nr. 38
2011
7.5 PreĹŁ:
lei
a me
lu
Noi
si
Mănăstirea Rohiţa este o oază de spiritualitate la care mă întorc ori de câte ori caut răspunsuri la tainice întrebări. Mă întorc cu sufletul smerit şi tăcut, la acest izvor de linişte împărătească pentru a primi un sfat, o binecuvântare. Deşi, de-a lungul timpului, mănăstirea a trecut prin momente grele, încercându-se să i se frângă aripile, ea a renăscut din propria-i cenuşă şi astăzi se înalţă tăcută spre cer, uimind prin modul în care creativitatea omului se împleteşte cu frumuseţea naturii.
Şcoala de pictură bizantină
În curtea mănăstirii, străjuită de turnul bisericii, dăinuieşte o linişte care te obligă la smerenie şi care îţi inspiră măreţie divină şi respect. Poate nu întâmplător, pentru zece zile, Mănăstirea Rohiţa–Boiereni a devenit spaţiu de găzduire a „Şcolii de pictură bizantină”, organizată în fiecare an, în luna iulie, de către Fundaţia „N. Steinhardt”, Mănăstirea Rohia şi Mănăstirea Rohiţa, în memoria personalităţii remarcabile a modestului monah, care a devenit o adevărată emblemă a Ţării Lăpuşului. Părintele Nicolae a fost apreciat mereu nu numai pentru operele sale, care sunt cunoscute atât în ţară cât şi în străinătate, ci şi pentru faptul că a ţinut să fie el însuşi, indiferent de regimul politic pe care l-a traversat. Membrii Fundaţiei împreună cu alţi iubitori ai operei steinhardtiene, prin acest proiect cultural au simţit nevoia de a insista pe opera „Monahului Delarohia” până se va face cunoscut şi înţeles, pentru că e păcat să rămânem la superficialitatea de a nu-l cunoaşte decât din „Jurnalul Fericirii” pe care multă lume l-a citit. Membrii grupului de iconari şi psalţi „Sf. Ioan Damachinul” sunt alături, ca în fiecare an, de acest proiect. Asistentul universitar Sorin Albul reuşeşte să perpetueze această artă prin măiestria cu care mânuieşte atât pensula cât şi cuvintele. Prin această „şcoală de pictură bizantină”, Fundaţia „N. Steinhardt” îşi propune să promoveze arta sacră de inspiraţie creştină care a ajuns la perfecţiune în perioada bizantină, fiind sursă de inspiraţie inepuizabilă şi astăzi pentru adevăraţii creatori de artă. Icoanele făurite în atelierul de pictură de la Rohiţa–Boiereni sunt atât obiecte de cult cât şi opere de artă. Nevoia de a avea în faţă o icoană decurge din caracterul religios, care adesea nu se mulţumeşte cu o simplă contemplaţie spirituală şi caută să se apropie de divinitate în chip nemijlocit.
Un părinte spiritual
De aici, din tăcerea atelierului de pictură şi a codrilor de fag, gândul meu se înalţă mai curat ca oricând spre părintele N. Steinhardt, personalitate remarcabilă a vieţii culturale şi spirituale, care îmi inspiră un profund respect. Deşi trecut la cele veşnice din primăvara anului 1989, 30 martie, personalitatea lui este încă vie, dăinuind prin cărţile care au fascinat, dar au şi şocat prin pledoaria pentru creştinism a unui evreu convertit la ortodoxie, fiind cunoscut şi ca un eseist neconvenţional, mai ales de către iubitorii genului şi ai revistelor culturale. Părintele Nicolae nu a avut o şcoală filozofică, în schimb a pregătit elevi în vederea urmării cursurilor teologice. A investit, aici în Maramureş, atâta dăruire, sentimente şi trăiri, deoarece aici şi-a găsit „Cananul” fără să-şi piardă personalitatea pe care şi-a purtat-o cu atâta demnitate. Zilele culturale ale Monahului Nicolae Delarohia s-au încheiat la Catedrala Ortodoxă din Baia Mare. La acest important eveniment au fost de faţă numeroşi preoţi şi oameni de cultură care au pus în valoare atât opera lui N. Steinhardt, autentic izvor de cultură şi credinţă, cât şi lucrări realizate în cadrul atelierului de pictură Rohiţa–Boiereni.
14
Ramona Costin, cls. a VIII-a, Şcoala nr. 18, Baia Mare
„Cum munceşti, aşa gândeşti şi tot aşa vorbeşti” - pledoarie pentru educaţie La începutul secolului trecut, savantul Simion Mehedinţi s-a distins atât prin vasta sa operă în domeniul geografiei, cât şi prin merite deosebite aduse învăţământului pedagogic românesc. El a tratat procesul educativ în mod holistic, respingând „şcoala pe hârtie” şi imitaţia modelelor trecătoare, pledând pentru şcoala muncii, ale cărei reguli să urmeze firul tradiţiei, al autorităţii şi al activităţii Geograf şi pedagog creştin, membru al creatoare. Academiei Române, este creatorul şi organizatorul învăţământului geografic În opera sa „Trilogia Şcolii”, Simion Mehedinţi ierarhizează profesorii în trei modern în România, format la şcoala lui trepte: belferul, profesorul şi educatorul. Primul este numit „vătaf peste copii”, al Titu Maiorescu. (19 oct. 1869 - 14 dec. 1962) doilea „slujbaş al şcolii”, iar al treilea, educatorul, este pedagogul ideal, părintele tineretului, creatorul de caractere care armonizează în fiinţa sa însuşirile esenţiale sub trei aspecte: intelectual, moral şi fizic. Simion Mehedinţi enumeră în scrierile sale câteva din însuşirile educatorului: iubire de părinte, darul de a pătrunde în sufletele învăţăceilor, ştiinţa de a se face plăcut, optimismul, tăria de caracter. Totodată arată rolul important pe care îl are familia în creşterea şi educarea copiilor, considerând că nimic nu dă mai multă unire şi energie unei familii decât grija faţă de copii, îndeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afecţiune omenească. Întreaga sa operă dezvăluie conştiinţa unui pedagog creştin, vocaţia sa pedagogică, preocupările şi scrierile sale despre creştinism din care rezultă că în primul rând, mai întâi de a fi un om iubit, a fost un om profund credincios. El însuşi a mărturisit public că „Iisus Hristos este nu numai Mântuitorul lumii, ci şi cel mai mare educator al omenirii”. Iată câteva din gândurile sale scrise în primii ani ai secolului XX. «Educaţia a rămas tot pasivă. Lucrul elevilor e şi azi abia un simulacru. Dovadă că mulţi tineri învaţă fizica, fără să poată drege o sonerie; foarte mulţi isprăvesc botanica, fără să poată altoi un copăcel; iar cei mai mulţi cunosc zoologia numai din tablouri de intuiţie, fără să ştie cum să îngrijească o pasăre de curte. Prin urmare, nici până în clipa de faţă nu ne-am încredinţat că singurul chip de a şti şi a putea ceva e să lucrezi în adevăr.» «Cineva a spus un cuvânt plin de înţeles: „Nu uitaţi că mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor” (Regele Carol); iar un critic a formulat cunoscutul aforism: „Cu cât se adaugă experienţa vieţii, cu atât pun caracterul mai presus de ştiinţă şi de talent” (Titu Maiorescu). Dar ce e caracterul? - Nimeni nu-şi prea dă osteneală să ne spună lămurit. De aceea, pentru mulţi, caracterul pare a fi un dar din naştere, ca frumuseţea, talentul artistic ori deşteptăciunea. Iar urmarea se vede îndată: după cum şcoala nu-ţi poate da frumuseţe ori talent, tot astfel ţi se pare că nu poate da nici caracter. De ar fi aşa, adică: dacă educaţia ar fi numai o artă, iar caracterul un dar de sus, de care nu te poţi atinge, ar fi vai şi amar de sufletul celor ce-şi iau sarcina de a creşte tineretul.[...]Da, caracterul nu e numaidecât un dar de sus, ci un obicei sau o sumă de obiceiuri, dobândite prin muncă.[...] Căci munca, oricare ar fi, lasă urmele ei nu numai în palmă, ci şi în creier: deşteaptă anumite simţuri şi aduce pe buze anume cuvinte, potrivite cu gândurile, după cum haina se mlădiază, potrivindu-se după trup. Cum munceşti, aşa gândeşti şi tot aşa vorbeşti.» Extras din „Altă creştere, Şcoala muncii” de Simion Mehedinţi Soveja.
15