Monografie comuna Cuca judetul Arges by Octavian Turcu

SCURTA MONOGRAFIE A

COMUNEI CUCA Judetul Arges 1. Aşezarea. De pe drumul european E81, DN 7 Piteşti-Râmnicu Vâlcea, la km 36, in comuna Morăreşti, începe – spre dreapta – drumul judeţean DJ 703 Morăreşti-Trepteni-Vitomireşti, care trece chiar prin centrul comunei Cuca Comuna Cuca este situată în partea central-estică a judeţului Argeş, în Piemontul Cotmeana, pe graniţa cu judeţul Vâlcea, într-o regiune de deal, partea de nord-vest a judeţului Argeş, fiind străbătută de apele văilor Valea Satului -Trepteanca şi Cungrea, care curg prin mijlocul ei, şi de râul Vedea, care formează hotarul ei de răsărit, despărţind-o de comunele Morăreşti (fostă Săpunari) şi Uda. Alte vecinătăţi: la apus – comunele Nicolae Bălcescu şi Dănicei din judeţul Vâlcea, la miazănoapte – Morăreşti, la miazăzi – comuna Ciomăgeşti (Argeş) şi la sud-est, Dănicei (judeţul Vâlcea), la rasarit pe o rază de 20 km se învecineaza cu comuna Topana din judeţul Olt. . Înălţimea deasupra nivelului mării, este de 300-500 m. (Enciclopedia geografică a României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 212).

2. Relieful Din hărţile referitoare la judeţul Argeş, publicate în Enciclopedia geografică a României (p. 213), rezultă că geologia localităţii datează din pleistocenul inferior, aici întâlnindu-se depozite fluviolacustre caracteristice acestei perioade. Pe întreaga suprafaţă a comunei, solul formează o mulţime de culmi de dealuri, pe care se află răspândite cele 472 de familii ale comunei. Cele mai însemnate dealuri sunt Dealul Babei, Dealul Socilor şi alte culmi mai mici. Pământul dealurilor este văros, bun pentru pomi. Pe văi – Cungrea, Valea Satului, Oana – pământul este nisipos. Pe vreme de secetă, când râurile de pe raza comunei seacă complet, în acest tip de sol se produc crăpături adânci, care cauzează mult rău plantelor existente. În general, terenul de pe raza comunei este foarte puţin productiv şi aproape jumătate din suprafaţa lui totală este ocupată de păduri şi de râpe. În caz de ploi abundente, văile – îndeosebi râul Cungrea - se umflă şi produc inundaţii pe terenurile agricole. 3. Clima Media a temperaturii aerului în luna ianuarie, este cuprinsă între 9-10 grade Celsius, iar minimele absolute sunt cuprinse între 20 şi 28 grade Celsius, temperaturi atinse în ultima perioadă, observându-se astfel o scădere acentuată a temperaturilor din sezonul rece comparativ cu

temperaturile ridicate înregistrate în luna iulie a anului. Temperatura medie a lunii lui cuptor este de 16-18 grade Celsius. (Enciclopedia . . . 1982, p. 213), maximele fiind atinse în vara anilor 1999 şi 2005 cand s-au înregistrat temperaturi de 38 grade Celsius a umbră. În ceea ce priveşte precipitaţiile atmosferice căzute, cantităţile medii anuale şi maxime sunt de 800 şi 1000 mm pe m2. În luna ianuarie, ele sunt de 50-60 mm/ m2, iar în luna iulie, 80-100 mm/ m2 (Ibidem). Ca în cea mai mare parte a ţării noastre, clima este aspră iarna şi foarte caldă vara. Pe dealuri, unde alimentarea cu apă se face prin puţuri cu apă care vine din lacurile făcute de oameni; vara, toate aceste puţuri seacă, rămânând doar izvoarele de pe văi. Problema apei potabile era una destul de dificilă, mai ales pentru locuitorii care se află departe de aceste izvoare. 4. Reteaua hidrografica Localitatea este satrabatuta, dupa cum s-a spus de paraiele Valea Satului si Cungrea, cu debit temporar numai in perioada cu precipitatii, restul anului fiind secate, iar la granita de est se intinde raul Vedea, aceasta reprezentand zona de formare- izvoarele, motiv pentru care debitul este permanent dar scazut in toata perioada anului. Incepand cu anul 2006 autoritatea locala a dat sperante reale locuitorilor incepand introducerea retelei de apa potabila in toata localitatea insumand o lungime de peste 58 km, astfel ca in anul 2008 toate gospodariile erau racordate la aceasta retea. Apa este adusa din doua bazine de colectare a izvoarelor din bazinul hidrografic al raului Topolog asituate pe malul stang al acestuia, in satul Mancioiu al comunei vecine Moraresti. Pentru ca apa sa ajunga la Cuca in bazile de colectare din satul Sinesti, unde se afla si statia de filtrare a apei potabile trece prin doua statii de pompare, asfel compensandu-se diferenta de altitudine dintre izvoare si localitate. 5. Despre localitate Transporturi si comunicatii Principala cale de comunicaţie este drumul judeţean DJ 703 Morăreşti-Trepteni – Vitomireşti, care străbate comuna prin satele Sineşti, Cuca, Launele de Sus, si Teodoresti. Pe o distanta de 6 Km este asfaltat din anul 1970, restul fiiind din piatra. Acesta reprezinta puctul de plecare al drumurilor comunale ce strabat intreaga localitate: DC 190 cu punct de plecare la km 1 al DJ 703 in comuna Moraresti, sat Dealu Obejdeanului, iar dupa ce stabate 2 km incepe satul Vonigeasaal comunei Cuca.

Drumurile comunale din localitate insumeaza o distanta de 60 km, avand structura de piatra. In anul 2008 in parteneriat cu Consiliul Judetean Arges a fost asfaltata o distanta de 2 km a drumului comunal DC 190 in satele Vonigeasa si Circesti. Din satul Sineşti se despart două drumuri comunale

vicinale: una cu direcţia către comuna Corbi – spre apus şi alta spre apus şi miazănoapte, prin satul Măcăi, spre comuna Dănicei, prin satul Schei. Tot din satul Sineşti, începe o şosea comunală care formează drumul spre satul Măneşti. Din satul Cuca pornesc mai multe şosele comunale: de la primăria Cuca spre apus, către Valea Satului, una duce în satul Măcăi; altă şosea comunală plecând tot de aici, cu direcţia spre est, trece peste valea Cungrea, ducând spre satele Cârceşti şi Voinigeasa; o a treia şosea comunală se îndreaptă spre apus, ducând la cătunul Bălţata; o alta o ia spre răsărit, ajungând în cătunul Crivăţ, ieşind la capătul de sud al satului Cârceşti. Aproape de capătul sudic al satului Cuca, şoseaua judeţeană Morăreşti-Trepteni se bifurcă astfel: pe dreapta – direcţia sud – ea ajunge în comuna Dănicei, iar pe stânga – se îndreaptă spre Lăunele de Sus. În zilele noastre, şoseaua judeţeană este, în cea mai mare parte, asfaltată, iar cele comunale sunt – prin grija edililor – destul de bine întreţinute. Pe şoseaua judeţeană Morăreşti-Trepteni treceau cândva cursele de autobuze spre Piteşti - Bucureşti. Şi spre Vâlcea. Pentru transportul pe calea ferată, locuitorii trebuie să ajungă la Piteşti, care se află la 47 km de comună, sau de la Râmnicu Vâlcea, oraş aflat la 25 km de Cuca. Structura populatiei

Unitate adminis trativa Detalii

Tota l

Comuna Cuca

Cuca

Crivat

Baltata

Sinesti

Circesti

Vonigeasa

Macai

Stanicei

Valea Cucii

Manesti

Launele

Teodoresti

Barbalani Cotul

Rezultatele obtinute la recensamantul populatiei din anul 2002 este urmatorul: Localitati (sate) componente

Total populatie Barbati si baieti Femei si fete

2345

429

386

292

100

118

203

332

7 8

116

1094

187

160

144

107

146

4 3

1251

242

226

148

186

3 5

Detalii privind satele aparţinătoare: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

Bălţata Bărbălani Cârceşti Cotul Crivăţ Cuca Lăunele de Sus Măcăi Măneşti Sineşti

– nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori: – nr locuitori:

38; nr gospodării: 22; km de centru de comună: 1 km. 78; nr gospodării: 37; km de centru de comună: 17 km. 292; nr gospodării: 117; km de centru de comună: 14 km. 116; nr gospodării: 46; km de centru de comună: 9 km. 98; nr gospodării: 36; km de centru de comună: 1 km. 429; nr gospodării: 174; km de centru de comună: 2 km. 203; nr gospodării: 76; km de centru de comună: 5 km. 100; nr gospodării: 41; km de centru de comună: 8 km. 49; nr gospodării: 20; km de centru de comună: 5 km. 386; nr gospodării: 142; km de centru de comună: 6 km.

11. 12. 13. 14.

Stănicei Teodoreşti Valea Cucii Vonigeasa

– – – –

nr locuitori: nr locuitori: nr locuitori: nr locuitori:

54; nr gospodării: 21; km de centru de comună: 7 km. 332; nr gospodării: 117; km de centru de comună: 7 km. 118; nr gospodării: 47; km de centru de comună: 9 km. 52; nr gospodării: 23; km de centru de comună: 8 km.

Posibilitati de cazare Locuitorii sunt oameni ospitalieri intarind si demonstrand veridicitatea ospitalitatii romanului, sunt primitori cu toti cei care „se incumeta” sa le viziteze casa, asezand in fata vizitatorului sau cele mai alese bucate anume pregatite pentru dansul si bautura traditionala a zonei – tuica. Fiecare gospodar isi are amenajata o camera „buna” pregatita pentru a gazdui vizitatorul ales, pe care o foloseste numai in acest scop. Cabane, pensiuni, cantoane si case de vanzare In localitate nu sunt construite cabane sau pensiuni, cu toate ca zona este frumoasa, asezata intre padur,i unde cei care doresc o evadare in natura o pot face fara a se indeparta de civilizatie. Aici omul nu si-a facut observata prezenta decat pentru a munci terenurile agricole nemodificand potentialul oferit de natura pentru recreere si odihna. Aceasta este si datorata faptului ca locuitorii nu au posibilitati materiale pentru construirea unor astfel de locatii, insa pentru viitor datorita dezvoltarii economice pe care o cunosc unii locuitori se are in vedere construirea unei pensiuni avand ca scop agroturismul. Frumusetea locurilor din comuna Cuca a fost descoperita in ultimii ani de locuitori ai marilor orase: Bucuresti, Sibiu, Pitesti dovada stand autorizatiile de construire eliberate de autoritatea locala, dar si cladirile semete si moderne ridicate de acestia.

OBIECTIVE TURISTICE IN ZONA Pe teritoriul comunei sunt construite 7 biserici si anume: Cuca, Sinesti (Măcăi), Valea Satului (Grâul Nalt), Valea Cucii, Teodoresti, Barbalani si Cîrcesti (Cungrea), avand parohii separate, cu exceptia bisericii din Valea Cucii care apartine de parohia Valea Scheiului din comuna Danicei, judetul Vilcea. Bisericile din Valea Satului (Grâul Nalt), Barbalani si Cîrcesti (Cungrea) sunt recunoscute si declarate monumente istorice. Pezentam mai jos datele si insemnarile istorice despre acestea aflate la dispozitia autoritatii locale:

BISERICA BĂRBĂLANI

Primul document referitor la existenţa bisericii din satul Bărbălani este din anul 1790 in care este mentionat hramul acesteia – „Adormirea Maicii Domnului” si materialul de constructie – lemnul. Aceasta este o dovada ca in acel an biserica era construita si functiona ca lacas de cult. O alta consemnare este facuta in anul 1845 de protopopul Episcopiei Argeşului constatand ca biserica este in activitate. La inspectia din anul 1866 a fost gasita cu vesmintele preoteşti murdare si rupte, discul si steaua „în firma foarte proasta”, iar copia de fier. In anul 1890 la o noua inspectie facuta s-a constatat ca enoria era formata din 20 de familii, iar biserica din lemn era veche si neîncapatoare. La 18 februarie 1899 protoiereul cere aprobare la episcopie pentru a repara biserica. In raportul intocmit dupa inspectia din 23 octombrie 1940 protoiereul consemneaza ca „biserica este din lemn, mobilierul cam uzat si are nevoie de ceva reparatii”.

BISERICA CUCA

Biserica parohiala „Intrarea in Biserica” din satul Cuca În acest sat se aflau doua biserici de lemn, construite la inceputul sec. al XIX-lea, cu hramurile „Sfinţii Voievozi” si „Cuvioasa Paraschiva”, o alta cu hramul „Intrarea în Biserica” se afla în cătunul Valea Cucii, (acum este cunoscută sub numele de „Biserica din Valea Satului”) construita în anul 1806. În raportul sau din 1845, protopopul aduce unele precizări: „Cuvioasa Paraschiva” se afla în cătunul Bănceşti,(actual în acest loc se mai afla doar o cruce si cateva urme din fundatie:) iar „Sfinţii Voievozi” în cătunul Udreşti, (astazi este biserica parohiala a Parohiei Cungrea din satul Cârceşti).

În anul 1859, la 25 mai preotul Constantin Craioveanu a obţinut aprobare de la episcopie să zugrăvească tâmpla bisericii „Cuvioasa Parasciva” pe cheltuiala sa. Locuitorii cătunului Udeşti roaga episcopia să le elibereze „carte de mili” pentru a strânge fonduri să repare biserica. În anul 1878 episcopul a făcut revizie unor biserici, printre care şi celor din Cuca şi Măcăi, când au constatat că erau vechi şi deteriorate; preoţii şi enoriaşii au promis că le vor repara. Însă nu s-au ţinut de cuvânt, drept urmare bisericile au fost închise. Preotii bisericilor din Cuca se plâng episcopului că bisericile au rămas singure „fiind în vale rămase dupa vremi, deoarece enoriasii s-su retras în deal, la linie”. Tot în aceeasi perioada primăria si enoriasii fac cunoscut episcopiei ca nu se mai pot duce la cele doua biserici asezate pe vale, pe timp de ploaie şi zăpadă, şi îşi exprima dorinta de a construi una noua „în centrul comunei”. Dar din cauza secetei ce a afectat mai multe judeţe printre care si judetul Arges nu s-au putut strânge provizii sau materiale pentru construcţia bisericii noi rugandu-se la episcoie sa le deschida biserica „Cuvioasa Parasciva”, care este mai solida, până vor face pe cea nouă. Episcopul accepta cererea acestora numai pentru Crăciun şi Paşti, sub rezerva luării unui angajament în scris că anul viitor vor face un locaş nou. Preotul Ilie Craioveanu se plânge episcopului că la biserica din Cuca sunt 50 de familii cu stare, dar nu vor să-l ajute, fiindcă merg la biserica din Măcăi cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, care este tot ruinată acesta sfătuind enoriasii să facă una nouă în locul celei din lemn, altfel le va închide bisericile. La 9 iulie 1879 protoiereul raporteaza episcopiei ca atât biserica „Sfinţii Voievozi” din satul Udreşri cat şi biserica „Cuvioasa Parachiva” din catunul Bănceşti au materialele de constructie pregatite. Astfel a fost angajat arhitectul I Bunulescu, incepând construcţia la 16 iulie 1879. Construcţia noi biserici se realiza foarte greu, desi preotul Ilie Craioveanu a promis ca daca nepotul sau Teodor Craioveanu va fi hirotonisit preot paroh va face tot posibilul pentru terminarea constructiei bisericii, insa nu a reusit a se ţine de cuvânt. Drept urmare cei doi preoţi au fost pedepsiţi, fiind „opriţi de la orice lucrare preoţească”, fiind inlocuiţi de preoţii vecini. La un control al bisericii Cuca s-au constatat nereguli si fraude (stersături si modificări în condica unde se ţinea evidenţa strângerii banilor pentru constructia bisericii) de care s-a făcu vinovat preotul paroh Ilie Craioveanu, drept urmare a fost suspendat de la orice lucrare bisericească timp de trei luni. La 28 martie 1895 protoiereul raporteaza episcopiei că „biserica parohială Intrarea in Biserică”, zidită şi învelită, a cărei construcţie a început în anul 1887 este săvârsită, primind aprobarea de a fi sfinţită de însuşi Episcopul Râmnicului. După inspectia efectuată de protoiereu în 1940 avem urmatoarele date: biserica parohială „Intarea în Biserică, din Cuca, este bună; filiala „Sfinţii Voievozi” din satul Cîrceşti (Cungrea), ridicată în anul 1828 şi ţârnosită în anul 1832, reparată în anul 1933, este foarte bună; filiala „Intrarea în Biserică” – Valea Cucii, din anul 1834, de lemn „deşi cred că este mult mai veche”, forma ei „prezintă o deosebită importanţă”; în parohie mai este o bisericuţă veche de lemn care serveete drept capelă a cimitirului” La intrarea in biserica este prezentat „Istoricul bisericii parohiale Cuca”. Biserica parohială Cuca este aşezată în mijlocul comunei, dar şi în mijlocul parohiei pe D.J. 703, la aproximativ 100 m de primăria localităţii. În partea dinspre răsărit la o distanţă de 1.000 m. se află Biserica parohială Cungrea, declarată monument istoric, fostă biserică filială a acestei parohii. Piatra de temelie a acestei biserici a fost pusă în anul 1887, construcţia durând până în anul 1895, fiind târnosită în ziua de Duminică – 8 aprilie 1895 de către Fericitul Întru-Adormire Episcop de Argeş D. Dr. Gherasim Timuş. Ctitorii principali care s-au osândit cu zidirea acesteia au fost Preotul paroh Ilie Craioveanu, decedat în anul 1893, ale cărui moaşte sunt aşezate sub fereastra de la miazăzi a pridvorului bisericii; Preotul Teodor I. Craioveanu şi soţia sa, Preoteasa Leana precum şi alţi enoriaşi din enorie şi din satele învecinate. Costul lucrărilor pentru ridicarea acestei biserici s-au ridicat la suma de 27.000 lei.

În anul 1918 s-au învelit pentru a doua oară turlele cu şiţă de stejar, iar în anul 1925 a fost învelită şi biserica cu acelaşi material. În 1928 bisericii i s-au făcut unele îmbunătăţiri, fiind legată cu fier, pentru a-i mări rezistenta la vicisitudinile vremii, Bunul Dumnezeu ajutându-i să reziste marilor cutremure din 10 decembrie 1940 şi celui din 4 martie 1977. În anul 1934 s-a reparat radical, înlocuindu-i-se fundaţia de cărămidă cu o fundaţie de beton, s-au cusut crăpăturile şi fisurile, s-a restaurat pictura prin completare şi curăţare, completându-se de altfel şi mobilierul, făcându-i-se loja corală. Toate aceste lucrări au fost efectuate de o echipa de lucrători, conduşi fiind de răposatul Dumitru I. Miricioiu, enoriaş al parohiei, lucrări ce au costat 230.000 lei, biserica fiind târnosită din nou în ziua de Duminică 12 noiembrie 1934 de către Fericitul Întru-Adormire Episcop Nichita Duma. În urma stricăciunilor provocate de cutremurul din 1940, s-a refăcut interiorul turlei celei mari, ocazie cu care s-au construit între naos şi pronaos cei 2 stâlpi cu arcadă pentru susţinerea boltei pronaosului, care era grav avariată. Biserica a fost înzestrată cu cărţi noi de cult, sfintele vase, odoare, candele, sfintele veşminte, etc. Aceste lucrări s-au realizat în anii 1952 - 1956 când s-au reînvelit turlele şi biserica cu tablă zincată, lucrări ce au costat 100.000 lei, realizate cu ajutorul Epitropului Florea N Drăgulea, ajutat de consilierii: Ion Georgescu, Gh.. M. Săraru, Constantin Bănuţă, Ion I. Teodorescu, Constantin Ionescu, Marin Ion Popa Gheorghe, Constantin M. Popescu şi de către un comitet parohial activ ales dintre enoriaşii parohiei, cu bunăvoinţa şi contribuţia bănească a tuturor enoriaşilor bisericii. În anul 1967 s-a înlocuit pardoseala putrezită de igrasie cu o placă din mozaic. În 1968 s-a reconstruit polata praznicală de miazăzi. În perioada 1969 –1974 în cadrul parohiei Cuca nu s-au realizat lucrări de proporţii. În anul 1974, la data de 1 august a fost numit Preot paroh Mocioc I. Nicolae, care cu ajutorul lui Dumnezeu slujeşte şi astăzi cu credinţă şi adâncă pioşenie. La acea dată Parohia cuprindea două biserici: Biserica Parohială Cuca şi Biserica Filială Cîrceşti –(Udreşti Cungrea), până în anul 1998 când s-a înfiinţat „Parohia Cungrea” prin numirea ca preot paroh a fiului acestuia, Mocioc Mihail.

Biserica „Sfintii Voievozi” a parohiei Cungrea, monument istoric În urma cutremurului din 4 martie 1977 biserica a fost grav afectată, fiind degradată în proporţie de 50% (crăpături, căderi ale tencuielii, tavanului, etc.). Prin grija preotului paroh, a enoriaşilor şi Primăriei Cuca s-au strâns fondurile necesare realizării consolidării şi reparării bisericii, lucrări ce au fost realizate până în anul 1979. Menţionăm că în această perioadă biserica a funcţionat permanent, dar cu grijă şi teamă. Lucrările de consolidare au constat în realizarea de legături din fier-beton de 22 mm. la exteriorul şi în interiorul bisericii, turnarea de piloni de beton-armat la fundaţie, realizarea unei noi tencuieli şi zugrăveli.

În anul 1978, cu ajutorul oferit de primărie, s-a mărit spaţiul cimitirului şi a fost împrejmuit cu gard din lemn (stejar). În anul 1982 s-a reuşit construirea gardului din faţa Bisericii Parohiale din plăci de beton. Este de menţionat că ambele lucrări s-au realizat prin contribuţia bănească şi cu participarea activă a enoriaşilor parohiei. În 1990 s-au strâns fonduri pentru cumpărarea de noi materiale de construcţie şi pentru realizarea picturii Bisericii, lucrare făcută în perioada 1991 –1992. În 1993 s-au procurat scândura de brad şi grinzile de stejar pardosindu-se toată biserica, deasemenea tot cu contribuţia enoriaşilor şi a primăriei. După terminarea acestor lucrări s-a procedat la sfinţirea locaşului de cult în prezenţa P.S. Calinic Argeşanul Episcop de Argeş şi Muscel şi o mare adunare de enoriaşi din toate împrejurimile parohiei pe data de 21 noiembrie 1993 cu ocazia hramului „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. În anul 1998 consiliul parohial împreună cu preotul paroh au hotărât demolarea şetrei praznicale vechi şi construirea alteia pe ţevi, acoperită cu plăci de azbociment, mese şi scaune noi de stejar. La realizarea acestor lucrări dintre toţi enoriaşii care au participat s-au evidenţiat contribuţiile d-lor Constantin Baţagoi - care a donat 100 plăci, Lazăr Benone şi fraţii acestuia Daniel şi Constantin – care au donat ţevile şi cimentul. Nu trebuie uitat nici ajutorul oferit de către autorităţile locale (primărie), care au oferit întreaga masă lemnoasă folosită, găsind şi soluţia echipei de muncitori. În anul 1999 la propunerea preotului paroh, consiliul parohial a aprobat construirea unei case parohiale, iar la nivelul său superior aflându-se clopotniţa. Propunerea fiind aprobată s-a trecut la strângerea de fonduri şi materiale pentru construcţia acesteia. Construcţia a început în anul 2001 şi continuă şi în prezent cu lucrări de finisaj. Se speră ca până la finele anului 2005 lucrările să fie încheiate. Casa parohială este construită din zid, pe temelie de beton, acoperită fiind cu plăci de poliester. Investitia realizata din fonduri proprii, inceputa in anul 2004, urmand ase finaliza in anul 2007. Şi de această dată sprijin substanţial s-a primit de la autorităţile locale şi enoriaşii parohiei, dintre aceştia din urmă evidenţiindu-se ajutorul oferit de fraţii Lazăr şi Baţagoi Constantin care în vara anului 2003 a suportat costurile construirii şi manoperei unei noi sobe de teracotă în biserică. Potrivit legilor funciare acestei parohii i-au fost reconstituite drepturile de proprietate asupra terenurilor şi pădurii, deţinând în prezent 1,09 ha teren păşune şi fâneţe conform titlului de proprietate nr. 25703 / 1994 şi 1,28 ha pădure conform titlului de proprietate nr. 205 / 08.10.2002 precum şi a cererii nr 86 / 16.01.2004. Aceste suprafeţe sunt evidenţiate în registrul agricol al instituţiilor comunei Cuca la poziţia nr. 17 / 2005. Primul istoric al acestei biserici a fost întocmit de Preotul paroh Întru-Adormire Constantin T. Comănescu, urmând şirul slujitorilor lui Dumnezeu în această biserică de la târnosire: o Episcopi: P.S. Gherasim, P.S. Nichita, P.S. Grigore Leu, P.S. Iosif; o Preoţi: Teodor Craioveanu, Teodor Comănescu – Cocuceanu; o Dascăli: Dumitru Gheorghe Popescu – fiu de preot, Gheorghe Florescu, Necşulescu Dumitru, Caloianu Gheorghe, Constantin Teodorescu, Mitreanu Gheorghe

BISERICA GRÂU ÎNALT

Sub denumirea de GRUIU ÎNALTsau „GRUIU NALT” este cunoscuta biserica din satul Valea Cucii sau Biserica din Grăul Înalt, in documentele bisericesti. Din acestea reiese ca in anul 1845 lacasul se afla in activitate, era de lemn cu hramul „Intrarea în biserica”. Fiind inspectata la 12 februarie 1874, biserica din catunul „Gruiu Nalt” ( – de aici si variatia numelui din ”Înalt”sau „Nalt”) din comuna Şchei, cu o enorie formata din 50 de familii, era din lemn, ruinata şi locuitorii nepasatori la trebuintele bisericii. De aceea episcopul a poruncit ca biserica sa fie inchisa. La 4 decembrie a celuiasi an preotul si enoriasii roaga pe episcop sa le deschida biserica pentru sărbatori, promiţând ca în primăvara următoare să înceapă reparaţiile, materialele fiind deja pregatite. Episcopu; le-a ascultat rugamintea, iar ei au facut reparatiile si la 10 februarie 1876 cer aprobare pentru a fi redeschisă.

La 21 noiembrie 1881 cer aprobare sa repare învelisul de sita si sa faca împrejmuirea curţii. Inspectată în anul 1906 protoiereul constată că biserica are nevoie de unele reparaţii.

BISERICA LĂUNELE – TEODOREŞTI

Constructia primei bisericii este mentionata a fi fost facuta la începutul sec. al XIXlea, cu hramul „Intrarea în Biserică”, apoi alta cu hramul „Sfinţii Voievozi”, construita în anul 1824 sau 1830 de către Mihalache Lahovari, fiind reparata în anul 1900. În statistica protopopului din anul 1845 se fac si alte precizari, si anume; în satul Lăunele de Jos, numit şi „Lăunele lui Lahovari”, biserica avea hramurile „Sf. Gheorghe” şi „Sfinţii Voievizi”, se afla pe proprietate pitarului Mihalache Lahovari şi era în activitate. În satul Lăunele de Sus se afla biserica „noua”, cu hramul „Intrarea în Biserica”, iar în cătunul Bărbălani biserica „Adormirea’, ambele fiind în activitate. Revizorul ecleziastic inspecteaza biserica din Lăunele de Jos, in anul 1866, cand o gaseste fara opt minee, fară sfeşnicele de pe prestol, iar vesmintele preotesti foarte murdare si rupte. La 8 august 1885 enoriasii cer aprobare sa repare temelia pe afara. Pe 12 august 1888 proprietara mosiei Lăunele de Jos, Polina Negulescu, roaga pe episcop sa redeschida biserica pentru slujba de la 21 mai (Sfinţii Împăraţi) cand va face si parastas pentru sotul ei, fiindca se afla inchisa din anul 1885, dar reparatiile nu se terminasera. Episcopul aproba provizoriu „până la regularea parohiilor cerute de Sfântul Sinod”. Inspectată la 24 decembrie 1940 proptouereul arată că este „în stare deplorabilă”: asezată la gura a două pâraie şi pe malul gârlei Lăunele, a fost

inundată în acest an de trei ori, apa intrând pe ferestre în interior şi nu se mai poate sluji liturghia. Mai arată că enoriaşii sunt hotarâţi să cladească alta în primăvara anului următor. La 25 august 1975 enoria lăcaşului „Intrarea în biserica” cere aprobare pentru „refacerea boltii bisericii cu scanduri de stejar in locul celei vechi care era de gard si care a cazut”; episcopia aproba lucrarea si dupa terminarea acesteia s-a cerut sfintirea pentru 8 februarie 1876. La 3 sept. 1879 s-a luat aprobare pentru marirea ferestrelor. Cu toate reparatiile ci i s-au facut, la 27 aprilie 1890, protoereul informeaza pe episcop ca biserica se afla in ruina, de aceea se aproba daramarea si cladirea alteia. In catunul Teodoresti din Lăunele de Sus, format din 122 de familii, se afla biserica de zid cu hramul adormirea, dar era darapanata inca din anul 1883, fiind asezata „pe teren umed”. Enoria celor doua biserici a hotarat sa le demoleze pe amandoua si sa foloseasca materialul la cea noua, pe care urmau sa o construiasca in centrul comunei. Episcopia a aprobat constructia bisericii, primind hramul „Intrarea in Biserica”, in catunul Teodoresti, fiind sfintita la 9 aprilie 1893. In anii 1910, 1920, 1926 bisericii parohiale Teodoresti, din comuna Lăunele de Sus, i s-au facut unele reparatii de intretinere, astfel ca la inspectia din anul 1940 biserica se prezenta bine.

BISERICA SINEŞTI apartinand Parohiei MACAI

Este mentionata biserica „Sfintii Voievozi” in catunul Sinesti, ca fiind construita inainte de 1824. În anul 1845 protopopul consemneaza in satul Măcăi doua catune cu doua biserici: „Cuvioasa Paraschiva” sau „ Cuca cea Veche” si „Sintii Voievozi” in catunul Sinesti. În anul 1879 proistosul raporteaza protoieriei ca a inchis biserica „Sfintii Voievozi pe care o gasise ruinata insusi episcopul la controlul facut in anul anterior, iar acum se afla tot ruinata, mica si de lemn. Într-un raport al protoiereului din 9 nov. 1880 arata ca si cealalta biserica din comuna Măcăi, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, este in ruina, de lemn si asezata la marginea comunei. La 6 martie 1881 enoriasii acestei biserici se plang episcopului ca sunt „in lipsa” din cauza omizilor din anul 1880, cand „ni s-au uscat toate ograzile la care avem si noi venit”. La 22 iulie 1881 iarasi trimit o jalba la episcopie, rugandu-se sa primeasca aprobare sa o repate, fiindca este incapatoare. Plangerile continua, de aceea este trimis proistosul plasei sa face carcetare la fata locului. Acesta incheie proces –verbal in care consemneaza ca „beserica este de lemn, pe temelie de zid pana la trei palme inaltimea de la pamant, lunnga opt stanjeni, lata trei stanjeni, inalta doi stanjeni, netencuita, nezugravita, lemne foarte solide, invelişul aproape ruinat, turla desupra amvonului unde este clopotul; în altar sfântul prestol este de zid, proscomidia de lemn, icoanele împărăteşti şi dverile zugravite din nou, tâmpla veche si sfesnicele cu conostasul, bolta de scânduri de tufan în uluc (de ulucă), policandrul de aramă cu 12 lumânări, pardoseala pe jos cu cărămidă, străni ordinare de jur-împrejur. Este situată în vale, iar locuitorii aşezaţi pe două dealuri, la apus şi la răsărit de biserică. „Se zice că este construita în acelaşi timp cu Mănăstirea

Cotmeana – 1383”. Unii enoriasi sunt din Cuca iar alţii sunt din Măcăi. La 26 ianuarie 1882 aceştia fac angajament scris în care arată câţi bani dă fiecare din cele 80 de familii, totalizând 1.187 de lei. Episcopul nu admite sa se repare nici una dintre bisericile din Cuca şi Măcăi. Le recomanda ca banii strânsi sa fie folosiţi la facerea unei bierici noi. În anul 1886 din nou se roaga sa-i lase să repare biserica din lemn, dar episcopul nu admite decat una noua, in centrul comunei, pe „teren sigur”. În sfârşit, la 31 ianuarie 1887, enoriaşii bisericii cer aprobare să cladească un locaş nou. „Cât priveşte biserica Valea Satului ce apartine de comuna Măcăi şi parte de enoriaşii de aici, adica cei de la Cuca, nu vor sa contribuie la constructia bisericii noi din Cuca” şi rămâne să se „întrunească cu enoriaşii bisericii Sineşti, din comuna Măcăi”, şi împreună să faca una în centrul comunei. La 2 nov 1887 enoriaşii bisericii Cuvioasa Paraschiva din Măcăi cer voie să dărâme biserica din satul Bănceşti şi să folosească lemnele pentru facerea stanelor la biserica ce o vor construi. Protoiereul raporteaza episcopiei ca al doilea sat al comunei Măcăi ar fi Valea Satului” unde biserica este inchisa – „Cuca cea Veche” – şi se află în ruină, de aceea episcopul i-a cerut să duca odoarele la biserica Sineşti, din aceeasi comuna, pentru pastrare, Protoiereul mai informeaza ca preotul necsulescu de la biserica din Valea satului instiga enoriasii sa nu contribuie la facerea bisericii noi de zid în centrul celor doua catune. Preotul Necşulescu fusese mutat provizoriu la biserica din Gruiu Înalt, din comuna Şchei, fiindca biserica Valea Satului fusese inchisa. Pentru purtarea lui neconformă cu purtrea unui preot, episcopul i-a interzis sa mai slujească la Gruiu Înalt pentru că s-a făcut vinovat de multe prin neglijenţe şi incapacitatea sa de a-şi conduce turma”. Enoriaşii din Valea Satlui au turnat temelia la biserica noua, dar fără aprobare; episcopil le-a transmis prin protoierei că făra aprobare nu se poate clădi lăcaşul, iar de nu vor să asculte nu vor primi preot. Enoria nu a ascultat să inceteze lucrul şi a fost dată în judecată la duhovnicescul connsistoriu, care a hotărâ „să i se dea canonica voie şi binecuvântarea de a termina lucrarea începută, care dacă va întruni conditiunile cerute de leea cimitirelor va ramane capela pentru cimitir, iar nicicum ca biserica de enorie”. Episcopul a fost de acord cu propunerea facută. La 13 august 1893 protoiereul raporteaza că biserica de zid nu este gata „şi după un stil conform cu stilul de faţă”, învelită cu şiţă, depărtată de cătun, făcută cu mijloacele enoriei. Episcopul îi transmite protoiereului că „va servi ca biserică filială pentru cimitir, fără a i se da preot, deoarece parohia ar numai 180 de familii”. Enoriaşii dau declaraţie scrisă că sunt mulţumiţi cu hotărârea episcopiei, apoi li s-a permis s-o termine după ce un arhitect „va constata” că biserica este solidă. Verdictul a fost pozitiv, aşa că lucrăile au continuat. La 29 aprilie 1896 enoriaşii acestei biserici, care primise hramul „Sfânta Treime”, cer pantahuză, fiindcă nu mai aveau fonduri s-o termine. După terminarea construcţiei la 6 actombrie 1896 a fost sfintită, cu hramul „Sfinţii Îngeri şi Sfânta Treime”. La 25 iunie 1888 preotul Constantin Morărescu de la biserica „Sfinţii Voievozi”, din cătunul Sineşti, îl informează pe episcop că a luat înţelegere cu enoriaşii să facă biserică de zid în centrul comunei. La aceeasi biserica slujeau preot Teodor Craioveanu şi N. Necşulescu, ultimul rugându-se de episcop să-l lase în continuare la Gruiu Înalt, dar la 28 octombrie 1893 enorasii cer aprobare sa facă una din lemn, pe temelie de zid, pe care o vor cercui, tencui şi zugrăvi, findcă nu au mijloace pentru una de zid. La 21 ianuarie 1897 biserica era tot din lemn, foarte veche şi ruinată, de aceea episcopul a dispus închiderea acesteia. S-a trimis la minister un proiect pentru biserică nouă, însă nu a fost acceptat. S-a trimis altul care a fost acceptat şi urma ca vachea biserica să fie demolată.

La 23 iulie 1915 parohia Măcăi a fost „distrusă de flăcările unui puternic curent electric în timpul unei furtuni cu mari manifestări electrice”, raportează preotul, acesta cere pentahuză pe doi ani pentru a strânge ajutoare. La 22 aprilie 1922 biserica era pictată şi a fost sfinţită. La inspectia din 1940 protoiereul a consemnat: biserica „Sfinţii Voievozi” – Sineşti, refăcută în anul 1922, are nevoie de reparaţi; filiala „Cuvioasa Paraschiva” din satul Măcăi este bună; filiala „Sfinţii Voievozi” – Sândele, din comuna Corbi, parohia Măcăi, zidită în anul 1917, este bună”.

Capela si cimitirul bisericii Sinesti „Sfinţii Voievozi Mihail si Gavriil” din satul Sineşti

6. Cultura, arta Cel mai bun marturisitor al culturaii cucene este Biblioteca locala ce enumera un numar impresionant de volume, peste 9000, avand in vedere dimensiunea localitati si asezarea in mediul rural. Unele lucrari aflate in patromoniul acesteia au fost publicate in editii speciale si care prin grija continua manifestata de primarie si bibliotecar au fost achizitionate pentru imbogatirea cunostintelor literare si culturale ale locuitorilor si nu numai. Autorii populari care isi fac cunoscute lucrarile sunt in numar mic, realizarile acestora ramanad in stadiul incipient de manuscris neavand posibilitatea publicarii acestora.

7. Participarea locuitorilor aşezării la marile evenimente ale istoriei Participarea la Răscoala din 1907. Aşa cum am arătat mai sus, în acel an, localitatea Măcăi era comună separată, ca şi Lăunele. În perioada contemporană, în urma împărţirii administrativ teritoriale din 1968, satul Lăunele de Sus a intrat în componenţa comunei Cuca, iar Lăunele de Jos a trecut de Dănicei. Evenimentul la care ne referim nu a afectat decât satele Lăunele de Sus şi – într-o măsură mai mică – Lăunele de Jos. Mişcarea a pornit din satul Lăunele de Jos, unde, în seara zilei de 15 martie, au fost tăiate firele telefonice, fără să se petreacă nimic altceva, până în dimineaţa zilei de 16 ale lunii, când au fost distruse moara cu abur, maşina de treierat, precum şi conacul cu anexele sale – toate fiind proprietatea lui P. Seltea; au urmat „la rând” conacul Alimăneşteanu – două case şi un şopron, proprietăţile familiei Ropcea ş. a. Dintr-o telegramă a procurorului Degeanu, acesta şi persoanele care îl însoţeau au fost informaţi că „răzvrătiţii, pătrunzând în comuna Lăunele de Sus, au dat foc conacului proprietarilor, prefăcând în cenuşă tot sunt la Lăunele de Sus, lucru constatat exact. În acest moment se cere ajutor pentru Ciomăgeşti, care este incendiat ( . . . ) În Lăunele de Jos au ars proprietăţile Didinel, Ropcea, Ionescu, Alimănişteanu, Ana Negulescu şi Marin Ionescu. ( . . . ) Din cauza terenului accidentat, avem absolută nevoie de cavalerie, care să urmărească şi să prindă pe râpeni” Răsculaţii l-au căutat pe primar ca să-l omoare, justificând că „a venit ordin să se răscoale”, motivaţie care - în parte - ar infirma „exploatarea” drept cauză principală sau unică a revoltei. Altfel spus, mulţi dintre ţărani au crezut că „s-a primit ordin de răscoală”, de undeva de sus şi autorităţile comunale nu le-a adus la cunoştinţă! Evident, explicaţia nu poate fi luată în serios! Aflat în acele zile la Dănicei, procurorul argeşean Degeanu a fost asaltat de autorităţile comunale şi de cei păgubiţi, cu cereri de ajutor armat, atât în cele două sate menţionate, cât şi la Ciomăgeşti. După multe cercetări şi căutări, căci informaţiile erau contradictorii sau false, au urmat

intervenţii armate, care au avut ca urmare morţi şi răniţi. Fiind surprinşi de trupe, ţăranii se refugiaseră în pădurea Barbiloiu (azi, Bărbălani), unde s-au tras asupra lor mai multe salve, în urma cărora au fost găsiţi doi morţi şi cinci răniţi, unul în stare foarte gravă. S-au operat 31 de arestări, printre arestaţi aflându-se şi şeful de garnizoană local, „care era cu goarna, toba şi steaguri în capul bandei”, aşa cum se menţiona într-un raport oficial. Într-un alt raport al timpului, se menţionează că răzvrătiţii strigau şi ţipau îngrozitor, având în fruntea lor pe un om care suna din goarnă şi pe unul cu steag roşu”. La Ciomăgeşti, în lipsa unui steag sau a unei batiste roşii, un răsculat şi-a prins în bâtă un brâu roşu, fapt care a dus, în anii care au urmat, la denumirea de „Răscoala lui Brâu Roşu”, după afirmaţiile generaţiei bătrânilor care, în tinereţea lor, au fost martori ai răscoalei. Iată cum s-a desfăşurat răscoala în zonă, aşa cum rezultă din interogatoriul luat la 28 martie 1907 de judecătorul de instrucţie de pe lângă Tribunalul Argeş, lui Ion Toma Băbăruş, participant la răscoală: „Eu sânt dorobanţ cu schimbul – a răspuns acesta la întrebarea privind modul de comitere a faptelor sale – şi în ziua de 16 martie a. c., întorcându-mă de la companie de la Bălceşti, când am ajuns în sat, arsese[ră] deja proprietăţile lui Traian şi Vasile Ropcea şi Aneta M. Negulescu. Cum ma văzut, banda m-a silit să merg şi eu cu dânşii. În timpul acesta veniseră Gr. Cimpoieru din Lăunele de Sus şi Gh. N. Găjgău tot din acea comună şi au insistat pe lângă bandă să meargă să devasteze şi proprietăţile din comuna Ciomăgeşti şi Lăunele de Sus. Au pornit toţi spre Ciomăgeşti, având în frunte pe Tudorache Gălbează din Ciomăgeşti-Olt, care purta drapelul roşu, Ghica Matei Gârjoviu din comuna Lăunele de Jos, care avea un buzdugan, şi un alt locuitor din Olt, care cânta cu goarna. În Ciomăgeşti s-a pus foc şi [s-a] devastat proprietăţile d-lor Gl. Dianu, Georgică Dianu, Nae Gogulescu şi Gheorghe Nedelcovici (Cuţitaru). De la Ciomăgeşti, au suit dealul la Bărbălani, Lăunele de Sus, unde am pus foc la domnu Nicu Drăguţescu. De aici am plecat să devastăm şi să punem foc la Răduţă Dorobanţu (Boţogan), dar fiind înserat, n-am putut observa că armata se afla la Răduţă Dorobanţu, astfel că ne-a întâmpinat cu salvă de focuri, murind Marin Cică Gheorghe, Mitri Zuduluf din comuna noastră şi alţii pe care nu-i ştiu, şi fiind răniţi Oniţă Băloianu, care a murit ieri în spital, aici, Ilie Mihai Grigore şi eu. Au mai fost şi alţi răniţi, dar nu-i ştiu. Când [s-]a tras prima salvă, am chiuit cu toţii să mergem înainte, crezând că sântem întâmpinaţi de locuitorii din sat, de care nu ne temeam. La a doua salvă, s-a împrăştiat toată banda, Grigore Cimpoieru, însă, striga să mergem înainte, să nu dăm îndărăt”. DJ Argeş a Arhivelor Naţionale, fondul Tribunalul Judeţului Argeş, dos 10/1907). Un strănepot al lui Ion Toma Băbăruşi trăieşte şi astăzi în Lăunele de Jos. Din documentele timpului, păstrate în arhivele argeşene, rezultă unele realităţi interesante, care au darul de a completa comentariile şi explicaţiile „oficiale” ale istoricilor, privind desfăşurarea răscoalei. Un număr neprecizat de răsculaţi – printre cei mai răzvrătiţi dintre ei, nu erau din partea

locului: „o bandă de locuitori ar fi trecut din judeţul Olt în Argeş, dând foc la casele proprietarilor pe unde treceau şi îndreptându-se spre comuna Lăunele de Sus” (Telegrama prefectului de Argeş, Trifonescu, din 18 martie 1907, trimisă ministrului de interne); erau bănuiţi de propagandă şi agitaţie străinii – în special marinarii potiomkinişti – şi studenţii, „care la începutul revoltelor erau în capul lor (al răsculaţilor, n. n.), pentru a dispărea apoi”. În al doilea rând, populaţia nu s-a opus acestor „bande” venite din alte judeţe; dimpotrivă, a fraternizat cu ele: „locuitorii, nu numai că nu s-au opus răzvrătiţilor, dar chiar le-au dat concursul, unindu-se cu ei” (Ibidem). De teama fraternizării de care vorbeau rapoartele oficiale, unităţile militare trimise pentru reprimarea răscoalei erau din alte judeţe, cât mai îndepărtate de locul evenimentelor. Într-o circulară (nr. 2661) datată 17 martie 1907, instigatorii sunt descrişi ca nişte „indivizi îmbrăcaţi ţărăneşte, ce cutreieră satele pe biciclete, împrăştie manifeste incendiare, aprind spiritele şi se fac nevăzuţi” Deşi în număr redus, unii dintre răsculaţi aveau chiar arme, pe care le şi foloseau: „răzvrătiţii se apropiaseră de sat (venind din altă parte, n. a.), în număr ca de vreo 200, ţipând în mod îngrozitor şi având în fruntea lor pe un om care suna din goarnă şi pe unul cu steag roşu şi trăgând focuri de puşcă spre armată. Armata a tras focuri, împuşcând pe trei inşi, iar pe cinci rănindu-i” (Ibidem). Locuitorii comunei Cuca au luat parte la Războiul pentru Independenţă, la campania din Bulgaria (1913) şi în Războiul de Întregire a Neamului (1916-1918). La campania din Bulgaria, din anul 1913 Primul război mondial. La această conflagraţie a luat parte un număr de 276 bărbaţi din Cuca. Mulţi dintre ei au fost decoraţi cu „Bărbăţie şi credinţă”, „Avântul Ţării” şi „Crucea Comemorativă”. Zeci de locuitori ai comunei au făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie, dându-şi viaţa pentru patrie. Iată numele lor, aşa cum reies din Cartea eroilor, publicată sub coordonarea lui Petre Popa, sub egida fostului Comitet de Cultură al Judeţului Argeş:

Deaconu Gheorghe – caporal

Drăghici Dumitru – soldat

Miricioiu Ion – caporal

Deaconeasa Niciolae – soldat

Pârvu Florea – caporal

Deaconasa Marin – soldat

Anma Florea – soldat

Săraru Dumitru - soldat

Buliche Dumitru – soldat

Feloiu Gheorghe – soldat

Bădiţă Marin – soldat

Feloiu Marin – soldat

Buduroi Vasile – soldat

Ghiţulescu Ilie – soldat

Cârstea Florea – soldat

Ghiţă Dumitru – soldat

Ciobănică Marin – soldat

Gherman Dumitru – soldat

Cincă Florea – soldat

Ivănoiu Florea – soldat

Cotoc Nicolae – soldat

Ivan Ilie – soldat

Ciobănică Ion – soldat

Jugravu Nicolae – soldat

Drăgulea Vasile – soldat

Lazăr Constantin – soldat

Radu Ionescu, pr. – soldat

Matei Dumitru – soldat

Popescu Marin – soldat

Mănescu Gheorghe – soldat

Pârvu Gheorghe – soldat

Melente Petre – soldat

Pat Ion – soldat

Mănescu Constantin – soldat

Paraschiv Ion – soldat

Nicolae Petre – soldat

Răducu Nicolae – soldat

Nica Nicolae – soldat

Siminoiu Marin – soldat

Nicolescu Gheorghe – soldat

Stoica Ion – soldat

Şchiopu Dumitru – soldat

Sandu Florea – soldat

Ştefănescu Dumitru – soldat

Săraru Florea – soldat

Tobă Ion – soldat

Stanca Ion – soldat

Vulpe Ion – soldat

Deaconeasa Petre – soldat

Badea Constantin – soldat

Trebuie să menţionăm că toţi cei încorporaţi au avut vârsta până la 49 de ani. Al Doilea Război Mondial. În timpul celui de-al doilea război mondial, localitatea Cuca, fiind aşezată ceva mai departe de marile căi de comunicaţie, a fost mai puţin lovită de vicisitudinile acestei catastrofe omeneşti. Nici ea, însă, nu a fost scutit de sacrificii umane, prin jertfa celor 35 de eroi căzuţi în luptă în perioada 1941-1945, pentru libertatea şi onoarea poporului român, supus – pe nedrept – la atâtea jertfe şi dureri. O parte din acest tribut de sânge, s-a dat pentru dreptul hotar din răsărit, iar după ce ni s-a acordat „Armistiţiul” din 1944, tributul de sânge a fost vărsat pentru hotarele călcate în picioare de către vecinul de la apus. Iată numele celor căzuţi în acest război: 1. Petre Ion Ion Grigore Foarcea, căzut la 6 iunie 1944 în luptele de la Coada Stanei, judeţul Iaşi;

2. Gheorghe Ion Vâj, căzut la 26 decembrie 1943 în comuna Huţure din peninsula Kimburn; 3. Vasile Anghel Nae Pârvu, mort la 31 ianuarie 1945 în spitalul de campanie din Miskolc; 4. Daniil Nicolae Ion Pandilică (n. la 3 aprilie 1919), căzut la 14 septembrie 1941 în luptele de la Vigoda, Ucraina; 5. Gheorghe P. Ionescu (n. la 5 aprilie 1919), căzut la 16 aprilie 1944 în luptele de la Dealul Vulturului, Cota 162, judeţul Iaşi; 6. Ion Dumitru M. Rădău (n. la 13 noiembrie 1919), căzut la 10 ianuarie 1942 în localitatea Şteru din Ucraina; 7.Ion Florea Ion Catrinescu (n. la 8 iunie 1920), căzut la 30 iunie 1944 la Cota 162 din judeţul Iaşi; 8. Ion Gheorghe Constantin Catrinescu (n. la 18 aprilie 1922), căzut în luptele de la Cota 162, judeţul Iaşi; 9. Ion Constantin Grigore Silcă (n. la 25 septembrie 1922), încetat din viaţă la 2 februarie <1944> în satul Urbani – Mangalia; 10. Constantin Nicolae Stan Ileana (n. la 18 ianuarie 1921), mort în luptele (bombardamentul de aviaţie) din comuna Szim-Ungaria, la 2 ianuarie 1945; act de deces nr. 256, eliberat de Regimentul 4 Dorobanţi; 11. Gheorghe Ilie Dumitrescu (n. la 4 mai 1921), încetat din viaţă în luptele de la Halmei – Ungaria, la 11 decembrie 1944; 12. Gheorghe Ion Florea Niţu (n. la 19 august 1921), căzut în <1945> în luptele din comuna Oceava – Slovacia; 13. Marin Florea Duţan (n. la 8 septembrie 1921), căzut la 25 martie 1945 în luptele de la vest de comuna Budea – Ungaria; 14. Nicolae Ion Gheorghe Florea Vâj (n. la 5 octombrie 1921), căzut la 1 mai 1944 în luptele de la Dealul cu Movila lui Samoilă, judeţul Iaşi, fiind lovit de schijele unui brand; 15. Dumitru Constantin Vasile Sinescu (n. la 18 noiembrie 1921), căzut la 13 iunie 1942 pe câmpul de luptă, la ambulanţa sanitară nr. 11, oficiul poştal militar nr. 4016, în comuna Tomeşti, judeţul Iaşi; 16. Ilie Toma Gheorghe Mihăilescu (n. la 16 februarie 1914), căzut în comuna Oktiabr din Ucraina; 17. Dumitru Radii Dumitru Grigore (n. la 8 decembrie 1914), constatat dispărut la 9 februarie 1943 în luptele de la Stalingrad (conform sentinţei civile nr. 26 din 1947 a tribunalului Lugoj; 18. Ştefan Ion Nicolae Nilă (n. la 6 iunie 1921), încetat din viaţă la 15 decembrie 1944 în localitatea Ayzbo din Ungaria;

19. Vasile Constantin Daragiu (n. la 24 martie 1922), încetat din viaţă la 6 iunie 1944 în lupta de la Dealul Împuţitului, Cota 162, judeţul Iaşi; 20. Florea Marin Gheorghe Stoica (n. la 26 martie 1922), încetat din viaţă la 3 ianuarie 1945 în localitatea Ihainzo din Ungaria; 21. Iulian Ion Şerbănescu (n. la 19 februarie 1912), încetat din viaţă la 30 iunie 1944 în luptele de la Cota 162, judeţul Iaşi; 22. Dumitru Constantin Florea Ştefan Mănescu (n. la 28 ianuarie 1910), încetat din viaţă la 11 septembrie 1941 în luptele de la Oktiabr – Ucraina (actul de deces nr. 15 din 28 aprilie 1942); 23. Dumitru Vasile Ion Cârlea (n. la 15 octombrie 1910), încetat din viaţă la 28 august 1941 în luptele de la Vigoda - Ucraina; actul de deces nr. 16 din 28 aprilie 1947); 24. Gheorghe Florea Duţu Răducu (n. la 23 octombrie 1910), încetat din viaţă la 30 aprilie 1944, la Cota 157, judeţul <Iaşi>; actul de deces nr. 17 din 15 octombrie 1910; 25. Constantin Florea Deaconeasa (n. la 27 februarie 1902), încetat din viaţă la 19 mai 1945, în Spitalul Militar Piteşti, ca urmare a rănilor primite în lupte; actul de deces nr. 25, din 1945, al Primăriei Piteşti. În amintirea lor, în comună au fost ridicate 4 monumente comemorative: unul – în curtea şcolii din satul Cuca, in curtea Scolii Primare Macai, In curtea Scolii Primare Circesti si unul în curtea Bisericii Parohiale Teodoresti.