Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună, Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună. Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
În această Biografie lirică, scrisă în ultimul său an de viaţă (la „douăzeci de ani şi încă unul”) tensiunea existenţei ursite de la naştere i-apare drept „suflet prea grav şi răsunet prea slab”, suflet bântuit de furtuni şi cuvânt neînstare să le cuprindă… Este eterna frământare a creatorului de poezie, pe care o mărturisise şi Eminescu („[…] când inima-ţi frământă/Doruri mii şi patimi multe/[…]/[…] cu sete cauţi forma/Ce să poată să te-ncapă”)… Şi mai trebuie remarcată metafora-simbol aleasă de Labiş ca emblemă a destinului său: „tropotul lung şi mereu al galopului meu”, destin frenetic, grăbindu-se parcă să se împlinească prea timpuriu… („Prea multă grabă!” — nota pentru sine însuşi poetul). Nicolae Labiş s-a născut într-un spaţiu în care natura îşi păstrase puritatea primordială, de unde, înaintea lui, venise în literatura noastră Sadoveanu. Desigur, este o coincidenţă, dar o potrivire încântătoare: comuna se numea Poiana Mărului, iar satul — Mălini (liliacul timpuriu)… Toponimia însăși are sevă și parfum…
O lume mirifică
În viziunea sa poetică, Labiş îşi asumă peisajul: „pădure, sora mea”; „brazii mei vuiesc fără furtună”; „munţii mei, bătrânii”; „păsările-mi mari, de sărbătoare”, „cerbii şi vulturii mei mă privesc”… Senzaţiile pure ale copilăriei se constituie într-un „vis”, într-un „mit”: „Eu mă scăldam în pâraie cu ochii deschişi,/Era o apă de cleştar şi de stele./Peşti străvezii, luminând ca într-un vis,/ Lunecau lângă genele mele.” „Îndrăgostirea” de natură este revelaţie şi O altă experienţă comuniune totodată şi, mai ales, transfigurare: „Azi dramatică, de data aceasta sunt îndrăgostit. E-un curcubeu/Deasupra lumii trăită direct, deci cu atât mai sufletului meu./Izvoarele s-au luminat şi sună/ mare acuitate, este evocată în Oglinzile ritmându-şi-le-n dans./Şi brazii mei vuiesc „Moartea căprioarei” — cea fără furtună/Într-un ameţitor, solemn balans./În vii mai frumoasă poezie a lui vibrează struguri străvezii — /Cristalurile cântecelor Labiş şi, fără îndoială, o creaţie grele — /şi stropi scăpărători de melodii/Ca roua nasc de seamă a liricii noastre în ierburile mele./Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ moderne. Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.” Ultimele versuri, emblematice, rămân săpate pentru totdeauna O capodoperă în piatra sa de mormânt… Îl credem pe Nichita Stănescu când mărturiseşte că, după ce
O realitate crudă
Peste mirifica lume a copilăriei îşi trec tăvălugul războiul şi apoi foametea, trăite acut de viitorul poet care le va transpune în vers. Războiul este „blestemat” pentru frângerea atâtor destine omeneşti: „Unul ar fi vrut să are/şi să se însoare-n sat/Unul ar fi vrut să are,/Dar l-a strâns războiu-n gheare/Unul ar fi vrut să are,/Și de-atunci n-a mai arat.//Unul ar fi vrut să-şi crească/Visul lui abia născut./Unul ar fi vrut să-și crească...Azi pe crucea lui e-o cască…/Unul ar fi vrut să-şi crească/Visul… nu l-a mai crescut/[…]/Unul ar fi vrut să crească,/Unul ar fi vrut să are,/Unul ar fi vrut să cânte,/Unul ar fi vrut să zboare!”
l-a auzit pe Labiş citind-o, ar fi dat mulţi ani din viaţă să fi scris-o el însuşi. „Moartea căprioarei” este o poezie mare, nu numai ca întindere, ci mai ales „pe verticală”, în profunzime. Este evocarea, cu structuri narative, a unei întâmplări zguduitoare pentru copilul luat de tată la „vânătoarea foametei”. Este mărturisirea unui proces de conştiinţă, a sfâşierii lăuntrice între visare şi realitate, între milă şi imperativul brutal al vieţii, între „inimă” şi „foame”. De la primele versuri, se conturează acea acuitate, acea plasticitate a comunicării unor fapte ce ar putea fi, spuse altfel, perfect banale: „Seceta a ucis orice boare de vânt./Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./A rămas cerul fierbinte şi gol./Ciuturile scot din fântână — nămol./Peste păduri, tot mai des, focuri, focuri./ Dansează sălbatice, satanice jocuri./Mă iau după tata la deal, printre
târşuri/şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi […] Mă mişc ca pe-o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea.”. Desfigurată de secetă, natura a devenit aspră, agresivă, „satanică”. Următoarea secvenţă poetică, păstrându-şi aceeaşi frazare de mare fluenţă, cu efecte muzicale aproape, schimbă tonalitatea emoţională: totul devine limpede, lin, luminos, pentru că stă sub semnul apei: „Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,/Din strunele undelor line izvoarele/Când va scăpăta soarele, când va licări luna,/Aici vor veni în şirag să se adape/ Una câte una căprioarele.”. Copilul se simte „legat prin sete de vietatea care va muri”. Ca într-un basm, îşi pune trei dorinţe, care, însă , nu se vor împlini. „Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii/Frumoasă jertfă a pădurii mele!”. Dar „Ea se-arată săltând şi se opri”. A doua dorinţă, rugăminte patetică: „Vai, cum doream ca pentru întâia oară/ Bătaia puştii tatii să dea greş” — rămâne şi ea neîmplinită: „Dar văile vuiră […] şi viaţa căprioarei, sub zările târzii/Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna/Când lasă cuiburi sure şi pustii.”. Gesturile tatălui şi ale copilului devin antagonice, parcă se rup. Copilul închide „ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne”; tatăl şuieră cu bucurie: „Avem carne!”. Copilul prinde din iarbă „un clopoţel cu clinchet argintiu”; tatăl, de pe frigare, „[…] scoate-n unghii/Inima căprioarei şi rărunchii”… A treia dorinţă nici nu mai este rostită până la capăt: „Vreau să trăiesc şi/aş vrea…/ Tu, iartă-mă, fecioară, — tu, căprioara mea!”. Copilul învaţă porunca aspră a supravieţuirii: „Mănânc şi plâng, Mănânc!”.
O pură conştiinţă poetică
Nicolae Labiş nu a vibrat numai în plan emoţional, el a fost şi o conştiinţă poetică pură. În cinci-şase ani, la liceul din Iaşi, la Şcoala de Literatură (îndrumat acolo de Sadoveanu) şi apoi la Facultatea de Literatură şi Critică Literară din Bucureşti, dar mai ales citind intens cu pasiune şi discernământ, acumulează o impresionantă cultură literară şi filosofică. A scris şi o succintă „artă poetică”, dedicată „Cititorului” şi intitulată „Poezia”. Nicolae Labiş a plătit şi el tributul trist cerut de epoca sa. A crezut că idealul său de puritate, dăruire, „vibraţie” se poate împlini într-o orânduire în care el vedea, cu naivitate şi pasiune, doar frumuseţe şi
generozitate: „Nimic pentru tine, totul pentru toţi”. „Comunistul” lui este un Prometeu şi un Sfânt Francisc, totodată… Deşteptarea a fost de-a dreptul tragică, trăită cu aceeaşi patimă şi transpusă în vers: „Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot./ Sunt munţii în eclipsă, de aceea nu văd soare./ Rachiurile-într-înşii se poticnesc în bot/Dar umanismu-i doare şi dragostea îi doare./ Îndură-te de toate acestea, Demiurg!/ Placidă în clepsidră nimicnicia curge./ Pe când eu stau de faţă teribil şi onest,/ Topindu-mă în masa poemului acest.”(Umanism). O satiră violentă a imposturii, a căpătuirii materiale cu preţul compromisului moral realizează Labiş în poezia „Dracul şchiop”. Asemenea versuri ale dezamăgirii şi revoltei din ultimul său an de viaţă n-au fost acceptate în volum. Labiş le citea cunoscuţilor, cu un zâmbet ironic, văzând expresia lor de teamă şi perplexitate. El însuşi îşi asuma cu curaj ipostaza de martor „teribil şi onest”, declarând „nu sunt părtaş la nicio fărădelege” şi asumându-şi „lupta cu inerţia”. Când a împlinit douăzeci şi unu de ani, la începutul lui decembrie 1956, şi-a reînnoit legământul de castitate morală: „Sunt douăzeci de ani şi încă unul/Nu vreau niciunul să-l dau minciunii”.
Un vis frânt
În noaptea spre 10 decembrie 1956 a avut un accident de tramvai care se va dovedi fatal. S-au formulat mai multe suspiciuni asupra accidentului… Complet paralizat de la gât în jos, îmbrăcat într-o adevărată carapace de gips, îşi păstrase întreagă luciditatea. A dictat unui prieten câteva versuri stranii, despre o răzbunare parcă prevăzută: „Pasărea cu clonţ de rubin/S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./Nu mai pot s-o mângâi./M-a strivit./Pasărea cu clonţ de rubin.”. A supravieţuit ca printr-un miracol — chiar pentru specialişti — printre care un savant de reputaţie europeană, chemat de Sadoveanu — până pe 22 decembrie 1956. Ultimul cuvânt a fost „Oxigen!”. Să ne fie iertată o ultimă observaţie: Labiş era numele real de familie, nu un pseudonim, dar are aceeaşi pronunţie ca un cuvânt franţuzesc, la biche, care înseamnă căprioară. Moartea căprioarei...