nr. 58
2014
PreĹŁ:
8 lei
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, braşovenii cer lui Ludovic I de Anjou, Regele Ungariei, dreptul de a-şi ridica, cu propriile lor eforturi materiale şi băneşti, o nouă cetate regală în Bran, pe locul unei cetăţi mai vechi, construite de cavalerii teutoni cu un secol mai devreme. Suveranul ungar le acordă acest privilegiu, aşa cum reiese din diploma emisă la 19 noiembrie 1377 la castelul Zvolen, reşedinţă de vânătoare a regelui în Slovacia, şi se pare că, un an mai târziu, are loc şi punerea pietrei de temelie a noii cetăţi a Branului [1].
Aflat sub jurisdicţia regelui Ungariei, castelul îi revine, pentru o perioadă de timp, lui Mircea cel Bătrân care, deşi îl învinge pe sultanul Baiazid I în lupta de la Rovine în 1394, se vede îndepărtat de la domnie de Vlad Uzurpatorul, boier muntean după unii istorici, sau chiar rudă de sânge cu Mircea, după alţii. Pentru a-şi recâştiga tronul şi pentru a-şi asigura o protecţie mai bună împotriva turcilor, domnitorul Mircea este nevoit să încheie un tratat de vasalitate cu regele maghiar, în urma căruia Branul revine domnului Ţării Româneşti între 1412 şi 1418 [2]. Branul este stăpânit o vreme şi de Iancu de Hunedoara, care îl şi consolidează [3]. În ciuda mitului lansat de scriitorul irlandez Bram Stoker la sfârşitul secolului al XIX-lea prin romanul gotic „Dracula”, prezenţa voievodului Vlad Ţepeş la Bran nu a putut fi demonstrată documentar. Aşa cum îi indică amplasamentul, pe o stâncă, şi arhitectura, prin donjon şi turnurile de observaţie, rolul iniţial al castelului a fost unul militar, de supraveghere şi apărare. Cu timpul însă, funcţia aceasta se schimbă într-una administrativă, Branul fiind un punct de vamă între cele două principate, Transilvania şi Ţara Românească. În timpul Primului Război Mondial, braşovenii doresc să ofere Castelul Bran succesorului împăratului Franz Joseph, noul împărat Carol I al Austro-Ungariei, cu ocazia urcării sale pe tron la 30 decembrie 1916 [4]. Dar dispariţia imperiului la sfârşitul războiului şi naşterea României Mari i-au orientat pe braşoveni către o altă alegere. La doi ani după încetarea luptelor, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orăşenesc al Braşovului decide ca Branul să îi fie donat Reginei Maria, demers ce poate fi înţeles ca „un gest de curtoazie faţă de noii suverani ai României Mari”[5], din care Braşovul făcea acum parte.
Castelul Bran rămâne proprietate personală a Reginei Maria din 1920 până la moartea acesteia, în 1938, perioadă ce poate fi considerată una dintre cele mai fericite pentru castel şi pentru cei care îl locuiau şi îl aveau în grijă. Profund ataşată de fortăreaţă, Maria demarează lucrări de consolidare şi de transformare a castelului într-o adevărată reşedinţă regală de vară, sub atenta supraveghere a arhitectului ceh Karel Liman, cel care coordonase lucrările şi la castelele Peleş şi Pelişor. Astfel, parapeţii şi vechile guri de tragere ale fortărăţei sunt transformate în ferestre [6], sunt adăugate noi scări pentru uşurarea accesului între diversele etaje ale castelului, diverselor încăperi li se adaugă sobe moderne, pentru o mai bună încălzire, şi se instalează şi un sistem de apă curentă [7]. Dar cu un adevărat simţ al conservării, Regina Maria nu doreşte să intervină asupra înfăţişării medievale a reşedinţei [8], încercând s-o păstreze şi s-o scoată în evidenţă cât mai bine. Prin talentul său pentru decoraţiuni interioare, Regina Maria îi dă un suflu nou şi proaspăt castelului, transformându-l atât într-o reşedinţă ce îşi păstra profilul regal, cât şi într-o locuinţă caldă şi primitoare. La moartea reginei, castelul revine, prin testament, Principesei Ileana, fiica cea mică a acesteia şi cea mai apropiată dintre copii.
42
Odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Cetatea Branului îşi asumă o nouă funcţie: cea de spital. Devenită infirmieră, Principesa Ileana decide, cu mult curaj şi hotărâre, construirea unui spital la poalele castelului întrucât spitalul şi cantina Crucii Roşii din Braşov, unde lucra ca voluntar, erau des bombardate de aviaţia aliată. Astfel, în clădirea unei şcoli ce aparţinea de biserica din satul Poarta al comunei Bran, Principesa Ileana organizează un prim spital care putea îngriji 40 de răniţi [11]. Dornică de a oferi sprijin unui cât mai mare număr de soldaţi, Ileana decide să construiască un al doilea spital, mai mare şi mai încăpător, dotat cu apă curentă, curent electric şi un bloc operator complet echipat, spital căruia i-a dat numele de „Spitalul Inima Reginei” în amintirea mamei sale [12]. Abdicarea ilegală a Regelui Mihai la 30 decembrie 1947 atrage după sine şi îndepărtarea Principesei Ileana şi a familiei sale de la Bran. Castelul este pus sub sechestrul forţelor comuniste iar Principesei i se aplică acelaşi tratament ca Regelui Mihai: este urmărită în fiecare cameră ca nu cumva să plece cu bunuri [13]. În ziua despărţirii de Bran, este condusă, o bucată de drum, de localnici, care îi oferă un coş cu mere şi care o roagă ca, împreună cu ei, să spună o rugăciune ca ea să se reîntoarcă acasă cât mai curând [14]. Odată devenit proprietate a statului comunist, Castelul Bran este aproape devalizat: mobilele dispar rând pe rând, la fel şi tablourile şi celelalte obiecte de decor. Mai târziu, castelul devine muzeu, dar cu un inventar sărăcăcios, încercându-se ştergerea memoriei Reginei Maria şi a Principesei Ileana. Dar rugăciunea brănenilor este ascultată: în 1990, cu patru luni înainte de moarte, Principesa Ileana (devenită între timp Maica Alexandra, prin intrarea ei în călugărie) reuşeşte să viziteze România şi Branul. Găseşte „Spitalul Inima Reginei” în paragină, dar unul din brăneni nu uită să o primească pe principesă tot cu un coş cu mere[15].
Castelul Bran se află în proprietatea celor trei copii în viaţă ai Principesei Ileana, moştenitorii legali: Arhiducele Dominic de Habsburg-Lothringen, Maria Magdalena von Holzhausen şi Elisabeth Sandhorfer. Aceştia decid să păstreze Branul ca muzeu şi contribuie la remobilarea lui şi la completarea colecţiei de obiecte, transformându-l într-unul dintre cele mai bine conservate castele medievale din lume. Pavilionul Reginei Maria şi Pavilionul Principesei Ileana, cele două castelane care au readus la viaţă Branul, pot fi astăzi admirate într-una din încăperile castelului, semn poate peste timp al distincţiei cu care cele două au înnobilat la propriu şi la figurat fortăreaţa Branului.
Narcis Dorin Ion, Castelul Bran – Reşedinţă a reginei Maria şi a prinţesei Ileana, Bucureşti: Tritonic, 2003. [1,2,3-p.9], [4-p.10], [5-p. 12], [6-p.18], [7-p.22], [8-p.21], [9-pp.22,25], [10-p.25], [11-p. 170], [12-p.171]. Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional Peleş, Muzeul Naţional Bran, Casele de Vis ale Reginei Maria – Castelul Bran, Muzeul Naţional Peleş, 2012. Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, Bucureşti: Humanitas, 1999. [13-p.375], [14-p.380]. Interviu al lui Nicolae Stroescu-Stînişoară cu Maica Alexandra pentru Radio Europa Liberă, septembrie 1990 şi transmis în 1991 [15]. Interviul poate fi citit pe site-ul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, la linkul: http://www.cbrom.de/de/node/148 (accesat pe 30 august 2014). Un document video de epocă, marca British Pathé, despre Regina Maria şi Principesa Ileana la Bran, care poate fi accesat pe internet la linkul: http://www.britishpathe.com/video/ camera-interviews-queen-marie-of-rumania-at-home (accesat la 30 august 2014).
lector univ. dr. Marina Rotaru, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti