REDACțIA

EDITORIAL

Să ne bucurăm de darul de a avea o vocație. Suntem chemați... de Dumnezeu!

De fiecare dată, Ziua Vieții Consacrate ne amintește nu numai de chemarea la a fi persoană consacrată, dar și de vocația pe care fiecare om o poartă în suflet de la Dumnezeu. Acest lucru nu ar trebui, în niciun caz, să ne provoace teamă. Dimpotrivă, e motiv de bucurie. Doar simplul fapt de a afla că Domnul s-a gândit la tine, că ți-a propus un drum în viață și că acest lucru te va face fericit, nu poate să fie decât o veste foarte bună pentru tine. Cu siguranță, când vorbim despre vocație nu ne gândim numai la preoție, la viața consacrată sau la viața de familie, ci la mult mai multe daruri pe care Dumnezeu le-a așezat în noi. Și nu avem doar o vocație, ci (superb!) avem cu toții câte trei vocații. A ni le aminti și a le asuma, ne face enorm de mult bine.

O primă vocație a fiecăruia este aceea de a fi sfânt. Da, Domnul ne cheamă la sfințenie. Și când ne cheamă, nu ne propune un drum greu, inaccesibil și frustrant. Nu ne invită la ceva ce nu vom fi nicicând în stare, ci ne încurajează la ceva posibil. Pentru aceasta, avem mai întâi nevoie să înțelegem că sfințenia nu se referă la perfecțiune, la a trăi imaculat de dimineața până seara, cu mâinile împreunate, în genunchi și în rugăciune. Nu. A fi sfânt înseamnă a fi sincer cu tine însuți și cu Dumnezeu, a fi așa cum ești: cu daruri și cu păcate, cu limite și imperfecțiuni, dar și cu multă binecuvântare. Apoi, a încerca și exersa să creștem în sinceritate, în fiecare zi, cu noi înșine și cu Dumnezeu înseamnă deja să ne implicăm și să trăim chemarea la sfințenie.

A doua vocație este aceea de a îmbrățișa o anumită formă de viață care ni se potrivește. Poți fi chemat la a fi preot sau persoană consa crată, pe de o parte, ori soț, soție, pe de altă parte; sau poți trăi senin viața de celibatar. Oricare din aceste stări de viață este bună. Dar pentru fiecare e benefică doar cea pe care o simte în suflet și în conștiință că i se potrivește și îl face să se simtă bine. Să nu ne fie teamă! Să nu ne eschivăm o clipă de la sensul nostru, ci, cu mult curaj, să învățăm să ne încredem în planul lui Dumnezeu, cel care ne îndeamnă la a face binele în modul în care ni se potrivește.

A treia vocație a fiecăruia dintre noi este aceea ca, în forma de viață pe care Domnul ne-o propune (preot, soră, frate, soț, soție...), să ne dezvoltăm, la rândul nostru, propria carismă. Adică să ne punem în valoare darul: harul particular, talentul, înclinarea, originalitatea, modul autentic de a fi. Poți fi, spre exemplu, un bun ascultător, un bun pedagog, un talentat muzician, artist, un bun meșteșugar, un matematician, un scriitor, o persoană înclinată către caritate, un terapeut, tehnician etc. De fapt, suntem chemați să fim noi înșine, să ne simțim noi înșine și să rămânem cât mai mult noi în drumul devenirii noastre. Și pentru că Domnul ne propune acest lucru, înseamnă că nu ar trebui nicicând să ne cuprindă teama, ci curajul!

Suntem la un liceu vocațional și cultivăm (deocamdată), prin educația pe care o promovăm și în care ne angajăm, aceste două daruri frumoase: vocația de preot și vocația de pedagog. Sunt binecuvântarea lui Dumnezeu. Ambele sunt minunate și ambele ne duc la împlinire și la fericire! Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Apoi, să nu uităm un lucru: darul trebuie atent păstrat, fidel alimentat și prețuit cu înțelepciune. Probabil uneori deține și un preț pe care îl plătim prin propriul efort, prin propria angajare. Dar merită, știind că doar aceasta ne dă sens și ne conduce la împlinire.

Cu siguranță, vrem să conti-

nuăm... Domnul a așezat această comoară în ființa noastră, deoarece are încredere că o vom îndrăgi. Și nu dorim să îl dezamăgim, ci să ne implicăm și să trăim, la rândul nostru, cu încredere vocația în bucuria unei asemenea binecuvântări.

Pr. Bogdan Emilian Balașcă