii Larry Pressler şi Jesse Helms, susţinea Reunificarea României cu Basarabia şi Bucovina nordică, ca modalitate de reparare a unor nedreptăţi istorice declanşate în 1775 şi în 1812. Această rezoluţie istorică a fost însă ocultată de politicienii de la Bucureşti şi de la Chişinău, aceştia fiind convinşi că Uniunea Sovietică nu poate şi nu trebuie să dispară, ci doar să fie reformată în conformitate cu visurile lui Mihail Gorbaciov şi ale lui George Soros. În 1990, George Soros publica Opening the Soviet System (Weidenfeld & Nicolson), carte tradusă imediat la noua Editură Humanitas, zămislită cu aprobarea lui Silviu Brucan, ca urmaşă a Editurii Politice comuniste.

Apărătorii zeloşi, de azi, ai lui George Soros pot citi satisfăcuţi faimoasa carte Pentru o transformare a sistemului sovietic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. Şi ca să mă întorc la Rezoluţia americană, ea va face vâlvă de prin 2005, prin Aurel Preda, primul nostru ambasador în noua Republică Moldova, diplomatul aducându-şi brusc aminte de ocazia istorică ratată! Interesul pentru actul american a revenit abia în anul de graţie 2016, când deja politica Statelor Unite a părut să se dezică de Rezoluţia din 1991, mărturie stând recenta declaraţie a ambasadorului american la Chişinău, James Pettit, că… „Moldova nu e România”!

Mă întreb şi eu dacă tineretul de azi mai este sensibil la ideea Unirii. Cu siguranţă, mulţi tineri, da, însă cei mai mulţi sunt educaţi de noile manuale de „istorie” în spiritul ideologiei „corect politice”, menită să şteargă memoria naţională. Astăzi, românii manifestă cu sârg pentru mize minore, nu însă şi împotriva defrişărilor masive din ultimele păduri româneşti, nu însă şi împotriva nepăsării politicienilor corupţi faţă de modul cum se prefac a fi sprijin pentru Republica Moldova. Să sperăm că o nouă generaţie se va trezi, în sfârşit, la realităţile stringente ale acestui popor minţit şi manipulat cu neruşinare.

■ Rareş Tiron este student al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea. Este autorul volumului Istorisiri nesănătoase fericirii (Ed. PIM, 2015).

2017 | Manifest Româneşte | 21

Prof. univ. dr. Gheorghe Dumitraşcu (văzut de Sorin Dumitru Roată) Profesorul Gheorghe Dumitraşcu s-a stins din viaţă pe 17 ianuarie 2017, la vârsta de 77 de ani. Rămâne în conştiinţa culturii române drept cel mai important istoric al Dobrogiei, fondator al Universităţii „Ovidius” (1990) şi legendar profesor al Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, devenit, prin strădaniile sale, Colegiu Naţional, în anul 1996. Prezenţa Domniei Sale în Parlamentul României, ca senator al Constanţei în trei legislaturi, rămâne de neegalat. Prestigiul de care s-a bucurat îl impune, fără discuţie, printre marile personalităţi ale naţionalismului militant românesc. În ceea ce ne priveşte, a sprijinit decisiv constituirea revistei Manifest Româneşte. A crezut, cu ultimele puteri şi speranţe, în tinerii care luptă împotriva ignoranţei. Astfel, în onoarea sa, revista noastră îi publică acest ultim articol şi vă prezintă, în cele ce urmează, documente inedite ale prieteniei Dumitraşcu-Vulpescu, documente ce stau la baza unui fragment din istoria recentă a României.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

D

umnezeu a fost şi este bun cu mine. Că n-am bani să trec strada, asta-i altă problemă. Că sunt bătrân ca vremea şi mă refac greu – a te reface înseamnă a nu muri imediat –, asta-i, de asemenea, o altă problemă. N-am a reproşa nimic lui Dumnezeu. Dimpotrivă! Mi-a dat bogăţii: 77 de ani e o bogăţie – e o bogăţie să-i ai. Dacă se întâmplă, cu voia Lui, să fie şi aproximativ sănătoşi, bogăţia e cu atât mai mare. Incertă, totuşi. Dar, după cincizeci de ani şi trei luni, cât am avut la Revoluţie, după cei zece ani şi jumătate petrecuţi în Senat şi de-atunci, din 2000, până astăzi, bogăţia mea este de altă natură. Dumnezeu m-a făcut să cunosc oamenii şi să câştig prietenia lor. Dar că ei m-au apreciat şi m-au acceptat astfel între ei este un lucru mare: e cea mai mare bogăţie a mea.

Prietenia lui Romulus Vulpescu – una dintre cele mai mari înfrăţiri şi îmbogăţiri ale sufletului meu ``

Voi scrie despre Vulpeşti ca expresie a iubirii de oameni. Pregătesc o carte despre personalităţi, personaje, persoane, indivizi, inşi din viaţa românească a ultimilor 27 de ani – fără ură, fără patimă! Dimpotrivă: cu dragoste, pentru că nu pot să nu întorc iubirea şi preţuirea... Între marile „achiziţii”, în panoplia mea de „decoraţii” de suflet, se găsesc, evident, oamenii care aveau aceeaşi simţire cu mine, începând chiar de-atunci, de la senatul acela, de pomină: Romulus Vulpescu, Augustin Botiş, Vasile Moiş.

Acesta din urmă, care mă mângâie şi mă încurajează şi azi, pe căi diferite, dar, în primul rând prin opera lui: şase volume publicate, din cele zece scrise şi douăzeci planificate, din seria În spatele uşilor deschise, unde reţine şi prietenia pe care am păstrat-o cu Vulpeştii.

Romulus Vulpescu… M-am bucurat de prietenia lui, de preţuirea lui, de faptul că m-a acceptat de la început alături de el. L-am cunoscut prin 1963-’64 – cum spuneam într-un interviu consemnat de redactorul-şef al acestei reviste –, când mi-a răspuns la rubrica Poşta redacţiei a revistei Tomis, unde trimisesem o poezie. Aveam fumuri – cu fumurile sunt scoase vulpile şi credeam că, în văgăunile, în scorburile mele, aveam un talent, care trebuia să iasă la iveală. Aşadar, mi-a publicat la Poşta redacţiei o poezie – era slabă. Totuşi – gândesc eu – însemna că privea concesiv, că vedea partea plină a paharului… Aceasta a fost prima întâlnire cu Romulus Vulpescu. Prietenia lui a fost una dintre cele mai mari iluminări ale sufletului meu şi prieteni am rămas şi azi, când el nu mai e… Am apărat aceeaşi cauză, am fost alături de el, în umbra lui, în Comisia de Cultură a Senatului anilor 1990-’92. Primul senat după 50 de ani!

Apoi, drumurile noastre în viaţa publică s-au despărţit: Vulpescu a fost trimis de Iliescu la CNA, unde a reprezentat, înainte de toate, valoarea morală şi culturală a

acelui consiliu. Nu l-am înţeles atunci pe Iliescu, am crezut că greşeşte. Nu, n-a greşit, n-a fost o acţiune fără intenţie şi scop, ci a dat deoparte oamenii cei mai valoroşi, înconjurându-se de lichele. Chiar dacă firea preşedintelui Ion Iliescu nu corespunde cu totul portretului în apă tare făcut de Vasile Moiş, cum spuneam, în cele şase volume ale sale, aceasta era realitatea acelor vremuri: valorile erau îndepărtate. Deranjau. (Realitatea doar a acelor vremuri?)

Ileana şi Romulus Vulpescu ne-au acceptat pe mine, pe Lavinia, fiica mea, pe Lucica Dumitraşcu, soţia mea de-atunci. Am fost în casa lor de câteva ori. Doamne!

Cunoşteţi dvs. ce înseamnă interiorul acela – fără egal în România? Am văzut biblioteci mari. Dar ce mi-a fost dat să văd acolo… Şi ce valori! Ce valori! Doamne, când le-au adunat? Cu ce sacrificii? Cu ce speranţe? Şi cu ce roade ale folosirii lor!

Iată un rod aparte. Ne-am întâlnit în cadrul unor lansări de carte, dintre care cea din 1999, de la Biblioteca Bucureştilor, a reprezentat un adevărat fenomen: Romulus Vulpescu a lansat uriaşa sa opera poetică de traducere a sute de poezii româneşti – Glasuri și popasuri în poezia românească. Echivalențe franceze, Ed. Biblioteca Bucureștilor – într-o franceză pe care numai Ileana şi Romulus Vulpescu o stăpâneau. Totuşi, nicio ambasadă, niciun diplomat român nu a fost interesat atunci să ducă exemplare din această capodoperă în ţările francofone…

Ileana Vulpescu – cea mai mare scriitoare a românilor şi una dintre cele mai mari ale lumii, într-o pleiadă cu totul deosebită: Marguerite Yourcenar, Isabel Allende…

Ileana Vulpescu e, înainte de toate, o sfântă – o femeie de o frumuseţe reală, intelectuală, spirituală şi fizică, fără îndoială. O femeie cum foarte puţine cu meseria ei – care a fost misiune, nu doar meserie – s-au afirmat în literatura

2017 | Manifest Româneşte | 23

română. Doamne! Şi acum mulţumesc, bogdaproste, că nu sunt obligat să vorbesc la trecut… În mine, portretul Ilenei Vulpescu este dincolo de orice – ca si cum n-aş fi cunoscut-o vreodată. Însemnările mele – care s-au constituit într-un Jurnal de credinţă şi speranţă – reţin următoarea notă: „Când limba română rămâne în pană de cuvinte, mergeţi la opera Ilenei Vulpescu.” – întâi de toate, la Arta conversaţiei, dar nu numai la ea. Avem aici, în biblioteca noastră, la loc de cinste, vreo zece volume editate şi reeditate ne varietur, apoi, de Vulpeşti – mari iubitori de carte cum puţini sunt în istoria literaturii române. Privind aceste volume, vă scriu: Ileana e un înger printre noi. Dacă s-ar pune problema împărţirii unui podium, ar fi alături de Zoe Dumitrescu-Buşulenga – în ceea ce priveşte credinţa şi slujirea poporului român şi a limbii sale. Totodată, Ileana Vulpescu reprezintă şi un scut pentru conştiinţele curate – eu cred că e de-ajuns calomniatorilor tăi să le spui: „Stop, iată ce a spus Ileana Vulpescu despre mine!” – şi calomnia fuge.

De ce? Ileana Vulpescu este cea mai mare scriitoare româncă, nu doar în viaţă – cea mai mare scriitoare româncă a tuturor timpurilor. O ştim, o simţim.

Orizonturile sondate în opera ei sunt cele umane, ale umanismului, ale personalităţii, ale sufletului românesc, ale sufletului feminin, ale sufletului militant sau ale intelectualilor în dialogurile lor cu lumea. O dovadă a vieţii din aceste cărţi este şi dramatizarea strălucită a Artei conversaţiei. De aceea, nu sunt supărat pe Manolescu, cel care nici măcar nu a inclus-o în Istoria sa, chipurile, critică – are şi el slăbiciunile lui. Cum vrei să vorbească lumea despre originalitate şi valoare estetică, atunci când tu însuţi ai aruncat deoparte valori incontestabile doar aşa, ca să se întrebe lumea „de ce?”. Cum spuneam, Ileana Vulpescu nu figurează în Istoria critică a literaturii române a lui Manolescu, iar Romulus Vulpescu... doar ca un biet traducător. E mic acest Manolescu. E într-atat de mic, încât pot spune ceea ce spunea Topîrceanu despre un adversar de-al lui: „[...] bietul Newton diplodoc (...)/ Iar Duică... nu era deloc.” Totuşi, departe de mine a nega valoarea culturală a lui Manolescu. Dar, despre valoarea morală, mai bine să nu stăm de vorbă.

Cu crucea în spate, colindă lumea…

Aveţi o inţiativă bună, tineri editori, de a vă adresa Vulpeştilor, în revistele voastre – pe care nişte oameni deştepţi vă ajută să le publicaţi, iar înaintea cărora nişte oameni răi încearcă să pună piciorul, peste care roţile voastre trec. Despre Romulus Vulpescu m-am pronunţat şi în alte ediţii. În ceea ce o priveşte pe Ileana, observaţi, nu pot să intru în subiect – e în mine o preţuire fără margini pentru Domnia Sa. Nu numai pentru literat, ci şi pentru om. Ştiu, numai parţial şi numai în condiţii mult mai puţin drastice, ce înseamnă tragedia părăsirii de către cei dragi: fata lor, Ioana – admirabila lor fata, crescută cu grijă în ideile şi simţirea lor –, apoi Romulus însuşi. Totuşi, Ileana Vulpescu nu e o femeie singură, e o femeie cu amintirile sale, iar de puţine ori am văzut o familie în care să se găsească întotdeauna loc şi pentru o căţeluşă, şi pentru un motan, şi pentru o fată de suflet – mă refer la Tatiana Stepa, care le era şi dactilografă.

Am spus că este sfântă. Da, realmente, este sfântă!

Dincolo de valoarea sa intelectuală, dincolo de cultura sa uriaşă, Romulus Vulpescu era un bărbat cu totul şi cu totul frumos, cu succes. Ca să ai aceste două calităţi – frumuseţe şi inteligenţă strălucitoare şi, ca rezultat, o operă strălucitoare – înseamnă să fii un magnet pentru partea feminină. Ileana? Mult prea deşteaptă ca să bage de seamă statutul de berbant al lui Romulus Vulpescu.

Ileana (îl) înţelegea. Ileana este femeia. Femeia româncă. Spre deosebire de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, căreia nu-i aduc nicio critică, Ileana înţelege permanent viaţa şi nu a ales retragerea la mănăstire. Dimpotrivă: cu crucea în spate, colindă lumea pentru că e aşteptată. E aşteptată, în ropote de aplauze, ca un balsam, ca un mir.

Orice întâlnire cu Ileana Vulpescu a fost, pentru mine, unică. Ne-am întâlnit, cel mai recent, chiar la Constanţa, unde a fost omagiată la 84 de ani, printr-o serie de evenimente, de redacţia acestei reviste. La două dintre ele am participat şi eu: la un club de cultură românească şi ortodoxă – timp de patru-cinci ore, unde a avut loc lansarea pe ţară a volumului Teatru francez, în traducerea lui Romulus Vulpescu – şi la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, cu unii dintre elevii cei mai luminaţi – într-un liceu de iluminaţi – şi cu un director deosebit, profesorul Vasile Nicoară. În acelaşi timp, am citit interviurile pe care le-a dat Ileana presei din Constanţa.

Ileana Vulpescu e un om bun. În toate întâlnirile, a răspuns întrebărilor puse de oameni şi oamenii s-au simţit parte dintr-un fel de tot, un fel de tot sferic. Adică ceva ce ţine de desăvârşire, de desăvârşire morală. A răspuns gândurilor lor. A găsit, parcă, jugul confesiunilor de suflet şi a acceptat ulubele acestei trăsuri domneşti făurite de rotarii satelor de odinioară – care îi este confesiunea. Şi nea vorbit despre raportul dintre oameni. Ne-a vorbit despre iubirea sa – modest şi decent. Ne-a vorbit despre iubirea

Evenimentul de lansare a volumului Teatru francez la Curtea Brâncovenească (Constanţa, 19 mai 2016) 24 | Manifest Româneşte | 2017

Şedinţa solemnă de deschidere a Senatului României în Sala Omnia (Bucureşti, 9 iunie 1990)

faţă de copii. Ne-a vorbit, în stilul ei inegalabil, despre necesitatea ca elevii, tinerii sau cei mai mulţi dintre ei să înţeleagă: democraţia nu înseamnă dezmăţ. E nevoie să fim cu adevărat oameni!

Ileana Vulpescu a ţinut să fie încă o dată profesorul. A ţinut să fie încă o dată filologul. Marele cunoscător şi creator de limbă – sunt puţini scriitori-creatori de limbă romană. Acolo unde se simte nevoia unei pietricele ieşite din construcţie, dintr-un zid – care este zidul limbii române –, apare Ileana Vulpescu. Mi-a arătat-o încă o dată, atât în marele amfiteatru – mare prin destin şi prin opera celor care i-au trecut pragul – al Colegiului Naţional Mircea cel Bătrân, cât şi la societatea de cultură românească ortodoxă Curtea Brâncovenească.

Ileana Vulpescu e un om cu suflet bun. Vine la noi – ca mir, ca rugăciune, ca mângâiere. Ca un zefir răcoros de luciditate.

Ne trebuie, pentru a vorbi despre Ileana, un alfabet al recunoştinţei

Dar şi o femeie generoasă: sprijină, prin autoritatea ei, ca şi Romulus, mai înainte, valori reale, veritabile. Tocmai, de ce credeţi că a acceptat invitaţia unor elevi de liceu şi studenţi de a scrie în această revistă, de a fi omagiată la Constanţa? Numai pentru că sunt tineri şi au îndrăznit?

Nu! I-a citit pe aceşti tineri, pe redactorul lor şef mai atent decât mine. I-a citit că au valoare. Şi se vede. Iar faptul că, cel puţin, Ştefan Paraschiv continuă să o divinizeze aproape este o chestiune normală, firească. Doar am spus că e sfântă.

O dată pentru că a privit în mod concesiv-ironic abaterile – nu foarte grave – ale bărbatului-berbant care era Romulus Vulpescu, iar, apoi, pentru că, după fiecare înmormântare a celor dragi, a rezistat. Aici, am zis, este diferenţa între Ileana şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga – cum au ales să-şi trăiască suferinţa. O spun apreciindu-le, cum se cuvine, pe amândouă.

Nu contenesc: e o femeie bună! Vrem să cunoaştem oamenii: buni sau răi. Vrem să cunoaştem evenimentele: grele sau facile. Ileana Vulpescu nu a împărţit fenomenele, evenimentele în rele sau bune, ci le-a lăsat aşa cum le-a rânduit Dumnezeu, căutând să ajute, să sprijine, să corijeze prin sfinţenia ei. Repet, e o femeie care-şi duce crucea şi nu o poate lepăda. Sau poate că nici nu vrea, nici nu a vrut vreodată să o lepede. Urcă golgote, pe care unii nici nu şi le imaginează. Puţini văd golgota de sub tălpile ei. Dar, iată, Ileana Vulpescu rămâne credincioasă a ceea ce-i durabil. Durabil, în literatura română. Pentru că durabilă e însăşi literatura română, şi, prin ea, durabilă e grija noastră faţă de copii, de tineret – ceea ce face Ileana, scriind în această revistă. Durabilă este speranţa. Ea cultivă speranţa. Oamenii primesc speranţa aşa cum vine din

scrisul ei, de la ea însăşi, ca o mană cerească. Dar Ileana, mai ales, educă speranţa. Şi noi avem atât de mare nevoie de speranţă…

Din bunătatea dumisale, ne-a supraapreciat sau a crezut atât de mult în noi, încât ne-a creat nouă înşine ideea de a fi favorizaţi. Pentru mine, pentru noi, pentru nişte noi din ce în ce mai mulţi care o vor descoperi, Ileana Vulpescu rămâne cea mai mare scriitoare. Sau poate că ar trebui să scriu redescoperi, pentru că unii dintre contemporanii noştri s-au luat, orbeşte, după alde Boia. Şi Manolescu – acesta din urmă, personalitate ambiguă. S-au luat după Liiceanu, Pleşu şi alţii care au citit mari cărţi, mari lucrări de la dreapta la stânga – deşi nu erau scrise astfel. Şi de ce ei citesc de la dreapta la stânga – tălmăcind altceva? Oare ce s-a întâmplat cu neamul nostru românesc, Doamne?

Iată, bucuria mea cea mai mare şi îţi mulţumesc, Ştefan Paraschiv, pentru cinstea pe care mi-aţi făcut-o să apar într-o revistă a voastră, a tinerilor. Aceasta va intra unde e cazul, acolo unde îi e locul. Revista Manifest Româneşte trebuie păstrată măcar în două-trei colecţii integrale, pentru că se va scrie cândva despre ea şi despre lupta aparent nebună a unui tânar frumos, inteligent până peste poate, cult, pe care marea scriitoare a românilor Ileana Vulpescu l-a receptat şi continuă să îl aprecieze, încurajeze, promoveze, iar el, nu pentru că îi e recunoscător, ci pentru că i se impune valoarea în sine, îi aşază icoana la loc de cinste. El, împreună cu toţi cei de la Manifest Româneşte.

Cam puţin despre Ileana Vulpescu… Ce să spui despre Ileana Vulpescu? Ce să spui despre atingerea perfecţiunii?

Ce dimensiuni să îi găseşti sferei sau cercului decât pe cele ale noastre, cele comune? Ce alte cuantificări decât acestea? Domnia Sa acceptă să intre în aceste definiţii ale unor dimensiuni strâmte, când, de fapt, pluteşte. Ileana Vulpescu, primeşte respectul unui om bătrân, unui cititor de profesie, unui bolnav tot de profesie şi, în acelaşi timp, neputinţa gândurilor mele de a se topi în cuvinte şi – vorba lui Ioan Dan – de a se aduna într-un alfabet dincolo de

2017 | Manifest Româneşte | 25

orice, care să fie un alfabet al recunoştiinţei pentru că de recunoaştere de la Dumitraşcu Gheorghe, n-are voie marea Ileana Vulpescu.

Totuşi, eu, bătrânul, rămân împăcat cu ideea că mi-am manifestat astfel – ca să rămâie – recunoştiinţa.

*** Onoarea de a fi criticat împreună cu Vulpescu Cu Romulus Vulpescu am fost pe aceeaşi lungime de undă în anul 1991, în contextul denigrării Mareşalui Ion Antonescu, în Parlament şi în presa din România, de către Moses Rosen. În iunie 1991, am ieşit la tribuna Camerei Deputaţilor şi am menţionat faptul că Antonescu nu poate fi vinovat de holocaustul din România, că el a fost un erou naţional care a dezrobit Basarabia şi Bucovina. În a doua zi, la Senat, un discurs asemănător a ţinut Romulus Vulpescu. Ca urmare, am avut onoarea să fiu criticat de comunitatea evreiască, în acelaşi articol, împreună cu Romulus Vulpescu.

Multe personalităţi n-au intrat în Academia Română din cauza afilierii politice, de exemplu profesorul Gheorghe Buzatu. N-a fost primit, deşi avea peste 150 de cărţi publicate, în timp ce unii din Academie aveau numai un volum sau două.

După ’89, a fost o regulă tacită în Academie ca oamenii care participau la viaţa politică, indiferent de ce activitate ştiintifică au, să nu intre acolo – asta ca o reacţie la politizarea Academiei, înainte de ’89. Dar, din păcate, formula asta a atins nişte oameni serioşi, cum erau Vulpescu şi Buzatu, cum este profesorul Scurtu, care, de asemenea, are peste 130 de volume. E o cutumă a Academiei. Sau un nărav.

Prof. univ. dr. Petre Ţurlea 9 septembrie 2016, Maia, Ialomiţa *** Recomandare: Hîncu-Ba! (vol. I: Zodia cacealmalei şi vol. II: Praznicul puşlamalelor), polemici, opinii, controverse ale lui Romulus Vulpescu, Ed. Tempus, 2002.

→ Omul de cultură şi marele român Romulus Vulpescu, în calitate de senator în prima legislatură a Parlamentului postdecembrist (1990-1992), întocmeşte expunerea de motive şi declaraţia politică prin care 1 Decembrie avea să devină Zi Naţională a României şi a tututor românilor.

26 | Manifest Româneşte | 2017

V

reme trece, vreme vine... Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule?... Unde esti, copilarie,/ Cu padurea ta cu tot?... Sub un salcâm, dragă maştepţi tu pe mine... Pieptul de dor, fruntea de gânduri mi-e plină... Ore întregi, spuneţi-voi cât îmi eşti de dragă...

(Eminescu) Povestea mea, a ta, a tuturor… Povestea primei iubiri.

Fericiţi cei ce-au trăit-o! Fericit şi Poetul deşi, după cum se ştie, nenorocul i-a fost călăuză în scurta şi trista viaţă…

Fericit, pentru că a cunoscut bucuriile iubirii adevărate, pure. Nefericit, pentru că Demiurgul nu i-a permis un destin obişnuit după care, uneori, a tânjit…

Dar noi, noi ceilalţi care avem privilegiul de a trăi clipă de clipă împreună cu fata pe care am iubit-o, preţuim asta?

Merităm? Nu vorbesc aici de acele cupluri care n-au ştiut păstra în suflete miracolul iubirii. Vorbesc de iubirile temeinic încercate de viaţă. Vorbesc de acei bărbaţi şi acele femei care, cu răbdare, înţelepciune şi noroc au reuşit să se descopere, să se cunoască, să se accepte şi să se bucure de fiecare zi binecuvântată, trecută mereu împreună. Şti-vor copiii noştri, uluitoarele fete frumoase care roiesc precum fluturii de aur şi argint, băieţii lăsând în ur-

mă forţă şi-armonie, puternici şi fragili deopotrivă, să ocolească ispite şi capcane, să înţeleagă la timp că, fără de iubire, pustiul singurătăţii le este sortit – cea mai cumplită nedreptate ce omului i-e dată?

Pricepe-vor că sexul e zefirul ce adie, plăcut-mângâietor, dar iute trecător, risipitor din fire, necum vreun strângător? Pe când iubirea e apă vie-a vieţii ce setea-n vâlvătăi doar ea o poate stinge şi zi de zi clădeşte, adună şi păstrează comori nebănuite, menite să trăiască în timp şi peste timp? Patetice cuvinte dar, vai, adevărate!

Dar tu, cititorule, mai tânăr sau mai copt, femeie sau bărbat, tu cel făr’ de scăpare, de viaţă înhăţat, tu ce gândeşti? E oare aşa simplu? Doar sexul să conteze? Că prea se vinde-ntruna… de mult. Şi-ncă mai mult se cere, deşi e pretutindeni…

Ce spun specialiştii? Că ea, iubirea oarbă, cea fără de prihană, nu ţine toată viaţa, ci repede păleşte de-ndată ce hormonii galopu-şi istovesc. Urmează o trezire din vrajă, somn şi zbor. E prima încercare, e primul prag ce-l trece frumosul vis al lor. Apar îndoiala, regretul, gelozia… minciuna, furia, neputinţa… trădarea şi tristeţea, urâtul şi plictisul. Apar copii, griji multe şi mărunte. Rutine, dezinteresul, sâcâitoare boli… De multă vreme n-o vezi şi nu te vede… De multă vreme plânge pe-ascuns, pe întuneric… De multă vreme o vorbă de alint nu i-a fost dat s-audă. De vină-i el? De vină-i ea? De vină-s amândoi!

Dar înţelepţii unde-s? În ei, în amândoi. Doar glas să li se dea şi voie să vorbească…

Comunicarea, deci! O spun americanii, germanii şi francezii, zuluşii ca şi ruşii. Vorbeşte, măi femeie! E omul tău, l-ai vrut şi l-ai iubit. Acuma de ce taci? Iar tu, tu stâlpul casei, frumosul cu braţ tare, Romeo şi Spartacus, eşti mut, bag seamă, de încruntat stai făr’ de-a pricepe care-i pricina şi cum devine treaba? Păi unde-s vremile când o sorbeai din ochi de dragă ce ţi-era? Nu-i ea femeia la care tu visai şi te rugai la ceruri să vrea să te accepte?

Cum de-aţi uitat? Aceste lucruri au fost şi sunt aievea. De ele să vă ţineţi, căci ele sunt salvarea, răspunsul, împlinirea.

Departe de mine, doamnelor, domnişoarelor, domnişorilor şi domnilor să minimalizez importanţa vieţii sexuale a cuplului. Numa’ că, aşa cum se ştie, ei bine, da, viaţa e complexă! Geaba mii de sfaturi prin reviste, pe internet, prin filme. De nici un folos experienţa altora.

Răspunsul e în fiecare dintre noi. Şi nu e unul simplu, acelaşi pentru toţi. Diminuarea până la dispariţie a dorinţei sexuale e, până la un punct, normală, naturală: nici ea nu

2017 | Manifest Româneşte | 27

mai e zâna mlădie şi fugace, nici el, feciorul falnic, dezlănţuit şi vesel. Copaci bătrâni cu seva de multişor rărită, chiar de mai e dorinţă, mai trebuie şi putinţă. Şi totuşi, se mai poate… Furtunile trecute ne leagă şi ne ţin.

Mai rău e de cei (încă) tineri, de nu găsesc răspunsuri. Eu cred cu înverşunare că-n rătăciri există şi şansa regăsirii. Să vrei, să cauţi, să lupţi, să speri, să nu renunţi! Şi să-nţelegi!

Apoi să ierţi ce-i de iertat, să uiţi ce-i de uitat!

Contează izbânzile-mpreună şi nu motivul sfadei ori pricina acuzei. E de-nţeles că acolo unde s-a mai citit o carte, iar anii de acasă sunt toţi, adică şapte, mai lesne pace-afla-vei şi zâmbete-n fereastră. Copiii sunt adesea şi ancora-n furtună, şi far în noaptea-nstrăinării. Respectul este cheia dorinţei şi a plăcerii, a bunei înţelegeri şi-a armoniei dulci. Preţuirea, admiraţia, recunoştinţa să-ţi fie aproape adesea şi să le scoţi în lume. Simplu, modest, voios şi harnic, neprefăcut şi sincer să fii întotdeauna. Excesele le-alungă, cu-asupra de măsură nu îţi dori nimic. Eşti echilibrul casei, fii, deci, model în toate de ţi-e la îndemână şi soarta te ajută. Aşijderea tu, Doamnă, e de dorit să fii: leoaică-nverşunată când e pericol mare, blândeţea-ntruchipată când mamă o să fii. De-ţi vrei bărbatu-aproape, amantă să-i devii. Nu te-amăgi cu vise, cu filme şi novele: iubeşte-l, ţine-l din scurt, respectă-l ori lasă-l să se ducă, de nu e soi de om. Dar dacă e, agaţă-te de el. Ca iedera să fii strâns-alipită de trandafirul mândru, frumos mirositor şi încă, deşi vârstnic, ades… înţepător! Te lasă-nţepată şi lin fi-vei cuprinsă de neuitaţi fiori.

De viaţa ta e altfel, mai liberă la zbor, nu te îngrija.

Adesea, mai împlinită eşti pe rând polenizată de florile grădinii – bărbaţi ce-ţi calcă pragul şi-n aşternut te ară decât să-ţi fie viaţă pustie şi amară lângă arac uitată, uscat de astă-vară. Un lucru nu uita: în primăvară sameni, în vară eşti udată, dar se cuvine toamnei să fie recoltată. La fel şi tu, ce prin livadă treci: gustă din toate de asta-ţi este vrerea. Veni-va însă timpul să şi culegi ceva, căci de e multă, nu-i bună nici chiar mierea. Pân’ la nesaţ te-nfruptă, flămândă dacă eşti şi nesătulă încă, încaltea să-ţi ajungă atunci când prin pustiuri treci. Amurgul vieţii însă să-ţi fie liniştit: alegeţi dar copacul, din toţi, cel mai iubit!

Cuvinte ca o rugă m-am străduit să scriu, căci gingaşă-i iubirea şi se cuvine grijă, ştiind-o spărioasă precum se spune – şi cred că se şi cade, la cât îi de nobilă, frumoasă şi-uimită-alcătuire. Ia sama, deci, iubite cetitoriu, că spre folosu-ţi trudit-am. Răsplăţi n-aştept. Doar umbra unui gând: cum că acum ţi-e bine că sunteţi iarăşi unul din doi înstrăinaţi. Norocul să vă bată, vă aibă viaţa zile. De cel care degrabă, mai jos semnează, rog insistent, uitaţi!

Venit-ai către mine-n zori de zi, Ca pe orice alt trup m-ai avut – Dac-ai fi bărbat, poate c-ai simţi Ce dulce-i, cât e de plăcut...

Geamănă-a mea, dintru-acelaşi soroc, Şi-n vise inima-mi te ştie.

Cine alta mi-ar face-ntr-însa loc – Adânci, săruturi o mie.

Află, deci: te iubeam când te-ai deschis – Mândru crin spre-a verii arşiţă, Dar, vezi, nu-s decât un alt om de nea, Stând în ploi şi lapoviţă,

Ce te-a iubit c-un amor degerat, C-un trup lipsit de măreţie, Cu tot ce e şi tot ce-a fost vreodat’ – Adânci, săruturi o mie.

Ştiu că toate spuse-au fost minciună, C-ai înşelat fără ruşine, C-o fars-a fost cuvântu-„’mpreună”, După deşerte cortine.

Desăvârşită eşti, doamnă,-n dezmăţ, De rând, dar ce cochetărie! Şi bătrân, tot prins în al tău juvăţ – Adânci, săruturi o mie.

Să iubesc mă pricep, ştiu şi ura – ■ George Eugen Doinaru este om de litere şi presă, animator al vieţii culturale de la Tomis, întemeietor şi conducător al Cenaclului Eveniment, cel mai important grup constănţean de artă.

28 | Manifest Româneşte | 2017

Între ele două-s răstignit Şi mă căznesc de ani să fii a mea, Dar e târziu şi-am obosit.

Eşti superbă... Nu crezi? Chiar este-aşa – Privirea lor stă mărturie.

De-ai fi aici, ’nainte-ţi m-aş pleca – Adânci, săruturi o mie.

Toamna luneca domol pe-al tău corp Şi-n privire-am căpătat un dar: Lumina făr’ nevoia de-a trăi Sau cea de moarte – nici măcar,

În cartea cu-amor o ghicitoare Una sumbră, de-anticărie, Dezlegat-aici, prin timp, cu sânge – Adânci, săruturi o mie.

Alături cu vinul înc-o duc fain, Tot mai dansez lasciv cu dame Şi trupa cântă iarăşi Auld Lang Syne, Iar ce simt n-o să se sfarme. (…)

Iată povestea mea. Din păcate, E destrămată, cenuşie...

Totuşi, piesele-i se-adună toate – Adânci, săruturi o mie.

Dar n-ai nevoie să m-asculţi acum, Căci fiece cuvânt spus ţie Se-ntoarce împotriva mea oricum – Adânci, săruturi o mie.

Notă: Pentru această versiune românească în premieră (isprăvită în august 2017, la nouă luni de la plecarea poetului), Ş.P. a folosit textul astfel rostit de autorul său în cadrul concertului susţinut pe O2 Arena din Dublin (12 septembrie 2013), concert transpus într-un impresionant album: Live in Dublin (2014). Poemul A Thousand Kisses Deep poate fi găsit, sub denumirea Recitation pe al doilea CD (din cele trei ale albumului) la pista #09. Textului, care se încheie cu strofa „Iată povestea mea…”, i se alătură încă una, „Dar n-ai…”. În concerte, Leonard Cohen le recita alternativ. Trebuie, de altfel, amintit că poemul prezintă o multitudine de variante, niciuna declarată definitivă. ● Poemul este ilustrat cu o lucrare de Gabriela Grozavu.

2017 | Manifest Româneşte | 29

L

e spuneam amical Vulpeștii – așa i-am moștenit de la prietena mea, Tatiana Stepa.

Vizitele în casa Vulpeștilor începeau astfel: prima oprire în camera Ioanei, unde stăteam puțin – „pauză de o țigare”. Apoi urmam drumul spre cămăruța doamnei Ileana. Acolo uitam de timp și spațiu. Începeam spunînd banalități și ajungeam la cine știe ce personaj dintr-un roman. După cîtva timp, auzeam strigătul săgetîndu-ne vorbele calme: „Ileana, n-o mai ține de vorbă, că la mine a venit!” – așa îi recunoșteam nerăbdarea domnului Romulus, alintat Barbosina. Sosirea mea cît o adiere de vînt trebuia să se transforme în furtună cînd auzeam strigătul Barbosinei. Atunci știam că trebuia rapid să curmăm discuția începută și să ne mutăm în jurul mesei unde Barbosina aștepta nerăbdător. Timp de mai bine de cinci ore erau discuții aprise, zîmbete, rîsete, țigări fumegînd, bere fără alcool. Nelipsit dintre noi era motanul, alintat de fiecare în parte. Tanu era feblețea noastră, iar eu mă amuzam cum trecea din poalele mele în ale doamnei Ileana, căutînd şi mai multă atenţie. Cînd Tatiana era la calculator stătea împreună cu ea, uneori în poală, alteori pe tastatură. Barbosina se uita la el și zîmbea enigmatic. Știa că la urmă vor rămîne ca băieții – Tanu dormea cu Barbosina, iar în rest mergea la cucoane doar în vizite de curtoazie. Uneori, doamna Ileana se uita dojenitor la Barbosina, pentru că n-avea voie să fumeze, însă el nu scăpa niciodată ocazia de a pufăi. Plăcerea i se citea în ochi, iar berea și discuțiile animate erau completarea. Pentru că vizitele erau lungi, recursesem la bere fără alcool, pentru a ne păstra cît de cît luciditatea, însă, cu așa o companie, rar ieșeai de la Vulpeşti cu mintea limpede. Povestiri, amintiri, recenzii ale unor cărți sau filme, schimburi de păreri – toate adunate în cîteva ore, un mănunchi de întîmplări care consolidau prietenia noastră.

Plecarea Tatianei ne-a legat pe viață și pentru totdeauna. Vizitele săptămînale au devenit balsam pentru sufletele noastre, prilej de povestiri cu și despre Tatiana.

Barbosinei îi pierise zămbetul șugubăț, era trist și fără chef de muncă. Tuturor ne lipsea Tatiana, ne mințeam că vine de la „cîntare” și ne surprinde cu berea pe masă, fără să-i fi oprit și ei. Zilele se scurgeau fără vlagă, aveam așteptări doar de la ziua ce urma, fără planuri pe termen mai lung. A venit însă un moment în care Barbosina s-a decis să înceapă Villon – ediţia completă. După-amiezele cu discuții interminabile au revenit – despre formatul cărții, conținut, ordinea capitolelor, concepţia grafică.

Echilibrul relativ în care ne duceam viețile s-a răsturnat odată cu plecarea Ioanei. Ce le poți spune unor părinți care și-au pierdut unicul copil? Oricît m-aș fi străduit, nu-mi găIleana şi Romulus Vulpescu în anul 2004

32 | Manifest Româneşte | 2017

seam cuvinte de alinare. Priveam chipurile împietrite și nu îndrăzneam să zîmbesc nici măcar atunci cînd Tanu făcea mici salturi între noi. Am stabilit că voi locui cu dumnealor, însă mă gîndeam că trebuie să mai treacă ceva timp pentru a face acest pas. Mi-era teamă că e prea devreme, era necesar să-și mai liniștească sufletele lăcrimate, iar eu să am puterea de a lupta cu atîtea tristeți.

Eram plecată pentru două zile din București. Sîmbată m-a sunat impertubabil Barbosina și m-a întrebat: „Tu cînd vii încoace?” Știam semnalul: nu mai avea răbdare, nu mai avea țigări și, cum glumeam cu Tatiana odată, „era nevorbit”. Tocmai plecam spre Bulgaria pentru o zi.

Duminică aveam să revin în București, însă am stabilit că voi ajunge marți la dumnealor.

Telefonam de la birou cu intenția de a cumpăra cîte ceva în drumul spre casă, dacă era nevoie. La capătul firului era doamna Ileana, deşi pe numărul acela, de obicei, răspundea Barbosina. Discuția pe care am avut-o nu mi-am dorit-o nici măcar într-un coșmar: „Barbosina a murit acum douăzeci de minute.” Am închis telefonul și nu știu cum am plecat spre casa lor. M-a izbit din plin vestea și, mai ales cînd am ajuns, speram că a fost doar o figură de stil. Tanu stătea cuminte pe locul unde dormea cu Barbosina. Nici na reacționat cînd l-am mîngîiat, parcă era imun la orice.

Apoi, Tanu s-a agățat brusc de mine. În momentul morţii domnului Vulpescu am știut că doamna Ileana nu trebuie

să rămînă singură şi că, împreună cu Tanu, avea nevoie de tot sprijinul meu. Cum să poți suporta atîta tristețe? Am vorbit cu părinții mei și le-am spus. Ei m-au susținut întotdeauna în deciziile mele, iar acum mă întrebau retoric: „Cum oare s-o putem ajuta?” Cert este că, în asemenea clipe, ai nevoie de niște brațe lungi și de umeri sănătoși pe care să te poți sprijini. A urmat acel vîrtej cu formalitățile de înmormîntare, cu telefoanele, cu gesturi de îmbărbătare și, mai ales, faptul că trecuseră doar 40 de zile de la moartea Ioanei, iar Barbosina a plecat și el.

S-au dus cinci ani de-atunci. În sîmbata Floriilor din acest an a plecat și Tanu să se întîlnească, Acolo, cu Tatiana, Ioana și Barbosina. De atunci n-am mai putut dormi în camera unde dormeam cu Tanu. Am rămas cu dorul de ei și cu umerii încovoiați de neputință. Mă luminează umbrele lor, uneori îi simt în casă, îi visez și mă amăgesc cu gîndul că poate ne vom întîlni în alte emisfere... Doamna Ileana s-a împrietenit cu Villon și își petrec mult timp împreună. Iar eu mă întreb: oare ce ne

rezervă ■ Sorinaviitorul?

Zlătan este agent de turism şi cea mai apropiată prietenă a Ilenei Vulpescu. Redacţia îi mulţumeşte pentru tot sprijinul său în alcătuirea acestui dosar de existenţă.

Ioana şi Romulus Vulpescu în cea mai vestită bibliotecă a unor literaţi români (anii ’80) 2017 | Manifest Româneşte | 33

M

ă străduiesc să scriu cîteva rînduri în amintirea acelor zile extraordinare petrecute alături de Romulus Vulpescu, cînd am cunoscut-o și pe Doamna Ileana, marea noastră autoare, cea discretă, tandră, atentă și fină observatoare a vieții pe care o trăim, cu rele și bune, soția lui Romulus, cea care l-a iubit, l-a sprijinit, l-a înțeles. M-au adoptat și pe mine, cu întreaga mea familie, ca prieten și admirator.

Era într-un mai. De-abia terminasem facultatea și, actor fiind, îmi căutam un repertoriu care să-mi dea posibilitatea de a juca idei, de a face un anumit fel de teatru, de unul singur, așa cum, de fapt, nu se face teatrul – artă colectivă, artă a sincretismului, a pluralităților de talent, de personalitate, de viziune, într-un întreg în care explodează emoția estetică, cea fără de care nu se rîde, nu se plînge, nu se înfioară omul-participant la acest miracol, unde lumea aplaudă, pînă la urmă, un act de creație colectiv. Mă pregăteam să fiu actorul unui teatru de estradă – teatru unde se spun cuplete, se satirizează, se cîntă, se dansează, e mult umor, se rîde... Unul dintre creatorii de miracole, știam deja, era Romulus Vulpescu, acel om cu un suflu puternic renascentist, într-un deceniu destul de mizerabil, iar întîlnirea mea cu el avea să fie mai mult decât roditoare.

Deseori mă duceam, împreună cu doi-trei colegi, la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Acolo l-am întîlnit pe Romulus – cald, deschis, prietenos, fin, în ciuda unui aer bătăios de muschetar, în slujba unei regine atotputernice.

Curtezane să tot fi fost: literatura universală, poezia, teatrul, dar regina? Am aflat aproape imediat: limba română.

După ce, într-o bună zi, i-am spus la telefon, ce fac, ce doresc și cum cred eu că el ar putea să-mi fie de ajutor, Romulus Vulpescu m-a poftit la o cafea. Ajutorul s-a transformat într-o sfîntă prietenie de care m-am simțit emoționat, onorat, mîndru și fericit, atîta vreme cît știam că sunt primit cu drag, oricînd, în acel mic apartament, unde cea mai mare cameră, sufrageria, era și birou, și bibliotecă improvizată pentru mult mai multe cărți decît ar fi putut încăpea într-un astfel de apartement de bloc nou din Balta Albă. Romulus făcuse din biblioteci pereți de cărți despărțitori printre care te puteai strecura. Se putea asculta și ceva muzică, în special chanson, pentru care Vulpeștii au avut mereu o pasiune. Ascult și azi acele cîntece, acei autori, acei minunați interpreți descoperiţi atunci.

Romulus a fost primul care mi-a făcut cunoștință cu cîntecele lui Brassens și Ferré. De la Romulus am avut primele traduceri în limba română ale unor cîntece de Georges Brassens. De la el am avut, în manuscris, pastila

34 | Manifest Româneşte | 2017

despre Snob și altele din minunatele sale Exerciții de stil, carte pe care o recitesc și astăzi cu aceeași plăcere. Într-o după-amiază, Romulus mi-a pus un disc pe care era imprimat un cîntec de Léo Ferré – Monsieur William, cîntec dramatic, șocant, o crimă. Un fel de poveste a unui om obișnuit, pretins serios, care, într-o bună seară, se rătăcește pe A Treisprezecea Avenue, într-un cartier în care nu avea ce căuta. Și acel om „cuminte”, vrînd să schimbe ceva în acea noapte de rătăcire, intră în necaz, tocmai cînd să facă amor cu o tînără și, fără prea multe cuvinte, un negru îi taie beregata și... gata cu Monsieur William.

Interpretarea lui Ferré mi s-a părut potrivit sardonică. Ce căuta acel om cumsecade tocmai acolo? Eu mă gîndeam cum mi s-ar fi potrivit acel text, în timp ce Barbosina – cum i se spunea pe vremuri lui Romulus – mă privea cu înțeles, scîrpinîndu-și barba. Parcă ar fi spus: „Vezi, astfel de texte ar trebui să interpretezi – mici povești cu acțiune dramatică, cu atmosferă, ăsta e stilul pe care îl cauţi, te prizi?” Și m-am prins! După ce mi-a arătat cîteva echivalențe, realizate de el, ale cîntecelor lui Georges Brassens, mi-am ales un triptic format din Proasta reputație (La mauvaise réputation), Ce poamă ai fost (Putaine de toi) și O rață de viață (La cane de Jeanne).

Mai tîrziu, am fost invitat să fac un spectacol la Casa Studenților. Mai întîi, am cîntat la student-club acel triptic brassensian, apoi am realizat, pe scena mare a teatrului studențesc, un spectacol cu cîteva proze din Exercițiile de stil, cîntece și poezii. Spectacolul era completat de o coregrafie pe un poem scris de Mihai Dumbravă, ai cărei interpreți erau Maria Mitrache și Victor Vlase. Dansul se desfășura pe o baladă cîntată la nai de tînărul Gheorghe Zamfir, în mare vogă. Eu mi-am ales din Exerciții de stil cîteva texte foarte tari, între care povestea Pianistului, inspirată lui Romulus de soarta unui mare instrumentist care nu fusese lăsat să cînte în anii '50, Li Ming-Qiang (LiMin-Cian). Țin minte că a fost o seară de mare succes și eram foarte fericit că Barbosina, invitat de mine ca să-i fac o surpriză, și-a făcut apariția și a asistat la acel spectacol.

Iar adevărul este că Romulus a ajutat o sumedenie de tineri care s-au putut bucura și inspira din ideile și excelentele sale sugestii. Primul spectacol de succes a lui Tudor Gheorghe, Menestrel la Curțile Dorului, a fost realizat cu sprijinul lui Romulus. Apoi, odată, la Casa Scriitorilor, Romulus mi l-a prezentat pe Ion Nicolescu, poet special, sensibil, autorul unei cărți de versuri intitulate Mioritiada. Astăzi se vorbește puțin despre acest poet, dar, atunci, Romulus Vulpescu i-a înlesnit prezența în lumea literară şi, la momentul potrivit, a recomandat editarea volumului amintit. Unele poezii au devenit frumoase cîntece folk cărora le-a dat viață Anda Călugăreanu. Avea mînă bună Barbosina! * Era vară spre toamnă – august 1965. Sezonul la Marea Neagră era pe sfîrșite. Erau anii în care litoralul românesc era vizitat de occidentali: nemți, belgieni, francezi, italieni.

2017 | Manifest Româneşte | 35

Eram mandatar al unui de night-club, împreună cu Mihai Dumbravă. Se cînta jazz cu Radu Maltopol la pian, cînta și o franțuzoaică din Corsica. Cînta bine. Cîntam și eu...

Jacques Brel. Amsterdam. Barul era deschis pînă în zori.

Tîrziu, înainte de răsăritul soarelui, a apărut și Romulus la barul nostru, botezat Can-Can, din Eforie Nord. Avea dispoziția marelui histrion. În lumina plăpîndă a unui spot albasru ne-a spus Rică de Miron Radu Paraschivescu. Îi făcuse şi o echivalență în franceză. Romulus era un excelent interpret. Zicea, nu recita. Poemul se reconstituia, în timp ce așteptam fiecare frază, fiecare vorbă, fiecare pauză – o căutare, apoi o cascadă, odată cu acțiunea ce se desfășura în ritmul impus de povestitor. Îmi aduc aminte cum s-a prelins pe jos, spre finalul baladei, întocmai ca Rică cel înjunghiat. Aplauze prelungite... encore! encore! Apoi un cîntec, un pahar, cafeaua de dimineață la răsăritul soarelui... Oare cum o chema pe acea corsicană? Nu-mi amintesc... Pe unde o fi? Dar noi?... Unde suntem, cum o mai ducem cu fericirea – vorba lui Sorescu? Și a lui Vulpescu...: „În fiecare zi ne batem joc/ De păsări, de iubire și de mare...”

Pe faleză am întîlnit un arici singuratic. Da, da, iar venea toamna. Toamna în care aveam să fiu invitat să cînt în Varşovia, la un alt night-club, la Congresova, o sală unde se dădeau spectacole cu mari vedete planetare. Doream să apar într-o emisiune de varietăți la televiziune. Înainte de a pleca, Romulus mi-a dat cîteva sfaturi, odată cu coordonatele unei prietene, o poloneză din Varşovia, fostă colegă de facultate. Mi-a spus că este o doamnă foarte fină și cultivată și că e bine conectată cu cei de la radio-televiziunea locală. Am găsit-o la telefon. Cînd a auzit de la cine am numărul ei de telefon, nu a ezitat să găsească timp, pentru a acepta invitația mea la unul din restaurantele chic, unde am mers să mîncăm. A fost un diner Vulpescu – firește, în franceză –, cu ceva cuvinte românești și două trei expresii pe care le-nvățasem în poloneză. Era foarte frumoasă poloneza... Nu-mi amintesc nici numele ei, doar ochii de un albastru vioriu și mîinile cu degete lungi.

Doamna voia să afle mai multe amănunte despre Vulpingetorix. Cum o duce, despre viața lui scriitoricească, ca și despre cea personală, despre felul în care ne strecurăm prin cenzura românească (mai atentă decît cea poloneză).

Eu încercam să fiu distribuit într-una din emisiunile mai cunoscute de la TVP, unde realizatorul era chiar o bună cunoștință sau un amic de-ai ei, dar m-am găsit, mai tot timpul conversației, în umbra lui Romulus, care domina conversaţia, de la peste 1500 km. Şi, astfel, datorită lui Romulus, nu numai că am convins-o pe frumoasa poloneză, dar am fost şi servit, la Varșovia, cu cel mai select platou: rață în sos de portocale, dulceață de piersici, coacăze și salată verde. Era pentru prima oară cînd mîncam așa ceva și iată că descopeream această combinație culinară, tipic poloneză. ← L'âge du pénible, dactilografiere cu notaţiile lui R.V. → R.V. în 1971 (pe verso, rînduri scrise de Tudor Gheorghe)

36 | Manifest Româneşte | 2017

Martie 1971. Nocturn IV la Teatrul Țăndărică, pe Calea Victoriei. Romulus m-a ajutat să fac un scenariu reușit.

Atunci am cîntat pe versurile sale două cîntece în primă audiție: În fiecare zi și Destin. Amîndouă au avut succes la public și au rămas în repertoriul meu permanent. Pe parcurs am mai compus și altele: Telefon, Bilet d-amor, Masca, Carmen Meretricis. Romulus Vulpescu este o imensă sursă de inspirație pentru muzică. Versurile sale sînt muzică, într-un perfect respect pentu ritm. Aș zice că prozodica vulpesciană este excepțională, din toate punctele de vedere.

Spectacolul Nocturn IV a căzut, odată cu celelalte, după faimoasele teze din iulie 1971. Eu am rămas cu aceste cîntece ale mele, pe versuri de Romulus Vulpescu și cu amintirea acelui spectacol colorat cu poeme, avîndu-l partener pe Dimitrie Inglessis. A fost un recital muzical poetic în care s-a cîntat pe versuri din poeme de George Călinescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu și Romulus Vulpescu.

Tot în acea perioadă, pentru mine, destul de fastă, am putut participa la un festival francofon, la Spa, în Belgia, unde am fost admis cu două cîntece inedite pe versurile lui Romulus: L'age du pénible și Le voleur de toiles.

Din păcate, eu nu am ajuns un interpret foarte popular și nu am putut contribui cu ceva, cît de cît, la drepturile de autor ale poetului. Mă întreb cine ar fi putut contribui mai mult, prin numărul aparițiilor sau prin popularizarea unora din aceste cîntece, la Radio și Televiziune? Nici măcar Tudor Gheorghe. Poezia Bilanț a lui Romulus Vulpescu este mărturia autorului, apropo de chestiunea drepturilor de autor și cît de profitabilă e arta poetului în România zilelor noastre. Totuşi, împreună cu fiul meu, Leonard Constant, interpret și autor de cîntece la rîndul său, doresc să realizez un album-omagiu cu poeme și alte scrieri vulpesciene, printre care echivalențe după Brassens şi alţi şansonetişti, scrise și dăruite de Romulus Vulpescu. Închei aceste rînduri cu certitudinea că Romulus Vulpescu, acest ilustru om de carte care a adus o imensă contribuție la îmbogățirea culturii românești, prin tot ce a scris, editat și publicat, ca și prin traducerile sale din literatura universală, pe lîngă tot ce aș putea spune eu, din unghiul de vedere al unuia care s-a bucurat de prietenia sa, este cel care a scris cea mai frumoasă poezie cu un conținut național, de o mare demnitate, de un patriotism curat, de o nestăvilită iubire pentru țara în care s-a născut, pentru națiunea și neamul românesc. Zisă de el, poezia Acasă este o nestemată a prozodiei românești, apă vie cu care-mi răcoresc ochii în orice dimineață prea îndepărtată de România: „Vara,/ sub iconostasul/ bolții sus albastre,/ nalt se-aude glasul/ Sfintei Maicii Noastre/ Țara!” Un „colb de carte" se-așterne pe gîndurile mele... Fie-ți drumul lin, ușor, înconjurat de îngeri!

■ Sergiu Cioiu este actor şi dizeur, stabilit de peste 30 de ani în Canada. Recitalurile sale de poezie românească (inclusiv cea vulpesciană) pot fi găsite pe YouTube.

2017 | Manifest Româneşte | 37

O

ameni buni, stau şi mă gîndesc ce m-a apropiat – se-nţelege, iremediabil – de Ileana Vulpescu. De doamna Ileana. Fireşte, vorbe mari i s-au tot spus – naiv-admirative sau fără măsură sau ciugulindu-i pîinea cea de aur a bunătăţii sau tout simplement sincere. Aşadar, vouă, camarazilor noştri de manifest(are) şi de Românie, cum s-ar cuveni să v-o înfăţişez? Ei bine, aşa cum mi-e. Înainte de toate că suntem doi venetici în fagurele de mahalale al Bucureştilor, unde-am fost aduşi de toate rosturile abia ghicite – sau de niciunul. Oraş al meschinăriei şi al exaltării, sub privirea cinică şi de gîde domnesc şi dată naibii a lui Eugen Barbu. Apoi, tot trebuie să spun că doamna Ileana mă sărăceşte de tot crivăţul şi de toată scena din sufletul meu şi numai de împrăştiat floarea moartă a elegiei, în felurite declamaţii, nu mai am chef. Şi îmi amintesc şi eu, Volbură-Vodă, c-am fost născut bun şi bun trebuie să rămîn şi vă întreb: ce-i altceva înţelepciunea, fir-ar să fie, decît împăcarea cu sine?

Dar bineînţeles că, fără confesiune, conversaţia n-ar fi o artă. Îmi amintesc o primăvară – poate chiar a’ de şi-a dat duhul mai acum un ceas – cînd era cît pe-aici să capitulez la picioarele unei frumoase moldave, una de ceea ’naltă şi subţire – lujer de crin. Doamna Ileana vedea că bolesc şi mai spunea un cuvînt de îmblînzire, doar-doar s-o mai ostoi în mine otrava amorului fără speranţă. Ei, cum, s-ascult de bine şi să mă deştept? Cer o altă opinie: voiam s-o ştiu chiar pe-a magistrului Romulus! „Dragă, ţi-ar fi cerut s-o aduci aici, să stea cinci minute de vorbă cu ea. Apoi, ţi-ar fi spus cu precizie dacă e deşteaptă dau proastă. Dacă e deşteaptă, te-ar fi sfătuit să încerci în continuare, să nu te laşi. Dacă e proastă, ţi-ar fi spus că eşti mai prost decît ea pentru că suferi atît!”

Sau, altădată: „Spunea Țuțea, la senectute, că se simţea ca un vultur trist înălțat la zenit, deasupra Europei. Dvs. cum vă simțiţi la vîrsta de 85 de ani?”/ „Eu mă simt ca un vultur jumulit, care plutește deasupra teritoriului României...” – unul nedrept, meschin, dat pe nimic liftelor din patru zări, altul decît cel în care s-a născut...

Iată prietenia dintre doi candidaţi la fericire. Iar voi, cititori dumneavoastră, puteţi să luaţi această convorbire drept un interviu – dar, e de fapt, o mare indiscreţie, o stenografiere oleacă îmbrăcată în haine de duminecă. În orice caz, un dialog pas comme les autres, ce merită a vă fi înfăţişat acum, în acest an păcatos, în care îmi pare că doar doamna Ileana şi cei asemenea dumneaei nu se mint că-i încă frumos, la ei în viaţă şi pe pămînt.

Sărut-mîna, doamnă Ileana! Sărut-mîna, sărut-mîna...

Ștefan Paraschiv.: Știți că mi-a fost întotdeauna rușine în prezența dvs.?

Ileana Vulpescu: Nu...

bătrîneții. E bine să știi să te porți ca și cînd n-ai avea o vîrstă și numai atunci ai șanse să te înțelegi cu oamenii de toate vîrstele, dincolo de orice suferinţă.

Ș.P.: Mi-a fost rușine pentru că niciodată nu v-ați strigat suferința, deşi aţi avut parte de ea din plin. Pe cînd unii dintre noi au preferat cabotinajul...

Ș.P.: Suferința în cărțile dvs., față de opera altor scriitori, nu e un strigăt, ci o șoaptă. Şi poate asta e și mai dureros – și pentru cititori, și pentru personajele dvs.

I.V.: La ce bun? Știi, sunt mai multe rețete de a plictisi pe cineva mai ales cînd ești bătrîn: să povestești întîmplări din viața ta și să le şi dai drept exemplu; să ții logosuri morale și, în al treilea rînd, să te plîngi de necazurile

I.V.: Dragă, mi s-a reproșat că scriu depresiv. Așa m-a învățat pe mine viața. Poate că ar fi trebuit să fac un efort să mă depășesc. Dar nici nu mi-am propus, nici nu am reușit fără să îmi propun.

2017 | Manifest Româneşte | 39

Ș.P.: Cum se suferă în tăcere?

I.V.: E o chestiune de principiu. Se suferă și se suferă, zic eu, cu atît mai mult cu cît nu împărtășești suferința cu nimeni. Ș.P.: Și totuși nu există un geamăt, o eliberare a durerii?

I.V.: Eh... Există, există, dar asta în singurătate. Ș.P.: Deci în singurătate se suferă și tot în singurătate se ridică omul...

I.V.: E foarte important să știi să îți folosești singurătatea. În singurătate să îți adîncești niște gînduri, să reflectezi asupra ta și, mai ales, să adopți o tăcere a suferințelor față de ceilalți. Ș.P.: Suferința nu are leac, dar are pansamente, are calmante?

I.V.: Eh... Are. Știu eu... Dacă nu ar exista lectura, dacă nu ar exista muzica – adevărate pansamente –, cred că ar fi și mai greu de suportat anumite momente din viață și poate chiar viața însăşi. Ș.P.: În ce v-ați găsit bucurie veritabilă de-a lungul vieții?

I.V.: Au fost totdeauna lucruri imateriale – faptul de a obține ceva ce ți-ai dorit cu sufletul, știu eu, chiar dacă nu este ceva vulgar – vulgar în sensul de a interesa multă lume –, adică între a-ți dori nu știu ce haină, nu știu ce mobilă și un tablou este o mare diferență, însă nu obținerea de bunuri m-a bucurat, ci ideea de a vedea ceva.

Dacă aș fi fost o persoană bogată și dacă aș fi trăit pe vremea cînd se obținea ușor un pașaport, aș fi călătorit foarte, foarte mult. Mi se pare că este o investiție care își merită toți banii și chiar sacrificarea altor plăceri, pentru că este singurul lucru care îți rămîne și, mai ales la bătrînețe, este foarte important să ai un album din acesta interior pe care să îl răsfoiești în fiecare zi. Ș.P.: Dar amintirea în sine produce mai multă durere sau mai multă bucurie?

I.V.: Unele produc mîngîiere, altele produc durere...

Cum zicea Dante: „Nessun maggior dolore che ricordarsi [del tempo felice nella miseria]”/ „Nu există durere mai mare decît amintirea”... Ș.P.: Dar e sentențios, fără a fi consolant deloc!

I.V.: Bineînțeles, el nu scria de pe poziția unui om fericit! Ș.P.: Apropo, cum vi se pare, ca scriitor și ca cititor în primul rînd, romanul vieții lui Dante: să se fi întîlnit doar de două ori în viaţă cu Beatrice, dar să fi închipuit Paradisul Commediei (Divine) pentru ea?

I.V.: Beatrice... Beatrice este un motiv artistic. Nici nu mai putem să ne gîndim la Beatrice ca la o persoană umană. Este pur și simplu chintesență a artei, fiindcă iubi-

40 | Manifest Româneşte | 2017

rile nu sunt eterne. Poate că iubirile cele mai mari pot fi considerate iubirile scurte, în care partenerii nu au avut timp să fie dezamăgiți unul de altul. Ș.P.: Dar dezamăgirea, în fond, este rezultatul unei așteptări, al unei proiecții, al unei amăgiri. E ciuperca otrăvitoare pe care noi o cultivăm!

I.V.: Dezamăgirea poate fi produsă de frecventarea prea intimă a unei persoane – se pierde din poezia pe care ai investit-o în persoana în cauză. Dintr-o dată, așa cum se zice pentru croitori, pentru bucătăreasă, nu există oameni mari. Nu știu dacă pentru neveste există mulți bărbați care să își păstreze aura asta de interes, de interes uman, de idee că mereu vei avea ceva de descoperit în omul de lîngă tine. Ș.P.: Se termină ceva, se termină resursele nebănuite din omul de lîngă tine sau se pierde puterea ta de a căuta în omul de lîngă tine?

I.V.: Omul este făcut din materie și din ceva ce numim suflet și nu știu pe cine să învinuim în ceea ce priveşte pierderea interesului pentru o persoană pe care o iubim – pierdere din punctul de vedere al iubirii –, persoana rămînîndu-ne un model pentru calitățile pe care le are, stîrnindu-ne o afecțiune, o apropiere foarte mare. Dar ceea ce se numește iubire – și din care elementul fizic nu poate lipsi –, asta cam ostenește și, oricît ai vrea să te iluzionezi, această parte a iubirii nu se mai întoarce. Ea poate fi revărsată asupra altcuiva, dar asupra persoanei cu care s-a început povestea, nu. Legătura care ține între un bărbat și o femeie, după ce a trecut acest foc mistuitor de la început, este ceea ce își găsesc să își transmită pe linia spiritualității: gusturi comune, păreri, dorințe comune, scopuri comune... Ș.P.: De ce vă este cel mai dor, de oameni sau de stări?

I.V.: Trebuie să spun că mie îmi este mai dor de stări decît de oameni. Ș.P.: De care stări?

I.V.: De stările astea pe care le ai cînd te uiți la ceva frumos, ştii... în fața unui peisaj, în fața unei opere de artă, astea sunt niște stări pe care îți face mare plăcere să ți le amintești. Ș.P.: Și acum, avînd nostalgia acestor stări, este o bucurie să știi cine ești și de ce ești de-a lungul unei vieți?

Sau mai mult ne-am chinui dacă am afla?

I.V.: În primul rînd, este foarte important dacă îți pui aceste probleme, dacă le cauți un răspuns. Citeam de curînd... nu știu care mare înțelept spunea așa: „De ce să te temi de moarte? Cît ești în viață ea nu e acolo, iar cînd e ea nu mai ești tu.” Asta este o observație care nu poate fi... negată şi care ne permite să începem să ştim cine suntem. Ș.P.: Sunt invidios pe cei de-o vîrstă cu dvs. pentru că, am impresia, și-au găsit mult mai ușor rostul, pentru că au putut să răspundă mult mai clar la aceste întrebări.

Greșesc? rile nu sunt eterne. Poate că iubirile cele mai mari pot rile 2017 | Manifest Româneşte | 41

I.V.: Dragă, oricine poate reproduce răspunsurile clare și rapide ale unor întrebări pe care şi le-a pus mereu lui însuşi, întrebări pentru care a vrut să găsească niște răspunsuri. Ele îți sunt la îndemînă și cînd eşti întrebat de altcineva despre viaţă. E foarte multă lume care nu își pune niciun fel de întrebări într-o viață. Oameni care lasă viața să curgă așa cum este, nu caută nici să se elogieze, dar nici să se acuze de ceva, ci merg așa pe o linie foarte liniștită, fără să își facă mari probleme de conștiință. Ș.P.: Identific, în ceea ce vă privește, două coordonate: autoritatea literară și autoritatea morală. În fond, în opera dvs. găsim un îndreptar, să spunem, de conduită a personalității. Ați scris pentru a oferi un model ideal de conduită spirituală sau ați întîlnit cu adevărat oameni de o asemenea calitate încît să merite a fi transpuşi, fără prea mult din cosmetica ficţiunii, în romanele dvs.?

I.V.: Dragă, personajele mele nu sunt niciodată celebrități, sunt oameni care trăiesc între noi, au profesii nespectaculoase, ceea ce nu le împiedică să aibă un conținut moral demn de a fi urmat. Se poate spune că idealizez niște persoane. Nu le idealizez, sunt și persoane care au un fond foarte bun, au foarte mult de oferit celorlalți, fără să facă niciun fel de paradă despre calitățile lor, dar le oferă oamenilor aceste calități. Asta este: cum te porți cu alții mi se pare esențial în viața asta. Respectul pe care îl ai față de tine implică și respectul pe care îl ai față de ceilalți. Nu ai dreptul pe lumea asta să ai mai mult decît oferi. Știi să respecți, poți avea pretenția de a fi respectat.

Ideea asta de a te substitui lui Dumnezeu într-un domeniu mi se pare total greșită. Mi se pare greşit, de exemplu, cînd un medic se consideră un Dumnezeu, iar tu nu ești, în fapt, decît un pigmeu la dispoziția lui. Mi se pare, de asemenea, greșit, fiind într-o poziţie socială avantajoasă, ca tu să doreşti să fii considerat de cei de sub tine un Dumnezeu.

Nu ai dreptul să te substitui lui Dumnezeu în nicio împrejurare din viața ta. În nicio împrejurare, în nicio profesie. Ș.P.: Dar nu asta ne învață contemporaneitatea? Să fim dumnezei, dacă tot Dumnezeul unic a murit? Că putem fi propriii Dumnezei? Mă rog, contemporaneitatea văzută prin ochii tulburi şi prin minţile tulburate ale lui unuia ca Friedrich Nietzsche...

I.V.: Dragă, lumea trece prin multe faze din acestea... eretice, să spun. Cu cît trăiești mai mult, cu atît îți dai seama că există undeva o forță care te dirijează, care dirijează lumea și că, așa cum spuneau niște cercetători sovietici de vorbă cu un filosof francez, Guyton, există o „inteligenţă” dincolo de noi. Era foarte interesant ce spunea filosoful, dar și mai interesant era ce spuneau aceşti oameni de ştiinţă, frații Bogdanov, care erau, înainte de toate, cercetători... Ei spuneau: „Universul este opera unei inteligențe.” – deci recunoașterea lui Dumnezeu. Îi spunem cum vrem: Dumnezeu, o inteligență, o forță, dar mi se pare că suntem prea încrezuți să ne închipuim că noi suntem buricul universului. Nu, noi trebuie să fim niște ființe sus: Maria Marinescu şi fiica sa, Ileana (1942) jos: Constanţa Vulpescu şi fiul său, Romulus (1935) 42 | Manifest Româneşte | 2017

oarecare într-un univers căruia nu-i cunoaștem marginile.

Ce putem noi să știm? În primul rînd, dacă noi nu ştim ce e viața – că nu știm, oricît am vrea noi să ne dăm mari – şi nu știm ce se întîmplă cu noi, pe bucățica asta de univers, de unde avem dintr-o dată pretenția că știm tot ce se întîmplă în univers și dintr-o dată aerele astea de atotştiinţă, de ființe atotputernice? Şi cînd te gîndești că suntem la dispoziția unei bacterii, a unui microb... Ș.P.: Așadar, știința e recunoaștere a ceva, nu cunoaștere a ceva.

I.V.: Noi nu știm decît o suprafață, o bucățică pe care ne-o oferă aparența, dar mai departe nu putem avea nicio pretenție că știm, nici măcar nu bănuim... S-ar putea să bănuim, s-ar putea să ne ducă mintea și mai departe, dar convingerea mea este că niciodată nu vom cunoaște tot adevărul. Ș.P.: După această fază, cum ați numit-o, eretică, vedeți o reîntoarcere veritabilă la credință?

I.V.: Dragul meu, nu „reîntoarcere” la credință...

Credința nu moare niciodată, dar e adevărat că în viața oamenilor, în viața omenirii sunt perioade de ateism, de neîncredere în niciun fel de forță peste ale noastre, adică negarea unor forțe suprapămîntene, în fond. Nu crezi că există asemenea forțe și după aceea viața îți arată cîte ceva, din care să îți dai seama că niște avertismente, niște premoniții nu pot să vină din lumea pe care o cunoaștem noi și atunci, cum nu poți să răspunzi la asemenea probleme, te întorci la ceva care îți este superior și pe care nu îl poți controla și te controlează el și te canalizează el, încît starea asta – de trăire în credinţă – este permanentă, în ciuda modei ateismului.

Declarații din acestea, știu eu, cum s-au făcut la Revoluția Franceză, cînd s-au scos toate bibliile, toate cărțile religioase şi li s-a dat foc... Atunci, Dumnezeu a fost înlocuit cu Zeița Rațiunii. Şi Zeiţa Raţiunii cine era?

Trebuia personificată şi ea într-un fel: o balerină de la Operă, care a fost înfășurată într-un văl, a fost dusă la Comedia Franceză, iar lumea se ducea și i se închina.

Pentru asta, Dumnezeu, dacă avea timp, nu avea decît să rîdă, pentru că, la urma urmei, credința este ceva imaterial.

De ce era nevoie să faci atîta tam-tam ca să dovedești că nu crezi? La urma urmei, asta s-a întîmplat la Paris, s-a mai întîmplat și în alte orașe importante, dar poporul nu s-a ambalat în asemenea spectacole și nici nu și-a lăsat credința. Știu eu, Pasteur zicea: „Am credința unui țăran și aș vrea să am credinţa unei țărănci”. Eh, niște oameni de știință care spun astfel de lucruri... * Ș.P.: După ce am vorbit despre morală, credință și pornind de la ceea ce ați scris, mi-ar plăcea să ne întoarcem tot acolo. Ce ați scris sau ce mai aveți de scris, ce plănuiți cu noul dvs. roman, Preludiu? sus: „La a II-a nenorocire a lui Liviu Călin” (1964) jos: Botezul Ioanei: I.V. încojurată de R.V., Georgeta şi Gheorghe Tudor (1972) 2017 | Manifest Româneşte | 43

I.V.: Ce să plănuiesc? Plănuiesc întîi să îl văd terminat (rîde). E un roman care povesteşte, care nu face decît să povestească. Acum cinci-șase ani, am citit un critic literar francez, Fernandes, care spunea că, din păcate, în proza franceză, mai ales începînd cu noul val, nu se mai povestește. Sunt lucruri care nu au nicio suită: nici început, nici mijloc, nici sfîrșit. În noul val, aproape că nu există așa ceva. La Alain Robbe-Grillet, masa avea patru picioare, era pătrată, înaltă de 80 de cm – lucruri care nu interesează pe nimeni. Nu există nicio poveste acolo!

Ce ar trebui să se citească astăzi sunt operele care şi-au dovedit valoarea peste timp... Nu numai după 50 de ani, aşa cum zicea un scriitor american: „Ce este un clasic? Un autor care mai este citit și la 50 de ani după moarte.” Sunt scriitori care au murit de foarte multă vreme şi au rămas de referinţă. Mă gîndesc la Shakespeare, din 1616, și noi am trecut de 2016... Și Shakespeare e tot Shakespeare. Şi el ce face? Nu povesteşte? Povestește! La (montările) Shakespeare nu te duci să vezi niște schele pe scenă și tot felul de obiecte de prost-gust, ceva eteroclit, acolo adunate tot felul de... Ş.P.: Postmodernisme!

I.V.: Ei, da, ce să spun! Nu ştiu, e o manie a schelelor, ca și cînd totul este în construcție. Mai degrabă, dacă ar fi să corespundă realității, ar trebui niște buldozere pe scenă, ar fi mult mai potrivite cu ceea ce se întîmplă în zilele

noastre. Te duci să auzi ce se spune la teatru – mai mult decît oriunde –, teatrul fiind chiar o artă a cuvîntului, acolo unde fiecare cuvînt își are rostul, unde nu se spune nimic gratuit, fiindcă dacă într-un roman ți se pare că ar fi trebuit să spui ceva la pagina 20, nu-i nimic, scrii la pagina 60. La teatru, acel ceva trebuie spus chiar în momentul în care era necesară o replică. Ș.P.: Cum scrieți acum, fără ca Romulus Vulpescu să aibă prima citire?

I.V.: Eh... e foarte greu, este foarte greu. El era pentru mine cel mai important cenzor, după aceea în viața mea a fost o doamnă, Mariana Nițescu, care mi-a bătut cărțile pînă în ’90, cînd a murit; după aceea, Tatiana Stepa. În aceste trei persoane am avut mare încredere şi am pus foarte mare preț pe încrederea lor în mine. Ceea ce trecea de exigențele bărbatului meu era pentru mine o garanție.

Acum, singura garanție îmi sunt eu mie și trebuie să fiu cu atît mai atentă... Aș avea încredere estetică, dar nu vreau să impun oamenilor să mă citească în manuscris. Nu vreau să mă duc și să spun: „Uite, știi, vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă.” Un om poate să aibă altceva de făcut atunci, nu are timp și nici chef să citească ce am scris eu. Ș.P.: În postura de creator, simțiți o nesiguranță, o stîngăcie că nu mai aveți alături, înainte de publicare, simțul critic neîntrecut al lui Romulus Vulpescu?

I.V.: Ştefane, cum să-ţi spun, este ca și cînd ai şti că, la un zid pe care zici că l-ai construit bine, ai mai avea și niște contraforți. Ai mai multă încredere... E foarte important să ai încredere în cineva, să ai încredere în părerea celuilalt. În ceea ce priveşte lecturile, de plildă, am o prietenă care împrumută cărți de la altcineva, fiindcă nici ea nu mai are pur şi simplu loc unde să le pună și îmi spune: „Uite cartea asta să o citești și tu.” – pentru că persoana de la care împrumută cărți i-a dat voie să-mi dea și mie să citesc, pentru că citesc foarte îngrijit, frumos, nici nu se vede că am citit o carte, cu atît mai mult cînd nu e cartea mea. Am mare încredere în părerile acestei prietene și spun cînd recomand și eu mai departe cartea, după ce am citit-o: „A fost încercată pe cobai.” În momentul în care ești bătrîn, devii foarte parcimonios cu timpul, adică tot ce crezi că ar fi datorie îți dă un sentiment de insatisfacție și chiar de rușine față de tine însuți atunci cînd îți permiți să te uiți la desene animate sau la un film şi spui: „Uite cu ce îmi pierd eu vremea, în loc să buchisesc la cartea mea.” Dar și asta e necesar. Nu cred că există o vîrstă a omului la care să nu vrea să afle, să nu vrea să învețe. Eu aș fi dispusă orice să învăț. Orice, dar, pe de altă parte, ajungerea asta cît mai aproape a funiei, te face să te gîndești, la urma urmei, de ce să nu îmi permit și eu ceva care să mă destindă, care să ma distreze pur și simplu? Pentru ce? Cu acest timp oricum nu am să mă mai întîlnesc vreodată. Ia să lăsăm nițel obligațiile și să ne permitem și noi să rîdem, să ne amuzăm.

R.V. la Bratovoeşti, citind pe Rabelais (1957)

44 | Manifest Româneşte | 2017

I.V. la Bucureşti (începutul anilor ’60)

Ș.P.: Ați publicat, de-a lungul acestor cinci ani de cînd nu mai e, lucrările pe care Romulus Vulpescu le lăsase – în diferite stadii – neterminate: François Villon – Opera Omnia, Unsprezece secole de poezie din Franţa, Teatru francez, lansat de revista noastră la Constanța. Urmează o ediţie bilingă Villon. Știu că nu vă plac vorbele mari, dar simt nevoia să vă întreb ce este acest demers editorial: un omagiu, o datorie, o declarație de iubire pentru cel care a fost Romulus Vulpescu?

I.V.: Cînd știu că cineva și-a investit viața în ceva și nu a apucat să vadă finalizat acest lucru, mi se pare o impietate să lași să se piardă asemenea muncă. Or, Villon nu este un autor pe care să îl poți citi fără note, fiindcă face aluzii la diverse persoane, din vremea sa, care pentru el au însemnat ceva. Ar fi fost mare păcat, nu s-ar fi înţeles care sunt raporturile între autor și personajele respective și trebuie să dai notă și nu ai nici scuza că nu ai avut unde să te informezi, pentru că nu știm dacă mai sunt mulți autori în literatura mondială care să fi fost atît de studiați ca Villon. Cred că sunt sute de cărți scrise despre el, dacă nu mii. Ai unde să te informezi, trebuie să știi unde să cauți, dar nu mai poți invoca, deci, incapacitatea de a te putea informa. M-am străduit atît cît mi-a fost în puteri și nu am nicio pretenție, am si spus care sunt făcute de el (Micul testament), note de cu totul altă calitate și de altă anvengură față de ce am făcut eu. Dar am zis, oricum, mai bune aceste note decît lipsa lor. Mi-a și semnalat o doamnă, care a scris un articol în România literară – dar nu în articol, ci pe cale particulară –, că a surprins două greșeli la note și chiar am s-o rog să mi le comunice punctual. Iar eu nu îmi fac iluzii că mîine o să apară o nouă ediție Villon, traducerea lui Romulus, cu aceste corecturi. Ș.P.: Așadar, ce ați făcut în ultimul timp este o datorie sau, în fine, o resimțiti ca pe o datorie.

I.V.: Da, îmi stătea ca o piatră pe inimă... Ziceam: „Doamne, dă-mi zile să văd și eu apărută cartea asta.” Și a dat Dumnezeu s-o văd tipărită, cu sprijinul mai multor oameni, la Editura Semne, în 100 de exemplare, fiecare exemplar cuprinzînd trei volume, iar doamna Cătălina Gârbea, care a prezentat, conferențiară la catedra de franceză de la Facultatea de Litere din București, a spus că la ora aceea nu exista nicăieri în lume o asemenea ediție, care să cuprindă și ceea ce îi era atribuit lui Villon. Tristan Tzara, prin niste procedee de rebus, demonstrează că şi cele atribuite îi aparţin în realitate lui Villon. Ș.P.: Cum ar fi, deci, Farsa Magistrului Pathelin.

I.V.: Da. Bărbatul meu le-a tradus, le-a declarat presupuse ale lui Villon și, în felul acesta, s-au făcut trei volume.

11 secole de poezie în Franţa este o antologie făcută absolut după gustul lui din lucrurile pe care el le-a tradus din franceză. Este o antologie cronologică; începe cu Cantilena Sfintei Eulalia, care se pare că este primul text în limbă zisă franceză, la anul 1000 și se ajunge pînă la

șansonetiști contemporani nouă: Brassens, Bécaud, Aznavour. Niște texte frumoase, anticipate de prezentarea fiecărui autor. Cea mai mare prezentare – poate să pară disproporţionată – este a lui Pierre Seghers, poet și editor francez, care a făcut foarte mult pentru cunoașterea literaturii române din Franța. Participînd la Rezistenţă, ca membru din Maquis, a scos niste publicații antinemțești în timpul ocupației jumătății nordice a Franței. A făcut lucruri remarcabile. Antologia are și foarte multă poezie populară franceză, foarte frumoasă, texte și cîntece foarte cunoscute.

Volumul de Teatru francez tradus cuprinde două piese de Molière, care sunt traduse în proză ritmată, fiindcă i-au fost comandate de Teatrul Național. Bărbatu-meu spunea, pe bună dreptate: „Nimeni nu mai are astăzi urechea formată să asculte o piesă în versuri și nici actorii nu mai au urechea să joace o piesă în versuri.” Aşadar, a făcut o proză ritmată, care sună foarte, foarte frumos. Mai sunt incluşi Marivaux, Anouillh... Ș.P.: Picasso!

I.V.: Picasso, da! Mă rog, eu i-am zis: „De ce publici așa ceva?”, iar el mi-a zis: „Lasă, dragă, e bine să o vadă lumea, să vadă ce a putut să scrie Picasso!” Este ceva de te iei cu mîinile de cap, dar la modul cum a pictat Picasso, nu te surprinde chiar așa de tare. Trebuie să-i fi văzut picturile ca să poti sa pricepi ce a vrut să transmită cu o astfel de

2017 | Manifest Româneşte | 45

piesă [Dorinţa înhăţată de coadă], care, până la urmă, nu spune nimic, dar asta e altceva. Ș.P.: Dintre marii şansonetişti, cel mai prezent în Unsprezece secole de poezie... este Brassens. Mă întreb cum de Romulus Vulpescu, idealistul, romanticul întîrziat, a avut o pasiune așa de mare pentru Brassens, care era, în fond, un sarcastic, adeseori cinic şi chiar anarhist.

I.V.: Era un foarte bun șansonetist și textele lui sunt pline de umor. O viață foarte interesantă, deşi foarte puțin spectaculoasă. Spectacolele sale se ţineau la Olympia, dar viața lui particulară era de cea mai burgheză manieră cu putință. Nu se frecventa cu nimeni. Un tip foarte sobru; muzica lui nu este foarte asemănătoare cu el ca personaj. Ș.P.: Romulus Vulpescu este în general amintit ca traducător, dar poezia lui începe să capete, pentru unii tineri, un nou gust, la fel și opera dvs. Pentru că un astfel de exercițiu se lasă încă aşteptat, cum ați ghida un exercițiu critic pentru opera soţilor Vulpescu,?

I.V.: Vreau să spun că am descoperit cu plăcere că o carte cum este Arta conversației se citește după 37 de ani de la apariție, ceea ce este ceva. Pe mine mă interesează foarte mult ce spun tinerii despre ceea ce citesc, pentru că nu e de mirare că oamenii care au aceeași experiență de viață ca și mine înțeleg tot ce scrie acolo. Ei au trăit atunci, dar curiozitatea tinerilor pentru ceea ce se întîmplă în romanele mele, asta chiar îmi face foarte mare plăcere. Au fost niște gazete care au scos niște ediții ieftine, ca preț, cum era pe vremuri Biblioteca pentru toți. Aceasta lua si publica tot ce publica Editura Univers și ce apărea acolo la un anumit preț, în niște condiții grafice, cu o anumită hîrtie, apărea și la Biblioteca pentru toti, într-un format şi la un preţ disponibile tuturor. Iar la Biblioteca pentru toţi, un volum dublu era cît 15-16 bilete de tramvai, adică foarte convenabil. A scos ediţii cu preţ accesibil şi Jurnalul Naţional. Acum auzeam că vor publica nu numai clasici sau autori foarte importanți după 1940 sau 1990, ci vor publica și scriitori care au fost foarte citiți între cele două războaie mondiale – ceea ce este o acţiune foarte bună: să vezi ce citeau oamenii atunci şi le plăcea. Asta e foarte important să se ştie.

Spuneai de exerciţii de critică... Ce pot să îi recomand eu criticului decît să citească despre ceea ce scrie. Mie mi se pare normal să spui tot ce gîndești despre un autor, că îți place, că nu îți place, să demonstrezi de ce nu îți place și sunt de acord și nu mă supăr pe nimeni, absolut pentru nimic, dar vreau să văd că a citit. Nu vreau să te judece citind din trei în trei, adică aşa, în diagonală, și „hai să scriem și despre ăsta”. Nu! Eu nu am oferit niciodată cărți criticilor, decît cu excepția a doi critici care îmi erau prieteni, nicidecum în calitatea lor de critici, ca dovadă că nu au scris niciodată vreun cuvînt despre mine. Nu am vrut să rămînă cu impresia „uite, vrea și asta o cronică”.

Pentru că, în definitiv, un critic pe care nu îl cunoști decît de bună ziua nu o să creadă, zic eu, niciodată, în omagiul

46 | Manifest Româneşte | 2017

sincer al unui scriitor care îi dă o carte cu dedicație. Deci m-am abținut,nu am dat criticilor cărți, am zis că, dacă li se pare că merit, să mă citească, dacă nu, la fel de bine, sănătate să fie, că în rest nu ne plîngem. Ș.P.: Că tot vorbim de critici: Marian Popa, în Istoria sa a literaturii..., vă încadrează într-o proză a banalității. Cum vedeți asocierea?

I.V.: Numai cretină nu mă face, dar nu mă supăr absolut deloc (rîde). Un singur lucru mă deranjează la domnul Marian Popa: că te judecă după o carte. Nu ştiu, dar parcă pomenește și despre Rămas-bun casei părinteşti, dar așa, în fugă, iar despre Arta conversației crede că e cel mai prost roman din literatura română de pînă acum și din vecii vecilor. Nu mă supără cu absolut nimic. Ș.P.: Pe de altă parte, unii v-au ignorat complet...

I.V.: Da, sigur, şi ce-i cu asta? Nu mă supără nimeni cu nimic, nici dacă mă ignoră. Am învățat și eu un lucru dintr-o carte foarte interesantă, a unui domn Mircea Berindei – nu știu cine este, spre rușinea mea –, care face niște observații foarte bune în materie de libertate. Spune ce spunea Seneca. Vrei să fii liber? Ești liber cînd nu ții seamă de injurii și nici de laude, deci dacă o persoană nici nu te-a înjurat, nici nu te-a lăudat, cu atît mai bine. Ș.P.: Într-un interviu, Romulus Vulpescu spunea despre așa-zisa modernitate sau – mai degrabă – postmodernitate în poezie că Dalí nu a putut să fie Dalí decît după ce a pictat ca Da Vinci și, în mod simetric, poeţii care proslăvesc versul alb sunt ridicoli dacă nu stăpînesc sonetul, rondelul, formele prozodice consacrate.

I.V.: Dalí e Dalí. Are un tablou, pe care l-am văzut în Germania, cît o carte poștală, cu un bărbat îmbrăcat în costum de golf, care ține un picior așa... ridicat pe ceva, ca și cum ar fi un zid de două cărămizi. Este ceva de necrezut că aia e pictură. Și irisul se vede, toate picățelele... nu am mai văzut niciodată așa ceva. Întîi, trebuie să pictezi ca maeştrii, dacă vrei să devii un nou model și să faci ceea ce nu s-a mai făcut. Trebuie să cunoști ce s-a făcut înainte, adică să nu vii într-un domeniu fără să știi pe ce teren ai nimerit. Aşa şi cu poezia şi cu arta, în general.

se făceau cumpărăturile într-o zi, totul era făcut după un program și, parcă spunea cineva, asta ar crea o stereotipie.

Omul are nevoie de disciplină în viața lui. Fără disciplină nu faci nimic. Or, disciplina asta unde poți să o înveți bine? În familie, pentru că în familie îți petreci oricum primii ani și deprinderile pe care le-ai căpătat în copilărie le duci mai departe, ceea ce este foarte bine cînd deprinderile sunt bune. Ș.P.: Faptul că faceţi parte dintr-o generație care a construit dovedeşte exact ceea ce tocmai aţi spus mai devreme.

Ș.P.: Și-atunci oamenii din ziua de azi nu pot fi riguroși? Nu mai au vlagă să coreleze fondul și forma? Nu mai avem critici veritabili, pentru a le da peste mîinile stîngi şi peste excedentul de nas?

I.V.: Dragă, nu știu, un critic, indiferent în ce artă își practică profesia, trebuie să aibă mari cunoștințe. Un artist, e treaba lui, deși e de dorit să aibă o cultură, dar aceia care trebuie să aibă cu adevărat o cultură, în special în domeniul în care își exercită meseria, sunt criticii. Ei trebuie să știe mult mai multă carte decît cel pe care îl critică. „Rezultatele”, în zilele noastre, se văd. Ș.P.: Un rezultat este şi că mulți dintre elitiştii la modă ai zilelor noastre declară că fac literatură pentru ei înșiși și că publicul nu reprezintă o garanție în artă.

I.V.: Publicul nu este o garanție pentru calitate, dar să spună cineva că scrie pentru el însuși... să îmi dea voie să nu îl cred. Dacă scrii pentru tine, cum poți să explici? Cînd ai să ai nevoie să te recitești? În timpul vieții, deci, nu comunici cu nimeni. Cu atît mai mult, dacă lași ceva scris, s-ar putea ca, după moarte, cineva să-ți publice lucrările, deci să facă ceva ce n-ai vrut tu însuţi să faci în timpul vieții. Eu cred că cineva care scrie vrea să comunice, indiferent ce spune. S-ar putea să fie dezamăgit de public, de multe lucruri pe lumea asta, dar dorința esențială pentru un artist este să comunice. Deci nu-l cred pe cel care afirmă că scrie fără să vrea să comunice. Ș.P.: Asta îi lipsește artei în zilele noastre – comunicarea?

I.V.: Eu nu știu ce să spun de zilele noastre. Am impresia că este o comunicare defectuoasă, în sensul că nu urmărește să construiască ceva. Este o comunicare superficială, îndreptată spre lucruri care nu sunt importante. Nu mai este comunicarea de azi cea care a fost pe vremuri – ne dăm și noi seama din literatură, ne dăm seama vorbind cu oameni mult mai în vîrstă decît noi.

Altfel simțeau oamenii nevoia să comunice. Cînd erau la distanță, simțeau nevoia să-și scrie. Nu era telefonia de astăzi care, în orice caz, cred că este de mare folos, dar, în același timp, a îndepărtat oamenii. Atmosfera de familie în ziua de astăzi nu mai este cea care a fost nici măcar acum 50-60 de ani. Era o ordine în familie: se mînca la ore fixe,

I.V.: Într-adevăr, este o generație care a construit. Nu se poate spune că nu a construit. Se poate spune că nu a construit lucruri perfecte, lucruri extraordinare, dar o țară nu poate să trăiască decît pe seama unei pături care construiește, care muncește cu adevărat. O ţară nu se face din cei care umblă cu mapa, ci o construiește cel care umblă cu sapa. Ș.P.: Cei care umblă cu sapa, incontestabil, au construit, dar generaţia dvs. a construit și o bună parte din cultura românească.

I.V.: Eu cînd spun „s-a construit” mă gîndesc la tot ce s-a adus acestei țări: moral, intelectual, material, pentru că și materialul contează foarte, foarte mult. E mare lucru să ajungă orice om dintr-o țară să aibă lumină electrică, să aibă apă în casă, adică sunt niște lucruri care îți ridică standardul material și, în același timp, îți ridică și standardul moral, iar omul ăsta simte nevoia, cînd are un anumit comfort, să citească și el ceva, să se pună la curent, să asculte măcar radio, să se uite la televizor, adică vrea să aibă un contact cît se poate de la zi cu ce se întîmplă în lume, iar cultura este un element esențial într-o societate, cum esențial este învățămîntul. Eu găsesc că se dă puțină importanță învățămîntului, din păcate. Nu se acceptă ideea că învățămîntul este o primă treaptă la care să fie apreciată o nație. Noi nu putem să concurăm cu niște lucruri tehnice, cu niște popoare care au o tehnică mult avansată față de noi – au avut-o de ani de zile, de sute de ani și o vor avea în continuare –, pentru că au, deci, alte posibilități materiale – ceea ce am putea face și noi dacă am avea aceleași condiții materiale. Dar prin ce poți să aspiri la o egalitate cu cei mari ai omenirii? Prin cultură. Prin cultură poți să fii cel puţin egalul oricui. Că nu ești luat în seamă de cei cu pîinea și cuțitul nu are importanță. Important este să exiști și să se știe că exiști. O țară trebuie să facă tot ce poate ca talentele ei, invențiile ei, oamenii de bază ai unei culturi să fie cunoscuți peste tot. Trebuie să se facă un efort ca să fii cunoscut. Este o vorbă românească: „Calul cît de bun ar fi, nu se vinde din grajd.” – cred că asta spune tot. Ș.P.: Există perioade mai bune și mai proaste și probabil că o să vină şi o perioadă mai bună. Uitați, se strîng încet, încet, oameni care ar dori să construiască. De unde ar trebui început?

2017 | Manifest Româneşte | 47

I.V.: Ar trebui început cu ceea ce se poate începe. Eu zic că se poate începe cu învățămîntul și cu încercarea de culturalizare a maselor. Asta poate să sune a... sindicalism bolșevic... Nu e adevărat! Care este idealul, în fond, la un popor? Să fie cît se poate de instruit, să știe cît mai multe lucruri. Cine este instruit nici nu poate fi manevrat ca o cocă. Cu cît ești mai puțin informat, cu atît se poate să ți se tragă chiulul – și asta cît mai des. Sunt oameni care se duc și votează, dar nu știu ce votează! Nu se interesează să zică: „Ia să vedem, ăștia pe care îi votăm ce planuri au? Care este ideologia lor?” Nici pomeneală, ne ducem acolo şi, cum era pe vremuri, punem deștu’! Cine nu știa să scrie, punea deștu’. Nu se poate, interesul este să ridici un popor.

Fiecare popor, chiar dacă nu este cine știe ce informat, cultivat, vîrfuri are întotdeauna. Dacă ne rezumăm să avem numai vîrfuri în cultură, asta nu înseamnă nimic. Vîrfurile să zicem că vor fi cunoscute, dar dacă omul obișnuit, omul de pe stradă, este ignorant, nu poți să crezi că ceva se va alege bine de poporul acela. Nu se va alege nimic bun. Ș.P.: De unde ar trebui să pornească formarea unui tînăr în ziua de azi?

I.V.: Dragă, eu zic că formarea unui tînăr trebuie să înceapă încă de la grădiniță. Deprinderile bune, respectul față de natură, față de obiecte, respectul față de orice este viu sau inanimat, respectul ăsta este un pas în educație. Cu cît un om este mai educat, cu atît este mai generos, mai concesiv şi îl înțelege pe cel de lîngă el. Ș.P.: Se vorbește adesea de tinerii valoroși, de tinerii inteligenți care pleacă în străinitate. Dvs. spuneți că, în primul rînd, avem nevoie de tineri buni – buni sufletește.

I.V.: Asta este o foarte mare pierdere. Ceea ce se întîmplă cînd avem într-adevăr niște creiere, creierele astea toate se exportă, se autoexportă... Este foarte tristă această treabă. Este foarte, foarte tristă, adică pleacă de la noi, într-adevăr, niște creiere. Eh, aceste creiere simt nevoia să dovedească ceea ce știu, ceea ce au învățat, ceea ce vor să învețe, iar la noi, nu că li se pare, nu e o fantezie de-a lor, ci e o realitate: la noi nu pot realiza ceea ce realizează în Occident. Dar, pe de altă parte, ei nu se gîndesc deloc la țara care i-a format și asta este foarte dureros: că ai învățat ce ai putut aici și te duci, de fapt, cu tot bagajul ăsta de cunoștințe al tău, te duci să îl valorifici în altă parte. Ș.P.: V-am întrebat cum se poate forma un tînăr, dar o generație cum se poate forma?

I.V.: Dragă, o generație în același fel se poate forma. În primul rînd, să aibă aceleași crezuri, să le accepte așa cum îți accepți părinții. Toată lumea ar vrea să-și aibă părinții membri ai Academiei. Ei, nu e așa, și părinții cei mai modești dau niște copii străluciți, care, vorba aceea, devin faimoși prin cine știe ce țări. Dacă nu ți-ai propus să faci ceva pentru țara asta, se formează generații fără coeziune, adică legate numai de faptul că aparțin acelorași decade. În momentul în care nu ai niște țeluri comune, nu poți să Pentru slujirea necondiţionată a limbii române şi pentru iubirea sa de ţară, I.V. (1982/2017) a fost decorată cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.

48 | Manifest Româneşte | 2017

vorbești despre o generație care a făcut ceva pentru țara asta. Noi ne mîndrim cu toți copiii olimpici şi e foarte frumos să afli că un copil de clasa a X-a este primul în lume la nivelul vîrstei lui, este ceva cu care să te mîndrești, dar după ce copilul acesta și-a făcut aici studiile și după aceea și-a făcut valiza și a plecat, aici nu mai poți să zici că e o generație pe care poţi conta. Ș.P.: Dar credeți că o generație asemenea celor din anii ’30 sau din anii ’60 – generaţii creatorare – va mai veni?

I.V.: Tot ce se poate. Noi nu putem să prevedem viitorul. Nu poți să știi niciodată ce se întîmplă, ce se mai poate întîmpla, încît să schimbe mentalitatea oamenilor.

Nu poți să știi ce se mai întîmplă, se pot întîmpla niște lucruri catastrofale, care să îi facă pe oameni să se caute unul pe altul, să nu înnebunească de singurătate, să simtă nevoia unei coeziuni – se poate întîmpla și așa ceva, dar în felul în care se prezintă astăzi lucrurile, nu mai poate fi vorba despre o generație, că nu mai este vorba de o coeziune. Ș.P.: Şi totuși, dacă ar veni o astfel de generație, dacă ar citi un astfel de roman, cum ar începe un roman despre Ileana Vulpescu?

I.V.: Nu știu... nici nu știu dacă ar auzi vreodată de Ileana Vulpescu și cum ar începe un astfel de roman. Nu merg cu imaginația așa de depare. Nimeni nu-și poate prevedea soarta nici cît este pe pămîntul ăsta și cu atît mai puțin după ce a dispărut... Ș.P.: Ce le spuneți tinerelor, tinerilor care au auzit de Ileana Vulpescu și care recunosc uneori că Arta conversației sau un alt roman al dvs. este cartea lor preferată din literatura noastră recentă?

I.V.: Eu sunt foarte încîntată să aud că o carte care a apărut în 1980 – deci care are 37 de ani –, Arta conversației, este citită și astăzi. Mă bucur să aflu că mă citesc tinerii, asta mi se pare foarte important. Că ești citit de generația ta, este firesc, dar că ești citit și de tineri, consider că poți să fii foarte mulțumit, pentru că ai de-a face cu altă concepție de viață și mai poți să vezi în ce măsură ce ai făcut tu și ce ai crezut tu se poate transmite şi poate fi măcar înțeles de tineri. În definitiv, generațiile care au construit sunt pe sfîrșite, este foarte important ce se întîmplă de aici înainte, cîtă dorință mai au cei care vin să construiască ceva în țara asta și să accepte că, și în timpul comunismului, oameni care ar fi avut posibilități să rămînă în Occident, în condiții bune – să nu zic nemaipomenite, dar bune –, au rămas aici.

Să se gîndească şi la acest lucru, să se gîndească că acești oameni au crezut, mai mult decît în bunăstarea personală, în ţara asta. În ţara lor. În ţara noastră.

■ Ştefan Paraschiv este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al II-lea.

I

nvestigând procesele intime care generează figura literară a unui scriitor, lingvistul francez Dominique Maingueneau identifică un teritoriu identitar propriu fiecărui artist, constituit în parte strategic, în parte inconștient, pe care-l numește paratopie. Pentru că „este o persoană care nu-şi găseşte locul [în lume, n.n.] şi trebuie să-şi construiască teritoriul propriei opere chiar pe această lipsă”1, scriitorul își refuză identitatea civilă, topia, și se instalează în câmpul literar cu o identitate reconfigurată, iar uneori și cu un nou nume.

Figura literară, am zice chiar personajul literar George Bacovia, este expresia unei paratopii de identitate prin care omul se retrage spre a-i face loc autorului. Aventura constituirii ei angajează numeroase aspecte, de la alegerea pseudonimului, la arhetipurile care au hrănit-o permanent: Baco-Bacchus-Dionysos, Orfeu, David și Romulus, Iisus, Eminescu. Fiecare dintre aceste filiațiuni trebuie, desigur, argumentată, dar în prezentul articol ne vom limita, din motive de spațiu, la câteva considerații despre modul în care arhetipul eminescian, mereu activ în sinele artistic al lui G. Bacovia, participă hotărâtor la construcţia sa paratopică.

Ataşamentul lui Bacovia faţă de modelul reprezentat de Eminescu este, în opinia noastră, mai profund și mai complex decât se indică în exegezele de referinţă, figura eminesciană fiind constituentul cu cea mai mare anvergură şi stabilitate. În ordine paratopică, Eminescu subsumează arhetipul orfic şi pe cel christic, intrând astfel în schema tensiunilor care dau portretul schizoid al poetului Bacovia.

Realitatea lui intimă de artist se construieşte astfel între antipozii Baco (Bacchus-Dionysos) şi un Eminescu orfic şi christic. Acest mecanism dialectic ce face posibilă paratopia şi, deci, opera bacoviană, l-a rezumat el însuşi într-o consideraţie finală2: „Am venit bătrân şi trist pe acest pământ ca să văd Luceafărul de la Bacău... [s.n.]”. Deci, fenotipul Eminescu a jucat un rol atât de important încât prin el Bacovia îşi poate sintetiza toată cariera, fiind prima şi ultima bornă a parcursului său literar.

Faptul de a se declara un contemplator al lui Eminescu (al „Luceafărului”) sau, un al doilea sens deductibil, un nou Eminescu (i s-a revelat şi lui Hyper-eonul, dintr-o altă perspectivă, „de la Bacău”) nu trebuie să ne surprindă. Căci,

2017 | Manifest Româneşte | 51

iată, dacă finalmente îşi identifică misiunea artistică prin recurs la Luceafărul, simetric, şi-a început-o sub aceeaşi tutelă, într-un act de comuniune spirituală și existențială.

Ne referim la primul document personal relevant din punct de vedere paratopic: o epistolă.

aceeaşi etapă de studii cu el. În evocarea din Bacovia. Viaţa poetului, Agatha Grigorescu o prezintă pe Elena în ipostaza de confident al preocupărilor lui literare şi de prim cititor al poeziilor ce vor intra mai târziu în sumarul Plumbului, ceea ce ni se pare semnificativ.

La 5 decembrie 1900, liceanul întârziat (avea 19 ani şi repeta clasa I de liceu, acum în sistem privat) Gheorghie Vasiliu îi expedia, din Bacău, surorii Elena Vasiliu, aflată la pensionul Champalbert din Iaşi, o carte poştală cu un conţinut neobişnuit: portretul lui Eminescu desenat în peniţă, cu subscriptul Ecce Homo (care înlocuieşte numele şi prenumele notate iniţial şi acoperite apoi complet cu cerneală3) şi având în dreapta ultimele trei versuri din sonetul Trecut-au anii....: „Pierdut e tot în zarea tinereţei/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri/ Iar timpul trece [sic!]-n urma mea – me-ntunec!”. Referindu-se la acest document de familie, Agatha Grigorescu-Bacovia indică şi prezenţa însemnării în creion George fecit, invizibilă în reproduceri şi la care Mircea Coloşenco nu trimite deloc în notele sale din ediția critică a operei bacoviene. Colajul este semnat frater.

Ca să-i înţelegem relevanţa paratopică, trebuie să aşezăm acest document epistolar în contextul redactării lui. Cartea poştală va fi fost, poate, un remember al unor mai vechi discuţii pe teme eminesciene sau expresia comuniunii dintre fraţi în materie de preferinţe literare („Citise şi ea mult. Era la curent cu literatura română şi autorii francezi.”4, îşi aminteşte Agatha Bacovia). Cu siguranţă, ea a fost alcătuită şi expediată într-o atmosferă de intensă preocupare a tânărului pentru personalitatea şi opera eminesciană, aşa cum şi atât cât erau ele cunoscute în acel moment. Interesul general faţă de imaginea lui Eminescu era în creştere. Tragica lui existenţă concretă în lume constituia încă o amintire vie şi copleşitoare, iar mitul cultural începea, spontan ori dirijat, să se nască.

Printre temele care circulau în spaţiul public, o bună parte a discuţiilor priveau, de pildă, soarta manuscriselor eminesciene. Înainte de abordarea problemei în „Sămănătorul”, o publicaţie foarte recentă, „FloareAlbastră” (apărută la Bucureşti începând cu octombrie 1898), edita, la 15 iunie 1899, un număr comemorativ cu articole mai vechi şi îndemnuri adresate contemporanilor de a scrie şi publica amintiri despre Eminescu. Întrebării foarte preocupante „La cine se află manuscrisele lui Eminescu?”, redacţia (Ilarie Chendi) îi răspundea: „Doamna L. din strada Ştirbei Vodă le-a predat prietenilor poetului...”, fără să precizeze cui anume, dar adăugând pe un ton imperativ: „Somăm pe cei ce ştiu da, în această privinţă, lămuririle necesare să o facă fără nici o rezervă şi consideraţiune la persoane, căci vor aduce astfel un mare

Desenul e realizat, probabil, după fotografia făcută în Iaşi lui Eminescu de către Nestor Heck pe când poetul avea 34 de ani (1884); în orice caz, se apropie cel mai mult de acest portret foto, deşi un segment de ramă stilizat în colţul din stânga sus aminteşte de ultima lui fotografie, cea de la 1887.

Nu ştim ce va fi prilejuit trimiterea cărţii poştale care ajunge la Iaşi o zi mai târziu, pe 6 decembrie 1900, şi ce justifică atât de livrescul ei mesaj. Destinatara, Elena (zisă Lina) era, dintre cei opt copii ai familiei Vasiliu, născută imediat după George (1883), deci cea mai apropiată ca vârstă şi, ţinând cont de sincopele şcolare ale viitorului poet, în

„Pierdut e tot în zarea tinereţei/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri/ Iar timpul trece-n urma mea – me-ntunec!”

serviciu literaturei şi memoriei aceluia pe care astăzi cu slavă îl amintim”5.

Este un minimal exemplu pentru tonul ardent al dezbaterilor. În vremea celor 10 ani scurşi de la moarte, Eminescu începuse să devină un „caz”, în jurul operei şi al destinului său orbitând primii apologeţi, ca şi primii detractori, o sumă de întrebări cu termen mai scurt ori mai lung de rezolvare, ipoteze, mărturii documentate, dar şi inexactităţi şi falsuri. La 1891 apăruse lucrarea clericului ardelean Alexandru Grama6, în care i se contestă geniul, patriotismul şi, desigur, locul în istoria literaturii. În contrasens lucrează, începând cu 1892, „curentul Eminescu” mentorat de Al. Vlahuţă, ale cărui amintiri despre poet şi versuri dedicate acestuia au mare ecou.

Şi pentru că problema interferenţelor eminesciene în poetica bacoviană a fost atât de mult discutată, firesc este să insistăm asupra nevoii de a înţelege cum anume s-a poziţionat liminar tânărul poet faţă de geniul nu demult dispărut, căruia i-a fost, în parte, contemporan (când se stingea Eminescu, George Vasiliu avea opt ani).

Compoziţia epistolară de la 1900 lasă să se întrevadă primele elanuri autoproiective. Este vorba despre tentaţia timpurie a poetului de a se recunoaşte şi a se defini prin analogie, de a-și construi o filiaţiune specială, destinală, pe care o va şi cultiva de-a lungul vieţii. Eminescu îi apare ca model ideal, complex şi integrator de valori. Pentru viitorul Bacovia, deocamdată necunoscutul Vasiliu de 19 ani, Eminescu nu constituie pur şi simplu marele reper poetic, ci reperul existenţial absolut. În această atmosferă  Adagiul biblic Ecce homo culturală începe să-şi conde pe documentul epistostruiască paratopia şi lar îl plasează pe cel evocat modestul, deocamdată, G. într-o lumină cvasireliVasiliu. În 1898, inspirat gioasă, cultică şi tragică de versurile eminesciene, totodată. Preluând ca titlu dar şi de propriile versuri, de portret exclamaţia lui liceanul le pusese pe note, Pilat din Pont, autorul după cum susţine aceeaşi situează figura lui Agatha Bacovia. Un an Eminescu în cel mai mai târziu (în martie),  dureros şi sublim scenariu debuta ca V. George în cunoscut de fiinţa umană: misterul christic. Cuvintele „Literatorul” macedonskian, cu poezia Şi toate... În procuratorului roman îl arată pe omul Iisus, încoronat cu decembrie 1900 expedia cartea poştală în care omagiază spinii umilirii fizice, flagelat, contestat, trădat, adus în faţa figura lui Eminescu. unei mulţimi iraţionale şi decăzute ce-i răspunde Iniţiativa lui reprezintă, în contextul schiţat până aici, guvernatorului „Crucifige Eum!” („Răstigneşte-L!”), aşa încât nu numai un memento celebrant; ea exprimă un punct de cele două cuvinte pilatiene condensează toată substanţa vedere. tragică a vieţii lui Iisus pe pământ şi fac să se demaşte ignoranţa semenilor care nu-şi recunosc Salvatorul. Ele În lipsa mărturiilor directe, nu putem decât să-l evocă teribila antiteză dintre idealul de umanitate şi abjecţia reconstituim din detaliile plastice şi semnalele lingvistice umană, trimiţând, în contextul Patimilor, la o mulţime de ale documentului. În primul rând, sesizăm că, sensibil şi alte aspecte şi semnificaţii. Pentru autorul desenului, receptiv la fenomenele literare în curs, aspirând la Eminescu este, aşadar, Omul născut să se jertfească, având celebritate, dar purtând stigmatul atâtor eşecuri şcolare, conştiinţa destinului său sacrificial, şi un întemeietor tânărul consonează cu dramatica existenţă şi cu tragicul mesianic în ordine culturală. Bacovia îl percepe ca reunire, sfârşit al lui Eminescu. Se prea poate ca, în reflecţiile cele proprie geniului, a două naturi în aceeaşi fiinţă, umană şi mai intime, să fi descoperit similitudini între viaţa lui de supraumană. până atunci şi biografia marelui dispărut. În fapt, ele chiar Într-un alt loc, un manuscris inedit publicat în 1975 de se întrezăresc într-o oarecare măsură: şi el venea dintr-o către Agatha Grigorescu-Bacovia, poetul de 52 de ani va familie cu foarte mulţi copii (opt); mama sa, Zoiţa Vasiliu evoca aceste începuturi: „Dacă m-aş gândi la anii tineri, (fostă Langa), descindea din neam boieresc (fiică de desigur cărţile literare găsite prin familie mi-au fost primele pârcălab cu moşie prin ţinutul Neamţului), precum Raluca îndemnuri spre poezie. Am cetit pe atunci mult pe Juraşcu, în vreme ce tatăl, Dimitrie Vasiliu, asemeni lui Eminescu, Alecsandri şi pe toţi poeţii români.”7 Gheorghe Eminovici, se ridicase din răzeşime, fiind prima Oare ce cărţi vor fi fost în biblioteca familiei Vasiliu în generaţie de ştiutori de carte. Dificultăţile întâmpinate ca anii vârstei fragede la care Iorgu îl citea pe Eminescu? elev (amânări, dese corigenţe şi dubla repetenţie) le va fi Foarte probabil, una dintre cele 11 ediţii Maiorescu (care comparat, poate, cu greul parcurs şcolar al lui Eminescu la s-au publicat din 1883/ 1884 până în 1913). Să notăm, totuşi, „K.K. Ober-Gymnazium” din Cernăuţi. Cert este că nicio că în 1890 apărea volumul tipărit de V.G. Morţun la Iaşi, altă biografie nu-i putea stârni tânărului băcăuan un mai intitulat Proză şi versuri, iar în 1893 volumul Poezii prefaţat mare interes şi o mai mare empatie decât cea a lui de A. D. Xenopol (la Iaşi, Editura Librăriei „Fraţii Saraga”).

Eminescu, moldovean şi el.

2017 | Manifest Româneşte | 53

Eminescu i-a parvenit lui Bacovia sau prin filtrul selecţiilor operate de Maiorescu, sau prin intermediul ediţiei de la 1893, sau poate prin ambele. Să fi citit, oare, liceanul prefaţa lui A. D. Xenopol la aceasta din urmă? Aici, polemizând cu mentorul „Junimii” privitor la natura ereditară a bolii lui Eminescu, istoricul întreba acuzator: „Cine l-a înnebunit pe Eminescu, căci contest cu energie că el să fi înnebunit de la sine? L-a înnebunit ţara lui, poporul lui ce nu l-a cunoscut, ce nu a vrut să facă în folosul lui, cât a trăit, nicio jertfă spre a-i procura mijloacele subzistenţei, ci l-a lăsat să-şi târască viaţa în neagra mizerie şi să moară în casa de nebuni?”

elegiac de către aspirantul la literatură, raportarea la propria condiţie, marcată de rateuri, scepticism, depresie.

Metaforica „întunecare” („mă-ntunec”), pe care Ioana Em. Petrescu o traduce ca opacizare a fiinţei prin „risipirea ei în timp”8, are ecouri şi în autobiografia tânărului, aşa cum semnătura frater, păstrându-şi sensul curent (îi scria surorii), poate sugera şi fraţietatea spirituală ori premoniţia unei comuniuni destinale cu Eminescu.

Bacovia arată spre efigia unui mare damnat, aşa cum se simte şi el.

Însă, din punct de vedere estetic, nimic din scriitura lui din acel moment nu-l lega pe poetul băcăuan de poetica eminesciană. În plus, printr-o ironie a circumstanțelor, Nu putem şti dacă junele băcăuan a fost influenţat de debutul său literar îl va așeza sub tutela acest punct de vedere, dar mesajul din colajul său epistolar antieminescianului Macedonski. Ceea ce scria viitorul este convergent cu diatriba lui Xenopol.

Bacovia în jurul anului 1900 (poeme devenite celebre Pe de altă parte, presupunem că momentul în care ulterior, după ce au intrat în sumarul Plumbului (Plouă, liceanul redactează şi trimite cartea poştală (5 decembrie Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Pălind, Nevroză, Amurg violet, 1900) ar putea avea legătură şi cu una dintre datările naşterii Decembre, Negru, Melancolie, Nervi de toamnă) este lui Eminescu, cea indicată chiar de către poet în registrele curajos și inovator. Ţinând cont şi de amplitudinea „Junimii” şi presupusă a fi consemnată de Gheorghe aspiraţională ce se poate citi în misiva de la 1900, rămâne Eminovici în Psaltirea familiei: 20 decembrie 1849. În notele cât se poate de enigmatic faptul că, deşi la data debutului biografice la cea de-a patra ediţie a Poeziilor (1889), în „Literatorul” (20 martie 1899) erau gata câteva poezii Maiorescu însuşi o trecea drept dată a naşterii (locul ivirii pe excepţionale9, textul dat spre publicare a fost banalul Şi lume a poetului fiind considerat Ipoteştii). După toate: „Şi toate se re-ntorc din drumul lor,/ Şi mândra descoperirea făcută la 1891 de către cei doi studenţi primăvară vine,/ Cu soare blând, cu nopţi albastre/ bucureşteni din Asociaţia generală a studenţilor din Fermecătoare şi seniRomânia, C.V. Vasiliu şi ne.// Dar fără ea, ce  N.D. Giurescu, şi anume suvenir/ Spre gânduri consemnarea zilei de 15 triste mă îndeamnă?/ ianuarie în registrul Muguri au dat pe ram, – bisericii Uspenia din zădarnic,/ În a mea Botoşani, criticul, opeinimă e toamnă!”. rând modificări în ediţiile ulterioare ale Iniţiativa de a se volumului şi ale studiului înscrie în spaţiul literar Eminescu şi poeziile lui, cu această poezie, chiar declanşează procesul de dacă e vorba de mooficializare a acestei ultidestul semn al unui  me date. În conştiinţa debutant, pretinde să publicului iubitor de literatură de la 1900 stăruia însă primul reflectăm puţin asupra ei. Şi toate este o compoziţie reper pus în circulaţie: decembrie 1849. Chiar mai mult, de mediocră, sufocată de platitudini, care nu anunţă în niciun luna decembrie se leagă alte două serii de documente: cele caz vreun mare poet. Vlăguitele ornamente adjectivale patru certificate semestriale pentru clasele a III-a şi a IV-a montate în cascadă vin din Alecsandri; primul vers şi urmate de Eminescu la Cernăuţi (în care data naşterii este ultimele două, ceva mai expresive, nu depăşesc nivelul chiar 6 decembrie 1850!) şi certificatul din prima clasă de confesiunii juvenile. Şi totuşi, în acel moment, era gata, gimnaziu (14 decembrie 1849). Se prea poate ca iniţiativa între altele, Tablou de iarnă, citabil aici pentru uriaşul tânărului Vasiliu să fi punctat acest decembrie comemorativ. contrast: „Ninge grozav pe câmp la abator/ Şi sânge cald se scurge pe canal;/ Plină-i zăpada de sânge animal –/ Şi ninge Mai relevant este faptul că prin citarea finalului din mereu pe-un trist patinor...// E albul aprins de sângeTrecut-au anii... autorul produce un prim intertext. Panta nchegat,/ Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug;/ Dar ceasurhei, Sic transit tempus, topoii poetizaţi de Eminescu în i târziu... în zări corbii fug/ Pe câmp, la abator, s-a elegia înstrăinării/ pierderii de sine, sunt recontextualizaţi înnoptat.// Ninge mereu în zarea-nnoptată.../ Şi-acum când ca parte a mesajului său. Ei măsoară acum posteritatea geamuri triste se aprind/ Spre abator vin lupii licărind./ – geniului şi erodarea progresivă a imaginii lui concretIubito, sunt eu la uşa îngheţată...” umane, dar denotă şi o asumare personală a mesajului

54 | Manifest Româneşte | 2017

Şi toate şi Tablou de iarnă vin, parcă, din secole diferite.

Viziunea, discursul, la toate nivelurile lui, înţelegerea poeticităţii şi autoreprezentarea subiectului liric sunt radical contrastive, iar distanţa valorică dintre texte, enormă.

George Vasiliu a ales, totuşi, să publice Şi toate!

Criteriul selectării ei nu a fost mărturisit vreodată de poet. Avem acces, graţie monografiei realizate de Agatha Bacovia, numai la rezumatul împrejurărilor. Un prieten de familie, studentul la Litere Gheorghe Jinga, poet, îi dăruieşte lui Iorgu (pe atunci poet clandestin), recentul Excelsior (1895 prima ediţie, 1897 ediţia a doua) macedonskian, pe care primise şi o dedicaţie din partea autorului. Încurajat de amiciţia arătată de studentul bucureştean, Iorgu îi citeşte curând poezia Şi toate, care va fi dusă la redacţia „Literatorului” de către Jinga şi publicată imediat. În aceste condiţii, nu putem lua în calcul decât o explicaţie: George Vasiliu se adecvează gustului literar al momentului. De altfel, Agatha Bacovia își amintește de reticenţele Elenei faţă de creaţiile împărtăşite ei în taină de către frate, considerându-le altfel „de cum se scria”, adică de o noutate contrariantă, de neînţeles şi de neadmis. Şi toate este, într-adevăr, mai aproape de nivelul macedonskian din Excelsior şi de textele, multe insipide, publicate în „Literatorul” acelor ani. Şi, dacă aşa stau lucrurile, avem încă un argument că tânărul poet era conştient de precocitatea lui şi de faptul că-şi exceda epoca. Nonconformismul său, secret deocamdată, trebuie să fi fost trăit cu nelinişte, dar şi cu o anume vanitate: excepţionalitatea îl ducea mai aproape de Eminescu.

Viaţa îl va duce, însă, mai aproape de Macedonski.

Emblematică prin contrastul ei radical (ce ar putea fi discutat, de ce nu, şi în termenii antitezei dintre apolinic şi dionisiac) ne apare acum alăturarea, în punctul de început al carierei artistice a lui Bacovia, a celor două figuri tutelare, Eminescu şi Macedonski. În momentul primelor contacte cu Macedonski, Bacovia cunoştea, desigur, amănuntele care-i dădeau acestuia o tristă notorietate. Chiar dacă directorul „Literatorului” se disculpase în numeroase rânduri cu privire la epigrama antieminesciană (afirmând că o scrisese cu un an înainte, că nu se referea la Eminescu şi că a fost publicată fără consimţământul său), continua să fie privit ca marele detractor al genialului dispărut. Cum se face, deci, că, deşi se identifică paratopic cu Eminescu, Bacovia îşi croieşte drumul în literatură sub tutela lui Macedonski? Răspunsul angajează mai mulţi factori din context. Aşa cum o demonstrează Mihai Zamfir într-o incitantă paralelă retrospectivă, „după anul 1890, Macedonski devine singurul scriitor român al momentului care propune un tip de inspiraţie şi de vers opuse celor lui Eminescu. Refuzînd eminescianismul, Macedonski imaginează atunci o lume poetică, fără legături cu romantismul şi întoarsă în mod decis spre viitor.”10

Autoportret (1912) Într-adevăr, ştim că profetismul lui teoretic a luat-o înaintea creaţiei propriu-zise şi că încă de la 1892 (Poezia viitorului) Macedonski făcuse figură de promotor al poeticii simboliste. Activitatea de la cenaclul „Literatorul”, iniţiativele lui publicistice (revistele „Tarara”, „Literatorul”, „Revista independentă”, „Streaja ţării”, „Lumina”, „Liga ortodoxă”), succesul, mult exagerat, pe care pretindea că l-ar fi cunoscut în Franţa în perioada autoexilului, febrilitatea cu care-şi fabrica imaginea de scriitor complet (poet, prozator, dramaturg), toate acestea îi dădeau lui Macedonski autoritatea de a mentora o nouă generaţie de artişti. „Rivalul lui Eminescu” scotea, într-adevăr, poezia română din sincopa posteminesciană, grăbind-o spre dezeminescializare şi sincronizare europeană.

Aşa cum just conchide Mihai Zamfir, avem de-a face cu două autorităţi a căror acţiune modelizantă se exercită în virtutea unor misiuni diferite. Una, Eminescu, recuperează în două decenii de creaţie decalajul valoric enorm dintre cultura noastră şi cea occidentală, arzând etapele şi conferind discursului poetic românesc strălucirea geniului său, cealaltă, Macedonski, orientează acest discurs către secolul al XX-lea.

2017 | Manifest Româneşte | 55

Demonstraţia acestei răsuciri estetice o va face, mai profund şi mai spectaculos decât Macedonski însuşi, poetul G. Bacovia. El nu a fost, în formulă lirică, discipolul lui Macedonski, aşa cum nu a fost imitatorul lui Eminescu, ci expresia schimbării de direcţie pentru care era, ca sensibilitate şi conştiinţă poetică, perfect adecvat. Tânărul băcăuan a înţeles că viitorul poeziei este în direcţia arătată de Macedonski, dar, deşi s-a aflat în preajma vanitosului patron al „Literatorului”, nu a rămas în siajul creaţiei lui.

După numai un an în salonul literar al lui Macedonski, Bacovia și-a încheiat (1904) activitatea de cenaclist, dar a înţeles şi valorificat premisele conceptuale trasate de maestru pentru o nouă abordare, insurgentă, a poeziei.

Deşi participă la conjuncturile iniţiale din biografia poetului Bacovia, Al. Macedonski nu participă, însă, şi la figura lui paratopică.

Prezenţa constituentului imagologic Eminescu în personajul Bacovia implică o tensiune ontologică. Nevoia de a exhiba în text starea de comuniune cu arhetipul va lăsa urme concrete mai ales în Comedii în fond (1936), joc al simulărilor de discurs eminescian, desfăşurat între graniţele poeticii bacoviene. Un joc intertextual anunțat prin poemul omonim din volumul anterior, Cu voi (1930), conectat la un faimos topos eminescian, cercul strâmt: „Mai bine singuratec şi uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În ţara asta plină de humor,/ Mai bine singuratec şi uitat.// O, genii întristate care mor/ În cerc barbar şi fără sentiment, –/ Prin asta eşti celebră-n Orient,/ O, ţară tristă, plină de humor...”

Topicul cercului strâmt are o asemenea notorietate în literatura posteminesciană, încât ar fi ridicol să credem că poetul Plumbului şi-ar fi propus să şi-l aproprieze ca un ignorant. Avem de-a face cu un mecanism adaptativ, în sensul preluării unui referent cultural prestigios pentru a-l recontextualiza în conformitate cu propria poetică. Sau, altfel spus, suntem în fața unei intersectări de limbaje artistice. Practicarea intertextului ne arată că Bacovia avea, precum postmoderniştii ulterior, conştiinţa participării la discursul integrator al poeticităţii, considerându-se o secvenţă majoră a acestui discurs.

Aspiraţional, Bacovia a empatizat total cu fenotipul Eminescu, faţă de care a manifestat un ataşament confirmat şi prin ultimele sale adagii: „A fost odată un prinţ vestit cu plete mari, El: Eminescu... Azi este mort, dar scrierile lui nemuritoare sunt şi mai tari ca rubinele în strălucire...” (Consideraţii finale, 1956).

■ Anca Evelina Cîrligeanu este profesor de Limba şi literatura română la C.N. „Mircea cel Bătrân” din Constanţa



Note

1 – Dominique Maingueneau, Discursul literar. Paratopie şi scenă de enunţare,Traducere de Nicoleta Loredana Moroşan, Prefaţă de Mihaela Mîrţu, Iaşi, Editura Institutul European, p.105.

2 – George Bacovia, Opere, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, colecţia „Opere fundamentale”, coord. colecţiei: acad. Eugen Simion, ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 513.

3 – Despre ce va fi notat iniţial expeditorul, există două supoziţii. Agatha Grigorescu-Bacovia ne informează că „Iscălise iniţial cu numele său, pe care apoi l-a şters.” (Agatha GrigorescuBacovia, Bacovia. Viaţa poetului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962, p. 43). În schimb, Mircea Coloşenco afirmă că Bacovia trecuse acolo numele şi prenumele celui omagiat, adică „Mihai Eminescu” (Mircea Coloşenco, Note, variante, comentarii, în George Bacovia, [2001], p. 901).

4 – Idem., p. 41.

5 – I. Hagiu, Soarta manuscriselor eminesciene, în „România literară”, Anul XXXIII, nr.1, 12-18 ianuarie 2000, p.11. Printr-o notă, autorul trimite la articolul Centenarul revistei „Floare-Albastră”, în „Limba şi literatura română”, An. XXVII, (octombrie-decembrie), 1998, p. 34.

6 – Alexandru Grama, Mihai Eminescu. Studiu critic, Blaj, 1891, republicat în Detractorii lui Eminescu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Dobrescu, Bucureşti, Ed. Floarea Albastră, 2002.

7 – Manuscrisul, datat 1933, a fost publicat pentru prima oară în „România literară”, Bucureşti, VIII, 46, 13 noiembrie 1975, p. 7, fiind reluat în Opere, 1978, pp. 418-419 „după manuscrisul olograf aflat în posesia soţiei poetului, dar care, în prezent, nu se mai regăseşte în niciun fond arhivistic” (Mircea Coloşenco, Note, variante, comentarii, în George Bacovia [2001]).

8 – Ioana Em. Petrescu, Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 114.

9 – Agatha Grigorescu-Bacovia notează că „Anul 1898 marchează o epocă destul de fecundă pentru creaţia sa de debut, dacă ţinem seama de activitatea şcolară ce trebuia susţinută.

Poemele: Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Palid (sic!), Nevroză, Şi toate dovedesc prin factura şi măiestria lor, ca şi prin conţinut, o muncă serioasă, de adâncă concentrare pe ogorul poeziei.” (op.cit., p. 34). Tot ea indică anul 1899 pentru geneza poemelor Amurg violet, Decembre, Negru, Melancolie, Nervi de toamnă, Proză, Ego, Aiurea, În altar, Epitaf. Nu avem, însă, indicaţii despre datarea acestora în raport cu luna martie, când apărea Şi toate.

10 – Mihai Zamfir, Rivalul lui Eminescu, în „România literară”, Anul XLI, nr. 27, 10-16 iulie 2009, p. 16.



56 | Manifest Româneşte | 2017

P

anteonul românilor include un nume de referinţă al ştiinţei universale: Ştefan Procopiu, renumit academician şi eminent profesor care şi-a dedicat întreaga viaţă dezvoltării învăţământului universitar modern şi cercetării ştiinţifice.

Începuturi La orele 400 ale dimineţii zilei de 19 ianuarie 1890, pe strada Sf. Gheorghe din comuna Bârlad, judeţul Tutova, venea pe lume Ştefan, primul născut în familia creştin-ortodoxă Ecaterina şi Emanuel Procopiu1, cel care peste ani avea să devină un mare om de seamă al ştiinţei româneşti, personalitate marcantă a lumii academice naţionale şi internaţionale. Tatăl copilului, Emanuel Procopiu, funcţionar, avea vârsta de 32 de ani, iar mama, Ecaterina (numită Catinca în familie), era casnică şi avea 21 de ani. Nou-născutul primeşte numele de Ştefan, din dragoste şi veneraţie faţă de marele voievod al Moldovei. Ecaterina Procopiu, născută Taşcă, era din satul Bălăbăneşti şi provenea dintr-o familie cu 12 copii, cu vechi rădăcini de răzeşi înstăriţi ai Moldovei. Toţi fraţii Ecaterinei născuţi la Bălăbăneşti au plecat la şcoli, iar unii au avut funcţii şi situaţii sociale foarte bune, purtând cu demnitate numele Taşcă2.

Tânărul Ştefan Procopiu urmează cursurile primar, secundar şi superior la prestigiosul liceu „Roşca Codreanu” din Bârlad, având profesori emeriţi, care formau un corp didactic devotat misiunii de educator. În perioada liceului, Procopiu citeşte şi studiază foarte mult, îndreptându-şi atenţia spre toate ramurile ştiinţei, asupra problemelor fundamentale de cunoaştere, dorind a desluşi „sensul realităţii şi al vieţii”. Înclinaţia şi aptitudinile sale erau îndreptate, cu precădere, spre matematică, ştiinţele naturale, ştiinţele fizico-chimie, istorie şi geografie. Formaţia sa ştiinţifică şi culturală începe tot din timpul liceului odată cu frecventarea Societăţii „Stroe Beloescu”, înfiinţată şi condusă de elevii Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu”.

Absolvent şi şef de promoţie al liceului în anul 1908, Procopiu alege Iaşiul şi se înscrie la Facultatea de Ştiinţele Naturii din cadrul Universităţii. Pentru o scurtă perioadă de timp audiază cursurile lui Paul Bujor, ale lui Petre Bogdan şi ale altor profesori de seamă ai Universităţii ieşene. După câteva luni, renunţă la Facultatea de Ştiinţe Naturale şi se transferă la Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice, din cadrul aceleiaşi universităţi. Se remarcă, în timpul studenţiei, ca fiind un tânăr sclipitor, muncitor, extrem de serios şi cu abŞtefan Procopiu în vacanţă, în provincia Bretagne (1923) 2017 | Manifest Româneşte | 57

negaţie spre cercetarea ştiinţifică. Procopiu a acordat o deosebită atenţie studierii lucrărilor unor savanţi consacraţi la nivel mondial, fiind la curent cu noile cercetări şi teorii fundamentale din fizică. În ultimul an de facultate concepe un studiu teoretic prin care stabileşte, pentru prima dată, valoarea momentului magnetic molecular, publicat în revista Annales Scientifiques de l’Université de Jassy, în anul 1913, cu titlul Sur les elements d'energie (Asupra elementelor de energie)3.

O carieră neegalată După absolvirea Facultăţii de Ştiinţe, cu menţiunea „foarte bine”, Ştefan Procopiu devine asistentul mentorului său, profesorul Dragomir Hurmuzescu, în cadrul Laboratorului de fizică aplicată de la Universitatea din Bucureşti. Preocupat şi de probleme tehnice, Ştefan Procopiu publică la Bucureşti, în 1913, lucrarea Cercetări experimentale asupra telegrafiei fără sârmă, iar în 1916 inventează un aparat pentru localizarea gloanţelor din corpul răniţilor, stabilind adâncimea la care se aflau acestea. În perioada 1917-1919 este profesor de ştiinţe fizico-chimice la Liceul „Roşca Codreanu” din Bârlad, fapt consemnat în evidenţele liceului. Demisionează la 1 noiembrie 1919, urmare a numirii sale în postul de şef de lucrări în cadrul Laboratorului de aplicaţiile electricităţii de la Universitatea din Bucureşti.

La sfârşitul anului 1919 obţine o bursă Adamachi şi pleacă la Universitatea Sorbona din Paris, pentru studii doctorale. Teza de doctorat este condusă iniţial de Gabriel Lippmann4, ulterior de prof. Aimé Cotton. La Paris a avut privilegiul de a audia cursurile unor somităţi precum Marie Curie, Jean Perrin, Paul Langevin, Charles Fabry, Aimé Cotton, care l-au influenţat profund în modul de cercetare ştiinţifică şi al direcţiei pe care fizica o urma, pe baza teoriei atomiste. În laboratoarele de fizică ale Universităţii Sorbona, Ştefan Procopiu lucrează la tema sa de cercetare, intitulată Asupra birefringenţei electrice a suspensiilor, dar şi la o altă temă din domeniul optic, ce consta în depolarizarea longitudinală a luminii de către suspensii şi coloizi. Această descoperire a sa este denumită în anul 1930 Fenomenul Procopiu, de către prof. Augustin Boutaric (1885-1949) din Franţa. Prezentarea tezei de doctorat are loc la 5 martie 1924, iar lucrarea sa este tipărită în limba franceză la Editura Masson din Paris. Revine în ţară în acelaşi an şi este numit, prin ordin ministerial, profesor titular la Catedra de gravitate, căldură şi electricitate de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, poziţie pe care o deţine până în anul 1962, când avea să se pensioneze, rămânând un colaborator al facultăţii până la moartea sa, în 1972. În 1925 i se încredinţează, în mod onorific, şi direcţia Secţiunii Electrotehnice de pe lângă Universitatea din Iaşi, pe care o coordonează până în 1941.

Ilustrul fizician fondează la Iaşi o notabilă şcoală de fizică, contribuind la dezvoltarea învăţământului superior sus: Ştefan Procopiu student la Iaşi (1910) jos: Ştefan Procopiu, profesor universitar (1939)

58 | Manifest Româneşte | 2017

la nivel naţional, călăuzit fiind în misiunea sa de următorul principiu: „Cunoştinţele se capătă prin studiu, dar faptele constatate şi experienţele sunt pârghiile care fixează cunoştinţele.” Munca profesorului Procopiu a însemnat abordarea a numeroase teme de cercetare, studii de teren privind variaţia câmpului magnetic terestru timp de peste 30 de ani, elaborarea şi publicarea a circa 170 de articole ştiinţifice, ca autor unic sau alături de colaboratorii săi, în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, publicarea de cursuri pentru studenţi şi asistenţi (Electricitate şi magnetism şi Termodinamica). În anii ’30 cercetările sale erau orientate cu precădere spre unele probleme ale magnetismului. Astfel, pune în evidenţă un efect nou ce are loc în fire din materiale feromagnetice străbătute de curenţi alternativi. pe care îl numeşte Efect Barkhausen circular.

Acest efect este numit, din anul 1951, Efect Procopiu de către fizicienii Thomas Hoffbauer şi K. M. Koch, într-un articol publicat în revista Zeitschrift für Physik. Cu studenţii a fost un profesor eminent, sever, dar drept, un exemplu de punctualitate, sobrietate, cu o atitudine morală desăvârşită şi un mare patriot.

De asemenea, Ştefan Procopiu este autorul a 47 de lucrări publicistice apărute în revistele Însemnări ieşene, Ethos, Vasile Adamachi, Viaţa Românească şi alte zeci de scurte intervenţii în diverse gazete sau reviste. Spirit elevat, personalitate armoniasă şi perseverentă, savantul a îmbinat măreţia omului de ştiinţă cu rafinamentul omului de cultură. Preocupările sale pentru filosofie, religie, artă, literatură, sport şi muzică l-au însoţit toată viaţa. A colaborat la mai multe reviste ieşene şi a fost membru în Comitetul director al Teatrului Naţional Iaşi (din 1933).

Procopiu a avut puţini prieteni adevăraţi, bine cunoscute fiind prieteniile cu poetul George Topîrceanu, chimistul Constantin V. Gheorghiu, geologul Mircea Savul şi matematicianul Dimitrie Mangeron.

Un moment memorabil are loc la 1 noiembrie 1933 când odată cu deschiderii noului an universitar are misiunea de a ţine lecţia inaugurală la Universitate în prezenţa regelui Carol al. II-lea. (v. p. 60)

Fondator al Şcolii Politehnice de la Iaşi O problemă importantă ce a animat viaţa academică ieşeană la începutul secolului al XX-lea a fost legată de înfiinţarea unei catedre de ştiinţe aplicate, precum şi a unei şcoli de electricitate industrială pe lângă Universitatea din Iaşi. După o întrerupere de câteva decenii, nu era altceva decât o reluare a învăţământului tehnic superior, iniţiat pentru prima dată de Academia Mihăileană (1835-1847).

Astfel, la 1 noiembrie 1910, se deschide la Iaşi prima Şcoală de Electricitate Industrială din ţară, sub conducerea reputatului profesor Dragomir Hurmuzescu. La această şcoală durata şcolarizării era de doi ani. În 1912, Şcoala de Electricitate se transformă în Institutut de Electricitate, cu Şef de lucrări în laboratorul profesorului Hurmuzescu din Bucureşti (1918) | Măsurători magnetice la Bârnova (1931) Alături de familia lui Gh. Taşcă, la Pochidia, jud. Tutova (anii 1930) | În laboratorul de electricitate de la Universitate (1960)

2017 | Manifest Româneşte | 59

durata şcolarizării de trei ani, absolvenţii primind titlul de inginer. La 7 noiembrie 1912, urmare a aprobării noului regulament al Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii, se înfiinţează învăţământul superior electrotehnic, chimie aplicată şi agronomic, moment care marchează, de fapt, primul act de înfiinţare a ceea ce va fi, ulterior Institutul Politehnic din Iaşi.

După terminarea Primului Război Mondial şi după realizarea statului naţional unitar român la 1 Decembrie 1918, se profilează ideea extinderii şcolilor tehnice pentru pregătirea personalului de specialitate necesar dezvoltării industriale a ţării. În 1920 este constituită Şcoala Politehnică din Bucureşti (fosta Şcoală Naţională de Poduri şi Şosele), cu secţiile de Construcţii, Electromecanică, Chimie industrială, Mine şi Metalurgie şi care, din noiembrie acelaşi an, devine Politehnica Bucureşti. Tot în anul 1920 este constituită şi Şcoala Politehnică din Timişoara.

A treia instituţie de politehnică din noul regat ar fi trebuit să se înfiinţeze la Iaşi, dar, cum acest lucru nu s-a concretizat, învăţământul tehnic superior ieşean rămânea să funcţioneze cu secţiile de electrotehnică, chimie industrială şi chimie agricolă, în baza unui regulament emis în temeiul art. 58 din Legea învăţământului (1912). Prin concentrarea învăţământul tehnic superior în cele două oraşe, Bucureşti şi Timişoara, învăţământul tehnic ieşean a fost serios afectat din cauza lipsei de fonduri, iar personalul universitar a făcut ani de zile eforturi susţinute pentru buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Amânarea cu aproape două decenii a înfiinţării acestei universităţi nu a produs decât dezavantaje, care s-au răsfrânt asupra studenţilor şi a profesorilor, asupra învăţământului naţional şi, implicit, asupra progresului economic şi industrial al ţării.

Această idee de concentrare a şcolilor a fost mult dăunătoare pentru învăţământul naţional, iar polemica din jurul acesteia s-a regăsit şi în spaţiul public, disputele fiind purtate deseori în publicaţiile vremii. Pe acest subiect, o poziţie corectă şi bine argumentată în vederea susţinerii şi extinderii învăţâmântului tehnic românesc a avut-o profesorul universitar Ştefan Procopiu, care a pledat constant în favoarea acestui demers. Urmare a adoptării Legii învăţământului din anul 1937, se creează o nouă instituţie academică: Şcoala Politehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, cu facultăţile de Electrotehnică, Chimie Industrială şi Agronomie. Primul său rector a fost profesorul universitar Cristea Otin, iar Ştefan Procopiu, primul decan al Facultăţii de Electrotehnică (1937-1941).

Prigoana comunistă, sfârşitul şi posteritatea Odată cu instalarea regimului comunist i se aduc critici aspre şi are interdicţie de a mai comunica, în orice fel, cu lumea ştiinţifică din străinătate. Acuzat de „propovăduirea misticismului”, din cauza unor articole de filosofia ştiinţei scrise şi publicate cu ani în urmă, de afişarea unei atitudini

60 | Manifest Româneşte | 2017

„individualiste, mic-burgheze şi antidemocratice”, de politică „şovină” şi „antisemită” sau de „cosmopolitism”, Procopiu a fost persecutat ani de zile şi propus, de nenumărate ori, pentru a fi înlăturat de la catedră. În plus, viaţa şi munca sa sunt puse greu la încercare, în 1955, şi de o congestie cerebrală, care îi afectează centrul vorbirii. Se recuperează în timp şi îşi continuă activitatea didactică şi ştiinţifică până în ultima clipă. După două infarcte survenite în 1970, al treilea se produce în seara zilei de 21 august 1972, iar sfârşitul vine rapid, în după-amiaza zilei de 22 august.

Prin munca sa perseverentă, desfăşurată timp de mai multe decenii, Ştefan Procopiu a contribuit susţinut la dezvoltarea învăţământului fizic ieşean şi naţional, aducând beneficii incontestabile cercetării româneşti. În semn de recunoştinţă pentru activitatea sa pe tărâmul ştiinţei, a fost răsplătit cu numeroase distincţii şi medalii. În 1947 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1955 devine membru titular, pe fondul unui amplu proces de destalinizare. I se acordă titlul de Doctor Honoris Causa (Institutul Politehnic Iaşi) în februarie 1967.

Personalitatea ştiinţifică a savantului este, începând cu anul 1994, tezaurizată la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi, prin crearea colecţiei memoriale ce-i poartă numele, constituită şi dezvoltată datorită donaţiilor făcute de-a lungul anilor de doamna prof. Rodica Procopiu, soţia savantului. Colecţia memorială „Ştefan Procopiu” din patrimoniul muzeului cuprinde o bogată şi valoroasă corespondenţă întreţinută de savant cu mari personalităţi ale vieţii ştiinţifice din România, cu instituţii de prestigiu din străinătate, prieteni şi colaboratori apropiaţi, cu membri ai familiei, dar şi cu cei care i-au purtat o sinceră admiraţie şi recunoştinţă pentru munca depusă. Varietatea subiectelor tratate, precum aspecte din cercetarea ştiinţifică, publicaţii, viaţa academică, scrisori de mulţumire şi felicitare cu diverse ocazii sau cele provenind de la membrii familiei aduc în evidenţă implicarea dinamică a lui Ştefan Procopiu în cotidian şi în lumea culturală şi academică. Prin conţinutul lor, prin faptele pe care le consemnează, toate acestea exprimă emoţii, relatează evenimente şi dau mărturii de viaţă, specifice împrejurărilor vremurilor, dezvăluind o cronică vie a trecutului românesc. Biografia savantului Ştefan Procopiu este, astfel, (re)întregită prin intermediul acestor documente, punându-ne într-o autentică legătură cu personalitatea şi existenţa savantului, dar şi cu epocile în care a trăit, devotându-se României şi dezvoltării sale.



Note

1 – Soţii Ecaterina şi Emanuel Procopiu au avut 9 copii, dintre care doi mor în copilărie: Ion, decedat la vârsta de doar doi ani, şi Elena, decedată la şase ani.

2 – Dintre aceştia, Gheorghe Taşcă (1875-1951), unchiul lui Ştefan Procopiu a a fost un reputat profesor de economie politică, fondator a învăţământului superior economic din România, rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale în perioada 1929-1931, ministru plenipotenţiar al României la Berlin (1930-1932), membru titular al Academiei de Ştiinţe din 1936. De-a lungul vieţii a fost membru a mai multor partide: Partidul Conservator, Partidul Conservator Democrat, Partidul Naţional Democrat şi al Partidului Naţional Ţărănist. Arestat de autorităţile comuniste în mai 1950, Gheorghe Taşcă este încarcerat la Sighet şi se stinge din viaţă la 12 martie 1951, fiind înhumat în groapa comună a temniţei. Familia este înştiinţată abia în anul 1956.

3 – După un an, fizicianul danez Niels Bohr (1885-1962) ajunge la aceeaşi formulă, iar în 1917 valoarea teoretică a magnetonului este regăsită şi de către Albert Einstein, în baza modelului cuantificat al atomului de hidrogen al lui Bohr. Peste ani a fost recunoscută întâietatea lui Ştefan Procopiu în domeniu, în literatura de specialitate din România fiind cunoscut şi menţionat sub denumirea de magnetonul Bohr-Procopiu.

4 – Fizicianul şi inventatorul francez Gabriel Lippmann (18451921) laureat al Premiului Nobel pentru fizică în anul 1908 a fost conducătorul tezelor de doctorat şi pentru alţi doi remarcabili oameni de ştiinţă români, Dragomir Hurmuzescu şi Constantin I. Miculescu.

* Bibliografie

1. Buda, Cesar, Viaţa şi opera lui Ştefan Procopiu, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2007; 2. C. Cloşcă, M. Dorin, C. Neagu, Istoria Învăţământului Superior Ieşean, Editura Gh. Asachi, Iaşi, 1996; 3. George-Felix Taşcă, Un fiu uitat al Bârladului. Prof. dr. G. G. Taşcă (1875-1951), în ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS, Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, XV-XX, 1993-1998 4. Ştefan Procopiu – mărturii documentare, editor TeodoraCamelia Cristofor, Editura Palatul Culturii, Iaşi, 2012;

■ Lucrări fundamentale: Perpetuum mobile şi principiile energiei (1919); Introducere în Electricitate şi Magnetism, Vol. I (1929); Electricitate şi Magnetism, Vol. II (1930); Ce este electricitatea (1940); Termodinamica (1948).

■ Teodora-Camelia Cristofor este muzeograf, expert la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași.

5. Universitatea din Iaşi, 1860-1985, Dezvoltarea ştiinţei, colectiv de redacţie, Iaşi, 1986; 6. Ştefan Procopiu, Opere alese, editor prof. V. Tutovan, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979.

coordonator



2017 | Manifest Româneşte | 61

S

criu aceste rânduri în ziua de 9 august 2017.

Era ziua de naștere a regretatului profesor Antonie Iorgovan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit astăzi 68 ani. Au trecut zece ani de când o boală necruțătoare l-a smuls din viața pe care a iubit-o atât, pe care a trăit-o cu o pasiune cum rar mi s-a întâmplat să întâlnesc, în care a dus „bătălii” – cum îi placea să spună – pe care le-a câştigat mereu. Una singură a pierdut, pentru că n-a mai depins de propria voință, ci de mâna destinului: bătălia cu boala şi, în final, cu moartea.

Am mărturisit de mai multe ori – și cred cu toată ființa mea – că eu nu aș fi devenit ceea ce sunt, dacă în viața mea profesională n-ar fi existat oamenii adevărați, buni, minunați prin frumosul pe care l-au sădit în ființa mea, între care profesorul Iorgovan va ocupa, de-a pururi, locul cel mai important. Lui i se adaugă alți dascăli ai minții, sufletului şi conștiinței mele de om și de profesionist, precum profesoara Sanda Ghimpu, plecată și ea la Ceruri, profesorii Ion Traian Ștefănescu, Nicolae Popa, Emil Molcuț şi Vasile Morar. Domniilor lor li se pot adăuga și alții de la care am înțeles că victoria supremă în astă viață este să fii Om, să fii ,,iubitoriu” de țara ta, cum spune cronicarul, de dreptate și de adevăr.

Profesorul Iorgovan avea din toate acestea. Își iubea țara cu o dragoste sfântă şi a stat mereu de veghe la binele ei. Sârb după mamă, era mai român decât toți românii în sângele cărora nu curgea nici o picătură de sânge provenind de la o minoritate națională sau ,,naționalitate conlocuitoare”, cum i se spunea în regimul trecut. Mi-a povestit, cândva, o întâmplare din perioada în care se dezbăteau tezele viitoarei Constituții, al cărei „părinte”, în conştiinţa publică, a rămas. Se discutau principiile referitoare la minoritățile naționale, iar reprezentanții celei maghiare insistau ca în articolul 1 să nu se regăsească trăsătura de stat național a statului român. Profesorul Iorgovan, ca președinte al Adunării Constituante, se străduia să combată asemenea propuneri. La un moment dat, epuizându-și argumentele, le-a spus: „Domnilor, înțelegeți că și eu aparțin unei minorități naționale, sunt sârb după mamă”. Replica reprezentanților UDMR nu a întârziat să apară: „Păi, tocmai acest lucru ne îngrijorează.”

Doamne, câte amintiri mă cutreieră! Fiecare din ele mă face să înțeleg cât de important este să te formezi alături de

62 | Manifest Româneşte | 2017

un reper fundamental, cum a fost pentru mine dragul meu profesor. Începutul colaborării noastre academice a fost când Profesorul m-a avertizat că îmi oferă șansa de a lucra cu Domnia Sa – depindea de mine dacă voi fi fost în stare, altfel era coadă mare de așteptări și aspiranți. Îmi amintesc că, în primii ani, am ținut seminare la Facultatea de Drept din București, dar și la Universitățile Ecologică și Spiru Haret (la aceasta din urmă a fost și decan o perioadă). Prins cu munca la elaborarea Constituției sau cu alte activități publice, adeseori nu reușea să ajungă la curs și mă trimitea pe mine să le țin. Mă suna secretara și îmi transmitea rugămintea Profesorului, iar eu îndrăzneam să întreb unde a rămas cu predarea. Răspunsul era invariabil „crede că despre problema X, dar să-i întrebați pe studenți...” Vă imaginați, dragi cititori ai acestor rânduri, că eu trebuia să fiu pregătită mereu cu câteva cursuri înainte și după cel care îmi fusese indicat cu atâta imprecizie! Și ce bine mi-a prins!

Antonie Iorgovan, ca om, ca dascăl, ca om al cetății, a ars ca o torță. Avea o lăcomie a muncii bine făcute, a desăvârșirii, a succesului, a victoriei! A excelat în toate domeniile în care a activat.

Ca profesor universitar, a fost un portdrapel în ramura pe care a slujit-o. Nu poate fi conceput dreptul administrativ de după decembrie 1989, ca și dreptul public, în ansamblul său, fără opera profesorului Iorgovan.

Instituții precum contenciosul adinistrativ, domeniul public şi proprietatea publică, răspunderea, în general, și răspunderea contravențională (care făcuse obiectul tezei sale de doctorat), în particular, contractul administrativ, instituțiile politico-administrative, aflate la granița dintre dreptul constituțional și dreptul public (Președinte, Guvern), toate poartă amprenta, acum și mereu, a contribuției dascălului meu.

Despre prima lege a contenciosului administrativ, Legea nr. 29/1990, îmi povestea că a conturat-o într-un sfârșit de săptămână, pornind de la legea interbelică în materie căreia i-a adus adaptările necesare, pentru ca, în anul 2004 să se implice, ca inițiator, în adoptarea Legii nr. 554/2004, iar, în 2007, în aceeași calitate, în cea a Legii nr. 262/2007 de modificare a actualei reglementări-cadru. Destinul a fost bun cu mine și m-a ajutat ca în anul 2007 să împărtășesc, alături de Profesor, calitatea de autor al proiectului de lege

Prof. univ. dr. Antonie Iorgova (văzut de Sorin-Dumitru Roată)

pentru modificarea reglementării-cadru în materia contenciosului administrativ. A fost o muncă titanică – și în anul 2004, când nu aveam încă statutul de senator, și în 2007, când îl exercitam deja. Ne-am bătut să iasă o lege care să reprezinte un veritabil „drept garanție”, un instrument puternic de protecție a particularului împotriva abuzurilor statului, ale autorităților publice.

boom imobiliar, vă amintiți, nu? Împreună cu numeroși colegi valoroși din Senat (academicianul Irinel Popescu, Răzvan Teodorescu, fostul Președinte Ion Iliescu, Ion Solcanu, Ioan Doru Tărăcilă, Şerban Nicolae şi exemplele pot continua), am reuşit şi de acea dată să prevenim transformarea în realitate a unor asemenea proiecte nelegitime.

Profesorul Iorgovan ne-a implicat mereu în truda Domniei Sale pe noi, cei care formam „echipa” sa: eu, Dana Apostol Tofan și mai tinerii noștri colegi Nicolae Zărnescu (Nae) și Alexandru Ciobanu. Nae, cum îi spuneam cu drag toți, s-a retras între timp, a abandonat cariera universitară, care îi impunea navetă permanentă la Pitești și s-a dedicat marii lui pasiuni, avocatura, devenind un remarcabil avocat și, o perioadă, chiar decan al Baroului Argeș.

Şi pentru că Profesorul meu era un om cu un umor sănătos, am să vă povestesc o întâmplare pe care o trăiam adeseori, în Parlament. Pentru că întotdeauna făceam echipă la intervenţiile pe probleme mai dificile, cum au fost şi cele menţionate anterior, profesorul Iorgovan intervenea după mine, ca să dea mai multă forţă şi autoritate susţinerilor mele. Numai că nu era întotdeauna foarte atent la ordinea de zi şi, uneori, intervenea la alte puncte decât cel care se discuta. Atunci, Preşedintele Senatului, minunatul şi echilibratul Nicolae Văcăroiu, îl antenţiona, spunându-i: „Domnul Senator, nu suntem la acel punct de pe ordinea de zi! Doamna Senator Vedinaş a vorbit despre punctul X!” – şi, evident, Profesorul meu se replia imediat şi se concentra asupra problemei precizate.

Ca om al cetății, profesorul Iorgovan a fost senator, judecător constituțional – calitate la care a renunțat, prin demisie (câți ar face asta?) – și, la începuturi, președinte al Adunării Constituante primare care a elaborat prima Constituție după abolirea, în decembrie 1989, a regimului de tip totalitar – statut ce i-a înnobilat întregul destin public. Îmi amintesc câte momente grele pentru democrație au fost depășite în Senat prin intervențiile sale, la care mă alăturam întotdeauna, facând o echipă căreia nu mulți îndrăzneau să i se opună. Un asemenea moment a fost cel în care coaliția politică nou constituită a încercat să-l schimbe pe președintele în exercițiu al Senatului.

Atunci, profesorul Iorgovan s-a dus la tribuna Senatului cu un braț de cărți fundamentale de doctrină de drept constituțional, argumentând, în baza principiilor constituționalismului contemporan, teza conform căreia președinții Camerelor Parlamentului, spre deosebire de ceilalți membri ai Birourilor Permanente, se aleg pe toată perioada legislaturii. În final, am invins.

O altă luptă grea a fost pricinuit de dezbaterea unui proiect de statut al minorităților naționale, prin care, practic, se creau instituții paralele celor ale statului național, se confereau minorităților naționale supra-privilegii, aruncându-se în aer caracteristicile statului roman – stat național, unitar, suveran și indivizibil – și principiul unității poporului român și cel egalității între cetățeni. Am făcut tot ce a depins de noi, ca specialiști, să ne convingem colegii despre exagerările grave și periculoase pe care proiectul le conținea. Am reușit să-l blocăm. Și, după știința mea, așa a rămas.

Un ultim moment dificil la care mă opresc – pentru că, altfel, aș umple sute de pagini și poate chiar o voi face odată, când va veni vremea – este cel în care s-a încercat privatizarea CEC-ului și a Spitalului Fundeni – proiectat să fie dezafectat în cea mai mare parte, urmând să rămână o mică parte, care să devină de elită mondială şi la care să aibă acces cei care puteau să achite servicii medicale de zeci de mii de euro, iar restul să se transforme într-un cartier rezidențial, care să umple buzunarele unor investitori „venetici”, cum spune poporul. Era perioada de

64 | Manifest Româneşte | 2017

Mă voi referi, în final, la calitatea de avocat a dragului meu dascăl, calitate în care a reputat succese de forţă. L-a interesat, în egală măsură, „lupta” nu doar pentru interesele clientului pe care-l reprezenta sau pentru satisfacțiile materiale pe care le aduce victoria la bară, ci și pentru a impune, în fața justiției, principiile statului de drept. Actele procedurale pe care le întocmea (acțiuni, apărări) erau, de cele mai multe ori, veritabile opere științifice, care dezvoltau și fundamentau regimul instituțiilor pe care le implica fiecare speță. Și, făcând iar apel la umorul care îi întregea ființa, voi evoca un moment în care Profesorul, impresionat, probabil, de apărările părții adverse și preocupat de multe alte probleme, la un moment dat, într-un proces, a început să pledeze în favoarea adversarului. Atenționat de client (și de mine, fiind prezentă), și-a modificat imediat discursul, spunând: „Onorată instanță, așa aș fi vorbit dacă apăram interesele adversarului nostru. Dar, pentru că noi apărăm pe clientul nostru, trebuie să aveți în vedere următoarele…” – şi a continuat cu o fluenţă si o convingere imperturbabile, astfel încât era greu de înţeles dacă a greșit inițial sau, intenționat, a procedat astfel.

Nu voi înceta niciodată să-l port în suflet, în memorie și în activitatea mea, în toate ipostazele, pe profesorul Antonie Iorgovan. Nu doar la cursuri, ci și în diferitele participări publice, științifice sau de altă natură, îl evoc pe dascălul meu cu aceeași venerație cu care am scris aceste rânduri. Nu știu dacă există sau nu o lume de dincolo, dar, în aceste momente, mi-aș dori să existe, iar dragul meu Profesor să poată citi gândurile pe care le-am așternut și să primească străduința mea de a nu-l dezamăgi nici dincolo de moarte.

■ Verginia Vedinaş este prof. univ. dr. (drept administrativ), fost senator (2004-08), membru al Curţii de Conturi (2008-).

Formă de constrângere sau îndrumar de creaţie?

M

arii poeţi nu au văzut în sonet o formă de constrângere, prin simplul fapt că-i obliga la o stricteţe în exprimarea sentimentelor, gândurilor, ci mai degrabă o formă de creaţie a poeziei însăşi. Sonetul devine tot mai mult fond pe care forma îl reprezintă, „aşa cum forma visului este sieşi fond” (formula îi aparţine lui C.D. Zeletin). Nu este un pat al lui Procust, ci un mod de existenţă, „o substanţă vie care este în acelaşi timp codul propriei informaţii de dezvoltare.” (idem.).

Avându-şi autonomia lui autarhică, nu îngăduie să i se adauge nimic, dar nici să i se scoată. E, deci, idealul perfecţiunii formale şi ideatice. O apropiere (nicidecum o respingere) până la „un punct insesizabil de comuniune în care răsare cristalul straniu al lapidarităţii”. Nu ziceau latinii non multa, sed multum?

Paul Valéry elogia sonetul astfel: „Sonetul te face să descoperi că o formă este fecundă în idei. E un paradox aparent şi un principiu profund căruia analiza matematică îi datorează o parte din extraordinara-i forţă.” Să observăm că însuşi acest elogiu este, la rându-i, paradoxal în expresie.

popular. Dar sonetul a dominat datorită conştiinţei artistice, şi nu simplei intuiţii naturale. Prin ce are el mai bun, a lăsat urme de neşters în lirica europeană, deviindu-i chiar albia. Asta, sigur, în ce-i priveşte pe cei „mari”, căci minorii, ştiutori ai tehnicii versificaţiei, scăpau de chinurile creaţiei prin schema fixă, devenind scutiţi de iniţiativă. Cum afirma cineva: „predispuşi la o preacinstită trudă a lenei”.

Deci vorbim de o superficialitate onorabilă, de o „mediocritate divină”. Dar aceasta s-a întâmplat de când lumea şi pământul şi aşa va fi în veci. Să alegem aşadar grâul de neghină. Neinsistând că printre minori mulţi erau epigoni, simpli imitatori, copia devine şablonul altei copii... şi, tot aşa, poţi compromite, bineînţeles, valoarea originalului.

Esenţializând, sonetul se impune în Evul Mediu, străluceşte la începutul Renaşterii, prin Francesco Petrarca (1304-1374), şi la sfârşitul ei prin Michelangelo, apoi apune prin Giordano Bruno (1548-1600) şi Tomasso Campanella (1568-1639), ultimul fiind cel mai mare reprezentant al Seicento. Ei schimbă radical registrul: forma (respectată) e doar un pretext, primează fondul; sonetele lor nu sunt atât „frumoase”, cât sunt adânci, pline de sens; bucuria platonică trece hotărât într-o filosofie de viaţă. Apoi, avea să urmeze barocul, împreună cu ai săi adepţi ai formelor fără fond.

Sonetul, triumfător în Renaştere Sonete reprezentative Acum, în sfârşit, când putem vorbi de o „industrie” a sonetului, în Renaştere, cu toată infimitatea sa numerică această specie îşi pierde din strălucirea de la începuturile epocii, prin Petrarca îndeobşte, şi se diluează în reprezentări artificiale, şterse, inventivitate obosită şi stearpă ideatic. Vorba aceea: ce-i prea mult strică. Spre finalul epocii, ca o apoteoză, apare însă Michelangelo (1475-1564), „marele, unicul, sublimul artist”, care leagă celălalt capăt cu acelaşi ideal axiologic (platonismul) şi acoperă astfel un lung hiatus „devitalizat şi staţionat”. Să nu se înţeleagă faptul că, în acele vremuri, se cultiva exclusiv sonetul, dimpotrivă, coabitau o mulţime de specii lirice, mai ales în mediul

Vom cita, în continuare, două sonete emblematice.

Primul aparţine lui Petrarca, pe care posteritatea imediată îl va cinsti numaidecât ca istoric, filosof, arheolog, memorialist, geograf, polemist, dar, mai ales, ca pe un mare poet (poate cel mai mare) al Italiei şi unul dintre cei mai mari ai lumii, inegalabilul iconar în cuvinte al chipului Laurei. Totuşi, acum alegem să reproducem un sonet de o rară virulenţă pamfletară împotriva corupţiei şi a desfrâului de la curtea papală, stabilită între 1309 şi 1337 la Avignon, denumită în text „Perfida”: „Văpaia cerului să-ţi cadă-n plete,/ Perfido, ce

2017 | Manifest Româneşte | 65

storci apei şi câmpiei/ Belşug, şi sărăcind dai spor tăriei/ Şi râului în stare să te-mbete!// Cuibar în care ouăle cu pete/ Scot lumii puii crunţi ai infamiei:/ Eşti sclava vinului şi-a trândăviei/ Şi arzi într-a destrăbălării sete!// Cu Belzebut în mijloc, prin palate/ Se zbenguiesc cu fetele moşnegii,/ Stârniţi de muzici şi oglinzi curate.// Tu n-ai crescut cu umbra, nici cu puful,/ Ci goală-n vânt, desculţă ca pribegii:/ Azi Domnul simtă-ţi hoitul şi năduful!” (Sonetul 136).

Michelangelo rămâne unul dintre cele mai înalte spirite pe care le-a zămislit specia umană. Sculptor, pictor, arhitect, constructor şi, nu în ultimul rând, poet, el a demonstrat plenar, în armonia şi nu în disjuncţia acestor preocupări, dorinţa de comunicare cu absolutul, de accedere la perfecţiunea divină, la crearea artei desăvârşite. Nu întâmplător a fost desemnat – prin excelenţă – „uome universale”. Ca poet este considerat (e drept, doar din secolul al XIX-lea) cel mai important creator liric din Cinquecento.

Avem aici un sonet din epoca rugăciunilor (a treia sa etapă de creaţie), când a dat multe capodopere, adevărate modele ale genului: „Redă-mi în suflet clocot orb de ape/ Şi chipului virtutea ca să pară/ Un înger, ca în vremi de-odinioară/ Când frâu-nvăpăierii sta să-mi scape!// Du paşii mei de oboseli aproape,/ Paşi azi înceţi când anii mi-s povară,/ Iar, de mă vrei, în piept revarsă pară/ Şi lacrimi adă-mi iarăşi pe sub pleoape!// Şi de-i adevărat, Amor, că viaţa/ Îţi duci cu-a noastre lacrimi dulci-amare,/ Într-un bătrân speranţe nu-ţi mai pune:// Mi-i sufletul spre-alt ţărm întors cu faţa/ Şi-mi face pietatea apărare;/ Cu greu mai scoate flăcări un tăciune.”

Sonetul literar

Spuneam că sonetul era ca o muzică, atunci de ce nu ar putea fi cântat? Se spune că poeta franceză renascentistă Louise Labé îşi cânta propriile sonete.

Până acum, nu se cunoaşte o operă muzicală care să aibă la bază construcţia fixă a sonetului literar, motiv pentru care merită să aducem în faţă o adevărată valoare, inedită şi incontestabilă, care se află tocmai la Oradea, în centrul unei lumi în care sonetul literar domina cândva.

Oradea, demult, era numită de specialişti „capitala mondială” a rockului filarmonic (până la proba contrară). Pe scurt, Florian Chelu Madeva (supranumele i-a fost acordat de naşul său de cununie, marele filosof Constantin Noica), conducătorul Rock Filarmonica Oradea, a avut iniţial o străfulgerare intuitivă, un fel de „genialitate difuză”, care peste ani a dus la o „conştiinţă de sine” (ca să-l urmărim pe Hegel) şi care, la rându-i, a

66 | Manifest Româneşte | 2017

con-dus la un anume (alt) fel de „certitudine şi adevăr al raţiunii” (idem): posibilitatea adoptării sonetului de către muzică.

Sonetul muzical

Sonetul muzical conceput în România, prin similitudine cu sonetul literar născut în Provence, aşază ţara noastră pe o hartă culturală a lumii: la Londra a scris Shakespeare, la Paris – Rimbaud, la Roma – Michelangelo şi, desigur, la Bucureşti – Eminescu. Dar, mai mult, în premieră, la Oradea, s-a născut sonetul muzical. În ce măsură va fi şi un pro-dus al spiritului (Hegel), doar timpul va decide. Ştim că sonetul era conceput ca o formă strict literară, deşi se mai întâmpla ca acelea cu tematică amoroasă să fie acompaniate instrumental, datorită ritmului inevitabil cantabil. Însă, de la un text gândit în formă fixă până la „împreunarea” lui cu numai două măsuri din Johann Sebastian Bach (!), este cale lungă. Ne referim la măsurile 169 şi 170 ale Fugii din Sonata a III-a pentru vioară.

Profesorii de limba şi literatura română – între ei o amintim pe Camelia Circa-Chirilă din Arad – afirmă, pe bună dreptate, că elevii lor învaţă mult mai uşor (şi mult mai plăcut!) poeziile – cu atât mai mult sonetele – lui Eminescu, Vulcan sau ale oricărui alt poet, pe muzică! Muzica lui Florian Chelu este, oarecum, direct proporţională cu textul sonetului (sau poeziei). Şi de aceea, de ce nu, sonetul muzical ar putea să devină el însuşi un gen muzical! Cu o astfel de problemă s-a confruntat Florian Chelu şi când şi-a înregistrat muzica la centrala Uniunii Compozitorilor. Neputând să încadreze muzica într-un singur gen, el a completat: „sonet muzical”. Fireşte, a fost respins, aşa că toate documentele s-au făcut de la capăt.

Nu ne rămâne decât să-l cităm: „O dată aflată, sperăm ca poziţia noastră să aibă o opoziţie pe măsură şi să ducă la compoziţie”. Un joc hegelian (nu joacă!) de cuvinte pe măsura subiectului în sine. Dacă până acum s-au scris şi se scriu sonete literare, sperăm ca în viitor să se compună şi sonete muzicale, care vor rămâne în istorie tot atât de puternic precum cele literare.

■ Alexandrina Chelu este cantautor şi animator al vieţii culturale din Cetatea Oradei. Este autoarea volumului Sonet caudatus (Ed. Primus, 2015).

„P

entru mine am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei mele într-o carte, ca în valvele unei scoici. Arghezi spunea că, dacă ne rămâne jumătate de ochi, să privim cerul, lumina şi să citim o carte – trebuie să fim fericiţi. Şi are dreptate. Viaţa e foarte grea. Şi totuşi trebuie şi putem fi fericiţi.”

Sunt cuvintele cu care Cella Serghi îşi încheie un ultim interviu, acordat în anul 1992, cuvinte ce au constituit, până la urmă, existenţa sa. Prin cărţile sale, prin dorinţa de înălţare în artă şi prin simpla trăire, ea şi-a creat, singură, adevărata fericire. Şi cu toate acestea, Cella nu şi-a dorit niciodată să ajungă scriitoare; visul îi era acela de a ajunge actriţă. Romanul său de debut, Pânză de păianjen, îi marchează destinul, jucând rolul rampei de lansare în lumea scriitorilor consacraţi. Deşi îşi propune să aştearnă pe hârtie doar propria viaţă, într-o singură carte, Cella este motivată de marele critic literar Eugen Lovinescu să continue. Acesta o invită să facă parte din cenaclul Sburătorul, pentru a descoperi toate valenţele talentului său literar. „Prima mea dragoste: marea. Prima mea durere: despărţirea de mare” Prezenţă eternă, iubirea mării va exista şi în romanul său, Pânza de păianjen, în care încearcă să regăsească paradisul pierdut al copilăriei sale, trăind în permanenţă cu dorul de mare.

Ce sentimente aparte de plăcere şi siguranţă când o citesc pe Cella – o regăsire atât de familiară! O descopăr de fiecare dată într-un mod diferit. Uneori caldă, alteori imprevizibilă, de o feminitate impunătoare, cu un caracter (prea) puternic, dar rămâne o fiinţă trăind din speranţe. În cuvintele-i înşirate şi rămase întipărite pe hârtie, o găsesc, aşadar, vie, mereu prezentă, iar asta dovedeşte dăruirea sufletească şi adevărul din ele. Nici măcar trecerea timpului nu le-a putut şterge, în vreo măsură, iar imaginea Cellei rămâne exact aşa cum ea şi-a dorit să rămână: tânară, ambițioasă, feminină, puternică, aproape dură, de o Portretul Cellei Serghi de Magdalena Rădulescu (Muzeul de Artă Constanţa)

toleranță nemărginită și o nerăbdare copilăroasă – un portret fascinant de femeie, împletind lumina şi umbra.

Simțindu-se captivă în această pânză a vieţii, incapabilă de a se dezlipi, dar conștientă de constrângerea unei existențe destul de scurte, nu deține dreptul a-și risipi viața, șansa de a privi cerul, soarele, de a asculta ploaia și, mai ales, timpul. Nu are dreptul de a ceda. Nu duce doar o luptă cu destinul, ci reușește, cu o ambiție și o suplețe naturale, să realizeze o ascensiune socială trainică. Poate că acel sentiment de a se fi simțit captivă ia naștere din iubiri, iubiri imposibile, neîmpărtășite, chiar puerile, dar sincere, din sărăcie, lipsuri, război, din moartea tatălui sau din teama singurătății, lăsând o amprentă inconfundabilă în romanele sale. Chiar singulară. *

„Oamenii devin ceea ce ei creează și avem de ales între multe lucruri, slavă Domnului!

Trebuie doar să fim pregătiți să alegem ce e corect, trebuie să învățam să alegem.”

Credința în cultură a însemnat pentru Cella propria ei existență, având convingerea că doar prin ea putem dobândi adevărata libertate. Își descoperă, treptat, și dragostea pentru literatură, prin muncă, multă muncă. În urma nopților nedormite, a criticilor răutăcioase și nedrepte, Cella Serghi își continuă cu succes vocaţia de a fi un remarcabil scriitor prin romane precum: Cartea Mironei, Genţiane, Pe firul de păianjen al memoriei, Iubiri paralele...

Cu toate că destinul nu îl putem schimba, în măsura în care nu depinde de noi, draga mea Cella a avut curajul de a-și clădi un destin minunat: a pus cărămidă peste cărămidă și a creat, astfel, o făptură superbă, în care neîmplinirie inerente rămân ascunse de frumuseţea şi, mai ales, de adevărul spiritului său. Și poate nu vom ști vreodată câte gesturi, ce trăiri de rară profunzime se ascund în cuvintele Cellei Serghi, dar întotdeauna vom simți cu câtă iubire au fost scrise, cu cât suflet, cu cât adevăr!jjjjjjjj ■ Denisa Mănăstireanu este studentă a Facultăţii de Biologie (Universitatea din Bucureşti) în anul al II-lea.

2017 | Manifest Româneşte | 67

R

egina Ana a României a trecut la Domnul anul trecut, pe 1 august 2016. A fost înmormântată sâmbătă, 13 august, la Noua Necropolă Regală de la Curtea de Argeş. „Personal, cred că Regina Ana l-a iubit atât de mult pe Regele Mihai, încât şi-a dorit să moară înaintea lui”, scria teologul Cristian Bădiliţă, Regina zidindu-se, astfel, în pământul ţării. Regina Ana a fost cea mai longevivă consoartă de monarh de până acum din istoria noastră naţională, fiind căsătorită cu Regele Mihai timp de 68 de ani.

Născută Principesă de (pe filieră maternă, prin Bourbon-Parma, Anne stră-străbunica sa, PrinciAntoinette Françoise pesa Francisca a Braziliei, Charlotte Zita Marguerite fiica împăratului Pedro I, era fiica Principelui René căsătorită cu un fiu al de Bourbon-Parma şi a regelui Ludovic-Filip şi Principesei Margareta a strămoaşă a Contelui de Danemarcei. În copilărie, Paris, Henric), aflate într-o Regina Ana a învăţat că acerbă rivalitate istorică. „aparţine unei largi familii, Tot pe filieră paternă este răspândite în toate colţula 17 verigi distanţă de rile Europei, de la vestul Domnitorul Ştefan cel Portugaliei până la estul Mare: soţia strămoşului Rusiei şi de la nordul său, Regele Ludovic XV, Norvegiei până la sudul era Maria Leszczyńska, 1 Italiei” : bunicul său, fiica lui Stanislav I, Regele Robert I, a fost ultimul Poloniei şi Mare Duce al Duce de Parma, sub al Lituaniei, stră-strănepotul cărui Regent (mama duceAnei Movilă, fiica lui lui), Ducatul de Parma s-a Ieremia Movilă, nepotul2 unit cu Regatul Sardiniei şi lui Petru Rareş, fiul Piemontului în 1859; prinDomnitorului Moldovei. tre străbunicii săi au fost Regina Ana şi-a cunosregele Portugaliei Miguel I cut doar doi dintre bunici, (1828-1834), forţat să bunicul matern, Valdemar, abdice, mort în 1866 Principe al Danemarcei, şi (bunica sa, Infanta Maria bunica paternă, Maria Antonia, s-a născut în exil Antonia, Infantă a în 1862 şi a murit în 1959!), Portugaliei. Regina Ana a Christian IX, regele Ana de Bourbon-Parma (văzută de Leonte Năstase) avut trei fraţi, Jacques Danemarcei (1863-1906), (n.

9 iunie 1922 – d.

5 noiembrie 1964), Michel (n. 4 martie contemporan cu Carol I al României, strămoş al mai tuturor monarhilor europeni de astăzi; printre stră-stră- 1926) şi André (n. 6 martie 1928 – d. 1 octombrie 2011). străbunicii său au fost fondatorul Regatului Etruriei, Mama ei, prinţesa Margareta a Danemarcei, a avut patru Ludovic I, în 1801 (fiul său a devenit Duce de Parma în fraţi, Aage (1887-1940), Axel (1888-1964), Erik (1890-1950), 1847), primul Împărat al Braziliei, Pedro I (1822-1831), Viggo (1893-1970). Regina Ana îşi explică felul de a fi al ei şi regele Sardiniei, Victor Emmanuel I, Duce de Savoia (1802- al mamei ei prin faptul că au fost singurele surori ale 1821). Regina Ana are printre strămoși atât Familia Regală fraţilor lor, care le-au învăţat să muncească. de Bourbon (pe filieră paternă, prin stră-stră-străFamilia de Bourbon-Parma s-a refugiat din Franţa în străbunicul său, Ferdinand, Duce de Parma, fiul Princi- 1940. Principesa Ana a urmat studii de artă la New York pesei Maria Luiza Elisabeta, fiica cea mare a Regelui între 1940-1942, fiind nevoită să muncească, pentru a se Ludovic XV al Franţei), cât și Familia Regală de Orléans întreţine, la magazinul universal Macy’s şi Bloomingdale’s.

68 | Manifest Româneşte | 2017

La 19 ani, în 1943, s-a înrolat în cadrul Rezistenţei Franceze, luptând, alături de fraţii săi, pe teatrul european şi pe cel african de război. În sala de cinema a Palatului Regal, în 1943, Regele Mihai i-a văzut chipul într-un reportaj de război din Maroc, unde, într-un mausoleu din Rabat, Principesa Ana descoperise mormântul Principelui Aage al Danemarcei, Comandant al Legiunii Străine, unchiul său, şi venise împreună cu familia pentru a-l reînhuma la Sidi Bel Abbès; a cerut operatorului să decupeze fotogramele filmului şi să le transforme în mici fotografii, pe care le-a păstrat apoi, în mare discreţie. S-au cunoscut direct la 20 noiembrie 1947, la nunta Principesei Elisabeta, Moştenitorul Coroanei Britanice, cu Principele Filip al Greciei şi Danemarcei (cu care amândoi erau înrudiţi), devenit Philip Mountbatten, Duce de Edinburgh.

Principesa Ana o cunoştea pe Regina-Mamă Elena graţie legăturilor de rudenie prin Familia Regală Daneză (de care cea a Greciei aparţinea): „era verişoară cu mama şi venea foarte des la Paris cu sora ei, principesa Irina de Aosta. (...) după ce Regina s-a întors în România în 1940, nu am mai văzut-o deloc la Paris.” Logodna cu Regele s-a ivit la scurt timp; guvernul Groza i-a refuzat monarhului căsătoria, acesta revenind în România, unde, cu mârşăvie, a fost şantajat să abdice. Reunit cu Principesa Ana în exil, la 4 martie 1948, Regele Mihai I afirma, pe teritoriu britanic: „Îndepărtarea monarhiei constituie un nou act de violenţă în politica de subjugare a României. În aceste condiţii, nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credinţă în viitorul nostru, animat de acelaşi devotament şi dorinţă de a munci, voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil.”

Papandreou, arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii.

Fiind catolică, a apărut o problemă: Papa Pius XII (Pontif între 1939-1958) nu şi-a dat acordul pentru căsătorie, întrucât copii lor urmau să fie botezaţi ortodocşi, conform Constituţiei Regatului din 1923. „Mama şi soacra mea, regina Elena, au mers amândouă să ceara acordul papei Pius XII, iar mama a mers atât de departe încât a dat cu pumnul în masă! (…) În consecinţă, părinţii mei n-au putut veni la nuntă.”, relatează Regina Ana în interviul acordat Eugeniei Vodă în 2008. Din partea familiei soţiei a fost prezent doar Principele Erik al Danemarcei, care era protestant. Tatăl Reginei Ana era catolic, iar mama sa era protestantă. Bunicii materni, Principesa Marie de Orléans şi Principele Valdemar al Danemarcei, se căsătoriseră cu acordul Papei Leo XIII, la 20 octombrie 1885.

Ana de Bourbon-Parma a devenit Regina Ana a României la 10 iunie 1948, când s-au căsătorit la Atena, fiind uniţi prin Sfânta Taină a Cununiei în Biserica Ortodoxă Greciei de către Arhiepiscopul Damaskinos

În 1948, la momentul căsătoriei ei cu Regele Mihai, era în vigoare codul de drept canonic de 1917. Regina Ana a fost excomunicată latae sentenciae conform canoanelor 2319.1 și 2319.2. Toate fiicele Reginei au fost botezate ortodox: Margareta (1949), Elena (1950), Irina (1953), Sofia (1957) şi Maria (1964). În anul 1963 devine Pontif Paul VI, un cunoscut reformator al Bisericii Catolice. Regele şi Regina şi-au reînnoit jurămintele conjugale la Monaco, găzduiţi de Familia Regală, în anul 1966, în cadrul unei ceremonii religioase catolice. Acela a fost momentul în care Regina Ana a fost reprimită în sânul Bisericii Catolice, căreia i-a aparținut întreaga viață3. „Nu cred că ar fi fost un fapt inspirat să devin ortodoxă. Eu m-am considerat întotdeauna catolică. Nu am înţeles de ce

Regina Ana poate fi comparată cu Regina Maria, „Mama Răniţilor”, prin felul de implicare curajos în cel deAl Doilea Război Mondial, pentru libertatea Europei, dar şi cu Regele Ferdinand, „Capul Oştirii”, care a purtat marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz în 1917 şi a ocupat Budapesta la 4 august 1919: amândoi au fost catolici loiali, dar excomunicaţi din Biserica Catolică pentru că şi-au botezat copii ortodocşi, conform Constituţiei din 1866 şi celei din 1923, care prevedeau: „Coborâtorii Măriei Sale [Pricipelui Carol I] vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a răsăritului” (art. 82-1866/ art. 77-1923). Regele Ferdinand, căsătorit cu o protestantă, Maria de Edinburgh, a ales să-şi boteze ortodox nu doar primul fiu, Principele Moştenitor Carol (1893), dar toţi copii. Mezina, Principesa Ileana (1909), a trecut la monahism ca Maica Alexandra şi a fondat Mânăstirea Ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City.

Regina Ana şi Regele Mihai 2017 | Manifest Româneşte | 69

ar trebui să schimb vaporul pentru a pluti pe aceeaşi apă.

Regele, de altfel, nu mi-a cerut niciodată să devin ortodoxă.", mărturisea Regina Ana. În 1960, participând la întâlnirile grupului „Reînarmarea morală”, Regele Mihai şi Regina Ana au scris o piesă de teatru, Alegerea. „(...) nu reuşeam să-i găsim un sfârşit. Şi asta fiindca nu ştiam ce răspuns să dăm acestei lumi, cum să contribuim noi înşine la vindecarea rănilor care ne atinseseră şi pe noi.” Soluţia găsită era iubirea: „Când am mers prima oară în România, de Paşte în 1992, am văzut în ochii primului copil ce mi-a ieşit în cale o lumină a inocenţei lui, care m-a frapat. Era exact imaginea finalului piesei scrise de noi cu trezeci şi doi de ani în urmă. Mi s-a făcut frică pentru el. Mi-am spus că ceea ce comunismul venit de la răsărit a adus ţării noastre e bine ştiut: frică, umilinţă, foamete, întuneric, teroare, izolare şi multe crime.

Dar apusul? Ce ne va aduce el acum, când porţile ţării şi ale speranţei, ale încrederii, ale sufletului s-au deschis?”, se întreba Regina în pragul noului mileniu.

Ce a făcut Regina Ana pentru poporul român, alături de Regele Mihai, va face într-o zi subiectul unei lucrări temeinice de istorie. Ea nu a fost niciodată încoronată Regină a României, iar restabilirarea Regatului României Mari încă întârzie să fie realizată. Consoartele monarhilor constituţionali români au fost regine: Elisabeta, Maria, Elena. De ce consoartei Regelui Mihai, uns în Catedrala Patriarhală la 6 septembrie 1940 de ÎPSS Nicodim Munteanu, Patriarhul României, i-am spune altfel?

Prin Hotărârea 29/25 februarie 1997 dată de Guvernul Victor Ciorbea, Regelui Mihai i-a fost redată cetăţenia română. Respectiva hotărâre a fost aplicată retroactiv, principeselor fiindu-le recunoscută cetăţenia română prin transcrierea certificatului de naştere încheiat în străinătate. Această recunoaştere nu ar fi fost legal posibilă pentru Regina Ana decât printr-o decizie guvernamentală (pe care autorităţile nu au avut decenţa să o ia), Regina refuzând să ceară cetăţenia, întrucât ar fi implicat jurământul pe o constituţie republicană. „Majestatea Sa Regina avea o idee: atunci când te căsătoreşti cu cineva, femeia ia cetăţenia bărbatului. Juridic, n-a fost să fie, dar ea se simţea româncă.”, mărturiseşte Ioan-Luca Vlad, avocatul Casei Regale. „Regele a plătit scump prin așteptarea lui. În ce mă privește, nu am crezut niciodată că România va fi liberă. Nu! Și am plătit cu durata unei vieți această așteptare, fiindcă România se afla în inima mea, fără să fie în amintirea mea.”, spunea Regina Ana după 1989. Regina Ana a fost loială cauzei restaurării monarhiei constituţionale în România, legământ continuat de a cincea generaţie regală, reprezentată de Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române.

Chiar dacă neîncoronată, a fost regina românilor şi merită să o pomenim ca atare. În ultimele sale zile, Regina a primit ultimele sacramente de la un preot catolic iar prima ceremonie religioasă a fost oficiată de un preot

70 | Manifest Româneşte | 2017

Cuplul regal, împreună cu Regina-Mamă Elena şi primele trei fiice: Margareta, Elena şi Irina

catolic (Morges, 3 august 2016), dar va fi înmormântată într-o biserică ortodoxă. Înmormântarea Reginei Ana pe pământul românesc este o dovadă a ataşamentului faţă de rege şi patrie: „Ea nu a fost zidită, ci a ales să fie zidită în istoria și pământul României.”, aşa cum frumos scria Doina Uricariu. Memorie veşnică!

■ Tudor Vişan-Miu este student al Facultăţii de Istorie (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea. Este autorul monografiei La şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Ed. Corint, 2016).

Recomandare: Ana a României. Un război, un exil, o viaţă, povestită de Majestatea Sa Regina Ana a României, scrisă de Principele Radu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000.

 

Note 1 – Majestatea Sa Regina Ana a României, „Prefaţă” la Sandra Gătejeanu-Gheorghe, Ioan-Luca Vlad, Monarhiile Secolului XXI, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2011.

2 – Teza că Maria Movilă este fiica lui Petru Rareş este susţinută de D. Ciurea, I.C. Miclescu-Prăjescu, şi, în prezent, de Ştefan Gorovei.

3 – După întroducerea codului de drept canonic din 1983, o astfel de căsătorie mixtă n-ar mai duce la excomunicare. Nici dispensa nu mai este necesară pentru valabilitate, ci numai pentru licitate. 

„A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi.”

– Nae Ionescu

C

reștinismul este o religie universală, care nu poate fi confiscată de un singur stat național.

Dacă vrem să spunem că ortodoxia aparține, prin excelență, unui neam, putem spune că aceasta aparține neamului omenesc. Toți oamenii pot aplica preceptele creștine, mereu actuale și benefice în toate colțurile lumii. Creștinismul își trage originile, așa cum îi spune și numele, de la Hristos. El, fiind Fiu al lui Dumnezeu, nu poate aparține unui singur neam. El aparține întregii omeniri sau, mai bine zis, întreaga omenire îi aparține Lui. Totuși, dincolo de această imposibilitate a ortodoxiei de a aparține unui singur popor, putem observa un fapt interesant: deși ortodoxia este o religie universală, popoarele, de-a lungul istoriei, s-au fundamentat tocmai pe aceasta. De fapt, spiritualitatea unui neam îl determină să se coaguleze în jurul unei anumite religii. Așa se face că, atunci când un conducător a reușit să centralizeze

teritoriile, a încercat imediat să centralizeze și organizațiile bisericești.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române este ca un fir conducător ce se împletește cu istoria neamului românesc.

Ortodoxia, alături de limba română, a jucat un rol esențial în coagularea statală românească. Ea a fost liantul care a făcut posibilă unirea românilor, care, timp de mai multe veacuri, au fost despărțiți de granițe statale arbitrare şi nedrepte. Biserica Ortodoxă a păstrat limba română și a prelucrat-o de-a lungul timpului. Nu trebuie să uităm că Bisericii îi datorăm primele școli românești – între care prima școală românească de la Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, datând din secolul al XVI-lea. De asemenea, acesteia îi datorăm tipărirea primelor cărți românești și manuale – primul abecedar este Bucoavna de la Alba Iulia din secolul al XVII-lea. Ar fi demn de amintit și faptul că Biserica Ortodoxă a fost o adevărată slujitoare a neamului românesc și a înfăptuit o bogată lucrare socială și filantropică.

Astfel, observăm că a fi român se identifică cu a fi creștin. Valorile fundamentale și rădăcinile acestui neam nu pot fi uitate sau neglijate. Filonul creștin este esențial în definirea unui om ca aparținând neamului românesc.

Eroii României nu sunt cinstiţi doar pentru că au apărat graniţele ţării, ci și pentru că ne-au dat demnitate, conștiință națională și, mai presus decât toate, fiindcă ne-au dat libertate. Libertatea nu înseamnă numai libertate fizică, ci reprezintă, în mod special, libertatea de manifestare și de exprimare. În istoria României, libertatea de exprimare poate fi echivalată cu libertatea de a mărturisi românismul și de a mărturisi ortodoxia. În sine, chiar demnitatea de a fi erou presupune asumarea preceptelor creștine: lepădarea propriilor interese și jertfa pentru binele comun. Ziua Eroilor, prin faptul că s-a stabilit a fi sărbătorită odată cu Înălțarea Domnului, are o dublă semnificație. Pe de o parte, eroii noștri, care s-au jertfit asemnea lui Hristos, contribuie la înălțarea poporului întru demnitatea și liberatea națională. Pe de altă parte, această sărbătoare semnifică înălțarea noastră din planul cotidianului în planul superior al existenței, în care înțelegem că adevăratul sens al creștinului și al românului este acela de a se sacrifica pentru binele celorlați şi pentru idealul naţional, fără ezităre, fără disculpări.

Părintele Justin Pârvu (văzut de Sorin-Dumitru Roată) 2017 | Manifest Româneşte | 71

A fi român nu este, așadar, un fapt ce ține doar de naționalitate, ci este mai mult decât atât. A fi român înseamnă „a avea o anumită plămadă, din care decurg anumite atitudini și gesturi”. A fi român înseamnă a avea demnitate și respect față de patrie, a-ți cinsti strămoșii și a le respecta credința. A fi român înseamnă, în esență, a ține capul sus și a ști care sunt lucrurile care te fac unic în raport cu celelalte popoare.

Dar situația actuală a României este departe de a fi una fericită. Societatea românească este victima unei puternice propagande străine de duhul și simțirea românească.

Vedem cum, în societatea noastră, au început să pătrundă tot felul de idei care vor să ne divizeze. Toate subiectele de actualitate, subiecte care ne sunt prezentate de mass-media ca niște chestiuni stringente ale societății, sunt, de fapt, niște false probleme.

Europei. Trăim într-o lume care începe să semene din ce în ce mai mult cu un roman de Orwell, în care neomarxismul cultural urmărește crearea „omului nou” şi afirmarea sa ca exponent al „normalităţii”. „Omul nou” este „tolerant”, progresist, ignorant față de istorie și de credință, ba chiar acid la adresa celei din urmă. „Omul nou” este un individ frustrat, ușor de manipulat, care nu este ancorat nici în istoria națională, nici în credința înaintașilor săi. Așadar, acest „om” este făcut, nu născut, este fiinţa cea mai plată din punct de vedere spiritual, mutilată existențial de invidie şi frustrări. El nu mai poate fi contemplativ, deci nu poate fi periculos pentru vârfurile societăţii, care îl pot manipula după bunul-plac. Întotdeauna oamenii cu o bogată introspecție metafizică au fost considerați periculoși, pentru că aceștia pot observa cel mai bine carențele sistemului și pot îndemna masele la schimbare.

Poate cea mai grea înNu putem înțelege cum,  cercare a românilor, în vredintr-o națiune demnă și murile noastre, este chiar respectabilă (pretindem că aceea de a fi români. Acum, am fost şi că am mai fi mai mult decât oricând, astfel), am ajuns un biet avem nevoie de oameni tărâm al nimănui. Temele puternici, care să mărtude actualitate ne sunt risească și să simtă româimpuse de nişte minorități nește. Avem nevoie de agresive. Sistemul politic repere culturale, care să nu mai promovează valori conștientizeze ele însele naționale pe care oamenii faptul că a fi român nu te să le poată urma, ci doar pune automat într-o poindivizi preocupați de ziție de inferioritate față de propriile interese meschiceilalți. România trebuie să ne. Vedem cum generațiile ofere oameni care să-și noastre suferă de o lipsă cunoască istoria, tradițiile și crasă de valori. De ce?  credința.

Cultura românească este În concluzie, ar trebui să nu uităm îndemnul lui confiscată de niște indivizi, mereu parte din „sistem”, care se pretind a fi urmașii marilor oameni care au făurit Eminescu, mai actual decât oricând: „Cine-o combate pe ea România. Asistăm la o nouă „luptă de clasă”, dar, de data (Biserica) şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, aceasta, generalizată: între profesori și elevi, „formatori de nihilist, republican, universal şi orice i-o veni în minte, dar opinie” și medici, „societatea civilă” și instituțiile statului și, numai român nu e.”. „Românitatea” nu poate fi distrusă, ei în cele din urmă, poate cel mai mediatizat și crâncen atac „i te poți subsuma sau te poți distruge; dar nu o poți din această luptă este îndreptat împotriva Bisericii schimba.”, așa cum postula Mircea Vulcănescu. Așadar, ar Ortodoxe. Iar scopul nu este altul decât înjosirea unui trebui să nu uităm faptul că a fi român este o realitate pe neam. O crimă cu premeditare: românismul este ucis de care fie o acceptăm, fie devenim niște progresiști de tip oameni care reprezintă orice interese, numai pe ale neomarxist. Românitatea rămâne un puternic pilon al Europei creştine, ce nu poate fi schimbat după interesele românilor nu; oameni nedemni de a se numi români. de moment ale anumitor propagande. A fi român este Scopul propagandei este, deci, acela de a distruge demnitatea care te face unic în raport cu ceilalți. Nu cugetul, duhul, simțirea românească. Atacurile ateismului trebuie să ne uităm niciodată martirii sau să ne batjocorim militant se îndreaptă împotriva sentimentului național de credința și istoria. În cele din urmă, acestea sunt reperele unitate, dat de elementul creştin, iar, pentru asta, se care dau identitate neamului nostru. Acestea sunt pietrele încearcă, artificial, crearea unei societăţi „deschise”, de temelie ale culturii și civilizației noastre. Suntem datori „multiculturale”, „tolerante”. Așa-zisa „unitate în diversisă le apărăm în continuare! tate” urmărește, de fapt, distrugerea diversității și uniformizarea culturală. Chiar biologică.

Asistăm la un atac generalizat îndreptat împotriva rădăcinilor creștine ale românilor și, în general, ale

72 | Manifest Româneşte | 2017

■ Mina Ivanov este student al Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul" (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea.

V

remurile pe care le trăim li se vor părea cel puțin interesante elevilor care le vor studia în cadrul orelor de istorie peste câteva decenii.

Iată, se pare că ne aflăm într-o societate cuprinsă de ura oricui față de toți, parte dintr-o Uniune Europeană clătinându-se, într-o lume încă a incertitudinilor fundamentale, în ciuda apariției dronelor și a telefoanelor inteligente. Fără a ne lăsa o clipă cuprinși de întristare, observăm că timpurile ne invită la un realism anume.

Alienarea omului, cauzată de ritmul ameţitor al dezvoltării tehnicii, a creat o falie între individ și societate, între om și comunitate. Întrebări fundamentale, vechi de milenii, încă își caută răspunsul. Cum ar arăta acea societate zisă echitabilă? Ce liant există între omenie și prosperitate?

Cum trebuie să fie un lider? Cum putem lupta cu adevărat cu răul din om?

facem parte. Imaginile pe care le creăm sunt variate, întrucât fiecare are concepţiile sale, experienţa sa de viaţă, structura sa sufletească. Oamenii gândesc în chip diferit, sunt ei înşişi profund diferiţi, în ciuda experimentelor sociale postmoderne de ştergere a personalităţii. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi ne închipuim o lume guvernată de bine, de o moralitate cuprinzătoare, de armonie, prosperitate şi frumos. Este de notorietate faptul că până şi mulţi dintre cei imorali cunosc scara veritabilă a valorilor care trebuie să ghideze omenirea şi că le recunosc caracterul de necesitate, cel puţin în plan verbal şi teoretic, în ciuda faptului că tind să se sustragă respectării lor; căutarea binelui, a luminii, inclusiv în ceea ce priveşte totalitatea interacţiunilor umane este, din fericire, o trăsătură a naturii noastre.

Auzim atât de des vorbindu-se despre ceea ce dorim ca societatea să ne ofere, despre cât de multe ar trebui să facă Statul pentru cetăţenii săi – deşi e prezentat pretutindeni drept cel mai prost administrator – şi despre ceea ce toţi cei din jur ne datorează nouă înşine pentru simplul fapt că acceptăm să ne constituim parte a contractului social.

Avem aspiraţii înalte, năzuim la o viaţă cât mai fericită, la cât mai multe împliniri pe cât mai numeroase planuri.

Acceptăm necondiţionat că societatea are ca rol fundamental acordarea a cât mai multe şanse individului, ceea ce este adevărat şi firesc, dar luăm, de regulă, acest lucru ca pe un dat absolut. Pe cât de armonioase par lucrurile în teorie, pe atât de mari devin dezamăgirile omului atunci când acesta sesizează că mecanismele care conduc orânduirea socială nu funcţioneză întotdeauna la modul optim, că sincronizarea lor nu atinge gradul superlativ şi că inechităţi majore îi periclitează acel modus vivendi la care el aspiră.

Personal, am făcut exerciţiul de a vizualiza o societate mai bună, în care viaţa mea ar fi mult mai plăcută, de mai multe ori de-a lungul timpului. Am observat acele stări de fapt care perturbă armonia de zi de zi, atât în ce priveşte viaţa ţării noastre, cât şi a umanităţii, în general. Fără a avea o logică monumentală sau cunoştinţe câtuşi de puţin profunde, am conştientizat că există mult loc de mai bine şi pot să afirm că nicio societate a orei actuale nu a descoperit acel model de echilibru care să genereze o armonie deplină în interiorul său. Foarte simplu spus, nu cred că ar fi pe undeva Raiul pe pământ. Am făcut eforturi spre a găsi cel puţin un model concret care ar putea fi urmat şi de ţara mea spre a-şi asigura vremuri de progres, considerând aceste „cercetări” o parte din datoria pe care eu o am faţă de ea. Citind despre realitatea din statele pe care cei mai mulţi dintre noi le admiră sincer sau discutând cu persoane care au petrecut perioade însemnate de timp în ele, am descoperit şi aspecte pozitive, pe care aş dori să le regăsesc şi în societatea căreia îi aparţin, însă, în cea mai mare parte, am fost dezamăgit de cele decoperite sau relatate. Acel Occident despre care se discută cu patimă şi pe care am avut ocazia de a-l vizita se confruntă cu probleme deosebit de grave, chiar dacă nu neapărat de natură economică şi mai puţin vizibile la o privire superficială. Decadenţa, promiscuitatea, există acolo la cote ridicate (droguri tolerate, prostituţie legiferată, lupta contra firii, a naturii umane), omul occidental trece şi el printr-o criză identitară (de la ateism, la transgenderism), modul de organizare care caracterizează acele zări lasă suficient loc pentru apariţia unor samavolnicii (precum capitalismul sălbatic). Înţelegând că nu există nicăieri în lume un loc în care să se fi descoperit calea aurită, m-am întros la imaginaţie pentru propriul model de societate a împlinirii întru Adevăr.

Un Rai pe pământ?

Frustrată în mod justificat, acea persoană care a trecut prin mai mari sau mai mici decepţii, indiferent de evul sau de spaţiul geografic ce i-a definit viaţa, ajunge ca, în sine, să îşi imagineze cum s-ar putea soluţiona acele nepotriviri care i-au pricinuit dificultăţi şi ce curs ar fi luat soarta sa în absenţa lor. Sunt acele clipe, relativ rare, când raţiunea poate proiecta versiuni net îmbunătăţite ale societăţii, versiuni ideale.

Cu certitudine, cei mai mulţi dintre noi am abordat în cercurile apropiate tema comunităţii din care am aspira să

2017 | Manifest Româneşte | 73

Omenie şi educație

Astfel, certitudinea pe care am avut-o, o am şi o voi avea mereu, pentru care militez şi de care nu m-aş dezice sub nicio formă este că socitetăţile umane vor cunoaşte lumina doar atunci când cei care le compun vor adopta ca valoare supremă binele şi vor accepta să se jertfească pentru oricare dintre semenii lor. Când va dispărea cultul banilor, al parvenirii şi al egocentrismului, doar atunci vor începe să se consolideze valorile umaniste autentice, adică cele zidite în om, în natura sa eminamente bună; când oamenii vor ţine unii la alţii şi la patria lor cu totul necondiţionat, abia de atunci se va putea vorbi despre lumea în care cei mai mulţi dintre noi ar simţi că trăiesc, într-adevăr, omeneşte. Când şi dacă vom învăţa să planificăm pe termen lung şi să avem o viziune cât mai amănunţită a repercusiunilor propriilor acţiuni, atunci va fi, în mod evident, mult mai bine. Dacă marile reglaje puse în lumină în rândurile de mai sus s-ar produce, totul s-ar modela lesne sub matriţa lor, iar probleme de natură economică, legală, belică – existente inevitabil între indivizi şi care se răsfrâng asupra lor, provocându-le neîmplinirea şi nefericirea – s-ar rezolva ca de la sine.

Oricât ar suna de fantasmagoric, aceste deziderate se pot atinge în doar câteva generaţii, însă nu prin enunţarea a tot felul de utopii, cum, din păcate, au închipuit – şi la care, uneori, chiar ne-au forţat – oameni cu minţi (i)lumninate, ci prin ceva cât se poate de concret: educaţia.

Trebuie să precizez cât se poate de direct că, prin educaţie, nu mă refer strict la sistemul de învăţământ sau la simpla dobândire a unor cunoştinţe de natură ştiinţifică, nici la cultura de specialitate, cu toate că, şi prin ele, fiecare cetăţean productiv desfăşoară o activitate ce încurajează dezvoltarea societăţii în plan economic, civico-social şi tehnologic. Mă refer, în primul rând, la valorile ce definesc o viaţă. Drama noastră porneşte şi din faptul că principiile morale, religioase, civice nu sunt sădite armonios în terenul fertil al minţii celor tineri, din contră, sunt pur şi simplu impuse, într-un mod mecanic şi stângaci. Astfel, ele sunt acceptate doar formal de cea mai mare parte a celor care, în viitorul nu foarte îndepărtat, vor avea putere de decizie asupra altora. În familie, în şcoală, în biserică, adulţii zilei de mâine sunt „upgradaţi” permanent cu tot felul de informaţii a căror esenţă nu este conştientizată în profunzime, în importanţa ei formatoare. Nu vor, nu pot, nu sunt ajutați, nu sunt lăsați să înţeleagă. Drept consecinţă, societatea obţine, de cele mai multe ori, nişte membri obedienţi, relativ uşor de controlat, adesea blazaţi, pasivi, care nu vor pune probleme până la un anumit punct, în tot cazul nişte oameni lipsiţi de profunzime, adică de spiritualitate, inapţi pentru o viziune generoasă asupra vieţii. Neexistând fundamentul – baza spirituală şi valorică integrată în caracter –, relaţiile interumane sunt mai mult decât precare şi pot oricând duce la comporta-

74 | Manifest Româneşte | 2017

mente distructive, dăunătoare intereselor comune. O societate a celor care au ajuns să aibă caractere nobile, construite treptat, cu deosebită grijă şi printr-un efort susţinut de înţelegere s-ar remarca prin capacitatea veritabilă de a-şi rezolva, în mod accelerat şi eficient, problemele, astfel încât ar garanta fiecăruia dintre cei care o compun premise favorabile pentru evoluţia şi împlinirea sa. Legea nu ar face decât să oglindească onestitatea şi onoarea şi să le recompenseze.

Prosperitate prin muncă și ingeniozitate

Concomitent cu triumful moralităţii (rezultat al educaţiei), s-ar dezolta un cult al muncii, al datoriei, întrucât omul cu adevărat demn cinsteşte efortul bine gândit şi susţinut, nu lenea, parazitismul şi indolenţa.

Fiecare şi-ar cunoaşte şi accepta capacităţile, ar face tot ceea ce este posibil spre a-şi dezvolta şi extinde aptitudinile, precum şi orizontul de cunoaştere, conştientizând că, muncind cât mai eficient, având o productivitate a muncii cât mai ridicată, se înalţă atât nivelul de prosperitate al societăţii, în general, dar şi calitatea propriei vieţi, în particular. Factorul muncă, devenind unul performant, s-ar îndeplini toate condiţiile necesare unei economii care să permită un nivel de trai cel puţin îndestulător oamenilor. Accesul la tehnică ar fi garantat. Societatea ar trebui să ajute fiecare individ să îşi descopere propriile aptitudini şi, cel puţin la fel de important, propriile limite. Educaţia şi preţuirea muncii sunt premisele meritocraţiei.

Vorbind de situaţia României, pe care trebuie să o iubim atât de mult cât fiecare poate iubi, nu există dubii că Dumnezeu a dăruit-o, atunci când a închipuit lumea, cu cele mai felurite podoabe. De la munţii ce mângâie norii şi care poartă în inima lor de piatră strălucirea aurului, acoperiţi de codrii odată nesfârşiţi, la reţeaua hidrografică întinsă – adevărat sistem cardiovascular, toate acestea într-o climă mai mult decât prielnică traiului îndestulat, patria noastră nu ar avea motive să-şi plângă de milă.

Bineînţeles, foarte puţine sunt regiunile Terrei complet sărace şi fără un minim potenţial de dezvoltare, dar, cu o durere de nedescris în suflet, risc afirmând că este ridicol, pentru noi, faptul că încă nu am reuşit să ne ridicăm la cele mai înalte standarde ale civilizaţiei şi ale progresului, faţă de alte popoare ce nu au beneficiat de un cadru natural nici pe departe atât de propice ca al nostru. Cauzele sunt, deja, de natură istorică, dar asta nu înseamnă că avem dreptul să ne resemnăm, să refuzăm crezul ascensiunii în următoarele decenii – doar prin optimism pragmatic reuşim să mobilizăm energiile încă existente. Într-un context determinat de respectarea legilor morale şi statale, de puterea şi demnitarea caracterelor şi de concentrarea priorităţilor în redobândirea independenţei economice şi în dezvoltarea accelerată a economiei, ar înflori perpetuu ştiinţele, artele, sporturile, cultura în

2017 | Manifest Româneşte | 75

ansamblul ei, ca factor identitar fundamental. Firea oamenilor ar deveni mult mai luminoasă, viziunile lor existenţiale ar aspira către idealuri ale spiritului, nemaifiind mărginite de scopul asigurării zilei de mâine. Limitele cunoaşterii s-ar extinde cu paşi colosali, astfel încât probleme precum cele de şi din sănătate, responsabile de chinul pe care nenumăraţi semeni de-ai noştri îl au de suportat, s-ar soluţiona într-o mult mai mare şi eficientă măsură, dramele pe care le generează s-ar reduce simţitor, nu numai sub aspect numeric. Spiritualitatea ar caracteriza şi ar fi trăită de marea majoritate, iar comunităţile şi popoarele s-ar reapropia, astfel, de Creator. Viciile, practicile decadente, nocive sau dezumanizante ar fi refuzate categoric. Va fi definitiv data uitării criza omului (post)modern care nu-şi găseşte niciunde locul şi rostul.

Stat, cetățeni, lideri

Susţin un Stat interesant în mod concret chiar şi de cel mai puţin dotat dintre cetăţenii săi, un stat care să se implice activ şi favorabil dezvoltării individualităţilor care îl compun. Administraţia centrală şi cea locală joacă un rol determinant în viaţa oricărei societăţi – este superfluu a se insista asupra acestei realităţi. De aceea, mai departe, pentru a readuce meritocraţia în firul expunerii, liderii s-ar cuveni să fie aleşi din rândul celor care au adus contribuţii semnificative evoluţiei societăţii în domeniile lor predilecte, din rândul sufletelor nobile, nepătate de compromis, ei constituind exemple vii, modele excepţionale, neinteresate de înavuţire sau de elogii, luptători dedicaţi absolut cauzei naţiunii pe care o slujesc. În aceste condiţii, vom putea percepe intervenţia Statului în economie ca benefică, mai ales în domenii precum exploatarea resurselor naturale, producţia şi industriile, transporturile şi infractructura, turismul, telecomunicaţiile şi, nu în ultimul rând, producerea de energie pentru piaţa internă şi pentru cele învecinate.

Această intervenţie nu are ca scop limitarea spiritului antreprenorial, care trebuie să se dezvolte, să se impună şi să fie încurajat prin politici transparente şi adecvate, însă condiţionat de respectarea tuturor normelor juridice. Prin intervenţie trebuie înţeleasă atribuirea unui veritabil rol concurenţial statului, de agent redutabil pe piaţă.

fapt, societatea e datoare să asigure realizarea dreptăţii sociale, să reducă discrepanţele sfidătoare – şi, de cele mai multe ori, nejustificate – dintre potentaţi şi sărmani, spre a nu apărea inechităţi şi tendinţe de ură în interiorul său.

Lupta de clasă şi întreaga ideologie comunistă din ură s-au născut şi trăiesc.

Idealismul pragmatic

Este cea mai aprinsă dorinţă pe care o am aceea de a contribui cu toată fiinţa mea, atât cât ea este în stare, la înălţarea ţării noastre şi la fericirea tuturor celor buni care locuiesc între hotarele sale, indiferent de apartenenţa lor etnică, religioasă sau socio-profesională. Cea mai mare bucurie ar fi aceea ca, trecând prin localităţile noastre, de la oraşe cosmopolite până la cele mai tăinuite cătune, să întâlnesc zâmbete, speranţă în ochii compatrioţilor, armonie, dar, mai ales, oameni care luptă pentru mai bine. O astfel de societate, o astfel de naţiune, ar fi vrednică să devină un model şi un impuls pentru întreaga lume – chiar şi pentru Vestul mult visat. Acelaşi lucru îl doresc pentru fiecare colţ al lumii.

Lumea pe care o visez este populată de idealişti pragmatici, temerari, care gândesc şi simt în acest chip şi în a căror existenţă cotidiană egocentrismul atroce nu se regăseşte. Mulţi dintre ei sunt printre noi şi, de aceea, cred cu tărie în viitor, în mult mai bine. A ne lăsa cuprinși de pesimism şi a deveni defetiști ar fi o dramă pe care multe dintre ţările „civilizate” o trăiesc din plin.

Energia de a schimba lucrurile are o sorginte intrinsecă, iar, alături de o serie de idei curajoase, atât timp cât există şi suficient spirit de iniţiativă spre a le pune în practică, poate aduce rezultate remarcabile. Pentru aceasta nu ar fi suficient doar efortul liderilor, ci şi al fiecărui om în parte, în funcţie de aptitudinile sale. Datoria fiecărei generaţii faţă de posteritate înseamnă a lăsa urmaşilor o lume mai bună decât cea pe care înaintaşii au găsit-o. Conducătorii au menirea nobilă de a trasa o cale cât mai potrivită, popoarele au datoria de a-i urma, însă aceasta presupune ca fiecare individ să reflecte, mai întâi, el însuşi acea schimbare din lume la care aspiră, pentru a avea într-adevăr dreptul să o pretindă celorlalţi.

Fiecare dintre noi ar fi o celulă într-un mare organism puternic şi sănătos, bucurându-se de cât mai mult sprijin din partea celor din jur, pentru împlinirea, prin muncă şi trainice valori morale, a idealului său, integrat cauzei naţionale. Preţul pe care societatea mea ideală îl cere fiecăruia pentru acceptarea şi suportul ei înseamnă devotament, acţiune şi bună-credinţă. Adică patriotism.

Închei prin a-mi exprima încrederea în ziua de mâine, încurajându-i şi pe cititorii acestor rânduri să procedeze la fel. Mă încred în ţara noastră, în umanitate şi în omenie.

Am încredere în instituţiile fundamentale: familia, Biserica, şcoala, despre care socotesc că au posibilitatea de a pregăti oamenii viitorului pentru o societate creatoare şi doritoare de frumos, bine şi Adevăr.

În societatea la care aspir, uniformizarea de acum a oamenilor va fi dată uitării. Acest fenomen sfidează Însăşi Divinitatea, care ne-a plăsmuit ca individualităţi. Din diversitate se naşte farmecul convieţuirii. În ciuda acestui

■ Mihnea-Tudor Orjan este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea. ● ● Articolul este ilustrat cu o lucrare de Alexandra Radu.

76 | Manifest Româneşte | 2017

I

ubesc marea și cântul ei neobosit, talazurile ce izbesc țărmul într-o simfonie aparte și nisipul fin, întinat de pașii trecătorilor. Iubesc plimbările pe malul mării, când razele soarelui se scaldă în reflexii roșiatice și spintecă albastrul cerului. Iubesc glasul dulce al naturii dezlănțuite înaintea nemărginitei ape.

Iubesc să privesc asfințitul soarelui, căci fiecare sfârșit anunță un început promițător, razele soarelui prelinse pe cerul înflăcărat fiind speranța pentru o lume mai bună.

Iubesc ploaia, deoarece readuce la viață natura și frumusețea vieții, îndepărtează răul și purifică sufletele.

Iubesc să călătoresc pentru că doar datorită voiajelor învăț să îmi cunosc semenii, să îi respect și să îi iubesc, învăț să mă descopăr, să fiu eu însămi, să îmi depășesc limitele, să fiu cea mai bună versiune a mea, învăț să respir cu adevărat viața!

Iubesc arta, fiindcă ea înseamnă libertate, curaj și ideal, transformare, evoluție – un alt eu, mai bun.

Iubesc lectura, căci doar citind poți să cuprinzi o parte din universal altuia în brațele tale și pentru că ea reprezintă tot o călătorie – la un alt nivel.

Iubesc muzica pentru că apropie oamenii, înlătură tristețea, ne îndepărtează temerile și îndoielile.

Iubesc plimbările pe bicicletă, deoarece viața capătă un alt ritm, clipele se scurg mai rapid, iar ochii fotografiază, cu sinceritate, mii de peisaje.

Iubesc jocul, fiind una dintre puținele surse de divertisment prin care putem simula o realitate ideală.

Iubesc copiii datorită zâmbetului lor molipsitor și poftei de viață pe care o insuflă și celorlalți. Îmi iubesc prietenii pentru că transformă momentele banale în clipe de neuitat și pentru că îmi amintesc să îmi păstrez, cu mândrie, identitatea, să fiu eu indiferent de situație. Îmi iubesc profesorii, căci au știut să îmi însenineze viața cu miracolul cunoașterii, m-au susținut necondiționat și m-au ghidat în drumul meu spre reușită. Îmi iubesc familia pentru fiecare clipă din viața mea, pentru educație, pentru valorile transmise, pentru dragoste, prietenie, susținere, pentru ceea ce sunt eu astăzi.

Iubesc să iubesc, fiindcă iubirea înnobilează, are o putere cathartică asupra lumii.

Iubesc viața pentru ca ea m-a învățat să iubesc.

Trăiește, iubește, lasă-te purtat de valurile vieții!

■ Diana Militaru este studentă a Facultăţii de Drept, Ştiinţe Politice şi Contabilitate (Univ. din Strasbourg) în anul al II-lea. ● Articolul este ilustrat cu o lucrare de Sorina Milescu.

2017 | Manifest Româneşte | 77

.

A

murit Oarcă. Nu personajul din filmul Cu mâinile curate al lui Sergiu Nicolaescu, victimă a gangsterilor locali care alcătuiau fauna interlopă a României anilor de după cel de-Al Doilea Război Mondial, ci însuşi interpretul personajului: Sebastian Papaiani (1936-2016). Şi nu afişând acea figură hazliu-preocupată, proprie personajului (admirabil în comedia de situaţii), ci una tristă, care, conjugată cu alţi factori (şi de ordin biologic), anunţa, parcă, implacabilul şi nedreptul său sfârşit.

Sebastian Papaiani a căzut victimă unor altfel de gangsteri – contemporani –, lachei ai banului, care aduc, prin artificii administrative, bunul de preţ personal la propria lor discreţie. Or, sensibilitatea artistului – şi cazul lui Papaiani nu e singular – nu poate rămâne imună la un gen de politeţe împins până la ipocrizie, semn că, spre deosebire de armele şi metodele din filmul amintit, noul lor arsenal e superior prin rafinament şi perfidie. Consecinţele? Aceleaşi. Fatale.

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, promoţia 1960 (clasa, profesor Beate Fredanov), din cei 80 de ani de viaţă, Sebastian Papaiani a dedicat scenei, ecranului şi televiziunii 56 dintre ei.

A debutat în 1960 la Teatrul de Stat din Sibiu, din 1970 (perioada bucureşteană) evoluând pe scena Teatrului Odeon (fost Giuleşti) şi lansându-se într-o carieră care, alături de cea din cinematografie, avea să-i aducă succese şi distincţii pe deplin meritate. În film, deşi a interpretat o tipologie diversă de personaje, eroul în hainele căruia a intrat cel mai bine a fost acela cu un destin marcat de incertitudine (indiferent dacă-şi căuta rostul – Partea ta de vină, Un surâs în plină vară –, căuta să păstreze un echilibru fragil – Golgota, Alo! Aterizează străbunica, Secretul lui Bacchus –, or, din contră, se zbătea să-şi depăşească propria condiţie de om decăzut – Cu mâinile curate).

Pe lângă evoluţiile apreciate în rolurile din teatru şi în spectacolele de televiziune, rămâne ca vârf al creaţiei sale artistice imaginea acelui personaj izolat de fatalitatea destinului – Oarcă –, pendulând între o lume a aspiraţiilor („Fac, acuma, o şcoală... auto... şi vreau să...”, avea să-i spună neîncrezătorului comisar Roman.), şi una a realităţilor încărcate de tragism („Şi cavoul la Bellu cine mil face, dom’le Roman?!”, replică adresată aceluiaşi comisar), ■ Cristian Vasilescu este istoric, autor al monografiei Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Ed. Universitară, 2011). → Sebastian Papaiani (văzut de Leonte Năstase) 78 | Manifest Româneşte | 2017

în fine, o lume despre care e ferm convins că nu-l poate accepta: „... nu poate omul să se schimbe că nu-l crede nimeni dacă a făcut puşcărie!”

Destinul personajului amintit, flancat atât de oameni tari cu inimi mari, dar, în aceeaşi măsură, şi de oameni mici, tăind din brici, izolat (aşa cum am spus) în condiţia sa, împrumută din gama atributelor sale şi interpretului – omului Sebastian Papaiani. De aceea, din multe puncte de vedere, ele se identifică, inclusiv al existenţei încheiată prin fatalitate.

La patruzeci de ani de la realizarea cunoscutului film poliţist Cu mâinile curate, într-o emisiune la care era prezent şi Sergiu Nicolaescu, întrebat fiind care îi este cel mai drag rol din film, Sebastian Papaiani avea să răspundă, modest şi fără prea multe introduceri: „Oarcă!”

Nedezminţind sarcasmul personajului şi stabilind o punte metafizică, prin ilustrarea antinomiei generozitatecupiditate, care, de altfel, i-a şi grăbit dispariţia, încheiem cu un bine meritat mesaj pentru cei care trăiesc din tocmelile făcute cu banii artiştilor:

Pentru a face proba etichetei noastre, am conceput următoarea listă de greşeli – de orice fel – strecurate în prezentul număr al revistei „Manifest Româneşte”. Modelul de citire este „p. X: structură iniţială → structură corectă/ revizuită”. Nu am inclus în prezenta erată unele aspecte formale. Astfel, în diverse contexte, rugăm a se ierta a) scăpări ale folosirii diacriticelor sau folosiri greşite şi b) separarea pe două rânduri a elementelor unor structuri de tipul: l-|am; al XIV-|lea; Aldea-Teodo-|rovici; 1802-|1847 etc. Facem menţiunea că nu includem în textul acestei erate nici formele preferate de autori în întrebuinţarea stilurilor proprii (ex. p. 32: ţigare | p. 53: asemeni). De asemenea, justificarea prin argumente filologice a ortografierii cu Î din I în cazul articolelor ce fac parte din dosar se poate regăsi în primul volum al lucrării Hîncu-Ba! a lui Romulus Vulpescu. Redacţia îşi asumă întreaga vină pentru toate erorile semnalate, membrii ei fiind convinşi de intuiţia cititorilor revistei pentru cazurile rămase neconsemnate în cele ce urmează. p. 5: Gheongheoş → Gheongheos | p. 7: rândul → rîndul; încât → încît; cine se uită la televizor, un om de o cultură medie, un elev, un om care a făcut numai școala elementară zice → cine se uită la televizor – un om de o cultură medie, un elev, un om care a făcut numai școala elementară – zice | p. 8: Sfârşitul → Sfîrşitul; întâlnit → întîlnit | p. 9: însemnă → înseamnă | p. 13: cunoştiinţe → cunoştinţe; civilizaţii → civilizaţiei | p. 19: buzelele → buzele | p. 21: a pământurilor şi pădurilor → şi a pădurilor; Valdimir → Vladimir | p. 22: Sorin Dumitru → Sorin-Dumitru | p. 23: în primul rând prin → în primul rând, prin |

p. 25: unui cititor de profesie, unui bolnav → al unui cititor de profesie, al unui bolnav | p. 33: sîmbăta Floriilor → sîmbăta dinaintea Floriilor; oare ce ne → oare ce ne rezervă viitorul? | p. 34: să tot fi fost → să fi tot fost | p. 35: succes a lui → succes al lui | p. 36: albasru → albastru | p. 37: L'age du pénible → L'âge du pénible | p. 41: dintr-o dată → dintr-odată | p. 43: încojurată → înconjurată | p. 45: Micul Testament → la Micul Testament; la anul 1000 → la anul 1000, | p. 49: depare → departe | p. 59: alternativi. pe care → alternativi, pe care | p. 61: membru a mai multor → membru al mai multor | p. 62: în sângele cărora → în venele cărora; altfel era → altfel, era; adinistrativ → administrativ | p. 63: Iorgova → Iorgovan | p. 64: pricinuit → pricinuită; cel egalităţii → cel al egalităţii | p. 65: dezvoltare.” (idem.). → dezvoltare” (idem). ; infimitatea → penuria; şterse, inventivitate → şterse, în inventivitate; artistice, şi nu → artistice, nu; sfârşitul ei prin → sfârşitul ei, prin; apune prin → apune cu | p. 67: Pânză de păianjen → Pânza de păianjen; dreptul a-și risipi → dreptul de a-și risipi; neîmplinie → neîmplinirile | p. 69: Leo XIII → Leon al XIII-lea; Pricipelui → Principelui; copii → copiii | p. 70: restabilirarea → restabilirea | p. 73: interacţiunilor umane este → interacţiunilor umane, este; de zi de zi → de zi cu zi; promiscuitatea, există → promiscuitatea există; m-am întros → m-am întors | p. 74: socitetăţile → societăţile; (i)lumninate → (i)luminate | p. 76: interesant → interesat | p. 77: Iubesc copiii datorită → Iubesc copiii, datorită | p. 78: clasa, profesor → clasa profesor; ele se identifică, inclusiv al existenţei încheiată prin fatalitate → ei se identifică, inclusiv în cel al încheierii existenţei, al fatalităţii; bine meritat → binemeritat ■