Imi este dor de India, desi nu am fost niciodata acolo. Am fost la Londra, la Paris si New York, dar orasele astea nu le visez niciodata. Ma intalnesc insa cu tarani indieni mergand pe drumurile prafuite din Bengal. Ii salut in visele mele. ii vad trecand pe langa mine si le simt durerea. Unii sunt in sandale, altii desculti. Multi copii cu haine prafuite si rupte. Fete pe care bataia Soarelui le imbatraneste obrajii inainte de vreme. Calugari care cersesc un bol de mancare si, din cand in cand, un boier indian care ma priveste de sus din trasura lui aurita. Eu nu am ochi pentru el, ma dau la o parte ca si ceilalti calatori in picioarele goale. Am fost la Londra, la Paris si la New York, insa orasele astea nu imi insufla nici o amintire. N-am ajuns niciodata in India si totusi imi e dor de satele lor, de parca as fi trait o vesnicie acolo. Sa fie oare copilul din mine care isi aduce aminte de copilaria lui? Sufletul care vede sfarsitul apropiindu-se si care lasa sa cada jos toate voalurile iluziilor cu care si-a indoctrinat creierul ani la rand? Copil al lui Ende, cum de te-ai putut rataci asa de mult in lumea asta?