Infernul înghețat
Dincă Irina, clasa a IX-a E
Sunt de câteva luni la Auschwitz. Deja nu pot decât să mă gândesc că moartea este scăparea mea. Mi-am lăsat în urmă toată averea și mai ales familia. Nu știu unde sunt mama și cu tata, dar pentru o tânără de șaisprezece ani ca mine este atât de greu sa faci față dorului care te macină de atâta timp. Este iarnă afară. Totul este înghețat și frumos, dar și foarte trist dacă stai să te gândești că temperatura din inimile noastre are aceeași temperatură, scăzută precum vremea de afară. Aș prefera să îmi petrec iarna ca în ceilalți ani. Să mă joc afară cu prietenii mei, să fac oameni de zapadă și cine știe ce imi mai trece prin minte pentru a putea reduce plictiseala. Eu stau în baraca 22, baraca femeilor. Eram 112 femei, foarte puține, luând în considerare că în tot lagărul suntem aproximativ 135.000 de oameni. Evrei, țigani, polonezi, ruși, toți stăm în așteptarea porției pe ziua de astăzi. Lângă mine stă un băiat cam de vârsta mea. Foarte înalt, cu ochii căprui spre verzi. La cât de slab este aș spune că este de mai mult timp aici decât mine. Are o expresie serioasă, însa chipul lui mă face să zâmbesc, ceea ce nu s-a mai întâmplat de ceva timp. Deși era foarte periculos să mă duc prea aproape de rândul lor, mi-am luat inima în dinți și am mers la acel băiat. Am vorbit mult cu el și mi-am dat seama că este singura persoană pe care chiar o plac. Îl cheamă Geller, are 18 ani și se pare că este asistent în baraca 13. Baraca unde oamenii bolnavi sunt tratați. Eu încă nu îmi pot imagina cât de greu le este oamenilor bolnavi să stea în acest frig în niște condiții inimaginabile. Revenind la Geller, este un băiat educat care știe să poarte o conversație cu o persoana necunoscută. Am fost foarte atentă la ce rostea din cauza buzelor sale roșii, părului înghețat plin de fulgi de zăpadă. Oare m-am îndrăgostit? Se poate. Este atât de frumos și inteligent. De câteva ore, chiar dacă s-a dat deja stingerea, mă tot gândesc la el... Este 5 dimineața. M-am ridicat din pat mai repede ca niciodată din cauza țipetelor asurzitoare, a sunetelor de pușcă si a gloanțelor căzute pe jos. Dintr-o dată am simțit o durere mare la cap. Văzul se încețosa din ce in ce mai tare și lacrimile îmi curgeau pe obrajii reci. Întro clipă eram căzută pe jos cu capul ațintit la tavanul de lemn. Mi-am dat seama că am fost împușcată in cap. Eram foarte speriată, chiar dacă știam că o să vină ziua asta. În fața ochilor îl văd dintr-odată pe Geller. Avea ochii în lacrimi și îmi puteam da seama că și el este la fel de speriat ca și mine. M-a luat de mână spunând ceva, chiar dacă nu am auzit ce a spus. Am închis ochii încet, lăsând întunericul să îmi cuprindă tot trupul. Eram fericită că ultima față pe care am văzut-o a fost a lui și că toata durerea din lagăr o să ramâna doar o amintire dureroasă. Chiar dacă această iarnă nu a fost atât de fericită, pot spune că frigul și înghețul mi-au luat durerea. Mi-au înghețat lacrimile și amintirile urâte. Mă bucur că iarna a putut să îmi curme suferința...
ANOTIMPURI „ROSE” LTT
- 27 -
ISSN 2783 - 9915 NR. 7 ANUL IV ISSN - L - 2783 - 9915
