Revista Arte & Meserii, nr. 2 by Asociatia Paspartu

arte & meserii by

Nr. 2, August 2010

pasp ar tu

www.revistaartesimeserii.ro

EDITORIAL EDITORIAL

EDITORIALEDITORIAL EDITORIAL EDITORIAL

INSIDE THE BOX: INSIDE THE BOX:

arte e meserii ee& r ii arte meserii e& r ii REDACTOR COORDONATOR REDACTOR COORDONATOR REDACTORI: REDACTORI: Mara-Bogdana Dodoc-Marina, George-Mihai Irimescu. Alexandra Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin Dodoc-Marina, Mara Bogdana Dodoc-Marina, George-Mihai Irimescu, Andrei Ţîrcă. COLABORATORI: COLABORATORI: Şerban Anghene, Dragoş Bulbeş, Ioana Burtea, Andrada Damian, Ionela Doboş, Georgiana Drăghiciu, Crina Ene, Cătălin Gherman, Ina Ionescu, Călin Lupulescu, Călin Mureşan, Toma Peiu, Claudiu Popescu, Denise Rădulescu, Alexandra Sandu, Elena Ştefan, Irina Vasilescu. COPERTA: COPERTA: Foto credits: Eric Vernazobres. Alexandrina Hristov Foto Credits: Alexandra Sandu DESIGN & LAYOUT DESIGN & LAYOUT:

Alexandra-Maria Colţa, Stelian Dobrescu, Constantin Nimigean INTRO: Paula Rusu Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu WEBSITE: Număr tipărit cu ajutorul Printman. www.revistaartesimeserii.ro www.asociatiapaspartu.ro/revista WEBSITE: www.asociatiapaspartu.ro www.revistaartesimeserii.ro

VORBIM, VEDEM. Vara asta am fost la Roma. Am stat la un hotel de 4 stele de la marginea oraşului, plin de chinezi şi cu wi-fi în hol. Am verificat mailul zilnic şi am primit ok-ul Alexandrinei de a apărea pe coperta numărului pe care îl citeşti acum. Vreo 2 luni mai târziu am reuşit să ne întălnim, să încercăm toate leagănele din Parcul Ioanide, să aflăm mai multe despre artista din spatele microfonului, din faţa şevaletului, din leagăn. Adică un pictorial şi un articol de vară, de vacanţă. Vara asta am fost în Vama Veche. Acolo mi-am dorit să am un laptop pe care să îmi pot verifica mailul, pe ploaie torenţială şi broaşte disecate. Dar citeşte în acest număr o scrisoare sinceră, apropiată adresată Vămii. Apropo de inundaţii, câţiva colegi de-ai mei au experimentat cum e să fii sinistrat pentru o zi, dar şi cum să asculţi jazz de calitate, la Gărâna Jazz Festival 2010.

Matei Branea. Cât mai e din vara asta, mai intră pe siteul revistei modificat, mai accesibil: www. revistaartesimeserii.ro, vorbeşte direct redacţiei pe noua adresă de contact contact@revistaartesimeserii.ro. Enjoy ultimele modificări venite odată cu numărul din ce în ce mai mare de colaboratori şi stilul schimbat, mai fresh, mai colorat, de vară. Vara se termină.

Vara asta am fost la Alexandria, la Festivalul Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis, ediţia a 5-a. Plini de energie, de entuziasm şi cu o bere la final, povestim în acest număr şi despre festivalul care m-a impresionat. Vara asta i-am văzut pe The Amsterdams în concert, dar nu ştiam cum e să fii vocalist Redactor coordonator Arte & Meserii în trupă, cum e să încerci un proiect solo, alexandra@asociatiapaspartu.ro aşa cum face Andrei Haţegan. Şi ca să ne „vindem” mai bine, avem un articol despre desene animate, animaţii şi sex, semnat

PASP PASP ARTU SPAR ARTU

ARTU SPARTU PASPAR PASP

SPAR ARTU ARTU PASP SPAR PASPAR PASP ARTU TU PASP

TU PASPAR PASP ARTU SPAR

Vineri în jur de 9 27 august 2010, Tago Mago, 21.00

de George-Mihai Irimescu

Iar vine secţiunea aia în care nu ştiu la ce timp sa vă vorbesc. Este un articol scris înainte de eveniment, despre eveniment, pe care ﬁreşte, îl veţi citi după eveniment, că doar atunci lansăm numărul 2. Bun. Atunci ce fac? Hai să încercăm să le folosim pe toate.

recutul apropiat: Am avut două lansări. Muzică live, teatru, expoziţie de pictură. Ne-am cunoscut la Arte & Prieteni. Ne-am apropiat ceva mai mult la Teatru & Prieteni. Neaţi citit revista, iar noi v-am urmat sfaturile. Am aşteptat cu nerăbdare orice propunere din partea voastră, şi am fost încântaţi să vedem cum se strânge gaşca de colaboratori.

rezentul agitat: Pregătim un nou eveniment. Dorim să continuăm traseul artistic, şi să facem o scurtă escală în ograda filmului. Proiectăm „Vineri în jur de 11” şi „Captivi de Crăciun”, filme regizate de Iulia Rugină, şi „Ela” şi „Nunta lui Oli”, regizate de Tudor Jurgiu. Aţi observat că numele personajelor lui Tudor au câte trei litere? Puteţi să îl întrebaţi de ce la porţia de Q&A’s pe care plănuim să o avem după proiecţii. După proiecţii, Toné pune muzică. Şi o să fie party nu glumă. Şi punem la cale şi ceva surprize…

importante pentru noi, ne vor ajuta să ne dăm seama în ce direcţie trebuie să meargă proiectul. Cam asta ar ﬁ. Ne vedem în Tago Mago, să bem o bere, să vedem nişte ﬁlme bune, să mai schimăm o vorbă-două. Vă aşteptăm!

Carte peste Carte Pentru a ajunge mai sus

sociaţia Paspartu pune la cale o campanie de strângere de carte. Pentru cine? Pentru biblioteca oraşului Băicoi, situată în cartierul Ţintea. De ce? Pentru că încă nu este o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului, face demersuri pentru a se moderniza, a avea săli de lectură, a putea organiza diverse evenimente culturale. Ce neam propus noi? Să ajutăm la strânsul de cărţi. Cine doreşte să doneze o carte, să ne scrie la cartepestecarte@gmail.com.

iitorul glorios: Veţi citi revista, şi ne veţi scrie. Să ne felicitaţi, să ne criticaţi sau, Urmăriţi-ne pe site-ul asociaţiei şi pe Facebook sperăm noi, să ne anunţaţi că vreţi să pentru a ﬁ la curent cu noutăţile legate de colaboraţi cu rAM. Părerile voastre vor ﬁ foarte această campanie!

Matei Branea

Animâ&#x20AC;&#x2122;est 2010 Preview

RECENZII

FILM

FILMFILM

FILM

senzat

FILM

FILM FILM

FILM

MATEI BRANEA... Text: Cătălin Cumpănaşu Foto: Claudiu Popescu Ilustraţii: Matei Branea

tionalul

Matei Branea face animaţie de film şi ilustraţii. Animaţiile lui sunt ironice, cinice, inteligente, nonconformiste şi îndrăzneţe, ca şi el, de altfel. Cele mai cunoscute ar fi cele pentru serialul tv Planeta Moldova, scurt-metrajele Alinuţa şi Heaven, spoturile pentru NEXT şi Marcă Înregistrată şi multe altele pe care le puteţi găşi căutând pe Youtube. În acest inverviu puteţi afla în exclusivitate şi SENZAŢIONAL răspunsurile lui Matei Branea la întrebările noastre care au încercat să-l provoace intelectualiceşte. Enjoy şi nu uitaţi să vizitaţi branea.ro.

Cătălin: Cum s-ar încadra animaţia în lumea filmului românesc? Matei Branea: Deocamdată încă se încadrează foarte timid. Din ce am văzut până acum nu prea avem producţii de vârf. Nimic din ce a ieşit nu e foarte competitiv. Sunt câţiva independenţi, studiouri, oameni care mai fac animaţie. Nu avem încă şcoală care să producă un număr de animatori care să fie deja trainuiţi şi care să lucreze la un nivel “occidental”, sau măcar artistic înalt. Am văzut în publicitate mai multă animaţie decât în film. Cătălin: De ce crezi că animaţia are mai mult succes în publicitate? MB: Pentru că nu sunt oameni care să ştie să facă chestia asta, în primul rând, şi doi, e vorba şi de finanţare. Un film de animaţie unde îl vezi? Adică poţi să faci o producţie pe care să o bagi pe marile ecrane, dar încă nu am văzut nimic care să meargă în zona asta. Plus că e greu să te baţi cu americanii şi cu francezii. Un film de animaţie costă destul de mult. Comercial vorbind e clar că acum 3D-ul e pe val şi lumea merge să vadă mai mult decât ar merge la un film 2D. La noi nu e o tradiţie pentru consum de aşa ceva. Cătălin: Ştiu că tu desenezi 2D. Crezi că 3D-ul e doar pentru studiourile mari? MB: Nu. Chiar am văzut chestii 3D foarte ok la noi. Din când în când, pe la câte un festival oamenii încearcă şi sunt din ce în ce mai buni. Dar în continuare nu mi se pare că au formarea necesară din care să rezulte un produs de calitate. Personajele sunt cam urâţele sau povestea e cam tâmpită, ceva nu e ok. Dar am văzut şi lucruri bune, ştiu că se face 3D la noi. Cătălin: Care sunt provocările pentru realizarea unui film de animaţie? MB: Un film de animaţie, în general, durează foarte mult să-l faci. Şi ca să poţi să-ţi permiţi să-l faci, înseamnă să poţi să trăieşti şi din banii pe care, teoretic îi vei lua de acolo, lucru puţin probabil. Pentru un producător e mai uşor să vândă un documentar sau un scurt metraj decât un film de animaţie. Eu cred că ar fi o piaţă în zona serialului de animaţie. A fost, de exemplu, Animat Planet care a avut succes. Dar eu ştiu şi cum se producea si câţi oameni erau şi cum era făcut pe

genunchi. Ştii cum e până la urmă, „nu sunt bani, asta e, trebuie făcut mai repede”, dar având în vedere toate astea, a ieşit un serial decent. Şi calitatea publicului căruia i se adresa, tot e OK. Nu era penal, gen Vacanţa Mare. Era mai sus. Cam ăla ar fi un produs comercial. Mai e şi piaţa românească. Câtă lume la noi s-a dus să vadă Persepolis, de exemplu? La un moment dat, când am făcut Planeta Moldova şi vorbisem cu ProTVul, ni s-a zis că trebuie să o lăsăm cumva mai jos ştacheta intelectuală. Şi am zis „păi nu putem să facem asta”. Vroiau să fim mai cuminţi, nu aşa de underground, atât de incisivi, atât de cinici, ci totul mai soft, însă proiectul, atunci când s-a făcut nu tindea clar să meargă într-o zonă soft. Era hardcoreală de la început până la sfârşit. Pe TVR2 am avut, din cauza asta doar două sezoane din care, al doilea, mi se pare că s-a şi oprit la jumătate, în condiţiile în care ei au pus serialul vineri seara, când tot targetul era în drum spre club deja, sau la un suc undeva. Cătălin: Ce te-a atras la proiectul Planeta Moldova? MB: Ei au reuşit să facă o radiografie a societăţii româneşti. Mi s-a parut foarte amuzant cum au abordat subiectul cu românii vs. moldoveni. La noi astea sunt lucruri despre care nu prea se vorbeşte. Cătălin: Te mai tentează să mai lucrezi la un proiect pentru TV? MB: Sigur că m-ar tenta. E o zonă foarte ofertantă şi se pot face lucruri chiar pentru piaţa comercială. Contează foarte mult să ai nişte scenarişti buni, care să ştie să se adapteze. Problema e că

animaţia costă iar la noi, televiziunile foarte greu sunt convinse să producă ceva. Ei vor să cumpere. Când am făcut Alinuţa, ăştia de la Atomic TV au zis că vor ceva stupid şi cu mult sânge. Ăla a fost un pilot şi a rămas pilot pentru că – eram doi oameni, sunet şi animaţie – şi în clipa în care am dat costul pentru un episod, au zis „wow, e foarte scump, la banii ăştia cumpărăm Happy Tree Friends”. Aşadar costurile de producţie ar trebui adaptate şi atunci nu ştiu în ce măsură rentează. Adică la Planeta Moldova lucram de dimineaţă până seara. A fost OK rezultatul dar era foarte multă muncă şi cumva tot pe genunchi era. Adică, în mod normal, când începi un serial la TV ar trebui să ai măcar 10 episoade înainte, hai cinci. Noi când ne-am apucat, aveam un episod în faţă la prima serie şi două la urmatoarea, ceea ce oricum era foarte puţin. Cătălin: Cam cât dura lucrul la un episod? MB: Pentru, între trei şi şase minute de animaţie, integrate în restul, că mai filmau şi băieţii şi înregistrau vocea, cred că lucram cam o săptămână. Şi încă trei zile pentru post-producţie. Emisiunea era o dată pe săptămână şi dura 15 minute. Cătălin: De ce Alinuţa şi nu Bulă? MB: A fost o întâmplare pe care am avut-o eu cu o fetiţă la trecerea de pietoni. Era de Crăciun şi ştiu că eram în cojoc, cu iPod-ul în urechi. O fetiţă care era cu bunică-sa tot venea la mine şi vroia să-mi cânte o colindă. Eu mi-am zis, „vor să cerşească?” şi m-am făcut aşa că nu-mi dau seama, după care, în timp ce traversam mi-am dat seama că sunt un idiot şi că pur şi simplu învăţase la gradiniţă nişte colinde pe care vroia să mi le spună. Şi am făcut animaţia asta, plus că Alinuţa exista dinainte, deci dacă trebuia ceva stupid şi cu mult sânge mi s-a părut că am deja cel puţin cinci poveşti din bancurile care există. Cătălin: Proiectele tale după unii, sunt mai deocheate. Ce părere ai despre cenzură? MB: Mi se pare o chestie ipocrită. Dacă te duci la orice intersecţie, e un chioşc de ziare care are în vitrină reviste porno, ţâţe şi cururi, cu steluţă sau fără pe sfârcuri şi la televizor, rămâi mască de ce vezi. Avem trei canale de porn non-stop. Dar nu, nu! Despre sex nu se vorbeşte în România. Mi se pare că e aberant! M-am gândit la un moment

dat să fac o animaţie pe zona asta şi mi-am dat seama că n-are nicio şansă să treacă la CNC. Dar comercial vorbind, clar sexul vinde. Cătălin: Crezi că omul e mai deschis la autoironie, la autocritică prin animaţie decât prin film? MB: Percepţia majoritară este că animaţia e ceva funny. Dacă e vorba de mesaje, animaţia are o capacitate mai mare, sau o afinitate mai mare pentru simbol. Oricum e deja un desen, e un render de la realitate. Filmul e foarte prezent şi e mai greu să transformi ceva real într-o metaforă. Dar diferenţa e la limită. Cătălin: Tom şi Jerry sau Bugs Bunny? MB: Duffy Duck. Cătălin: Dar între Family Guy şi The Simpsons? Şi de ce? MB: Pot să zic că îmi plac amândouă foarte mult dar le-am văzut în perioade diferite de vârstă. Atunci îmi plăcea The Simpsons, apoi mi-a plăcut Family Guy, dar acum nu mai îmi place Family Guy la fel de mult cum mi-a plăcut acum patru ani, să zicem, pentru că am găsit chestii mai mişto, cum ar fi Superjail care e mult mai pe gustul meu. Pot să zic că Family Guy îmi place pentru că au reuşit să dea un produs comercial fiind politically incorrect. Dar Simpsons e mult mai bine desenat şi personajele sunt mai complexe. În Family Guy situaţia contează mai mult. Simpsons mi se pare lucrat mult mai îngrijit. Family Guy e mai smart din punct de vedere structural.

bine, chiar ok, pentru anul I. Dar nu mi-a plăcut deloc. Prefer să fac animaţie. Cu actorii sunt aşa de multe opţiuni. La animaţie mi-e mai simplu. Ce desenez, aia e. Uite, ca un secret, cel mai mult la o animaţie îmi ia să fac genericul, la sfârşit. Ideile, personajele şi decorul le fac uşor, dar când trebuie să fac fonturi, să stabilesc culorile, e horror. Când ajung la partea de design, acolo durează mult.

Cătălin: Cât de important e designul în România? MB: Oamenii nu prea se uită la design. De exemplu în paşaport nu avem diacritice. Noi nu avem “ş”ul la Bucureşti, la semne. Eu înţeleg de ce s-a întâmplat lucrul ăsta şi la fel, înţeleg că designul e ultima problemă din România, numai că designul înseamnă organizare, structurare, livrarea unui anumit mesaj într-o anumită formă. Ori la noi nu s-au rezolvat încă alte probleme şi atunci cred că Cătălin: Serialele acestea sunt o radiografie a e uşor necinstit să ceri unei ţări subdezvoltate să societăţii americane. Cum ar arăta o astfel de fie la nivelul elveţienilor, de exemplu. animaţie pentru societatea românească? MB: Aş folosi un personaj pe care îl am deja şi Cătălin: Ce proiecte pregăteşti? pe care îl folosesc în mai multe benzi desenate, MB: Îţi spun ce ar trebui să fac. Vreau să scot care seamănă cumva cu mine, dar care are viaţă un comics personal, să organizez Eat My Balkans independentă de mine. Mă folosesc de ce mi se într-un brand real şi bine-înţeles, cel puţin două întâmplă mie în jur şi de persoanele pe care le filme de animaţie din care unul să fie scurt, dar cunosc şi pe care le caricaturizez şi le bag apoi, în ceva de 15 minute, celălalt un lung metraj şi un diverse poveşti. Cred că aş putea să portretizez o serial, apoi studio, parc de distracţii, vând tot şi Românie mai reală decât ce se face acum unde, mă mut pe o mică insulă plutitoare şi dau din în general vezi numai ţâţe, cururi şi ţărani. când în când petreceri ca în Birdy Nam-Nam (The Cătălin: Ai făcut vreodată un film cu actori reali? MB: Am făcut în facultate. Primul a ieşit destul de

Party – starring Petere Sellers).

FILM FI LM

FILM FI LMFIFILM LM

FILM FI LM

FILM LM LM FI FILM FI

FILM FI LM FI LM FILM

FILM FI LM

Vine Vi V i ne n e ttoamna to oaamna o oam mn m na vine vvi i ne n e Anim’est! A n m’est esstt

de Tom d Toma Peiu eu

despre oaia Anim'est, care va domni cu autoritate peste peisajul cultural

decât oricând. deschide Anim'est - în seara de vineri, 8 octombrie, la Cinema Patria. Proiectat în

Sylvain Chomet (Paris, je t'aime – episodul „Tour Eiffel”, Les Triplettes de Belleville, La

Din tolba cu minuni a oii Anim'est mai apare anul acesta Creepy Animation Night 2: o

www.animest.ro.

FILM FI LM

FILM

FILMFILM FI

FILM FI

FILM LM FI FILM

LM FILM

FILM

I I Z N E R REC

Jim Jarmusch, acest regizor independent ce refuză compromisul,

DOWN BY LAW Regizor: Jim Jarmusch An: 1986

născoceşte de această dată o poveste haioasă cu o multitudine de acţiuni imprevizibile petrecute-n Louisiana, în care Tom Waits sub personajul lui Zack, este un DJ şomer, John Lurie (Jack) este un peşte debutant, iar Roberto Benigni... ei, acesta, în rolul lui Bob, aduce condimentele necesare unei alte comedii reuşite ce-l are ca protagonist. Fiecăruia i se înscenează câte o infracţiune nesăvârşită de niciunul din ei, iar toţi trei ajung să fie închişi în puşcărie şi aduşi laolaltă în aceeaşi celulă, moment în care începe Bob să-şi etaleze calităţile de pacifist între Zack si Jack care se tachinau constant, într-o engleză de-o italiană absolut savuroasă. După ce le câştigă simpatia ca urmare a multor şicane din partea celorlalţi doi, propune un plan de evadare. De aici încolo începe adevărata acţiune, care oferă atât suspans, cât şi idilă amoroasă, deoarece îşi face apariţia şi Nicoletta Braschi, toate acestea într-un context şi situaţii absurde. Filmarea în alb-negru aduce un plus de dramatism şi te menţine conectat la hohote de râs pe tot parcursul peliculei.

de Mara Bogdana Dodoc-Marina

„Anunţăm la megafon" o vizionare obligatorie: Captivi de Crăciun!

CAPTIVI DE CRĂCIUN Regizor: Iulia Rugină An: 2010

În sfârşit, un film românesc de calitate, fără cea mai mică referire la comunism (no offence, multe au fost chiar bune). În sfârşit, un film de o lungime (39 de minute) perfectă. În sfârşit, un film în care personajele feminine nu au unghiile de la mâini date cu ojă de parcă tocmai au ieşit de la manichiură, părul nu arată ca în reclamele la şampon, iar scenariul nu evită cuvintele obscene înlocuindu-le cu cine ştie ce expresii imposibil de folosit. Pe lângă toate acestea, “Captivi de Crăciun”, în regia Iuliei Rugină, scris de Ana Agopian, Oana Răsuceanu şi Iulia Rugină, are probabil cea mai potrivită coloană sonoră pe care am întâlnit-o la un film românesc şi, în acelaşi timp, la un film despre Crăciun - „Somewhere Over the Rainbow”. Filmul spune povestea a patru personaje – Mădălina Ghiţescu, Ozana Oancea, Cristian Popa şi Bogdan Dumitrache – care nu se cunosc între ei şi sunt nevoiţi să-şi petreacă Ajunul Crăciunului în gara din Teşin, în aşteptarea Acceleratului 1682, spre Bucureşti, care a rămas înzăpezit pe traseu şi are o întârziere din ce în ce mai mare. Evidenţiind minunat birocraţia de la ghişeele instituţiilor din oraşele mici, de fiecare dată când unul din personaje întreabă la Informaţii când urmează să ajungă trenul, primeşte acelaşi răspuns de la doamna din staţie „Anunţăm la megafon” – expresie ce devine un laitmotiv. În final, echilibrul este restabilit, Moş Crăciun cântă, trenul are în continuare întârziere, luminiţele decorative se aprind, iar „Somewhere Over the Rainbow” îi lasă pe cei patru drumeţi unde i-a găsit, însă poate mai puţin singuri. de Ioana Burtea

Alexandra Sandu

Fotopoeme

TOGRAFIE FOTOGR FOTO

TOGR GRAFIE FOTO FOTO

FOTOGR FOTO TOGRAFIE

FOTO FOTOGR TOGRAFIE

FOTOGR FOTO TOGRAFIEFOTO IE FOTOGR TOGRAFIE

FOTO FO TO

Lara. Text şi fotografii de Alexandra Sandu

ara e modelul cu care am lucrat cel mai mult de-a lungul experienţei mele de fotograf. Am fotografiat-o prima oară când încă nu împlinise 18 ani. Eu terminam facultatea şi mă pregăteam să devin „fotograf adevărat”, cu studio, job-uri şi toate cele. Aveam nevoie de portofoliu şi de persoane pe care să exersez scheme de lumină. Pentru că ne-am obişnuit una cu cealaltă şi am început să vorbim aceeaşi limbă în timpul fotografiatului, am decis că e mult mai interesant să insist pe ea în loc să caut alte modele. De-a lungul anilor am văzut-o pe Lara transformându-se din copil în femeie şi înapoi, am văzut-o serioasă, jucăuşă, senzuală, fragilă, puternică, simplă, complicată, emoţionată, atemporală, intenţionată sau accidentală, plină de dragoste sau strânsă în ea ca un melc într-o cochilie, doar cu ochii îndreptaţi precaut şi calculat către sticla obiectivului. Umană. Frumoasă. E un drum tare interesant către sufletul unui om; pretextul sub care ne (re) găsim singure în aceeaşi încăpere ne scapă de artificiile unei conversaţii la cafea şi, cadru după cadru, aparatul foto deschide rapid şi ireversibil nişte uşiţe secrete. Fără cuvinte, tot ceea ce se transmite între fotograf şi model rămâne suspendat într-o lume nouă, curată, inocentă, mult mai reală într-un fel decât „lumea adevărată”. Motivele pentru care ne aflăm în aceeaşi încăpere o fac uneori pe ea să fie mai femeie decât ar fi în mod normal faţă de mine... şi eu, la rândul meu, devin puţin mai bărbat. Ceea ce se naşte din amestecăturile astea e pentru mine o experienţă greu de descris cu ajutorul literelor – sunt momente în care percepţia asupra vieţii se schimbă complet, mărunţişurile de suprafaţă care ne frustrează inutil se evaporă, formele şi stările celeilalte persoane capătă un fel de frăgezime care te acaparează, te învăluie şi înţelegi fără să-ţi traduci în vreun limbaj anume, ce înseamnă să relaţionezi cu o altă fiinţă umană, la modul cel mai pur. E ciudat cum o activitate în cadrul căreia cineva pozează pentru a obţine imagini uneori „mincinoase”, reuşeşte să stabilească între două persoane o legătură mult mai sinceră decât activităţile obişnuite. Pe Lara am ajuns să o percep şi să o îndrăgesc ca pe un dat al vieţii mele, cum îţi iubeşti familia şi străduţa pe care ai copilărit. Îi ştiu ochii pe dinafară şi cunosc umbrele unor priviri pe care în mod normal nu mi le-ar fi aruncat niciodată, dar a făcut-o de dragul rezultatelor artistice. Am crescut împreună de-a lungul călătoriei noastre de zeci de giga şi câteva role de film, imaginile mele s-au îmbunătăţit odată cu abandonul ei şi undeva în golurile albe dintre thumbnail-urile prin care o caut ca să ilustrez acest text, s-a întâmplat o prietenie frumoasă şi firească... Când o privesc din spatele aparatului am senzaţia că ştiu tot ce e important de ştiut despre ea. Liniştea care se aşază uneori între noi, aşteptarea emoţionantă de dinainte de un cadru despre care ştim că va fi cum l-am dorit, bucuria pe care o simte fiecare din noi după – sunt toate ca nişte secrete şoptite în curtea şcolii... conţinutul păleşte în timp, însă esenţa lor magică rămâne ireparabil impregnată în tot ceea ce devii.

http://alexunu.ro/ http://alexunu.blogspot.com/

TOGRAFIE FOTOGR FOTO

TOGR GRAFIE FOTO FOTO

FOTOGR FOTO TOGRAFIE

FOTO FOTOGR TOGRAFIE

FOTOGR FOTO TOGRAFIEFOTO IE FOTOGR TOGRAFIE

FOTO FO TO

FOTO Fotograﬁi şi text de Andrada Damian

otograful, în viziunea majorităţii, este acel om care, cu ajutorul unui aparat de fotografiat, surprinde o fracţiune de secundă dintr-o realitate obiectivă (eveniment, subiect) irepetabilă; procesul de fotografiere fiind pur faptic. Având în vedere această definiţie, putem deduce că fotograful îşi imprimă subiectivitatea asupra fotografiei într-un grad destul de scăzut (doar prin unghiul ales, prin compoziţie, prin redarea selectivă a clarităţii etc.). Desigur, această definiţie reducţionistă este regăsită, de obicei, la cei din afara acestui domeniu, dar nu numai, din păcate. Noi ştim că fotografia a fost recunoscută demult şi ca formă de expresie artistică, în care fotograful creator (aşa cum îl numeşte Feininger) îşi exprimă prin fotografii propriile idei, emoţii şi sentimente, la fel cum face un pictor cu ajutorul pensulei, a culorilor şi a pânzei. Ce mă intrigă, este faptul că nu s-a găsit încă o formulă adecvată care să definiească fotograful-poet. Acel fotograf care foloseşte subiectul fotografiat ca simbol, ca purtător intim al subiectivităţii legată strict de realitatea sufletului său. Aş mai putea numi acest creator, fotograf-regizor. Pentru că regăseşte foarte rar concretizări ale propriilor idei în realitatea imediată, este nevoit să-şi creeze singur „realitatea” personală, adică să născocească ceva din nimic. Cel puţin, eu mă confrunt cu această situaţie. Fotografiile nu sunt nişte simple fotografii, sunt nişte poezii în imagini, le-aş numi fotopoeme. În cazul meu, acest termen este potrivit şi datorită faptului că nu reuşesc să redau întreaga idee într-o singură fotografie, astfel am ales metoda seriilor epice, care conţin un mic fir narativ. Am descoperit acest procedeu destul de recent, fiind oarecum constrânsă de natura, aş îndrăzni să spun, filosofică a căutărilor personale. Cred că, astfel grupate, fotografiile capătă şi un iz cinematografic, pe care de multe ori, caut să-l redau în fiecare imagine în parte. Seriile mele încifrează trăiri, întrebări, nelămuriri personale, deci constituie în esenţă un autoportret lăuntric despre care nu reuşesc să încropesc în cuvinte ceva inteligibil. De aceea, pentru seria de faţă nu voi decodifica privitorilor mesajul, îi voi lăsa să descopere fiecare întelesul lor, sau să descopere un sens nou, sau poate chiar să se (re)descopere pe sine, la fel cum eu mă (re)descopăr în fiecare serie care apare pe peliculă.

POEME

Andrei Hațegan

Gărâna Jazz Festival 2010

RECENZII

Yelllow

We Sing in

THE AMSTERDAMS Să facem cunoştinţă. El cântă la microfon într-o trupă numită The Amsterdams. În câţiva ani, a reuşit să scoată un album şi să susţină trupa canadiană Wolf Parade într-un mini-turneu european alături de cei 4 colegi ai săi, şi să demareze un proiecţel solo de toată frumuseţea. El este Andrei Haţegan. Duminica trecută, pe pagina de Facebook a celor de la The Amsterdams, am citit că dacă te prezinţi la club undeva pe la miezul nopţii, ai şanse să devii al 6-lea membru al trupei. Statusul respectiv fusese pus cu 2 zile înainte, drept urmare a urmat un scurt moment de mâhnire. Apoi, m-am gândit, totuşi, că dacă tot nu pot să intru la ei în trupă, măcar un articol despre unul din ei să fac.

Text: Andrei Ţîrcă Foto: Ina Ionescu

să-ţi faci trupă şmecheră pe la noi? uşor, The Amsterdams şi-au format un  Uşor  Vrei Îndrăzneţ lucru! Cel puţin dacă nu prea vrei drum corect prin peisajul muzical românesc. ca trupa asta şmecheră de ţi-o faci să sune a trupă de pe la noi. În urmă cu câţiva ani, un tânăr ieşean se îndrepta spre capitală cu gânduri mari.

Eu am venit în Bucureşti cu gândul de a-mi face trupă, de a lucra în publicitate şi de a ﬁ alături de prietena mea de atunci. Nu mai ştiu exact care era ordinea. Am început să pun nişte anunţuri pe net şi prin regie, de tipul „vreau să fac trupă de rock alternative gen Stereophonics, Coldplay”. L-am găsit pe Andrei (chitaristul), l-am întâlnit, am cântat nişte piese de la Placebo, Oasis şi ne-am dat seama că suntem cumva pe aceeaşi felie.

Au concertat cam prin toată ţara şi, de câteva ori, pe afară, au lansat „Automatic EP” în 2008, iar un an mai târziu au scos chiar un album, intitulat „Adolessons”. Deşi este vorba doar de un an, evoluţia trupei, de atunci până în prezent, ca sound, este de remarcat. Am simţit chestia asta, că trebuie să facem o schimbare, nu vroiam să ﬁm guitar band. Nu ne mai atrăgea şi ni se părea şi nouă că oricâte piese am face, e destul de clasică schema.

noul lor single, poate ﬁ ascultat  „Coalmine”, pe net şi la radio... radio BBC6, mai exact. Melodia a fost difuzată recent de englezi, în cadrul emisiunii „Fresh on the net”. În prezent, în concerte se pot auzi piese noi, având un nucleu comun, datorat în mare parte elementelor electronice.

s-au dovedit a ﬁ serioşi, întrucât au  Băieţii rezistat destul de bine primului şoc. A urmat

găsirea unor noi membri, iar apoi plecarea lor şi căutarea unor alţii. Prima dragoste nu se uită niciodată, şi după schimbarea multor tobari, ei au revenit tot la primul, Vlad.

Evoluţia spre synth pop e naturală, în masura în care ascultăm la greu trupe de genul asta şi suntem inﬂuenţaţi de curent. Din ce observ şi din ce ascult, pe afară, toată lumea încearcă să se dea peste cap să facă ceva nou, chiar dacă la început sună ciudat. Dar până la urmă e fain că e altceva şi oamenii se chinuie puţin să întoarcă muzica. Asta ni se pare ok, şi asta încercăm să facem, să n-o luăm pe căi bătătorite.

Veneau pe jazz, pe metal. Oamenii nu înţelegeau deloc ce vrem să cântăm. A venit unu’ la un moment dat care ne-a zis că artistul lui preferat este George Michael... şi de asta am schimbat foarte mulţi tobari. ce-i aia indie? Asculţi indie?” După  „Da’ formarea trupei, a avut loc o mică explozie

de band-uri în spaţiul mioritic, care urma să ia loc fenomenului punk-rock E.M.I.L. style. Unele s-au pierdut pe parcurs, altele au crescut. Un astfel de exemplu este The Mood, care în timp au mai căpătat un „o” în nume şi despre care se tot zvonea că ar ﬁ fost la concurenţă cu băieţii. Chiar ieri m-am întâlnit cu chitaristul de la ei. N-a fost niciodată niciun fel de rivalitate între noi şi ei. Era o fază cu Vlad de la noi, cred. În ﬁne, tobarul nostru e puţin mai agresiv aşa în limbaj. Probabil nu se înţelege bine cu mulţi din muzica de la noi. Cântăm, nu ne batem.

”

Vizavi de public, e o nemulţumire d’asta, ca şi cum ai zice că acuma e prea cald afară. Pur şi simplu, genul ăsta de muzică e puţin mai rău primit aici, decât în multe ţări din afară. Dar uitându-mă înapoi, publicul a fost super-ok cu noi.

“ 

este împăcat cu feed-back-ul mai  Andrei mult sau mai puţin energic primit. Vizavi de public, e o nemulţumire d’asta, ca şi cum ai zice că acuma e prea cald afară. Pur şi simplu, genul ăsta de muzică e puţin mai rău primit aici, decât în multe ţări din afară. Dar uitându-mă înapoi, publicul a fost super-ok cu noi. Aşa, ca manifestare, poţi să zici că dacă te duci la un festival în Anglia, se cam pun oamenii în cap pe acolo. Într-adevăr, se manifestă oamenii puţin mai altfel acolo, dar e o chestie care ţine şi de artist. Dacă noi nu-i facem să se manifeste, probabil nici n-o s-o facă. În momentul ăsta, sunt foarte ok cu oamenii care sunt la concert. Simt că-s ceva mai mulţi. la concerte în Expirat, la apariţii pe MTV  De este un hop destul de mare. Cei aproape 5 ani şi-au pus amprenta asupra trupei, atât ca experienţă, cât şi ca stare de spirit. Rutina e boală grea, şi dacă la capitolul atitudine, ei sunt la fel de fresh ca la inceput, cu entuziasmul e altfel.

Suntem mai blazaţi, mi se pare. Foarte rar se mai întâmplă să facem ceva la sală şi să ne simţim oau. Feelingul ăla, că faci aşa o chestie mişto şi-ţi place, parcă îl avem din ce în ce mai rar. Suntem aşa „bă... sună ok, da... e ok”. Însă în concerte chiar suntem toţi fericiţi. Mai ales dacă iese bine, e o zi foarte faină. ceva luni în urmă, pe Youtube apăreau o  Cu serie de clipuri semnate We Singing Colors.

Este vorba de chitări, voci, synth-uri, clape şi diverse efecte, care alcătuiesc o serie de piese înregistrate amatoriceşte. O parte din ele sunt însoţite fie de secvenţe, fie de replici din filme vechi. Mai târziu aveam să aflu că misteriosul autor al proiectului este chiar Andrei Haţegan. Până acum, pe tub au intrat 8 astfel de piese, dar mai urmează să apară. Astea le fac acasă, la fotoliu, şi e foarte lofi aşa. La unele piese nici nu insist să trag de două ori, pur si simplu mă trezesc din somn, iau chitara, cânt şi ce iese, aia e. O pun pe Youtube şi zic că am mai făcut o

piesă. Mi-au mai zis oameni „bă, produ-le şi tu, fă-le mai profi”. nu are nicio legătură cu formaţia,  Proiectul şi Andrei se laudă cu alte „200 sau ceva” de astfel de melodii nefinisate, pe care le ţine undeva în dulap. Fiind intrebat dacă se teme ca proiectul să nu ia mai mare amploare ca trupa, colegii devenind astfel geloşi pe el, pentru că le fură din faimă şi se alege cu toate femeile, Andrei zice că nu.

Am foarte multe idei pe care nu apuc să le fac cu trupa, fie că sunt incomplete, fie că nu prind la sală, nu le plac băieţilor, şi încerc să le dau o formă. Adică înregistrez mereu tot felul de chestii, şi e fain că mă ţine ocupat cumva. Nici nu prea am vorbit cu ei despre chestia asta. Nu iau din timpul trupei, plus că şi ei mai cântă în alte proiecte. acestui proiect pare, deocamdată,  Viitorul incert, însă la cât de harnic a fost Andrei până acum, suntem îndreptăţiţi să sperăm poate chiar la un album. Aş vrea să scot un alb... nu ştiu dacă un album, dar aş vrea să le dau o formă la un

”

pregătim de sfârşit, şi după cum ne Ne am obişnuit să încheiem scurtele noastre

Acum lucrăm cu un producător, Electric Brother, care o să dea un alt twist muzicii. Vrem să mai scoatem ceva în toamnă, un album. Trebuie să terminăm piesele astea, că vrem să sune ceva mai bine, ca producţie.

“

moment dat. Dar vreau să compun câteva piese mai bune decât astea, că mai am acum câteva pe felie, şi când o să simt că-s nişte chestii mai ok acolo, aş vrea să le pun pe net şi să le dau la oameni, şi atât. Nu ştiu dacă o să apuc să cânt vreodată singur, pentru că eu fac toate intrumentele pe acolo, câte sunt. Ar trebui să iau nişte colaboratori, şi nu e momentul acum. Aş putea să le trag mai bine, într-un studio, la un moment dat. una alta, cu cei de la The Amsterdams  Până e treabă sigură. Plănuiesc să lanseze următorul album în curând, care va marca, cu siguranţă, o trecere spre un nou gen de muzică, mai fresh, mai sofisticat, mai electronic. Piesele sunt deja trase, urmând acum să fie mixate şi masterizate. Mai mult, băieţii îl au alături pe micul guru al muzicii electronice/ ambientale româneşti, membru marcant al trupei Aievea.

Acum lucrăm cu un producător, Electric Brother, care o să dea un alt twist muzicii. Vrem să mai scoatem ceva în toamna, un album. Trebuie să terminăm piesele astea, că vrem să sune ceva mai bine, ca producţie. „Adolessons” ni se pare că e cam simplist din punctul ăsta de vedere, adică n-am stat foarte mult să lucrăm pur şi simplu la detalii - „bă, unde ar mai merge o clapă, unde am dubla unele chestii”. Nici n-am avut timp să facem chestia asta. Şi acuma, pur şi simplu le bibilim, ca să sune mai complex.

poveşti muzicale, ne întrebăm şi noi spre care din termenii cheie ai denumirii revistei înclină balanţa. Este clar că The Amsterdams există datorită pasiunii a 5 tineri pentru muzică, şi nu dintr-un simţ afacericesc. Albumul „Adolessons” este o producţie independentă, întrucât casele de discuri au doar oferte sărăcăcioase pentru o trupă de genul acesta.

Sunt bani de la noi. Dă-ţi dai seama că nu judecăm la modul... „cum ni-i vom scoate?” sau ceva. E mai mult investiţie decât câştig, dar trebuie. Suntem foarte happy de cum s-a primit albumul. Nu s-au vândut foarte multe copii, pentru că în general nu se mai vând CD-uri, şi n-au avut o distribuţie şi promovare extraordinară. Din muzică clar nu se poate trăi deocamdată. Spre asta tindem de când am început. Ar fi ideal, ca să ne putem ocupa mai bine de asta. Probabil o să se facă la un moment dat schimbarea. 

MUZICA

MUZICAMUZICAMUZICA

MUZICA

MUZICAMUZICA

MUZICA MUZICA MUZICA

Interviu de Mara Bogdana Dodoc-Marina

Mara: Yelllow… de la ce? În afara faptului că yellow ne-nconjoară şi ne-nvăluie şi-n această vară.. Bogdan: De la Yell Low... putem considera bassul partea Low, iar vocea Dianei şi controllerul lui Andi Yell. Antiteza Yell/Low vine să completeze unul din conceptele noastre Analog vs Digital. Yelllow este un fel de Harap-Alb. Didi:„Love!Life!Light!...Love!Life!Light!” Mara: Când s-a născut, cine sau din dorinţa cui a reieşit şi de ce acest nou proiect, care, mai exact, în ce constă şi care-i e componenţa?

Bogdan: Într-o seară din vara lui 2009 am ajuns din întâmplare pe o pagină myspace care conţinea trei sau patru idei de piese în stil electro, piese care aveau „ceva”. I-am scris „proprietarului” şi am stabilit să ne vedem. Până la sfârşitul anului nu s-a întâmplat mare lucru dar la 1 ianuarie 2010 am decis să ne facem un plan pe hârtie în care să scriem ce ne dorim

pentru anul ce urma. Astăzi sunt 3 piese pe myspace, o avem pe Didi cu noi, ne vedem la sala de repetiţii, am susţinut primul concert alături de DUTEVINO şi piesa Naive rulează pe Radio Guerrilla. Yelllow este formată din Bogdan Diaconeasa (Bass guitar- Live Looping), Didi Dudaievici (Voce) şi Andi Petreanu (Live Electronics & Samples). Andi: S-a născut din pasiune pentru ceva nou şi a fost o întâmplare fericită faptul că Bogdan a dat de mine

pe net. It was meant to happen!

Acum suntem 3. Ne’am găsit vocea ! Didi: Eu le-am zis în titlul mailului „vreau să ﬁu vocea” şi nah! Acum suntem trei yelllow mititei. Mara: Ceva inﬂuenţe pe abordat? Featuring-uri..?

lângă

stilul

concret

Andi: Inﬂuenţe vin de peste tot! Eu am fost crescut cu rock si hip hop. Când am dat de Massive Attack am fost scurtcircuitat. România va ţine trupele cu un real vibe trip-hop-electro ascunse la subsol. Nu vrem asta!

CHECK THEM OUT ON MYSPACE:

10 lucruri care să nu-ţi lipsească la Gărâna :

http://www.myspace.com/yelllows

La primul concert am avut o surpriză, featuring neanunţat cu Skizzo Skillz, căruia îi mulţumesc mult! Sperăm să avem cât mai multe surprize de genul ăsta, să facem lumea să vină la concerte. Mara: Apariţii live până acum şi preconizate până la sfârşitul anului? (pe unde?) Bogdan: 25 iunie 2010 a fost primul în cadrul Dutevino Mix Night! Următoarele încă se concep. Andi: Lucrăm la un show de minim o oră. Noi chiar sperăm să fie show, adică vizualuri, luminiţe, invitaţi surpriză etc. Sperăm ca în toamnă să îl punem la punct serios şi să începem să cântăm. Around the world! Didi: Ne concentrăm mult pe consistenţa produsului final. Având în vedere timpul de care dispunem, evoluăm neaşteptat de repede, iar în mare parte tot ce ne-am propus s-a concretizat. Cu prima ocazie pe care o avem, vor exista şi concerte bineînţeles. Mara: Cam pe când primul album? Bogdan: sper anul ăsta, dar nu vreau să ne grăbim… Andi: când vom fi mulţumiţi cu tot materialul pe care îl avem :D Didi: „Sooner than later I’d rather see” spune un vers de-al nostru.

> o lanternă pentru timp de noapte; > nişte bocanci pentru vremuri ploioase; > un cort rezistent la apă, pentru că nu se ştie niciodată; > o gaşcă de prieteni cu care să îţi petreci ziua însorită până la concerte; > hârtie igienică pentru chemarea naturii; > un plan B în caz de potop; > un aparat de fotografiat pentru peisajul superb; > o ureche muzicală, de preferat două – nu e uşor ce se ascultă pe acolo!; > bilete la cuşetă, în caz că drumul e mai lung decât cel până în Budapesta; > un suflet deschis, cu multă voie bună, pentru că e loc de distracţie!

CITEŞTE PE LARG DESPRE GĂRÂNA 2010 >>

Gărâna Jurnal de… bord? de Andrei Ţîrcă şi George-Mihai Irimescu Foto: Andrei Ţîrcă

O poveste despre Reşiţa, jazz şi…inundaţii. Despre un festival neconvenţional, unul dintre puţinele de genul acesta de pe la noi, care a reuşit să ajungă la maturitate (14 ediţii şi la mai multe) fără să-şi piardă din originalitate.

reu se mai ajunge la Gărâna, domle! După un somn profund (pentru unii) în cuşeta de Timişoara, ajungem în Reşiţa (pentru că aşa circulă trenurile la noi). Prima întâlnire cu publicul jazzist o avem în Autogara Reşiţa, unde un grup de băieţi, la fel de dezorientaţi ca şi noi, căutau un mod de a ajunge la Gărâna (mai precis, la Poiana Lupului). După îndelungi căutări şi informaţii contradictorii primite de la reşiţeni, ne trezim într-o Dacie 1300 pe drumul pitoresc spre festival, ocazie cu care aflăm, de la un radio local, preţul la lubeniţe. Ajunşi acolo, ne orientăm, ne acomodăm şi ne instalăm cortul (într-un loc foarte neinspirat, veţi vedea pe parcurs). Peisajul este superb. Brazii înalti fac puţină umbră pentru corturi şi un râuleţ liniştit trece pe lângă poieniţă. Spaţiul organizat este aşezat la drum şi este în formă de dreptunghi, delimitat de scenă, corturi pentru mâncare şi cateva băi. Destul de linişte la ora prânzului, nu era mai nimeni în zonă, şi suntem surprinşi când Caius Giura (organizator) ne povesteşte că au fost în jur de 1000 de oameni cu o seară inainte, la concerte. Până în ora 5:30 ne strângem o gaşcă de „cortişti”, atmosfera se animă şi aşteptăm cu toţii unicul concert din acea seară. De ce unicul? Tot Caius ne povesteşte cum că Bela Fleck a vrut sa fie singurul care cânta vineri seara şi, mai mult, urma să înceapă când va dori (7, 8, poate chiar 9). Ne convingem şi noi de pretenţiile lui Bela Fleck când, tot pe la 6, vrând să mâncăm ceva (spaţiul organizat este cam singura zonă cu mâncare), nu ne este permis să intrăm deorece artiştii susţin o probă de sunet, obligatoriu fără public, pentru că Bela Fleck nu doreşte să fie auzit până când sonorizarea nu este foarte bună. Seara începe cu premiul Jazz Cultura primit de Marius Giura (organizator) – rimează, nu? - din partea Studioului Regional Radio Reşiţa, a Societăţii Române de Radiodifuziune-Radio România (premiu înmânat de redactorul şef al Studioului, Doru Dinu Glăvan), pentru organizarea celei de-a 14-a ediţii. După acest moment festiv, pe la 8, începe concertul, mai lent la început. Intensitatea creşte însă gradat,

odată cu entuziasmul publicului. Cei 3 artişti ai serii sunt Zackir Hussain (tabla, percuţie), Bela Fleck (banjo) şi Edgar Meyer (contrabas). După cum ne avertizează site-ul britanic LondonJazz (http://londonjazz. blogspot.com), combinaţia dintre cei 3 artişti, foarte diferiţi muzical vorbind, merge mult mai departe decât o simplă combinaţie de stiluri proprii. Par să fi cântat împreună ani buni. Edgar Meyer aduce nişte linii de bass foarte melodice, hindusul Hussain este într-o formă de zile mari iar Bela Fleck este pus pe glume, prezentânduşi colegii ca Adrian Copilul Minune sau Vali Vijelie. Puteti asculta aici o parte din concertul lor de anul acesta : Dacă vreţi să ascultaţi o parte din concertul lor de anul acesta, daţi o raită pe Youtube. Munca lor este strânsă în albumul The Melody of Rhythm - Triple Concerto&Music for Trio, care cuprinde 6 piese compuse împreună şi câte o piesă compusă de fiecare artist. Pe lângă piesele de pe album, Edgar Meyer a încântat publicul interpretând într-o manieră originală un preludiu de Bach, iar cei trei au mai interpretat piesa Making Music de pe albumul cu alelaşi nume, primul album solo al lui Zachir Hussain, din 1978. Acesta din urmă iese cel mai mult în evidenţă. Deşi colaborarea Meyer-Fleck este ceva mai lungă, Hussain fiind invitat să li se alăture ulterior, pare că el este liderul grupului. Oameni în public (foarte puţini, ce-i drept) cred că el este Bela Fleck, probabil numele cel mai sonor dintre cele 3. Cu toate acestea cei trei comunică foarte bine pe scenă, se înţeleg bine şi cântă o muzică cu foarte multă esenţă. La un moment dat pare chiar că asistăm la un duo Fleck-Hussain, asistat de Edgar Meyer.

doua zi începe promiţător. Norişorii vizibili de dimineaţă sunt numai buni pentru a ne permite un somn lunguţ bine meritat, fără arşiţă prin cort. Ne trezim pe rând, ne spălăm, povestim şi mâncăm pateu. Fiecare pare sa fi trăit o experienţă diferită cu o seară înainte. Fie că s-a stat la foc, că s-a petrecut în satul de alături sau pur şi simplu că s-a dormit, seara de vineri a fost una foarte plăcută, împrospătată şi de concertul celor trei. Programul zilei include o excursie la Trei Ape (un lac în apropiere) sau pur şi simplu o porţie

de leneveală prin împrejurimile scenei. Alegem a doua variantă. De aceasta dată, urmează să avem parte de o seară plină, cu 4 concerte: Marcin Wasilewski Trio, Brederode Quartet, Muthspiel Trio şi Djabe. Nici nu iţi dai seama cum trece timpul ăsta. Se face 4 când nişte stropi ştrengari de ploaie ne întrerup jocul de Macao. Noi ne vedem de treabă, însă ei persistă. Se înmulţesc, se înfurie iar la un moment dat se transformă chiar în gheaţă. În numai câteva minute, atmosfera suferă o schimbare drastică, de la voie buna la peisaj apocaliptic. Suntem nevoiţi sa ne găsim un nou adăpost, întrucât umbrela sub care eram ascunşi nu prea face faţă. Cum se liniştesc puţin apele (la propriu), o tăiem spre cort. Ajunşi la locul respectiv, surpriză! Cortul lipseste. Locul lui e ocupat de

râuleţul prietenos care se transformase deja în fluviu. Pentru o clipă rămânem blocaţi cu privirea aţintită spre cortul inexistent. Apă în cer, apă pe pământ, apă peste tot. Răsuflăm uşuraţi când privim câţiva metri mai în stânga, unde gaşca de „cortişti” muncea de zor. Cortul nostru fusese salvat la timp, iar acu venea şi vremea noastră să dăm o mână de ajutor. Strigăte prin ploaie, băi de noroi şi goana după adăpost... cam asta se întamplă câteva ore de aici încolo. Maşinile începuseră deja sa curgă în jos spre Reşiţa. După ce reuşim să împachetăm lucrurile cu chiu cu vai, ne adăpostim sub cortul jandarmeriei, unde facem comandă de un „taxi” spre Reşiţa. Ajunşi în gară ne credem salvaţi, nebănuind că trenul avea să întarzie (doar) 6 ore. Dar asta deja este altă poveste.

rivind retrospectiv, pâna şi ploaia a avut farmecul ei. Dar am fi dat-o pentru o seara de concert. Paradoxal, deşi fusesem la Gărâna Jazz Festival, nu avusesem parte deloc de jazz. Trioul de vineri seară cântă mai mult un fusion de genuri şi sâmbătă, well, ploaia a luat locul muzicii (deşi s-a cântat chiar şi în condiţiile acelea). Este al doilea an consecutiv când plouă la festival. La anu’ ne luam cazare, am zis!

RECENZII PORTISHEAD THIRD 2008 ISLAND RECORDS Third este un album greu, rece, surprinzător. Şi poate cel mai surprinzător lucru la el este faptul că aparţine britanicilor de la Portishead. Legendara trupă, pionieră a fenomenului trip-hop din anii ’90, după care mulţi alţii s-au ghidat, renunţă la stilul de muzică ce i-a consacrat şi abordează un industrial/krautrock/psychedelic. Poate cel mai aşteptat album al anului 2008 a durat 4 ani pentru a fi finalizat şi reprezintă sfărşitul pauzei de 11 ani a activităţii de studio a trupei. Chitările calde sunt înlocuite de unele brute, agresive (vezi We Carry On), pianul Roads este transformat în sintetizator, iar percuţiile minimaliste iau locul beaturilor electronice. Portishead refuză să intre în era digitală, folosind în continuare aparatura veche de tip analogic.

în timp ce The Rip, o piesă de rezistenţă a albumului, prezintă o îmbinare echilibrată între instrumente şi electronice. Cu toate acestea, feelingul general este unitar: sumbru, întunecat, profund. Există o barieră emoţională între cântec şi ascultător, dictată de comportamentul impersonal al pieselor. În lumea Third-ului nu există melodie, ci doar sunete bizare suprapuse şi combinate, acompaniate de liniile vocale înspăimântătoare ale solistei Beth Gibbons. Şi poate cel mai bun exemplu în acest sens este Machine Gun, o baladă minimalistă, mecanică, plină de tensiune, tristeţe şi resentiment.

Cândva, cei de la Portishead îşi exprimau dezamăgirea privind conotaţia de muzică chillUn lucru interesant este faptul că piesele sunt out pe care a primit-o termenul trip-hop. Astfel, foarte diferite. Small începe într-un mod foarte suntem îndreptăţiţi să credem că Third reprezintă simplist (duo voce-chitară), Deep Water este un forma pe care trip-hop-ul a căpătat-o în prezent, cântec cu acompaniament în stilul barbershop, în viziunea trio-ului englez. de Andrei Ţîrcă

KELE OKEREKE THE BOXER 2010 WHICHITA RECORDINGS Kele Okereke este vocalul şi chitara ritmică a celor de la Bloc Party – trupă britanică emblematică a rockului indie-alternativ. The Boxer a fost lansat vara aceasta, şi este albumul de debut ce poate marca începutul carierei solo a artistului şi despărţirea de trupa Bloc Party – lucru pe cât de trist, pe atât de incert. Însă să lasăm zvonurile şi să vorbim despre album. În ciuda faptului că vocea este aceeaşi, The Boxer reuşeşte să se individualizeze de soundul specific Bloc Party. De fapt, cu ajutorul producătorului brooklynez XXXChange (de la Spank Rock), albumul reflectă atracţia din ce în ce mai mare a lui Kele pentru muzica electronică. The Boxer este o concretizare a

influenţei muzicii dance, care a început să-şi facă simţită prezenţa odată cu ultimul album Bloc Party (Intimacy, 2008). Practic, tânărul născut în Liverpool şi educat la Londra (ce combinaţie ideală!) produce o muzică electronică foarte dansabilă. Veţi auzi two-step garage, house, acid chiar şi jungle. Albumul are două single-uri, Tenderoni şi Everything You Wanted care sunt şi cele mai reuşite melodii, după părerea mea. Într-un interviu pentru CHARTattack, Kele explică titlul albumului: „as a boxer, you have to rely on nobody else but yourself to achieve what it is you want to achieve. Even though you take hits, you have to keep focus on your priorities and keep going. I thought that was an inspiring image.” de Cătălin Cumpănaşu

Laurențiu Bănescu

Ideo Ideis Festivalul Național de Teatru Tânăr

EXERCIȚIU DE ACTORIE

TEAT TEATRU

TEAT TEATR TEA U TEATRU

TEAT TEATRU

TEATRU TEAT

TEA U TEATR

TEAT TEATR TEATRU TEA U TEATR TEA U

TEAT TEATRU

EA TEATR EATRU

LAURENŢIU

BĂNESCU

actorul pur şi simplu de Şerban Anghene Foto: din colecţia artistului; Claudiu Popescu

L-aţi văzut pe scena Teatrului Luni de la Green Hours în Showdown, New Zork [Fuckin’ City] sau Bucharest Calling de Peca Ştefan, sau poate v-aţi întâlnit cu el la Teatrul Foarte Mic, pe scena din Lăptărie sau la Tony Bulandra în Târgovişte; trecut fiind şi prin experienţa producţiilor pentru micul ecran, Laurenţiu Bănescu nu are formule complicate pentru a-şi justifica meseria. „Au apărut nişte oameni la un moment dat în viaţa mea, care mi-au zis ba că aş avea o faţă mişto, ba că aş fi un tip expresiv, ba că aş avea şi ceva talent… Păi cui nu-i place să audă aşa ceva?” Laurenţiu are 27 de ani şi va continua să-şi pună talentul în slujba vanităţii, fără de care recunoaşte că n-ar fi început să facă teatru.

n spatele aparenţelor însă, Laurenţiu Bănescu ascunde o mare doză de elan artistic. „Mi-am lăsat alimentat egoul şi am mers înainte. Dar pe lângă asta, am descoperit o activitate care mă făcea să uit de mâncare şi somn. Aici e pericolul!” Spre deosebire de artiştii pachidermici care invocă premoniţii intrauterine cu bătaie lungă pe carieră, vocaţie sau glorie, Laurenţiu povesteşte că a dat nas în nas cu actoria în stilul discret al marilor descoperitori. Din greşeală. „Când eram copil nu mă gândeam cum mi-ar sta pe scenă… Pe la 15 ani m-a pescuit Dan Ţopa, am fost adoptat de trupa de teatru a oraşului şi am plecat cu ei într-un mini turneu în ţară. Iar un an mai târziu, în curtea liceului, apare Ştefan (Peca) într-o pauză şi îmi spune că a scris o piesă şi că dacă vreau să joc. Aveam aceeaşi vârstă, dar eram în clase diferite. Asta e întâmplarea.”

a lui Nils” la o întâlnire dramAcum şi a zis că dacă ne trece vreo ghiduşie prin cap, are el un club… Iar de la Green, am ajuns la Foarte Mic la invitaţia Anei Mărgineanu („Vitamine”) şi a Gianinei Cărbunariu („Terorism”), şi aşa mai departe.” Pentru curioşi: Laurenţiu a absolvit Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”, SNSPA, specializarea „Mass-media şi publicitate”. Bun, când era mai tânăr a studiat şi pianul, instrument la care n-a cântat încă într-un spectacol: „Mi-ar plăcea să mă reapuc de studiu la un moment dat şi să mai cânt - fie pe scena de muzică, fie şi pe scena de teatru. Dar pentru asta e nevoie de timp, dacă nu studiezi zilnic măcar o oră, nu prea ajungi nicăieri...” În 2007 a terminat masterul de „Scriere dramatică” la UNATC. Un proiect din sertarul cu vise? „Da, îmi place să mai deschid şi sertarul ăsta din când în când... dar numai atunci când Vă gândiţi că după un asemenea debut, pentru strigă cineva dinăuntru.” Laurenţiu orice altă potecă academică în afară de UNATC ar fi fost de neconceput. S-ar putea să Deci cum e cu şcoala de scriitori? vă înţelaţi. „Am vrut şi să dau la teatru când eram Laurenţiu: Nu cred că există şcoală de scriitori, într-a doişpea, dar prietenii actori m-au sfătuit să- dar există acest „loc de întâlnire”, aşa cum l-am mi văd de treabă. Ceea ce am şi făcut.” Ceea ce privit eu, unde poţi să-ţi exersezi talentul sub a şi făcut, preferând să fie autodidact sau să-şi ochiul blând şi experimentat al unor oameni de facă seminariile printre prieteni. E posibilă actoria aur (profesorii mei au fost dna. Cătălina Buzoianu, dl. Valeriu Moisescu şi dl. Nicolae Mandea). Ca fără şcoală de profil? Întrebaţi la Hollywood. „Am dramaturg cred că înveţi cel mai mult din poveştile jucat două piese de-ale lui Peca în liceu şi a treia şi din experienţa acestor oameni. Apoi depinde direct într-o sală de teatru (Club Petrol Târgovişte de tine, de cât de larg poţi să deschizi ochii, de pe atunci), apoi am aterizat în Bucureşti. Ne-a cât citeşti, de experienţa proprie de viaţă şi de văzut Voicu (Rădescu n.r) citind din „Ziua futută

PICABO/PINGUINI, Control Club public, şi în acelaşi timp foarte dubioase alegeri ale directorilor şi regizorilor. De multe ori am impresia că se cam bate pasul pe loc şi nu înţeleg de ce. V-ul lui Laurenţiu nu este lipsit de De ce nu ţintim mai mult spre ceva competivitate la reuşite. Ba conţine şi destui kilometri nivel mondial. Aşa, în stilul «noi pentru noi», poate fi străbătuţi intre diverse scene din distractiv o vreme… Depinde ce îţi doreşti! Şi cum emisfera nordică. A câştigat concursul obiectivele unora se închid fix în jurul acestor dramAcum în 2006, a participat la New York unora… În fine, bine că sunt câţiva nebuni pe Fringe Festival, Rainbow Theatre Festival, care nu-i poate opri nimeni. Şi slavă Domnului Sankt Petersburg şi este membru fondator al mai sunt şi câţiva nebuni care chiar îi susţin!” Cât despre viabilitatea unei colaborări pe Clubului de Teatru DRAMATICOM – SNSPA şi al Companiei Independente de Teatru Alternativ termen lung între regizorul-dramaturg şi o echipă de actori: „Cam aşa a procedat şi Shakespeare, şi BLA, Târgovişte. tipul are succes şi în prezent. Lol. Nu trăieşti din i că veni vorba de trupe şi concursuri, să asta – mai nicăieri în lume… însă te alimentezi spunem doar atât: Peca Ştefan. Teatrul din asta. Şi cu puţină baftă, şi cu un regizorLuni. Green Hours. Sunt trei nume cărora dramaturg care ştie ce face, într-o bună zi s-ar parcă le stă bine împreună. Se poate spune că putea să ajungi «de succes»”. prietenul (lui Ştefan) şi actorul (nostru) Laurenţiu Bănescu face parte dintr-o echipă cu firmă. Despre teatrul de PUB: „Când joci într-un bar e musai să ţii cont de spectatorul care îşi bea berea relaxat la un metru de tine. În timp, asta te educă şi rişti să construieşti o relaţie normală cu publicul. Dacă şi el îşi doreşte aşa ceva... Teatrul Luni are un mare brand pentru simplul motiv că a încurajat să se exprime şi a motivat mulţi oameni foarte faini şi foarte curajoşi. Ar fi fost bine să avem nu unul, ci vreo zece Green Hours în peisajul teatral românesc.” cum reuşeşti să o valorifici dramatic. Şi de cât scrii în fiecare zi. Exact ca studiul la pian.

C Ş

Peisajul ca peisajul, dar publicul? „Nu cunosc piaţa asta pentru că nu-i decodez nici cererea, nici oferta. Exista foarte diferite categorii de

acă-i merg toate bine şi are inspiraţie (ceea ce îi dorim din suflet), s-ar putea ca într-o zi să nu mai mergem numai la piese „cu” ci şi „de” Laurenţiu Bănescu. Mulţi dintre marii dramaturgi ai lumii au început ca actori sau regizori. „Bineînţeles că e foarte important să intri puţin şi în bucătăria artei dramatice,” povesteşte Laurenţiu „sunt nişte mecanisme pe care e chiar indicat să le descoperi ex vitro pentru că este o artă a viului. Dacă rămâi doar tu cu textele tale, rişti să nu-ţi mai regăseşti intenţiile o dată pus în scenă. Sau să nu ţi le identifice publicul.” În locul mentorilor, Laurenţiu pune prietenii, întâlnirile inspirate şi pasiunea. Îi consideră profesori pe Şi dacă nu mai ai cu ce să te alimentezi în „toţi cei cu care am colaborat plus câţiva pe care România...Laurenţiu: „Nu sunt sigur că ştiu cum e i-am citit. Am şi primit, am şi furat, m-am dat şi în alte ţări – aş zice că e exact la fel – dar dacă nu singur cu capul de pereţi. Ideea e că nu ajungi mai suporţi aici, atunci e musai să te cari şi să niciodată undeva, ci mai degrabă tot timpul te vezi cu ochii tăi cum e la alţii. Ceva inspiraţie îndrepţi către ceva. Au fost şi câteva mari întâlniri sigur găseşti şi după aceea mai vezi tu. Însă în care mi-au definit traseul profesional, dar îl voi clipa de faţă aş pleca numai dacă m-ar aştepta menţiona doar pe Ştefan pentru că în principal un serios motiv profesional. Ceea ce oricum n-ar datorită lui răspund astăzi la intrebările tale.” Iubeşte scena care l-a făcut să uite de foame şi însemna că şi rămân plecat.” somn, dar îi este simpatică şi ţara din jurul ei. Ce-l Crezi că un actor român plecat de tânăr ar doare pe actorul Laurenţiu când iese să se plimbe? „Pe actor nu-l doare nimic, pe mine mă afectează avea şanse peste hotare? cel mai mult agresivitatea. Iar dacă n-ar exista nişte Laurenţiu: Depinde despre cine vorbim. Şi de oameni curajoşi care să meargă cu încredere pe cum îi e drumul. Contează că e român sau tânăr? drumul lor, ne-am duce naibii cu toţii.”

n vreme ce unii strigă sus şi tare că arta se opreşte unde începe meseria şi invers, Laurenţiu este onest şi reconciliant. În deﬁnitiv, zicem noi, şi Michelangelo era plătit la frescă. Cât despre televiziune, peliculă şi teatru... „Toate trei înseamnă în primul rând ceva de lucru pentru mine. Şi dacă ajung în oricare din ele, este pentru că ceva m-a motivat să ﬁu acolo.”

aurenţiu n-a fost vedeta facultăţii de teatru şi n-a bătătorit scânduri mainstream. Laurenţiu n-a jucat în filme de Cannes şi nici în momente de Revelion (dacă mai avem aşa ceva). Însă oriunde s-a aflat, de la Club Petrol Târgovişte la Green Hours, a investit aceeaşi pasiune şi mult talent. Că doar are „o faţă mişto”. Laurenţiu Bănescu este dovada în carne şi tricou că modestia nu este un defect şi că profesionalismul ţine în primul rând de Este televiziunea o plasă de siguranţă voinţă şi mai puţin de diplomă. Laurenţiu este economica pentru actorul de teatru? actor. Actorul pur şi simplu. Şi dacă nu l-aţi văzut Laurenţiu: Poate fi. jucând, megeţi cu prima ocazie. Dacă l-aţi văzut, mai vedeţi-l o dată. Merită. Îţi place actoria tv? Laurenţiu: Dacă e actorie, da. Şi regie. Şi Moare teatrul, Laurenţiu? „Niciodată.” scenariu.

TEA U TEATR

TEAT TEATR TEATRU TEA U TEATR TEA U

TEAT TEATR TEA U TEATRU

TEAT TEATRU

EA TEATR EATRU

Beautiful Ones... Text: George-Mihai Irimescu Foto: Adrian Bulboacă

Când am luat interviul, Andreea Borţun (director al festivalului) era pusă pe povestit. Despre liceeni, craniul lui Yorick, Alexandria, Tanti Cati şi Marcel Iureş. Asta s-a întâmplat cu ceva timp înainte de festival. Între timp acesta a avut loc şi, sincer vă spun, ceea ce am văzut acolo m-a determinat să rescriu articolul. Povestea Ideo Ideis a trecut acum de actul V şi devine din ce în ce mai interesantă…

„Alexandria, un spațiu căruia îi lipsește „La prima ediţie (…) afişul nostru era practic craniul lui Yorick, iar pe mâna care ţinea acest cracultura” Aşa a început povestea. Se simţea lipsa teatrului, iar o gaşcă de liceeni din Alexandria, deveniţi apoi Asociaţia T.E.T.A. a început să umple golul. Organizatorii nu îşi propun însă să ofere numai o alternativă localnicilor de a-şi petrece timpul liber (în public sau chiar ca voluntari), ci se adresează şi elevilor care participă la concursul trupelor de amatori, care vin din mai toate „colţurile ţării”. Şi cu ce dăruire vin copiii ăştia! Se bucură de fiecare piesă, râd, dansează, se simt bine, joacă cu pasiune, îşi aplaudă entuziaşti colegii, cântă la unison „imnul” festivităţii de încheiere - Beautiful Ones, de la Suede. Pe de altă parte, cu timpul, festivalul a început să atragă categorii de vărstă din ce în ce mai diverse, probabil şi datorită spectacolelor oferite de actori profesionişti, cum ar fi Marius Florea Vizante sau Horaţiu Mălăele. Lucrul acesta nu s-a întâmplat însă din prima.

niu era tatuat „To be or not to be”. Şi au considerat că „domle, ce se-ntâmplă, vin sataniştii în Alexandria”. După aia ne-am potolit şi noi, am zis să nu mai fim îndrăzneţi, să fim normali, să facem nişte afişe care să-i atragă, nu să-i sperie.”. Cu timpul oamenii au înţeles despre ce este vorba, şi sunt fericiţi de festival. Şi autorităţile locale se mândresc cu acest nou „brand” al oraşului. Mai mult, actualul primar al Alxandriei a jucat teatru, în studenţie, în echipa de teatru „Podul” a lui Cătălin Naum.

A schimba sau a nu schimba… Când un proiect se desfăşoară pe parcursul a mai multor ani, există o tentaţie continuă de a-l

modifica, de a-i aduce noutăţi. Câteodată este binevenit, alteori nu. Cei de la Ideo Ideis au avut şi au multe idei, însă nu toate s-au încadrat în categoria „noutăţilor ediţiei a V-a”. Tentant pentru ei a fost să introducă şi o secţiune pentru studenţi.

Ideo Ideis. Aceşti tineri, la rândul lor, ar urma să conceapă pentru comunitatea lor un astfel de eveniment. În România se poate face acest lucru şi elevii ar fi mult mai entuziaşti decât în alte ţări vestice, pentru că:

„Nu există un festival de teatru studenţesc aşa cum ni l-am fi imaginat noi, pe aceeaşi structură cum e acesta pentru amatori. E, doar că, şi după nişte discuţii foarte serioase cu membri juriului, care sunt nişte sfătuitori ai noştri şi adevăraţi prieteni ai festivalului, ne-am dat seama că avem de ales între a avea o chestie mică în care am putea să forăm foarte mult şi să o ducem foarte departe, cum e acest festival aşa cum e el acum, pe o direcţie de amatori, sau că putem să creştem, să lărgim această arie, dar de fapt să ne afundăm şi să ne pierdem în ea, nemaicunoscându-ne scopul prea bine şi nemaiştiind ce urmărim de fapt.”

„Diferenţa cred c-ar fi tocmai că accesul tinerilor din statele vestice la lucruri de genul acesta este mult mai uşor. Şi-n condiţiile astea nu ştiu dacar mai primi cu la fel de mult entuziasm cu cât primesc copiii de aici. Pentru că, în definitiv, noi dacă nu eram din Alexandria şi eram din Bucureşti, nu ştiu dacă ne-am mai fi dedicat atât timp, atâta energie şi atâta pasiune pentru un astfel de eveniment dacă am fi aparţinut unui oraş care ne oferea cam tot ceea ce vroiam.”

Îşi doresc, într-un an sau doi, să dea festivalului o tentă internaţională. Vor ca trupele participante să joace însă în propria limbă, pentru ca participanţii să se poată simţi bine pe scenă, transmiţând un mesaj pe care îl înţeleg. Îl vor înţelege şi românii, cu ajutorul unor subtitrări. Nu vor fi însă greu de urmărit piesele? Andreea spune că nu, practica fiind uzuală la alte festivaluri de teatru, cum ar fi Festivalul Internaţional Shakespeapeare. „N-ai nici o problemă atât timp cât oamenii de pe scenă cred în ceea ce fac. Dacă ei cred, de multe ori nici n-ai nevoie de cuvintele-alea.” Un alt plan ambiţios este de a găsi puşti din oraşe mici de provincie care îşi doresc să facă diverse evenimente artistice „pe schema Alexandria”, după un training intensiv ţinut de fraţii mai mari din Teleorman, în care vor învăţa din experienţa

Ce-a fost nou în 2010 În altă ordine de idei, ediţia a V-a a adus o serie de noutăţi. Paleta atelierelor s-a mărit, fiind adăugate unul de coregrafie şi altul de dramaturgie. Primul pentru a-i învăţa pe tineri cum să se simtă în largul lor în propria piele, cu propriul corp, şi nu pentru a-i învăţa să danseze, aşa cum ne-am fi putut gândi, iar al doilea pentru că „România în momentul de faţă duce mare mare lipsă de dramaturgi”. La festivitatea de încheiere am putut vedea nişte înregistrări de la work-shop-uri. Personal, cred că puştii, pe lângă faptul că au învăţat multe chestii interesante, s-au şi distrat o grămadă. Dansau, făceau tot felul de exerciţii în echipă, cântau, ce mai, totul arăta ca o joacă iar ei erau în culmea fericirii. Şi după reacţia lor, trainerii au fost printre cei mai îndrăgiţi oameni din festival. Pe lângă ateliere s-a conturat şi conceptul de „cinematecă târzie”, anul acesta fiind invitaţi ca speakeri Florin Şerban, care a vorbit despre lucrul cu neprofesionişti (George Piştereanu, actorul din „Fluier fluier” era licean la momentul filmărilor), temă de interes pentru participanţii amatori, şi Cristian Tudor Popescu, profesor la UNATC care pre-

dă „Tehnici de manipulare în film şi-n TV”. Şi-o fi adus pălăria? Cinemateca târzie a fost găzduită de Conciato, localul „branduit” pe perioada festivalului, care avea un meniu personalizat de pe care puteai comanda porţii de Garantat 100%, mic dejunuri O dimineaţă pierdută sau un de American Buffalo. Sincer, singurul produs pe care mi-ar fi fost teamă să îl comand era Grătarul 4, 3, 2. De asemenea, ediţia a V-a a fost cu două zile mai lungă, fapt ce permite diversificarea evenimentelor speciale, care au fost extraordinare. A ştiut domnul Iureş cu ce bunătăţi să vină de la Act!

Legat de organizare… Înainte de festival, o întrebam pe Andreea dacă au fost vreodată nemulţumiţi invitaţii consacraţi de organizare. „Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim sau Marius Florea Vizante, în momentul în care au venit acum doi ani să joace „American Buffalo” şi s-a luat curentul în timp ce se juca, ar fi avut toate motivele să fie nemulţumiţi. Dar nu s-a pus problema, pentru că ei cunosc cadrul în care vin, pentru că ei ştiu că ăsta este un festival care se naşte dintr-o muncă foarte susţinută, dintr-un efort incredibil.” Păi cred şi eu că nu au avut motive. Nu şriu cum a fost în ediţiile anterioare, dar anul acesta mi s-a părut că s-au descurcat mai bine decât alte festivaluri consacrate. Ca materiale de promovare, calitate a spectacolelor, program, atenţie faţă de invitaţi sau alte aspecte. Însă cel mai important, cei de la Ideo Ideis te fac să te simţi binevenit. Eram de câteva ore la Alexandria şi mă simteţeam ca acasă. Şi la fel păreau să se simtă şi membri juriului. La conferinţa de presă, Andi Vasluianu chiar se bucura pentru faptul că aici se poate manifesta foarte sincer şi deschis. Nu degeaba sunt nişte răsfăţaţi ai Galei Societăţii Civile, şi pe merit am spune (menţiuni şi premii – vezi site-ul Galei!).

făceau în ciuda faptului să nu mai ai lumină e o chestie de bulversare incredibilă, mulţi s-ar fi blocat şi ar fi fost foarte speriaţi de situaţie. Dar ei au dus spectacolul până la final.” Cu totul deosebită pentru ei este experienţa cu Marcel Iureş. După ce au trimis proiectul evenimentului lui Marcel Iureş şi Francis Ford Coppola prin intermediul unei prietene care lucra în advertising şi îi ajuta pro bono, aflându-se, în febra pregătirilor, într-un autobuz Bucureşti-Alexandria, Andreea primeşte un telefon care avea să transforme festivalul în ceea ce este el astăzi:

„Văd un număr necunoscut pe telefon. Zic „Alo!”. Zice „Bună Cristina, Marcel Iureş la telefon (pe mine ma cheamă şi Cristina)”. Şi-am rămas trăsnită. „Nu cred!”. Îi şopteam Oanei (n.a. director al festivalului la acel moment) „Marcel Iureş, Marcel Iureş!” şi ea tot întreba „Ce? Ce?”. N-am apucat să-i zic, nu ştia cu cine vorbesc, era total impacientată. Şi-mi spune „Am citit prezentarea voastră, mi se pare remarcabil ceea ce vreţi să faceţi acolo, vreau să mă alătur vouă, vreau să v-ajut, spuneţi-mi cum.”. Şi de acolo a început minunata prietenie cu acest om absolut minunat pe care îl îndrăgim şi-l iubim, pentru că fără el, cu siguranţă alte nume nu s-ar fi alăturat. El este, dincolo de un prieten, şi un trade-mark Ideo Ideis.” Amintiri sunt însă multe. Îşi amintesc cum au cărat suluri întregi de material negru din care Tanti Cati, croitoreasă în Alexandria, a făcut în 4 zile un orizont şi nişte pantaloni pentru scenă, pe care le folosesc şi astăzi. Îşi amintesc de poveştile tinerilor care fac mari eforturi pentru a veni să se exprime la Alexandria, cum ar fi, de exemplu, cea a trupei Oglinzi din Sinaia. Membrii trupei au lucrat o vară întreagă pe un şantier pentru a strânge banii necesari taxei de participare. Mai mult, unul din membrii acestei trupe a intrat la UNATC primul, cu 10, la actorie.

Din cutia de amintiri

După ce se trage cortina

Ce lucruri inedite îşi aminteşte Andreea de la ediţiile anterioare? În primul rând, pana de curent din tot oraşul de la primul spectacol ala primei ediţii:

Când nu este festival la Alexandria, membrii asociaţiei din Alexandria stau la Bucureşti. Nu uită însă de festival. Se odihnesc maximum o lună, după care încep pregătirile pentru ediţia următoare, printre examene şi alte activităţi. De exemplu, Andreea îşi doreşte ca peste vreo doi ani să poată organiza şi în România un talent campus după modelul Sarajevo Talent Campus si Berlinale Talent Campus. Astfel de tabere sunt axate pe film, şi se mai petrec în Guadalajara, Buenos Aires sau Durban. Aşadar, de ce nu şi în România?

„Un lucru absolut fabulos s-a întâmplat însă. Tinerii de la Arad, din trupa YOUNG GIMMICKS, au continuat să joace. Ce-am putut noi face a fost să deschidem uşile, astfel încât să intre lumina naturală cât de mult se putea, pe scenă. Practic vedeam nişte umbre mişcându-se, dar nişte umbrea care au continuat să creadă în ceea ce

Ce-ar fi daC-ar fi…? un festival de muzică – structura ar rămâne aceeaşi: o competiţie între diverşi artişti, nişte ateliere ţinute de profesionişti şi invitaţi speciali din-afară. un serial – ar trebui să fie un episod pe săptămână; s-ar arăta cum o gaşcă de tineri de 15 ani se chinuie să-şi facă o trupă de teatru – povestea noastră. un roman – un bildungsroman. o expoziţie – o expoziţie de fotografie, cu chipuri de copii care au jucat la Alexandria. un joc – Kllier/Mafia – tineri care se luptă cu un sistem încă rigid şi îmbătrânit. un fel de mâncare – un mix de mâncăruri din toate zonele de unde vin participanţii. o băutură – un cocktail incredibil de energizant. un teatru – o clădire care ar avea o sală de teatru clasică; pe acoperiş s-ar putea juca teatru, la subsol teatru underground, în grădină teatru de vară; un post de radio/televiziune – ar fi un radio pentru toate iniţiativele artistice mici care au toate şansele să devină mari; o televiziunecare ar încuraja inovaţia, ar fi educaţia jucăuşă, nu rigidă, dar cu foarte multă esenţă-n spate.

LIAR, LIAR N

de Crina Ene

ici nu ne-am dat seama şi aproape că a mai trecut o vară, plină de beţii, party-uri, oameni noi, drame şi idile. Totuşi, vremea teraselor şi a poveştilor până în creierii nopţii încercând să păcălim căldura cu o bere sau o apă plată cu gheaţă şi lămâie nu a trecut. Şi ca să vă condimentez un pic serile astea care nu ar trebui să se termine vreodată vin cu un joc nou. Ca de fiecare dată, e un joc cu reguli foarte simple, în care nu ai nevoie decât de un pachet de cărţi de joc şi de cât mai mulţi prieteni strânşi la un loc. Fiecare trage câte o carte, pe care nu o arată nimănui. Dacă ai tras o carte roşie (romb sau cupă) va trebui să le spui prietenilor tăi o poveste adevărată despre tine, iar dacă ai o carte neagră (pică sau treflă) va trebui să inventezi o poveste al cărei protagonist să fii. După fiecare poveste, ceilalţi votează dacă a fost adevărat sau fals ce li s-a relatat. Scopul jocului e să îţi păcăleşti cât mai mulţi prieteni, dovedindu-te un maestru în arta disimulării. Lasă-ţi imaginaţia să ţopăie liberă şi bucură-te de o mie şi una de poveşti la o bere, în visul unei nopţi de august!

STO T RY R

O R STO T RY R COVE T RY R COVE O R STO COVE O R STO T RY R

O R VER ORY COVE R STOR COV C

Alexandrina Hristov

„Iubire. Iubeşte-te şi vei putea iubi.”

Text: Alexandra-Maria Colţa Foto: Alexandra Sandu

E cald şi trosneşte gresia. Tocmai m-am întors din oraş. Acolo am vorbit cu Alexandrina Hristov, am pozat-o jucându-se într-un „spaţiu special amenajat pentru copii”. Apoi am scris despre ea, despre o zi obişnuită, două, trei, câteva mai importante, câteva mai rele, nişte obiecte fermecate şi, puţin, despre artele şi meseriile la care se pricepe cel mai bine: voce; pian; pictură; natură; visare.

Busy. Telefonul sună într-una. Mă mut, nu am pictură de-a ei („Pasărea Mihaelei”). Punctuală, timp de mailuri acum. Plec din Bucureşti. Am vine spre parc, căutându-ne cu privirea. Ne ridicăm simultan toţi 3. Nu avea cum să nu îşi nevoie de o vacanţă. De o repetiţie. dea seama cine suntem. Soseşte şi fotografa am astea m-am gândit că ar fi vorbele şi pornim, prin soare, spre alt parc, sugerat de Alexandrinei în timp ce eu trimiteam Alexandrina. Merge repede, dar delicat. Ajungem mailuri peste mailuri, stabileam întâlniri, în parc, trecem de nişte fotografii de probă, de încercam să concep un articol (coverstory că ajustare şi căutăm locul în care tragem pozele pe sună mai important) cu şi despre Alexandrina care le vedeţi acum. Hristov. O ştiţi, artista cu voce caldă, cu ochelari Alexandrina se opreşte într-un loc de joacă vintage cu ramă albastră, cu părul negru tuns pentru copii. Este un pătrat plin cu nisip, nişte mediu, cu degetele lungi, de pianistă. jocuri plictisite din metal colorat, un zid alb în Cu Alexandrina m-am întâlnit într-o zi de luni, spate. Cu nonşalanţă se aşază într-un fel de de august, de vară. Am mers de la Piaţa Romană animal galben cu un arc, care se roteşte pe toate la Parcul Grădina Icoanei. O sticlă de apă mai părţile. Râde, ţipă, mai că îmi venea şi mie să târziu am ajuns la locul de întâlnire: intrarea încerc un joculeţ din-ăsta. Just for fun. Dar imediat în parc. Noi, trei „reporteri” ne-am aşezat pe o vin doi poliţişti comunitari care, politicoşi şi totuşi bancă vizavi de un bărbat care dormea tot pe o sobri, o roagă pe Alexandrina să „se joace” mai bancă. Îl privim. Râdem. E şi jumate. Bărbatul liniştit. Ea se ridică fără vreo obiecţie. Unul dintre se trezeşte. Ne uităm repede în altă parte. La poliţişti ne asigură totuşi că putem face poze în semnul cu „primăria sectorului 1...”, la intrarea continuare. Ok. Continuăm cu leagănul. Căsuţaîn parc, oriunde. Apoi, Alexandrina. Într-o rochie tobogan din lemn cu trepte periculos de mari albă, până la genunchi, nişte sandale înnodate pentru un copil. Şi tot aşa, timp de o oră şi ceva, în jurul gleznei şi o geantă inscripţionată cu o ne-am distrat în parc. Ne-am bucurat de vacanţă.

Dar mi-am dat seama că Alexandrina trăieşte zi de zi astfel de momente, în deplină înţelegere cu natura, cu oraşul, cu parcul, cu vântul. Pentru că, spune ea „ador alergatul prin ploaie, bălăcitul prin băltoace. O dată, când mă plimbam prin parc şi turna cu găleata, am zărit o femeie tânără, ferită de ploaie sub un acoperiş de tablă. Femeia îmi zâmbea larg cu toţi dinţii din gură. Purta uniforma tristă de paznic, dar zâmbea ca un copil. Mi-a zis că-i place mult să se plimbe prin ploaie şi s-a bucurat când a văzut că mai există cineva care împărtăşeşte aceleaşi plăceri. Mi-a mărturisit că plimbările sale prin ploaie se întâmplă extrem de rar, pe furiş, doar când n-o vede nimeni. M-am uitat în jur şi nimeni nu era, aşa că am încurajat-o să scoată nasul afară, la care mi-a răspuns că uniforma e prea severă şi nu-i permite să facă asta...”

oi suntem îmbrăcaţi lejer, dar luăm o pauză. Ne aşezăm pe o bancă în parcul pentru copii. Alexandrina îşi aprinde o ţigară slims. Priveşte calmă agitaţia din jur, topită de căldură. Noi zămbim unii spre alţii şi aşteptăm apusul, un pic de răcoare. Exact aşa, exact acest moment de după-amiază caldă de vară, un pic prăfuită, un pic bruiată de zgomotul de mingi lovite şi roţi de bicicletă, descrie şi discuţia cu Alexandrina. Despre lucruri simple, de zi cu zi, din amintiri sau din vise. Atât. De altceva mai profund, mai complicat, mai greu, mai pompos e prea cald. Altădată, pe răcoare. Acum...

cu cafea şi muncă. 9 aprilie a fost una dintre cele mai lungi zile, aparent interminabilă. A fost frumos, mă simţeam mireasă, cu emoţii multe şi nervi, dar şi zâmbete de fericire, mulţumire la ﬁnal. A participat multă lume la organizarea concertului şi le mulţumesc tutuor pentru ajutor”. Publicul a venit într-un număr mare, ceea ce a fost peste aşteptările mele. M-am bucurat să-l văd şi pe tata, care mi-a făcut o surpriză, venind de la Chişinău ca să-l cunoască pe „Omul de lut”, iar la lansarea din Timişoara, la Teatrul Maghiar, a apărut şi fratele meu cu familia, surpriza a fost şi mai mare! Cert e că pregătirile pentru lansare au durat ani de zile, iar seara a fost mult prea scurtă pentru a reda tot ce am trăit în acest timp.” Şi dacă 10 ani s-au strâns într-o zi greu de descris, atunci cum este o zi proastă? O zi în care orice ai face, nimic nu iese bine. Notele parcă sună toate false, tubul acuarelei a explodat pe pereţi, priveliştea de pe balconul casei e acoperită în proporţie de 85% de un covor imens pus de vecinu’ de sus la uscat. Dar Alexandrina spune, într-o notă optimistă pe care mi-e cam greu s-o accept, că „Nu-mi amintesc de zilele urâte pentru că le uit repede. Ziua frumoasă şi bună începe din mine”.

ntr-o notă la fel de simpatică, Alexandrina îşi aminteşte propria sa poveste. Pe lângă „Mă trezesc, respir aer, sau ce-o ﬁ ăla, în „destinul fabulos”, „cazul curios”, „Fata care piept, beau ceai negru cu pâine cu unt şi ce merge pe jos”, a fost 5 mai 1978, ziua în care mai găsesc prin frigider, deschid laptopul, mai răspund la mailuri, mai vorbesc cu prietenii, Alexandrina s-a născut în Chişinău, Republica fac curat prin casă, după care urmează Moldova. „Povestea începe din momentul când o altă groază de mărunţişuri de care este s-au iubit părinţii mei: se iubeau atât de mult, preocupată întreaga omenire. Cert e că într-o încât nu am putut să mă abţin să mă scald şi zi obişnuită nu-mi pun întrebări existenţiale, cu cât mai mult gândesc, cu atât mai mult mă încurc. Aşa că mă las dusă de valurile simţirilor, e mai sigur aşa.” Aşa sună programul unei zile a Alexandrinei. Mici variaţii de program cu câte o repetiţie pe Batiştei, o limonadă la o terasă, un interviu... Sau o lansare de album, cum a fost ziua pregătită de 10 ani, aşteptată şi înfăptuită pe 9 aprilie 2009. Atunci a apărut „Om de lut”, primul album al artistei, dovada înregistrată a unei voci speciale. „Ziua lansării a început acum 10 ani, în perioada când inspiraţia mă îmbrăţişa la maxim, iar eu nici nu bănuiam că vreodată voi lansa un album. Îmi compuneam cântecele la pianina din sufragerie şi eram fericită aşa. Dar ultimele luni din aceşti 10 ani au fost dormite puţin şi împărţite

eu în iubirea lor. Aşa că am păşit cu încredere din burta mamei pe masa de operaţie direct în mâinile mari şi moi ale moaşei. Moaşa era o femeie în vârstă şi necunoscută, care purta o minunăţie de mustaţă. Bucuria mea pentru că am văzut lumina era mare, aşa că am salutat pe toată lumea cu voce tare, în nota „La” distorsionată în octava a 7 sau a 6-a, nu mai ştiu exact... Mama şi tata au rămas fascinaţi când m-au văzut atât de negricioasă, cu părul lung şi cu faţa unui bătrânel trecut prin viaţă.” Şi nota „La” distorsionată a început să fie înlocuită de gamele atent învăţate, repetate la pianul mare şi roşu – „Krasnyi Oktiabri” – „Roşu Octombrie” cumpărat de părinţii săi, unul dintre obiectele sale preferate. Altele, la fel de apropiate de sufletul artistei sunt „prietena mea, cartea, în pat sau pe plajă, sau în hamac sub un copac. Ador ilustraţiile şi cărţile cu poveşti. Noaptea adorm foarte repede cu cartea în braţe, literele mă leagănă, iar ochii împăienjeniţi de somn se închid. Şi laptop-ul e bun. Somnul, şi el este prietenul meu, în patul primitor. În pat se poate dormi şi citi, sta pe net şi ronţăi fisticuri. Se mai poate bea ceai şi mânca dulciuri. Ador carnea. Odată am fost vegetariană. Două luni cu succes, după care ameţeli şi anemie, iar pofta de carne a crescut ca un gigant. Dacă nu mănânc carne 2 zile, sunt neîmplinită mental şi fizic, sunt incapabilă să gândesc şi foarte capabilă să omor un om, cum fac deseori: mă-ndop cu double chees cât 7...mi-aş dori să pot mânca doar fructe şi legume şi să fiu suplă ca o căprioară, dar nu se poate, nimeni nu e perfect. Iar maşina o ador pentru călătorii, schimb de peisaj, viteză şi vânt”.

in poveşti par desprinse; nu desprinse, par surprinse într-o joacă ademenitoare de trăiri, expresii, culori, personajele cu ochi mari, migdalaţi din picturile sale. Mulţi artişti, critici de artă şi-au exprimat părerea avizată asupra lucrărilor Alexandrinei. Dar

cum spuneam, e cald, nu mă arunc la citate de scris în culegeri, ci spun doat atât: de poveste. Ce conturează această poveste sunt culorilelaitmotiv ale picturilor sale, decorul şi personajele. Ce culori preferă Alexandrina? „Verdele de pădure, majoritatea nuanţelor de gri, roşu şi albastru”. Ce o inspiră pe Alexandrina? Ce îi face mintea şi sufletul să alerge până la prima (staţie) şi înapoi? „Natura, oamenii cu simţul umorului, croitoria şi broderia, copiii şi animalele”. Cât de des vibrează la acordurile unor noi melodii, noi poveşti în acuarelă? „Nu atât de des pe cât sunt capabilă. Sunt leneşă şi comodă dacă nu am inspiraţie. Am observat că sunt mai productivă dacă pictez în natură, undeva la ţară, departe de agitaţia oraşului. Şi cu muzica e la fel. Oraşul, cu respiraţia sa agitată, ne taie sensibilitatea.” Poate Bucureştiul taie orice urmă de sensibilitate, dar la Paris (unde Alexandrina a cântat pe 15 mai la Palatul Béhague, Sala Bizantină)... să stai într-un apartament micuţ cu

vedere spre Sena, sau în Cartierul Latin, poate ar avea un efect pozitiv asupra creaţiei artistice. Totuşi, ea spune „Mi-ar plăcea să am o casă şi la Paris. Dar mai degrabă o căsuţă pe malul mării. Sau câte-o căsuţă în toate locurile care mă inspiră, departe de civilizaţie. Încă nu ştiu unde mi-e locul. Rădăcina mea e cu mine, şi pot să o plantez oriunde.” Iar această rădăcină a pornit din capitala Republicii Moldova, fapt pentru care este întrebată deseori, probabil mai des decât nelămuririle legate de viitoare concerte, despre părerea ei în legătură cu ţara de origine. Despre situaţia moldovenilor de acolo.

mult decât această planetă, care mi-e dragă şi mi-e tare milă de ea. Indiferent de bagajul pe care l-am acumulat în Moldova, şi este vorba de copilăria mea care a fost extraordinară, de formarea mea ca personalitate, îmi doresc cu toată pasiunea pentru viaţă să cunosc lucruri, locuri, oameni noi şi să duc un cuvânt bun despre tărişoara mea mai departe, în toată lumea. Sunt mândră că m-am născut în Moldova. Dar iubesc întreg pământul. Nu înseamnă nimic nişte linii întrerupte, trasate pe hartă.” Şi simt că iubeşte întreg pământul, nu la modul „vara asta merg în concediu în Grecia pentru două săptămâni la All Inclusive”, ci ca pe un regret, lipsă, dorinţă de a călători „mult muuuult” şi peste tot.

Fără să spună ceva, ea a reflectat o parte din viaţa de acolo, prin rolul în documentarul „Trois femmes de Moldavie”, în regia lui Paul Cuzuioc. tât despre regret, că Alexandrina e Când am rugat-o să spună ceva despre ţara optimistă, am văzut deja. Iar despre de peste Prut, despre realitatea faptului că ea împliniri, obstacole depăşite, sunt destule este o reprezentantă a culturii, a istoriei ţării de zis. I-a fost greu fizic: „Pe la 15 ani am trecut în România, despre simţul de apartenenţă, ea râul Nistru înotând ca un căţeluş”. Şi a întâmpinat la a spus: „Nu pot să zic că îmi iubesc patria mai început, momente dificile şi în carieră: „Prima dată

când mi-am auzit vocea din exterior, pe la 10 ani, m-am simţit ciudat. Vocea venea dintr-o cutiuţă şi era străină. Prima emisiune care m-a marcat a fost „Lumea în viziunea copiilor”, unde am participat cu două acuarele de-ale mele, pe care le-am pictat în emisie directă... Aveam 5 sau 6 ani şi plângeam amarnic cu lacrimi de crocodil. Nimeni, nici măcar mama, nu înţelegea că eu nu vreau să zâmbesc în cameră şi să răspund la întrebările prezentatorului. Următoarea emisiune a fost „Garantat 100%”, a lui Cătălin Ştefănescu. În acea perioadă mă simţeam străină în Bucureşti, pentru că abia de câteva zile venisem de la Chişinău. Eram departe de casă, lipsită de cei dragi, într-un oraş necunoscut. Iar Cătălin îmi punea întrebări isteţe despre politicienii români” (Râde).

e când a plecat din Chişinău şi s-a stabilit în Bucureşti, întrebările despre politică tot n-au devenit mai plăcute. Viaţa de artist în România e în continuare... plină de satisfacţii, pentru că ajunge la cele mai înalte cote doar cu pasiune. Şi când e pasiune pentru ceea ce faci, e bine. E bine, că altfel „să devin contabil sau avocat nu am avut atracţia. În fragedă copilărie mă bătea gândul să devin balerină, umblam

prin casă în vârful degeţelelor... Şi cosmonaută am vrut să devin. Pe vremuri era o modă între copiii născuţi în URSS, să-ţi doreşti să explorezi cosmosul... Sunt fericită să fac ceea ce-mi place. Arta e un mod de viaţă, e liniştea mea sufletească. Dar ador să negociez, asta o am în sânge de la bunica”.

i pentru că arta la artă trage, concertele din ultima perioadă care i-au plăcut Alexandrinei au fost cele susţinute de Roisin Murphy şi Tricky. Dintre filme, ultimul văzut la timpul interviului este „Where the Wild Things Are”, iar faţă de expoziţii îşi exprimă un regret şi, totodată, o speranţă: „Nu prea merg la expoziţii, deşi mi-aş dori... Poate voi prinde timpul când vor exista bilete de avion cu destinaţia oricărei săli de expoziţie, în orice colţ al lumii, cu preţul unui bilet de intrare... măcar pentru câteva ore...” Şi acum fiţi atenţi. Pentru mine, pentru tine, pentru cei care îi ascultă vocea sau îi privesc picturile, Alexandrina are de transmis un mesaj: „Iubire. Iubeşte-te şi vei putea iubi... aşa cum te iubeşte mama, doar pentru că exişti”.

Sunt fericită să fac ceea ce-mi place. arta e un mod de viaţă, e liniştea mea sufletească. dar ador să negociez, asta o am în sânge de la bunica”. http://alexandrinahristov.blogspot.com/ http://www.alexandrina.ro/ http://www.facebook.com/alexandrinamusic

Georgiana DrÄ&#x192;ghiciu

HoraČ&#x203A;iu Anton

Galeria Montage

L STICE R ARTE RTE PLA

R PLA L STICE ARTE R PLA L STICE ARTE LA R PLASTICE ARTE ARTE R PLA L STICE

AR ARTE R PLA L STICE

...

. şi albinele zboară Text: Georgiana Drăghiciu Foto: Alexandra-Maria Colţa

Tot ce zboară se mănâncă Şi pe acolo zbura poporul chinez.

rimele au fost punctele... care s-au adunat, s-au lipit şi s-au contopit în forme geometrice simple; acum o linie, mâine un triunghi, poimâine un cerc... apoi, rând pe rând, au prins forme de degete, mâini, feţe zâmbitoare, cai, fluturi, ape mişcătoare şi stele. Aşa au apărut personajele. Valuri – valuri de personaje, venind peste mine în nenumărate rânduri! Trebuia să le prind cumva! Să le reţin din clipa lor efemeră, să le prezint poveştile, în scenarii capturate pe gesturi şi cadre de hârtie! Creioanele, instrumente, îşi cereau dreptul prin libere mişcări, foile deveniseră prea limitate, prea obtuze... de ce nu şi pereţi? Sau uşi şi coridoare? De ce nu asfalturi de şcoli şi parcări de blocuri? - Încântat(ă) de cunoştinţă! Bine ai ieşit din mintea mea! Şi în joacă, toată energia copilăriei a prins conturul unor desene, care aveau să devină mai târziu o adevărată pasiune şi un mod de relaxare. Caiete de teme cu înflorituri pe pagini şi benzi desenate pe coperţi, picturi naive pe pereţii şcolilor şi în cancelariile profesorilor, cadouri pentru prieteni şi familie. Apoi am uitat de tot... Odată cu trecerea anilor, am simţit nevoia să mă îndrept spre alte

domenii... am învăţat 4 limbi străine, din care am reţinut doar două (engleză şi italiană), m-am apucat intensiv de ştiinţe exacte şi de literatură, am dorit recunoaştere pentru aceste cunoştinţe şi am început să particip la teze şi olimpiade, mi-am dat seama că îmi doream libertate şi independenţă şi am renunţat într-un final şi la studii. Nu m-am gândit să urmez o şcoală de desen sau pictură, pentru că eu le concepeam doar că hobby. Implicit, am hotărât că trebuie să-mi iau servici şi să încep să particip la toate cheltuielile casei, încă din timpul liceului. Le-am încercat pe toate, nu m-a oprit nimic. Am învăţat să debarasez mese, să vând parfumuri şi pantofi de lux, să-mi iau faţa şi zâmbetul de rigoare în faţa clienţilor nehotărâţi sau nervoşi, am fost pe rând meditator de limba romană (pentru un adolescent arab căruia numai de învăţat nu-i ardea), am înţeles ce este manipularea în situaţia copiilor şi cum trebuie să-i ameţeşti ca să fie atenţi la carte, am fost translator de limba italiană, într-o firmă de renume (fără reclamă, da?), am lucrat în Marketing şi PR şi mi-am sugrumat gâtul cu cămăşi călcate la dungă, sacouri negre şi genţidiplomat, am străbătut oraşul în limuzine ca agent de vânzări, am făcut recenzii de hoteluri şi săli de conferinţă, pentru firme mari romaneşti şi pentru multinaţionale, am plecat în Italia cu gândul de a mă angaja acolo şi de a-mi echivala

studiile, am lucrat ca dădacă şi croitoreasă şi tot atunci am învăţat cum este să-ţi prinzi degetul arătător într-o maşină profesională de cusut, senzaţii tari ca-n 1900 toamna, după care m-am întors într-un final în ţară, cu o cerere în căsătorie din care am păstrat doar inelul.

Versus

ntre timp, cunoscând oameni extrem de creativi şi plini de imaginaţie, am început sămi iau modele din viaţa reală şi nu din filme. M-am gândit iar la libertate şi am zis că trebuie neapărat să învăţ grafică, pentru a mă putea juca în voie cu personaje reale, de data aceasta, punându-le sub o figuraţie specifică fiecăruia (oameni speciali, atât de speciali încât îi fac pe cei cu adevărat speciali să pară banali şi plictisitori!)

şi pestriţ machiate, cu fursecuri în borcane şi caramele în boluri de sticlă, toate puse pe stendere, cu sârme din cupru şi argint sub forme de bijuterii, cu afişe şi reclame şi zile toride de vară! Câte cafele cu lapte nu am băut atunci, câte alergături şi câte clipe pline de emoţie, ca răspuns la felicitările şi îmbrăţişările admirative ale necunoscuţilor! Da, până şi televiziunea şi-a făcut apariţia o dată, dând flashuri rapide şi smulgând cuvintele participanţilor, care fie vorba Pauză. Un căţel se uită la mine. Are capsă pe între noi, mai mult au fost obligaţi, decât s-au ureche şi-o privire moleşită. Scoate limba la oferit ei, pentru a umple materiale de ştiri! mine, o scot şi eu la el. Îşi apropie botul umed de căuşul palmei mele şi atunci îi simt respiraţia Avertisment: multitudinea veselă de culori caldă printre degete. Dăunează grav tristeţii!

Dar ce credeţi? Neliniştea are vreun gust? Vreodată? Sau surescitarea ar putea să se domolească în vreun fel, ca o energie prinsă şi comprimată sub formă de pastile? Pastile pe care să le iei atunci când vrei să dormi şi să visezi frumos? Ei uite aşa, dând din una în alta, am descoperit mai târziu, aţele şi materialele textile. Frumoasă modă, aceea cu accesorii handmade, cu târguri pline de dulceaţă retro, cu fete ciudat îmbrăcate

i iar m-am plictisit. Singura constantă în viaţa mea era doar acel dor de libertate şi de mişcare şi altfel, ca într-un joc al telefonului fără fir, unde fiecare cuvânt este preluat şi transformat, mi-a încolţit pe undeva, într-un sertar al minţii, ideea de mişcare şi de formă amplă. Aşa am descoperit sculptura şi formele art deco din sârme şi metale îmbinate! Habar nu aveam de concepte şi artificii profesionale, de încadrarea

în imagine, de jocurile de lumini şi umbre, ce-mi trebuia mie atâta teorie când totul venea natural şi poate, foarte rar, un pic regizat?! Lumina este importantă, se spune, pentru că deşi este liniara, ea învăluie tot şi dă sens lucrurilor! Mai important mi se pare mie însă întunericul, pentru că el este cel iniţial, statornic şi infinit, fără de care culoarea Sufletul fiecărui artist are nevoie de un job nu ar mai fi culoare şi roşul nu s-ar mai putea part-time transforma în caleidoscop şi în table de şah albnegre! Aşa că mi-am cumpărat o daltă şi am Şi de un spaceshot! improvizat unelte din foarfece şi lame vechi de ecunosc un lucru: m-am apucat de învăţat! cuţite, şi am început să sculptez şi să modelez, în Şi prinţe cărţi de chimie, fizică, electronică, joacă! Apropo, tu! Da, TU, ai observat, că pictura medicină şi chirurgie, bio-mecanică şi merge foarte bine cu formele 3D? Încă nu? astronomie (ale căror limbaje mă fac să mă simt Viaţa mea acum, în câteva cuvinte? Georgiana se cel puţin inteligentă), vă zâmbesc cu toată faţa şi vă fac cu mâna în semn de salut! împarte în două:

„Bine aţi venit în biroul celor 150 de cubicaluri, unde creativitatea şi imaginaţia sunt pe moarte! Nu, Geanina?!” (comicul Doug Savage) şi în care, în fiecare dimineaţă trebuie să mă depersonalizez, să-mi iau mecanismul automat de generat calculaţii în excell-uri, cu un entuziasm pe care cu toată forţa încerc să mi-l stăpânesc şi noaptea, adevărata mea zi, în care mă pierd în geometrie şi astronomie (pentru că praful de stele nu e altceva decât o expresie pur platonică de exprimare a unei afecţiuni emoţionale de tip mutual_@#!:’>_!!!), în sficuri şi patente, în cărbune şi inhalaţii de terebentină! Da, am un patent şi nu mi-e frică să-l folosesc! - Şi efectul vibraţiilor? - Picioarele merg. Prin unde radio. - Vrăjitorie!

*Material conceput pe plajă, la 45 grade Celsius, lângă un tec de kiwi, înţepată de un peşte dragon. A se citi râzând. Mulţumesc minunatului Alex, genialului fotograf Vladimir T., care este atât de profesionist şi discret încât nici măcar nu l-am văzut în acţiune, şi am putut face abstracţie totală de prezenţa lui, lui Teo, Geaninei (bine, Michaeeell!!) Marei şi celor de la PasparTU, părinţilor mei care este doar unul, prietenilor, colegilor de muncă pe care nu îi cunosc decât într-un număr restrâns, de la 1 la 10, vecinilor de la care cerşesc din când în când câte un pahar de zahăr sau ulei, căţelului Golden Retriver imaginar, celorlalte Georgiane (care nici măcar nu se numesc toate aşa), branulei cu glucoză, analgezicelor – pentru care vă rog sămi scrieţi ce vorbiţi, pentru că sigur voi uita în 10 minute, muşcatei uscate care stă pe sala mea de bloc şi viitorilor regizori de filme horror, ale căror scenarii sunt în compunere momentan.

L STICE R ARTE RTE PLA

R PLA L STICE ARTE R PLA L STICE ARTE LA R PLASTICE ARTE ARTE R PLA L STICE

ARTE R PLA L STICE

Fotorealismul marca HORAŢIU ANTON de Ionela Doboş

Horaţiu Anton e un artist plastic „în devenire”, şi asta pentru că, susţine el, pentru a fi artist e nevoie de timp şi muncă, iar el mai trebuie să mai acumuleze din plin din ambele. A absolvit secţia de sculptură a Universităţii de Artă Bucureşti şi a luat parte la cinci expoziţii de grup. Speră ca peste un an jumate să expună din nou. Lucrează asiduu în domenii aferente artei, şi cu toate acestea, cea mai mare satisfacţie pe care o are în universul sau cotidian derivă din faptul că nu simte nicio clipă că ar munci. Despre nemulţumiri, satisfacţii, creaţie artistică şi proces creator, pe larg, în interviu. Ionela: Dacă ar fi să vorbeşti depre tine, ai spune că....? Horaţiu: Dacă ar fi să vorbesc despre mine, m-aş referi la felul în care m-am îndreptat spre artă, şi atunci cred că ar fi bine să pomenesc de tatăl meu care obişnuia să picteze tablouri kitch, din acelea pe care le găseşti la tarabe, prin piaţă. Îmi plăcea să îl privesc cum picta. Şi uite-aşa, de la privit am avansat spre studiat pentru că am urmat atât liceul, cât şi facultatea de artă. Ionela: Şi ai devenit artist! Horaţiu: Da, în ghilimele spus, pentru că nu termini facultatea şi devii artist ! Ionela: Spune-mi dacă te consideri artist, ce înseamnă pentru tine să fii artist şi când ai descoperit că eşti artist? Horaţiu: Eu nu sunt artist pentru că îmi lipsesc experienţa, munca şi vârsta pentru a fi artist. Poate că o să mă pot numi artist pe la 40 de

ani, deocamdată experimentez. Mă încadrez în fotorealism, dar nu am un stil al meu. După părerea mea artistul e tipul a cărui lucrare o recunoşti dintr-o mie de alte lucrări fără să o ﬁ văzut dinainte. Criteriul după care o recunoşti e stilul. Din punct de vedere al stăpânirii tehnicii de creaţie, încă nu sunt artist. Dacă ar ﬁ să vorbesc depre nevoia de a mă exprimă prin artă, atunci cred că sunt artist. Eu nu prea pot să las timpul să treacă fără să mai creez ceva. Chiar dacă trec câteva luni bune, nevoia de a transmite ceva tot apare.

Ionela: Dar asta nu se datorează faptului că ţi-ai format o disciplină de studiu, că te-ai specializat într-un domeniu în care trebuie în permanenţă să exersezi ? Horaţiu: Nu. Nu e o chestie de autodisciplină. Am idei, îmi vin idei şi atunci simt nevoia să le exprim. Ţin foarte mult la lucrările mele. Nu mă refer la cele care îmi sunt comandate sau pe care le-am făcut pentru bani. Eu nu le consider lucrările mele pe alea. Ma refer la lucrările în care am exprimat nişte stări din nevoia de a transmite ceva. Ionela: Pentru că ai menţionat cuvântul portret. Desenele pe care le-am văzut erau ﬁe portrete, ﬁe studii ale mimicii feţei. Lucrările tale se axează în general pe asta? Horaţiu: Da, în general, da. Şi cam în toate lucrările pe care le-am expus până acum, am inclus personajul uman. Ionela: De ce? Nu e asta un fel de limitare, de plafonare? Horaţiu: Nu, faptul că mă concentrez acum asupra lor nu înseamnă că nu o să renunţ cândva la ele.

”

Artistul e tipul a cărui lucrare o recunoşti dintr-o mie de alte lucrări fără să o ﬁ văzut dinainte. Criteriul după care o recunoşti e stilul.

Ionela: Apropo de ceea ce exprimi în lucrări. Dacă mi-ai cere să îţi deﬁnesc lucrările enumerând un set de stări, atunci eu aş zice : angoasă, lipsă de comunicare, oroare, spaimă. Greşesc foarte mult dacă interpretez aşa? Horaţiu: Nu. Eu sunt un pesimist din ﬁre. În lucrări cultiv pesimisul ăsta. Cel mai productiv din punct de vedere artistic sunt atunci când am nemulţumiri, probleme. Îmi place Caravaggio, îmi plac realiştii. Nu prea mă atrag abstractizările. Ionela: Ce te nemulţumeşte ? Horaţiu: Nu am nemulţumiri. Ca artist, eu nu mi-am făcut o ţintă din a vinde lucrări sau din a expune. Nu, nu am nemulţumiri de genul ăsta pentru că nu m-a interesat neapărat asta. Eu nu trăiesc din artă. Ar fi ideal să poţi trăi din artă. Ce altceva ai putea dori de la viaţă decât să poţi îmbina pasiunea şi banii ?! Ideal ar fi să nu existe

alte influenţe. Ceea ce fac eu ca să trăiesc nu prea are legătură cu actul de creaţie, dar are legătură cu meseria. Ionela: Ai vreo temere în ceea ce priveşte cariera ta artistică? Horaţiu: Da, să-mi pierd vederea! Dar, cred că dacă s-ar întâmpla asta, probabil că aş recurge la modelaj. (Râde). Ionela : Te-am întrebat de nemulţumirile pe care le ai ca artist, spune-mi acum despre satisfacţii. Horaţiu: Sunt satisfacţii foarte puternice, dar de moment. Cea mai mare satisfacţie o am când termin o lucrare şi îmi place cum a ieşit. Îmi place doar atunci, în ziua respectivă, pentru că a doua zi îmi dau seama că aş fi putut să o fac altfel, că se mai poate schimba ceva la ea şi uşor începe să mă nemulţumească. Însă chestia asta e oarecum constructivă pentru că mă determină să mai caut, să mai experimetez, să tot lucrez. Ionela: Dacă ar fi să îţi adresezi o întrebare de final, ce anume te-ai întreba? Horaţiu: (Râde). Am spus cam tot ce aveam de spus pentru astăzi, probabil ca mâine am putea purta discuţia altfel, e o chestie de moment.

rAM recomandă: Galeria Montage | Galerie de artă | Teatru | Evenimente culturale |

www.galerie-montage.com

CITEŞTE ÎN CONTINUARE >>

R PL PLA L STICE CE ARTE R PLA L STI LA TICE CE ARTE R PLASTICE ARTE ARTE RTE PLA L STICE CE

L STICE R PLA ARTE ARTE R PLA L STICE

Galeria MONTAGE de Denise Rădulescu

rAM recomandă să treci pe la o galerie pe o stradă îngustă, unde te aşteaptă un montaj de arte, o sursă de inspiraţie şi de idei.

um vii dinspre Hala Traian, pe Calea Călăraşi via Piaţa Unirii pe partea stângă. Mai exact la intersecţia celei de-a doua străzi de pe partea stângă cu Călăraşi. Acea stradă se numeşte Fetiţelor. (funny, da). Pe colţ este o casă veche, cu etaj în stil naţional cu un gard galben din lemn. Cam astea sunt primele repere. Din afară nu îţi dai seama despre ce este vorba în interior. Nici când intri pentru prima oară nu ţi-e foarte clar, însă te simţi foarte bine. Asta a fost şi ideea de la care a plecat conceperea Galeriei Montage. De la dificultatea de a crea un spaţiu care să nu îngrădească libertăţi (de viaţă şi de expresie), care să nu propună imperios viziuni unilaterale şi care în acelaşi timp să îşi susţină un program curatorial coerent. De altfel, acest tip de abordare a fost imprimat de cel ce a iniţiat proiectul galeriei şi cel care şi acum o susţine cu acelaşi entuziasm, artistul vizual Daniel Divrician. De la sfârşitul anului 2005 acest spaţiu se transformă constant pentru a menţine un bun balans între ceea ce impune logistica administrării unei galerii de artă şi luxul de a asculta poezie contemporană de exemplu, sperând astfel la o democratizare a artei contemporane atât pentru cei care o produc cât şi pentru cei de pe poziţia de receptor al acesteia. Cele două paliere pe care funcţionează Galeria Montage sunt complementare şi sunt acordate la contextul artistic în care aceasta este plasată, dar mai ales pentru a-şi atinge principalul scop, şi anume acela de a susţine şi a promova tinerii artişti emergenţi. Astfel, galeria a ales să stabilească două „etape” în deschiderea sa faţă de arta tânără: într-o primă fază sunt organizate expoziţiile (colective sau personale), vizionări de spectacole, lecturi sau concerte unde în general vine un public larg, eterogen. Acest lucru reprezintă un avantaj (datorat şi spaţiului care te îmbie la conversaţie) deoarece contactul cu spectatorii este unul nemijlocit şi de fiecare dată un astfel de eveniment se prelungeşte în discuţii

efervescente între cei doi „actori” ai galeriei din acea seară. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul workshop-urilor şi al conferinţelor organizate în galerie la care iau parte artişti cunoscuţi de la noi din ţară sau invitaţi din străinătate, istorici de artă sau profesori de la universităţile de artă din Bucureşti. Un alt nivel la care galeria îşi promovează artiştii este prin organizare de show-uri private sau expoziţii temporare concepute şi curatoriate cu scopul de a crea portofolii convingătoare atât pentru criticii de artă cât şi pentru colecţionari. Multidisciplinaritatea, prezentă aluziv şi în numele pe care galeria îl poartă, reprezintă un reper important în definirea programului, în galerie fiind prezente de-a lungul a 5 ani toate mijloacele de expresie artistică, de la pictură şi video la teatru şi experimente sonore. Dintre acestea aş aminti de spectacolul de teatru „Valmont” regizat de Marcel Top care a avut un succes incredibil datorită montării sale cu totul speciale, „Trei nopţi cu Madox” de Matei Vişniec, în regia lui Radu Bărbulescu (spectacol preluat de teatrul Nottara) şi alte spectacole care acum se joacă în teatre mari din Bucureşti şi unul chiar la Opera Română („Amadeus” regizat de Marcel Top şi co-produs de Galeria Montage prin Daniel Divrician). (Pont: în toamna aceasta galeria pregăteşte premiera spectacolului „Eu când vreau să fluier, fluier” după romanul omonim, în regia lui Felix Crainicu). Pe toata perioada anului puteţi asista la concerte de jazz sau de muzică de cameră unde puteţi asculta muzicieni ca Marius Vernescu, Maria Răducanu, puteţi merge la vizionări de film în prezenţa autorilor (ca de exemlplu Florin Piersic Jr.) sau puteţi picta alături de Daniel Divrician şi invitaţii săi. Aşa că fie că vreţi să vedeţi/ascultaţi artişti tineri sau nume mari din lumea artei sau vreţi doar să vă petreceţi un timp într-un spaţiu cu totul special, Galeria Montage este locul unde cu siguranţă le veţi îmbina pe amândouă.

Proiectul urban

Piețe publice Bucureștene

! A E R A ADUN Text: Cătălin Gherman Foto: Alexandra-Maria Colţa

„Creaţiunea de pieţe publice se impune la Bucureşti, unde ele sunt inexistente. Nimic nu serveşte mai mult la înfrumuseţarea unui oraş şi la definirea caracterului său decât pieţele publice bine înţelese. Paris, Londra şi Roma oferă exemple strălucitoare. Bucureştii n-au încă pieţe publice. Ceea ce ar putea să-i ţie loc de piaţă publică, e deocamdată o răspântie. Şi totuşi, tradiţia pieţei publice, care este în acelaşi timp un târg, s-ar putea regăsi chiar în originea oraşului Bucureşti.”

sta n-am spus-o eu, ci romanciera Marta Bibescu, acum vreo 100 de ani. Şi totuşi e foarte actual. Capitala nu are o agoră; s-a umplut de cafenele, terase şi mall-uri ce par a ţine locul unor spaţii de adunare a locuitorilor. Din motive ce ţin cel mai mult de istorie, oraşul nu a fost gândit pentru manifestări colective. Locurile în care oamenii se adună cu ocazia numeroaselor evenimente au caractere foarte diferite, însă se leagă printr-un singur element: ele nu au fost concepute pentru a strânge oameni. Am luat-o pe Calea Victoriei, nu ca un trecător grăbit ce se deplasează mai repede pe jos decât cu maşina, ci ca un observator ce încearcă să vadă şi ce e în spatele locurilor în care ne dăm întâlnire şi pe lângă care trecem atât de des.

PLIMBĂ-TE, DACĂ POŢI

În ultimii 20 de ani, piaţă a organizat diverse evenimente, culturale şi politice: concerte, petreceri de Revelion, manifestaţii, precum şi vizita preşedintelui George Bush, în noiembrie 2002, ocazie cu care s-au strâns peste 100.000 oameni. Acum, doar câteva bănci în jurul unui monument cu semnificaţii discutabile şi câţiva adolescenţi cu skate-urile. Zilele trecute, câţiva turişti străini ce pozau de zor balconul la care a ieşit ultima oară Ceauşescu. Şi ascultau explicaţiile ghidului, ca de plăcute informative nu poate fi vorba.

rima oprire… Piaţa Revoluţiei, unul dintre locurile cele mai importante ale capitalei atât din punct de vedere al aşezării cât şi al semnificaţiilor socio-culturale. Este înconjurată de numeroase instituţii: Ateneul Român (1888), Biblioteca Central Universitară (1885), Muzeul Naţional de Artă (fostul Palat Regal – 1870), biserica Kretzulescu (1722) hotelul Athenee Palace Hilton, sediul UAR şi fostul Comitet Central. Aproape faţă în faţă, uitându-se pieziş una la alta, Palatul Regal şi Comitetul Central. Prima, centrul După 5 minute de mers pe jos ajungem în politic pe vremea Regatului, cealaltă pe vremea Comunismului. Ambele impunătoare, simetrice, Piaţa Universităţii, intersecţia celor două axe majore (nord – sud şi est- vest) ale oraşului. dar atât de diferite.

Clădirile importante ce delimitează spaţiul pieţei (Universitatea, Spitalul Colţea, Ministerul Agriculturii, Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental) precum şi evenimente din istoria recentă dau acestui spaţiu atât valoarea urbană cât şi cea simbolică. Pe 21 decembrie 1989 au avut loc manifestaţii anti Ceauşescu, în iunie şi ianuarie 1990 proteste la adresa noului preşedinte, Ion Iliescu. Noi, cei mai tineri, am prins evenimente mai fericite şi mai puţin violente : petreceri de Revelion, victoriile naţionalei de fotbal şi intrarea în UE la 1 ianuarie 2007.

Un prim pas ar fi instalarea unor plăcuţe care povestesc istoria locului, precum şi construcţia unor monumente cu caracter specific (ceea ce nu este cazul ţepei din Piaţa Revoluţiei). Amplasarea statuii lui Caragiale în faţa Teatrului Naţional şi a unei viori de mari dimensiuni în micul spaţiu verde dinspre Spitalul Colţea (unde într-un colţ zace uitată şi o cruce de la Revoluţie) în locul unor memoriale care să amintească de prima zonă liberă de comunism, face parte dintr-o strategie de amuţire, de ştergere a urmelor. În aceeaşi situaţie se înscrie şi acoperirea inscripţiilor de genul « Piaţa Tien An Men 2 » de pe zidurile Universităţii de Arhitectură. În locul consacrării memorabile a unui fapt crucial din istoria recentă a naţiunii, este promovat un derizoriu cotidian, o pseudoartă fără semnificaţii. Despre reamplasarea statuii regelui Carol în faţa Bibliotecii Central Universitare (fosta fundaţie Carol I) s-a tot vorbit, dar cam atât.

Anii trecuţi, treptele dela TNB erau punctul principal de întâlnire. Acum aglomeraţia s-a mutat în parcul dinspre Colţea. Seara, dacă nu se nimereşte vreun concert, se găsesc sigur câţiva trubaduri cu o chitară sau niste puşti zgomotoşi. Ziua nu s-ar auzi din cauza traficului. O luăm pe Bulevard, pe Regina Elisabeta, trecem de Cişmigiul cu aerul său romantic, traversăm Dâmboviţa (rău mai arată şi asta, parcă e râu Palatul Parlamentului ar putea fi integrat în oraş artificial) şi deodată parcă se rupe ceva… dacă pe terenurile din jurul său s-ar construi ceva. Probabil clădiri de birouri, soluţie mult mai bună Parcul Izvor şi Piaţa Constituţiei flanchează pe decât zgârie nori dispersaţi prin oraş, eventual două laturi Palatul Parlamentului sau, cum o ştim pe lângă monumente istorice. Deschiderea toţi, Casa Poporului. Ambele au apărut în anii 80 MNAC pare să fie prima legătură între public şi în urma demolărilor pentru construcţia Centrului mastodontul solitar. Civic, când au fost rase cartierele Uranus şi Antim. Centrul Civic nu se leagă în niciun fel cu restul Parcul Izvor este tânăr, vegetaţia este rară… oraşului, încă arată ca o intervenţie brutală. Fiind peisajul cam dezolant. Este mult inferior din relativ noi, locurile nu sunt au o istorie bogată numeroase puncte de vedere faţă de altele din şi trezesc amintiri triste. Au fost cele mai mari Bucureşti (ex: Cişmigiu, grădina cu o bogată demolări din istoria omenirii, excluzând cele istorie), semănând mai mult cu un maidan. cauzate de război. Ironic sau nu, cele două spaţii, Totuşi, având în vedere amplasarea lângă Casa opera dictatorului, sunt locurile favorite ale Poporului, care, ne place sau nu, este a doua actualilor conducători pentru a împărţi mici şi destinaţie turistică din Bucureşti (după Muzeul bere în campaniile electorale. Şi, ocazional, mai Satului), locul are un imens potenţial ce ar putea ajung aici şi mari artişti, în lipsa unor stadioane fi valorificat. care să-i găzduiască: AC/DC, Madonna, Bryan Adams. Şi noi şi cei de la AC/DC ne vom aminti Şi aici străinii ne-au cam luat-o în faţă. de acest concert: noi - datorită lor, ei – pentru că Comparând Piaţa Revoluţiei cu Piaţa Roşie din a fost singurul concert din acest turneu care nu Moscova (tot centru al puterii), Piaţa Universităţii a avut loc pe stadion. cu Trafalgar Square, Parcul Izvor cu Museumplein din Amsterdam sau Insula Margareta din Budapesta, observăm că pieţele lor atrag mereu ŞI TOTUŞI... vizitatori, atât turişti cât şi localnici dornici de area problemă care apare în cadrul momente de relaxare. Pieţe avem şi noi, trebuie tuturor acestor spaţii este că, în lipsa doar să le punem în valoare! Şi efortul ar merita! mulţimii, au un rol strict funcţional: noduri rutiere, spaţii de parcare. Nu comunică mare lucru, nu amintesc prin mai nimic de ce s-a întâmplat acolo. Şi nu te atrag, nu-ţi vine să stai, fie că nu prea ai unde, fie că eşti deranjat de zgomot, praf, maşini.

PROIECTUL URBAN

Parque das Naﾃｧﾃｵes Lisabona de Cﾄネin Lupulescu Foto: Cﾄネin Lupulescu, http://www.parquedasnacoes.pt/homepage.aspx?menuid=47

roiectul urban în deﬁniţia acceptată astăzi este o metodă de programare a unui spaţiu de dimensiuni mari încercând să pună în dialog oraşul vechi şi noile tipuri de dezvoltare sau de urbanizare prin introducerea unor concepte noi în ceea ce priveşte relaţia arhitectură - oraş. Sunt puse în practică strategii economice, sociale, arhitectural – urbanistice în legătura cu interesul public – privat şi cu investiţia publică – privată.

Proiectul urban pledează împotriva unei logici rigide de programare şi amenajare, având o importantă dimensiune etică şi fiind compatibil cu principiile dezvotării durabile. Detalierea sa cuprinde mai mult decât stabilirea spaţiilor, suprafeţelor, legăturilor funcţionale şi exigenţelor tehnice, incluzând şi constrângeri ambientale, devenind un document cu valoare reglementară. Proiectul are în vedere reamenajarea unei zone industriale dezafectate a Lisabonei de-a lungul râului Tejo, lungă de 5 km şi având o suprafaţă totală de 60 ha (600 000 m2), apoi după ce expoziţia îşi închide porţile, să reprezinte „sămânţa” care să dea sens unei dezvoltări ulterioare a zonei. Municipalitatea Lisabonei intră în concurs împotriva oraşului Toronto pentru a organiza expoziţia mondială din 1998 şi câştigă. Miza proiectului este foarte mare deoarece cu 6 ani în urmă gazda expoziţiei fusese Sevilla, iar proiectul nu a atras atât de mulţi vizitatori pe cât şi-ar fi dorit organizatorii şi mai grav, în prezent acea zonă a oraşului este părăsită, deci expoziţia a fost un eşec pentru Spania şi noul „cartier” nu participa la viaţa oraşului. Expo’98 a avut ca temă „Oceanele – o moştenire pentru viitor”. Mai întâi s-a avut în vedere ca noua zonă să fie legată de restul oraşului printr-un nod multimodal şi anume gara Oriente, proiectată de Santiago Calatrava, iar apoi toată infrastructura necesară. S-a construit cel mai lung pod din Europa, Vasco da Gama, (~17 km) şi o nouă linie

de metrou pentru a face faţă fluxului de vizitatori. Principalele pavilioane, care au rămas şi după închiderea expoziţiei, dar primind alte funcţiuni sunt: pavilionul de informare şi acces care a devenit mall, pavilionul central care a devenit pavilionul expoziţional oficial al oraşului, pavilionul Utopiei convertit în arenă multi-funcţională şi primind numele de pavilionul Atlanticului, pavilionul Cunoaşterii Mărilor acum muzeu de ştiinţă interactivă denumit pavilionul Cunoaşterii, pavilionul Viitorului care a primit funcţiunea de Casino şi pavilionul Portugaliei – o clădire cu totul specială, proiectată de Álvaro Siza, ce a devenit clădire administrativă a parcului după închiderea expoziţiei. Pe lângă cele enumerate se mai pot adăuga teatrul Camões, turnul Vasco da Gama şi amenajări peisagere, instalaţii, artă urbană şi parcuri. Restul pavilioanelor ale ţărilor participante (114) au fost demolate după încheierea expoziţiei care a durat 4 luni şi a atras peste 10 milioane de vizitatori. Miza expoziţiei a fost foarte mare deoarece dacă nu ar fi avut succes municipalitatea Lisabonei ar fi avut mari pierderi economice pentru că investiţia nu a fost facută în parteneriat public –privat, ci a fost doar publică, dar după închiderea expoziţiei o parte dintre clădirile enumerate mai sus au fost vândute investitorilor privaţi. Interesant este insă că şi acum, la 12 ani de la încheierea expoziţiei, încă se mai construieşte şi se fac investiţii în imobile de birouri şi de locuit, zona nou dezvoltată acoperind acum 340 ha, ceea ce înseamnă că investiţia iniţială a fost de succes. Din acest motiv este importantă „sămânţa” ce a fost sădită de municipalitatea Lisabonei – căci fără aceasta probabil că s-ar fi construit haotic, ca în altă capitală europeană, şi nu ar fi existat un „centru” de interes sau infrastructura necesară pentru a ajunge „acolo” sau alte echipamente pentru o viaţă confortabilă. O investiţie de tipul acesta din partea sferei publice atrage investiţii din sfera privată, chiar dacă prima reprezintă un risc major, dar cine nu riscă nu ... , nu ?

Iulian Tﾄハase RECENZII

Iulian Tănase

On the road

Interviu de Cosmin Dodoc-Marina Foto: Mircea Struteanu

Majoritatea îl cunoaştem de la Guerrilla, Caţavencu sau Kamikaze, deşi el nu se simte jurnalist. Poezia este cea care îl face să se simtă împlinit, care îl motivează. Ne spune sincer: „Eu nu mă recunosc decît pe acest drum, cel al poeziei...”.

plasez. Aşa am ajuns şi în America, şi în China sau Hong Kong, ori prin diverse locuri din Europa. Sau, dacă totuşi mă deplasez fără nici o treabă, îmi place să stau mai mult în locul în care ajung, o lună, două, ca să înţeleg ceva. Eram o dată în Vama Veche, stăteam de vorbă cu cineva, era la mare de vreo 3-4 zile şi săptămîna abia începea, m-a întrebat: dar tu de cînd eşti aici? De vreo 5 săptămîni, i-am zis. S-a mirat şi avea şi de ce: era mai bronzat decît mine.

Cosmin: Aş vrea ca, pentru cei care citesc acest articol, să începem cu o mică introducere despre Iulian Tănase. Care sunt pasiunile lui Iulian Tănase, dincolo de scris, unde îi place să călătorească, unde îi place să iasă în oraş, unde îşi încarcă bateriile, preferă vinul sau berea, mare amator de tutun? Iulian Tănase: Sînt un om cît se poate de normal, nu am pasiuni care ar putea ţine prima pagină a tabloidelor. Sînt fumător, îmi place să fumez, vara beau bere, dar şi apă. Cel mai mult îmi place să nu fac nimic, nimicul mă pasionează într-o măsură foarte mare, ﬁindcă nimicul este dat naibii şi ontologia stă cu ochii aţintiţi asupra nimicului, ca pe butelie. Era o vreme cînd, ajungînd seara acasă, mă aşezam într-un fotoliu şi stăteam aşa, ore în şir, fără să fac nimic. Ceva făceam, de fapt, mă gîndeam la diverse lucruri, făceam un fel de meditaţie spontană şi automată, nu-mi propuneam să mă gîndesc la ceva anume, meditaţie nu ştiam să fac, însă îmi plăcea starea aceea de abandon mental, îmi dezlegam creierul de craniul care îl ţinea pe loc, îl lăsam să zboare aiurea, multe poeme s-au născut aşa, din acest nimic aparent, poate că şi fotoliul ăla avea ceva virtuţi, oricum, era un fotoliu care mă punea pe gînduri. Nu-l mai am, într-o zi i-am dat drumul să plece, deşi ăsta nu este decît un mod de a spune că se cam paradise şi a trebuit să îl schimb. Călătoriile, că tot am fost întrebat, nu mă prea dau afară din casă, dacă mă pot exprima aşa, şi uite că pot. Eu călătoresc doar dacă am o treabă undeva, altfel nu mă prea obosesc să mă de-

Cosmin: ASE, licenţiat în marketing, actualmente jurnalist. Cum ai ajuns la poezie? IT: Nu ştiu cum am ajuns la poezie, la fel cum nu cred că aerul ştie cum ajunge în plămîni. El ajunge fiindcă acolo e locul lui sau, mai bine zis, şi acolo e locul lui, căci e simplu să ne imaginăm ce cantităţi imense de aer există în atmosferă care niciodată nu vor ajunge în nici un fel de plămîn. Aerul care niciodată nu îşi va întîlni plămînul care să-l respire, în fine… Poezia este importantă şi foarte importantă pentru mine, nu exagerez fiindcă nu am nici un motiv să fac asta, să exagerezi e cel mai simplu lucru, aşa cum a minţi e infinit mai uşor decît a spune adevărul. Poezia a fost aerul care şi-a întîlnit, în persoana mea, plămînul, nu e nici o scofală aici, nu înseamnă nimic altceva decît că poezia m-a ţinut în viaţă, ea a fost motivul pentru care, ani de zile, am muncit şi cu braţele, şi cu sinapsele, de la muncitor necalificat la schele de petrol din munţii ţării la redactor pe la reviste de umor sau realizator programe la radio, pentru a mă putea întreţine şi, mai ales, pentru a-mi putea întreţine poezia. Poezia e un lux, să scrii poezie în ziua de azi pare ciudat, oamenii se uită la tine, tu pari destul de serios, eşti îmbrăcat decent, tuns scurt, nu ai cercel în ureche, ai, în schimb, barbă, şi nimeni nu ar fi bănuit că un om atît de cumsecade ar putea face una ca asta, să scrie poezie. Eu am aflat destul de tîrziu că scriu poezie, m-am trezit într-o zi, cu mulţi ani în urmă, că simt o nevoie teribilă să scriu, nu era mare lucru de ceea ce făceam atunci, poate nici acum nu e, cert este că boala asta, să-i zic aşa, s-a tot ţinut după mine şi, dacă am văzut că se ţine după mine, am început şi eu să mă ţin după ea. Acum ne ţinem unul după celălalt, în acelaşi timp, habar n-am cine pe cine urmăreşte şi ce anume urmăreşte unul de la altul, cert este că eu am avut şi am mult mai multă nevoie de ea decît ar putea avea ea de mine, în fond, există atîţia poeţi pe lumea asta, ce mai contează unul în plus sau în minus, mai ales acum, cînd se tot spune că totul a fost spus.

Faptul că sînt absolvent de ASE nu are nici o importanţă, la începutul anilor ‘90 toţi tîmpiţii dădeau la ASE, iar eu n-am făcut excepţie. Era o modă. Sigur, nu era o modă şi să faci facultatea în şapte ani, atît cît mi-a luat mie să o termin. Între timp, am făcut şi Filosoﬁa, ca să am şi eu sentimentul că am terminat o facultate serioasă, ﬁindcă ASE-ul pentru mine nu a însemnat nimic altceva decît pierdere de vreme şi o diplomă pe care aş dona-o la sinistraţi dacă aceştia ar avea ce să facă cu ea. Despre statutul meu de jurnalist nu am ce să zic. La Academia Caţavencu am petrecut ani minunaţi, la Kamikaze am început o nouă poveste, însă eu niciodată nu m-am simţit jurnalist, sînt doar un om care scrie nişte lucruri, uneori amuzante.

şi trăiam şi în timp ce scriam. Întîmplările din realitate erau mai multe şi mai spectaculoase decît întîmplările care se petreceau în imaginaţie, leam amestecat şi le-a transcris şi le-am rescris pînă cînd a ieşit ceea ce unii poate ştiu, iar alţii nu, oricum îi felicit şi pe unii, şi pe alţii. Cînd am terminat de scris Iubitafizica, la începutul lui 2002, m-am simţit epuizat, eram foarte obosit, mi-am spus că n-am să mai scriu poezie multă vreme, însă poezia este ceva care pur şi simplu ţi se întîmplă şi nu m-am ţinut de cuvînt. Pînă să fie publicată Iubitafizica, ceea ce s-a întîmplat în primăvara aceluiaşi an, am scris, în vreo trei săptămîni, poemele din Sora exactă, pe care am publicat-o în anul următor. Reacţiile mele la ceea ce scriu nu sînt de fiecare dată aceleaşi, foarte rar mă încearcă vreun de extaz atunci cînd cine ştie ce minune îmi trece prin cap şi o scriu din prima. În general, rescriu un text de mai multe ori pînă îmi sună bine, îl las o vreme şi îl mai citesc o dată şi tot aşa, pînă cînd simt că nu mai am ce să schimb. Fiind un om cu un simţ critic destul de dezvoltat, îmi dau seama cînd un poem e bun sau prost, însă nu toate poemele dintr-o carte au aceeaşi forţă, fiindcă stările în care le scriem sînt diferite. Cu trecerea timpului, am devenit, cred, mai pretenţios, fiindcă scrisul e o meserie care se învaţă şi îmblînzirea cuvintelor cere timp. Ideal ar fi să îmblînzeşti cuvintele în aşa fel încît să nu le răpeşti libertatea de exprimare, să nu le spui cuvintelor ce să spună, să le mai laşi şi pe ele să spună ce vor. Cu timpul, am devenit mai atent la animalele astea minunate şi colaborez destul de bine cu ele.

Cosmin: Drumul tău prin şi alături de poezie. Te recunoşti în el? Este ceva ce ai schimba în scrierile tale? IT: Cum dădeam de înţeles şi mai devreme, eu nu mă recunosc decît pe acest drum, cel al poeziei. Ăsta este drumul căruia i-aş ataşa o majusculă dacă această operaţie, de majusculare, nu ar avea în ea ceva mult prea categoric. Să le lăsăm mai bine instituţiilor şi lui Dumnezeu această consolare de a-şi privi majusculele în oglindă. Cît priveşte revizuirile pe care le-aş face textelor mele, în unele cazuri aş schimba tot sau aş arunca tot. De prima carte, Îngerotica, am avut multă vreme oroare, la scurt timp după ce am publicato, în 1999, mi-a fost jenă să o mai deschid, totul sau aproape totul mi se părea patetic, jalnic, bine că am publicat poemele alea ca să scap definitiv de ele. Odată cu Iubitafizica, relaţia mea cu ceea Cosmin: Aş vrea să te întreb dacă cei cărora le ce am scris a devenit mai suportabilă. vorbeşti în timp ce scrii s-au schimbat. Cosmin: Acum ceva ani am rămas impresionat citind Iubitafizica iar mai apoi Sora exactă. Credeam că poezia s-a născut încă o dată. Care au fost propriile tale reacţii la ceea ce ai scris? ( În sensul în care, în opinia mea, autorul ar trebui să fie primul care trebuie să fie mulţumit de ceea ce a scris şi transmis prin scrierile lui). S-au schimbat ele de-a lungul timpului? IT: Iubitafizica este, pentru mine, un prag. Mi-ar fi plăcut să fie prima mea carte, dar n-a fost să fie. Oricum, mă bucur că am scris eu cartea asta şi nu altcineva . Am lucrat aproape doi ani la ea, îmi făcusem şi program, scriam în fiecare zi, strînsesem mult material, trăisem diverse lucruri care aveau legătură cu poezia sau erau chiar poezie,

IT: Viaţa, cu întîmplările ei, visul şi imaginaţia sînt cele trei surse de inspiraţie pe care le folosesc. Viaţa, care este un cuvînt mult mai mare decît ne-ar da de înţeles dicţionarele, le include şi pe celelalte. Cititorii nu mă interesează atunci cînd scriu, nu mă gîndesc deloc la ei, îmi văd de treaba mea. Cititorii sînt importanţi abia după ce ai scris şi ai publicat ceva. Cartea este un fel de punte, un capăt e la tine, iar celălalt trebuie să ﬁe musai la cititori. Ştiu că, fără să ﬁe mulţi, aceştia există, şi eu nu pot decît să mă bucur că ei există. Cosmin: Cum vezi drumurile acestea pe care le faci în viaţa de zi cu zi între tărîmul abstract al poeziei, articolele din presă, emisiunile la radio, părerile personale de pe blog. IT: În general, e obositor, scriu la gazete de multă vreme, de prin ‘94, şi mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru scrierile mele private. Deocamdată, nu se poate, îmi dau seama de asta, aşa că strîng din dinţi şi continui să fac echilibristică între poezie şi celelalte. A nu se înţelege de aici că nu îmi place să fac ceea ce fac pentru a-mi cîştiga existenţa. (A se observa că, dacă viaţa îţi este dată, şi tu nu ai nici un merit pentru asta, existenţa trebuie să ţi-o cîştigi singur, deşi nu sînt rare cazurile cînd existenţa unora este cîştigată de alţii).

Cosmin: Ce a urmat după Premiul Hubert Burda pentru tinerii poeţi din Europa de Est? Ai simţit că cititorul român te apreciază mai mult? Ai primit mai multe oferte de traducere a scrierilor tale sau a fost doar un alt premiu primit şi atât? IT: Premiul Hubert Burda este primul premiu pe care l-am primit de cînd am început să public poezie. S-a întîmplat ca acest premiu să vină din Germania, iar eu nu am nici un merit, fiindcă eu nu scriu în germană. Meritul îi aparţine lui Ernest Wichner, care mi-a tradus nişte texte în germană, le-a trimis, fără să îmi spună, la comitetul HB Preis, eu n-am ştiut nimic pînă în clipa în care am fost anunţat că trebuie să vin în Germania să îmi ridic premiul. Nu s-a întîmplat nimic spectaculos după acest moment, singurele propuneri de a fi publicat au venit din partea unor reviste din Germania şi Austria. Cititorii nu ştiu dacă m-au apreciat mai mult sau mai puţin după acest premiu, habar n-am, asta nu e treaba mea. Că tot am ajuns în această zonă, aş vrea să spun că, în România, nu am primit nici un premiu, şi asta îmi dă încredere, înseamnă că nu mi-am pierdut vremea stînd la şuete şi băute cu activiştii şi influenţii din lumea literară de pe la noi. Nu mă interesează aşa ceva, sforile nu fac parte din domeniul meu de activitate. În Germania, care este o ‘ară serioasă, lucrurile merg altfel decît în România, din fericire.

Cosmin: Abisa (2007), Adora (2009). Ce urmează? IT: Ar putea urma Manualul Îmblînzitorului de Cafele, o carte profund experimentală, are mai mult umor decît altele, sînt şi nişte poveşti acolo, are şi poze, însă editurile nu se înghesuie să publice lucruri din astea neortodoxe, şi pe bună dreptate, iar sponsorii sînt o specie pe cale de dispariţie, şi bravo lor. Oricum, mai important decît să public e să scriu şi, atîta timp cît se întîmplă asta, eu sînt liniştit. Cosmin: Iulian Tănase-On the Road. Am pornit de la această sintagmă pentru că mi se pare cumva că ceea ce ţi-ai propus să scrii, ai scris şi că volumele tale urmează o linie firească, nu previzibilă, au un curs al lor. Te regăseşti în descrierea asta? IT: Da, mă recunosc. Lucrurile pe care le scriu curg unele dintr-altele, sînt ca nişte borne kilometrice plantate pe marginea aceluiaşi drum, distanţele dintre ele nu sînt importante, iar drumul nu ştim unde duce, deşi putem avea o certă bănuială că drumul duce la cimitir sau la bibliotecă, ceea ce e cam acelaşi lucru. Însă, pînă atunci, drumul va fi tot atît de viu pe cît sînt eu. Cosmin: Aş fi vrut sa-mi menţionezi trei cărţi pe care le-ai citit şi care ţi-au rămas întipărite la 15, 25 respectiv 35 de ani şi de ce. IT: La 15 ani nu prea citeam, făceam sport, jucam fotbal şi baschet, pentru scurtă vreme am jucat fotbal la echipa de juniori din Bacău, am fost în selecţionata de baschet a liceului, deci, nu îmi amintesc nici o carte de pe vremea aia, asta neînsemnînd că nu citeam nimic. Pe vremea aia, forţîndu-i puţin mîna memoriei, cred că citeam cărţi de aventuri din colecţia Delfin a editurii Meridiane, gen Vulpile deşertului sau Mermoz, lucruri de felul ăsta. La 25 de ani, îmi amintesc că mi-a plăcut foarte mult Povestaşul lui Llosa, atît de mult că, după aia, i-am citit talentatului peruan aproape toate cărţile. La 35 de ani, cînd deja împlineam 36, Eseu despre orbire al lui Saramago mi-a plăcut la nebunie, motiv pentru care am şi cumpărat toate cărţile lui Saramago traduse în română, şi nu sînt puţine. Cînd îţi place ceva foarte mult, este complicat să explici de ce îţi place ceea ce îţi place. E la fel ca în dragoste: nu iubeşti pe cineva din anumite motive. Cel care e în stare să spună de ce iubeşte nu iubeşte, se ocupă cu altele.

Cosmin: Într-o călatorie în America de Sud, care ar fi autorii pe care ai vrea să-i citeşti în limba lor în locurile în care au scris şi de ce? IT: Am o relaţie strînsă cu scriitorii sud-americani, i-am descoperit la un moment dat, cu ani în urmă, şi nu mi-a părut rău că i-am citit, fiindcă am avut ce învăţa de la ei. Îmi plac Llosa, Marquez, Puig, Casares, Borges, Sabato, Allende, Carpentier, însă preferatul meu este, de departe, Julio Cortazar. Cortazar îmi place fiindcă este un scriitor foarte inteligent, are mult umor, este foarte disponibil pentru joc şi experiment. După ce citeşti povestirea O floare galbenă, ajungi să crezi – dacă eşti suficient de naiv, iar eu sînt destul de naiv – că sîntem nemuritori. La credinţa poţi ajunge şi dacă citeşti dialoguri precum Apărarea lui Socrate sau Phaidon, însă Cortazar este un scriitor mai bun decît Platon, chiar dacă nici Platon nu scrie rău – pentru un mare filozof, scrie chiar foarte bine. Cosmin: Exerciţiu de imaginaţie: îl ai în faţa ta pe Gellu Naum. Ce întrebare i-ai adresa? IT: L-aş întreba, probabil, dacă n-ar vrea să mergem împreună la pescuit. Cosmin: Există o Lygia Naum în viaţa ta? IT: N-aş vrea să amestecăm legendele personale, fiindcă fiecare îşi trăieşte propria viaţă pe măsura posibilităţilor şi disponibilităţilor. De-a lungul timpul, am întîlnit multe femei care îmi spuneau că ele sînt – pe rînd, nu împreună – zenobiile mele. Habar n-am dacă au fost sau nu, şi nici nu îmi bat capul cu asta. Da, există în viaţa mea o femeie care mă iubeşte şi, mai ales, mă suportă, o femeie care este poetă fără să scrie poezii, o femeie care a transformat-o pe Adora din carte în om. Adora, fiica mea, este cel mai frumos poem al meu. Cosmin: Cum ţi se pare lectura publică? Ţi se pare un mod de a comunica cu cititorii eficient? IT: Îmi plac lecturile publice, îmi place să citesc în public, mi se trage, probabil, şi de la cei cinci ani de radio în care am avut de-a face cu vorbitul la microfon. Şi, da, cred că poezia sună altfel atunci cînd este citită de autorul ei, cu voce tare, decît atunci cînd este citită, în gînd, de cineva sau altcineva.

Cosmin: Ai fi preferat să te naşti şi să trăieşti într-o altă perioadă de timp? IT: Prefer să nu îmi bat capul cu situaţii contrafactuale. Pe de altă parte, nu ştiu dacă nu cumva am şi trăit deja într-o altă perioadă de timp, fiindcă sufletul nu face parte dintre organele noastre interne, din cîte îmi amintesc de la orele de anatomie. Cosmin: Unde să căutăm scrierile tale? Unde găsim volumele? Pe ce drumuri ne putem întâlni cu Iulian Tănase? IT: Pe blogul meu, poemix.blogspot.com, sînt destule texte, fie din cărţi publicate, fie lucruri inedite, e un loc în care sigur se poate citi cîte ceva. Unele dintre volume se mai găsesc prin librării, însă eu nu recomand nimănui să le cumpere şi să le citească. Pe mine, personal, mă găsiţi acasă.

GRAAL FLIBUSTE Lumînarea nu își va pune ceara pe fugă inima nu își va închega sîngele de lapte sabia nu își va înghiți tăișul armura nu își va arma ura peștii nu ne vor arăta fundul mării marea nu se va lăsa dusă de val nimic din toate astea nu se va întîmpla poți sta liniștit îmi spune și iartă-mă că mă exprim în halul ăsta așa mi se întîmplă de ﬁecare dată cînd încep să vorbesc după cîte o tăcere mai lungă o ﬁ și din cauza întunericului care a înghițit lumina au trecut ceva zile de atunci însă nu mai durează mult totul e pregătit de data asta îl vom scoate ai să vezi am folosit o momeală bună pluta iată începe să danseze pe linia orizontului

astăzi vom mînca pe săturate ai să vezi Pe linia orizontului dansul își scufundă dansatorul și bărbatul apucă undița aceea cu ambele mîini și trage spre el și trage la el și trage l-am prins îmi spune îl simt e acolo ai să vezi am și pus o momeală a-ntîia exact cum se și face urmează cîteva rime ﬁrul e întins și el trage trage cîrligul e în ﬂăcări momeala-nghițită l-am prins e al meu strigă pescarul cu vocea topită Agățat în largul mării fără de scăpare cu buza de sus înecată-n sînge soarele răsare

Ian McEwan

sau catastrofa de zi cu zi De Irina Vasilescu

printre primele aspecte care seduc. De obicei, la ĂŽnceputul

(Running with scissors. A memoir) de Augusten Burroughs De Cosmin Dodoc - Marina

de Daniel Pennac Polirom, 2005

De George-Mihai Irimescu

Campanii Redd’s 3D RELOADED

AD RTISING ADVE

AD RTISING ADVE ADVE AD RTISING

I drank a Beer de Elena Ştefan

Am ajuns târziu la concert, The Cranberries tocmai termină prima piesă şi alergăm printre oameni, încercăm să ajungem cât mai în faţă. Când ne-am găsit în sfârşit locurile, un tip bine făcut, îmbrăcat în tricou alb, foarte mulat, mă abordează şi reuşesc să desluşesc mai mult din gesturi că îmi oferă doi umeri zdraveni şi o vedere mai bună către scenă. Refuz, uşor intrigată şi cam distrată, după care îmi continuu manifestarile entuziaste, la unison cu mulţimea . „ Don’t analyse, don’t analyse…” şi în scurt timp, în faţa mea, acelaşi tip se apropie de prietena mea. Se tropăie pe podeaua de lemn de la Zone Arena, câteva acorduri însoţite de tobe anunţă ”The Animal Instinct”, şi prietena mea ţâşneşte cu două capete mai sus decât noi toţi, pe umerii musculosului. Mă apropii, mă aplec să las paharul de Redd’s din mână şi observ că pe tricoul tipului e însemnată aceeaşi marcă de bere. Ahhh, ok, voi, din nou! Indicii mai vechi de 4000 de ani ne arată că, în Mesopotamia, meseria de berar era una foarte respectată, iar cei mai buni berari erau...femeile. Ce am mai aflat de pe tăbliţele de argilă? Că în vechiul Babilon, nu orice femeie putea să aibă îndeletnicirea de berar, ci doar preotesele, că zeiţele Sisiris şi Nimkasi erau patroanele berii şi că unele tipuri de bere erau, pe-atunci, rezervate exclusiv unor ritualuri divine. Buun- și atunci ce ascunde un salt în timp ce are îşi are la capăt o imagine-stereotip cam aşa: berea-amară, bereaaccesoriu perfect pentru un meci de fotbal, berea-prilej pentru familiarul ”păăi bine, eu ies cu băieţii”? Se pare că, odată cu mecanizarea muncii, bărbaţii şi-au făcut treptat loc în procesele de fabricare a berii şi, curând, de la detalii legate de gust, arome, până la ambalare şi contextul de consum, teritoriul berii a devenit unul masculin, prin excelenţă. În 2008, la noi, peisajul a căpătat mai multe nuanțe odată cu pătrunderea pe piață a Redd’s- despre care o să vorbim de-acum încolo. Încă din toamna trecută, Redd’s îşi formula curajos îndemnurile : Re’inventează! Re’descoperă, Re’incearcă, Re’cunoaste. Campania „ Re’taste beer” venea cu o abordare inedită, targetând un altfel de consumator, unul ceva mai capricios şi stilat. Pentru că o campanie de succes avea nevoie de o strategie bună și o creație inspirată, mai multe agenții autohtone s-au întrecut, in vara lui 2009, pentru a comunica ‘prima bere cu arome din Romania’. Curând, un plan bun de PR, outdoor și comunicare online avea să fie pus la cale de către cei de la Dratfcb. Imaginea Redd’s : cea a unei beri savuroase, cu arome naturale de fructe - atenţie, la fel de tare ca o bere obișnuită!- ilustrată prin vizualuri fresh, în culori tari şi contururi subtile, inspirate de consumatorul nonconformist, dar pretenţios. Berea devenea – şi aici Kant ar fi fost mândru- scop în sine, mai degrabă decât pretext. Ok, parcă intuiam un pic către cine ţinteau toate astea: şi aici ne întoarcem la beraii iscusiţi de care pomeneam ceva mai devreme. Ce s-a petrecut în prima săptâmână a lunii martie de anul ăsta venea să întărească re’pozitionarea Redd’s. Re’descoperă gustul berii se alătură de data asta unui concept ce-l precede, ca faimă: 8 martieziua femeii, sau mai degrabă, o întreagă săptămână dedicată ei. Bun, ne-am prins noi, Redd’s e berea pentu fete. Şi am avut parte, atunci, de Redd’s Fest Week.

Adică opt zile simpatice cu multă muzică, teatru neconvenţional, fashion, shopping, conferinţe pe teme publicitare, filme bune, etc. O săptămână în care sexul frumos (și amator de bere) a fost răsfățat din plin. Iar cel puternic, însoțitor. În Gheisa Café, Redd’s, Tabu și IBU Publishing au organizat o lansare de carte atipică și au împărțit impresii despre ”Frumosul sex al bărbaților” de Florence Ehnuel. La Sala Dalles, Redd’s înșira pe standul propriu mărțișoare, alături de cadouri-surpriză și berea Fresh, iar la AdRev, ca să ajungi la o conferință pe teme precum "RETRO & VINTAGE", "ECO & SOCIAL", "DIGITAL & VIRAL", sau "BAD & SPOOF" , trebuia să treci neaparat pe la gentlemenii Redd’s care te așteptau cu aceleași mărțișoare la intrarea în sală. Teatru semnat Chris Simion, o seara de stand-up comedy sau concertul Jukebox- băieții care se țineau de ghidușii la Cronica Cârcotașilor- au fost alte prilejuri de distracție în săptămâna pregătita de Redd’s. Printre highlighturile celor opt zile: o sală de film mai animată decât de obicei, la Movieplex, unde, în timp ce Alice era invitată de noii prieteni excentrici la o ceaşcă de ceai, în Ţara Minunilor, o mulţime de fete invitate de Redd’s la film o priveau, în premieră, prin ochelarii 3D , fiecare sorbind din berea găsită in spațiul pentru băutură de lângă scaun; un weekend de stand-up comedy la Club 99, tot cu liber la intrare si la bere pentru femei; un big party in seara de 8 martie, cu Redds, Vama şi Kumm în club Kazeboo-unde au fost și Mihaela Galvan şi Adrian Oianu, care şi-au adus creaţiile de modă. Şi tot atunci s-a sărbătorit sfârşitul unei săptămâni pline. Iar dacă lucrurile nu erau deja destul de clare, Redd’s a mers mai departe. O nouă platformă a fost anunțată, în luna mai, cu un “taste-imonial” răspicat. Dacă, până acum, publicul consumator era invitat să redescopere berea cu arome fresh, fructate, iar femeile erau îndemnate să iasă (din tipare) la o bere pe stilul lor, ei bine, aflăm acum, Redd’s e pur și simplu “Too Tasty For Men!” Afirmaţie curajoasă, am spune, dacă ne gândim la câţiva dintre amicii noştri, care mai cer din când în când un Redd’s la bar. Și nu puțini erau la stand-ul cu berea despre care discutăm , la concertul The Cranberries. Insă, dacă fetele care beau din pahare Redd’s erau abordate de tipii puternici de care pomeneam la început, ei bine, băieții nu aveau drept recompensă decât gustul fresh al berii cu arome. Despre ”Too Tasty For Men!” nu știm încă foarte multe. Știm, totuși, că Redd’s va pregati o serie de surprize in centrele comerciale și concursuri online cu premii “tasty” și va sponsoriza o colectie de literatura pentru femei. Chestiunea asta devine exclusiv feminină, am înţeles. Și totuși, nu pentru că unui tip nu ar putea să îi placă Redds, ci doar pentru că, dacă vrem să echilibrăm balanța, atunci trebuie nu doar să împăcăm taberele, ci s-o înclinăm categoric către partea mai...absentă, până acum, de pe teritoriul fascinant al licorii din malț și hamei. Pentru că, iată, oricine strâmba din nas la imaginea rough, oarecum ostentativă, a unei tipe cu o sticlă de bere în mână, e chemat să accepte lucrurile așa cum sunt. Berea poate avea un look feminin. Iar Redd’s ne-a spus-o clar: istoria se schimbă, istoria se repetă!

BUSSIN INE ESS & CULT TUR

LT TUR BUSINESS & CULT

BUSINE ESS & CULT TUR

ULLTUR BUSINESS & CUL

Din birou, hop! pe platou... ... alţi trei; sunt oare mulţi ca ei? Din seria: artişti corporatişti.

Interviu de Bogdana-Mara Dodoc-Marina

Familişti, corporatişti... şi mai nou, actori profesionişti. Deţin funcţii importante în trei mari “angrenaje de mare tonaj”.

DRAGOŞ SORA

29 de ani, Coordonator Logistic la Coca-Cola HBC România. Căsătorit, tatăl Mariei

DANA SAVA

Relationship Manager Corporaţii Multinaţionale la Raiffeisen Bank. Lucrează de 12 ani în domeniul bancar. Necăsătorită

Grupul intervievat face parte dintr-una din cele trei prime grupe de studenți-cobai ai cursurilor de Actorie de Film, sub îndrumarea profesorilor Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol, pentru care de asemenea a fost o provocare să pornească un asemenea proiect. Ei au intrat amatori, fără niciun background sau experiență de orice fel în acest domeniu și au ajuns profesioniști, după câteva ore bune petrecute timp de trei luni, de către ﬁecare, în fața camerelor de ﬁlmat. Aceste cursuri s-au concretizat într-un scurtmetraj de absolvire, pe care-l puteți viziona pe http://www.youtube.com/watch?v=tfvS-qwREoA. Enjoy!

EMIL CIUCHI 32 de ani, Network Administrator la ING Bank. Căsătorit, tatăl Măriucăi

mai bine zis viaţa lor de dincolo de ecran. Mi-ar fi plăcut să ştiu cum sunt ei de fapt, cât este real şi cât este fabricat de presă, media şi oameni, din ceea ce vedem noi. De multe ori le suprapuneam personajele pe care le interpretau. Nu mi-am dorit să fiu actriţă, nu am avut visul ăsta, dar la Emil: Ca şi acum, în mare, programul era unul un moment dat am vrut să văd cum e, am vrut să normal zic eu, birou şi aproape tot restul timpului văd dacă pot să fiu şi altfel decât sunt în viaţa de cu familia, pentru că sunt proaspătul tătic al zi cu zi. Deci o curiozitate m-a împins către acest Măriucăi. curs, curiozitatea să descopăr mai multe despre mine, să-mi înfrâng emoţiile şi tracul. Dana: Programul meu nu s-a schimbat prea mult în perioada în care am urmat cursurile de actorie, 3. Ce concesii aţi făcut pentru a crea loc faţă de cel pe care îl aveam înainte. Totuşi, ce a manifestării artistice în agenda voastră atât de făcut acest curs, a fost să mă disciplineze, adică încărcată? în cursul zilei munceam mult mai organizat, Dragoş: Oooo, foarte multe concesii...dar cel mai pentru a termina treburile de birou în timp util, important a fost să-i explic Mariei (n.r. fetiţa mea) să pot ajunge la curs. La început a fost greu, că două zile din săptămână nu ne mai putem dar gândul că în fiecare marţi şi joi după-amiază vedea/juca... nu cred că a înţeles nici acum aveam parte de o porţie mare de bună dispoziţie „joaca mea”. şi trăiri speciale, mă impulsiona. Emil: După o şedinţă de familie, am renunţat la 2. Ce v-a determinat să căutaţi o altfel de ziua de miercuri în care jucam fotbal. activitate, atât de diferită faţă de activităţile enumerate deja? Se află noţiunea de actor Dana: N-am făcut concesii. M-am organizat doar printre pasiunile voastre mai vechi, inhibate mai bine. A fost o plăcere, nu a fost o constrângere. dintr-un motiv sau altul? A fost gura mea de aer proaspăt timp de trei Dragoş: Printre pasiunile mele mai vechi se luni. Nu am mai aşteptat, de când eram copil, număra şi actoria, deşi nu m-am gândit niciodată cu atâta nerăbdare, să treacă zilele, să vină din exact la actorie… m-a atras, tot timpul, orice era nou marţi şi din nou joi, şi apoi din nou marţi şi tot aşa. Aud foarte des la oameni „de abia aştept legat de film/media. să treacă săptămâna, să vină weekend-ul” şi Emil: Pur şi simplu am vrut să fac şi altceva, acum mă întristează, căci parcă ai aştepta să-ţi treacă să nu crezi că am ales acest curs la întâmplare, viaţa, cu fiecare weekend care trece. Ei bine, la iniţial am vrut să mă înscriu la un curs de actorie fel se întâmpla şi la mine; de abia aşteptam să de teatru, nu de alta, dar altceva nu găseam şi tot treacă zilele, să vină marţi şi joi, doar că în cazul bântuind pe net după cursuri şi citind impresiile meu, aşteptam ceva cu drag, nu vroiam să scap pe bloguri, ale celor care le frecventau la un din ceva. Era o aşteptare bună, ca atunci când moment dat, citesc undeva despre o şcoală de eşti copil şi aştepţi să vină ziua ta sau Crăciunul, actorie de film la Bucur, Papi şi Boguţă , încep să să vezi ce cadouri mai primeşti. Fiecare marţi caut, găsesc site-ul şcolii, mă înscriu, după care şi joi aduceau lucruri noi, trăiri noi, emoţii noi şi primesc un telefon, zic „Da”, la capătul celălat multă bucurie. Era ca şi cum trăiam prima dată, aud: „sunt Dragoş Bucur” , mă fâstâcesc ca o autentic, după mult timp. fată mare, îmi înghit toate cuvintele, îmi spune că sunt acceptat la curs, eu urlu de bucurie, 4. În ce fel v-au afectat sau îmbunătăţit, bineînţeles în gând, pentru că eram la birou şi aceste cursuri de Actorie de Film, viaţa? asta a fost. (Probleme şi discuţii create acasă sau la birou din cauză că probabil uneori aţi fost mai Dana: Mă uitam şi mă uit mult la filme şi îmi place delăsători în favoarea acestor cursuri, sau să merg la cinema. Mereu m-au fascinat actorii, dimpotrivă, aţi fost susţinuţi şi încurajaţi de Care era programul vostru înainte de a decide să vă testaţi latura artistică? Dragoş: Programul era oarecum acelaşi, cu excepţia zilelor de curs, când 3-4 ore au devenit ocupate de actorie. 1.

100

către abele tabere?) Dragoş: Cred că mi-au fost benefice aceste cursuri, poate că nu am realizat acest lucru de la început, dar acum pot spune cu siguranţă că DA, a meritat… cât despre susţinere, tot timpul am fost susţinut.

limitări. Chiar merită! M-am deschis către oameni altfel, după acest curs.

Emil: În afară de glumele de la birou cu actorul porno, încurajările au venit din ambele părţi, în rest pot spune numai de bine. M-am simţit foarte bine la curs, parcă mă încărcam cu o anume energie, am cunoscut oameni foarte simpatici, am învăţat cum să dau şi să iau pumni, bineînţeles actoriceşti , ce trebuie să faci şi ce nu la un casting, ce înseamnă o echipă de filmare, cum se naşte şi cum ajunge un film pe ecrane, şi, cel mai important, am învăţat ce înseamnă să fii actor şi că actoria este o metodă de a te cunoaşte pe tine.

Dragoş: Hmm… bună întrebare. Nu ştiu dacă chiar aş visa, dar dacă mă gândesc mai bine, ar fi interesant să joc rolul lui Ştefan cel Mare alături de Sergiulică… să am tot tacâmul: cal, sabie şi căciulă/coroană.

Dana: Neavând familie, nu am avut „probleme acasă”, nu m-a tras nimeni de urechi. La birou pot să zic că au mai rămas lucruri în urmă, dar le-am recuperat pe parcurs. Când am aflat de curs, m-am gândit mult dacă să mă înscriu. Deşi eram atrasă de idee, totuşi am dat de multe ori înapoi, de fapt m-am şi înscris în ultima zi, cred că am fost ultima înscrisă în grupa mea. După prima zi, m-am întrebat ce naiba caut eu acolo. Mi s-a părut şi frumos şi al naibii de greu. Mi s-au schimbat toate reperele despre ceea ce înseamnă să fii actor, i-am văzut pe actori cu alţi ochi, cu mai multă înţelegere. Mă repet, dar mi s-a părut extrem de greu. Am avut chiar gândul să renunţ, să nu mai continui. Simţeam că nu pot să fac asta. Dar am rezistat şi am venit şi a doua oară şi déjà… era ca la sport, pe măsură ce te antrenezi, poţi mai mult şi mai mult. Uşor, uşor am scăpat de trac, de nodul din gât şi aveam aer să respir. Am descoperit oameni noi, personalităţi diferite, să mă uit la colegii mei de grupă era o încântare, „profesorii” au fost adorabili şi desăvârşiţi. Totul se lega uşor şi treptat mi-a venit foarte firesc să fac ceea ce făceam. Da, să fac acest curs a fost a doua cea mai înţeleaptă decizie din viaţa mea, după aceea de a mă lăsa de fumat. Aş face-o din nou şi aş recomanda oricui să facă un astfel de curs, dacă, bineînţeles, există dorinţă. Să uite de limite şi

Dana: Hahahahaha… Păi sunt mulţi cei alături de care mi-aş dori să joc… Mi-ar plăcea să am şansa şi ocazia să joc, în primul rând. Orice rol mi s-ar părea o provocare, oricât de mic ar fi. Poţi face lucruri mari din orice personaj. Doar să mi se ivească ocazia…

Alături de cine aţi visa să jucaţi şi eventual în ce rol? 5.

Emil: Încă n-am ajuns cu visul aşa departe, mai bine zis, n-am avut asemenea fantezii, dar dacă ar fi un film românesc, mi-aş dori să joc într-o comedie alături de Victor Rebengiuc, iar dacă ar fi un film americănesc, mi-aş dori să joc întru-un film cu dilăi şi diloşi, alături de Anthony Hopkins.

Devine actoria pentru voi un job full time, sau o pasiune doar pentru timpul liber? Dragoş: Nu se ştie niciodată. 6.

Emil: Pentru mine actoria este doar o pasiune, deocamdată, însă nu pot nega că actoraşul din mine visează departe. Din ce am învăţat, actoria nu este deloc o meserie uşoară, aşa cum credeam înainte de a face acest curs, pe lângă talent şi un pic de noroc chior, actoria trebuie tratată cu seriozitate şi multă muncă - asta dacă vrei să fi cel mai bun. Serios sunt, hard worker sunt, că doar lucrez într-o multinaţională. Dana: Mara, la începutul cursului nu m-aş fi gândit să joc. La finalul lui, îmi doream să o fac. Da, îmi doresc să joc. Sub ce formă îmi doresc să fac asta, full time sau part time, e greu de spus. E prea mult să mă gândesc acum că ar putea fi un job full time. Până una alta, mi-aş dori să joc şi apoi, mai vedem...

101

Elveția

Scrisoare

la pură contemplare

către Vamă

La mai puţin de 2 săptămâni de la întoarcere, îmi aduc aminte despre o ţară care nu m-a încântat la început de iulie, când obosit i-am trecut graniţa. M-a întâmpinat un vameş curios şi politicos, care a căutat puţin prin bagaj. Ţara lui mi s-a părut obosită. Şosele peste tot, lumini în noapte, câte o maşină care spărgea bruma de linişte aşternută pe prea puţină vreme. Suburbia continua amestecată cu o industrie sâcâitoare şi omniprezentă care mi se aşternea în faţa ochilor. Pleopele îmi erau grele, sclipirea ochilor mi-o confiscaseră Alpii austrieci la înserat. Prima impresie despre Elveţia, mai degrabă neplăcută, a fost îndulcită de Ana şi Lucas, gazdele noastre minunate. Îmi doream doar să dorm, dar cu greu am adormit. Prima excursie a fost la Berna. Oraşul vechi, care este înconjurat pe toate părţile de râul Aare. Berna e capitala Elveţiei, deşi nu este musai nici cel mai mare sau vibrant oraş. În afara culorii uniforme de un verde-murdar-gri a marii părţi a clădirilor, mi-a plăcut. Există aici plăcuţe de culori diferite pentru străzi: verzi, roşii, galbene, albastre. Lumea spune că e o moştenire napoleoniană, codul de culori îi ajuta pe soldaţii mai degrabă beţi, dar şi analfabeţi, să nu se piardă de zona în care le era garnizoană. Mi-a plăcut Berna pentru urşii lor, dar şi pentru grija tăcută a oamenilor pentru frumos. Lângă unul din podurile de peste Aare, din donaţia oamenilor s-a amenajat o fostă groapa de urşi într-un mini parc zoologic, în care o familie de urşi îşi duce traiul în văzul lumii la propriu. Am prins un moment rar când ursoaica s-a aşezat tacticos pe spate şi, cu un mârâit matern, a chemat puii la alăptat. Micuţii s-au suit pe ea şi comuniunea între generaţii s-a realizat instant. Oamenii care donaseră pentru amenajarea spaţiului pentru urşi îşi pot admira numele pe una din sutele de dale care compun aleea din jurul rezervaţiei urbane de urşi. Am văzut acolo şi numele lui Cindy Lauper. Bears just wanna have fun...

Of OPIC OffT

Of OPICOffT Of OPIC Of OPICOffT OffT

de Călin Mureşan

Of OPIC OffT

la pură contemplare

Of OPICOffT OffT Of fTOPICOffT Of OPIC

Elveţia

CIPOTf fO

CIPOTf fOCIPOTf fOCIPOTf fO

CIPOTf fO

CIPOTf fOCIPOTf fOCIPOTf fO

Ajung şi în Lucerna, sau Luzern în limba băştinaşilor. Foarte frumos, chiar prea frumos. Văd americani în tricouri polo intrând şi ieşind din casino-urile cochete. Un castel pe o coamă de deal, pare construit din turtă dulce, loc de tinereţe fără bătrâneţe pentru feţi –frumoşi şi prinţese. Am o senzaţie neplăcută observând bogăţia neostentativă dar vizibilă. Îmi mut privirea dinspre peisaj înspre oameni, după aceea dinspre oameni înspre… ceasuri. Mă plictisesc repede, mai căscam o gură, două, la ceasuri de ‘jdemii de franci într-un mic concurs de genul “cine-l vede pe cel mai scump”. Ana vede un ceas care îi place. Măi Luc, fii atent ce ceas mişto… Uite ce chestii faine are.. Ce marcă e? (sec şi implacabil întreabă elveţianul) .. Calvin Klein… Pff, made in USA. N-are calitate elveţiană (măi nene… – părea să spună bătrâneşte Lucas) Poftim patriotism. La supermarket, acelaşi lucru. Nici brânza, nici carnea de pui nu e bună dacă nu e Made in Switzerland. Primesc explicaţia că la ei, eco, fără OMG şi organic, chiar asta înseamnă. Îmi aduc aminte că a trecut puţin timp de când am citit că, inscripţii similare pe multe, dacă nu pe majoritatea produselor româneşti, sunt gogoşi. Probabil că subiectul se va dezumfla, în România cei realmente interesaţi de subiect sunt o nişă încă nesemnificativă. Sper să nu rămână aşa, însă mental nu mai zăbovesc pe subiect. Patriotismul, cel puţin pentru elveţieni, nu are nici de-a face cu naţionalismul. Nici nu au cum, ei nu formează o naţiune în sens de identitate etnică sau lingvistică. Ataşamentul puternic faţă de patrie se bazează mai mult pe o istorie comună a cantoanelor, a spaţiului Alpin şi a unor valori comune. Frumos, nu? Zile de umblat pe munte, zile de Alpi. Întâi Saas-Fee cu gheţar şi cu Dom, cel mai înalt vârf din Elveţia 4545m, pentru vizual mai adăugaţi 2 kilometri peste Moldoveanu. Elveţienii nu se omoară după Matterhorn, poate pentru că au murit prea mulţi pe el, sau poate pentru că imaginea sa a devenit mult prea mainstream. Acestor oameni le place viaţa, rar vezi în Elveţia cimitire. Spaţiul este prea util pentru cei vii. Peste 2 zile, Rinderberg. Mulţi oameni de vârsta a 3-a pe munte. Cătinel-cătinel, poate şi cu un mic baston, însă moşii şi babele se ţin bine, nu stau acasă să îi găsească moartea sau pensia în poziţie regulamentară. Cu chef de viaţă, am văzut primul pet aruncat aiurea pe un tăpşan. Dar singurul, în 2 zile de mers pe munte. Ceva e profund altfel aici. Taică-meu îmi spune că nici în 200 de ani nu ajungem la standardul lor de viaţă. Eu, mai mândru şi mai fudul îi reamintesc că: “şi ce dacă americanii au ajuns primii pe lună... noi clujenii om mere primii pe soare”

Of fTOPIC

Of fTOPIC Of fTOPIC Of fTOPIC

Of fTOPIC OPIC Of fTOPIC Of fTOPIC

, a m a V a g Dra de Dragoş Bulbeş

Probabil mă ştii din vedere. Eram puştiul ăla pletos şi transpirat care s-a „băgat cu tine in seamă" acum câţiva ani. Aşa...

*Un moment să-mi aşez scrumiera lângă şi să iau o gură de cafea şi contiunui.

Nu încercam să te „agăţ”, ci doar să te cunosc. Mi-ai plăcut din primul moment. Parfumul tău m-a izbit imediat cum am călcat jos din microbuz. Sigur trebuie să mă ţii minte. Îs puştiulache ăla care stătea după vila albastră cu cortu’, care-şi lăsa la tine şosetele împuţite şi pline de spini, care mai uita un tricou pe undeva prin vreun boschete sau un prosop pe plajă. Ştii tu, ăla care era cam băut toată ziua şi care dădea din cap la Stufstock pe Celelalte Cuvinte sau Zdob şi Zdub sau Coma. *Aici să mă confesez Aruncam ce-i drept pahare şi sticle pe unde prindeam pe lângă cort însă dup-aia le strângeam înainte să plec. Nu-mi plăcea să te văd aşa, murdară. Şi nici celor de la Stuf. D-asta dădeau tricouri şi bere pe pahare goale. A prins bine. Dar nu neapărat. *Încep să mă enervez! Te-am revăzut în fiecare an de atunci. M-ai cam supărat sincer. Nu inţeleg de ce ai început să umbli cu toţi meltenii şi coloraţii. Nu am nimic cu ei însă le stătea mai bine prin Mamaia sau Costineşti. Adică, noh, îmi place şi shaworma sau kebab, le mănânc, însă reuşesc să trăiesc la fel de bine şi pe conserve de fasole încălzite pe nişte crengi în flăcări. *Daca stau să mă gândesc bine asta ar arata bine în meniu la Corsaru` - Fasole şi cârnaţi pe crengi în flăcări. La delicatese. Şi nu, nu am nevoie de beţigaşe colorate sau coarne dă drac. Nu, nici cu vuvuzele nu-s de acord. *Pân-la urmă la ce-s folositoare vuvuzelele alea? They just piss me off, m8! Te-ai făcut un pic pitzi aşa, sincer. „Hotelele" cu geamuri mari sau drumul asfaltat n-o să bată niciodată ce- mi ofereai înainte: baie la curu gol, un răsărit de soare văzut cu un singur ochi deschis (că eram cam băut) sau mersul în picioarele goale pe pietre înjurând când călcam pe vreun ciob. Noh, le am si acum, însă nu e la fel. Acum te aleargă vreo bunicuţă pe plajă dacă vrei să faci baie în curu’ gol că-i nepo-su acolo şi el nu trebuie să vadă putză de baiat mare. Sau îţi intră picioarele în asfalt că-i prea încins sau nu apuci să vezi răsăritul că te loveşti de vreo umbreluţă de pe plajă şi chiar rămâi k.o. sau dacă nu rămâi îţi bagi picioru` şi te duci în altă parte.

Într-un fel îs dezamăgit aşa de tine. Într-un alt fel nu. Pentru că ai mers cu valul. Era ceva de aşteptat. Nu puteai să rămâi neatinsă prea mult timp. Sunt curios câţi ani de acum încolo o să mai vin să te văd. Mă gândesc că voi face asta abia... *Stai să îmi mai pun nişte cafea şi să-mi aprind o ţigară. Revin. Mă gândesc că voi renunţa să mai vin să te văd atunci când va trebui să-mi fac rezervare la hotel sau ceva. Sau atunci când o să vin neanunţat să-mi pun cortu’ şi mă goneşte vreun moş cu un băţ ţipând "Chempingu’ interzis!". Probabil voi fi foarte trist. Dar, noh, o să am amintirile anilor astora. Cam atât. Te las. Ne vedem mâine, poimâine sau în zilele următoare. O să las o soşetă după vila albastră să ştii că am venit să te văd. Rămâi cu bine, Al tău, Gosh.

. S . P sa m

o o r a N r mac da

, n i v ai riu.

c s i t sa-

CUPRINS Alexandra Sandu

Fotopoeme

Matei Branea

Anim’est 2010

Recenzii

Yelllow 38

Ideo Ideis 46

Recenzii 39

Coverstory 55

56 Proiectul urban 78

Galeria Montage 70

Campanii 3D reloaded Redd’s 96

Recenzii 86

Scrisoare 104

106

u t r a p pas

arte & meserii

arte & meserii by

pasp ar tu