Revista Arte si Meserii, nr. 0 by Asociatia Paspartu

EDITORIAL EDITORIAL

EDITORIALEDITORIAL EDITORIAL EDITORIAL

INSIDE THE BOX:

arte e meserii e& r ii Alexandra-Maria Colţa COORDONATOR REDACTORI: Liviu Bărbulescu, Alexandra-Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin Dodoc-Marina, Mara-Bogdana Dodoc-Marina, George-Mihai Irimescu, Andrei Ţîrcă. COLABORATORI: Dragoş Bulbeş, Oana Cambrea, Crina Ene, Călin Lupulescu, Alina Manolache, Călin Mureşan, Corina Nicolae, Toma Peiu, Claudiu Popescu, George Ştefan, Aurelian Timoftescu.

COPERTA: Eugen Nuţescu/Oigăn (Kumm) Foto: Alina Manolache. DESIGN & LAYOUT Alexandra-Maria Colţa, Liviu Bărbulescu INTRO: Liviu Bărbulescu Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu WEBSITE: www.revistaartesimeserii.ro www.asociatiapaspartu.ro/revista

arte ee& meserii r ii

Arte şi meserii. Şi prieteni. Şi începuturi.

greu să începi de la zero. Mai ales într-un peisaj în care toată lumea e „asociată”, „tweeter-eşte”, „scrie pe Wall” sau „bloguieşte”. Totuşi, revista Arte & Meserii face toate astea (este creată de o asociaţie, este anunţată pe reţelele de socializare etc.), dar şi ceva în plus. Cred că nu sunt prea idealistă când spun „Chiar vom face ceva altfel”. Altfel în sensul că, prin cuvintele, personajele, fotografiile prezentate în paginile revistei vrem să dăm senzaţia cititorului că e acolo. Acolo unde se cântă, pe planşa artistului, în tastele scriitorului sau în faţa (spatele) aparatului de fotografiat. Acolo unde arta se întrepătrunde cu meseria.

Pasiuni, interese care se traduc în artiştii şi meseriaşii prezentaţi în numărul de faţă, în numerele care vor veni, în evenimentele pe care le vom organiza.

În numărul de faţă vă dăm senzaţia de a asista la un interviu cu DuteVino (poate şi pentru că avem material video?), de a vorbi cu Şerban Anghene despre noua lui piesă de teatru. Aveţi ocazia de a privi prin obiectivul aparatului de fotografiat al Sabinei Dimitriu şi al lui Claudiu Popescu. Aflaţi nişte lucruri interesante care se vor petrece la ediţia a patra a festivalului NexT. Vom trece prin nişte reclame care dăunează grav culturii şi ne vom opri ceva timp pe cover story, pe povestea începuturilor lui Oigăn.

Numărul ăsta începem de la zero. Literally. Aşteptăm comentarii, feedback, propuneri, idei pe www.revistaartesimeserii.ro sau pe www.asociatiapaspartu.ro. Ne vedem în revistă!

Iniţiativa nu ne-a venit la o bere, ci la mai multe. Articolele au venit după mai multe cafele. De ce vrem poate prea multe când tendinţa e spre găsirea nişei şi acapararea ei? Pentru că revista-experiment este un mod de a ne exprima liber, de a împărtăşi universului online pasiunile noastre.

Arte şi meserii:

„Dacă citeşti. Dacă nu citeşti, ai ocazia să începi acum” (Mihnea, Luna Amară, spot de promovare). „George: cu totu George: o să arate George: !!!!!!!! George: foarte foarte tare” (Yahoo Messenger) „Maria: felicitări pentru iniţiativă Maria: e chiar exciting să văd o chestie din asta!!!!!” (Yahoo Messenger) Propriul comentariu: „Multă muncă, meseriaş rezultat.”.

A l ex a n d r a - M a r i a C o l ţ a Coordonator Arte & Meserii alexandra@asociatiapaspartu.ro

arte ee& meserii r ii

PASPARTU

PASPARTU PASPARTU

PASPARTU

Se lanseaza/S-a lansat Paspartu!

de George-Mihai Irimescu

Pe 17 martie 1901, operele lui van Gogh făceau senzaţie în Paris, la Galeria Bernheim-Jeune. În 1990 a fost inaugurată Opera Bastille, tot pe malurile Senei. Pe 17 martie 2010, la Bucureşti, se lansează Asociaţia Paspartu şi Revista Arte & Meserii!

ât de lung poate fi drumul de la „Ce-ar fi dacă…?” până la „Am făcut-o şi p-asta!”? De la berea din spuma căreia se nasc toate ideile, până la cea prin care se cinsteşte îndeplinirea lor? Dacă aş fi întrebat, nu aş avea un răspuns. Răspunsul ştiinţific este „depinde”. Depinde de echipă, de voinţă, de pricepere, de răbdare. Calităţi rare! Greu să le prinzi pe toate sub acelaşi act constitutiv. Dar nu imposibil. Asociaţia Paspartu s-a născut din dorinţa unui grup de prieteni de a-şi pune ideile în practică. Cele bune, deigur. Pentru asta, începând din vara lui 2009, aceşti prieteni şi-au ales un nume, un logo, au făcut hârţogăraia de rigoare şi toate cele necesare. Şi uite cum, după ceva agitaţie organizatorică şi confruntare sistematică cu Legile lui Murphy, începe partea frumoasă a poveştii: proiectul de lansare, Arte & Prieteni, găzduit de Clubul Ţăranului.

paginile revistei şi nu în ultimul rând formaţia DuteVino despre care puteţi citi în paginile de mai sus ale revistei.

Sunt multe poveşti de spus despre drumul unui proiect. Mai întâi ne-am întâlnit şi ne-am decis: ok, ne lansăm. Marcăm evenimentul? Da! Cum? Ei bine, brainstorming. Fiecare detaliu a născut discuţii aprinse, dar foarte utile şi constructive. Mai întâi ne-am decis să unim lansarea asociaţiei cu cea a revistei. Apoi am ales locul, şi am fost încântaţi de deschiderea celor de la Clubul Ţăranului. Apoi răspunsul afirmativ al celor de la DuteVino a venit ca o mână cerească. Am intrat apoi în perioada în care lucrurile începeau să prindă contur, când realizezi că nu e cale de întors, şi totul trebuie să meargă cursiv înainte. Ne-am bucurat şi când cei de la drumS’n’BASS au confirmat prezenţa, în egală măsură în care ne-a întristat când au infirmat-o Dar nu numai asociaţia se lansează. Vine la cu o zi înainte de eveniment. Însă orice şut (ştiţi pachet cu o revistă culturală online. Da, aceasta voi unde) este, inevitabil, un pas înainte, şi iape care o citiţi acum. Prin intermediul ei asocia- tă-ne ajunşi la momentul vorbirii. O poveste din ţia îşi doreşte să vă pună în legătură cu ceea ce care am învăţat multe, în urma căreia ne dorim noi credem că reprezintă calitate sau potenţial să fim din ce în ce mai buni. în cultura românească. Veţi descoperi însă mult mai multe despre ea în paginile ei, iar impresiile Să concepi un proiect nu este lucru uşor. Cu ne-ar plăcea să ni le împărtăşiţi şi nouă prin e- atât mai puţin să îl duci până la capăt. Însă samail-uri sau porumbei mesageri. tisfacţia de a vedea rezultatul te face să te buRevenind însă la evenimentul de pe 17. Acesta curi de fiecare efort făcut. Pentru că ideile capăne-a adus primii prieteni, primii parteneri, căro- tă valoare numai în momentul în care sunt puse ra le mulţumim că sunt alături de noi. Printre în practică. Noi am reuşit să facem primul pas, aceştia se numără cei pe care îi puteţi întâlni în şi ne gândim deja la următorii.

arte e&

meserii er ii

FOTOGRAFIE

FOTOGRAFIEFOTOGRAFIE

FOTO

POZ

Cla

Auto

Acum impre partic puri d după ISO, t la înc înţele li. Can să te

Pers Când trebu

PORT

ZA DE PASPARTU - fotograf debutant

audiu Popescu

oportret:

m vreo doi ani (de fapt un an şi câteva luni), trăsnit fiind de un fulger inspiraţional, şi având esia că sunt individualizat printr-o viziune proprie asupra artei (în general) şi fotografiei (în cular), am început să privesc lumea cu alţi ochi.. ochi formaţi din unul sau mai multe grude lentile, având distanţe focale şi luminozităţi diferite, în funcţie de tipul „ochiului”. Acum, doi ani (de fapt un an şi câteva luni), cu toate că ştiu ce înseamnă expunere, diafragmă, temperatura de culoare etc., îmi dau seama cât de puţine ştiu de fapt şi cât de naiv eram ceput, când mă credeam atotputernic şi atotcunoscător. Pentru a crea arta, şi pentru a ege arta de a crea, nu este suficient să cunoşti şi să respecţi cu religiozitate un set de regunoanele nu trebuie să fie decât o extindere a gândirii (fotografice, în cazul de faţă), de care poţi detaşa în orice moment pentru a da glas „pornirii” artistice, orice ar însemna asta.

sonal, sunt încă la stadiul în care încerc să respect canoanele, şi să o fac cât mai bine. d voi reuşi să privesc prin lentilă într-un fel anume pentru că aşa simt (şi nu pentru că aşa uie), atunci poate voi avea o şansă de a mă numi „fotograf”.

TOFOLIU: http://www.behance.net/Klauss/frame http://www.flickr.com/photos/30788840@N06/

arte ee& meserii r ii

Jamming with JADD

de Cătălin Cumpănaşu

În descrierea de pe site-ul Asociaţiei culturale JADD aflăm că scopul acesteia este promovarea „artei experimentale ca luptă împotriva anchilozării spirituale şi crearea unui dialog real între consumatorii de artă.” Pentru că ne-a inspirat şi pentru că asta le dorim şi noi cititorilor noştri, echipa Paspartu vă oferă un dialog cu preşedintele JADD - Cătălin Teodoru. În rândurile ce urmează veţi afla, printre altele, cum pasiunea poate învinge birocraţia sau cum muzica improvizatorică îşi face loc, încet, dar sigur, şi în România, în faţa comercialului. Cătălin: De ce jazz? Sau mai bine zis de ce avant jazz sau muzică improvizatorică, cum o numiţi voi pe propriul site? CT: Pentru că este muzica ce trezeşte în noi provocare şi relaţionare mai mult decât orice altă formă de artă. Muzica improvizatorică presupune în primul rând dialog între artiştii de pe scenă dar şi dialog cu publicul, ea se creează în mare parte, în premieră, în timpul concertelor, de aceea aceste evenimente sunt unice în felul lor. Muzica improvizatorică este cea mai veche şi cea mai dominantă formă de făcut muzică şi, probabil, singurul antidot valabil la discursurile privind „filozofia muzicii”. Muzica free, improvizatorică este astăzi foarte uşor recognoscibilă, este o formă de artă pozitivă şi creativă în cel mai înalt grad, fiind rezultatul experienţei acumulate în decenii, de artişti creatori pentru care limitele improvizaţiei din teritoriile muzicale din care veneau (jazz, rock, noise, industrial, contemporană) au fost depăşite şi integrate unui concept comun. Cătălin: Ce te-a determinat să lansezi în 2006 o asociaţie de promovare a unor asemenea muzici? CT: Asociaţia culturală JADD a fost creată, mai mult, din dorinţa de a reînnoda prietenii vechi, cu amicii regăsiţi după un deceniu şi care îm-

arte ee& meserii r ii

părtăşeau bucuria participării la festivaluri de muzici de acest gen, din Europa, cum sunt cele de la Nickelsdorf sau Wels din Austria, Cerkno în Slovenia sau Mulhouse în Franţa.

După Revoluţia din 1989, concertele sau festivalurile de calitate şi, în acelaşi timp, conectate la contemporan, au putut fi numărate pe degete, majoritatea producătorilor/promotorilor de jazz din România fiind ancoraţi în trecutul unui jazz prăfuit şi non-combativ, şi nefiind interesaţi să propună nume sau limbaje muzicale noi. Din păcate nu numai lipsa banilor n-a produs nimic major, de calitate, în România, ci şi lipsa unor oameni care să adune în jurul lor, în cluburi sau pe scene de festival, ceea ce e cât de cât valoros în jazzul modern românesc, să-l potenţeze prin colaborări cu muzicieni talentaţi şi deschişi către nou, să creeze acea masă critică pentru a genera EVENIMENTUL muzical. Festivaluri ca Music Unlimited şi Konfrontati-

onen ne-au cucerit prin atmosfera caldă, prin valoarea artiştilor propuşi an de an (unii legende şi nume consacrate, alţii tineri artişti de pe scene muzicale inclasificabile, prezentând muzica în afara genurilor cunoscute, dincolo de frontiere), prin curajul acestor producători care înving birocraţii şi false atitudini. Toate aceste lucruri ne-au dat imboldul de a ne aduna, de a ne descoperi cu adevărat interesele muzicale şi iată, de a crea o asociaţie culturală cu scopul de a încerca să producem şi în România manifestări muzicale de aceeaşi factură. Cătălin: JADD-ul a avut câteva iniţiative până acum. Ai putea să ne spui puţin despre ce este vorba? Şi la ce ne putem aştepta în decursul acestui an? CT: În anii 2006-2007 JADD a fost un partener media important al festivalurilor JAZZY SPRING şi MULTI SONIC FEST de la Bucureşti şi al festivalului JAZZ AND MORE de la Sibiu. Asociaţia culturală JADD a fost partener – co-producător al ediţiei 2008 a festivalului JAZZ AND MORE de la Sibiu, producând şi finanţând trei dintre concertele care au compus acest festival:

Gul 3 - Jazz and More, Sibiu 2008

- Carlo Actis Dato, unul dintre cei mai novatori saxofonişti italieni, membru al ITALIAN INSTABILE ORCHESTRA, în duet cu basistul spaniol Baldo Martinez. - Trioul de saxofoane ATIPICO TRIO, condus de acelaşi Carlo Actis Dato, un trio surpinzător de instrumentişti saxofonişti care reunesc satiră, seriozitate, ironie, meticulozitate, contemporan, futuristic şi pasional în acelaşi timp, SAX–APPEAL în stare pură. - Trioul suedez GUL 3, poate cea mai neobişnuită propunere JADD la acest festival – un amestec excelent de minimalism tipic scandinav cu jazzul contemporan bazat pe concept şi pe improvizaţie totală. JADD a decis să se alăture acestui eveniment pentru a continua tradiţia jazzului creativ pe care l-a avut Sibiul prin anii '80 când pe scena sibiană de jazz au urcat, pe lângă cei mai buni muzicieni români, o serie de muzicieni consacraţi ai muzicii improvizate cum ar fi: Gunter Hampel, Jeanne Lee, ROVA Saxophone Quartet, Alexander von Schlieppenbach, Albert Mangelsdorf, Evan Parker, Paul Lovens, Ernst-Ludwig Petrowski, şi mulţi alţii. În 2010 vom deschide seria Atelierelor de Im

arte ee& meserii r ii

provizaţie JADD, pentru început în cluburile din Bucureşti. Două concerte sunt deja confirmate - pe 13 aprilie, duoul Ken Vandermark - Paal Nilssen-Love, iar pe 13 mai, grupul american Talibam!, ambele desfaşurându-se în Control Club.

Tabăra de Jazz şi Muzică Improvizată – Sfântul Gheorghe sunt singurele excepţii.

Cătălin: Cum au primit iubitorii de jazz acţiunile voastre? CT: Cred că la asemenea concerte, iubitorii de Cătălin: Ce artişti români de muzică impro- jazz (clasic) pot avea surprize plăcute. Bisurile vizată s-ar încadra în orientările JADD-ului? cerute grupului suedez Gul 3 sau pianistei MagVom avea ocazia să-i vedem la Atelierele de da Mayas (concerte foarte conceptuale, din Improvizaţie? sfera muzicilor minimaliste şi experimentale) CT: Personal nu am identificat muzicieni români au fost extraordinare, ele te îndeamnă să concapabili să cânte muzică 100% improvizată. Dar tinui şi să speri că şi în cadrul publicului româasta poate şi pentru faptul că la noi nu au apă- nesc există oameni deschişi spre provocare şi rut „spaţii improvizatorice”, în care producători, experiment. muzicieni şi public să creeze masa critică pentru dezvoltarea unor evenimente de asemenea Cătălin: Este greu să-i aduci pe iubitorii de mugen. Festivalul Jazz and More – Sibiu şi poate zică la astfel de concerte?

arte ee& meserii r ii

Carlo Actis Dato - Jazz and More, Sibiu 2008

CT: Asemenea evenimente îi răsplătesc îndeosebi pe cunoscători şi pe cei care nu agreează ingerinţa comercialului în muzică dar, în acelaşi timp îi pot atrage şi pe cei mai puţin iniţiaţi, dispuşi să se lase purtaţi în teritorii muzicale necunoscute. Deci răspunsul este da.

festivalului Jazz and More în cameră dar l-a dat jos repede. Îi place să pună discurile vinil pe platan, dar în afara lui Ornette Coleman, nu-i place nimic.

Cătălin: În încheiere, având în vedere numele revistei noastre crezi că jazz-ul poate fi Cătălin: Cum priveşte familia această pasiu- şi o meserie? ne pe care o ai pentru jazz? CT: Poate fi o meserie, dar una care te îmbogăCT: Băiatul meu de 7 ani şi-a lipit o vreme afişul ţeşte doar spiritual.

Carlo Actis Dato - Jazz and More, Sibiu 2008

arte ee& meserii r ii

RECENZII War Paint - EP, Exquisite Corpse

arpaint este o trupă americană de art rock, fondată acum câţiva anişori de 3 tinere de o sensibilitate aparte: Emily Camille Kokal, Theresa Becker Wayman, Jenny Lee Lindberg. Primul lor pui, EP-ul Exquisite Corpse, lansat în februarie 2009, a crescut destul de repejor, propulsând trupa spre locurile fruntaşe în ceea ce priveşte new indie acts. Se pare că cei de la RHCP sunt un fel de tătici, întrucât la înregistrarea/producţia albumui s-au prezentat la datorie şi fostul, şi actualul chitarist al grupului. Imprevizibilul John Frusciante s-a ocupat de mixarea albumului. Noul venit, Josh Klinghoffer, mai multi-instrumentist de felul lui, dă cu toba pe Billie Holiday şi mângâie cu chitara pe Krimson, singura melodie cu un ritm dansant (oarecum). De altfel, amprenta lui Frusciante pare să se vadă pe de-a-ntregul EP, el fiind un fan declarat al înregistrărilor analogice, sănătoase, aşa cum se făcea odată. Cântecele îţi dau impresia că au fost inregistrate acum căteva decenii bune. Piesa Billie Holiday se bucură de compania mellotronului, un instrument folosit des prin anii ’70. Atât vocile cât şi instrumentele sună puţin înfundat. Imperfecţiunea, completată de sunetele de chitară sonată (în sensul bun desigur), alături de întorsături de situatie îndrăzneţe în cadrul unor melodii reprezintă aur curat, pur, greu şi rar. Ele contribuie cu măiestrie la senzaţia de psychedelic ce veghează de la primul la al şaselea cântec (adică ultimul). Se transmite o stare unitară, dansând,

arte ee& meserii r ii

valsând chiar între melancolie, singurătate, cald şi rece, calm şi agitat. Cu un simţ melodic rafinat, piesele sunt colorate de pasaje polifonice pe voci şi linii de chitară electrică curate sau nu prea (Stars şi Burgundy). Una din piesele de rezistenţă ale EP-ului este Elephants, care te zgâlţâie, te întoarce, te ţine încordat. Chitări delirante, furioase, pasaje stranii, voci prelucrate şi un riff care şi deschide şi închide cântecul, dar într-o altă nuanţă. Altă bucată importantă este Beetles, care (mă) surprinde printr-o schimbare de mood relativ bruscă, dar de mare efect. Lucrurile se liniştesc şi Emily preia temporar ştafeta de la Theresa. Este poate cea mai frumoasă parte de pe EP. Curios mai sunt să ascult albumul, care va apărea la sfârşitul primăverii. Asta pentru că Exquisite Corpse mi se pare din ce în ce mai greu de etalat. Vorba aia, birds of a feather, we are birds of a feather… - ANDREI ŢÎRCĂ

Oigăn - Sex With Onions mului, predominant în limba engleză – conturează o antiteză absurd-ironică între tu şi eu. Urmează o trecere foarte naturală la Love me lost and love me found cu un stil indie-alternativ autentic, pentru ca apoi piesa Machine, cu un mesaj uşor eco, să te facă să dansezi. Însă albumul este mai mult de ascultat şi reflectat, şi aici mă refer în sepcial la piesa Programs & Songs (mai simte cineva o legătură cu Blue Screens and X-rays – Kumm?). Dacă îţi place combinaţia Mihai Irodache – Oigăn, atunci piesa Present Perfect este exact ceea ce cauţi. Este una dintre aşteptatele colaborări de pe album, la care se adaugă Teenage Love Song cu Marius ex with onions este primul proiect solo (The MOOoD) Moise – o piesă „feeling like a rocksemnat Eugen Nuţescu (Oigăn – Kumm). star riding in a motorcar”, adică simpatică şi plină de Albumul are 12 melodii compuse, atât verenergie. Dacă tot suntem la colaborări, trebuie să vă surile cât şi muzica, de carismaticul chitarist al spun că la tobe îl veţi recunoaşte (sau nu) pe Forrest celor de la Kumm. (Zob), dar şi pe Tavi Scurtu (pe trei dintre piese).

Albumul debutează cu piesa Nimic al cărei ritm anunţă, încă de la început, o abordare nouă şi personală, ceea ce este de salutat. Piesa aduce puţin cu sound-ul celor de la Massive Attack printrun beat slow şi bine accentuat care este acompaniat pe refren de familiarul sound de chitară – cald şi electrizant – marca Oigăn. Versurile piesei – în limba română, spre deosebire de restul albu-

Rudy Teianu - Don’t Explain

În concluzie, nu ai cum să nu remarci piesa Sex with onions care dă şi numele albumului. Pentru că ştiu că vă întrebaţi ce a vrut să spună poetul, o să vă spun că această piesa mi se pare o sinteză a întregului albumul: ironic, smart, aparenţă versus esenţă, maturitate şi totuşi tinereţe. - CĂTĂLIN CUMPĂNAŞU

Label: LaStrada Music, 2004

udy Teianu – voce, Tom Smith – trombon, Vlaicu Golcea – contrabass. Un trio care a reuşit să facă lucruri care se întâmplă rar pe la noi, în materie de jazz.

creează „impresia americană”. În lipsa acestuia din urmă, Rudy Teianu Trio au mai cântat În primul rând, au lansat un album. Puţine cu Cristian Soleaformaţii sau proiecte reuşesc să îşi materializeze nu, la saxofon. Nu munca în albume, marea majoritate apărând i-am ascultat în live, în stare pură, iar dacă îi ratezi, aştepţi până această formulă, la următorul concert. Pe lângă asta, şi muzica însă sunt convins de pe album se distinge în peisaj. Îl ascult şi am că sună cel puţin impresia ca sunt transpus în New York-ul anilor la fel de bine. ’30, stând într-un bar la un pahar de suc (că doar e prohibiţie!) şi tot decorul de rigoare. Vocea lui Prin urmare, dacă vă sar în ochi aceste nume Rudy Teianu este plină de putere şi rafinament în pe vreun afiş, în drumul vostru prin oraş, nu acelaşi timp, iar Vlaicu Golcea ne arată din nou ezitaţi să intraţi, îi ascultaţi şi să vă bucuraţi de că în mâinile lui contrabassul nu are limite. Tom ce are mai bun jazzul românesc la ora asta. Şi de Smith are intervenţii de fineţe, care întregesc su- un pahar de vin, desigur. netul albumului. Poate datorită lui albumul îmi - GEORGE-MIHAI IRIMESCU

arte ee& meserii r ii

TEATRU

TEATRUTEATRU TEATRU

TEATRU TEATRU

TEATRU

Cu acordul regizorului: ŞERBAN ANGHENE

de George-Mihai Irimescu

L-am cunoscut pe Şerban in timpul liceului. De fapt, mai întâi l-am văzut, apoi ne-am cunoscut propriu-zis. L-am văzut jucând în mai multe piese în sala de festivităţi a liceului Sfântul Sava, pe care amândoi l-am absolvit cu profundă mândrie. Şi juca chiar bine, deşi acum este modest în privinţa asta. Ne-am împrietenit, după care au venit surprizele: primul roman (Romanul dintre două beţii), al doilea roman (Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen) iar acum, teatru. Între timp, a terminat FJSC-ul iar acum este la master în Londra (Kingston University, London. MA Making Plays: Writing and Devising for the Stage).

arte ee& meserii r ii

OD. Teatrul POD este locul în care Piesa „Unde-şi ţin cangurii puii” a fost pusă în scenă. Regie coregizorală Cătălin Naum şi Mihai Muntenişă. Distribuţie: Iulian Sfarcea, Bogdan Costea şi Eduard Haris. Premiera: octombrie 2009. Autorul nu a putut fi prezent la premieră, fiind pe meleaguri engleze, dar miracolul tehnologic a făcut totul posibil: Şerban a văzut piesa pe DVD şi a fost încântat când a primit de la actori mesaje pe bileţele fotografiate de tatăl său. George: O piesă între două beţii? Ş. A.: Sincer să fiu nu ţin minte să fi avut astfel de ireverenţe la adresa ficatului în perioada în care am scris piesa. Sau poate că într-adevăr nu mai ţin minte. George: Serios? Din nou despre comunism? Ş. A.: Doamne fereşte, nu. N-am un fetiş literar cu comunismul. Dacă adverbul „din nou” are

legatură cu romanul „Viaţa unui şef de departament... „ am mai spus-o şi-am s-o repet: acela nu este un roman despre comunism. A fost promovat astfel fiindcă melancolia comunistă încă se vinde bine. Încă suntem în perioada tampon. O să vină şi vremea uitării sănătoase. Cred că a trage învăţăminte din trecut pentru a evita eventuale greşeli pe mai târziu nu echivalează cu a-ţi induce obsesii traumatice legate de ce-a fost. Recunosc că varianta în limba engleză are o puternică tentă legată de comunism, fiind gândită pentru un concurs BBC şi la BBC te mişti lejer cu issues de genul: lumea a treia, ororile trecutului şi arising awareness despre minorităţile sexuale. A fost o şmecherie intenţionată de care nu sunt foarte mândru, dar care până la un anumit punct a funcţionat, piesa intrând pe Highly Commended List la BBC Radio Playwriting Competition 2009. Nu prea înţeleg de ce acum, fiindcă aici comunismul nu e privit cu ochi răi. N-am cum să scriu intenţionat şi cu patos „despre” comunism pentru că unu – nu mi-am trăit în comunism decât în mod simbolic primii 2 ani şi 3 luni, şi doi – nu sunt istoric.

George: Dacă ai fi trăit în comunism, ai fi fugit pe barcă? Ş. A.: Habar n-am ce-aş fi făcut. Nu e exclus să fi devenit colaborator al Securităţii, manager Crescent, astăzi poate eram mogul de presă. Nu mă cunosc îndeajuns de bine încât să dau sentinţe. Dar dacă ar fi fost să fug cred că aş fi mers mai degrabă pe aptitudinile mele de înotător şi aş fi forţat trecerea pe la Dunăre. Plus că ideea de a sta într-un spaţiu atât de mic înconjurat de alţi oameni nu-mi surâde. Cu atât mai mult dacă-mi sunt prieteni. George: Ai tradus piesa şi pentru „exilul” tău din Anglia. Ce au înţeles englezii din ea? Ce înţeleg ei despre comunism ? Ş. A.: Un ajutor semnificativ în traducere mi l-a dat prietena mea Olivia Vereha, asta ca să nu trecem mai departe fără să mulţumim. După care am mai efectuat modificări. Treaba cu comunis-

mul e sensibilă aici. Pe scurt, e cool să te declari de extremă stângă. Evocându-i pe Lenin şi Stalin în lumina boemă de tip Byron sau Shelley englezii dau o serioasă mână de ajutor eforturilor de a ieşi din criza economică. Ideea englezului-standard despre comunism este probabil asemănătoare cu ideea românilor despre – să zicem – foamete în Ghana sau cutremur în Haiti. Adică da, a fost rău, dar nici chiar aşa cum zice lumea. În principiu, englezul afirmă nobleţea şi caritatea ideii de comunism, doar pe alocuri întinată de abuzuri fantasmagorice, comise probabil de comuniştii răi care n-au fost comunişti. Sigur că un profesor de istorie de la Cambridge ştie despre genocidul ucrainienilor din URSS, unii dintre ei ştiu poate şi de fenomenul Piteşti. Dar eu de pildă am un profesor care crede cu tărie în idealurile umanitare ale socialismului de extremă. Şi tovarăşul cu pricina a fost 10 ani director al Royal Shakespeare Company. Din motive lesne de înţeles are o pasiune arzătoare pentru Brecht. I-am spus despre piesa mea şi a stat aşa niţel pe gânduri : „Da, presupun că în unele ţări comunismul e văzut cu alţi

arte ee& meserii r ii

eu aş fi fost scepticul excentric. Poate sunt, nu-mi dau seama. În orice caz, această burghezie comunistă e de poveste. La târgul bobocilor, pe lângă comunităţile religioase creştine, sufite, şiite, budiste, te invită în rândul său şi Clubul Marxist. Una dintre propunerile sale este o plimbare prin Londra în cadrul căreia ai ocazia să vezi locurile pe unde a trecut marele Lenin. Dar să nu uităm că în Anglia există şi o lege specială care-i protejează pe criminalii de război sovietici, probabil de-aia are 100 de puncte ca rating de ţară la captiolul Freedom. Şi probabil de-aia m-au apreciat şi cei de la BBC, pentru fabulaţie şi inedit. Cine e nebun să fugă din comunism? Să le dorim cu toţii fie şi o singură zi de victorie a socialismului.

şi pe toate segmentele de public, consider că s-a transmis ceva foarte apropiat de mesajul laitmotiv al scrierilor mele. Vorba bunicului meu : „Mi-a plăcut că s-a jucat cum a fost regizat.” George: În Anglia, unde îşi ţin cangurii puii ? Ş. A.: Vezi, cam la gradul ăsta de ambiguitate trebuie să fie şi mesajul unei piese. Am să-ţi răspund scurt. În Anglia, cangurii îşi ţin puii în Australia.

George: Piesa este ficţiune pură sau inspirată din întâmplări reale ? Ş. A.: E o poveste bună şi cu ritm => nu putea fi inventată de mine de la zero. E inspirată din povestea unui prieten de-al tatălui meu care a fugit în Turcia pe mare, împreună cu încă doi sau trei prieteni îngrămădiţi într-o bărcuţă George: Piesa cu două titluri: Trei într-un exil modestă. Nu a murit nimeni si probabil n-au sau Unde-şi ţin cangurii puii? făcut la borcan. Dar motorul li s-a stricat şi au Ş. A.: Îmi place foarte mult să pun titluri. Titluri- cam văzut pisica. Acum trăieşte în Australia le sunt printre părţile mele preferate la o lucrare. unde e soare şi frumos. Nu bea alcool. Şi-n ziare îmi plac titlurile. Ţin minte că până şi la Cornel Nistorescu citeam titlurile, restul artiGeorge: Când ai scris piesa ? colului mă plictisea la culme. De-aia piesele pe Ş. A.: Eu am scris piesa – fiindcă aşa se răspunde care le scriu au în general două titluri. Trei bate la la o întrebare – la începutul anului 2009. Cândva ochi. Se prea poate ca într-adevăr titlurile să fie prin ianuarie. cea mai bună parte a pieselor mele. Dacă scriu suficient de multe, se vor putea juca numai titluriGeorge: Dacă ţi s-ar propune să joci vreun perle. „Trei intr-un exil” l-am cercetat îndelung că tot sonaj din piesă, pe care l-ai alege? aveam impresia că mai există ceva cu titlul ăsta. Ş. A.: La lipsa mea de antrenament actoricesc, Dezavantajul inculturii. Aşa că de siguranţă i-am cred că aş face o barcă excelentă. Am şi gabarit, rumai dat un titlu care sigur nu mai e pe nicăieri. liu, tangaj, ba cum spune o expresie englezească, mai sunt şi full of hot air. George: Care este mesajul piesei? Ş. A.: Când sunteţi pe mare într-o barcă, nu-i George: Când creezi un personaj, ai deja un neapărată nevoie să faceţi pipi la borcan. prototip în minte sau inspiraţia vine pe moment? Piesa a cam fost gândită de două ori, o dată Ş. A.: Greu de zis. Cred în poveste mai mult pentru prietenul meu Conrad, actorul care avea decât în personaj, însă personajele nu le creez nevoie de o piesă cu trei personaje pe care s-o nici înainte şi nici după poveste, ele apar unde trepună în scenă cu încă doi prieteni (nu s-a întâm- buie. De multe ori un personaj e limitat descripplat) şi a doua oară pentru BBC. În varianta tiv la o acţiune. E personajul care trebuie sa facă românească predomină comedia neagră. Nu e asta. Cum, de ce şi când, vine pe parcurs sau nu o piesă serioasă. Şi sigur nu e printre piesele vine niciodată. Poate au alţii idei mai bune. Ma mele la care să ţin cel mai mult. Mint, acum are gândesc că poate de-aia ies cam moarte. Dar şi o valoare nostalgică întrucât e prima pe care a Madame Tussaud’s e un muzeu interesant şi face băgat-o cineva în seamă. Dar asta cred că s-a încasări. întâmplat şi fiindcă e cea mai puţin încâlcită şi pretenţioasă. Bunicul meu, văzând-o, a plâns că George: Care este rolul femeii, adică Luanei în şi-a amintit de comunism. Spectatorii de 15 ani nu destinul personajelor? ştiu ce au simţit. Atâta timp cât s-a râs cât de cât Ş. A.: Simt „furia roja” în întrebarea ta, mai pre-

arte ee& meserii r ii

cis caninul feminist acupunctându-mi beregata. Femeia, după cum se ştie, este un element de bază al societăţii şi deţine un rol-cheie în evoluţia omenirii. Fără femeie, verbul „a fi” n-ar mai avea sens. Neant, beznă, deşertăciune. Iată de ce Luana constituie mărul discordiei care se sacrifică pe sine, cumva se aruncă în mare şi se transformă în hidromel pentru a evita Războiul Troian, astfel încât piesa poate sări direct la întoarcerea în Ithaca.

seama când e cazul să-i laşi pe alţii să-ţi conducă maşina pe care ai construit-o. Nu e treaba dramaturgului să facă tot. A fost poate treaba lui Beckett, dar să nu-l amestecăm pe el în piesele mele că se întoarce în mormânt.

George: De ce tocmai Margareta Pâslaru – „În apa mării”? Ş. A.: Aveam un folder cu muzică mai veche în calculator, şi într-o seară, când scriam piesa, am ascultat cântecul cu pricina. Şi mi s-a părut George: Am observat că apelezi în câteva rân- că se pliază excelent pe subiect „un băiat oferă duri la părerea regizorului. De ce îi ceri părerea dragei sale flori” şi e foarte nimerită să îmbrace şi nu impui detaliile respective? structura de comedie neagră. Îţi dai seama că Ş. A.: Fiindcă piesa de teatru, ca şi concept, în drum spre BBC Margareta Paslaru a dispărut nu neapărat asta, e „potenţial”. Potenţial care e dimpreună cu comedia neagră. valorificat de regizor, actori, scenografi, făcători de muzică etc. Şi un roman bun e tot „potenţial”, George: În piesa ta, ”fantasticul” îşi face regia e asigurată de persoana care îl citeşte. De- apariţia numai în scenele de pe mare. De ce aia dacă îl încarci prea mult plictiseşti. Fiindcă atunci? nu-i laşi nimic de făcut cititorului. Aşa şi cu piesa. Ş. A.: Nu mi-am pus problema. Poate fiindcă deO anumită parte a ei funcţionează mai bine dacă riva personajelor constituie o perioadă de multiple o laşi deschisă viziunii regizorale. E bine să-ţi dai suspendări, în care se suspendă timpul, lucidi

tatea, logica, foamea, setea. Un alt răspuns ar fi că aşa mi-a ieşit povestea şi aşa o cerea firul narativ. Ar fi fost plictisitor să-i las să stea pe barcă de pomană.

printre cele mai detestabile şi jalnice persoane George: Piesa se termină cum a început. Per- pe care le cunosc. Uneori am impresia că sunt sonajele se află într-un cerc vicios din care nu mai găunos decât rateuri dezgustătoare precum au scăpare? Traian Băsescu sau Marian Vanghelie. Exilul ăsta Ş. A.: Piesa da. Povestea nu. Cumva poate că e cel mai adevărat, cel mai greu şi cel mai fals. Că e un cerc vicios, dar nu mă bag să dau verdicte. de tine nu scapi orice-ar fi, măcar să ai decenţa Sigur nu m-am gândit la un cerc vicios când am de a te lua în râs în mod constant. Dar şi de ăla scris-o. E vorba de sacrificii şi renunţări, până la un care râde tre’ să râdă cineva. Invit cititorii acestui punct. Câştigi ceva, pierzi altceva, asta e. Nu e un interviu. cerc, e o continuă negociere. George: O să continui să scrii teatru? De ce? George: PRIETENUL: I have a dream... Care Ş. A.: Da. Nu ştiu. este visul tău? Aşa m-am obişnuit. Voi scrie şi teatru cum voi Ş. A.: În ultima vreme e din ce în ce mai greu scrie şi proza şi ce-oi mai scrie, lucruri cu care nu de conturat în cuvinte. Forma lui pragmatică ar fi m-am obişnuit încă dar nu-i exclus s-o fac. aceea a dorinţei de a scrie ceva pentru care chiar să se merite tăierea unui copac. Chiar dacă va George: Ce dramaturg te-a impresionat? De ce? ajunge să fie publicat exclusiv online. Ş. A.: Când e vorba de artistul amator în raport cu artistul consacrat, nu se mai pune problema George: PRIETENUL: Da. Se face că în douăj’ de impresie ci de influenţă. Asta-i periculoasă de ani de-acuma o să locuim în două case mari rău. Scapi de ea la fel de greu ca de tine însuţi. la şapte dealuri una de alta. Cu livezi de pruni Culmea, în astfel de cazuri, a dracului se lipeşte şi meri cât să faci ţuică australiană. Şi-n fiecare de tinele tău dominant atât de adânc, ca o casă o să fie soţii...De ce trebuia sa fugă pentru tumoră din aia agresivă, ca s-o scoţi trebuie a obţine viaţa pe care şi-o dorea ? curăţat mult ţesut, chiar şi din cel sănătos. Ca să Ş. A.: Nu ştiu dacă fugeau către ceva sau evit răspunsul sincer, am să-ţi spun ce mi-a plăcut. de ceva. Nu cred că tirada aceasta trebuie În primul rând că dramaturgii şi scriitorii m-au interpretată în cheie serioasă, e şi destul gro- influenţat, dar de plăcut mi-au plăcut strict cărti tesc, iar personajele sunt în perioada lor de sus- şi piese. Piese de Ionesco, puţine piese de Beckpendare în care nu coerenţa şi luciditatea sunt ett (e mai simpatic în puţinele interviuri, mărturii punctele lor forte. Nu trebuie să ştii neapărat şi notiţe), piese de Vişniec, Zoo Story de Edward către ce fugi atâta timp cât ai ceva de care să Albee, recent piesele Complicite, Kim Noble de fugi, asta e din cutia cu platitudini. Îmi amintesc la spectacolul căruia am plecat cu un cuptor cu de exemplul unui tânăr chinez în piaţa Tienan- microunde, piesele scurte ale lui Cehov, Luigi Pimen. Când guvernul îi riduculiza pe protesta- randellor în teatru şi proză... dar să ştii că a învăţa tari, întrebându-i ce anume e democraţia asta e o treabă tentaculară. Adică poţi căpăta idei mai pe care o cer şi susţin că nu o au, un tânăr a zvăpaiate despre teatru dintr-un roman sau despre luat microfonul şi a spus sincer „Nu ştiu ce e cum să scrii un roman din teatru sau film. De pildă democraţia, dar sigur avem nevoie de mai din jurnalul lui Ionesco desprinzi lecţii pentru omul multă.” din tine, apoi pentru scriitorul din tine şi în final, adiacent şi neesenţial, pentru dramaturg. Nu ştiu de George: Ai pleca în exil? Cu cine? ce spun asta acum, o fi experienţa recentă, Fellini Ş. A.: Plec constant şi cu curaj. Curaj încă n-a ca operă şi stil nu-mi place, dar am rezonat serios aflat că plec cu el. Uneori simt că plec zilnic toc- cu 8 1/2 . Cel mai bun dramaturg rămâne bunica mai pentru a scăpa de a doua întrebare. Sin- mea, scoate nişte scenarii şi nişte poveşti de n-ai gurul exil real e cel faţă de mine însumi. Sunt treabă. Iar bunicul meu e cel mai mare scriitor oral

arte ee& meserii r ii

de istorie fantastică.

Ş. A.: Bunicul meu ar fi mândru de mine, la el criteriul cantitativ primează peste celelalte la două George: Ceva să le transmiţi fanilor. lungimi de bazin; în total, de când m-am apucat de Ş. A.: Sărutmâna mama, bună tata, pentru piese, am scris în română vreo 10. O parte dintre ceilalţi voi rezerva masa mare din localul favorit ele ocupă kilobaitzi degeaba. Altele participă fără şi îmi voi transmite mesajul la faţa locului. Zece succes la diverse competiţii cu plicul închis. Aşa că locuri cred că sunt suficiente. n-am sa dezvălui titlurile, dar să ştiţi că sunt în libertate. Intrucât publicarea nu intră în discuţie după George: Ce mai urmează pe plan artistic? câte se vede treaba, rămâne că ele pot fi lecturate Ş. A.: Să-mi deblochez încuietoarea la bicicletă, în format electronic pe filiera cerere directă la autor. care săraca stă legată de o balustradă. S-o fi stricat de la frig, o fi forţat-o cineva noaptea, nu-mi Dacă doriţi să revedeţi piesa „Unde-şi ţin cangudau seama. În orice caz, vedem de-aici ce iese. rii puii”, autorul vă invită să contactaţi Teatrul din Pod pentru a afla când se rejoacă, sau să vizitaţi George: Ce alte piese ai scris ? Le putem citi blog-ul lor: http://tspodul.blogspot.com/ . sau vedea undeva ? .

TEATRU

TEATRUTEATRU TEATRU

TEATRU TEATRU

TEATRU

TIRUL ÎNTREBĂRILOR Primul număr – primul joc. M-am gândit la ceva mai antrenant ca să vă deschid apetitul pentru şi mai multe jocuri. Ce vă propun eu este un joc de improvizaţie consacrat, pe care poate că l-aţi văzut pus în practică. E un joc cu nişte reguli foarte simple şi pentru care nu ai nevoie de nimic altceva în afară de câţiva prieteni buni (sau mai puţin buni) şi de multă imaginaţie. Destul cu introducerile, să trecem la fapte. Pentru început trebuie făcute două echipe, aşa că minimul de jucători pentru „tirul întrebărilor” este de 4 persoane. După ce s-au făcut echipele, se va alege un spaţiu în care să se desfăşoare conversaţiile ce vor urma (ex: la gară, la piaţă, la cimitir, în avion etc.). Cele două echipe se pun faţă în faţă, aliniate în două şiruri. Capetele şirurilor vor începe jocul la semnalul unui arbitru, dacă aveţi unul prin preajmă (dacă nu, nu e tragic; jocul poate fi coordonat din mers). Cel ce începe jocul îi adresează

R de Crina Ene, anul III, Actorie, UNATC

persoanei din capătul „şirului advers” o întrebare, la care acesta e obligat să răspundă cu o altă întrebare şi aşa mai departe, până când unul din cei doi va face o greşeală. Cel ce a greşit se duce la capătul şirului echipei lui şi e înlocuit de cel din spatele lui, care trebuie să ducă jocul mai departe, abordându-şi adversarul cu o nouă întrebare. Ideea jocului e că trebuie să faceţi conversaţii alcătuite numai din întrebări. E strict interzisă folosirea afirmaţiilor, a întrebărilor retorice sau a repetiţiilor. Scopul e să reuşiţi să creaţi situaţii noi, să ajungeţi să construiţi discuţii logice şi posibile, în care să descoperiţi lucruri noi, în care să aflaţi informaţii, în care să inventaţi şi să vă puneţi în funcţiune imaginaţia. Sper să vă bucuraţi de jocul de luna asta! :)

Foto: Claudiu Popescu

COVER STORY

COVER STORY COVER STORY

COVER S

STORY

STORY COVER STORY COVER COVER STORY

COVER STORY COVER

1000 (plus, minus) DE ÎNCEPUTURI Text: Alexandra-Maria Colţa Fotografii: Alina Manolache

Hai să începem. Un interviu, o piesă, o carieră. Oigăn este muzicianul care a început multe de-a lungul timpului, idei, proiecte, pasiuni care s-au materializat în albume de calitate şi cu un sound unic pe scena românească, în concerte memorabile, poate chiar în revoluţia muzicală contemporană.

tunci când începi ceva nu îţi imaginezi ce o să urmeze. Nu îţi poţi imagina că peste câţiva ani, dintr-un pub din Cluj vei ajunge să cânţi la Operă, în faţa a 1000 de oameni. Nu îţi imaginezi că datorită primei chitări cumpărate vei descoperi cum să aduci sute de oameni în starea de „sărit necontrolat” sau „sensibilizare până la ochi închişi” printr-o melodie. Oameni care îşi înroşesc palmele pentru un bis. Important e să începi. Restul vine de la sine. Rock’n’roll! Aşa a început Eugen Nuţescu/Oigăn (Kumm) să experimenteze viaţa de muzician. Cu un Conservator în Cluj, cu o trupă în Germania, cu repetiţii în cămin. Talitha Qumi este primul grup în care a cântat ca şi bassist, chitarist, vocal în începuturile alternativului românesc. Kumm a venit prin ’97 din toate părţile ţării şi a trecut prin multe schimbări până chiar foarte curând. Oigăn a început şi colaborarea cu Mihai Iordache, coleg şi în Kumm. A şi terminat ce a început, pe partea solo, prin albumul „Sex With Onions”. Deja tastele au obosit în încercarea de a enumera celelalte începuturi cum ar fi: megaproiectul „Kumm-10 ani” desfăşurat la Opera Română, participarea la Sziget, „Far From Telescopes”, cel mai recent album al trupei. Trafic. Un bloc şi o parcare. Un apartament la 6. Un câine şi o pisică. Albă. Şi cafea. Multă cafea în căni mari. Acum putem începe un interviu cu Oigăn, personajul cover story - ului primei ediţii rAM, un portret din începuturi, reconstituit pe o canapea, din povestiri. 1000 pentru că am vorbit despre multe. Am aflat cum bunicul său din Recaş l-a învăţat pian. M-am amuzat când mi-a povestit de căminul catolic pentru băieţi în care a locuit în Germania. Am fost surprinsă să aud cum Iordache, înainte să fie saxofonist în Kumm, a venit la concertele lor, timp de 2 ani, în calitate de fan. Oigăn mi-a povestit de experienţa Italia (unde au câştigat premiul pentru Cel Mai Bun Cântec Rock Gondola d’Oro de la Veneţia cu varianta în italiană a piesei „1000 de chipuri”) asemanătoare cu Mamaia, România. M-a inspirat răspunsul lui în legătură cu arta, muzica, experienţa pe care o poţi strânge din străinătate, din toate locurile şi oamenii pe care îi întâlneşti. Am râs de „ciobanul mioritic” şi de cum ar reacţiona la o piesă Sonic Youth. Ne-am întrebat cum ar fi fost MGMT în vogă la un festival de muzică din ţară anul trecut şi cum vor veni ei la noi, abia peste 10 ani, eventual înainte de retragerea glorioasă. Şi multe altele am vorbit, am întrebat şi am aflat, idei înşirate şi deşirate în articolul de mai jos.

COVER STORYCOVER STORYCOVER STORY

STORY

Copilăria, vârsta de aur şi alte clişee... Liceul este probabil perioada marcată de curiozitate, socializare, pe alocuri teribilism. După... Aici începe să se concretizeze un drum real, palpabil în viaţă. Aici intervine conflictul: fac ce-mi place, chiar dacă nu îmi poate asigura traiul zilnic sau mă apuc de o meserie ca toţi oamenii, la birou, cu pauze de cafea? E bine când găseşti echilibrul între ele.

„TATA, VREAU CHITARĂ!”

igăn a cântat. De mic a învăţat pian de la bunicul său, învăţător în Recaş. În gimnaziu: „Prima chitară cred că am luat-o în clasa a VIII-a şi a fost o decizie foarte vehementă. Ţin minte că la o oră la care a întârziat profesoara aveam un coleg care deja se dădea pe chitară şi ne-a cântat ceva şi eu m-am dus acasă şi am zis: „Tata, vreau chitară!”. De aici a decurs totul: o chitară Reghin care stă şi acum ascunsă printr-o debara. Entuziasmul de a cânta şi de a asculta, simţi piesele filtrate prin propria ureche muzicală. „Am fost autodidact şi sunt până la capăt” îmi spune el când îşi aminteşte de primele acorduri învăţate, scrise pe o foaie de mate de către un coleg.

dism, beam beri, deci n-aveam chef de chestia asta.” Acolo a locuit Oigăn pentru ceva timp şi tot acolo a fost prima iniţiativă de trupă. Cu un bassist care fugea de armată în Berlinul de Vest, câteva piese în engleză şi un concert.

Înapoi pe frecvenţe româneşti, prima trupă „aşa serioasă” a fost Talitha Qumi, înfiinţată la Cluj. „A fost o trupă de studenţi din Cluj. Eram 4 inşi: eu din Bucureşti via Germania, unul din Buzău, unul din Baia Mare şi unul din Sibiu, dar s-a întâmplat să fim în acelaţi timp toţi la Cluj.”, spune Oigăn, care se declară „destul de monogam cu trupele”, Kumm-ul şi Talitha Qumi fiind singurele trupe în care a investit timp şi pasiune. Pasiune materializată, pe la începutul anilor ’90, în cântat la ore A urmat Bacalaureatul şi anul ’89... Amenin- târzii în cămin: „Repetam cu tobe şi amplificatoaţarea armatei şi plecarea în Germania, în ora- re în sesiune. Ăia ne scoteau nouă siguranţele, şul Rottweil. Imaginaţi-vă o clădire veche, în stil noi ştiam unde e panoul de siguranţe, scoteam medieval, nişte coridoare lungi, un cămin catolic alte siguranţe, bagă la loc, cântă, scandal.” Dispentru băieţi, cu un program zilnic strict. „Eram cografic vorbind, Talitha Qumi a avut un album în perioada aia când descopeream libertate, înregistrat, în 1995 şi concerte prin cele câteva n-aveam chef să vin din România şi să-mi spu- locuri de cântat pe atunci: „Noi n-aveam multe nă cineva la ce oră să vin acasă. În România în concerte că nici nu prea aveam unde. Faţă de comunism deja mergeam la mare, făceam nu- atunci, acum România e un fel de Amsterdam.”

arte ee& meserii r ii

„ARTĂ PENTRU ARTĂ”

n 1997, la 27 de ani, Oigăn intră la Conservator, în Cluj: „Am zis să văd şi eu cum fac oamenii ăştia, cum trăiesc cei care învaţă muzică la o şcoală.” Întâmplător, anul a coincis cu înfiinţarea trupei Kumm. Cum toate (sau majoritatea) ideilor bune se nasc la o bere sau cafea (depinde de oră), membri fondatori rămaşi ai Kumm-ului, Oigăn şi Kovacs Andras s-au întâlnit într-un club din Cluj (acum transformat în bancă). „Acolo m-au întrebat. Şi în toamnă, cam la 5 luni de fără avut trupă serioasă ne-am adunat doi de la ei care au rămas şi cu mine, mai agăţaserăm un tobar care fusese la ceva cursuri, chiar învăţase tobe în Budapesta şi se întorsese în ţară. Aia a fost prima încercare de Kumm.” Din acel moment, lucrurile s-au desfăşurat din aproape în aproape: „Ne-am dus o dată la repetiţii să ne prostim, ne-am simţit foarte fain, am scris o piesă, ne-am dat întâlnire pe a doua

zi şi aşa, în nici o lună de zile deja făcusem un mic demo. Oricum fără nici un fel de planuri de viitor. Doar aşa, artă pentru artă, la modul „hai să ne exprimăm”. Şi deja prin ianuarie anul următor s-a pus prima problemă de „hai să cântăm” şi am cântat. În jur de 1 februarie ’98 am avut primul concert.”

arte ee& meserii r ii

„SUNT UN RADIATOR ŞI MĂ BAGĂ CINEVA ÎN PRIZĂ”

moţii poţi avea şi când dai un examen sau îţi auzi prima oară piesa la radio. Dar la primul concert Kumm... „A fost haios. Eram 4 inşi. Eu eram vocalist, basist, chitarist, trebuia să le schimb. Erau pauze foarte mari între piese, ceea ce era destul de enervant pentru că nu aveam om, cum vezi pe scenele mari, să îţi schimbe chitara. Eu fiind şi vocalist, nu avea cine să povestească cu publicul în timpul ăla. Noi încercam să le mai punem aşa una după alta, să nu trebuiască să le schimb chiar după fiecare piesă. Oricum, lumea reacţiona pozitiv. Eram mult mai de nişă, eram mult mai experimentali decât acum. Aveam multe pasaje improvizate, de la alternativ, până la progresiv, chestii de free jazz şi funky.” Cât despre emoţii: „Cred că la fel ca acum. Emoţiile le văd ca pe o chestie pozitivă de genul „Sunt un radiator şi mă bagă cineva în priză”. Nu a fost niciodată un handicap să mă urc pe scenă. Sunt destul de extrovertit şi cred că asta e valabil şi pentru colegii mei.”

Primul concert în străinătate a fost la un mic festival în Ungaria. „A fost foarte ciudat că până atunci nu scosesem decât o biată casetă demo, pe care un prieten i-o dăduse prietenei ei, care prietena ei era din Ungaria şi care era studentă şi care avea o colegă de cameră care a ascultat-o şi care, în oraşul în care era ea, cunoştea un tip care organizează un festival. Şi a ascultat caseta, i-a plăcut foarte mult, i-a dat-o şi tipului care organiza, căruia i-a plăcut şi lui foarte mult şi ne-a chemat. Normal că eram foarte high să mergem. În faza de superstar, drumurile devin o corvoadă. În faza când nu eşti superstar e o plăcere pentru că te duci cu gaşca în maşină, bei bere, asta dacă nu eşti şofer sau, dacă eşti rock’n’roll şi dacă eşti şofer. Plus că, asta întâmplându-se prin ’99 nu plecau multe trupe de alternativ din România să cânte afară.”

Tot în Ungaria, la festivalul Sziget, au cântat de mai multe ori. Prima oară pe căldură şi cu un Deja la 10 ani de Kumm, se schimbă coordo- public de „vreo 150-200 de rătăciţi”. La ultimul natele: proiectul Kumm – 10 ani a avut loc la Sziget, au cântat în acelaşi timp (pe scene diferiOperă, cu 1000 de spectatori şi cu un concept şi te) cu REM şi Goran Bregović şi totuşi... „au fost show memorabil: „Ideea a durat destul de mult. oameni care au zis: „Bă, m-am plictisit la REM, Ne-a venit cândva prin primăvară, ne-am întâlnit am venit la voi”. „Eşti idiot!” le-ar fi răspuns Oio dată pe săptămână şi încet-încet chestiile au găn glumind. Dar se simte bine şi la festivalurile prins contur. Mai întâi vroiam o locaţie, nu nea- româneşti mari apărute, unde „cânţi la ore mai părat mult mai mare, dar vroiam ceva care să bune şi unde ai şi public, mai cunoşti pe unu, podea şi alt aer, şi de eleganţă.” Au fost invitaţi şi vesteşti, bei o bere”. cei de la Timpuri Noi, Travka, ZOB, Luna Amară, The MOOoD şi Ada Milea. Fiecare a cântat o melodie proprie şi un cover Kumm. Prima melodie a fost „1000 de chipuri” cântată de ZOB. Ca să fie evenimentul şi mai spectaculos, la Kumm -10 ani au venit şi aproape toţi membri pe care i-a avut trupa de-a lungul timpului. Ei au urcat pe scenă oarecum cronologic, reconstituind povestea Kumm: „A venit al doilea saxofonist de lângă Oradea, a venit primul bassist, Dan Byron bineînţeles, care era în Bucureşti. Nici nu cred că am repetat prea mult cu ei. Dacă stai să te gândeşti aşa la nivelul istoriei mondiale, trecuseră vreo 4 ani, dar ăştia cântau ca şi cum ştiau piesele mai bine ca noi. Noi de atunci, scriseserăm încă 2 albume, deja eram oarecum pe altă lume.”

arte ee& meserii r ii

„MIORITICI PE MALUL MĂRII”

rietenia şi colaborarea dintre Oigăn şi Mihai Iordache a început cu mult timp în urmă, pe când saxofonistul Kumm cânta în Sarmalele Reci. „Ne-am cunoscut, a fost la mine acasă, am băut bere, am discutat despre muzică. Eram şi eu vag interesat de jazz. N-a fost niciodată prima mea pasiune, dar mă interesa, ascultam, încercam să cânt şi la şcoală cu BigBand-ul din Cluj.” Colaborarea Iordache – Kumm s-a întâmplat după ce trupa rămăsese fără al doilea saxofonist, la primul Stuffstock. „Şi chiar a doua zi după festival, când toată lumea zăcea acolo mahmură, prin nisip ne-am întâlnit la cafea cu Mihai, mioritici pe malul mării, şi i-am pus problema. A acceptat absolut imediat.” Colaborarea dintre Iordache şi Oigăn a început o dată cu al doilea album al lui Mihai, Dissipatin’. „Nu ştiu care a fost ideea lui să mă cheme. Cred că vroia pe cineva care să nu fie foarte şcolit în jazz. Suntem doi chitarişti pe album, eu şi Sorin Romanescu, care e de meseria lui chitarist de jazz şi îşi face treaba foarte bine. Putea să cânte foarte bine numai cu Sorin. Dar cred că a fost interesant. Orgoliul meu mă face să cred că nu a făcut-o doar din prietenie”. Şi ce a urmat cu acest proiect este jazz: improvizaţie, concerte cu program flexibil, printre cântările Kumm. „Am acceptat colaborarea pe termen lung în măsura în care n-a deranjat niciodată activitatea Kummului care avea prioritate.”

În afară de această poveste, Kumm a trecut prin multe schimbări de componenţă. A schimbat 3 basişti, 2 tobari, 2 saxofonişti şi un vocal. Cel mai nou membru al trupei este Alexandru Miu (Go to Berlin). „Unii zic că schimbările nu dau bine, eu cred că sunt inevitabile. Suntem o trupă de mulţi oameni, adică 6, fiecare cu ideile lui. Noi încercăm la un mod idealist să fim democratici. Evident că nu putem fi 100% democratici, pentru că fiecare se implică în funcţie de temperamentul lui. Asta de multe ori a dus la disensiuni. Plus că scena din România e cum e. De multe ori s-au pus probleme financiare, probleme umane şi muzicale uneori, iar cred că cel mai grav şi cel mai des o fost aia, cum se spune în filmele americane little bit of both. În cazul ăsta, little bit of... toate 3”. Însă Oigăn consideră vitală pasiunea pentru muzică: „Muzica nu prea e o chestie pe care să o poţi face forţat. Cânţi să te exprimi. A nu se înţelege că nu vreau să câştig bani din muzică. Vreau şi bani din muzică. Dar aş încerca să cânt ce îmi place. În prima fază, cu trupa studenţească, a fost lupta dintre hobby versus meserie. Ceea ce a rămas până încă foarte recent o mare problemă. E un echilibru fragil, mai ales fiind 6 oameni, fiecare cu nebuniile lui. Unul poate să aibă o pasă proastă, unul poate s-a despărţit de gagică, altul e poate neserios, unul întârzie. Însă, dacă sunt rău, nu cred că am auzit om căruia să-i pară bine că a plecat din Kumm. Până acum.”.

PRESENT PERFECT

orbind de alte proiecte începute de Oigăn, am ajuns şi la „Sex with Onions”, albumul solo al artistului. În el au intrat piese compuse de-a lungul a 6-7 ani, din colecţia proprie. „Pe lângă chestiile astea organizate de trupă, ca un om căruia îi place să cânte şi să se exprime prin muzică, mie îmi plăcea să am momente în care cântam ceva acasă. Şi de obicei, pentru că e foarte complicat să scrii partituri şi îţi ia foarte mult timp, le-am înregistrat”.

arte ee& meserii r ii

Albumul s-a născut sub label-ul Roadrunner Music şi a fost cântat la Silver Church, Bucureşti, pe 6 martie anul trecut. Despre proiect: „Albumul meu nu îl văd foarte unitar. Nici nu a fost gândit să fie aşa piesele. Eu m-am schimbat, deci normal s-au schimbat şi piesele. Sunt unele mai spre rock’n’roll, am avut o perioadă mai trip-hop-istă. Şi am ales 2 tobari, pe Forrest de la ZOB şi Tavi Scurtu care e acum tobar în proiectul lui Iordache, Brigada Artistică Urbană (BAU) şi în

altele. În rest am mai chemat câţiva din prietenii de la Kumm să mă ajute la câte o piesă”. Kumm-ul, în toamna lui 2009 este Far From Telescopes. Lucrul la album a început „în mahmureala de după lansarea de la „Different Parties”. Însă majoritatea pieselor de pe album au fost scrise în aproximativ 3 luni. „Ni s-au părut mult mai actuale, ni s-a părut că ne reprezintă mult mai mult”.

arte ee& meserii r ii

„PROMIŢĂTOR”

martie şi 2010 a început. Până acum, Oigăn a cântat alături de Kumm şi de trupa bulgară Ostava, în „schimburile muzicale” România via Bulgaria. „Ei ne-au chemat de vreo 3 ori, şi chiar a fost foarte fain. La noi a durat mult lansarea de disc şi promovarea albumului, ne-am făcut casă de discuri, dar acum, cu o întârziere de juma’ de an am reuşit să-i chemăm şi noi la un mic turneu – 2 concerte în Cluj şi în Bucureşti”. 2010 „pare un an promiţător”, iar luna martie aflată deja la jumătate îi aşteaptă pe Kumm cu multe concerte şi repetiţii.

La fel de promiţător sună şi răspunsul lui Oigăn la întrebarea „Dacă ar fi să o iei de la început, ce ai schimba?”. Deşi în momentele mai „depresive” se gândeşte dacă viitorul ar fi sunat mai bine dacă nu s-ar fi întors în România, el povesteşte că „la mine chestia cu muzica, si mai ales ce înseamnă pop-culture a fost destul de dragoste la prima vedere. Aşa că nu cred că aş fi în stare să fac ca şi meserie altceva. Decizia mea de a mă întoarce în România a fost absolut subiectivă şi „dă suflet”.

Eu m-am ţinut de foarte puţine idei. Mi-a plăcut foarte mult să încerc în orice combinaţie să mă exprim sincer şi chiar am un anumit respect faţă de muzică. Nu mă urc pe o scenă dacă nu sunt 100% convins că vreau să fiu acolo.

EVOLUŢIONISMUL DARWINIST

au etapele în care ajungi de la trupă nouă la mainstream. Primul sfat: „Să cânte. Cred că e foarte simplu de fapt. Ştiu că după un background foarte complicat, când spui chestii foarte simple nu eşti foarte credibil. Dar chestiile sunt foarte simple. Eu m-am ţinut de foarte puţine idei. Mi-a plăcut foarte mult să încerc în orice combinaţie să mă exprim sincer şi chiar am un anumit respect faţă de muzică. Nu mă urc pe o scenă dacă nu sunt 100% convins că vreau să fiu acolo”.

să pot ajunge la toate, însă Oigăn alături de trupa sa îşi aminteşte că „am avut surprize foarte plăcute unde nu ne-am fi aşteptat în multe oraşe în România, oameni foarte deschişi şi foarte primitori”.

Dacă eşti trupă nouă sau vrei să te lansezi în curând, mai ţine cont şi de asta: „În rest lucrurile se triază într-un mod aproape darwinist. Nu e o lume ideală. Nu reuşeşte doar cine a meritat sau cine a luptat, dar aşa se întâmplă. Cred că orice om de 17 ani, care a ascultat nişte chestii şi îi Un alt sfat este să încerce în cât mai multe lo- plac, ar vrea să fie pe o scenă. Pasul următor e curi, pentru publicuri cât mai diverse, „chiar cu s-o şi încerce. Pasul al treilea e să şi reuşească. riscul câteodată să nu fie cea mai bună mânca- E un risc foarte mare să te urci pe-o scenă. Să re din lume sau să nu dormi în hotel de 5 stele. mai ai şi entuziasmul să mai faci chestia asta şi Dar poate găseşti un public mişto şi care chiar după un an sau doi deja acolo se triază aşa pe te aşteaptă”. Din Bucureşti fiind, m-am bucurat cale naturală. Asta e o artă, să ştii să-ţi conservi de multe concerte Kumm, chiar prea multe încât entuziasmul”.

În privinţa Kumm-ului, în speţă Oigăn, personajul de cover story al acestui număr, entuziasmul e bine pus la conservă şi iese de fiecare dată când se întâmplă o cântare Kumm. În Bucureşti, Cluj, Timişoara, alte oraşe, fiecare concert e diferit şi este fără îndoială artă şi meserie.

arte ee& meserii r ii

ARTE PLASTICE ARTE PLASTICE ARTEARTEPLASTICE PLASTICE

ARTE PLASTICE ARTE PLASTICE

“

Creez poveşti, “ poveşti în imagini de Mara-Bogdana Dodoc-Marina

Andreea (26 ani, Bucureşti), mi-a fost colegă de clasă în Tonitza, iar după 8 ani de la terminarea liceului constat cu bucurie că este aceeaşi persoană aparent finuţă şi delicată, visătoare, însă extrem de motivată, energică şi absolut convinsă – încă de acum vreo 10 ani!! – de ceea ce vrea să se facă „atunci când se face mare”.

Mara: Andreea, în primul rând iţi mulţumesc pentru faptul că ai acceptat să te alături Asociaţiei Paspartu in calitate de prim artist plastic analizat sub lupă într-un prim articol al Revistei Arte şi Meserii, la rubrica Arte Plastice. Te rog povesteşte-ne despre tine, despre paşii parcurşi de tine spre a deveni artist grafician.

arte ee& meserii r ii

AC: De curând am fost rugată, la un alt interviu, să spun 3 calitaţi si tot atâtea defecte. În ordine, acestea au fost: optimistă, o fire deschisă şi sociabilă. Apoi m-am blocat. În două secunde a trebuit să-mi analizez viaţa cum n-am mai făcut-o până atunci. M-am gândit că asta înseamnă să îmi judec acţiunile şi sentimentele, astfel încât

să-mi dau seama unde greşesc. Până la urmă, defect este sinonim cu greşit, nu? Răspunsul a fost sincer: prea sociabilă, prea deschisă şi uneori ridicol de optimistă. Să fie asta oare, o greşeală, mă întreb acum, să fie oare defect? Nu este uşor să vorbeşti despre tine. Mie nu-mi este. Îmi este uşor în schimb să creez poveşti. Şi în artă fac acelaşi lucru. Creez poveşti, poveşti in imagini. Mai apoi le las să vorbească singure, eu le dau viaţă, iar ele sunt responsabile să poarte singure dialog cu privitorii. Mara: Eu te cunosc din liceu, am fost colege de clasă în “Tonitza”, însă la secţii diferite; aş dori să aflu însă unde şi cam pe când ai debutat tu ca artist plastic grafician? AC: „Activitatea de artist plastic” a debutat chiar pe băncile liceului de arte şi a continuat în cadrul Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti, secţia grafică, unde mi-am şi susţinut teza de master. Este uimitor câţi oameni interesanţi am cunoscut în această perioadă şi cât de mult am invăţat de la fiecare. Mircea Manelici mi-a fost profesor în liceu. De la el am învăţat să fiu ordonată. Să îmi organizez gândurile în schiţe, multe schiţe. În facultate am fost la clasa profesorului Ioan Atanasiu şi Ovidiu Croitoru. În acest timp am învăţat foarte multe. Am învăţat să visez, să lucrez, să fiu sinceră cu mine şi cu ceilalţi. Am învăţat că exerciţiul este cheia succesului. Mihail Mănescu este un om în prezenţa căruia simţi atingerea marilor maeştri şi marilor gânditori. Nişte oameni minunaţi, sunt şi cei pe care nu i-am nominalizat astăzi, care au asistat la progresul meu, nişte oameni dedicaţi profesiilor lor, fără de care, sunt sigură, drumul meu nu ar mai fi acelaşi astăzi. Un drum frumos, presărat cu multe... cu multe emoţii. Oameni minunaţi care mi-au fost alături în multe momente. Şi pentru asta le mulţumesc. Este adevărat, arta este un liant puternic. Este foarte important să ai subiecte comune cu ceilalţi, iar arta este un subiect inălţător. Am participat la numeroase expozitii până acum. În ţară şi în străinătate. Mara: Mi-ai ridicat mingea la fileu; lăsând modestia la o parte, ştiu că lucrările tale se află în

colecţii particulare. Ne poţi spune câteva din ţările unde ai expus şi vândut? AC: Da, aşa este. Lucrez mult, iar cu fiecare proiect mă descopăr mai bună, iar asta îmi dă putere să-mi continui drumul artistic. Şi se pare că au şi alţii aceeaşi părere. Faptul că vinzi, este şi ăsta un argument în plus că arta mea „are valoare”. Dar nu este un scop în sine.

Mara: Pe unde anume? AC: În ţări precum Franţa, Italia, Spania, Austria, Bulgaria şi SUA. Mara: Câte ceva despre drumul artistic? Soluţii de exprimare? AC: Am absolvit secţia de grafică. În esenţă sunt grafician, dar simt ca un pictor. Hahaha (Andreea râde), câteodată haotic. Iubesc fotografia, grafica, pictura, sticla, muzica. Cu toţii tindem spre perfecţiune, iar asta pentru mine înseamnă să ştiu cât mai multe. Acum învăţ să prelucrez sticla. Momentan lucrez la un vitraliu. Este o supriză şi pentru mine în ce fel va arăta. Discursul artistic vizual trebuie să prindă o formă plină de “putere”. Îmi place să explorez. Sunt o fire dinamică. Nu-mi place să stau pe loc. Fierbe sângele în mine. Sunt în continuă căutare. În artă este la fel. Mereu caut metode noi de exprimare, noi provocări. În ianuarie 2010 am participat la expoziţia „Eminescu, vis de poet” organizată în Bucureşti. Curator a fost criticul de artă B. Panţu. Mi s-a confesat că citeşte in lucrările mele o maturitate artistică. Este foarte important să primeşti astfel de aprobări, de la oameni avizaţi. Înseamnă foarte mult. Cu fiecare expoziţie, concurs câştigat, bursă obţinută, devenim mai încrezători în noi. Acestea sunt dovezile că eşti înţeles ca artist. Mara: Te rog enumeră câteva din reuşitele tale artistice. AC: Am colaborat cu o firmă de publicitate, am participat la expoziţii naţionale şi internaţionale, am obţinut premii la concursuri naţionale si internaţionale: „Open doors-Giurgiu”, „Concursul

arte ee& meserii r ii

pusă tema de Hemma Schmutz, directoarea celei mai importante galerii din Salzburg, Kunstlerhaus. Ines - profesoara noastră, ne-a susţinut pe fiecare în parte. O femeie foarte curajoasă. Rezultatul? Un colaj foto de 7,30 metri pe 1,30 metri. Iar pentru noi a însemnat enorm, dovedit prin faptul că neam făcut prieteni, am rămas cu amintiri extraordinare, am învăţat multe, îmi doresc să se repete. Mara: Eşti interesată de ceva anume? AC: Viaţa este complexă sub toate aspectele sale. Sunt interesată de multe lucruri. Recunosc că am anumite „fixaţii”. Sunt elemente simbol în lucrările mele. În lucrările mele am abordat teme legate de trăirile personale. Artistul, în general, trebuie să creeze necesitatea pentru opera sa, făcând-o să fie atât de eficientă, încât să fie dorită de alţii. Operând cele două tendinţe creatoare ale omului: aceea care-i inspiră dorinţa de a reproduce obiectele ce-l înconjoară, sau obiectele ce îi însufleţesc visele sau chiar cele rezultate din procesul imaginar, care îl îndeamnă să inventeze semne în locul obiectelor şi să dea acestor Naţional de exlibris Ştefan cel Mare - Bacău”, semne o adevărată valoare expresivă, făcând din concurs internaţional de afiş - Constanţa, bursă ele adevărate lucruri înzestrate cu frumuseţe şi de merit în facultate, bursă de studii în Austria forme simbolice. Redescoperind acest inventar în cadrul Academiei de Vară, apariţii editoriale de elemente, mă regasesc pe mine. în Franţa, concurs internaţional de fotografie Este vorba de o reconfigurare în stări emoţiona- Paris, Franţa. Am participat cu mare drag la le, în mesaje emoţionale prezente, a frânturilor expoziţii în ţară: Bucureşti, Bacău, Constanţa, Giurgiu, Braşov şi-n străinătate: Salzburg Austria, Paris Franţa, Spania, Italia. Am cunoscut şi expus alături de artişti contemporani din fiecare din ţările mai sus menţionate. Despre Salzburg în schimb aş putea menţiona c-a fost o perioadă unică. Nu numai mie ca artist, de viaţă, a inventarului iconic de imagini, ce pot ci şi pentru mine ca om. A fost extrem de frumos. fi lucruri banale, ce ne înconjoară zi de zi, eleTrei săptămâni de lucru. Am fost 19 persoane în mente de natură umană, vegetală, recompuse grupul meu şi am hotărât la începutul cursului să prin natura metaforică. lucrăm în grup, la o temă comună. Ne fusese pro-

arte ee& meserii r ii

Practic, elemente personale, semnificative pentru mine, devin elemente reconfigurate în alcătuiri metaforice în percepţia privitorului. Poate fi un comentariu asupra realităţii imediate sau imaginate, o incursiune în subconştient. Compoziţiile sunt bazate pe contraste puternice, atât în interiorul compoziţional cât şi între celelalte „piese”: cerc - dreptunghi, gol - plin, alb

ţa luminii în domeniile artelor plastice... AC: Într-adevăr, lumina este o prezenţă obligatorie între elementele de seducţie a oricărei imagini plastice. Înainte de orice, lumina face posibilă existenţa formei reale, iar în tentativa de reconfigurare a acestor forme în dimensiuni plastice, lumina va deveni un element de limbaj. Lumina este un element vital, asemeni cazului

- nergu, alb - negru - culoare etc. Fiecare obiect reprezintă un sentiment, o stare trăită, recunoscută şi reprodusă. Folosesc diferite structuri în animarea spaţiului compoziţional, inducând astfel starea trăită de fiecare personaj. Spaţiul este fragmentat de linii curbe, contraste puternice, forme voluptoase şi ample. Poate fi un joc unde eu sunt şi jucător şi totodată spectator. Un joc, un exerciţiu de creştere, de creare a propriului limbaj, cu personajele inconfundabile prin stilizarea lor dusă la extrem câteodată, prin inserarea detaliilor de factură decorativă.

real (ca-n viaţă).

Mara: Eu fiind absolventă a secţiei de Scenografie, îmi amintesc că se punea mare accent pe jocul lumină-umbră... Acolo am învăţat importan-

Mara: Ţi-ai găsit modul de exprimare plastică? AC: Omul cât traieşte învaţă. Caut încă. Mara: Cam în ce constă organizarea unei expoziţii? Ce presupune? AC: Multă muncă. Tot ca-n viaţă: trebuie să munceşti mult ca să obţii rezultate satisfăcătoare. M-am ocupat şi de organizarea câtorva expoziţii şi este greu, într-adevăr. De la concept, găsirea locului potrivit, execuţie, vernisaj, invitaţi. Dar când îţi sunt apreciate lucrările, când ceea ce ai dăruit este primit cu drag, când ai feedback pozitiv, simţi acea bucurie, acea forţă creatoare. Şi în străinătate este greu. Am prieteni în Germania, Franţa, Austria, care îmi povestesc cât de mult

arte ee& meserii r ii

se zbat şi ei. Am fost alături de o prietenă, Antoinette, de origine austriacă, în toamnă, în timpul examenului de admitere în cadrul Universităţii de Artă din Viena. Mă aflam acolo cu o expoziţie. Din păcate nu l-a trecut. Ceea ce m-a surprins însă, a fost faptul că era de o luciditate bulversantă. Nu avea nici o problemă. Picase un examen. Ei şi? Fuseseră 800 de înscrişi. 34 de oameni pe un loc. Şi a fost a doua sub linie. Mi-a spus că nu se simţea pregătită să intre. Ceea ce simţi, iată că se vede. Este şi ceea ce văd ceilalţi in tine. Important este să continui. Mara: Ştii că iniţiativa Asociaţiei Paspartu este de a promova tinerele talente şi minţi strălucite,

Andreea Constantin - Gravură

arte ee& meserii r ii

iar prin asta luptăm în speranţa de a le păstra la noi în ţară. Tu ce ai transmite tinerilor asemenea ţie? AC: Îmi doresc să avem putere. Putere de înţelegere, să avem capacitatea de a vedea şi aprecia valoarea artei româneşti. Înainte ca oamenii cu potenţial să-şi ia zborul să se dezvolte în alte locuri mai primitoare. Îmi doresc puterea de a ne schimba şi de a admite că oamenii sunt supuşi greşelii. Puterea de a ne ridica, să ne continuăm drumul, să ni-l croim drept şi demn de o existenţă pe acest pământ. Să avem puterea să ne asumăm victoriile cât şi greşelile. Îmi doresc ceea ce este mai bun pentru noi, căci nu-i aşa, o merităm. n

Andreea Constantin - Gravură

ARTE PLASTICE ARTE PLASTICE ARTEARTEPLASTICE PLASTICE

ARTE PLASTICE ARTE PLASTICE

115. Galeria de arta digitala

de Oana Cambrea

Tot timpul simţim nevoia să evoluăm, să facem ceva nou, să trecem la nivelul următor, cum se spune. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei 4 curajoşi care au „îndrăznit” să viseze la o galerie de artă digitală, prima de acest tip din România şi din Europa de Est. Spun „îndrăznit” pentru că în România îţi trebuie un dram de nebunie şi naivitate să încerci să aduci ceva nou şi interesant. Dar ei au reuşit.

n anul 2007 a apărut în centrul Bucureştiului Galeria de Artă Digitală 115. Ieşind din tiparele galeriei de artă obişnuite, 115 transformă digitalul în ceva palpabil, ceea ce pentru foarte mulţi părea imposibil.

tradiţională. Sunt persoane care consideră că arta digitală nu este de fapt artă în adevăratul sens al cuvântului şi că oricine are la dispoziţie un calculator poate face aşa ceva. Însă nu este aşa. Este nevoie de ceva mai mult decât un calculaDe ce te-ai duce la Galeria 115? Simplu. Pen- tor şi un mouse sau o tabletă grafică, nu este tru că ai nevoie de o gură de aer proaspăt din de ajuns doar să ştii să lucrezi cu programele când în când. Pentru că te inspiră. Pentru că de grafică, şi te poţi convinge de asta destul de este cea mai bună metodă de a te convinge uşor în momentul în care eşti în mijlocul imagcă arta digitală merită să fie apreciată la inilor din galerie. Eşti invitat să încerci chiar tu adevărata valoare. Pentru că este altceva. să dai forma ideilor şi imaginaţiei cu ajutorul calculatorului şi tabletei prezente la 115. Totul A adunat în prima expoziţie nu mai puţin de 91 este să îţi deschizi mintea şi să fii dispus să de artişti din 34 de ţări, dintre care 10 români, încerci lucruri noi. „provocând” astfel o explozie de culoare, stiluri şi teme. A urmat expoziţia celui mai cunoscut art- Cei de la Galeria 115 îşi propun ca în viitor să ist digital român, Matei Apostolescu, apoi cea a realizeze expoziţii cu câte un singur artist digital japonezei Aya Kato. În prezent, 115 găzduieşte care să fie schimbat aproximativ o dată la 6 luni. colecţia „Art: Part Two – Vault”, continuarea Asta înseamnă că publicul va avea destul timp la primei expoziţii. Interesant este faptul că lucrările dispoziţie pentru a vizualiza şi studia în detaliu se schimbă periodic, aşa că dacă de fiecare dată unele dintre cele mai bune lucrări de artă digitală. când cineva trece pragul galeriei, descoperă altceva. Şi este imposibil să nu găseşti cel puţin o Deci… luaţi o pauză de la agitaţia oraşului şi imagine care să-ţi atragă atenţia. de la lipsa de culori şi duceţi-vă cu prietenii, copiii, părinţii, bunicii (da, arta digitală prinde De la fotomanipulare la 3D, de la vectori la foarte bine chiar şi la cei de vârsta a treia, am pictura digitală, tablourile reunesc o multitu- văzut asta cu ochii mei) la 115 să vă clătiţi dine de tehnici care nu se regăsesc în arta ochii şi mintea pentru că aveţi ce vedea.

Pagina alăturată: The Art of Flirting - Bart Scouteten / Olanda; Pagina curentă: 1. Love is Blind - Lara Coton / Anglia 2. Mex Mask - Guilherme Marconi / Brazilia Website: http://115dag.blogspot.com/

Jurnal de arhitectura

Spatiul public BUCURESTI

de Corina Nicolae, anul III, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”

Bucureştiul este un oraş dificil, greu de înţeles, ale cărui calităţi nu sunt în orice caz prea uşor de găsit, fiind umbrite aproape în totalitate de multitudinea de aspecte negative (haosul general, fondul construit afectat într-un mod irecuperabil în perioada comunistă şi agresat în prezent de multiplele intervenţii care mai de care mai nefericite, spaţiul public pe cale de dispariţie, starea drumurilor ş.a.m.d.). Cu toate acestea, oraşul poate deveni captivant, chiar fermecător dacă ştii cum să îl priveşti, cum să îl descoperi. Poţi ajunge să iubeşti o zonă doar trecând pe acolo zilnic în drum spre şcoală de exemplu, sau plimbându-te cu câinele. E uşor să transformi o simplă rutină în ceva plăcut, de ce nu diferit în fiecare zi. Atribuind unui spaţiu anumite semnificaţii, automat ne implicăm emoţional şi asociem spaţiul respectiv cu ceva personal: o amintire, un eveniment, o persoană sau chiar cu un anumit sentiment pe care poate nu vrem să îl uităm. Trebuie să ne ferim de pericolul unei vieţi superficiale şi să încercam să fim mai receptivi la tot ceea ce ne înconjoară. Pentru că până la urmă oraşul a ajuns aşa datorită oamenilor, şi numai noi suntem aceia care îl mai putem face să trăiască din nou.

ucureştiul este un oraş atipic, cu un spaţiu public particular, foarte interesant şi cu incredibil de mult potenţial de exploatare. Dar câţi au reuşit până acum să îl descopere cu adevărat şi să se bucure de el? În lipsa unor practici coerente de reabilitare a spaţiului urban valoarea acestuia a scăzut şi odată cu aceasta şi interesul locuitorilor pentru spaţiu public, fapt ce determină o degradare din ce în ce mai acută a mediului în care trăim. Conştienţi de problema spaţiului public bucureştean, sau mai bine zis de atitudinea de indiferentă faţă de acesta, ne-a venit ideea de a realiza un proiect care constă în modificarea temporară, a unui spaţiu foarte utilizat în cadrul oraşului, tranzitat zilnic, dar devenit în timp extrem de anost.

arte ee& meserii r ii

Proiectul „Galeria”

onceptul a constat în realizarea unui „plafon fals” în pasajul dintre staţiile de metrou Piaţa Unirii 1 şi Piaţa Unirii 2, un spaţiu traversat zilnic de un număr foarte mare de oameni şi văzut ca un pasaj banal, plictisitor, chiar apăsător. Plafonul era realizat de şiruri întregi de hârtii franjurate dispuse pe toată lăţimea pasajului, franjuri ce reflectau lumina şi creau un surprinzător efect de „valuri” datorită curentului produs în momentul sosirii vreunui metrou. Rezultatul a fost cu totul deosebit şi ne-a uimit chiar şi pe noi care nu ne aşteptam să iasă ceva atât de spectaculos. Întregul proces a fost unul laborios, dar care a meritat cu desăvârşire.

uşor e să distrugi...), din cauza expirării aprobării pe care o aveam de la Metrorex. Pentru realizarea acestui „plafon” am utilizat materiale ieftine şi la îndemâna oricui: 5 topuri de hârtie albă A3, milioane de scotch-uri, foarfece, cuttere etc. Ne-am organizat în trei mari echipe: echipele de producţie care 1: desenau şi tăiau franjurile pe colile A3 şi 2: le lipeau pe benzi lungi de scotch, iar echipa de montaj care lipea efectiv „valurile” de plafonul existent al pasajului. Primele două ore s-au scurs lent, a fost un timp de probe în care am încercat mai multe variante, ca mai apoi să urmeze producţia de serie, care nu s-a desfăşurat fără mici probleme organizatorice, de pildă am rămas fără scotch şi am fost nevoiţi să găsim un magazin non-stop care să vândă şi scotch, pentru ca în final ultima oră să fie dedicată pozelor şi relaxării.

Amenajarea a fost realizată în decursul a şase ore, în noaptea de duminică spre luni (21 - 22 februarie 2010), între orele 23.00 şi 05.00, pe durata închiderii metroului pe timp de noapte, iar rezultatul a putut fi văzut pe durata întregii Am avut emoţii mari a doua zi de dimineaţă şi zile de luni. Din păcate, în noaptea următoare cel mai frumos moment a fost acela când aştepam fost obligaţi să strângem, proces ce a du- tam cu toţii să se deschidă metroul să putem rat câteva minute în comparaţie cu montajul (ce studia primele reacţii, primii trecători. De

arte ee& meserii r ii

asemenea, ne-a fost teamă ca nu cumva munca noastră să fie vandalizată de câţiva indivizi răuvoitori, însă am fost plăcut surprinşi seara când am descoperit că valurile noastre erau aproape intacte. Aşa că pot spune că proiectul a fost un real succes. Ne bucură enorm faptul că am reuşit să aducem măcar un zâmbet pe buze celor care au folosit pasajul, chit că au trecut pe acolo doar o dată sau de două ori, că oamenii au primit cu sufletul deschis iniţiativa noastră; am fost surprinşi şi plăcut impresionaţi de expresiile de uimire şi încântare de pe feţele unora atunci când intrau în pasaj (i-am

pândit) şi mai ales de „mustrările” altora care nu au ezitat să ne certe atunci când seara am început să facem curăţenie şi să strângem toate hârtiile. Intenţia proiectului a fost aceea de a sensibiliza trecătorii, de a-i forţa să „deschidă ochii”, de a-i învăţa că printr-un simplu gest poţi transforma ceva banal în ceva cu totul special, că nu este nevoie decât de iniţiativă şi de puţină originalitate. Reacţiile primite pot spune că neau încurajat şi că ne-au dat puţină speranţă că poate poate, cu timpul, oraşul se va schimba şi

Fotografii realizate de Milotin Dragoş

“

de Cosmin Dodoc-Marina

Aş fi vrut să încep acest demers cu ceva mai mult optimism decât reflectă titlul de mai sus dar se pare că Zareh Ara, cel cu care voi discuta în rândurile de mai jos a avut o altă părere. Orice discuţie cu Zareh este una imprevizibilă, nu prea ştii de unde începe, un declic banal o face să pornească şi te trezeşti peste câteva ore cu multe gânduri, cu multe întrebări şi cu un singur punct sigur: că ai mai multe puncte nesigure în ceea ce credeai că ştii foarte bine decât aveai la început. Discuţiile nu sunt lămuritoare, din contră. Pe scurt, Zareh Ara e un tip interesant, student la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, care a trecut prin Facultatea de Filosofie dar nu i-a plăcut, care a plecat vreo doi ani în Estonia şi a încercat să studieze limba şi literatura estonă, care are o relaţie personală cu Dumnezeu întărită prin Biserica Armenească la care este diacon, care se exprimă în multe feluri atunci când are ceva de transmis. Mai jos, discuţia noastră despre literatură, despre volumul lui de povestiri publicat în 2007 sub numele „AzA” la Editura Muzeului Literaturii Române şi trecut foarte uşor cu vederea şi despre multe altele, precum şi un fragment sugestiv din „Portiţa”, punctul central al cărţii.

arte ee& meserii r ii

Cosmin: Salut, Zareh. Spune-mi, te rog, cine eşti tu, cum ai devenit ceea ce eşti şi ce faci în viaţa de zi cu zi? Z.A.: Momentan sunt un om fericit. Mă ocup de pasiunea mea dintotdeauna, muzica, pe care o performez după puterile mişcării underground româneşti. Cu primul proiect, Dwarf Planet, voi lansa un album de metal experimental anul acesta. Cel de-al doilea se află în lucru şi probabil se va îndrepta spre un ambiental-rock sau cine ştie unde vom ajunge cu el. Am devenit ceea ce sunt când am ajuns să mă cunosc. De atunci o duc foarte bine, bat în lemn. Cosmin: Ştiu că scrii sau cel puţin ai scris. Ce te făcea să scrii? De ce ai renunţat pentru moment la scris? A rămas o chestie pur personală sau vei mai împărtaşi publicului larg din scrierile tale? Z.A.: Am căutat mereu forme de exprimare proprie şi cum sunt nebun după poveşti am vrut s-o scriu pe a mea. Omul are des momente de egocentrism. În orice caz mi-a făcut mare plăcere. Nu ştiu dacă voi mai repeta experienţa. Poate peste mulţi ani când voi constata că am îmbătrânit şi nu mă mai ascultă nimeni.

pornit de la un text numit „Portiţa”, apoi s-a ramificat. Am descoperit povestea pe parcurs, scriind. Primele apariţii au fost pe site-uri. Unii m-au felicitat şi mi-au spus să continui, alţii m-au desfiinţat şi m-au trimis la gară direct… c-aşa e-n tenis vorba aia. Am luat şi un premiu III la un concurs naţional. Treaba asta m-a impulsionat puţin. Câteva texte au fost publicate în revista „Conexiuni” din New York, a lui Laurenţiu Orăşanu. Îi mulţumesc şi pe această cale pentru încredere. Cosmin: Ştiu că e o întrebare care de obicei nu se adresează dar „îţi place cum scrii?” Z.A.: Bineînţeles că nu. Ar fi şi groaznic. Aş deveni narcisist. Cosmin: Care sunt părţile tale favorite din propria carte? Z.A.: Dacă mi-aş favoriza anumiţi copii i-aş condamna pe ceilalţi. N-aş putea să construiesc un top din straturile mele. Cartea până la urmă e o poveste în sine.

Cosmin: Toate povestirile din carte sunt dedicate cuiva. Orice text al tău este dedicat cuiva? Z.A.: Toate poveştile mele sunt dedicate unor Cosmin: Ai publicat un singur volum de proză oameni dragi. Aşa am simţit să le mulţumesc că, scurtă. Care a fost drumul de la concepţie până într-un fel sau altul, au existat în viaţa mea. la editare şi publicare? Ai mai avut alte apariţii sau gânduri de publicare? Cosmin: Mai găsim cartea pe raft undeva? Z.A.: Drumul a fost destul de lung pentru că am Z.A.: Am fost odată la librăria editurii şi mi s-a făcut pauze de acumulare între povestiri. Totul a spus că n-are sens să le pun acolo fiindcă oricum

arte ee& meserii r ii

nu le cumpără nimeni. Perfect. Nu am cerut bani pe nici un exemplar niciodată. Pe toate le ofer cu multă prietenie. Doar nu am scris pentru bani. Cu asta se ocupă scriitorii. Eu cu acest volum sunt doar un povestitor. Cosmin: Nemulţumiri, impresii despre viaţa literară de la noi? Z.A.: E o vraişte. Multă frustrare, puţină valoare.

ţiei). Ne lipseşte profunzimea, ideea, povestea, revelaţia în ultimă instanţă. Toate s-au pierdut în noianul de ode sau comentarii învăţate robotic la şcoală. Oricum, în literatura noastră a contat mereu mâna pe care o pupi cu sfinţenie. Restul au fugit de aici.

Cosmin: Ai ales drumul muzicii până la urmă. Cum se simte sufletul tău? Nu ai rupt ceva acolo? Z.A.: Nici vorbă. Scrisul e o problemă de comunicare printre atâtea limbi şi interpretări, de nu Cosmin: Noi ne cunoaştem de ceva ani. Ştiu că ne mai înţelegem om cu om şi deschidem Dexai trecut prin experienţe interesante. Care este ul imediat ca nu cumva să încălcăm vreo regucea mai marcantă pentru tine? lă. Căci ce ne-am face fără reguli? Ne-am scrie Z.A.: Cred că te gândeşti la anii pe care i-am poveştile sau le-am fredona? Sincer, nu cred că petrecut în Estonia. În Tartu mă voi simţi mereu toţi oamenii au scris vreo poveste. Dar în mod acasă. sigur au fredonat-o măcar odată sub duş. Cosmin: Sfaturi pentru tineri scriitori? Sfaturi pentru tineri cititori? E o percepţie generală că societatea noastră de astăzi nu mai ştie unde să se îndrepte când e vorba de literatură tânără, nu ştim dacă avem literatură de valoare. Z.A.: Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Trăim un soi de cultură globalizantă. Culegem ce-au semănat mai marii neamului în ultimii 20 de ani. Basculăm între oftaturile patetice ale adolescentului iubăreţ (post-tranziţie) şi urletele de disperare piperate cu multe dejecţii (ale tranzi-

Cosmin: În încheiere aş vrea să-ţi mulţumesc şi să închei cu parafrazarea lui Goya „somnul raţiunii naşte monştri”. Eşti de acord ? Z.A.: Sper că n-o să mă ghilotinezi dacă îţi spun că habar n-am câţi monştri s-au născut până la Socrate. Dar după el s-a născut o grămadă atât de mare de lighioane încât mă ia groaza şi-mi vine să fug undeva, prin Cucuteni, să mă aşez noaptea pe iarbă privind cerul şi să strig: „Taică bun, fă-mi orice, dar spiritul să nu mi-l adormi vreodată!”

Portita

- fragment

de Zareh Ara

-am cunoscut pe Ion Ionescu la Gura Portiţei. Abia ajunsesem de două zile cu prietenii în locul acela uitat de lume, când l-am văzut pentru prima oară La Ivan. Acesta era locul nostru de adunare la orele prânzului, atunci când nisipul fierbe sub căldura dogoritoare a soarelui. Situată chiar lângă port, terasa era formată din două măsuţe dreptunghiulare de lemn, aşezate la umbra unei salcii. Acolo stăteam şi jucam cărţi sau pur şi simplu savuram berea rece ascultând muzică, vorbind. Nea Ivan lipoveanul, şeful terasei, era omul nostru de legătură atunci când aveam nevoie de gheaţă sau pâine, lucruri greu de găsit „la capătul lumii”, cum îi spuneam noi acelui colţ de pământ. Tocmai atunci, nea Ivan era dus după marfă în Jurilovca, iar noi priveam cu teamă la rezerva de beri a terasei, ce scădea văzând cu ochii. Eram sfârşiţi de căldură şi nici unul nu îndrăznea să deschidă vreun subiect de bârfă. Cumpărasem nişte seminţe pe care le spărgeam cu lehamite între dinţi şi, din când în când, alungam muştele ce se lipeau de noi mai ceva ca nişte meduze. - Da..., reuşi Gigantul să spună într-un târziu, punând capul pe masă epuizat. Era cel mai bun prieten al Andrei. Fuseseră colegi de clasă în liceu, apoi doi ani de facultate, până ce matahala de doi metri se încurcă cu o florăreasă şi se apucă de yoga, abandonând şcoala. Acum era nudist şi ţinta preferată a ironiilor noastre pe plajă. În acea zi, siesta noastră de prânz a fost curmată de apariţia unui grup de vechi prieteni din Cluj. Nu ne mai văzuserăm cu ei de un an de zile, tot din excursia la Portiţa. Tocmai traversaseră lacul Goloviţa şi se îndreptau spre terasă cântând şi chiuind. După ce i-am ajutat să care bagajele până la mese, ne-am apucat de povestit.

... restul povestirii pe www.revistaartesimeserii.ro

arte ee& meserii r ii

HARUKI MURAKAMI Scriitor de cursa lunga

de Mara şi Cosmin Dodoc-Marina

L-am cunoscut pe Haruki din întâmplare. Ne-a plăcut rezonanţa titlului pus pe o coperta neagră cu un desen simplu „Kafka la malul mării”. A fost de ajuns.

aruki Murakami s-a născut pe 12 ianuarie 1949, în Kyoto şi a crescut în Kobe, un scriitor japonez pe care îl recomandăm cu căldură. A scris o colecţie de cărţi – deţinem toate volumele şi încă nu am ostenit în a-i urmări noile apariţii, însă nici el nu conteneşte în a scrie într-un stil aparte, îmbinând extrem de digerabil genul suprarealist (un fel de SF pentru profani) cu puţin umor. Are o schemă interesantă după care se ghidează să tranfere pe nesimţite ideea unuia dintre romane la începutul sau mijlocul următorului, pentru a ne repeta ideea care-l marchează şi pe el până la obsesie, de-a lungul mai multor volume. Dacă v-am spune că s-a apucat de scris la 30 de ani când s-a gândit că ăsta e lucrul pe care vrea să-l facă, să devină scriitor, renunţând la viaţa nu fară griji de patron de jazz-bar, ne-aţi crede? Este un autor combinativ în a cărui operă am descoperit trei mari direcţii, nu total paralele.

arte ee& meserii r ii

Prin romanele suprarealiste a devenit unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani din Japonia şi nu numai şi am aminti aici „Pădurea Norvegiană”, „În căutarea oii fantastice” sau „Dans, dans, dans”, romane cu scriitura deosebit de intensă care ne-au făcut să credem că există lumea pe care o creează acolo, că Japonia nu e aşa departe de sufletul nostru sau că foarte mulţi oameni se tem de aceleaşi lucruri ca noi sau au aceleaşi fobii. Culegerile de povestiri au arătat o altă faţă a lui Murakami, faţă cu care ne arată că şi poveştile se scriu greu. Toate povestirile lui ni s-au părut idei foarte bune de roman, începuturi sau sfârşituri nedezvoltate, nelăsate să se nască. „Somnul” sau „Oamenii TV” din volumul „Elefantul a dispărut” sunt două povestiri ce ar trebui să stea la capul oricărui povestitor şi din care s-ar fi putut dezvolta romane la fel de captivante. „Underground” e o carte aparte. Aici Murakami a dus o muncă de Sisif. A strâns personal mărturii de la supravieţuitorii atacului cu gaz sarin de la metroul din Tokio din 1995, le-a pus cap la cap şi a dat publicului un reality show trist, o pânză de păianjen a sufletului uman îndurerat sau bucuros că a rămas în viaţă. Credem că asta este cea mai mare calitate a lui Haruki Murakami: a avut şi are răbdare în a construi ceea ce şi-a propus să construiască, construcţie ce se ridică împreună cu cititorul. Nu ar trebui să ne mire răbdarea, doar Murakami este alergător devotat la cel puţin un maraton pe an şi a alergat şi o cursă de ultramaraton (100km) o dată în viaţă, aşa cum ne mărturiseşte în „Autoportretul sciitorului ca alergător de cursă lungă.” Asta da voinţă, să o iei de la capăt după ce ai terminat un lucru foarte bine.

PORNO.

just read the book. Renton se va refugia în Dam (Amster), unde îşi va deschide propria afacere, care mergea în regulă, unde va avea o drăguţă olandeză, cu care nu prea mergea în regulă şi unde va fi găsit de Sick Boy, aflat într-un „business trip”. Trebuie precizat că a făcut un curs de auto-apărare, în caz că va da peste Begbie. Sau invers. Să-i luam pe rând. Sick Boy se ratează în toate Şi da, last but not least, Frank Begbie. El va ieşi meseriile încercate, de la soţ la peşte, om de afa- din închisoare, de 3 ori mai musculos, de 6 ori ceri (şi o luaţi pe linia asta, în jos) şi se întoarce mai nervos şi de... multe ori mai nebun (nu prea în Edinburgh, unde-şi cumpără o bodegă. După poţi să multiplici nebunia). scurt timp, însă, îşi va găsi menirea (crede el) ca Desigur, gaşca se va mări cu câteva personaje, producător de filme porno. Guess how that goes, printre care două îs destul de interesante, Nikki or just read the book. şi Terry, care vor avea roluri destul de importante, Spud, amărâtul de el, o cam ia razna, pentru el în carte şi în filmul lui Sick Boy. timpul oprindu-se, regăsindu-l la fel şi peste 10 ani. Drogălău, fără bani, cu probleme în dragoste Cam atât. Te ţine ocupat câteva drumuri Bu(el fiind cam pe dinafară) însă cu un vis admirabil: cureşti – Constanţa cu trenul. So, stop guessing să scrie istoria Leithului. Guess how that goes, or and start reading. de DRAGOŞ BULBEŞ arte, nu film. Da! Carte. Cu toţii cred că aţi văzut Trainspotting. Unii poate au şi citit-o. Cei care n-aţi văzut (sau citit), uitaţi-vă (sau citiţi-o). Da, filmul e făcut după o carte. „Porno” este continuarea poveştii din Trainspotting, scrisă tot de Irvine Welsh. Regăsim aceleaşi personaje (plus, minus), numai că focusul nu se pune pe Rents, ci pe Sick Boy şi Spud. Ah da, să nu uit să vă zic, totul se petrece peste 10 ani. Da, adică îs în jurul vârstei de 30 (plus, minus). Mai cărunţi, graşi, fără droguri tari (sau nah, câteva) şi tot puşi pe treabă.

NOVECENTO

ând nu ştii ce este, înseamnă că e Jazz – cam cu impresia asta te lasă întreg monologul. Pentru că acest „mini-roman” în 79 de pagini este un monolog, scris de către autor pentru Eugenio Allegri, un actor participant la Festivalul de la Asti.

Ce dovadă mai mare de devotament poate exista? Cât despre pasiune, monologul ne arată câte pot fi spuse prin muzică. Se simte, aşadar, ataşamentul În carte este vorba despre un muzician care şi-a autorului faţă de „sutrăit toată viaţa pe un vapor trans-atlantic. Şi deşi nete” (critic muzical, nu a coborât niciodată de pe el, cunoştea deja printre altele). „toată lumea”, şi toată lumea îl cunoştea. Până şi „inventatorul Jazz-ului” (moment de suspans În concluzie, vă invit să străbateţi Atlanticul – vă las să descoperiţi despre cine este vor- în lung şi-n lat, de mai multe ori, alături de ba). Este o carte despre dedicaţie şi pasiune. În Danny Boodmann T. D. Novecento, şi veţi dedoze foarte mari. Impresionant este cum, atunci scoperi un personaj pe care limitele îl eliberează, când se hotărăşte pentru prima dată să coboare iar libertatea îl constrânge. de pe vapor o face ca să vadă marea. de GEORGE-MIHAI IRIMESCU

arte ee& meserii r ii

ADVERTISING

ADVERTISING ADVERTISING

D’ALE CARNAVALULUI Cultură şi advertising în Campania “Bani rapizi” a Poştei Române de Aurelian Timoftescu

Când vine vorba de campanii publicitare, chiar şi celor mai răsunătoare nume din industrie li se poate poate întâmpla s-o dea în bară. Ne-au demonstrat-o de-a lungul timpului cei de la Apple, Snickers sau Pepsi. Dar parcă nimeni nu se pricepe să dea mai tare cu bâta-n baltă decât românii. Poate că nu avem noi destulă experienţă în publicitate, sau poate că anumite aspecte încă ne depăşesc. Cert e că unele campanii publicitare româneşti lasă publicul cu gura căscată de uimire (în sensul negativ al expresiei).

ă luăm ca exemplu campania „Bani rapizi” de la Poşta Română. Când vezi cele trei printuri, nu poţi să te abţii să nu-ţi scape un „WTF?!”. Mai arunci o privire şi constaţi că nu te înşală vederea. Da, Caragiale e pe role, Enescu pe un motor ultimul răcnet, iar Eminescu te priveşte şmecher, rezemat de un bolid luxos. Dacă nu citeşti textul, ai putea crede că e vorba despre o campanie de denigrare a valorilor culturale româneşti. Abia după ce vezi titlul şi logotipul îţi dai seama că este de fapt o încercare de promovare a unui serviciu de transfer rapid de bani al Poştei Române, o instituţie de la care nu te-ai fi aşteptat niciodată să recurgă într-un mod atât de josnic la imaginea unor personalităţi culturale marcante pentru a-şi face reclamă.

decenţei, pe care cele trei printuri le încalcă cu graţie. Probabil intenţia celor de la GMP a fost să sugereze evoluţia transferului rapid de bani prin mandat on-line sau electronic, alăturând figurilor de pe bancontă elemente ale modernităţii. N-au reuţit decât să-i transforme pe cei trei „monştri sacri” ai culturii române în nişte cocalari. Mai mult decât atât, ca să se asigure că-i recunoaştem (de parcă ar fi fost posibil să-i confundăm), cei care au creat printurile au trântit în spatele lor câte un element cultural reprezentativ: Teatrul Naţional, Ateneul Român, respectiv casa memorială a lui Mihai Eminescu.

Trebuie să fie foarte la îndemână să te foloseşti de imaginea unor personalităţi care nu mai sunt printre noi pentru a te promova. Nu-ţi cer dreptul la imagine şi nici nu Ceea ce şochează şi mai tare decât au cum să se revolte dacă le târăşti numele conţinutul printurilor e faptul că Poşta prin mocirlă. Dar cu siguranţă toţi trei s-ar fi Română a plătit o grămadă de bani agenţiei răsucit în mormânt dacă ar fi văzut cum o de publicitate GMP Advertising pentru pla- instituţie publică, românească prin esenţa ei, sarea celor trei în contexte total deplasate. face mişto de moştenirea lor culturală. Da, E drept, folosirea simbolurilor în publicitate dar imaginea lor e folosită şi pe bancnotele e o strategie eficientă, aproape infailibilă. de 5, 100 şi 500 de lei, ar putea spune unii. Cu toate astea, există anumite limite ale Corect, însă e o adevărată onoare ca faţa ta

arte ee& meserii r ii

să reprezinte moneda naţională, pe când apariţia în ipostaze precum cele descrise în printurile de faţă reprezintă o insultă, adusă nu doar celor trei, ci tuturor românilor. În plus, între cele trei printuri există o oarecare discrepanţă. Eminescu şi Enescu sunt amândoi asociaţi cu două vehicule de mare viteză. Să forţăm nota şi să spunem că asta ar sugera, într-adevăr, ideea de rapiditate a transferului de bani. În schimb, Caragiale, mai ghinionist din fire, e pus pe nişte patine cu rotile, a căror viteză maximă nici nu se poate compara cu cea a bolidului lui Eminescu sau a motocicletei lui Enescu. Ce să înţeleagă publicul din asta? Că viteza de transfer a bancnotelor de 100 de lei e mai mică decât viteza de transfer a bancnotelor de 5 şi 500 de lei? În plus, printurile în care apar Enescu şi Caragiale nici măcar nu reflectă realitatea. Enescu, imaginea bancnotei de 5 lei, este posesorul unei motociclete ultimul răcnet, care costă cel puţin câteva mii de euro. Caragiale, imaginea bancnotei de 100 de lei, are în schimb o pereche de role ieftine şi la îndemâna tuturor. Printurile conturează deci ideea că poţi cumpăra mai mult cu o bancnotă de 5 lei decât cu una de 100, ceea ce este total neadevărat. Cineva n-a gândit-o bine pe-asta... Nici măcar la nivel grafic cele trei printuri nu excelează. Desenele sunt simpliste, iar unele elemente par a fi desenate de un copil de clasa a cincea. Ne-am fi aşteptat ca măcar chipurile celor trei personalităţi să fie adaptate la corp, însă se pare că feţele lor au fost decupate cu exactitate de pe bancnote şi lipite în mod nepotrivit. Poate că s-a urmărit diferenţierea faţă de restul elementelor grafice din fiecare print, dar asta nu reprezintă o scuză pentru ignorarea regulilor estetice de simetrie. O astfel de serie de printuri te face să te întrebi ce va urma. Îi vom vedea oare, peste câţiva ani de zile, pe cei trei legaţi de o rachetă aflată în plină decolare, iar dedesubt, scris mare, cu litere de-o şchioapă, „Cel mai rapid transfer de bani. Acum şi în spaţiu”? Pentru fărâma de onoare care ne-a mai rămas nouă, românilor întregi la cap, să sperăm că nu. Sursa: http://www.gmp.ro/ro/

BUSINESS & CULTUR

Termene antagonice, dimensiuni concrete total separate, idiosincrazii? Noi am spune că nu. Foarte mulţi oameni de business sunt mari consumatori de cultură şi mari căutatori de artă alternativă si inovativă. Mai sunt câţiva, nu foarte mulţi, care au făcut din cultură un business. Aceştia ni se par cei mai fericiţi.

arte ee& meserii r ii

Ilustraţie: George Ştefan

arte ee& meserii r ii

BUSINESS & CULTUR

QUIZ 3D

BUSINESS & CULTUR

de Cosmin Dodoc- Marina

1. Ce înseamnă pentru un om angajat într-o corporaţie, cu funcţie de conducere, cultura? Pentru mine cultura înseamnă enorm. Nu cred că are rost să mai subliniez sau să nuanţez. Actul cultural în sine înseamnă atât cât am putut să am timp de el. Din când în când o evadare. Viaţa până la urmă seamană foarte mult cu un montagne-rousse care are doar o singură oprire dar mai multe staţii. Cam aşa e şi viaţa mea, iar locul culturii în ea e diferit de staţiile în care se opreşte caruselul, pentru că încerc să o am cu mine tot timpul.

Sorin Mîndruţescu, Country Leader, Oracle România

arte ee& meserii r ii

2. Ce părere ai despre actul tânăr de cultură de la noi? Greu de spus. În primul rând importanţa actului cultural e un loc comun. Actul cultural în schimb nu e deloc un loc comun. Orice om are nevoie de cultură, iar un tânăr pentru a produce un act de cultură de valoare are nevoie, în opinia mea, de trei lucruri: curaj, identitate şi imaginaţie. Curaj pentru a se face cunoscut, identitate pentru a arăta de ce este diferit dacă este tânăr şi imaginaţie, nu neapărat imaginaţie artistică (care se presupune a fi intrinsecă). Andy Warhol a schimbat lumea cu imaginaţia. Hai să-ţi spun o poveste. Când eram în facultate am început să lucrez destul de devreme pentru a mă întreţine, pe mine nu mă ajuta nimeni. Ca şi om ai dreptul să spui că nu ţi-a ieşit o chestie sau nu ai reuşit ceva, abia după ce ţi-ai spart capul de 10 ori ca să obţii lucrul acela. Nu sunt un erou dar am muncit toată facultatea ceea ce a însemnat că aveam mai mulţi bani. Nişte bani. Toţi colegii mei erau plini de

3 oameni - 10 întrebări de Business & Cultură

spleen iar seara la bere trebuia să plătesc defulările filozofice ale colegilor în condiţiile în care ei nu făceau nimic. Cam asta e morala cu imaginaţia. Tinerilor le trebuie imaginaţie în sens antreprenorial. 3. Omul de business mai are timp de aşa ceva? Dacă vrea, da. Depinde de fiecare. Acum câţiva ani, când eram director de sucursală la o bancă în Piteşti, elevii de la liceul Dinu Lipatti ţineau concerte la mine în bancă, dupa orele de program. Prima expoziţie de fotografie a caţavencilor „Cu papucii prin deşert” a fost făcută în bancă. 4. Există senzaţia că avem tineri capabili? Evident că avem tineri capabili. 5. Când ai fost ultima oară la un concert al unei trupe necunoscute în mainstream? Tough question. Nu prea mai am timp de concerte. Am mai văzut, în schimb, la emisiunea „Timpul Chitarelor” câteva trupe interesante. 6. Ce trupe tinere iţi plac din peisajul muzical autohton? Trupe tinere, din păcate, nu mai ştiu. 7. Zi-mi care a fost ultima carte pe care ai citit-o, scrisă de un scriitor român. Impresii? Citesc chiar acum Lucian Boia - Germanofilii. Elita românească în anii Primului Război Mondial. Am citit foarte multe lucruri interesante despre întreaga intelectualitate şi poziţia ei în privinţa problemei naţionale şi a primului

război mondial, în special colaborarea cu armata germană de ocupaţie. Ca un fapt divers am găsit acolo câteva lucruri interesante despre Slavici, că a făcut vreo 2 ani de puşcărie, de exemplu. Citesc carte istorică în general. Am renunţat la ficţiune. Nu mai duc. 8. Talente ascunse? Ai fi vrut să devii artist? Am jucat teatru. Am vrut să dau la IATC (actualul UNATC). 9. Ce recomandări ai avea pentru tinerii artişti de la noi pentru a atinge şi segmentul de public din corporaţii, dacă îmi permiţi segmentarea? Poate în România lipseşte ideea de impresar, de vânzător de artă. A vinde artă nu e deloc ruşinos. În corporaţii lucrează oameni tineri. Trebuie găsită o modalitate pentru a se putea vinde sub orice formă. Există compatibilitate de valori, de filozofii de viaţă. Plus că oamenii care acum au trupe sau vor să se afirme în diverse domenii sunt colegii tăi de generaţie. 10. La ce e bună cultura în business? Nu cred că te poţi numi om dacă nu ai trecut prin cultură. Bun, cultură denumită generic. Asta nu înseamnă că, dacă cineva ştie să recite Luceafărul, înseamnă că are cultură. Am avut primii oameni subordonaţi prin 1997. Responsabilitatea conducerii unui om este foarte mare. Cred că numai nişte oameni echipaţi intelectual ok, educaţi, trecuţi printr-un dram de cultură pot să conducă un om. A conduce un om nu are de-a face cu cunoştinţele de business, are de-a face cu calitatea umană, care este crucială.

arte ee& meserii r ii

BUSINESS & CULTUR

Saşa Pastor, Applications Sales Consulting Manager, Oracle România

1. Ce înseamnă pentru un om angajat într-o corporaţie, cu funcţie de conducere, cultura? Cred că un ultim refugiu, că asta ne-a mai rămas, o carte, un concert, un film şi natura. 2. Ce părere ai despre actul tânăr de cultură de la noi? Nu ştiu prea multe despre ei, în general mă duc pe zone bătute… 3. Omul de business mai are timp de aşa ceva? Nu prea, însă ar trebui să îşi facă. 4. Există senzaţia că avem tineri capabili? Cred că întodeauna a existat şi va exista o astfel de senzaţie, şi, de fapt nu este doar o senzaţie – ei există cu adevărat. 5. Când ai fost ultima oară la un concert al unei trupe necunoscute în mainstream? Cred că acum vreo 2 ani – nu caut în mod activ astfel de experienţe, ele vin mai mult ‘la pachet’ într-o deschidere de concert, etc. 6. Ce trupe tinere iţi plac din peisajul muzical autohton? Nu ştiu multe trupe tinere – în general nu se înscriu în genurile pe care le ascult eu. 7. Zi-mi care a fost ultima carte pe care ai citit-o, scrisă de un scriitor român. Impresii? Nu îmi amintesc (deci a fost demult…).

arte ee& meserii r ii

3 oameni - 10 întrebă

8. Talente ascunse? Ai fi vrut să devii artist? Ca orice tânăr; la mine a fost să cânt într-o trupă de rock… 9. Ce recomandări ai avea pentru tinerii artişti de la noi pentru a atinge şi segmentul de public din corporaţii, dacă îmi permiţi segmentarea? Manageri mai buni şi mai mult marketing!!!

10. La ce e bună cultura în business? Cred că pe lângă rolul de „calmant”, ne poate ajuta să fim oameni ‘mai cu caracter’, poate mai profunzi, să vedem şi alte faţete, atât ale business-ului, cât mai ales a oamenilor care ne înconjoară.

Mihnea Hotăranu, Applications Sales Senior Manager, Oracle România

ări de Business & Cultură

1. Ce înseamnă pentru un om angajat într-o corporaţie, cu funcţie de conducere, cultura? Nu pot să generalizez, pot spune ce se întâmplă în cazul meu. Din păcate, contactul cu actul cultural, indiferent de natura lui, nu este atât de frecvent şi intens pe cât cred că mi-aş dori. De multe ori se reduce la citirea unei reviste culturale în week-end, la vizionarea unui spectacol de teatru din când în când, sau la participarea la un concert.

unei trupe necunoscute în mainstream? Depinde de sistemul de referinţă. S-ar putea ca, ce e pentru mine o trupa non-mainstream, pentru tine să fie mainstream. Am fost săptămâna trecută la un concert de flamenco. E mainstream? 6. Ce trupe tinere iţi plac din peisajul muzical autohton? Nu sunt la curent cu trupele noi. Singurul contact este Romtopul celor de la CityFM de sâmbătă la prânz.

2. Ce părere ai despre actul tânăr de cultură de la noi? 7. Zi-mi care a fost ultima carte pe care ai Nu cred că ştiu destul de multe despre acest citit-o, scrisă de un scriitor român. Impresii? subiect ca să mă pot pronunţa. Maitreyi – Mircea Eliade... mai bine mai târziu decât niciodată. 3. Omul de business mai are timp de aşa ceva? Problema pe care o resimt este lipsa 8. Talente ascunse? Ai fi vrut să devii artdisponibilităţii pentru un act cultural. De multe ori ist? mă ascund în spatele lipsei de timp, dar de fapt Dacă am, sunt tare bine ascunse. Am avut tot e vorba de imposibilitatea (sau mai degrabă lipsa felul de idei, dar au rămas la stadiul de concept, voinţei) de a mă detaşa de rutina zilnică a servici- ceea ce mă face să cred că nu mi-am dorit cu ului. E mai uşor să fii în priză tot timpul, să-ţi verifici adevărat aşa ceva. mailul pe telefon până în ultima clipă înainte de a adormi , decât să te „rupi” mental de activităţile 9. Ce recomandări ai avea pentru tinerii artişti zilnice legate de birou. de la noi pentru a atinge şi segmentul de public din corporaţii, dacă îmi permiţi segmentarea? 4. Există senzaţia că avem tineri capabili? Un prim pas ar fi că drumurile lor ar trebui să se Feedback-ul meu legat de contactul (limi- întretaie. tat) cu cei mai tineri decât mine este unul pozitiv. Dacă prin „capabil” te referi mai ales 10. La ce e bună cultura în business? la potenţial, cred că suntem ok... poate la Pentru mine e o ancoră în normalitate pentru că partea de „execuţie” ar mai trebui lucrat. din păcate, de multe ori, ceea ce se întâmplă în 5. Când ai fost ultima oară la un concert al zona de business, e tare departe de normalitate.

arte ee& meserii r ii

OffTOPIC

OffTOPICOffTOPICOffTOPIC

Noroc, ghinion, soarta şi alte nevertebrate. de Călin Mureşan

Preludiu

- Daca ea există, în ce măsură noţiunea de resi se întâmplă destul de des să aud ponsabilitate nu este decât o mare iluzie? (atât despre cutare că a avut ghinion sau X timp cât nu sunt decât un pion, nu pot fi făcut are bulan, baftă etc. Stau să mă gân- responsabil de nici una dintre acţiunile mele, desc de fapt ce înseamnă toate acestea şi în ori- nu?) ce conversaţie care se respectă, adică la o bere sau într-un club în care pulsează decibelii, ajungi Sigur sunt întrebări dificile, dar... invariabil la concluzia că "viaţa, în complexitatea ei, te poartă pe cai nebănuite, iar unele lucruri nu Hai să schimbăm terenul le poţi influenţa, doar ele te influenţează pe tine". Buuun, adică altfel spus, un complex de factori Deosebit de interesante sunt titlurile din meexterni şi aleatori care te pot influenţa negativ dia populară tip Libertatea, OTV etc. - aici cred sau pozitiv vizavi de aşteptările tale, iar tu nu îi că sunt foarte gentil numind-o aşa - în care se poţi influenţa. decretează tot în termeni de pisică neagră, bafAlte explicaţii, de această dată cu o uşoară tentă tă, duminica orbului, succesele sau insuccesele mistică, iţi vor spune că "după cum iţi este scris". de tot soiul. Cred că nu sunt singurul care zâmInteresant este faptul că, deseori, acest lucru beşte pe sub mustaţă, auzind astfel de explicaţii. este rostit de către oameni care, într-un fel sau Nu trebuie să fim microbişti înrăiţi ca să ştim că, altul, sunt practicanţi în credinţele lor. Dar dacă de principiu, când o echipă de fotbal a României întrebi "Dar cine scrie ce îmi este scris?", practi- câştigă, firesc este meritul echipei. Întorcând foacantul religios va fi tentat să iţi spună că Dum- ia, când echipa pierde, vina deseori cade asupra nezeu, însă argumentul cade, deoarece tocmai arbitrilor, terenului, antrenorului etc. Dumnezeu a instituit Liberul Arbitru. În plus, dacă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea divină, Lăsând fotbalul la o parte, câţi dintre noi nu aud puţin probabil să avem o soartă scrisă : sau nu oferă aceleaşi explicaţii la serviciu, acasă Dumnezeu are una? sau orice altă activitate în care suntem implicaţi?

OffTOPIC

Nu mă grăbesc să răspund, deci hai să mai vedem câteva întrebări: - Există soartă /destin ? - Dacă ea există, în ce măsură mai merită să întreprind ceva, având în vedere că viaţa e oricum doar o plictisitoare redare a ei?

arte ee& meserii r ii

Punctul culminant Cred că în esenţă, lucrurile se reduc la 2 aspecte: responsabilitate şi credinţă (puteţi citi aici încredere, motivaţie, vizualizarea obiectivelor dorite, autoprogramare, până la urmă definiţiile contează prea puţin). De ce responsabilitate? Deoarece atât timp cât,

indiferent dacă am succes sau eşec, nu învăţ să mi le asum pe amândouă, ele vor fi evenimente dictate de "soartă", iar eu voi fi o frunză plimbată de vânt. Nu voi invăţa nimic din ele şi nu voi ştii cum pot să repet şi amplific succesele, respectiv să evit şi să mă îmbunătăţesc din eşecuri. Uneori este greu de acceptat eşecul, nu de alta, însă pasărea responsabilităţii nu ne ştirbeşte orgoliul şi ne oferă un confort călduţ cu noi inşine. Cum ar fi să îţi asumi responsabilitatea eşecului, păstrându-ţi intactă CREDINŢA că poţi reuşi? De ce credinţă? Pentru că atât timp cât nu crezi deplin că "o să îţi iasă", şansele să îţi dai dreptate scepticismului propriu sunt maxime. Atât timp cât mintea este blocată în suspiciune, vei fi mai concentrat spre a te implica mai puţin, a identifica soluţii de easy-way-out şi quick-fix şi nu în ultimul rând, a obţine cu maximă eficienţă eşecul previzionat. Unii îmi spun că acest tip de gândire îi face să fie alerţi, pentru a se feri de potenţiale obstacole. Nu contrazic, însă întreb: " Nu cumva eşti mai mult concentrat asupra obstacolelor decât asupra ceea ce iţi doreşti de fapt?" Cum s-ar modifica şansele tale de succes dacă ai fi 100% concentrat pe rezultatul dorit?

Postludiu Există in Biblie un pasaj interesant, pentru mulţi nu e neapărat o noutate, pe care aş dori să vi-l reamintesc. Este o poveste relevantă din perspectiva responsabilitate/credinţă/rezultat. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

OffTOPIC

OffTOPICOffTOPICOffTOPIC OffTOPIC

OffTOPICOffTOPICOffTOPIC

Mno, uite-te pe cer, un avion! de Dragoş Bulbeş

Îţi aranjezi foaia. Pui creioanele pe aproape. Scapi unul pe jos. “Da-l dracu’!” Te apuci de schiţă. Un HB ar merge. “Sper ca ajunge foaia.” Vârful creionului atinge foaia lăsând un punct. Ai început.

weet smell of coffee. Coffee smells of sweet. Doar că, n-ai făcut-o încă. Deschizi ochii. Acelaşi tavan obosit sub care ai petrecut deja destule zile. Sună alarma. „De ce, căcat, când mă trezesc o fac înaintea alarmei şi când dorm de rup n-o aud?”. Oh, well... (alarma, sunet, vibratii; în margine ar trebui sa iasa).

nah, te determini să o faci, doar ca să ajungi să fumezi de două ori mai mult după, ca să recuperezi secundele cât n-ai făcut-o. Ah, fuck that, who cares, tot murim. Argumentul pro ţigări. Contraul ar fi scris pe un print pe care l-ai văzut zilele trecute: Cancer cures smoking! Asta ar fi echivalentul unei piedici când vrei să prinzi ultimul tren spre casă. (Stergi sunete; tai foaia în jumate, te pregatesti pentru doua cadre; în stânga putin din bucatarie, cu masa, cu scrumiera si tigara fumegând; ar trebui sa dai mai multe umbre; dimineata nu-i buna pentru toata lumea; apa tot curge, alarma tot suna; desenezi si un geam la baie; ai uitat ca ai sters baia; o faci iar; ah, da, si un gemulet; nu stiu de ce, înca).

Te ridici, te duci să te speli pe faţă. Dai drumul apei de la chiuvetă. Îţi aminteşti că vrei să bei o cafea. Două. Trei? Ideea e că oricum o sa bei mai multe. Apa tot curge. O laşi asa, pe flow, şi te duci la bucătărie unde pui nişte apă la încălzit. Pentru cafea. Te întorci în baie, te speli pe faţă. „Pă ochi”, cum zic mulţi. (Undeva în fundal ar trebui sa fie usa deschisa la baie unde sa se vada robinetul cu apa curgând; nu prea detaliat, doar sa se Te duci şi te îmbraci. Pentru ieşit. Te schimbi (şi înteleaga ce e). unii zic că oamenii nu pot s-o facă). Te gândeşti cât te enervează rutina asta. Numai că nu prea e Aprinzi o ţigară. „Azi chiar mă las.” Te laşi de rutină. Că ieri n-ai fost la şcoală. Te consolezi spunându-ţi fumat după fiecare ţigară pe care o termini, că că e oricum rutină faptul că te gândeşti în fiecare zi

arte ee& meserii r ii

în care nu se zice nimic. WTF?) Schimb cadrul şi mă uit la femeia stând în faţa ta, da, da, cea care vorbeşte singură acolo şi nu se opreşte. Cum nu se plictiseşte? Does she have those weird moments? You know, with herself. „De ce dracu tace? Face drumul şi mai plictisitor. Vroiam să aflu mai multe despre nepotă-su şi despre casa Se aude apa fierbând din bucătărie. Faci cafea- pe care a pierdut-o şi...“ Pleci. De fapt, te opreşti. ua. Bei două guri, pleci. Iei RATB-ul, ajungi la Uni- Din gândit. Blank. (Un tramvai; da, pe interior; versitate. Te holbezi, vorbeşti, râzi, gesticulezi, ca un coridor; îti desenezi mâna care-i asezacânţi, scrii, bei o cafea. După cursuri ajungi într-o ta pe spatarul scaunului din fata ta; o forma în random bodegă, unde îţi iei prima dată o cola, pe fata, pe scaun; sta cu spatele; gros îmbracata; care o razi rapid. Iar te holbezi, vorbeşti, râzi, ges- foarte gros; îi faci o geaca pufoasa; da, si o ticulezi, cânţi, „Da, aş mai dori o cafea, vă rog!”. caciula; din caciula ies firele de par electrizaO bei şi pleci. (Hmm; partea dreapta a foii o te; oarecum; desenezi o ruptura pe umarul drept sa o împart în doua; sa încep de sus; cladiri; si o traista mare la picioare spre coridor; foarte Universitatea; mai proeminenta; un geam; încerci bine; în rest, oameni). sa conturezi umbrele unor oameni care ar fi în O las in creion. Faci retuşurile. I’m done with spatele geamului; o terasa jos; nu prea conteaza you. Te semnezi într-un colţ lăsat special pentru ce terasa; doar sa se vada ca-i una acolo). asta. Sub semnătură: Rutina. Ajungi la UniversiTe urci în tramvai. Te gândeşti că ai băut prea tate. La standurile de cărţi. Vrei să-l vinzi. De fapt multă cafea. „Iar n-o să dorm în seara asta. O nu, vrei să-ţi vinzi rutina. Asta vrei să faci. Ştiu să mă întorc sub acelaşi tavan obosit, o să-mi sigur. Nu prea e interesată lumea de ce ai făcut. termin cafeaua, o să-mi pierd vremea, o să mai Din ochii lor citeşti doar trei cuvinte: Măzgăleli pe îmi fac o cafea, n-o să dorm, o să pierd mai mul- foaie. tă vreme şi probabil o să mă bag la somn spre Se apropie cineva de tine. „Salut! Îmi place dimineaţă. Încă o zi în Rutina. „Femeia în haine foarte mult ce ai aici.” Tipu’ îmbrăcat la costum. jerpelite, pe care o găseşti întotdeauna în 16, aia pe care o găseşti tot timpul acolo cand iei 16- Îţi dau 50 de lei pe el. „Îşi bate joc de mine ăsta”. ele de la Unirii, care vorbeşte singură tot drumul, Te gândeşti... „L-aş da şi moca până la urmă.” tace. (Stăteam şi mă gândeam, cum se întâmplă Asta era. Oricum nu prea contează.Te uiţi pe cer. ca doi oameni sau mai mulţi să stea la o masă „Uite un avion!” şi să se plictisească. Ca o tăcere d-aia retardată să mergi la şcoală. E bun. (Ar trebui sa pui niste haine pe scaunul de lânga masa din bucatarie; da, schimburi; când te grabesti si vrei sa bei si cafea si sa te îmbraci; iei hainele la bucatarie; un multi tasking; da, pe spatar o camasa si pantaloni; sa sufle fumul de tigara în ele; e bun).

arte ee& meserii r ii