Manifest Româneşte II/2018 (4)

O

viaţă, doar, cui i-ar fi de-ajuns? Şi-apoi, se zice că eternitatea este de o monotonie insuportabilă. Scăparea din chingile deşertăciunii – ce iluzie! Şi, pe dreptate, ce-a-nchipuit omul mai frumos decât iluzia, pe care-o cheamă şi-o cinsteşte şi-o vesteşte lumii într-atâtea feluri şi care belşug de tihnă şi mângâiere îi aduce? Şi pentru ce, rogu-mă, închipuim şi întrupăm iluzii?

Altfel nu s-ar putea, o ştiţi prea bine. Ori n-aţi iubit? Sau poate n-aţi încercat veninul deznădejdii? De nu, mai aveţi vreme. Şi-atunci veţi căuta ostoirea în marele bordel al artelor toate. Dar, adevărat spun vouă: niciuna dintre ele, afară de teatru, n-are chipul tainei.

Mărturisindu-ne, mărturisind tot ce-i omenesc, teatrul înfruntă inerţia şi ignoranţa şi are trufia de-a iscodi cea fără de sfârşit tăcere a lui Dumnezeu şi de-a-i da glas.

Osânda acestei îndrăzneli? Fireşte, risipirea şi uitarea.

Deşertăciune să fie! Scândura se va sfărâma şi cortina va curge spre hău şi teatrul însuşi în ruină se va refugia.

Actorul, negreşit, va pieri şi el. Dar cine-i actorul în seara asta, în această lungă seară? Numai unul mai este, şi-acum şi-n toate serile şi zilele câte ne-or mai fi: Codrescu, pe a cărui spinare, ca pe umerii unui uriaş, s-a aşezat şi stă tot ce-a mai rămas din teatrul românesc. „Totul se joacă, totul se moare!“ – stă scrijelit pe coroana lui, care a lui Demetriade a fost, care a lui Vraca a fost. Ia în mâini crucea de la gât şi zice o rugăciune. Îşi despică sufletul şi strigă: Luaţi, dară! Suflă peste câte o fărâmă sângerândă, suflă şi Dumnezeu – şi iată: din sufletul său stihii prind a se naşte. Le descântă, iar personagiile se roagă şi se răstesc la Creator, se spurcă-n minciună şi primesc, revelându-Se, Adevărul.

Iar Codrescu, pân’ la urmă cine-i? E însuşi Actorul, care slujeşte, laolaltă-n trufie şi-n smerenie, taina ’ceasta fără stavile şi fără chibzuiri şi fără ziua de mâine: Teatrul! Şi scena, pentru el, altceva ce-i decât un amvon? Pace ţie, spectatorule, pace ţie! Şi după stingerea acestor stihii, iarăşi ne vom minţi, răsturnând Binele de la locul său legiuit, iarăşi vom da Frumosul pe urât şi-n această pustie ne vom duce mai departe zilele ingrate.

S-a tras cortina, s-a isprăvit iluzia. Actorul şi-a despuiat măştile. Actorul nu stă la aplauze. Actorul a tăcut. A tăcut şi Dumnezeu. Tăcerea e una. Teatrul n-a răzbit-o. Teatrul credinţă nu e, teatrul izbăvire nu e. S-a tras cortina. Dumnezeu iarăşi tace. Restul ni-i tăcere.

Iarăşi şi iarăşi, până la capăt, restul ni-i tăcerea-I!...

2018 | Manifest Româneşte | 3

30-51

Dosar de existenţă Constantin Codrescu

32 • Profiluri Despre dimensiunea arhetipală a personajului de Marina Roman Domnul Codrescu, Tata Puiu de Gavriil Pinte, Vlad Rădescu

37

• Fărâme din letopiseţul lui Constantin cel

Mare – Ştefan Paraschiv în dialog cu maestrul Constantin Codrescu [Arta lor, adevărul meu]

***

52 • Uşi întredeschise • [Glissando]

3 • Restul ni-i tăcerea-I • [Editorial] de Ştefan Paraschiv

de George Eugen Doinaru

6 • Poem inedit de Romulus Vulpescu

55 • Cel supranumit „Claris“ • [Sub focul

8 • „Ce rute crîncene prin timp întoarse...“ •

amintirilor] de Ion Coja [Cu Î

din I] de Ileana Vulpescu

11 • Limba latină – prima instituţie a Europei [Magistrale] de Radu Boroianu

62 • Strofe dintr-un cântec trist • [Parfumul doamnelor] de Andrei Păunescu

66 • Domnului profesor, cu dragoste

14 • Destinul european comun, astăzi • [Panta

[Români trădaţi, români uitaţi] de Loreta Popa

rhei?] de Mihnea-Tudor Orjan

67 • Principele Nicolae al României • [Coroana

21 • Nevoia de cultură în domeniul juridic

regală] de Tudor Vişan-Miu

[Despre justiţie, cu dragoste] de Radu Togan

70 • Cultura şi civilizaţia dacică în devenirea

25 • Spre al nouălea Cer • [Unde sunt cei care nu

românească • [Nevoia de români a României]

mai sunt?] de Sergiu Cioiu

de Rareş Tiron

74 • De-a cine-i victima • [De (pe) unde am rămas] de Radu Ianoş

77 • Exodul dacilor liberi • [Epistole] de Bogdan Filip

4 | Manifest Româneşte | 2018

Manifest Româneşte – revistă de artă, cultură şi istorie românească este o publicaţie ce slujeşte crezul naţionalist curat. Respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate în mod ticălos asupra naţiunii române şi asupra credinţei creştine – asupra oricărei naţiuni şi asupra oricărei credinţe.

Cei care manifestă româneşte iau, asupră-le, întreaga răspundere pentru propriul crez – scris şi tipărit în paginile revistei.

Manifest Româneşte se constituie într-o publicaţie naţională, al cărei program este reprezentat de întâlnirea dintre maeştri ai artelor (literatură, teatru, cinematografie), ai ştiinţelor umaniste (istorie, drept) şi tineri elevi şi studenţi din România, care afirmă conştiinţa nobilă a apartenenţei la o cultură europeană şi manifestă întocmai, în paginile revistei. Alături de un dosar omagial („de existenţă“, cum ar spune Camil Petrescu), prezentat Domniilor Voastre în exclusivitate, fiecare scriere în parte reprezintă o piesă de rezistenţă a manifestului. Dedicăm dosarul acestei ediţii artistului desăvârşit, îndumnezeit, care este maestrul Constantin Codrescu, un patriarh al teatrului românesc. Au apărut până acum: Din nume, în renume: Papil Panduru (pilot/ 2014-2015), Eu sunt autorul tragediei pe care o joacă atâţia: Adrian Păunescu (1/2017), Scump neam de Icari ce ne-mpresuri: Vulpeştii (2/2017) şi Ne vom întoarce într-o zi: România Mare (1/2018).

Manifest Româneşte! – declară, necondiţionat, cei care semnează în paginile acestei reviste. Cum nu am putut reuşi conservarea unor garanţii financiare permanente, nu ne rămâne decât să trăim cu farmecul îndoielii şi al incertitudinii, dar şi să ne cinstim mecenatul: prezenta ediţie apare datorită sprijinului domnilor Aurel Jean Andrei şi Marian Dobre, precum şi al altor colaboratori. Probabil că, citind rândurile noastre, sunteţi martorii primului pas al reînchegării unui tineret militant, autentic, viu, asemenea celui interbelic, râvnind, fără încetare, la renaşterea, nu numai în graniţele fireşti, legiuite de Bunul Dumnezeu, ci şi în spirit, a României Mari.

  Redacţia Revistei Manifest Româneşte www.facebook.com/manifestromaneste http://issuu.com/manifestromaneste

Senatul Ileana Vulpescu, Constantin Codrescu, Lucian Bolcaş, Radu Boroianu, Petre Ţurlea, Jipa Rotaru, Aurel Jean Andrei, George Eugen Doinaru Redactor-şef & editorialist Ştefan Paraschiv stefanparaschiv.ro@gmail.com Manifestă Sergiu Cioiu, Ion Coja, Loreta Popa, Andrei Păunescu, Radu Togan Cu participarea doamnei Marina Roman, a domnilor Gavriil Pinte şi Vlad Rădescu Secretar de redacţie Radu Preda Îşi dau concursul studenţii

Revista Manifest Româneşte apare sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, a Teatrului Odeon şi a Teatrului Nottara, cu sprijinul Librăriei Mihai Eminescu din Bucureşti.

Rareş Tiron, Mihnea-Tudor Orjan, Tudor Vişan-Miu, Bogdan Filip, Radu Alexandru Ianoş, Cornel Mihalache, Radu-Ştefan Ungureanu, Anda Grozavu, Cristian Becerescu Meşteri fotografi şi editori Cosmin Gheongheos, Sabina Albu, Alexandru Ion Ilustraţii originale Sorin-Dumitru Roată Corectură

***

Rareş Tiron

Ilustraţiile (fotografiile, lucrările de artă plastică) şi documentele acestui manifest românesc vă sunt înfăţişate datorită următorilor artişti/ colaboratori:

Concepţia şi realizarea emblemei

Constantin Codrescu: coperte I-IV, 3, 4-5, 30-31, 35, 37, 39, 40-41, 42-45, 46, 49, 51; Ileana Vulpescu: 6-10, 54, 73; Sabina Albu: 11, 14, 20, 23, 53, 71, 75, 77; Sorin Dumitru Roată: 27, 56, 59, 68; Arhiva Naţională de Filme (via Marina Roman): 33.

Concepţia grafică şi militantă

Coperte: I: La Moara cu noroc după I. Slavici (r. Victor Iliu, Studioul Cinematografic Bucureşti, 1955); II: Balul absolvenţilor de V. Rozov (r. Dumitru Neleanu, Teatrul Mic, 1972); III: Cititorul de contor de P. Everac (r. Constantin Codrescu, Teatrul Mic, 1973); IV: Dragostea noastră de T. Mănescu (r. Constantin Codrescu, Teatrul Mic, 1973).

Apare de câte ori trebuie.

Bogdan Uzum

Ştefan Paraschiv

Tipar efectuat de

Publicat: 2018 ISSN 2457-7545 | ISSN-L 2457-7545

2018 | Manifest Româneşte | 5

D

acă nu s-ar fi iuţit să dea iama în tainiţele păcătoase ale Cerurilor, Romulus Vulpescu ar fi strâns al 85-lea inel pe coarnele sale berbeceşti şi-ar fi rămas, pe mai departe, cel mai de seamă cărturar al României. Dar, astfel, „rămâne rana“. Dincolo de vămi şi vremi, Vulpescu este magistrul nostru şi domnul doamnei Ileana. Vă înfăţişăm un poem de dragoste inedit (nepublicat în niciunul dintre volumele sale) al tânărului îndrăgostit Romulus pentru Ileana, cea al cărei păr „flutura prin amfiteatre“.

Romulus Vulpescu a scris în cerneală albastră acest poem-dedicaţie pe pagina de gardă a antologiei Choix de poésies – Paul Verlaine, prefaţată de François Coppée, de la Academia Franceză, cu un portret de Eugène Carrière.

Iscălitura „Alain“ îi aparţine aceluiaşi Vulpescu.

Destinatara mărturiseşte că acesta, ca scriitor de limbă franceză, şi-ar fi ales pseudonimul „Alain Bertrand Rêve“ pentru a-şi semna opera. * Ilenii – „mîhnită a mea de iubire baladă“ acest florilegiu verlaineian, cu nădejdea că în răgazuri, răsfoind autumnale poeme franceze, va murmura cîntecul hibern mai jos scris, întru amintire-mi Alain Păşim alee vechi, omătuite, Prin ogivale ’ncremeniri de ramuri.

Copacii sue greu din brume scite Amurgului iernos epitalamuri.

Dedaţi singurătăţilor de smalturi, În parcul demodat, prelung trecum; Lumina presurá pe umeri falduri Ce ne blăniră hainele ’n cacum.

La căpătul aleii se distram’ Bunicii tineri – ceaţă cicorie – (Poet romantic el şi ea „grand’ dame“).

Pe mîna ta azi creştetu-mi aplecu’l Căci mersul nostru, paşii ni-i înscrie În urma tipărită-acum un secul.

24 decemvrie 1954

6 | Manifest Româneşte | 2018

N

umărul precedent al revistei noastre a propus cititorilor un dosar inedit, reunind convorbiri cu patru personalităţi culturale de marcă, născute în România Mare. Din acestea, am ales să continuăm firul poveştilor, către anii ’50, cu doamna Ileana Vulpescu, pentru a schiţa studenţia şi studenţimea acelui „obsedant deceniu“. Am considerat de cuviinţă să prezentăm doar chipul privind spre trecut al lui Ianus, un trecut mutilat de dictatură, neîncrederea dintre oameni şi atotputernicia unui regim antiromânesc. Rămîne cititorilor să-i dezvăluie lui Ianus celălalt chip: dictatura anilor pe care îi trăim, cea a mediocrităţii agresive şi a imposturii, va fi ea răzbită? Tinerii, studenţii vor mai putea constitui generaţii şi, mai departe, elite? Vor accepta ierarhia-principiu şi meritul-criteriu?

Vor mai merge pînă la capăt?

Ştefan Paraschiv: În plină epocă a „prefacerilor“ postbelice, o olteancă ajungea la Bucureşti...

Ileana Vulpescu: Nu mi s-a părut nimic deosebit că am plecat de la Craiova şi am venit la Bucureşti. Pe vremea cînd trebuia eu să intru la facultate, nu exista niciuna la Craiova.

După aceea, s-a făcut o facultate, ieșeau ingineri de acolo.

Acum este chiar o universitate. Dar pe vremea mea, nu.

Atunci, trebuia să mă duc undeva unde se afla un centru universitar. Față de Craiova, nici Timișoara nu era mai aproape, nici Clujul, nici Iașul și... aşa am ajuns la București, studentă a Facultăţii de Litere.

M-am acomodat foarte repede cu viaţa de student, pentru că studenţimea era foarte modestă şi pusă pe învăţătură, dar erau şi unii care se ţineau foarte tare de politică, pentru a rămîne în facultăţi şi a obţine posturi mari şi aşa mai departe.

Cei care învăţau îşi vedeau de treabă şi nu se băgau în politică.

Deşi unii erau membri ai Uniunii Tineretului Muncitoresc, asta nu avea nicio relevanţă, se urma un tipic. Ş.P.: Trecuseră cîţiva ani de la sfîrşitul războiului...

I.V.: Am intrat la facultate în 1953, pentru că pierdusem doi ani din cauza tuberculozei şi nu m-am putut duce nicăieri. Încă se simțea că fusese război. În primii doi ani, mîncarea era foarte slabă la cantină, nu era de calitate. După aceea, în anii IV și V, cei care avuseseră tuberculoză, printre care mă număram, au fost trimiși la altă cantină, unde se chema că erai „supraalimentat“. Nici pe departe „supraalimentat“, dar erai mai bine, mult mai bine alimentat decît la cantina obișnuită.

Se dădea mai multă carne, se dădea şi smîntînă, ceea ce nu mai văzuserăm noi de nu mai țineam minte cînd. La această cantină, deci, toată universitatea își trimitea foștii ofticoși, aşa că în ultimii doi ani am mîncat mult mai bine decît în primii trei! Mîncarea era slabă oricum, dar noi aveam o mentalitate foarte modestă. Ş.P.: Cum era studenţimea? Ce făceaţi în afara facultăţii?

I.V.: Noi eram foarte mulțumiți că avem un acoperiș deasupra capului, un cămin, și că ni se dă ceva de mîncare.

8 | Manifest Româneşte | 2018

Ileana şi Romulus Vulpescu (Cheia, 1958) Cine avea părinți mai avuți sau, în sfîrşit, care cîştigau mai bine își putea permite să cumpere la un leu o prăjitură, de exemplu. Un tuns la coafor era doi lei, la cinematografe soldații, elevii și studenții intrau la jumătate de preț. Cu un leu te duceai la cinema. Cel mai scump bilet la un teatru putea să fie doisprezece-treisprezece lei. Noi eram foarte dornici să vedem spectacole, să auzim concerte. La Ateneu, fiecare concert avea o repetiție generală la care te puteai duce, fiind elev sau student, stăteai frumos acolo și ascultai concertul, repetiția generală nefiind altceva decît ce urmează să se dea publicului plătitor, iar noi ne duceam gratis și ascultam concertele. Cum spuneam, la cinema era jumătate de preț, la teatru la fel și cine voia să citească, să se instruiască, indiferent care şi cîte erau hăuliturile partidului, putea. Nu pot să spun că nu puteai să citești sau să te instruiești, dacă voiai. Ş.P.: Cu toate că existau restricţii ideologice...

I.V.: Citeai ce voiai, din ce se putea citi, mai ales literatură clasică. Bibliotecile erau accesibile, desigur. În primul rînd, Biblioteca Universitară şi Bibilioteca Naţională, apoi Biblioteca ARLUS, care era în spatele Bisericii ruse. La Biblioteca Academiei nu aveam nevoie să ne ducem, pentru că lucrurile care ne interesau pe noi le găseam chiar la biblioteca noastră, a catedrei, şi la biblioteca facultăţii. Nu te puteai plînge că nu-i puteai citi pe clasici, de exemplu. Autorii occidentali contemporani erau mai ales comuniştii francezi, ca Pierre Daix sau Barbusse, nume care astăzi oricum nu mai spun nimic, dar marea literatură se facea, se învăţa, iar la noi, la Franceză, erau chiar profesori în sensul adevărat şi profund al cuvîntului. Alţii erau remarcabili, deşi nu erau profesori. La limba rusă, de exemplu, în facultate am avut o doamnă avocat, o basarabeancă destul de în vîrstă, foarte cumsecade, foarte draguţă, care ştia foarte bine limba, dar nu era profesoară, nu avea o metodă. Îmi pare rău că am făcut şapte ani de limbă rusă şi nu sînt în stare să citesc nici măcar un ziar, dar alfabet chirilic şi slavă veche am făcut! Ş.P.: Nu se contaminaseră? Nu veniseră instalatori, electricieni, dentişti, elemente „sănătoase“?

I.V.: Fuseseră impuşi astfel de „profesori“, în locul celor epuraţi, dar nu la limbi străine, ci la limba română şi la alte facultăţi. Apăruseră, din medii diverse, unii care nu numai că nu erau profesori, dar nici măcar nu făcuseră filologia – într-adevăr, era şi un dentist printre ei. Odată, am avut o asistentă venită, cred, de la Ministerul de Externe, care greşise ceva la tablă şi am cerut voie să corectez. Şefa de catedră, care era profesoară-profesoară, aflase şi i-a zis: „– Tovarăşa Rosenberg, am auzit ca v-a corectat o studentă la tablă!/ – A, dar am să-nvăţ!“ A plecat de la noi, deşi era foarte cumsecade şi la locul ei. Mă rog, nu ştiu cîtă franceză ştia...

Ş.P.: Cum aţi resimţit falsul, mediocritatea aceasta care se instalase? Cum reuşeaţi să cerneţi, să evitaţi orice contact cu politica?

I.V.: De evitat, nu se putea evita, dar între noi nu se discuta politică deloc, absolut deloc. Toată lumea luase frica.

La noi în grupă am fost la început 20, cred, şi am sfîrşit 25, fiindcă veniseră între timp cinci fete de la Limbi Străine. În pauză, cei doi băieţi din grupă se duceau să fumeze şi vorbeau

între ei. Iar noi, fetele... mai cîntam cîte ceva, ne distram, dar nici nu se pomenea ceva de politică. Ş.P.: Unul dintre băieţi era Fănuș Neagu?

I.V.: Nu, Fănuș a fost coleg cu noi doar în primul an, dar el a făcut Româna. Pe urmă, a mers la Şcoala de Literatură, care avea regim de facultate. Ş.P.: Să revenim la relaţiile dintre studenţi...

I.V.: Oamenii se fereau unii de alții și nu povesteau nimic, nimic. Au trecut ani de cînd terminaserăm facultatea atunci cînd cea mai bună prietenă a mea mi-a zis cum venea cîte cineva de la Securitate să întrebe de cutărică, de colegi. Aşa că, vezi, oamenii se fereau foarte tare. Înainte să fie reprimată de ruşi şi de comuniştii autohtoni revoluţia din Ungaria în 1956, la un coleg de la Italiană, băiat eminent, vine alt coleg de la nu știu ce secție și spune: „Mă, Andi, ce-ar fi să facem și noi ca în Ungaria? Să facem și noi niște manifeste, că eu știu pe cineva care are o maşină de multiplicat, o masină tipografică!“ Ăsta a zis: „Măi, băiete, vezi-ți de treabă! Fii, băiete, serios! Stai cuminte și la locul tău, ţi s-a urît cu libertatea?“ Ăsta care venise să facă propunerea, cînd l-au luat și l-au bumbăcit bine, a spus că mai știa și cutare de-acolo, şi cutare de dincolo, şi cutare de la secția de Italiană! Și băiatul ăsta, săracul, a intrat în pușcărie. L-am reîntîlnit prima dată cînd dădeam un examen de traducător la spaniolă. Era și el acolo, ieșise din pușcărie după vreo patru ani... Ş.P.: Printre studenţi erau colaboraţionişti?

I.V.: Cei care au crezut că pot face oarece împotriva comunismului au sfîrşit-o în puşcărie. Totuşi, Securitatea încerca să agaţe pe cine credea că poate fi eficient folosit şi mulţi s-au lăsat folosiţi. Mie Securitatea, în mod deschis, mi-a oferit două posturi şi le-am refuzat. Am spus: „Eu vreau să fiu

2018 | Manifest Româneşte | 9

profesoară!“, iar ei au spus: „Şi la noi tot profesoară o să fiţi...“ Apoi, umblau după şefii de promoţie, adică se săturaseră de activişti, aveau nevoie de oameni profesionişti; deja din 1953 umblau după capete, nu după trăncăneală. Umblau după minţi, nu după voci. Ca orice serviciu de informaţii, de oriunde. Ş.P.: Ce planuri vă făceaţi?

I.V.: Nu-mi făceam niciun plan... Ş.P.: Nu aveaţi nicio dorinţă de a călători, de a citi altceva, de a vedea altceva?

I.V.: Desigur că fiecare ar fi dorit să se ducă altundeva, măcar la Paris, dar eram atît de conştienţi de ceea ce se putea şi de ceea ce nu se putea, încît ziceam toţi aşa: „Încerc să ocup un post unde să-mi fac meseria...“ – asta era ceea ce ne preocupa pe noi. Ş.P.: Şi totuşi, aţi refuzat pînă la urmă să fiţi profesoară.

I.V.: Am refuzat pentru că ar fi însemnat să plec din Bucureşti. Eram deja măritată, iar postul meu ar fi fost la Baia Mare. În Bucureşti erau doar două posturi: unul la catedra de la Franceză a facultăţii şi unul la ASE. Le-am spus colegilor mei să nu ţină seama de mine pe lista de repartizări. Ş.P.: Şi într-o zi apăruse domnul Vulpescu!

I.V.: Domnul Vulpescu a aparut din anul meu I de facultate, cînd el era deja în anul al III-lea. Ş.P.: Deci, v-aţi petrecut studenţia împreună! Cum a fost?

I.V.: Eu încercam să-l temperez, ca să-şi ţină gura cît mai mult, că dac-ar fi ştiut să tacă în mod sigur ar fi rămas în facultate, pentru că ştia carte, multă carte, dar, dat fiind că-şi făcuse o proastă reputaţie cu gura, am zis mersi că a scăpat numai aşa! Iar problema, şi la el, era cu o repartiţie undeva.

Noroc cu profesorul Balaci, cu profesorul Rosetti – ei l-au împins să poată fi redactor de editură. Era atît de greu să-ţi găseşti ceva de lucru, foarte greu, mai greu decît astăzi. Ş.P.: Ar fi vrut să fie profesor?

I.V.: Nu neapărat ca profesie... Dar i-ar fi plăcut, într-un fel, fiindcă i-ar fi dat voie să se manifeste, să vorbească, să gesticuleze – deci tot să vorbească, dar şi cu mîinile! Ş.P: Faţă de ce chestiuni era mai... vocal?

I.V.: Faţă de orice! De exemplu, făcea cu Paul Cornea ceva stilistică. Odată, colegii lui îşi luau notite, el nu. Şi i-a spus Paul Cornea: „Dar dumneata nu notezi?“, iar Romulus a scos o carte, cred că Istoria literaturii române vechi (atunci interzisă), şi a răspuns: „De ce să notez? Doar avem aceeaşi sursă de informaţie!“ Ş.P.: Cornea, nu mai este un secret, a fost un politruc servil pentru ocupant. Nici urmaşii lui nu sunt mai breji. Dar ştiu că Romulus Vulpescu a fost drag unor veritabili intelectuali, precum academicienii Rosetti şi Vianu.

I.V.: Da, aşa este! Academicianul Rosetti era un om adorabil, deştept, un suflet foarte bun, foarte larg şi foarte iubitor de tineret. Pe Romulus, pe mine şi pe Liviu Călin, care i-a fost şi el student şi era prieten bun cu bărbatul meu, ne poftea mereu duminica acasă sau la o casă a Academiei, ne urcam pe cîte un deal, ne invita de Paşti, de Crăciun, la recepţiile de la Institutul de Lingvistică. Era foarte primitoare şi doamna Rosetti, dar foarte impunătoare, drastică. Era un foarte bun pandant al profesorului, el era mai molcuț, mai boem, dar doamna era o fire strictă. Îmi aduc aminte cu mare drag de casa Rosetti. Ş.P.: Cum erau întîlnirile cu junele Vulpescu?

I.V.: Mergeam la film, la teatru. Unele filme mai scăpau, erau filme frantuzeşti bune, printre cele ruseşti, la fel. La teatru, toţi clasicii erau făcuţi foarte serios, rar să mai vezi astăzi o interpretare atît de bună ca acelea pe care le-am văzut noi: mari actori şi regie foarte serioasă, montări care ţineau seama de epocă, de text, de costume şi decoruri – adică ceea ce trebuia, în niciun caz nu se purtau abracadabrele de astăzi, cu schele şi closete pe scenă... Iar cînd mergeam în oraş, Romulus îşi lua o jantilică – nici el nu ştia de cînd o avea –, de care era prins un muţunache. Eu mă rugam de el ca de Dumnezeu să renunţe la această jachetă, care era ceva... de lumpen! La un moment dat, a uitat-o undeva sau cineva şi-a făcut milă şi i-a luat-o, dar totdeauna m-a bănuit pe mine că aş fi înstrăinat acel obiect „valoros“ sau că eu eram, cel puţin, autorul moral!

■ Ileana Vulpescu este om de litere, personalitate marcantă a vieţii culturale româneşti a ultimei jumătăţi de veac. Cea mai recentă apariţie editorială: Preludiu (Editura Tempus, 2017).

Alexandru Rosetti şi Ileana Vulpescu (Băneasa, 1960)

10 | Manifest Româneşte | 2018

P

reambul. Le mulţumesc academicienilor IoanAurel Pop şi Mircea Martin, cât şi prof. univ. dr. Dan Dungaciu pentru că m-au acompaniat cu sfaturile lor preţioase în întocmirea acestui proiect.

Iniţial, ca preşedinte al Institutului Cultural Român, urma să-l înaintez către EUNIC, reţeaua institutelor culturale naţionale din Uniunea Europeană. Astăzi, el devine o iniţiativă diplomatică ce ar putea sprijini mandatul românesc din primul semestru al anului 2019 la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Scopul lui este încercarea de trezire a unei coeziuni, din păcate, risipite şi, prin asta, o recompunere a unei Uniuni Europene mai puternice.

Am ales să nu vorbesc în mod făţiş despre creştinism, dar nu dintr-o prudenţă (corect) politică excesivă, ci în spiritul părinţilor fondatori ai Uniunii – des citaţi şi din ce în ce mai necitiţi! –, care au conceput, la vremea lor, un discurs despre înalta spiritualitate ce desenase pentru început frontierele unice ale noului continent. Şi nu o ascund, şi din pricina proastei experienţe ce a însoţit corecta luare de poziţie a fostului Preşedinte al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, îndepărtată grosolan în timpul tranzacţionării unei „constituţii“ comune, proiect ce a eşuat, transformându-se totuşi în Tratatul de la Lisabona.

Adaug şi alt argument. În noiembrie 1991, România a urmat procedura, între timp „avortată“, de a semna o Convenţie Culturală Europeană, ca prim pas obligatoriu pentru a accede în Uniunea Europeană. Astăzi, consecinţa lipsei de criterii unificatoare e demonstrată nu doar de Brexit, ci şi de multe alte atitudini contradictorii sau oponente între membrii comunităţii, iar Convenţia Culturală a fost ascunsă în cămara cu vechituri a Uniunii Europene.

Argument. Am celebrat anul trecut a LX-a aniversare de la debutul construcţiei comunitar-europene. Părinţii fondatori ai acesteia subliniau atunci că existenţa unui continent european cu o geografie atât de specială a fost determinată de o spiritualitate comună, înainte ca aceste graniţe noi să devină politice. Între timp, tocmai acest factor coeziv a fost îndepărtat – când mai abrupt, când mai lent – şi aşezat fără grijă într-un obscur plan secundar. Mai mult, carenţa a fost, în aparenţă, explicată cu ajutorul unei formulări ce se datorează unui celebru gânditor german contemporan, Jürge Habermas, care se exprimase sub formă utopică într-un faimos text din 1992, Patriotismul constituţional european, că actualii cetăţeni ai continentului şi-ar fi depăşit deja trecutul istoric, cultura şi identităţile naţionale, devenind „europeni integraţi în mod autentic“.

2018 | Manifest Româneşte | 11

Bilanţul evenimentelor recente ne obligă să remarcăm că o grăbită renunţare la transcendenţa comună a fost însoţită aproape imediat de crize sistemice foarte grave. De altfel, însuşi Jürgen Habermas, între timp, în faţa multor convulsii societale şi a unei adevărate revoluţii a religiozităţii europene, şi-a modificat esenţial opinia prea optimistă. În circumstanţele politice şi economice ale ultimilor cincisprezece ani, statistic vorbind, europenii se identifică „doar europeni“ în proporţie de 4%, prin comparaţie cu proporţia de 82-84 % „mai curând naţionali sau, la limită, naţionali şi europeni“. Cifrele ar trebui să ne vorbească limpede prin ele însele: fără fundamentul iniţial spiritual şi coeziv, noua identitate de tip european întârzie sau refuză să se nască. Uitarea trecutului – a ceea ce încă numim Europa latină, a cărei cultură este bazată pe cea romană, mai exact, latină – şi a reperelor construcţiei iniţiale, ne împiedică astăzi (cum nu-i împiedică pe nord-americani, la origine tot europeni!) să ne adunăm laolaltă sub un consemn continental: We, the people! În Statele Unite ale Americii funcţionează principiul unei societăţi deschise, înainte ca Popper să-l argumenteze filosofic, iar Soros să-l deformeze cu abilităţi speculative. Între principiile marelui filosof austriac şi tăvălugul globalist al reformulării internaţionalismului neproletar, dar, în esenţă, tot marxist-leninist, propovăduit de amintitul speculator, diferenţele se cer a fi decelate cu atenţie! Iată cum logica existenţială comună se reclamă tot de la originea spirituală.

Esenţa specificului european care ar fi avut timpul să producă şi un etnosimbolism european este, în fond, zesterea noastră culturală comună.

Proiect. Pentru toate aceste raţiuni, cred astăzi cu tărie că a sosit momentul de a întocmi împreună cu alţi intelectuali europeni, prin şi cu ajutorul marilor noastre instituţii culturale, un proiect solid şi funcţional de reconstrucţie culturală. Iar limba latină se constituie aproape de la sine drept componenta ei fundamentală.

Perspectivele creează realitatea, iar conceptele trebuie să le provoace. În teoria geopoliticii moderne, la fel ca şi în cea a relaţiilor internaţionale, atât elementul subiectiv, cel constructiv, cel emoţional, cât şi factorul spiritual ocupă primul plan. Este momentul să subliniez că vorbesc de o sacralitate a spiritului, despre acea transcendenţă comună la care să facem recurs, şi nu de instituţiile necesare religiilor, asupra cărora se convine că nu-şi mai au locul în intima organizare a administrării statale moderne.

Proiectul pe care îl propun, Limba latină – prima instituţie a Europei, nu pune deloc accentul lingvistic pe

12 | Manifest Româneşte | 2018

latina clasică sau pe valoarea de difuzare globală a limbilor neolatine, dar are la origine constatarea simplă că limba latină, ca vehicul asumat şi instrument de difuzare atât a multiplei creativităţi prefondatoare a Greciei antice sau a Egiptului antic, cât şi a propriului avans cultural, a oferit în timpul istoriei, începând cu ocuparea şi administarea teritorială de către Imperiul Roman, frontierele spirituale, creştine, şi apoi politice ale continentului nostru, făcându-l să devină, pentru multe secole, casa fondatoare a inteligenţei mondiale şi nepermiţând să fie înghiţit sau anexat de masa imensă a ceea ce anumiţi lideri politici numesc, din nou astăzi, Eurasia!

Trecutul a fost şi mai este încă destul de limpede. Dar mai poate limba latină să fie astăzi liantul valabil al unui spaţiu european ce pare înrobit ideii de unitate prin diversitate?

Plecată dintr-un loc anume al unei peninsule mediteraneene acum aproape trei mii de ani, latinitatea mai domină încă lumea actuală nu prin forţa brută sau printr-o politică a forţei, ci prin excepţionala putere de comunicare a culturii şi a valorilor spirituale acumulate timp îndelungat. Prin prezenţa discretă, dar persistentă şi inevitabilă a verbelor ei, gramatica limbii latine a devenit pretutindeni matricea gândirii logice. Latina a început prin a fi lingua franca, pentru a ajunge, în timp, limbaj universal subliminal nu prin valoarea ei duală, ci prin logica inculcată gândirii omeneşti. Culturile germanice sau, mai exact, anglo-saxone, în aparenţă diferite de culturile neolatine, se găsesc într-o formă evidentă sub imperiul latinităţii. Şi este momentul să evoc cel mai edificator exemplu, cel al spaţiului educativ, evident cel mai performant din lume, ce-şi datorează în bună parte performanţa studiului multisecular şi neîntrerupt al limbii latine, indiferent de specificul sau de nivelul de pregătire al şcolilor sau al profesiilor pentru care acestea îşi pregătesc, unele după altele, noi generaţii de elevi sau studenţi.

Acelaşi spaţiu educaţional pune în evidenţă că absolut toate ştiinţele – de la cele ale naturii, la cele umaniste sau exacte – au un cod genetic latin. Pentru a veni cu grăbire în contemporaneitatea imediată, să spunem că 80% din terminologia primei pagini a softwareului Word sunt de origine latină şi, pe măsură ce înaintăm în spaţiul virtual atât de drag postmodernităţii, proporţia fie se păstrează, fie este depăşită.

Proiectul ce-l propun ca etapă evolutivă a unei presupuse activităţi în comun trebuie să alăture acestei transcendenţe culturale latine o a doua componentă esenţială a culturii europene, care este cosmopolitismul. La fel de bine în formele lui vechi, cât şi în cele moderne, fără a mai vorbi de manifestările lui contemporane,

cosmopolitismul a fost şi este, mai mult decât european, eurocentric. Nici nu ar fi putut fi altminteri, atât timp cât cultura europeană a devenit element constitutiv al culturii mondiale actuale, iar viziunea cosmopolită, forma mentis, o constantă a concepţiei unificatoare a elitelor intelectuale de pretutindeni. De la stoicii Greciei antice la Seneca, de la cosmopolitismul implicit al credinţelor iudeo-creştine la marii umanişti şi artişti ai renaşterii, de la Dante şi Petrarca la Shakespeare şi Cervantes, la Voltaire şi Camões, Corneille şi Racine, de la Copernic, Comenius şi Dimitrie Cantemir, de la Montesquieu, Kant şi Goethe la Eminescu şi la Petőfi, la filosofii ştiinţei şi marii scritorii ai secolului al XX-lea, această concepţie generoasă a acceptării diferenţelor şi a deschiderii către celălalt a traversat şi a articulat mai întâi spiritul european. În faţa tăvălugului aşa-zisei globalizări mediocre care ne ameninţă economic viitorul, suntem aproape obligaţi să readucem în prim-plan redefinirea atitudinii cosmopolite ca forţă modelatoare care, alături de transcendenţa latină, ar trebui să devină liantul de coeziune culturală al Europei unite.

Repet că, pentru mine, este evident momentul actual ca moment de creare a unui front unit contra acelor cercuri fals intelectuale, pentru care cosmopolitismul a devenit forma de opoziţie la transcendenţă. Aparţin acelora, din ce în ce mai numeroşi, care se opun ideii false că, pentru a putea construi liniştiţi alt viitor, trebuie să ne uităm sau, şi mai grav, să ne dispreţuim trecutul, adevărata istorie şi propria identitate. Între anumite limite, încerc să ţin cont de alte sensibilităţi create şi amplificate în timp şi care au, la rândul lor, în spate o istorie deja îndelungată. Dar propun să înţelegem împreună că trebuie să existe o diferenţă enormă între justificata laicitate a instituţiilor politice şi administrative ale statelor şi aberantul efort al acestora de a laiciza naţiunile, de a-i lipsi pe cetăţenii statelor europene de dreptul lor firesc de a-şi păstra intacte istoria şi devenirea. Acelora care au distrus şi insistă să-şi continue acţiunea distructivă contra tolerantei gândiri europene le-aş aduce aminte de ultimul strigăt disperat al muribundului Voltaire: „De ce Dumnezeu, pe care l-am negat tot timpul, nu vine acum să mă salveze şi pe mine?

De ce?!“ Iată cele două componente care pot să ofere sens şi dimensiune acestui proiect. Un proiect a cărui edificare – atentă şi articulată construcţie – o propun următorilor ani, prin mijlocirea obligatorie a multidisciplinarităţii şi a gândirii transdisciplinare.

Va trebui, desigur, la început să provocăm elaborarea unor cercetări fundamentale prin înaltele noastre

Academii, care se vor reflecta, etapă după etapă, în diverse studii aplicate şi editate în toate limbile de mare circulaţie, lucrări care s-ar aduna în ceea ce îmi permit să denumesc, la început, o geopolitică actualizată a latinităţii şi, mai apoi, o nouă geopolitică a Europei. O Europă care fără o identitate culturală asumată nu va putea deveni niciodată un actor strategic sau geopolitic global. Economicul urmează gândul, iată condiţia sine qua non a evoluţiei!

Triada latinitate, identitate culturală, geopolitică este esenţială, niciunul dintre elemente neputând fi eludat. Îmi iau permisiunea de a introduce aici doar un scurt paragraf dedicat politicii româneşti actuale, remarcând că nu poate fi conceput niciun fel de proiect valid de ţară, automat proiect de evoluţie societală, în absenţa interesului primordial acordat factorului de progres obligatoriu, care este valoarea creatorului implicat cercetării fundamentale şi celei aplicate în toate domeniile de activitate umană, în ştiinţă, tehnică sau arte. Preluând la infinit doar reţete sectoriale străine şi perimate, vom rămâne blocaţi ad infinitum.

Pentru că, revenind la proiect şi nu numai, reuşita noastră rezidă în a ne reda şi în a reda şi altora noţiunea vastă de cultură văzută ca reunire a tuturor elementelor acestei creativităţii multiple umane, rolul pe care aceasta l-a jucat în toate fazele de înflorire ale continentului nostru, ca obligatorie dinamică societală. Aceasta este cheia coeziunii şi a securităţii asigurate Europei, şi nu pasagerele soluţii economice care aşază dintru început şi până într-un final previzibil naţiunile pe trepte diferite, nu doar în competiţie, ci în perpetuă contradicţie.

Post-scriptum. Acest proiect dateaza din martie 2017.

Cu alte cuvinte, este anterior cu 14 luni discursului de la Târgu Mureş al comisarului european pentru cultură şi educaţie, din început de iunie 2018, discurs ce, neîntâmplător, susţine contrariul celor ce încerc a impune prin acest proiect al meu. Ideile lui, aberant denumite „progresiste“, sunt stupid de nivelatoare şi, în fond, nu europene, ci globaliste. Să ne întrebăm de ce România a rămas printre puţinele zone încă fertile acestor seminţe, în timp ce marile curente de gândire ale Occidentului recompun spiritualitatea iudeo-creştină a continentului nostru?!

■ Radu Boroianu este regizor de teatru, fost preşedinte al Institutului Cultural Român (2015-2017), fost ambasador în Elveţia (1997-2001).

2018 | Manifest Româneşte | 13

P

ublicarea unui nou număr al revistei Manifest Româneşte aduce un context propice (şi) pentru a reflecta la destinul de ţară al României dintr-o perspectivă mai vastă din punct de vedere politic şi geografic decât cea determinată de propriile hotare. Perioada postrevoluţionară s-a aflat în cea mai mare parte a ei şi continuă să se situeze sub zodia procesului de integrare euro-atlantică, al cărui principal scop, putem afirma fără reţinere, trebuie să fie menţinerea ţării în inima multimilenarei civilizaţii europene (din care, fie spus, derivă şi cea americană), în care şi-a câştigat, cel puţin sub aspect teoretic şi moral, un loc privilegiat, prin însuşi faptul de a fi, vreme de secole, apărătoarea acesteia în faţa expansiunii extrem de agresive, a altor bazine asiatice de civilizaţie foarte cunoscute.

Cei doi piloni ai acestui proces de menţinere (nu de pătrundere) în spaţiul de cultură şi de civilizaţie despre care discutăm sunt reprezentaţi în mod clar de apartenenţa patriei noastre la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN sau NATO), precum şi la unul dintre cele mai complexe proiecte politice şi economice din istoria umanităţii, anume la Uniunea Europeană (UE). Astăzi, ar fi nu doar extrem de dificil, ci profund eronat a încerca să înţelegem situaţia noastră actuală, ca stat, precum şi a proiecta un viitor neacordând atenţia cuvenită fenomenului euro-atlantic, care a ajuns să se manifeste în mai toate dimensiunile vieţii româneşti. Dacă, în ceea ce priveşte NATO, influenţa fenomenului descris se rezumă la planul militar al vieţii de stat, mai precis la dimensiunea defensivă a acestuia, plan mai puţin „palpabil“ pentru majoritatea compatrioţilor, mai îndepărtat de sfera preocupărilor acestora, în privinţa Uniunii, aceasta îşi pune amprenta, fără nicio exagerare, zi de zi asupra celor mai multe dintre perspectivele existenţei oricărui român, ceea ce justifică din plin un interes aparte pentru această entitate atipică, fără echivalent pe scena lumii, care scapă definiţiilor şi clasificărilor clasice ale dreptului internaţional public. Tocmai în considerarea impactului Uniunii asupra fiecărui potenţial cititor, am decis să scriu, din perspectiva celui care îşi doreşte binele ţării şi al naţiunii lui, o invitaţie la cugetare şi la privirea sinceră a unor realităţi dure.

Analiza ce urmează conduce la concluzia deosebit de tristă că Uniunea a pătruns, nu de acum, ci de mulţi ani, pe un drum greşit, care nu poate duce la ceea ce popoarele Europei cu adevărat îşi doresc. Concluzia mea se poate confirma şi în absenţa unor analize din varii perspective tehnice, urmărind pur şi simplu actualitatea şi remarcând impasul generalizat, urmare a nereuşitei armonizări a punctelor de vedere ale statelor membre cu privire la reperele esenţiale ale construcţiei unionale, la drumul pe care ea îl are de urmat şi la succesul pe care are datoria de a-l atinge.

Articolul va căuta să îmi fundamenteze opinia: actuala

14 | Manifest Româneşte | 2018

filosofie, pe baza căreia se extinde calitativ şi cantitativ Uniunea, nu este cea mai fericită; din contră. Bineînţeles, spre a fi coerent, voi încerca în rândurile care urmează să prezint, dintr-o perspectivă foarte personală şi fără să am pretenţia că aş deţine eu adevărul, ci mai mult ca exerciţiu de gândire, care este această filosofie, care sunt defectele ei şi, spre a da o direcţie constructivă întregului demers, care ar fi o bună contraofensivă faţă de aceste neajunsuri. În rezumat, voi încerca să schiţez o soluţie pentru depăşirea blocajului care, începând cu declanşarea Brexitului, ţine în loc şi ameninţă proiectul unional. Înainte de a intra în analiza propriu-zisă, cu respectarea deja enunţatei scheme tripartite, voi face o trecere în revistă a principalelor elemente care definesc realitatea de astăzi a Uniunii, a principalelor evoluţii care au marcat-o în perioada actuală, spre a crea un cadru care să plaseze în context, deci care să uşureze lectura.

Pentru evitarea oricăror erori de interpretare a articolului şi, mai ales, a intenţiilor din spatele lui, ţin să precizez că am convingerea că, printr-o abordare adecvată, Uniunea Europeană poate redeveni o entitate de excepţie pe scena mondială. Sunt ultimul care se opune soluţiei unei Europe unite, puternice, coagulate de o serie de valori multiseculare.

Cred în acea versiune a unităţii europene caracterizată prin diversitate, adică în ideea că Uniunea trebuie să însemne apropiere, solidarizare, iar nicidecum uniformizare artificială.

Uniformizarea într-adevăr poate aduce disciplină, care să genereze performanţă, însă grupurile cu adevărat de elită, fie ele de state sau de persoane, se compun din individualităţi bine definite, libere, dar fidele scopului comun care, prin hotărârea tuturor celor implicaţi, se transformă în ceva mai mult decât un scop sec: se transformă într-un ideal care transcende timpului prezent.

Uniunea astăzi – blocată dinăuntru şi marginalizată din afară?

Uniunea Europeană a zilelor noastre se confruntă cu probleme deosebit de complexe, atât dinăuntru, cât şi din afara ei. Prezumând faptul că al meu cititor este cineva aflat la curent cu actualitățile, voi reduce la esențial.

Pe plan intern, Uniunea pare a se afla într-un punct critic cu Marea Britanie, cu care nu reuşeşte să ajungă la un acord privind relațiile postBrexit. Fenomenul eurosceptic devine tot mai vizibil în Europa Centrală, în Polonia, Cehia şi Ungaria, în zona Mediteranei, în Italia, dar şi în statele scandinave.

Acestor viziuni naționaliste continuă să li se opună cele două motoare economice ale Europei, Germania şi Franța.

Cu privire la planul extern, anul 2018 este marcat de marea tensionare a relațiilor comerciale dintre UE şi Statele Unite.

Astfel, Uniunea este nevoită să creeze noi axe comerciale, îndreptându-se spre puterile marcante ale Orientului, anume China şi Japonja, dar neexcluzând nici o apropiere deja vizibilă de Federația Rusă. Ruptura dintre Uniune şi Turcia este o realitate, probabilitatea ca aceasta din urmă să mai accepte să adere la cea dintâi tinzând către un minim istoric. Influența UE în Peninsula Balcanică reuşeşte să supraviețuiască, în special în Albania, Muntenegru şi în recent redenumita

Macedonie de Nord. România pendulează între ignorarea provocărilor unor anumite personaje din sfera instituțiilor europene şi pregătirea preluării Preşedinției Consiliului Uniunii din 2019.

Astfel, sintetizând, putem observa o organizaţie internaţională care se confruntă cu obstacole serioase atât interne, cât externe, o Uniune care are de înfruntat şi blocaje care nu îi permit surmontarea acestor obstacole. Devine, aşadar, destul de clar faptul că Uniunea este victima propriilor erori de principiu, erori ale căror consecinţe sunt greu de anticipat, dar nu imposibil. Voi încerca să arăt care este actuala filosofie a integrării europene, strict în conformitate cu modul meu de a privi situaţia, unde sunt hibele acesteia şi, eventual, cum s-ar putea ele îndrepta.

Un mecanism unional bazat pe o nouă ecuaţie a conceptului de suveranitate naţională

Pentru a ne putea pune problema găsirii unor soluţii pentru depăşirea evidentului mare impas în care Uniunea se găseşte, trebuie să începem prin a înţelege care este mecanismul în baza căruia această entitate geopolitică funcţionează în prezent. Aceasta cu atât mai mult, cu cât această organizaţie internaţională este una atipică, fără un echivalent clar în istorie sau în contemporaneitate. Explicarea mecanismului necesită folosirea unor noţiuni de aşa-zis drept al Uniunii Europene, de drept internaţional şi de ştiinţe politice, însă ţinând cont de limitele de spaţiu inerente unui articol, precum şi de faptul că revista nu are un specific tehnic, voi sintetiza şi voi simplifica în măsura necesarului.

Astfel, deşi Uniunea Europeană scapă unei definiţii exacte, ea este totuşi considerată a fi o organizaţie internaţională interguvernamentală atipică, mai mult, o organizaţie internaţională de integrare, spre deosebire de majoritatea organizaţiilor internaţionale, care sunt de cooperare. Diferenţa fundamentală între aceste două categorii constă în posibilitatea statelor membre de a formula rezerve la actele de drept internaţional adoptate în cadrul organizaţiei, existentă în privinţa organizaţiilor de cooperare, iar nu şi în a celor de integrare. Concluzia, simplificând, este că Uniunea poate impune elemente de hard law statelor membre, obligatorii, chiar dincolo de voinţa de moment a statului-destinatar.

Explicaţia este relativ simplă şi se găseşte în istoria secolului trecut. Astfel, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, practic Uniunea de astăzi în fază embrionară, avea ca scop punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel, materiile prime ale războiului, în acea epocă, ale marelui înfrânt al celor două războaie mondiale, Germania, cu cele a încă cinci state, spre a se exercita o gestiune comună asupra acestora şi a se descuraja pe cale de consecinţă premisele unei noi înarmări, care să conducă la un nou război pe continent.

Spre a se evita abaterile arbitrare de la mecanismul de control comun al acestor resurse, a trebuit să fie aleasă varianta organizaţiei de integrare, care permite o mult mai puternică impunere a voinţei cadrului organizat rezultat. Această linie de gândire, care a direcţionat organizaţia devenită în timp Uniunea Europeană, s-a perpetuat pe parcursul deceniilor.

2018 | Manifest Româneşte | 15

Fundamentul puterii organizaţiei de a se impune dincolo de viziunile statului membru este transferarea unor atribute ale suveranităţii acestuia din urmă către cea dintâi, suveranitate înţeleasă aici în sensul de putere a statului de a-şi conduce aşa cum consideră propriile afaceri, fie interne, fie externe. Practic, spre a depăşi voinţa de moment a unui anumit stat, Uniunea invocă un fel de devălmăşie a ei şi a statului respectiv asupra suveranităţii, deoarece, în definitiv, Uniunea este sau, cel puţin, ar fi fost oportun să fie rezultatul punerii în comun a unor elemente de suveranitate în jurul unor valori comune spaţiului de civilizaţie europeană, precum pacea, democraţia, libertatea economică, libertatea de mişcare, statul de drept, drepturile omului, solidaritatea etc. Două aspecte sunt de subliniat. În primul rând, transferarea unor atribute de suveranitate este, forţând termenii, asimilabilă unui act de dispoziţie asupra acesteia. În al doilea rând, însă la fel de important, este de menţionat natura de transfer, de punere în comun, iar nu de cedare definitivă, pentru că, aşa cum observăm în recentul caz britanic, actul înaintării de suveranitate către organizaţie nu este ireversibil, rechemarea ei fiind posibilă prin părăsirea Uniunii, act aflat la rândul lui la propria latitudine a fiecărui stat.

un cadru de norme comune, obligatorii pentru acestea, care se aplică în mod egal pentru fiecare, norme care acoperă nu numai un areal extrem de vast de domenii cruciale ale vieţii de stat, ci, poate mai important, un areal aflat într-o continuă şi foarte accelerată expansiune, ceea ce, inevitabil, implică şi o reducere tot mai evidentă a posibilităţilor statelor de a-şi rezolva, conform propriei voinţe, chestiunile curente şi nu numai. Spre a ne forma o imagine a arealului prezentat, este suficient să realizăm că aproximativ trei pătrimi dintre produsele normative ale statelor membre reprezintă simple transpuneri în dreptul intern a normelor europene de indirectă aplicare, transpuneri realizate prin instrumentele şi prin procedurile tipice sistemului constituţional al fiecărui stat.

Uniunea este atipică tocmai datorită sau, după cum priviţi, din cauza dimensiunilor pe care ordinea ei juridică le-a atins, dimensiuni care, în fapt şi lucid privind, dar niciodată oficial recunoscut, fac din Uniune o creaţie cvasistatală.

Suveranitatea este transferată în parte, în privinţa anumitor atribuţii tradiţionale ale statului, dar şi în grade diferite, raportat la cazul fiecărei atribuţii particulare, dovadă a faptului că principiul indivizibilităţii suveranităţii de stat pare să fi fost depăşit de evoluţia evenimentelor. Aşa se explică faptul că Uniunea operează cu un concept al sistemelor de competenţe, compus din atribuţii etatice transferate total Uniunii, atribuţii partajate, care rămân de competenţa statului doar în absenţa unei voinţe a Uniunii, precum şi, din ce în ce mai puţine, atribuţii rămase în competenţa exclusivă a statelor, cu privire la care Uniunea are o atitudine foarte generală de îndrumare. Sistemul are o geometrie variabilă, fiind confirmată în timp tendinţa restrângerii sferei de competenţe (atribuţii) strict etatice. Spre a putea duce la îndeplinire sarcinile rezultând din acest sistem al competenţelor, Uniunea dispune de un cadru juridic material, procedural şi instituţional propriu, cadru juridic a cărui prezentare excede substanţial scopul acestui articol, dar pe care invit cititorii să îl cunoască, prin studierea tratatelor şi a literaturii de specialitate. Cadrul juridic aduce o nouă ordine de drept, una fără echivalent altundeva pe Glob, parafrazând aproximativ Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ordine caracterizată printr-o vastă pluralitate de norme juridice care iau forme tipice acesteia, dintre care, fireşte, pe lângă dreptul primar, adică tratatele care stau la baza organizaţiei, două sunt cele mai semnificative şi mai frecvente, anume regulamentul european şi directiva, ambele fiind imperative pentru statele din Uniune.

După cum am demonstrat, Uniunea contemporană încearcă să uniformizeze practicile statelor europene în cât mai multe sectoare de activitate, ceea ce, implicit, atrage estomparea diferenţelor dintre practicile legislative şi administrative ale acestor state. Unitatea în diversitate riscă să devină un soi de butadă, Uniunea manifestând tot mai vizibil ostilitate faţă de diversitatea politicilor publice şi de tradiţiile juridico-administrative, în fond elemente de identitate ale statelor membre.

Astfel, proiectul european se dovedeşte a fi un produs al tezei neofuncţionaliste a relaţiilor internaţionale, conform căreia statele trebuie să îşi cedeze atribuţiile către entităţi suprastatale. Astfel, statele vor deveni, în limbajul doctrinei, postmoderne, lucru care va scădea rolul lor în viaţa oamenilor din care naţiunile reprezentate de ele se compun.

Pe cale de consecinţă şi ca o încheiere a secţiunii, se poate deduce că Uniunea Europeană aduce statelor care o compun

16 | Manifest Româneşte | 2018

Dimensiunea şi ritmul uniformizării unionale şi dinamica tendinţelor conservatoare ale statelor

Astfel, o privire superficială ar duce la concluzia că această uniformizare nu poate fi decât de bun augur: apropie statele şi reduce diferenţele dintre acestea, cu predilecţie pe cele de dezvoltare economică şi socială. Un asemenea analist, probabil de bună-credinţă, dar nepermis de lipsit de profunzime când vine vorba de disecarea unei probleme atât de complexe şi de subtile precum integrarea europeană, ar rezuma analiza la o rudimentară aplicare a principiului vaselor comunicante, considerând că, odată barierele dintre state dispărând, ca urmare a integrării/ uniformizării, nivelele lor sociale şi economice se vor echilibra, până la o eventuală egalare.

Uniunea a înlăturat bariere precum frontierele, vizele, măsurile protecţioniste, care frânau schimbul de mărfuri şi chiar de idei în Europa. Totuşi, astăzi, după trecerea unui interval de timp considerabil de la numeroasele aderări din 2004 şi din 2007, făcând aici abstracţie de aderarea Croaţiei, semnele acestei echilibrări se întrezăresc foarte timid, ele fiind aproape inexistente, în ciuda progreselor înregistrate în ultimii ani de statele mai recent aderate. Un argument pertinent ar fi insuficienţa timpului petrecut de acestea în cadrul Uniunii. Alt argument, în sens contrar, ar fi chiar temeiul de fapt conform căruia oricare stat puternic dezvoltat tinde la menţinea status quo-ului faţă de statele mai slab dezvoltate decât el, adică la menţinerea avansului, indiferent de momentul istoric şi de peisajul geopolitic. De neglijat nu este nici realitatea tristă că în aceste state mai recent sosite în sânul Uniunii persistă, fără excepţie, o serie de fenomene periculoase şi de cutume administrative retrograde, de natură a încetini considerabil

dezvoltarea acestora, care necesită o accelerare indiscutabilă.

Dincolo de aceste teze pertinente şi nelipsite de adevăr, observăm, în contrabalansare, supravieţuirea sau crearea unor tensiuni deosebite între statele membre sau între diverse state şi Uniune în sine. Însumând o apropiere inexistentă a nivelurilor de dezvoltare a statelor comunitare cu apariţia şi escaladarea în ritmuri accelerate a unor neînţelegeri provocatoare de grave blocaje, putem conchide că modelul unional-european actual, bazat pe o accelerată, mult cuprinzătoare uniformizare economico-juridică mai degrabă conduce către tensionarea situaţiei de pe continentul nostru decât la înflorirea fiecărui stat membru, acest model fiind fără îndoială nociv. În sfârşit, se pune îndreptăţit problema reală a identificării erorilor şi a lacunelor acestei ideologii unionale de integrare. Din punctul meu de vedere, deplin asumat, două sunt viciile acesteia, anume tendinţa exagerată de uniformizare a vieţii publice a statelor, lato sensu, precum şi viteza prea mare cu care Uniunea a evoluat şi evoluează sub aspect politic şi juridic spre concepţii, ordini, proceduri instituţionale mai degrabă de tip federativ.

Privind prima problemă, ideologia eurointegratoare pare să fi plecat de la premisa – utopică – a impunerii, graduale şi întinse în timp, a unui unic model de administrare a celor mai importante afaceri din viaţa unui stat. S-a dorit copierea modelului american, în care cele mai relevante chestiuni publice îşi găsesc aceeaşi modalitate de a fi gestionate în toate cele 50 de state federate. Pare, cu toate acestea, să fi fost omis însuşi specificul paradigmei în care filosofia a urmat să fie aplicată, anume insurmontabila diversitate de modele culturale, istorice, confesionale, lingvistice, filosofice şi etice care alcătuieşte, de fapt, Europa. Dincolo de fundamentele comune ale marii civilizaţii europene, anume Creştinismul, filosofia clasică greacă şi dreptul roman, persistă deja de mii de ani diferenţe fundamentale între statele şi popoarele europene, de formă de abordare a problemelor, de fond, de detaliu sau de suprafaţă, anumite mari diferenţe. Europa nu are, în sens propriu, o limbă comună, o istorie absolut comună, o pondere semnificativă a tradiţiilor comune în rândul cutumelor, poate chiar, la nivelul actual al evoluţiei acestui spaţiu geografic, o cultură a apartenenţei comune, spre deosebire de Statele Unite sau de alte state federale. Or, acolo unde diferenţele se menţin considerabile, unde nu s-a atins în mod natural un anumit prag al apropierii şi al sincronizării tuturor actorilor implicaţi, reacţia în faţa unei prea pronunţate uniformizării va

avea şi o pronunţată dimensiune de respingere. Această respingere, de natură să compromită iremediabil un proiect comun de asemenea amploare, se va resimţi iniţial la nivelul societăţii, atât în direcţia elitelor ei, cât şi a marilor mase, ceea ce, ca o consecinţă firească şi absolut predictibilă, va transfera asemenea tensiuni şi decidenţilor politici şi tehnicienilor statelor, întrucât statele în cauză sunt democratice, lucru care înseamnă că a lor conducere trebuie să reflecte viziunile existente la un moment dat în cadrul colectivităţii deservite de ea. Poate că publicul larg nu distinge între concepte precum uniformizare juridică, politică sau socio-culturală, însă acest aspect devine chiar mai puţin relevant, dat fiind că este suficient ca publicul să resimtă că i se impune ceva artificial, cu nesocotirea unor particularităţi de tradiţie de care el este profund ataşat, spre a manifesta, fie şi cu întârziere, o reacţie fermă de respingere.

Deloc întâmplător că britanicii, probabil „europenii cei mai diferiţi de ceilalţi europeni“, dar şi cei mai conservatori, au fost primii care au contestat vehement, dar democratic, printr-un gest extrem, actualul model.

Poate că nu întâmplător divergenţele de opinie dintre state pornesc, în majoritate, de la anumite încercări de armonizare a unor politici publice, după cum aceste diferenţe justifică la rândul lor eşecul sau semieşecul unor mari planuri ale agendei unionale, precum integrarea imigranţilor în cadrul ţărilor Uniunii. Este inutil să mai detaliem diferenţele foarte mari de dezvoltare în planurile economic, al protecţiei sociale şi al infrastructurii, nu doar dintre statele membre, ci şi dintre regiunile geografice de pe continent, acestea fiind arhicunoscute. Existenţa lor nu vine decât în favoarea tezei aici prezentate. Desigur, nimeni nu poate să conteste necesitatea unor repere comune, fie ele şi devenite la un moment dat obligatorii, într-o lume supusă globalizării, însă acest raţionament nu are nicio legătură cu practica europeană forţată de astăzi, care vrea să unifice până şi chestiunile de platitudine ale vieţii cotidiene, precum ambalarea produselor alimentare sau ţinerea evidenţelor efectivelor de bovine, ca două exemple concrete. Revenind la înţelepciunea populară, am observa faptul că arhitecţii politici şi tehnici contemporani ai noii Europe par să nu fi vrut să ţină prea mult cont de adagiul roman est modus in rebus, uitând că şi unificarea (mai degrabă uniformizarea) de politici şi de practici se face cu o anumită măsură şi cu un anume tact, cu atât mai mult într-un continent recunoscut în lume pentru orgoliul tradiţional al popoarelor care îl locuiesc. Marile probleme ale statelor europene nefiind întru totul comune, aşa cum nici posibilităţile de soluţionare ale acestora nu sunt de multe ori nici măcar la un nivel comparabil, ar fi fost optim,

2018 | Manifest Româneşte | 17

consider, să se fi ajuns la concluzia, din timp, că nu trebuie exagerat cu elaborarea de modele unice şi că optimă ar fi menţinerea unei mult mai mari libertăţi de alegere a căilor de urmat, în favoarea statelor. Precum în medicină, nici măcar pentru aceeaşi boală nu se poate prescrie tuturor acelaşi tratament. Căci, la urma urmelor, şi măsurile politice, economice, legislative sunt asimilabile unor leacuri necesare unor disfuncţii de tip social, unor patologii sociale existente la un moment dat. Chestiunea devine şi mai delicată ştiind deja că însuşi specificul Uniunii face imposibilă, în majoritatea cazurilor, respingerea unei măsuri de către acel stat sau de către acele state membre care nu o consideră benefică, fie în general, fie lor sau altora, în particular.

A doua problemă este un revers al celei dintâi. Câtă vreme amploarea uniformizării analizate depăşeşte viteza de apropiere, de armonizare a statelor Uniunii europene, inevitabil se ajunge la dezechilibre, la dereglări ale orânduirilor sociale. Fenomenul, exact ca în primul caz descris, este tot psihologic şi, în egală măsură, sociologic, demonstrat fiind de mult timp că reacţia individului şi a societăţii la schimbare este iniţial de respingere, mai ales când cuvântul lui nu este decisiv în faţa ei, imperios fiind un timp, adesea îndelungat, de adaptare. Cu atât mai mult, naţiunile se adaptează mai lent decât individul. Iar câteva decenii, în care fenomenul european a evoluat cu rapiditate, sunt scurte în raport cu viaţa marilor colectivităţi umane, teritoriale şi politice. În mai puţin de un secol, s-a ajuns de la o organizaţie de nişă la o entitate, aşa cum am mai precizat, aproape statală, la un fel de confederaţie. Astfel, unele măsuri în esenţa lor constructive au produs reacţii vehemente de respingere, mai ales din partea statelor mai conservatoare, mai apropiate de tradiţie, din cauza grabei cu care s-a impus implementarea lor.

Probabil că timpul suficient, în sensul timpului naţiunilor, iar nu al individualităţilor care le compun, ar fi dat cu totul altă percepţie colectivă asupra unor asemenea măsuri. Nu mai puţin adevărat este faptul că spiritul acesta pe care l-am denumit consevator are o dinamică diferită de la un stat la altul, în funcţie de o multitudine de factori, aspect remarcat în măsura privirii celor două mari tendinţe din sânul Uniunii şi a promotorilor ambelor, detalii despre care deja s-a amintit.

Pentru a extrage esenţialul, susţin că sursa principală a impasului cu care astăzi se confruntă Uniunea Europeană este reprezentată de amploarea şi de rapiditatea procesului de uniformizare politico-legislativă, generat şi instrumentat de Uniune, proces care depăşeşte mecanismele interne, intime, profunde, de adaptare la nou a majorităţii statelor Uniunii. Cu alte cuvinte, s-a format un dezechilibru între nevoia de inovaţie şi de apropiere, pe de-o parte, respectiv spiritul naţional conservator, pe de altă parte.

O soluţie izvorând din moderaţie?

Problema fiind conştientizată, se impune propunerea unei soluţii de natură să o înlăture sau, cel puţin, să îi reducă dimensiunile. Mobilizarea resurselor intelectuale ale tuturor celor care au un interes în salvgardarea şi în perfecţionarea marii construcţii unionale vine nu doar ca o conduită direct

18 | Manifest Româneşte | 2018

profitabilă acestora, ci ca o veritabilă obligaţie civică, având în vedere faptul că Uniunea este, la urma urmelor, un club al democraţiilor, iar într-o democraţie implicarea în bunul mers al cetăţii revine, sub formă de drept, dar şi de îndatorire, fiecăruia.

Din punctul meu de vedere, formula generală a soluţiei este în esenţa ei relativ simplă. Categoric, excede prezentului cadru o prezentare de detaliu a tuturor implicaţiilor rezonabil anticipabile, fapt pentru care voi expune ideea principală, cu lăsarea în seama altei ocazii sau a altor persoane discutarea diverselor consecinţe punctuale.

Consider că rezolvarea trebuie să plece de la o privire în trecut, înspre rădăcinile construcţiei unionale, de la deja clişeica înţelepciune a înaintaşilor. Cei ce au pus bazele proiectului comunitar, acum aproape şapte decenii, au intuit modul corect în care proiectul urma să crească în decursul timpului, în mod echilibrat, armonios, aş spune chiar natural.

Părinţii politici ai Europei pe care o avem astăzi au spus de la bun început că, ideal, Europa unită nu se va dezvolta după un plan, după un scenariu (în sensul de planificare a unor birocraţi), ci progresiv, pe măsură ce solidaritatea dintre popoare va deveni tot mai puternică, ceea ce înseamnă că un cadru politic şi de drept ar fi doar o urmare firească a acestei solidarităţi crescânde, iar nu un predecesor al ei. Practic, aceşti oameni de stat au înţeles firea umană mult mai clar decât cei care le-au succedat, după cum la fel au înţeles istoria şi antropologia. Ei au înţeles că o apropiere excepţională între naţiunile europene, istoric gândind, adesea ostile una alteia, necesită mult timp, răbdare, calcule realiste, nu utopice. De asemenea, ea trebuie să fie consecinţa unui reflex condiţionat format de-a lungul generaţiilor, gradul, un reflex de solidaritate, neputând veni ca un dat, ca o nouă realitate impusă dinspre un cadru politic abstract, depersonalizat şi foarte rece. Ştiau că toată această nouă ordine continentală trebuie să fie mai întâi o stare de spirit, o chestiune de conştiinţă, evoluţia ei sănătoasă putând fi doar una direct proporţională cu gradul de percepere a necesităţii acestei evoluţii de către europeni.

Din acest principiu rezonabil ar trebui să rezulte şi soluţia concretă a impasului sau al impasurilor pe care Uniunea le are de depăşit astăzi. Calea de urmat o reprezintă moderaţia, adică temperarea apetenţei de a reglementa. Astfel, ideal ar fi ca legiuitorul unional să renunţe la tendinţa, devenită aproape obsesie, de a-şi impune voinţa în faţa statelor în aproape toate domeniile de mare sau chiar de o mai redusă relevanţă. Ideal ar fi ca acest legiuitor supranaţional să intervină doar acolo unde există un consens european, atâta vreme cât domeniul de reglementat nu este unul care să aparţină competenţelor lui exclusive. Altfel spus, legiuitorul ar trebui să acorde prioritate fiecărui stat în privinţa domeniilor asupra cărora şi el, dar şi legiuitorul naţional are competenţă, intervenind doar la cererea concordată a legiuitorilor naţionali, în cazul în care un consens european s-a format în privinţa afacerii publice respective, semn că statele doresc o rezolvare comună pentru o problemă percepută de ele ca fiindu-le tot comună. Astăzi, regula în privinţa acestei tipologii de competenţe se derulează în sensul invers celui propus în rândurile anterioare. Statul intervine doar acolo unde Uniunea a ales să nu intervină sau

dacă ea, deşi a intervenit la un moment dat, a ales să nu mai coordoneze derularea afacerii publice respective, ori, excepţional, la chemarea Uniunii, adresată statului. De menţionat, pentru înţelegerea acestei alternative, este că aceste competenţe partajate între Uniune şi state astăzi, în practică, au devenit regula în materia sistemului de competenţe. În aceeaşi ordine de idei, decizia politică ar trebui să fie în direcţia netrecerii unor noi atribuţii în cadrul competenţelor exclusive ale Uniunii, în absenţa strictei necesităţi sau a dorinţei sincere a tuturor statelor membre, dorinţă care să fie altceva decât un simplu compromis din partea unor state, obţinut prin mijloace diplomatice, compromis care să nu reflecte o voinţă pe deplin sinceră, ci doar un acord de conjunctură. La fel, birocraţii de la Bruxelles, de la Luxemburg şi de la Strasburg trebuie să accepte că acele competenţe rămase în sfera exclusivă a statelor nu au rămas acolo cu un titlu pur simbolic, ci că sunt, la urma urmelor, chiar domenii rezervate, care nu se cuvine a fi acaparate prin tot felul de artificii birocratice din arsenalul dreptului unional şi al tehnicilor de elaborare de politici publice. Prin această temperare, se vor stopa atât inflaţia euronormativă, cât şi tendinţele considerate deja ca fiind tot mai deranjante de acaparare a libertăţii de acţiune a statelor, manifestate de instituţiile europene. Ea va acţiona în sens invers faţă de mecanismele actuale, care au condus la tensiuni, la dezacorduri manifeste, la reacţii de respingere, ce au condus inevitabil la euroscepticism atât în rândul cetăţenilor de rând, cât şi al oamenilor politici.

O perioadă de respiro, de domolire, care ar putea să se întindă chiar pe parcursul mai multor ani, este necesară acum pentru stingerea unor discuţii devenite foarte aprinse, care, la ora de faţă, pot oricând degenera în fracturi, punând în pericol până şi lucrurile bune care s-au construit deja. Ulterior, în funcţie de ceea ce viitorul va aduce, se vor putea regândi anumite strategii de aprofundare în direcţia integrării europene.

La fel, optim ar fi ca legiuitorul unional să ţină cont de particularităţile anumitor state. De pildă, o normă europeană poate fi benefică unei economii dezvoltate, precum Germania, însă nocivă uneia emergente, precum Bulgaria. Exemplele nu se limitează la sfera unor măsuri preponderent economice.

Astfel, în situaţia în care o anumită măsură produce efecte de sens opus în rândul statelor din Uniune, fiind anticipată ca nefezabilă sau contraproductivă pentru unele dintre ele, Uniunea ar trebui fie să o adapteze, atât cât este posibilă îndreptarea ei, fie să renunţe la ea. Statele care ar fi avantajate de acea măsură nu ar fi cu totul defavorizate prin neproliferarea ei, dat fiind că există un instrument juridic, numit cooperarea întărită, aplicabil în condiţii într-adevăr destul de stricte, prin care se pot elabora măsuri aplicabile doar unui anumit grup de state ale Uniunii. Un exemplu de

cooperare concentrată, dar şi mai restrânsă, este zona euro.

Doar statele care au considerat că adoptarea monedei unice le este favorabilă şi care îndeplineau anumite condiţii, astfel încât să nu pună în pericol interesele celorlalte state din acest grup, au devenit parte a acestui grup monetar unic. Ceea ce insist să subliniez este că instrumentul cooperării întărite ar trebui folosit mult mai des, eventual după o simplificare a condiţiilor de activare a acestui instrument, realizată prin modificarea tratatelor Uniunii.

Bineînţeles, astfel se vor forma grupuri relativ constante de state, state cu niveluri de dezvoltare apropiate, grupuri care vor folosi reformata cooperare întărită, ceea ce se va traduce printr-o Uniune a mai multor viteze, variantă deja luată în discuţie din ce în ce mai serios prin cancelariile europene. Totuşi, o Uniune a mai multor viteze nu este un scenariu periculos, al dezmembrării, ci, trebuie să recunoaştem, o incontestabilă realitate. Modul de organizare a Uniunii trebuie să reflecte realitatea, caracterizată prin diferenţe mari de dezvoltare între multe din cele încă 28 de state, iar nu un scenariu utopic, vorbind despre 28 de state croite după un unic etalon, ajunse egale atât pe orizontală, cât şi pe verticală. De fapt, este cel mai realist scenariu şi, probabil, cel mai adecvat situaţiei de pe continent în această etapă de evoluţie istorică. În privinţa României, consider că ea nu ar trebui, în cazul în care scenariul se va concretiza, să aspire să facă parte dintr-un bloc de care în mod natural ea nu aparţine, ca urmare a supraevaluării propriilor puteri, bloc ale cărui exigenţe, mai ales de ordin economic şi de securitate socială, să îi fie nerezonabile, ci din acel bloc al statelor aflate în situaţii asemănătoare cu situaţia ei, mai palpabil, din state aflate în proximitatea ei geografică, trecute şi ele prin crunta experienţă a apartenenţei la blocul comunist şi prin poate şi mai cruda experienţă a tranziţiei la un sistem politic democratic şi la o economie de piaţă.

Aplicarea acestor soluţii de principiu, expuse la modul foarte general, ar necesita atât modificări de viziune, cât şi eventuale modificări ale tratatelor constitutive. Reorientarea propusă admit că ar putea să nu fie facilă, s-ar putea materializa doar cu eforturi susţinute şi concordate şi ar putea stârni noi nemulţumiri, cei devotaţi proiectului unional fiind dezamăgiţi. Totuşi, spre a face din nou o analogie cu medicina, administrarea unui tratament, oricât de neplăcut ar fi acest paleativ, este preferabilă acutizării maladiei, chiar dacă reacţii adverse vor fi cu neputinţă de evitat. Rămâne de văzut în ce măsura cei cu reală putere de decizie vor ajunge la aceeaşi concluzie, în cazul în care vor ajunge la ea vreodată.

Nu putem exclude nici găsirea unor soluţii diferite, care să prezinte un grad mai mare de eficienţă. În definitiv, destinul Uniunii Europene va fi rod, înainte de orice altceva, al unor decizii politice, ea însăşi fiind în esenţa ei un proiect politic

2018 | Manifest Româneşte | 19

care depăşeşte graniţe naţionale, derulat pe parcursul mai multor generaţii.

Poate că este prematur să schiţăm vreun deznodământ.

Timp va mai trebui să treacă, lucruri vor mai trebui să se discearnă, decizii vor trebui să fie nu doar luate, ci asumate în faţa sutelor de milioane de cetăţeni ai Uniunii. Momentan, situaţia pare să stagneze, în vreme ce criza se adânceşte categoric. Momentan, cu regret, trebuie să recunoaştem că incertitudinea continuă să planeze asupra destinului comun şi european al celor 28 de state.

Desigur, toate acestea se pot discuta doar pornind de la premisa optimistă că încă se mai găsesc resorturile şi rezervele de energie necesare traversării cu succes a cumpenei care astăzi încearcă Uniunea. Departe de a aluneca în pesimism, rămâne să aşteptăm ca istoria să îşi dezvăluie cursul, fără a ne considera pe noi înşine doar simpli şi reci spectatori ai evenimentelor cu care suntem contemporani şi care vor afecta atât existenţa noastră în această ţară, pe acest continent, cât şi, incontestabil, pe cea a urmaşilor noştri.

În loc de încheiere

Situaţia cu care noi ne confruntăm, dat fiind că şi România este parte a Uniunii, în egală măsură cu toate celelalte – încă – 27 de state, nu trebuie să ne descurajeze, ci, din contră, trebuie să ne invite pe fiecare dintre noi să ne documentăm cât mai serios în privinţa problematicii integrării europene, din cât mai multe unghiuri de abordare. Adevăratul pericol este plafonarea în aparenta zonă de confort cu care liderii europeni actuali par să se fi acomodat, o zonă amăgitoare şi în care, pe un termen îndelungat, consider eu, nu se poate nici măcar supravieţui, deci cu atât mai puţin trăi în armonie, demn, puternic şi optimist.

Ceea ce insist să transmit este că Uniunea Europeană se află în viaţa fiecăruia dintre noi, până şi în a celor care se declară neinteresaţi de subiect, afectându-ne în aproape orice privinţă. Nu este şi nu trebuie să devină un turn de fildeş, apărat de nişte funcţionari pe care nu îi vom cunoaşte niciodată, înconjurat de munţi de acte normative, scrise într-un limbaj neinteligibil. Să fim, în consecinţă, real preocupaţi nu doar de viitorul României în Uniune, ci de însuşi viitorul Uniunii Europene, care, oricum va fi, se va repercuta asupra destinului fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puţin, de la caz la caz, sub o formă sau alta.

Nu în ultimul rând, cu ocazia gloriosului Centenar, doresc neapărat să transmit tuturor cititorilor cele mai calde urări de bine, de sănătate şi de putere de muncă, alături de încurajarea de a continua să citească această publicaţie românească.

■ Mihnea-Tudor Orjan este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al IV-lea.

D

reptul, ideea de justiție în sensul vast al termenului, joacă un rol esențial în societate. Fără a avea un corp de norme juridice performant, bine pus la punct, dar și un sistem intuitiv de punere în aplicare a normelor juridice, întreaga ordine juridică și socială este grav afectată. Dreptul este arta binelui și a echității (jus est ars boni et aequi). O să pornim de la această idee.

Arta dreptului

În primul rând, justiția reprezintă o artă. Ca în orice alt domeniu, atingerea nivelului de artă nu este deloc facilă. Dreptul zis pozitiv nu reprezintă, în definitiv, decât un set de norme făcute de oameni pentru oameni.

Altfel spus, este un sistem perfectibil, ce invariabil va avea erori, întrucât a greși e omenește și, de asemenea, este un sistem ce nu va putea să acorde soluții clare pentru fiecare situație ce poate apărea în societate.

Dreptul trebuie să aibă un caracter de generalitate, fiind atribuția juristului de a interpreta normele, de a le circumstanția pentru o anumită situație dată, de a le plia pentru o anumită situație de fapt.

Acest demers, deși la prima vedere poate părea extrem de facil, se dovedește a fi exact contrariul. Înțelegerea și aplicarea dreptului strict în litera legii, iar nu în spiritul reglementării, se dovedește a fi periculoasă. Periculoasă pentru juristul însuși, dar și pentru întreaga societate. Punctăm în acest context ideea că între drept și dreptate nu trebuie pus în toate cazurile semnul echivalenței. Scopul principal al normelor de drept este de a asigura cadrul necesar pentru dezideratul înfăptuirii dreptății, fără însă a însemna că aplicarea mecanică a dreptului la situațiile sociale va determina invariabil o soluție dreaptă. Este posibil ca aplicarea dreptului, fără a înțelege realitățile din spatele unei situații date, să ducă uneori chiar la rezultate injuste.

Așadar, dreptul facilitează înfăptuirea justiției, însă în același timp se poate dovedi a fi o armă folosită exact în sens contrar și poate facilita abuzuri și inechități.

Juriștilor le revine dificila misiune de a realiza aplicarea dreptului în sensul în care a fost conceput, pentru a asigura ordinea și liniștea socială. Cei care practică diverse profesii juridice au obligația de a rosti un anumit jurământ la momentul intrării în profesie. De exemplu, în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat se menționează că la momentul înscrierii în barou, avocații au obligația de a rosti, într-un cadru solemn următoarele: „Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării, drepturile și libertățile omului și să exercit profesia de avocat cu cinste și demnitate.“ Acest jurământ impune avocatului nu doar să respecte Constituția și legile, ci să exercite toate atribuțiile ce îi revin cu cinste și demnitate.

Acest ultim aspect impune juristului necesitatea de a trăi frumos, în sensul rafinat al termenului.

Cum anticipam, dreptul nu poate fi dus la nivel de artă doar prin aplicarea abstractă, mecanică, a normelor juridice. Înfăptuirea dreptății, atingerea nivelului de profesionalism spre care trebuie fiecare dintre noi să tindă, presupune o analiză mult mai atentă a normelor și a consecințelor ce pot rezulta din aplicarea dreptului. Oricine poate aplica dreptul, dar nu oricine are aptitudinea de a fi în mod invariabil drept. A fi drept, iar pe cale de consecință logică, a înfăptui în mod corect justiția, nu se poate realiza fără a cunoaște ceea ce este corect și echitabil, precum și reversul acestor concepte. Așadar, se pune accentul pe cunoaștere. Nimeni nu poate da o soluție care să fie considerată justă în mod irefragabil, dacă nu are cunoștință de toate substraturile cazului asupra căruia se pronunță. Desigur, din punct de vedere juridic, în sens restrâns, cunoașterea unui caz se

2018 | Manifest Româneşte | 21

realizează prin administrarea de probe. Totuși, subliniem importanța cunoașterii în sens larg. Ne referim aici la necesitatea unei culturi sociojuridice vaste, bine puse la punct, conturate în timp. Juristul este chemat să contribuie la înfăptuirea actului de justiție socială. Dacă înțelegerea realităților sociale este lacunară, cunoașterea abstractă a dreptului nu va fi benefică, ci va putea fi chiar dăunătoare, periculoasă.

Spre deosebire de domenii mult mai tehnice, precum medicina sau ingineria, dreptul are o importantă latură socială. Din acest motiv, poate părea (și insist asupra acestui termen – poate părea) mai ușor de înțeles și de aplicat de către orice persoană neavizată. Totuși, substraturile domeniului juridic și înțelegerea fenomenului juridic în ansamblu nu doar că nu este atât de facilă pentru omul neavizat, neinițiat în acest domeniu, dar este extrem de dificilă și pentru acea persoană care se poate mândri cu o diplomă de jurist.

Ajungem așadar la o problemă majoră a sistemului juridic și a modului în care dreptul este învățat, transmis generațiilor de viitori juriști. Există tendința regretabilă a studenților la drept de a se plasa singuri pe un piedestal, de a se considera mai buni decât restul societății. Această meteahnă reprezintă prin ea însăși un afront adus ideii de justiție. Cum ar putea cineva să înțeleagă, să interpreteze și să aplice dreptul dacă ab initio îşi statorniceşte ideea că este mai presus de fenomenele sociale ce se întâmplă în jurul lui? Adresându-ne direct către studenți și către tinerii juriști, le punem în vedere că deși studierea dreptului ne conferă vocația de a schimba destine, de a modifica lucrurile în societate, ne conferă în același timp obligația de a face acest lucru în mod just1. Iluzia puterii este o mare problemă a sistemului juridic.

Suntem aici nu pentru a transmite celor din jur că știm noi cum se face¸ ci pentru a tranșa în mod echitabil probleme ale societății. Neîncrederea oamenilor în sistemul juridic a atins – și ne pare rău că trebuie să spunem astfel – cote alarmante. Fiecare profesionist al dreptului trebuie să înțeleagă faptul că prin acțiunile lui creează o percepție pentru cei din jur nu doar legată de propria persoană, ci despre un întreg sistem din care face parte.

22 | Manifest Româneşte | 2018

Desigur, probleme pot fi identificate și de cealaltă parte a catedrei. Profesorii de drept trebuie să înțeleagă importanta sarcină ce le revine. Aceștia trebuie să inspire pe viitorii profesioniști ai dreptului nu doar pentru a învăța legi și concepte juridice. Facultatea trebuie să promoveze cunoașterea în mod pluridisciplinar. Punctăm necesitatea conștientizării de către cadrele didactice că rolul lor este de a inspira studenții către cunoaștere, de a le transmite, din propria experiență, corelația dintre domeniul juridic și cel social, nu doar de a le transmite informații abstracte.

Atingerea idealului de dreptate nu se poate face doar studiind din cărți și citind jurisprudență. Antamăm din nou problema juristului rupt de societate. Pentru o corectă aplicare a dreptului, juristul nu trebuie să cunoască doar normele legale. Mai important decât atât este să cunoască realitățile sociale și să aibă un set puternic de principii și valori pe care să nu le abandoneze niciodată. Numai astfel dreptul, prin intermediul raționamentelor juridice, poate fi aplicat în mod just la situații date, înfăptuind dreptatea la nivel de artă.

Desigur, în teorie, poate părea simplu. Juristul trebuie, pe de-o parte, să cunoască realitățile sociale, iar pe de altă parte, să știe bine legea.

Totuși… substraturile ce există cu privire la aceste două componente sunt extrem de vaste. Cum se poate spune că o persoană, în general, și un jurist, în special, înțelege fenomenele sociale ce se întâmplă în jurul lui? Nu există o formulă standard în acest demers, un unic răspuns corect. Este adevărat, fiecare persoană are dreptul de a se informa, de a încerca să se dezvolte pe sine. Pentru un jurist, considerăm că acest aspect nu este doar un drept, ci mult mai mult decât atât: este o obligație. Desigur, este o obligație în primul rând de ordin moral, dar pornind de la rolul juristului în societate, este absolut esențială.

Doar având o vastă cultură, o persoană poate face în mod corect dificila corelaţie între normele juridice și realitățile sociale. Juristul trebuie să înțeleagă repercusiunile deciziilor sale, să înțeleagă puterea argumentelor și a semnăturii lui, precum și faptul că împărțirea dreptății nu este doar un beneficiu pe care îl are, ci o obligație care apasă puternic pe umerii săi.

Aplecarea asupra cazurilor, atenția la detalii, deși în mod regretabil sunt deseori tratate lacunar, denaturate de esență, având în vedere încărcătura instanțelor de judecată, sunt esențiale pentru o bună înfăptuire a justiției. Profesioniștii dreptului nu trebuie să uite că au un drept esențial: dreptul la întrebare2, vital pentru o bună funcționare a sistemului juridic. Desigur, acest drept la întrebare presupune a ști ce să întrebi, ce să cauți, unde să insiști, a ști când e nevoie de rigoare și când de subtilitate. Aceste aspecte nu pot fi atinse de un jurist care nu are o vastă cultură, o bună înțelegere a fenomenelor sociale și psihologice, chiar în ipoteza în care cunoaște foarte bine normele juridice. A duce dreptul la nivel de artă presupune un pas suplimentar.

Asemenea demers presupune o vastă cultură generală, măiestrie în înțelegere, capacitate de empatie, putere de decizie și, nu în ultimul rând, inteligență emoțională.

Arta binelui și a echității

Fiecare om are propriile convingeri, propriile preconcepții și, trebuie să recunoaștem, prejudecăți.

Aptitudinea omului de a se ridica deasupra propriilor prejudecăți, de a înțelege că propriile convingeri nu sunt uneori în concordanță cu realitatea sau cu tendința socială, este esențială pentru un bun jurist. În drept, generalizările sunt admisibile în anumite cazuri, în ce privește textele juridice, dar nu și cu privire la situațiile de fapt. Fiecare caz trebuie tratat și înțeles în detaliu, pentru că deși cazurile pot avea multe similitudini, distincțiile, deși pot părea minore, se pot dovedi esențiale.

Aptitudinea de a face diferența între realitatea obiectivă și realitatea subiectivă, aceasta din urmă fiind influențată de prejudecăți și preconcepții, este un atribut ce denotă o vastă putere de caracter și o înțelegere a faptului că fiecare dintre noi este doar un om, iar dezideratul de înfăptuire a justiției trebuie să fie impersonal și să tindă spre a fi perfect. Nu spunem că dreptul trebuie să fie dezumanizat, ci chiar contrariul.

Doar înțelegând și asumându-și că raționamentele îi pot fi eronate, un om poate ajunge la o bună aplicare a dreptului. Paradoxul lui Socrate ar putea fi extins și cu privire la aceste aspecte. Știu că nu știu nimic raportat la vastitatea informațiilor ce există în jurul nostru, însă mai mult decât atât, și ceea ce am convingerea că știu trebuie reanalizat și trecut prin filtrul unei rațiuni, pe cât posibil, obiective. Desigur, fiecare dintre noi are tendința de a generaliza ceea ce noi considerăm corect sau greșit, să conchidem că propriile concepte de bine și de rău sunt general valabile3.

2018 | Manifest Româneşte | 23

Posibilitatea de a lăsa orgoliul la o parte și de a înțelege că o corectă aplicare a dreptului este incompatibilă cu generalizările bazate pe subiectivism este un atribut al celor care înțeleg importanța justiției în societate, dar mai mult decât atât, importanța unei aplicări în primul rând echitabile și juste a normelor de drept. Demersul juridic are cu mult mai multe substraturi și nuanțe decât un silogism de bază. În contextul astfel conturat, punctăm necesitatea culturii ca prim pas în dezvoltarea juristului, iar ca o consecință, a dezvoltării societății în ansamblul ei.

Desigur, poate contextul social (în care ceea ce se promovează nu mai este cultura veritabilă și nici conceptul de frumos în sensul subtil al termenului) nu este cel mai favorabil la acest moment, dar nu vrem să tratăm lucrurile într-o cheie pesimistă. Avem dreptul de a ne dezvolta, avem dreptul de a înțelege ce se întâmplă în jurul nostru, de a nu ne complace într-o anumită situație și de a considera că nu există scăpare.

La acest moment, adresăm o serie de întrebări și avem rugămintea către dumneavoastră de a vă răspunde singuri, în intimitatea propriilor gânduri, în mod sincer.

Când ați citit ultima oară o poezie care să vă tulbure?

Când ați văzut o piesă de teatru care să vă facă să uitați de trecerea timpului și să vă insufle un zâmbet inconștient, făcându-vă să uitați de probleme? Când ați simțit ultima oară un sentiment de recunoștință sinceră pentru cei care s-au jertfit pentru ca țara să ajungă unde este astăzi? Când ați privit o operă arhitecturală și ați rămas impresionați de măiestria acesteia? Sunt sigur că mulți puteți identifica aceste momente nu foarte departe în timp. Dar dacă și mai mulți membrii ai societății ar rezona cu aceste idei, considerăm că demersul nostru ar fi realizat.

Se spune că eleganța este o formă de respect. Nu contestăm această idee, ci dorim doar să o nuanțăm. Ce înțelegem prin eleganță? Conceptul trebuie înțeles în sensul larg al termenului. Eleganța nu se rezumă doar la vestimentație. Eleganța în limbaj, în comportament şi, nu în ultimul rând, în gânduri ar trebui să reprezinte un deziderat pentru fiecare dintre noi. Iar această finalitate nu se poate masca, nu poate fi jucată ca un rol. Eleganța unei societăți este compusă din eleganța fiecărui individ ce face parte din aceasta. Și pentru a fi eleganți, pentru a vă păstra eleganța și pentru a insufla eleganță și celor din jurul vostru: citiți, informați-vă, înălţaţi-vă individual! Trăiți frumos!

■ Radu Togan este auditor de justiţie şi preparator doctorand în materia dreptului civil la Facultatea de Drept (Universitatea din Bucureşti).

24 | Manifest Româneşte | 2018



 Note

1 – Principiile lui Ulpian: Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere. – „Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său.“

2 – Din toate drepturile lumii Pe unul singur nu-l cedez, E strategia mea intimă Şi este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine Toate statuile călări, E dreptul meu la îndoială Şi de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet, Deşi l-a folosit de-ajuns, Cred în puterea întrebării Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viaţă, Cu ea termin, cu ea încep, Eu, simplu cetăţean al lumii, Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânşi în faţa morţii La fel copiii mi-i cultiv, Ca neamul omenesc de-a pururi Să fie interogativ.

(Dreptul la întrebare – Adrian Păunescu)

3 – „Vanitatea noastră ar dori ca, din tot ceea ce facem, tocmai lucrul care ne reușește cel mai bine sa fie considerat cel mai greu de realizat.“ (Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine și rău)



j

I

n toamna anului 1964, l-am cunoscut pe Ovidiu Iuliu Moldovan-Grebenișan. Mai târziu, a rămas doar cu numele după care-l știm cu toții.

Intraserăm la Institutul de Teatru și Film, din Schitu Măgureanu, de lângă Teatrul L. S. Bulandra. Ne-am împrietenit, brusc, după ce ne-am privit, sub imperiul bucuriei, cu acel instinct care descoperă ceva dincolo de îmbrăcăminte, de exterior, dincolo de masca noastră cea de toate zilele. Ovidiu era un tânăr, modest îmbrăcat, cu un trench coat puțin ponosit, cu o privire blândă, curată, deschisă. Vedeam, simţeam omul, dincolo de acele aspirații studențești care ne fac atât de încrezători.

Cine-l iubea, îi spunea Bubu. Pentru mine, a fost întotdeauna Ovidiu – Ovidiu Iuliu Moldovan, artist de mare talent, actor de teatru și film, în adevărata accepție a cuvântului, un mare român! Un prieten adevărat! În Institut, te împrieteneai cu aceia care îţi păreau mai talentați dintre colegi. Dar cine putea ști cât de talentați erau acei oameni, acele fete și acei băieți care, cu toții, aveau ceva special, un soi de mister al fiecăruia, cu atât mai greu de descifrat, mai ales la început, când unii, de exemplu, citeau mai rapid, cu o logică bine stăpânită și o cunoaștere organică a sintaxei, alții... mai bâiguitori, mai timizi, mai puțin dornici să impresioneze și, mai degrabă, gata să intre în jocul propus de profesori, de-a improvizația, cu obiecte care se transformă din pix, în țigară, în fluier, în baghetă magică, în armă periculoasă, în piron, în baghetă de dirijat etc. Noi ne tot jucam, fiecare la clasa la care dibacii noștri profesori ne repartizaseră. Profesorii erau niște adevărați maeștri, iar catedrele erau conduse de lectori și asistenți pricepuți. Eram foarte impresionați de acești imenși artiști care ne-au lăsat amintiri extraordinare, datorită felului Domniilor Lor de a ne face să simțim că nu suntem acolo degeaba și, mai ales, că nu trebuie să ne grăbim.

Ovidiu Iuliu fusese repartizat la clasa maestrului Pop Marțian, lector Octavian Cotescu, eu, la clasa maestrului Costache Antoniu, lector Ion Cojar. Întâlnirile noastre, la început, se petreceau în funcție de cursurile la care participam cu toți, din toate clasele. Se încropise deja o admirație, o stare de confort între câțiva dintre noi, o apreciere mutuală. Ne simțeam bine, comunicam fără probleme, aveam impresia că facem parte din aceeași ligă. Dintre toți colegii care intraserăm în acel an, am legat prietenii mai întâi cu colegii din clasa mea, apoi, ducându-ne să vedem examenele de semestru sau de

sfârșit de an de la alte clase, s-au sedimentat simpatii și chiar prietenii care au dăinuit. Într-o bună zi, l-am întrebat pe Ovidiu de unde vin numele lui, atât cele de botez, cât și cel de familie. Ovidiu mi-a povestit puțin din viața lui de copil, de adolescent. Am aflat atunci că tatăl său fusese asasinat de horthyști în acele vremuri foarte tulburi ale războiului. A fost unul dintre cei 40 de martiri români transilvăneni care au pierit în septembrie 1944, împuşcaţi alături de alţi 130 de inşi, în Sărmașu de câmpie. Cu patru ani mai înainte de acest asasinat, seria crimelor fusese deschisă de horthyşti prin masacrele de la Moisei, Ip şi Trăznea. Rămas fără tată de la vârsta de 2 ani, născut în inima Transilvaniei, Ovidiu a crescut în grija mamei sale, pe care a venerat-o. Iuliu era și numele tatălui, pe care Ovidiu l-a adăugat, ca prenume, în sfântă memorie.

Ovidiu a trăit marcat de această traumă şi a simțit că pentru memoria tatălui său și pentru tot ce reprezentau ai lui, lumea lui, familia, oamenii în mijlocul cărora a crescut, era de datoria sa, mai mult decât firesc, ca el, Ovidiu Iuliu, să fie un om împlinit, un artist desăvârşit, de care părinții, moșii și strămoșii lui să fie mândri. Pot spune că a reușit pe deplin!

Cum această perioadă a influențat caracterul decis, dar singuratic, seriozitatea și sensibilitatea, dar și religiozitatea cu care și-a studiat rolurile, sarcinile artistice din teatru și film, predispoziția spre a filosofa, apropierea de structura dramatică a personajelor întruchipate, dragostea pentru poezie, în special pentru Eminescu, mă îndreptățește să fac referire la câteva rânduri citate, de ici de colo, despre tinerețea lui Ovidiu Iuliu Moldovan, cînd alături de mama lui, învățătoarea Marta Moldovan, au plecat din satul natal, Vișinelu, și s-au stabilit la Turda, apoi la Cluj: „Au fost ani grei aceia, pentru că oricum ai mei nu erau văzuţi cu ochi buni. Tatăl meu se trăgea dintr-o familie care-şi are obârşia în familiile Bariţiu şi Raţiu, oameni influenţi, vestiţi memorandişti, printre care s-au aflat şi mulţi preoţi. În casele bunicilor şi străbunicilor mei se discuta, fără preget, soarta Transilvaniei româneşti.“ Se pare că Ovidiu spunea că unele roluri realizate de-a lungul timpului, pe scena teatrului, pe micul sau marele ecran, le-a iubit tocmai pentru că îşi aveau originile în zona Transilvaniei, un tărâm care i-a curs prin vene şi despre care a vorbit întotdeauna cu mândrie şi pioşenie, dacă ne gândim doar la două din galeria de personaje istorice întruchipate: Avram Iancu și Horia.

2018 | Manifest Româneşte | 25

Mai mult, în ultimii ani, Ovidiu s-a zbătut pentru ridicarea unui monument în memoria tatălui săi și a acelora care au fost uciși odată cu el. Prin eforturile sale, astăzi, în satul lui natal este ridicat un monument realizat de sculptorul Ion Vlasiu, Femeia cu floarea, spre cinstirea martirilor care au pierit în 1944, în comuna Sărmașu de câmpie.

Cu toate acestea, ca prieten și coleg de facultate, pot spune că Ovidiu, pe lângă multe calități atât de necesare pentru a deveni un actor veritabil, avea farmec, mult umor și un fel de a te face să te simți în largul tău, în prezența lui. Era încurajator, participând cu toată ființa când era vorba de a organiza o întâlnire prietenească între colegi. Era un minunat partener, în orice fel de situație. L-am îndrăgit și am rămas prieteni pe viață, dar în anii petrecuți la facultate nu mi-am putut închipui că sunt prieten la cataramă cu acela care va deveni unul dintre cei mai mari actori de teatru și film din România, admirat şi readus în amintire peste generaţii.

Rolurile sale din teatru se cunosc. A înnobilat scenele Teatrelor Naţionale din Timişoara şi Bucureşti. Nu fac decât să amintesc personaje precum Antonio din Furtuna de Shakespeare, Lameth din Danton de Camil Petrescu, Caligula din piesa lui Albert Camus, Despot Vodă din piesa lui Vasile Alecsandri, Gelu Ruscanu din Jocul ielelor de Camil Petrescu, Baiazid din Moştenirea de Titus Popovici, Iason din Medeea de Seneca, Avram Iancu din piesa lui Lucian Blaga, Orsino din A douăsprezecea noapte de Shakespeare, Tamerlan cel Mare din piesa lui Marlow, Baronul din Azilul de noapte de Gorki. Întâmplarea sau destinul a hotărât ca primul, dar şi ultimul său rol pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti să fi fost făcute sub bagheta lui Radu Penciulescu: în 1970, Oswald din Regele Lear, iar în anul 2000 – mult aclamatul Celălalt Cioran.

Deşi apare frecvent în reluările activităţii sale, Ovidiu nu l-a jucat, ci ar fi trebuit să joace Protasov din Cadavrul viu de Tolstoi, adaptat și pus în scenă de Gelu Colceag, dar a renunțat din motive personale pe care le-a lămurit cu respectivul regizor. Am fost la premieră și am discutat apoi cu Ovidiu, care mi-a dat să înțeleg că s-a tărăgănat prea multă vreme concretizarea acelui proiect și că, în ultimă instanță, el nu era prea mulțumit de adaptare. De fapt, începuse să se manifeste acea dorință de a se retrage din viața dinamică, cu treceri de la o sarcină la alta, atât în teatru, cât și în film. Era și o exigență care îi impunea o anumită rezervă.

Activitatea sa în teatrul TV şi radiofonic, precum şi în film, unde a lucrat sub bagheta unor cineaşti atât de diferiţi ca Mircea Veroiu ori Sergiu Nicolaescu, este remarcabilă. A participat la zeci de recitaluri de poezie, preferatul lui, cel a cărui creaţie a rafinat-o în rostire până la cele mai tăinuite sensuri fiind Eminescu. De altfel, ultima lui apariție pe scenă a fost în 2008, pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu. Un extraordinar recital de poezie, pe scena Teatrului Național

26 | Manifest Româneşte | 2018

București. Ovidiu a murit două luni mai târziu. M-a îndurerat peste măsură dispariția prietenului meu, despre care am scris atunci, ca şi acum, cu lacrimă în suflet, năpădit de amintiri. * S-a vorbit în posteritate despre Ovidiu ca despre un singuratic, un om iremediabil trist, nerecuperat după moartea mamei sale. Ţin să spun că Ovidiu a iubit. A avut însă o mare decepție care a contribuit la însingurarea lui și la un fel de frică de a se lega într-o căsnicie. A preferat relațiile libere în dragoste, întru respect pentru voința şi simţirile fiecăruia.

Categoric, Ovidiu avea o fire melancolică, dar asta nu era o tară… Avea un umor molipsitor, asculta și reacționa la anumite anecdote care îi stârneau râsul, acel râs molipsitor şi sănătos care nu lăsa vreo îndoială asupra adevăratei sale stări de sănătate. Memora cu uşurință întâmplări, aparent banale, gesturi sau reacții spontane, câte o vorbă sau câte o expresie amuzantă, pe care, după ani, le aducea în actualitate, imitând, cu farmec și haz nebun, pe cei care fuseseră autorii acelor momente. Melancolia și starea lui reflexivă, meditativă, calmă, răbdătoare făceau din Ovidiu un om cu putere de concentrare, cu o mare atenție pentru interlocutor și o imensă tandrețe pentru puținii lui prieteni intimi.

Cred că spiritualitatea lui Ovidiu avea nevoie de un duhovnic căruia să i se mărturisească, în ultimii săi ani. Avea prea multe taine cu care nu şi-ar fi împovărat vreun prieten.

Poate găsise pe cineva cu care să poată avea o asemenea relație. E doar o bănuială. Ar fi putut fi și o duhovnică… nu e o glumă. Sunt femei care au studiat teologie, filosofie, psihologie și se pot asuma ca un bun receptor, chiar ca duhovnic laic.

Sunt momente în care simțim nevoia a ne destăinui cuiva de încredere, nu neapărat unui preot consacrat, nici unui prieten prea apropiat. Nu am idee dacă persoana în cauză era bărbat sau femeie, dar nimic nu este exclus. Să se fi găsit, chiar o sensibilă doamnă, cu un spirit înalt de înțelegere și dedicație, care să-i fi înțeles nevoia de comunicare, dincolo de felul în care un prieten, oricât de apropiat, ar fi reacționat la apetitul lui Ovidiu pentru o plecare definitivă sau pentru o certă și inebranlabilă renunțare la lupta pentru a fi, anume aceea de a risca un transplant, sau un tratament greu și, în ultimă instanță, incert. Am impresia că Ovidiu căuta mai degrabă o ieșire discretă, fără interferențe, fără emoții exprimate public, fără dări de seamă din partea unor medici, uneori obligați a răspunde sub forma cunoscutelor buletine de sănătate, fiind vorba de celebrități internate la vreun spital, vești pe care lumea le așteaptă, fie din pură curiozitate, fie cu sufletul la gură, mai ales când e vorba de un personaj iubit și respectat.

Discreția și selectivitatea lui Ovidiu l-au dus, încă din 2004, pe calea dezactivării unei bune părți a comunicării cu lumea, chiar cu teatrul. Înclin să cred că Ovidiu a știut ce se întâmplă cu evoluția bolii și s-a pregătit în consecință. Totuși,

Ovidiu Iuliu Moldovan (văzut de Sorin-Dumitru Roată)

Ovidiu Iuliu rămâne viu, pentru cei care l-au îndrăgit, l-au apreciat sau care de-abia acum îl descoperă, prin înregistrările din radio, prin tot ce a turnat, prin rolurile jucate care s-au filmat și stau ca mărturie pentru creația sa actoricească.

Pentru mine, gândul la Ovidiu aduce un sentiment de imensă tristețe, dar și tandrețea unor amintiri duioase, cu parfum de cinematograf, cum zicea Mircea Dinescu într-o poezie frumoasă. O mulțime de amintiri, între care unele atât de vii: prima, deși cea mai recentă, este o lungă plimbare prin cartierul în care stătea, din jurul Bisericii Popa Rusu, cu vechi străduțe, case vechi boierești. Atunci mi-a propus să reflectez asupra ideii de a vinde apartamentul pe care de-abia îl achiziționasem, pentru ca, împreună cu al său, să obținem o sumă suficientă, pentru a cumpăra ceva în acel cartier. Îmi amintesc de acea plimbare de adolescenți întârziați, în care ne visam stând împreună într-o casă, un fel de vilă, cu intrări separate, dar cu un salon mare, comun, cu un pian cu coadă și sofale comode, cu ziduri-neziduri, cu arcade și glasvande, prin care comunicarea rămâne permanent prezentă, cu ferestre mari, dar cu perdelării și draperii somptoase, cu o curte îngrijită, cu intrare străjuită de o grădiniță, cu gard de fier forjat… Ne mai opream vorbind despre case lăsate în paragină, despre vreuna care plângea după renovare și îngrijire… Şi uite-așa, plecând de la blocul de pe strada Popa Rusu, unde locuia, trecuserăm în revistă casele de pe strada Speranței, Inocenței, Silvestru, Franzelarilor, Alexandru Donici, Corbeni, Spătarului și altele ale căror nume nu mi le amintesc, din acel cartier în care eu însumi stătusem câțiva ani buni, chiar pe strada Armenească, colț cu Republicii, actuală Carol I. Petrecuserăm Paștele la Biserica Popa Rusu, în jurul căreia se întindeau aceste străzi calme, curate, blânde, molcome…

Revin alte amintiri, unele mai apropiate, altele mai de demult, cum ar fi seara în care am dormit, de fapt, nedormit, într-o cameră de hotel, unde fusese cazat la Montreal, cu ocazia turneului iniţiat de amicul nostru Pino Caramitru în 2000 – Anul Eminescu. Mă refer la celebrul recital în care Ovidiu rostea versurile eminesciene alături de Valeria Seciu și de Ion Caramitru, acompaniați de marele clarinetist Aurelian Octav Popa. Eu le organizasem spectacolul la Ottawa, iar după spectacolul acela îi însoțisem la Montreal. Seara aceea s-a prelungit cu o noapte de pomină, în care târziu, după ce luaserăm masa la restaurantul unde ei fuseseră invitați de un producător de filme montrealez, tot sporovăind într-o caldă atmosferă, în fața unor licori, mă cuprinsese o pașnică oboseală. Era târziu în noapte, nu mai era chip de condus până la Ottawa și Ovidiu m-a invitat să mă odihnesc în camera lui, cameră dublă în care am fi putut dormi. Dar oboseala dispăruse, eu eram inspirat, în mare dispoziție… L-am imitat pe Caramitru, recitând din Eminescu într-un stil căutat, voit iconoclast. Ovidiu s-a amuzat copios de imitația făcută de mine acestui stil, în care prietenul nostru interpreta astfel

28 | Manifest Româneşte | 2018

unele poezii, încât nu era greu de imaginat un Mihai Eminescu atins cu adevărat de nebunie!

Altă amintire, ce-mi veni în minte: o întâlnire intempestivă, extraestivală, pe plaja de nudiști de la 2 mai, când Ovidiu era în compania actriței Camelia Zorlescu. Ne-am dat mâna de la distanță, puțin jenați. Camelia era acoperită, dar Ovidiu era în costumul lui Adam… Am fi vrut să ne îmbrățișăm, dar contextul, locul, ambianța erau… nepotrivite, mai mult comice!

Altă dată, la sfârșitul unor spectacole în care juca, îmi aduc aminte de acele semne clare, oricât de discrete, făcute nouă în timpul aplauzelor prelungite, ca să fie sigur că îl vom aștepta, după terminarea spectacolului. S-a întâmplat la Bacantele, la Celălalt Cioran, spectacole prelungite, după terminarea lor, cu câte o lungă și plăcută seară, în discuții despre meserie, despre comunicare, despre regizori... Și, nu în ultimul rând, am vii în amintire întâlnirile noastre în minunata ambianță a casei Florinei Cercel, prietenă caldă, consecventă, iubitoare.

Tot cotrobăind prin amintiri, dau de povestea relatată de Ovidiu despre întâlnirea lui, în Cotroceni, cu Dinu Săraru, foarte deprimat, gata să se sinucidă, din cauza ingratitudinii unor actori ipocriți și lipsiți de caracter, din teatrul al cărui director fusese până în urmă cu puţină vreme... Şi apropo, într-un sfârșit, îmi vine în minte seara extraordinară petrecută, după zadarnica mea așteptare, la Teatrul Naţional, în antecamera cabinetului lui Dinu Săraru, pentru a semna o înţelegere contractuală ce ar fi însemnat revenirea mea pe o scenă românească după o lungă absenţă. Atunci, scriitorul Dinu Săraru, care era încă Directorul General al Teatrului Național, îmi făcuse onoarea de a răspunde pozitiv la o cerere de angajare, propusă chiar de Domnia Sa. La acea întâlnire, ce fusese fixată cu două zile în urmă, domnul Director nu s-a mai prezentat. Una dintre secretare, foarte amabilă, mi-a oferit o cafea și mi-a zis că e plecat din București și că, bolnav fiind, nu a mai putut să se prezinte la întâlnirea aceea extrem de împortantă pentru mine. Urma ca asistenta lui să vină ca să îmi explice situația…

Timpul trecea, eu transpiram, enervat și nedumerit, așteptând aiurea, absolut inutil... I-am telefonat lui Ovidiu, care era la curent cu acest rendez-vous programat chiar de domnul Director, pentru a definitiva acea angajare care mi-ar fi schimbat rostul vieții, deşi aveam 64 de ani. Mai întâi, Ovidiu mi-a zis că domnul Director este acasă la dânsul, în București, și mi-a dat numărul său de celular, pe care nu-l știa oricine, să-i dau un telefon ca să mă lămuresc…

După ce m-am lămurit, folosind acel număr de telefon, Ovidiu m-a invitat la el și m-a liniștit, cu blândeţea și disponibilitatea lui pentru prietenul tracasat, obosit, enervat, transpirat, pe care îl avea în față. Am fost poftit să fac un duș, apoi am trăncănit până ce ne-a surprins foamea și am ieșit împreună la restaurant. Ne-am întors în apartamentul său, continuând să

depănăm, până-n dimineață, despre toate cele. Mai aveam de stat doar o zi la București. A doua zi, în timp ce pregăteam plecarea spre aeroport, ca o surpriză, Ovidiu a trimis mașina sa, cu un prieten de încredere, pe care mi-l prezentase în seara dinainte și care, amabil, la rugămintea lui Ovidiu, ne-a condus la Otopeni, pe mine și pe soția mea. Gestul lui spontan a fost ca o prelungire a acelei zile, a acelei nopți de neuitat, în care încă nu știam cât de gravă poate fi starea sănătății sale.

După ce am ajuns la destinație, i-am telefonat să-i spun cum am călătorit. Îmi aduc aminte glasul său, la telefon. Era reconfortant și plin de acea plăcută siguranță care mă făcea să cred că totul era în regulă. Era 2004… După un timp, mi s-a părut că era gata să vină într-un turneu cu Celălalt Cioran.

Chiar vorbisem cu ambasadoarea de la Ottawa, poetă cu care era prieten. Insistasem pentru acest eveniment, dar nu am avut succes. Era prea complicat. Eu vedeam spectacolul la Sala Atelier de la National Arts Center sau de la Place des Arts, cu ecran cu traducere bilingvă. Un vis posibil, de altfel, într-un târziu, numai el să mai fi fost sănătos!

S-au mai scurs patru ani de-atunci. Într-o noapte am vorbit la telefon. Era altfel… Nu înțelegeam, nu eram sigur, dar era un la revedere. N-am mai apucat să ne mai vedem. Probabil dincolo, dacă vom fi admiși, din nou, în același cer… al nouălea.

Addenda: Ultima scrisoare (16 martie 2008)

Oare ce poate fi mai trist, mai tragic, decât neputința sau neștiinţa de a face imposibilul posibil... Mai ieri mă întrebam ce face, voiam să am vești. Îmi era dor de râsul lui, aș fi dorit să-l sun, să-i vorbesc, să aflu ce face, să știu în ce dispoziţie se mai află, cu regretul de a nu putea fi mai aproape, să-l „deranjez“ din foișorul său de tăcere, să-i las mesaje telefonice, ca să știe că vreau să-l provoc la puțină exuberanță, la amintiri tandre, dar pline de haz, din vremea studenției şi a visului, sau despre altele mai recente, anecdote cu diverși oameni, cu care ne încrucișaserăm în viața noastră de histrioni...

Multe s-ar putea spune despre acest om, imens actor, talentat şi sensibil, care a lăsat în memoria iubitorilor de teatru și film zeci de roluri – pentru că personajele sale erau excelent realizate, adevărate creații actoriceşti –, dar, mai presus de toate, o adâncă și mereu vie amintire de prietenie pentru cei care au avut bucuria de a-l cunoaște mai bine...

se lucra cu el, despre felul în care s-a stins, despre nenorocul ce se abătuse asupra-i, cu regretul de neconsolat pentru dispariția acestui mare realizator. Eu îl cunoscusem pe Mircea Veroiu din vremea copilăriei. Fuseserăm colegi în primii ani de școală. Aveam prețuire și admirație pentru talentul său; Mircea era viu în gândul lui Ovidiu. Parcă era în casă, împreună cu noi. […]

Ovidiu Iuliu Moldovan era un actor de excepție căruia, din păcate, în ultima perioadă, nu i s-au mai prezentat ocazii de a se pune în valoare. Cred că trăia o lipsă de comunicare, cu foarte mici excepții. Păcat! El știa și simțea, de asemenea, că e ceva mai grav cu el, ceva care nu este în regulă cu propria sănătate și despre care nu dorea să vorbească! Cine și ce ar fi putut să-l motiveze, pentru a se lupta cu adevărat? Din acest punct de vedere, știu chiar de la Ovidiu că ar fi vrut să joace rolul lui Prospero din Furtuna lui Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban, cu care mai colaborase în mod fericit. Dar ar fi fost oare Andrei deschis la o colaborare cu Teatrul Naţional, atunci? Probabil că nu. […] Mă întreb, totuși, cum de nu s-a putut găsi o soluție la timp, pentru ca interpretului lui Cioran să i se poată propune un nou proiect, de nerefuzat, potrivit staturii sale artistice? De la Celălalt Cioran, în regia lui Radu Penciulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan nu a mai putut fi văzut alt spectacol de teatru. Trist! Regretabil! Poate un proiect serios, pe măsură, i-ar fi prelungit existenţa, l-ar fi motivat, i-ar fi dat mai multe rațiuni de a se lupta, oricât de vlăguit ar fi fost. Dar cine poate fi sigur?

Cântecul de lebădă al marelui actor George Vraca a fost Richard al III-lea, cel al lui Ovidiu Iuliu Moldovan, alt mare actor al zilelor noastre, filosoful Emil Cioran. Dar fi putut fi Prospero sau chiar Salieri, așa cum și-ar fi dorit... Ori Timon din Atena: „Căci totul este strâmb în lumea asta,/ Când înțeleptul trebui’ să se plece/ În faţa prostului cu punga plină... […] O aur, aur, sclav cu galben chip,/ Tu sfarmi credințe și-i înalți pe răi/ Și leprelor le făurești altare,/ Și hoților le dai blazon și drept/ Prin gura senatorilor; tu faci/ Din văduvă o veselă mireasă,/ Și din putori scoți albe flori de-april...“ Dragul meu Ovidiu, eu te-am purtat și te voi purta în inimă mereu. Uite, îmi revin în minte cuvintele adresate de Prospero lui Ariel – tare mi-ar fi plăcut să le aud rostite de tine: „Dacă m-ai purtat vreodată-n a ta inimă, atunci/ Te mai lipsește-un timp de fericire/ Și-n lumea asta hâdă tu mai poartă-ți/ Durerea ca să-i spui povestea mea...“ La revedere, Ovidiu, suflețel!

Ovidiu Iuliu Moldovan, omul – era frumos! Era receptiv și sensibil, avea o imensă calitate de a asculta şi de a recepționa mesajul spiritual; era discret, cald și îşi purta melancolia sau tristețea sub un scut de prudență, pentru a nu își deranja colegii și prietenii de suflet, care îl vor păstra mereu în gândurile lor.

Cu patru ani în urmă, am fost în București pentru o saptămână. Am petrecut împreună cu Ovidiu două nopți de lungi taifasuri. Amintiri, proiecte, tot felul de povești. Am vorbit mult despre Mircea Veroiu, cu care lucrase și la ultimul său film, realizat după Craii De Curtea-Veche. Avea multă admirație, dar și o caldă afecțiune prietenească pentru Mircea Veroiu, a cărui poveste tristă îl impresionase. Mi-a descris cum

■ Sergiu Cioiu este actor şi dizeur, unul dintre marii recitatori ai poeziei româneşti.

2018 | Manifest Româneşte | 29

P

uternic şi slab. Om cinstit şi profund moral, dar prins în iureşul unei societăţi ostile, al unei conjuncturi istorice potrivnice. Laş şi curajos. Îndrăgostit şi răzbunător până la ultima consecinţă a iubirii devastatoare. Acestea sunt coordonatele unui personaj pe care doar un foarte mare actor l-ar putea împlini. Ghiţă, cizmarul care şi-a dat viaţa tihnită („Multe se mai pot întâmpla în viaţă, monologhează soacra lui Ghiţă, dar nu ziceam vreodată s-ajung în pustietea asta.

Acum, voi aţi ştiut, voi aţi făcut. Pe mine nu m-aţi întrebat. […] Omul să fie mulţumit cu săracia sa. Că, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Să te văd pe tine şi pe Ana crâşmari…“) pe iluzia unei averi strânse, cu preţ dinainte ştiut, ca hangiu la Moara cu noroc, ar fi putut fi un personaj provocator şi pentru Orson Welles, şi pentru Innokenti Smoktunovski.

La Moara cu noroc. Un titlu care, în mai bine de 100 de ani de cinematografie naţională, îşi păstrează locul sigur în Top 10. Datorită... şi aici s-ar putea deschide o listă a numelor esenţiale pentru creativitatea românească: lui Ioan Slavici, lui Victor Iliu, lui Ovidiu Gologan şi, primul – alături de ceilalţi, ex aequo –, lui Constantin Codrescu.

Maturitatea artistului la tinereţe

Am văzut şi revăzut La Moara cu noroc şi când am fost invitată, alături de colegii din secţia de critică a Uniunii Cineaştilor din România, să particip la proiectul Top 10 – Filme româneşti, şi acum, pentru aceste rânduri, dorind să aplaud, încă o dată, una dintre cele mai importante reuşite ale filmului românesc. (Să nu uităm că a fost primul nostru lung metraj nominalizat la Festivalul de film de la Cannes pentru Marele premiu Palme d’Or. Se întâmpla la ediţia din 1957 a festivalului, când România a primit o frunză de palmier, dar pentru animaţie, pentru filmul lui Ion Popescu Gopo, Scurtă istorie.) Chiar dacă îl ştiam aproape cadru cu cadru, m-a surprins să constat că, la 63 de ani de la premieră, La Moara cu noroc ţine perfect, că nu rezistă doar ca element al unei istorii a cinematografului. Şi că are o siguranţă şi un rafinament al mijloacelor pe care doar o cinematografie în plină maturitate le dovedeşte, în condiţiile unui scenariu cu personaje puţine, cu decor auster, mizând pe tensiunea dintre personaje, pe arderi graduale, fără nicio alunecare în spectaculos. Există în film replici atât de puternice, încât puţini ar fi fost actorii care să nu cadă în păcatul spectaculosului. Constantin

32 | Manifest Româneşte | 2018

Codrescu şi Geo Barton (Lică Sămădăul) au rezistat ispitei (mi-e imposibil să nu amintesc aici un moment în care tensiunea dintre cele două personaje devine materială, vibrează ca o lamă de oţel: „– Tu nu eşti om, eşti diavol!/ – Tu ai fost om cinstit şi am făcut din tine om vinovat.“).

Cred că primul pas în succesul unui film constă în intuiţia regizorului de a-şi alege distribuţia. Victor Iliu a făcut-o desăvârşit: cine altul ar fi putut trăi frământarea unui destin în care se ciocnesc antagonismele unui univers moral aflat sub presiunea factologicului, dacă nu Constantin Codrescu? Talentul regizorului a intrat în rezonanţă cu talentul unui actor tânăr care prefigura performanţa unui mare artist. Se potrivesc aici aserţiunile unui martor de legendă al istoriei filmului (născut cu trei luni şi jumătate înainte de prima proiecţie cinematografică publică – cea a Fraţilor Lumière, din 27/28 decembrie 1895, de la Paris), dr. D. I. Suchianu, sociolog, jurist, critic literar şi critic de film, numit în anul 1940 director general al Cinematografiei, personalitate care a contribuit la organizarea Oficiului Naţional al Cinematografiei: La Moara cu noroc este şi azi „lucrarea cea mai originală, cea mai consistentă şi mai adâncă din întraga producţie românească. Ea poartă pecetea dascălului. Căci Iliu a avut un mare profesor, pe Eisenstein, de la care a învăţat carte în timpul anului de studii petrecut la Moscova. La Moara cu noroc (scriam în 1957) resimte influenţa lui Eisenstein care îşi baza estetica pe ceea ce el numea «montajul de atracţii», adică o ploaie torenţială de scene-şoc. Desigur, scenele-cheie, momentele de explozie sunt baza artei filmului, cu condiţia însă ca ele să fie distanţate, contrastând cu mersul lung şi lin al subiectului, al tramei.

Iată de ce socoteam un fel de frumos cusur al filmului lui Iliu faptul că (citez) «nu e o successiune de circa o sută de planuri, ci o succesiune de o sută de culmi. Aproape fiecare clipă e un climax, o întâmplare decisivă, un viraj epocal în biografia eroilor.»“ Un viraj epocal în biografia eroilor! Jocul actorilor, un complex subtil de lumini şi umbre, fascinant orchestrat de directorul de fotografie Ovidiu Gologan: Constantin Codrescu intră gradual în joc, creându-i spectatorului, cu fiecare cadru, o tensionată stare de ambiguitate: dacă lucrurile nu stau chiar aşa? Cum se va transforma sinceritatea primei numărări a banilor, în prezenţa nevestei şi a soacrei, în inventarul lucrurilor furate de la arendaş şi a banilor luaţi de la femeia omorâtă de oamenii lui Lică Sămădăul? Premisele au fost puse de la început: încă din prima zi a venirii lui ca arendaş la han, Ghiţă face cunoştin-

ţă cu „oamenii lui Lică Sămădăul“. Nu pare o înfruntare, ci doar o punere în pagină a raportului de forţe: „Culcă copiii!“ îi spune Ghiţă Anei, ca primă treaptă în acceptarea unui nou fel de a trăi, supus voinţei celui mai tare.

Urmează pecetea celui mai tare: a lui Lică Sămădăul, la a cărui întrebare „Ce fel de om e crâşmarul cel nou?“, oamenii lui îi răspund: „Cred că-i om de înţeles./ Atunci să mai treceţi pe la el!“. De aici, cu accente previzibile şi imprevizibile, povestea curge tumultuos către un final previzibil. Tocmai de aceea, jocul pe muchie de cuţit al lui Constantin Codrescu, trăind fiecare clipă, fiecare provocare, stârneşte ecouri mitice. Ciudat cum acest film, citit în toamna lui 2018, trimite la o reinterpretare a baladei Mioriţa, factuală, supusă unui act violent de aducere în primar, instinctual şi derizoriu. Cei mai mulţi dintre noi par a deveni „sub vremi“, fiecare în felul lui, un Ghiţă al Sămădăului.

Alt fel de „joc secund“

Revenind la cele scrise de profesorul D. I. Suchianu în numărul 3, din martie 1976, al revistei Cinema: este uluitor cum afirmaţiile lui se susţin, chiar dacă cinematografia românească a cunoscut, în peste 60 de ani, atâtea vârfuri, unele recunoscute în plan internaţional.

Am vorbit de multe ori, de foarte multe ori de-a lungul timpului, cu prieteni şi colegi de breaslă despre destinul acestui mare film, despre incredibila performanţă a lui Constantin Codrescu şi a Ioanei Bulcă, doi foarte tineri actori, dovedind, într-un sublim paradox, maturitatea şi rafinamentul de mijloace al marilor personalităţi ale ecranului mondial. Cu toţii am împărtăşit sentimentul că Slavici a scris personajul pentru Constantin Codrescu.

Este firesc, de dorit şi se întâmplă adesea ca un actor să fie întruchiparea ideală a unui personaj de film care pleacă de la un scenariu original. Dar se întâmplă extrem de rar ca un personaj literar, care are în imaginaţia fiecărui cititor propria identitate, să reuşească în urma transpunerii cinematografice să se îngemăneze cu personajul pe care fiecare dintre noi, de astă dată spectatori, ni l-am creat. Ei bine, aşa s-a întâmplat cu magistralul Constantin Codrescu în La Moara cu noroc. Caz singular în cinematografia românească, pentru spectatorul de ieri şi de azi, actorul nu joacă personajul unei ecranizări. Constantin Codrescu este Ghiţă, cel al lui Slavici, aşa cum ni l-am imaginat fiecare dintre noi.

34 | Manifest Româneşte | 2018

În siajul celor spuse de D. I. Suchianu, este imposibil de analizat, cadru cu cadru, spectrul stărilor emoţionale prin care trece personajul interpretat de Constantin Codrescu.

Important este felul în care el se sincronizează cu entităţile lumii actuale. Western psihologic? Poate! Dar de ce trebuie să încadrăm o anume operă într-o grilă mai mult sau mai puţin adecvată la anume realităţi?

Esenţial rămâne felul în care el, Actorul cu majusculă, se raportează la personaj, trăindu-l. Felul în care lumina modelează chipul personajelor augmentează întreg demersul cinematografic. Iar jocul protagonistului se actualizeză cu fiecare vizionare, este perfect integrat sensibilităţii tinerilor de astăzi. Care este secretul?

Constantin Codrescu i l-a dezvăluit cineastului şi producătorului de film Ion Bucheru, într-o emisiune TV portret, intitultă Amintiri de la filmare: „Sunt un actor de trăire. Nu pot juca dezbrăcat de personaj. Trăiesc viaţa fiecărui personaj şi ard. Domnule, ştii că eu m-am retras din viaţa artistică timp de un an şi mai bine, pentru că eram în pragul pierderii de sine? Nu mai puteau încăpea în capul meu atâtea vieţi şi, la un moment dat, aproape că nu am mai ştiut cine sunt. Am fugit de lângă mine ca să mă pot dezintoxica de celilalţi din mine…“ Secretul? Aş mai îndrăzni să spun că secretul constă în vibraţia extraordinară la tot ce este trăieşte în Adevăr, iar de aici, deplina sinceritate artistică.

Puţini, foarte puţini sunt actorii de sorgintea lui Constantin Codrescu: sensibili, introvertiţi, generoşi, purtând pe umeri, ca un Atlas asumat, întreaga povară a lumii. Capabili s-o ia mereu de la capăt. Aşa cum, o viaţă întreagă, şi el a făcut: actor de teatru, actor de film, director al teatrului din Brăila şi al teatrului din Sfântu Gheorghe, profesor la Institutul de teatru de la Târgu Mureş şi profesor la Facultatea de Teatru a Universităţii „Spiru Haret“.

Puţini, foarte puţini sunt actorii de sorgintea lui Constantin Codrescu. Cu măsură superlativă şi egală de forţă şi de subtilitate – mi-l amintesc acum, aici, cu aceeaşi iubire, pe George Constantin. Ei sunt specie rară şi, din păcate, pe cale de dispariţie.

Ei au o voce inconfundabilă, profundă, frumoasă, înălţată, vocea gândurilor şi a veştilor bune.

■ Marina Roman este un important teatrolog, filmolog şi jurnalist cultural.

Gavriil Pinte: „Un om de-o delicatețe nesfârșită!

Un om și un artist care m-au îmbogățit cu fiecare întâlnire!“

A

nul 1980. Pe atunci erau două Institute de teatru în toată țara (azi e greu să numeri facultățile de teatru de pe la noi), la București și, de prin 1976, la Târgu Mureș. A nu se crede că am nostalgii comuniste, doar că una-i una și trei sunt mai multe! În primăvară, în condițiile în care nu cunoșteam personal niciun actor și nu mă pregăteam cu vreunul, m-am dus la Institutul din Târgu Mureș la câteva cursuri de pregătire pentru candidații la actorie.

Acolo l-am întâlnit pe domnul Constantin Codrescu. Îl auzisem deseori la teatru radiofonic, îl văzusem în câteva filme, dar acum… era altceva, era la câțiva pași și era… Constantin Codrescu, pur și simplu! Sfaturile dumnealui mi-au prins tare bine. Țin minte că-mi spunea că e bine că sunt „pe gând“ și că trebuie tot timpul să rămân „pe gând”... Și azi cred că actoria e înainte de toate un mod de a gândi. Sfaturi care mi-au deschis o cale, o cale pe care aveam să-l reîntâlnesc după ani de zile. Într-o seară am văzut ceva de neuitat. La teatrul din Târgu Mureș am văzut Frații Karamazov. Regia și scenografia – Constantin Codrescu. Tot dumnealui – în rolul tatălui. N-am să-l uit niciodată. Când s-a urcat pe masă, la un chef cu țigani, să danseze (și să calce în picioare și să spargă ulcioarele cu vin, așa cum Karamazov călca în picioare și viața copiilor săi)… ți se făcea frică. La începutul spectacolului frații Karamazov veneau din ultimul plan al scenei. Azi știu că scena târgumureșeană are o adâncime de vreo 20 de metri.

Atunci mi se părea că scena nu se mai termină, că drumul lor e nesfârșit. Tot veneau și veneau și nu dădea Dumnezeu să ajungă odată. Nu pot să uit. E ceva ce n-am să uit niciodată.

1980-81. Stagiu militar. Am intrat la actorie și apoi am urmat stagiul militar. Am prins o iarnă grea, cu viscole frecvente și ger cumplit, în sudul Moldovei. În momentele cele mai urâte (fiindcă stagiul militar pe atunci era terenul batjocoririi omului de către om și era nepermis de îndepărtat de ceea ce s-ar fi cuvenit să fie deprinderea apărării patriei) mă consolam, eu împreuDespot Eraclidul de Dan Mutaşcu (Teatrul Dramatic „Maria Filotti“, Brăila, 1983)

2018 | Manifest Româneşte | 35

nă cu prietenul și colegul meu Lucian (Lucian, dragul de el, a plecat demult la cele veșnice), ne consolam cu gândul că „las’, că trece, hai mai bine să ne bucurăm că vom fi studenții lui Constantin Codrescu“. Și viscolele și gerul se mai domoleau, iar imbecilitatea parcă nu mai bătea pas de defilare la orice oră din zi și din noapte. Ne-a făcut armata mai ușoară. Mulțumesc frumos, domnule Codrescu!

1981. Plecarea de la Târgu Mureș. Dezamăgirea. În toamna lui ’81 am mers la facultate. Dar… domnul Codrescu? A plecat. Unde?

La Brăila? Ce să caute la Brăila? Noi – nu, că nu și nu, că noi suntem studenții lui. Da, dar a plecat. Pentru noi putea să plece oriunde. Și-n șapte Brăili.

Dezamăgirea că dumnealui nu mai e acolo nu ne-o putea răscumpăra nici o Brăilă, nici o mie de Brăili.

O vreme pentru noi dezamăgirea avea formă de Brăilă. N-are ea nicio vină.

După anul 2000. Ne-am reîntâlnit după ani mulți. Între timp am trecut dealul la regie. Ne-am reîntâlnit la Teatru radiofonic. Am făcut împreună Cartea lui Iov... „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!“ A fost drumul nostru (radiofonic) spre Regele Lear. În momentele în care Lear își pierde mințile, nu știi cum face domnul Codrescu, dar face să te doară sufletul. Face să te iei de mână cu supărarea că lucrurile sunt așa cum sunt, nu cum ar fi frumos să fie.

Actorul e de-a dreptul fascinant! Atunci ca și acum! Din fericire înregistrările se păstrează în fonotecă. Asta și ca să se poată verifica ce spun. Regretul nostru rămâne faptul că nu am putut să-l facem și pe scenă. Am încercat la Teatrul din Pitești. S-a ales praful și pulberea… drumului pe care l-am făcut pe Argeș în sus (nu ne-am mai fi dus!) într-o zi toridă de vară și unde l-au așteptat pe acest imens actor unii de pe-acolo ca o echipă de felceri veterinari care se uită cum trec cocorii spre țările calde, alea mai bune, cu speranța că vor trece repede, că toate trec, și nu se vor mai întoarce. Cocorii se întorc, noi nu ne-am mai întors.

Apoi alt drum… Drumul furnicilor – o biografie poetică după opera lui Constantin Abăluță, la Radio, „drum“ care a trecut și pe la un teatru bucureștean… după vreo trei săptămâni de repetiție în care nu se mișca

36 | Manifest Româneşte | 2018

nimic, nici măcar o schiță de contract cu acest mare actor… ne-am lăsat păgubași. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!“ Printre împliniri și dezamăgiri și-au făcut loc, în timp, amintiri frumoase.

Spre bucuria noastră ne mai întâlnim la Radio: Ochii arhanghelului din vis, altă biografie poetică, despre viața și opera poetului și omului Mihai Eminescu, după un ciclu de poeme ale lui Liviu Ioan Stoiciu, şi Angajare de clovn de Matei Vișniec, alături de Mircea Albulescu. Doamne, cum își mai comparau între ei pastilele, unul pentru un diabet mai avansat și altul pentru unul mai molcom.

Dragii de ei! Apoi Carol I în Dureroasa neutralitate și Clemenceau în Tigru și leoaica de Constantin Venerus Popa. Și, mai de curând, La început roșu, galben și albastru, apoi roșu, iar la urmă gri de Cornel Teulea. Şi sper să ne mai întâlnim. Cu dumnealui, cu o voce inconfundabilă, tulburătoare, cu acest actor care a făcut istorie în teatrul (și filmul) nostru și care nu seamănă cu nimeni și nimic din tot teatrul românesc.

Arabescurile vocale ale lui Constantin Codrescu rămân memorabile pentru multe generații de spectatori.

Cum memorabil rămâne și jocul frust din Frații Karamazov sau de-a dreptul auster în Cel care stă pe scaun din Drumul Furnicilor sau în bătrânul luptător anticomunist din La început roșu, galben și albastru, apoi roșu, iar la urmă gri. Inflexiunile lui unice, trecerile atât de surprinzătoare și mereu atât de juste fascinează pur și simplu. Treceri cum nu are nimeni de-a lungul și de-a latul teatrului și ale filmului românesc.

Domnul Constantin Codrescu e pentru mine un om de-o delicatețe nesfârșită! Un om și un artist care m-au îmbogățit cu fiecare întâlnire! Mulțumesc frumos, domnule Codrescu!

■ Gavriil Pinte este regizorul unora dintre cele mai importante producţii ale teatrului radiofonic românesc, în frunte cu Regele Lear de William Shakespeare.

Vlad Rădescu: „Un perfecţionist, neînţelegând şi neacceptând însă nedreptăţile care ne înconjoară şi minciunile în care băltim!“

M

ai întâi o voce (la Teatrul radiofonic), apoi actorul de film (din La Moara cu noroc şi câte şi mai câte...) şi nu peste multă vreme artistul de teatru (la Teatrul Mic şi la Teatrul Naţional din Târgu Mureş), mai apoi regizorul unor Fraţi Karamazovi de neuitat (el – tatăl Piotr, eu – fiul Alioşa), concomitent profesorul de actorie (tot la Târgu Mureş), ba chiar directorul de teatru (în mai multe rânduri, la Brăila şi la Sfântu Gheorghe), iar după 1989, de prin 1996 colegi (!) de catedră la Universitatea Ecologică, după ce, înainte cu câţiva ani, mi-am permis să îi fiu chiar director la Teatrul Nottara (probabil ultimul angajament) unde a înnobilat cu prezenţa lui câteva distribuţii.

Cam aşa mi-a intrat în viaţă. Mai întâi, ca maestru.

Mai târziu, a devenit pentru mine domnul Codrescu, pentru ca, în cele din urmă – aşa cum îl ştim mai toţi –, să îl descoperim pe Tata Puiu. Un om de cultură şi de studiu, un aprig artist şi animator cultural, transformat într-un patriarh bonom şi cârcotaş, retras de câţiva ani buni din aglomeraţia breslei şi a capitalei.

Mai mereu deschizător de drumuri şi pionier, în sensul celor care scrutau orizontul pentru a îndrăzni spre Vestul îndepărtat, Tata Puiu rămâne şi astăzi un uriaş copil iscoditor. Greu de mulţumit de ceilalţi sau chiar de el însuşi, octogenarul căruia îi închinăm aceste rânduri este şi rămâne un perfecţionist, neînţelegând şi neacceptând însă nedreptăţile care ne înconjoară şi minciunile în care băltim. În atâţia ani ne-am împrietenit şi mă onorează, invitându-mă, de câte ori are prilejul, pe Mihaela, pe Pasha şi pe mine, pe domeniul lui de dincolo de centura Bucureştilor. O enclavă de linişte şi chiar de meditaţie asupra unui trecut (din fericire din ce în ce mai lung) şi asupra unui prezent din ce în ce mai contondent. Ne primeşte cu multă căldură şi depănăm uneori cu nostalgie, alteori cu niscaiva revoltă, amintiri şi realităţi din sfera preocupărilor noastre profesionale şi nu numai.

Să îi dea Dumnezeu lui Tata Puiu sănătate şi viaţă lungă, cu cât mai multe bucurii din partea celor apropiaţi!

P.S.: Dacă aş fi fost vreodată în situaţia de a pleca singur pe o insulă pustie, l-aş fi vrut alături de mine pe Tata Puiu.

■ Vlad Rădescu este actor şi profesor de artă dramatică.

Cu Olga Tudorache (Teatrul Mic, anii ’70) | Cu Dinu şi Lulu Ianculescu (Ghermăneşti, anii ’90) | Cu Mircea Albulescu (Bucureşti, anii ’60)

2018 | Manifest Româneşte | 37

P

redoslovie. Dintotdeauna, iubite cititoriule, am cugetat la deşertăciunea păcătoasei noastre vieţi şi-am mai cugetat că nu-i mai frumoasă cale a petrece deşertăciunea alta decât artele cele amăgitoare foarte. Şi mai mare peste ele toate-i teatrul. Drept e că mulţi starosti ori dregători de multe feluri şi priceperi a avut teatrul nostru românesc, dar puţini printre dânşii au fost unşi de Dumnezeu cu sfântul mir şi blagosloviţi cu buchet de multe măşti. Acelora li s-a aşezat de norod pe capete coroana din lauri şi măselariţă şi lor li s-a dăruit un toiag dintr-un stânjen de crin, spre a cârmui peste iluziile şi amarurile noastre ale tuturor. În vremile mizere de acum, bezmetice şi cumplite, am aflat pe cel din urmă dintre ei, pe cel din urmă rigă al teatrului: Constantin cel Mare, din neamul vrednic al Codreştilor, de le-a zis cândva Codrea. Şi a înţeles Măria Sa patima înrobindu-ne Adevărului şi ne-a primit la curtea sufletului său. Mult ne-a fost foame de frumos şi frumos ne-a dat. Mult ne-a fost sete de spirit şi cu spirit dintr-al său ne-a ostoit. Şi-a strecurat în toate strop amar, ca să ne ţie deşteaptă conştiinţa. Şi e ruşine alături de Măria Sa, şi e belşug, şi e smerenie. Şi dragoste multă e! L-am curăţit de sânge şi fard închegat şi i-am iscodit rănile. Pentru calvarul nedreptăţilor – leac? Pentru nemernicia potrivnicilor – pedeapsă? Cum? Să ne plecăm, cititorule, capetele şi să ne înălţăm inimile şi mult să mulţumim că Şi-a făcut Dumnezeu milă de noi păcătoşii cu oameni atinşi de înger!

Primeşte, Măria Ta, puţină truda noastră, ca nu cumva să cugeţi că eşti părăsit! Nu vei fi uitat în veac, cum nu va fi uitat prinosul de frumos ce ni l-ai oferit, dimpreună cu cinstita oaste a teatrului nostru românesc – asta ni-i făgăduinţa, pe crucea de la gâtul Măriei Tale. Toată sala se pleacă înainte-ţi. Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta! Nota redacţiei: Despre copilăria, tinereţea şi începuturile în teatru ale maestrului Constantin Codrescu puteţi citi mai multe în numărul al III-lea al revistei noastre: Ne vom întoarce într-o zi: România Mare (1/2018).

C.C.: Fiţi bineveniţi! Mă bucur mult, dragii mei! Voi toți, cei de la revistă, sunteți, fără vorbe mari, superbi, într-o realitate a noastră care este infectă... V-am întâlnit pe voi, ceea ce mă bucură nespus şi îmi dă foarte multă energie. Dacă voi nu bateți cu pumnii în masă, e jale. (Accentuează:) E jale! Ar trebui să bateți. Aveți tot dreptul și trebuie să faceți asta obligatoriu. Uite, a rămas o șleahtă de pramatii care nu vor să cedeze beneficiile (accentuează:) bolşevice. Eu sunt așa de indignat... Ș.P.: Să înţeleg că urmăriți politica...

C.C.: Urmăresc viața, că nu mai am ce să fac eu. Cam asta este tot ce fac eu. Când mai prind câte un prieten, un băiat bun ca mata, pe care îl simt și-l nădăjduiesc, îmi vărs și eu focul cât pot. Unde să mă duc? Și dacă ies în stradă, tot aia e, tot nu se face nimic! Din păcate! Ș.P.: Noi am încercat să ne ținem departe de politică și să încercăm să începem reconstrucția prin cultură. Să ne împotrivim ignoranţei!

C.C.: Dar nu se poate! Este imposibil, pentru că politicul şi interesele de tot felul îți bagă pumnul în gură și te umilesc și te batjocoresc. Dar, e adevărat, nu poți să nu răspunzi. E o adunătură, repet, o clică (accentuează:) de spaimă! Ea produce şi întreţine ignoranţa! O rușine, o rușine! Și să vedeți ce panglicari. Nici nu se mai poate califica, e dincolo de orice calificare. Să iertați că îmi tot vărs năduful, dar nu am cu cine și pe cine! V-am găsit de victime! Ș.P.: Ne bucurăm că v-am găsit de călău!

C.C.: Dom’ Paraschiv, vreau să-ţi fac o declaraţie la început. Eu am fost foarte îndrăgostit de Constanța de unde vii. Acolo l-am jucat în 1957 pe Ovidius! A fost un spectacol

38 | Manifest Româneşte | 2018

memorabil, care a redat teatrul circuitului cultural. Tot atunci se refăcuse destul de bine Cazinoul și arăta chiar profund onorabil. Vizavi se făcuse acvariul. Spun că a fost un spectacol memorabil pentru că au participat la el reprezentanții tuturor țărilor de influență latină din lume. Au umplut sala aia toată numai figuri memorabile, oameni de vârstă, directori de academii, de facultăți, profesori universitari, medici. Era o nebunie, o nebunie! Și a fost un spectacol, pentru mine încântător, pentru care am mers acolo aproape un an de zile.

Toate escapadele astea ale mele înspre şi dinspre Constanța erau minunate. Petreceam seară de seară în Piaţa Ovidiu cu un grup de marinari greci care supravieţuiseră unui naufragiu.

Erau însoţiţi de o fată superbă, o singură fată. Atunci am trăit şi o poveste frumoasă cu Gina Patrichi, care venea de la Galaţi ca să ne vedem... Toată atmosfera de-atunci şi de-acolo... Nu numai că nu era atât de modernizat precum acum. În Mamaia erau două-trei hoteluri ici-colo. Ș.P.: Cum este să jucați un nefericit?

C.C.: Un nefericit? Ca Ovidius? Minunat! Minunat! Minunat!

Făcuse Marosin, scenograful, un decor foarte interesant.

Grădina unde se petreceau şi iubirea lui, şi scenele de la palat, şi arestarea lui, și surghiunirea lui se rotea, când era aici, la Pontul Euxin, se întorcea și devenea o corabie... Superbă ideea, foarte frumoasă! Pleca, în final, cu trupul lui terminat, răstignit simbolic, spre... Nu ştia nimeni spre ce... Probabil spre acea lume minunată care există, care precis că există. Nu se poate să nu existe! Ș.P.: Mi-a rămas în minte împăcarea amară cu care l-aţi citat cândva, într-o declaraţie, pe Aznavour: „Il faut savoir quitter la table...“ C.C.: O, mie mi s-a părut foarte important: „Il faut savoir

quitter la table...“ E obligatoriu în viață! Mi se pare una dintre cele mai superbe izbânzi ale omului, dacă poate! Ș.P.: Măsura?

C.C.: Măsura! E o măsură, da. Nu știu dacă eu am părăsit scena prea devreme, dacă prea târziu. Mi-a fost greu. Nici nu am realizat că va fi așa de greu. Deodată m-am trezit că nu am mai putut să conduc, de pildă. Profesor la facultate nu am mai putut să fiu, mi s-a spus că venise vârsta pensionării (râde).

Teatru, din ce în ce mai puțin. Am mai încercat la Buzău, dar m-a supărat inima. De obicei nu mă supără, dar, atunci, de emoții, de mulțumire, de nemulțumire... Ș.P.: E un dar? Un instinct de a te opri la timp?

C.C.: O, nu! Este un dat și în același timp este un imperativ. (Accentuează:) Obligatoriu trebuie să știi să te retragi, să părăsești masa vieții, profesional discutând, pentru că mental, dacă suntem capabili și dacă ne păstrăm toate mințile, trebuie să rezistăm mai departe. Eu am reușit, am scris două cărțulii – sunt o spovedanie, dar nu chiar a unui învins: Pribeag prin viaţa mea... Tot mă obsedează să scriu venetic. Când am venit aici, toți ziceau: „Ce-i cu boierul ăla venetic?“ Şi peste tot pe unde am umblat, tot un venetic am fost... Ș.P.: Şi veneticul ce zicea despre ei?

C.C.: Păi, dar ce căutam eu aici? A fost un iad aici! Erau două babe nebune, niște pomi care creșteau la cinci metri, că nu mai aveau unde să se ducă din cauza ierbii, un câine turbat acolo, în spate, turbat de legătură și de mizerie. Nu știu de ce mi-a plăcut mie locul ăsta, dar mi-a plăcut foarte tare! Asta mi-a fost chemarea!

Începuturi

Ș.P.: Cum era Moldova copilăriei?

C.C.: Mi-o amintesc cu niște pomi imenși, înalți, cu bulevard superb, plin de castani și tei. Eu eram un ţâşti-bâşti, aveam șase ani când am plecat de acolo. Casa bunicii avea o poartă imensă. A mai rămas acolo o bătrână, tanti Lizuca, o femeie mai ciudată. Golski, de neam polonez. Peste ani de zile m-am dus cu un spectacol, cu un turneu chiar acolo. Bătrâna nu mai vedea, dar mă aștepta. I-am scris, i-au citit vecinii. Era o bătrânică mică, cât un ghemotoc, care nu vedea, dar care, când mi-a auzit paşii, a știut că sunt eu. Mă aștepta. A venit la teatru, s-a așezat în primul rând. Atunci revedeam orașul după o vreme, dar totul devenise mic. Pomii erau mici, casele erau mici, intrările erau tot frumoase, dar... mici! Lumea, cam mizeră. Am prins-o și eu într-o perioadă mai... Acum am auzit că s-a mai curățat, s-a mai întremat. M-am dus tot atunci la podgoria de la Huși – chiar în curtea în care avea bunicul clădirea de diriginte al poștei. Acolo unde am făcut petrecerea de după spectacol erau cândva cuibarele noastre, unde mergeam eu cu șorțulețul ăla mic al meu, să îi fac bunicii bucuria: să îi aduc ouă proaspete cât mai multe. Şi alergând, cred că mai ajungeam cu două dintr-atâtea (râde)! Toate astea îmi veneau în cap, dar oraşul tot prăfuit era, tot mizer era.

Sigur că și eu îmi băgasem nasul și prin alte capitale, dar când

40 | Manifest Româneşte | 2018

Bucureştii m-au alungat nu m-a încântat ideea de a mă retrage la Huși. Totul era stop-cadru, cum se spune. Nu aveai ce face.

Nu aveai unde să te duci... Când am fost atunci, m-a tulburat, m-a dezamăgit. Oamenii m-au dezamăgit. Am trecut, tot atunci, un pic și peste graniță și am avut parte să mă întâlnesc și cu lumea sovietică, „sfântă, curajoasă, superbă“. Omul rus este odios, oribil! O spun eu, fiind un mare îndrăgostit de spiritul slav! Mie îmi place spiritul slav foarte mult şi-l socotesc deosebit, dar tot tăvălugul comunist, antiromânesc pe care l-a adus... Ș.P.: Și totuşi, într-o bună zi, tatăl dumneavoastră a venit din sud la Huşi!

C.C.: Da! Tata era de loc din Alexandria. El era, de fapt, din familia Codrea: Ion Marin Codrea, nume frumos. Bunicul era în legătură cu nemții înainte de război. Fusese acţionar sau cam aşa ceva la o bancă de capital german. Când a început războiul, bunicul a făcut atac de inimă și a murit. Tata şi ceilalţi patru fraţi au făcut atunci un „exod“ spre Moldova.

Tata le-a devenit un fel de stăpân, cel mai mare dintre cei cinci frați. Tata a făcut Codrescu din Codrea atunci când s-a mutat la Huși. Acolo, bunelul, tatăl mamei, era dirigintele poștei, funcție mare în Huși. Tata era deştept şi avea farmec şi, într-o bună zi, a cunoscut-o pe mama, care era frumoasă. Chiar frumoasă pot să spun acum, cu lipsă de modestie. Am un tablou al ei în casa noastră de la Jiblea-Călimănești, unde avem bucuria să mai mergem, casă lăsată de tata. S-a îndrăgostit de ea, ce să facă?! O fi păcălit-o (râde), s-au măritat și au venit în București după un timp. Tata era deştept, avea tot felul de afaceri, a devenit un om bogat, cu o familie foarte frumoasă, cu oameni capabili. Ș.P.: Pentru afaceri s-a mutat cu toată familia la Bucureşti?

C.C.: Bineînțeles! Bunica și bunicul, părinţii mamei, au rămas acolo, că nu se hotărau ei să vină încoace pentru nimic în lume. Dar nu se mai putea. A avut el șanse, că se ocupa de materiale lemnoase. A avut păduri multe în ţară. Tăia lemn, fasona, trimitea peste tot. A avut și o propunere să plece în Anglia, dar mama a zis că, dacă el pleacă, se omoară, pentru că nu voia să rămână singură. Au venit în capitală, au avut o situație foarte bună, incredibil de bună. Dar s-a schimbat deodată totul, peste noapte! Venise ziua, să mă ferească Dumnezeu, a „victoriei împotriva fascismului“... A venit absolut deodată, totul s-a dat peste cap, într-o zi şi-ntr-o noapte! Ș.P.: Aţi trăit o bună parte din istoria țării ăsteia. Vorba vine „bună“. Aveți nostalgia felului de a fi, dacă se poate vorbi de un fel de a fi, în România Mare? Mai țineți minte ceva din lumea de atunci?

C.C.: Absolut! Întâi că eu am văzut România Mare sfărâmându-se. Eram în vacanţă cu bunica la mare, la Cetatea Albă, în vara lui 1940. Atunci au intrat ruşii în Basarabia noastră românească. Bunica era înspăimântată: „Haide, haide, să plecăm!“ Am prins ultimul şi nu ne-am mai oprit până la gara Basarabeasca. Eu nu am înțeles nimic. Au fost câteva evenimente pe care nu le-am priceput și pe care am căutat să mi le lămuresc toată viaţa. Cum spuneam şi în numărul trecut, eu nu pot pricepe ce este cu Republica Moldova, cu Ucraina...

Eu am cunoscut Moldova românească până la Nistru.

2018 | Manifest Româneşte | 41

Apoi, eu sunt un regalist convins, împătimit de ideea de monarhie. Și acum păstrez însemnele lui Mihai. Am fost prezent și la celebra bătaie din Piaţa Palatului, când au ieșit şi clasele mari din liceul Sava. S-a lăsat cu o bătaie, mamă, mamă! Dar dădeam și noi, nu numai ei, comuniştii! Dădeam în care apucam! Până în ’44, a fost o explozie formidabilă de cultură, dacă nu şi de bunăstare, în lumea românească, dar au venit trupele ruse. Şantajul, ocupaţia au fost cumplite. Regele a plecat în ’47, iar odată cu plecarea regelui chiar că a murit totul. În suflet, nu, în adânc, nu, dar în fapt, da. Ș.P.: Cum a resimțit lumea schimbarea aceasta?

C.C.: Oribil! S-a răsturnat totul, începând cu valorile, spiritualitatea. Ce să facă aceia care nu au aparținut mediocrităţii? După, încet-încet, s-a uitat totul, de teamă...

Poporul ăsta neinformat, nedoritor de informații... Trebuie să învingeți, trebuie să învingeți, pentru că este o inerție și o ticăloșie dincolo de margini. Spuneam că știm să furăm, să înșelăm, să mințim. Acum avem dreptul și să (sacadat:) ucidem! Să ucidem în stradă, în afara țării, peste tot! Noi, (accentuează:) românii! Nu mă interesează de ceilalți! Acolo este altă nebunie care domnește, nebunia lumii, a (accentuează:) sfârșitului de lume. Ș.P.: Acest fel de a fi reprezintă reuşita omului nou? Sau credeți că era latent în momentul venirii comuniştilor?

C.C.: Cum să nu fie? Atunci ca şi acum: lipsa de cultură, lipsa educației, cei șapte ani de acasă care dau direcţia întregului parcurs. Școlile care erau şi sunt, sărăcia, mizeria, cu care noi ne-am obişnuit aici, la capătul lumii. Să luăm! Halcă

de-aici, halcă de-acolo! S-a perpetuat șiretenia asta nenorocită, balcano-turcă, de care noi nici nu trebuia să avem habar! S-a imprimat atât de puternic în neamul ăsta. E în sânge! E păcat, pentru că sunt oameni capabili, dar sunt şi hoți și mincinoși și puturoși. Şi, mai ales, trădători! Cu asupra de măsură!

Apoi, s-a avut grijă să ne cotropească şi comunismul!

Dumneavoastră vă dați seama ce înseamnă să o duci aşa din august ’44, până în ’89? 45 de ani?! O viață de om, o viaţă strâmbă! Și după asta, ce să vedeţi, au rămas mai departe tot ei, nemișcați, nealterați. Înainte lucrau la vedere: veneau seara, băteau (bate puternic în masă:) în ușă şi puneau pistolul pe masă, măcar să știi despre ce e vorba. Când îl foloseau, când nu îl foloseau, dar știai despre ce e vorba. Acum îl lasă în toc, dar bagă mâna aici (caută buzunarul de la piept al hainei) și scot cecul sau cartea de credit şi o pun pe masă. Ş.P.: Tot în România Mare a existat un fenomen cu totul deosebit pe care l-aţi cunoscut: Mişcarea Legionară. Luările de poziţie referitoare la ea din zilele noastre seamănă, în mare parte, cu acelea de după 1944-’48. De ce a apărut Mişcarea?

C.C.: Trebuia, pentru că spiritul românesc fusese batjocorit foarte rău și când spun batjocorit mă refer mai ales la spiritul creat al acestei naţiuni – nu zic al omului –, la esenţa ei divină.

Eu l-am cunoscut mai bine, cât am putut, pe bătrân, pe Ion Zelea-Codreanu. Grădina bunicului dădea în spate exact în curtea Codrenilor. Bătrânul era o figură! Bătrânul a avut trei băieţi și o fată. Corneliu a fost ucis bestial, iar peste un an, unul dintre fraţii săi a fost împușcat la Huşi în timpul represaliilor lui Carol pentru moartea lui Armand Călinescu.

Mi-a rămas în ochi pentru totdeauna o imagine teribilă, nu am să pot s-o uit niciodată: pe stradă erau cazane cu smoală, pentru pavarea pieţei. Ploua. Le-au cărat trupul fratelui lui Codreanu şi pe al unui tăbăcar şi le-au aruncat lângă acele cazane revărsate şi stătea bătrâna doamnă în genunchi şi jelea şi fetele stăteau la distanţă, ţinute de jandarmi, pentru că nimeni nu avea voie să se apropie trei zile şi trei nopţi de trupuri, ca să se dea exemplu... Atunci am plâns şi eu. Nu ştiam pentru cine, dar am plâns...

Destinul face că tata a stat ascuns, câtva vreme din cei opt ani de fugă, la ultimul dintre frații lui Corneliu, Decebal, în casa lui din București, undeva în jurul Pieţei Romane. Soția lui Decebal era pictoriță. Era înnebunită și ce picturi mari făcea!

Tata dormea sus, la etaj, în casa lor veche, bătrânească și cu un pom imens în dreptul ei, cred că un stejar ca ăla de acolo (arată un arbore din depărtarea grădinii). Într-o noapte, l-a ciupit un țânțar și s-a sculat. Apoi s-a auzit ceva zgomot, a auzit o mașină. Cineva îl turnase şi niște „băieți“ înaintau spre casă. Unde să se ducă? S-a dus în podul casei și s-a ascuns în spatele unui tablou imens. Au intrat, au răscolit toată casa, au răscolit și podul. În câteva minute, tata a îmbătrânit acolo, cred, vreo 20 de ani. Nu l-au găsit, au umblat peste tot! În spatele tabloului n-au umblat! Zici că e film, zici că e roman, nu spui că e adevăr! Ș.P.: Despre Mareșalul Antonescu ce părere aveți?

C.C.: Excepțională! Un român de cea mai înaltă rasă.

Militar de ținută, de rigoare... Un destin cumplit, tulburător.

Tulburător... Ș.P.: Un destin de film sau de tragedie greacă?

42 | Manifest Româneşte | 2018

C.C.: Mai mult: de erou în cel mai înălţător sens al cuvântului. Unchiul meu, nenea Crişu, bunul meu prieten, a fost în suita Mareşalului. L-a iubit şi cred că de la el „am moştenit“ aceste sentimente... Ș.P.: Unchiul a fost militar de stat major?

C.C.: Nu, nu! A fost civil, dar avea un cerc de prieteni care îl frecventau pe Mareşal. Era profesor universitar, s-au cunoscut și se întâlneau ca prieteni, nu ca altceva. Era printre ei şi celebrul profesor Napoleon Crețu, care a făcut pușcărie imediat după venirea ruşilor. Datorită bunului nenea Crişu, am întâlnit-o pe superba Sorana Ţopa...

Marile doamne

Ș.P.: Sorana Țopa, iubirea lui Eliade...

C.C.: Şi a lui Codreanu, mai ales, a poetului Codreanu, sonetist și director al teatrului din Iași. Sorana – vai ce minune de suflet și de sensibilitate, de gândire și de cultură! Crescută în cultura europeană, apoi cu filosofia indiană, care era atunci la modă. Se hrănea cu spirit şi era un om extrem de departe de lumea noastră. Credincioasă, foarte credincioasă.

Ne adunam la ea studenţi şi actori. Marga şi cu mine totdeauna mergeam la doamna Ţopa. Împreună cu acei copii eminenţi – Liliana Tomescu, Gigi Ghiţulescu, Dinu Dumitrescu, Adrian Georgescu –, ne adunam la ea şi de Paşte, şi de Crăciun. Avea un pisoi, Narcis îi spunea. Îl călcase o maşină şi rămăsese cu două picioare betege în spate şi se târa.

Doamna Ţopa vorbea cu el. Era un spirit, nu mai era un pisoi!

Ceva extraordinar!... Dar ce bucurie era când ne duceam şi de fiecare dată ne citea câte o piesă pe care-o scria între timp! Ș.P.: Şi ce s-a ales de piesele astea?

C.C.: Nimic, nimic... Una singură dintre piesele ei, Omul ascuns, a fost editată, chiar înainte de minunata noastră răsturnare de valori... Ea s-a retras în ’44. Nu s-a mai dus la Naţional. N-a vrut să mai joace, deşi era desăvârşită, deşi ea este cea care a făcut celebra domnişoara Nastasia! Uriaşă... Ș.P.: Din câte ştiu, a fost chiar prima Nastasia!

C.C.: Cred că a fost prima... A făcut-o la Iaşi, dacă nu mă-nşel. Se spunea că a fost cutremurătoare în rol! Avea o forţă dramatică, avea în ea un tragic unic! Unic era!

Fenomenală era!

Ș.P.: O forţă dramatică mai puternică decât a Mariettei Sadova?

C.C.: Eu n-am fost încântat de doamna Sadova ca mare actriţă. Poate că nici n-am perceput-o ca atare, pentru că doar am jucat sub regia dumneaei. Eu am fost foarte amic, foarte apropiat cu doamna Sadova. Am cunoscut-o de copil, ce să mai spun? Am stat de multe ori în apartamentul ei, de la Moşilor cu Armeneasca, unde locuia, la etaj, cu prietena ei, Magda, o femeie mai ciudată aşa. Ciudată părea şi prietenia lor, pentru că Magda nu era actriţă, nu era intelectuală, dar era un om cumsecade, care o admira pe doamna Sadova.

După ce a ieşit din închisoare, m-a chemat să fac pe Brâncuşi la Braşov, în piesa Angelei Plati, Coloana infinită.

După aceea, tot cu doamna Sadova am fost şi am făcut Viteazu de Paul Anghel la Satu Mare. A fost o mare bucurie pentru mine. Eu eram Sfetnicul, iar scenografia a făcut-o Liviu Ciulei.

Ideea decorului era frumoasă: făcut numai din cumpene care se ridicau în anumite momente. Era, de fapt, cumpăna ţării. Între Mihai şi Sfetnicul său doamna Sadova a închipuit o permanentă vibrație. Într-o seară, am pornit cu toţii spre Bucureşti şi ne-am oprit în Baia Mare, ca să dormim noaptea aceea la hotel. Eram patru la masă, eram: doamna Sadova, Magda, soţia mea de atunci şi cu mine. Era târziu şi nu ne-au adus decât o fructieră înaltă, plină de mere, iar doamna Sadova a început să ne cureţe merele şi să ne dea fiecăruia câte-un sfert. Niciun măr nu avea gustul celuilalt!

La inaugurarea secţiei române de la Satu Mare am participat în mod efectiv, cu Mihai Raicu. Acolo am montat Un loc rămas liber de Ionel Hristea, în care am şi jucat şi pentru care am făcut şi scenografia. Apoi, am mers la Botoşani, să joc Avarul tot la doamna Sadova... Ș.P.: Aţi făcut chiar Harpagon? Atât de tânăr?

C.C.: Da, da! Ciudat, nu? Când aveam repetiţii, lăsam maşina în parcarea Gării de Nord. Odată, când urma să plec spre repetiţia generală, am ajuns mai devreme şi m-am dus şi am stat în sala de aşteptare. Cred că am aţipit un pic şi prin vis aud că pleacă trenul spre Botoşani de la linia cutare. O iau la fugă, fug după el, dar n-am mai putut să-l prind... Doi metri mai aveam şi-l prindeam! Şi m-a apucat o disperare: teatrul e

2018 | Manifest Româneşte | 43

tocmai la Botoşani, lumea o să se adune, ce fac? Am fugit la maşină şi am plecat ca nebunul la Ploieşti, să prind trenul acolo. Şi când treceam pasarela spre gară, trenul pleca. I-am dat telefon doamnei Sadova. Era foarte amărâtă şi supărată şi atât a zis: „– Nu cred.../ –Am minţit vreodată, doamnă?“ Nu ştiu dacă nu am plecat cu maşina, dar n-am ajuns la Botoşani decât a doua zi. Era supărată pe mine, dar m-a iertat când a văzut că mă podidea plânsul... Ș.P.: Sorana Ţopa a fost mentorul, Marietta Sadova a fost regizorul, iar Aura Buzescu a fost profesorul...

C.C.: Doamna Buzescu era un personaj uluitor. Am apucat să întâlnesc niște oameni... Nici nu mai știu cum să le spun, cum să-i numesc, cum să-i rostuiesc! Doamne, iartă-mă! Într-adevăr, doamna Buzescu mi-a fost profesoară în anii al II-lea şi al III-lea de Conservator. În anul I a fost Aurel Ghițescu, iar în ultimul a fost Alexandru Finți.

Domnul Buzescu a fost foarte, foarte bun prieten cu tata. Împreună făceau afaceri legate de domeniul forestier și... ah, ce domn era! Știti unde era casa lor în București? La Grădina Icoanei, lângă Teatrul Bulandra. Aveau şi o grădină mică în faţă, cu un gard vechi, frumos lucrat. Noi o aşteptam jos, pe nişte canapele de-ţi venea să dormi pe ele. Cobora de la etaj doamna Buzescu, iar parfumul ei se simţea imediat, era foarte special. Acolo ne chema să lucrăm. Acolo am început să facem Unchiul Vania în anul al II-lea, în regia lui Vlad Mugur, asistentul dumneaei, cu care am fost prieten de suflet. El locuia în Mendeleev, lângă Piaţa Amzei. Acolo spuneam monologul lui Vania – ce inconştient eram! –, ţinând braţul ori capul pe Capul de copil al lui Brâncuşi! Avea un cap de copil al lui Brâncuşi! Nu ştiu dacă l-a dus cumva în Germania sau... l-a pierdut la cărţi, c-avea o nebunie cu jucatul de cărţi! Eu stăteam lângă piedestalul înalt, îl mângâiam, îi spuneam...

(Râde) Pe cuvântul meu dacă vă mint cu ceva sau vă spun

cuvinte goale! Ce înseamnă să fii mucos! Iar peste ani, cum v-am spus, aveam să-l joc pe Brâncuşi la Braşov! Toate se leagă şi, uneori, pare de necrezut!

La o săptămână după premiera cu Unchiul Vania am avut-o pe cea cu A douăsprezecea noapte, în care jucam Sir Toby. Mi-au găsit un corset imens, de nu mai aveam la un moment dat aer. Eram zdravăn, iar vocea am reușit eu să mi-o schimb cât am putut. Eram slăbuţ, frumuşel şi a trebuit să joc cu altă voce, altă statura, alt mod de a te mişca. Au apărut nişte cronici fenomenale, formidabile atunci, dar eu, prost-prost, nu le-am dat importanţă. Ambele spectacole s-au jucat în sala de jos de la Comoedia, actualul Odeon, unde era „Teatrul nostru“ al Dinei Cocea. Tata era ascuns, dar a venit la ambele spectacole!...

Doamna Buzescu s-a retras pentru o perioadă în acei ani bezmetici, iar eu am devenit studentul lui Alexandru Finţi, care era un om și un dascăl deosebit. A fost prezent într-o clipă de tranziție și de mare pericol. M-a scăpat în 1951, în ultimul an de facultate, de „băieţii“ care mă pândeau la ieşirea din Institut. N-au reuşit să mă înhaţe, deşi au vrut să mă înhaţe mereu. Apoi, Finţi m-a ajutat până la urmă să ajung și la Teatrul Armatei, după ce mă dăduseră afară de la Național.

Prima mea întâlnire cu un consilier sovietic, tovarășul Kovalenco...

Neistoviţii vrăjmaşi

Ș.P.: Când s-a întâmplat?

C.C.: În ’49-’50, când jucam în Atunci s-a călit oţelul. Eram și eu mai tânăr, mai impertinent probabil. Eram și mai plin de mine și l-am înfruntat. Era bolşevic, aveam o boală de-mi cădeau dinții din gură numai când îl vedeam! Kovalenco era zugrav de decoruri! Era zugrav! Și a venit consilier peste toate, peste teatrele din București. El și cu Medvedev. Fără ei nu se putea face nimic! Numai că eu eram foarte bun, zău! Eram și foarte tânăr, iar în Aşa s-a călit oţelul aveam o distribuție cu actori de mâna-ntâi. Una dintre sălile în care juca Naţionalul era sala de festivităţi a liceului meu, Sfântul Sava! Am avut șansa extraordinară ca, în acelaşi timp cu liceul, să fiu student la Conservator şi, în scurt timp, angajat al Teatrului Naţional!

Am ieșit primul pe țară la învățământul artistic, iar când m-am dus la poliție să mă înregistrez, i-am arătat dobitocului ăluia de Tiță, plutonierul, cele trei certificate. (Joacă) S-a uitat acolo: „ – Care ale cui sunt astea?/ – Păi, ale mele.../ – Scrie, bă, elev!“ Ș.P.: Şi, într-o zi, în facultate, aţi aflat că sunteţi un „element duşmănos“, fiu de „burghezo-moşier“! S-a terminat copilăria!

C.C.: Da, în ultimul an de facultate, când m-a salvat Finți!

M-a scos afară că mă așteptau „băieții“ să mă umfle. Eram rău, dar spuneam ce gândeam. Eram căsătorit cu Valeria Gagealov, prima mea soţie. Eu eram în ultimul an și ea în anul I. Eram și un fel de asistent, mă luase doamna Răchițeanu să-i fiu asistent, apoi am ajuns lector, iar într-un final, profesor la Institutul din Târgu Mureș. Atunci, „băieţii“ mă aşteptau la ieşirea din Institut şi m-ar fi umflat, dacă Finţi nu m-ar fi ajuns din urmă şi nu m-ar fi luat de braţ. Nu s-a atins nimeni de mine. Mi-a zis: „Pleacă şi să nu mai vii pe aici!“ Nebun… dar și

44 | Manifest Româneşte | 2018

eu nebun! Ce făcusem? În sălile mari de clasă erau podiumuri de şedinţe cu mase lungi învelite în pânză roşie. Ne adunam acolo pentru diverse evenimente. Odată ne-am luat așa în joacă eu, Marga, Liliana, Lucian Dinu – colegi de clasă. Și fugeam în jurul mesei și, la un moment dat, am dat cu şoldul peste masă și a căzut. Și când o ridicam s-a deschis ușa: a apărut una dintre „fetele bune“, Maria Zoe – cred că avea și grad, dacă nu mă înșel. A băgat capul, a văzut și a plecat. Peste trei zile: „Revoluție în Facultatea de Teatru!“, condusă de... (se indică). Asta era în ’51. Am apărut din ce în ce mai rar în repertoriul Teatrului Naţional, iar Alexandru Finţi m-a luat curând la Teatrul Armatei, unde era director. În ’58 m-au dat afară din Teatrul Armatei, împreună cu Gheorghe Jora şi Lucian Pintilie. Jora nu a mai revenit niciodată în Bucureşti, iar Pintilie a fost reintegrat la Televiziunea Română după... două săptămâni! Mă rog... Pentru ce fusesem eu dat afară am aflat mai târziu, când am pus mâna pe dosar, dar atunci toți ziceau că am „fluierat în biserică“. Da’ ce-am cântat? Tăceau. Ca pe urmă să aflu că fusesem legionar și că în tinerețe am împușcat evrei la Iaşi. Și (accentuează:) s-a întâmplat să întrebe unul în ce an s-a născut Codrescu. „– În ’31!/ – Și când a împușcat?/ – Păi... Cu legionarii, la Pogrom!/ – Înseamnă că avea 10 ani!/ – Aaa, nu, nu, tac-su!“ Numai atunci s-a pus semnul de întrebare, când a întrebat ăla ce-i cu mine.

Orice puteai să spui despre oricine! Orice!

Venise, deci, şi rândul meu. Am povestit şi în numărul trecut, dar e bine să se ştie cum a început atunci sfârşitul.

Astăzi, lucrurile se aseamănă. În ’47, când am intrat eu în facultate, a avut loc o mare şedinţă a facultăţilor de arte la Ateneul Român. Gemea de lume toată sala mare a Ateneului!

Erau la prezidiu Breslaşu şi liota, cu Sara Manu, Dinu Negreanu. Atunci l-au băgat în pușcărie, din nou, pe bietul Benedict Dabija, atunci i-au băgat pe Dinu Dumitrescu, Gigi Ghiţulescu! Îi așteptau jos! I-au și luat în ziua aia! Până atunci: „Huo! Cânta la pian cântece legionare, cânta și făcea!…“ – se ridica din când în când câte unu şi turna pe cineva. Acuzatorul era îmbrăcat în salopetă de muncitor – el era „elementul sănătos“! Vă daţi seama ce era acolo! Eu eram speriat, îngheţat, nu băteam deloc din palme. Din senin, aud foarte clar în toată hărmălaia: „– Ce faci dumneata, tovarășe? Dumneata nu aplauzi?/ – Ba da, ba da...“ (Bate din palme) Şi am început să bat foarte tare, groaznic de tare! Printre cei care s-au ridicat a fost şi Zoe, care mai târziu avea să mă toarne și pe mine, și mult regretatul Caragiu, care l-a turnat pe Dabija! Chiar el l-a turnat pe Dabija! Ce nevoie avea să facă aşa ceva? După asta, Dabija a luat păcatul băuturii şi a murit de tânăr. Mai reţin încă doi acuzatori: Victoriţa Dinu şi Ipate Mareș. Caragiu a pierit înspăimântător, după cum se ştie. Victoriţa Dinu, deşi a ajuns să fie directoare la Teatrul din Brăila, a murit de cancer.

Ipate Mareș a intrat el însuşi în pușcărie, pentru că era pederast, iar Zoe nu a terminat teatrul. Știu că a pierit de tânără. Nu există să nu plătești în lume nemernicia! Nu există!

Cumplit! Se plătește în viață totul! Și binele, și răul. Ce plăteam eu în 1958, însă, nu ştiu... Ş.P.: Totuşi, după aproape un an, aţi fost reprimit în teatru.

C.C.: Am fost dat afară în urma unei şedinţe la care mi s-a interzis participarea şi, într-adevăr, am fost primit apoi, prin

strădania lui Chiril Economu, la Teatrul Mic, fost Nottara, fost Tineretului. Vă fac nişte confesiuni pe care nu le-am prea făcut. După un timp, au venit „băieţii“ într-o dimineaţă şi m-au condus la sediul Miliţiei Capitalei, unde m-au ţinut ore în şir. Nimeni nu ştia nimic de mine, nici tatăl meu, care era bolnav, nici cei de la teatru, unde seara aveam spectacol. Au trecut curând la un ton agresiv şi la ameninţări. Atunci mi s-au prezentat mai multe acuze, unele de care ştiam, altele de care atunci aflam. La sfârşitul zilei, a venit un ofiţer superior şi m-a pus să semnez ceva: că nu o să spun nimănui nimic despre anchetă şi că, la nevoie, o să furnizez informaţii despre persoane indicate de ei – bineînţeles, „duşmanii republicii populare“. Nu a spus nimic desluşit, doar mi-a dat de înţeles ce ar fi urmat unui refuz – cariera, libertatea... Eu nu sunt viteaz, nici tatăl meu nu a fost un viteaz. Mă enervez şi atunci sunt mai rău şi mai dur, numai că, la acea anchetă, m-au făcut să simt ce înseamnă să fii un nimic, să fii anulat ca fiinţă, să ţi se ia orice valoare umană. Da, (accentuează:) să fii un nimic!

M-au liberat noaptea târziu, după 15-16 ore. Semnasem.

Erau aşa mulţi turnători în teatru – s-a păstrat mai departe aceeaşi notă –, încât mă aşteptam ca oricine să vină să mă pună să scriu, nu mai ştiam încotro să o întorc. Şi aşa a fost, a venit o tovarăşă, o scârbă, o mare scârbă, şi m-a pus să dau în scris informaţii despre Dinu Ianculescu, despre Marga, fosta soţie, despre Liliana Tomescu, despre Olga Tudorache. Şi am dat: că Dinu este prietenul meu de suflet, un om extraordinar, că fetele sunt prietene şi colege bune, că sunt cu toţii oameni cinstiţi şi că iubirile şi vieţile fiecăruia nu aveau a face cu

2018 | Manifest Româneşte | 45

profesia. „– Nu aşa, mă! Nu de ce spui tu avem nevoie, nu de asta e vorba!/ – Dar de ce? N-am nimic altceva să vă spun!.../ – Lasă că o să ai!“

Acela care avea misiunea de a supraveghea teatrul şi de a forţa delaţiuni trecea pe lângă mine ca şi cum ar fi trecut pe lângă o fantomă.

Şi au început să mă sune, să mă terorizeze, să-mi lase fel de fel de semne şi ameninţări, până când nu am mai putut rezista. Într-o seară de premieră, care de obicei era rezervată protocolului, a venit la teatru toată protipendada, în frunte cu Leonte Răutu, şeful culturii şi al propagandei. Eu îmi terminam rolul în actul al III-lea, iar în timpul actului al IV-lea m-am spălat, m-am îmbrăcat şi am ieşit în faţa maşinii lui.

Când a apărut, l-am rugat pe Răutu să îmi ierte îndrăzneala – erau şi „băieţii“ acolo –, dar trebuia neapărat să-i vorbesc într-o problemă de viaţă şi de moarte. Eram disperat, ăsta era adevărul. Mi-a zis să merg la Comitetul Central a doua zi, la scara D, unde voi fi aşteptat şi condus în biroul lui. Acolo m-a întâmpinat un băiat frumuşel, brunet, cu prestanţă, fiul lui Roşianu, ambasadorul nostru în Bulgaria: „Tovarăşul Răutu a plecat de urgenţă la Moscova, într-o delegaţie, puteţi să verificaţi. Mi-a spus ce-i cu dumneavoastră şi să vă poftesc pentru a rezolva problema...“ Era extrem de politicos şi de civilizat. M-a condus în birou, unde i-am spus tot ce mi se întâmplase: „Vă rog frumos, nu mă nenorociţi, nu mă puneţi să fac un act absolut dezechilibrat, pentru că nu pot să mint, nu pot să trăiesc în necinste, nu pot să-mi vând colegii şi prietenii! Nu-mi puteţi cere asta, n-am făcut asta o viaţă întreagă, nici la şcoală, nici în altă parte, cu niciunul! Nu puteţi să-mi faceţi asta!“ Stătea la birou, şi-a luat capul în mâini: „Duceţi-vă acasă liniştit, tovarăşe Codrescu, nu o să vă mai deranjeze nimeni, vă promit.“ M-a condus la fel de civilizat până la ieşire, mi-a strâns mâna foarte cald şi bărbăteşte, iar din ziua aceea nu m-a mai terorizat nimeni.

Eh, dar nu m-au lăsat, nu m-au lăsat... După cutremurul din ’77 am plecat din Bucureşti ca să scap de ei. M-au ras de peste tot, oriunde m-am dus, i-am găsit şi pe ei acolo, aşteptându-mă... Mai întâi, am crezut că o să scap de umbra lor la Târgu Mureş, unde cât am făcut şi am pus pe picioare Institutul de Teatru m-au lăsat în pace, pentru că devenise de la început o şcoală de mare faimă. Apoi, m-am dus la Brăila ca director al teatrului de acolo. Acolo l-am ajutat la scris şi i-am montat două piese – Martor şi judecător, despre Panait Istrati, şi Pânda – unui gazetar, Ion Bălan. Până când am aflat că acest Bălan nu era nimeni altcineva decât şeful Securităţii din Brăila.

După patru ani, m-au lucrat şi acolo „băieţii“, au organizat o ticăloşie şi au luat-o pe nevasta mea de-atunci şi de-acum, pentru că ar fi falsificat bilete, ca s-o bage la delapidări. Totul era o minciună grosolană, ordinară! Culmea – sau nu! – este că acel Bălan a devenit directorul teatrului imediat după ce am plecat eu de-acolo. Mă siliseră să-mi dau demisia şi am venit pentru o vreme în Bucureşti, unde Beligan mi-a promis marea cu sarea! Adică m-a umilit. Aşa am ajuns la Sfântu Gheorghe, unde am făcut secţia română a teatrului, dar şi acolo m-au urmărit.

46 | Manifest Româneşte | 2018

După revoluţie, m-am întors în Bucureşti. Mi-am dorit să formez generaţii noi de actori în Adevăr şi cu credinţă în teatru, aşa cum fusesem şi eu învăţat. La Institut, „prietenul“ Rebengiuc, noul rector: „N-am, Puiule, nu pot, zău că nu pot, zău că n-am! “ Nu am mai putut intra la niciun teatru. Umbra lor e permanentă şi a fost transmisă şi după ’89 noilor cadre.

Forme şi formule noi, dar tot ei – asta a fost marea înşelătorie. Îmi este o greaţă de nedescris, o silă de ei, de „băieţii“ ăştia care mi-au nenorocit ţara şi întreaga familie: pe tata, „burghez“ şi „exploatator“, l-au condamnat pentru că a avut curajul să fugă din Secţia nr. 8 Miliţie de pe Barbu Văcărescu. Şi-a luat inima în dinţi şi a fugit. S-a ascuns într-o curte, apoi la fratele lui Codreanu şi uite-aşa l-am ascuns pe tata timp de 6-7 ani, până a venit amnistia. N-a avut în timpul ăsta nici buletin, nici alt act! Mamei i s-a şubrezit sistemul nervos, unchiul, din ministru-adjunct al Sănătăţii a ajuns un nimeni, fratele meu a fost scos de la Sfântul Sava...

Iubirile, credinţele

Ș.P.: E o rețetă pierzătoare să fii cinstit?

C.C. (gândindu-se): Din cele două semne, plus și minus, care-i mai puternic? Ș.P.: Mă gândesc că plusul...

C.C.: Vedeți? Numai că, astăzi, în toată lumea, în creştere sunt maleficul şi necinstea. În rugile mele cer un semn, o stăvilire... Singurul care ne mai poate opri din rău este Dumnezeu. Ș.P.: Înseamnă că vă așteptați la minuni.

C.C.: Nici măcar la minuni. La pedeapsa supremă, dacă nu ne oprim la vreme! Plată și răsplată! Nu există să nu fie.

Obligatoriu! Credința se răsplătește, este un sacrificiu absolut, te lupți o viaţă cu forța uriașă a răului care este în tine şi în restul lumii. Ș.P.: Se poate credință fără puțină deznădejde? Fără puțină răzvrătire? Ați avut momente de deznădejde?

C.C. (absolut natural): O, dar cum să nu? Nu poți să trăiești numai în linişte. Va trebui să trăieşti şi mari momente de deznădejde, când s-ar putea chiar să ţi se urască de tot. Ș.P.: Cum ați trecut prin ele?

C.C.: Cu rugăciune, cu credință și cu putere. Ș.P.: Dar de unde credința?

C.C.: Din mine, din biserică, din rugă. Eu sunt un om foarte credincios și nu m-a tulburat nimeni niciodată. Nu a avut nimeni curajul să-mi tulbure vreodată legătura cu Dumnezeu. De mic, atunci când trec pe lângă o biserică, mă închin. Dumnezeu nu m-a uitat, eu nu Îl uit. De altfel, o întâlnire mai specială cu Florin Piersic aşa s-a petrecut şi îi face plăcere s-o povestească. Florin era încă în facultate, urma să jucăm împreună Orologiul Kremlinului de Pogodin, în care eu am făcut pe Zabelin. Era un grup imens de studenţi acolo!

Si în acele zile m-a văzut făcându-mi o cruce în faţa Bisericii Kretzulescu. După asta, am fost foarte mulți ani cu el împreună în distribuţii. În filme, şi la începuturi, și la sfârșit, și la reluări (râde)! Ș.P.: Purtaţi totdeauna o cruce deosebită la gât. De când o purtaţi? De unde o aveţi?

C.C.: De la o doamnă din Teatrul Mic, Francisca Cristian, care a fost soția celebrului cântăreț Cristian. Eu aveam 40, ea,

60. Cred că m-a iubit și pe mine, și pe prietenul meu Timuş Alexandrescu, șef la sonorizare la radio și la teatru. Cu Timuş am colaborat peste tot pe unde-am fost. Ce cumplit s-a prăpădit, așa tânăr… N-a plecat niciodată din țară, deși a vrut tot timpul să călătorească. Și după ’89 a fost invitat cu nevasta la Moscova. A fost primit foarte bine, era un mare profesionist… A mâncat ceva și s-a înecat. O dată a plecat și el din țară, că a vrut să plece ani de zile și nu a putut. Și a murit ca un pui de gaină! Nu au putut să-i facă nimic! Și crucea asta mi-a dat-o doamna aceea, Francisca Cristian, care cred că ținea la mine într-un anume fel. Poate ea mai gândea și altceva, eu... Doamne ferește, nici chiar aşa! Ș.P.: Chiar aşa, prin iubire sau, mai bine spus, prin iubiri cum ați trecut?

C.C.: Necăjit! (Râde) Am iubit mult, foarte mult și sunt bucuros că am iubit mult. Ș.P.: Și nu ați iubit pe oricine…

C.C.: Nu, dar nici nu am ales așa... în mod special. M-am gândit câteodată: „Măi, n-ai stat tu aşa să le alegi?…“ Sigur că nu! Un chip frumos, o apariție m-au putut tulbura într-atât, încât să mă-ndrăgostesc! Ș.P.: Doamna Gangelov cu ce v-a tulburat?

C.C.: Era studentă la facultate în primul an. Eram într-un moment foarte necăjit al vieţii: tata, casa... Mama făcuse o criză şi aproape îşi pierduse minţile din cauza tatei si a ăstora care îl căutau prin casă cu pistoalele încărcate. Nu aveam un loc al meu niciunde. Nu găseam un suflet pereche. Eram izolat, eram singur. Numai că înainte am iubit foarte tare o femeie mai mare ca mine, o femeie din teatru, actriță...

Frumoasă... (ridică privirea) pân’ la Dumnezeu! Nu cred că mai trăieşte, era mai mare ca mine cu șapte ani şi a plecat apoi în America. O chema Zizi Petrescu. Era una dintre frumusețile Teatrului Național de atunci. Eu eram student în anul I și ea era în anul al IV-lea, cum aveam să fim Valeria şi cu mine mai târziu, dar invers! Am ajutat-o eu într-o scenă și ne-am încurcat... Am vrut să mă căsătoresc cu ea! Tata a zis că mă repudiază. Nici nenea Crișu, la care am sperat înţelegere, nu m-a lăsat. Ș.P.: Și a fost mai puternică familia decât dorința?

C.C.: Nu familia... Viața! Ce să mai, eram și eu gelos până în pânzele albe! Ș.P.: Și aşa a apărut doamna Gangelov.

C.C.: A apărut ea, era frumoasă, era tânără, era plină de talent. Şi-mi zic: „Lasă, că i-o plătesc eu lui Zizi!“ Și i-am plătit-o. Și am greșit. Au greșit și părinții că și-au bătut joc de noi.

Eram tineri, eram frumoși. Ne-au folosit așa, ca instrumente... Ș.P.: Sfârşitul poveştii cu doamna Gagealov este unul bizar şi, din păcate, a făcut recent subiectul unor publicaţii de scandal. Nu este necesar să-l deschidem. Totuşi, despre următoarea iubire, Marga – nu încă Barbu –, aţi vorbit mai rar... De ce?

C.C.: Jucam împreună. Am fost, cum am spus, colegi la Institut, apoi am ajuns şi colegi de teatru. Am jucat împreună în Nepotii gornistului, filmat în două serii. Ea era sora mea,

2018 | Manifest Româneşte | 47

Simina, parcă, iar fratele nostru mai mare era Codarcea. O dată ne-a prins amurgul în sala de machiaj şi... ne-am uitat aşa mai lung unul la celălalt. Aşteptând să filmăm, am stat și am vorbit. Ea era căsătorită pe-atunci cu un inginer. Ș.P.: Deci ați fost patru ani de zile colegi și v-ați îndrăgostit de-abia la…

C.C.: Da, la filmări, privindu-ne printr-o oglindă! Frumos, ca într-un film! (Pauză) Chiar au fost frumoase clipele acelea... Ș.P.: Semăna în viața particulară cu femeia puternică din filme?

C.C.: Nu chiar, a devenit puternică mai târziu, când s-a despărțit de mine. Dupa șapte ani ne-am despărțit... Ș.P.: Dar cum ați putut lăsa o femeie atât de frumoasă?

C.C.: S-a înhăitat cu o gașcă de asta de cucoane, prin care a ajuns în anturajul lui Eugen Barbu. Ea mă bănuia de ceva, eu o bănuiam de ceva... Tot gelozia ne-a îndepărtat. Dar am rămas foarte prieteni. Și am jucat și după aceea împreună în filme, culmea, după scenariile lui Barbu. Ciudat a fost, nici nu a vrut să mă cunoască, dar ne-am cunoscut până la urmă la premiera cu Haiducii lui Şaptecai, prima serie. Nu aveam nicio duşmănie, dar asta e viața! Ce să-i facem? Să fi devenit vrăjmași? Dacă putem iubie foarte mult! Este imens! Eu am eșuat după asta o perioadă lungă... Ș.P.: Ați eșuat pentru că v-ați consumat foarte mult în iubire sau, din contră, pentru că ați evitat să mai iubiți?

C.C.: Cred că reuşisem să mă epuizez... Am căutat o pereche și nu a fost să fie o lungă vreme… Şi, dintr-odată, mi-au sărit în privire doi ochi albaștri, într-o dimineață, când ajungeam la Satu Mare pentru a participa la inaugurarea secţiei române cu Un loc rămas liber. Ildiko! Eu coboram din tren şi... m-a omorât (râde)! Am stat nouă ani de zile cu Ildi.

Am traversat o istorie frumoasă împreună. Și așa am ajuns la Brăila, am refăcut teatrul ăla care m-a fascinat și m-a înlăcrimat îngrozitor. Un teatru superb. Am refăcut teatrul, mi-am refăcut şi viaţa, iar cu Vali îmi trăiesc viaţa de-atunci.

Ați fost la Brăila? Nu? Frumos de tot!...

C.C.: Am fost un bătăios, ăsta e adevărul! De mic! Aşa am fost şi ca actor. Cum se joacă bine? Ești obligat să te informezi, să te gândești, să te zbați, ceea ce este fundamental, bineînțeles, dar, totodată, să îți găsești unele norme obligatorii (accentuează:) pe care trebuie să le respecți. În primul rând, omul de lângă tine, coleg sau altcineva din teatru, trebuie respectat, iar spectatorul, cu atât mai mult: trebuie să te vadă, să te audă, să te înțeleagă, să te accepte.

Apoi, mi se pare esenţial că este o profesie care nu se face prin eliminări, ci prin acumulări, dar şi printr-o reîntoarcere constantă la valori, la principii, la fundamente. Am văzut la televizor ce au izbutit să facă grecii într-un amfiteatru. Ce au făcut de altfel, și evreii în Israel, într-un amfiteatru uriaş de-al lor. Noi avem impresia că descoperim acum teatrul și nu ne mai interesează nimic, decât ce se întâmplă astăzi la crâșmă ori la, scuzaţi, curve. Asta e viața? Asta e tot? Da, e și asta o parte, dar nu ăsta este esențialul. Nu se poate să ștergem cu buretele minunea din profesia asta. Farmecul teatrului este uriaș. Nu se schimbă, nu are mode. (Absolut natural, cu rost:) Uite cum cade lumina pe floarea aia, pe roşul ei superb!... Ș.P.: Scăldarea în mediocritate, în banalitatea de fiecare zi, împiedică pe oricine să se înalţe, dărămite un artist! Să fie asta explicaţia pentru care tinerii şi mai puţin tinerii actori de azi nu pot pur şi simplu să creeze personaje, să reuşească acele situații limită impuse de rol?

C.C.: Nu știu dacă să le reuşească, dar să le întâlnească, să le cunoască, să le trăiască. Ei refuză şi vin de aduc barbaria pe scenă şi în film. O aduc ca să arate ce? Cui servește? Teatrul s-a născut dintr-o anumită necesitate de a atrage atenţia, de a corecta beteşugurile sufleteşti şi morale, pentru a înfrumuseţa şi a înălţa. Este vorba de imagini, de situaţii întregi pe care le aduci pe scenă întrebându-te care trebuie sau care nu trebuie pentru devenirea omului... De exemplu, eu nu am mai văzut Shakespeare, domnule! Aţi mai văzut Shakespeare? Ş.P.: Dar cum să nu? Pe marile scene bucureştene: Macbeth în maiou şi latex, iar suita lui Lear, suită pe tomberoane, ca să spun aşa!

C.C.: Ei, şi v-a plăcut? Vai, ce viziuni „frumoase“!

Artistul, deplina dovadă că sufletul există

Ș.P.: Însuşi Olivier a spus monologul lui Hamlet cu o răceală aproape nepământeană, medita.

Pe când dumneavoastră l-aţi trăit cu împăcare...

C.C.: Da! Hamlet caută împăcare... Nu știu să vă spun exact în clipa asta dacă așa am căutat să îl fac sau l-am trăit pur şi simplu. Căuta, în orice caz, pentru că nu avea clare măsura adevărului şi pe cea a minciunii, căuta între ele. Și iubea, iubea enorm! Ș.P.: Nu este asta soarta fiecărui muritor – căutarea?

C.C.: Dacă o ai, e foarte bine. Dacă ţi-o asumi, e superb.

Dacă te naști ca un dobitoc și treci prin viaţă tot ca un dobitoc, nu are niciun sens efortul. Nu se trece prin viață așa, fără să cunoşti mari trăiri, mari încercări... Ș.P.: Cum aţi căutat să fiţi un mare actor, să jucaţi bine?

48 | Manifest Româneşte | 2018

Ș.P.: „Viziunea“, visul dumneavoastră cel mai frumos care a fost?

C.C: Visul meu care nu s-a împlinit şi rolul pe care am vrut mereu să-l fac a fost regele Lear. E oful meu de-o viaţă – ce n-am jucat şi ce-am vrut să joc! Îmi trebuia o scenă mare, cu odgoane mari, zdravene. Se ajunge la celebra scenă a monologului, în care Lear era agăţat, suspendat și apoi, încet-încet, începea să cadă decorul, începea să îl strivească.

Asta era viziunea mea pentru scenă, pe care am şi propus-o unor teatre. Vă dați seama ce înseamnă să vină lumea asta peste tine și să te înfrângă, să te prăbuşeşti odată cu ea?

Totuşi, a fost o montare cu Lear la Radio a lui Gavriil Pinte, în şapte serii. Ce m-a amărât puternic e că am încercat tot cu Gavriil să-l montăm pe scenă, undeva în ţară, la Piteşti, la Craiova... Am dat peste noi biserici, bisericuţe. Nimic nu s-a schimbat... Ș.P.: Și dacă un teatru v-ar spune acum: „Uitați, avem bani, avem scenă, veniți să îl jucați pe Lear!“

C.C.: Acum?! Nu, îmi pare rău, foarte rău, dar acum, nu! Ș.P.: Este oricum o bucurie că aţi imprimat Lear! Teatrul radiofonic reprezintă o probă de măiestrie pentru actor. Cum se joacă în fața microfonului? De pildă, în Răzvan si Vidra parcă ați fi murit atunci, odată cu ultimele cuvinte ale personajului...

C.C.: Vii cu textul de acasă. Îl citeşti, îl înţelegi, pregăteşti rolul, faci personajul. Este teatru în toată legea, nu îl poţi considera un accident. Pe Răzvan l-am imprimat fără text, pe Hamlet l-am imprimat fără text, pe Carlos l-am imprimat fără text. Mergeam cu el până la un moment dat, sigur, dar nu mai puteam după aceea. Mi se părea că e o impietate să mă folosesc de text. Îl aruncam și gata. Mihai Zirra m-a ajutat, mi-a descoperit frumuseţea acestei forme de a face teatru.

Vedeți, ce ciudat? La etajul al treilea din Sfântul Sava se făcuseră studiouri de radio şi săli de imprimare pe viu. Eram încă la liceu și mă duceam sus, repetam și imprimam. Acolo am avut câteva imprimări celebre. Acolo i-am cunoscut pe Vraca, pe Storin, pe Manolescu. Numai când spuneau ceva rămâneai mut! Unii dintre ei erau boemi, ca Bălţăţeanu, dar actori fenomenali, domnule! Când treceai pe lângă ei ţi se întrerupea respirația! (Joacă) O, când m-a mângâiat Calboreanu pe cap: „– Cum te cheamă, mă băiete?/ – Constantin.../ – Costache, să joci, să nu te laşi, mă (râde)!“ Ș.P.: Îmi place un aforism al săracului Pintea: „Omul are două variante ca să se cunoască pe sine: să meargă ori la biserică, ori la teatru...“ C.C.: Da, vedeți, la mijloc este Dumnezeu. Și într-o parte, și într-alta este El...

Ș.P.: Deci arta este un ritual, o taină!

C.C.: Dar nu se poate altfel! Scena este un amvon, unde mi se dă dreptul de a sluji cu harul pe care mi l-a rânduit Dumnezeu! Dar eu acolo sus sunt preot, eu slujesc! Spun ce e posibil şi ce nu, ce e bine și ce e rău! Ș.P.: Şi-atunci cum răspundeți actorilor, regizorilor care spun că ei arată viața așa cum este?

C.C. (cu furie): Ce mă interesează că așa este viața, dacă viața lor este o infecție?! Ce realizezi dacă o arăți așa? Dar soluții ai?! Hm, care?! Teatrul are și el legile lui, totul nu e numai clipa, numai momentul. Are o istorie imensă, imensă în spate! Şi este superbă! O istorie dumnezeiască, domnule, ca pictura, ca literatura, ca toate celelalte mari arte, creații ale minții şi ale sufletului omenesc. Și ei ce fac? Îşi bat joc pentru că nu pot? Ș.P.: Ca actor, aţi „slujit“ cu harul Lui, dar ca regizor ați încercat să Îl „imitaţi“ pe Dumnezeu?

C.C.: O, dar L-am și jucat pe Dumnezeu într-o piesă a lui Vasile Niţulescu, Bufonul. Vasile scria chiar frumos, cu har.

Am fost coleg de an cu el şi cu Ludovic Antal. E adevărat că eu am fost adesea şi regizorul pieselor în care am jucat şi întotdeauna am fost tentat să cenzurez ce făceam ca actor.

Când eram puşti şi am fost luat în Atunci s-a călit oţelul, l-am întâlnit pe Ion Aurel Maican, care era un foarte interesant regizor, care înţelegea şi lucra foarte bine cu actorul. Ca să regizezi trebuie să ştii ce să ceri, cum să ceri, cum să-l intelegi, cum să-i explici, mai puţin să-i arăţi. La repetiţii, nu cred că m-am ridicat de două-trei ori ca să „arăt“.

2018 | Manifest Româneşte | 49

Ș.P.: Cum erați ca profesor?

C.C.: Bun, bun, bun! (Râde) Adică aspru, rău! Răutate! Nu se poate ca un profesor să fie altfel! Îmi aduc aminte de Codreanu bătrânul, care era cel mai aspru! Unu sau zece, nu existau alte note: „Aici e virgulă? Punct? Hm? Unu!“ (Râde) Era de spaimă! După ce am plecat de la Sfântu Gheorghe, nu de bunăvoie, ci de nevoie, ca de peste tot, am venit la Bucureşti și am vorbit cu „prietenul“ Rebengiuc, noul rector, şi... nimic! A trebuit să intru profesor la Universitatea Ecologică, apoi la „Spiru Haret“. S-a întâmplat că eram bun prieten cu Lucica Mureşan, ea m-a ajutat. Ce spectacole bune au ieşit, mi-au fost foarte dragi studenţii! Am reuşit să facem Azilul de noapte, Unchiul Vania, Gaiţele...

Apoi, am ieşit la pensie. Ciudat sentiment... Ştii ce înseamnă să fii profesor şi să nu mai ai cui da mai departe ce ştii? Să joci şi să nu mai joci? Să faci regia şi scenografia unor spectacole şi de-odată să nu mai faci nimic? Singura mea victorie e că am venit aici, la Ghermăneşti. Am spus stop, gata cu umilinţele! Ș.P.: De unde ați începe lucrul cu un actor?

C.C.: De la poezie. E o etapă destul de scurtă de pregătire, dar foarte importantă. Am avut cercuri de la șapte la zece-cincisprezece pe care îi pregăteam. Mă întrebau la început cum se recită, dacă se gesticulează. Doamne ferește, nimic! În primul rând, lucrează intuiţia cu această mică încercare: versul. Poți să înțelegi, poți să îţi dai seama care e măsura exactă pentru gestică, ce domină între simţire şi gândire. Totul cu simplitate. Mie mi se pare esenţială putinţa de a fi cât mai reținut în lumea poetului, fără alte artificii, fără gestică exagerată, dar cu putința de a transmite, de a găsi, de a regăsi sensuri și, eventual, de a transcrie destul de fidel rostul ştiut şi simţit de poet. Nu am dreptul să schingiuiesc gândul poetului, nu am dreptul! Așa gândesc eu.

Ș.P.: Nici ale autorului dramatic. Ce căutaţi la un student care dorește să devină actor?

C.C.: Tocmai astea: simplitatea, adevărul. Şi ca om mă interesa, pentru că un om care are o construcție interioară frumoasă poate să devină un artist deosebit. Sigur că pornesc și de la elementul fizic, de la partea vocală, dar, peste toate, căutam să văd dacă partea spirituală răbufnește din el și cum o pot măsura, cum o pot cumpăni. Apoi, încerc să-l simt cu adevărat harul din felul cum răspunde şi corespunde nu la comenzile, dar la sugestiile pe care le ofer, cum le întregește și cum intervine el însuşi pentru a-şi crea personajul. Nu cauți să faci din el un executant al unor imagini, al unor dimensiuni pe care le stabilești tu şi care pot fi ingrate faţă de harul lui!

Trebuie să vină și el cu datele lui, cu puterea lui. Îl lași să-şi desfășoare întreaga capacitate de înmagazinare şi de înțelegere a stărilor. Corectezi, asta e tot. Cizelezi ce şi cât se poate, fiind și tu un cântar, rol în limitele căruia trebuie să te comporți decent. Nu poți să bați numaidecât cu pumnul în masă, deşi sunt cazuri unde spui: gata! Ca profesor, ca regizor, câteodată îți pierzi răbdarea, dar ştii ce bine iese după spectacolul? Când ești prea concesiv, când vrei să fii tată, nu terorist, se duce totul de râpă! Teatrul e o meserie de rigoare, dacă vrei să o faci cu adevărat! Nu sunt adeptul întâmplărilor.

50 | Manifest Româneşte | 2018

Ș.P.: Dacă v-ați putea întoarce într-o perioadă artistică din trecutul dumneavoastră, care ar fi? Când aveați nebunia de la început sau maturitatea de mai târziu?

C.C.: Mi-ai pus o întrebare încuietoare. Nu ştiu ce să răspund. La început am avut niște etape pe care le-am traversat cu bucurie şi care au fost oprite dureros, nepermis: Teatrul Național, apoi Teatrul Armatei-Nottara. Întâi din cauza rusului, pe urmă când m-au scos „dușman“ și m-au aruncat în stradă ca pe un nimic. M-am dus la Teatrul Mic, unde Sararu m-a dezamăgit îngrozitor. M-am dus la Târgu Mureș unde am găsit o lume cu care nu m-am putut cununa.

Am găsit Brăila, care mi s-a părut superbă, dar ai cărei oameni aveau o disponibilitate pentru rău inimaginabilă. Nu se săturau să te îndepărteze, voiau să te termine, să ieși de-acolo cu picioarele înainte! Obligatoriu! Am revenit în București, am jucat rar. M-am dus la Teatrul Naţional când Săraru a devenit director, iar Gonţa era adjunct. Voiam să montez Variaţiuni enigmatice, o piesă după Eric Emmanuel Schmitt. Urma să şi joc, alături de Doru Popescu, un băiat mai finuț, care fugise înainte de Revoluţie în Franţa, unde s-a ocupat de toate, şi pe faţă, şi pe dos, iar când a venit a jucat și cu Olga într-o piesă la televiziune, Trenul din zori nu mai opreşte aici. Din păcate, a ajuns la Național gata bolnav. Până la urmă am aflat ce avea.

Mă rog, am făcut decorul, am făcut regia, am jucat rolul. Era o piesă în doi. Eram atât de încântat, de prins în muncă, încât nu am semnat nici măcar un contract în toată această perioadă.

Am avut vizionare, apoi Doru a intrat în ultima fază. Am refăcut textul, l-am propus la un moment dat pe Marius Bodochi, studentul meu de la Târgu Mureș. Era foarte bun dacă făcea rolul. Se așternea o tăcere ciudată, ca să aflu peste puţină vreme că Gonța băgase piesa la Nottara... Ș.P.: Pe munca dumneavoastră?!

C.C.: Nu. Măcar atât am făcut, nu am dat caietul meu de regie. Pe mine m-au lăsat cu toate pregătite, ca și cum nici nu aş fi fost. Ar fi trebuit să fie piesa cu care m-aş fi întors „acasă“ şi a ieşit o scamatorie de nu mai pot să spun! M-a tras în piept, ca de obicei, „prietenul“ Săraru. Ruşine mie! Ș.P.: Cum ne vindicăm de mizerie, de compromis? Cât mai trăim cu acest cancer în noi?

C.C.: Românul așa este, el nu poate să trăiască altfel. Atât am șansa acum, că pot fi un observator. Mă socotesc așa, cu toată patima din mine. Încerc să fiu obiectiv, să înțeleg. Dar cu cât înțeleg mai mult, cu atât îmi dau seama de lacunele structurii ăsteia a noastre, care a devenit de nepermis. Aluatul e bolnav, nu mai dospim. Avem drojdie proastă, iar dacă există o excepție... reușim să o stricăm, bineînțeles. Ș.P.: Aveți o amărăciune... interesantă.

C.C.: Nu este interesantă deloc... Ș.P.: Este interesantă, pentru că este plină de simțire. E disperarea care mai păstrează oleacă de speranță în ea...

C.C.: Uite, ăsta este cuvântul! Ai spus foarte bine!

Disperarea mea este că nu mai pot. Nu mai am putinţa de a ieși în stradă, că aș ieși! Și ce-aș mai urla! Am și o voce bună (râde). Și lumea m-ar asculta, ca atunci când m-am urcat la Revoluţie pe o mașină, la Sfântu Gheorghe. Până și țiganii mă ascultau! Punea lumea mâna pe mine ca pe un sfânt! Și copiii,

studenţii mă ascultau la școală, pentru că am ştiu să le fiu părinte de suflet. Da... a rămas speranţa... (Absolut natural, cu rost:) Aţi văzut ce minune avem aici? Mâna Maicii Domnului!

O minune! Niciodată n-am avut atâtea flori în grădină ca anul acesta, de când au început ghioceii şi până acum! Ș.P.: Puteți spune, la momentul acesta din viață, că Dumnezeu lucrează mai ales prin cei aleşi pentru artă?

C.C.: A, absolut. Nu există nimic, absolut nimic fără Dumnezeu. De unde apar culorile, minunile, furia care ne este dată? De unde apare sufletul nostru, mintea noastră? Dă-mi explicaţii ştiinţifice pentru nebunia asta care este teatrul! Ş.P.: Tinerii actori, care nu vor să fie nebuni deloc, dar reuşesc adesea să fie ridicoli, nu ştiu nici de dumneavoastră, nici de Ovidiu Iuliu, nici de Cozorici, darămite de cei vechi...

C.C.: O, dar de unde să știe de noi, de mine?! (Pauză) Cum de altfel nici eu nu știu de ei. Ș.P.: Aveți sentimentul că faceți parte din istorie?

C.C.: Da... Sunt şi, în orice caz, am încercat să fiu un bun reprezentant al profesiei mele. E ceva ce n-a mers, ceva ce regret... Prea brusc şi prea mult s-au fracturat generațiile. Or, legăturile dintre noi şi bătrânii noşţri este un temei, nu ceva de care trebuie să ne lepădăm. S-a cultivat nu numai dezinteresul, ci şi dispreţul pentru cei din aceeași breaslă. Este unul dintre marile noastre defecte naționale. Înainte era vorba cu capra vecinului. După ’89, gata: să moară și vecinul! Sau în primul rând vecinul! Capra mai las-o, dar să moară vecinul! Eliminare! Şi-au făcut loc, au dat afară tot ce le-a ieşit în cale. Nu se poate așa! Nu se poate (accentuează:) trăi așa! Ș.P.: Ce-am avea noi de făcut ca să fie mai bine?

C.C.: Să spuneți ce gândiți, copii, pentru că am impresia că voi puteți gândi foarte frumos! Să nu vă fie frică! De ce să vă fie frică? Măcar un avantaj aveţi față de noi: nouă ne era frică.

Mi-a fost frică de-atâtea ori, de ce să mint că nu mi-a fost? Te luau „băieţii“ de-ți stătea inima-n loc! Te lucrau de nu te vedeai! Acum a început alt fel de teroare în toată lumea, o teroare a sufletelor, o preschimbare a lor. La noi nu a ajuns încă, nădăjduiesc, pentru că suntem prea mici și ne omorâm deja între noi destul. Nu merită să stăm, să ne necăjim, deşi în lume este ceva de neimaginat! Voi aveți dreptul să ieșiți și să strigați, dacă sunteți nemulțumiți de ceva, dacă oarecine ne batjocoreşte credinţa şi neamul! Aveți chiar datoria, nu numai dreptul! Dacă așteptați până o să dispară răul, aflaţi că nu o să dispară! Schimbați voi optica, pentru că trăim într-o cloacă de nedescris! Dacă nu aveți iubire şi credinţă, nu se poate!

Mediocritatea este cel mai mare pericol al lumii.

■ Ştefan Paraschiv este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea.

Legendă a fotografiilor: 38: Constantin Codrescu în anii 2000; 40-41, 43: Constantin Brâncuşi în Coloana infinită de A. Plati (r. Marietta Sadova, Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, 1969); 42: împreună cu Marietta Sadova; 44, 45, 51: Sfetnicul în Viteazul de P. Anghel (r. Marietta Sadova, Teatrul de Nord din Satu Mare, 1969), alături de Călin Florian; 46: Ghiţă în La moara cu noroc după I. Slavici (r. Victor Iliu, Studioul Cinematografic Bucureşti, 1955), alături de Ioana Bulcă şi Colea Răutu; 49: director al Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila (1981-85).

I

ată, închid Ușa interzisă mulțumit și contrariat. Rezultatul? Îl accept totuşi pe G. L., laolaltă cu gândul de a scrie Jurnalul unui anonim – parodie a celui de-abia parcurs. În definitiv, de ce nu? Dacă G. L. are dreptate? Dacă vibrația este condiția, iar nu ideea, ideile și-n ultimă instanță, lecturile? Poate fi cultura, bagajul cultural un lest ce împiedică zborul? Depuneri de chiciură și gheață, anulând posibilitatea vibrației, tensionând, îngreunând, rigidizând corzile sufletului? E posibil zborul ființei în cerul ignoranței? Parodierea coboară modelul, vulgarizând, sau îl face mai lesne de receptat, umanizându-l? E nobil sau plebeian impulsul acesta insurecțional? Câtă și ce fel de sinceritate operează în scrierea unui jurnal? Mă întreb dacă nu e vorba de sinceritate mimată. Prea curge totul. Prea bine îmbinate frazele. O anume siguranță a mâinii, a scriiturii. A tăiat? A corectat?

A retușat? De ce, iată, eu am atâtea întrebări, ezitări, bâjbâieli, nesiguranțe? Să fie jurnalul pumnul de pepite extras din munții de nisip cernut? Interesantă, însă, ideea îmbrăţişată de G. L. – a se folosi de scris în scop terapeutic... Așadar, la o parte teama de ridicol! Dă-te-n lături, nemernică… (vorbesc cu viclean-roșcata, insidioasa întrebare: „cui folosește?“).

Pe de altă parte, vom trăi și vom vedea. Poate-mi va folosi mie, ție, vouă... Voi reuși eu acea autojupuire care să mă redea în chip suportabil – în trup și în chip suportabil? Va fi acest posibil (nu știu dacă și când voi mai scrie) jurnal o mărturie a bufonului care sunt sau, mai degrabă, o vivisecție automutilantă, nimănui folositoare?...

Revederea cu M. P., după niște ani în care prietenia noastră, sătulă de noi, ne-a lăsat să viețuim, fiecare pe cont propriu. Ciudat cum tocmai discuția despre G.L. ne reunește... Ne redescoperim mai maturi, mai așezați sau, poate, mai obosiți în gest și în cuvânt. „A albit Enkidu“, îmi vine să spun amuzat, cabotin și sincer... Ce și cât și de ce, dacă da, a însemnat acest om pentru copilulbărbat care sunt, pentru neînduplecatul, autointitulatul

52 | Manifest Româneşte | 2018

și, aparent, necontestatul șerpaș-șef prin munții de nisip ai unei realități, de bună seamă, ireale?

Atenție! Da, G. L. a intuit exact: taman mândria, orgoliul, plinătatea de sine cu care istorisim lucruri trăite de noi şi pomenim oameni și locuri de excepție, impresionându-i sau crezând că îi impresionăm pe ceilalți, taman acest lucru, zic, nu ne conferă decât un respect, o admirație de-o clipă și, în fapt, ne potrivește mai bine deasupra etichetei pe care ceilalți o lipiseră deja în dreptul nostru: „bătrâni istorisind isprăvi“ sau altceva de genul ăsta… Soluția? Nu istorisi! Nu povesti!

Consemnează! Iată: Vineri seară. Cină fantastică împreună cu Pino Caramitru, Gabriel Liiceanu, Marin Mincu, Ioan Alexandru, Dan Nasta și Mircea Albulescu. Suntem la Histria – la insistențele lui Ioan.

Mă rugase, așa că, încărcați la repezeală în câteva automobile, cădem la drum de seară, barbari, peste liniștita cetate.

Bieții oameni – paznicul, nevastă-sa și câțiva acoliți – nu știu ce să facă mai întâi. Pino, cocoțat pe zidul cetății, transfigurat în Hamlet. Îi dă replica G. L., convingător și încălzit deja. Sfios, Ioan mă-nsoțește spre lac. Dan Nasta, înveșmântat în negru, cu o pafta de argint veritabil, de care e tare mândru, se-ntreține cu Albulescu, imperial, hieratic, proiectat parcă pe pânza cerului, prea mică și prea calm vineție pentru grozavul și fiorosul lui chip – cap al lui Ioan Botezătorul pe tipsia înserării. Marin Mincu fierbe furios în veșnica lui bombăneală... L-am lăsat singur, printre inși care „dumneata știi că niciunul, în afară de mine, firește, n-a scris nimic esențial pentru cultura română?“ Când reușesc în sfârșit să-i adun în jurul mesei de brad, așezate sub cerul nopții, lângă un foc homeric, și când – surpriză! – îi servesc cu borșul pescăresc făcut după rețeta mea secretă, sunt acoperit, literalmente, de laude și de strigăte... G. L. se apropie de mine și oarecum timid, îmi șoptește: „Până acum vă admiram, acum vă și iubesc!“ Victorie! Triumf! Spusa echivalează cu un doctorat. Și ei încă servesc ilarie, chefal, plus trei platouri uriașe cu șalău.

– Știi dumneata – mi se adresează iarăși G. L. –, eu știu de la Ierunci – și adaugă către ceilalți – că la Paris șalăul e o delicatesă. Ca și salata de păpădie. Măcar asta de-am fi în stare să exportăm. Alta ar fi imaginea României... I-am spus chestia asta lu’ Pleșu, să-i zică lu’ Dinescu, din prietenie, să facă el începutul la moșia aia a lui...

– Și? se interesează, vădit curios și oarecum surprinzător pentru un poet, Ioan.

– Ți-ai găsit! izbucnește cu năduf G. L. Miștocar și bășcălios cum îl știți, spirit de second-hand, domnilor – mi-e și jenă să vă spun ce-a zis măgarul...

– Ce-a zis? supralicitează Ioan. Dar surpați brusc în ei înșiși, nemaisuportând povara frumuseții grele a nopții, mesenii tac, parcă decapitați de-o tăcere imperială. Ioan mă strânge ușor de umăr... Ne privim în ochi, bărbătește. Îmi prinde mâna dreaptă, ca pentru despărțire. Are pumnul strâns. Îmi strecoară în palmă, discret, ceva nedefinit. Își pleacă privirea parcă vinovat.

Deschid pumnul. O scoică alb-sidefie, argintată de luna uriașă, lucește complice... Să-ți aduci aminte de mine... șoptește cu voce caldă Ioan.

Ce-i unește pe oamenii aceștia? Ce caut eu printre ei? – îmi vine în minte și-mi stă pe limbă să-ntreb, dar, în sfârşit, nimic nu e întâmplător...

Duminică după-amiază. În sfârșit, au plecat!

Oboseala și dezgustul mă invadează. Până la urmă, nu poți să nu te-ntrebi: oare cum ar fi reacționat Napoleon, obligat s-o facă, tocmai el, pe gazda, pe ghidul, pe bucătarul, numai în virtutea faptului că el era „de-ai locului“, de-ai Elbei sau ai Sfintei Elena, iar ei, ceilalți, nu-i așa, erau oaspeți, vizitatori, musafiri, mă rog... Și, de unde aerul ăsta al lor de superioritate și gândul ăla, parcă scrijelit în aer, că eu aș fi obligat să-i slujesc, ca și când așa e firesc, așa se cuvine, ăsta-i rolul meu? Li s-a acrit vinu-n pahare când am vrut să le citesc studiul meu despre... Dar ce rost mai are să-mi fac sânge rău?

Pino nici n-a vrut s-audă, darămite să recite vreo poezie de-ale mele, iar Marin Mincu a sărit ca ars când i-am pomenit de studiu… De, a trebuit să trăiesc și să accept, pe propria piele, condiția de provincial... De parcă noi n-am fost în țări străine, n-am citit în original câte ceva... De parcă Bucureștii le oferă lor – și numai lor – un aer special, pe care, respirându-l, ei – și numai ei – au acces în sfere refuzate nouă, muritorilor de rând, din provinciile istorice. Muritori, muritori, da’ ei la mesele noastre mănâncă! (16 septembrie 2003)

■ George Eugen Doinaru este om de litere şi presă, animator al vieţii culturale de la Tomis.

54 | Manifest Româneşte | 2018

L

a Constanța, pe la începutul anilor 50, când am început să merg și eu la Trei Papuci de capul meu, adică nu cu părinții, ci cu tovarășii de joacă de pe Cuza Vodă, se vorbea despre Claris cu mare admirație pentru isprăvile acestuia. Cea mai deosebită fiind aceea că descoperise el un loc prin care se strecura pe sub Digul Mare, cel dintre plaja Modern și plaja de la Cuter, unde se află acum portul turistic. Sărea la „8 metri“, dispărea în adâncul apelor din dreapta digului și apărea din apă în stânga digului... Era singurul care se încumeta să-și riște viața în felul acesta nebunesc de-a dreptul. Deseori ieșea din apă plin de sânge, cu pielea zgâriată de scoicile ce căptușeau blocurile de beton și pietroaiele printre care se strecura „tunelul“ subacvatic al lui Claris...

Proprietate privată!

Apoi a început să se audă de isprăvile lui Ilarion Ciobanu de la București, unde a ajuns mare rugbist și un și mai mare actor! Cu vocea și ținuta sa atât de personale, inconfundabile! O adevărată legendă care ne făcea pe noi, constănțenii, să ne uităm de sus la bucureșteni: Nu veneau, amărâții, cu nicio „legendă“ de calibrul lui Claris!

Inegalabilul Ilarion Ciobanu! Întâmplarea a făcut să trăiesc alături de marele actor câteva minute de neuitat, pe care la insistențele constănțeanului meu Ștefan Paraschiv accept că într-adevăr merită povestite...

Era în vara pe sfârșite a lui 1963. Rămăsesem corigent la sport și a trebuit să vin la București să fac niște recuperări. Deși eram în echipa de volei a Universității, antrenorul a ținut el să-mi strice vacanța și nu mi-a încheiat situația școlară. Riscam să fiu declarat repetent.

Nu-i port pică profesorului Munteanu, fără această corigență ce v-aș mai fi povestit acum?!

Așadar, pe la ora 10 am fost declarat promovat și la prânz m-am grăbit să iau primul tren spre Constanța. Era un accelerat care mergea șnur până la Constanța, fără să oprească la Ciulnița sau Fetești. Cum corigenții nu

primeau foaie de drum, venisem la București „cu Nașu’“ și urma să mă întorc „cu Valentin“. Acestea erau la concurență poreclele pentru conductorul de tren care contra a 10 lei accepta studenți fără bilet în tren. Pe riscul lor, dacă se urca inopinat în tren supracontrolul, plăteai amenda. Scăparea era să mergi din vagon în vagon și la prima stație să cobori pentru a urca într-unul din vagoanele pe unde deja trecuse „supra“. Stratagema asta nu mai putea fi luată în calcul într-un tren care nu oprea în nicio stație... Făcea trenul amintit fix două ore până la Constanța! Cu o locomotivă cu aburi!... Ce vremuri!

Deci m-am dus la gară, am plătit biletul de peron, și destul de repede l-am remarcat, cu un cap deasupra muritorilor de rând din Gara de Nord, pe Ilarion Ciobanu.

M-am grăbit să mă apropii la câțiva pași în urma lui. Era însoțit de o doamnă „voluptoasă“, cu o imensă pălărie de vară, ceva volănașe, o arătare tipică „la belle epoque“. Un geamantan în mână ducea Claris, dumneaei o umbrelă de soare, mergeau la mare, desigur. Au urcat în vagonul 2, iar eu am rămas pe peron, așteptând momentul potrivit să-l abordez pe Nașu...

Spre mirarea mea Claris coboară pe peron și, după ce îl reperează pe Nașu, se duce la acesta și discută ei ceva, din gesturi și din privirile aruncate unul altuia am înțeles că marele actor făcea și el blatul... Ia te uită!... Nu-mi venea să cred, dar nici nu mă puteam înșela. Așa că mă duc la domnul actor și făcându-mă că nu-l recunosc cine este, întreb „Ce-a zis Nașu’?“ La care acesta se face că nu pricepe întrebarea mea, aproape că mă repede, și se urcă de unde coborâse, în vagonul 2.

Eu, cu un început de regret că m-am pripit să „decodez“ greșit limbajul corpului celor doi, mai stau un pic și îl abordez pe Nașu! Care-mi zice să urc la primul vagon, dar să fiu atent, s-ar putea să aibă supracontrol!... Și chiar a avut! Doi civili s-au urcat cu el în tren și au început controlul biletelor... Trebuia deocamdată să trec în vagonul următor și om vedea până la urmă ce-o fi să fie!...

2018 | Manifest Româneşte | 55

Ilarion Ciobanu (văzut de Sorin-Dumitru Roată)

Pe vremea aceea vagoanele aveau la fiecare capăt de vagon o ferestruică prin care puteai să vezi ce se întâmplă pe culoarul vagonului alăturat. Când am trecut în vagonul 2, mă pomenesc în față cu Claris, care ținea tira, să vadă ce se întâmplă în primul vagon. „Vine supra!“ zic eu îngrijorat. „Zău?!“ îmi răspunde calm vocea bine cunoscută. „– Ce facem?/ – Păi ce să facem?! Urcăm pe vagon!...“ Vagoanele de care vă vorbeam aveau și un soi de trepte pe care puteai urca pe vagon. Era un lucru destul de obișnuit vara să vezi câțiva „cocori“ călătorind astfel pentru a nu cumpăra bilet! Eu însă n-o mai făcusem! Și nici nu-mi trecuse prin cap că am s-o fac vreodată! Eram totuși un copil cuminte! N-am avut însă timp să mă sperii ca lumea de ce va urma, căci a urmat o mirare și mai mare. Marele actor făcu pași spre interiorul vagonului, spre compartimentul în care o plantase pe divă! Avea de gând s-o ia cu noi pe tren?! Asta cum ar veni?!... Să vezi ce nu s-a mai văzut!... Din speriat, eram acum mai mult curios!

Dar nu! Ilarion Ciobanu schimbă câteva cuvinte cu cucoana care fuma elegant pe culoar, intră în compartiment și luă din bagaje Contemporanul...

Perplexitate și mai mare! Va citi pe vagon presa literară?!

E nebun?!...

Toate aceste mirări mă făcură să nu-mi dau prea bine seama cum am ajuns sus pe vagon. Am dat să mă așez, dar tovarășul meu mă opri cu un gest colegial, desfăcu ziarul și-mi dădu mie o jumătate, să pun sub mine să nu mă murdăresc pe pantaloni!... Ce mai?! Profesionist!

Partea proastă e că așa cum stăteam călare pe vagon și mă uitam pe unde mă urcasem, nu puteam pricepe care au fost mișcările prin care am ajuns eu sus. Iar și mai rău era că nu-mi puteam imagina prin ce mișcări, ale mâinilor și picioarele, pe ce pun mâna, pe ce pun piciorul, o să revin în tren?!

Tăceam eu, tăcea maestrul, eu, bine crescut, mă făceam că nu știu cu cine mă cocoțasem așa de sus, dar eram din ce în ce mai îngrozit că va trebui să cobor la un moment dat și efectiv nu vedeam care ar fi suita de mișcări necesare. Panica de care fusesem cuprins mă împiedica să gust peisajul ca lumea!... L-am reconstituit de curând într-o piesă, transfigurând aventura de atunci!

Era ceva să vezi Bărăganul, de-o parte și de alta, în întregul lui, așa cum din tren nu poate fi contemplat!...

La un moment dat, altul, ne-am întrebat dacă trecuse de noi supracontrolul!... Ca să fim siguri, zise aceeași voce dogită și totuși puternică, arhetipală ca voce bărbătească, hai să mergem la celălalt vagon, adică să

mergem pe coama vagonului 1 și să coborâm la capătul acestuia dinspre locomotivă. Stai să încetinească puțin, adăugă maestrul, parcă grijuliu cu tinerețea mea. Apoi zise hai și ne-am ridicat amândoi. Curentul de aer smulse ziarul pe care-l ținusem sub mine! Maestrul însă puse mâna mai întâi pe ziar, să nu-l ia vântul, și abia apoi se ridică! Din nou n-am înțeles! La ce-i mai trebuia ziarul?!

Din nou intrigat, n-am mai putut să mă sperii de ce făceam: am traversat în lung vagonul, cu pași de matelot pe covertă. Am coborât de pe vagon, am deschis ușa vagonului și am intrat în tren. Și din nou aceeași mirare: cum de reușisem?! În tren altă surpriză! Am intrat în toaletă, eram cu palmele înnegrite de zgură, ne-am spălat și abia atunci și-a vădit din nou utilitatea Contemporanul, jumătatea salvată de Claris: ne-am șters pe mâini de apă, de urmele aventurii noastre...

Ne-am despărțit fără multe vorbe, eu străduindu-mă să mă prefac mai departe a nu-l recunoaște pe marele actor!...

N-am prea povestit această întâmplare. Am aflat ulterior că Ilarion Ciobanu fusese distribuit într-un film important, luase avansul pentru rol, dar nu știu din ce cauză (s-a certat cu regizorul?) rolul i-a fost luat, a trebuit să dea înapoi banii, se nimerise în acea zi să fie falit de tot!... Sau poate a făcut-o de dragul amintirilor, așa cum și eu am mai făcut blatul pe tren și când nu mai eram student, să văd dacă mai ține!... Cu sentimentul că prelungesc anii de adolescență! Oricare va fi fost explicația, lui Ilarion Ciobanu nu avea cum să-i facă plăcere să fie recunoscut! Cred că m-am purtat corect. „Par delicatesse“ ar fi zis Rimbaud!

Eu, la rândul meu, nu am arătat cât îmi era de frică.

Ideea că mă aleg cu o amintire specială, cam fără pereche de aventuroasă, mi-a dat curajul pentru gesturi de care, altminteri, nu mă simțem în stare să le comit!...

Apoi, cu trecerea anilor, am cunoscut mulți prieteni de-ai lui Claris. Aveam mulți prieteni comuni cu Claris.

Florin Pucă, Pâcă, Ahoe, Conți Bărbulescu... Am așteptat să ne revedem din întâmplare și să ne amintim de blatul făcut împreună pe tren, pentru mine de neuitat. Dar întâmplarea nu s-a produs. Regret și azi că nu am provocat-o!...

■ Ion Coja este scriitor, lingvist, profesor universitar. Cea mai recentă apariţie editorială: Şeitanii (Editura Aevea, 2016)

2018 | Manifest Româneşte | 57

V

oi încerca să povestesc Domniilor Voastre un miracol pentru care nu am niciun merit, dar pe care încerc să-l port cu onoare: întâlnirea dintre doi poeți, care ne-au făcut pe mine şi pe sora mea, au făcut poezie și alte fapte publice grozave şi care s-au despărțit la timp, pentru a ni-i aminti şi astăzi. Pe mama o păstrez în amintire fără acea imagine devenită un stereotip, stereotip frumos. Eu îmi amintesc, din anii noștri mici, spectacolul tandreții ei și al grijii ei față de noi; după aceea, anii foarte duri cu despărțirea de tata, care au fost și pentru noi traumatizanți, pentru că, de foarte mici, am știut ce înseamnă un proces întins pe ani și ani, un proces de divorț, de împărțire a copiilor, de toată mizeria aceasta a avocaților și a sălilor de judecată. Ţin minte, din primii ani ai copilăriei, o minunată mamă, plină de tandrețe și de gingășie, apoi ani și ani și ani de pauză, pentru că am stat cu tata, iar maturizarea mea s-a produs având-o pe mama undeva în lateralul existenței mele, niciodată implicată în viața mea, niciodată implicată în viața copiilor mei, a nepoților ei, probabil pentru că mama a avut o traiectorie monocordă. Ea nu a putut fi ca tata, un concert. Ea a fost un solist. Odată ce s-a rupt vraja familiei de la început, ea nu a putut juca mai multe roluri. De aceea, pe mama o țin minte, mai întâi, ca pe o mamă tandră și, după aceea, ca pe un om singur, pe care am căutat să-l înțeleg și să-l iubesc și să mi-l apropii, dar care are altă imagine pentru mine decât aceea pe care o au cele mai multe mame pentru cei mai mulți dintre noi.

Constanţa Buzea şi-a retranscris, în anii 2000, toate jurnalele, pregătindu-le pentru publicat și, mai ales, decriptând notații încifrate în propriile jurnale inițiale. Sunt scrise de mână, caligrafic și uneori atât de mărunt, încât trebuie să te uiți cu lupa, ca să le poți descifra. Gândiţi-vă ce emoție m-a cuprins când am găsit în jurnalul ei original din 1969 în ziua de 3 mai: „Astăzi am născut un băiat.“ În scrisul acela nu este poeta Constanța Buzea, nu este mama, ci este cronicarul, autoritatea oficială care consemna un fapt foarte pragmatic: a dat naștere unui băiat. N-a scris o poezie formală atunci (Astăzi, din astre, din puterea iubirii, s-a înfăptuit etc...), ci a consemnat: „Astăzi am născut un băiat“, băiat care vorbește acum despre mama lui, despre poeta Constanța Buzea.

Coordonatele vieţii

Viaţa Constanţei Buzea a început cu o traumă: a avut parte de doi părinți invers decât și-ar fi dorit: un tată dotat extraordinar intelectual și artistic, Petre Buzea, de prin Tătăranu-Mărtinești (Vrancea), între Râmnicu-Sărat și Focșani. Din pricina unei schije care i-a intrat în picior, a rămas infirm, în urma unui bombardament care a afectat-o și pe ea. Și mama, toată viața ei, a purtat pe corp schijele bombelor americane căzute în anul 1944 în București. Era copil, bombele au căzut la câțiva metri de ea și a rămas pe tot corpul, pe degete, pe picioare, pe mâini, cu cicatrici. Şi nu a avut niciodată vreo tentativă să le ascundă. Revin.

Bunicul meu, Petrache Buzea, supradotat artistic și intelectual, un om cu care tata îmi spunea că avea discuții grozave, în urma acelui bombardament, a rămas infirm, cu un picior mai scurt, şi s-a trezit dintr-odată din statutul de vedetă a cartierului (cânta și la vioară, vorbea şi povestea frumos), la statutul de infirm. Aceasta l-a condus către băutură, către violență și abandonarea familiei, pentru o veche iubire, cu Voichița, cu care a rămas până la capătul vieții, în 1981.

Mama a rămas apropiată de bunica mea, Alexandra Nica, basarabeancă din Reni căreia i se spunea tanti Șura, un om foarte temeinic și foarte serios, o femeie

58 | Manifest Româneşte | 2018

pragmatică, dar care nu avea niciun fel de legătură intelectuală cu mama. Bunica mea era o tipă fără școală multă, cu o inteligență practică însemnată, dar nu pe coordonatele pe care le voia mama.

De altfel, mulți s-au întrebat de ce toată viața, în familie, bunica și apropiații i-au spus mamei mele „Mimi“, deși pe ea o chema doar Constanța Buzea. Mama ei (bunica mea) a constatat după botez că are un regret: ar fi vrut să îi spună şi Mihaela. Ca femeie foarte practică, își făcea propiile legi – dovadă că și-a făcut propria casă de chirpici într-o vară; bunica mea a făcut cărămizile de chirpici, a dat mereu cu smoală pereții casei fără fundație și așa mai departe. Cu acest spirit foarte voluntar și foarte hotărât, prin care bunica mea arăta că își are viața în propriile mâini, s-a uitat la certificatul de botez și a constatat că lipsește exact numele pe care ea, de fapt, voia să i-l dea, dar de care nu-și dăduse seama la timp. Ce a făcut bunica mea? A luat un creion chimic, a tras o acoladă stângace, acolo, lângă Constanța, și a scris „Miaela“. Nu Mihaela, ci exact cum știa ea că se pronunță. Simplu! De ce? Pentru că ea așa a considerat. Care autoritate e mai mare decât creionul chimic al mamei, când e vorba despre copilul ei? Bunica, nefiind o tipă foarte școlită, nu a scris, deci, corect Mihaela, fiindcă, pentru ea, „Mihaela“ era o sonoritate, nu o grafie. A omis „h“-ul! E același fel de intervenție personală, neoficială, dar, de fapt, de cea mai

Constanţa Buzea (văzută de Sorin-Dumitru Roată)

mare autoritate, pe care a avut-o, în realitate, și replica aceea a lui Sae, fratele marelui Marin Preda, după ce a băut spirt medicinal şi a intrat în comă. Când s-a trezit, Marin Preda, la capul patului de suferință, i-a spus: „Bine, mă, Sae, cum ai putut să bei spirt? Nu ai văzut că scria pe spirtul acela albastru că e Numai pentru uz extern?“ La care Sae a zis: „Eu am considerat că e și pentru uz intern!“ Ei, ăștia erau oamenii pentru care decizia, vrerea lor era totul, era autoritatea maximă. Ce conta oficialitatea?

Așadar: Constanța Buzea, acoladă Mi(h)aela – Mimi.

Constanţa Buzea a rămas să trăiască – departe de tatăl care le abandonase şi care, la un moment dat, le-a şi agresat, deși ea știa că, intelectual, lui îi seamăna – cu o mamă care nu o înțelegea, nu înțelegea poezia, literatura.

Până la urmă, bunicii mei s-au despărțit. Adrian Păunescu a stat în casa părinţilor mamei până în ultima perioadă a lui Petrache acolo, prin 1960-’61. Bunicul meu a plecat și și-a construit o casă în zona unde se află delta Văcărești, după care a revenit în curtea familiei și și-a construit acolo o casă pe care, ulterior, a mutat-o cărămidă cu cărămidă tot în Văcărești – o nebunie întreagă. Bunicul meu matern și-a refăcut viața și a murit, cum am amintit, în anul 1981, la Focșani.

Bunica mea s-a recăsătorit şi ea. De mai multe ori – a fost o tipă foarte hotărâtă.

S-a recăsătorit chiar și la 70 de ani, cu un anume Măgureanu. Bunica mea l-a avut ca prim soț pe bunicul meu, tatăl mamei, Petrache Buzea. După ce a divorțat de el, în ’61, s-a căsătorit cu un sas, un om extraordinar, Gheorghe Guneș. A trăit lângă bunica mea până în 1983, la 85 de ani, când a murit. L-am avut în preajmă în copilăria noastră și ne-a ajutat, iar eu îi sunt recunoscător peste timp. De altfel, bunica mea, mama mamei, este îngropată în același loc (a murit în 1996, la 80 de ani) unde sunt îngropate acum și mama, și Ioana, sora mea, în mormântul lăsat de acest Gheorghe Guneș, în Cimitirul Evanghelic-Luteran din București. Pe noua placă de marmură am păstrat și istoria familiei până la bunica, pe de-o parte, și pe partea cealaltă, așa cum se cuvine unui mare poet, numele și fotografia mamei mele. Rândul unde e Constanța Buzea se găsește cu două rânduri mai aproape de capelă decât locul unde este îngropat Mihai Beniuc.

Începuturile cuplului

Cuplul Constanța Buzea-Adrian Păunescu la început a fost, practic, un cuplu de copii, un cuplu de copii cu foarte mult talent, care trăiau într-o sărăcie crâncenă. Tatăl meu

60 | Manifest Româneşte | 2018

a încercat o perioadă să stea la părinții mamei mele, în mica lor locuință, casa de chirpici cu două camere din strada Drumul Găzarului nr. 82 din cartierul Berceni. Nu au rezistat foarte mult acolo, pentru că tata era, în ciuda vârstei lui de 18 ani, un tip foarte plin de personalitate, ca de altfel şi bunicul meu, tatăl mamei, și au intrat des în conflict.

Unul dintre momentele istorice și importante ale scurtei lor șederi în casa bunicilor mei din Berceni a fost când Nichita Stănescu l-a abordat pe tânărul lui prieten și coleg de viață literară Adrian Păunescu – gândiţi-vă!

Nichita era un scriitor matur, pe la 28-29 de ani, iar tata era un matur de 19 ani –, spunându-i că nu are unde să fugă în lume cu Gabriela Melinescu, iubita lui. Tata i-a spus: „Cum nu ai unde să fugi? Poți să vii la noi!“ – vastele domenii fiind o căsuță de chirpici, în care, într-o cameră, stăteau bunicii mei și, în cealaltă cameră, mama, tata, Nichita și Gabriela. Acolo, în căsuța aceea, au stat timp de multe săptămâni, chiar luni, Nichita, Gabriela Melinescu, tata, mama și bunicii mei. Nu numai atât, dar în acea curte, la un moment dat, Nichita și tata au făcut un joc nebunesc de băiețani teribiliști, chiar sinistru, pe care mama l-a consemnat ca atare în jurnalul ei: au săpat niște gropi în pământ și s-au îngropat fiecare, unul pe celălalt, în pământ, lucru care le-a deschis și imaginația pentru poeme.

Atunci a apărut și inspirația lui Nichita pentru trei sau patru din cele Unsprezece elegii, pe care le-a scris acolo, în curtea respectivă.

Apropo de stimulente pentru creaţie, vreau să spun că tata, nici atunci, nici mai târziu, nu a reușit să învețe să bea, chestie pe care și Nichita Stănescu, și Fănuş Neagu i-au reproșat-o toată viața: „Bă, am încercat în toate felurile să-l facem pe Adrian Păunescu să intre în lumea literară și prin gâtul sticlei.“ – asta rezum eu, n-au spus-o ei textual.

Cert e că n-au reușit. Tata nu a fost un vicios în sensul ăsta.

O perioadă a fumat foarte mult, niciodată nu a băut alcool și mereu i-au plăcut femeile, lucru precizat fără echivoc în poemul Nobilul viciu.

Dorul lui Nichita Stănescu de acel spațiu în care au locuit împreună este consemnat într-o carte poștală trimisă de Nichita din Belgrad, în 1965, pe adresa aceea...

Vorba lui tata dintr-o poezie a anilor ’80, care definea și momentul acela al dragostei totale care, chiar dacă se desfășoară în doi metri pătraţi, este inegalabil: „Ne-am iubit pe muchie de cuțit,/ Ne-am certat în cel mai larg palat,/ Unde este, unde este,/ În ce loc și-n ce poveste,/ Muchia aceea de cuțit?“ Iar dorul lui Nichita Stănescu de acei ani se regăsește în cartea poștală, trimisă de el pe adresa aceea – Drumul Găzarului nr. 82, o carte poștală

alb-negru, pe care scrie: „Dragii mei prieteni, Constanța și Adrian, vă îmbrățișez dintr-un Belgrad ploios!“ Am găsit-o în corespondența mamei mele, după ce i-am preluat biblioteca, după ce s-a stins... Am, deci, acea carte poştală uluitoare, simplă, cu un text mic, cu scrisul de mână al lui Nichita, care marchează pentru istoria literaturii, din „Belgradul ploios“ al zilei de 7 mai 1965, acel loc, în care trăiseră momentele acelea în Berceni, în curtea aceea.

Studenţia şi America

Mama și tata s-au cunoscut în mediul literar, prin 1960.

Ea era o tânără care simțea că are ceva de spus în literatură și care voia să evadeze din viața ei de familie, cu un tată natural, aflat în faza aceea a frustrărilor, a agresiunii și a băuturii, și cu o mamă temeinică, dar cu care nu se înțelegea. A evadat către lumea literară, unde l-a întâlnit pe tata. Ea a scos, apoi, o primă carte, De pe pământ, în 1963 – cartea ei de debut a fost înaintea cărții de debut a lui tata. Ea nu a fost făcută poetă de prezența lui Adrian Păunescu. Când s-au cunoscut, el avea 17 ani și jumătate, în timp ce mama avea 19 ani. S-au cunoscut în mediul literar, s-au căsătorit imediat, în 1961, apoi au plecat la Oradea unde au stat o jumătate de an, în 1962, unde liderul de partid local al regiunii Crişana i-a spus lui: „Adrian Păunescu, eu am să-ți găsesc un loc și mai bun de muncă decât acesta de redactor la ziarul Crişana, o să îți fac rost și de o casă, pentru că eu vreau ca tu să devii cel mai mare poet al Crişanei.“ Tata i-a zis: „Vă mulțumesc mult, dar eu trebuie să merg la București, fiindcă nu vreau să devin cel mai mare poet al Crișanei, ci al României.“ Nu a rămas la Oradea, unde, probabil, ar fi putut să fie orice, un mogul, un pașă pe viață, un baron local al poeziei, presei, afacerilor. A venit la București, unde s-a și ținut de cuvânt.

Dincolo de orice modestie și de subiectivism, tata chiar s-a ținut de cuvânt: pentru mulți, chiar a devenit cel mai mare poet al României.

Dar rămăsesem la studii. Tata a încercat să dea la facultate de îndată ce a terminat liceul, însă n-a putut să se înscrie pentru că bunicul meu patern, Constantin Păunescu, era deținut politic. Când a putut să se înscrie, în 1963, au dat examen amândoi și au intrat în aceeași grupă.

De data aceasta, a tractat-o el, i-a zis: „Hai să facem împreună facultatea!“ Au fost un cuplu foarte frumos în facultate. Ea, cu meticulozitatea ei, se ducea la cursuri şi nota. Tata când se ducea, când nu se ducea, era mereu în lumea literară, intrase în nebunia presei... Se completau foarte bine, dar, la un moment dat, s-au despărțit, nu au mai fost în aceeași grupă. Tata a ajuns coleg de grupă cu Ioan Alexandru, care, în facultate, purta numele Şandor Ianoș, fiindcă se născuse în Ardealul ocupat de horthyiști și îi fusese maghiarizat numele. Au avut colegi importanți și frumoși și renumiți de facultate. Au terminat în 1968.

A urmat bursa în America. După terminarea facultăţii, tata a primit invitație din partea Departamentului de Stat American – invitație și bursă nominală pentru Programul Internațional al Scrisului de la Iowa City. Ceaușescu, atunci când a primit la aprobat, a replicat: „Cum adică? Ce-i asta?

Invitație nominală? Ne dictează nouă americanii pe cine să trimitem? Republica Socialistă România trimite pe cine vrea. Ei să ne dea locurile și noi trimitem pe cine vrem.“ Americanii au răspuns: „Nu, noi vrem să promovăm niște valori. Adrian Păunescu este o valoare, este un scriitor pe care vrem să-l aducem aici, nominal.“ Un an, Ceaușescu i-a refuzat plecarea, până când americanii au dat de înțeles că „Pe el îl vrem.“ I-a aprobat până la urmă, Ceaușescu în acea perioadă fiind încă destul de flexibil la minte și, în octombrie 1970, tata a primit aprobarea să plece. A făcut toate demersurile posibile să o ia cu el în America pe mama, scriitoare, dar necuprinsă de către americani în acel program. Tata a făcut un sacrificiu atunci, el a avut o bursă de 500 de dolari lunar, care, pentru un tânăr, în America acelor ani, era o sumă importantă. Împărțind-o pe din două, nu mai reprezenta prea mult, dar el a zis: „Merg cu soția mea.“ Pe noi, Ioana și Andrei, ne-au lăsat acasă, eram foarte mici – eu aveam un an și jumătate, sora mea avea trei ani și jumătate –, aici, la București, în grija bunicului patern, Constantin Păunescu, și în grija bunicii materne, Alexandra Guneș. Ne-au lăsat în casa din strada Sandu Aldea nr. 24, care nu mai există astăzi, s-a demolat. O casă pe care, cu puțin timp înainte de a pleca în America, au luat-o în chirie, preluând contractul de la poetul Geo Dumitrescu, care, fiind singur, fără familie, nu mai avea nevoie să stea într-o casă cu etaj și atunci au făcut un schimb. Noi, cu toată familia, ne-am mutat în strada Sandu Aldea nr. 24, care e undeva între Arcul de Triumf și Piața Domenii, iar Geo Dumitrescu s-a mutat într-un apartament.

Am rămas, deci, timp de opt luni, cât au stat ei până la sfârșitul anului universitar american, în grija bunicilor, la București. Ei s-au întors, tata mobilizat și incendiat de viața de tip american, de Woodstock, de generația hippy, de Bob Dylan. A tradus imediat Blowing in the wind (Vânare de vânt) și, în scurtă vreme, a început Cenaclul Flacăra și i-a dăruit piesa tradusă lui Dan Chebac, apoi lui Florian Pittiș. Sub acest efect al Americii, el a înființat Cenaclul Flacăra: în visul american și în metoda americană, se întâmplă pe loc lucruri pe care, în Europa birocrației, a dosarelor a barierelor și a prejudecăților, aproape nici nu puteai să le gândești, darmite să se întâmple... astăzi ești necunoscut și, dacă ai talent, urci pe scenă și mâine ești un star. El asta a visat și asta a făcut la Cenaclu. Lua oameni strălucitori din sală și îi făcea vedete într-o noapte.

Revenim la America anilor 1970-71. Tata a luat-o pe mama, lângă el, în toate deplasările americane, inclusiv la marea întâlnire cu Mircea Eliade, la Chicago, doar că ea,

2018 | Manifest Româneşte | 61

fiind o tipă tăcută, fără îndrăzneala de a participa sau de a avea inițiative, a trăit cele opt luni de vis american și de nebunie americană în tăcere. El, care plecase în octombrie ’70 în America fără să știe engleza, a învățat-o în câteva săptămâni, astfel încât, în scurtă vreme, ținea conferințe în fața studențior americani, la Ann Arbor (Michigan), la Chicago (Illinois). Ținea conferințe în engleză în fața studenților americani! Nu spun că asta era mai important decât ce trăia și simțea Constanța Buzea, dar era altfel, era vizibil, era uriaș. La ea, era totul mai tăcut, de aceea se răsfrânge totul, mai târziu, în poezie.

Sigur, astăzi „marii“ politologi şi deontologi „anticomunişti“ spun că spectacolele Cenaclului Flacăra ar fi fost o „manipulare de proporţii“ a tineretului. Le spun să facă ei, azi, o astfel de „manipulare“: un milion de oameni care și astăzi mai știu istorie și poezie din exemplarele tipărite ale cărților lui, și peste şase milioane de spectatori de la „manipulările“ Cenaclului Flacăra. Să facă ei manipularea asta și să le aprindem o lumânare după ce nu mai sunt și să le spunem „amintire lungă!“, dacă o să îi mai țină minte cineva! Niște piticuți de pe margine vorbesc despre un titan și despre cel mai mare fenomen cultural al României postbelice.

Oamenii știu ce a făcut Adrian Păunescu: ardelenii se roagă și acum să mai apară o voce ca Adrian Păunescu și să le strige problemele; basarabenii spun și acum că la radio-cenaclul lui Adrian Păunescu s-au încălzit în vremea ocupației sovietice; aromânii spun că, în timpul lui Adrian Păunescu, ei au putut să-și afirme identitatea etnică; mulți muzicieni încă recunosc că ar fi rămas în fundul pământului, dacă nu i-ar fi descoperit el. Ăsta-i adevărul! „Manipularea“ lui Adrian Păunescu? Câtă vreme fapta lui face cultură și îi învață sentimentul libertății pe oamenii aflați într-o societate închisă, dogmatică, trăiască această manipulare! Vreau un manipulator astăzi care să mă învețe atâta poezie pe mine, cetățean român, cum a învățat Adrian Păunescu milioane de oameni din anii ’70, ’80, ’90, 2000, până când s-a stins. Îi învață și astăzi, după moarte, pentru că vorba lui: „Eu și mort sunt mai puternic decât dușmanii mei vii.“ Vedeţi cum se întâmplă că vorbim despre Constanța Buzea și tot la Adrian Păunescu ajungem? Chiar ultimele manuscrise ale ei din 2012 – scrise într-o perioadă destul de tulbure, în care, aveam noi să descoperim mai târziu, avusese un atac cerebral destul de bine mascat – ultimele texte scrise de mână sunt un articol despre Adrian

62 | Manifest Româneşte | 2018

Păunescu, pe care l-am și publicat în Flacăra cu puțin timp înainte ca ea să se stingă, pentru că, de fapt, sufletul și mintea ei au fost la el până la capăt.

Rezumând acea perioadă în care fisura personală dintre ei s-a agravat: 1969 este anul în care urma să mă nasc eu (apariția unui copil într-un cuplu duce la niște cutremure), iar în 1970-‚’71 au făcut drumul în Statele Unite. Au stat, timp de opt luni, fără să aibă posibilitatea respirației pe care o aveau la București, unde fiecare se putea duce și în alte cercuri. Totuși, au stat opt luni, zi de zi împreună, ceea ce, pentru doi vulcani, unul mocnind, mama, și unul exploziv, tata, este foarte greu de suportat. Practic, acolo ei și-au șubrezit relația și și-au dat seama că au lucruri care îi despart. Întorcându-se la București în 1971, şi-au pregătit despărțirea. Înverşunarea ei, de-a lungul vieţii, nu a fost decât o dovadă a sentimentelor pe care i le-a păstrat lui Adrian Păunescu, pentru că, da, nu ura e opusul iubirii – indiferența este opusul iubirii. De la iubire la ură, în orice cuplu, se poate ajunge în trei clipe! De la o gelozie, de la o suspiciune, ajungi să crezi că urăști, dar, de fapt, este un mare sentiment care scoate la lumină când iubirea, când ura. Dar este aceeaşi implicare şi trăire.

Jurnalul, Creştetul gheţarului

Mama a ținut un jurnal toată viața ei, dar trebuie să fac o precizare corectă pentru istoria literaturii: volumul publicat în 2008 la Humanitas, Creştetul gheţarului, reprezintă o versiune rescrisă, în care mama a căzut într-un fel de capcană. Orgoliul ei de autor – autor mare, indiscutabil – a fost puțin gâdilat de acea editură, care i-a oferit posibilitatea să publice exact anii cei mai dificili ai relației ei cu tata (1969-’71), culmea (!), în anul electoral în care tata candida pentru un nou mandat de senator. În febra aceea de a spune ceea ce și editura cerea, lucruri cât mai spectaculoase, mama a și dat niște lovituri foarte întârziate lui Adrian Păunescu, în momentul în care el avea nevoie să fie apărat, nu să fie lovit prin pagini șocante, bune de citat în așa-zisa presă mondenă. Fără succes însă, fiindcă tata a câștigat alegerile parlamentare în 2008 în colegiul lui din Hunedoara, chiar dacă a pierdut absurd locul în Senat, în favoarea celui clasat pe locul al patrulea – povestea se ştie cu legea electorală valabilă atunci.

De ce spun că jurnalul publicat a fost rescris? Pentru că unele pagini sunt un amestec de notații certe din realitate, pe care eu le știu pentru că sunt în posesia tuturor manuscriselor Constanței Buzea, dar altele sunt rescrise, stilizate și puse în formă publicabilă într-un singur volum, după aproape 40 de ani, cu unele răbufniri de frustrare ale cuplului distrus și ale femeii rănite de bărbatul vulcanic, care nu a fost cum ar fi vrut soția lui să fie, cu foarte multe lucruri înăsprite și cu prea puține atenuate, deși, în acești 40 de ani de la întâmplările din realitate până la publicare, relația Adrian Păunescu-Constanța Buzea a fost una foarte bună. Între timp, de la divorțul din 1975-77 până în 2010, Constanța Buzea, în viața de zi cu zi, i s-a adresat lui Adrian Păunescu în fiecare moment în care a avut nevoie de ceva, iar acesta a sprijinit-o în toate felurile, de la problemele de muncă până la sprijinul material de zi cu zi. Și totuși, în 2008 a apărut această carte ca un șoc, lucru ce l-a surprins pe tata într-un mod neplăcut: această carte a apărut cu atâta întârziere, plină de niște răbufniri vechi de decenii care, iată, în sufletul femeii niciodată nu se sting.

Bineînțeles, spun cu mare sinceritate că eu, care îl apăr pe el mereu, pentru că sunt bărbat și-l înțeleg și, nu numai pentru că sunt bărbat, dar îi știu firea, îi dau și ei dreptate.

Din punctul ei de vedere, ca femeie, ar fi vrut ca Adrian Păunescu să fie, în primul rând, bărbatul acela care să stea în cuib o viață întreagă și într-un mod comod și cuminte.

Din punctul ei de vedere, Adrian Păunescu nu a fost acel bărbat. Ea a avut dreptate să se supere pe el, numai că, să nu uităm, Adrian Păunescu s-a însurat cu mama mea când el avea 18 ani. Or, să ți-l închipui pe Adrian Păunescu – o forță a naturii, o forță a iubirii, o forță a poeziei, o forță a societății – rămânând cuminte într-un cuplu – care s-a întâmplat să-i apară la 18 ani – e o nebunie, o utopie.

Mă întreabă anumiți oameni – care sunt, în general, părtinitori cu mama mea și caută să îi înțeleagă frustrarea că nu a putut păstra cuplul cu Adrian Păunescu – cum văd eu dreptatea în această poveste și dacă nu regret că părinții mei nu au stat împreună. Eu, copil mic fiind, am asistat la despărțirea lor și am simțit, la început, lipsa lui de lângă noi, cât stăteam la mama, şi, după aceea, a mamei, după ce am rămas cu el, mai mult pentru că așa se spunea. Eu le răspund cu mintea de acum: este un extraordinar noroc că ai mei s-au despărțit la timp, pentru că, dacă nu s-ar fi despărțit la timp și ar fi ținut cu dinții de un cuplu în care apăruserăm noi, Ioana și cu mine, și ar fi rămas acolo sacrificându-și sufletul și netrăindu-și viața pe care fiecare simțea că trebuia să o trăiască altfel, de dragul nostru, nu-i mai aveam vii și relativ sănătoși, pe ea până la 71 de ani și pe el până la 67. Ar fi murit foarte tineri, într-un cuplu ținut cu forța. Eu mă bucur că a fost așa, pentru că, din toată drama asta, a avut de câștigat poezia, a avut de câștigat viața lor. Oricum, mama nu putea duce încă mulți ani relația cu tata, relaţie care o sufoca. Ea era de o forță nebănuită, dar pe dinăuntru, ea voia alt fel de viață literară, alt fel de viață de familie. Or, el era de-abia la începutul tinereții lui, la 30 de ani abia exploda către viața publică,

viața publică în care, sigur, încap nu numai poezia, cenaclul, emisiunile, deplasările, ci încap și tentațiile și așa-zisele greșeli ale bărbatului. Nu știu dacă e o vinovăție sau dacă e un merit, dar e o realitate a bărbatului care are șansa să poată iubi de mai multe ori în viață.

Eu cred că, per total, lumea a avut de câștigat, poezia a avut de câștigat, societatea a avut de câștigat prin faptul că ei nu s-au înțeles ca parteneri, dar el a fost el însuși, chiar punând dinamită acestui cuplu. De aceea, n-am regretat niciodată cursul vieţii mele, faptul că, după divorț, eu am fost încredințat tatălui meu. Decizia nu a fost a mea, ci a fost, în primul rând, a justiției, care a hotărât asta, și pot să spun că a fost pentru viața mea cea mai mare șansă ca eu, o fire de tipul Constanței Buzea, am fost crescut şi am fost împins, practic, să-mi depășesc limitele, de către Adrian Păunescu. Am și scris asta, ca o mică autobiografie, într-o carte: „Eu – cheie închisă a mamei și totuși iubirea tatălui.“ Eu cel mai mult în viață m-am ghidat după coordonatele pe care le-am trăit, le-am citit și le-am învățat de la tata. La un moment dat, am descoperit în poezia mamei ceva care m-a liniștit și mi-a dat sentimentul că nu e chiar o vinovăție aceea pe care tata mi-o inducea, anume că timpul trebuie fructificat mereu prin fapte, fără risipa odihnei: dacă trece o zi fără să faci ceva, fără să scrii, fără să cânți, fără să citești, fără să creezi, este o irosire teribilă. Și eu simțeam că în sinea mea, de multe ori, nu vreau să fac nimic. Voiam să stau pur și simplu. Nu să vegetez, pentru că în mintea mea gândurile curgeau, ideile, planurile pentru mâine. În poezia mamei am găsit următorul vers care m-a liniștit: „Îmi iubesc stările sterile.“ – versul cel mai potrivit pentru cei care nu sunt înțeleși atunci când li se spune că nu fac nimic și ei, de fapt, gândesc sau trăiesc pe dinăuntru fără a face nimic, trăiesc o viață interioară și își pregătesc, într-un fel, acțiunea de mâine. Or, starea aceea sterilă în aparență este de mare potențial, de fapt.

Nu regret nicio clipă, dimpotrivă. Fără structura ei, cine știe ce aș fi fost, habar nu am, și cine știe ce aș fi fost fără implicarea lui. Sau sunt eu omul care încearcă să ia binele din toate și să interpreteze pozitiv ceva ce, de fapt, a fost dramă de familie... Părinții s-au despărțit, nu s-au înțeles, eu am fost mereu obiect de dispută. Nu regret și consider că a fost o șansă ca ei s-au despărțit la timp ca să poată supraviețui, să poată scrie.

Sfârşitul

Pierderea Ioanei, în 2011, a fost dezechilibrul total al mamei Constanța Buzea, fiindcă ele se pregătiseră pentru o lungă viață împreună. Sora mea nu a avut niciodată, după adolescența de la Cenaclul Flacăra, o activitate publică foarte vizibilă. Se pregătiseră să supraviețuiască într-un fel de simbioză: trăiau în același apartament, se ajutau reciproc. Ioana, sora mea, cu simțul ei practic al omului de

2018 | Manifest Româneşte | 63

40 de ani, începuse să o ajute la transcrierea în computer a unor cărți, se ocupa de părțile administrative ale casei.

Mama, având resursele ei, evident, ceva mai mari și pensia, și indemnizația de merit, ținea casa. Şi din acest punct de vedere, a fost un șoc total pentru mama pierderea Ioanei.

Devenise teribil de agitată, de singură, de tristă, iar, în mai puțin de un an, acest şoc a făcut-o și pe ea să se ducă, să-şi împingă viața către acel accident, acea căzătură pe scara blocului și acea lovitură cu capul de mânerul acela nenorocit de metal, care a dus-o, până la urmă, la sfârşit, după o săptămână de comă și de neputință de a se interveni chirurgical cerebral – capul îi fusese inundat de sânge. În ziua 23 august 2012, eu eram la facultate, la ore, iar mama m-a sunat și mi-a spus că are nevoie de mine pentru că i s-a blocat cheia în ușă – o chestie simplă. Eu am străbătut orașul, din Militari până în cartierul Aviației, unde stătea ea. Până am ajuns eu, desigur, ușa se descuiase. Am stat la o cafea, i-am adus niște lucruri de care avea nevoie, niște apă minerală... Îi făcusem cu câteva zile înainte, la cerere, o mâncare de praz care îi plăcea, una dintre puținele mâncăruri pe care le gătesc bine. Nu prea se atinsese de ea. Era o zi toridă, cu 41-42 de grade în Capitală. Când m-am asigurat că totul e bine, că mai are cafea în ibricul mare din care bea toată ziua, că are tot ce trebuie în frigider și că s-a liniștit după teama aceea că nu-i mai merge încuietoarea și că poate rămâne încuiată în casă, am plecat înapoi spre facultate. Până să ajung acolo, m-a sunat un vecin să-mi spună că au găsit-o în scara blocului, chiar la intrare, lovită la cap. Plecase, inexplicabil, să facă niște cumpărături, pentru niște lucruri pe care tocmai i le adusesem. Un om de 71 de ani împliniți a ieșit pe căldura aceea sinistră, cu niște plase, a intrat cu ele în bloc și, când să urce scările, s-a dezechilibrat și a căzut, lovindu-se în spatele capului. Spun că este inexplicabil cum un mare poet, un om care avea încă viață de trăit, în ciuda faptului că suferea de diabet, un diabet ponderat, nu agresiv, să sfârșească printr-un asemenea accident. Am venit cât am putut de repede, între timp salvarea o dusese la Spitalul Elias, unde o internaseră de urgență. Își pierduse cunoștința. Cu fiecare zi, reacționa tot mai puțin, fiind, cum am spus, imposibil să fie operată, să-i fie drenat sângele. Pe 31 august 2012 s-a stins. Iată, deci, cum, din cauza unui accident vascular ascuns, reactivat de caniculă, din cauza unei lovituri într-un mâner nemernic și vechi de la o ușă de bloc, se curmă niște ani de viață pe care o mare poetă îi mai putea avea.

64 | Manifest Româneşte | 2018

Viaţa literară

Mama a fost o fire retrasă chiar şi în parcursul ei literar.

Ea avea nu oroare, dar avea o reținere majoră să participe la întruniri publice. Chiar și atunci când își depășea această reținere și participa la câte un cenaclu sau la câte un festival literar, tot nu era în largul ei. La ședințele Cenaclului Amfiteatrul artelor din anii ’70 – un fel de replică în miniatură și, sigur, de altă factură, a Cenaclului Flacăra – avea emoții teribile, când recita câteva poezii pe scenă. Cenaclul acela era un grup interesant, în jurul revistei Viața studențească și al revistei Amfiteatrul. Mihai Tatulici avea o măsuță pe scenă și prezenta spectacolul, așa cum făcea Adrian Păunescu la marele Cenaclu Flacăra. Acolo veneau actori precum Eugen Cristian Motriuc, O. Panamarenco Stănescu, folkiști ca Zoia Alecu, Adina Dimitriu, formația Cristal din Galați, care îl avea solist pe Vasile Șeicaru, înainte ca el să devină în 1979-81 solistul, folkistul independent, pus în lumină, ca individualitate artistică, desigur, de Adrian Păunescu. Veneau și recitau poezii Dinu Flămând, care actualmente este ziarist în Franța, şi Mircea Florin Şandru. Era un cerc interesant, literar, muzical și jurnalistic. Mi se pare că și Ion Cristoiu era în cercul acesta, fără a participa însă la ședințele cenaclului. Ei bine, acolo mama își depășea din când în când reținerea de a ieși în public și de a recita, dar o făcea doar ca să își probeze forțele, în anii divorțului. Ea a fost un om de interior, nici măcar participarea ei în forurile Uniunii Scriitorilor, în care a fost membră, nu era ieşită din comun. Ea a preferat să stea acasă sau la redacție, într-un birou, în faţă cu mașina de scris Olivetti, cu bandă textilă, ca într-o poveste veche de literatură, maşină pe care n-a părăsit-o niciodată, nici măcar în ultimii ani de viață, când sora mea încercase să o convingă să lucreze la computer.

Omul şi opera

La Adrian Păunescu, lucrurile sunt mai simplu de identificat, pentru că el, la un moment dat, a și mărturisit că preferă poezia la drumul mare și se desparte de scrisul de așa-zisul drag al artei: „N-am drama limbajului.“ El voia să scrie de-a dreptul, să fie poet la drumul mare și, în felul acesta, și-a atras și o anumită reținere, o anumită reticență din partea criticilor literari, care l-ar fi vrut, în continuare,

pe Adrian Păunescu-nebunul scrierilor din primii ani. Nu! El a zis că preferă să scrie o poezie pentru oameni, pentru cei mulți, care să îl înțeleagă și să își înțeleagă condiția, să câștige dragostea poporului, nu a criticii literare. Și-a sacrificat de multe ori statutul privilegiat din cronicile și criticile bune ale lumii literare rupte de realități. Și-a asumat treaba asta. Nu că nu ar fi fost în stare de o poezie nebunească, a literaturii pentru literatură, cum făcuse în primii ani. Aşadar, la el e ușor de identificat tema, pentru că tema este spusă fățiș, fie că e dragostea de țară, fie că e dragostea de părinți, de copii, de femeie sau problema socială. La el, toate sunt de-a dreptul. Metafora este doar un instrument și un adaos la temă, nu ascunde sau înlocuiește problema și nu te forţează să găsești cu mari cazne tema dintr-o poezie.

La mama, unde încifrarea este mult mai puternică, dacă o cunoști sau dacă îi studiezi puțin viața, vezi că e o coerență la fel de puternică. Precum în operă, așa era și în viața de zi cu zi: nu spunea fățiș decât rar, nu se dezvăluia, doar prin scris mai scotea din ce avea pe inimă. Și eu cred că a fost în egală măsură, ca la tatăl meu, viața pusă în poezie, dar nu la modul uneori jurnalistic sau memorialistic, cum a făcut-o tata, mai ales în ultimii ani, ci în cheia poeziei mai închise, ermetice, uneori mergând spre liniile ascunse ale lui Ion Barbu sau Nichita, alteori mergând către clasicismul Magdei Isanos.

Astfel, era o manifestare a sensibilităţii ei şi o vindecare prin poezie de lucrurile pe care în viața reală nu le simțea împlinite. Ea însăși, știți bine, mărturisea că este o „cheie închisă“. Ea spunea despre sine că este un om care scrie poezie ca un „leac pentru îngeri“. Ea revedea și își retrăia și copilăria, mai ales prin prisma relației cu mama, pentru că tatăl nu i-a fost atât de prezent în viață cum i-a fost mama, bunica mea: „mama era ca o iarnă/ cu bradul în braţe veni plină/ de ţurţuri şi de zăpadă“. Iată două feluri diferite de a-ți face bibliografia: unul fățis – Adrian Păunescu, altul ermetic – Constanţa Buzea.

De aceea, nu aş dori și nici nu se poate să fie reţinută sau receptată într-un singur fel, pentru că ea este o poetă atât de mare și are cititori atât de buni în nișa aceasta, a literaturii care nu e la drumul mare, a iubitorilor de literatură pură, încât nu trebuie să sper nimic în ceea ce privește postumitatea Constanței Buzea. Ea este de mult timp recunoscută ca atare, are, și prin dimensiunea operei, și prin diversitatea acesteia, statutul ei imens. Gândiți-vă că, aproape indiscutabil, poezia de meditație, de interior, a Constanței Buzea nu știu să aibă termen de comparație în literatura noastră – și nu numai după război. Poezia ei pentru copii este, fără discuție, de cel mai înalt nivel, este, probabil, cea mai frumoasă poezie pentru copii scrisă de o femeie. Chiar și jurnalismul pe care l-a făcut, contribuția ei la evoluția tinerilor scriitori din România literară, în deceniile de după ’90, sunt remarcabile.

Despre o ediţie completă

Mama nu a fost o fire-agora, nu a fost o fire comercială, comercial în sensul de a-și face un bun marketing al poeziei. Nici nu a putut şi nici nu a vrut sau invers. Nu știu care e cauza și care e efectul. Dar ea a fost mereu mulțumită când a văzut că oamenii – aceia care erau importanți pentru ea – o citesc. Nu a vrut să se lupte cu scriitori din alte categorii, pentru că știa că niciodată nu o să fie o poetă în stilul Adrian Păunescu sau nu o să aibă o imagine cum a avut Ana Blandiana, care a fost mai spectaculoasă și cu o fațadă mai luminoasă. Eu am vorbit cu mama de multe ori despre poezie. Știu că niciodată nu încerca să îmi dea sfaturi sau să facă o analiză a ceea ce încercam să-i arăt eu, pentru că ea avea convingerea că, de fapt, în sinele fiecăruia se află criticul cel mai important.

Am reușit să fac o ediţie completă a operei monumentale, infernal de mari, a lui Adrian Păunescu, iar același lucru îl pregătesc și pentru mama. Nu am reuşit la 75 de ani să-i fac acest volum, dar încă mă gândesc cum să-l organizez, pentru că e o obligație față de poezia adevărată, de poezia ei de natură pură. Sunt și unele variante de pus în paralel, întrucât ea a tot stilizat. De altfel, manuscrise unitare nici nu prea există, pentru a fi confruntate, pentru că mama, din păcate, își scria foarte multă poezie direct la mașină – era pasionată de mașina de scris cu bandă textilă și nu poți să identifici ușor care este versiunea originală – nu era una scrisă de mână sau dictată cuiva, cum făcea tata. Va trebui să facem o ediție integrală și să aleagă cititorul dacă varianta pe care ea a considerat-o definitivă este mai bună decât varianta inițială, publicată în primele cărți. Nici măcar autorul nu știe câteodată care e varianta cea mai bună. Plus că există și marea poezie a ei pentru copii. Sunt epocale Cărticica de doi, de trei, de patru, de cinci, de șase ani – niște opere de artă ale literaturii române pentru copii în care noi, eu și Ioana, ne regăsim, fiind scrise pentru noi. Încă mă gândesc, dar cred că lucrarea va fi tot într-un volum, precum Cartea cărţilor de Poezie a lui Adrian Păunescu, pentru că așa e cinstit și așa e comod pentru cititori, să pui toată opera într-un volum: o Carte a Cărților de Poezie a Constanței Buzea.

Mama a fost, de fapt, poezie înainte de toate.

■ Andrei Păunescu este cantautor, doctor în istorie cu teza Scriitori şi politică în România secolului al XX-lea. Cea mai recentă apariţie editorială: Popor de somnoroase păsărele (Editura Semne, 2015).

2018 | Manifest Româneşte | 65

A

m auzit nu o dată povești despre cum se purta cu studenții. Nu o dată… Baliverne îndrugate de neștiutori dornici de răzbunări ieftine. Am avut șansa să-l am profesor, din păcate pentru puțină vreme. Un spirit puternic, o minte ascuțită, un condei desăvârșit, seriozitate, precizie, autoritate. De câte ori mă gândesc la profesorul George Pruteanu, îmi amintesc de strădania lui permanentă de a nu fi sperietoarea care îngheață sângele în venele studenților, de modul impecabil în care își prezenta cursul, de incredibila memorie, de glasul cald și de dicția perfectă, de limba română atât de frumos curgătoare când era vorbită de dumnealui. Asculta, judeca, ierta, certa, împăca, trecea, lăsa. Puțini studenți au răbdarea de a descoperi ce presupune cu adevărat munca unui profesor. Puțini înțeleg că este o meserie care nu se poate face altfel decât din pasiune și cu vocație. Și mai puțini știu cât din viață irosește un profesor în dragostea lui pentru această lume anonimă a vieții academice, cât din sufletul lui se așterne zi de zi pe cărți, pe caiete, pe tablă.

Ce am învățat de la George Pruteanu? Să nu-mi fie teamă să corectez atunci când cineva greșește, să iubesc demnitatea și cinstea, să iubesc limba pământului acestuia românesc, să rămân demnă în fața faptelor mele, să nu repet, să nu plagiez, să rămân mereu eu însămi și să nu-mi fie frică de examene. Nu o dată m-am gândit, înotând în apele acestor vremuri tulburi, cum ar fi reacționat profesorul George Pruteanu la gafele zilnice ale actualei clase politice și nu numai. Ce cuvinte ar fi găsit de cuviință să rostească lovindu-se periodic de mediocritatea ridicată la rang de virtute? Ce ar fi spus dacă ar fi văzut lipsa comunicării între colegi de breaslă, precum jurnaliștii, dumnealui lucrând în branșă? Ar fi criticat, fără îndoială. Ar fi încercat să mute munții din loc, așa cum a făcut în 1997, când a propus un proiect de lege, devenit cunoscut ca „Legea Pruteanu“, prin care cerea ca toate textele publice (inclusiv reclamele) în limbi străine să conţină şi traducerea în română. Legea (500/2004) a fost adoptată de Parlament şi promulgată de președintele în funcție în anul 2004 într-o variantă modificată, care nu conţine sancţiunile prevăzute în proiectul iniţial. Țin minte că ne spunea mereu că în biblioteca sa are „metri de carte“. Aproape toate capodoperele necesare unui om de direcție umanistă. Istorie, filosofie, memorialistică, critică literară, lingvistică, istoria artei, pictură, sculptură.

Mi-aș fi dorit să pot avea discuții pe marginea unor subiecte actuale cu dumnealui, dar a plecat prea devreme. De fapt, atunci când am aflat de dispariția lui prematură am suferit un șoc. Nimeni nu s-a așteptat.

66 | Manifest Româneşte | 2018

Nu cred că am pierdut vreo ediție a emisiunii lui, începută în 1995 la ProTV, cu care a reușit să le capteze atenția românilor. Evident, mă refer la Doar o vorbă să-ţi mai spun, emisiune pentru care a primit de două ori premiul APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România) şi premiul Media. Un Don Quijote care lupta cu repetenții, căruia nu-i era teamă de nimic, pentru că avea cunoașterea de partea lui. Profesor universitar, politician şi critic literar, George Pruteanu a studiat literatura la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, obţinând ulterior un doctorat în filosofie. A scris articole şi eseuri pentru diverse reviste literare, cum ar fi Convorbiri literare, Cronica, România literară, Contemporanul. Limba română a avut un apărător fantastic în persoana acestui mare om, de care mi-aș dori să-și amintească un număr cât mai mare de români.

Nu știu de ce, dar am sentimentul că nu mă ajută deloc cuvintele în descrierea mea a ceea ce a însemnat și înseamnă profesorul George Pruteanu pentru mine.

Este un sentiment greu de ținut în frâu și, din păcate, umilitor. Ca și cum mi-a secat izvorul din care pot împărți apă, ca și cum pâinea vocabularului nu vrea să se lase împărțită. Și mă doare. Nu știu dacă este lipsă de inspirație, cât tristețe că acest iubitor al limbii române nu mai este prezent să o apere de cei care o lovesc zilnic fără milă. Cred că este și neputința de a creiona un portret al unui erou, dacă-mi este permisă folosirea acestui substantiv masculin, și-mi este, pentru că erou este cineva care se remarcă prin vitejie sau prin fapte extraordinare de arme, cineva admirat datorită calităților lui excepționale, a devotamentului pentru o cauză, cineva care poate fi luat ca model, care se distinge într-un domeniu, iar profesorul George Pruteanu asta a făcut. Zilnic…

Am scris însă toate acestea despre domnul profesor cu dragoste, cu gândul la filmul cu nume atât de interesant și despre care atât de puțini își mai amintesc astăzi, Domnului profesor, cu dragoste, din 1967, cu Sidney Poitier în rolul principal. Da, poate nu mă ajută cuvintele de data aceasta, dar sunt recunoscătoare că am avut șansa de a-i readuce numele în prim-plan într-o revistă în care a (te) manifesta românește înseamnă a respira. Mulțumesc colectivului redacțional pentru că nu renunță la acest gen de manifestare și încearcă să facă lumină în întuneric prin puterea cuvântului!

■ Loreta Popa este un cunoscut jurnalist cultural. Cea mai recentă apariţie editorială: Scrisori pentru Ema (2017).

„S

osirea lui pe lume a fost primită cu bucurie de întreaga ţară şi de popor“ scrie Regina Maria1 despre Principele Nicolae al României, al patrulea copil şi al doilea băiat al ei şi al Regelui Ferdinand, care a văzut zorii zilei la 5/18 august 1903. A fost botezat în rit ortodox la 3/16 octombrie 1903 la Castelul Peleş, într-o ceremonie oficiată de mitropolitul-primat al României, Iosif Gheorghian, împreună cu arhimandritul Nifon, stareţul mănăstirii Sinaia. Dintre numeroşii săi naşi de botez, cel mai însemnat a fost Împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei, al cărui nume i-a fost dat2, ţarul fiind reprezentat la ceremonie de general adjutant principele Dolgoruki3.

La momentul naşterii sale, Principele Nicolae era al treilea în linia de succesiune a Coroanei (după tatăl şi fratele lui mai mare, principele Carol). În anul 1916 a fost plasat sub grija unui tutore, Gaetan Denize4, care mai târziu a devenit secretarul particular al Reginei Maria. Pentru ciclul liceal a urmat o parte din programa şcolară românească, în cadrul unor lecţii private desfăşurate la Palatul Regal.

Printre profesorii săi s-au numărat latinistul aromân Iuliu Valaori (18671936), cu care a studiat latină şi religie; profesorii Dimitrie M. Cădere (1876-1941) şi Petru Bogdan (1873-1944), cu care a studiat fizica; profesorul Emil Panaitescu (1885-1958), cu care a studiat română şi istorie; profesorul Gheorge Vâlsan (1885-1935), cu care a studiat geografia; profesorul M. Botez, cu care a studiat muzica; şi profesorul D. Băncescu, cu care a studiat desenul5.

După Primul Război Mondial, Principele Nicolae a urmat cursurile Colegiului Eton6. Acolo, afirmă Principele Nicolae, „am reuşit să învăţ într-un an şi jumătate cât alţii în 12“7. Într-un raport semnat de directorul Colegiului Eton, regăsim rezultatele sale la examenele din iulie 1919 (date la religie, engleză, franceză, istorie şi geografie, aritmetică, geometrie, algebră, ştiinţe): obţinuse un total de 490/800 de puncte, mult mai bine decât la examenele din martie, când obţinuse 241 de puncte8. În acelaşi timp, Principele Nicolae a dat examene pentru a intra în Marina Britanică. A trecut examenul pentru marină cu 88%, cel de artilerie cu 90%, cel de navigaţie cu 90% şi restul cu 70%9. Începând din 1923, a devenit ofiţer cadet în Marina Regală Britanică,

perioadă în care a călătorit foarte mult, participând îndeosebi în misiuni ale flotei engleze în Mediterana.

Principele Nicolae a devenit potenţial regent în ianuarie 1926, după cea de a doua renunţare la tron a fratelui său, Principele Moştenitor Carol. În toamna aceluiaşi an, Principele Nicolae, alături de sora lui, Principesa Ileana (1909-1991), a însoţit-o pe Regina Maria în vizita din Statele Unite ale Americii şi Canada. De la localnicii amerindieni a primit numele White Whirlwind („Vifor Alb“), iar bătrânul Mountain Chef (1848-1942), ultima căpetenie a indienilor Blackfoot, l-a „adoptat“ şi „botezat“ chiar cu numele Mountain Chief („Şeful Munte“)10. Pasionat de automobile (ca şi de avioane), Principele Nicolae a avut o întrevedere cu marele industriaş Henry Ford la Detroit11. Principele Nicolae, ca şi restul familiei, a admirat foarte mult Poliţia Americană, făcându-şi mulţi prieteni poliţişti12.

La moartea Regelui Ferdinand, în iulie 1927, Principele Nicolae a devenit Înalt Regent, alături de Patriarhul Miron Cristea şi de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan.

Având doar 24 de ani, Principele Nicolae nu avea foarte multă experienţă. În memoriile sale, acesta afirmă că Înaltul Regent Buzdugan „niciodată nu mi-a dat vreun sfat“ şi „n-a discutat cu mine vreun proiect statutar“, iar în discuţiile cu miniştri „nu avea nici o iniţiativă“. După moartea lui Buzdugan, în octombrie 1929, Înalt Regent a devenit magistratul Constantin Sărățeanu, pe care Principele Nicolae îl descrie mai favorabil: „nu era o capacitate în materie de drept“, dar „obişnuia să discute cu mine legile ce erau propuse şi deseori îmi era de mare ajutor“13. În perioada Regenţei, Principele Nicolae a fost comandantul cercetaşilor, ajutat de generalul Ion Manolescu, în timp ce sora lui, Principesa Ileana, a fost comandanta fetelor cercetaşe.

Principele Nicolae a sprijinit revenirea pe tron a fratelui său, Carol al II-lea. În calitate de inspector general al Armatei (funcţie onorifică), a mers personal prin unităţile militare pentru a transmite mesajul că aducerea fratelui său pe tron este singura soluţie pentru a rezolva criza dinastică14. După restauraţie, Principele Nicolae a devenit preşedinte al Consiliului Superior al Aeronauticii. Alături de Rege a participat la numeroase evenimente importante,

2018 | Manifest Româneşte | 67

Principele Nicolae al României (văzut de Sorin-Dumitru Roată)

precum semicentenarul Castelului Peleş, la 24 septembrie 1933, sau la funeraliile Regelui Alexandru I al Iugoslaviei, în octombrie 193415. Neînţelegerea dintre fraţi a pornit de la intenţia Principelui Nicolae de a se căsători cu Ioana Dolette. Aceasta divorţase de primul ei soţ, fiul lui Nicolae Săveanu (1866-1952), ministrul sănătății publice și ocrotirii sociale în guvernul Ionel Brătianu (30 octombrie 1923 - 29 martie 1926) şi președinte al Camerei Deputaților (din iulie 1927 până în noiembrie 1928)16. Principele Nicolae s-a căsătorit cu Ioana Dolette la Tohani, la 28 octombrie 1931.

Căsătoria, încălcând dispoziţiile statutului Casei Regale, a fost anulată prin sentinţa tribunalului Ilfov (nr. 1403 din 7 decembrie 1931), dar Principele Nicolae nu a încheiat relaţia. După mai bine de cinci ani, a anunţat, în două scrisori din 9 aprilie 1937, adresate Regelui şi preşedintelui Consiliului de Miniştri, că „intenţiunea mea este de a reface căsătoria anulată“. Astfel, în Consiliul de Coroană din aceeaşi zi, desfăşurat la Palatul Regal, s-a decis excluderea Principelui Nicolae de la succesiune. Regele Carol al II-lea l-a autorizat să poarte în viitor numele de Nicolae Brana17. I s-a impus să se stabilească în străinătate, în schimbul unei rente lunare de 500 000 de lei18. Principele Nicolae a plecat în exil, revenind în ţară numai pentru funeraliile mamei sale, Regina Maria, în iulie 193819.

După abdicarea Regelui Carol al II-lea, Nicolae a început să corespondeze cu generalul Ion Antonescu20. Şi-a dat consimţământul pentru stabilirea reşedinţei acestuia, în condiţiile războiului, în palatul de la Snagov, care aparţinea fostului principe. Printr-o decizie din 7 iulie 1942, Regele Mihai I l-a autorizat să poarte numele „Nicolae de Hohenzollern“, începând cu data de 10 iulie 1942.

Principele Nicolae ar fi dorit să se restabilească în România, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat21.

Principele Nicolae şi-a revăzut nepotul, Regele Mihai, după abdicarea acestuia. Îl aştepta pe peronul gării din Lausanne, unde trenul regal a ajuns la 5 ianuarie 1948.

După instaurarea regimului comunist în România, Principele Nicolae a sprijinit organizaţiile exilului românesc, printre care Biblioteca Română de la Freiburg, creată în 1949, pe care a ajutat-o să-şi obţinută un sediu, în 1956, în care a funcţionat până în 1964. După moartea soţiei sale, în 1963, Principele Nicolae s-a recăsătorit, în 1967, cu Theresa Figueira de Mello (1913-1997), sora fostului ambasador al Portugaliei în Germania. Principele Nicolae a murit la 9 iulie 1978, la Madrid, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat la Lausanne, în Elveţia, alături de prima lui soţie. „Din generozitatea principesei Theresa, Nicolae s-a întors lângă prima sa dragoste“ notează Mihai Fotin Enescu, unul dintre apropiaţii lui22.

■ Tudor Vişan-Miu este masterand al Facultăţii de Istorie .

(Universitatea din Bucureşti).

  

Note

1 – Maria, Regină a României, Povestea vieţii mele, Bucureşti, Editura Rao, vol. II, p. 288.

2 – Ibidem, p. 288.

3 – Mărturia de botez (autor M. Carniol fiul) consemnează un singur naş, pe împăratul Nicolae al II-lea, apud Nicolae Anghel, Copiii Casei Regale a României în medalistică, în „Anuarul Asociaţiei Colecţionarilor din Sălaj“, V, 2016, p. 135.

Ceilalţi naşi apar în „Programul botezului A.S.R. Principelui Nicolae al României“ (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond „Casa Regală – Oficiale“, vol. I. dosar 25/1900, f. 136): A.S.R. Principele de Wales (viitorul rege George al V-lea), A.S.I. Marele Duce Sergiu (fiul împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei) şi soţia sa, A.S.R. Principesa Elisabeta de Hessa; A.S. Principele Frederic de Hohenzollern (nepotul de frate al principelui moştenitor Ferdinand I), A.S.I. Ducesa Maria de Saxa-Coburg (mama Principesei Maria) şi A.S.R. Principesa Alexandra de Hohenlohe (sora Principesei Moştenitoare Maria).

4 – Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, 1898‒1940, Bucureşti, Editura Sigma, 2006, p. 181.

5 – Ştefania Ciubotaru, Viaţa cotidiană la Curtea Regală a României. 1914‒1947, Bucureşti, Editura Cartex, 2012, p. 145.

6 – Eugeniu Arthur Buhman, op. cit., p. 227.

7 – Nicolae, Principe al României, În umbra Coroanei României, documente, amintiri şi comentarii editate de Gheorghe Buzatu în colaborare cu Stela Cheptea şi Sorin Pârvu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, pp. 75-76.

8 – Ştefania Ciubotaru, op. cit., pp. 65-66.

9 – Nicolae, Principe al României, op. cit., pp. 75-76.

10 – Adrian-Silvan Ionescu, Regina Maria şi America, Bucureşti, Noi Media Print, 2009, pp. 66, 68.

11 – Ibidem, p. 90. Întâlnirea este consemnată de regina Maria în jurnal, joi, 18 noiembrie 1926 (apud Ibidem, p. 200).

Fotografia cu Principele Nicolae şi Henry Ford apare la Ibidem, p. 204.

12 – Ibidem, p. 346.

13 – Nicolae, Principe al României, op. cit., pp. 74-75.

14 – Ioan Scurtu, Criza dinastică din România. 1925-1930, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 197.

15 – Ştefania Ciubotaru, op. cit., p. 109.

16 – Ibidem, p. 67.

17 – Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, pp. 134-158.

18 – Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, vol. III: Carol al II-lea, pp. 210-211.

19 – Ibidem, p. 252.

20 – Mihai Fotin Enescu, Principele Nicolae. Încercare de portret veridic (iulie 1979), în Nicolae, Principe al României, op. cit., p. 158.

21 – Ştefania Ciubotaru, op. cit., p. 112.

22 – Mihai Fotin Enescu, Principele Nicolae..., p. 181.



2018 | Manifest Româneşte | 69

V

eacul al XXI-lea a înăsprit războiul informațional mai vârtos ca niciodată. Cu cât informația e mai multă însă, cu atât cernerea e mai anevoioasă. Creatorii de conținut din mediul virtual lansează în fiecare zi câte o momeală de click. Orice intoxicare de presă devine numaidecât curent de opinie. De la un rând de vreme și în acest context, s-a putut constata o reînviere galopantă a curentului protocronist. Prin protocronism, se înțelege încercarea sistematică de a dovedi anteriorități fără acoperire istorică, punându-i pe daci într-o lumină favorabilă. Această constatare ne-a întărit convingerea că merită scoaterea unui articol care să amintească cititorilor mai puțin avizați locul obiectiv pe care l-au avut dacii în istoria preromană din spațiul carpato-dunărean.

Articolul condamnă tacit alunecările pe de lături din mediul virtual cu privire la subiect. Ținând seama de dimensiunea și de scopul lucrării, am redus aparatul critic la strictul necesar, în speranța unei lecturi curgătoare și fără poticneli, dar care să corespundă totuși unor exigențe științifice. Sursa de bază o reprezintă volumele lui Ion Horațiu Crișan (Civilizația geto-dacilor), care, prin caracterul lor recent și adus la zi, acoperă toată bibliografia mai veche din domeniu. Pentru a căpăta o vedere de ansamblu asupra culturii și a civilizației dacice în ce avea ea mai caracteristic, am abordat subiectul atât prin prisma dovezilor arheologice, cât și prin puținele surse scrise ajunse până la noi. Am folosit peste tot etnonimul „daci“, cu toate că izvoarele atestă uneori și etnonimul „geți“, ca să înlesnim asocierea firească dintre numele Daciei și cel al locuitorilor ei. Acolo unde ne-am simțit îndreptățiți, am prezumat înrâurirea dacică în devenirea românească prin întrebări retorice, neputând aduce probe, dar nici ignora evidențe. În epoca fierului, mai precis în Hallstattul mijlociu (800 – 650 î.e.n), s-a produs cristalizarea etnică a dacilor în sânul marelui neam tracic, concluzie formulată pe baza descoperirilor arheologice. Întâia referire la adresa dacilor se găsește în tragedia fragmentară Triptolemos a lui

70 | Manifest Româneşte | 2018

Sofocle, urmată la scurt timp de Istoriile lui Herodot. Mai către zilele noastre, Al. Papadopol-Calimah (Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia) a scos din uitare 282 de izvoare istorice, care vorbesc la superlativ, în graba condeiului sau pe îndelete, despre daci. Este posibil să nu se fi scris despre niciun alt popor antic european, afară de lumea greco-romană, cât s-a scris despre strămoșii noștri.

Asta vădește interesul crescut al celor din vechime pentru daci și țara lor.

Pe plan social, dacii cunoșteau o ierarhie clară.

Stratificarea socială este tipică numai popoarelor evoluate și conștiente de sine însele.

Societatea era împărțită în tarabostes/pileati și comati. Cei dintâi erau nobilii și dintre ei se alegeau regii și se formau sacerdoții; căciula purtată de aceștia pe cap era o dovadă a rangului social înalt. Cei de pe urmă erau oamenii de rând, care umblau cu plete și cu capul descoperit, semn al rangului social mărunt.

Succesiunea regilor la tron se făcea pe principiul ereditar-electiv; nu a existat niciodată dreptul de primogenitură, astfel că frecușul politic neîncetat i-a dus în cele din urmă la ruină. Patima de putere și războiul orgoliilor din societatea românească nu indică oare o continuitate străveche? Pe urmă, casta sacerdotală deținea un loc aparte în sânul poporului dacic; marii preoți aveau un regim de viață foarte aspru, erau depozitarii științei și ai culturii, oficiau serviciul divin și însemnau pentru daci ceea ce au însemnat augurii pentru romani, druizii pentru gali, esenienii pentru iudei, magii pentru perși sau brahmanii pentru indieni.

Pe plan tehnic, gândirea dacilor s-a dovedit a fi foarte ascuțită. Metalurgia bronzului, și apoi cea a fierului, are la strămoșii noștri cea mai mare vechime de pe continent. S-a ajuns la concluzia că centrul metalurgic nord-dunărean dezvoltat de daci nu a atârnat de cel microasiatic dezvoltat de hitiți. „În Europa, primele tehnologii de prelucrare a metalelor apar în mileniul al VI-lea î.e.n., fiind datorate unor populații ce trăiau în zona Carpaților, mai exact în

regiunea delimitată de Carpații românești și Munții Dinarici.“ (Marija Gimbutas, Civilizație și cultură, Editura Meridiane, București, 1989, p. 143.). Atelierele metalurgice dezvelite la Grădiștea de Munte nu sunt doar cele mai mari din Dacia, ci din întreg spațiul sud-est european. Asta dovedește, încă o dată, locul avut de civilizația dacică alături de marile civilizații antice.

Meșteșugul olăritului a fost, de asemenea, foarte răspândit pe aceste plaiuri. Ceramica dacică își are rădăcinile adânc înfipte în timp, în epoca bronzului. O îndelungată experiență și îndemânare în domeniu, ca și adoptarea roții olarului începând cu secolul al II-lea î.e.n., i-au făcut pe meșteri să ridice această îndeletnicire la rang de artă. Calitatea ceramicii dacice – în special cea pictată cu motive geometrice, fitomorfe și zoomorfe sau decorată cu ornamente în relief – este comparabilă cu cea greco-romană. În România, se cunosc între 200 și 300 de masive de sare. Săpături arheologice sistematice au dus la descoperirea a numeroase funduri de vase ce datează din timpul neoliticului, care erau întrebuințate la brichetarea sării. Exploatarea și prelucrarea acesteia în Europa s-a înfăptuit pentru întâia oară în nordul Moldovei. Această realitate se datorează faptului că majoritatea zăcămintelor se găsesc la suprafața solului. Lucrul cu sarea era foarte viu în Dacia preromană, astfel că, după cucerire, se cunosc un număr mare de cariere unde exploatarea a fost luată de la autohtoni și trecută pe mâna alogenilor.

Sistemul de construcții și fortificații era foarte atent gândit și pus în operă. Cele șase fortărețe din Munții Orăștiei (Sarmizegetusa, Piatra Roșie, Blidaru, Cetățuie, Căpâlna, Bănița) impresionează și astăzi. Ele alcătuiesc un sistem de apărare ce ocupă un loc aparte în arhitectura militară europeană. În apropierea acestor așezări fortificate dacii au ridicat sanctuare, ca expresie a unei religii intense, probabil politeiste (în acord cu politeismul general indo-european), orânduite în jurul lui Zamolxis, zeitate antropomorfă de tip htonico-agrar. Orientarea astronomică a acestor construcții a fost calculată după solstiții și după anumite puncte cardinale. S-a constatat că edificiile de cult de la Grădiștea de Munte au fost durate după canoanele proporției de aur, trădând influențe ale arhitecturii grecești adaptate nevoilor proprii. Importul mai mult sau mai puțin creativ al unor modele apusene, ce definește și astăzi societatea românească, nu indică iarăși o continuitate străveche? Pentru importanța lor, fortărețele dacice au fost înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO. În acest context, scrierea lui Iordanes (Getica), socotită în trecut mai degrabă o hiperbolă cu valoare literară decât o mărturie cu valoare istorică, se adeverește neașteptat de fidelă: „Deceneu [...] demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor, și toate secretele astronomice, și cum crește și scade orbita lunii, și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc, și le-a expus sub ce nume și sub ce semne cele

2018 | Manifest Româneşte | 71

346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.“ Sistemul de apă și canalizare era, de asemenea, foarte bine pus la punct. Între hotarele fostei Dacii s-au descoperit instalații de captare și filtrare a apei, apeducte pentru transportul ei, cisterne pentru păstrarea ei și canale pentru scurgerea ei. Aceste inovații, deși înfăptuite după model roman, arată încă o dată gradul înalt de dezvoltare tehnică a societății dacice înainte de cucerire.

Simțul estetic al dacilor se ridica la nivelul creativității lor tehnice. Săpăturile arheologice au scos la lumină o tehnologie înaintată de prelucrare a metalelor nobile, dacii fiind cunoscuți ca mari meșteri în făurirea de podoabe: aplici, brățări, cercei, coifuri, colane, diademe, falere, fibule, inele, mărgele, paftale, pandantive – toate fin lucrate și bogat ornamentate. Valoarea unei bijuterii se vede atunci când rezistă, în timp, unor mode multiple. Or, măiestria formelor și rafinamentul execuției fac ca aceste elemente de orfevrărie să fie la fel de elegante și astăzi. Înclinația nestăpânită a româncelor spre cochetărie, de data aceasta în pofida stilului apusean masculinizat, nu trădează din nou o zestre de gândire milenară? Trecerea de la stadiul utilitar al obiectelor la cel estetic este, fără contestare, meritul culturilor dezvoltate.

Pe plan militar, dacii erau vestiți pentru iscusința diplomatică, însușirile strategice și vitejia neîntrecută.

Curajul de a pleca la luptă se poate explica prin credința lor în nemurire. Tactica pământului pârjolit a fost moștenită de domnii medievali de la daci (inspirați la rândul lor, poate, de sciți). Potrivit lui Strabon (Geografia), se pare că primul care a pus-o în practică a fost regele Dromihete împotriva satrapului Lisimah, cu scopul de a-i tăia orice posibilitate de aprovizionare. Arsenalul de luptă standard era compus din lance, scut ovoidal, arc cu săgeți (otrăvite) și seceră. Specialiștii au ajuns la concluzia că secera, ca tip de pumnal, este o invenție prin excelență dacică, de aici răspândită apoi în toată Europa. Și oare în vremurile moderne n-au plecat și alte inovații din Carpați, aparținând unor domenii precum aeronautica, medicina sau cibernetica, dovedind un clocot de inteligență moștenit?

Eficiența în luptă dreaptă a pumnalului dacic (cu lamă încovoiată) față de spada romană (cu lamă dreaptă) a produs mari pagube legionarilor în primul război dacoroman.

Pe plan economic, dacii au început să emită monedă proprie din argint spre sfârșitul secolului al IV î.e.n. după modelul tetradrahmelor greco-macedonene. Odată cu constituirea statului centralizat către mijlocul secolului I

72 | Manifest Româneşte | 2018

î.e.n., tiparul monetar dacic a fost adaptat după modelul denarilor republicani romani. Această monedă autohtonă a fost găsită pe tot cuprinsul teritoriului românesc. Obiectele de import descoperite pe cale arheologică, comerțul făcut de negustorii daci și moneda folosită ca marfă-etalon de schimb, toate dovedesc integrarea Daciei în circuitul economic al Europei antice. În domeniul sănătății, dacii de rând practicau medicina naturistă și intuitivă; se ajutau atât de plantele vindecătoare, cât și de apele termale cu efect terapeutic. La nivel înalt însă, marii preoți aveau și rol de vraci vindecători; ei puteau executa intervenții complicate, cu supraviețuirea postoperatorie a bolnavului. În acest sens, au fost atestate arheologic truse de chirurg rudimentare și operații de trepanare reușite. Medicina sacerdotală dacică era alcătuită dintr-un ritual hieratic și dintr-o terapie empirică. Se pare că și psihoterapia era folosită ca metodă de tratare. Nu poți vindeca ochiul fără cap, nici capul fără trup, nici trupul fără suflet, scria Platon (Charmides), evocând întâlnirea lui Socrate cu un medic trac. Din lucrările ciuntite și lacunare ale lui Hipocrate, s-a putut afla că însuși „părintele medicinii“ a studiat și a profesat pe tot întinsul teritoriului tracic. Înaltul prestigiu al vindecătorilor daci e dovedit prin includerea denumirilor dacice ale plantelor de leac în cele mai de seamă farmacopei ale vremii, precum cele ale lui Pedanius Dioscorides și Pseudo-Apuleius. Această etapă mistică de înțelegere a bolii, tipică tuturor popoarelor antice, a făcut trecerea treptată de la etnoiatrie la iatrosofie.

Pe plan cultural, populația carpato-dunăreană a cunoscut scrierea foarte de timpuriu, lucru confirmat de tăblițele de la Tărtăria, descoperite într-o necropolă neolitică în 1961 și integrate în cultura Vinča-Turdaș. „Scrierea «veche europeană» este cu circa 2 000 de ani mai veche decât cea sumeriană și era probabil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date având rol dedicatoriu și comemorativ.“ (Marija Gimbutas, op. cit., p. 68.). Cu toate că literele de pe tăblițe reprezintă semne nestereotipate și inferior prelucrate stilistic, ele conțin în sine germenii primei scrieri cunoscute din lume.

Sincretismul cultural format între populațiile care au roit, cu timpul, pe aceste meleaguri trebuie că a conservat moștenirea scrisului – îndeletnicire foarte prețioasă atunci prin raritatea ei – și a dus-o mai departe. Mai târziu, deși foloseau scrierea, totuși dacii nu au ajuns niciodată la o tradiție literară precum grecii sau romanii, probabil din pricina unui tabu cultural: prin scris, slăbea memoria și se dezvăluiau tainele. Ei foloseau alfabetul grecesc și scrierea

continuă a textului (scriptio continua), de aceea numeroase inscripții din întreg ținutul tracic întâmpină greutăți în descifrare. Începând cu veacul I al erei creștine, dacii au deprins și scrierea cu alfabet latinesc. Un vas de cult descoperit în 1954 face dovada acestui fapt, prin inscripția lui devenită celebră: Decebalus per Scorilo. Dacă într-o primă fază scrierea era apanajul marilor preoți și al celor din cancelaria regală, în preajma cuceririi romane s-a răspândit la pături sociale mai largi, lucru care explică inscripțiile meșteșugarilor de pe vase și monede. În mod uzual însă, suportul de scris era lemnul (se cresta pe răboj), or lemnul, care e un suport cu natură efemeră, nu rezistă milenii, de aceea nu se prea găsesc urme. Și atunci când totuși se găsesc, precum tăblițele de la Sinaia (descoperite în 1875), ele sunt luate în derâdere și calificate drept falsuri înjghebate cu rea-credință, deși prezintă unele asemănări cu literele alfabetului gotic, de aceea ar trebui mai puțin ironizate și mai atent studiate. Dintre autorii antici, Dio Cassius și Iordanes sunt cei care dau mărturii lămuritoare despre cunoașterea și întrebuințarea scrisului la daci.

Pe plan extern, ca dovadă a prețuirii ce le-au purtat-o romanii dacilor, stau mărturie Columna lui Traian și nenumăratele statui de daci sculptate în poziții semețe (favoare nemaifăcută niciunei alte nații cucerite și anexate împărăției). Leonard Velcescu (Dacii în sculptura romană) a inventariat peste o sută de asemenea statui în muzeele din marile orașe ale lumii: Anglia (Londra, Cambridge, Dunham), Belgia (Bruxelles), Cehia (Praga), Danemarca (Copenhaga), Franța (Paris, Versailles), Germania (Berlin), Grecia (Atena), Italia (Roma, Napoli, Florența), Israel (Ierusalim), Rusia (Sankt Petersburg), Spania (Madrid), Statele Unite ale Americii (New York, Boston) și Turcia (Efes, Izmir).

Romanii au stat în Britania cinci veacuri, în Libia sașe veacuri, în Egipt șapte veacuri, și totuși nici britanicii, nici berberii și nici egiptenii nu s-au romanizat. În Dacia romanii au stat 165 de ani, iar dacii s-au romanizat. Potrivit istoriografiei tradiționale, asta s-a petrecut întrucât dacii, spre deosebire de alte popoare, erau inferiori ca stadiu de dezvoltare. Acest articol de cultură și civilizație a fost menit să arate că dacii nu erau primitivi defel, cu toate că îi resimțeau pe romani superiori din punct de vedere militar, economic și cultural. Dacă romanizarea s-a înfăptuit totuși, asta s-a datorat unor motive mai adânci, care nu fac obiectul textului de față, mai vârtos cu cât au curs deja pe acest subiect râuri de cerneală. Și la urma urmei, e important să aflăm cât de dezvoltați erau strămoșii noștri, dar mai important e să ne ridicăm astăzi la înălțimea amintirii lor, iar punând în oglindă trecutul cu prezentul, se poate conchide afirmativ în privința influenței celui dintâi asupra celui de-al doilea, cu bunele și cu relele lui.

■ Rareş Tiron este masterand al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti).

2018 | Manifest Româneşte | 73

„L

a partea cu autopsiile s-ar putea să vă fie mai greu, în rest, sunteți mari, vă descurcați...“ ne-a prevenit șeful Registraturii, parcând lângă masa de judecată primul cărucior de supermarket plin cu dosare penale albastre, cu coperțile franjurate de cât fuseseră răsfoite. S-a întors și a închis în spatele lui cu un sunet greoi ușile sălii de ședință, unde ne-a lăsat singuri, așezați la masa de pe podium, în fața maldărului de dosare pe care le priveam încurcați Media și folclorul urban întrețin, într-un mod întrucâtva îngrijorat, dar cel mai adesea zeflemitor, mitul că Vaslui este județul cel mai sinistru din România, cu rata criminalității mult peste media națională, mai cu seamă în ceea ce privește infracțiunile de violență, pentru care locuitorii par să manifeste o predispoziție aleasă. La întrebarea de ce s-ar afla doi tineri bucureșteni, studenți la Drept, timp de două săptămâni în acest oraș, răspunsul nu are cum să fie altul decât: tocmai de aceea! În cadrul unui studiu criminologic european axat pe omoruri, la care ne gândeam să luăm parte, atunci când s-a pus problema repartiției pe orașe, a părut un gest îndrăzneț pentru mine și prietena mea să ridicăm mâna la menționarea Tribunalului Vaslui.

Câteva săptămâni mai târziu coboram din trenul spre Moldova, având cu noi bicicletele pliabile, fără să știm ce așteptări să ne facem. O surpriză destul de mare am simțit-o numaidecât, remarcând contrastul dintre așteptările conturate despre Vaslui și realitate: un oraș care, deși destul de mic – practic un bulevard, destul de lung, ce-i drept, cu câteva străzi care pornesc dintr-însul, motiv pentru care bicicletele au început să ni se pară mai mult un moft – este curat, bine organizat și chiar modern, aș îndrăzni să spun, prin comparație cu alte orașe moldovenești. Destule restaurante, piețe și parcuri cu un aer îngrijit, în care mi-a făcut plăcere să

74 | Manifest Româneşte | 2018

descopăr la localnici un obicei pe care îl credeam uitat, cel puțin în orașele mai mari: acela de a ieși fără un scop anume, în afară de a sta de vorbă și a petrece timp în aer liber.

Puțin prea pașnic și plin de joie de vivre, poate, nu-i așa? Ei bine, prima zi de lucru printre zeci de dosare a fost de natură să ne reamintească totuși că orașul nu întruchipează defel restul județului, care rămâne printre cele mai sărace, lipsite de educație și periculoase din țară. Misiunea noastră era să studiem o sută de dosare având ca obiect omoruri și tentative la omor din ultimii cinci ani și să completăm, pentru fiecare, un chestionar privind crima în sine și circumstanțele în care a fost comisă, precum și toate aspectele legate de proces.

De la sine înțeles că pentru niște studenți de anul al II-lea, care nu mai văzuseră până atunci un dosar penal, în momentul în care l-am pus pe masă pe primul, cu cele șase-șapte volume ale sale care ne ajungeau până la înălțimea gâtului, primul gând a fost să dăm telefon la București și să spunem că ne întoarcem, întrucât ne depășește. În cele opt ore de muncă am reușit să terminăm nu mai mult de două dosare - și jumătate!

Următoarele două săptămâni veneam dimineața la treabă și plecam uneori chiar noaptea. Ajungeam apoi la masă, înspre miezul nopții, unde ne aprindeam câte o țigară și stăteam câteva minute în tăcere, întrucât ceea văzuserăm era prea mult ca să mai putem discuta despre asta.

Crimele sunt odioase. Până ajungi în Vaslui, unde odios e ceva ce spui despre locurile unde se petrec crimele, în cel mai bun caz, pentru că omorurile sunt dincolo de astfel de calificative. Văzând în pozele de la reconstituiri bordeiele în care s-au comis infracțiunile, nu-i de mirare că am auzit de criminaliști care, ajungând

acasă de la anchetă, trec la despăducheat, sau de cazuri în care inculpații devin mai cooperanți după ce procurorul le oferă o felie de tort.

Iar la așa locuri, așa crime. Am văzut de la cuțite împlântate până la 10 centimetri înăuntrul cutiei craniene (care arată ca bentițele de jucărie cu cuțite care străbat capul), până la decapitări cu barda, de la bunici otrăvite cu soluție pentru purici, până la gospodine incendiate prin stropirea victimei cu diluant dintr-o seringă și-un chibrit aruncat pe haine, toate trecând prin multitudinea de bătăi cu furca și numeroasele securi înfipte-n spate, cap sau gât, care constituiau majoritatea loviturilor mortale.

Așa cum era de așteptat, mare parte din crime sunt la origine conflicte spontane, degenerate, multe fiind certuri domestice, dar încă și mai multe apărute din altercații la birt – acum știu pe dinafară discoteca și

cârciuma aproape fiecărui sat din Vaslui. Câteva sunt crime pasionale (adesea victima fiind surprinsă în act...), altele pe fondul disensiunilor privind averea sau din certuri pe ogoare între frați; prea multe crime în familie și foarte puține cu premeditare. Și pruncucideri. Dar ele au un loc aparte din pricina cruzimii (și, din nefericire, a inventivității), iar despre ele nu vreau să vorbesc.

Analizând dosar după dosar, crima a început să mi se pară, din ce în ce mai limpede, o realitate umană. Crima nu este uciderea cu sânge rece și premeditare a rivalului, cum o vedem în filme; crima este o lovitură de pumn aplicată cu puțin mai multă forță decât calculaseși, întrun loc poate mai sensibil decât ținteai în trupul tovarășului de la birt cu care te-ai certat într-o seară, asta putând fi încadrat foarte ușor drept tentativă la omor calificat.

Cum se ajunge la o sută de dosare de omor, omor calificat sau deosebit de grav, plus tentativele

corespunzătoare (asta neluând, așadar, în calcul uciderea din culpă și nici infracțiunile intenționate care au avut ca urmare moartea victimei – loviri/ vătămări cauzatoare de moarte, tâlhărie, viol etc.) în cinci ani, într-un județ de până la 400 000 de locuitori? Privirea de ansamblu la finalul dosarelor răspunde cumva la întrebare. Sigur că sunt o sumedenie de factori, dar portretul ucigașului e mai mereu același. În general, sunt cât de cât tineri, așa încât au o viață activă, care îi expune la contexte relativ variate alături de numeroși oameni (în universul satului). Sunt slab spre foarte slab instruiți – cred că am văzut unu sau doi cu facultate, câțiva cu liceul făcut, dar majoritatea cu școala primară sau chiar nimic. După cum reiese din expertizele medico-legale, un număr mare dintre ei dispun de un intelect foarte limitat, de multe ori aproape de limita unui retard veritabil, așa încât, deși

n-am văzut nicio achitare pe motiv de lipsă de discernământ, chestiunea în cauză face de multe ori obiectul controverselor în instanță. Lipsa aproape desăvârșită a educației este poate una dintre explicațiile pentru cum se ajunge în situațiile cu potențial criminogen; odată iscat conflictul, intelectul liminar este probabil cel care nu ajunge să pună în valoare toate inhibițiile, dubiile și imperativele care la alții acționează ca agenți preventivi, ca factori ai reținerii. La ele se adaugă fondul cvasiomniprezent al alcoolului, care este cam singura constantă în toate circumstanțele, iar din această combinație devine aproape surprinzător că multe sunt doar tentative! În plus, cum starea materială este cel mai adesea deplorabilă, și nici statutul social nu îi motivează, criminalii nu au atât de multe de pierdut săvârșind crima și suportând repercusiunile.

Problema se vădește mult mai alarmantă atunci când constatăm că fiecare dintre observațiile de mai sus este,

2018 | Manifest Româneşte | 75

de fapt, în egală măsură valabilă și pentru victimă.

Deseori, altercația este inițiată chiar de ea, motiv pentru care în multe dintre dosare se reține circumstanța provocării sau încă și mai ilustrativ, cea a depășirii limitelor legitimei apărări. De cele mai multe ori, inculpatul e cel care apucă să lovească ultimul. Victima e cel care nu mai apucă. Asta se vede în rechizitoriu, prin fraze precum „[...] victima ținea parul ridicat deasupra capului, pregătită să demareze lovitura, când inculpatul i-a aplicat o lovitură de cuțit în abdomen“.

Alte dăți, hotărâtor este cine poartă la el o armă mai mare, după cum dovedește o situație în care, la discotecă, victima a scos un cuțit pliabil la inculpat, care însă din nefericire pentru aceasta, avea asupra lui un iatagan! Ca atare, nu este neapărat greu să înțelegi cum se ajunge în situațiile în cauză, în schimb stabilirea vinovăției este un demers ale cărui linii sunt în realitate mult mai greu de trasat cu exactitate. Cel mai bine se vede asta în pozele de la reconstituiri, când suspecții aduși la locul faptei au niște expresii faciale care trădează că nu înțeleg prea bine ce li se întâmplă, de ce sunt acolo. În plus, circumstanțelor care preced comiterea faptei li se adaugă inadecvarea serviciilor publice rurale, care se manifestă prin întârzieri de o oră și jumătate ale Ambulanței, sau polițiști locali care nu pot ajunge la fața locului, căci sunt prinși în altă parte, dar care îndeamnă la telefon inculpatul să nu-l bată pe vără-su! Mai sunt de luat în discuție pentru ceea ce urmează crimei și pregătirea și competența organelor de cercetare, mai ales ale Poliției, din custodia cărora au mai scăpat inculpați reținuți, sau din vina cărora arma crimei să nu poată fi prezentată instanței, întrucât, deși a fost prelevată, detenția obiectului a încetat... prin pierdere.

Sigur că există și criminali al căror grad de pericol social este de netăgăduit, atât prin perversitatea mobilului – un tânăr și-a otrăvit bunica pentru că se săturase ca el să muncească și ea să stea degeaba, cât și prin mentalitate – un domn și-a incendiat nevasta ca să-i aplice doar o corecție, însă majoritatea covârșitoare nu sunt nimic altceva decât eșecuri ale instituțiilor noastre, fie că vorbim de lipsa gravă de educație formală sau de îndrumare familială, fie de promptitudinea aproape inexistentă a serviciilor publice atât în activitatea de

76 | Manifest Româneşte | 2018

prevenție, cât și de intervenție ulterioară. Iar asta se vede în îngăduința cu care judecătorii aplică legea față de inculpații aduși în instanță. Și asta, deși aproape toți sunt apărați de avocați din oficiu, a căror pregătire juridică și abilitate profesională lasă mult de dorit, mulți dintre ei omițând să invoce împrejurări sau norme esențiale pentru diminuarea cuantumului pedepsei. E adevărat, am văzut, pentru crime absolut cutremurătoare (paricid sau infanticid) sau săvârșite cu sălbăticie (șase tineri zdrobind în bătaie corpul unui bătrân) pedepse de peste 25 de ani sau cu detențiunea pe viață. Dar în multe dintre dosare, mai ales cele judecate după Codul Penal vechi, unde sporul de pedeapsă pentru concursul de infracțiuni nu era obligatoriu, cum este din 2014, pedepsele pentru tentative ajungeau și până la 3-4 ani, uneori cu suspendare, iar dacă nu, adesea cu liberare condiționată după o vreme.

Pedepsele sunt mai curând reduse pentru cazuri de acest gen, întrucât magistrații înțeleg că nu represiunea va înlătura cumulul de factori care conduc la asemenea situații, ci doar progresul și modernizarea. Practic, altă calitate a vieții.

Reeducarea și încercarea de reintegrare a infractorului joacă și ele un rol (după cum dovedește faptul că nu mulți sunt recidiviști), dar minimal prin comparație cu schimbarea de ansamblu a comunității.

Când i-am povestit unui prieten despre aceste două săptămâni, a zis că-i pare că am îmbătrânit cu 10 ani acolo.

Am plecat din Vaslui după prânzul luat cu doamna președinte și doamna consilier pentru relații cu publicul a Tribunalului, discuțiile din timpul mesei aducând niște concluzii demne de demersul la care ne încumetaserăm și care acum se apropia de final. În tren, ne-am uitat la După Dealuri.

■ Radu Alexandru Ianoş este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea şi scenarist.

M

-am născut acolo unde oamenii spun că se agață harta în cui, într-o zonă binecuvântată de Dumnezeu cu oameni și locuri aparte, unde vara arșița se lovește de munte și iarna se dezgheață sărutând câmpia. M-am născut în zgomote de tropotit și de ceteră oșenești, acolo unde pielea toată se zburlește când strigătura oșenească răsună la vreo nuntă și unde bocetele babelor de la înmormântări au atâta patimă, încât parcă moartea vine dinadins să le asculte jelania și pleacă, cel puțin pentru o vreme, mulțumită.

Un răsărit de soare al lunii lui Brumărel mi-a anunțat nașterea, aducând zâmbete întinse spre nemărginire familiei mele. Am crescut printre brazde proaspăt cosite, în parfumul fin al florilor câmpului, gustând arome calde de fructe și legume din grădina mamei. Am crescut sub cerul care se stingea roșu când anunța schimbarea vremii (așa spunea bunica mea) și sub soarele care mă lăsa doar pe mine să-l privesc. Mi-am petrecut copilăria acolo unde Sara pe deal nu rămânea doar un poem genial, ci dădea cu adevărat glas unei realităţi care vibra în orice ființă vie: Țara Oașului, o zonă ascunsă între munții cu același nume, dar care întinde un braț lung până la Câmpia de Vest. O zonă unde încă există frică de Dumnezeu, unde omul se trezește de dimineață „și până seara nu lasă mâna să i se odihnească“, urmând învățătura Ecclesiastului. Învățătura creștină este sfântă, iar tradițiile moștenite încă nu au pălit definitiv. Acolo cetera, instrumentul de cântat preferat al oșanului, nu plânge niciodată; are doar un singur fel de a suna, care răspândește doar veselie și bună dispoziție în jur. Acolo, până nu de mult, încă se practica așa numita căsătorie cu fuga. Acolo, până nu de mult, reminiscențele obștilor sătești încă existau, iar oamenii se adunau în zile de sărbătoare să aleagă un responsabil pentru paza terenurilor cultivate, a hotarelor, pentru paza cirezilor de vite și fel de fel de probleme administrative specifice vieții sătești, indispensabile comunității.

Copil fiind, mă scăldam și eu, și cei de-o seamă cu mine, într-o vrajă care nu ne lăsa să visăm la mai mult. De ce ți-ai dori mai mult când ai deja totul?

Lucrurile nu au rămas la fel însă, iar după o vreme bucuriile scădeau, tensiunile mocnite ale familiilor creșteau din cauza lipsurilor financiare. Nevoile de toate felurile apăreau peste tot în comunitate, treceau pragul fiecărei case. Timpul nu mai avea răbdare nici cu noi, iar noul tip de economie și nevoia ei de resurse s-a strecurat și în Țara Oașului, cu pași sfidători la adresa noastră.

Generația mea s-a născut în sânul unor familii care pășeau în capitalism, împingându-se de malul abrupt al economiei de tip socialist care apusese între timp, așa încât ei au rămas pe niște insulițe de pământ arid și apă sărată peste tot în jur.

Se impunea o soluție, întrucât familiile nu mai aveau destui bani pentru noi, cei mici, iar noi ceream din ce în ce mai multe. Și soluția a venit. O soluție perfidă, un adevărat pact cu diavolul, dar această soluție era printre singurele: emigrarea într-o țară occidentală. Așa încât casele se goleau de tineri, iar autocarele care plecau spre vestul Europei se umpleau de suflete. Rămâneam în urmă noi și bătrânii noștri, bătrâni care-și petreceau fiii și fiicele la poartă, stropind cu lacrimi care picurau agale de pe chipurile lor, geamantanele încropite cu durere. Și plângeam și noi, copiii, pentru că nu înțelegeam, și ne plângeau și părinții care plecau, pentru că înțelegeau. Cu toții însă știam că momentul când ne vom revedea este dureros de departe. Cu plecarea lor, ulițele au rămas pustii, iar satele s-au golit. Am rămas doar noi: copiii și bătrânii. Restul s-au dus la un război care ucide lent, care le strânge tuturor în pumni inimile, care înhață bucăți din sufletele oamenilor în schimbul unor bancnote zdrențuite.

Emigrarea forței de muncă din Țara Oașului a început să capete proporții din ce în ce mai mari. Acest fenomen a început în anii 2000, dar încă nu a fost stăvilit. Cine să o facă? Politicul nu mai oferea soluții decente, cum nu oferă nici acum, dar în schimb a avut puterea malefică de a crea drame. A creat o generație ce a crescut privată de prezența părinților, iar acum riscă să se creeze o a doua generație în exact aceleași condiții de lehamite.

Este adevărat că acest fenomen a devenit unul național, fapt ce denotă un dramatism și mai mare, însă Oașul a trimis... totul. Localitățile sunt goale. Satele poartă cu ele o liniște sumbră în aproape tot timpul anului, excepție făcând doar lunile de concediu, cum ar fi decembrie sau august. O liniște în care noi, copiii, am crescut, o liniște pe care am reușit până la urmă să o înțelegem. Nu o să reușim niciodată să o iubim, dar o înțelegem...

Zilnic, frontiera noastră de vest este trecută de sute de oameni care sunt în goană după viață, după una mai mulțumitoare. Se uită în urmă, sperând să audă strigătul unei șanse din ţară, însă tot ce aud (sau nu aud) e liniștea satelor părăsite de ei.

78 | Manifest Româneşte | 2018

Timpul fuge, lacrimile se usucă, iar oamenii merg, resemnați, mai departe. Bucuria unui telefon primit de la ei, în care ni se spunea cu însuflețire că și-au găsit măcar temporar, un loc de muncă, mai stingea din dorul pe care-l purtam zi și noapte cu noi. Vocea lor se auzea ziua în telefon, noaptea imaginile lor ni se perindau prin vise. Când nu se întâmpla nici una, nici alta, îmbrățișam ziua hainele lăsate de ei prin dulapuri, dar mirosul lor nu ne domolea dorul, ci ne scotea lacrimi. Dor, frustrare, teamă, ciudă, resemnare. Bunicii ne vedeau, ne simțeau, dar tot ce aveau puterea să facă era să ne zâmbească, să ne mângâie pe creștet și să ne sărute. Să vorbească nu puteau, pentru că i-ar fi trădat vocea care, probabil, era tremurândă. În familiile unde nu existau bunici, iar copiii erau ținuți în grijă de vecini mai în vârstă, cel puțin pentru o vreme, lucrurile au evoluat în alt fel. După un timp, cei mici erau duși și ei cu părinții lor în țări străine, la școli străine, printre copii străini. Astfel, s-au rupt prietenii și s-au creat altele. Așadar, nu s-a format o ruptură doar între generații diferite, ci chiar și între cei de-o seamă. În tot mai multe curți iarba este până la brâu, pe tot mai multe case se agață vegetația. Natura simte lipsa vieții, de aceea își reia locul când omul o părăsește. Pe tot mai multe drumuri praful nu se mai ridică, în tot mai multe fântâni apa devine tulbure, în tot mai multe zile cei puțini rămași se uită spre capătul străzii cu amărăciune, dar păstrând totuși o umbră de speranță în ochi. „Oare nu vin?

Ajută-le, Doamne, să vină! Vreau să-i mai văd măcar o dată!“ Dar nu vin... Iar clopotele bisericilor bat de înmormântare în sate, prilej cu care abia atunci copiii plecați vin cu ochi care nu mai pot să plângă, să-și conducă părinții și bunicii, să-i conducă pe cei care îi așteptau zilnic pe banca din fața porții, la un cimitir care are totuși, ceva în comun cu satul: liniștea. Ei vin cu mașini scumpe, dar cu sufletele pustiite, suflete ale unor călători care nu și-au găsit niciodată locul pe pământ, pentru că Pământul-Mamă i-a izgonit cu urlete de durere...

■ Bogdan Filip este student al Facultăţii de Drept (Universitatea din Bucureşti) în anul al III-lea.