Confesiuni în virtu@l by Relu Cotofana

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Confesiuni în virtu@l ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI PROZĂ SEPTEMBRIE - 2013

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Coordonator antologie: Relu Coțofană Ediție îngrijită de: Mioara Băluţă Colaborator: Paul Rotaru Coperta- graphic design: Dana Ștefan

©Copyright – 2013 Relu Coțofană Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin site-ului - Confluențe lirice www.junimeadigitala.ning

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Confesiuni în virtu@l ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI PROZĂ SEPTEMBRIE - 2013

EDITURA PIM IAȘI-2013

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Administraţia „Confluenţe lirice” mulțumeşte pe această cale tuturor celor care s-au implicat activ în finalizarea acestei antologii. ADMINISTRATORI: 1. Coţofană Relu (creatorul reţelei) 2. Teodor Dume, director executiv 3. Nadia Pădure, administrator 4. Violeta Deminescu, administrator 5. Ottilia Ardeleanu, administrator 6. Anne Marie Bejliu, administrator 7. Mioara Băluță, administrator 8. Veronica Pavel Lerner, administrator coordonator 9. Ileana Popescu Bâldea, administrator DESIGNER: Dana Ștefan EDITORI: 1. Loredana A. Ştirbu 2. Crina Albu 3. Melania Briciu 4. Gabriel Nicolae Mihăilă 5. Simion Cozmescu 6. Marcel Vișa 7. Berinde Ovidiu-Claudiu 8. Paul Rotaru MODERATORI: Maria Chindea

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Prefață O nouă antologie inițiată de Relu Coțofană, fondatorul site-ului Confluențe lirice, se înscrie deja întro frumoasă tradiție culturală. Poeții care vin aici, în fața cititorilor au, fiecare, o personalitate și un crez artistic. Departe de a fi simpli amatori, ei dovedesc maturitate și ne conving. Am putea scrie despre fiecare pagini întregi, dar într-o prefață spațiul ne obligă la o comprimare maximă. În ordinea alfabetică, prestabilită, vom comenta aceste producții. Crina Albu își alege drept moto -„Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte…” (Wiliam Shakespeare), iar crezul ei este„în această viaţă aşteptaţi-vă la/minuni dragii mei/cornul întunericului ţinteşte/să străpungă cerul”. O poezie percutantă și plină de miez. Ana Ardeleanu preia din Victor Hugo-„Poezia se naşte din meditaţie şi inspiraţie”, declarând -Cuvântul se face stea/Timpul devine prezent mărgelat/Oferindu-ţi avantajul îndoielii/Cureaua strânsă a certitudinii/Cedează sub impresie/Pentru a lăcrima doi bănuţi de argint”. Se remarcă finețea observației, profunzimea abordării unor teme grave. Ottilia Ardeleanu are drept model pe Kafka„Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit”. Nu lipsesc obsesiile dintotdeauna ale omului sensibil la dramele timpului trăit-„femeia îşi puse obrazul /cum ţi-ai fi aşezat la ghilotină capul /învinuit că

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

exişti/tai calea unora dintre cei care/se categorisesc dumnezei/dreptatea stă la mijloc/în costumul taior”. Mioara Băluță este mereu în fața unor întrebări existențiale-„ va trebui să leg răni/să vindec soarele din fereastra/lovită de piatră/să mă apropii de moarte și mai adânc/în cer să mă înfig/asemeni unei case fără acoperiș /să spăl pământului picioarele încă /două mii de ani”. Ileana Popescu Bâldea se ascunde sub paravanul unui scepticism care ne duce la concluzii opuse acestei prime impresii-„…alergăm de fapt într-o cursă stupidă, fără să înțelegem că adevărul este în altă parte și că tot ceea ce ni se întâmplă se află sub semnul acestei alergări care, dacă nu ar exista, nu am putea spune că existăm”. Cităm – „nu mai este nimic printre gene/un drum prăfuit cu paşi strâmbi de lună pătrată/între clipe câteva întrebări răspunsuri a ceară/şi anatomia unui castel sub o bluză de toamnă”. Ovidiu Berinde scrie cu inteligență artistică, ceea ce este un dar mai rar întâlnit, mânuiește cuvântul ca pe o unealtă cu care este bine familiarizat, surprind adesea metafore cu totul inedite –„în laboratoare secrete se lucrează de zor /mâini neobosite prepară substanțe oculte /serul anti-toamnă ar trebui testat /pe la început de septembrie/aveți grijă păstrați în eprubete /apa mărilor nisipul cu pași /de îndrăgostiți /raze senine/parfumul asfințitului cald”.Un poet despre care se va mai scrie, sper în revistele literare.Gabriela Blănariu recurge la simboluri pentru a exprima o anumită tristețe și o mare tandrețe-„la poartă am un nuc tot mai zgârcit la rod şi tot mai trist /nu mă îndur să-l tai că-n el îmi doarme de un timp /un gând la fel de drag şi de bătrân/cu ei prieteni buni îmi beau cafeaua-n fiecare dimineaţă /citim pe rând câte o ştire de pe la noi ori de aiurea”. Ion Popescu 10

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Bradoschi, unul dintre poeții de o impresionantă puritate a expresiei își spune sieși-„nu plâng/este doar un sentiment ca o picãtură”…„toamnele s-au ascuns în suflete de poeţi /iubito îngerii viscolesc a uitare/ştii miau murit păsările albastre/şi le-am îngropat sub arbori goi şi stele/poate că eu doar am deschis porţile spre orizont/iubito spune-mi este ger în ceruri /sau aripile mele au îngheţat printre sfincşi/departe se aude cum pâlpâie lumânările şi cum tăcerile se prăbuşesc ec fericirea”.Melania Atanasiu Briciu este uneori tranșantă, alteori aluzivă, cu o artă fermecătoare-„ deșteptare /după un glonț de întunecare /pe o dimineață în sârmă ghimpată/să-mi plâng imposibilitățile /ca si cum un cioc de pasăre/a fisurat osul din care crescuse fericirea? /sămi râd posibilitățile?care colț de stea a luminat /o pleoapă de cer /în noaptea ferestrelor mele?”. Ion Ionescu-Bucovu, poet cu o carieră îndelungară și fructuoasă se exprimă plenar, bucurându-se de darurile lăsate de Creator, dar totodată visător și nostalgic-„iubire blondăte,te-am visat/cu lacrimile drept fântâni/era târziu la noi în sat/părea că suntem doi străini/şi am venit la tine-n vis/să-ţi dau o dulce sărutare,/iar visul nostru s-a închis/şi am căzut aşa-n uitare”. Tudor Gheorghe Calotescu, în permanentă căutare a esențelor, în dispută cu lumea și cu sine scrie-„te poţi împotrivi/ai dreptul sã fugi//rătăceşte cât vrei /într-o viaţă viitoare sau aiurea/dincolo şi dincoace de mine/această forţă de atracţie/ dintre două suflete/nu se schimbă/ştii că nu poţi cum nu poţi schimba nici o lege /ce aşteaptă sã fie descoperită”. Maria Chindea (gerra orivera) are multă fantezie pe care o controlează ca un adevărat artist-„ beat de singurătate despărțeai flăcări linia vieții/să prindă doar 11

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

spuma din ruguri/însetai la toate răscrucile/nici un zenit nu prindea podul palmei răzvrătit de câtă beznă /înghițea zilnic foamea ta vorace nu-ți păsa/împlântai steaguri de cuceritor /înșirând mărgele de genuni la gâtul viselor/eu veneam cu timpul meu albastru”. Relu Coțofană stăpânește arta poetică cu măiestrie, atât în română , cât și în franceză, cităm –„acest poem nu are brațe/se strecoară printre gânduri /nu te ascunde după vitralii/mărul s-a copt/e rumen pe ambele părți/nu mai știi care e jumătatea otrăvită”. Simion Cozmescu, original în fiecare poem, se caută și se regăsește pe sine – „Nu sunt tramvaie pentru clipe şi nemorţi,/doar ceruri sau văgăuni inerte,/capete de linie şi vatmani fără cranii sub chipie, /taximetriste bete în pană de benzină mânate de nevoi,/pensionari mahmuri, pierduţi la loterie, cu ochi vitriolaţi de blugii adolescentelor la care singurul lucru inteligent este telefonul,văduve inerte cu respiraţii peste ceaslovuri”. Violeta Deminescu, poetă și, după cum știm, solistă vocală, are un simț artistic care debordează în versuri-„cu jugul cuvântului care poate încovoia nesfârşirea/şi ochii-ţi mai adânci decât o fântână /atârnată spre cer /sapi în sinele meu icoane /aşa cum dumnezeu mi-ar atinge cu un deget inima/ştiu că e aur în tine /şi mă vreau daurită”.Teodor Dume, poet experimentat, stăpân pe mijloacele sale de exprimare, ne împărtășește – „nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi șia fi iubit/dar să nu uităm că și iubirea/e o moarte lentă pe care Dumnezeu/o acceptă ca jertfă pentru oameni”.Camelia Florescu știe să se lase pătrunsă de minunile dăruite nouă de Natură-„Sentoarce natura cu florile toate /Să-ncalțe condurul penultimei luni/S-adune suspine din flori îmbătate/ S12

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

alunge pe lacuri bâtlanii nebuni/M-aș duce spre iarnă, da-n suflet e soare/Și valul înalt pe faleză se sparge /Se spune-ntre oameni că dorul nu moare/Cât sufletul poartă speranța-n catarge/De dor, de sperantă, de soare, de rouă”.Mihaela Gudană este o poetă a iubirii, a sentimentelor, fără a cădea în sentimentalism-„ Mi-ai atins din greşeală cotul/cu un cuvânt spus în grabă/Mă durea timpul nopţii atunci /când literele se spărgeau de oasele /mai tari decât aş fi crezut eu./Mi-ai atins şi umărul din greşeală /cu o frază liberă, neîngrădită/Mă durea atunci timpul zilei, /ascultând cântatul cocoşilor în zori/Mi-ai atins mai târziu sufletul ”…George Ioniță original, fără patetism, puternic în expresie – „să aştepţi până te doare singur/încremenit aşteptând pe cineva /pe umărul căruia să-ţi odihneşti neodihna/să poţi vedea din nou dincolo de zid /să poţi desface drumurile încâlcite/apoi să-ţi dai seama că totul a fost în mintea ta /că acel cineva nu există/că eşti condamnat să rămâi singur/atârnând de un perete/ca un pendul care fărâmă clipele”. Anișoara Iordache se remarcă prin metafore sugestive, născute din stări sufletești intime pe care le transmite cititorului- „răspunsuri corecte /totuşi au fost eliminate strategic/la ruleta rusească/tot mai multe verigi slabe înăbuşesc prezentul /nicio curba convexă /să ţină între braţe/flacăra aprinsă/…spereranța-asemenea unei fântâni arteziene, întâmpină cu brațele deschise /câștigătorii”. Aurica Istrate se dedică iubirii fără artificii -„îngăduie-mi să te şoptesc/ninsori ne-au visat împreună/înnoptând tu oglindă eu minune/sub streaşina aceluiaşi sărut /îngăduie-mi să te sorb ambrozie uitată de zei /într-un ochi îndrăgostit de amfora/prin care timpul uituc încă mai tropăie/ca la el acasă”.Veronica Pavel 13

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Lerner scrie cerebral și totodată sentimental, un amestec care îi reușește pe deplin-„Nu mă trezi, boare lucidă/Ci doarme-mă statuie-n vânt/Cu vise care să-mi ucidă/A mea tăcere din cuvânt.” .„să nu mă cerţi timpule/pentru livada mea de ieri/gutui pere nuci /și câinele Ursu/să nu mă cerţi timpule/pentru pustiul meu de mâine /jumătăţi veştejiteprintre copii/dar te las să mă cerţi timpule/pentru întunericul de azi/lumină oarbă printre orele /care nu mai vor să treacă”. Boris Marian Mehr și-ar putea pune drept moto –„poezia este în mine ca șira spinării”. Scrie o poezie aparent ludică, dezvăluind mai mult tragismul existențial al omului-„O victorie inexplicabilă,/Omul devine zeu,/Ierți, otrava devine miere,/Cuțitul –biberon,/ Blestemul- cântec de leagăn./Se spune că unii au fost puși,/ Nevinovați, pe scaunul electric./Ce au făcut ei? /Sau scuturat, au scos nițel fum,/Au troznit și sufletul lor electrizat/s-a dus la Domnul. Întrebare – ai fost poet? /Da, spune timid sufletul”. Maria Oprea scrie cu o sensibilitate aparte-„poezia este locul în care aripile îşi găsesc zborul,zborul către adâncurile noastre...„mi-e toamnă în adierea ultimei frunze /şi al sărutului topit pe buzele mele/prea ferbinţi după o vară/mi-e sufletul a toamnă/cu stropii de ploaie lipiţi ştrengăreşte/de buzele tale de buzele mele”.O poetă a iubirii într-o dăruire nemărginită este Nadia Pădure, cu versuri memorabile – „nălucă umblă prin sânge/țipă despre/ochii de culoarea vieții/…dragostea ca o himeră cautălocul unde să arunce/semințele de sălbăticie/vicleană șoptește că mai pot încolți în solul/putred al trecutului/tăceri nedomesticite mă privesc/din oglindă/lupoaică singuratică adulmec /urmele lunii dispărute în prăpastia sufletului/iluziile poartă măști de carnaval”. Este 14

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

fermecătoare îmbinarea dintre sentiment și luciditate.Dragoș Pavăl scrie o poezie însetat fiind de lumină, de certitudine-„Oare cine a văzut lumea /la față pentru prima dată: /poetul sau poezia?/cine poate schimba totul? /nu vreau să dezbrac cuvântul până la literă,/ ar simți frigul realității /și nu mi-ar mai încălzi sufletul /însetat de lumină.”. Violetta Petre este o poetă a nostalgiei delicate, referința este durerea care nu ne ocolește pe niciunul-„Lacrimă de sânge, lacrimă de rană/Curgi din nou spre mine, curgi ca o dojană /Fluviu fără teamă, cauţi revărsare /Ca o sângerare către marea mare... Ai plecat din mine, nu m-ai întrebat /De mi-e luna verde, de mai sunt păcat /De mai vreau să-ntunec, de mai vreau să zbor”. Paul Rotaru este în căutarea formei perfecte, fără a pierde fiorul poetic esențial„Pământ deasupra, ceruri la picioare,/Un cimitir de stele și de sori,/Mirese în veșminte funerare,/Sicrie pentru zei nemuritori./ Un sentiment de pace mă-ngrozește,/De viață zăvorâtă în mormânt,/ Satane ce grăiesc dumnezeiește /Și îngeri duși la școală pe Pământ”. Loredana Știrbu are cultul căminului, precum Hera era în mitologie zeița acestuia-„ bărbații nu plâng/ei își întind palmele /fierbinți peste tăceri/și zbateri de aripi/peste fulgi strălucitori /așteptând deschid brațele larg /femei, copii și lacrimi /într-o singură îmbrățișare ”. Poeta Dana Ștefan scrie și pictează totodată, simțul artistic acut îi permite să „coloreze” minunat paginile de poezie cu versuri precum acestea : „verde, câmpul dorului / izvodeşte,/înfloreşte/ aromind şicuibărind,/împleteşte,izbăveşte, lumineazămbălsămează,da’ nu-i nimenea să-l vază...Am putea cita mai mult, un volum ar face deliciul cititorului.Costin 15

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Tănăsescu, modern în maniera sa, particulară, spune lucrurilor pe nume, dar știe să fie și ironic – „Doamne, oare știi Tu numele meu?/Oamenii singuri sunt ca niște lacăte în veșminte, /în care cineva își învârte cheile. /Și ploile se pornesc dinspre pământ către cer./Oare ai aflat că eu pot merge pe orice fel de frânghie, /prin Înălțimile Golanului,/ori că aș putea dărâma fluierând un Zgârie Nori sau Casa Poporului,/fără a le reconstrui vreodată”... Marcel Vișa este în căutare febrilă de propriul sine, deși vocea sa este formată și sonoră- „îți amintești locul /în care ne înfășuram în alge frigul /și căutam în cenușă resturi de fulger /să aprindem prometeice focuri pe culmi /ne hrăneam cu carnea desprinsă din glezna timpului”. Anișoara Vleju dezvăluie o sfâșiere lăuntrică pe care o poate alina numai versul –„La poarta din mintea mea trupul bate, /chinuit în deşertăciune. /Suferință pe vârful degetelor, emanare din inimă. /Casa mea se prăbuşeşte în bucăţi, /lupi flămânzi dau târcoale, /focul aprinde hornul,/sufletul meu porneşte simbolic pe străzi”. Din scrierea lui Ștefan Lucian Mureșanu, prozator în această antologie, nu mă încumet să citez, dar invit cu plăcere cititorul să se aplece asupra frumoaselor și interesantelor sale articole. Într-un periplu cu „viteza luminii”, desigur, este greu să surprind nuanțele din creația fiecărui autor, cer dinainte scuzele de rigoare, dacă am fost prea zgârcit cu observațiile mele, dar lectura întregii antologii mi-a produs cea mai frumoasă impresie despre nivelul actual al literaturii online. BORIS MARIAN MEHR Membru USR -26 septembrie 2013

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Crina Albu Motto: „Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şicea mai lungă noapte…” (Wiliam Shakespeare)

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

„moabul geme pentru moab” mărşăluiesc prin deşertul de patruzeci de ani suspin pentru turtele de struguri în egipt aveam hrană din belşug până la final mă voi convinge că pe dumnezeu nu-l găsesc în zona de confort voi coborî în betleemul iudeii la ieslea din grajdul care adăposteşte un rege voi urca pe golgota şi sigur îl voi găsi pe verticalul crucii fără de care nu pot atinge nici cu un deget un pământ nou un cer nou

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

înfrunzeşte mlădiţa smochinului în această viaţă aşteptaţi-vă la minuni dragii mei cornul întunericului ţinteşte să străpungă cerul răzvrătiţii sunt pe trepte înalte pozează îmbrăcaţi în lumină din blană miei nu le este cald frig foame ruşine frică au coroană de hulă deviză drepturile omului minciună focul e ludic nu vă lăsaţi prinşi în horă sunt mulţi urâciunea pustiirii aspiră locul necuvenit din doi pe câmp unul va creşte într-un an cât altul în zece va strânge lutul în dinţi fiţi răbdători pentru un timp două timpuri şi o jumătate de tim nu vă duceţi în pustie să căutaţi lumina în cămăruţe interioare

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

nu se ascunde sub obroc va fi ca un fulger de la răsărit la apus a doua venire bucuria rămăşiţei fiilor lui izrael

te aştept iubire (poem de post) cu ochi cataractici limbă peltică te laud spinii îmi sângerează din cântecul încremenit pe uscatul cer al gurii de rai nu mi se atinge gândul ţintuit în cuie căderile tale mă ridică umbrele destramă pe mulţi care vor să-ţi şteargă urmele luminii din crucea de pe cer se va arăta ca un fulger de la răsărit la apus revenirea ta

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

sunt cu tine traversez încrucişări de linii când o locomotivă se apropie silenţios fulgerător ar putea să mă taie am atâtea bagaje câte nu pot duce nu ştiu de ce car lucruri de care mă leg inutil ajung la peronul 9 trenul porneşte încet nu pot urca decât cu o parte din mine cealaltă a rămas în lacrima ta printr-un geam fumuriu o privesc ai reuşit ai reuşit să te debarasezi de acele negre curele corset în care te sinucideai cu picătura acum poate ştii cât mi-am dorit să simt gustul acestei lacrimi de fericire

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

filă de anotimp răsturnat gândul te mângâie cu aripi albe dar cuvintele mele cu gust de portocale ajung în ochii tăi picături de lămâie e o altă chimie acrită îmi spui nu înţeleg cum aş putea rotunji în roz colţurile negre din sângeriul tău ştiu nu pot accesa cu acest program de decembrie soarele din mai

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

dilemă mă sugrumă teama poate intru cu buldozerul să plivesc straturi de crini încerc să tratez răni purulente cu apă de ploaie nu ştiu cum cuvintele-mi alunecă din ochi bobiţe de miere şi-mi pare că ajung în plicuri de e-mail mici ghilotine dintre rânduri mă inundă o mare uneori zbuciumată senină uneori mai bine mă ascund undeva probabil nu fac nici un rău dar nici bine

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

iubitul meu rătăcit( din inimă către minte) în lumea de poveşti întunericul îţi creează prin flashuri o imagine răsturnată a luminii e mai greu să faci cuvintele să tacă vino să te îmbrăţişez cu lacrimi de rouă în lumina răsăritului linişte ascultă valurile cum se sparg

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

cântec de alarmă în poiana mărului prea multe eve ţes pânză fină de văduvă neagră în jurul ochilor tăi adormiţi nu o poţi zări pe Maria cum îţi întinde două mâini cu inele pe măsura ta trezeşte-te scoală-te soarele a răsărit de mult deşertul înaintează an cu an cu an de câte ori va trebui să renaşti încă nu cunoşti melodia cu inima orbită mori de sete lângă izvorul de apă vie

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

perspectivă(duel) azi noapte m-am trezit mi se luase lumina la fiecare pas mă pândeşte moartea de două feluri una e un şarpe care se încolăceşte pe partea mea luminoasă printre altele mă îndoapă cu ştiri criză violuri crime stafii cutremure incendii revolte bombe până o voi afla pe cealaltă simt că plesnesc unde e unde e uşa în lumină e linişte şi pace

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ana Ardeleanu Motto: „Poezia se naşte din meditaţie şi inspiraţie. Meditaţia este o însuşire, inspiraţia este un talent. Mulţi oameni pot să mediteze dar puţini sunt inspiraţi” V. Hugo

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ce-i fericirea Cuvântul se face stea Timpul devine prezent mărgelat Oferindu-ţi avantajul îndoielii Cureaua strânsă a certitudinii Cedează sub impresie Pentru a lăcrima doi bănuţi de argint Ochii ce pândesc din tufişul inimii Au misiunea de-a îndepărta Situaţia tatuată cu sângele tău Emoţia îşi muşcă buzele După ce a făcut lunii contur cu spini Punând în pericol fruntea dimineţii Nu sensul îţi va fi negat Ci ieşirea din matcă Revărsarea în alb Plutirea pe spate sub formă de cruce În cercul esenţial Care şi-a numărat adepţii Şi i-a făcut să planeze deasupra timpului Ai libertatea de-a slujii mai mulţi stăpâni Camuflaţi în eroi de poveşti nemuritoare Care îşi deschid larg braţele

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Obsedate de bucuria primirii De întrebarea pusă pe notele sunetului vibrant Exasperant de rotunde şi de roz Ce-i fericirea

Sub bluza de vânătoare Aripile pescăruşilor răcoresc conversaţia Dintre zilele lungi Chipurile roşii Au identitatea mea a ta a lui Strigătul de lumină se amplifică Ziua următoare ar putea fi pacea Din constelaţia privirii Mai bucuros decât atât Cuvântul nu ar putea fi Gestul personal al îmbătrânirii E fracţia amară din matematica lumii Obiectivul rămâne mereu curtat Acordat la mişcarea lăuntrică Emite sunetele durerii Le clasifică Şi le acordă calificativul Vestea încendiază noaptea

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dorinţele scrise pe genunchi Recomandă vieţii Cartea de lectură Scrisă de aripa ca de trestie Ce cultivă zborul lin Umbra pescăruşului îţi intră în sân Cu plăcerea de a captura timpul de iubire Pe care constelaţia privirii l-a hrănit Cu merele formelor perfecte Cuibărite sub bluza de vânătoare

Cântec de ocupație Ascult cântecul poemului de ocupaţie Nota favorită scapă de dirijor Sparge şindrila nopţii cu capul Şi face legătura din crengi de salcie Cu Dumnezeu Donatorii de fapte bune Trimit armate de esenţe tari Să învăluie cu încercările lor

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Inimile slabe Umplu filele albe Cu strugurii faptelor Care au calmul apelor prinse Între două respiraţii Gesturile de dragoste Angajează sentimentele La urmăriri de noapte Pe sub frunze de platan Lucrurile aflate Sunt strânse cu puterea ursului Într-o singură inimă Şi uitate acolo Până după hibernare

În peretele poemului alb Ceva se întâmplă în poemul alb Tonul său îmi trezeşte instinctul de noapte Împungându-mi ceafa Cu gestul privirii exagerate Dimineţile ridică în jurul sufletelor rănite Gard viu Peste care privirile aruncate

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ciripesc ca nişte vrăbii Trezindu-i pe cei somnoroşi Dintre petalele crinilor Mâna catifelată Îşi dă semnătura plină de raze Efectul luminos Ascunde sub cămaşă codul unor comori Înfrânate de la pornirile Ce pot distruge visul Nu fac popas de lungă adiere Între cuvinte Nu rup crenguţa de liliac Privirea m-ar putea surprinde Şi ar putea arunca după mine Un sunet de argint Sub formă de potcoavă Icoana îngerului mă însoţeşte Printre razele de protecţie Fixându-se Pentru scena finală În peretele poemului alb

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Strigătul ce ne-a unit Inima îndrăgostită sparge oglinda apei Eliberând chipul lunii capturat Sentimentele rămân aceleaşi Doar gestul care le exprimă face rabatul Ne vinde umbrele prea ieftin Pentru o existenţă atât de fierbinte Faţa cu formă perfectă de cerc Îşi poartă bucuria într-o lacrimă Cel ce a aruncat serul tinereţii pe fereastră A lăsat ca semn de orientare Diferenţa de intensitate a strigătului ce ne-a unit Apoi a răguşit Învins de răcoarea ninsorii de măr Privirea caută ora de la miezul nopţii Din care rezultă că cei ce au promis au venit Acum situaţia este privită Prin pereţi transparenţi Unde vina mea îmbracă vina ta ca pe o haină de lux Eleganţa culorii Nu îşi arată coastele străpunse Doar refrenul ilustrează justeţea durerii Importanţa faptului Ce şi-a găsit loc de reflecţie Pe gardul de răchită Dintre inimile noastre 33

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Obiectul de sacrificiu Caut răspunsul pentru cei ce m-au întrebat Cum aş căuta în sfera de lumină Strigătul de încolonare al cuvintelor Ce sparg prin rezonanţă Porţelanurile întâlnite în eter Oglinzile încăpătoare ce ascund corpurile Urmărite de obsesia reflexiei Întrebarea e rostul unui suflet care nu a trăit în zadar Ci a frământat gândul i-a fost propoziţie principală Mulţi ar dori să privească lumea Precum maeştrii de înţelepciune Lecţia de privit nu sancţionează Nu acuză lucrul pus în valoare Pe soclul raţiunii Înlăuntrul nostru Precum în geamantanul pregătitit Pentru a însoţi viaţa Stau rânduite răspunsurile Într-o râvnită simetrie Sentimentul privilegiat Foloseşte şansa prieteniei şi iubirii Pentru a găsi tabloul cu rame aurii

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Unde răspunsul princiar şi-a aşezat chipul Precum un zeu Ce îşi adoră Obiectul de sacrificiu

Fapte de onoare Gândul de învăţătură Bate cu flori de tei în poartă Fără ca buna gazdă să răspundă Să dea semn că ar dori să lumineze casa Să-şi aşeze familia la masă În cinstea celui ce face exces Cu insistenţa solară Nu poţi fi victima de ocazie Ce exclude din calcul Forma de omenie rămasă cât un bob de linte Inima nu pune gaj pentru nimeni Doar deretică lotul cu aromă de mentă Nu trânteşte uşa dimineţii Când vocile sângelui insistă să aprindă focul Pe imaginea interzisă Albul permanent Îi asigură respiraţia curată

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Pe fruntea cuvântului Pun afişe de spectacol când soarele când luna În aşteptarea celor întârziaţi prin biblioteci Acolo unde cunoaşterea este socotită cu plus Astfel vei afla cât de generos e Dumnezeu Cu formele perfecte Însemnate pe centrul vieţii cu un copac După tulpina căruia ideea de întuneric dispare Nu ne amintim Cine ne-a introdus faptele de onoare Sub căpăcelele minţii Pentru a trăi adevărul până la capăt Pentru a-i cunoaşte metalul strălucitor Din care vom face podoabe Imposibil de hotărât cine din familia lumii Le va purta

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ottilia Ardeleanu Motto: „Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit.” - Franz Kafka

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

o doamnă care te poate face praf femeia îşi puse obrazul cum ţi-ai fi aşezat la ghilotină capul învinuit că exişti tai calea unora dintre cei care se categorisesc dumnezei dreptatea stă la mijloc în costumul taior botezatu la două rânduri picior peste picior înconjurată de monitoare camere video profesionale staţii de amplificare pupitre microfoane căşti wireless un buton roşu ţine între arătător degetul mare şi cel mijlociu ca pe un ruj persistent supervizează şi dacă o sfidezi face totul praf

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

fiindcă poartă deja un nume vere e unu de-mi duce grija mama lui de l-a făcut era femeie de la ţară n-o ştiu dar mi-o imaginez că şi eu sunt de spiţă româncă dată-ncolo de fâşneaţă că de mică luai greu’ de la părinţi de la bunici şi fură mândri deh acu nu mai sunt printre noi cică s-au dus la odihnă n-au ştiut toată viaţa lor decât muncă de aia oi fi şi eu argintu viu ghiavolu ştie mă neică escule te strigai peste garduʼ de-l întinseră virtual între noi ăia deştepţi da cum nu mai crescu urmă de verdeaţă că vezi şi aia are nevoie de pace şi înţelegere se făcu un mare gol uite-aşa ca un risaicăl umple-l vere cu venin cheamă administratoruʼ de plasă aşază-ţi în pârmac privirea către mine ce nu pricepi 39

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

când scot eu cele mai frumoase ciuturi de poezie limpede din fântâna de la poarta saitului mai bea o cană să te răcoreşti şi când o fi mai rău mă nene aşa să ne fie

dacă am fi de orientare degustători viaţa este o risipă un meniu aristocratic servit sub candelabre care plagiază lumina un aer condiţionat de rochii bătute cu swarovski şi papioane o formaţie de dansatori greci îmbrăcaţi un teanc de farfurii care se sacrifică doar pentru că drumul lor este din porţelan rosenthal versace filmul diabolic în care o porţionezi cu furculiţa şi cuţitul argintate ţinute cu tact dezmăţul trupesc şarpele căruia îi cânţi din oricare instrument de suflat chiar şi la frunza de măslinşi plicul roşu cu cât valorează toate astea dacă printre toate felurile nu vezi un sortiment de iubire 40

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

odios plouă mă întreb unde se duce praful care s-a ales din maşină din casă din viaţă din noi ceva de neînţeles spun burlanele de la streaşină lacustru şi cenuşiu îmi vine să mă duc pe funiile adipoase care se rup omizi de pe frunze arse de sufletul nostru poluat în ce canal în ce mare în ce oase de om păcătos coşmelie de nori se prăbuşeşte peste pleoapele mele ştergătoare puse pe rapid să înlăture lacrimile praful ales din iubirea noastră

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

acest chin de poem huuu lit bătaia de joc a celor care au trecut cu privirea cu degetele arătătoare cu biciul satiric l-au ascultat din gura apostolilor de cuvinte au fost în stare să-i rupă hainele să-l încoroneze în critici până la sângerare l-au sfâşiat din memorie fără să ştie că cineva i-a şters faţa şi a rămas imprimat pe giulgiu de hârtie din scoarţă de copac sacrificat dumnezeu i-a spus acuma tu eşti dumnezeu şi ţine crucea asta şi el a mai zis uite-măviu 42

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

singurului ţi-ai cumpărat o maşină de dat răni îţi place enorm să baţi cuie să agăţi tablouri cu natură moartă arhitectura mea permite ai găsit pereţii potriviţi să-ţi expui felul de-a fi deşi nu se mai poartă încărcăturile este de preferat să fii cât mai simplu de la o vreme aerul între noi are miros de pânză în ulei care descrie un grandios apus de soare zilele se îmbibă ca un mir le simt în mâini şi în picioare trei piroane ar fi fost de-ajuns

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

drum fără întoarcere vine şi vremea aceea când nu mai poţi să te duci o să vrei şi trupul nu te va mai asculta să-ţi vină să mori şi trupul nu te va mai asculta de dor de răzvrătire te vei ruga pentru tine atunci pentru nimeni sufletul tău închis nu va mai putea să iasă din tristeţe ca un spaţiu din oase mărturia de a fi fost credinţă te va îngenunchea şi-ţi va cere ţie mai întâi iertare pentru că n-a făcut la timp ce trebuia cu tine resemnează-te la fereastră cum trec moşii strămoşii tot neamul la viaţă trag într-acolo unde plânsul e cât o apă care despică grâul între oameni şi îngeri prin ochii tăi cât istoria le-aş putea citi obârşia dar niciodată ce va fi 44

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

caută-mă în omul acela tată nu zăbovi nu te opri din drum nu spune de rău caută-mă unde-şi lasă dealul umbra josjos peste ramurile tale nu chema norii sunt peste tot laşi tată de câte ori or cânta cocoşii să ştii că te-am tot minţit te-am tot hulit şi nu te-am recunoscut uite-aşa fiindcă m-ai lăsat să fac ce vreau mi-ai zis ridică-te şi m-am ridicat şi tot n-am pus o vorbă pentru tine nici până în ziua de azi tată e cel mai greu să înveţi iubirea mă rog de ei jertfiţi-mă

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

la plecare să ai grijă ce iei ce laşi ne va lovi pământul cu pumnii ne va lovi peste feţele noastre indiferente peste mâinile cu care am scris viaţa primeşte coroniţă s-o aplaudăm ca să ne audă şi să se plece dinamic ne va lovi ca ploile după îndelungi secete vom crede că aşa ne răpăie inimile dar ele vor sta nepăsătoare în templul de fosfor unde liniştea face exerciţii de admiraţie vom locui atât de aproape unul de celălalt încât nu vom mai avea nevoie de uşi de ferestre vom trece doar adierile piepturilor în care am crescut cândva dragostea ca pe un fenomen climateric pervers din cauza căruia nu ştim niciodată cum trebuie să ne îmbrăcăm şi am răcit vom spune în timp ce pe unele canale se va anunţa o iarnă cum nu s-a mai pomenit ne va troieni dar noi vom fi mai calzi decât oamenii pe care i-am lăsat deasupra se va declanşa întuneric în orice chip

Confesiuni ĂŽn vitu@l

ConfluenČ&#x203A;e lirice

Ovidiu Berinde

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

anotimpuri în formol în laboratoare secrete se lucrează de zor mâini neobosite prepară substanțe oculte serul anti-toamnă ar trebui testat pe la început de septembrie aveți grijă păstrați în eprubete apa mărilor nisipul cu pași de îndrăgostiți raze senine parfumul asfințitului cald ploile ca niște lacrimi adună-le sub pântecul unui pământ roditor nu-i lăsa rătăciți îngenuncheați de furia ta mamă drumul șerpuiește printre copaci mereu frunze îți împodobesc părul mai vii decât o bătaie din aripi păstrăm anotimpul iubirii într-o clepsidră cu formol 48

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

în sânge amintirea acelor atingeri

a quoi je sers poate că moartea va veni precum o zăpadă timpurie ucigând din razele de soare poate cărările cu flori au fost odată copii desculți ce poartă curcubeul în tălpi și dacă norii vor fi să cadă îi sprijin în pumni încă respir nu vreau să adorm strigă-mă! sfârșitul e și el o renaștere întâi eliberez oamenii din peșteri îi înfășor cu lumină le poruncesc a zbura spre albastru un străin se crede dumnezeu îmi cere un pahar cu apă 49

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

o felie de pâine îmi spune să-l urmez acolo ți-s părinții sufletul cerșește doar căldură i-am răspuns a rămas pe gânduri plângea am trecut mai departe

vals ruginiu în toamna asta uitată sub călcâi am visat că îngeri și-au pierdut din aripi la slujbe de vecernie printre muritori acum vor povesti copiilor despre iubire-călătorie prin artere până la inimi ascunși în atlasul cu pereți de plastic anatomie a uitării împărăția verii se destramă fulger diabolic așternut pe covor minat norii atârnă de cer copii la sânul mamei 50

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

întorci atunci privirea culegi ultima rază de soare brațe de copaci dansează un vals de revedere sau fugă tresar oare vântul e ruginiu atunci când ucide o frunză sau poartă pumnal ce îi spintecă seva

Arme albe În ziua de odihnă Dumnezeu a creat poezia Fără prea mare efort,era în el dintotdeauna. A trebuit să-i dea o formă doar. A suflat peste litere și s-au născut Cuvinte Arme albe ce spintecă infernul. Ca și cum a mai fost pe acolo, Întâiul om a scrijelit durerea Pe podul palmelor, Iar cel din urmă, Să poată ascunde Memoria sângelui. 51

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Totul se va repeta apoi. Pământul pustiu și gol, Întunericul. Poezia va așeza înaintea Păcatului Un munte.

viscolești uitare cărțile au pagini cărunte am tot învățat despre iubire rugăciunea aripilor frânte acum slujesc o pradă ești biserică în așteptarea ultimei vecernii dacă vreodată îmi atingi crucea aceleași amintiri cu ochi căprui te vor bântui fantome despletite prinse-n hora tinereții fără tinerețe viscolești uitare cine plantează fulgi de zăpadă nu așteaptă cu drag primăvara

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Mioara Băluță

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

mai întâi va trebui să leg răni să vindec soarele din fereastra lovită de piatră să mă apropii de moarte și mai adânc în cer să mă înfig asemeni unei case fără acoperiș să spăl pământului picioarele încă două mii de ani va trebui să fac toate astea pentru a mă recunoaște în dragoste crede-mă făcătorule fericirea e numai sub piele și os rădăcina spinului sunt eu și au început să-mi crească muguri ...

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ca un fruct prin care au trecut viermii "Orice vine, lasă să vină, ce rămâne, lasă să rămână, ce pleacă lasă să plece" - Papaji să vină ce e de rămas va rămâne zâmbetul meu din zâmbetul lui înfrigurat şi-a găsit printr-un azil chemarea şi era o toamnă cu poamele grele dorinţa din priviri plină de rod ca un fluture cu miere pe aripi certându-se cu trupul cu sângele şi viaţa ca un fruct prin care au trecut viermii închizându-se în mine se clatină voci acum soarele îmi acoperă fereastra întind braţele să cuprind tot tot ceea ce văd când se închid ochii... 55

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

twilight eu vin către tine beau din sângele tău tulbure între cuvinte îţi rămân între dinţi îţi rămân o lumină nu exist decât dacă îţi vorbesc nu exist decât dacă din tine mănânc jucându-mă cu imaginarul poeziei din mereu aceleași cicatrici moştenindu-ți insomniile aceleași distanțe înainte și dimpotrivă împotriva tuturor nimeni nu moare nimeni nu se oprește din moarte nimeni nu ar mai recunoaşte ca noi în spatele măştii cântecul un singur pas nepăsător înapoi și hârtiile iau foc și doar în mâna celuilalt suntem fiecare un arc electric încordat aşteptând atingerii săgeata

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

tablou pe un pai de orez mi-ai spus să las totul în seama ta dar copacii rămân copaci păsările păsări și asta mă sperie pentru că în jurul meu oamenii au început să semene cu arborii dacă mă apropii puțin ies păsări din ei și le cad frunzele acestea sunt imaginile în jurul cărora îmi răsare soarele aici sunt împărăteasa unui pai de orez scriu cum picta picasso femeile și totuși în locul în care trăiesc aceste cuvinte nu semnifică nimic fără tine ...

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

insomnia certă.. când iubeşti e ca atunci când te caţeri pe un munte abrupt trebuie să ai mereu grija celui de lângă tine sporindu-i încrederea că va ajunge în vârf îmi dă să beau cu gura lui mă las respirată îmi spunea lorelai vor veni lilieci să ne smulgă părul şi să-l ducă în cuib ” nu-i nimic nu-i nimic ” tăceam ne iubeam ca zeii în gând apoi plângeam ca oamenii sau poate chiar muream pentru că nimic din ce visam nu se mai vedea ...

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ulei pâine şi sare am pus trandafiri lângă orez busuioc şi mentă lângă iederă logică mişcare acum am o grădină boemă mirosind a şampanie şi cerneală pentru două virgule şi o meditaţie în realitate scriu poezia nu-i decât un carton cu lipici un biscuit înmuiat în lapte din care se iau înghiţituri mici spre vindecare şi curaj să mergi mai departe cu sandalele în mâini pe miriştea udă să te naşti la 40 şi să creşti...

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

atee nu m-am mai rugat de mult Doamne cuvintele neluate în seamă de vânt - așteaptă îngenunchează frunze zi de zi poezia e tăiată câinilor mai mult rugă mâinilor mele nu sunt fără tine rugăciune a mâinilor mele...

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ileana Popescu Bâldea Motto: „…alergăm de fapt într-o cursă stupidă, fără să înțelegem că adevărul este în altă parte și că tot ceea ce ni se întâmplă se află sub semnul acestei alergări care, dacă nu ar exista, nu am putea spune vreodată că am fost fericiți.”

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

step pe o planetă sălbatică nu mai este nimic printre gene un drum prăfuit cu paşi strâmbi de lună pătrată între clipe câteva întrebări răspunsuri a ceară şi anatomia unui castel sub o bluză de toamnă dincolo de ieşire alt kevin kern un vânt ce suflă trist dintr-o cutie şi zile lungi la vânătoare de dureri vor scrie-n locul tău pe-o păpădie o ploaie de mai cu insomnii tratată va trece printre ficţiuni piraţi şi duble dar nu vei şti cum soarele-n pământ va lustrui ziua de mâine pentru jandarmii orbi din fluturii de vară atâta noapte printre zei eşti un poet impudic să nu te temi de o pisică neagră îţi taie calea spre tăceri pupila zorilor cum cataracta pe iluzii hai du-te petalele spre cer nu pot să urce un lanţ de spini 62

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

dragostea iubito e noapte între fluturi greierii sunt pustii pe scenă câteva umbre fac tumbe şi anunţă actul întâi la ferestrele cetăţii ultimul castelan trage obloanele obosite de neasemănare cu arlechinul câteva lacrimi adorm în lojă neştiutul printre rânduri sufletele se ridică pe poante dirijorul de destine greşeşte simfonia uitării lumina verde se despică în spaimă cineva aplaudă spectatorii lipsă încuvinţează mesajele câteva degete răsfirate trag pe sfoară nemurirea aşezată pe inelare utopice scaunele scârţâie de praful răzvrătit gongul în derivă strânge ştreangul din doi în doi nimicul visează cărările absente arlechinii îşi pudrează nedumerirea cu praf de lună şi păianjenii care plâng e noapte între fluturi greierii sunt pustii pe scenă câteva umbre fac tumbe

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

în dragoste iubito să nu tragi cortina

concert de maksim mrvica sunt atât de imperfectă iubito lacrimile acestea îngheţate mâine se vor preface umbră pe obraji verzi cu spini cineva îi va sufla păpădie păpădia din mare îţi aminteşti ascultam un concert la pian maksim mrvica sub valuri vânt de stele şi noi timpul s-a arcuit depărtare calc pe aer îi scriu lui dumnezeu lumina din întuneric se termină mă joc în ultima umbră cu iubirea prin vârtej nemărginiri şi-mi trag nisipul auzi pianul iubito l-am luat cu mine 64

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

nu nu eu ating e ţipătul pescăruşului şi câteva lacrimi din ochiul meu stâng de delfin

dumnezeu a presimțit precum un fluture orb strigai mărginirea pe nori ardeau lumânări pentru fericiri puţine îmbrăcate în piatră credeai că eşti bărbatul din ape ce semnează pe frunza unei lumi cu o albă ca zăpada a întunericului dar erau atâtea cătuşe în aer încât puzzle-ul din pământ inimi şi ziduri părea o minune încremenită între lacrimi şi-ai aruncat cu cerurile tale toate acolo unde eu mă sfârşeam unii măsoară viaţa în cifre iar schimbările cu lună sunt doar lacrimi rezervă într-un sertar de gheaţă aici aerul îl doare şi pe dumnezeu cum buzunarul gol în dreptul inimii 65

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

acolo tu eşti puternicul din întuneric aş fi putut să-ţi scriu despre piticii pământului cum învârtesc ei timpul prin hornuri înalte cum sparg timpanele unor îngeri şi râd aş fi putut să joc şotron cu un fluture doar să te învăţ să plângi în golul dintre litere pescăruşul ţipă umbrele şi-un alt glas roteşte nemărginirea

dumnezeu pe o serenadă de schubert nu nu vreau să fiu scriitor vreau doar să mă rotesc cu schubert printre frunze galbene venite din cer pe un ghem de lumină să strig timpului ce a înnebunit pe o frunte bolnavă de lună vreau să simt degetele nopţii plete când vântul mă respiră cântând şi aburul colorat al întunericului

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ce face din apa mea oglinzi de clipe sub pod de timp vreau să fiu pasărea neagră şi ciuta speriată aburul pământului nezis lumina franjuri răsucind tâmpla copacului ciuperca neştiută de rădăcini şi strălucirea şi cerbul şi apa unduire de piatră arcuită pe umbre dar cum pot doamne atâtea să fiu şi să vreau în mine se scutură ploi de veacuri şi streşinile de urme-n primăveri poate poţi să m-adormi boare pe vârfuri crescute-n cruce din păsări de seară m-auzi doamne sau te-nvârteşti şi tu pe o serenadă de schubert

închisoare pentru cuci e noaptea de pe urmă rondo umbra mă bifurcă pe stradă un câine muşcă luna ultima stea alunecă lumina sub tristeţi aerul negru ţipă buha îmi face cu ochiul 67

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

zâmbesc amar şi-i dau pe-un ban norocul în palmă străluceşte strâmb moneda de uitări ce-nchină nopţii curcubeul se clatină ecoul apele spre ramuri se ridică prin crăpături irişi fantomă aripi franjuri şi jar dintr-o durere înghit cum caii mei albi nechează a val de moarte e ceasul la care te ascult cărările de-argint preling din palme lacrimi bănuţul strâmb a titirez se-nclină şi nu ştiu rondo de-mi va fi destul să-mi dezlipesc şi sufletul de mască hei de ce te-ai oprit scadenţa biet poet aud cum se aprind tăceri

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Gabriela Blănariu

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Graffiti-n sunet pe pereţii proaspăt văruiţi ai lumii de-un timp tot mai des visez lebede şi pereţi proaspăt văruiţi şi sunete ce prind contur şi... un frac albit de-atâtea partituri solemn genunchiul şi-l apleacă sărută lacrima căzută pe pian şi mâinile i se-ntâlnesc în rugăciune bagheta se înalţă şi - n gest final dă ordin notelor să tacă e vremea albului să zboare şi să despice totu-n două de-un timp tot mai des visez lebede albe semne dentrebare despletite peste- albastrul gândului uitat în palmă şi pereţi proaspăt văruiţi şi sunete ce prind contur visez de-un timp culoarea-n zbatere de – acorduri a început să-mi doară şi să-mi cânte fără orchestră fără dirijor - graffiti-n sunet mirosind a var să fie doar un vis cu lebede ce mor cântând fără să ştim noi când şi cui ? 70

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

visând la mâine la poartă am un nuc tot mai zgârcit la rod şi tot mai trist nu mă îndur să-l tai că-n el îmi doarme de un timp un gând la fel de drag şi de bătrân cu ei prieteni buni îmi beau cafeaua-n fiecare dimineaţă citim pe rând câte o ştire de pe la noi ori de aiurea în talk- show-ul nostru matinal plecând apoi zoriţi de rostul zilei la ceasul bilanţului diurn ne adunăm din nou spre seară trei bătrâni schimbându-ne păreri şi hainele de drum pe câte un sărut de noapte bună şi-n urma zilei o ţigară pe jumătate stinsă rămâne-n scrumieră visând la mâine.

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

când plouă pe crupa mânzului mă-ntind când plouă şi mâinile căuş le fac s-adun mai multă viaţă-n mine de-acolo arunc iubiri balast care-au muşcat adânc lăsându-mă izvor secat la liziera dinspre lume iar când pe buze –mi trece galbenul solar cu gustul de caisă coaptă de hăţuri trag lovesc şi mă întorc mai altfel către casă, mai bogată.

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

c-un fir de iarbă între dinţi către final de trudă şi de zi în gest imperial de fermier c- un fir de iarbă între dinţi stă gându- mi tolănit pe- o stea îşi lasă pălăria la pământ chimirul şi- l aruncă peste deal cămaşa borangic cusut de maica lui în patru fire şi- o- mpătureşte tot în patru sfios şi- o trece peste buze în dreapta o aşează şi pudic încă- şi spune : coapsa lunii răsturnată a odihnă peste coşul plin cu struguri mi se-arată caldă dezgolită vie şi m - aşteaptă trag de capătul de cer prea mic s - ascundă tot şi mă întreb de nu-i păcat ce-mi trece acum prin minte dar... dac-o pierd ?

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

de mâine – ţi vei bea singur cafeaua nu mi-a plăcut niciodată cifra doi şi nu prea ştiu împreună ce-nseamnă mai ales devreme în zori nu te mira că frunza de arţar rămasă -n urma mea pe pernă sărutul matinal ţi-l cere şi-l aşteaptă ca semn de regăsire şi-o altă dimineaţă eu n-am avut niciodată un copac al meu doar al meu nu te mira de- i auzi-ntr-un colţ de masă ascuns sub un ştergar cusut cu fir de busuioc trei degete-n plimbare circulară peste conturul unui vas cu apă în care de cu seară am pus o crizantemă ca să nu uiţi nici tu că-i toamnă în gîndul meu al tău şi-afară

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

primeşte-mă la tine-n palmă în sufletul meu tranşeele se-nmulţesc precum iepurii anii –mi trag unii în alţii cu foc scurt şi bine ţinţit zilnic necrologul are tot mai multe cuvinte am obosit inventariind iubiri netrăite ori victorii niciodată prezente eu însămi câmp de luptă deschide-mi palma ta, că-ţi sunt la uşă tu-mi ştii ca nimeni altul fobia de război cu braţele-mi voi strânge genunchii pe pleoape mi-i voi pune să-ţi fac şi ţie loc că-n doi e pace mai devreme de-o vrem şi noi.

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

la casa lui la casa unui mac m-adăpostesc în serile când plouă acolo- ntotdeauna mi-e uşa larg deschisă nu mi se cere plată şi- s bine omenită din când în când din inmă îmi rup ca să-i împrospătez culoarea timid ca un fecior la-ntâia horă şi-apleacă gazda roşul la pământ a mulţumire. la el găsesc oricând frunze curate – ntr-un sertar mă schimb şi gândurile mi le şterg le strâng apoi în coc regal îi cer şi-mi dă fărâma de culoare ce-i trebuie obrazului pe pleoape las creionul s-alerge către tâmple iar la final cu degetele inmuiate-n roşu pe buze modihnesc şi Soarele-l aştept să plecăm iar în viaţă la casa lui din nou sunt Cleopatra

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ion Popescu Bradoschi Motto: „nu plâng este doar un sentiment ca o picãtură în care îmi înec fericirea”

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

versuri de rămas bun toamnele s-au ascuns în suflete de poeţi iubito îngerii viscolesc a uitare ştii mi-au murit păsările albastre şi le-am îngropat sub arbori goi şi stele poate că eu doar am deschis porţile spre orizont iubito spune-mi este ger în ceruri sau aripile mele au îngheţat printre sfincşi departe se aude cum pâlpâie lumânările şi cum tăcerile se prăbuşesc

neputință este o durere mai mare ca toate durerile neputinţa de-a muri în copilărie pe străzi bat clopote ca nişte amintiri şi bătrânii se privesc în sufletul meu ca într-o fermecată oglindă crescută pe răni este o durere mai mare ca toate durerile neputinţa de-a muri la naştere

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

o rană vindecată părinte dricul s-a oprit în destin ştii păsările s-au lovit de morminte de morminte din piatră neagră s-au lovit este prea departe purgatoriul şi mi-a crescut barba până în adâncuri de uitări barba ca un arbore cu rădăcinile spre cer părinte dricul s-a oprit în destin şi nuntaşii stau de priveghi printre stele părinte moartea îmi pare o rană vindecată

regăsire prietene adu-mi tăcerea aproape mai am o uitare să-ţi spun prietene toarnă-mi câteva clipe în cupă îţi dau în schimb un poem scrijelit pe moarte vezi până la urmă ne-am regăsit la priveghi

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

s-a trezit într-o altă lume atunci tramvaie albastre scârţâiau în place de bastille lumea străină valsa bezmetic printre destine luminile s-au stins pe neaşteptate copilăria a trecut prin apropiere şi s-a ascuns într-un catalog şcolar acum caii tropăie şi preoţii în veşminte negre îl ajută să se ridice sub privirile gloatei ce aţi păţit domnule conte se face că nu-i aude şi le strigă duceţi-mă iute la azil vreau să privesc la televizor meciul de fotbal dintre paris saint germain şi nantes domnule conte strigă doctorul cel tânăr rostiţi cuvinte fără de înţeles nu vi s-a mai luat de multă vreme sânge pe înserate poştalionul trece spre uitare

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

alte iluzii și pianistul din colivie o regină adolescentă dansează smintit curtenii veghează lângă catafalcul ei iar un pianist atinge stelele în colivia cu şapte semne masonice trebuie că s-a turnat multă gheaţă peste inimă şi poştalionul a rătăcit spitalul moartea discută cu doctorul chirurg este desigur un pic supărată nu ştie ce să mai facă se apropie ora cinei şi este aşteptată de regele richard numit de saxoni inimă de leu în colivia cu şapte semne masonice pianistul atinge cu sunetele paradisul îngerii aplaudă din aripi bolnavul deschide ochii spre lumină balul s-a sfârşit doar o infirmieră albastră curăţă urmele din salon moartea se ridică de pe scaun şi zboară oarecum nedumerită spre ţările calde pianistul din colivie se preschimbă într-un canar trilurile sale se aud până la capăt

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

poetul prinde rădăcini printre marionete himera rupe bilete la intrarea în paradisul cu versuri virgine trăsura opreşte lângă marea îndoliată şi vizitiul se scufundă într-un manual de antropologie poetul a prins rădăcini în suflet soarele coboară lângă bătăile de inimă toţi actorii rătăcesc drumul spre ieşire tinerii învăţăcei încurcă tăcerile între ele şi astfel se naşte poezia ermetică Ungaretti prinde rădăcini printre marionete în Alexandria înverzesc măslinii

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

a mai trecut o moarte a mai trecut o moarte când toamna le bate în tâmple poeţii au multă imaginaţie a mai trecut o moarte ecoul s-a trezit în infern şi întunericul a stins lumânările de pe mormintele de gheaţă niciun foc nu mai arde iar cenuşa este împrăştiată peste inimile din colivii a mai trecut o moarte şi o altă viaţă mai tristă îmi poartă bagajele până la peron timpul şuieră mai lung ca uitarea a mai trecut o moarte

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

un anotimp fără anotimp un anotimp fără anotimp a poposit în somnul fără somn profesorii de la sorbone dansează cazacioc şi studenţii se plimbă cu troica pe culoarele îngheţate spre deutsche democratische republik pe zidul berlinului cineva scrie în grabă 1989 şi apoi este sfâşiat de corbii în uniformă un anotimp fără anotimp va poposi în cărţile de istorie şi oamenii vor uita definitiv

Confesiuni ĂŽn vitu@l

ConfluenČ&#x203A;e lirice

Melania Atanasiu Briciu

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Parsifal deșteptare după un glonț de întunecare pe o dimineață în sârmă ghimpată să-mi plâng imposibilitățile ca si cum un cioc de pasăre a fisurat osul din care crescuse fericirea? să-mi râd posibilitățile? care colț de stea a luminat o pleoapă de cer în noaptea ferestrelor mele? să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare scuturată prea curând? în adânc la rădăcini întortocheate de stânci cum voi putea săpa cuvintele împrejur? de astăzi îmi pun la oglindă o ramură înflorită de tinerețe poate mă voi putea recunoaște în ea mă caut mă pipăi mă strig cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii nici putere nu am să-mi pălmuiesc bălbăielile

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

căci nimeni nu mai știe ceva cât timp toți știu încă nimic canonizată mă bântui prin mănăstirea îndoielilor din icoane biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând am ars toate lumânările și-a rămas doar întunericul murmurat printre boabele lipsă din rozariu durerea reumatică în articulații de cuvinte sfârtecă minuțios prea târziu te întrebi te frămânți te căiești prea devreme îți pui țărâna păcatelor în cap la răscrucea următoarelor clipe timpul te așteaptă mereu dezvelindu-și impudic gingiile.

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ergo sum În revărsări de gânduri ca ploaia pe șindrilă îmi caut primăvara cu sorii ei cei tineri, mă împresoară-o iarnă alpină și ostilă mucenicită-n posturi ca într-o zi de vineri. * Nici cerul nu mai are luciri de voronețe, nici iarba nu mai cântă în ritm neostenit, doar amintiri în stoluri mă fulgeră răzlețe apoi își duc aripa spre dor de răsărit. * Dacă-aș putea cuprinde toți anii tinereții în palma unei clipe sfios să-i pot opri... E grea povara care-ncovoaie cârca vieții: de-atâta amorțire abia mai poți muri. * Cum se răsfrânge ora în luminări de ape învăț o lume nouă să o clădesc pe-un vis, ea-n cercuri se rotește sub ale vremii pleoape prin care șerpuiește un drum precum l-am scris. * 88

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

De vreau să fiu stăpână pe propriul meu destin, puterea nu stă-n colburi de vis, nici în ruine. Spre zarea libertății mă-nalț și mă ațin ca în sudoarea trudei să mă înving pe mine.

Foaie de observație doctore mă doare sufletul hăcuit în abatorul indulgenței pe care istoria zâmbind cu subînțeles mi-a administrat-o conștiincios în doze mici repetate prietenul meu adevărul (un pacient mai vechi de-al tau) îmi povestea bunăoară că l-a lovit parkinsonul și de câtva timp soția lui onoarea suferă de alzheimer când în stomacul meu se lăfăie o gaură neagră scurmă în mine visul cel rău var nestins memoria îmi arde neuronii prescrie-mi prișnițe pe insomnii să nu mai urlu 89

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

pe margine de lună (mă vor confunda cu vreun dulău din vecini) nopțile îmi dau seama cu adevărat că negrul nu este culoare doar este atât cât poate fi ceva ce nu este dar ce să fac cu prea mult alb când mă năpădește ostil în erupții de glaucom pune-mă doctore la terapie intensivă dă-mi somnifere cu pumnul vreau să visez timpul când descoperind focul dănțuiam goi în jurul său pur și simplu

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Anatomie răsturnată sub spectrul luminii se codesc cuvintele stânjenite pe un tabel de valori nu știu cum aș putea scrie valențe pentru neșlefuirea noastră în continuă evoluție melcul din ureche își neagă spirala și mă leapădă în lumea oarbă de sunete ochii mi s-au lipit de călcâie sunt prea vulnerabili deja după un potop de nuanțe în gri culoarea diformă este en-vogue ați uitat demult cum arată un suflet decojit priviți-l și mușcați doar o dată din el nu se regenerează

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Obezitatea suficienței de sine din podul cu molii scot amintirile de la naftalină în dezamăgirea acestei clipe ce-mi plumbuiește zborul nu e nimeni să-mi vindece rănile mai degrabă de cei care le smulg crusta în piețe vieneze valsul a ieșit din modă demult nimeni nu citește rilke sub luna blazată ocrotitori de animale cu fesele tatuate dezgolite protestează golanul din mine dârdâie în zdrențele libertății cu un rucsac de dor în spinare și prea puține merinde pentru foamea de țara unde cei îmbuibați se asfixiază încet în obezitatea suficienței de sine sub cascheta inconștienței ne îndesăm lașitatea până la ultima șuviță ne săpăm mereu tranșeele propriilor războaie sperând că nu ne va nimeri Marele Obuz poate atunci când ne vom cunoaște pe deplin nu ne vom mai iubi într-atât de aceea scriu litere în cuvintele unei limbi moarte dar omit mereu accentul circumflex deși în contul sufletesc mai am disponibil și încă n-am învățat cum se percepe camătă

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ion Ionescu-Bucovu

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

iubire blondă iubire blondă te-am visat cu lacrimile drept fântâni era târziu la noi în sat părea că suntem doi străini. şi am venit la tine-n vis să-ţi dau o dulce sărutare, iar visul nostru s-a închis şi am căzut aşa-n uitare. se lasă seara-ncet pe pleoape o zi din viaţă s-a mai scurs umbre se leagănă pe ape în buza tristului apus. am deschis ochii către cer priveam la soare şi la lună ca să te cer, mândro, te cer, să fim de-a pururi împreună. tot aşteptând să vii odată ca să-mi răsai frumos în prag cu chipul tău gingaş de fată să-mi mângâi sufletul pribeag. n-a mai rămas într-un potir decât a visului ispită, şi efemerul elixir cu dulcea apă otrăvită.

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

la timpurile viitoare, un curcubeu cu-nalte punţi spre –nlănţuirile stelare cu misticele noastre nunţi.

Noapte marină Zarea scăldată în lumină Pe cerul sclipitor şi pur Apare ca o mare lină Tăiată-n valuri de azur. Acum în umbra înserării Pe şoldul nopţii înspuzit Eu văd doar valurile mării, Zbătându-se în asfinţit. Privesc la zările marine Şi simt apusul la răscruci, Cum cade seara peste mine… O, tinereţe, un-te duci? Se-nalţă noaptea, cade-n dar Iar marea foarte vălurind Cu bărci de stele spre Dacar Şi luna-n vrajă aiurind. 95

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Un pescăruş ţipă stingher Spărgând cu aripile zarea Se-nalţă falnic către cer Trezind cu strigătul lui marea. Amurgul trist îngheaţă totul Şi moare-n valuri spumegânde, Tăcerea s-a urcat la cer, Şi vine noaptea de neunde.

elogiu luminii îngenunchez în faţa ta, lumină, tu dai contur lucrurilor, fără tineviaţa ar fi o lungă şi interminabilă noapte. tu eşti fericirea ochiului, cu tine zborul devine vis. tu goneşti întunericul din suflete şi urci spre etern tot ce are mai înălţător viaţa.

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

încet-încet se-așterne pe coline toamna încet încet se-așterne pe coline toamna, grădina se scufundă-n galben prin pielea cerului albastră, doar mere roșii se mai văd în zare. cu degetele răcoroase vântul trece prin părul meu albit de vreme amintind de lumina extenuantă de pe dealuri care cade peste apele rătăcite către valea aprinsă în flăcări… în noaptea asta s-a oprit aici toamna, mai întâi un firișor de nor, un fir de fum peste vechile case, apoi un vânt rece ca o adiere… verdele se transformă în galben-ruginiu, muntele parcă e un fruct strivit, dealurile sunt acoperite cu cioburi de azur, apa cară la vale aurul toamnei sorbind din albastru fărâme de halou ce duc spre infinit. o floră furioasă azvârlind lanul, soarele, vara , o nebunie de sunete și culori, dănțuind și cântând în clarul luminii. vreau să văd păsările călătoare zburând incandescente

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

sub bolta unei sărbători udate cu vin la masa lui Dionysos… mireasma visului se rostogolește în spațiu în timp ce toamna culcă dintr-o singură mișcare pădurea de verdeață îmbrăcând-o în haina sumbră a geloziei. țesută din stofe diamantine, cu mâini sorbind inele, toamna bate la ușă și ne face cu ochiul, rupe din grădini tulpinile uscate, culege florile, le cară în glastre, făcute buchet, împrăștie petalele trandafirilor care nu se grăbesc să cadă, acompaniată de o muzică lentă, doar crizantemele-un foc lent, roșu închispe care-l leagănă și dispare spre un galben ce radiază uluitoare irizări, îi mai stau în cale câtva timp… în dumbrăvile toamnei te-am întâlnit, iubito, am înviat cu tine în acel parc plin de amintiri în care cânta un disc răgușit și iată că te-ai dus așa cum pleacă un tren, unul din altul am plecat fiecare în altă parte, știu că ne vom repeta în firele de iarbă, îți mulțumesc pentru clipele frumoase, ai alergat pe o costișă abruptă precum frunza în flăcări pe urmele ultimului vagon…

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

toamnă, iată-ne alături… toamnă-aș vrea ca să-ți mai mângâi pletele de frunze moarte buclele în care adesea mi-am îngropat dorul meu, zile dulci, zile senine, unde sunteți, ce departe ați trecut în nemurire darul de la Dumnezeu… toamnă, iată-ne alături, tu cu visul, eu cu dorul, tu cu sânii plini de mere și cu păr moale de aur, eu cu gândul peste vreme călărind pe un centaur… frunze galbene agale cad pe un pridvor de viță, moare-ncet o romaniță, sub culori autumnale. plopii-n zare-au rămas goi luna tremură-n răstoacă, vântul a-venit în joacă în cămașa de strigoi. toamna vine de departe, să-mi ureze bun găsit, cu alai de frunzele moarte, ei îi spun: bine-ai venit! 99

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

când treci când treci verde peste ochi lași mirosul tău în aer ca o undă trecătoare peste-o frunte în amurg. ești minune și văpaie, ploaie dulce peste câmp te ascunzi ca o morgană după sufletul meu tâmp. îți sap groapa ta în suflet ca să ai unde să mori, sufletului hrană fină ca o dulce crinolină, aripile-ți doar zburând pe columna ta latină. spală-mi inima nătângă cu apă din mâna stângă adă-mi liniștea de veci… vin odată, hai mai treci să-mi vorbească ochiul drept cănd te culc, dragă, pe piept iar pe stângul să-l închid când plutim în doi în vid.

100

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Tudor Gheorghe Calotescu

101

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Faci parte din lumea mea te poţi împotrivi ai dreptul sã fugi rătăceşte cât vrei într-o viaţă viitoare sau aiurea dincolo şi dincoace de mine această forţă de atracţie dintre două suflete nu se schimbă ştii că nu poţi cum nu poţi schimba nici o lege ce aşteaptă sã fie descoperită o viaţă eu o viaţă tu până ne vom obișnui cu gândul

102

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

între două felii de pâine neagră un gând alb mestec cu sos de lacrimi fiecare înghițitură oricum la cina mea de taină doar un fulger face pe meseanul iar eu mă visez dansând cu stropii pe un câmp însetat a verde a iarbă a grâu a mii de maci și-mi miroase a îngeri pe fiecare geană sub cerul acesta locuiesc fără chirie nu am nevoie de haine și nu mă dor spinii din inimă un măceș îmi crește din fiecare zgârietură ofrandă pentru gâze culcuș pentru soare din când în când o frunză încă în stare de fotosinteză ar vrea să-mi cânte-n buze despre toamnă despre oameni de zăpadă iar eu mă scutur de ploaie și-mi văd de infinit a primăvară 103

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

galben intermitent și regula cuvântului de dreapta fără puncte puncte la intersecții de gânduri un algoritm ciudat scris fără acoperire pe o geană de afrodită fără niciun drept la comunicare între suflete albite de repetări statui săpate în mușchi la miazănoapte prin păduri de seqoia și arbori de pâine ca un fel de rigidizare prin oprirea timpului încercarea stâncii de a coborî orizontul la izvor în liniștea absurdă a păstrăvilor vise liberale ale unor delfini obișnuiți cu zborul prin inele de foc dintr-o atlantidă-n alta la un ceai de sunătoare pe o plajă într-o oază sub un palmier o fata morgana împletește realitățile 104

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ca pe un izvor de nil nihil sau mai știu eu ce dragoni visători cu mult foc la inimă se lasă decapitați de patimile nerostite în grădinile cu pomi interziși pentru liniște nu este deajuns să astupi urechile iar de visat se poate și când nu închizi ochii lumina vine de acolo unde energiile se răspândesc în toate dimensiunile în mod echilateral și este instantanee și totodată veșnică ca orice clipă din nesfârșire ca orice eternitate neîncepută poate o să pun de-o aplicație selenară cu un sărut a nesfârșire sub imperiul florilor de tei cresc piramide pentru perechi taj mahaluri și tot felul de construcții care încearcă aducerea aminte

105

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

călăresc un vis nărăvaș nu am șa nu port pinteni nici jăratec nu prea am sunt un fel de cenușă promisă vântului dator apei cu o plutire cât un înec vândut pe o rază de soare într-o zi de iarnă doar sunt voinicul nimãnui călăresc un vis pot sã mor liniștit sub copitele lui

106

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

setea e un simptom de diabet zaharat e timpul pentru o stacană de cucută oricum prin inima mea curge ceva asemănător nici urmă de sânge nimic cald oricât mi-aș întinde trupul pe o stâncă arșița nu-mi pătrunde sloiul necunoașterii atingerea mea nu seamănă deloc cu atingerea lui midas prin bunătatea acestei lumi îmi duc cu greu anatema lup cu trup de șarpe mă adăp cu sânge de căprioară sunt vampirul sufletelor mari sfâșii cu nesaț carotide de fluturi albi nu-mi pot stăpâni setea decât cu lacrimi de floarea soarelui din câmpul verde gălbui cerul pare răsturnat pe o dună oază cu nuferi pentru cămila din mine cocoașele-mi sunt nesătule limba aspră rupe tulpinile stelelor rumeg cu disperare fiecare încercare de frumos de prea mult numărat 107

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

am ajuns să urăsc cifrele de prea multă tăcere o să-mi fie drag și țipătul în lipsa căldurii voi acumula toate iernile să-mi fie bine îmbrăcat în alb la nunta florilor

108

Confesiuni ĂŽn vitu@l

ConfluenČ&#x203A;e lirice

Maria Chindea (gerra orivera)

109

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Împărtășanie beat de singurătate despărțeai flăcări linia vieții să prindă doar spuma din ruguri însetai la toate răscrucile nici un zenit nu prindea podul palmei răzvrătit de câtă beznă înghițea zilnic foamea ta vorace nu-ți păsa împlântai steaguri de cuceritor înșirând mărgele de genuni la gâtul viselor eu veneam cu timpul meu albastru să te umplu nisipurile frământau sori stinși sub tălpile gândului urcam scărița circulară a sinelui vremuirea zdrobea istorii mănoase din mâneca spațiului nostru locati ca pe struguri în cramele inimii apucam zorii de plete și-i scuturam de candori în ploaie de vară cotropitoare vin de împărtășanie mă turnam în pocale tu căutai curios cuptoarele din care ți-am scos dorurile rumenite împărțeai gurilor de balaur dintre vertebre ceruri scoase din tolba gondolierului apoi alunecai pe-o liniște sacră în strana trupului o respirație își cobora harul grație și începeai să mă bei în smerenii la fiecare înviere

110

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

încheietura înserărilor mele scutura toate muririle înainte de-a se arunca în lumină și-a deveni îmbrățișare

Bilanţ când păşesc către Tine visul nevisat încă de nimeni mă duce în stigmate sângerează agonie sacră podeaua trupului vrând să desfidă materia un templu îşi reaşează arcada în clipă sub coastă rana face bilanţul tuturor drumurilor de pe suliţă se preling picuride lumină iată Tată viaţa eu

111

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Haşurări croaziera vieţii mă-ncepe răscrucea-şi ascute de mine dinţi şi gheare de fiară răscolesc mâluri grozave talazuri întrebătoare ochi de diamant vor îngropa între coaste de-abis ventuze de-ntuneric să haşureze sefira din piele încearcă neputinţe ude întind guri de balaur rugul din mine să stingă se dizolvă tăcerea şi-ncepe să ningă pupila se umple de alb după ce-a rotit curcubeie de-a lungul vertebrei destinului acum doarme şi decodează răscruci pe arterele visului haşurări de spaţiu rotunjesc timpul tău răscumpărat

112

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Jurnalul unei după-amieze comune de arătătorul îndoielii atârnat la cina de fiecare zi se-mpărtăşeşte nemişcarea nu întotdeauna pâinea găseşte gura potrivită sângele zvâcneşte flămând saltul frângere oarbă mers pe tăiş de genune ţine pagina primă bule de şoapte rostogolesc geografii stranii între sânii cuvintelor ştiu frunza nu-şi alege creanga prin care respiră de visele tale am mâinile ude aplec troiţa dorului cumpăna braţelor între două anotimpuri cu tine culeg seminţe fără de vârstă am să despăduresc marginea cerului de umbre din rodie un cupidon dirijează mărfare cu dragoste traversează vertebre de aer dor hoinar sub cingătoare de taine printre maree de noapte vâslesc repudiate griji alege oare izvorul stânca pe care-o străpunge din săgeată curg pulsiuni de frenetice lumi dar arcaşul cine-l alege să ţipe cu viaţă?

113

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Zadarnic am sunat la mine am sunat la mine dar nimeni nu a răspuns pereţii zilei asudă mâinile tuturor lasă urme soioase zidurile sufrageriei vorbesc de istorii lascive ce-aruncă spre mine doar îngerii negri şanţuri adânci pe tocul uşii lasă bocancii celor ce-au fugit fără să lase cuvânt alb pe obraz doar vulturii văd din înalturi coada roşie de cometă a laşităţii în sângeriul zilelor ruşinea înfierează lasă dâre pe bulevardul emoţiei şi cangrene ascunse degeaba strig în timpane că pielea se ţine pe tine nu se leapădă urmă adevărată limba luminii se naşte dar dacă nu-ţi ia conturul degeaba pereţii zilei asudă soioasele arabescuri se răzuie greu de pe piele să-mi lase curată sufrageria inimii gunoierii astrelor s-au angajat salahori să-mi deratizeze spaţiul locuibil al timpului mi-au cerut doar atât: 114

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

să-mi iau vacanţă cât să aprindă câteva ruguri în colţurile cercului meu de lumină pereţii zilei continuă să asude numai eu nu răspund momentan…

Se pregătește un răsărit dimineaţa picioarele mele deschid ochii pământului extrag pe-o limbă de balaur focurile sacre îmi vor delimita ca un templu respiraţia locului pulsiunea agaţă divinitatea în gleznă inima mamei ne poartă în pântec ne-aşază în mângâiere ca pe-un altar apoi încep să păşească smerit pe carnea albă a cuvântului creator acum picioarele mele pot să-şi deschidă aripa şi să dea drumul cerurilor să curgă

115

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Din gordianul orb mă-nbrac prea strident strigi în timpanul de vise nobila floare de seră alăturea de cea de pe câmp privirii prin lege sparge lentila prea multe cutremure-n limba ce gustă fără alegere şi dulcele şi-amarul din cupă doare-nălţimea la fel de profund ca şi abisul scrijeleşte în vene cu brumă vocala pe care-o trimit din bejenie în pat al lui Procust e prea grasă să-ncapă și totuși așteaptă parşiv iar și iar cu satâr numărat aripa de zboruri să ajusteze infinită-i amprenta în semne divine citește ce scrie în sânge fără tabele registre şi coţi care ciuntesc revărsări de miracol în pupă ca şi-n polenul din aripi oceanul de taine sfărâmă talazuri de ţărmuri de lut din irişi diguri ridică o ceată de îngeri corzi de cer împletesc şi păşesc pe zenituri în mine şi-n toţi cei ce cred mai presus de orice că sunt totului tot făr’ de-aprobări şi măsură din ochiul cel orb îmi trimiţi mesaj că imperiul ce argintează în mine legede pupilei tale înhămată de-o cârtiţă n-o să-i dea strălucire tuneluri în humă nicicând nu se numeră infinit din genune doar gordianul tău strigăşi trimite ecouri 116

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Relu Coțofană

117

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Blanche-Noire Une femme aveugle s’admire dans le miroir. Oh, qu’elle est belle, qu’elle est belle ce soir! «Petit miroir, petit miroir rond, quelle est la plus belle du monde?» «Aveugle femme, vous êtes la plus belle ici, mais la démocratie est mille fois plus jolie.» «Et la démocratie, chéri, c’est qui?» «C’est Blanche-Noire, la fille cadette du FMI. Le père FMI et sa fille Blanche–Noire laissent, dans deux ans, chaque pays sans espoir.» Alors, l’aveugle femme casse, d’un coup, le miroir. «Je ne veux plus rien savoir ! Au revoir!»

118

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

poemul fără brațe acest poem nu are brațe se strecoară printre gânduri nu te ascunde după vitralii mărul s-a copt e rumen pe ambele părți nu mai știi care e jumătatea otrăvită poemul acesta nu mai are brațe le-a pierdut pe frontul dintre noi nu mai vrea să te prindă să te mângâie dar nici să te lase poate mâine-i vor crește tentacule în loc de aripi să nu te mai ascunzi după vitralii strigătul lui te va urmări ți se va lipi de timpane și-mi vei repeta numele și nu te vei opri până nu vei mușca pentru a doua oară din măr 119

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dincolo de gând vă scriu de dincolo de gând numărați anii și veți afla câți au fost ai voștri nimeni nu doarme la umbra sa lumina și-a pierdut strălucirea s-a scurs ca ceara topită de la răsărit a venit la răsărit se va întoarce am venit să văd roadele viței ce-a încolțit în piatră în curând va veni ziua când oțelul va fi mai moale decât lemnul am venit să vă revăd mi-era dor de linia orizontului

120

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Poemul trup am scris acest poem cu trupul într-o zi am deschis ochii și am încercat să scriu lumina te-am căutat să-ți aduc vederi de dincolo când am scris cu brațele am simțit bucuria primei îmbrătișări capul te-a cercetat rațional ca pe un fenomen natural acum nu mai știu dacă inima mea sau a ta a pulsat acele versuri fierbinți cred că ne-am plagiat reciproc în ritmul primului dans arterele ne-au deschis semantic porți de mult închise și am început să scriu falic clipele orgasmului originar în fuga inorogului picioarele au lăsat pe nisip urmele ultimelor versuri ale acestui trup poem

121

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Amour illusoire pentru a te savura la cină te-am condimentat cu nanometafore inteligente te-am gustat apoi ca pe un vin învechit și te-am sorbit picătură cu picătură pentru a mă ameți mi-am corupt papilele te-am îmbrăcat și dezbrăcat cerebral ți-am croit rochie din poeme pentru a te savura la nuntă te-am invitat preventiv la dans dar rochia ți s-a deschis parașută cu aromă fină de mătase

122

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Am deschis fereastra de trei ori am deschis fereastra de trei ori să intre lumina întunericul se lipise de pereții goi de nu se mai zărea ușa noaptea a deschis și ea zările acum urcă pe scara spectrală lumea s-a îmbrăcat deja de sărbătoare și-a luat haina pe dos

123

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Simion Cozmescu

124

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Tramvaiele marasmului Nu sunt tramvaie pentru clipe şi nemorţi, doar ceruri sau văgăuni inerte, capete de linie şi vatmani fără cranii sub chipie, taximetriste bete în pană de benzină mânate de nevoi, pensionari mahmuri, pierduţi la loterie, cu ochi vitriolaţi de blugii adolescentelor la care singurul lucru inteligent este telefonul, văduve inerte cu respiraţii peste ceaslovuri mucegăite, proletari hăituiţi duhnind a coşmaruri şi copiii care le sunt morminte pentru vise, toţi şi toate sunt înghesuiţi în aceste tramvaie lăsate de izbelişte în panta amurgului care a început nemilos de la răsărit. Afară plutesc gropi care rup planetarele ca pe spaghete, claxoane matrioska umplu de avorturi sonore oraşul stigmatizat cu răni şi puroaie verbale, canalele horcăie înfundate de strigătele mâzgălite pe uşile W.C-urilor publice. Râd şi, cu urechea lipită de geamul tramvaiului aud oraşul, ura din el cum dospeşte fermentând în cavourile viilor numite apartamente. Simt ploaia pe care se caţără un blestem spre cerul sulfuros125

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

iederă din betonul turnat proaspăt peste mormântul acestei zile.

ascultând o umbră “absurd e vântul acesta cum vrea să poarte el lumina prin parâmele irişilor captivi între gheţurile ochilor” ai uitat întrebi tresar şi privirea îmi urmăreşte iar melodia copacului “din fâşiile de răsărit rămase foşnind între crengi şi nocturna pe care o redau frunzele se naşte umbra ta copacule“ ai uitat întrebi “nu, nu am uitat, Doamne, dar sufletul mi se încovoaie la fiecare din trecerile tale”

126

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

braille şi nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată să te fi cunoscut nu ştiu dacă exişti sau ai fost vreodată. doar dorul de tine, o inseparabilă prelungire a tuturor fiinţelor care mi-au împărţit sufletul de-a lungul vârstelor mele zadarnice, invariantul care mă face să sărut buza prăpastiei, doar el îmi mai plimbă privirea în căutare peste reliefuri, de parcă dumnezeu ar fi scris natura în braille pentru un orb neputincios.

şase patru poartă-n casă se respiră greu la tine în gând spui căutând să deschizi o fereastră. ai putea face şi tu un pic curat zic într-o doară urmărindu-te cu dragul amintirii. vrei să ai fantezii cu o femeie de serviciu întrebi râzând şi picioarele tale goale urmăresc un gând mai carnal.

127

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

şi tu ai putea să dai muzica mai încet nu pot să-mi aud propriile-mi gânduri rosteşti iritată dar foarte frumoasă. îţi stă bine, mai rămâi aşa. pot să-ţi recit ceva? oricum nu pot să te opresc (încă eşti îmbufnată şi foarte frumoasă) păşesc pe strada străvezie a clipelor ce va să vie mâna mea cu lenevie pielea ta caldă şi vie... le ştiu, sunt vechi versurile! vechi e neantul tău care-mi curge prin vine răbufnesc, şi ochii mei devin gri. fiecare privire mi se pare o aruncare de zaruri într-o lume unde te-am pierdut . şase-patru poartă-n casă strig şoptit. ai dat şase-cinci zar de fugă spui alintându-te, sânii îţi vibreaza albi şi clar sub adevărul transparent al bluzei Vuitton, Versace, nu mai ştiu... nu, am dat şase-patru poartă-n casă, e rândul tău acum.

128

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Azil de noapte lângă Irkutsk am înnoptat pe sub uşa unui azil de noapte strecurat de un poştaş înduioşat de povestea din spatele brazilor cenuşii care-mi ţin loc de ochi şi umbră vor crede că eşti o scrisoare mi-a spus nu m-am risipit nici o clipă prin trecerea mea spre ziuă atât doar am visat că sunt devorat de lupi carena pieptului meu şuiera desfăcută în viscol iar inima încerca să îi sperie cu bătăi zgomotoase în timp ce ningea peste ea ultima a fugit o lupoaică se tot uita în urmă de parcă ar fi pierdut ceva zăpada se înroşise aproape de Irkutsk lupii au plecat dar inima mea cumva eliberată nu putea zbura o mai încurcau nişte coaste m-am trezit şi părul îmi era violet cărunt ca al tuturor oamenilor străzii care mai dormiseră în patul acela înaintea mea sub pernă cineva milostiv îmi îndesase câteva copeici şi o adresă era de la o capelă 129

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

o fată moartă mă aştepta frumoasă parcă tocmai atunci îşi părăsise ultimul răgaz am primit o vodcă şi un pelmen de la o bătrână spasivo zic vreau să mai adaog d-zeu să o ierte dar nu ştiu cum sorb vodca bălmăjesc un dobrâi deni şi plec mâncând din mers pelmenul fierbinte deodată pieptul mă doare muşcat mă întreb dacă nu cumva ultima lupoaică nu a lăsat un pui în pieptul meu mă prind cu mâna de balustrada realităţii caut o unealtă să o smulg să o port cu mine e scurtă balustrada şi scara e prea lungă abisul mă aşteaptă lângă Irkutsk plecarea e diseară pe sub uşa azilului de noapte

naştere moartea îşi ia nou-născutul în braţe ultimul suspin e plânsul de bun venit spală-mă mamă moarte poartă-mă curat la trup spre leagănul de lemn nemişcat şi cuminte voi aştepta laptele din sânul tău darnic mustind de iarbă şi ploi sau umbra copacilor va fi mai darnică anul acesta

130

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

patinoar mergi pe margine pericol stâncă zvârcolită din realitate un lichid amniotic ce cade peste stalactite visătoare viitoare moartea mai aşterne un deal un ceva de odihnă mormânt ei na poţi doar să scoţi apă din fântână c-un spânzurat însetat ciutură care omoară mâna ce hrăneşte un bătrân netot absoarbe din dinte cianura mamii ei de viaţă zori peste mirarea nerăbdării frupte şi un patinoar larg unde toţi dinţii lumii zâmbesc

131

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

însingurare se lasă însingurarea prezentul îmi pare un dans pe sârma ghimpată a unei puşcării plină de amintiri un bătrân librar stinge lumina din jurul acestei amiezi prăfuite o altă carte scoasă şi pusă la loc pe un raft încovoiat nu-mi ajung din urmă cuvintele altădată realitatea părea că se curbează se deforma în jurul meu unele evenimente sunt atrase de mine îmi spuneam o gravitaţie ciudată funcţiona aleatoriu şi totuşi mă simţeam apărat de un déjà vu permanent acum se lasă însingurarea irişii mei emană lumină un susur slab aud dintr-un cimitir un depozit de viori cu melodii adormite îmi spun şi mă aşez la poarta lui cerşind

132

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Cât de frumos de repede Cât de frumos de repede trece timpul Deunăzi albul era-n asalt la ferestre Azi macii ard sub zepeline pe câmpul Unde clipe cuminţi aşteaptă pedestre. Simt volbura cum se urcă verde pe trup Mâna-mi alege o parte mai umbrită Globulele-mi zornăie albine prin stup Un deal mai sfielnic privirea-mi evită. Cerul rece se abureşte-n răsuflare Păsări scârţâie contururi , volute... Norii-mi par petale amorfe de soare Muşcate de spaţiul armonic şi iute. Cât de frumos de repede trece timpul Picurând pe streşini, cicatrici şi grinduri. Privesc pe fereastră cum cade nisipul Unduit avers între viaţă şi gânduri.

133

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

să ningem caii murgi deseară cerul aşteaptă la o margine a gândului o cernere pleoapele mele mai mint cu fiecare clipire câte puţin genele pictează iarba violet şi umbrele alb spulberă un dor de cais pe marginea unei livezi de piersici tăinuit de o inflorescenţă a păcatului (delimitare agrestă gard viu de sentimente) versul meu aleargă alături de pardoşi mătăsoşi plimbă penumbra labelor acestora pe cărările strălucind în iarbă şi cerul se clatină vălurit iar eu cu bagaje şi cuvinte care întârzie aştept nelămurit un bac sau un nor să mă treacă dincolo de tâmplă poate părul tău iubito să-mi cadă moale sub picioare să ningem caii murgi deseară depărtările şi frământările anotimpurilor dintre noi curgă apoi în şuvoaie verzi topite peste alb şi violet lumina să intre în ochi curgând pe obraji plâns invers sub soarele unui cer de fericire

134

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

legendă aripi să-mi fie trupul tău peste umeri să-mi poarte uitarea din săniile albastre ale cerului alungă-mi codrii ochilor cu o suflare privirea-mi să se împiedece doar de tumuli şi grinduri minţi şi pentru mine când spui nu te iubesc lovind furioasă cu bătăi de inimă în diguri iar la ceasul când ielele se piaptănă printre crengi ardem împreună în focuri pe comori bătăi în pântece ale unor copii nenăscuţi desprindem bucăţi din marmura timpului punem copacilor flori şi frunze şi roade toate cad şi rănesc pământul cuminte care aşteaptă bandaje de la o iarnă uitucă râd şi zbor cu tine pe umeri părul ţi se desface în aurore cu tălpile loveşti nadirul iar braţele întinse ating leneş zenitul curând dispărem de pe radarele îngerilor demoni perplecşi ne caută cu înfrigurare atenţi să nu zdrăngănim gongul pământului jucăria copilului nostru nenăscut ne ascundem în sălaşul sânzienelor şi rusaliilor eu înger decăzut care zbor din nou cu tine pe umeri demon al meu 135

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

marea roşie când se desparte hai murgule stoarce sub copite tina acestei lungi nămieze du-mă la penumbra părului dragei mele drage care-adună pripasul clipelor cu genele-i frumos mirositoare coborându-le apoi în zâmbetul întâmpinării ea învârte pe deget un glob de cristal hai murgule nu mă lăsa în faptul serii poartă-mă lin şi mereu iar de-ar fi să se sfârşească iarba cu pământul de sub ea să nu-ţi pese ea învârte pe deget un glob de cristal hei murgule părăsiţi suntem de salcâmi ne mai umblă doar umbra lor prin artere nu te opri chiar de-om ajunge la mal zâmbetul ei este marea roşie când se desparte ea învârte pe deget un glob de cristal

136

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Violeta Deminescu

137

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

noaptea toate sălciile sunt albe o lună plină cu braţele încolăcite de gâtul nopţii un cer spuzit privirea ta eu râul răscolit în care se-mbăiază pătimaş toate stelele apă de fior mă străbaţi cum ar coborî sunetul infinitului într-o lume finită n-am să pot ridica între noi decât un zid de fluturi şi zodia apei ca o rugăciune de taină într-o mănăstire curgătoare lasă-mă lasă-mă lasă-mă înflorit să-ţi pictez sărutul din palmă cum o iubire plină de iubire când se aşază în albia de sine

138

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

mi-e dorul de luceafăr cu jugul cuvântului care poate încovoia nesfârşirea şi ochii-ţi mai adânci decât o fântână atârnată spre cer sapi în sinele meu icoane aşa cum dumnezeu mi-ar atinge cu un deget inima ştiu că e aur în tine şi mă vreau daurită tu singurul în stare să ofere ceva pe un suflet condamnat la iubire să aflu de la tine cum se cheamă pe marte privighetorile să-ţi înfloresc sub privire grădină însetată sub o ploaie divină să-mi strigi pe sub lespedea focului sacru ridică-te ca şi cum niciun rău nu mă mai poate locui vrednică de a fi vrednică schimb şoapte cu propriile-mi gânduri iată-mă pasăre spin sfâşiată între mine şi mine vis cu luceferi geamătul pietrei între real şi real

139

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

act de iubire faţă de propria-mi inimă înţelepciunea oare-am aflat şi-am uitat că-mi sunt singur răscumpărător

cum pui o floare în cămaşă de forţă mă desfrunzesc de primăverile cu tine de verile îndoliate până la sinele poeziei pe care o scriam de fiecare dată în brațele tale poți nega că te-am iubit cum ai spune că păsărilor le prisosește zborul că minciuna e mai ușoară decât genele fluturilor că nu ai habar cum e să-i faci inimii transplant de inimă pe viu mă ucizi cu atâta generozitate sau poate așa arată de fiecare dată sfârșitul lumii dezbraci florile de lanțuri cât să pot muri frumos ca săracii iubirii mâine voi mai scrie un poem 140

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

bunicile se duc blând când se duc m-a binecuvântat cu un chip ostenit de-atâta tinereţe fără sfârşit de-am învăţat iubirea ca pe adn-ul luminii a plecat într-un car tras de sfinţenie se uita în urmă la umerii mei ca şi cum aş mai fi avut aripile m-a învăluit într-un cocon de senin nu cumva să încetez vreodată a mă suspecta de înger

141

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

universal donatoare de iubire caut cu privirea la grinda cerului biciul lui Dumnezeu rămas uneori în cui întrebările femeii sunt altfel să ies din nesine ca dintr-o apă neagră joc şotron de lumină pe sub sălciile vieţii încep drumul înspre izvoare invers decât ştiam dinspre catapeteasmă către pământuri să mă îmbrac în lege ca în taină pruncul adus la botez atunci de-abia voi fi un râu de stele coastă din soare femeie împărtăşită floare de rodie prin miezul roşu al luminii

142

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

croazieră răstignită pe-o apă de cântec scânteiez în palmele tale fremătătoare de arin scăpat de tristeţi îţi pot suspecta mâinile de divinitate pe draperia verde scrii luminii de tăcere ca atunci când vrei să trezeşti infinitul ofrandă adusă armoniei de către ea însăşi suntem doi arini oglinzi preumblânde prin zâmbetul apei într-o croazieră de lux cu visul

143

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

din poezie nu se moare (vouă, Poeţi) scânteind regrete pe sub umărul vremii ţi-aşezi fruntea pe genunchii toropiţi de visare ai cuvintelor pe buze uscate de setea iubirii până şi apele morţii sunt cântec voi ce-aveţi îngropat aici ? un poem cu rădăcinile în cer iubirea păcatul pe care-l vom plăti contestând neantul tu zeul meu grec eu amfora ta dacă

şi totuşi din când în când vom muri puţin aşa din delicateţe iacta alea est 144

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

cântec de îngânat poeţi singurul poet desăvârşit Dumnezeu care a creat lumea fiindcă iubea prea mult poezia umblă şi prin aripa mea hoardele curcubeului aşa ca o margine de cântec ca o tuşă de infinit însă mă tem Doamne că ai să treci cândva pe lângă mine şi n-am să-ţi sărut la vreme vântul cu poeme inefabil cuvântul

145

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

peisaj de iarnă cu rodie te potriveşti braţelor mele precum un zbor aripii din care a fost zămislit doi lotuşi pe un ram de apă singura creangă care nu se rupe sub greutatea rodului în braţele tale sunt rodia din care privighetorile îşi culeg boabă cu boabă întâia oară cântecul între un sărut şi cealaltă secundă extrasistola cerului consacrată iubire

146

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

precum în ceruri aşa îndrăgosteşte-mă ca şi când n-aş mai fi umblat prin cartea aceasta vreodată frământă-mă de parc-ai fi aflat că în mine au crescut nestemate şi vrei să le citeşti iubeşte-mă ca şi cum ar trebui să repopulăm cu îngeri întreg pământul dospeşte-mă cântec până-mi va fi bun inelul veşniciei

147

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

euphoria încă un an înveşmântat în lut chinuitor de albastru pune sigilii te mângâi pe pleoape ca pe-un copil regăsit după ce-a fost pierdut atât de noi încât silabiseşti tăcerea mea un fel de dializă cu cerul a cui eşti tu azi sunt a ta printre tuşe calvin klein arşiţă sărutul în care m-am risipit ca nisipul cel mai fin lihnită de lumina pământeană mă sculptez încă o dată divin nezeiţă

148

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Teodor Dume Motto: nici chiar moartea nu doare mai tare decât dorința de a iubi și a fi iubit dar să nu uităm că și iubirea e o moarte lentă pe care Dumnezeu o acceptă ca jertfă pentru oameni

149

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Neliniști pe un trup fără sânge când m-am trezit am văzut un câine prăbuşit pe zăpadă la câţiva paşi mai încolo un altul alerga haotic aerul îmi încetinea privirea totul părea o parte din mine consumată de timp într-un oraş second-hand mi-am proptit pleoapele de întunericul ce încă respira din lucrurile rămase fără nume şi am plâns coincidenţă sau nu toate neputinţele mele au devenit rugi nici nu ştiu cât mai contează

150

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

tablou fără ramă pe lampa din odaia bunicii văd amprentele tatălui meu (plecat în iarna în care hornurile au îngheţat toate amintirile) par nişte riduri uitate în durerea facerii mi-aş dori să mai rămân o noapte doar o singură noapte în patul în care am visat-o pe bunica strigându-l pe Dumnezeu dar nu mai e timp... paşii mi s-au aliniat şi merg îndărăt cealaltă parte respiră din sângele unui nenăscut toate celelalte lucruri se transformă în nimicuri dar asta nu mai contează... pe lampa din odaia bunicii doarme un păianjen

151

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

iubirea, supremația a tot ceea ce sunt când m-am trezit Dumnezeu dormea cu mine în pat pe jumătatea lui din rădăcini de lumină creştea ca un Făt Frumos o dimineaţă ce se hrănea cu ultimele respiraţii ale nopţii încercam să evadez din mine şi prin fiecare rază să devin fereastra pentru zborul de mâine să aud paşi îndreptându-se fără grabă înspre o altă zi în care oamenii coboară unul într-altul dizolvându-se în iubire deşi nu cred că există iubire fără atingeri ci doar înţelesuri nerostite respir din acelaşi interior şi mă gândesc la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt tăcerea creşte ca un aluat îmi unesc palmele şi-mi cer iertare pentru cei care n-au iubit niciodată şi pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu aş putea să dispar pur şi simplu 152

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

dar las gândurile să pulseze în lumina interioară a suferinţei şi asta pentru că supremaţia a tot ceea ce sunt este iubirea

undeva între mine și tristețea lucrurilor există un suflet de la o vreme mă privesc ca pe un lucru uitat în podul casei (nici nu ştiam că există şi că-l moştenesc de la tata) ţin ochii larg deschişi cât să încapă Dumnezeu discreţia sentimentele şi iubirea a tot ce nu am cunoscut îndeajuns astă seară am impresia că cineva se uită la mine ca la icoana agăţată pe întunericul de sub grinda unde bunica îşi ascundea tristeţile implorându-l pe Dumnezeu să o ierte de tot ce a făcut şi nu a făcut 153

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

miroase a busuioc uscat e multă linişte în oftatul nopţii căldura îmi despică amintirile una câte una mă privesc apoi cobor într-un timp fără atingeri şi îmi place să cred că Dumnezeu îmi îngăduie lucrul acesta pentru ca şi mâine să-mi pot aminti de cei plecaţi... ştiu că mă vor întreba de ce nu o fac mai des cel puţin la capătul săptămânii când clopotele crapă liniştea din sat privesc în jos şi nu spun nimic

lumea din mine o durere fără moarte nu datorez nimănui nimic şi nici nu ştiu dacă ziua de la capătul săptămânii e duminică sau luni şi că ar fi existat fără Dumnezeu ştiu însă că-n fiecare zi prin mine trec Dumnezeii altor lumi

154

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

în care moartea este doar una şi se hrăneşte din sfârcuri de curcubeie şi câteodată cu resturi de durere în tot acest timp mă eliberez de puţinul din mine şi alerg pe călcâiele goale înspre biserica văruită în alb... mi-e frică de-atâta linişte în speranţa că o voi revedea pe mama şi pentru că nu mai am timp mă voi muta în dangătul din clopot să nu vă îngrijoraţi din mine va porni o altă zi

câteodată și Dumnezeu rămâne singur stau în mijlocul unei lumânări aprinse şi tremur în tot acest timp întunericul iese din mine ca dintr-un chip fără umbră simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni liniştea scrijeleşte adânc s-ar putea spune 155

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

că cineva a trecut pe aici şi într-o bună zi va întreba de mine iar tu prin fereastra închisă o să-l rogi pe Dumnezeu să ţină timpul în loc eu voi privi din tăişul unei lacrimi

tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima ta o altă viață uneori sunt un plimbăreţ printre amintiri porţionez durerea şi o pun în straturi mici de timp şi asta pentru că ne stingem unul într-altul ca doi îndrăgostiţi alteori ies din mine şi mă dedic indiferenţei de parcă aş fi singurul care acceptă cu atâta uşurinţă moartea să se scurgă ca o smoală printre pietre şi e atâta noapte încât 156

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

îmi acoperă aşternutul în care aştept de o vreme haotic îmi pipăie coapsele cu mâinile caut înţelesuri nerostite tresar ca un strigăt şi regret clipa în care nu am putut vorbi cu tata ploua şi era frig... ideea e că acea taină îmi sufocă întrebarea cine sunt şi unde mă duc... ştiu că nu a mai fost vreme nici să aprind lumânarea de care încă mai atârna o umbră dar lasă-mă tată să-mi scriu tăcerea aici să construiesc pe lacrima ta o altă viaţă

157

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor dimineaţa la amiază şi seara cobor în mine să caut lucruri şi întâmplări despre care nu o să vorbesc niciodată din când în când privesc în afară ca şi când aş cerşi puţin aer văd un cer acoperit cu linişti apoi nimic nici măcar o zbatere sau un strigăt de pasăre doar zidurile ce încă respiră din mine fac suma tuturor întâmplărilor...

158

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Camelia Florescu

159

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Copii nebuni ai penultimei luni Se-ntoarce natura cu florile toate Să-ncalțe condurul penultimei luni S-adune suspine din flori îmbatate S-alunge pe lacuri bâtlanii nebuni  M-aș duce spre iarnă , da'n suflet e soare Și valul înalt pe faleză se sparge Se spune-ntre oameni că dorul nu moare  Cât sufletul poartă speranța-n catarge  De dor, de sperantă, de soare , de rouă De toate-aș vorbi să țin timpul pe loc  Se-asează noiembrie prin case si plouă  Privesc prin ferestre al stropilor joc    Când valsul culorilor prinde grăbit  S-agite prin parcuri și frunze și flori  Noi știm îmbatați că e timp de iubit  Desculți, amețiți de-un arcuș de viori   E-n noi întrebarea , ghicind adevărul ÎIn ochi saltă toamna, în suflet -lumina Dezleagă-mi, tu, toamnă și gandul și părul  Și smulge-mi din piept și păcatul și vina  160

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Se-ntoarce natura cu florile toate  Să-ncalțe condurul penultimei luni  S-adune pe-alei crizantemele-n noapte  Și-n taină sa-și serbeze copiii nebuni

Pentru gura ta ... Pentru gura ta să știi Scriu eseuri, poezii Mă topesc de sete toată Să sorb roua ei curată Pentru gura ta, ma jur Mă apuc să mint, să fur Să gasesc în gand o cale Să fiu mierea gurii tale Nu-i doar gura ta de vină Sunt toți fluturii-n grădină Toate mierlele în crâng Mii de ierburi de descânt Toate la un loc știu cum Să mă facă praf și scrum Fără nemurirea lor Aș fi simplu muritor 161

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dar așa copil și floare Sunt pe veci nemuritoare Sunt și "foc" dar și "răcoare" Sub sarutul gurii tale

Sub arcul gândului spre tine (Surioarei mele Crisa) Aici îmi spun că sunt acasă, Numai aici mi-e cald și bine Numai aici mă recunosc, Sub arcul gândului spre tine Aici dezbrac orice povară, Aici mă definesc pe mine, Numai aici pot să visez, Sub arcul gândului spre tine Aici sunt eu, cum mă cunoști, Aici n-am trac și nici rușine Numai aici sunt in vacanță, Sub arcul gândului spre tine Te-oi fi-ntrebat de-atâtea ori “Si mie rândul cand îmi vine?”

162

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Căci niciodat’ n-a fost destul Doar arcul gândului spre tine Căci niciodată n-a fost timp Să-ți mulțumesc cum se cuvine Doar că exiști-doar că exist Sub arcul gândului spre tine Mă uit spre cer în ochii tăi Să țip,să râd, să plâng îmi vine Dar nu sunt singură nicicând Sub arcul gândului spre tine

Poate e mai înțelept Poate e mai înțelept Să mai stau, să mai aștept Să nu-ți spun ce simt acum Poate totuși ai alt drum Poate este-n viața ta, O persoana, cineva, E păcat, e înțelept, Să mai stau , să mai aștept?

163

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dar mă sting de nerabdare Să te strâng în brațe tare Să mă-mbăt de vraja ta Să adorm pe perna ta Poate n-are niciun rost, Să-ți știu viața pe de rost Să vreau s-o aștern pe-a mea Cu mult dor lângă a ta Poate nu e-un lucru bun, În ochi cerul să-l adun Când privesc mereu spre tine Poate nu e tocmai bine Și mă sting de dor încet Să te-adorm , să te dezmierd Să mă-mbăt în ochii tăi Să adorm privind la ei

164

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Mihaela Gudană

165

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Fără timp Mi-ai atins din greşeală cotul cu un cuvânt spus în grabă. Mă durea timpul nopţii atunci când literele se spărgeau de oasele mai tari decât aş fi crezut eu. Mi-ai atins şi umărul din greşeală cu o frază liberă, neîngrădită. Mă durea atunci timpul zilei, ascultând cântatul cocoşilor în zori. Mi-ai atins mai târziu sufletul, Tot din greşeală am crezut! Pentru că atunci mă durea un dor de tine. Mi-am lăsat capul pe un umăr nou și am deschis niște ochi pe care nu știam că îi am. M-ai iubit din greşeală pe urmă! Dar… n-am mai simţit timpul. Doar mi-am spart sufletul în ciobul unei povești destrămate.

166

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Mâna stângă Mâna stângă are o adâncă legătură cu inima. Știu ! De asta dor mereu amândouă. Mâna stângă este mai frumoasă întotdeauna decât mâna dreaptă. Poartă inelul iubirilor, încrustațiile ce curg din poveștile de iubire sfârșite cu bine. Îți voi scrie o scrisoare în palma stângă. Să simți cum se scurge prin vârful degetului inelar o mângâiere de seară. Sărută-mi cuvintele de dragoste din palma stângă ce vine din mine și apoi să aud în ureche cum spui : Tânjesc după tine, femeie adevărată!

167

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Într-o zi Într-o zi noi vom călca pe litere, semn că ele nu au călătorit destul, n-au atins niciun asfințit, ori nu s-au împlinit nici până azi în cuvinte –fapte. Am învățat să răsărim câte puțin: ușor, atent, uneori întârziat. Mai am de adunat multe tăceri pentru o întreagă zi de lumină ca apoi sa se ivească asfințitul cu ochii lui albaștri. Tu nu mă lași sa intru în tine dar nu mă lași nici să plec, mă ții în coșul pieptului ca pe o cerșetoare de vorbe.

168

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Gândurile cai Am o herghelie de gânduri! Cai nebuni, alegând prin suflet desculți, fără copite, cai visători, nechezând în fața asfințiturilor, cai nărăvași uneori care au învățat pe de rost așteptarea, construiți din cuvinte ascunse, mute scăpate din dinții câinilor despărțirii. Există gânduri cai ce pot fi mângâiate din când în când cu degetele literelor cu care odată, cineva a scris povești de dragoste. Am o herghelie de gânduri! Cai pe cale de dispariție.

169

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Azi Azi, te așez cuminte în versurile mele, fără să cer socoteală sentimentelor tale. Doar te întreb simplu: Cu câte liniști mă lași să mă întâlnesc în tine ? Mi-s mâinile legate de câteva cuvinte care vor să zboare de pe buzele mele spre leneșul tău suflet, și mă chemi în ochiul așteptării, nelocuit vreodată de mine. Mi-e bine azi cu fluturii, deși știu că urmează să vină șerpii singurătății cu zvârcolirile lor otrăvite. Dar azi…mai am doar niște doruri care nu au nume,doruri frumoase, colorate ca ochii oamenilor, doruri adânci ca rădăcinile copacilor de pe strada de-o seamă cu mine. Și mai am un dor încâlcit: dorul de tine. Azi,aș trece prin tine ușor, fără să ating nicio linie a drumului tău, văzând că tu, îmbrățișezi rotundul dragostei și îmi arunci în față un vis însingurat. Iar mie …îmi cresc în tălpi niște pași. 170

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Adună-mă! Din salba anilor mei aș smulge-o clipă prin care să îţi spun că pot să merg în această poveste fără de aripi, cu timpul întreg aruncat în visul unui ceas. Mai întâi să ne adunăm ochii laolaltă şi ne clipim genele împreună, unul pentru celălalt, să ne împletim culorile privindu-ne adânc până dincolo de inimă. Cândva se va întâmplă să îți fiu! Acum…e-o minune că-mi ești în jocul de-a dragostea, printre aşteptările ce se odihnesc uneori. Dar aşa… ne-ntâlnim, ne privim, şi ne plecăm pe rând: fiecare in minunea lui. Dacă vrei să mă uiţi dă-mi nostalgia mie, să-mi fac din ea petice pentru viaţă! Lasă-mă să mă întorc în mine! Pentru că de când te ştiu ceasul singurătăţilor a stat locului. Tu doar, adună-mă! 171

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ne-am ales Te-am căutat demult... şi am aflat apoi că m-am adus ţie. Mai târziu, m-am trezit iubind în somnul dorului şi te-am găsit stând cu inima mea în braţe. Am vrut să plec în dragoste cum pleacă soldatul la război: cu sufletul îmbrăcat în zale şi apoi să aştept un timp. Mi-am depus inima în faţa ta ca la un început de mare poveste de dragoste şi acum sunt pregătită să îţi ascult şoaptele într-un vals la marginea nopţii. Doar sânii dantelelor negre vor plânge după plecarea mângâierilor tale. Împart liniştea dintre noi în bucăţi şi aud cum fiecare parte îmi vorbeşte doar despre tine. Tu care parte a liniştii nu o înţelegi?

172

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

George Ioniță Motto: „George Ioniţă este, întâi de toate, un poet fidel lirismului curat, limpede, nepervertit, în care trăirea profundă nu urlă, ci şopteşte, nu spintecă ochiul minţii, ci îl mângâie, prin această opţiune a expresiei poetice reuşind fără îndoială să-şi croiască drum spre sufletul cititorului iubitor de frumos şi încă dezorientat printreatâtea tendinţe din literatura contemporană.” (AlinaDora Toma)

173

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

să aştepţi… să aştepţi până te doare singur încremenita şteptând pe cineva pe umărul căruia să-ţi odihneşti neodihna să poţi vedea din nou dincolo de zid să poţi desface drumurile încâlcite apoi să-ţi dai seama că totul a fost în mintea ta că acel cineva nu există că eşti condamnat să rămâi singur atârnând de un perete ca un pendul care fărâmă clipele

lumina de sub pleoape să poţi vedea lumina nu-i de-ajuns nici chiar mirarea ta când vezi splendoarea unei flori de-ajuns nu poate fi decât atunci când ochii tăi închişi 174

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

în întuneric pot să vadă atunci când pot privi doar atingând lumina risipită în culoare...

la o ţigară să te trezeşti în fiecare dimineaţă doar cu perna în braţe cu toate visele nevisate să-ţi faci singur cafeaua şi să-ţi aprinzi o ţigară să tragi adânc fumul în piept ca pe o îmbrăţişare uitând să mai respiri apoi altaşi alta până se umple scrumiera abia atunci poţi mormăi scrâşnind printre dinţi mama ei de viaţă

175

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

rugă mă rog Ţie Doamne mai lasă-mă s-aştern cuvinte pe hârtie să le adun cu grijă într-un vers şi-apoi Tu poţi să mă dezlegi de toate să uit că n-am iubit cât trebuia şi mersul de prea multe ori mi-a fost nesigur fără sens iar nopţile să nu-mi mai fie albe luna să o văd din ce în ce mai rar pe fruntea-mi asudată să nu-i mai simt dogoarea stinsului jar dar Doamne n-o să rămân sărac şi prea pustiu…

176

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

un tren ninge afară viscolul bate tu stai străină-ntr-o gară atât de departe peronu-i pustiu în ceasul ce-atârnă-n perete clipele trec greu în târziu şi-n jurul tău e-atâta noapte un tren aştepţi să vină poate se va opri şi-n astă gară uitată şi ninsă – plină cu fum de ţigară şi-ai să te urci fără să ştii unde-o să mergi şi cât timp în trenul ce poartă iluzii cât viaţa biletu-i de scump

177

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

delir stropi striviţi de geamul nud de care nici aburul răsuflării nu se mai lipeşte pe frunte-mi-aşază broboane de sudoare îmi tremură trupul fierbinte şi ud chiar dacă în sobă focul trosneşte şi limbi de lumină zgârie parcă vremuri ascunse în minte îmi ard amintirile toate şi-un loc abia mai rămâne să-ncapă eterna mirare adun în mâna căzută ca o aripă frântă mângâierile mele rămase gânduri răvăşite pe jos zac vraişte trăitele clipe netrăite ce-mi sunt acum imensă povară cuvinte aiurând te cheamă când pe tine când pe o primă şi ultimăvară…

178

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Anișoara Iordache

179

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Observaţii pliant răspunsuri corecte totuşi a fost eliminat strategic la ruleta rusească tot mai multe verigi slabe înăbuşesc prezentul nicio curba convexă să ţină între braţe flacăra aprinsă 2 Dacă printr-o translație nimerești în centrul unui sistem de coordonate, nu vei recunoaște vânătorii și prădătorii. ici colo, ciudate ființe cu chip omenesc încearcă să spargă pereții transparenți 180

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ai cubului -nu, nu-i omorâm, au spus vânătorii, îi lăsăm să-și plângă în voie singurătatea; -să nu vă atingeți de ei! au spus prădătorii, lasă-i să scrie! lasă-i să spere! în zilele geroase, ne vom distra grozav... citindu-i. 3 alergători pe o șosea paralelă cu marea... există undeva, un punct de convergență, în care speranța-asemenea unei fântâni arteziene, întâmpină cu brațele deschise câștigătorii. acolo, claustrați într-o clipă, urmărim maratoniștii... 4 aidoma nestăvilitului fluviu, timpul răsfiră amăgiri 181

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

pe urmele speranțelor noastre . la casa de pariuri, vanitatea-i pe locul 666. 5 pentru Sonali Mukherjee bătăile inimii nu îndrăznesc să scoată din întuneric lumina frământări prin desișul durerii și-o spirală de lacrimi ce rupe cercul găleata cu acid este singurul lucru echidistant față de orice moment de bucurie

182

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ceva poetei Kozue Uzawa cevadin tristețea unui recviem leagănă ramurile... de jur împrejur conuri de pin; moarte, unde ți-s boldurile ? ceva din blândețea unui cântec de leagăn adie valurile... iahturile desfășoară pânzele; corăbierule, unde-i steaua polară? ceva din nostalgia unui dor fierbinte îmbălsămează așternuturile... diligență n-a sosit încă; se văd cumva în zare caii venind, străinule? ceva din bucuria primului zbor bate la fereastră... fluturi albaștri printre pruni înfloriți; copilule, s-au deschis cerurile?

183

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

emoţie picură liniştea-n cupa înserării. cuminţenia făpturii ei ia forma unui evantai din pene. câteva păsări descojesc portocala amurgului: mănunchi de coji le aruncă la subsuoara cerului. încărcate de ţipătul nopţii furnici fumurii taie prin neagra pădure drum de răcoare. ape de lapte pletele-şi lasă pe lama cuţitului din creştetul stâncii. plutesc în derivă, pe tot largul zării fâşii din tristeţea tinereţiiaiurea trăite. către ziuă,berbecul de aur îşi trage răsuflarea: odraslele Nefelei, de alizee surprinse, privesc cum păianjeni de lumină ţes dimineţii strai auriu de mătase

184

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Aurica Istrate

185

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Fără risipă îngăduie-mi să te şoptesc ninsori ne-au visat împreună înnoptând tu oglindă eu minune sub streaşina aceluiaşi sărut îngăduie-mi să te sorb ambrozie uitată de zei într-un ochi îndrăgostit de amfora prin care timpul uituc încă mai tropăie ca la el acasă îngăduie-mi să te închin să mă ridic din păcat până pe umărul tău aripă să-ţi pot fi şi iertare

Încă mai ştiu încă mai ştiu să adorm în palma ta sub crivăţ adânc tot mai adânc până unde nisipul doare lumina ţipă aura-mi tremură aripa-mi cântă iar rădăcinile născocesc neuitare

186

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Loc de închinat mamă caut răsăritul să-mi închin pruncii rămaşi fără nume e în dosul icoanei dar icoana? mama mi-a întors spatele şi a plecat dar a venit tata cu răsăritul pe umeri mi-am închinat pruncii le-am dat nume şi de atunci am şi eu icoană şi răsărit

Aştept m-ai semănat într-un pântec l-am rotunjit până la coacere m-ai răsărit uimire şi har desculţă pe o altiţă de rai m-ai înflorit crizantemă la poarta cuvintelor tale pârguite aştept să te înfrupt ţărânăca să mă semeni iar

187

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Misterul un parazit care-şi căuta gazda iar eu disponibilă m-am oferit cu casă şi masă s-a instalat comod în patul meu mi-a arătat canapeaua de pe hol e extensibilă a constatat trăgând de ea dar nu mai avea pe unde trece spre bucătărie şi a împins-o la loc eşti minionă s-a mulţumit să mă complimenteze în bucătărie altădată încăpeam la o cină în doi până să-l apuce romantismul lumânările parfumate mi-au luat locul ce să mai spun de restul ungherelor le-a umplut pe toate nu mă mai găsesc m-a devorat

188

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Plouă iar plouã iar şoptit ca o declaraţie de dragoste târzie el îngenuncheat la picioarele patului ei ea ancoratã în trãiri nebãnuite printr-o branulã şi un perfuzor picãturã cu picãturã şoaptã cu şoaptã întunericul se retrage privind peste umãr lumina neîndemânatic timpul trece hârşâindu-şi secundele de maluri mâini întinse spre mâine îl îmbrãţişeazã pe azi gânduri oprite din neastâmpãr în cuminţenie lumina cere luminã

189

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Un pas mai am Un pas mai am până să pot zbura Dar cum să zbor cu dor de rădăcină Cum pumnului de humă din grădina Să pot să-i spun adio, voi zburaaaaaa... Un pas mai am până să-nvăţ să zbor Dar ce să fac cu dorul de ponoare Cum undelor albastre din izvoare Să le pot spune heeeei, adio, zbooooor... Un pas mai am până să-nvăţ să mor În braţe mă cuprinde-o rădăcină Mă scaldă apa rece din izvor M-alintă huma caldă din grădină Mă primeneşte dorul de ponor Iar eu le spun la toate, mor de dor!

190

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Veronica Pavel Lerner Motto: Nu mă trezi, boare lucidă Ci doarme-mă statuie-n vânt Cu vise care să-mi ucidă A mea tăcere din cuvânt.

191

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

e-atâta iarnă e-atâta iarnă în mine încât acoperişurile îngheţate îmi sunt cuverturi de noapte e-atâta cenuşiu peste albul din spitale încât trupurile osândite umbresc zăpada de dincolo de geam e-atâta ger sub paşii mei încât nu se mai aude rugăciunea lor e-atâta iarnă pe glob încât mă adăpostesc în cuvintele nescrise de poeţi

192

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

să nu mă cerţi să nu mă cerţi timpule pentru livada mea de ieri gutui pere nuci şi câinele Ursu să nu mă cerţitimpule pentru pustiul meu de mâine jumătăţi veştejite printre copii dar te las să mă cerţitimpule pentru întunericul de azi lumină oarbă printre orele care nu mai vorsă treacă…

193

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

regina pe furate era jocul meu preferat aruncam mingea înaintam cu paşi de furnică sau de uriaş spre regină şi când ea nu observa furam frânturi de drum astăzi regina s-a îmbrăcat în negru şi când nu mă vede aş vrea să fur paşii de furnică spre dincoace dar regulile jocului s-au schimbat spre terminus paşii se fac automat în văzul tuturor şi nici nu ştiu când se va încheia jocul meu preferat regina pe furate

194

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

zebra mă înfăşor în fire lungide tăceri şi mă joc cu alunecăriprin neant o dungă albăuna neagră ca brazdele de plugpe nori imaginea zebră „o dungă neagră adunată cu una albă dau noapte-zi la infinit” numără profesoara de algebră cu ochi pierduţi spre zebră iată dunga albă iată dunga neagră griul de tăcere negrul de durere galben în iubire alb în nemurire

195

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

între două lumi din când în când timpul se lipeşte de mine ca o haină udă tremur ghemuită în orologiu ceasurile din jur sună din ce în ce mai tare mai repede mai sacadat pe câmpia de dincolo miroase a ploaie căpiţe de fân şi talăngi apun în vitralii câteva pietre albe pătează liniştea pe câmpia de dincolo când toaca bate în surdină timpul mă mângâie nu mai tremur ies din orologiu ascult tăcerea şi îmi continui respiraţia între cele două lumi pe care le visez simultan 196

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Sonet (in memoriam J.) Erai o floare mândră-ntre femei Când ai zburat spre fiu şi spre nepoţi Cu gândul te-am codus până la ei Şi-apoi, de aici, te aşteptam noi toţi. Trăiai intens şi-n viaţă orice greu Îl biruiai mereu cu noi puteri Venite parcă de la Dumnezeu Să te-ntărească azi mai mult ca ieri. Iar eu, cu neputinţa mea din trup Îţi admiram fiinţa ta şi-n gând Mi-erai prezentă şi vroiam să rup Tăcerile-mi bolnave când şi când. Un fulger însă te-a răpit. Eşti fum Şi-n lacrimi ne-ai lasat pe toţi pe drum…

197

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Nu-mi ucide primăvara Nu mi-o ucide azi şi n-o zădărnici Cu spaima unui timp necruţător pe când În jocul meu nebun cu păsările-n rând Mă lepăd de-ntuneric şi de albul gri. Iar dacă te supui zadarnicului gând În noaptea care-n vremuri bune era zi, Prin aminitiri-himere nu mai poposi, Doar umple-ţi sufletul de muguri azi flămând. Nu te uita la jarul din poveşti. E stins, Iar vieţile-s deja trecute împrejur. Angoasa dintre vremuri lăsă-mă să-ţi fur Cu un arcuş vrăjit pe coarda lumii-întins Ce, mânuit de-un lăutar fără cusur, Repetă ruga: forţa ta-i de neînvins!

198

Confesiuni ĂŽn vitu@l

ConfluenČ&#x203A;e lirice

Boris Marian Mehr

199

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Marea tranzitare O victorie inexplicabilă, Omul devine zeu, Ierți, otrava devine miere, Cuțitul –biberon, Blestemul- cântec de leagăn. Ești un zeu? Se spune că unii au fost puși, Nevinovați, pe scaunul electric. Ce au făcut ei? S-au scuturat, au scos nițel fum, Au troznit și sufletul lor electrizat s-a dus la Domnul. Întrebare – ai fost poet? Da, spune timid sufletul. Unui profesor de istorie i-a căzut fata în prăpastie, colegii au uitat s-o mai scoată. Profesorul a plâns. Un politruc citea macianii, În loc de maniacii războiului rece. Pe piatra funerară scriaSubofițer Maciani. 200

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Când Stalin a fost scos din Mausoleu, Cineva a strigat – Trăiască Stalin, Jos Hrușciov. Discret, doi civili l-au ridicat și l-au dus drept în Siberia. Nu ești fericit, îmi spune o cărămidă din zidul vechi, mă gândesc că este bine să trăiești, să nu-ți vină o cărămidă în cap, să ai un scop în viață, dar care scop? Voi scrie un tratat de fericire, despre bucuria de a te trezi, de a te bucura de soarele de vizavi, de a înota într-un iaz cu apă limpede, ați văzut bucuria câinilor când își zăresc stăpânul? Stăpânul este Domnul nostru. Poate scrisul nostru. Iar despre fericirea celor plecați în altă lume, voi scrie altădată.

201

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Versete sabatice Să fii orb? Înțeleg. Îți ascunzi privirea De lumina soarelui, de propria privire. Să fii orb cu adevărat? Voi privi în locul tău, Dar tu nu ești orb, ești trufaș ca și mine. Doi orbi, tu și eu, doi Oedipe, fie. Penitență, pace și cadență, știința de a merge drept, izgonirea din Rai a fost primul act de nedreptate. Poeții sunt adevărații regi. Ei nu cer închinăciune. La început a fost setea de Cuvânt. Mulți trăiesc cu zei pe care nu-i cunosc. Să iubești marea pentru disperarea ei. Ce-am înnodat desfac, las funiile să lunece pe apă, Corabia se duce singură în larg, ea știe drumul Către veșnicie, rămân aici, un prizonier al propriilor cuvinte. O stradă, două șiruri de case cu garoafe la ferestre, Așa ne pare viața uneori, privind din capătul cuprins De gheara tristului final. Apoi te scuturi ca un câine ud. 202

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Am să-ți scriu Am să-ți scriu la noapte, ce am să-ți scriu? Am să pun culori pe pereți, apoi voi desena niște ochi, Îndrăznesc să te sărut, ai să spui, frumos! Apoi voi desena niște ochi, ochii se uită reci la mine, Eu mă prefac că scriu, ce anume? Mor încet? Mor repede? Nu mor deloc, așa, de al naibii. Îmi plesnește capul de gânduri albastre, Sunt purtat într-un dric, de un drac, direct în Rai, Tu-mi spui, privește înapoi, sunt aici, revin, ești aici, Dar nu ești a mea, nimic nu este al meu, Nici trupul nu-mi aparține, numai noaptea este a mea, Asta pentru că scriu. Să fugi de clișee, bate-ți în cuie limba Pe spatele ușii, ia ușa în spinare, 203

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

fugi la iubită, Decapitează-te cu lama de ras, Ce-ți veni cu florile albastre? Există obiecte mult mai frumoase, Precum capota unei Toyota, Doamne, plămânii i-am pierdut pe drum, I-a smuls un motociclist, acum respir Doar pe o nară, fluier cu ochiul, Iar copiii din flori mi-i fac Cu furtunul pompierilor, cine știe ce focuri Mai sunt de stins în inima largă a statului?

Poematikon Unii aveți chipuri trufașe, alții indiferente, puțini te privesc precum stelele iubitoare în nopțile adânci ale poeților. Să nu ucizi păsările cântătoare, să nu calci în picioare suflete îndrăgostite, pășind cu eleganță 204

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

peste sentimente smintite. M-am temut mereu să ies din carapace, am cunoscut puterea indiferenței, a uitării, malefica noastră uitare, cine crede-n minuni are dreptul să se îmbete. Cu fiecare cuvânt murim câte puțin, ce-i pasă unei lumi întregi? Ești laureat? Ești pesimist? Ești cerșetor sau prinț? Tu scrie, mori încet, ca focul lăsat în mijlocul unui atol sau pe un vârf de munte. Nenumărate ziduri ale fricii, am încercat să fiu liber mereu. Acolo erau oameni, nu mai sunt. Uimiți, ei au murit. Tristețea nu vine când nu mai ești iubit, ci când în tine a murit iubirea. Gingași erau acei oameni, dar nimeni nu-i cruța. Doar câinii, ca și umbrele umblau în urma lor tăcuți. Mai mulți călăi decât ostateci. Aici, acolo moartea este, cu fiece cuvânt, câte puțin. În rugăciuni înalți spre cer doar brațele, 205

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

dar nu și inima, tăcere aparentă, doar singuraticii aud, pleoapele lor închid doar lacrimi. Se mișcă aerul? Sunt duhuri blânde, iubito, chiar dacă nu ești, tu totuși ești, dar dacă nu vrei să exiști, tu ești. Aceasta e credința-n dragoste. Mă legănă doar respirația și până când? Eu într-o zi voi fi mai palid, mai sever, mai liniștit. Izvoarele nu-și vor opri eterna curgere spre mare, iar nopțile vor fi mult mai albastre ca de obicei. Noi vom trăi în alte mari iubiri, înalte.

Fratelui meu Fiecare are un frate, în realitate, În imaginație, fratele Abel, Cain, alt frate, Din carne, sânge, chiar chip cioplit, Te iubește sau te ia în râs, vezi să nu te ucidă, Dăruie-i totul, să ia el totul, Frați mai mari mi-au fost dascălii, Cel de română, sever, 206

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

care numai lui Dumnezeu îi punea nota zece, cel de geografie, acru mereu, eu desenam munții cu roșu, câmpiile cu albastru, unde sunt apele, întreba dascălul și mă atingea cu un doi, cel de istorie care ne învăța că revoluțiile se nasc din mizerie, i-a murit fata în munți, cel de astronomie, rău ca un taur, ne arunca stele fierbinți în palmă, doamna de germană, dorită pe-ascuns de adolescenți tulburați hormonal, apoi, colegii, unul născut pe un transatlantic, altul, un geniu și azi, puțin cunoscut, îmi povestea de Richelieu, îmi sunt frați câinii, pisicile, mereu în vacanță, gata de râs și de joacă, mustăți de motan care berbant nu-și dorește, coadă înaltă, pufoasă, care femeie? Frații ce ne privesc de aici sau din cerul înalt, Au ochi de opal cu o lacrimă-n unghiul din dreapta.

207

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Parnas Se ridică Parnasul în două picioare, În două silabe cu aripioare, Iar la popă fuse-un câine, câinele lătra de zor, Un poem ce-mi vine-n minte, câinelui de autor. Noi l-am ucis cu pietre, vai, ori l-a călcat poate-un tramvai, O vină are fiecare, căci și talentul e o floare, Noi crima am ascuns-o grijulii, tu n-ai să vii, tu n-ai să vii, Ah, câinele acela minunat, un Nobel poate-a meritat, Legenda mai păstrează urma poetului tradus în Burma Și-n alte țări mai importante. Bem bere caldă cu croasante, Aceasta e povestea lui, a câinelui-poetului. Un lup se ruga pentru iubire, mânca doar miei, uneori, în neștire, O clipă eu l-am crezut, doar o clipă, apoi m-am trezit eram jertfă-n risipă, Ce bine, prietene, că ai venit, altfel erai, nu erai, ai murit? 208

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Plăcerea e a mea, l-am revăzut pe tatăl matale juca, cred, barbut, Vin și prieteni, colegi deștepți, blegi, scuzați că nu v-am văzut mister Negi. Spun bună seara, dar nu știu cui, leapădă-ți masca amice Hai-hui, Cum te mai simți poate nu simți, vorbele sunt ferăstrău cu mulți dinți, Mult auzit-am de Dvs., dar cine sunteți? Ieșiți pe fereastră. Bem doar un brandy, apoi vom pleca în insula celor bolnavi de gaga. Mi-e teamă, regret, mă scuzați, am parchet, Mă caută confrații de ocnă. Vă cred.

209

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Mereu mai bun Și păsările îi mâncau din palmă, Iar el era nefericit, Din slăvi se auzi o salvă, Iubita lui l-a părăsit. Ce știu despre iubiri colunii? Nevinovați, tăcuți, firavi, Ei sunt exemplu pentru unii, Nu-ntreabă, ei nu sunt prea gravi. Firească-i și nefericirea, Firesc e și poemul meu, Trăiești o clipă nemurirea, Ți-o dăruiește Dumnezeu. PS. Moartea e singurul subiect de care se râde mai puțin. Îngâmfarea nu aparține numai autorului, uneori cititorul îl întrece.

210

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Maria Oprea Motto: poezia este locul în care aripile îşi găsesc zborul, zborul către adâncurile noastre...

211

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

după o vară mi-e toamnă în aşternuturile tale prăfuite de multe ah de prea multe stele visătoare şi de ... ştii de acele duminici încălzite după o vară mi-e toamnă în adierea ultimei frunze şi al sărutului topit pe buzele mele prea ferbinţi dupăo vară mi-e sufletul a toamnă cu stropii de ploaie lipiţi ştrengăreşte de buzele tale de buzele mele după ştii după acea vară mai lasă-mi toamnă încă o vară...

212

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

aş vrea aș vrea să scriu un rând dar nu mă lasă pagina e prea goală e prea albă nu vrea să fie pătată de nici un gând

sfeșnicul dintr-o odaie își face apariția mai întâi pe masa rotundă de stejar apoi își arată brațele în penumbra pereților albi ispășiți lăsând să cadă peste flacără ultima pâlpâire din zori mă uit la sfeșnic și lemnul de mahon cată la mine lumina din sângele meu...

213

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

uneori uneori mă uit la o floare un cărăbuș sau la o furnică sau la câte o frunză ce-mi alunecă pe buze alteori îmi țin gândul rezemat în palmele unei picturi sau să-mi sprijin coatele gânditor de un pervaz la o fereastră la trotuarele aglomerate de teniși & levis jeansi să privesc cu admirație la un el și o ea cum se țin de mână așteptând verdele de la semafor aducându-mi în plămâni aerul din fericirea lor...

214

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

mi-am urcat tălpile mi-am urcat tălpile până la Dumnezeul meu care a plecat ieri din paradisul lăsat gol am crezut că mâinile mele vor ține loc de picioare că mă pot înălța și mai mult dar zborul violet și frica de zbor mi-au adus înălțimile unor stânci de plumb și l-am auzit pe cel ce voiasă moară pentru noi toți și pentru suflarea păsării moarte pescărușul ce căuta zborul numai zborul m-am trezit din visul unui zbor și l-am găsit plângând pe cel ce voia să moară ca un prunc

215

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

sunetul alb sunetul alb de la ultimul clopot dogit a căzut în palma mea ducându-l mai departe și mai departe mai aproape de urechea mea acolo albul a devenit și mai alb iar sunetul – ultimul clopot dogit

216

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Nadia Pădure

217

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dragostea ca o himeră nălucă umblă prin sânge țipă despre ochii de culoarea vieții noaptea cu cămașa împrumutată de fecioară își ascunde inima sub plapuma de stele nepăsătoare schimb soarele pentru o altă dimineață chem singurătatea la cină azi vom încheia un pact despre neatingere dragostea ca o himeră caută locul unde să arunce semințele de sălbăticie vicleană șoptește că mai pot încolți în solul putred al trecutului tăceri nedomesticite mă privesc din oglindă lupoaică singuratică adulmec urmele lunii dispărute în prăpastia sufletului 218

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

iluziile poartă măști de carnaval Clipa de sinceritate lumina precum o scoarță sub care singurătatea își ascunde zdrențele deasupra o filă curată cerul plata pentru iubire desenez pasărea cu tăciuni din inimă atingi veșnicia în clipa când arunci durerile în lada cu amintiri fără rost singurătatea învață zborul cu aripile crescute din genunchi

219

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Poem nescris despre dragoste trebuie să scriu gândul mă urmărește ca o umbră trebuie să scriu despre dragoste e ca și cum aș căuta o rază în ceața dimineții trebuie să scriu despre dragoste dar eu mă gândesc la pasărea din înalturi și la zborul ei cu aripile ce îmbrățișează văzduhul ca brațele femeii plutind prin lanul de grâu visez pasărea ca pe o nălucă care mă strigă în noapte dincolo de porțile ruginite ale durerii chemarea ei precum un țipăt de viață sau poate e cântecul adunat din tăcerile albastre ale cerului trebuie să frământ un poem despre această pasăre din inima mea atât cât nu a zburat în țara de unde păsările nu se mai întorc în vise dincolo de zborul ei doar veșnicia mai scrie poeme în inimile roase de vremuri trebuie să scriu despre o pasăre 220

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Sălbăticie peste inimă plouă peste rana veche din inimă sălbăticii rupte din cer desfrunzesc lumina ascult geamătul din clopotniță alină durerile pământului liniștea se ascunde în tăceri de morminte obosite aripile îngerului întunericul precum o fiară zămislește lumină neîncepută noapte bună străine poate mâine în palmele tale arse din cerul carbonizat va cădea o stea

221

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Rugină hai să țipăm un pic despre dragoste ție o mână mie o mână de puzderie câte un corb pentru fiecare ochi parte dreaptă și o hienă rătăcită printre sălbăticiile carnivore ale sângelui râs de cucuvea la un colț de tăcere ca un scrijelit de metal pe sticlă una două trei bătăi de inimă stop atât țipăm azi despre dragoste printre stelele mute și cântecul cântecul de ce nu se aude a ruginit cămașa sufletului

222

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Între noi o clipă între noi e primăvară lasă floarea să ne ningă mlădioasă și sfioasă clopotele să tresară ca un geamăt de vioară țesătură albă fină picătură de lumină între noi o vară cântă precum soarele-n amiază își rostește legământul printre lacrimi printre raze ce e dor arde ca dorul din dureri frământă zborul între noi o toamnă plânge obosită zbuciumată de tăceri îmbolnăvită și de zboruri vindecată frunzele încărunțite mai șoptesc despre iubiri trag zăvorul peste vise

223

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

te adun din amintiri între noi când va fi iarnă și zăpezi se vor așterne vom fi cruci pe cer uitate vom fi stele-nlăcrimate între noi e doar o clipă cât o viață cât o moarte între inimi răstignită ca o punte peste noapte

224

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dragoș Pavăl Motto: „Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte...” - William Shakespeare

225

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

La umbra arborelui poetic Oare cine a văzut lumea la față pentru prima dată: poetul sau poezia? cine poate schimba totul? nu vreau să dezbrac cuvântul până la literă, ar simți frigul realității și nu mi-ar mai încălzi sufletul însetat de lumină... prefer să îl las să crească în grădina de gânduri unde copacul este însuși infinitul cu rădăcina plină de inspirație versuri care devin crengi îmbrățișează fructele poetice bronzate la sfera creatoare. nu mai plânge poezie, omu-i un cuvânt pierdut care așteaptă să fie scris...

226

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Pasăre, nu-ţi muta cuibul... existenţa se măsoară în cuibul cu mai multe feţe care are la tâmple cuibul veşniciei şi cel negru şi nu pot fi mirosite de ochiul sinelui cusut pe interiorul cuibului din oase aflat la distanţă de câteva suflete pe cuibul din pământ miezul sufletului desenează în noi nişte păsări fără aripi care pot zbura doar prin respiraţii de om sau de cuvânt şi cântă involuntar nedezlipirea de cuibul preferat pasărea este răspunsul copilăriei noastre în care locuieşte şotronul clipelor netrăite de viitor coarda infinitului este auzită doar de paşii care zâmbesc şi viaţa oarbă îşi caută subsemnatul pentru că propriile reguli au strigătul mut iar dreptul la timp este un mit crescut în exteriorul jocului pasăre nu-ţi muta cuibul

227

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ploaie de primăvară când lacrimile plâng hrănește-mă cerule cu îngerii care aplaudă sfârșitul cu aripile și au sufletul pierdut într-un copac tuns la chelie singurele frunze au fost dorințele neîmplinite neatinse de toamnă omul are doar o boală diagnosticată cu moarte atunci cerule lasă lacrimile să înflorească oameni

Anatomia unui cuvânt împlinit mă întreb cum mă vede ochiul meu pe mine sau gura dacă ar emite cu subsemnatul nasul nu simte transpirația imaginației nu mă pot auzi de urechile mele care se văd doar pe sine sunt degetul unei mâini cu mai multe corpuri 228

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

picioarele se unesc în litere și merg doar pe cerneală am descoperit ultimul organ

Dacă aș fi... Dacă aș fi o dorință, m-aș coborî dintr-un vis, o boabă de strugure, mi-aș ierta via... soldat, aș lupta doar cu sinele... profesor, aș învăța moartea să chiulească... răspuns, aș deveni o întrebare... un cuvânt, aș îmbrățișa ochii, miere, m-aș îndrăgosti de albină! Dacă aș fi cântec, aș vrea să fiu dansat de sufletele surde... doctor, aș opera răul până ar clocoti binele în sânge infinitul, aș zâmbi că pot să iubesc totul în mod egal! însăși viitorul, aș fi fără viitor... o rugăciune, m-aș răspândi pentru orice chip! un soare egoist, aș împărți, măcar o zi, cerul cu luna. steag, mi-aș plânge țara? aer, aș fi mângâiat de păsări și respirat de altele, Da, l-aș avea în umbră pe Nu. Dacă tu ai fi eu însumi, ai observa că ești o poezie!

229

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Kamikaze mi-ai spălat soarele până a devenit alb-negru acum stai cuvânt peste cuvânt și lași parfumul tău să îmi muște ochii unde se ascunde o liniște goală ești respirația cu mai multe zodii am copilărit prea mult în zilele de mâine acum gust pentru ultima oară moartea din tine

230

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Violetta Petre

231

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Lacrimă de tine Lacrimă de sânge, lacrimă de rană Curgi din nou spre mine, curgi ca o dojană Fluviu fără teamă, cauţi revărsare Ca o sângerare către marea - mare... Ai plecat din mine, nu m-ai întrebat De mi-e luna verde, de mai sunt păcat De mai vreau să-ntunec, de mai vreau să zbor Lacrimă nebună, tu ştii cât mi-e dor? Plângi nemărginire, plângi într-un decor Desenat de noapte şi pictat de dor Cine mă alintă, cine mă iubeşte? Teamă de Ne(tine), cine-n mine creşte? Lacrimă-ntomnată, lacrimă de jale Nu m-ascunde iarăşi în nopţile tale, Lasă-mă să-mi bucur încă un minut! Gustul tău de sare, nu l-aş fi ştiut... Mi-ai udat obrajii, buzele-nsetate Şi te-am strâns în braţe şi ţi-am dat de toate: Albe nopţi şi zile, liniştea din vis Lacrimă nebună, ce ţi-am mai promis?

232

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Şi luna e pătrată Implozii nesfârşite muşcă neantul Şi din icoane, implorând tăcere Un sfânt mărşăluieşte peste altul Sub cizma necredinţei, ziua piere... Şi umbrele-şi revendică arene În care se extinde peste lume O luptă-a neputinţei şi ce lene Se-nchide-n începutul fără nume! Din vechi tablouri amintiri respiră Ca-ntr-o ruină-a smogului păgân Se-nneacă notele în cântecul de liră Şi portativele, pustii, în veci rămân... Cuvântul se închide-ntre zăbrele Şi necuvinte-şi primenesc mormânt Se mai trezeşte-o clipă-n dans de iele Şi luna mi-e pătrată...eu - pământ...

233

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Vestigii de gând Îţi fulgeră minunea din tine răvăşită De vechi furtuni astrale ascunse-n ochi de vânt Şi te strivesc mecanic iubiri şi legământ Uitate pe un umăr de teamă şi ispită. Huangdi ţi-e în sânge din zeii lui Pământ, Cu cele patru feţe priveşte peste timp, În tine zac legende şi primul anotimp Şi tunete şi fulger se cuibăresc în gând. Şi ploi aşterni pe fluvii mai galbene ca lutul, Îţi modelezi destine războinice de floare, Cu săbii la răscruce când Soarele răsare Se-abat din drumuri, zeii încrucişând salutul Să-ţi lumineze drumul surpat de-atâtea umbre Ce-ai dezgropat din rana ce încă sângerează. Ţi-e lacrima mai sfântă decât lumina trează Din lumânarea morţii scâncind adânci penumbre. Se răzvrătesc iluzii închise-n talismane, Un dans de frica vieţii mai iese din firesc, O mască se hlizeşte cu rictusu-i grotesc Şi soarta se închide-n ghioc, de-atâtea toane.

234

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ne ştie, cine oare, de suntem ploi de gând? Sau cine ne-a gonit spre cântecul de liră? Degeaba ne ascundem când stelele se miră, Că umbrele se duc în întrebări, pe rând.

Pe noi ne emineşti Îi simt paşii, şoapte calde În lumină să ne scalde Versul lui mai ninge iar Într-o zi din calendar... Plânge piatra, vântul toarce Eminescu se întoarce Tu, Moldovă, fiu-ţi plânge Versul tău cel scris cu sânge... Mai deschide-i o fereastră Pentru-o altă floare-albastră Umbră deasă-aşterne-i azi Printre tei şi printre brazi... Sălciile-i plâng pe lac Valurile mării-i tac Şi la steaua cea de sus E lumină, anii nu-s ''Că s-au dus ca clipele'' Şi-au rănit aripile...

235

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Vino-n codrul înverzit Că demult n-ai mai venit! Cade frunza mai uşor Când de tine ne e dor, Înfloresc pe câmpuri maci Când te uiţi la noi şi taci... Versul tău ne ninge iar Şi e doliu-n calendar Printre stele străluceşti Şi pe noi ne emineşti...

Când clipa se opreşte-n loc Cât îmi lipseşti, acum când mor poeme În părul tău cu versuri care gem! M-aş linişti iubite, peste vreme De-aş mai putea de vară, să mă tem... De vara noastră-n care nasc poveşti Cu nemurirea-ntr-un sărut hoinar; Îţi sunt aproape, ce iubit îmi eşti! Când de pustiul toamnei n-am habar... Ce mult mă doare-acum când îţi lipsesc! Şi vara asta plânge după noi.

236

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ascultă teii-şi spun cât se iubesc Şi florile se scutură în ploi... Ne pierde toamna-n frunzele ce pier Şi paşii ni-s mai rari şi-ncremeniţi, Un vis rămâne ca un vechi reper În irişii uitaţi şi obosiţi...

Răspuns şi întrebare Am mai plecat cândva din mine-afară: Era prea multă lacrimă de ceară; Pe un pervaz de umbre m-aşteptai Eu răsăream, tu nopţii mă-nchinai... Mă înflorea un dor de noi şi doare Când tu mă vrei un vis fără culoare; Eu bat timid la zilele din tine Tu mă-nserezi şi mă întorci în mine... Şi nicio dimineaţă nu mă strânge În palma ta cu visul ce mă frânge; Sub gene mai adun un gând de noi Tu-mi vrei aripi şi zboruri înapoi... Mă voi lega la ochi cu ploaia-n care Ne-am rătăcit: răspuns şi întrebare... 237

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Cuvinte ucise S-a aşezat vântul peste ruga ascunsă nu ştiu cine m-a învelit în umbra de dincolo; ştiu că am strigat într-o noapte că vreau să nu mai aud, sau să nu mai văd. mama m-a privit cu blândeţe şi mi-a întins un pumn de cuvinte: -nu trebuie să fugi de dureredar eu putrezesc de vie, mamă! şi salcâmii mă lovesc când înfloresc, dimineţile îmi ard ochii şi marea îmi zdrobeşte irişii... M-am trezit cu ochii lângă mine şi cu inima agăţată într-o pauză; tu mă strigai dintr-o noapte adâncă şi eu nu te puteam auzi. Dumnezeu ne ascultă rugile, numai că noi suntem atât de laşi! uităm prea repede secundele de disperare în care aruncăm cuvântul...ca pe o piatră în păcătos şi păcătoşii suntem noi, cei care nu auzim scâncetele cuvintelor strivite

238

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

sub gemetele egoiste... Azi am împărţit lacrimi pentru cuvintele ucise...

Întemniţări Nu-s zile-atâtea câte nopţi mă-ngână Cu nebunia mitului uitat Oricând furia peste noi să pună Un niciodată fără de păcat... Îmi fumegă credinţa pe altare Când la răscruci mai sângerez timid Se frânge un destin la lumănare Şi albul unui vis în tine-nchid... Prohodul cântă iar în zori de sânge Nici în genunchi nu pot să mă aplec Nevinovat aş vrea să mai pot strânge Candoarea celor ce prin mine trec... Se-ntunecă iubirea peste lume Nici zborul nu mai prinde dimineţi Se zbuciumă legendele postume Şi-mpărăţeşte moartea peste vieţi...

239

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Bat clopote în pauza de viaţă Icoanele alungă sfinţi din cer Îmi amputez un zâmbet de paiaţă Şi mugurii de Înviere pier... Schelete de-ntuneric se ridică E linişte'nainte de furtuni Au amorţit clepsidrele de frică Relicve de-anotimp strivesc cununi... O lacrimă striveşte-n gene-o vină Şi moare înc-o clipă de tăceri În lanţuri de uitare se închină Şi ne-nţeles mă lepăd de plăceri..

240

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Irina-Mihaela Radu Motto:”Naturalețea îmi dă libertatea de a mă îmbrăca mereu în cine sunt.”

241

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

În vis se împlinesc vise daca aș fi putut aș fi ales să fiu picătura care împlinește destinul o lună în zvâcul primăverii mereu indecisă din șapte zile mă nășteam a cincea așteptată dintr-o zi aș fi fost dimineață lichid transformat în rouă piatră în chihlimbarul toamnei smarald pe luciul apei aș mai fi vrut să fiu culoare cuvinte sentiment de iubire hoinărind prin trupuri istovite urme de buze gust acrișor de gutui cu aromă de vanilie și sâni ca luna din care lupii se-nfruptă să mă înalț ochi o fereastră de șoapte te iubesc aș fi vrut ...

242

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Adaptare (Orbul) ochii îi deveniseră mâini peste noapte podeaua însă îi cresta dureros linia vieții a stat în cap un timp răgaz salvator stupoare! în locul ideii căutând echilibrul subtil picioarele ele nu aveau ochi nu râdeau nu rămâneau cu gura căscată nu era cale de-ntors a redat mâinilor ochii minții și lumea a recăpătat cerul

243

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Primește-mă ploaie când am aripile grele îmbrățișez ecoul cerului și las stropii reci să îmi mângâie clipa mă învelesc în mătasea unei lacrimi respir fiecare veste din lumea ta cu nerăbdarea feminină a coapselor goale îmbrăcate în polenul ierbii răvășite pe șoaptele ude simt binefacerea din cap în picioare adun mărgăritare în palme în ochi împrumut cerul și plâng ploaie promisă ție în picioarele goale

244

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Epurare cerul nu se mai vede de oameni jos stații ticsite mașini ca un șir de fantasme femei ușoare altele grase vând amintiri umbre-n ferestre fără falduri spectacol gratis la fel ca vitrina cu manechine despuiate din priviri bunici își plimbă nepoții-n vacarm găinari fură TV-uri second hand nebuni escaladează felinare în clipe de hazard dominația motiv bun de încrâncenare între puternici și slabi la orice nivel trasează linii de demarcație între ei 245

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

cerșetori bețivi notorii animale ocazional de companie nu intră în calcul pe marginea hăului aproape de cer sinucigașul devine erou deschide umbrela inspiră și explozia-l duce în rai de sus ca o mână de salvare întinsă umbrela își alege cu grijă următorul saltimbanc

246

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Vis cu fluturi vreau să te cunosc în felul acela care m-a eliberat de uimiri n-am așteptări deși ... urăsc erorile de paralaxă mă apropii adulmec gustul sangvin îndulcit de rară tandrețe genele mele îmbrățișează genele tale apoi ochii se rostogolesc în mirajul unui labirint de oglinzi caut febril până când noaptea primește la schimb răsăritul nisipul se retrage în stâncă lumina într-un joc de umbre răsfață păpădia în timp ce anotimpul care coace pâinea se răcorește în căderi de ape abia apoi ne ținem de mână în sinapsa unui echilibru la distanță uluitor

247

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

trup continuare de gând a altui trup se-nalță cu aripi de fluturi

248

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Paul Rotaru Motto: „Dumnezeu nu este nici în cer și nici pe pământ, el este doar în inima omuluui” (Mihai Eminescu)

249

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Anathema sit! Ca valul ce izbit de mal se sparge În freamăt de cutremur legănând, Îmi sprijin fruntea-n mâinile catarge Să-mi smulg din minte cel mai dulce gând. Pământ deasupra, ceruri la picioare, Un cimitir de stele și de sori, Mirese în veșminte funerare, Sicrie pentru zei nemuritori. Un sentiment de pace mă-ngrozește, De viață zăvorâtă în mormânt, Satane ce grăiesc dumnezeiește Și îngeri duși la școală pe Pământ. Pârloage devenite azi biserici, În care cresc numai copii din flori, Altar de ochi albaștri și homerici, Religii pentru hoți și trădători. Mă înspăimântă lumea asta vie Cu închisori numite Bet-Lehem, Ce tinde către-o sumbră armonie Și se hrănește numai cu blestem.

250

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Am exilat poemele iubirii Pe un tărâm de basm, al nimănui Și-acum culeg doar erezii din Biblii, Sorbind cu sete vinul amărui. De m-aș întoarce-acasă, de m-aș stinge, Zdrobind infernul cel născut în cer! De-ar crește mere într-un lac de sânge, De și-ar alege șerpii minister! Când mă revăd la masa mea rotundă, Încorsetat într-un costum de fier, Aceeași groază-n suflet mi se-afundă, Căci lumea cea din mine e la fel! Mă abjurez treptat spre voluptate, Hotarul dintre iad și paradis, Gonind pe ape reci, învolburate, Unde nimic nu este interzis. Mai întâlnesc confrați în anateme, Titani de piatră, biciuiți de vânt, Străbunii derivând între sirene, Între rechini stăpâni peste cuvânt. Din ape se ridică mii de valuri, Sutane, robe, togi și patrafire, Voind să mă arunce către maluri În leagănul de vis și strălucire.

251

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Rămân aici, purtat în agonie Cu ochii spre eternul asfințit, Atras de-o neștiută armonie Ce îmi șoptește: Anathema sit!

În lumea asta mică În lumea asta mică, de patimi gheboșată, Cu care în tăcere ades ne războim, Noi suntem vagi fantasme pe bolta-ntunecată Și viața ne prefacem că știm să ne-o trăim. Adesea ne răsfață o rază de lumină, Când pe cărări obscure în beznă perindăm, Dar tot atât de ieftin pe soare punem vină – Crezând că-l înțelegem, sub lupă-l cercetăm. În lumea asta mică în care ne complacem, Cromatice politici se cos și se descos, Pe-aceiași clovni isterici îi aclamăm, îi facem Mai sinceri și mai pudici sub masca lor de os. Cu limbă-universală vorbesc aceeași dogmă, Aceleași adevăruri le cântă demagogi, Dreptatea se împarte la rație, la normă – Și tot la normă facem, din vite, inorogi! 252

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Istoria străveche le dă prerogative, Din care-adună titluri și lauri, și averi, Iar noi, mărunți în soarte, mai răscolim în stive Prin praful de dosare ce-ascund a' lor puteri. În lumea asta mică te-am întâlnit pe tine, Limanul vieții mele. Hai să ne depărtăm Acolo, unde, veșnici, cu patime puține, Noi, doi atlanți nostalgici, uitarea respirăm. Să nu mai știm de oameni, de mari civilizații. Trăind ca două roze, în noapte să iubim, Acolo, între vârfuri ce-au înălțat Carpații, Spre lumea asta mică nicicând să mai privim...

253

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Noi trecem… Noi trecem prin spectrul luminii bolnave, Umili, temători, consumați, inutili, Visând că vom face din șoapte jilave Aceleași pasteluri morbide, dar goale, În ritm monoton, în pași infantili... Noi trecem, c-așa crapă pietrele toate Cu legile lor, cu sămânță, cu fapte, Cu file în care dovezi azvârlim... Zadarnic privesc prin hercinice oale Spirale pe care etern odihnim! Noi trecem ca vântul prin suflete goale, Prin cranii secate de dulci amintiri, Spre liniștea mută-a speranței banale, Spre-altarul ce leagă eterne iubiri... Noi trecem! Așa ne învață de veacuri Aceleași criterii-ngropate-n trecut, Ca Phoenix ce suflă din reînceput Cenușa în propriu-i gâtlej, răgușind De strigătu-i van, de poveste murind.

254

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Noi trecem, căci ritmul ne-ndeamnă-nainte: Călcăm pe povești, adevăr, poezii; Gonim guvernați de o sceptică minte Spre raiul în care comoara-i un dinte Scăpat poate-n ciudă de niște copii... Vom trece cu toate, de ni-i cu putință. Vom trece milenii... și trup, și ființă, Spre noaptea în care noi nu am știut Că viața ne cheamă spre-același trecut...

Seducție Ca umbrele, alunec în hipnoză Spre-o lume gotică, sub cer romantic. Mă las captiv în propria psihoză Când regăsesc un bust al Evei, antic. Cu sete de vampir adulmec viața Din întunericul universal, Cu beznă-mi răcoresc întruna fața, Timid ca un poet medieval. Buchet de vin, buchet de aurore Străluminează un profil divin:

255

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Femeia sub voaluri incolore, O Evă care doarme-n baldachin. Iar umbrele îmi spun povești eterne, De care-mi amintesc ca într-un vis – Sărutul Ei pe frunte mi se-așterne Ca primele ninsori din paradis. Din întuneric, luna mă privește Șireată, ca virgina din grânar Ce, pentru-ntâia oară, azi poftește La fructul dat de Dumnezeu în dar. Pe-un pat de cer ne-ntindem în hipnoză: O Evă și-un poet timid, bizar, Îmbrățișați diavolește-n roză, La umbra unui măr originar. Ca doi pirați spre-o insulă fecioară Ne azvârlim în sânul lui Satan. Atingem absolutul prima oară Cu vârful unei aripi de titan. Apoi cădem pe-altarul poeziei! Mai mult de-atât, doar eu mă prăbușesc. Șireată, dar stăpână veșniciei, Femeia m-a lăsat să o iubesc. De-atunci încerc să reclădesc o lume Cu tonuri de poem medieval. 256

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dar sunt un visător lipsit de nume, Sedus de-un fruct divin, universal. O clipă smulsă din eternitate A fost de-ajuns ca să mă otrăvesc Și, de atunci, îmi recunosc păcate, Dar, mai ales, acela că iubesc! Iar, pentru râvna de a scrie versuri Cu care sufletul îmi sting mereu, Străbat și infinite universuri Ca să mă biciuiască Dumnezeu! Păcatul de a-mi săruta iubita Îmi va spori, poate, în iad corvoada. Iubiți, păgâni, pe Eva strălucita, În paradis să-nceapă debandada! Seducției noi îi vom spune viață! Păcatului îi vom clădi altar! Să ținem ridicată-a noastră față Spre fructul dat de Dumnezeu în dar! Nu-i niciun sacrilegiu în iubire, Cu-atât mai mult în inima de Evă! Lăsați-vă seduși de nemurire, Gustați din plin dumnezeiasca sevă! Din umbre gotice, medievale Ce strălucesc sub curcubeu romantic, 257

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Vor crește primăveri universale, Podoabe unui bust al Evei, antic. Iubiți-vă, păgâni, până la stele; Iubiți sălbatic, dar iubiți cumva! Iubiți ca voi, în respirări rebele, Căci numai sentimentul v-ar salva! Cu prețul unei clipe seductive, Corvoadei vă veți face toți vasali, Stigmatizați cu-nțelepciuni lascive, Ori înfierați de criminali morali! Veți fi captivi în lumea cea legală, Vorbind, poate, o limbă condamnată. Nu veți desființa a lor morală, Nu veți avea dreptate niciodată! Dar, pentru-o clipă de dumnezeire, Cea care piere-atunci când o atingi, Rămâi sedus de veșnica iubire, Învingător, deși nimic nu-nvingi!

258

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dana Ştefan – artist plastic Motto: Măturând grădina, mătura uită zăpada... (Haiku-Basho)

259

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ochi negri ca într-o toamnă, Irişii s-au prefăcut din foi în boţ de aur. învârtită, cuibărită, liniştea-i târzie. n-a mai rămas o vorbă de sămânţă. n-a mai rămas un glas prin apele ce în pârâu curg vălurite... uns cu oloi pământul rămâne cerul ce o să fie mâine, potopit de ploi.

ochi căprui cu ochii cei cărbuni, Ghionoiaia adulmecă prin umbrele cenuşă coborând spre vad

260

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

de-a buşilea, târâş. calea – neumblată. iarba cea înaltă-i cu lumini de jar. stă gata să sară, de-o fi Lună clară, dintre flori amare şi din ram în ram, până spre înfloritul Soare...

ochi albaştri albastru’ împarte neuitarea. floarea îi veghează nemurirea. în tot ce e stins – o linişte, petalele ce s-au desprins, peste o linişte care s-aşază. o altă linişte şi-n steaua ce-o să cază..

261

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

ochi verzi verde, câmpul dorului izvodeşte, înfloreşte, aromind şi cuibărind, împleteşte, izbăveşte, luminează-mbălsămează, da’ nu-i nimenea să-l vază...

Iepurele Alb al Lunii Faţa ascunsă a Lunii e povestea nevăzută amestecată printre lucrurile pământeşti. Probabil numai aşa crede Luna că avem din ce presimţi… Azi însă, până şi Luna pare că e dintr-o culoare din care s-au scuturat, încet, umbre scăpate din Luna de dincolo de ea. În cercuri albe, tot mai largi,

262

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

cuvintele înşirate pe aţa ce-o îmbrobodesc sunt ale unui pământean prea îndrăgostit. Povestea lui o fredonează lălăit Iepurele Alb al Lunii, cocoţat acolo sus, în timp ce mestecă ierburile de vrajă în mojar, habar n-având de ce şi pentru cine…

Noaptea nopţilor Când fânul e cosit, pământul se preface în verde ca migdala. Noaptea-i ghemuită... Înserarea leagănă şi-ncolăceşte pupăcioasă movul dulce-amar. Argintate, şoaptele picură... În perle ce cuibăresc săruturi boabele fulgeră, ca dintr-un şirag...

263

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Sentimente smălţuite Dacă eu aş rămâne fără amintirile pe care mi le încâlceşti mă întreb unde mai poţi fi tu? Cine mai poţi fi tu dacă eu, de mâine, voi hălădui printr-o altă lume a unui vis smintit? Tu nu vei mai fi nimic, dacă fără tine nimicul e mai departe... Şi ce mai poţi fi tu dacă eu, să spunem, aş fi într-o zi un ol? Tu cu ce-ai mai rămâne? Amintirile se pierd, când nu mai are cine să le ţină... A cui amintire îi fi tu? Şi cine-o să-ţi mai cânte dacă azi, în mine, nici măcar eu nu mai sunt?...

Templul Vindecătorului Ce-o fi fost femeia aceea, dacă, în timpul de dinainte de timp, cerul era un hăţiş printre ruguri în care, încâlciţi, fluturii erau atât de albaştri, încât a trebuit să se nască ea 264

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

care să închidă ochii de atâta albastru, când îi priveşte? Cum o fi fost femeia aceea, ce chip să fi avut, dacă, ruptă din aluatul bărbatului ei, ţărâna mai fierbe şi acum în trupul lui fără de ea, ca şi cum ar tânji după vremurile când era doar tină? „Te las în noaptea asta să mă săruţi cu sărutările gurii tale, lângă cercei...” Ce lumi or fi putut surpa într-un bărbat, asemenea cuvinte? Din ce substanţă, ea, dacă bărbatul încă o mai zideşte în trupul lui, ca să i se-nchine? Ce zâmbete, dacă absenţa lor poate face din el golul ce năpădeşte râpa? Ce ţărână miraculoasă însă a putut fi acel bărbat, de s-a putut frământa din el o asemenea femeie, încât, Pustnicul răzemat într-o bâtă, plin de o stranie presimţire, a altoit degrabă Trunchiul de Copac, încă dinainte de vremurile ce trebuiau să vină şi unde drumul, şerpuind pe colina cu meri rodiţi, va fi călăuzit abia apoi de o troiţă?...

265

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Făcutul de iubit de vin Motto: La Piatra azi se toacă strugurii: Fetească neagră şi băbească... Şi-un roşu sânge de iepure, e mustul... Să ai cămeşoi din acela cu ţocănei, ziceam, din cipcă albă ca spuma de pe lapte, să-l ridici până spre brâu, cu colţuri scăpate în zemurile acelea zbăute de roşu nebun, să zdrobeşti cu picioarele, să simţi cum te pictează lichidul, mâzgălind apoi tu colţurile tale cu vineţiu, să te pişte hoaspele şi să ţi se facă pielea găină, să simţi mâini lunecoase mocicolind culoarea prin alte felii, să ţi se facă frig ca să ai de ce să te acoperi, să ai nevoie să adulmeci aerul ca să nu te îmbeţi cu tămaioasa boabelor, şi-atunci să înghiţi cu poftă aerul până se transformă iar într-un fel de roşu, să dai cu limba ca să te faci una cu mustul, să nu mai ştii să te deosebeşti de struguri, să bei din pumnul celuilalt dacă ţi-e sete, să mânjeşti nasul chiţcăind rubiniu, să înţelegi cum poate iubi un strugure că iese atâta zeamă din el, să ţi se facă părul cârcei de care se agaţă miezuri roşii, să poţi zâmbi copilăreşte când le frămânţi, să te prinzi de gâtul celuilalt ca să nu aluneci, să săruţi gândind că furi o gură de aer, apoi, să te ştergi

266

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

cu un ştergar de in topit, să poată rămâne mărturie amprenta sărutului, să înrămezi pânza aceea şi să-i spui simplu: VINUL Scriu ca să rămână scrisul vinului, e toamnă şi se aşează anotimpurile îngrămădit în om, cine are vreme să se gândească doar la simple scântei, când la ţară oamenii se iubesc pregătind butoaiele pentru ritualul făcutului de vin? Vin alb, vin roşu, vin negru-violet... Vin roşu sânge de Iepure al Lunii... Zemuri scurse pe degete şi să pictezi cu ele... Cât pot cuprinde într-un ciorchine, iubitul vinului acestor zile, într-un un butoi de lemn învechit? Povestea făcutului de iubit de vin - aromă încolăcită roşu, ca un fum coborât de pe dealuri albastre-ca mura...

Plouă Pentru zmeii care se bălăcesc în scăldătoarea lor, pământul e cer mocirlos. Hăţişul albastru le mărgineşte bulboana unde ei îşi umflă ca nişte hăbăuci poalele, să se despoaie apoi şi să şi le-arunce pe pământ.

267

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Câmpul le e zare vineţie. Doar Ghionoaia mai îndrăzneşte să viseze că şi-ar arde pucioasajos, pe-acolo, pe dealuri, sub o umbră... Pentru zmei, oamenii sunt încă vieţuitoare de nepriceput. Au până şi-acum miros de lumină şi mai sorbesc şi astăzi, dintr-o înghiţitură, cerul lor, întinşi chiar şi pe pământul ud, tot doi câte doi. Zmeii cei zbenguiţi n-or să înţeleagă niciodată că încovoierea zilei vine doar dacă ploile ar spăla de pe cer toate stelele muritorilor şi doar dacă toamna ar cădea în ţăndări peste tină, izbită de un glas... Peste câmpul cu urzici plouă. Zmeii se scaldă dar se tot uită, aşa, pe furiş, cum o femeie dănţuieşte despletită prin iarba udă cu ochii la bărbat, în timp ce în copac, grijită de ramuri, o mierlă cuibăreşte...

268

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Loredana Știrbu

269

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Inimi de lut Sub privirile mele roata se învârtește cu repeziciune palmele tale înalță magic un ulcior vezi îmi spui șoptit lutul are suflet îmi simte patima și durerea ulciorul acela mai păstrează și acum energia mâinilor tale când sunt însetată de tine și beau apa din el are gust de vară și vin sec franțuzesc

270

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Tăceri sparte Femeile plâng tăcerile se sparg în mii de bucăți sclipitoare Copiii plâng cerul se umple de zbateri de aripi și mii de fulgi strălucitori Bărbații... bărbații nu plâng ei își întind palmele fierbinți peste tăceri și zbateri de aripi peste fulgi strălucitori așteptând deschid brațele larg femei, copii și lacrimi într-o singură îmbrățișare

271

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Abuziv într-un colț al inimii tale nici măcar nu-ți cer o inimă doar pentru mine vreau doar un loc de unde să-ți monitorizez sistolele extrasistolele să nu te miri dacă din când în când vei simți o durere în piept probabil că atunci îmi voi muta biroul în camera vecină voi amenaja un salon de primiri urgențe pentru cazurile disperate de iubire vezi eu nici măcar nu am nevoie de toată inima ta

272

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Chiromantul palma care mi-a izbit obrazul are liniile lungi și fine câmpul lui Marte se întinde alb peste cercuri și pătrate undeva pe aproape muntele zeiței iubirii povestește despre simțuri și pasiuni linia inimii întâlnește linia capului linia vieții o cruce o moarte ochii pătrunzători ai chiromantului cercetează atent amprenta lăsată pe obrazul meu surâde el știe că palma aceea e palma iubirii

273

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dispariția lor Am atâtea lucruri să-ți spun dar au dispărut toate cuvintele din orașul acesta de la capătul lumii cineva le-a considerat molipsitoare se zvonea că din cauza lor au dispărut dinozaurii cineva... le-a pus în carantină pe temen nelimitat. și e atîta tăcere...

274

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Costin Tănăsescu Motto: Iubirea noastră e ca și când pe-o insulă pustie ar exista un dozator cu zece feluri de cafea și anotimpuri..

275

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Gîza Doamne, eu sunt cel ce tremură în tranșeul acesta. Plin cu mocirlă. Fără gloanțe, fără cruce și fără mila Ta. Dacă nu mă recunoști scutură norii și spală-mă sau arde-mă cu soarele centimetru cu centimetru, doar în cască să-Ți rămână un pumn de busuioc. Doamne, de partea cealaltă e pustiul care se îndreaptă spre mine cu nisipuri roșii cu furtuni de nisip care înghit într-o secundă și o cămilă. Unde să fug așa orb? Unde să zbor fără aripi? Coboară Doamne o scară cum eu așezam paiul pentru gâzele obosite din mijlocul lacului. 276

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Prezentul simplu Bucură-te, femeie, ți-a sosit bărbatul, cu un glonț în femur, cu batista neatinsă. A bătut la poartă și câinii l-au recunoscut, i-au lins rănile și au plâns. Și el a plâns. Bucură-te, femeie, de acum nu va mai trebui să mergi după apă în capul satului, el a scuipat în palme și îndată a pornit să sape cel mai adânc puț, cu cea mai gustoasă apă. Îmbracă rochia de sărbătoare spală-ți gleznele și ieși în prag, podelele nu vor mai scârțâi de singurătate și cerul se va topi peste voi în curcubeie. Bucură-te, femeie, el a fost plecat departe, și te așteaptă. Și în răbdarea lui există un Dumnezeu care s-a făcut mic pentru voi.

277

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Vine o vreme Vine o vreme când nimeni nu te mai întreabă dacă vrei ceva, dacă astăzi ai zâmbit, sau a trecut ziua pe vârfuri, prin spatele tău... Când toate ploile sunt reci și trebuie să împrumuți un jerseu lung până la glezne să îți ascunzi echimozele de pe coapse. Viața asta lovește sus, în locuri nepermise... Vine o vreme când ninsorile sunt nesfârșite și ceri la capul podului jumătăți de umbrelă fiindcă sub o umbrelă întotdeauna trebuie să fie doi. Și lumea se va uita ca la un nebun la tine, este o regulă mai tare decât a lui Murphy și poate și puțin mai clară... Vine o vreme și mereu vremea aceasta este muzica lui Dumnezeu. pe care noi o mirosim, ascultăm, gustăm și foarte rar dansăm. 278

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Tata Doamne, oare știi Tu numele meu? Oamenii singuri sunt ca niște lacăte în veșminte, în care cineva își învârte cheile. Și ploile se pornesc dinspre pământ către cer. Oare ai aflat că eu pot merge pe orice fel de frânghie, prin Înălțimile Golanului, ori că aș putea dărâma fluierând un Zgârie Nori sau Casa Poporului, fără a le reconstrui vreodată... Ce știi Tu despre mine Doamne? Că iubirea e pentru Trei, iubirea fără garduri fără vreo piedică pusă de vreun picior obraznic. Și petalele acelor flori pe care le numărăm mereu fără soț, le sufli cu pomeții Tăi albi și ne prefaci pe toți în mirese plângăcioase. În Londra e ploaie, la Roma e soare, în București e frig, dar eu mă ascund prin pădurile de oameni negru prin verde - negru prin verde - negru prin verde și de aceea Tu mă vei vedea ușor ori de cîte ori ai nevoie să dai cu cineva de pământ paternal.

279

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Bluey De ieri învăț mersul pe pereți. Păienjenii care nu cunosc podeaua sunt singuri și răi. Ar trebui să lipesc ceva, gen câine rău, pe ușă, pentru mofturoșii care îmi intră în cameră. Ei pot sta agățați de lustre mult și bine. Ei pot face mult mai mult decât toate insectele care zboară fericite din floare de lămâi în floare de lămâi. Coboară-te, îi spun celui mai mare dintre ei și vino să ne facem! Poate așa vom fi mai puțini singuri, mai puțin răi... Dar lucrurile acestea nici nu se spun. Eu tac și te aștept până nu te voi mai vedea vreodată. De ieri, până nu știu când, învăț mersul pe pereți. Cât de mult îmi lipsești.

280

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Luv FM Zgomotul între posturile de radio Soarele care se leagănă printre paie și măgari Rugina de pe degetele mele Așteptarea Parcă vine cineva, ridică-ți puțin rochia Nu știu dacă e o minune Sau mânecile tale Au șters câteva lacrimi și uleiul. Pentru că păcatul vine din sminteală. Pentru că regretul vine din orice lucru mic. Iată, aceasta este frecvența Secretă Pe care o știm doar noi doi. Și cei de la CNA tac. Suntem și suntem bogați. Să ne fie rușine, nu ne e teamă nici măcar de iubirea lui Dumnezeu.

281

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Firul uite așa se termină ghemul, înainte vreme era mare cît o lună plină și pisica mustăcea fericită la fereastră mirosea a cozonaci și-a vin ochiurile se împleteau încet și viața era la început uite așa se termină ghemul pe sub masă nici nu se mai vede toată lumea se uită în coșul de rezervă și în el stă o pisică bătrână care nu mai aude nu mai vede doar bea lapte încurcată uite așa se termină și afară ninge tata nu are cum să ajungă nimeni nu are cum până la ultima împletitură a mamei

282

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Marcel Vișa

283

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

cântec nazal îți amintești locul în care ne înfășuram în alge frigul și căutam în cenușă resturi de fulger să aprindem prometeice focuri pe culmi ne hrăneam cu carnea desprinsă din glezna timpului teama de canibalo-somnambuliștii străzilor ce duc la civilizație adormea în noi dorința de plecare cântece nazale și incantații seară de seară în locul unde păcatul e mod de viață un anti-Eden început al sfârșitului acolo voi fuma iar pipa păcii cu libertatea mă întorc singur pe-un drum fără semne de circulație autostopiste goale și reguli spuneai că nicăieri nu voi găsi liniștea adormită la sânul tău dar zorii te vor găsi oarbă de mine ca un pisoi de-a doua zi voi fi nimeni în nicăieriul acelui drum

284

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Coşmar cu zâmbet de pisică stelele înfipte în cer ca nişte căpuşe parazitau întunericul lumina lor plana deasupra arborilor de sequoia precum o infuzie cu puroi de crengi atârnau spoitecadavrele îngerilor şi tu Alice înconjurai cu bandă reflectorizantă locul sinuciderii un sunet sacadat ca respiraţia unui muribund reverbera printre rădăcini uscate şi oase horcăitul s-a întrerupt la ora două când mi-am aprins ţigara pe balcon am ars toate căpuşele şi cerul a zâmbit ca o pisică de cheshire

285

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

dublă personalitate sufăr de dublă personalitate și ambele persoane suferă de mine de tine de trecut și viitor de parcă nu ne mai ajunge timpul să cultivăm atingeri un eu nu-ţi ajunge până mâine m-ai Împrumutat cu totul zilele se numără În zâmbete chiar dacă uneori purtăm măștile invers totu-i trecător dar trecătorul nu vede nu aude visează În mijlocul drumului cu ochii larg deschiși sunt un trecător suferind de tine de mine de noi la puterea a doua

286

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

praf în ochi mă privea inexpresiv pastilată sau pastelată tablou pictat în anotimpul pereților ce cad al șevaletelor ce ard al groazei mă privea ca și cum ar fi vrut să mă copieze în memoria de lungă durată degetele ei tremurau în carnea mea în sânge îmi înotau piranha ochilor ei mă devora într-un act canibalistic fără precedent orbită de furie și dragoste devenea eul meu suflete siameze în prima zi a tăcerii noastre extravaganți și tandri muritori și veșnici atingeam viteze neînchipuite în transferul de date câțiva giga de amintiri în carne și oase tu eu eu tu și apoi noi aceiași vechi noi infideli tristeții sau bucuriei fericiți că putem să ne respirăm unul altuia praful alb al vieții nară cu nară praf alb praf de vise praf în ochi să putem vedea pe sub pleoape monștrii trecutului scotocind tomberoanele orașului în căutarea iubirii

287

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

să-i vedem cum mor de foame cerșind o coajă de dragoste

Oraşul dintre buzele tale iubesc oraşul dintre buzele tale construit din cuvinte încrucişate cu săruturi joc şotron pe străzile lui iubirea ta e o eclipsă de soare la răsărit o noapte prelungită în zaţul norilor în patul meu te aşezi ca un hoţ fără trup mă înfăşori în tentacule ca-ntr-un fular călduros în cea mai viscolită zi din calendar mă faci să te iubesc pentru a mia oară când devii prea invizibilă să te pot uita iubesc oraşul acesta muşc cu dinţii din caldarâmul care păstrează urmele primului sărut

288

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

narayan ca o sirenă devorată de piranha sau o lună înghiţită de lilieci a dispărut minunea din viaţa mea acum pot doar să-mi vopsesc aripile în doliu saltul în gol va lăsa o dâră pe cerul albicios ca un tavan de salon paturile goale îşi aşteaptă răniţii unui ritual al braţelor amputate de îmbrăţişări

Lumina din palmă palmele bunicii miroseau a rugăciune a vanilie şi muşeţel camera se mula perfect pe singurătatea ei din când în când cobor Dumnezeu din grindă şi lumânarea de ceară pâlpâia blând stăteau de poveşti până târziu când unul din ei adormea într-o seară singurătatea

289

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

nu a mai cuprins-o camera se strâmtase prea mult şi a decis să-i întoarcă vizita a lăsat lumânarea aprinsă în palmele mele şi mirosea a moarte peste tot

my cherry credeai că ești un punct în univers când universul este o virgulă în tine my cherry ai observat super-eroii poartă haine largi parcă le-ar fi frig tot timpul păstrează-ți sângele rece în afara trupului așa poți să-mi citești pe buze poezia sunt mort de dorul tău totuși mă izolez mă înghesui în micul meu univers acel punct din capătul lucrurilor care contează

290

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Mai mult trist decât viu azi oamenii mi-au părut mai trişti îşi trăgeau după ei străzile cum ai trage scara de sub picioarele condamnatului la spânzurătoare mai pustii decât ieri mai singuri mai goicerşeau o privire cu colţul ochilor înlăcrimaţi am trecut mai departe mai singur mai gol decât ei am urcat toate treptele apoi mi-am tras scara de sub picioare şi am plutit ore în şir între viaţă şi moarte eram trist mai mult trist decât viu

291

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Gustul pierdut eram copil lingeam geamul autobuzului dincolo de care lumea acadea îmi făcea dulce cu ochiul mama mi-a tras două palme si m-a făcut atent la microbi atunci m-am trezit crescusem deodată şi lumea avea un gust amar nu mai ling demult geamul autobuzelor mama nu mă mai ia la palme am învăţat să mă feres de microbii cuvintelor care sălăşluiesc pe limbă atunci când copilăria e doar un gust pierdut

292

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Anișoara Vleju Motto: „Naşterea mea n-a adus nici cel mai mic câştig Universului. Moartea mea nu va micşora nici imensitatea, nici splendoarea. Nimeni nu a ştiut să-mi explice vreodată de ce am venit, de ce voi pleca.” Mihail Drumeş

293

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Locul meu La poarta din mintea mea trupul bate, chinuit în deşertăciune. Suferință pe vârful degetelor, emanare din inimă. Casa mea se prăbuşeşte în bucăţi, lupi flămânzi dau târcoale, focul aprinde hornul, sufletul meu porneşte simbolic pe străzi. O piesă de puzzle pe tabla vieţii. Îmi plâng nevoia de braţele tale, pierderea se apropie pe furiş, zâmbind ca o nebună. A venit un ostaş cu o armă, ucide lumina mea mai întâi, întreb de e sol şi-mi dă târcoale ca un amant. Delirez în conştient, picioarele mă plimbă latent, iau câteva suveniruri, mici daruri… Lumea e mică, infinitul nici nu există, doar dacă aprind o lumânare aş putea să zăresc ceva acolo sus. E întuneric, lipsa îmbrăţişărilor tale ucide viaţa din mine, lumină, lacrimi, nelinişte. Locul meu se pierde, accept drumul pe care voi păşi într-o beznă egală cu plecarea.

294

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Te duci, rutina zilnică e ceea ce pare a defini momentul, moment inevitabil.

Sfințenie Calc pe viaţă cum calc pe pământul bolnav de sfinţenie. La umbra copacului cu patru ramuri stă o pasăre, rana i se adânceşte pe trupul fin. Pândeşte uliul din ram să-şi astâmpere foamea. Pe dealul aspru atent culegi fructele sfinte, priceasnă se aude din ceruri. Tată, îţi aduc frunze pătate în coş să-ţi facem culcuş de taină. Sfinţenia figurează în cărţi, DEX-ul o defineşte. Probabil sunt altfel decât au vrut părinţii mei, un fel de învingătoare nepremiată.

295

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Creație Mă uit în oglindă,dezbrac încet, încet, lumina de pe mine. Ochii, în linia lor spre trecut, mă găsesc tristă. În gropile sparte ale întoarcerii, nu ştiu exist, nu exist… Piatra pe care staue în stare pură, regulamentul zidirii se aplică fiecărui element încorporat. Creaţie e-n juru-mi, creaţie…

Vis Voi ajunge cândva la o înţelegerecu buzele tale moi, prin noapte să-ţi rostesc gânduri pomenire creierului. Ceremonia din inima taoficiată circumspect, e candelă aprinsă,lumânare de înviere. Rupi spaţiul,în fărâne se condensează, medicament fie sieşi. Trupul timpului încă mai poartăvânătăi. Am promis câteva iluzii,apoi am abandonat, un sens prins în conflicte m-a determinat să iau decizia finală. Locuiesc acum printre suspine, 296

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

pietonii tot merg în susul şi în josul câmpiei, mândria face loc întunericului, cercuri mi se rotesc peste casă. Am să las timpul să se scurgă aşa, va dispărea ca un bolovan cancerigen proaspăt operat. Ziua îşi plimbă clipele cu eşarfe agăţate de gleznepână dispare la colţ. Iau o porţie de vis, mă aplec periculos peste materie, închid ochii,e noapte. Nu ştiu, o adiere rece se face simţită, mâna stângă simte inima searbădă. Muzica pâlpâie pe geamul spart licărind a viaţă. Sărut zidul,piatra carbonizează fibrele trupului trist şi oglinda-mi arată că primăvara îşi duce dorul de ducă. Ascult îngerii cum îşi rostesc sinceri fiecare catismă din Psaltire. David i-a pedepsit.

297

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Păcat În culorile ochilorse păstreazămateria nealterată. Sunt singurele organe cărora le e permis să vadă în jur. Cu ochii nu se consumă păcatul, cu ei se pregăteşte. Pod durează, urci până la cerul umed în care se joacă doi câte doi. Spui „Bună dimineaţa!” Soarele se iveşte cu îndrăzneală, păşind simplu pe tălpile înfrunzit radiant. Eva dăruieşte mărul păcatului etern. Adam muşcă moartea din el. Nemurire pierdută pe veci.

Monolog Ai trecut peste frunze, ignorând căderea, mă doare că trebuie să suport zilnic paşii tăi de lut. Nu privi în taină, vocea mea nu vine din cetate. E straniu de mult de simţit urmele astrale ce sapă adamic în rămăşiţele îndurate de frig. Nu privi în taină, vocea mea nu vine din neant… Sunt aici, cuta ochiului ploii 298

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

primeşte abundenţa sunetului zilei. Vocea mea nu vine de departe. Apleacă-te, mă culege. Sunt la poala frunzei, mâna ta o prinde sub greutatea umbrei moi şi mă închide în frig. Cărarea pe care treci, mă împrăştie printre fire de praf.

Zăpadă Totul s-a pierdut, oamenii din lumea acesta învaţă ce eu n-am învăţat. Nu mi-a rămas nimic. Pe băncile vieţii m-au sfâşiat lucruri de departe necunoscute, nu le-am priceput mecanismul. Le-am fixat limitele și acum mă zdrobesc într-o inerţie curată unde totul se stinge uşor şi treptat…. Sunt centrul zăpezii ce moare, forma fulgului perfect, sunt tristă ca această vreme recepe care-o adun în oase. Legea m-a inclus în monotonia firii, cai şi caleşti m-au adăugat peisajului ceresc. Semnul divin în amintirea zăpezii încă persistă.

299

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

În liniște Scriu în camera mea, două lustre dorm hoţeşte pe bolta odăii. Îmi sprijin capul pe podeaua vibrantă, un sunet se aude din sfera de piatră de la temelia fântânii. Silabele mă trezesc, atenţionându-mă. E gol în jurul meu, florile s-au aşezat buchete pe rondul scurmat de pisici. Scriu,o teamă amară cuprinde aerul rece, o sticlă se sparge pocnindu-mi tâmpla. Trezire deplină, vocea întreabă: E oare furtună?

300

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Ștefan Lucian Mureșanu Motto: Cuvântul, de când omului i s-a dat rostirea, a ars umanul dând dureri fără margini, a secat teluricul şi s-a întins roditor spre înaltul cerului, coborând cu savoare spre nimicirea entităţii om. (Ştefan Lucian Mureşanu)

301

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

STAFIIZAREA EGOULUI ŞI DEMITIZAREA NEFIINDULUI Motto: „Povara acestei lumi este prea grea pentru ca vreun om să o poată purta, iar suferinţa Universului prea crudă pentru o singură inimă...” Oscar Wilde 1. Inelele imaginarului poetic Într-un timp al încrederii fiinde, a lucidităţii depline a existenţei noastre, eul îşi clădeşte imaterial lumea dorită, accesând inelele imitatoare ale imaginarului. Este o vagă impresie a profanului că această fiinţare nu este împlinită; atâta timp cât creierul perpetuu iniţiat a concentra difuzia, într-un plan nemărginit al gândirii literatului, s-a îndestulat cu imagini văzute sau citite, iar prin materia cenuşie a creat, în noi dimensiuni existenţiale, prezentul imaginar. Stafiizarea o accept ca un termen nou în definirea a ceea aş dori să însemne desprinderea eului de trupul care rămâne lipsit de umbră pe pământ, alburiul care se zbate între ceea ce a fost şi ceea ce îi creează neliniştea în acceptarea unui fiind al nefiindului. Eul rămâne încorsetat, nematerializat, într-o carapace a unor energii furibunde şi ascunse, între pământ şi cer. Eul este sufletul evoluat însă neputincios să atingă perfecţiunea, idealul suprem al creatorului de artă pentru creaţiile sale. El este conştient de lipsurile din creaţia sa aşa cum 302

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dumnezeu, când a creat omul, a fost conştient că într-o zi minunea-om va intra în vraja, se poate spune negândită însă dorită, care a luminat dar a şi umbrit viitorul: Nimicul zăcea-n agonie,/când singur plutea-n întuneric şi dat-a/un semn Nepătrunsul:/„Să fie lumină!”. 1 Creaţia unică, sporită din idee şi dorinţă, rămâne o valoare, un semn de cinstire a creatorului, un fapt trăind în trăire. Migala este timpul forte care învinge şi răbdarea este imaginea elevată a imaginarului ce pune în valoare materia creată cu spasm şi sudoare. Lacrimile corpului, care luptă în nesomn cu durerea facerii creaţiei: Ziua vine ca o dreptate făcută pământului./ Flori peste fire de mari / îmi luminează din larg -/ aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.2 Destinul îţi sapă tranşeele şi ţi le astupă de multe ori când ai nevoia de a te apăra, de a te simţi protejat. Devii un dramatic când cauţi să spargi zidurile care îţi mărginesc fiindul şi baierele se întind la fiecare forţare la ceea ce vrei să nu mai fi: Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm / permanent la marginea Timpului / Cu urechea ascuţită, ca un pui de lună, ce iese / în lume sub magia Universului.3 Diferim prin diferenţa de gândire a fiecăruia dintre noi: avutul, prin dorinţa de a strânge averi materiale, gâtuindu-şi semenii secătuiţi de energii, distrugându-le voit existenţa, unindu-se pentru totdeauna cu teluricul şi bezna adâncului; literatul Lucian Blaga, Lumina, poezie ce aparţine vol. Poemele luminii, p.4, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968. 2 Lucian Blaga, Înviere de toate zilele, poezie ce aparţine vol. Poemele luminii, p.102, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968. 3 Elisabeta Iosif, La marginea timpului, poezie publicată în revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011, p.1, editată de Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti. 1

303

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

chicoteşte odată cu neajunsurile, saltă în vioiciune contemplând frumuseţile care i se deschid privirilor, vorbeşte cu gândurile sale pe care le înalţă spre cerurile deschise anume pentru eul lui: Să nu-mi trimiţi blestemul prioripost; / Adresa mea de chiriaş flotant / Se schimbă des…şi cred că n-are rost / Să căutăm…o altă clipă în neant.4 Creează cu ochii deschişi lumi în care numai el este fiind şi celestul coboară în imaginarul imaginii lui dând arta artei sale, putinţa de a conştientiza existenţa existentului álter égoului definită prin dublul său. Literatul se leagă de toţi ceilalţi prin constucţia telurică a trupului, însă puterea minţii lui se uneşte cu álter égoul său matricial, unic şi perpetuu. El este conştient de puterea sa de detaşare, de lumea în care trăieşte, dar şi de pierderea umbrei pentru timpul în care creează: alb / sentimente desculţe / am mâhnire / o boare / sinapse de speriat / ochii marmură / cum trăirea / merită să de arate.5. 2. Demonizarea existentului neumbrit Stafiizarea se produce în cazul detaşării violente a eului de trup, atunci se interpun blocări de energii şi demonizarea existentului neumbrit. Termen generat dintr-un nomen spiritualizat, concentrat în forţarea creării unui verb la infinitiv, forma lungă, din care a rezultat o expresie determinantă a unei definiţii imaginare de trăire a entităţii-om, la un moment dat: Dincolo e tăcere. / Numai, / Tărâm Divin / Dar mai Cristian Neagu, Clipa dintre noi, poezie publicată în revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011, p.2, editată de Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti. 5 Marian Dragomir, Alb, poezie publicată în revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011, p.6, editată de Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti. 4

304

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

mereu / Finit…6. Un moment când semenii, cu dorinţe arzătoare de distrugere a inteligenţei creatoare, se interpun creării artei supreme printr-o neputinţă scârbavnică a înţelegerii lumii ideilor şi a materializării imaginarului. În fapt, neputinţa profanului duce la distrugerea creaţiei în sine, autonimicirea frumosului din urât. Profanul distruge frumosul prin însăşi existenţa sa, faptul deusian este cel care îl apleacă, îl obligă uneori să-şi limiteze scârbavnicele pofte sodomice în contra artei. El nu dă valoare creaţiei din neputinţă, pentru că viaţa lui, lipsită de importanţa timpului viitor, e nonvaloare. Este un consumator al prezentului şi un îngrăşământ împuţinat al teluricului veşnic, distrus odată cu pierderea umbrei sale cenuşii: Dihănii negre / ne adulmecă din urmă / şi blânde mâncă ţărna / unde am călcat şi unde am stat.7 Cât de mult mi-aş fi dorit să fi trăit într-o lume a luminii şi a zâmbetului, să fi avut puterea înălţării păsării spre înaltul celest şi goana calului în şesul teluric sau saltul peste crestele munţilor al caprelor negre, care să mă facă nevăzut în căutările aprige ale destinului. M-aş fi pierdut într-o lume a ideilor scrise, a năzuinţelor şi a fricii de a trăda arta. Mi-am dorit un puţin material, cât să mă ţină la masa unde mâinile mele, mânate de jocul ideilor, de imaginaţia perpetuă să dea spor izvorului care nu seacă din mintea mea şi care nu doarme decât caută

Elisabeta Iosif, Târziu de mai, poezie publicată în revista Cetatea lui Bucur, nr.2/2011, p.2, editată de Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti. 7 Lucian Blaga, De mâna cu marele orb, poezie ce aparţine vol. Poemele luminii, p.124, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968. 6

305

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

fără odihnă tainele creaţiei şi arta ca fiind a ceea ce vreau pentru semeni. Existenţa literatului este ca un suspin pentru grosierii guşaţi, ei cred că omul de artă este o povară a fiindului lor însă tot ei sunt aceia care îi caută, deşteptându-le vocile care îi trag în abisuri întunecate. Cerul se frânge şi lumina fulgerului joacă o fracţiune de secundă ca o sclipire a minţii, ce caută în neant mitul existenţial al fiindului din mine. Mă cutremur la atingerile privirilor profanilor, care mă privesc neînţelegându-mi tăcerea şi lumina ochilor mei verzi, precum câmpia în strălucirea de dimineaţă, când zorii zilei cuprind cu ştiindul viaţa. Îţi plâng suferinţa ta, omule căutător de nevoi şi de timp, pe care îl umpli cu aburul insuficientei tale respiraţii, care acreşte sucul strugurelui înainte de a fi cules, şi care te ameţeşte făcându-te să râzi de faptul că te poţi considera o greşeală genetică, demnă de compătimit. În sfârşit, pot în închiderea mea să întreb: unde eşti umbră a existenţei, care mă urmăreşti, dar nu faci nimic ca să mă aperi de fulgerele nimicniciei? ARTĂ A SENSULUI CODIFICAT ÎN POEZIA BACOVIANĂ „ALTFEL”8 Motto: Omul începuse să vorbească singur... / Şi totul se mişca în umbre trecătoare – . (George Bacovia, „Altfel”) Altfel, titlul poeziei publicată de George Bacovia în volumul Plumb, în anul 1916. Poezia a fost extrasă din vol. George Bacovia, Versuri, Editura pentru literatură “Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, 1965, p.70 . 8

306

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

1. Omul lumii bacoviene În anul 1914, George Bacovia publică o poezie cu un înţeles tăinuitor, distribuită în două catrene, sub un titlu al inversului existenţial, o cu totul altă pregătire a omului elevat, care se destăinuie celor iniţiaţi. „Altfel”9 este dorinţa de a explica că omul poate trece, prin voia necunoscutului, într-o altă dimensiune, cea a cunoaşterii, a înţelepciunii. Este o cale a întunericului luminată de gândirea profundă a fiindului elevat: „Omul începuse să vorbească singur...” nu este oare începutul începerii noii „Faceri”?, noua ordonare a Haosului pe care omul-poet o simte! Oare singur, poetul-om nu are ca şi divinitatea puterea absorbirii cuvântului pe care îl exprimă? Bacovia, luminat şi călăuzit de umbra sa spune că „omul începuse” în taina trecerii timpului „să vorbească singur”, nu în singurătate, ci tuturor acelora care ştiau să îl asculte. Înţelepciunea din Înalt coboară şi prinde în jocul ideilor pe cei pregătiţi să întâmpine lumea nevăzută a formelor în cuvinte. Formele sunt imagini ale imaginaţiei literatului, iluminări zădărnicite în teluric pentru o preîntâmpinare a senzaţiilor. Greutatea obsedantului metal bacovian dă veşnicia cerului încărcat de nevoile faptului fiindual al omului profan, căzut, însă literatului îi ardeau cu lumina soarelui vieţii ideile lucide ale vindecării şi menţinerii purităţii prin sens al poetuluiom. Bacovia a venit în lume ca un hrismos, ca un curăţător de rău. Boala se va instala în totalitatea ei în trupul său, ca un gest de răscumpărare a semenilor, însă mintea lui va străluci în Infernul pe care numai el îl Altfel, complement circumstanţial de mod, folosit de poet în titlu pentru a identifica şi sugera că omul poate fi şi de altă natură sau în alt chip. 9

307

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

vede: „şi totul se mişca în umbre trecătoare...”. Ne punem întrebarea: despre care om al trăirilor lui vorbeşte poetul aflat la penultima lui venire pe pământul ispăşirilor? La cel de după Potop sau la cel pe care el îl va întâlni în drumul său spre ultima viaţă telurică! Dacă citim doar primul şi al treilea vers al primei strofe a poeziei, vom observa că omul vorbea cu el însuşi nu pentru că se afla singur, ci pentru faptul că lumea se dorea singură stăpânită de întuneric. Era un timp al spuselor, nu a oricăror vorbiri, ci al dorinţei de exprimare, poate chiar timpul rugăciunilor când de teama întunecimii cerului omul căuta iertarea şi, de aceea, creierul său ardea „ca flacăra de soare”. Sugestivă, metafora bacoviană deschide cel de-al treilea ochi şi lasă ca omul să vadă şi să simtă adevărul prin teamă. Cine putea acum, cu milostivenia lui, să fie în creierul său decât lumina divină care ardea răul, risipindu-l. Cine avea puterea să ardă fără să ucidă, decât Divinitatea? Semnul arderii este văzut doar de poetul-om, literatul care îşi uneşte în vâltoarea mişcărilor aştrilor ideile gândite, zvârcolite şi strânse apoi în creierul care se aprinde pentru a lumina lumea deşartă. Titlul poeziei poate sugera sosirea timpului „Noii Ere”, când inima se va dori umplută cu spiritul divin, iar creierul să ardă incandescent în fiindul aleşilor unei lumi a ideilor măreţe. Lumea în care Bacovia a creat l-a considerat un neînţeles, un prea întunecat al erei pe care ei şi-o credeau luminoasă ca materie, nu şi ca nevăzut incandescent. Venirea lui în lume a fost în plină zi, când soarele văzut încingea cu bretelele razelor lui spaţiul terestru, în calculul de viaţă al Celui Luminat. El va dori toată viaţa 308

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

sa căldura soarelui, simţindu-se atras de binefacerea acestuia, însă trupul său, atins de boală la vârsta de 33 de ani, va ceda marilor solicitări nervoase şi va fi internat, pentru prima dată, la Sanatoriul dr. Mărgăritescu din Bucureşti. De atunci, sufletul lui va urca din întuneric în lumină şi va desăvârşi omul ca poet al umbrelor şi al obsesiei cenuşiului, sub greutatea metalului plumb, al cărui sens este alunecarea lentă în moarte a oamenilor, a lucrurilor şi a lumii, a destinului universal. „Şi totul se mişca în umbre trecătoare”, vizualizează sugestiv neînţelesul existenţial al lumii care coboară şi tot coboară în întunericul fără margini, fără dorinţa de a găsi răgazul explicării menirii omului ca trăitor şi nu ca fiinţă. Care sunt marginile trăirii şi limitele învăţării din viaţă? Umbra este dublul mişcător al fiindului teluric, semnul întunericului, al neînţelesului pe care poetul-om l-a descifrat şi l-a încifrat în existenţa literatului. Doar el cunoaşte taina venirii şi trăirii, el ştie că în matricea sa trebuie să urce, de fiecare dată din cele nouă coborâri, greul nevoilor gândirii, înţelepciunea, altul decât cel care a fost. Hrismos al lumii, Bacovia umbrea existentul lumii pentru a-i putea urmări în taină evoluţia, pentru că sensibilitatea versului său cuprindea răul care îi secera elanul. În rău, a înţeles poetul, omul decădea, iar cele nouă drumuri, care trebuiau să ducă spre „Noua Eră”, a superiorităţii prin gândire, deveneau din ce în ce mai dificile, multiplicându-se şi întârziind devenirea în sacru. Cerul „de plumb” era acoperământul prin care omul era obligat să gândească. Numai în noapte, unde se mişcau umbrele, omul putea să cadă stării de meditaţie, de analiză a răului şi căutării izbăvirii prin iniţierea în bine.

309

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

2. Pustiul şi imaginea lumii pustii Pronumele negativ „nimic”, cu sensul de primejdios, închide brusc tentaţia de a găsi vreo scăpare omului, fără căinţă, din toată această formă de a exista. Pustiul, care se tot mărea, aduce în sufletul profanului teama de moarte, afectat fiind în cele din urmă chiar unul dintre organele vitale ale trupului, pentru că şi natura, cu „noaptea lui amară tăcuse orice cânt”, va suferi în sinestezia amară. Va fi un gust simţit în umbra care îi va jelui trăirea. Stările şi evoluţia hepatică în trup ne duce la naturalismul interpretărilor realiste ale curentului literar, împletit în sugestia şi viziunea măiastră a poetului, care se simte copleşit de toată lupta cu nevoile omului de pe Pământ. El are puterea să-l vadă oriunde în Univers şi să-i urmărească existentul, pentru că „învineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, / Omul începuse să vorbească singur...”. Îi vede durerea şi teama prin manifestarea plecării frunţii în pământ, însă îi simte şi neîncrederea din suflet că se va putea schimba ceva în viaţa lui fără de care el să nu se căiască. Atât de speriat va fi omul, încât lumina cu greu va putea ajunge la profan, pentru că la un moment dat însăşi umbra lui îl va părăsi. Dacă în primul catren Bacovia alternează, prin rimă, al doilea şi al patrulea vers, sugerând neîmperecherea, ca fapt al venirii şi tânguirii omului, în cel de-al doilea catren poetul apropie această alternanţă, sudând prin idee sugestivă, rezultatul neînţelegerii adevăratei misiuni a omului pe Pământ. Este, poate, tocmai ceea ce am crede că ar fi dorit să transmită prin poezie, ca un mesaj, poetul şi anume, moartea neiniţiatului, care va rămâne singur, petrecut în noaptea 310

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

veşnică, până la semnul nelipsit al meditaţiei ce îl va duce spre noua evoluţie, cea superioară, spre divinitate. În poezie, Bacovia foloseşte doar de două ori cuvântul articulat „omul”, ca pe ceva foarte cunoscut planului său de cercetare, identificat, de multe ori ca un rezultat al unui fiind de excepţie, care se tânguia şi dispera de toată întâmplarea naturii. De undeva, poetul îi urmăreşte întreaga sa evoluţie, însă nu îl compătimeşte pentru că este dreptul divinităţii să îi audă cu adevărat tânguirea. El este singur între semenii săi solitari, poetul sugerând ideea că divinul nu îl părăsise, pentru că îl lasă să vadă umbrele de oameni în noaptea care poate deveni veşnicie. Cerul de plumb „domnea”, se spune în poezie, iar imperfectul verbului este folosit pentru a sugera că într-o zi cu întunericul se poate sfârşi, făcând loc luminii, nu se ştie însă de când noaptea a coborât peste pământ şi oameni. Nu păcatul adamic constituie grava noastră pierdere, ci fausticul conştient al vinderii, de dragul lumescului, a sufletului căreia divinitatea supremă îi doreşte întoarcerea în matricea din care l-a desprins, dăruindu-l trupului, templul creaţiei sale. Acolo unde este pustiu este şi meditaţie, este un loc al întâlnirilor lumilor în dimensiuni. Faptul că „omul începuse să vorbească singur...” este îmbucurător pentru că atunci zadarnicul pune capăt împrăştierii ideilor, adunându-le într-o singură cupă, cea a meditaţiei spre divin. Acest om, atât de cunoscut stihuitorului, este în totul lui poetul, despre el şi despre ce va fi cu el vorbeşte literatul atunci când intră în dimensiunea divinului. Când creează, creierul lui devine incandescent şi lumina creaţiei sale se îndreaptă spre nemurirea ideii stăpâne pe neant şi pe materia eternă, cuvântul. În afară 311

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

de cuplul patern numai literatul, parte a divinei idei, poate crea singur şi să vorbească cu el însuşi, pentru că dialogul se poartă între văzut şi nevăzut. La Bacovia, „pustiul” întotdeauna a creat în vers nemurire şi a lărgit orizonturile gândirii dilatând în nemurire existenţa. Noaptea este „amară” pentru că dorul „tăcuse orice cânt”, întunericul dezvăluie umbre şi învineţeşte gândurile care apasă fruntea poetului-om „în pământ”. În concluzie, termenul „altfel” ne destăinuie existenţa unui sine necunoscut, poate chiar depărtat de fiindul teluric al celui care este dat să creeze, să lege ideile de cuvânt.

312

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

313

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

CUPRINS Prefață Crina Albu Ana Ardeleanu Ottilia Ardeleanu Ovidiu Berinde Mioara Băluță Ileana Popescu Bâldea Gabriela Blănariu Ion Popescu Bradoschi Melania Atanasiu Briciu Ion Ionescu Bucovu Tudor Gheorghe Calotescu Maria Chindea (gerra orivera) Relu Coțofană Simion Cozmescu Violeta Deminescu Teodor Dume Camelia Florescu Mihaela Gudană George Ioniță Anișoara Iordache Aurica Istrate Veronica Pavel Lerner Boris Marian Mehr Maria Oprea Nadia Pădure Dragoș Pavăl Violetta Petre Irina-Mihaela Radu Paul Rotaru 314

9 17 27 37 47 53 61 69 77 85 93 101 109 117 124 137 149 159 165 173 179 183 191 199 211 217 225 231 241 249

Confesiuni în vitu@l

Confluențe lirice

Dana Ștefan Loredana Știrbu Costin Tănăsescu Marcel Vișa Anișoara Vleju Ștefan Lucian Mureșanu Adelaida Mateescu

259 269 275 283 293 301 313

315