Confluente lirice-Cele mai frumoase poezii by Relu Cotofana

retorica este mai concisă şi se îndepărtează de cea tradiţională. Se recunoaşte un text de calitate în reţelele sociale tot aşa cum se recunoaşte calitatea unui text tipărit. Diferenţa este că, în cazul în care există un text de valoare pe Internet, nu există încă nicio instituţie care să-l certifice. Avem de-a face cu o hiperdemocratizare a literaturii, adică o literatură care aparţine tuturor şi fiecare se poate bucura de ea. Pe Internet, nu există încă o comunicare între editori de renume pentru a asigura succesul unui text; reuşita lui se bazează pe un fel de vot democratic. Web-literatura nu substituie literatura de specialitate, în sensul tradiţional. Nu asistăm la o migrare a literaturii de specialitate pe net, ci cu totul la altceva. Spaţiul virtual devine un spaţiu de exprimare care suplimentează hârtia fără a o înlocui. Literatura începe se iasă din această eră, restrânsă, a hârtiei. Mulţi scriitori duc o viaţă dublă, una virtuală şi alta „reală‖. Avantajul reţelelor constă în faptul că au capacitatea de a socializa în timp ce literatura de specialitate are posibilităti limitate din acest punct de vedere. Literatura de specialitate este permisă oricui, nu există nicio modificare în acestă privinţă. Retelele vor permite trecerea dincolo de literatura de specialitate tradiţională. Unii vor spune că pe aceste reţele domneşte amatorismul. Nu e atât de adevărat, pentru că, de multe ori pe reţelele cele mai valoroase, sunt aceiaşi oameni care publică pe hârtie. Recunoaşterea şi evaluarea textelor se bazează pe o selecţie ultra-democratică. Acest lucru îngrijorează anumite instituţii de specialitate. Poate că Internetul va promova o literatură mai puţin elitistă. Să spunem că modul de selecţie va fi diferit. Un lucru e cert: literatura online va rămâne cuplată cu cea tipărită. Nici nu se poate altfel, munca uriașă depusă pe aceste rețele trebuie să se materializeze în ceva palpabil iar hărtia rămane, în continuare, suportul optim de stocare a creațiilor artistice.

Confluențe lirice cele mai frumoase poezii Webul – un hiper-cenaclu literar Asistăm la un fenomen inedit în literatură odată cu apariția, evoluția, extinderea la scară mondială a internetului și a rețelelor sociale. Este vorba de un fenomen de globalizare a artelor și a culturii, de construire, de transformare a identităților culturale. În rețelele literare se poate constata cu ușurință că munca de critică, de creație, de relaționare se organizează în colectiv. Aceste comunități, mai largi sau mai restrânse, mai mult sau mai puțin deschise, constituie constelații de autori. Prin această interactivitate, în parteneriat, identitățile literare și digitale ale acestor autori se modelează și se consolidează. Internetul reprezintă un loc adaptabil fiecărui gen literar, un loc propice inovației artistice, o societate de conversație, un hiper-cenaclu literar. Textele literare din reţelele sociale nu au o „valoare‖ propriu-zisă, ci mai degrabă ele reprezintă o literatură de schimburi şi interacţiuni. Reţelele sociale readuc mondenul în literatură. Prin schimburi de idei se deschid canale de comunicare: politice, sociale, culturale... Unii scriitori sunt mult mai interesanţi în producţia lor online decât în cea clasică pentru ca se pot exprima chiar mai bine pe Twitter, Ning sau Facebook unde se folosesc o întreagă gamă de figuri de stil şi imagini legate de context. Pe de altă parte, 2

Rețelele culturale apar și dispar. Cărțile de antologie sunt o dovadă certă a existenței lor. Fără aceste cărți sau reviste clasice, rețelele culturale nu ar fi decât simple iluzii electronice, viitoare amintiri de familie literară. Cărțile de antologie de poezie si proză Confluențe lirice 2013 sunt o dovadă a existenței unui spațiu cultural, un spațiu virtual decent, interactiv, agreabil, de calitate în care, atât membrii cât și echipa administrativă, au depus o muncă deosebită, de suflet, făcând posibilă apariția lor. Relu COȚOFANĂ

ADMINISTRAȚIA SITE-ULUI „CONFLUENȚE LIRICE”

ADMINISTRATORI: 1. Coţofana Relu (creatorul reţelei) 2. Teodor Dume, director executiv 3. Nadia Padure, administrator 4. Violeta Deminescu, administrator 5. Ottilia Ardeleanu, administrator 6. Anne Marie Bejliu, administrator 7. Mioara Băluță, administrator 8. Veronica Pavel Lerner, administrator coordonator 9. Ileana Popescu Baldea, administrator

DESIGNER: Dana Stefan

EDITORI: 1. Loredana A. Ştirbu 2. Daniel Lăcătuş 3. Crina Albu 4. Melania Briciu 5. Gabriel Nicolae Mihăilă 6. Simion Cozmescu 7. Marcel Vișa 8. Berinde Ovidiu-Claudiu 9. Paul Rotaru-tehnoredactare

MODERATOR: Chindea Maria (Gerra Orivera)

Crina Albu

Ana Ardeleanu

„moabul geme pentru moab”

cântec de ocupație

mărşăluiesc prin deşertul de patruzeci de ani suspin pentru turtele de struguri în egipt aveam hrană din belşug

ascult cântecul poemului de ocupaţie nota favorită scapă de dirijor sparge şindrila nopţii cu capul şi face legătura din crengi de salcie cu Dumnezeu

până la final mă voi convinge că pe dumnezeu nu-l găsesc în zona de confort

donatorii de fapte bune trimit armate de esenţe tari să învăluie cu încercările lor inimile slabe umplu filele albe cu strugurii faptelor care au calmul apelor prinse între două respiraţii

voi coborî în betleemul iudeii la ieslea din grajdul care adăposteşte un rege voi urca pe golgota şi sigur îl voi găsi pe verticalul crucii fără de care nu pot atinge nici cu un deget un pământ nou un cer nou

gesturile de dragoste angajează sentimentele la urmăriri de noapte pe sub frunze de platan lucrurile aflate sunt strânse cu puterea ursului într-o singură inimă şi uitate acolo până după hibernar 5

revărsarea în alb plutirea pe spate sub formă de cruce în cercul esenţial care şi-a numărat adepţii şi i-a făcut să planeze deasupra trupului fericit ai libertatea de-a fi în graţiile mai multor stăpâni camuflaţi în eroi de poveşti nemuritoare ce-şi deschid larg braţele obsedate de bucuria primirii şi de întrebarea sunetului vibrant exasperant de roz ce-i fericirea

sub bluza de vânătoare aripile pescăruşilor răcoresc conversaţia dintre zilele lungi chipurile roşii au identitatea mea a ta a lui clipa următoare e pacea din constelaţia privirii mai bucuros decât atât cuvântul nu ar putea fi gestul personal al îmbătrânirii e fracţia amară din matematica lumii obiectivul rămâne mereu curtat acordat la mişcarea lăuntrică emite sunetele durerii le clasifică şi le acordă calificativul vestea incendiază şi recomandă vieţii cartea de lectură scrisă de aripa ce cultivă zborul lin

Ottilia Ardeleanu

umbra pescăruşului îţi intră în sân cu plăcerea de a captura timpul de iubire pe care constelaţia privirii l-a hrănit cu merele formelor perfecte cuibărite sub bluza de vânătoare

ce-i fericirea cuvântul se face stea timpul devine prezent mărgelat oferindu-ţi avantajul îndoielii cureaua strânsă a certitudinii cedează sub impresie pentru a lăcrima doi bănuţi de argint

Drum fără întoarcere vine şi vremea aceea când nu mai poţi să te duci o să vrei şi trupul nu te va mai asculta să-ţi vină să mori şi trupul nu te va mai asculta de dor de răzvrătire te vei ruga pentru tine atunci pentru nimeni sufletul tău închis nu va mai putea să iasă din tristeţe ca un spaţiu din oase mărturia de a fi fost credinţă

ochii ce pândesc din tufişul inimii au misiunea de-a îndepărta situaţia tatuată cu sângele tău emoţia îşi muşcă buzele după ce a făcut lunii contur cu spini punând în pericol fruntea dimineţii nu sensul îţi va fi negat ci ieşirea din matcă 6

te va îngenunchea şi-ţi va cere ţie mai întâi iertare pentru că n-a făcut la timp ce trebuia cu tine

porunca a treia copile ieşi din mine ridică-te i-am zis cum putusem eram mută şi el s-a sculat aproape gol a fugit pe pajiştea cu miei m-am simţit ca o casă părăsită auzeam pe dumnezeu curăţând coşul pieptului înfundat de focuri

resemnează-te la fereastră cum trec moşii strămoşii tot neamul la viaţă trag într-acolo unde plânsul e cât o apă care despică grâul între oameni şi îngeri prin ochii tăi cât istoria le-aş putea citi obârşia dar niciodată ce va fi

suflu fiindcă poartă deja un nume oacheşo câte nopţi insomniace fără sunete fără paietele ispititoare în adâncuri albastre strânge-mă îndrăgostitoareo între chemările tale am gânduri mari ştii tu cum e viaţa alături de cuvântul pescar

vere e unu de-mi duce grija mama lui de l-a făcut era femeie de la ţară n-o ştiu dar mi-o imaginez că şi eu sunt de spiţă româncă dată-ncolo de fâşneaţă că de mică luai greu’ de la părinţi de la bunici şi fură mândri deh acu nu mai sunt printre noi cică s-au dus la odihnă n-au ştiut toată viaţa lor decât muncă de aia oi fi şi eu argintu viu ghiavolu ştie mă neică escule te strigai peste garduʼ de-l întinseră virtual între noi ăia deştepţi da cum nu mai crescu urmă de verdeaţă că vezi şi aia are nevoie de pace şi înţelegere se făcu un mare gol uite-aşa ca un risaicăl umple-l vere cu venin cheamă administratoruʼ de plasă aşază-ţi în pârmac privirea către mine ce nu pricepi când scot eu cele mai frumoase ciuturi de poezie limpede din fântâna de la poarta satului mai bea o cană să te răcoreşti şi când o fi mai rău mă nene aşa să ne fie

arată-te mai aproape cuceritoareo în rochia de alge îţi presimt unduios forma de o lună se rotunjeşte în ochii mei de pofte s-o lăsa prinsă mă vezi mai bine mă auzi prin fluiere de vânt îngâni apele ce-ţi pasă că am trebuinţă de mângâierea ta mătase pe luciu dă-te clocoţel la plecare să ai grijă ce iei ce lași ne va lovi pământul cu pumnii ne va lovi peste feţele noastre indiferente peste mâinile cu care am scris viaţa primeşte coroniţă s-o aplaudăm ca să ne audă şi să se plece dinamic 7

ne va lovi ca ploile după îndelungi secete vom crede că aşa ne răpăie inimile dar ele vor sta nepăsătoare în templul de fosfor unde liniştea face exerciţii de admiraţie vom locui atât de aproape unul de celălalt încât nu vom mai avea nevoie de uşi de ferestre vom trece doar adierile piepturilor în care am crescut cândva dragostea ca pe un fenomen climateric pervers din cauza căruia nu ştim niciodată cum trebuie să ne îmbrăcăm şi am răcit vom spune în timp ce pe unele canale se va anunţa o iarnă cum nu s-a mai pomenit ne va troieni dar noi vom fi mai calzi decât oamenii pe care i-am lăsat deasupra se va declanşa întuneric în orice chip

singurului

acest chin de poem

Dora Avram

ţi-ai cumpărat o maşină de dat răni îţi place enorm să baţi cuie să agăţi tablouri cu natură moartă arhitectura mea permite ai găsit pereţii potriviţi să-ţi expui felul de-a fi deşi nu se mai poartă încărcăturile este de preferat să fii cât mai simplu de la o vreme aerul între noi are miros de pânză în ulei care descrie un grandios apus de soare zilele se îmbibă ca un mir le simt în mâini şi în picioare trei piroane ar fi fost de-ajuns

huuu lit bătaia de joc a celor care au trecut cu privirea cu degetele arătătoare cu biciul satiric l-au ascultat din gura apostolilor de cuvinte au fost în stare să-i rupă hainele să-l încoroneze în critici până la sângerare l-au sfâşiat din memorie fără să ştie că cineva i-a şters faţa şi a rămas imprimat pe giulgiu de hârtie din scoarţă de copac sacrificat

copil zâmbind soarelui printre gene

dumnezeu i-a spus acuma tu eşti dumnezeu şi ţine crucea asta

priveam cu sufletul odihna creatorului dintr-un lan albastru cu o furnică rătăcită de caravană împărțeam lumea în duminici nu mai aveam nevoie nici de mușuroaie

şi el a mai zis uite-mă viu 8

Mioara Băluță

nici de piramide blocurile păreau flori desenate de un pictor cubist orașul un câmp aiurit care-și cheamă macii înapoi trompete-zorele cântă înserarea regina nopții își dezvelește albul înmiresmat într-o eternă întrecere cu luna și eu simt pământul reavăn cum roșește sub mângâierea argintie strigătele tatălui meu mă trezesc din visare obosită de lumea în care trebuie să mă întorc adorm îmbrățișată cu cerul nopții dincolo de confortul lanului de in

twilight în doi eu vin către tine beau din sângele tău tulbure între cuvinte îţi rămân între dinţi îţi rămân o lumină

uraganul uneori apropie oamenii pe plaja aceasta unde ne-am lăsat urmele caii dansează fără dresor fără muzică vântul se strecoară prin coamele lor se prinde în galopul sufocant și parcă nisipul înflorește albastru sub fiecare îmbrățișare cu valul cu noaptea cu luna

nu exist decât dacă îţi vorbesc nu exist decât dacă din tine mănânc jucându-mă cu imaginarul poeziei moştenindu-ți insomniile aceleași distanțe înainte și dimpotrivă împotriva tuturor nimeni nu moare nimeni nu se oprește din moarte

scoicile dorm pe o lingură de mălai într-un pahar din fața oglinzi nefermecate pe fața mea curg râuri de lacrimi le adun în chiuveta aceasta albă să am și marea aici unde copitele se aud din ce în ce mai departe piano pianisimo

nimeni nu ar mai recunoaşte ca noi în spatele măştii cântecul un singur pas nepăsător înapoi și hârtiile iau foc și doar în mâna celuilalt suntem fiecare un arc electric încordat aşteptând atingerii săgeata... lăsați săgeata să intre printre ziduri înalte lăsați 9

tavanul liber și porți pentru un drum de piatră

mai era un fir de nimic ca un suflet vopsit cu tot felul de culori

nu dau doi bani pe avioane sclifosite pe cer privesc în linii mari orice pasăre îmi spune că am dreptate zâmbesc în scris serios și casnic

mai erau dimineţi într-un pustiu prăfos cu paşi nesiguri în care-am fi putut învăţa de la o margine la alta a frunzei de la o margine la alta a privirii alte cuvinte cu răni subţiri în buzunare alte litere năpădind pe străzile poemului astăzi – dintr-un an indecis

padurea din jurul casei e plină de fantastic și aripi nefolosite gânduri legate de un bon-sai unul în celălalt să fim n-aș mai putea fi scrib ci împărat...

închisoare pentru cuci e noaptea de pe urmă rondo umbra mă bifurcă pe stradă un câine muşcă luna ultima stea alunecă lumina sub tristeţi aerul negru ţipă buha îmi face cu ochiul zâmbesc amar şi-i dau pe-un ban norocul în palmă străluceşte strâmb moneda de uitări ce-nchină nopţii curcubeul

Ileana Popescu Bâldea

se clatină ecoul apele spre ramuri se ridică prin crăpături irişi fantomă aripi franjuri şi jar dintr-o durere înghit cum caii mei albi nechează a val de moarte e ceasul la care te ascult cărările de-argint preling din palme lacrimi bănuţul strâmb a titirez se-nclină şi nu ştiu rondo de-mi va fi destul să-mi dezlipesc şi sufletul de mască hei de ce te-ai oprit

ca un suflet vopsit mai erau litere care se puteau culca unele lângă altele năpădind pe străzile poemului dureri prin ungherele sufletului întrebări în albia seacă a aşteptării tristeţi şi şoapte de la ultimul tău sentiment rostogolit între ochi şi gleznă

scadenţa biet poet aud cum se aprind tăceri

dragostea iubito

Anne Marie Bejliu

e noapte între fluturi greierii sunt pustii pe scenă câteva umbre fac tumbe şi anunţă actul întâi ................... la ferestrele cetăţii ultimul castelan trage obloanele obosite de neasemănare cu arlechinul câteva lacrimi adorm în lojă neştiutul printre rânduri sufletele se ridică pe poante dirijorul de destine greşeşte simfonia uitării lumina verde se despică în spaimă cineva aplaudă spectatorii lipsă încuvinţează mesajele câteva degete răsfirate trag pe sfoară nemurirea aşezată pe inelare utopice

rugăciune în sepia păzeşte-mi Doamne răsuflarea când pânza bărcii înclină bucuria într-un cuvânt născut palmă deschisă Luminii Tale leagănă visele printre furtuni

scaunele scârţâie de praful răzvrătit gongul în derivă strânge ştreangul din doi în doi nimicul visează cărările absente arlechinii îşi pudrează nedumerirea cu praf de lună şi păianjenii care plâng .......................... e noapte între fluturi greierii sunt pustii pe scenă câteva umbre fac tumbe

seninul a uitat să-mi anunţe plecarea acum stă pe apa liniştită şi numără valurile catarg al punctelor uitate într-un arc deschis... ploilor le aşterne pe firul Ariadnei căile gândurilor reînviată legenda redeschide porţi în inima unui fluture de foc cu trup de om între două arii ale bucuriei de a fi de-a învăţa tăcerea sub Ochiul Tău sfânt

în dragoste iubito să nu tragi cortina

şi-am continuat să mă trezesc ce văd e golul imens între două marşuri de felinare stinse ferestrele le sunt mate lumina abia pâlpâie merg să aprind o lumânare...

labirintul îşi redeschide centrul între aer şi pământ strigă sufletul celulele îmbracă albastrul numai după ce sepia lasă ceaţa să se aştearnă pe ochiul otrăvit al monstrului

căldură mare poate-i de la căldură poate nu în comunicarea interumană trăiesc tot mai adesea starea câinelui căruia i s-a legat lesa în jurul unui stâlp

în raze gândul alb fărâmă culoarele căutările continuă pe câmpul adevărului

când apare plictisul alerg în jurul stâlpului până se scurtează prea tare lesa o iau înapoi din curiozitate şi iar şi iar

minciunile înfloresc buruieni într-o falsă primăvară orb murmur legănat de ape... păzeşte-mi Doamne răsuflarea când pânza bărcii prinde în ţesătura ei Ochiul Tău sfânt...

dacă am norocul să se rupă e mare bucurie întrebarea este mereu către ce anume alerg după ruperea lesei mă distra mereu un să-i zic joc de copil încercarea de a face două drepte paralele să se întâlnească

stagnare sunt ploi adesea sunt ploi Doamne şi râurile cresc oamenii stagnează se citeşte mult în diagonala indiferenţei sensurile sunt aplatizate banalizate aruncate de colo colo prin beciurile frustrărilor unde mai este infinitul unde mai sunt salturile lui Pi printre ţărmuri unde sunt furtunile rostirilor vii

seamănă întrucâtva cu alergarea în jurul stâlpului le înclini dacă nu-s prea rigide - dreptele le faci să se pupe le înnozi sau împleteşti superficial distracţia începe când firele - dreptele zbucnesc la un moment dat căutându-şi propria direcţie (probabil tot atât de dreaptă ca la început)

am auzit mai demult o strigare am tăcut nu am înţeles că însemna adormire 12

rezultatul e unul simplu: râzi şi mergi mai departe

adunat într-o notă surâzi cerului într-o rugă nesfârşită

căldură mare mai e...

visez şi dansez prin degetele tale ecuaţia visului se dezvoltă în trapul inorogului pădurea ne primeşte necunoscutele

posibila treaptă visez şi palpez acea posibilă treaptă în care albastrul taie toate câmpurile răului

întrebarea agaţă soarele se încinge hora razelor izbucneşte ziua în chiupul golit de răspunsuri sunt pline de bucurie şi lumina dezvoltă în noi uimirea tăcerea ascultarea

liniştea îşi întinde braţele vindecătoare prin arterele timpului nostru

prin degetele tale devin culoare cuvânt simplă literă punct

de mine ştiu că iubesc restul... le ştie Dumnezeu

un arc de gânduri abia născute mă readuni într-un vers mai târziu sau acum mereu acum spun şi inima se deschide în simfonia petalelor de liliac într-o cruce

omuleţul din chibrituri precum Pinocchio a pornit a fi viu aleargă pe clapele pianului prinde în glumă capătul arcuşului violoncelului apoi lasă o lacrimă rotundă pe partitură

da iubesc visez palpez privesc acea posibilă treaptă în care albastrul taie toate câmpurile răului

trece timpul aleargă inorogul lacrima devine prelungă concertul începe fără solişti sunt melancolici imaginile curg încet nu mai adorm te privesc 13

Laurențiu Belizan

Ovidiu-Claudiu Berinde

ranfluare

Împărțim fărâme de tristețe

ziua aceea este ca un bandaj uitat într-un pacient îngustezi ochii când îți povestesc și o fărâmă din tine se transformă în ancoră sfârtecându-mi pielea

merităm această singurătate nu am cerut să trăim din pântece neobosite nu am strigat către lume naște-mă dumnezeu în noaptea cu insomnie reactivă a strâns în brațe toți norii a mustrat rebelul soare pentru a face lumină

lumea te privește ca pe un om normal nimeni nu știe cum vintrele ard murmurul cardiac întrece agitația străzii și uneori apari în fotografiile străinilor ca un abur

iubirea-cupolă așezată peste creștete un semn că tăcerea se împarte la doi

important este să treci prin zăbrelele minții peronul crăpat de iarbă se oprește în dreptul cinematografului colonadele scorojite pline de graffiti străpung aerul greu

Nu am întâlnit poeți fericiți nu am întâlnit poeți fericiți doar umbre ce se leagănă între ieri și azi magia cuvintelor prinde viață se încarnează într-un dumnezeu cu puteri depline

te așezi lângă un vagabond care strivește o cutie de bere – singurul loc în care crește bucata albă neextirpată din tine ești ecranul perfect prin care orice om poate fugi din viață

de cealaltă parte ochii nevăzuți 14

cerșesc lacrimi au pleoapele grele poate nopți de nesomn iată și iubirea de care atât te temeai

și dureroase rătăcit respir tristețe în prăpastia dintre lumi fă-mi loc lângă inimă să ardem în palme luna noaptea necuvântul

silabele se adună pe hârtie își schimbă sensul din nimic creează întregul strofele curg ca o ploaie de vară peste umeri poezie respiro

Hrană rece pentru suflet mă desprindeam cu greutate din acel corp încă supus unor legi nescrise balanţa dintre viaţă şi moarte se clătina tendoane invizibile mă ţineau strâns într-un alt ocean se mai pierdea un Titanic eram o umbră în căutarea pădurii un tren uzat ce se întreba când şi dacă va mai părăsi gara

vezi nu am întâlnit poeți fericiți astăzi le moare un cuvânt mâine renasc gânduri în cartea durerii poezia statuie neclintită Poetica – terapie cu îngeri desculți am crezut că viața mi-a dat răspuns la toate întrebările trag semnalul de alarmă cobor din trenul cu ferestre pictate condamnat la neputință

târziu am realizat că dumnezeu îmi făcea semne de primire îmi oferea o hrană rece pentru suflet stăine îmi spunea el am nevoie de a ta inimă ia această cheie şi deschide cerul era prima noapte fără vise de acum mă voi obişnui cu liniştea mi-am întors privirea de cealaltă parte și am decis să rămân

desculț prin erezia ierbii singur plutesc una cu cerul picioarele pipăie și verdele și umedul numai degete amorțite visează în alb va veni vremea când aripile îți vor părea grele n-ai să asculți lacrimi căzute sub mormântul sentimentelor stânca din care vântul soarbe consoane surde să mai poată șuiera

Reîntoarcere orice inălțare duce la noua izgonire așa cum zilele duc spre inevitabila noapte iar începuturile converg spre sfârșituri reci

Azi parcă nu sunt eu Nu mă recunosc Nici măcar nu mă bag în seamă Trec pe lângă mine 15

nepăsător Îmi spun în gând Iarăşi tu?! Sunt sătul de tine Între corp şi suflet Un lanţ ce nu mai leagă amintiri Alerg spre tăcerea oglinzii Infinituri paralele Simt în jur o dublură lăuntrică Dizloci în mine Un tărâm al cuvintelor mute...

Melania Briciu

Poeții sunt nebuni, spuneai poeții sunt nebuni spuneai merită închiși în azile cu ferestre opace lasă-i acolo să-și sculpteze brațe de lut

Parsifal deșteptare după un glonț de întunecare pe o dimineață în sârmă ghimpată să-mi plâng imposibilitățile ca si cum un cioc de pasăre a fisurat osul din care crescuse fericirea? să-mi râd posibilitățile? care colț de stea a luminat o pleoapă de cer în noaptea ferestrelor mele? să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare scuturată prea curând? în adânc la rădăcini întortocheate de stânci cum voi putea săpa cuvintele împrejur? de astăzi îmi pun la oglindă o ramură înflorită de tinerețe poate mă voi putea recunoaște în ea mă caut mă pipăi mă strig cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii nici putere nu am să-mi pălmuiesc bălbăielile căci nimeni nu mai știe ceva cât timp toți știu încă nimic canonizată mă bântui prin mănăstirea îndoielilor din icoane

vor evada vor despleti norii pe cărările acestei păduri în trecerea din nebunie în speranță cu pași umili către tine de ce nu mai privești cerul marea albă întoarsă cu îngeri fără aripi în care păsări măiastre își scălda trupurile un dumnezeu mai mic trimite cărți poștale da poeții sunt nebuni spuneai nebuni din iubire de viață și adevăr apoi metaforele îți explodară în piept

biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând am ars toate lumânările și-a rămas doar întunericul murmurat printre boabele lipsă din rozariu durerea reumatică în articulații de cuvinte sfârtecă minuțios prea târziu te întrebi te frămânți te căiești prea devreme îți pui țărâna păcatelor în cap la răscrucea următoarelor clipe timpul te așteaptă mereu dezvelindu-și impudic gingiile.

Versuri albastre Simt adiere pe frunte și-n părul fierbinte, pe malul mării stau și-mi aduc aminte... mi-aduc aminte de visul dospit în cuptoare de gânduri încinse la raze înalte de soare. Dar ochii mei ațintesc marea să piară mireasma ei acum atât de putredă și amară... Doamne, de-ar fi fost așa cum aș fi vrut cântecul meu n-ar rămâne searbăd și mut. Trebuia să fii lângă mine de la-nceputuri, ochii tăi, din mare născuți, două scuturi mi-ar fi-ntregit zborul de pasăre mică, m-ar fi ocrotit în ceasuri de umedă frică...

Ergo sum În revărsări de gânduri ca ploaia pe șindrilă îmi caut primăvara cu sorii ei cei tineri, mă împresoară-o iarnă alpină și ostilă mucenicită-n posturi ca într-o zi de vineri.

Marea se zbuciumă, hohotește răutăcioasă, știe: viața stă pentru mine cu fața întoarsă

Și chiar dacă tu, înșelător ca valul acela ce trece vei pune pe umeri a răului mantie rece eu nu voi muri nicicând ca o floare în glastră poate că viața îmi va zâmbi îmbietor de albastră.

dar nu mi-e teamă! Nu-i așa că iubirea noastră

va purta mereu în brațe culoarea albastră?

Nici cerul nu mai are luciri de voronețe, nici iarba nu mai cântă în ritm neostenit, doar amintiri în stoluri mă fulgeră răzlețe apoi își duc aripa spre dor de răsărit. *

Foaie de observație

Dacă-aș putea cuprinde toți anii tinereții în palma unei clipe sfios să-i pot opri... E grea povara care-ncovoaie cârca vieții: de-atâta amorțire abia mai poți muri.

doctore mă doare sufletul hăcuit în abatorul indulgenței pe care istoria zâmbind cu subînțeles mi-a administrat-o conștiincios în doze mici repetate

* Cum se răsfrânge ora în luminări de ape învăț o lume nouă să o clădesc pe-un vis, ea-n cercuri se rotește sub ale vremii pleoape prin care șerpuiește un drum precum l-am scris.

prietenul meu adevărul (un pacient mai vechi de-al tau) îmi povestea bunăoară că l-a lovit parkinsonul și de câtva timp soția lui onoarea suferă de alzheimer

* De vreau să fiu stăpână pe propriul meu destin, puterea nu stă-n colburi de vis, nici în ruine. Spre zarea libertății mă-nalț și mă ațin ca în sudoarea trudei să mă înving pe mine.

când în stomacul meu se lăfăie o gaură neagră scurmă în mine visul cel rău var nestins memoria îmi arde neuronii prescrie-mi prișnițe pe insomnii 17

să nu mai urlu pe margine de lună (mă vor confunda cu vreun dulău din vecini)

Ion Ionescu-Bucovu

nopțile îmi dau seama cu adevărat că negrul nu este culoare doar este atât cât poate fi ceva ce nu este dar ce să fac cu prea mult alb când mă năpădește ostil în erupții de glaucom pune-mă doctore la terapie intensivă dă-mi somnifere cu pumnul vreau să visez timpul când descoperind focul dănțuiam goi în jurul său pur și simplu

Triptic poetic 1. rătăcit toate cărările mele mi s-au înfundat via apia stă doar în amintire numai autostrada cerului e liberă sufletele vin și pleacă către o destinație necunoscută navele cosmice călătoresc via-iad-rai pe un traseu bătătorit cu sfinți am o mie de intersecții mă iau după steaua polară aș vrea să merg într-un nord într-o lume a ghețurilor să întreb pinguinii de unde au împrumutat hainele lor albe nimeni nu-mi spune unde e nordul nordului să găsesc pe ondin acel rege nordic al ghețurilor care să mă conducă în palatele lui subacvatice acolo am auzit că fericirea umblă desculță prin rai și ademenește muritorii cu fleacuri aș vrea să văd și eu cum arată acestă minune de fată.

Anatomie răsturnată sub spectrul luminii se codesc cuvintele stânjenite pe un tabel de valori nu știu cum aș putea scrie valențe pentru neșlefuirea noastră în continuă evoluție melcul din ureche își neagă spirala și mă leapădă în lumea oarbă de sunete ochii mi s-au lipit de călcâie sunt prea vulnerabili deja după un potop de nuanțe în gri culoarea diformă este en-vogue ați uitat demult cum arată un suflet decojit priviți-l și mușcați doar o dată din el nu se regenerează

2. psihoze tristețea întârzie iar în mine așa cum iarna pare-o veșnicie 18

în cuibul ei se coc dureri pustiuri peste câmpuri devastate de dulcile singurătăți pe unde păsările dau ocol după stârvuri și leșuri acoperite de praful uitării. câteodată privesc cerul ce se îndoaie ca un enorm arc peste trăirile mele și mă imaginez într-o enormă catedrală singur strivit de măreția ei. fluvii de vise trec prin mine și se varsă în oceane de necunoscut fără a fi înțelese platonice dialoguri între sine și eu care cad în derizoriu și mă răscolesc cu întrebările nerăspunse. atâtea deceuri se adună și se îngrămădesc zadarnic în memorie încât aș vrea să le ucid înainte de a le da răspunsul. viață, iubire, sentimente, dragoste, ură, toate aceste patetisme câteodată ne fac caraghioși purtând aceste psihoze ca pe niște stindarde zdrențuite.

pe buze asfințitul curge în unduiri crepusculare, soarele departe-amurge printre aventuri astrale. vis de poiene în păduri în care noaptea mă răsfață oprit sub zidul unei guri de amintirile de față.

Tudor Gheorghe Calotescu

3. remember

Faci parte din lumea mea

farmecul lumii l-am uitat, jur-împrejur cat amintiri, timpul mi-a decapitat, lumina pleoapelor subțiri.

te poţi împotrivi ai dreptul sã fugi rătăceşte cât vrei într-o viaţă viitoare sau aiurea dincolo şi dincoace de mine această forţă de atracţie dintre două suflete nu se schimbă ştii că nu poţi cum nu poţi schimba nici o lege ce aşteaptă sã fie descoperită

ca un sisif urc și cobor, fără să fiu atent la glasuri, ating ușor nepăsător clipa putrezită-n ceasuri. parc’-aș călca mereu pe spini, dornic s-ajung la cel ce sunt, străbat prin raze de lumini și pe covoare de cuvânt.

o viaţă eu o viaţă tu până ne vom obișnui cu gândul

sunt pom sădit în infinit, miracolul nu mă cunoaște, și nici tăria din granit care încearcă a mă naște. 19

poate o să pun de-o aplicație selenară cu un sărut a nesfârșire sub imperiul florilor de tei cresc piramide pentru perechi taj mahaluri și tot felul de construcții care încearcă aducerea aminte

galben intermitent și regula cuvântului de dreapta fără puncte puncte la intersecții de gânduri un algoritm ciudat scris fără acoperire pe o geană de afrodită fără niciun drept la comunicare între suflete albite de repetări statui săpate în mușchi la miazănoapte prin păduri de seqoia și arbori de pâine ca un fel de rigidizare prin oprirea timpului încercarea stâncii de a coborî orizontul la izvor în liniștea absurdă a păstrăvilor vise liberale ale unor delfini obișnuiți cu zborul prin inele de foc dintr-o atlantidă-n alta la un ceai de sunătoare pe o plajă într-o oază sub un palmier o fata morgana împletește realitățile ca pe un izvor de nil nihil sau mai știu eu ce dragoni visători cu mult foc la inimă se lasă decapitați de patimile nerostite în grădinile cu pomi interziși

între două felii de pâine neagră un gând alb mestec cu sos de lacrimi fiecare înghițitură oricum la cina mea de taină doar un fulger face pe meseanul iar eu mă visez dansând cu stropii pe un câmp însetat a verde a iarbă a grâu a mii de maci și-mi miroase a îngeri pe fiecare geană .................................... sub cerul acesta locuiesc fără chirie nu am nevoie de haine și nu mă dor spinii din inimă un măceș îmi crește din fiecare zgârietură ofrandă pentru gâze culcuș pentru soare

...................................................

................................

pentru liniște nu este deajuns să astupi urechile iar de visat se poate și când nu închizi ochii lumina vine de acolo unde energiile se răspândesc în toate dimensiunile în mod echilateral și este instantanee și totodată veșnică ca orice clipă din nesfârșire ca orice eternitate neîncepută

din când în când o frunză încă în stare de fotosinteză ar vrea să-mi cânte-n buze despre toamnă despre oameni de zăpadă iar eu mă scutur de ploaie și-mi văd de infinit a primăvară setea e un simptom de diabet zaharat e timpul pentru o stacană de cucută oricum prin inima mea curge ceva asemănător 20

nici urmă de sânge nimic cald oricât mi-aș întinde trupul pe o stâncă arșița nu-mi pătrunde sloiul necunoașterii atingerea mea nu seamănă deloc cu atingerea lui midas prin bunătatea acestei lumi îmi duc cu greu anatema lup cu trup de șarpe mă adăp cu sânge de căprioară sunt vampirul sufletelor mari sfâșii cu nesaț carotide de fluturi albi nu-mi pot stăpâni setea decât cu lacrimi de floarea soarelui din câmpul verde gălbui cerul pare răsturnat pe o dună oază cu nuferi pentru cămila din mine cocoașele-mi sunt nesătule limba aspră rupe tulpinile stelelor rumeg cu disperare fiecare încercare de frumos de prea mult numărat am ajuns să urăsc cifrele de prea multă tăcere o să-mi fie drag și țipătul în lipsa căldurii voi acumula toate iernile să-mi fie bine îmbrăcat în alb la nunta florilor

Dan Petruț Camui (man at work)

Aspirații în vid explozia unui licurici îmi opreşte respiraţia soarele găurit de schije pe margine gata să iasă dintre copaci sufletul meu aşteaptă vântul pe ziduri matematic murim împreună

călăresc un vis nărăvaș

oameni mai rari decât aurul mă urmează în somn ploaia recunoaşte un fulger nu ştie ce frig suportă lumina în vid timpul nu acceptă să tac mă percheziţionează de umbra convinsă că nu mai trăiesc

nu am șa nu port pinteni nici jăratec nu prea am sunt un fel de cenușă promisă vântului dator apei cu o plutire cât un înec vândut pe o rază de soare într-o zi de iarnă doar sunt voinicul nimãnui călăresc un vis pot sã mor liniștit sub copitele lui

tonomatul cu vise încântă orice femeie revendică lumea dacă mâine nu va fi dacă mâine nu va veni am să cred frunzele zboară de la unul la altul vântul copilul nostru de mingi 21

prinde rădăcini la fiecare cuvânt nu te vreau supărată rămâi o sticlă de apă, ciocolată și flori vânzătorul spune că sunt prea mic să iubesc beau trei străzi departe de tine înjur pe sub tejghea îmbrăţişările altora cu părere de rău copilăresc al naibii de mult vreau să urc un vrej de fasole bunica îmi coase ciorapi văd prin urechile acului deodată cu ea cântă romanţe cu greieri prin fereastra deschisă ploaia se crede bine primită ascult poveşti departe privirea ei în patul scrobit și alb miroase a sare

împăratul nordului vorbeşti cu atâta siguranţă despre viitor plătesc două păsări au greutatea morţii în aur lunile pline de privirea sceptrului ei nu-şi acoperă faţa abanosul ca lama unui cuţit străluceşte înjunghiem lei pentru coamă aleargă stele crescute cu lapte vindecă pământul de ciumă plecăm pe corăbii din porturi de frunze porumbei spanioli arată un alt continent cerul noaptea este o pânză cu vântul în gene nu vedem când ploaia ne face urâţi în sfârşit suntem singuri sunetele mării se sting treptat ca iubirea din adâncul unei sticle povestesc sirene balul tânărului prinţ care se logodeşte tîrziu nimeni nu lasă focul să ardă somnul este scump împotriva durerii cine ştie dacă eşti viu sau visezi doar el vorbeşte foarte sigur cu moartea

găsește-mi o umbră să nu vorbim despre dragoste am cea mai nepotrivită parteneră iubirea act egoist stăpânit de instincte salivez ca un corespondent de război incomod şi luat prizonier de obsesii îmi fac părul în ochiul unei păsări mirosul de baltă sărutul peştilor întoarce stomacul pe dos universul cu aburi scoate luna din configuraţii astrale fumezi şi bei după mine cuvintele ard ţesuturi de om setea de tine eliberează femeia în rochii de in timpul împrăştie ca acul busolei moartea peste tot singura blondă ţara mea nu este locul în care am trăit ţara mea este dragostea lecţiile ei nu sunt simple uneori sacrificiul este arta iubirii nu vreau să vorbesc despre asta

corbii să dormim cu fruntea în pene dacă stăm la un loc rănim frunze avem un repertoar de la îngeri pământul este întâiul născut blestemat fără umbră de pază iarba înţeapă aerul puţini şi înţelepţi nu ne amestecăm cu nimeni când găsim străini aruncăm pe cel mai ascuţit nor moartea confundă cu ploi curcubeul trezit de palmele vântului se roagă banchize în ceaţă cântăm numai la priveghi plimbăm steaguri de secetă coboară trecerea vieţii în bernă noi nu uităm oameni 22

Romița Mălina Constantin

torsul unor viori mâinile noastre se caută oricâtă seară se face nimeni nu știe la care răscruce freamată eternitatea îmi adaug tot atâtea brățări câte duminici cucerim deschid pleoapele în întuneric și mă gândesc cum aș putea să urc prin aerul tău fertil ca o iederă camuflată de prea multă vreme în unele zile aș porni în dantelă printre vertebrele care se lungesc în oglinzi

ea crește printre fire de nisip

când mă descheie torsul unei viori miroase a cireșe într-o grădină cu baloane deasupra timpului e mult prea simplu să bei rouă aruncă-mă să intru în apa ta ca un talisman cu noroc

și visează într-o limbă ciudată ca și cum particulele de lumină au insomnii numai în podul palmei i-a rămas copilăria mai poartă codițe doar uneori iar pantofii ei miros a trandafiri sălbatici

lângă ea se dizolvă bulele acelea gri care mă îmbracă uneori

dacă nu îți mai amintești cum e să-mi prinzi buzele ca pe un cer întreg dacă nu mai știi a zămisli ploi nu te grăbi am să-ți vorbesc despre dragoste despre cum lumina mă rostogolește în brațele tale

am început să cred că e soarele sau că e abecedarul lui don Quijote

încă doi pași vezi? ți-am spus eu că inima colorează distanțele

azi am aflat că e fata care știe tainele păpădiei

nu e greu mai limpede ca cerneala cu care îți scriu nu poate fi decât secunda care ne strigă

am auzit că a inventat sonerii pentru toți oamenii

«Et la démocratie, chéri, c’est qui?» «C’est Blanche-Noire, la fille cadette du FMI.

Relu Coțofană

Le père FMI et sa fille Blanche–Noire laissent, dans deux ans, chaque pays sans espoir.» Alors, l’aveugle femme casse, d’un coup, le miroir. «Je ne veux plus rien savoir ! Au revoir!» poemul fără brațe acest poem nu are brațe se strecoară printre gânduri nu te ascunde după vitralii mărul s-a copt e rumen pe ambele părți nu mai știi care e jumătatea otrăvită

Am deschis fereastra de trei ori am deschis fereastra de trei ori să intre lumina întunericul se lipise de pereții goi de nu se mai zărea ușa

poemul acesta nu mai are brațe le-a pierdut pe frontul dintre noi nu mai vrea să te prindă să te mângâie dar nici să te lase poate mâine-i vor crește tentacule în loc de aripi

noaptea a deschis și ea zările acum urcă scara spectrală lumea s-a îmbrăcat deja de sărbătoare și-a luat haina pe dos

să nu te mai ascunzi după vitralii strigătul lui te va urmări ți se va lipi de timpane și-mi vei repeta numele și nu te vei opri până nu vei mușca pentru a doua oară din măr

Blanche-Noire Une femme aveugle s’admire dans le miroir. Oh, qu’elle est belle, qu’elle est belle ce soir! «Petit miroir, petit miroir rond, quelle est la plus belle du monde?» «Aveugle femme, vous êtes la plus belle ici, mais la démocratie est mille fois plus jolie.»

tăinuit de o inflorescenţă a păcatului (delimitare agrestă gard viu de sentimente) versul meu aleargă alături de pardoşi mătăsoşi plimbă penumbra labelor acestora pe cărările strălucind în iarbă

Simion Cozmescu

şi cerul se clatină vălurit iar eu cu bagaje şi cuvinte care întârzie aştept nelămurit un bac sau un nor să mă treacă dincolo de tâmplă poate părul tău iubito să-mi cadă moale sub picioare să ningem caii murgi deseară depărtările şi frământările anotimpurilor dintre noi curgă apoi în şuvoaie verzi topite peste alb şi violet lumina să intre în ochi curgând pe obraji plâns invers sub soarele unui cer de fericire

Contrabandă Poemele lasă cercuri în creionul care le scrie îmi spuneai tandră în timp ce respiraţiile noastre se împleteau în volutele unui sărut ştii că albatroşii zgârie valuri pe cer în căutarea porţilor spre genunile de înalt?

adolescent cerul creşte turle iar norii dezlânaţi se scurg în ele pâlnii spre cremenea limbilor de clopot care bat în interiorul pietrei funii de iarbă înconjoară sunetul adolescenţii râd nepăsători urechea mea e agăţată de glezna ta un joc balans

Umbra norilor din tine îşi caută popas în sufletul meu sub fumul strigat de ruguri care-mi ard sângele în vers zâmbeam în timp ce creionam dansul nostru subţire un dublu axel ţâşnit din pojghiţa realităţii separaţi de vămi şi controale acerbe ne iubeam prin contrabandă.

respir aerul unda tălpii tale călcând peste ierburi cristale de melancolie ascult dangătul fericirii cum urcă spre inima-ţi apoi genele întoarse de un vânt - amintire în privire se mai pierd unele de altele aşa cum o facem toţi liniştind

să ningem caii murgi deseară cerul aşteaptă la o margine a gândului o cernere pleoapele mele mai mint cu fiecare clipire câte puţin genele pictează iarba violet şi umbrele alb spulberă un dor de cais pe marginea unei livezi de piersici

(bătăi de inimi **** parolă pentru restart) bătăi de flutur invers citind fluturele de fapt e un iris cu pleoape o fiinţă care vieţuieşte în piatră 25

pleoapele care dor sunt dimineţile noastre cu sandwich-uri decor şi o cană de cafea de fiecare

leul, luna şi pantera... sau sirena nu apare? Chin Liu din China stinge lumina.

urechea mea ascultă la o gleznă a ta o respirare şovăielnică la nunţile pietrelor sigur se sparge ceva naşterile sunt lipite de cearcăne morţile nu cuvântă doar trec alb şi negru

Legendă aripi să-mi fie trupul tău peste umeri să-mi poarte uitarea din săniile albastre ale cerului alungă-mi codrii ochilor cu o suflare privirea-mi să se împiedece doar de tumuli şi grinduri minţi şi pentru mine când spui nu te iubesc lovind furioasă cu bătăi de inimă în diguri iar la ceasul când ielele se piaptănă printre crengi ardem împreună în focuri pe comori bătăi în pântece ale unor copii nenăscuţi

fericirea mă găseşte de cele mai multe ori regrupat în living cu un pahar de pelin întrebând pietrele de mă mai aşteaptă puţin până ce clopotul, dangătul lor moare sub un pas de adolescent nepăsător

Orb desprindem bucăţi din marmura timpului punem copacilor flori şi frunze şi roade toate cad şi rănesc pământul cuminte care aşteaptă bandaje de la o iarnă uitucă

în peşteră aprind mâna dreaptă torţă grăsimea degetelor a palmelor mi se scurge pe braţ rafale de lilieci mitraliază ecourile unui urlet de lup lumina pâlpâie pare a fi supărată

râd şi zbor cu tine pe umeri părul ţi se desface în aurore cu tălpile loveşti nadirul iar braţele întinse ating leneş zenitul

Chin Liu din China îşi duce la culcare copilul

curând dispărem de pe radarele îngerilor demoni perplecşi ne caută cu înfrigurare atenţi să nu zdrăngănim gongul pământului jucăria copilului nostru nenăscut ne ascundem în sălaşul sânzienelor şi rusaliilor eu înger decăzut care zbor din nou cu tine pe umeri demon al meu

busola temporală arată un nord oarecare mâna-mi dreaptă doare şi miroase curând ninge în caverna aceasta de doi lei simt cum inima mi-este strânsă de o palmă ciudoasă constrânsă a bate alimentează haotic torţa însângerată prin peştera înzăpezită înaintez spasmodic

marea roșie când se desparte

mă simt privire albă în ochi de orb mâna mea dreaptă doare blestem o ursitoare lipsită să fie de apă vie întrebătoare să aştepte

hai murgule stoarce sub copite tina acestei lungi nămieze du-mă la penumbra părului dragei mele drage care-adună pripasul clipelor cu genele-i frumos mirositoare 26

coborându-le apoi în zâmbetul întâmpinării ea învârte pe deget un glob de cristal

mulţumesc iluzii neştiute clandestine care vor iubiri şi potriviri în destine mor zugrav şi incest peremptoriu sub florile ce cuvântă miresme aleatoriu pierdalnic şi muritoriu sub clipa de piatră care tinde să cadă prin gâtul meu strâmtorat de parcă din cap mi-ar curge şi nisip până în inimă prin coasta mea tub de perfuzie şi venele mele ar ninge cu verde versuri ar înverzi ele toate dealurile din toate poeziile pe care le voi citi de acum spre apoi? neg viaţa mea pe clipe de răsfăţ şi beau dragoste sufletul meu e tăcut pe sub norii lungi ce caută un zugrav sau pictor cu ochiul chiuind spre coasta ta minunea mea femeie

hai murgule nu mă lăsa în faptul serii poartă-mă lin şi mereu iar de-ar fi să se sfârşească iarba cu pământul de sub ea să nu-ţi pese ea învârte pe deget un glob de cristal hei murgule părăsiţi suntem de salcâmi ne mai umblă doar umbra lor prin artere nu te opri chiar de-om ajunge la mal zâmbetul ei este marea roşie când se desparte ea învârte pe deget un glob de cristal

un zugrav liber mon cher se moare dinspre cer cum ar ploua o vreme un trubadur (eu) linge lubric corzile şi pânzele se ridică aiuric peste catargele chitării ne cerem dragă iertare peste ani din zile nefastele izvor pentru apa din care cerbi şi ciute vor a bea nu a nesaţ şi nu a vedere alege aleg pe coastele tale femeie vreau de sub sânul tău să altoiesc o idee dumnezeu să fiu manole neinspirat pus pe role care zugrăvesc pereţii neîntrerupţi de ferestre ştii un cer de nepictat penel de neiertat în picuri de marmură înrămată zugrav peste cerul cel liber cad talaz peste nevinovată arteră pulsândă ecou de la marginea umbrei lihnită în cernere de picuri de ocean ooo curg peren peste atoluri luxuriante sub cer cerbesc nevinovat de înnorări festive

Violeta Deminescu

Kimono de-ajuns uneori câteva cuvinte precum de-ajuns îţi sunt două picături dintr-un flacon minuscul 27

să te-nvăluie esenţa cea mai fină până-n odaia în care după ce-a străbătut drumul mătăsii te locuieşte un cireş înflorit

îţi iei visul alibi în faţa orelor în care să-ţi fiu femeia de aurul vieţii ca o alternativă la infinit ne cufundăm într-o apă de maci ca în iubire în prima zi de paşti la întoarcerea din ierusalim

în visul tău niciun înger nu era părăsit

vom învia un alt cer scriind poezie aşa cum am murit de atâtea ori făcând dragoste înlănţuieşte-mă şerpoaico

mi-ai reintrat în gânduri precum aroma unui crâng de salcâmi în pieptul dezvăţat să respire îmi rămâi printre bucăţile de inimă ca poezia unui lan cu maci de-abia înflorit

călătorie de nuntă îţi porţi ca pe-o gondolă de mătase noua iubire un adam căzut din rai care nu ştie că n-a plecat de tot veneţia în plin carnaval azi voi purta ochii verzi tristeţea-i doar o moarte mai blândă despre iubire numai de bine în amurgul făcut pumn plânge o metaforă nenuntită

într-o dimineaţă cu adolescenţa în gene şi neuitarea sosită de la un click distanţă în visul tău niciun înger nu mai e părăsit şi rosteşti mereu cuvinte de vindecat lumina eu tac regretele îşi vâră unghiile în carne ca atunci când afli că ai lăsat cândva să treacă viaţa pe lângă tine şi e prea târziu

nu-ţi voi spune cuvintele care fac luna să descrească un înger mai trece prin ochii mei abia şoptit aşa cum s-ar asculta inima mea de către inima mea când una din ele nu bate

și doctorul e puțin poet apa degustă grafica albă a norilor vântul prin valuri un strabism al durerii pierzi amintirea mea ca pe o floare căzută de la butonieră pe canale veneţiene când mor pescăruşi de prea mult zbor iar luntraşul se îndepărtează grăbit

n-am văzut niciodată copacul de rodie înflorit dar trebuie că poartă gândul cireşului copt în privirea ta când te cuprind şerpoaică ţi-e poemul estetică pe cord deschis mi-aş vrea inima în perfectă legalitate şi viaţa ca un exerciţiu de moarte a morţii fericirea nu e un loc de muncă 28

mi-aş dori să mai rămân o noapte doar o singură noapte în patul în care am visat-o pe bunica strigându-l pe Dumnezeu

Teodor Dume

dar nu mai e timp... paşii mi s-au aliniat şi merg îndărăt cealaltă parte respiră din sângele unui nenăscut toate celelalte lucruri se transformă în nimicuri dar asta nu mai contează... pe lampa din odaia bunicii doarme un păianjen Neliniști pe un trup fără sânge iubirea, supremația a tot ceea ce sunt

când m-am trezit am văzut un câine prăbuşit pe zăpadă la câţiva paşi mai încolo un altul alerga haotic

când m-am trezit Dumnezeu dormea cu mine în pat pe jumătatea lui din rădăcini de lumină creştea ca un Făt Frumos o dimineaţă ce se hrănea cu ultimele respiraţii ale nopţii încercam să evadez din mine şi prin fiecare rază să devin fereastra pentru zborul de mâine să aud paşi îndreptându-se fără grabă înspre o altă zi în care oamenii coboară unul într-altul dizolvându-se în iubire deşi nu cred că există iubire fără atingeri ci doar înţelesuri nerostite respir din acelaşi interior şi mă gândesc la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma

aerul îmi încetinea privirea totul părea o parte din mine consumată de timp într-un oraş second-hand mi-am proptit pleoapele de întunericul ce încă respira din lucrurile rămase fără nume şi am plâns coincidenţă sau nu toate neputinţele mele au devenit rugi nici nu ştiu cât mai contează tablou fără ramă

nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des

pe lampa din odaia bunicii văd amprentele tatălui meu (plecat în iarna în care hornurile au îngheţat toate amintirile) par nişte riduri uitate în durerea facerii

în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt tăcerea creşte ca un aluat îmi unesc palmele şi-mi cer iertare pentru cei care n-au iubit niciodată şi pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu 29

aş putea să dispar pur şi simplu dar las gândurile să pulseze în lumina interioară a suferinţei şi asta pentru că supremaţia a tot ceea ce sunt este iubirea

lumea din mine o durere fără moarte nu datorez nimănui nimic şi nici nu ştiu dacă ziua de la capătul săptămânii e duminică sau luni şi că ar fi existat fără Dumnezeu ştiu însă că-n fiecare zi prin mine trec Dumnezeii altor lumi în care moartea este doar una şi se hrăneşte din sfârcuri de curcubeie şi câteodată cu resturi de durere

undeva între mine și tristețea lucrurilor există un suflet de la o vreme mă privesc ca pe un lucru uitat în podul casei (nici nu ştiam că există şi că-l moştenesc de la tata) ţin ochii larg deschişi cât să încapă Dumnezeu discreţia sentimentele şi iubirea a tot ce nu am cunoscut îndeajuns

în tot acest timp mă eliberez de puţinul din mine şi alerg pe călcâiele goale înspre biserica văruită în alb... mi-e frică de-atâta linişte în speranţa că o voi revedea pe mama şi pentru că nu mai am timp mă voi muta în dangătul din clopot

astă seară am impresia că cineva se uită la mine ca la icoana agăţată pe întunericul de sub grinda unde bunica îşi ascundea tristeţile implorându-l pe Dumnezeu să o ierte de tot ce a făcut şi nu a făcut

să nu vă îngrijoraţi din mine va porni o altă zi câteodată și Dumnezeu rămâne singur stau în mijlocul unei lumânări aprinse şi tremur în tot acest timp întunericul iese din mine ca dintr-un chip fără umbră simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni

miroase a busuioc uscat e multă linişte în oftatul nopţii căldura îmi despică amintirile una câte una mă privesc apoi cobor într-un timp fără atingeri şi îmi place să cred că Dumnezeu îmi îngăduie lucrul acesta pentru ca şi mâine să-mi pot aminti de cei plecaţi...

liniştea scrijeleşte adânc s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici şi într-o bună zi va întreba de mine iar tu prin fereastra închisă o să-l rogi pe Dumnezeu să ţină timpul în loc eu voi privi din tăişul unei lacrimi

ştiu că mă vor întreba de ce nu o fac mai des cel puţin la capătul săptămânii când clopotele crapă liniştea din sat privesc în jos şi nu spun nimic

tată, lasă-mă să-mi lacrima ta o altă viață

apoi nimic nici măcar o zbatere sau un strigăt de pasăre doar zidurile ce încă respiră din mine fac suma tuturor întâmplărilor...

construiesc pe

uneori sunt un plimbăreţ printre amintiri porţionez durerea şi o pun în straturi mici de timp şi asta pentru că ne stingem unul într-altul ca doi îndrăgostiţi alteori ies din mine şi mă dedic indiferenţei de parcă aş fi singurul care acceptă cu atâta uşurinţă moartea să se scurgă ca o smoală printre pietre

Nuța Istrate Gangan

şi e atâta noapte încât îmi acoperă aşternutul în care aştept de o vreme haotic îmi pipăie coapsele cu mâinile caut înţelesuri nerostite tresar ca un strigăt şi regret clipa în care nu am putut vorbi cu tata ploua şi era frig... ideea e că acea taină îmi sufocă întrebarea cine sunt şi unde mă duc...

dependență ce nume să-ţi dau cum să te strig cine eşti și ce cauţi în sângele meu în nopţile cu lună plină

ştiu că nu a mai fost vreme nici să aprind lumânarea de care încă mai atârna o umbră dar lasă-mă tată să-mi scriu tăcerea aici să construiesc pe lacrima ta o altă viaţă neliniștea mută, întâmplărilor

suma

umbră care te prelingi tăcut pe zidul ridicat în jurul inimii mele? ai un je ne sais quoi buze aspre palme fierbinți și gust de moscato la bella sera nu îndrăznesc să-mi încep noaptea cu tine de frică să nu îmi creezi dependență

tuturor

dimineaţa la amiază şi seara cobor în mine să caut lucruri şi întâmplări despre care nu o să vorbesc niciodată din când în când privesc în afară ca şi când aş cerşi puţin aer văd un cer acoperit cu linişti

te simt adânc şi zvâcnit până în vârful degetelor (care ating clapele pianului albastru pe care am făcut odată dragoste cu un poet trist şi violet) 31

vocea ta răguşită cântând în ploaie caraghios şi îndrăgostit

până în camera din spate a inimii (aceea închiriată pentru o noapte îndrăgostiţilor clandestini infideli certificatelor de căsătorie) dumnezeule mare se spune că acei care visează colorat înnebunesc devreme nu sunt nebună

non je ne regrette rien nici eu... poate doar faptul că te-am iubit tată

dar dacă aş începe să pictez în secunda aceasta aş picta îngeri goi sorbind din pahare de moscato la porţile iadului... nu mă trezi nu-mi da pânză și culori

am întâlnit un om care semăna cu Dumnezeu

non rien de rien

nu păşea diafan pe colţul unui nor nu avea fruntea înconjurată de lumină nici nu avea o traistă de merinde atârnată de un băţ

chipul din icoanele pe care bunica mea le ştergea cu sfinţenie în fiecare sâmbătă seara înainte de asfinţit

ţi-aş putea spune multe am putea vorbi în felul nostru mut despre faptul că iubirile chiar şi cele pierdute îmbogăţesc înalță definesc

pășea desculţ pe pământul din care fiul lui s-a născut într-o lume în care tristețea și neputința se vând buy one get one free for an easy access

iubirea ta însă m-a lăsat săracă darling fără respiraţie la marginea unui drum prăfuit victimă aruncată din viteza maşinii subiect fierbinte la ştirile de la ora 5

copilul era fericit râsul lui colorat de cuvinte oarbe înflorea zâmbete pe chipurile mohorâte

cu sufletul golit cu inima zdrobită (căzută de la înălţimea primului tău te iubesc)

omul râdea și el împingând căruciorul cu rotile am întâlnit un om care semăna cu Dumnezeu coborât pe pământ tată

ţi-aş spune că regret dar în mintea mea ca un disc stricat se derulează iar şi iar 32

Viorel Gongu

Adrian Grauenfels

De ziua ta, Moldovă

A state of mind

Cu sila, măritată cu-n străin, În casa ta ai fost numai o roabă Iar Mama ta, cu inima în spini, Plângea furiş, vândută pe tarabă.

Nu mă mai miră trecutul cănile nespălate de cafea diurnă vulpile hibernale în vizuini luminate trupul tău absent, pedant înfăşurat în amintiri estompate ghipsul statuilor prăbuşite

Aţi plâns, amar, sub sabie şi cnut, Şi tu, şi Mama, lacrimi deopotrivă, Aţi scurs în unda ce curgea pe Prut, Cu vin, cu miere, pâine şi colivă. Ţi-ai botezat copii-n grai străin Un Tolea, o Katiuşa, şi un Saşa, Şi vorba ţi-ai strâmbat de-atât pelin, Dar pe ascuns plângeai, udând cămaşa.

şi marea cu cele trei grade de libertate în acea stare ireversibilă în care nu mai ştiu dacă sunt un rege al minţii, a state of mind, sau e linia mea verticală care se clatină

Şi mai doineai, în somn, de-atâta dor, De casa mare, de surori, de fraţi, De Marea Neagră, scursă în pridvor, De piscurile mândre, din Carpaţi.

ador nebunia echilibrul termal, coasta muntelui împădurită ziarul proaspăt mirosind viitorul viaţa mai scurtă cu un număr.

Şi-acum priveşti în zare, spre Rarău, Când toamna spală cerul de păcate, Dar tu să speri că bine, după rău, Va fi pentru copiii tăi, şi poate De ziua ta, în anul viitor, Nu vei serba ceva-mpotriva firii Şi Domnul Dumnezeu, îndurător, Va da zapis, serbând Ziua unirii! 33

Ioana Barac Grigore

Mihaela Gudană

Manierism cu Scenă de gen

Nord și sud

Chiar este nevoie de tine acum Ațipisem și m-am trezit pe acest scaun incomod în această cameră plină ochi cu miere Am mare nevoie am implorat, l-am pierdut Te rog frumos dă-mi și mie un ac să termin dantela Vezi bine că nu mă pot ridica până ce fereastra nu ajunge la soare

Eu stau în nord, tu stai în sud Cuvintele nu ne exclud Din liniște facem vacarm Și ne-aruncăm priviri cu șarm. Eu scriu mereu, tu scrii când poți Trimitem vorbele pe roți Dar ne gândim mereu la noi Să construim povești în ploi. Eu stau în nord, dar nu e frig Și doar prin semne știu să strig Tu stai în sud plin de tăceri Adulmecând alte plăceri. Dar sudul vrea să vină-n nord Ca să dezlege-un mare nod. Când nordul are întrebări Sudu-i răspunde peste zări. Când vor găsi un liber ceas Vor face împreună glas Și două puncte azi străine Vor construi povești de bine . Ne-adună timpul iar în poale Noi, două puncte cardinale.

Te-aș lăsa uneori să privești peste umăr migăloasa mea lucrare cu motive baroc sau mai târziu, încă neinventate Nu te-ai așeza la fereastră decât o singură dată Umbra ta ar poposi pe degetele și buzele mele doar atât cât aș tăia firul cu dinții și aș face un nod strâns un nod mic, abia simțit

Daniel Lăcătuș

Mircea Lăcătuș

Binecuvântat să fie acest război

Dialog

Războiul se apropie, în cele din urmă va izbucni. Acesta va fi un război fără morți fără mame plângându-și fiii, fără soldați ologi.

stătea așa o piatră lângă mine era un cub și mă întreabă auzi mă da tu vezi ceva în mine sigur că văd o femeie îi zic numai atât da ce n-ajunge ce poate fi mai frumos decât o femeie nu știu poate un copil ok un copil nu lasă mai bine o femeie bine zic o femeie dar să mă faci cu ochii închiși auzi da de ce cu ochii închiși ți-e teamă că te îndrăgostești de mine nu mi-e teama că te ucid cu privirea zise cubul de piatră sau femeia din cub nici nu mai știu

Acesta va fi un război de poeme și sărutări. Un război cu arme de jucărie, cu garoafe roșii, ochi plângând de bucurie, înecați în melancolie, cu vise care se trezesc sub pernă. Când se întâmplă acest război, voi fi în tranșee cu tine.

scrisoare eu te-am iubit precum un zeu barbar iubeşte vinul roşu vânătoarea m-am prefăcut mereu că n-am habar de ce-i şoptise mamei ursitoarea 35

eu te-am iubit precum un rege tânăr iubeşte gloria şi nemurirea şi mi-am purtat mereu pe umăr ca pe o blană moale rătăcirea

e-atâta ger sub paşii mei încât nu se mai aude rugăciunea lor

eu te-am iubit precum un sculptor visător iubeşte piatra şi filosofia şi-aş vrea să ştii că nu întâmplător mă cert din când în când cu poezia

e-atâta iarnă pe glob încât mă adăpostesc în cuvintele nescrise de poeţi

eu te-am iubit precum un călător iubeşte drumul care-i stă în faţă şi sunt preafericitul cerşetor din faţa catedralelor de piatră...

să nu mă cerţi să nu mă cerţi timpule pentru livada mea de ieri gutui pere nuci şi câinele Ursu

Veronica Pavel Lerner

să nu mă cerţi timpule pentru pustiul meu de mâine jumătăţi veştejite printre copii dar te las să mă cerţi timpule pentru întunericul de azi lumină oarbă printre orele care nu mai vor să treacă…

regina pe furate e-atâta iarnă

era jocul meu preferat aruncam mingea înaintam cu paşi de furnică sau de uriaş spre regină şi când ea nu observa furam frânturi de drum

e-atâta iarnă în mine încât acoperişurile îngheţate îmi sunt cuverturi de noapte e-atâta cenuşiu peste albul din spitale încât trupurile osândite umbresc zăpada de dincolo de geam

astăzi regina s-a îmbrăcat în negru şi când nu mă vede aş vrea să fur paşii de furnică spre dincoace 36

mai sacadat dar regulile jocului s-au schimbat spre terminus paşii se fac automat în văzul tuturor

pe câmpia de dincolo miroase a ploaie căpiţe de fân şi talăngi apun în vitralii câteva pietre albe pătează liniştea

şi nici nu ştiu când se va încheia jocul meu preferat regina pe furate

pe câmpia de dincolo când toaca bate în surdină timpul mă mângâie nu mai tremur ies din orologiu

zebra mă înfăşor în fire lungi de tăceri şi mă joc cu alunecări prin neant

ascult tăcerea şi îmi contiuni respiraţia între cele două lumi pe care le visez simultan

o dungă albă una neagră ca brazdele de plug pe nori imaginea zebră

Sonet (in memoriam J.) Erai o floare mândră-ntre femei Când ai zburat spre fiu şi spre nepoţi Cu gândul te-am codus până la ei Şi-apoi, de aici, te aşteptam noi toţi.

―o dungă neagră adunată cu una albă dau noapte-zi la infinit‖ numără profesoara de algebră cu ochi pierduţi spre zebră

Trăiai intens şi-n viaţă orice greu Îl biruiai mereu cu noi puteri Venite parcă de la Dumnezeu Să te-ntărească azi mai mult ca ieri.

iată dunga albă iată dunga neagră griul de tăcere negrul de durere galben în iubire alb în nemurire

Iar eu, cu neputinţa mea din trup Îţi admiram fiinţa ta şi-n gând Mi-erai prezentă şi vroiam să rup Tăcerile-mi bolnave când şi când. Un fulger însă te-a răpit. Eşti fum Şi-n lacrimi ne-ai lasat pe toţi pe drum…

între două lumi din când în când timpul se lipeşte de mine ca o haină udă tremur ghemuită în orologiu ceasurile din jur sună din ce în ce mai tare mai repede

Nu-mi ucide primăvara Nu mi-o ucide azi şi n-o zădărnici Cu spaima unui timp necruţător pe când În jocul meu nebun cu păsările-n rând Mă lepăd de-ntuneric şi de albul gri.

Iar dacă te supui zadarnicului gând În noaptea care-n vremuri bune era zi, Prin aminitiri-himere nu mai poposi, Doar umple-ţi sufletul de muguri azi flămând.

Îngerul meu Priveşte iubito îngerului meu i s-au închis ochii şi aripile între coapsele lui s-au ascuns speriaţi ultimii fluturi trage să moară mânjit de sânge nici măcar nu-i sângele lui s-a învelit cu pielea mea plânge cu ochii mei îmi umple golul strâns de braţele mele cu stropi de lumină lichidă prelinsă din tine

Nu te uita la jarul din poveşti. E stins, Iar vieţile-s deja trecute împrejur. Angoasa dintre vremuri lăsă-mă să-ţi fur Cu un arcuş vrăjit pe coarda lumii-întins Ce, mânuit de-un lăutar fără cusur, Repetă ruga: forţa ta-i de neînvins!

Iuri Iulian Lorincz

La saule – Salcia quand je ne pourrai plus à fuir la mort je cacherais mes pas dans la glaise humide d’un saule pleureur pour sentir ses cheveux balayant mon obscurité pour apprendre le silence des arbres sans toucher leurs racines qui descendent des branches sur le toit des nuits dans mon œil géant de lumière traducerea Coţofană

Așteptarea Nu vreau ca sângele tău să se sperie de aceea nu respir nopţile pun doar inimă peste inimă bătaie peste bătaie şi aştept aşteptarea

în

limba

franceză,

Salcia Când nu voi mai putea fugi de moarte îmi voi ascunde paşii în lutul umed al unei salcii să-i simt pletele cum îmi mătură întunericul să învăţ liniştea copacilor fără să le-ating rădăcinile care coboară din ramuri 38

Relu

pe streaşina nopţilor în ochiul meu uriaş de lumină.

Piatra Nu departe de ochii mei am sculptat într-o piatră o inimă de atunci mâinile îi aud chemările

Poezie apocaliptică în clipa aceea aş fi fugit cuvintele-mi erau pătate de sângele care izbucnea din mine ca un gheizer aveam inima blocată pe foc automat nu percepeam nimic din ceea ce se întâmpla oraşul era atât de pustiu oamenii deveniseră un fel de patrupede scheletice mă ciupesc mă doare e aievea aparţin fără voie aceleaşi haite care nu mai are ce prăda metacarpienele-mi prind un curcubeu imaginar umblu desculţ prin el paşii trebuie să respire nu fac zgomot nu vreau să trezesc gurile nesătule de carne ale pământului privesc lumea printr-un ciob de oglindă retrovizoare a unei maşini abandonate ceva mă poartă prin aer pe falangele lui jupiter îmi cresc ochi mai jos trec liniştite cortegii cu ramăşiţele unei reactor nuclear lumea trăieşte visând cui îi mai pasă de oxigen de gravitaţie sau că luna e acuma un bibelou ciobit la care lătrăm disperaţi în continuu ciuperca asta uriaşă venită din noi seacă toate oceanele lumii pământul e o groapă comună unde îngropăm tunelul acceleratorului nostru de greşeli invidie răutaţi şi putere …

nu departe de sufletul meu am rostuit un cuib de rândunici de atunci orice vis e un poem scris cu fiecare început de primăvară nu departe de umbra trupului meu am sădit o livadă de vişini de atunci fiecare floare răsărită din muguri se coace-n respiraţia mea ca o pâine rotundă coaptă pe piatra inimii

Djamal Mahmoud

strigătul apei e neastâmpărat dumnezeul meu da e mic și neastâmpărat îmi recită poeziile mă obosește de câteori le repetă desenează cu creioanele mele 39

pe cenușa copacilor e ziua în care îmi smulg rădăcinile și plec definitiv în brațele unui infinit strigăt...

colorate copaci doar copaci cu rădăcini mari și cu aripi deshide ferestrele închide ferestrele umblă la robinete să asculte strigătul apei stinge lumina aprinde lumina câteodată scoate animalul din mine și se joacă cu el de a război și pace îl ucide îl învie îl plânge ... azi l-am trimis în ceruri să pot sta liniștit puțin fără poezii fără copaci și fără războaie am tăcut m-am dezgolit m-am privit trupul meu era o pată imensă de sânge sufletul meu era o pată imensă sânge m-am privit m-am privit până am început să mă izbesc de pământ picur după picur strigându-i cu toată puterea mea numele...

Boris Marian Mehr

Marea tranzitare O victorie inexplicabilă, Omul devine zeu, Ierți, otrava devine miere, Cuțitul –biberon, Blestemul- cântec de leagăn. Ești un zeu?

voiaj nu e nimic imposibil acum nici măcar uciderea lunii care simulează plânsul de nou-născut

Se spune că unii au fost puși, Nevinovați, pe scaunul electric. Ce au făcut ei? S-au scuturat, au scos nițel fum, Au troznit și sufletul lor electrizat s-a dus la Domnul. Întrebare – ai fost poet? Da, spune timid sufletul.

e ziua în care îmi strâng patriile într-o valiză ce cuprinde doar 30 de kilograme iar cea de mână 10 kilograme de ură necesară conviețuirii mele cu neantul

Unui profesor de istorie i-a căzut fata în prăpastie, colegii au uitat s-o mai scoată. Profesorul a plâns.

e o bătaie crâncenă aici pentru petele de sânge și de lumină nimeni nu dă nimic

Un politruc citea macianii, În loc de maniacii războiului rece. 40

Pe piatra funerară scriaSubofițer Maciani.

un prizonier al propriilor cuvinte. O stradă, două șiruri de case cu garoafe la ferestre, Așa ne pare viața uneori, privind din capătul cuprins De gheara tristului final. Apoi te scuturi ca un câine ud.

Când Stalin a fost scos din Mausoleu, Cineva a strigat – Trăiască Stalin, Jos Hrușciov. Discret, doi civili l-au ridicat și l-au dus drept în Siberia. Nu ești fericit, îmi spune o cărămidă din zidul vechi, mă gândesc că este bine să trăiești, să nu-ți vină o cărămidă în cap, să ai un scop în viață, dar care scop?

Am să-ți scriu Am să-ți scriu la noapte, ce am să-ți scriu? Am să pun culori pe pereți, apoi voi desena niște ochi, Îndrăznesc să te sărut, ai să spui, frumos! Apoi voi desena niște ochi, ochii se uită reci la mine, Eu mă prefac că scriu, ce anume? Mor încet? Mor repede? Nu mor deloc, așa, de al naibii. Îmi plesnește capul de gânduri albastre, Sunt purtat într-un dric, de un drac, direct în Rai, Tu-mi spui, privește înapoi, sunt aici, revin, ești aici, Dar nu ești a mea, nimic nu este al meu, Nici trupul nu-mi aparține, numai noaptea este a mea, Asta pentru că scriu. Să fugi de clișee, bate-ți în cuie limba Pe spatele ușii, ia ușa în spinare, fugi la iubită, Decapitează-te cu lama de ras, Ce-ți veni cu florile albastre?

Voi scrie un tratat de fericire, despre bucuria de a te trezi, de a te bucura de soarele de vizavi, de a înota într-un iaz cu apă limpede, ați văzut bucuria câinilor când își zăresc stăpânul? Stăpânul este Domnul nostru. Poate scrisul nostru. Iar despre fericirea celor plecați în altă lume, voi scrie altădată.

Versete sabatice Să fii orb? Înțeleg. Îți ascunzi privirea De lumina soarelui, de propria privire. Să fii orb cu adevărat? Voi privi în locul tău, Dar tu nu ești orb, ești trufaș ca și mine. Doi orbi, tu și eu, doi Oedipe, fie. Penitență, pace și cadență, știința de a merge drept, izgonirea din Rai a fost primul act de nedreptate. Poeții sunt adevărații regi. Ei nu cer închinăciune. La început a fost setea de Cuvânt. Mulți trăiesc cu zei pe care nu-i cunosc. Să iubești marea pentru disperarea ei. Ce-am înnodat desfac, las funiile să lunece pe apă, Corabia se duce singură în larg, ea știe drumul Către veșnicie, rămân aici,

Există obiecte mult mai frumoase, Precum capota unei Toyota, Doamne, plămânii i-am pierdut pe drum, I-a smuls un motociclist, acum respir Doar pe o nară, fluier cu ochiul, Iar copiii din flori mi-i fac Cu furtunul pompierilor, cine știe ce focuri Mai sunt de stins în inima largă a statului? 41

Eu într-o zi voi fi mai palid, mai sever, mai liniștit. Izvoarele nu-și vor opri eterna curgere spre mare, iar nopțile vor fi mult mai albastre ca de obicei. Noi vom trăi în alte mari iubiri, înalte.

Poematikon – poem expus (intemperiilor) Unii aveți chipuri trufașe, alții indiferente, puțini te privesc precum stelele iubitoare în nopțile adânci ale poeților. Să nu ucizi păsările cântătoare, să nu calci în picioare suflete îndrăgostite, pășind cu eleganță peste sentimente smintite. M-am temut mereu să ies din carapace, am cunoscut puterea indiferenței, a uitării, malefica noastră uitare, cine crede-n minuni are dreptul să se îmbete. Cu fiecare cuvânt murim câte puțin, ce-i pasă unei lumi întregi? Ești laureat? Ești pesimist? Ești cerșetor sau prinț? Tu scrie, mori încet, ca focul lăsat în mijlocul unui atol sau pe un vârf de munte. Nenumărate ziduri ale fricii, am încercat să fiu liber mereu. Acolo erau oameni, nu mai sunt. Uimiți, ei au murit. Tristețea nu vine când nu mai ești iubit, ci când în tine a murit iubirea. Gingași erau acei oameni, dar nimeni nu-i cruța. Doar câinii, ca și umbrele umblau în urma lor tăcuți. Mai mulți călăi decât ostateci. Aici, acolo moartea este, cu fiece cuvânt, câte puțin. În rugăciuni înalți spre cer doar brațele, dar nu și inima, tăcere aparentă, doar singuraticii aud, pleoapele lor închid doar lacrimi. Se mișcă aerul? Sunt duhuri blânde, iubito, chiar dacă nu ești, tu totuși ești, dar dacă nu vrei să exiști, tu ești. Aceasta e credința-n dragoste. Mă legănă doar respirația și până când?

Fratelui meu Fiecare are un frate, în realitate, În imaginație, fratele Abel, Cain, alt frate, Din carne, sânge, chiar chip cioplit, Te iubește sau te ia în râs, vezi să nu te ucidă, Dăruie-i totul, să ia el totul, Frați mai mari mi-au fost dascălii, Cel de română, sever, care numai lui Dumnezeu îi punea nota zece, cel de geografie, acru mereu, eu desenam munții cu roșu, câmpiile cu albastru, unde sunt apele, întreba dascălul și mă atingea cu un doi, cel de istorie care ne învăța că revoluțiile se nasc din mizerie, i-a murit fata în munți, cel de astronomie, rău ca un taur, ne arunca stele fierbinți în palmă, doamna de germană, dorită pe-ascuns de adolescenți tulburați hormonal, apoi, colegii, unul născut pe un transatlantic, altul, un geniu și azi, puțin cunoscut, îmi povestea de Richelieu, îmi sunt frați câinii, pisicile, mereu în vacanță, gata de râs și de joacă, mustăți de motan care berbant nu-și dorește, coadă înaltă, pufoasă, care femeie? Frații ce ne privesc de aici sau din cerul înalt, Au ochi de opal cu o lacrimă-n unghiul din dreapta.

Iubita lui l-a părăsit. Ce știu despre iubiri colunii? Nevinovați, tăcuți, firavi, Ei sunt exemplu pentru unii, Nu-ntreabă, ei nu sunt prea gravi. Firească-i și nefericirea, Firesc e și poemul meu, Trăiești o clipă nemurirea, Ți-o dăruiește Dumnezeu. PS. Moartea e singurul subiect de care se râde mai puțin. Îngâmfarea nu aparține numai autorului, uneori cititorul îl întrece.

Parnas Se ridică Parnasul în două picioare, În două silabe cu aripioare, Iar la popă fuse-un câine, câinele lătra de zor, Un poem ce-mi vine-n minte, câinelui de autor. Noi l-am ucis cu pietre, vai, ori l-a călcat poate-un tramvai, O vină are fiecare, căci și talentul e o floare, Noi crima am ascuns-o grijulii, tu n-ai să vii, tu n-ai să vii, Ah, câinele acela minunat, un Nobel poate-a meritat, Legenda mai păstrează urma poetului tradus în Burma Și-n alte țări mai importante. Bem bere caldă cu croasante, Aceasta e povestea lui, a câinelui-poetului. Un lup se ruga pentru iubire, mânca doar miei, uneori, în neștire, O clipă eu l-am crezut, doar o clipă, apoi m-am trezit eram jertfă-n risipă, Ce bine, prietene, că ai venit, altfel erai, nu erai, ai murit? Plăcerea e a mea, l-am revăzut pe tatăl matale juca, cred, barbut, Vin și prieteni, colegi deștepți, blegi, scuzați că nu v-am văzut mister Negi. Spun bună seara, dar nu știu cui, leapădă-ți masca amice Hai-hui, Cum te mai simți poate nu simți, vorbele sunt ferăstrău cu mulți dinți, Mult auzit-am de Dvs., dar cine sunteți? Ieșiți pe fereastră. Bem doar un brandy, apoi vom pleca în insula celor bolnavi de gaga. Mi-e teamă, regret, mă scuzați, am parchet, Mă caută confrații de ocnă. Vă cred.

Gabriel Nicolae Mihăilă

The place beyond the pines știi poemul meu are întotdeauna un sertar ascuns o cheiță care îl rotește până prinde culoarea unui câmp de lavandă în care tu împletești coșulețe din doruri siameze aici ai învățat să spui te iubesc prin păduri de pini nectarul prinde gustul tău iar pomii cresc mai înalți și mai verzi cerul primeşte o infuzie de violet aprins până când luna devine un mugur pe care ochii

Mereu mai bun Și păsările îi mâncau din palmă, Iar el era nefericit, Din slăvi se auzi o salvă, 43

îl strâng iar numele tău se scurge lăsându-mi gura apă poemul meu e ca o răceală de vară ca o dragoste vie în care strănuți și toți îngerii îți spun "sănătos" inimile noastre încă se pipăie inimile noastre încă mai dispar din piepturi pentru întâlniri pe ascuns noi vom "uita" întotdeauna un nasture deschis în dreptul pieptului pe unde să ne strecurăm

îmi strâng propria mână cu forță am să îmi las vechiul eu să numere barele fiecărei celule de sânge care a murit pentru o cauză nobilă inima asta a renăscut și așa m-am trezit

ea se trezise într-o cameră cu pereții albi doar pe verticală erau două uși opuse ca într-o sală de așteptare care îi devenea din ce în ce mai strâmtă

Le Jardin Noir nu-și mai aducea aminte nimic dar era o amnezie în care toate indiciile pluteau împrăștiate la suprafața apei

fiecare zi e diferită e ca și cum m-aș muta dintr-un motel ieftin în altul încă de la intrarea în cameră tapițeria din ce în ce mai căzută pare să sfideze hotarul unde sângele întâlnește ficțiunea un bec pâlpâind anemic ademenește întunericul privesc jumătatea goală de pat ca pe o capcană de urs ce are propria inimă bătând îmi spun că suferă de claustrofobie și închid ochii sperând ca dimineața următoare să străpungă geamurile zoioase

corabia naufragiase violent la hotarul dintre lumi avea plămânii grei abia învăța să respire inima îi era un câmp de maci unde pășea desculță aripile proaspăt retezate încă se zbăteau pe podea ea construia poduri peste a.d.n.-ul trecutului

diferența de la motel la motel sunt vecinii din ce în ce mai joviali cu un libidou insațiabil pentru satisfacerea ignoranței mă gândesc că aripile fără voință sunt ca un avion fără combustibil dar ce folos dacă cerul e doar punctul unde arată zâmbind cu degetul

în buzunare pe un bilețel ud abia se mai descifra ultimul lucru pe care îl simte un înger este nașterea lui în om cu Anastasia Luceafărul...”

o nouă cameră de motel deschid ușa întotdeauna privesc după umăr nu cumva să fiu jefuit sau înjunghiat nu hoții amatori mă îngrijorează ci hoții profesioniști care migrează cu tine până în cel mai cald şi sigur loc intru mă simt ca un străin la propria înmormântare om pe dinăuntru negru îmbrăcat într-un costum alb

mână

„porni

sperii literele precum porumbeii din piața Vaticanului ele se întorc credincioase așteptând să le hrănești să le dai forma aripilor să le înveți zborul către țintele tale

faci oamenii să iasă din ascunzători să te salute să le pâlpâie inima ca un bec care se încăpățânează a nu se stinge ca o stea căzătoare care luminează viețile după nopțile polare iar prin gaura de ozon mai trec doar zâmbetele doar oamenii lupii răsună lung la lumina orașului pe care îl construiesc suflet cu suflet prezență cu prezență

de parcă ar fi utima dată de parcă fiecare atingere ar fi putut provoca sfârșitul lumii așa cum o știi de parcă ar fi fost ultima dată când un bărbat a știut să te iubească Anastasia era clipirea fiecărei zile iar eu gustam secundele de întuneric ca un timp care se expanda în scris ca un univers în care noi trasam scurtăturile noi trasam liniile constelațiilor după care astrologii fac horoscopul dragostei

întunecimea pădurii încă licărește păstrez o șansă pentru fiecare ca un bilet la 6/49 și din când în când o femeie îl câștigă și mă cheltuie până la utima suflare

când te revăd timpul împietrește munții dintre noi suferă de munteogeneză imperfectă se sfărâmă iar inimile se deschid ca niște lotuși gigant de amazon

viața e un test Rorschash în care femeile apar goale pe dinăuntru iar bărbații toarnă spini pe gâturile înfofolite în tot felul de substanțe mortale pregătindu-le suflul cu care vor propulsa tot felul de gloanțe de argint usturoi și altele în care cred

*** de ce îmi tremura azi vocea când recitam „poem pentru Anastasia‖ nu pentru că erau 100 de ochi ațintiți spre mine nu din cauza prezenței gărzii de fier a literaturii ci pentru că erai acolo

o femeie întâlnită la momentul oportun e ca un soare e ca o planetă unde omul încă nu a existat și totul respiră liber

nu am vărsat nici o lacrimă nici un zâmbet nu am schițat nimic

*** Anastasia eu sunt cititorul tău eu sunt semnul că în numele dragostei se inventează mașini de franjurat limite

eu te strângeam în brațe cu inima la gât ca o sabie

îmi aduc aminte eram în aceeași cadă în același suc înfierbântat de trupurile noastre în același balsam care face sufletul fin așezam sărutări pe trupul tău ca pe un caiet de caligrafie apoi așteptam zecele lui florin chilian sângele începea să curgă invers temerilor tale mă vedeai zâmbeai și mă ciupeai întotdeauna

Are you just getting by? au trecut zilele în care inima mea era ca un templu plin duminica și oamenii nou veniți așteptau la intrare credincios până când se expanda pentru a-i primi popasul multora împiedica revenirea la starea inițială din cauza golurilor purtând nume 45

în urmă o moschee mărită îmbătrânită cu pielea atârnând de plenitudinea de odinioară făcea ca dorurile să mă ardă până mi se vedeau marginile înnegrite

vezi pasajul acela unde viața împarte oamenii ca o ghilotină să rămâi aproape să ne confundăm cu unul pentru că avem un singur bilet până când va veni vremea în care telescopul hubble nu va mai avea lentilele așezate cruciș și va găsi inteligență emoțională undeva în univers noi vom învăța lumea că orizontala e finită și doar verticala e infinită

acum prezența ta îmi îmbracă inima goală în mijloc busola care îmi arată nordul o ia razna ori de câte ori privesc felul în care mă împrejmuiești o femeie călină cu zâmbetul precum un tei înflorit face infunzie cu sângele meu fierbinte iar turbulențele pașilor se disipă la poalele tâmplelor ei o ploaie măruntă mă întâmpină ciupind-mi gleznele fiind modul subtil de a-mi spune că nu este un vis sau o dramă în care personajele principale rămân într-o imagine fixă neavând libertatea de a-și alege propriul zbor

nu am chef să-l botez pentru că nu îmi place de el atunci când visele îți intră în oase ca o brumă rece și încep să doară nu mai poţi renunţa la ele azi noapte un nou-născut a adormit în brațele durerii ca în brațele unui părinte neglijent eram eu

azi suntem lipsa din tabloul de ieri suntem atât de apropiați încât culorile nu mai pot deosebi două absenţe ci doar o mare prezenţă încrucișată împerecheată îmbrățișată nu știu cum dar e rima planării noastre dincolo de peroanele unde trenurile sfârșesc goale dincolo de controlul hotarului unde visele întâlnesc realitatea se așterne o vară blândă peste umbra trecutului care se zbate pe uscat ca un peşte în urma pașilor noștri despărțitori de oceane ale însingurării

m-am trezit în vis într-o dimineață la 5000 m altitudine undeva în Nepal aerul era atât de rarefiat încât nimic nu mai durea nimic nu se mai supunea legilor fizicii ci doar legilor inimii mele nu existau drumuri poteci sau autostrăzi aglomerate din tălpile mele se întindea un imens lac glaciar în care m-am scufundat simțindu-mă pentru prima dată aproape de idealul de "acasă" și am început să imit reflexia tuturor persoanelor ce treceau

apropierea noastră nu mai este firavă ca un pui ce încă învață primele zboruri deasupra zoom-ului lunetelor și divertismentul vânătorilor suntem uliul care planează cu ghearele înfipte în carnea albastră a cerului iar fiecare ploaie fiecare curcubeu e încăpăţânarea noastră de a fi eterni

era un carnaval iar eu eram în spatele măștilor personajelor principale singurul credul în fața unui munte de pirită numit fericire 46

era în alveolele pulmonare laringe faringe în papilele gustative și corpusculii tactili așa că am disecat totul în 2 apoi în 4 apoi în 8

din care mușc până mușchiul inimii se contractă atât de strâns cât un pumn de pugilist (câţi nu muşcă din propria lor carne din propriile lor cuvinte, din cele mai credincioase apropieri când la gât durerea se strânge ca un fir de kevlar)

și era minciună și era nefericire și era boala oamenilor ce nu știu să iubească și era înșelăciune

și mă lovește și mă lovește

erau atât de fericiți încât și fericirea ar fi intrat în depresie cu ipocrizia din venele lor cele mai luminoase suflete erau vândute la negru locul unde luminau pentru ultima dată

sunt groggy sunt numărat până la 10 iar eu aud gong-ul doar la sfârşit de text (notă de subsol aici dorul are casetă rezervată pentru fiecare „adaugă un text‖)

era atât de greu totul avea o densitate atât de mare încât lumea lor se reducea la un punct la un glonț ce ricoșa în zidurile din care nu găseau ieșirea carnea le era ciuruită iar lumina trecea prin ei amintindu-le că în tot nimicul ce sunt au existat

Mariana Miron În trenul acesta nu e nimeni

oamenii se nasc puzzle-uri întregi ale căror piese le sunt furate sau rătăcite sub iluzia trecerii timpului puțini știu că ar putea găsi drumul spre întregul ce au fost căutându-le și revendicându-le de la traficanţii de suflete

printre cărămizile de puf în genunchiul nici drept nici stîng cuvîntul devenea sala cu orgă a dezămăgirilor noastre trenul îşi proiectase un drum fără şine printre vişinii grei şi îngălbeniţi de jocul de-a moartea cu cerul în trenul acesta nu e nimeni se goneşte pe sine însuşi într-o risipire de nisip alb căutîndu-ne cheia încolţită în vene aici în trenul acesta grăbit ca un iepure e o arcă a lui noe pregătită pentru cei ce urmează să vină

Firewalking abiding citizen (pericol de incendiu nu aprindeți focul decât sub stricta îndrumare a unui suflet rotund ca o planetă vie) dorul e substanță albă inflamabilă în jurul meu cuvintele se așează precum niște câini de vânătoare cu urechile ciulite prind conturul lipsei tale și se ghemuiesc pe foaie într-un fruct interzis 47

atât era de proaspăt totul desigur eram copil vinovată de a creşte înăuntru în visele celorlalţi nu deschideam nicicând uşa soarelui încât ei dormeau fără griji cu o parte din mine ca o aripă sub puişorii pernelor

alt liliac a înflorit în palma mea liliacul rană albă cu iz violet de sfîrșituri de care atîrnă ca o jucărie pe brad masca pașilor tăi dimineața își scuipă ultima zdreanță de somn iar eu încă îți sorb irisul nud ancorat undeva într-o ceașcă de nori des înverziți imaginîndu-mi întîlniri fără cerc trasate cu creionul pe oglinzile foșninde ale acestui răsărit de soare a înflorit în palma mea o durere și e atît de frumoasă încît sărutul nostru devine sol înlănțuit de cocoare așteptînd alte plecări și un alt liliac

au trecut zile ca noaptea şi nopţi boreale fagurii din stupină s-au uscat din mâna Maicii Domnului nu mai picură nectar pe buzele mele când se adună norii e mereu frig lipesc palma de peretele orb mă rog să plouă mai puţin să am un colţ cald de pâine neagră dacă adorm vorbesc cu mine însămi în somnul meu nu mai visează niciun copil

Cristina M. Moldoveanu

Kunta Kinte de sărbători oamenii şi-au strâns rufele pe aceeaşi sârmă ca într-o spălătorie comună de jur împrejur la ecuator vântul s-a luptat cu fumul colibelor de pământ soarele a ieşit mare din adânc un peşte strălucitor în năvodul viitorilor apostoli la leprozerie s-au adunat cei miloşi şi cu teamă de dumnezeu până când fuge mâna din umăr ochiul din orbită sau inima dintre coaste şi nu mai recunoaşte un om alt om

rugă în somn

rămâne trupul crucificat fără miez împăiat şi expus într-un oarecare muzeu de istorie naturală

dacă se zdruncinau norii la temelie şi ciubărul de sub scoc spumega râdeam cu dinţii strânşi de prea mult aer cu mireasmă de nuc înverzit 48

L. I. Mureșan

sculptură în lemn roșu pictorul desenează cu minuţiozitate cadrul ferestrei în ochii cardinalului înfipt drept în fotoliu. lumina aceea sclipind lângă pupilă este totul. o rază cade pe gaura cheii unei uşi închise. un fluture alb tremură pe pălăria cu voal a văduvei. în târg păpuşile din ceasul medieval din turn se învârt cu moartea printre ele. un copil râde muşcând din vata de zahăr.

asemeni poetului

Unde sunt cele dinaintea ceasului în care păcătoşii au împărţit mărul între ei?

o drujbă i-a secerat aorta o coasă picioarele sufletul prin vămi de trei zile s-au depus solzi pe ochii mei clari ca lumina timp de 4 decenii mă alătur poetului teodor dume cu icoana mea de poet suferind şi voi scrie fraţilor pentru că durerea se urlă în vorbe meşteşugite pentru clipe de neputinţă pentru întrebări despre justeţe şi adevăr şi alte vorbe mari pe care filozofii nu le pot explica pentru că sîngele e sînge cu grupă individuală destul de roşu să orbească raţiuni destul de pal pentru eternitate

la chioşcuri se vând gogoşi calde înmuiate în zahăr vanilat. de gerul bobotezei până şi în buzunarul cerşetorilor se topesc bănuţi de ciocolată. fericirea flutură ca un zmeu scăpat din sfoară peste capetele copiilor. peste cântecele lor cu floricele pe câmpii şi elefanţi în plasă de păianjen. există un mâine mereu roşu în calendar. precum nasul clovnului. Vine o vreme în care soarele se roteşte în jurul pământului, o vreme când totul e invers.

un ţipăt de uliu pe care îl aud de trei zile şi alte trei şi alte viaţa capătă sens pe la 40 cînd îţi iei rămas bun şi aştepţi bine te-am regăsit 49

să tragem perdeaua prieteni pentru că întunericul lasă imaginaţiei viitorul

doar un tremur universal şi o constatare a fiecărei oscilaţii nu emiteţi idei acestea sînt multiplicare infinită cu rezultate infinite şi copiii învaţă toate secvenţele aleatoriu pentru înţelepţi tăcerea acestora le spun că nu e tăcere e doar răsunetul unui ecou care se amplifică spre început şi sfîrşit pericolul naşte lumi pentru meditaţii profunde neînţelesuri filosofia nu e filosofie ci o secvenţă de filosofii invadînd spaţiul timpul minţile şi neminţile altfel infinitul nu ar necesita minus infinit nici moartea viaţă nici Cuvîntul tăcere ţin în palmă un şoarece mort şi asta îmi certifică teoria

O mare minciună fiece clipă oricît de rotundă ar părea chiar şi clipa spre care întinzi arătătorul să o spargi nu e doar balon de săpun filmul vieţii are o infinitate de imagini pe secundă de aceea e infinit numai filosofia tîmpeşte simţurile şi credinţa perfidă că există în toate început şi sfîrşit adunat-am generaţie după generaţie informaţii eronate pe care ne-am pietrificat raţionamente predăm copiilor la şcoală aberaţii formăm visători ai nulităţii şi ne convine să păşim pe trepte imaginare morţii nu sînt morţi ştiu asta cei care vizualizează scenă cu scenă cei care nu lasă filmul să tragă pagină peste pagină iar în viteza aceea infinitul să devină finit !iată raţionamentul pe care iniţiaţii îl stăpînesc şi rîd în sine privind necunoaşterea şi zbuciumul !iată faţa tristă a lunii de neatingerea soarelui

ființe templul cu sînii mari respiră jumătate de viaţă bea otrava pregătită din timp femeii să fie femeie eucaliptul înlătură firavele ierburi ce-i mîngîie sentimentele singur răzbate musonul printre picioare insecte lipsite de raţiune dau sens templul din lemn de eucalipt eucalipt cu templul sculptat în trunchi fiinţe mici aşteptînd creşterea covor zburător templele au degete eucalipţii au degete se ating uneori simt o furnicătură pe spate

clipa în care gheara se strînge în jurul gîtului la fel de infinită ca fiece clipă ţipătul secvenţă cu secvenţă pătrunde ipostazele multiple ale timpanelor arătătorul înfipt de miloane de ori în milioane de baloane de săpun efectele şi cauzele infinite un ciclu !iată nu e moarte nu e viaţă 50

întors soarelui au faţă roşie de templu de eucalipt au faţă şi ochi respiră fiinţele mici vor ajunge temple eucalipţi sau palidă combinaţie

şi se transformă în linie dreaptă am devenit atât de curgătoare încât în toate m-am prelins şi-am dispărut

Adrian Paparuz

Gerra Orivera

Păsări toate păsările s-au exilat azi în mintea mea obosită iar tu candidă precum brutus zbori şi scuipi seminţe chiar pe chelia mea de parcă n-ai vedea cum ciocurile lor îmi ciugulesc fericite toate amintirile despre tine nici nu mai ştiu cum te numeşti femeie acvilă (oricum pentru istorie nu mai ești relevantă) oprește-ți doar o clipă fâlfâitul lângă tine cezar e mort

Labirinturi de cunoaştere înfometată deschid larg porţile planetei pe cale regală să intre în mine degeaba iubeşti mi-ai spus dacă temperatura lumii ţi-e străină în acord de arteră vioara fiinţării arcuşul ascute potenţează respiraţia armoniilor şi câte-o cometă zurlie încurcându-şi coada în arpegii majore din efemer veşniciile zboară precum porumbeii din pălăria magicianului şi-mi tapetează vertebrele văzduhuri o bufniţă răsuceşte în ochiu-i ghem de silabe strălucitoare am băut atâta mixtură de glod şi de ceruri atâţia vulcani au condimentat cina de aisberguri labirinturile însetărilor îşi închid pliurile

E.K.G. pe tine inimă vor să mi te taie chirurgii cu bisturie ascuţite dement obsesiv din magna cum laude strigă toţi 51

ameninţător că tu ai murit demult şi numai fantomatic mai cutreieri prin pieptul meu dependent de tristeţe ca şi cum amândoi suntem doar o iluzie menită să le strice lor teoriile frumos desenate pe diplomele postuniversitare de unde să ştie ei inimă de câte uşi ai nevoie tu câte camere largi pentru o iubire (Crescendo Mozart) care mă lasă fără respiraţie atipic te încăpăţânezi să mă porţi prin cele nouă ceruri şi chiar mai sus să trăieşti fără să ceri voie acolo unde doar păsările îşi fac morminte

de a fi atât de departe de tine n-am să mă pot lăsa iubito entru că nu există încă nici o clinică de dezintoxicare sentimentală

mitul erai frumoasă ca o duminică de paşte cu mireasma cozonacilor în priviri şi sânii plini de vinul împărtăşaniei surâsul ţi-era încondeiat (aşa ca un ou de pus în vitrină) iar tălpile păreau să te poarte deasupra colbului nimeni nu ştie nici acum de ce sau de unde dar când ai intrat în biserică goală de orice prejudecată timpul s-a oprit câteva eternităţi să numere cu tine lacrimile trecutului pe care l-ai atârnat fără să ceri voie de urechea dreaptă a preotului topit şi el ca o lumânare apoi ai plecat pentru totdeauna la fel de goală ca o întrebare retorică doar umbra ta a rămas pictată pe toate porţile şi parfumul la fiecare răscruce cu destinul un blestem fericit

tu eu

Incurabilul mi-e frig şi mi-e cald în acelaşi timp de tine sunt tot mai legat de Dumnezeu a fugit la mare distanţă îţi e inima de trup mi-a confirmat deunăzi chirurgul uimit că înlăuntrul meu nu a găsit decât litere roşii ascuţite indecent până la demenţă u mai am mult noroc nici nu am prea avut deşi nu de noroc aş avea eu nevoie mai mult de două aripi sau totuşi puţin la poker să-mi joc ultima carte într-o miză mai mare decât viaţa fără tine e ca o condamnare în iad pentru eternitate nu am pretenţii să rămân poate doar în memoria inimii tale să mă păstrezi chiar dacă la mine e noapte şi la tine e zi ceva să mă ţină legat de verdele ochilor tăi cât două catedrale în haos mi-a fost destinat să îmi port regretele

poetul cu P mare scria poezii firesc nu-aşa doar asta-i era menirea numai că el poetul ar fi putut sculpta trupuri cu mâinile goale sau putea picta sentimentele pierdute de muritori ar fi putut de pildă înjura politicienii sectoristul vecinii să se îmbete sau să moară de plictiseală 52

dar el poetul continua să scrie să scrie despre iubirea lui mereu despre iubirea lui nemaiîntâlnită flămândă ca o gaură neagră să scrie cu pana cu pixul cu stiloul cu unghiile cu lacrimi iar iubirea venea până la capătul patului său răvăşit de poet atemporal și fugea speriată de disperata lui singurătate de cuvintele mucalite mucegăite sub pernă în patul vecinului al sectoristului al președintelui de bloc cui să-i pese că acolo în mintea poetului explodau inimi universurile se întorceau în bingbang poetul scria şi iubea sau poate invers sălbatic fără să bănuiască măcar că iubita lui zeificată nu știa să citească (doar asta-i era menirea nu)

fructele poetice bronzate la sfera creatoare. nu mai plânge poezie, omu-i un cuvânt pierdut care așteaptă să fie scris...

Nadia Pădure

Un alt semn al iubirii primăvara precum un zid alb a crescut în această dimineață peste pleoape potopul albastrului din cer desenează aripi de îngeri pe retină ne cheamă printre muguri să simțim durerile facerii luminii

Dragoș Pavăl La umbra arborelui poetic

pe inimi bolnave de toamnă să incrustăm un alt semn ai iubirii

Oare cine a văzut lumea la față pentru prima dată: poetul sau poezia? cine poate schimba totul? nu vreau să dezbrac cuvântul până la literă, ar simți frigul realității și nu mi-ar mai încălzi sufletul însetat de lumină...

aripile încearcă să-și amintească zborul o gravitație banală mă leagă de inima pe care o țin în palme o mie de primăveri în urmă credeam că pot smulge dorul din țipătul pescărușilor să-l sfărâm în petale de măr și să îmbrac pomul care așteaptă clopotul primăverii la fereastră

prefer să îl las să crească în grădina de gânduri unde copacul este însuși infinitul cu rădăcina plină de inspirație versuri care devin crengi îmbrățișează 53

credeam că pot aduna tăcerile într-o clepsidră și să număr cu ea clipele de mirare ale amurgului iar apoi să pot albi durerile zilelor răstignite pe cruci de uitare

parte dreaptă și o hienă rătăcită printre sălbăticiile carnivore ale sângelui râs de cucuvea la un colț de tăcere ca un scrijelit de metal pe sticlă una două trei bătăi de inimă stop atât țipăm azi despre dragoste printre stelele mute

credeam că pot afla câtă singurătate încape într-o inimă de femeie iar într-o zi să o pot alunga ușor din suflet precum un val șterge urmele pe nisip

și cântecul cântecul de ce nu se aude a ruginit cămașa sufletului

nu știam că primăvara e doar o altă mască a timpului în spectacolul trist al vieții unde începutul încoronează sfârșitul

Între noi o clipă între noi e primăvară lasă floarea să ne ningă mlădioasă și sfioasă clopotele să tresară ca un geamăt de vioară țesătură albă fină picătură de lumină

Sălbăticii peste inimă plouă peste rana veche din inimă sălbăticii rupte din cer desfrunzesc lumina ascult geamătul din clopotniță alină durerile pământului liniștea se ascunde în tăceri de morminte obosite aripile îngerului

între noi o vară cântă precum soarele-n amiază își rostește legământul printre lacrimi printre raze ce e dor arde ca dorul din dureri frământă zborul

întunericul precum o fiară zămislește lumină neîncepută noapte bună străine poate mâine în palmele tale arse din cerul carbonizat va cădea o stea

între noi o toamnă plânge obosită zbuciumată de tăceri îmbolnăvită și de zboruri vindecată frunzele încărunțite mai șoptesc despre iubiri trag zăvorul peste vise te adun din amintiri

Rugină hai să țipăm un pic despre dragoste ție o mână mie o mână de puzderie

între noi când va fi iarnă și zăpezi se vor așterne vom fi cruci pe cer uitate

câte un corb pentru fiecare ochi 54

îmi viscolesc zumzet de vise timpul își privește uimit sufletul în oglindă

vom fi stele-nlăcrimate între noi e doar o clipă cât o viață cât o moarte între inimi răstignită ca o punte peste noapte

Violetta Petre

Poem pentru inimă ușor inimă ușor încă o treaptă năruită ca un hău îți zâmbește fariseic din nou trebuie să încerci zborul cu aripile ciuruite de viață întunericul se grăbește să-ți steargă urmele risipite pe cerul rănit de albastru din lacrima ta smerită au înflorit ciulinii rouă se așterne peste rugina zăbrelelor sub care ai îngropat vise

Răspuns și întrebare Am mai plecat cândva din mine-afară: Era prea multă lacrimă de ceară; Pe un pervaz de umbre m-aşteptai Eu răsăream, tu nopţii mă-nchinai...

simfonia tăcerii se prelinge precum un mir din inimi uitate plete cărunte în bătaia timpului pictează zâmbetul pe retina unei stele adormite

Mă înflorea un dor de noi şi doare Când tu mă vrei un vis fără culoare; Eu bat timid la zilele din tine Tu mă-nserezi şi mă întorci în mine...

e ultimul drum al nopții ușor inimă ușor din trupul durerii se naște lumina

Şi nicio dimineaţă nu mă strânge În palma ta cu visul ce mă frânge; Sub gene mai adun un gând de noi Tu-mi vrei aripi şi zboruri înapoi...

Profil de primăvară sunt floarea de măr care se așterne dor peste inimă sub streșini de lumină adun în palme cântecul tăcerii la tâmple

Mă voi lega la ochi cu ploaia-n care Ne-am rătăcit: răspuns şi întrebare...

Apoi m-ai aruncat într-o altă femeie, spunând că ea o să-mi arate calea. Eu oscilam între nebunia descoperirii şi plictiseala armoniei. Fericirea, era doar momeala ce mă ţinea în cursă. S-ar putea spune că m-am obişnuit şi cu asta. Mi-am luat sufletul în mâini ca pe-un rest de pe tejghea şi am cerut lui Dumnezeu un suflet nou. M-a închis într-o mănăstire de maici! Mulţumesc Doamne.

Unde-i vara să mă vadă? De-mi treci sufletu-n cămară Pentru vremuri de iernat Nu uita să iei de-afară Asfinţitu-nsângerat... Şi o ploaie de lumină Ce-am uitat-o prin păduri Şi un zumzet de albină Plin de miere să îmi furi... Dorul florilor de tei Să-l arunci peste oftat Şi nectarul să mi-l iei Dintr-un alb nevinovat... Florile de iasomie Să le-aşezi ca pe ninsori Peste-a sufletului ie Să nu tremure sub nori... Şi când gerurile toate Vor muşca din mine iar Să nu-mi fie nicio umbră Rătăcită-n calendar... Să mai cânt pe sub zăpadă Îmbrăcată-n strai de ieri; Unde-i vara să mă vadă? Unde-s toamne, primăveri?

Paul Rotaru

Cristian Pop Despre un suflet nou Într-o lumină aproape solidă, sărutul meu îți reda glasul unui copil pictat pe faianţele Casei Poporului. S-ar putea spune că eram obişnuiţi cu asta. Dialogul tău cu fraze colocviale că nu trebuie să fac nimic decât să trăiesc, nu m-a ajutat să trec peste muţenia noastră, asta fiind o moştenire de familie. S-ar putea spune că eram obişnuiţi şi cu asta. Era un mizilic să-ţi arăt zilnic sufletul; abia după ce l-ai tăiat în felii transparente ai zis: are ochii amputaţi, e prea transpirat, i-au căzut toate frunzele… şi-n el, e-o sărăcie lucie!

Două pâini și-un praf de sare I Dacă măsurăm istoria-n hoții și violență, Între azi și-antichitate nu e nicio diferență. Fie că zburăm, ori mergem în genunchi, fie călare, Peste toate se așază două pâini și-un praf de sare. În aceste vieți mizere noi sădim sămânța crudă, Care face peste veacuri glasul nostru să se-audă, Însă ies să urle-n stradă zece gloate de golani, Hipioți fugiți de-acasă, viitorii liberali, Democrați scăpați din lesă ce se cred iluminiști – Toți bufoni deopotrivă, se numesc capitaliști! Ne jucăm această dramă ca pe-o sumbră mascaradă, Foametea ne e principiu, casa – o îngustă stradă, Mângâiați cu toți de falsul ce îl adunăm din mers,

Cei ce cred că le-au și pe-astea, sigur, nu știu adevărul: Vor ajunge-n degradare, ca Fantine, să-și vândă părul, Apoi dinții, apoi trupul, să cerșească pe maidan, Căci pe lume o conduce, de milenii, sfântul ban! Vă veți ridica-ntr-un răcnet: Unde este Dumnezeu?! Poate că vă va răspunde: „Oameni buni, poporul meu, Eu nu am nicio putere peste soarta-vă mizeră, Într-o clipă se consumă drama voastră efemeră! Nu știți voi că sărăcia e-o virtute pentru proști, Iar bogații-ntotdeauna vor ieși victorioși? Stați umili în jegul vostru, dezbinați, principiali, Puritani doar în cuvinte, în sclavie geniali! Dezgoliți-vă spinarea să primiți sudălmi și bice, Ascultați pe oratorul care știe să predice Că prin astă umilință veți primi un loc în cer – El vă ia pâinea și sarea, el vă poartă spre infern!‖ Și, deci, victime-ale sorții, luați pulsul astei lumi, Unde cântă și dansează cei mai răi și cei mai buni; Fiți ca ei, bogați în vicii, ori ca proștii de curați: Fără unghii, fără gene și de boli desfigurați! Dacă voi credeți că astfel lumea este mai frumoasă, Viața merge înainte și voi stați cuminți acasă, Că în felul ăsta nu e nici tristețe, nici război – Fraților, tocmai războiul este finanțat de voi! Că purtați brățări de aur ori cătușe la picioare, Trebuie s-aveți pe masă două pâini și-un praf de sare – Pentr-o strachină de zeamă vă luptați, căci foamea-i fiară Care mintea devorează și-apoi sufletul omoară! Pentru-un boț de mămăligă ce vă opărește gâtul Scormoniți cu dinamită și secătuiți Pământul, Pe când belferii, emirii, baronei de mâna-a doua Vă halesc puțina leafă și vă storc din blide roua! Voi, prudenți de lașitate, vă gândiți doar la copii, Înmulțindu-i peste noapte precum florile-n câmpii, Neștiind în viața voastră decât oropsiți să nașteți În mizeria umană și pe care o cunoașteți, Învățându-i pe aceștia să fie la fel ca voi: Niște sclavi ai sărăciei, parveniții din gunoi!

De iluzia aceasta care s-a numit progres! Și, gonind în fuga mare spre idei de evoluții, Ne-amăgim că suntem liberi și că facem revoluții, Că schimbăm această lume cum o știe fiecare – Peste toate se așază două pâini și-un praf de sare. Ia priviți această lume cu mulțimea ei bolnavă Cum își poartă drama vieții – fatalista lor otravă, Oameni care dorm pe ace pentru-o nouă zi de muncă, Mizerabilă simbrie ce în față li se-aruncă. Toți în praf își vâră chipul inhalând numai duhoare, Strivesc umeri sub povară și se taie la picioare, Toți îmbătrâniți cu zile și zbârciți fără de vârstă, Schilodiți în subterane ori striviți pe sub o dârstă. Vă-ntrebați, acestea toate pentru ce? Pentru nevoi! Pentru cei ce zic întruna că v-ar scoate din gunoi! Însă pentru-aceia sunteți bază de impozitare, N-aveți nume, n-aveți drepturi și nici bani în buzunare, N-aveți decât datoria să munciți, s-aduceți dări, Prizonieri ai lăcomiei unor hoți și trădători! Casa voastră-i o cocioabă unde țineți goale blide, Unde stau flămânzi copiii și cu fețele livide – Vă culcați cu burta goală, leșinați de oboseală, Mintea nu vă mai visează nici coșmar de viața goală. În afară de speranțe nu v-a mai rămas nimic, Decât să produceți taxe, să dați bir – oricât de mic! Pentru ce atâtea chinuri și atâtea zile-amare? Pentru-acele mărunțișuri: două pâini și-un praf de sare. Iar acei hulpavi nemernici găzduiți în ministere, Camuflați în codul legii, vă promit numai himere – Voi, flămânzi, bolnavi ai sorții, le înfulecați pe toate Și îi credeți în minciuna că se-ntrec în bune fapte, Sprijin oferiți grămadă unui fante menestrel, Neștiind că votul vostru nu contează-n niciun fel, Ci vă duceți mai departe crucea poftei ordinare De-a avea ce nu au alții: două pâini și-un praf de sare! Dar priviți stăpânii lumii, acești pui de derbedei Ce zâmbesc placid întruna și pozează-n dumnezei! Ei ne țin în mână soarta, o răsfrâng și o desfac, Modelând-o fiecare numai după bunul plac! Îi distrează drama noastră care-ncepe de cu zori, Căci având la ei puterea toți se simt superiori! Aste lepre elitiste, fii de curve și lichele Înșirându-se în față ca o salbă de mărgele, Ei fac graniță-ntre oameni, pun cortină între state Și decid viitorimea cu politici deochiate! Toți fricoși, se cred puternici, poartă arme sub costume, Suspectându-se-ntre dânșii, acuzându-se în glume; Toți invocă adevărul și propun ades proiecte Ce promit să scape țara și s-o spele de defecte! Dar, când vezi băsei în față, udre, ponți și fenechii, Căcărăi bețivi din fașă, atunci, frate, să te ții: Ăștia-s buletinul țării și oglinda unui neam, Cei ce scot la suprafață caracterul de țigan! Turbăciuni cu gura-n spume, moscoviți, cominterniști, Erudiții nord-atlantici, iezuiți și papaliști – Ei vor să ne facă bine printr-un îndrăzneț decret Și să-nalțe România?! Asta chiar nu pot s-o cred! Mai degrabă-aș crede orbul ce îmi spune că-i oracol, Dar gândiri occidentale să creeze vreun miracol?! Nu, copii! Luați aminte la aceste paparude Cu dosarele pătate și cu scutecele ude: Rockefeller le ordonă, Bilderberg îi găzduiește, Unde-nvață să vorbească și să simtă românește; După ani, se-ntorc în țară trecând filtrul Uniunii, Joacă șah pe tabla lumii doar cu regii și nebunii Și, ajunși la scumpa vatră, ce grăiește fiecare? „Sclavilor, aveți avere două pâini și-un praf de sare!‖

II M-a oprit, mai ieri, pe stradă, un tovarăș din liceu, Întrebându-mă isteric: „Frate, pentru Dumnezeu, Ce tot ai cu Eminescu de-l ridici atât în slăvi? Nu vezi c-a umplut poporul cu speranțe și otrăvi?! Nu vezi că ne pierdem vremea studiind literatură, Țara vaită de foame și voi dați mărunt din gură?! Voi ne pistonați întruna cu-acel jurnalist dement, Sifilitic, melancolic, însă ineficient! N-avem timp pentru discuții, ci ca să ne dezvoltăm, Să privim doar înainte și trecutul să uităm!‖ Am tăcut cam o secundă, neștiind ce să-i răspund, Nu c-aș fi avut la mine sacu-acela fără fund, Burdușit de invocații, teorii și de elogii Pentru astrul singuratic ce condamnă demagogii, Însă i-am privit o clipă ochii, ca să înțeleg Drama care înconjoară universul lui întreg, Să pricep ce supărare l-a lovit așa, deodată, Încât inima firavă să îi fie-amenințată. Fuse în străinătate și, din dorul de părinți, A purtat ca pe-o stigmată țigănia între dinți, A rânit la porci, la vite, a cerșit, a speculat, Frigul, foamea și nesomnul zi și noapte-a suportat, Să trimită o lețcaie mamei lui pensionare Care nu își mai permite două pâini și-un praf de sare. I-am vorbit de Occidentul ce rânjește ticălos Când în Dacia Eternă de câștig mai dă miros, De hiene nord-atlante ce ne-adulmecă prostia,

Integrându-ne-n tipare, pervertind filozofia, Țapinari ce vin în gașcă să ne taie rădăcina, Guralivi experți s-aducă peste țara noastră vina Că-ntre două lumi meschine drepți rămas-am la răscruce Între occidentalisme și invaziile turce! M-a privit cu o stupoare smulsă din propriu-i sicriu, Întrebându-se aiurea toate astea de-unde știu. I-am răspuns că lumea-i veche în aceste suferințe, Că dintotdeauna oamenii-s obiecte, nu ființe, Iar durerile acestea nu le știu din Occident, Ci de la un melancolic, sifilitic și dement! Dacă tu, un dac în sânge, vezi doar ineficiența În poetul Eminescu și culegi numai demența, Poți să-ți pui ghirlande grele pe grumazul ca de taur – N-o să-ți vadă Occidentul sângele măreț, de aur! N-o să-i pese nimănuia că îl joci perfect pe Lear – În această lume snoabă tu rămâi un musafir, Imitație obscenă pentru Hemingway, Brontë, Un Dracula veritabil, Ceaușescu, P.C.R.! Poți să scrii tratate grele, refuzate pe tarabă, Discutate într-o doară de-o aristocrată babă; Poți să mai concepi și piese într-un stil shakespearian – Lumea toată va decide că românul e țigan! Ah, deja te îngrozește spusa ăstor rezoluții, Dar aștepți economiei să-i găsesc tot eu soluții?! Dragul meu, mai este vreme să cedăm în contrafaceri, Din cultura traco-dacă să deschidem noi afaceri! Nu te bagi? Eu sunt adeptul mercantil și snob, vorace, Că așa ne-nvață Școala de trei secole încoace! Hai să vindem țara asta pe-o bancnotă de nimic, Pe un zlot, pe o coroană, pe câștigul cel mai mic, Pe feudele habsburge, pe fanari, pe otomani, Să părem mai sovietici ori mai drepți americani! Dar colegul meu sensibil nasul acvilin lărgește Și însuflețit respiră, de îmi spune dăscălește: „Ai rămas naiv, copile, ideatic, filozof, Iar poetul Eminescu este doar – mă scuzi – un moft! Poate Tennyson sau Poe sunt ceva mai actuali, Că se vând și-n Filipine și chiar se câștigă bani! Nu te supăra, știi bine că nu rumeg eu hârtie, Nu pierd vremea cu zețarii, nu conduc tipografie, Dar încerc în viața asta să obțin și eu ceva, Că am casă, obligații și-un copil îmi va urma. Am umblat prin Europa, dar ți-o spun cât mai firesc: Nu se vede sărăcie ca pe plaiul românesc! Toți privesc cu ochi de vultur câte țărmuri bate marea, Însă nu gândesc că valul ne aduce nouă sarea; Toți ne spun că Bărăganul are sol fertil și negru, Însă nu avem sistemul stabilit, corect, integru; Toți ne spun că România la răscruce e de ani, Dar corupția ne stoarce și de drepturi, și de bani!‖ Ah, corupția, gândisem, iată lucrul inedit Care chiar în România prima oară s-a-mplinit! Dragul meu, în retorie se întrece lumea-ntreagă, Cu bufoni care în treacăt viața vor să înțeleagă – Ai ceva de spus? Te cheamă toți, cu pâlnii instalate Peste șleampetele cefe, să îi dai cumva pe spate Cu o nouă teorie despre tot ce-a fost și-ar fi – Cu nesaț, înfuleca-vor chiar și slabe poezii! Tu? Rămâi doar cu orgoliul că poporul te ascultă – Mulți vor zice c-ai dreptate; alții – c-ai adus insultă Mersului firesc al lumii, ordinilor mondiale, Conștiinței sociale, liniștii naționale! Ai să spui, poate, că nu guști universurile cărții Și că te ghidezi pe-o cale din experiența vieții – Te vor asculta, fii sigur, ca să știe ce gândești, Ce poți face pentru tine, unde-ai fost și cine ești.

Poți să le arunci în față vreo curată teorie Și pe care vei depune-o expensiv peste hârtie – Exigența lor privi-va nu în ale tale gânduri, Ci scruta-va prin speranțe ce ai așternut în rânduri. Ești puternic? Rupe cartea care ți-a sădit blestemul, Pune umărul sub boltă când se clatină sistemul; Nu privi de sub mansardă tot sperând, tăcut, ceva, Ca și cum momentul sacru pe tine te-ar aștepta! Căci asemenea discursuri s-au ținut tot românește Și de-aceea Eminescu poate că te plictisește – În aceeași limbă veche dacii plâng între cătunuri, Cu tenebre se împacă și dospesc în suflet fumuri! Tu ești nou?! Prezinți ambiții și faci lumea cum o vrei, Ca și cum se potrivește standard pe mileniul trei, Ca și cum se schimbă totul pentru omul necitit, Iar istoria rămâne un principiu învechit?! Tot ce-au spus Homer, Horatius, Moise și Prometeu Se-ntrupează-n veșnicie și devine Dumnezeu; Literele lor au viață și credinței fac ocol – Peste ele, Eminescu nu va pune monopol! Măgulindu-te cu texte smulse din tratate grele, De britoni recunoscute și semnate de Mengele, Ai să spui că viitorul stă în fapta lui Hristos – Nu te supăra, de douăzeci de veacuri au tot fost Oratori lipsiți de casă, de familie și soare, Care nu aveau pe masă două pâini și-un praf de sare. Toate cărțile din lume dacă spui că ai citit, Poți să crezi că Eminescu este cel mai învechit! Poți să spui că nu mai este un cuvânt ce se va scrie, Îmbrăcat cu elocința ce se cheamă poezie! Ai citit poate Vergilius, poate Naso, Mitridate, Iar noi nu mai știm că dânșii au cuprins temele toate? Ai citit ceva de Caesar și De bello gallico? Toate astea îți arată mersul lumii încotro! Tot ce-n cumpăna luminii se înclină spre mai bine Își alege azi eroii și te-arată chiar pe tine! Vrei să fii român netrebnic ori vreun vajnic coreean, Un britanic snob, laconic, practicul american? Vrei poate, din imitații, să-mprumuți drama polonă, Peste tot să urlii „Kurwa!‖, să te-nchini la Primadonă? Vrei să înțelegi minciuna ce se cheamă Viitor? Dacă știi cum e prezentul, restul este mai ușor! Așa că, iubit tovarăș, te rog, nu mă plictisi Cu citate maiestuoase din nescrise poezii! Spune-mi, Dacia Eternă a barbarilor a fost? Au venit mongolii, turcii, într-o lume fără rost? Au ajuns fanarioții să ridice-a lor avere, Feudala habsburgie să dețină-aici putere?! Vrei să spui că lumea asta își urmează-un drum firesc, După legea ce se scrie într-un grai dumnezeiesc?! Spune-mi că economia nu e singura doctrină Ce umbrește-ntreaga lume și se-arată fără vină! Spune-mi că literatura e o pierdere de timp, Iar cultura României e un înger fără nimb! Spune-mi că și tu faci parte dintre cei doxați și mulți, Dintre cei de care iarna nici nu poți să mai strănuți! Vino cu soluții, frate; asta ne învață dogma, Teoria ce ne-arată cum se împlinește norma; Fii un gânditor pragmatic, nu ca noi, un anarhist, Nici șovin, nici anacronic, nici măcar un anticrist! Fii pedantul Europei, preșul dinaintea Porții, Cârpa unei „revoluții‖ sau justificarea morții! Fii lasciv pentru istorii, păcălește-ne pe toți – Te alegem, te respingem, tu ești câștigat la sorți! Cucerește-ne cu vorbe dintr-o limbă ce nu știi, Minte-ne că Eminescu a murit între copii; Mai repetă-ne povestea ce se spune călinește,

Cu suspicioasă limbă care sună românește! Nu vom sta ca altădată, așteptând cu mâna-n sân Să se-ntâmple o minune ce-l înalță pe român. Dar în lupta-nverșunată cu-al prostiei crunt blestem, Vom grăi ca Eminescu, de-ar fi chiar să-l plagiem! Vom lupta ca la Bobâlna, ca la Tapae și Posada Cu toporul, furca, bâta, să-nceteze mascarada! Nu vom tolera minciuna ce în școli s-a propagat: Că poetul Eminescu a murit alienat, Că a fost întreaga-i viață un bețiv și sifilitic, Nu ucis cu violență de un interes politic! Da, pentru că demascase jaful cel organizat, Incomodul Eminescu trebuia desființat! Ca și-atunci, în România guvernează guri hapsâne, De aceea pleci de-acasă, fiind sclav în țări străine. Câtă vreme în fotolii șed hulpavii, nehaliții, Rumegând politichie ca să își ascută dinții; Câtă vreme incultura arde între noi mocnit, Ai să îți urăști poporul și rămâi nefericit. Nu vom fi dintre aceia care cred că-n poezie E un șir de epitete doar de dragul de a scrie; Nu vom scutura codița gudurându-ne lasciv La picioare de miniștri ori la vreun patron activ. Ai să spui că toate-acestea s-au mai scris acum un veac – Și atunci, de ce în țară viața nu ni s-a schimbat? De ce oameni de cultură sunt mereu asasinați, Împușcați printre latrine, cu mercur intoxicați? De ce ni se-aruncă-n față praful vechii barbarii, Persecuția, hoția și tot felul de manii? Pentru asta, noi vom scrie fără să ne cenzurăm Și istoria cea falsă din manuale să-ndreptăm! Sigur, vor ieși-nainte cărturarii de duzină, Buluciți între cuvinte, disecând a noastră rimă, Care cred că-i recomandă diplomele emerite După studii plagiate, seminarii moscovite! Da, băieți! Impuneți legea, puneți-ne pumnu-n gură, Că și-așa suntem lunatici și vorbim fără măsură! Voi vă arătați stupoarea și dați ochii peste cap, Leșinați de indignare, cu briceagul la ciorap? Voi ne întrebați frenetic unde este bunul simț Și ne cereți cu doctrina să rămânem sclavi cuminți? Cu discursuri desuete și lozinci lacrimogene Concepute pe la Princeton ori la Școala lui Cirene, Vă succedeți la tribună și pozați mărinimoși, Politicieni de seară – domnilor, fiți serioși! Faceți camaraderie în partid policromatic, Nici de stânga, nici de dreapta, nici activ și nici molatic; Vă înghesuiți în față Vestul să vă recunoască, Salivând cu toți, mecanici, picătura chinezească! Amenda-vom inepția când o să ne dați prilejul, Demasca-vom stratagema ce frizează sacrilegiul! Vom cita din Eminescu până faceți gropi în cap, Vom vorbi de Culianu și de asasinul Carp! Știu că veți zăcea în umbră cumințindu-vă o vreme, Pe când țara se înclină și de jaful vostru geme; Vă veți lumina deodată stând în pușcării de lux, Pe o insulă virgină de sub cerul andaluz! Noi vom fi aici, destoinici, mai puternici și mai mulți, Purtând Dacia în sânge ca izvoarele din munți! De aceea, scump tovarăș, îl slăvesc pe Eminescu, Îl respir, îl port în suflet și-l acuz pe Călinescu! De aceea poezia este singura avere Care viața-mi luminează și mă umple de putere! De aceea-mi petrec timpul rumegând literatură Și nu mă grăbesc bezmetic pe afiș de editură! Crezi că stilul meu de viață mă menține veșnic mic? Nu am vise de mărire, dar mă simt mai fericit!

Îngerii nu sunt nemuritori Deși creația de față este o variațiune la poemul „Corbul” de Edgar Allan Poe și la nuvela „Micul Arhimede” de Aldous Huxley, totodată aceasta se bazează pe un fapt real. Era duminică, pe la amiază, Aproape de sfârșitul lui april, Când dintre nori mă urmărea o rază Sfioasă și cu zâmbet de copil. Trăiam atunci o iarnă timpurie, Dar pomii înfloreau cununi de zori, Pământul se trezea de simfonie Sub ochii mei senini și visători. Un glas în cântec vine de afară: Copilul de vreo patru anișori, Făcându-mă să cred – a câta oară? – Că îngerii nu sunt nemuritori... Vreo trei mătuși îl ascultau uimite Ca pe-un modern și dulce menestrel, Urzind cu toate planuri încâlcite Pentru atunci când fi-va măricel. Din Mozart fredona cu veselie Concertul pentru horn în La major; Asupra lui plutea în ironie Un straniu corb pe nume Nevermore... Odaia se lărgește dintr-o dată, Iar cântecul se scurge pe pereți, Se face o cupolă luminată Sub care vin din depărtări poeți. Minunea crește, lumea se preschimbă – Doar ochii de copil o pot privi. Mătușile grăiesc ciudată limbă, Neînțeleasă inimilor vii. — Ia uite, spune Safta, reproduce Concertul pentru horn în La major Și are eleganța unui duce – Copilul se va face dirijor!

Sub violină Faust se ascunde, De Goethe prima oară temător. Divinul Dante în salon pătrunde, Purtând pe umeri corbul Nevermore.

Când bolta se făcu din nou albastră, Iar Soarele zâmbi de după nori, Copilul a căzut de la fereastră, Căci îngerii nu sunt nemuritori…

— Va fi poet! se bucură Gherghina, Luceferii îl vor purta spre cer, Acolo unde, veșnică, lumina Va întări cuvântul efemer!

Femei pioase leșinau de-a rândul Văzând sicriul gol sosit în prag – Aproape c-a încremenit și vântul Cu trupul nepoțelului cel drag…

O colivie goală se arată. Spre ea privește corbul croncănind. De-acolo iese Allan Poe deodată, Cu umbre care ochii îi cuprind.

Groparii sapă, cioclii se închină, Prelatul perorează plictisit. Un clopot tânguiește în surdină, Iar cimitirul doarme liniștit.

— Copilul are largă perspectivă, Grăi Eufrosina mai încet. În epoca aceasta fugitivă Va reuși fiind un arhitect!

Pământul a primit la sân speranța, Suspin de Mozart, înger muritor. O va visa poate pe Baba-Cloanța, Va fi printre luceferi zburător.

În colivie corbul se așază, Părând a-și face cuibul pentru somn; De fericire însă lăcrimează, Mințindu-se că astăzi este om.

Dar nu mai e decât o amintire Concertul pentru horn în La major, O primăvară fără strălucire, Flămândul cioclu, corbul Nevermore.

Copilul azvârli cu nepăsare Arcușul, cartea, cubul în pridvor. Privind către fereastră, spune tare: — Eu nu vreau altceva decât să zbor!

Trecură ani. Mătușile pioase Sub candelă așază un portret. Nepotul lor de douăzeci și șase De ani, azi ar fi fost un arhitect.

Mătușile rămân preocupate, Aprinse toate-n dialogul lor. În colivie pasărea se zbate, Cu ciocul ține ritmul Nevermore.

Poate poet, cum își dorea Gherghina, Sau poate elegantul dirijor. Sub ochi li se cutremură lumina Și-o vorbă neînțeleasă: Nevermore!

O mână invizibilă pe clape Apasă un requiem amorțit. Pe ziduri notele încep să sape Un drum spre universul inedit.

Cutremurate de o presimțire, Femeile se-nchină pe covor, Grăind cuvinte pentru pomenire – Portretul le privește sfidător.

— În viața asta scurtă și nedreaptă, Voi învăța vreodată cum să zbor? Răspunde Amadeus: — Niciodată! Iar corbul ține ritmul Nevermore.

Pianul, partiturile, vioara În urmă cu o vreme-au licitat, Dar sărăcia tot își prinse ghiara De visul lor odată spulberat.

Copilul dă din mâini lângă fereastră. Requiemul se schimbă în cuvânt: — Aceasta este ironia noastră, De-a nu putea fugi de pe Pământ.

La ușă se arată un sinistru Gângav și chel, ca o tenebră-n vânt, Trimis de către-al Cultelor ministru Ca să perceapă taxa pe mormânt.

Dar ele nu au nici de pomenire Un ban să dea, căci Statul le-a luat Orice venit. Și doar o amintire Le-mpovărează traiul maculat.

Nu mai am necesarul de iubire S-o întrețin. Doamne, ce a făcut poezia din mine Unii au lăsat urme pe Lună, Eu abia acum Învăț sufetul Să facă pași pe Pământ.

Oricâte raze luminează cerul, Oricât s-ar îmbrăca Pământu-n flori, De-atunci aud în jurul meu refrenul Că îngerii nu sunt nemuritori…

Ana Sofian

Dumitru Istrate Rușețeanu

Dacă strivit... vei posti pentru fiecare miercuri în care iubirea noastră se odihnea în mansardă, cu siguranţă fluviul îţi va potoli foamea de mine sunt doar o apă în calea corăbiilor tale, iubitule, val amânat peste pământul care strigă (se aud cântece de sirene împletind frica noastră de singurătate cu dragostea)

Doamne, ce mi-a făcut... Nu știu ce mi se întâmplă de scriu Poezie, De ce fac schimb de sarcină electrică Cu coala de scris, Ies în afara realității Câteva clipe, Rupând orice reacție chimică Cu prezentul. Cum o scriu Se degradează În fibra mea Celula divină, Nu-i mai simt căldura , 61

Loredana A. Știrbu

Costin Tănăsescu

Prezentul simplu Bucură-te, femeie, ți-a sosit bărbatul, cu un glonț în femur, cu batista neatinsă. A bătut la poartă și câinii l-au recunoscut, i-au lins rănile și au plâns. Și el a plâns. Bucură-te, femeie, de acum nu va mai trebui să mergi după apă în capul satului, el a scuipat în palme și îndată a pornit să sape cel mai adânc puț, cu cea mai gustoasă apă. Îmbracă rochia de sărbătoare spală-ți gleznele și ieși în prag, podelele nu vor mai scârțâi de singurătate și cerul se va topi peste voi în curcubeie. Bucură-te, femeie, el a fost plecat departe, și te așteaptă.

Inimi de lut Sub privirile mele roata se învîrte cu repeziciune palmele tale înalță magic un ulcior vezi îmi spui șoptit lutul are suflet îmi simte patima și durerea

ulciorul acela mai păstrează și acum energia mîinilor tale cînd sunt însetată de tine și beau apa din el are gust de vară și vin sec franțuzesc

Și în răbdarea lui există un Dumnezeu care s-a făcut mic pentru voi. 62

Ce știi Tu despre mine Doamne? Că iubirea e pentru Trei, iubirea fără garduri fără vreo piedică pusă de vreun picior obraznic. Și petalele acelor flori pe care le numărăm mereu fără soț, le sufli cu pomeții Tăi albi și ne prefaci pe toți în mirese plângăcioase. În Londra e ploaie, la Roma e soare, în București e frig, dar eu mă ascund prin pădurile de oameni negru prin verde - negru prin verde - negru prin verde și de aceea Tu mă vei vedea ușor ori de cîte ori ai nevoie să dai cu cineva de pământ paternal.

Vine o vreme Vine o vreme când nimeni nu te mai întreabă dacă vrei ceva, dacă astăzi ai zâmbit, sau a trecut ziua pe vârfuri, prin spatele tău... Când toate ploile sunt reci și trebuie să împrumuți un jerseu lung până la glezne să îți ascunzi echimozele de pe coapse. Viața asta lovește sus, în locuri nepermise... Vine o vreme când ninsorile sunt nesfârșite și ceri la capul podului jumătăți de umbrelă fiindcă sub o umbrelă întotdeauna trebuie să fie doi. Și lumea se va uita ca la un nebun la tine, este o regulă mai tare decât a lui Murphy și poate și puțin mai clară...

Marcel Vișa

Vine o vreme și mereu vremea aceasta este muzica lui Dumnezeu. pe care noi o mirosim, ascultăm, gustăm și foarte rar dansăm.

Tata Doamne, oare știi Tu numele meu? Oamenii singuri sunt ca niște lacăte în veșminte, în care cineva își învârte cheile. Și ploile se pornesc dinspre pământ către cer. Oare ai aflat că eu pot merge pe orice fel de frânghie, prin Înălțimile Golanului, ori că aș putea dărâma fluierând un Zgârie-Nori sau Casa Poporului, fără a le reconstrui vreodată...

Insomnie din ochi ne curg nopțile ca un rimel insomniile lasă cratere sub pleoape captează lichidul orelor pierdute orașul stă cu capul în jos se scutură în prăpăstii de oamenii care pășesc pe vârful urechilor să nu îi audă nimeni noaptea se hrănește din tomberoane 63

cu suflete înghețate mestecă gumă să nu-i miroasă cerul gurii a moarte ceasul bate în turla bisericii mă-ntorc pe-o parte și-mi strâng în pumni sufletul mototolit de insomnie îmi amintesc că iubesc doar oraşul dintre buzele tale pe străzile lui cuvintele joacă şotron cu sărutul (deșii) caldarâmul păstrează urmele primului zâmbet călcat în picioare

sunt un trecător suferind de tine de mine de noi la puterea a doua

Gina Zaharia

voi bate la ușă stai mută și rece între pereții albi ca un pansament te uiți la tavan parcă ai aștepta un înger să spargă tăcerea cu fâlfâit de aripi uneori cazi într-un somn zbuciumat în care aerul curge ca sângele din nasul spart al unui copil căzut din bicicletă nu mă visa te conjur îți interzic să mai lipești fotografii cu mine în tavan poți doar să zâmbești când voi veni voi bat e la ușă ca-ntotdeauna

Ziua când m-ai uitat pe dig Nu știu de era seară, știu că veneam pe dig, Mă rătăceam prin ploaie și parcă mi-era frig. Mi-ai dat o pelerină de vise neculese Și-ai zis: ia-le pe toate, sunt sigur ne-nțelese! Nu te-am privit cu sete, probabil nu erai, (Îți trimiseseși solii să-mi spună cum e-n rai) Dar am simțit că-i vară în multe lumi deodată Și toate-aveau pe suflet iubirea ancorată. Am strâns în pumn un zâmbet, ceva de verde-gri, (Îl port și-acum prin ceață, dar sigur nu mai știi), S-a prefăcut în lanțuri cu sute de cristale Prin ele văd noblețea în falduri speciale.

trecător

Mai am, din tot decorul, o hartă de lumină, Un ghem de neuitare și-o trecere senină. Spre înălțimi de vară un vultur se rotește, Îmi spune că e seară și râde nebunește.

sufăr de dublă personalitate și ambele persoane suferă de mine de tine de trecut și viitor de parcă nu ne mai ajunge timpul să cultivăm atingeri un EU nu-ţi ajunge până mâine m-ai împrumutat cu totul zilele se numără în zâmbete chiar dacă uneori mai purtăm măștile invers totu-i trecător dar trecătorul nu vede nu aude visează in mijlocul drumului cu ochii larg deschiși

Își are drum prin rouă și cuib pe-un gram de stea, Dar nu-i mai dau semințe și azi din palma mea; Îmbrac iar pelerina, (e numai pentru frig?!) Și-ncerc să aflu ziua când m-ai uitat pe dig.

CUPRINS Crina Albu.................................................................................................................................5 Ana Ardeleanu...........................................................................................................................5 Ottilia Ardeleanu.......................................................................................................................6 Dora Avram...............................................................................................................................8 Mioara Băluță............................................................................................................................9 Ileana Popescu Bâldea..............................................................................................................10 Anne Marie Bejliu....................................................................................................................11 Laurențiu Belizan.....................................................................................................................14 Ovidiu-Claudiu Berinde...........................................................................................................14 Melania Briciu.........................................................................................................................16 Ion Ionescu-Bucovu.................................................................................................................18 Tudor Gheorghe Calotescu.......................................................................................................19 Dan Petruț Camui (man at work).............................................................................................21 Romița Mălina Constantin.......................................................................................................23 Relu Coțofană..........................................................................................................................24 Simion Cozmescu....................................................................................................................25 Violeta Deminescu..................................................................................................................27 Teodor Dume...........................................................................................................................29 Nuța Istrate Gangan.................................................................................................................31 Viorel Gongu...........................................................................................................................33 Adrian Grauenfels...................................................................................................................33 Ioana Barac Grigore................................................................................................................34 Mihaela Gudană......................................................................................................................34 Daniel Lăcătuș.........................................................................................................................35 Mircea Lăcătuș........................................................................................................................35 Veronica Pavel Lerner………………………………………………………………………36 Iuri Iulian Lorincz....................................................................................................................38 Djamal Mahmoud....................................................................................................................39 Boris Marian Mehr...................................................................................................................40 Gabriel Nicolae Mihăilă...........................................................................................................43 Mariana Miron..........................................................................................................................47 Cristina M. Moldoveanu...........................................................................................................48 L. I. Mureșan............................................................................................................................49 Gerra Orivera............................................................................................................................51 Adrian Paparuz.........................................................................................................................51 Dragoș Pavăl.............................................................................................................................53 Nadia Pădure............................................................................................................................53 Violetta Petre............................................................................................................................55 Cristian Pop..............................................................................................................................56 Paul Rotaru...............................................................................................................................56 Dumitru Istrate Rușețeanu........................................................................................................61 Ana Sofian................................................................................................................................61 Loredana A. Știrbu...................................................................................................................62 Costin Tănăsescu......................................................................................................................62 Marcel Vișa..............................................................................................................................63 Gina Zaharia.............................................................................................................................64