ȘTIINțĂ ARTĂ EDUCAțIE

Povestea vocației mele

După cum ne spune Dicționarul Explicativ al Limbii Ro mâne, vocația este aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie. Așadar, vocația e ceea ce te împlinește, îți aduce bucurie și satisfacție în suflet; e o activitate pe care o poți practica toată viața cu elan, cu dăruire, fără să te plictisești și fără să fie o po vară pentru tine. Căutarea și des co perirea vocației trebuie să fie fă cută de către toți adolescenții și tinerii, pentru ca ei să-și dea seama ce le place să facă, ce îi mulțumește și ce îi înalță sufletește. „Nu vă mulțumiți până nu obțineți ce vreți”, spunea Jay Shetty.

Pentru mine lucrul cu copiii a fost și este în continuare ceea ce mă atrage și ceea ce îmi place să fac. De ce? Pentru că ino cența lor mă încântă și-mi dă o stare de bine, pentru că sufletul lor curat și pur poate fi modelat frumos, asemenea unei perle. Și ce satisfacție mai mare poate avea cineva decât aceea de a ști că de pe mâna sa, din eforturile depuse de el cresc copii echilibrați, cu valori morale și spirituale, care, la rândul lor, pot transmite mai departe ceea ce au primit?!

Când eram mică, mereu eram înconjurată de copii, atât la școală cât și în grupul de acasă cu care mă jucam. După ce am mai crescut, am devenit și soră mai mare, mulțumită părinților mei, fapt care m-a bucurat și m-a făcut să realizez cât de mult îmi place să comunic cu cei mici, să mă joc cu ei, să am grijă de ei, să le fiu aproape, să lucrez cu ei.

Astfel, la un moment dat, m-am întrebat cum aș putea face ca să rămân mereu în preajma copi ilor? Doar alegându-mi pro fesia de edu cator, învățător sau profesor. De aici a început povestea vocației mele.

Când eram în clasa a VII-a, am auzit de Liceul Teologic Ro mano-Catolic „Sfântul Francisc de Assisi” și de faptul că acest liceu este un liceu vocațional, care are, pe lângă profilul teologic, și profil pedagogic. Mi-am spus atunci: „Aceasta este șansa mea, aici vreau să ajung”. Și am ajuns. Întâlnirea mea cu acest liceu a fost una plăcută. Am des coperit aici oameni frumoși, calzi la suflet, înțelegători, astfel că perioada de adaptare nu a durat mult și nu a constituit o problemă. M-am împrietenit foarte repede și cu colegele de clasă și am format, încă de la început, o echipă închegată, și asta și datorită spiritului de comuniune care se practică în acest liceu.

Singura temere pentru mine a fost practica pedagogică, nu cea din clasele a IX-a și a X-a în care doar am asistat la orele desfășurate de doamnele educatoare de la Grădinița cu Program Prelungit Nr. 1, din Roman, sau de doamnele învățătoare de la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, pentru a învăța și noi, elevii, cum se ține o lecție, ci aceea din acest an școlar, din clasa a XI-a, când ne-a venit rândul nouă, elevilor practicanți, să predăm copiilor, căutând acele metode prin care să reușim să le ținem trează atenția. Gândul că mai aveam foarte puțin până să țin prima lecție îmi dădea fiori. Pot spune că am muncit foarte mult la proiectul didactic al primei mele lecții, ajutată fiind de învățătoarea clasei la care trebuia să predau și de profesorul metodist. Era prima mea predare. Aveam emoții foarte mari și voiam ca totul să iasă perfect, cu toate că nu credeam că o să se întâmple așa, dar, cu ajutorul Domnului și cu multă muncă, am constatat că totul este posibil. Spre surprinderea mea, emoțiile și frica au persistat doar până în momentul în care am început să predau. Apoi, m-am simțit în largul meu și pot spune că acela a fost momentul în care am fost convinsă că acesta este drumul pe care vreau să merg în continuare. Desigur, sunt conștientă că este un drum care implică multă responsabilitate, seriozitate, dar consider că este un drum fru mos, o misiune minunată, înaltă și nobilă.

Educatorul, învățătorul, profesorul este cel care aprinde în inimile copiilor dorința de a cunoaște lumea și de a găsi în ei înșiși sursa cunoașterii.

Cea mai importantă îndatorire a unui dascăl este aceea de a vedea binele în fiecare elev, de a-l determina să creadă în sine, de a-l face să descopere darurile pe care le-a primit de la Dum nezeu și de a le cultiva. În același timp, educatorul trebuie să semene în sufletul copilului iubire, sensibilitate, empatie, încredere, adevăr, speranță, respect. Pentru a reuși să le transmită, trebuie ca mai întâi să le dețină el însuși. Purtarea demnă față de elevi este foarte importantă.

Un lucru la fel de important pe care l-am învățat în acest liceu este acela că trebuie să ne pese de elevii pe care îi avem în față, pentru că există un grad mare de responsabilitate pe care trebuie să ni-l asumăm și astfel să lucrăm la calitatea predării și a informațiilor pe care le dăm.

Cu acest gând continui să mă pregătesc și să mă formez, astfel încât, după terminarea liceului, să pot oferi copiilor din tot ceea ce am învățat eu. „Pentru ca educarea copiilor să fie încununată de succes, trebuie ca educatorii să se educe neîncetat pe ei înșiși, să se ajute reciproc întru realizarea din ce în ce mai desăvârșită a aspirațiilor lor” (Lev Tolstoi).

Cătălina Elena Diaconu

clasa a XI-a B