Revista "Poştaşul" - Noiembrie 2011

Poştă & Poştaşi

Poştaşul munţilor

18 ¦ OCTOMBRIE – NOIEMBRIE 2011

Pierdut int culmi Vasile Mircea Chirciu este unul dintre factorii poştali ai oficiului din Moieciu de Jos. Deloc înalt, ba chiar dezavantajat din acest punct de vedere, tăcut, sprinten la mers şi ager în privire, omul deserveşte gospodăriile de pe o rază de mai bine de 45 de kilometri, toate risipite prin munţi. Nu poţi să faci prea mulţi paşi prin satele din comună împreună cu el fără să realizezi că, alături de preot şi învăţător, fără a fi vreun stereotip la mijloc, eroul acestor rânduri chiar reprezintă unul dintre pilonii de bază ai comunităţii.

5.000 de suflete în grija Poştei Române OP Moieciu de Jos acoperă cinci din cele şase sate ale comunei Moeciu. Satelor Cheia, Moieciu de Jos, Drumul Carului, Peştera şi Măgura le corespunde câte un factor poştal. Au viaţă grea, căci fizicul trebuie să suporte o natură mai aprigă decât la câmpie, însă sufletul lor se bucură de frumuseţi naturale greu de descris în cuvinte. Dincolo de acest aspect, pot fi mândri că locuiesc într-o regiune încărcată de istorie.

Subunitatea poştală din Moieciul de Jos are în grijă corespondenţa aferentă celor 1.500 de gospodării din zona sa.

Cei cinci factori poştali, conduşi de dirigintele Marinică Cioacă, străbat în fiecare lună, în unele perioade chiar zilnic, localităţile Moieciul de Jos, Peştera, Măgura, Cheia, Drumul Carului. În zonă vara e scurtă şi răcoroasă iar iarna lungă şi grea.

Aici se înregistrează precipitaţii mai tot timpul anului, deci, oricum ar fi, ca om de la câmpie nu poţi spune ca au muncă uşoară. De perseverenţa lor depinde soarta a peste 1.700 de pensionari, cei mai mulţi dintre ei locuind în zonele cele mai izolate ale comunei.

O familie amabilă De cum intri în sediul OP Moieciu de Jos poţi simţi efectiv amabilitatea oamenilor acestor zone, bonomia locuitorilor.

Dirigintele rural Marinică Cioacă n-a minţit deloc când a

spus că „poştaşii trebuie să fie ca o familie”, cel puţin nu în privinţa colectivului în care lucrează. Omul a fost şi el cândva factor poştal: 18 ani din viaţă şi i-a petrecut livrând corespondenţa. În zonele montane, fie îţi place cu adevărat ceea ce faci, fie te apuci de altceva. Asta pentru că natura nu e deloc permisivă cu oamenii care îşi deşfăşoară activitate sub cerul liber. Ploile sunt foarte dure, foarte reci, iar iernile te fac să îţi blestemi zilele. Poate greutăţile acestea îi fac pe oameni să fie atât de amabili, iar pe poştaşi să fie ca o familie.

Cu Dumnezeu înainte Odată plecaţi pe teren alături de factorul Vasile Mircea Chirciu prima străfulgerare o avem când observăm că traseul din acea zi începe din dreptul unei frumoase cruci din lemn. Prin ce necazuri au trecut aceşti lucrători de-a lungul anilor, probabil că doar Dumnezeu ştie cu adevărat şi doar Sfânta Cruce le-a stat pavăză în multe dintre situaţii.

Prima parte a traseului e relativ facilă, chiar şi pentru cei cu o condiţie fizică mai precară. Asta pentru că drumul e asfaltat. Dar nu ne ia mult până descoperim că doar o mică parte din totalul de gospodării se află în zona uşor accesibilă.

Constatăm iarăşi amabilitatea oamenilor şi dăruirea lucrătorului poştal. Nu e locuitor căruia să nu i se descreţească fruntea la vederea acestuia şi nu-i om care să nu-i adreseze o întrebare şi să rămână nelămurit. Ceva mai târziu descoperim cu plăcere că Vasile Chirciu îşi depăşeşte atribuţi-

POªTAªUL396 ¦ 19

Poştă & Poştaşi

Poştaşii din Moieciu de Jos ile de serviciu fără nici un fel de stres. Nu e doar omul care livrează corespondenţa. Lumea de pe munte se bazează pe el să le aducă şi veştile care circulă pe la poale. Unii îi cer chiar sfatul în anumite chestiuni administrative. Fără să se gândească în vreun fel că asta îi lungeşte şederea pe traseu, poştaşul stă, se gândeşte, dacă ştie răspunde, dacă nu, le promite că data viitoare când mai trece pe la ei o să întrebe şi o să încerce să îi ajute.

Apreciat de oamenii zonei Că e prietenul lor apropiat devine şi mai clar când ne trezim că un locuitor ne opreşte pe traseu. A văzut aparatul de fotografiat şi sesizând că am venit însoţit de Vasilică, aşa cum îl alintă lumea pe poştaşul nostru, vrea să ne spună două vorbe. Se prezintă. Îl cheamă Aurel Jinga, e din partea locului şi a fost militar. Crezând că am dat de vreun vânător

20 ¦ OCTOMBRIE – NOIEMBRIE 2011

de munte, îl întrebăm la ce armă a servit patria. Răspunde mândru că „la arma Ministerului de Interne”. A lucrat mare parte a vieţii în Poliţie, la Rutieră, după care, nemaipermiţându-i vârsta să stea pe şosele, a trecut la Judiciară. „V-am oprit pentru că am înţeles că faceţi un reportaj despre activitatea lui Vasilică. Vreau să vă spun că este un om deosebit. Îşi face meseria cu dăruire. Chiar dacă uneori vremea e foarte grea. Mi-aduc aminte că într-o iarnă a nins mai mult ca în alţi ani şi bătea un vânt năprasnic aici, pe munte.

Eu ştiam că trebuie să vină poştaşul, dar mă uitam pe geam şi mă gândeam că nu mai vine pe aşa o vreme. La un moment-dat disting o siluetă. Când s-a mai apropiat am rămas mut de uimire. Era Vasilică, încercase să ajungă cu bicicleta, cel puţin pe o parte din traseu. Bicicleta era ridicată în aer, aşa era de puternic vântul. Tolba îi zbura şi ea de pe gât, iar el era legat la faţă cu un fular, abia i se vedeau ochii. La noi iarna e grea, dar omul ăsta, cât îl vedeţi de mic de statură şi de slăbuţ, îşi face datoria cu prisosinţă. Dom'le, aici 85% dintre oameni sunt pensionari, sunt bătrâni de vârstă înaintată. Dacă ar fi să ne ia poştaşul, să ne dea pensiile pe card, cum se zvonea cândva, cei mai mulţi sunt terminaţi. Cum coboară ei 20 de kilometri până la un bancomat?”, explică Aurel Jinga.

Întoarcerea la Divinitate Ne continuăm periplul printre munţii Bucegi şi Piatra Craiului, dar este din ce în ce mai greu să ţinem pasul cu poştaşul, în ciuda faptului că el este mai în vârstă cu vreo

zece ani. Omul e sprinten foc. Ulterior ne explică faptul că de 17 ani participă la Marşul Factorilor Poştali şi de vreo 12 tot ia premii la etapa judeţeană a concursului. Deja pe această parte a traseului s-au terminat nu doar drumurile asfaltate ci şi cele bătătorite. Cu mici excepţii, legătura între gospodării e făcută de pajiştile montane, pajişti care nu sunt nicidecum ca în palmă. Unele sunt chiar abrupte. Într-o zonă care îţi taie respiraţia, atât prin peisaj, cât şi prin dificultatea de accesare, se încheie periplul nostru alături de factorul poştal Vasile Mircea Chirciu. Şi cum parcă n-au

Comuna Moieciu de Jos

fost suficiente surprize, constatăm că am plecat de la o cruce şi am ajuns în dreptul unei mănăstiri în construcţie.

Surprinzător este că, situată între văi, la o distanţă de circa 40 de kilometri de şosea şi vreo cinci-şase de alte gospodării, mănăstirea se ridică pe terenul unei bătrâne, care, la cei 80 de ani ai săi, pe lângă rezistenţa de-a dreptul stupefiantă în faţa vieţii grele de pe munte de care dă dovadă, mai are puterea să vegheze şi asupra lucrărilor.

Pe munte, parcă totul începe cu Dumnezeu şi se termină cu El, omul fiind doar un supravieţuitor prin vrerea lui!

este situată în culoarul depresionar Bran-Câmpulung Muscel, având hotarele pe masivele Bucegi-Leaota (2504 m) la sud-est şi Piatra Craiului la vest, în zona cunoscută drept Ţara Bârsei. Ea defineşte exact extremitatea celei mai mari depresiuni intramontane din România, Depresiunea Braşovului.

Fotoreportajul de faţă ne-a purtat paşii printr-o zonă doldora de istorie. Una dintre cele mai vechi căi de comunicaţie din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic trece pe aici, ea fiind datată dinainte de ocuparea Daciei de către trupele romane, acum confundându-se cu şoseaua ce leagă Braşovul de Câmpulung Muscel. Căutând câte ceva despre frumoasele zone în care am ajuns, am descoperit că drumul, în perioada ocupaţiei romane, a legat Cumidava (Râşnovul) de Jidava (Poenarii de Muscel), având destinaţie atât comercială, cât şi militară. Ceva mai târziu, în Evul Mediu, a ajuns să fie principala cale de legătură între „Ţara de dincolo de păduri” (Transilvania) şi oraşele muntene de la Dunăre. În perioada când încă mai exista respect pentru trecut, pentru trecutul autentic valoros, şi se mai alocau fonduri în vederea cercetării acestuia, şeful Secţiei de istorie a Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, profesorul Stelian Coşuleţ, a făcut la Moieciu săpături ce au scos la iveală rămăşiţele unui vechi castru roman, obiectiv ce întregea sistemul de fortificaţii romane din Dacia.

Acestea erau cunoscute sub numele de limeşul transalutan.

Nici ocupanţii maghiari nu au putut trece cu vederea frumuseţea locurilor şi dincolo de aspectul spiritual, cel de ordin strategic. La 13 noiembrie 1377, Regele Ludovic I de Anjou emite actul de naştere al unui important edificiu, Castelul Bran. Deşi impozant, constructorilor nu le-a luat decenii să îl termine. Cu mijloacele disponibile la acea vreme au reuşit ca în 1382 să ducă la bun sfârşit sarcina ce le-a fost trasată. A luat naştere unul dintre cele mai importante puncte înaintate de pază şi apărare din trecătoarea Branului. Din domeniile acestui castel aveau să facă parte satele comunei Moieciu, fiind menţionate în foarte multe dintre documentele medievale. Astăzi, castelul e unul din obiectivele „grădinii Carpaţilor” ce atrage turişti din întreaga lume, neavizaţii făcând confuzie între Vlad Ţepeş şi Vlad Dracul, şi de aici considerând Branul castelul lui Dracula. În cea mai mare parte a demersului nostru jurnalistic, încălţările ne-au fost impregnate de praful satului Peştera, o localitate răsfirată printre munţi, în care săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire din perioada paleoliticului superior, o structură temporală cuprinsă între 3500 şi 10 î.Hr. (Cătălin Stănoiu)

Imagini din comuna Moieciu

POªTAªUL396 ¦ 21

Poştă & Poştaşi

Întâmlări de demult Constantin N. Minescu, funcţionar superior al Poştei Române la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX, fost subdirector general, ne-a lăsat o monumentală lucrare despre istoria poştei, intitulată „Istoria Poştelor Române”. Cartea a apărut în anul 1916 la Imprimeria Statului. Volumul, astăzi o raritate bibliofilă, conţine 662 de pagini pline de bogate informaţii despre evoluţia poştei în România din cele mai vechi timpuri şi până în ajunul celui de al Doilea Război Balcanic (1912).

Pe lângă datele extrem de preţioase din punct de vedere documentar, Constantin N. Minescu relatează în lucrare şi întâmplări deosebite, în care angajaţii Poştei au fost personajele principale. Una dintre acestea, o adevărată tragedie, s-a petrecut în 1868, în Moldova.

Vinovaţii fără vină

Cariola care asigura cursa poștală Galați - Mărășești – Adjud - Iași era condusă de conductorul poștal N. Teodosiu. În dimineața zilei de 7 septembrie, ajungând la Domnești, lângă Adjud, conductorul constată că din cariolă lipseau sacii de corespondență și două genți cu gropuri (transport de bani). Valoarea pagubei era foarte mare, aproximativ 60.000 lei, în condițiile în care salariul unui conductor poștal era cuprins între 250 și 350 lei, iar al directorului general al Poştei era de 2.500 lei.

Datorită pagubei însemnate, la fața locului au sosit imediat directorul general al poștei, Ion Fălcoianu, prefectul județului Putna, N. Constantinescu și cel al județului Tecuci, D. Pop. Au început cercetările administrative, în prezența înaltelor autorități menționate. Primele cercetări indicau faptul că era vorba despre un furt, iar bănuielile planau asupra personalul cariolei și a angajaților de la poșta din Mărășești. Conductorul poștal susținea cu tărie că la plecarea din Mărășești a închis bine ușa cariolei dar că, la sosirea la Domnești, a găsit ușa deschisă și gropurile cu bani și sacii de corespondență lipsă. Faptul că în cariolă rămăseseră niște pepeni, care deși datorită formei s-ar fi putut rostogoli ușor nu căzuseră pe ușa deschisă, a întărit bănuielile de furt. Angajații poștei au fost anchetați cu cruzime, chiar torturați, dar nu au recunoscut furtul. Unii dintre ei au murit în timpul anchetei, sub tortură, iar alții au rămas cu infirmități.

Ancheta a fost reluată

În urma acestor fapte a intervenit Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Focșani, care a dispus arestarea celor care s-au făcut vinovați de torturarea angajaților poștei dar și a celor doi prefecți și a directorului general al Poștei, acuzați că nu au intervenit pentru oprirea torturii. În urma procesului care a avut loc, directorul Ion Fălcoianu a fost condamnat la închisoare și a decedat în timpul detenției. În

22 ¦ OCTOMBRIE – NOIEMBRIE 2011

ciuda durității anchetei, care așa cum am văzut a recurs și la tortură, nu s-a aflat misterul dispariției valorilor din transportul poștal. Adevărul a ieșit la iveală, din întâmplare, peste mulți ani, dar destinele unor oameni fuseseră deja pecetluite.

Ce se întâmplase? Conductorul poștal, la plecarea cursei din Mărășești, nu a închis bine ușa cariolei, care s-a deschis în timpul drumului și a permis căderea sacilor cu corespondență și a genților cu gropuri. Acestea au fost găsite de niște localnici, printre care și un preot. Au împărțit banii între ei, iar gențile și documentele le-au îngropat în curtea bisericii unde slujea preotul. Peste ani, unul dintre țăranii care găsiseră banii s-a certat cu nevasta, iar aceasta a

povestit în sat fapta soțului. Ca urmare, ancheta s-a reluat, s-au obținut mărturisiri complete, vinovații au fost pedepsiți. Din păcate au murit și oameni nevinovați.

Ion Fălcoianu a fost director general al Poștei Române între 16 martie 1867 și 11 septembrie 1868, perioadă în care a avut contribuții substanțiale la dezvoltarea instituției pe care a condus-o cu competență. A fost licențiat în matematică al Universității din Paris și, înainte de numirea la Poștă, a fost profesor de matematică la Universitatea din București.

Cristian Scăiceanu, Director adjunct Muzeul Naţional Filatelic