Leopold I al Sfântului Imperiu Roman Leopold I (nume complet: Leopold Ignaz Joseph Balthasar Felician ;maghiar: I. Lipót; 9 iunie 1640 - 5 mai 1705) a fost Sfântul Împărat Roman, Regele Ungariei, Croației și Boemiei. Al doilea fiu al lui Ferdinand al III-lea, Sfântul Împărat Roman, de către prima sa soție, Maria Anna a Spaniei, Leopold a devenit moștenitor în 1654 prin moartea fratelui său mai mare Ferdinand al IV-lea. Ales în 1658, Leopold a condus Sfântul Imperiu Roman până la moartea sa în 1705, devenind cel mai longeviv împărat habsburgic (la 46 de ani și 9 luni). Aplecat de mic către cele Sfinte, a visat să ajungă om al Bisericii, însă soarta i-a hărăzit alt viitor, ocupând pe rând tronul Ungariei, Boemiei şi, de la 1658 pe cel al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Nefiind pregătit să conducă destinele unui imperiu multicolor politic, prins între tendinţele expansioniste franceze şi cele otomane, Leopold I-iul (1640-1705) s-a bizuit în putere pe sfaturile abililor săi miniştri şi generali, care de bine l-au sfătuit, reuşind cu succes să stopeze definitiv întinderea Imperiului Porţii Otomane spre Apus, încheind celebrul Tratat de la Karlowitz (1699) care ne-a privit, în epocă, şi pe noi românii. Născut la 9 iunie 1640 la Viena, Leopold a primit o educație atentă de către profesori excelenți. De la o vârstă fragedă, Leopold a arătat o înclinație spre învățare. A devenit fluent în mai multe limbi: latină, italiană, franceză și spaniolă. Pe lângă germană, italiana ar fi limba cea mai favorizată la curtea sa. Leopold a fost învățat în clasici, istorie, literatură, științe naturale și astronomie și era interesat în special de muzică, la fel ca și tatăl său. Leopold a primit o educație ecleziastică și a fost inițial destinată Bisericii, până când planurile s-au schimbat la moartea fratelui său mai mare, regele Ferdinand al IV-lea al Ungariei, în 1654, ceea ce l-a făcut pe Leopold moștenitor. Cu toate acestea, educația bisericească a lui Leopold l-a marcat clar. Leopold a rămas influențat de iezuiți și educația sa de-a lungul vieții și a fost neobișnuit cunoscut pentru un monarh despre teologie, metafizică, jurisprudență și științe. De asemenea, și-a păstrat interesul pentru astrologie și alchimie pe care îl dezvoltase sub tutorii iezuiți. O persoană profund religioasă și devotată, Leopold a personificat Pietas Austriaca, sau atitudinea loială catolică a Casei sale. Pe de altă parte, evlavia și educația lui ar fi putut provoca în el o încordare fatalistă care l-a înclinat să respingă orice compromis în privința întrebărilor confesionale, nu întotdeauna considerat o caracteristică pozitivă într-un conducător.
Se spunea despre Leopold că are în general caracteristici fizice Habsburgice. Scurt, subțire și de o constituție bolnavă, Leopold era rece și rezervat în public și social incomod. Cu toate acestea, se spune că a fost deschis și cu apropiați.Coxe l-a descris pe Leopold în felul următor: "Mersul său era statornic, lent și deliberat; aerul său gânditor, a ta sa carieră în clerici a făcut ca Leopold să fi „adoptat din timp intensa evlavie catolică așteptată de el și manierele blânde adecvate unui rol doar de susținere. monarhi. De la început, domnia sa a fost defensivă și profund conservatoare ". Leopold a fost un om al industriei și al educației, iar în anii următori, a arătat o anumită abilitate politică. Referindu-se la sine ca un suveran absolut, era extrem de tenace de drepturile sale. Foarte influențat de iezuiți, el a fost un susținător ferm al Contrareformei. În persoană, era scurt, dar puternic și sănătos. Deși nu avea nicio înclinație pentru o viață militară, iubește exercițiile în aer liber, cum ar fi vânătoarea și călăritul; el a avut, de asemenea, un gust și talent pentru muzică și a compus mai multe Oratorios și Suites of Dances. Poate din cauza consangvinizării în rândul progenitorilor săi, maxilarul ereditar habsburgic a fost cel mai proeminent în Leopold. Deoarece maxilarul său era înfățișat neobișnuit de mare pe o monedă de argint din 1670, Leopold a fost supranumit „Hogmouth”; cu toate acestea, majoritatea colecționarilor nu cred că moneda a fost o ilustrare exactă. Titlul deplin al lui Leopold după ce a devenit împărat a urmat după cum urmează: „Leopold I, prin harul lui Dumnezeu ales Sfânt Împărat Roman, pentru totdeauna August, Regele Germaniei, Regele Ungariei, Regele Boemiei, Dalmația, Croația, Slavonia, Rama , Serbia, Galiția, Lodomeria, Cumania, Bulgaria, Arhiducele Austriei, Ducele de Burgundia, Brabantul, Stiria, Carintia, Carniola, Margrava Moraviei, Ducele de Luxemburg, Silezia Superioară și Inferioară, a Württemberg și Teck, Prințul Suveției , Conte de Habsburg, Tirol, Kyburg și Gorizia, landgrava Alsaciei, marchizul Sfântului Imperiu Roman, Burgovia, Enns, Lusatia Superioară și Inferioară, Domnul marchizului din Slavonia, al Portului Naon și al Salinelor etc. " Ungaria l-a ales pe Leopold ca rege în 1655, Boemia și Croația urmând acest proces în 1656, respectiv 1657. În iulie 1658, la mai bine de un an de la moartea tatălui său, Leopold a fost ales împărat la Frankfurt, în ciuda ministrului francez, cardinalul Mazarin, care a căutat să pună Coroana Imperială pe capul lui Ferdinand Maria, electorul Bavariei sau alții prinț non-habsburgic. Pentru a concilia Franța, care a avut o influență considerabilă în afacerile germane datorită Ligii Rinului, noul împărat a promis să nu asiste Spania, apoi la război cu Franța. Aceasta a marcat începutul unei cariere de aproape 47 de ani, plină de rivalitate cu Franța și regele ei, Ludovic al XIV-lea. Personalitatea și puterea dominantă a acestuia din urmă au umbrit complet Leopold, chiar și până în zilele noastre, dar, deși Leopold nu și-a condus trupele în persoană, așa cum a făcut Louis XIV, nu a fost mai puțin un rege războinic, având în vedere că cea mai mare parte a vieții sale publice a fost îndreptată spre aranjarea și urmărirea războaielor.
Domnia lui Leopold este cunoscută pentru conflictele cu Imperiul Otoman în est și rivalitatea cu Ludovic al XIV-lea, un văr contemporan și primul, în vest. După mai bine de un deceniu de război, Leopold a ieșit victorios din Marele Război Turc, datorită talentelor militare ale prințului Eugeniu de Savoia. Prin Tratatul de la Karlowitz , Leopold a recuperat aproape tot Regatul Ungariei , care a căzut sub puterea turcă în anii de după bătălia de la Mohács din 1526. Leopold a luptat trei războaie împotriva Franței: războiul franco-olandez, războiul de nouă ani și războiul de succesiune spaniolă. În aceasta din urmă, Leopold a căutat să-i ofere fiului său mai mic întreaga moștenire spaniolă, fără a ține cont de voința regretatului Charles al II-lea. Leopold a început un război care în scurt timp a cuprins o mare parte din Europa.P rimii ani ai războiului au mers destul de bine pentru Austria, cu victorii la Schellenberg și Blenheim, dar războiul va dura până în 1714, nouă ani după moartea lui Leopold, care abia a avut efect asupra națiunilor în război. Când s-a întors pacea, Austria nu s-ar putea spune că a apărut la fel de triumfător ca în războiul împotriva turcilor. Primul război al lui Leopold a fost cel de-al doilea război de nord(1655-1660), în care regele Charles al X-lea al Suediei a încercat să devină rege al Poloniei cu ajutorul aliaților, inclusiv György II Rákóczi, prințul Transilvaniei. Predecesorul lui Leopold, Ferdinand al III-lea, s-a aliat regelui Ioan II Casimir Vasa al Poloniei în 1656. În 1657, Leopold a extins această alianță pentru a include trupele austriece (plătite de Polonia). Aceste trupe au ajutat la înfrângerea armatei ardelene și au făcut campanii până în Danemarca. Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Oliwa din 1660.
Primele războaie împotriva Imperiului Otoman Imperiul Otoman de multe ori a intervenit în treburile Transilvaniei, întotdeauna un cartier indisciplinat, iar această interferență a adus la un război cu Sfântul Imperiu Roman, care, după unele operații au început cu adevărat în sporadice 1663. Printr-un apel personal la dietă Regensburg Leopold a indus prinții pentru a trimite asistență pentru campanie; trupele au fost trimise și de Franța, iar în august 1664, marele general imperial Raimondo Montecuccoli a obținut o victorie notabilă la Saint Gotthard. Prin pacea de la Vasvár Împăratul a făcut douăzeci de ani de armistițiu cu sultanul, acordarea de condiții mai generoase decât victoria sa recentă părea să facă necesară.
Succes împotriva turcilor și în Ungaria Bătălia de la Viena a marcat sfârșitul istoric al expansiunii Imperiului Otoman în Europa. La 12 septembrie 1683, armata aliată a căzut asupra inamicului, care a fost complet dirijat, iar Viena a fost salvată. Forțele imperiale, printre care prințul Eugeniu de Savoia devenea rapid proeminent, au urmat victoria cu alții, în special una lângă Mohács în 1687 și alta la Zenta în 1697, iar în ianuarie 1699, sultanul a semnat tratatul de Karlowitz prin care el a admis drepturile suverane ale casei din Habsburg peste aproape toată Ungaria (inclusiv sârbii din Voivodina). În timp ce forțele habsburgice s-au retras, au retras 37.000 de familii sârbe aflate sub patriarhul Arsenije III Čarnojević dinPatriarhia sârbă din Peć. În 1690 și 1691 împăratul Leopold I concepuse printr-o serie de edicți (privilegii) autonomia sârbilor în Imperiul său, care ar dura și se va dezvolta mai mult de două secole până la desființarea sa în 1912. Cu toate acestea, înainte de încheierea războiului, Leopold a luat măsuri pentru a-și consolida această țară. În 1687, dieta maghiară din Pressburg (acum Bratislava) a schimbat constituția, dreptul habsburgilor de a reuși la tron fără alegeri a fost admis, iar fiul mai mare al împăratului Iosif I a fost încoronat rege ereditar al Ungariei.
Sfântul Imperiu Roman Pacea de la Westfalia din 1648 a fost o înfrângere politică pentru Habsburgi. S-a pus capăt ideii că Europa era un singur imperiu creștin; guvernat spiritual de Papa și temporal de Sfântul Împărat Roman. Mai mult decât atât, tratatul a fost dedicat parcelării terenurilor și influenței „câștigătorilor”, alianței antihabsburgice condusă de Franța și Suedia. Cu toate acestea, Habsburgii au obținut unele avantaje din războaie; aristocrația protestantă din teritoriile habsburgice fusese decimată, iar legăturile dintre domeniile Viena și Habsburg din Boemia și în alte părți au fost puternic consolidate. Aceste schimbări ar permite lui Leopold să inițieze reformele politice și instituționale necesare în timpul domniei sale pentru a dezvolta oarecum un stat absolutist pe linii franceze. Cele mai importante consecințe ale războiului au fost în retrospectiva slăbirii Habsburgilor ca împărați, dar consolidarea lor în propriile țări. Leopold a fost primul care a realizat această stare de fapt modificată și a acționat în conformitate cu aceasta.
Imparatul Leopold I a acordat privilegii deopotriva crestinilor uniti cu Roma (asa numitele diplome leopoldine), cat si ortodocsilor. Acestia din urma au primit dreptul de libera alegere a mitropolitului, precum si dreptul de a avea mai multe episcopii. In baza asa numitelor privilegii ilirice emigrantii sarbi in frunte cu patriarhul Arsenie al III-lea Crnojevic au parasit teritoriul aflat sub stapanire otomana si s-au asezat in tinutul Sirmiei, administrat de austrieci. Pe baza privilegiilor leopoldine sediul mitropoliei ortodocsilor sarbi a fost mutat anul 1713 de la Krusedol la Carlovit.
Sigiliul lui Leopold I
Apoi, a făcut din Viena un oraş cultural exclusivist pe harta Europei, Lepold patronând teatrul şi artele frumoase îndeobşte, el însuşi compunând muzică de operetă pentru celebrele reprezentaţii vieneze care se joacă şi azi în fosta capitală imperială. Sub Leopold I şi fiii acestuia, puterea Austriei în Europa creşte. La fruntariile de est ale vastului său imperiu care se întindea tot mai mult, un mic principat, Transilvania, îi opunea o rezistenţă deloc de invidiat, la cârma căruia se afla nobilul Mihail Apafi I-iul (1661—1690) care s-a aliat cu turcii contra împăratului, la Asediul Vienei din acel septembrie 1683. Cum turcii au fost zdrobiţi definitiv sub zidurile capitalei, Apafi a încheiat un Tratat de alianţă cu împăratul, salvându-şi reputaţia de principe peste o ţară liberă, Transilvania, pentru puţină vreme. După Pacea de la Karlowitz (1699), dictată de împărat, Austria preia de la otomani toată Ungaria, Transilvania şi Croaţia. În 1717, când izbucneşte un nou război, Eugeniu de Savoia cucereşte Belgradul. Prin Pacea de la Passarowitz (1718) care a urmat, Serbia revine Austriei şi, astfel, se încheie definitiv înaintarea Imperiului Otoman.