Cofluente poetice by Relu Cotofana

CONFLUENȚE POETICE ANTOLOGIE DE POEZIE 2013

Coordonator antologie: Relu Coțofană Ediție îngrijită de: Mioara Băluţă Colaborator: Anne Marie Bejliu Coperta- graphic design: Dana Ștefan

CONFLUENȚE POETICE ANTOLOGIE DE POEZIE 2013

EDITURA PIM IAȘI-2013

Administraţia „Confluenţe lirice” mulțumeşte pe această cale tuturor celor care s-au implicat activ în finalizarea acestei antologii

PREFATA

Alexandru GHEȚIE

Piteşti, 1980 - liceul teoretic "Ion Barbu", Piteşti - univ. "Spiru Haret"/ limbi şi literaturi străine, Bucureşti - profesor engleză/română - poezii publicate în "România Literară" (nr 5/2009), Argeş, algoritm literar… - premiul II - concursul naţional de poezie "George Suru", Caransebeş - "Tratamente pentru inimă" - antologie de poezie, Editura "studIS", 2011

mărturii din livada cu meri I (mi-e teamă că merele o să putrezească pământul e mult mai greu dacă uiți merele în saci de rafie și gândul îți fuge la pisoii ăia portocalii înecați la marginea satului eu văd oameni plutind pe o mare pitică printre ei miliarde și un pic de mere de parcă i-ar ține de mâini sau ar face pod între ei aud cum se lovește mărul roșu de mărul verde mărul galben de umărul ros sunetul acesta îmi amintește de liniștea morților de pielea ta albă și buzele reci când îmi vorbeai despre nebunia de a fi mut paralizat sau pur și simplu plecat e clipocitul ochilor tăi atunci când pleoapele se înmulțesc ca iepurii și îmi astupă camera cu tot cu măsuță de scris și calmante și din nou mi-e teamă că merele o să putrezească în saci de rafie înnodați ca niște pisoi aruncați într-o baltă pământul o să fie mai greu n-o să mai leviteze n-o să mai leviteze deloc) I - luni pești zburători cu aripioare de f-22 raptor pești kamikaze în părul tău curgător 15

sunt toate mișcările mele luni îți vorbeam despre arta războiului despre cum îți desenam pe piele tot felul de răni de parcă în tine ar fi milioane de kilometri de la gleznă la gât de la umărul drept la umărul stâng luni îți tot vorbeam despre cum s-au fisurat toate vasele și tu ești o mare pitică în care apa își învață undele ca și cum căluți de apă fosforescenți și-ar trage trăsura spre capăt îți spun dilara, te depărtezi rănile noastre sunt în coridă se adâncesc prin pielea taurului negru sângele e doar intensitatea durerii în soare mi-ai spune pe o limbă germanică rece până când lumea s-ar insinua între noi ca o pânză deasă de molii să ne bruieze mesajele să ne astupe canalele luni nu ți-am spus niciodată că ți-am acoperit cerul cu o pătură de păsări mici că a prins rod fiecare pom din livadă și am îmbrăcat merele în fustele tale nici că am aruncat de pe cea mai înaltă creastă toți viermii din lume cândva or să-ți cadă în palme toți fluturi ai fi un copil să crezi că dilara e moartă

mărturii din livada cu meri 2 marți ce rost are să-ţi mai vorbesc despre existenţa fiinţelor vii de ce să-ţi mai explic ce caută halatul dilarei pe mine de ce mi-am desenat cu ojă pe buze unghiile ei nu nu e moartă în ea sunt toate punctele cardinale şi toate expediţiile se fac de jur împrejur toată viaţa am făcut ocolul dilarei acum îmi spui că e moartă - marţi (am deschis ochii pe la 5:13. stăteam pe o piramidă de mere şi te priveam. niciodată nu ai fost atât de aproape ni se amestecaseră degetele din tine ieşeau aburi de lumină părul creştea încă se cârlionţa prin palmele mele trezeşte-te îmi spuneai şi eu aveam ochii mari mai mari decât toată livada asta plus marea pitică trasă de căluţi înaripaţi. ca şi cum prin creier mi-ar fi tropăit tot universul tot trecutul toate plecările) dilara este. n-a venit azi. n-am vorbit despre importanţa culesului la timp. nici despre lădiţele cămara în care o să ne depozităm toată singurătatea şi eu am deschis ochii mari cât să-mi ascund prin minte toate mişcările mele moarte pentru o moartă 17

mărturii din livada cu meri 3 monica fetiţa noastră care nu ne-a văzut niciodată s-a oprit în prag sunt oarbă de o mie de ani, a spus şi în livadă s-a făcut linişte nu e liniştea unei fericiri închise în muşcătura de măr nici cea de dinaintea sosirii metroului în staţie atunci când îţi zboară şuviţele şi te ascunzi e liniştea merilor care mor a fructelor putrede şi a fetiţei noastre care nu ne-a văzut niciodată II azi am întins o pătură printre pomi ca să prind merele frunzele cerul visele mele zboară prin păsări metalice au aripi fosforescente şi reci visele mele, dilara fetiţa noastră se opreşte în prag sunt oarbă de o mie de ani dragostea voastră nu încape în mere livada s-a îngustat ca şi cum întunericul... am până la glezne o mare pitică în ea îmi clătesc speranţele ochii râd apoi ca turbata la marginea zilei - minciuna că o să mă fac eu mare mare de tot – 18

mărturii din livada cu meri 4 joi când pleci milioane de corăbii paralizează la țărm dintr-o dată milioane de ancore plesnesc marea asta pitică iar peștii nici nu mai dau din aripi. ci din ancore. ca și cum și-ar lega cerul de adânc. ca și cum ar trasa o linie între nu a fost // nu va fi se face liniște se moare pe nerăsuflate. ori se trăiește - totuna nici viața nici moartea nu-și mai știu conturul când pleci vine apoi spre seară o chestie ca un apus stinge toate drumurile zboară peste toată dilara doar merele iradiază asemeni unor insecte incendiate și nu se întâmplă nimic notabil doar osmoza asta de viață și moarte plus o lumină cât o stea de liniște II azi am curățat pomii, dilara niciodată n-am fost mai singur. se loveau merele unul de celălalt ca să se simtă. și eu mă loveam de mere de mine. pentru o oarecare imagine. pentru contur.

I când pleci apar corăbii paralizate la mal se întâmplă să văd o fetiță desenată pe mere prinsă cumva între creangă și fruct. imaginează-ți durerea culesului imaginează-ți o spânzurată care se rupe cu fiecare gest

mărturii din livada cu meri 5 vineri azi nu e liniște marea se zbate o să se verse, spuneai, o să dea pe dinafară dar eu te țin de mână și visez de parcă ai fi vie. de parcă dilara n-ar fi murit de o mie si una de ori. ești nebun, strigă peștii corăbiile ești un mort, strigă merele eu iți strâng mâna mâinile carnea ca și cum milioane de pești în trupul tău curgător ca și cum tu - o mare pitică prin care înoată dilara

Ana ARDELEANU

Locul naşterii: satul Vâlcan, com. Ciuruleasa, jud. Alba. Studii: Institutul Pedagogic (1996), Din anul 1993 locuiesc în oraşul Mangalia. Debut în revista „Luceafărul”. Cărţi publicate: -„Noris”(1998), a primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea, „Poemele Evei” (1999), „Vinovată de utopie” (2000), „Loc pentru arderi” (2001), „Cartea vârstei” (2002), „Fără aplauze” (2003), „Arzând pustiu-n pipa depărtării” (2006), „Coletul cu îngeri” – antologie de autor (2008), „Eternitatea fără chip” (2010), „Tăcerea magnoliei” (2012). Poezie pentru copii: „Poezie pentru copii” (2000), „Grădiniţa de vis” (2005), „În poiana florilor” (2006) Antologii literare: „Poarta inimii” (1974), Alba Iulia, „La porţile soarelui, Constanţa (1978-1979), antologie de poezie dobrogeană „Fereastra dinspre mare”, Constanţa (1995), „Solteris”, Magalia (2005, 2007, 2010, 2012) Opinii critice, prezentare cărţi: Ion Roşioru, revista „Tomis”, „Luceafărul”, „Agora”; Arthur Porumboiu - ziarele „ Cuget liber”, „Jurnalul de Constanţa”; Maria Irod - „Luceafărul”, Adrian Alui Gheorghe „Convorbiri literare; Nicolae Rotund - „Ex Ponto”; Horea Gârbea - „Luceafărul”; Virgil Panait - „Oglinda literară”

Sunt o născocire... ... o aripă întinsă către Dumnezeu În marea arhivă a lumii Sunt notate semnalmentele Inima depune mărturie despre sine Şi despre activităţile de zi ale privighetorii Primăvara precum o ursitoare s-a aşezat lângă mine M-a botezat mi-a pus icoana numelui pe piept Şi s-a rugat în faţa răsăritului pentru binele florii Câte sentimente atât belşug în casa ce m-a primit În corpul pregătit pentru isteria vieţii Scrisorile lumii au fost deschise Sub pomul de care am întrebat atunci când mi-a fost drag Şi când în desenul umbrei am conceput jocul De-a vagabondul şi iluzia Pe care l-am jucat Împreună cu tristeţile disponibile Iar din scrisorile de iniţiere am aflat Cum să ţii soarta pe-o singură palmă Să mergi pe firul subţire fără a trişa Acum când puţinele lucruri au fost spuse Când mi-am prelungit sub alt nume starea de melancolie Şi în altă casă cu un alt etaj Am găsit loc de adumbrire 23

Când i-am spus lui niciodată Că nu poate rămâne în trupul său viguros Că oriunde poţi visa Îţi poţi farda pleoapele Aşteptând peţitoarea noului sentiment În dreptul ferestrei M-aş putea lepăda M-aş putea pierde în mulţime Dar las timpului plăcerea De a mă chema la sine Cu un alt gest de supunere

În așternutul altor iluzii Mi-am închipuit totul Am plănuit noi contexte În care este mitraliată imaginea favorită De către combatanţi Alte progenituri ale imaginaţiei ar nega evidenţa De aceea existenţa lor rămâne indecisă Nu mi-am închipuit însă o toamnă De patru anotimpuri Cu toate oraşele gândurilor împodobite Ca de Crăciun Cu toate livezile privirii înflorite Cărora deşi le schimb locul de slujire Tot de după roşu înflăcărat răspund Tot din paharul verii sorb apa vie Dar mi-am închipuit pe cel înveselit De rachiul melancoliei Cântând la mandolină Făcând în gând socoteala lucrurilor Pe care le-am putea admira Dar le-am pierde cu uşurinţă Dacă le-am deţine Orice închipuire E un bun strecurat în buzunarul minţii 25

Bogaţi în aspiraţii devenim rafinaţi Seducând faptele ce ne urmează Nu mai lăsăm amprenta buzelor Pe paharul de cristal Parteneri de izbândă studiem posibilitatea De-a ne strecura în aşternutul altor iluzii

Orașul cu tăceri interzise Azi scrie un nou certificat de naştere Trece în calendar Numele de cod al pescăruşului Pe ţărmul unde ne-am dat întâlnire Atestă o existenţă Un exemplar al lui Dumnezeu Şi pune soarele drept parafă Pe metafora de contact În urechea pruncului Cercel de diamant Nu l-am putea niciodată sacrifica pe azi N-am putea şterge linia de prietenie parcursă Ce a făgăduit poemului totul Nemaipăstrând pentru sine nimic Citesc poemul cu invidia celui flămând Cu amorul celui ce nu a iubit niciodată 26

Nu şi-a închinat armele şi teritoriul Eroului cotropitor Îi simt sufletul-abur lăsat între geamuri Ca între coperţile ce şi-au ales cauza Şi au luptat pentru ea Cu săbii luminoase Ochiul învăţat la privelişti esenţiale Instituie cenzura de noapte Lună plină coace toate închipuirile Sporind până la crăpatul bobului Misterul spectacolului În oraşul cu tăceri înterzise

Averea altor vieți Vălul cu miros de briantină Nu-mi lasă chipul Ajuns la maturitatea sacrificiului Să-şi înstrăineze alba floare Nu-i dă permis de mărturisire şi de expresie Între ridurile eretice Am ostenit în strigarea de sfântă nădejde Cei ce au uneltit au fost salvaţi Numai eu am rămas răguşită Între cruce şi răscruce Aburind fereastra de popas Aceste semne luate din aluatul celest Vor da rotundă formă de iubire pâinii Iar din aripile migratoare Vor face lectura creaţiei Cuvintele urmăresc mersul cadenţat Pe scările auzului Cei atenţi devin uzurpatorii de serviciu Ai seninului transmis Scenele de seară emit sunete grave Ce reprezintă actul de înfrumuseţare Dar şi de tristeţe Pentru sufletul vagabond Căruia îi vom lua obiectele furate Care au constituit averea altor vieţi 28

Adina LOZINSCHI

M-am născut la data de 15.07.1954 la Roman, judeţul Neamţ. Provin dintr-o familie cu vechi tradiţii intelectuale, fiind singură la părinţi. Sunt absolventă a Universităţii Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Slave, secţia RusăFranceză(1977). În prezent sunt profesoară gradul I, la Şcoala cu cls.I VIII Nr.3 Mangalia. Sunt membră a Clubului Artelor "SOLTERIS", condus de poeta Emilia Dabu şi este a doua mea familie unde se desfăşoară activităţi cultural-artistice deosebit de interesante. Cărţi publicate : „Leagăn de alge”, Editura „Metafora”, Constanţa, 2007. „Clepsidra fermecată”, Editura „ExPonto”, Constanţa, 2012.

Iubirea mea Ploi de toamnă, nesfârşite ploi Plecaţi de-aicea şi luaţi cu voi Tristeţea, disperarea despărţirilor Dând viaţă meritată doar iubirilor. Trec şi se-ntrec grămadă anotimpurile Se strâng şi se răsfrâng bogate amintirile de-atâtea ori în iernile şubrezitoare Îmi trimiteai gânduri ocrotitoare. Tu primăveri revigorante-mi dăruiai Şi-n verile fierbinţi şi sufocante Tu apa vie şi puterea îmi erai Perfecte străluciri de diamante. În viaţa mea nimeni nu m-a privit Cu-acea intensitate de granit Şi nici acum , după atâta vreme Uşa n-o închid şi n-am de ce mă teme. Iubirea mea, eu încă te aştept Şi îmi tresare inima în piept Noianul de emoţii mă inundă Iubirea mea, în fiece secundă. Pe tine te aştept dintotdeauna Numai la tine mă gândesc într-una 31

Doar tu, cu un surâs furi inima, Doar tu faci dulce lacrima. Mi-aduci soare cald, soare de mai Doar tu ştii nemărginirea să-mi dai Azi drumul tău şi-al meu s-au întâlnit Şi visul imposibil s-a împlinit.

Imensitate albă Ce zi frumoasă de iarnă Albastrul marin se-mpleteşte Cu albul imens ce luceşte Şi dor de zbor ne mai toarnă. În perdeaua de nori s-a ascuns Soare palid şi slab, fără vlagă Cine poate acum să-nţeleagă Nopţi şi zile a nins şi a nins. Ce plăcut e totuși afară Scânteiază steluţe-ntre scoici Valuri stranii şoptesc chiar aici Pescăruşii ţipând mă-nfioară.

Violoncelul durerii Urlă dintre munţi furtuna şi se-aude de departe Bubuind la miezul nopţii marea în deliruri verzi Greierii ce nu ştiu somnul ţârâiesc din strune sparte Luna varsă raze tulburi peste pomii din livezi Plânge-ncet jarul din sobă şi se roagă în genunchi E împovărat de gânduri, trăiri strânse în mănunchi Spectrul zilei somnoroase îşi dă ultima suflare Precum e rănit nedrept puiul unei căprioare Tristeţea genei sumbre mărunt strălucitoare Colierul sfânt de lacrimi rebele şi amare Lumina scânteindă în ochii tăi albaştri Mi-aduc aminte toate cum suntem numai noi Cei tineri, cei sălbatici, războinici şi vioi Şi iată că acum, din nou mi te arăţi Nu doar în vis, ci-n viaţa mea ca-n alte dăţi Învingător şi plin de caldul tău avânt Violoncel gemând durerea pe pământ.

Creste ascuţite de valuri Creste ascuţite de valuri Cu spumă ursuză se sparg Mii de scoici negre la maluri Şi cochilii aduse din larg Sunt aruncate spre moarte Doamne, câtă nedreptate! Devin fire de nisip Grosier, apoi mai fin Este crudul lor destin. Cerul s-a învineţit Marea, fiară încolţită Duşmănoasă, urâţită Pescăruşi ţipă strident Zeul Mării încruntat Ţine strâns acel trident Totul este iminent.

Anne Marie BEJLIU

Referinţe critice “… despre Anne Marie Bejliu… «În Stare 19, ruga către Divinitate este impregnată de smerenie, luciditate şi concentrare spirituală. Lumea palpabilă în care se consumă trăirile e o iluzorie libertate, ce se vrea înlocuită de dorinţa irepresibilă de-a fi cât mai aproape de Creator. Umilinţa sublimă şi roditoare capătă valoarea unei frământări cosmice, iar greşelile omeneşti au dimensiunea unui cuvânt care trebuie remodelat: …ia-mi, Doamne, / cuvântul şi ucide-i micimea. / lasă-i umbra să crească... / ştiu...rodul meu e mărunt. / umbra lui înţeapă asfaltul inimilor. / le coace întunericul. / râde în cavernele trecutului, / mângâindu-i prezentului umerii / cu un surâs.../ Doamne, / taie-i marginile / şi hainele împrumutate / din colţul de pâine mucegăit... / vindecă-mi cu mucegaiul sensurilor, / sufletul. / lasă-mă să zbor... Cuvântul devine ofrandă, trup din trupul lui Dumnezeu, cale spre moarte şi spre viaţă, răspuns la marile întrebări, mister şi întrupare spirituală. Metafora parcimonioasă se substituie textului cu un ritm crescendo, dramatic. Anne Marie Bejliu nu cade în capcanele comentariului factic, şi nici în rotirea în gol a sintagmelor. Poezia ei trăieşte prin propriul sînge, prin circumscrierea fiinţei la tumultul existenţei. Experienţa de viaţă e un dar care-i deschide autoarei drumul confruntărilor cu sinele. În multe dintre poeme transpare vocaţia mistică. Registrul e grav şi verbele coabitează cu aspiraţia către minunea nepământeană a zborului. Un zbor ce trimite către salvatoarea temporalitate.» Fragment din prefaţa volumului Geometria sufletului scrisă de doamna Iolanda Malamen 36

surâs (viaţa tablourilor uitate de zeci de ani în depozite) cap spadă, spadă, cap şi pajura îşi deschide aripile deasupra valorilor. muzeul e închis. tablourile agăţate de pereţi mucegăiesc, sub privirile oarbe. ziduri, rame, praf, mucegai. unghi opus bucuriei privirii... nimeni viu în preajma lor. tălpi lipăie pe culoarele largi. pereţii sunt goi. tablourile zac în depozite. înghesuite suflete acoperite de rame inestetic construite le sufocă ferestrele... zac umbrele trăirilor. actori adormiţi în braţele Domnului. ani trecuţi, petrecuţi în lumina visurilor oarbe. ochi întredeschişi controlează lacătul. poarta se trânteşte sacadat. 37

zuruie lanţul şi lacătul închis apasă ochii orbiţi de lumini false. închise de corbi, culorile se pierd în fumul indiferenţei. paznicul tropăie prin sălile goale. muzeul moare încet. surâde artei. îi anină de braţe cireşe necoapte. sărută copilăria operelor aninate jertfă trecutului. un păianjen priveşte tinereţea artistului. o îmbracă în fire prelungi apoi hexagoane. ea se zbate o vreme între mişcare şi static. ochi orbi, ochi indiferenţi... opera uitată lasă o pensulă pe colţul mesei şi tace prelung...

erori în grafic am rămas în ploaia cuvintelor tale nedumerită. eu sunt inima deschisă formelor fără contur părăsite de gânduri în palma de abur, uneori le văd, alteori le las să-mi agaţe sufletul în cuierul prezentului. când fiecare fiinţă adoarme, mă ridic pe trunchiuri de copaci. privesc cerul. tălpile îmi zvâcnesc. amorţesc. desenez în continuare ploi. în colţul ochilor sunt aurii. din când în când îmi descriu viitorul. simt că îl ating cu vârfuri de gând. nu mă plictisesc. simt frica teoremei nedemonstrate la examen. profesori îmi sunt treptele roase. foamea de lumină nu mă încântă, mă înspăimântă. continui să fiu nedumerită. îţi număr ploile de cuvinte evadate din enunţurile analizei matematice din care oamenii extrag mereu câte un grafic. 39

lasă eroarea sau erorile să deformeze saltul liniilor. curbele se cutremură la fiecare întâlnire. e un joc. gând pe gând pe gând... axele nu mai respiră de teama rostogolirii logicii printre erori. fără patimă, rămân în ploaia cuvintelor tale. ridic o cortină de umbre. te văd cum ciocneşti paharul cu un Dumnezeu trist. amândoi priviţi graficele erorilor umanului...

amânare cutia cu jucării e mai aproape de mine acum. aleg lebăda cu ciocul rupt. cântecul ei mă atrage. tăcere primesc. cuvintele adorm în braţele mamei.

departe de lume mă simt, când via copilăriei a fost distrusă. mărului i s-au tăiat crengile. a ajuns un trunchi chinuit. primăvara lui o aştept. i-au lăsat coroana neatinsă. sunt prea mici să-i atingă creştetul. taie în neştire ramurile mărului... grădina sărăceşte în fiecare zi. creşte iarba pe margini de trotuare înguste. paşii mi-i înec în plânsul înăbuşit al pământului. e un cer de început de iarnă. transpiră tăcut în visul păsării. pasărea şi-a amânat plecarea. a rămas să cânte în locul lebedei cu ciocul rupt. şi ea tace.

est-nord te salut între două pânze goale. eşti atent la rama de lemn, mult prea groasă pentru ideile tale, înainte să-ţi arunci furia sau calmul în tuşe adânci. te ascunzi între două linii. creezi tunelul prin care liniştea ridică întunericul la grad de resemnare. - unde vei aşterne buzele, te întreb. ştiu că urăşti roşul. le voi colora în alb. poate aşa se vor naşte alte arcuri de timp între vorbele nerostite. - lasă albul deoparte. roşul îţi va readuce un zâmbet stingher. pe faţa ta aleargă fire de praf şi valurile unei mări pe care ai reinventat-o. - linişte acum, te rog. începe expoziţia în care creaţia nu s-a născut. se naşte încet, odată cu punctele de pe conturul mâinii în mişcare. priveşte cum bătrânii surâd şi tinerii ascultă, privind atenţi profunzimea bulgărilor de făină, rostogoliţi în imagini printre tuşe de culoare.

amintirea grâului devine incertă iar pâinile nemodelate sfredelesc timpul imaginii de dincolo de gând. artistul aşteaptă naşterea lor, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele făinii. un cui bătut în peretele de est al spaţiului creaţiei, va rămâne gol pentru un prezent uitat neaninat de tâmpla ei. te salut între răsărit şi amurg. pensula ta aşteaptă nordul...

felinar bătrân alerg năucă printre amintiri. ţine-mă Doamne întreagă pe şinele de tren, înainte de gara finală. privesc alunecarea frunzelor sub felinarul copilăriei. desface braţele luminii când apropii pleoapele de copil, de adolescent, de matur... odată, îl priveam de undeva de sus, acum îl văd cum îngheaţă în fiecare iarnă de la parterul blocului. 43

ies încet să nu mă audă lumea. e trecut de miezul nopţii... îl întreb dacă-mi mai vede când şi când băiatul... s-a mutat sub alt felinar? a furat întunericul lumii şi a plecat? i-am păstrat locul liber pe umărul stâng. să-i spui, felinar bătrân, să nu plângă, atunci când pasărea gândului sărută mărunt fruntea poeziei şi-mi lasă în zvâcnetul tâmplei câte un vers... pentru el... nu mai alerg. rămân cu ochii pe tavanul la care priveam nopţile, împreună cu tine, copile, când jocul durerii se mai domolea iar tu, bulgăre de aur, râdeai păcălindu-mi inima să nu se mai zbată. câtă frică, Doamne, am învăţat să domolesc... cât din urletul fiarei am învăţat să ascund, sub măştile atât de prost construite încât, copilul cu ochii din cărbunele iubirii mă citea ca pe o filă banală a singurătăţii asumate...

Anișoara IORDACHE

semn de trecere bănuieli: mă așteaptă printre crizanteme? pânze de păianjen rupte... semn de trecere: sărut pe frunte. tuse asmatică... printre țepi, luna pitită; numai șarpele capul ridică; culoarea frunzelor prelinsă în carte semn de trecere: ultimul fluture. în ciuda plecărilor, din cramă vine un iz de voie bună. pană de păun la pălărie semn de trecere: pețitorul bate la ușă. picurând melancolii pe frunze arse... valuri de ceață acoperă satul. prin marmure îngeri se roagă semn de trecere: poeme șoptite.

imagini în oglinda retrovizoare în hamac nu-i nimeni noaptea asemeni păunului albastru deschide coada peste umbrite tăceri ochii lui argus strălucesc printre penele albe înaintea plecării în exil răsfiră seninul printre crizanteme mijește de ziuă cântecul cocoșului amorțește plânsul sângele cobrei rănite preschimbat în culori umple cerul curând în vii ciorile for ține festinulpoeții sihaștri tot mai rar se vor desprinde din stampe răzbit de frig cerșetorul 47

dă foc frunzelor brumate c-un țipăt un tren adună mărturisiri și regrete urc pe a vieții scară cană cu vin fiert: ce dulce-i clipa miros de scorțișoară și-un zâmbet prietenesc prin cununa de ceapă roșie fazanul abia mai clipește prezentu-i deja amintire

priveghi în ceasul al șaselea poetului Kobayaschi Issa aripile întinse ale cocorilor nu tulbură orizontul. gândurile sărăcieila rădăcina lăcomiei, nu scutură nucii. venind din a toamnei copilărie, sub o stea rătăcitoare, se naște poetul. aidoma unei cadâne, 48

fântâna privirea-și ascunde sub vălul de sălcii. galeată nu-i: printre fluierăturile mierle-i uitată. miresme de pepene galben adumbresc sălașele somnului. deja ninge în dormitorul copiilor? luna mirată trage cu ochiul: aș merge și eu la zbenguială, mă zgârâie cam tare acest tradafir din fereastră. un câine mare ciobănesc doarme pe cojocul din mijlocul stânei. iarna va fi blândă? iarna va fi hâdă? numai flăcările din felinare mai joacă o horă. din ceașca cu ceai, aburii întorc amintirile acasă. balansoarul scârțâie, leagănă frunzele moarte. 49

pe prag, doar pipa bunicului. păianjenii țes liniștiți marame; în curte: risipă de aur și crizanteme... cucul cântă ca-n fiecare an numai pentru Issa.

modelări poetului Bernard Mazo sculptat în fildeș, poemul are forma unui elefant memoriaconvergența amintirilor, înțepenește într-un prelung țiuit. aici sunt eu, acolo ești tu, noi, unde suntem? priviri confuze... cocoșii din tablă, de pe acoperiș, scârțâie din ce în ce mai tare, în bătăile vântului. 50

numai bostanii adăpostesc lumina, iar jack glumețul se plimbă și astăzi pe aleea dintre rai și iad. femeia taie dovleacul, bărbatul dorește să facă sex, singurul eveniment sigur: poemul a fost ciopârțit de secure. versuri-schije străpung inima haosului; tăcerea sângerează; între noi un drum fragmentat de reproșuri. ar trebui să remodelăm poemul - mi-ai spus, să-l facem în formă de ploaie. cuvintele-cuibărite în pământul însetoșat, vor încolți; semnele zodiacale - înscrise pe alba pagină, vor modifica universul, și așa, vârful peniței deschizând frontierele, drumuri, bulevarde, poduri, va trasa. privind harta, ne vom întâlni...

goblen cu fir de mătase goblen cu fir de mătase fata cu mandolină acorduri de septembrie întoarce în rotunjimi de copac cornişe împodobite cu hortensii înflorite printre castane paşi şovăitori de bătrâni în landoul pictat cu crizanteme aurii scrâşnete de copii un şarpe vertical desparte amărăciuni de bucurii rugăciuni şi iertări ne apropie de Dumnezeu stropi de ploaie sting arsuri ale frunzelor moarte confucius nedumerit se întreabă unde se duce lumina

Antonella MOCANU

Născută la Târgovişte în judeţul Dâmboviţa. Absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Ecologice, Bucureşti, promoţia 1999. Activitate literară pe reţelele ning ”Confluenţe Lirice” şi ”Reţeaua Literară” Participare la diverse concursuri deşfăsurate pe reţelele ning. Apariţii literare -Antologia de poezie şi proză ”Confluenţe Lirice” 2012. -Antologia Poezia Iubirii – Arta Coversaţiei, 2012. Jurnalist corespondent al ”Radio Metafora” începând cu luna iulie 2012.

Lună amară Agăţându-se de marginea cerului îşi face apariţia celestă dintre nouri rotundă şi galbenă, privește bolnavă cu faţa-i de rocă, spre suprafaţa pământului căutându-şi loc printre oameni. Îşi curătă chipul de zgura neagră a nopţii iar ochii ei plâng lacrimi amare ce curg în ceară de lumânare. Întunecă cu privirea-i colţul de cer se pierde în spaţii şi vremuri uitate revine sporadic cu acelaşi amar picurându-şi stropii de fiere amestecaţi cu durere. Tristeţea ei se strecoară cu uşurinţă prin crăpăturile inimii, lasă urme adânci pe apusuri târzii, o amprentă a suferinţei în ram de pelin aşezată pe doruri şi visuri albastre se pogoară printre îndepărtatele astre o lume pierdută între iluzii şi fantasme deşarte. Tu care-ţi picuri veninul de moarte pe sufletele înstrăinate, 55

opreşte-ţi amarul, îneacă-l într-un suspin înainte ca speranţa să moară înainte ca trecerea ta, prea tare să doară.

Eşti departe… Dimineaţa îşi prelinge, razele de lumină pe trupul înfiorat , al zilei, ploaia de rouă, spală norii de zgură, iar stelele se sting, în infinitul univers. Privesc cerul senin, îmi inchipui că eşti, printre albastrele astre, mie dor de chipul tău... pierdut în neguri de vreme, în frunzişul pădurilor dese. Să ningă tăcerea peste tâmplele calde şi cerul să scuture floarea sa clară deasupra vieţilor noastre, mie dor de tine… numai zâmbetul tău din fotografie, mi te aduce aproape, din sumbra …depărtare.

Clipa Întrezăresc, prin răsărituri senine cioburi risipite de nori în a timpului clară oglindă, cu sclipiri de smarald din verdele vieţii. Clipa, a rămas suspendată de marginea cerului, pe purpuriul îndepărtat al orizontului, tivită în luciul unei raze de soare. … clipa, o rotundă boabă de rouă, imperceptibilă, o primă şi subtilă atingere, a timpului rupt din nemărginirea vremii uitate. Acum, o prind în căuşul mâinii, ca pe o mică nestemată, ieşită din cufărul vremii, şi pentru un moment mă bucur de a ei unicitate…este a mea. Clipa, care acum s-a pierdut în tumultul timpului, rămâne gravată în imensitatea infinitului albastru, păstrează neatinsă… amintirea. 57

Acolo în drumul de dincoace în lumina slabă de candelă ce străjuieşte căi neumblate atât de pustii. Acolo, unde vuietul vântului îşi şuieră apriga furie, printre crestele de granit ale munţilor, printre florile sale de colţ. Acolo, printre astrele nopţii un punct dintre infinit şi nimic, în ungherele ascunse ale inimii. Acolo, în lumea de dincolo de realitatea existenţei trăite în nisipul timpului scurs din a vremii clepsidră. Acolo, se naşte speranţa zilei de mâine, firava tulpină se luptă, să crească până se topeşte în amurgul zilei trecute Acolo, cresc visele ţesute în covorul de dor al inimii, prind apripi şi zbor către zările senine, din eternul trăirii. 58

Costică NECHITA

De profesie radioelectronist, absolvent al U.A.I.C. din Iaşi, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, iubitor de lectură şi muzică. Profesia mi-a fost şi hobby, fapt ce mi-a adus satisfacţii pe măsură, iar calătoriile vin să întregească dragostea de viaţă. Cât priveşte scriitura, este ceva ce vine din interior sau poate din popasurile prin visele, gândurile şi singurătăţile celor pe care îi simt aproape.

Zbor haotic Gânduri mă cheamă din nou către zare, Nu-mi găsesc calea şi nu mai am stare. Umbre, dureri şi-un trecut făr’ de uitare, Mă fac să-mi iau zborul, să cat alinare. Mă-ntorc tot mai des către ani ce s-au dus, Căutând întrebărilor mele răspuns Şi chiar dacă nori îmi întunecă zarea, Nicicând eu nu voi opri căutarea. Paşii, mă duc pe cărări mult umblate Şi visuri mă poartă nebune în noapte, Iar zorii mi-aduc în tainice şoapte, Gânduri răzleţe, ce mă cheamă departe. O pereche sau două de aripi mi-ar trebui Să cutreier cerul într-o singură zi, Să mă întrec cu vântul şi gândul în zbor Şi să uit, însemnele cuvântului dor. Dar, asta mi-e firea şi locul sub soare Şi chiar fără aripi am să zbor peste mare, Să dau vieţii crâmpei de culoare, Într-o lume ce încearcă haotic să zboare.

Clipă suntem Alergăm către un timp ce ne cuprinde Venind de nicicând, de niciunde, Navigăm printre site-uri şi umbre Către zile tăcute şi sumbre. Trăim într-o lume nebună Unde rutina devine stăpână. Dăm din coate prin marile aglomeraţii, Ne-mpingem şi ne răstim unii la alţii, Ne călcăm în picioare să ne urcăm în tramvaie Şi aşa, tot mai des, ne facem viaţa greoaie. Ne avântăm în bolizi pe autostradă, Renunţăm la tot ce e sfânt, Uităm că suntem doar secundă Şi trecem nepăsători pe pământ. Ne amăgim cu clipe de feerie Ce trec peste noi ca un vânt Şi uităm să dăruim bucurie Celor ce-au fost, celor ce sunt. Uităm de prieteni şi chiar de duşmani În goana nebună după averi, după bani Şi pierdem odată cu-acestea dragoste, iubire şi ani.

Omul pom Cum poţi oare să fii om, Dacă nu ştii să fii pom? Pomul roadele-şi împarte, Omul doar vorbe deşarte. Pomul nu cere răsplată Pentru fructe, niciodată; Omul, dacă-ţi face-un bine, Îţi ia haina de pe tine. Pomul, vara, te umbreşte Şi de soare te fereşte; Îţi dă necondiţionat Leagăn şi loc de visat. Omul, în a lui visare, Uită cum creşte o floare. De-ai fost cumva însetat, Pic de apă nu ţi-a dat. Pomul îţi dă mângâiere, De îţi simte vreo durere; Omul, de l-ai zgâriat, Cu securea te-a tăiat. Greu e, Doamne, să fii om Dacă nu ştii să fii pom! 63

Leagănă… Leagănă-mă, leagănă… Cu ochii mă farmecă, Dăruieşte-mi visele Şi-alină-mi durerile. Deschide ferestrele, Să văd iarăşi zările, Să intre în casă vântul, Să îmi răcorească gândul. Leagănă-mă, leagănă… Caierul tu scarmănă, Răsuceşte firul vieţii Pe cărarea dimineţii. Spune-mi iar poveştile Până răsar zorile, Alintă-mă cu-n sărut Să nu pot să te mai uit! Leagănă-mă, leagănă… Gândurile-mi vindecă, Luminează crucea nopţii, Alungă norii tristeţii! Leagănă-mă, leagănă… 64

Toarce timpul iernile Toarce timpul în fuioare Printre stele călătoare, Norii-şi plâng ninsorile Peste toate zările. Toarce timpul fir de lacrimi Peste câmpul plin de patimi; Cărările se sfârşesc, Sub zăpezi se-mpotmolesc. Toarce timpul pe la geam Lungi fuioare de balsam, Vântu-şi strigă rănile Prin toate poienile, Iar a nopţilor pruncie Ţese zori de veşnicie Dar pe-a timpului cărare, Iarna linişte nu are!

Să nu te superi, mamă! Să nu te superi, mamă, c-ades m-ai legănat; Cu mângâierea-ţi caldă mereu m-ai alinat. Şi-atunci când am greşit tu nu te-ai încruntat, M-ai sărutat cu drag să nu văd c-ai oftat. Să nu te superi, mamă, că m-ai adus sub soare În zorii unei zile de mare sărbătoare Şi m-ai lăsat să-ţi fiu acum de ajutor, Să-ţi bucur zilele şi traiul tău istovitor. Să nu te superi, mamă, că zilele s-au scurs Pentru că eu acum aş vrea să fac recurs Ca să revăd iar timpul la tine când veneam Şi-n poala-ţi caldă mereu mă odihneam. Să nu te superi, mamă, că te-am lăsat să pleci, Dar nu mai pot să sufăr, să-ţi simt mâinile reci; Vreau să-mi rămâi pe veci în amintire, Cu ochii luminoşi şi-n braţe cu iubire! Aştept să mă mai cerţi, de-acolo, dintre stele Şi chiar să mă mângâi în zilele mai grele; Să nu te superi când rătăcesc pe la izvoare, Să mă aştepţi, când am să vin, la fel de iubitoare!

Bianca DAN

Activitate literară – debut cu volumul de poezii Transplant de iubire, în curs de apariție volumul Ultima carte despre întuneric, poezii publicate în antologii - Confluențe lirice, Poeți în labirint, Muguri iertați, poezii publicate în revistele literare Provincia Corvina, Fereastra, Cafeneaua literară, Discobolul, Orient latin, Algoritm literar, Ardealul literar, Orizont Literar Contemporan, Nomen Artis. Premii -premiul I la concursul Timpul iubirii, Prieteni de suflet, ediţia I, Oneşti -nominalizare la concursul internaţional Starpress ediţia 2010 -menţiune la concursul Agatha Grigorescu Bacovia 2010, Mizil -menţiune la concursul literar Visul 2010, Orăştie - premiul I la concursul de creaţie literară Eugen Nicoară- La porţile visului ediţia XX, 2010, Reghin - premiul Orfeu al scriitorilor danubieni Mehedinţi la festivalul Nicolae Drăgan ediţia I, 2010, Galda de Jos, jud. Alba -menţiune la concursul literar George Ţărnea 26 noiembrie 2010, Râmnicu-Vâlcea -premiul revistei Algoritm literar, la concursul on-line „Poezie şi suflet” - premiul I la concursul Dragostea-i destin străvechi, 14 februarie 2011, Piteşti -Premiul Cafeneaua literară la concursul Leoaică tânără iubirea, editia 2011 Pitești -Premiul III la concursul literar Visul, Orăștie, ediția a VII-a 2012 -Premiul special la concursul literar Visul secțiunea volume publicate pentru Transplant de iubire -Mențiune la ediția a 6-a a concursului de literatură Agatha Grigorescu Bcovia 2012, secțiunea poezie 68

recuzita unui adevăr universal valabil oare cum ar fi să aplici morții un facelift să nu mai fie atât de hidoasă, puțin botox, o epilare cu laser un make-up potrivit și o rochie glam în loc de coasă un cloche luis vuitton acum o poți invita la dans, după ce i-ai pus masca de înger și vei vedea că e chiar cumsecade doar puțină comunicare și abordarea potrivită cu siguranță te va ruga să îi strângi corsetul să o ajuți cu ceaiul și alte lucruri femeiești apoi se va întoarce să te sărute lăsându-ți o urmă de ruj pe cămașă îți va face ochii să se umezească și atunci vei ști că a meritat să trăiești pentru ea.

toamna asta mă obsedează toamna intru în camera de coagulare resturi de frunze stau atârnate, de venele pământii ale primului om m-am săturat de frunze frunze contorsionate frunze îmbrăcate în straie vechi frunze pământii ascunse sub palme frunze care au căzut prima oară frunze cărora le place să moară de vânt poemul acesta e un morman de frunze în care mi-am aranjat oasele parfumate inima roasă la colțuri ca o carte veche îndrăgostiții au frunze lipite pe ochi toamna e o rană deschisă în trupul pământului.

furtună pe Marte te caut printre rămășitele verii și nu știu cât timp va trece până descopăr vreo urmă de tine cel puțin un os pe care să-l îngheț până la următoarea viață îmi spunea bunica să nu mă îndrăgostesc de soldați pentru că pleacă toamna dis de dimineață și cine va șterge atâtea frunze căzute subit de parcă cerul s-a răzvrătit și ne-a luat până și ultima stea îți construiesc avioane, din trupul meu obosit să-mi aduci luna într-o ceașcă de cafea până îmi voi aminti cum să iubesc această cromatică exactă a uniformelor îmbrăcate invers ca într-un univers straniu unde moartea e mai blândă decât o furtună pe Marte.

poemul care nu s-a scris m-au trimis să dactilografiez umbre nu era prima oară când luna mă hipnotiza ca un abajur metalic la prima fereastră din cer mi-am spus: nu sunt sigură că pot face asta dumnezeu nu e prea prietenos cu hoții de ploaie atunci am vazut-o învelită în ziduri părea să n-o doară nimic deși moartea îi lucea în ochi avea mișcări lascive și o mască transparentă ce i se potrivea de minune când mă fixa printre turnuri supusă ca o fiară la gâtul dresorului aș fi putut să plec mai departe dar am lăsat-o să-și înfigă colții și i-am văzut lumina țâșnind printre gheare ca un sedativ cu eliberare lentă atunci m-am trezit și toate ușile scârțâiau timpul îmi fugise din cameră și luna mă privea ca un abajur metalic la prima fereastră din cer.

poveste urbană

death is a special lady și nu e doar imaginația care îmi joacă feste când mă las pradă buzelor tale de necrofil am gust de pământ și frunze și nu te pot iubi decât pe contrasens fără centura de siguranță ca bonnie & clyde într-o poveste urbană în care sfârșitul are mai multe variante câteva borne kilometrice pietre funerare o altfel de împărțire la doi e doar vina ta că a venit toamna și ne petrecem împreună singurătatea ca o apocalipsă învățată pe de rost

moartea e un graffiti scris pe inimă

moartea nu are profil de facebook deși e prietena tuturor o găsești la colțul blocului asmuțind câinii îți împinge mașina îți leagănă copilul oriunde ai nevoie de ea, chiar și pe timp de pace împarte vieți pe carosabil seacă fântâni dezbracă mirese în noaptea nunții și toamna e mult mai sociabilă se simte în largul ei printre atâtea frunze sărută mai apăsat, predă alchimia notează în agendă informații confidențiale celor plictisiți de spovedanii web s-au îndrăgostit de ea toți vecinii de palier de mersul ei cu vino-ncoa bărbații vor s-o agațe la semafor însă e atat de inaccesibilă ca o senzație de arsură în plexul solar

Boris MARIAN

Referințe critice Dicționarul General al Literaturii Române – Academia Română (coord. Eugen Simion) - Editura Univers Enciclopedic 2009 „Poezia lui Boris Marian cultivă un umor discret, reținut, asociat acidității asumate, într-un stil direct, ca într-o radiografie a trăirilor” Dumitru Micu – istoric literar – recomandare de intrare în USR ( 1990) „Impresia provocată de parcurgerea tuturor poemelor este categoric favorabilă, natură elegiacă și reflexivă, Boris Marian se comunică într-o formulă proprie, interesantă” Geo Bogza – poet – recomandare în 1990 „Boris Marian se dovedește un poet adevărat, pe care l-am citit cu interes și mari satisfacții estetice”. Maria Banuș - recomandare 1990 - „Am citit cu emoție și plăcere volumele de versuri ale lui Boris Marian, este o poezie autentică, de factură modernă, de o limpede expresivitate, adeseori aforistic-parabolică”. Gh. Grigurcu – scriitor – revista STEAUA - nr.3/1990 Boris Marian își dă în vileag generoasele resurse care decurg din insciența sensibilității, candid rătăcitoare, pe propriu-i tărâm, beată de obiectivitatea întâmplării, capabilă de feerice sinteze”. Cornel Regman – critic – revista LUCEAFĂRUL / 25 octombrie 1975 – «Versurile lui Boris Marian se fac slujitoarele unui mod de poezie ce așează pe primul plan definiția poetică… 76

Omnia fluunt Pentru Tania Saiciuc (decembrie 2012) O poetă a murit singură într-o casă goală Ca o coajă de nucă, Avea o voce șoptită, de izvor, Vorbea numai despre iubire, Despre iubirea pe care nu o avea, Pe care o pierduse în codrii noștri cei adânci, toate trec, Paul Celan trece nepăsător printre valuri, fluviile sunt nămoloase precum indiferența noastră, toate trec, nimic nu se schimbă, poți muri de o mie de ori, nu te aude nici pasărea, totul este scris în procese verbale de constatare, un elev deschide cartea, se freacă la ochi, se întreabă, cine-i acesta? A fost un om, zicea Fundoianu, Se poate gaza un om și prin indiferență, Prin uitare, că doar omenească este uitarea, Doar moarte își face cu mult respect datoria.

Zăludă

Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște, fiul tatălui tău, hău din hău, cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată, n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând, nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește. Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii? Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea este semnul indiferenței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate, Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi de tun. 78

Why not?

Cunosc un profesor care a vorbit De când s-a născut și trăiește și astăzi, aceasta este viața? Don Quijote, Faust, Rătăcitorul sunt nimeni Pe lângă el. Fă abstracție de tine și ai să-l vezi Pe dracul gol. Ironia e suprafața sferei, În interior e numai durere Sau un copil minune Ce nu s-a născut. Orice imitație a sferei este tot sferă, Încearcă o elipsoidă. Am văzut că se vând inimi mobile, Poți răcni la ele, ți se va răspunde, elefantul le ignoră, cățelul se miră, se vând și capete mobile pentru cei cu permis de port-cap. M-am trezit, era întuneric, Cineva mă îmbrâncise pe scări, Cineva mă ținea de brațe, altul Mă lovea cu sete în burtă. Afară, striga un bețiv, afară. Strigau alții mai treji. La mine strigau? De ce? Pentru ce? De unde această beznă? 79

Orice beznă are o cauză. Bezna din tine, dinafară. M-am luminat. Nu era nimeni. Mă luptam cu propriile mele Fantome ale trecutului. Eram cu toții la fel, neiertători, Orgolioși peste măsură, Iar poezia plângea undeva, Într-un colț, ghemuită, Să n-o încaseze și ea.

Vorbele Nu mă dor vorbele tale, Deși vorbele pot ucide oameni, Mă simt ca un stejar străvechi, Vorbele pot fi gloanțe, topoare, ghilotine, Spânzurători, Gas-kammern, Mă simt ca un stejar străvechi. Nu mă dor vorbele tale, Dar glasul frunzelor, vântului, Râsetele copiilor sunt mai puternice. Decât vorbele tale, memoria nu reține nimic Din ceea ce spui, o spumă galbenă La marginea lacului Sunt vorbele tale. Pleacă-ți ramurile tale, 80

Arbore înalt și mândru, Vorbele pot fi fatale, Binele nu are sâmburi, Pleacă-ți ramurile tale, Arbore înalt și sumbru, Înaintea dumitale Mă înclin și umblu. Pleacă-ți ramurile tale, Poate-aș vrea să spânzur Tot trecutul și o parte Din trecute gânduri. Poate-acoperi o pereche Ce iubesc în noapte, Arborele stă de veghe, Gemete și șoapte. Uneori pământul nu ne-ncape.

Un sunet temător Un sunet temător și surd, Cad fructele din Pomul Vieții, Doar Cântecul, prin el mai curg Ambițiile întâietății. Lupii se-ascund, noi nu-i vedem, Tristețea nu are căutare, Cu libertatea în tandem vin dragostea și ura. Oare?

Quid est veritas? Întreabă Motanul Negru. Prințesa din basme, berberica, Așteaptă sărutul și verbul. Ochii aud întunericul, Auzul ucide moartea, Periculos, perifericul Își scrie cărțile, Cartea. Plictisul, verde parfum Naște monștri de cârpă, Doar Bergerac face-un drum Spre Lună să nu se surpe. Simplu, fals suicid Trece prin gând și se stinge, Noi parodiem neiubind Viața, prinosul de sânge. A obosi trăind? O întrebare, Un glonț în ochiul stâng și strâmb, Care pe care. Aș vrea să mă scufund în somn, Ca un Titanic noaptea, ca un om. Un chip prea alb, ușoare mâini mi-acoperă privirea, am obosit de săptămâni, ești Mântuirea.

Camelia ARMATI

Ademenire... Aș vrea să mă cheme Ana Și vin să fiu, să-ți umplu cana, Să mă bei, să nu știi că-ți sunt Oțelul care taie blând. Pe buza ta să m-odihnesc Ca pe-un divan împărătesc, Să ard alunecând în tineNoi leac ne-avem spre nemurire. Manole te-aș reboteza, Să fiu eu Ana ta din stea, Să mă zidești cu gânduri moi, În zidul vieții de apoi...

Anotimpuri Să fii simplu țăran aș vrea, iubite, Să-mi ari cu plugul arsă, inima, În primăvară să arunci semințe Ca-n toamnă să avem ce aduna.

În iarnă, să mă culci în pat de paie, Să mă aduni ca pe un pui la piept Și dragostea ne fie o văpaie, Iar vorba ne conducă înțelept. În vară să mă treci râul pe brațe Și să te țin ușor după grumaz, Să tot asculți cum gura nu-mi mai tace, Să-ți vină să m-azvârli după pârleaz... Să vrei să pleci și să mă lași acolo, Dar să nu poți, să te întorci mereu, În brațe ori pe umeri să ma ții, Apollo, Poet pe câmpul sufletului meu...

Aș vrea... Întâi genunchii aș vrea să mi-i alinți. Pe ei, care-n lumină sunt mereu cuminți, Rotunzi, și albi, și triști, adeseori, în noapte, Genunchii mei, ca două căni cu lapte... Apoi, pe sâni, să îți așezi obrazul palid Lipit, cu ei să-ți umpli rid cu rid, De un miros amețitor, de albă nea Și sărutarea de stăpân pe ei să-ți stea... Și să tot tremur prinsă-n brațe duse, 85

Cum duse sunt iubiri pe veci apuse, În legănarea lebedei pe mai adâncul lac, S-avem sub un stejar, în veșnicie, un iatac. Pe spate să-mi adormi, în iarba crudă, Urechea ta-ntre umeri, ciulită stă s-audă, Cum bate timpul, bate rece peste noi, Cum a bătut ieri piatra colțuroasă-n văi. Și să tresari, și să alergi precum un cal, Ce-și scapără copitele deal după deal, Să îți alerge mintea mai iute ca lumina, Trupul de carne din mine să-ți fie făina, Cea care-ți naște pita din fiecare viață Și care-ți șterge-oglinda sau fața de pe față. Cu sufletul în palme și degete de apă, Tu scuipă setea-n mine și du-mă jos, în groapă, Acolo unde-s umbre ascunse în lumină, Acolo unde carnea se vinde drept făină; Acolo unde vina nu spală nicio vină, Acolo unde ce-i înalt e-n searbădă în ruină. Cuțitul care taie adânc, adânc în apă, Să mă tot afle zilnic, el chiar acum mă cată, Să mă cuprindă, să mă deschidă, să mă taie, Cum lava spintecă în ea văpaie cu văpaie... Că nu mai știi ce-i carne, ori ce mai e făină Și nu mai ai nici ochi, nici față și nici vină, Nici palme n-ai să mângâi, curajul să mă frângi, Nici lacrimi să mă-neci, nici ură să m-alungi... 86

Cerneala roșie Ce noapte caldă și ce liniște-i afară... În mine vântul bate, Perdeaua sufletului se tot zbate Și tocmai mi-am luat o călimară. Cred c-am greșit cumva, Cerneala-i roșie! Însângerează foaia albă Și-o rană tot se-apropie... O pată pe un colț de foaie, În stânga, sus...Ce mare-i! Parcă se mișcă, parcă se îndoaie, O văd că merge, se apropie! Mă-ntreb...cu ce s-o șterg? Dar merge oare? S-aleg o altă foaie albă? S-aleg? Nu pot, sunt toate sub zăvoare... S-o folosesc pe asta veche? Să fug de ea ca de o streche? Înmoi condeiul înciudată, M-apuc să scriu unde nu-i pată!

Dar ochii-mi fug, Pereche-tăvălug, În stânga, sus, magnet... S-o folosesc antet? M-apuc iarăși de scris, Să-mi ostoiesc amarul... O, Doamne, roșu paraclis Pe foaia-mi de abis! Povestea-mi curge-ușor în timp, Suișuri, coborâșuri, Nu mai zăresc al petei chip Și nu-mi mai fac reproșuri... E foaia plină-aproape, E ora patru-n noapte, Străluce pata-ntre hârtoape Și-mi tot trimite șoapte...

De la lingură Am început iubirea noastră de la lingură. Nimic n-aveam! Am construit-o singură Și an de an am înălțat-o pe un munte. Iubitul meu, am plete moi, cărunte... Am luminat-o noaptea cu fulgere și lună Și i-au cântat un tunet și chiar și o furtună, 88

Au răpăit-o ploi și au secat-o veri, Prin primăveri altoi, din ochi îi creșteau meri. Grămezi de fructe-n toamne și maldăre de frunze, M-acopereau pe inimă, pe coapse și pe buze. Din praful verii se-aduna noroi în toamne ude, Prin rostogolul iernii reci un clopot se aude... Cu un colind am geruit-o și-am pus pe ea beteală De gânduri felurite, de file ca la școală... În geam, pe vârf de munte, lumină-i o gutuie, Cu puful moale și-ochii mari se uită într-o șuie. Iubirea noastră-i pe un munte, sus. Sunt singură prin ea mereu. Iubitu-i dus Să caute ceva, s-aducă o podoabă În casa de la lingură zidită de o babă. Un lemn în sobă zvârl acum, pocnește jarul Și-o lacrimă-mi picură-n drum- amar amarul... Se-aude-o sanie trecând- tresare gândul, Iubitul nu-mi mai vine-acum. I-aș vrea alintul... E iarnă și mi-e tare frig pe dinăuntru, Afară ninge, geruiește și-n mine bate vântul, Privesc gutuia ce-mi colindă geamul înflorit Și aș mușca-o acum:o Evă cu alt fruct oprit... Lumină-i în iubirea pornită de la lingură, Colindă auriu, gutuia-n iarnă mă colindă Și-o las acolo...Sunt Evă cu buzele-ostenite De șoaptele din gânduri, de așteptări, iubite... 89

Mă caut... Mi-e sufletul îngenuncheat în brazda ei Și mâini de pravoslavnic împreun, În fața Poeziei tot sângele-mi adun Și-n Alfa și Omega-credința mi-e temei... Mă caut cu lumina și cu umbra Și mă găsesc la fel de efemeră, Iar inima-mi bucată e de-Alhambra Și forma ei rămâne veșnic sferă. Din palma mea se tot ridică apă, În ochii mei se tot înalță gând, Iar dragostea din inimă-mi se-adapă, Cu foc în apă și cu apa-n foc arzând... Ca o păgână în fața iubirii ce mă-nchină, Mai cad și mă ridic cu inima prea plină De lacrimile blânde de creștină, Ce toată viața ei a jinduit Lumină...

Dor de iubit Se plimbă prin mine un abur de gând, În parcul de colo, prin cerul plăpând Și-n pietre se-agață și-i sângeră firul, Prin zori ce se-arată, se-ntunecă cerul. Mi-e sânge prin dor și mi-e dorul prin sânge, Mi-e aerul greu și mă hăuie plângeri, Mi-e greu fără tine și arși îmi sunt îngeri, Mi-e șchioapă și umbra, din ochi picur sânge. Din mâini curge gheața în țurțuri tăioși Și ochii-mi aleargă spre tine setoși, Pe gură îmi crește un mușchi ce-ți arată: Din nord te izbește în suflet o piatră. Mi-e iarnă pe buze, mi-e vânt și mi-e ger, Iar plugul se-nfige în creier ca-n fier Și lacuri se varsă pe dealuri de-obraji, Un gând se adună în ochi ca în iaz... Pe sâni crește lavă, adânc mai palpită, Iar miezul e fript pe sub ei, pe sub pită, Nechează și arde, e roșu-văpaie, Nebună zvâcnește și arată a ploaie.

Urechea visează că leagănă flori, Din zori până-n seară, din seară în zori, Tot roșii, aprinse de șoapte de dor... Iubitule, strânge-mă-n brațe, să mor... Miroase-a iubire, miroase-a văpaie, Miroase a gheață aprinsă de ploaie, Pe coapse se-așează alene o mână, Se leagă prin semne de-o apă stăpână. Mi-e flacără dorul de tine, iubite, Mi-e carnea pe oase aprinsă-n veșminte, Mi-e gura deschisă, respir o pădure, Cu tufe de zmeuri, de fragi și de mure... Și roată-mi dă gândul, din frunte-n călcâie, Iubirea și dorul de tine-mi rămâie Și-avea-voi odată, ca-n slove citit, Un trup care arde de dor de iubit...

Carmen POPESCU

"Ochii omului văd în exterior ceea ce-l frământă în interior." Emil Cioran M-am născut la 10 septembrie 1960, într-o familie de dascăli de ţară, îndragostiți de literatură. Cartea a stat la căpătâiul meu de când eram foarte mică. Şcoala, pentru mine si familia mea, a fost a doua casă, de aceea am reușit să-mi determin cu uşurinţă părinţii să accepte continuarea tradiţiei neamului. Sunt profesor. Am cochetat cu scrisul de când eram copil: basme, proză scurtă, înţeleciuni extrase din experienţele vieţii. Totul a fost trecător şi nesemnificativ. Poezia a apărut în urma unui prea-plin al ultimei perioade.

Reptila Am făcut leagăn coada cometei ca să-mi balansez iubirea între tine şi Dumnezeu, luptând să stau în echilibru perfect, ascultând idei care-mi amăgesc trăirile pierdute. Am pus îngerii să-mi sărute trupul-pământ ca să-i dezgheţ încheieturile pentru zborul spre alte lumi. Reptila din mine s-a dezmorţit.

Sărbători Şi sărbătorile vin şi vântul vâjâie prin fiinţa-mi pierdută printre gândurile înseninate ale străzilor dintre două lumi. Lupt să răzgândesc trupul pentru a-şi găsi traiectoria dar el imi aruncă lacrimile norului în ochii trişti de beţia poveştilor dintre vieţi. Şi merg rătăcind cărări şi uit să-mi mişc picioarele, iar gâtu-mi anchilozează, ochii trag oblonul, mâinile adorm, numai sufletul rămâne agăţat într-un cotlon, ca să-ţi mângâie chipul...

Mamă! În ochii tăi, mamă, viaţa îşi joacă rolul pe o scenă ştearsă cu buretele murdar, găsit aruncat într-o clasă fără elevi. Ei au plecat să urmărească sceneta în care tu, erou principal te bâlbâi pentru că nu ţi-ai pregătit temele. Dar elevii sunt iertători, aplaudă plângându-le din ochi boabe de piper, rămase printre gene. De atâta plâns, somnul vieţii se apropie de ziua eternităţii. Mamă! În curând cui o să-i mai spun: MAMĂ! 97

Fără provocări Plânsul estompează urletul care se zbate să rupă zăgazurile sufletului încorsetat de nemulțumirile unei existențe citită pe dos. Îmi pun ochelarii cu cele mai mari dioptrii pentru a înțelege mesajele, săgeți înfipte în toate mădularele de unde sângele nu mai vrea să țâșnească. Refuz să particip la provocări și merg oarbă pe drumul drept al destinului fără a putea schimba nimic. Îmi odihnesc nepuțintele pe umărul vieții.

Proiecţie Întind aripile şi plutesc în singurătatea-mi rigidă îmbătată de vaporii mării cu care-mi alimentez lacrimi oropsite să stea în ochi neodihniţi între desmierdarile fericirii. Întind crengile copacului crescut cu rădăcinile în sufletul meu ca să poposească sub el drumeţ însingurat, obosit de frământările lumii şi să-şi ia fructul mersului înainte. Întind umbra mea peste pământul reavăn în care să plantez sămânţa pe care tu, urmaşul meu, ai s-o culegi când eu n-am să mai fiu şi o să-ţi lumineze cărarea spre generaţiile viitoare. Am să mă întind pe mine în mine şi din mine în Infinit.

Cine? Cine-ţi mai sărută ochii Cu beţia dintre gene? Soarele îţi dă cu bobii, Sorbind roua din sprâncene. Unde ai să-ţi mai cânţi dorul Dacă nu la mine-n noapte Când mă pipăi cu fiorul Dezrobit de noi prin fapte? Când ai să mă mai vezi goală, Despletind din păr cunună? Poate-ntr-un apus de soare Sau în asfinţit de lună. Cine-ţi mai sărută chipul Printre şoapte şi suspine Eu sunt vis ce-ţi fură chinul, Dezrobindu-te de tine.

100

Cﾄフﾄネina MUNTEANU

101

Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El. (Michelangelo) Sub semnul flăcării cuvintelor lui Eliade „nimic nu e departe când iubeşti”, Cătălina Nicoleta Munteanu îşi transformă debutul poetic într-o proiecţie a unui zbor spiritual, capabil să unească două tărâmuri. Între dorinţă şi realitate eul liric al Cătălinei, îndură sentimentul propriei neputinţe, urcând lent golgota unei iubiri cotidiene: „accept neputinţa / de-a nu te împărţi / nu te dau soarelui / nu te las lunii / te vreau doar al meu / e oare cu putinţă / nu mă judeca nici eu nu pot s-o fac...” (în zori); „iubirea noastră / o clipă de plăcere / închisă-n pleoapa dulcelui păcat” (secundele). Se poate remarca în creaţia Cătălinei, existenţa unui flagel al înstrăinării, ca o cută dureroasă a sufletului, ca o „maladie”, ce trebuie înlăturată, din primul moment al depistării sale. Fie că iubeşte, fie că se roagă în vers laic, poeta este hăruită cu acea capacitate a captării lectorului, căruia îi oferă idea unui labirint abstract, unde stă ascunsă replica mitologică a Cutiei Pandorei (Amalia Elena Constantinescu) În debutul său scriitoricesc, te atinge prin semne mute în zbuciumul neputinţei spre nicăieri cuprinzând infinitul întrun echilibru neterminat şi lasă parcă, să-ţi aştepte gândurile acolo unde cerul se uneşte cu pământul. Ca o lumânare aprinsă în urme de timp, se şi ni se dăruie ca un torent ce inundă sunetul care străbate veşnicia întrun dans nesfârşit.

102

Întrecerea gândurilor Rostesc închipuindu-mi dincolo de cuvinte deschid culoar minţii încep întrecerea gândurilor nerostite se depăşesc periculos într-o luptă a sincerităţilor mor prematur în accidente devin iluzii neatinse în poarta sufletului flutură doliul neîmplinirii tăcerea ucide trăire

103

regăsire ca într-o mină de sare săpau în mine orgoliul mândria şi răutatea pierdeam bunătatea şi candoarea potrivnic mi-era totul agăţat de unghia neputinţei mele Lucifer mă tragea în Infern fără far pe ţărm obosisem să lupt cu umbre în pereţii destinului visele prevesteau sorţi pe şine fiecare noapte era coşmar ochii încărcaţi de durere lăcrimau rochia de mireasă si-a scuturat creta a rămas o rochie de doliu. am coborât atunci în adâncul fiinţei mele unde mai pâlpâia flacăra speranţei şi a iubirii lumânarea drumului regăsit am aprins la troiţa inimii am zăbovit cu mir mi-am curăţat: Sufletul

104

spre templu păşesc intuitiv pe scara regăsirii cu speranţă şi dorinţă de iertare spre templul conturat în fiinţa mea mi-a vorbit un înger la două străzi de inima mea suav glas puternic şi blând deschide calea aripile lui împart lumina ca o ploaie fină fiecare fulg alungă neputinţa învăţ să cânt psalmi de mulţumire las să curgă prin mine glasul îngerilor aprind flacăra. e vie...

105

Adam si …Eve erai atât de bine conturat în gândurile mele încurcat prin mrejele visului ce-mi străbăteau identitatea până am înţeles să amestec trăirile lăsându-le fără culoare aruncate pe tabla de joc asemeni zarurilor (aşa cum au venit) la noroc în zbateri de puls prin urechile timpului să le strecor pe falii mişcătoare pământul sterp să le înghită poate cândva în joc de artificii prin lava seismică vor reînvia nu-ţi vei aminti atunci de mine nici furtunile deşertice care m-au traversat vei locui în altă clonă a edenului şi te vei lăsa vânat în cel mai vegetarian mod de o nouă Evă (i)responsabilă 106

acuzată de practici oculte şi iubire pătimaşă care va şterge otrava mărului rătăcit în coşul cuvintelor încrucişat în pielea şarpelui ce-ţi sâsâia amorul iar nu-ţi vei aminti atunci de mine nici de furtunile deşertice care m-au traversat şi e normal să fie aşa

sculpturi în suflet

dincolo de asfintit lumină-n poala cerului contopiţi într-un tot sub poarta sărutului poticniţi în calcarele infinitului trăgând după noi tăcerile căutăm masa aducerilor-aminte

107

joc… mă arde gelozia aşteptărilor la fiecare bătaie de puls. am obosit să joc “nu te supăra frate”. zaruri aruncate la noroc, pioni depăşindu-ne unii pe alţii într-o zonă interzisă, din care nu vom gusta niciodată; reguli impuse de societate bolnavă. mai bine am juca ruleta rusească a sorţii care ne desparte. lasă-mi mie glonţul deznădejdii ia libertatea, ia iubirea, uită amăgirea şi fugi. din mine va curge uitarea… 30.01.2013

108

renăscută… mă învălui în căldură desfaci fiinţa prin fanta iubirii piatra lunii o aşezi în trup. dai lumină sufletului. înfloresc la fiecare respiraţie a morţilor ce nu le-am trăit. mă simt iubită foarte iubită! eşti sângele meu fărâmă prin timp amprentă renăscută. unesc palmele într-o rugăciune de iertare şi de multumire. te iubesc, să nu uiţi!

109

Îmbrăţişare la reflux Port în inimă grăunte din clepsidra ce-a unit o dulce îmbrăţişare perla iubirii îmi crește la reflux simt dorul disperarea dorinţa ecoul valurilor chemările din asfinţit mă logodesc cu orizontul din privirea ta fără hotar în zori surâs pe țărm

110

Crina ALBU

111

Născută în comuna Gârleni, judeţul Bacău, pe data de 14 august 1959. În prezent locuiesc la Piatra Neamţ. Deşi am lucrat, aproape treizeci de ani, în domeniul tehnic la Romtelecom, în ultimii ani am revenit la iubirea din primăvara vieţii – poezia. Poezii publicate în: - ,,Artă Sfâşiată - Antologie de poezie (poeţi contemporani 73)”, coordonator Valentina Becart, editura Arhip Art - Sibiu, - Antologia de poezie şi proză „Confluenţe Lirice”, coordonator Relu Coţofană, editura Pim - Iaşi, - revista „Familia şi viaţa”, editura Sapienţia - Iaşi, - revista Agero-Stuttgart, - volumul de versuri „Poe-Rugă.Rug”, editura Serafica Roman. Activitate sporadică pe câteva site-uri literare, între care Confluenţe Lirice este unul special.

112

şarpele din porumbel în trenul de noapte cu luna pe tâmplă am unele lucruri să-ţi spun ca să poţi ocoli false indicatoare de drum privesc această doză de coca-cola dar nu o beau exerciţiu de voinţă intoxicarea corpurilor mele subtile începe cu lucrurile mici zici că e prea mare costul unei călătorii noi nu iei în calcul că de multe ori îngerul negru nu înveleşte adevărul ci îl ascunde la vedere (moartea de pe pachetul de ţigări ar fi un prim pas pe trepte inferioare mai jos aburind abundent cu filosofii ezoterice ) şi că uneori se foloseşte de scriptură ca de felii de pâine pentru sandvişul umplut cu minciuni 113

întunecatul poate fi uşor confundat cu înţelepciunea şarpelui din porumbel care ţi-arată la microscop cum Duhul desprinde cuvintele din colţurile minţii rostogolindu-le rotunjindu-le în inima desţelenită “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” (Matei 10.16)

nu te cunosc mă sugrumă regretul că te-am tăiat cu o linie roşie mâinile slăbite nu pot opri tremurul picioarelor pe drumul bolovănos rana din umărul stâng îmi sângerează nu pot purta încă o cruce erai înalt în ochii mei acum noroiul tău uscat îmi zgârie retina poate se va găsi cineva puternic 114

să ţi-l spele cu o cisternă de apă un cer de lumină dacă doreşti apoi poartă-ţi-o singur la trecerea prăpastiei îţi va fi punte

de post

calea crucii o descoperim păşind nu prin datarea cu carbon copilul nu citeşte instrucţiuni când învaţă să meargă îi întindem un deget şi râde clipele fericite cu rădăcina în cruce se înmulţesc în ani lumină afânăm printre bulgări uscaţi sămânţa nu prinde rădăcină e mult verde în norii de ploaie 115

ne săturăm cu pâine caldă Cuvântul străpuns din nou ne umple de lumină

ochi de ciclop

sufletul poetului are acces în lumile subtile scoate lumini şi umbre din pliurile timpului le aşază pe rafturi poftiţi serviţi-vă avem puf de păpădii ploi de vise cu raze de lună ceruri cu stele din universuri paralele atenţie privitul prin ochi de ciclop comportă riscuri majore oricine se poate rătăci pe frecvenţe joase infestând netul şi bibliotecile căderea în gol nu e ca şi cum ai juca şotron 116

săptămână programată (mare) acum e ziua întunericului pare că a câştigat în instanţă stăpânirea şi dreptul de a culege fructe furtunoase spinii îi înţeapă pe toţi ai mei noroiul mi-a infestat retina doar Veronica îmi şterge fruntea cu Chipul Lui de la o cădere la alta mă agăţ de piatra aruncată de zidari trei zile şi Stânca din vârful unghiului străpunge noaptea cu Lumină

117

inscripţii pe două table de piatră priviri obtuze disting închisori cu zece porţi ermetice gardieni în uniforme metalice vai se îndepărtează ne apropiem sunt indicatori fosforescenţi zece faruri în noapte ghizi însufleţiţi ne feresc de drumuri suspecte traversăm în siguranţă prin mai verde punctat cu roz alb vară galben pai de pâine caldă toamnă de struguri dulci iarna va fi blândă când vom trece prin poartă cu braţele pline de rod

118

Cristu GEORGI

119

Cristu Georgi, născut 14.10.1957 , Măcin, Tulcea, inginer, Galați Debut Cleopatra»

literar:

2011

site-ul

«Casa-gândului-

A publicat în revistele: „Singur”, „Noi, Nu!”, „Nomen Artis”, „Absolut”; „Tiuk!”. A apărut în „Antologia Confluențe lirice - 2012”; „Antologia Romeo și Julieta la Mizil - 2011 și 2012; „Harpa de argint - antologie de proză scurtă și texte lirice” Casa gândului - Cleopatra 2012; „Antologie - Dor de Dor 2012”; „Antologia Scriitorilor Romani Contemporani din Intreaga Lume, STARPRESS 2013, editie bilingva, romana-germana”. pe site-urile literare diverse: Casa gândului - Cleopatra lithera.ro, negrupealb.ning.com citesteasta.ro, cititordeproză.ning.com, nicustancu48.ning.com, junimeadigitala.ning.com, etc. e-mail: cristu1georgi@yahoo.com

120

Pledez nevinovat Ce frumos ai scris în CV că ești cinstită dar umbli cu inima mea în piept și intentezi proces de iubire m-ai aprins ca pe un băț de chibrit să-ți luminezi cărarea decapitată de hăul nocturn arunci înspre mine cuvinte crescute în greutate pe celelalte le dai la minim și le calci în picioare ca să fii sigură că ai rămas singură de acum încolo și încoace umblu așa (cu părul încărunțit în toate părțile) fără tragere de inimă și adus de spate fără să pricep limba despicată crescută la sân sub un clopot de sticlă (pledez nevinovat dar mă apuc de hoție onorată instanță).

121

Netam-nesam Țopăiam (după ce te-am cunoscut cândva) pe-un picior subțire de plai fericit precum gașca de suflete trăitoare în rai (eram în cerul/spitalul al nouălea/nr.9) am strigat răspicat înroșindu-le fețele meselor cu vinul vărsat (trebuia să se știe) lumea toată dar absolut toată lumea devenise numai a mea și eu o puteam împărți în noapte zi stele planete ori continente așa la-ntâmplare în părți inegale doar pentru mine aveam rezervat trofeul așezat în fiecare colț al camerei în care eram pereche (nu nu știai să mă tragi de ureche) „mă luai de mână și cu dor mă sărutai” cântam cu glas de lebădă timid dar mă tratam (netam-nesam). 122

Proximitate Trăiam la timpul imperfect cu norii trași peste cap soarele refuza să bată în sticla ferestrei de sub picioare pământul fugise lăsându-mi trupul dincolo de orarul diurn numai tu erai frumoasă am așteptat în liniște simțeam apropierea ta din ce în ce mai caldă te-am prins în brațe și m-ai lăsat să-ți sărut ochii.

Convocare Caută în corpul meu linia orizontală de sub care dimineață după dimineață se aprinde soarele bucuros că reîncepe călătoria prin lume eu am găsit în tine linia înclinată pe unde va ajunge la cer să alunge norii cu razele lui ascuțite apoi să deseneze multe stele luminoase în care vom citi până în zori noapte după noapte.

123

Am aflat de la un înger Rătăceam prin omăt împreună cu strada luminați de stâlpi înghețați și felinare chioare în minte își făcuse loc un vers neștiut dintr-un cântec vechi de beție luna pe acoperiș nasul tău lipit de fereastră zâmbete ușoare așterneai peste mine îți doreai să-mi fii credincioasă (aflasem de la un înger) nu mai sunt iernile de altădată și asta nu poate fi decât dragoste.

124

Daniel D. MARIN

125

Daniel D. Marin a debutat cu volumul Oră de vârf (Ed. Geea, 2003), care a primit Premiul pentru Poezie la Festivalul Naţional “Duiliu Zamfirescu”, în 2003 şi a fost nominalizat la Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima, în 2004. În 2008 a publicat Aşa cum a fost (Ed. Vinea), iar în 2009 L-am luat deoparte şi i-am spus (Ed. Brumar), care a câştigat premiul “Marin Mincu” în 2010. A realizat rubrici, interviuri şi anchete literare pentru mai multe reviste din România şi a participat la lecturi publice în Spania, Germania şi Italia. Este realizatorul antologiei Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (Ed. Paralela 45, 2010), prima antologie retrospectivă a generaţiei 2000. În prezent, este redactor asociat la revista Zon@ Literară şi se află în Italia cu o bursă de studiu.

126

copilul şi bătrânul s-au sfătuit toată noaptea şi au hotărât să-l trimită pe copil să-l potolească pe bătrân, că prea le dădea de furcă, şi l-au trimis. bătrânul tăcea şi îşi ţinea ochii aţintiţi în pământ, părea ruşinat, iar copilul îl mustra. copilul îl tot mustra, îi reproşa lucruri teribile, bătrânul se ruşina şi mai tare, barba îi străpungea pieptul, despicându-l şi inima îi ieşea la iveală o inimă fragedă ce se zbătea ca o pitulice, ai fi zis că e inima unui prunc. şi bătrânul îşi văzu inima de prunc şi-l cuprinse aşa o sfială că îşi băgă mâna dreaptă în piept şi o smulse şi pe furiş o ascunse la spate, apoi îşi aţinti ochii în pământ. şi ochii lui erau vii, răspândeau o rază orbitoare ca un laser, decupau pământul la picioarele lui şi bătrânul vedea tot ce era dedesubt. şi vedea lucruri cu mult peste închipuirea 127

unui simplu muritor, că aşa o sfială îl cuprinse că-şi duse ambele mâini la ochi şi îi scoase din orbite şi tot pe furiş îi ascunse la spate. în timpul acesta copilul îl mustra şi mai înflăcărat, ai fi zis că e însuşi părintele lui şi, ca orice părinte preocupat cu mustrarea odraslei, nimic din cele întâmplate n-a văzut şi inima copilului era atât de veştedă şi de uscată că aşa o frică de moarte îl cuprinse încât îşi duse mâna dreaptă la piept şi o smulse şi o ascunse ruşinat la spate. şi ochii copilului erau încercănaţi şi obosiţi, parcă văzuse atât de multe încât acum nu mai putea să privească nimic şi aşa tare se necăji copilul că-şi duse ambele mâini la ochi şi îi scoase din orbite ascuzându-i şi mai ruşinat la spate. şi era atât de ruşinat că nu mai îndrăznea deloc să-l mustre pe bătrân şi imediat inima fragedă a bătrânului intră în pieptul gol al copilului şi începu să bată cu atâta bucurie că şi ochii vii ai bătrânului intrară în orbitele goale ale copilului şi începură să vadă şi să se bucure. 128

Dan - Petruț CĂMUI

129

“ce ştii să faci nimic sunt un gentleman”- John Doe / Dan-Petruţ Cămui nu, n-am vândut ziare; la şaisprezece ani demolam blocuri să-mi cumpăr chitară; la douăzeci, debutam într-un spectacol în faţa a patruzeci de mii de oameni; poetul Lucian Avramescu, pentru care eram "un tânăr pisălog şi talentat", a vrut să se asigure şi, înainte de filmare, m-a întrebat dacă ştiu textul; bineînţeles, nu-l mai ştiam... a trebuit să îl compun în timp ce-l interpretam; de atunci am cântat mereu unde am vrut... şi unde n-am vrut! cel mai mult mi-a plăcut Serbia; cineva mi-a spus că voi trăi din artă dar talentul literar îmi va asigura reuşita; cu muzica m-am scos, aici dacă te ţine câştigi mult, uşor şi repede; scriu de un an şi mi se pare o chestie o.k... 01. antologia “cuvântul ca o pradă”, sub îndrumarea scriitorului Petre Rău; 02. antologia “amprente literare “, coordonator poetul Cristian Lisandru. 03. Revista “Nomen artis”, 2012 04. Revista “Fereastra”,2012. Premiul I la Concursul “Neliniştea mării” – Constanţa, 2012 ediţia I; Premiul special acordat de Revista literară “Visul” la concursul internaţional Visul - ediţia 7, Mă simţeam mai bine înainte! Nu trebuia să fac nimic. Eram un gentleman! 130

lumina lunii nu vreau să fii frumoasă, doar să-mi placi. când te-nfăşor pe-un voal de in subţire, ne ţine-n cer prea născător de maci sărutul meu ce nu-şi mai vine-n fire. nu vreau să fii frumoasă, vreau să-mi ierţi iubirea care-nvinge, cu-ndrăzneală, metempsihoze grele sub coperţi nerepetând destine de cerneală. nu vreau să fugi, ba dimpotrivă, vreau s-adormi visând un zeu ce îţi dezgroapă din coasta lumii ziua-n care beau neînceput adâncul tău de apă când mă cuprinde-n braţe printr-un geam deschis la cer de-o arcă pământească. mă caut tot prin suflet, ştiu că am un vânt schimbat în om să te iubească, primind un semn despărţitor de lumi refugiaţi cu prăbuşiri de-apoi îndrăgostiţii veşnici şi postumi, în ţara cerşetorilor de ploi.

131

nu vreau să fii frumoasă, doar că-mi placi cu umbra ta de in curat, subţire, păstrează-mi sfântă vinerea. de maci, sărutul meu doar nu-şi mai vine-n fire...

voi ăştia a trebuit să plătesc pentru fiecare prieten m-a chemat să-l îngrop cel mai scump m-a costat sărutul iubitei niciodată nu mi-am luat înapoi răsuflarea poate îmi trece prin minte ideea de moarte într-un stol dragostea ta n-a avut curaj fluier-o să se-ntoarcă singură într-un castel sparg oglinzi nicio zi nu îndepărtează cerul de mine câtă lumină în

132

cămaşă de noapte luna pândeşte din râu cai ţesălaţi bat din picioare un şarpe nu vreau să vorbesc mai ales cu voi ăştia oamenii

le vent le cri vântul mişcă pereţi ce împart în câteva zile inima ta ca şi cum le-ai fi trăit doar cu mine ştii ceva şi nu-mi spui doar aşa să te-aud îţi place umpli sertare cu poze noaptea pe străzi îmi vorbesc şi eu tac ascultă un joc de chibrituri mâinile noastre înalţă zmeie de lumină dai norii la o parte să vezi ţi-am trimis forme de 133

fluturi sărutul ne strânge cenuşa rămasă din vise ţinute în pod la uscat un om cu mâna la frunte streaşină îl plouă cu gânduri funii aproape îngeri se spânzură-n doi pentru tine mi-am dat jumătate din viaţă pânzele pe care trebuia să le umflu un sfert dintre păsări se rugau să nu bat se îndrăgostesc si mă ţin de vorbă până obosesc nu mai strig cerul din picioarele mele se strânge nisipul n-am cui să-l arunc în faţă ninsoarea barieră lăsată să o spulbere-n sus vântul roşu suflă degeaba tu spui că-i prea ieftin

134

aproapele tău de câte ori iubesc o femeie îi distrug sufletul trupul ei hartă cu punctele slabe mă conduce la ape adânci mă rog chestia asta era dintr-un psalm dar nu toată lumea ştie dumnezeu dacă îl copiezi se poartă normal şi le dă siguranţă nu se mai apără în prezenţa mea omul cruce de piatră am ochii două felinare roşii atârnate la poartă nimeni nu trece prin mintea lor puţin câte puţin le iau totul deci viitor nu va fi nopţi foarte lungi ne ţin astre de şase ascendentul meu cu sânge impulsiv dualist privirea lor îmi vine mănuşă înţeleg foarte bine ce simt şi mai ales când îţi spun că nu le displace evident le-ai surprins şi tare ar vrea să fie convinse 135

azi am vânat o sirenă somnambulă ca mine i-am simţit mirosul plăcut o mângâiere de abur m-a purtat prin faţa ei ştie cine-i stăpân să fiu sincer îi arăt partea cea mai curată sufletul meu nu eşti prima femeie pe care o iubesc dar mi-aş dori să fii ultima de obicei nu iau prizonieri

lună pe skype să vorbim despre iubire numai de bine ai stat vreodată în faţa unui val nisipul ţi-a ieşit vreodată din gură iubeşti ce pescăruşi se-opresc de două ori pe aceeaşi pânză umflată sufletul tău singur pe apă aş vrea să-mi aduci dimineţi la pachet nu am timp să trăiesc niciuna din ele maree aşteaptă luna pe skype un drum pentru visătorii de sare cât vezi un deşert viu şi alb herghelia de nori 136

păzim sărutul ăla de-un giga mi-ajunge cât mai am loc în cap să-l salvez paragraf cu paragraf dacă ţi se pare prea lung convertit în dorinţe nu se-mplinesc nu-ţi ocupă mult spaţiu iubirea este la fel ca dumnezeu nu poate să mintă un chip cioplit dorul ăsta mă ştie îndrăgostit de cine nu vreau să mă-ntrebe când o să-mi treacă şi uite ce valuri să spargem

nocturnă mi-e teamă că mor ca şi cum aş dormi mi-e teamă să adorm ca şi cum aş muri nu vreau să-mi lipsească ceva de care să uit că mi-e greu ca şi cum nu mi-ar fi străină ploaia încărunţeste munţi 137

cu mâinile-ntinse spre mine toamna ce-ar fi nu mai ştiu să-mi păstrez veşnicia şi zborul de fluture verde când floarea de măr de copil nu se pierde femeie aproape de mine iubită de moarte de toate îmi vine să adorm ca şi cum n-aş muri să ştiu că mor ca şi cum aş dormi

138

Dana ȘTEFAN

139

Născută în Mediaş – Jud. Sibiu Absolventă a Facultăţii de Arte plastice şi decorative „Ion Andreescu“ – Cluj Napoca, specialitatea Arte Textile – Design vestimentar Activitate literar- artistică: “Despre Dedin înspre Iubire” – volum de poeme în proză – Ed. Liternet “Nici n-am ştiut că pot fi pictor” – Ed. Nomina “ Virtualia” – Iaşi – antologii de poezie – Cenaclu Virtualia Expoziţii de pictură – Atelier 35 – Oradea Expoziţii personale pictură – Munchen

140

Descântec şi ş(o)apte şi-o cană cu lapte Ieşi iarnă şi-nsămânţează-mi stelele, scutură-ţi duna, Dochie, să cadă ninsoarea cum din frunza de păpădie curge laptele, luniţi pomi, mărgelele, colotoriţi-mi răcoarea şi, dacă Dumnezeu o să împungă pe cer cu acul sferele, să-mi sune toate lin şi-n nins, în aromiri argintate, să mi se-aştearn-alela visele în albul cel mai fin…

141

Dincolo de Mai – Dincolo Dincolo de Mai – Dincolo nu există. Nu mai e nici casă nu mai e nici masă nu mai sunt oglinzi nu mai e nici viaţă nu mai e nici Nimic. Nu – mai – e – nici – nimic-ul se scurge între noi precum nisipul. Nici bob nu mai încape. Umbrele închid în Ţarcuri – Portativ cântecul pe care nu îl ştiţi. Doar tăcerile-se-aud în tempo infinit... Dincoace de Dincolo de Mai – Dincolo Şi de Nu – mai – e – nici – nimic e Un – Fel – de – Soare unde din dragoste se moare.

142

Trei poveşti de buzunar - basmelor lui Vladimir Colin

Motto: Coadă de mătură Piedicile-nlătură Du-mă Furtună Cu iuţeala vântului La capul pământului Vladimir Colin păşind cu mâinile să urci Muntele cel Prăpăstios unde Greul – Pământului stă răsturnat cu susul în jos pe creştet într-o linişte mare lumea ciudată a celor care în toate se află şi-n care toate încap când grădina geme de flori cât roata carului când, dacă tragi aer în piept uiţi şi cine eşti dacă frunzele pe care le atingi 143

sună uşor precum clopoţeii cântecul celor zece privighetori o să-l asculte fetele cele mari şi or să aibă panglici multe şi mărgele şi inele şi betele cerul e tot o apă la vale se rostogolesc şuvoi pietrele scumpe din brâie de piatră prin trecători înguste se ridică şi zboară peşti de sidef în nopţile cu lună lângă pomul uriaş Vrăjitoarea Bătrână îşi azvârle năvodul

144

Umbrele peste umbre Exerciţii de admiraţie flori roz asfinţesc pe unda vălurită şoapte şi murmur... paşi pe un podeţ – umbrele peste umbre prăvălite-n vad îmi calc urmele am rămas aburul viu al nopţilor reci...

145

Dumbrava minunată O ciudată alcătuire, privelişte ideală când noaptea încrengăturilor albastre îşi cheamă, în şoaptă, poezia... Copacul tău eşti tu în dumbrava ta minunată, Lizuco... Şi-atunci, zmeurişul tău împrăştie azi norii roş de gura ta

146

Daniel LĂCĂTUȘ

147

Medalion hunedorean "Născut la 4 ianuarie 1988, în municipiul Hunedoara. Poet, prozator şi publicist român contemporan. A crescut şi copilărit în oraşul Călan, unde este stabilit. Scrie cu nerv polemic şi ultra-sensibil, abordând lirica de notaţie, aforistic, dar şi haiku-ul, sau tematica socială cotidiană şi… nocturnă. Prezent în antologii exigente, de umor sau neoromantice. Vocaţie proprie de antologator, de spirt movens pe fondul tradiţiei în acest sens din arealul său cultural.(...)" (Eugen Evu) “Poezia, în accepţia şi concepţia celui care scrie poezie şi despre poezie, a celui care o citeşte ca pe o apă de izvor, plină de sentimente, şi o consideră balsam al vremilor – în esenţă una şi aceeaşi fiinţă, în momente diferite – este un joc de/la oglindă. În faţa obiectului clar, adevărat şi (ne) înşelător, dacă sunt respectate regulile jocului (şi ele nu presupun decât corectitudine), se vede limpede orice vrem noi să vedem, cu atenţie sporită către detalii sau pentru întreg. În lumina oglinzii/poeziei, ca în cea a lunii, se poate observa, alternativ, sufletul poetului şi sufletul lumii, ca două forţe ce se arată, pe rând, în clipa adevărului. Raportul dintre sufletul poetului şi sufletul lumii atestă, într-o clipă esenţială, valoarea necesară unei dimensiuni a ideilor peste ani. Cu cât poetul are o suprafaţă mai bine reprezentată, în defavoarea lumii, cu atât poezia e înţeleasă/transmisă în mod sensibil. Cu cât, dimpotrivă, sufletul lumii creşte peste cel al poetului, însemnând natură, societate, filosofie, umbrindu-l, poezia e neutră şi izvorul seacă. La Daniel Lăcătuş, poetul triumfă în sensul celor spuse (...)” (Elena M. Cîmpan) 148

Cine e femeia aceasta? Am privit-o în ochi și am crezut că descopăr alte lumi. Are brațe, are picioare și o sută de ochi deschiși ca niște uși. Cine e femeia aceasta oare? De ea se tem până și strigoii, căci tot ce atinge se destramă. Cine e femeia aceasta care îmbrățișează focul fără să se ardă?

Pasărea ce aduce laude lumii În timp ce ea se uita spre cer într-o transă de clopote auzeam pasărea ce aduce laude lumii cu trilurile sale

149

Singura mea libertate

Purta un vechi costum femeiesc cu inserții de dantelă pe umeri, o rochie neagră strânsă pe trup, care îi scotea puternic în evidență tocmai ce încerca să ascundă, Mai grav și mai adânc decât proprile gânduri îmi sunau în minte ecourile pașilor cu care își mișca picioarele în camera alăturată. Singura mea libertate a fost să mă las stăpânit de frumusețea ei

150

Oraşul rămase încoronat până la ziuă în doliu În timp ce desenam forma unui bun rămascopacii care se înălțau din spatele gardurilor au reliefat umbre dantelate, întunecate și împietrite. Mi-am predat osemintele îmbătrânite, alții trufașele armuri ale sufletului, un soldat și-a smuls un os să-l așeze ca jertfă în altarul casei. Dintr-o dată niște guri strâmbe strigau nume de mame, de tați, neveste și copii. Orașul rămase încoronat până la ziuă în doliu

151

Adolescență

Etapele se succedau într-un ritm accentuat; primii bani, prima țigară, primul contact sexual ultimele noastre griji erau sida și cancerul. Ca toți puștii râvneam la acest paradis unde puteam acționa și alege fără să cer voie. Iubeam cu inima neînsetată până să-i găsesc îmbrățișându-se pe culoarele liceului în timp ce eu intram în toaletă să-mi spăl rănile în izvorul ochilor batjocoriți

152

Învățătorul

Sunetul clopotului anunța sosirea călăului îmi amintesc cu fața la tablă acel glas venit parcă din alt veac; N-ai voie, trebuie să... Îi plăcea adesea să spună că imposibil nu este posibil să fi ignorat. Trebuia să tac, să învăț, și mai ales să am răbdare Când nu știam deasupra noastră părea că un regat se destrăma și bucăți de ziduri se loveau de fruntea noastră Trăiam ca un prizionier care-și aștepta eliberarea.

153

La moartea poetului

Acolo era Aius împărţind cuvinte, speranţe şi iluzii celor morţi. Aflând în cuvânt o forță mai adâncă decât moartea, poetul s-a trezit, înaintând spre asfințit îmbrățișând lumina

O zi cât o viaţă Mă târam pe jos protejându-mă de gloanţe ca pe front, în casă stam cu lumina stinsă, evitam chiar să trec prin dreptul ferestrei. Noaptea era neagră în mine, jur împrejur vijeliile de foc şi feeria înfricoşătoare a trasoarelor, dimineaţa linişte din când în când mai şuierau gloanţele până şi pâinea avea gust de cenuşă. 154

Vă vorbesc despre tatăl meu

cel care a cunoscut stratul gros de zăpadă din Siberia, vânturile din Kabul. La Delhi, a văzut morţii scuturându-se de praf şi a îngenunchiat dragonul chinezesc. Tatăl meu care a privit în ochi zeităţile din Nara, la Delfi a stat de vorbă cu oracolul şi a respirat cenuşă-n Gange Nici tăria lui Aiax din Salamina, nici furia lui Agamemnon sau viclenia stăpânului Zeus nu-l pot descumpăni; Cu răsuflarea lui topeşte glonţul.

155

Vă vorbesc despre mama mea

care cuprinde trecutul prezentul şi viitorul într-o singură bătaie de. Mama mea care este talismanul meu şi-n trupul căreia stă toată graţia alchimiei. Vă vorbesc despre mama mea care a inventat paradisul pentru a-şi ascunde durerea.

156

Dumitru ISTRATE

157

Cel mai frumos poem despre Dumnezeu

Te iubesc, Doamne Ca pe plapuma mea De care trag cu dinții până peste suflet Să-mi producă Puțină căldură umană Ca pe fundul unei femei Te iubesc, Când în timpul mersului Se strânge și se desface Precum burduful acordeonului.

158

Cel mai frumos poem despre patrie Patria, țărancă desculță Ne ține-n poală Ca pe niște ouă proaspete N-am să-i văd niciodată Mai sus de gleznă Dar mi-e o foame teribilă De miezul de pâine Din care este plămădit Trupul.

159

Alt poem frumos despre Dumnezeu Poezia nu mă apără de moarte De răni nu mă vindecă O semăn în viața mea Crezând Că Dumnezeu va veni Pe furiș Ca ursul la zmeură Iar eu, pe furiș Îi voi săruta o scânteie. El e prisma Ce-mi descompune sufletul Într-o infinitate de culori Peste tot numai cioburi Din El Fac un pas, gata rana.

160

Poem care irită

Ce-mi place Doamne Mirosul tău de condiment Pus în lacrima celui Ce se hrănește Doar cu ce dă pe afară Prezentul. Gustoasă mai e bunătatea ta În aceste vremuri grele Când ne-am împăiat Stomacul Ne-am scurtat intestinele Să poată fi hrănite Doar cu o mărgică. Poemul pe care-l scriu A și început să miroasă A realitate clocită Deși, vă jur, n-am deșertat Pe coala de scris Bărdăhanul unui animal Exotic.

161

Poem de dragoste Mi-e dor de puțină femeie S-o răpesc din singurătatea ei Să abuzeze de poemul meu. La iubirea ei Să-mi fac ucenicia Râvnesc parfumul vieții Unei femei Trecute de 30 de ani Speriată Când prima literă din Numele ei Pică Dă-mi Doamne femeia Care să mă întărească În ispită Să mă scape de scârba De a fi viu.

162

Elena MITITELU

163

Semnătură de autor: Elena Mititelu Data şi locul naşterii: 25 Septembrie 1950, Oşeşti, Vaslui, Colaborări la reviste: „Făclia”, „Meridianul”, „Învăţătorul vasluian”, „Ecouri literare”, „Floare albastră” – Vaslui, „Românaşul” – Iaşi; Debut literar: În revista Liceului Pedagogic „Al. Vlahuţă”, Bârlad – „Făclia” nr. 6 –1977; Debut editorial: „Cuvinte spre cer” – Editura „Tiparul”, Bârlad – 2006; Volume publicate: „Cuvinte spre cer”; „Ferestre deschise” – Editura „Pim”, Iaşi – 2009; „Floare albastră” – Volum colectiv, omagiu lui Mihai Eminescu, Editura “Top Lux”, Iaşi 2006, ediţia a II-a, şi 2007, ediţia a III-a; „Amprente temporale”, Antologie de poezii cronopediene, Editura Docucenter – 2011, „Cărticica mea de Crăciun” – Volum colectiv, Editura Maria Cristina Câmpulung Argeş – 2011; „Cartea mea de ghicitori” – Antologie de literatură pentru copii, Editura „Armonii Culturale” 2012; Premii literare: Menţiune – Concursul de Poezie “Floare albastră”, Iaşi – 2006; Premiul III – Concursul de Poezie “Floare albastră”, Iaşi – 2007; Premiul I – Concursul de Creaţie Literară – “Pe urmele eroilor neamului”, Tg. Jiu – 2009; Activităţi literare: Din 2007 membră a Cenaclului Literar “Poesis Moldaviae” – Vaslui; Coordonator al Cercului Literar “Luceafărul” – Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu”Oşeşti; Membră pe Site-urile literare: Confluenţe Lirice, Reţeaua Literară, Cronopedia, Negru pe Alb, Însemne Culturale, Poesis Modaviae… 164

Iubire din dor Iubirea şi dorul se-nalţă din lacrimi, cu flăcări de lună şi aripi de vis, năframă de cântec îşi prind peste coapse-n cascade de vise pe gândul ucis. Tresaltă şi joacă, în inimi aprinse, se-aud cum se-adună şi cum se despart, se macină-n jarul de pietre de moară, se sting sub cenuşă, când sufletu-împart. Dar focul răsare din vatra încinsă şi curmă tăcerea, zvâcnind înspre nor, din crengile-n raze, săgeţi în cunună trimite să curgă iubire din dor… 165

Ştiai că …prin curcubeul dospit între genele-mi lentilă am privit în oglinda-ţi sufletului umbrită de valuri de tristeţe ştiai că mi-ai stropit adâncul inimii să nu mai pot privi dincolo de roua unde se ascunde dorul să-şi cânte doina îţi simt respiraţia ce aleargă prin degetele-mi furnicar şi-mi sufocă dulce-amar cuvintele pe care ţi le-ai prins cercei în clarul lunii vreau să-ţi fur boabele scurse din lacrima iubirii înşirate pe firul timpului să-ţi dăruiesc un colier pe care să-l sorb să-mi stâmpăr visul nenuntit… 166

Gara vieţii … mă pătrund cuvintele în liniile ce-mi traversează palma dincolo de ele simt cum puterea lor se revarsă în mine mi-am scuturat degetele şi le-am adunat în vaza pumnului protejând calea ferată vagoanele inimii nu mai merg tic-tac… acum aleargă tac-tic spre şina capului macazul mă duce în gara vieţii hărăzită…

167

Nedumerire

pe aripi necunoscute ţi-ai purtat paşii nesiguri prăbuşeai munţii peste roata pe care am prins împreună spiţă cu spiţă... pribeag am întrebat dantelele crestate ce mărginesc cerul mi-au răspuns ciutele din tânguirile limbilor de clopot... zilele mi-au rămas agăţate pe rogvaivul arcuit în jurul inimii frânte la plecare ai vrut să acoperi rănile cuibului cu ramuri de pelin smulse din goliciunea gândului de pană... dacă mă vei căuta m-am ascuns în mesajele-ţi scrijelite pe trunchiul rămas fără seva iubirii 168

Lacrimi fierbinţi sătui cu botul ce răspândeşte duhoare de păr ars prin degetele cu miros de unghii-cenuşă şi colţii înfloriţi din hălcile de soare vârcolacii aruncă limbi de jeratic în goliciunea seninului din gropi săpate-n văzduh cu faţa pârjolită ulcioarele neîncepute îşi cască gurile prin care îşi plâng secunda rădăcinile însetate pe obrajii dogoriţi de muncă lacrimi fierbinţi lunecă în ţărâna care sfârâie de durerea neputinţei n-o să mai fie nimic nimic nici hrană pentru ochi doar căderea în genunchi...

169

Crengile curiozităţii

mi-am ascuns mugurii în buzunarul sufletului ca să-i feresc de nostalgii ca orice copil mai evadează din trunchiul ce păleşte scuturându-şi petalele fructelor încep să-i cadă frunzele scrise de rugina amintirilor îl caut şi-l găsesc atârnat de crengile curiozităţii în care am crescut deasupra genunii...

170

Tablou de foc...

Stau cu ochii cât roţile Carului Mare în liniştea surdă scrijelită de geamătul căldurii prinsă între cărămizile înroşite mintea-mi zdrobită de lanţurile durerii aleargă prin vreme în trecut în prezent despletind amintiri rătăceşte prin dansul limbilor ce-mi pictează tavanul pe fond negru adorm şi trag cortina peste încă o zi din vremea care curge, şi sapă...

171

Cutie de suflet...

... pe degetul muntelui pereche mi-am încolăcit aura sufletului obosit şi stingher peste care am simţit zăvorul inimii tras cutie de suflet în adâncul peretelui ce tresaltă în înlănţuirea tangentă a piepturilor aprinse de scâncetul dorului scăpătat din lanţurile ancorei m-am cuibărit în răsuflarea-i dulce de briză din pumnii căuş să-mi pun pe frunte candelele răsăritului din noapte...

172

Gabriel DRAGNEA

173

Poezia lui Gabriel Dragnea poartă cu ea un fond de confesivitate atenuantă, bine controlată, o exteriorizare în formele unui clasicism temperat. Abordând omnidirecţional o sinceritate a defulării, în mod simplist, dar convingător, poetul dă frâu liber unor mărturisiri de încredere, evocând mici angoase, rătăciri, dureri, nostalgii şi tristeţi ascunse, într-o perpetuă frământare, într-o lume a căutării şi a regăsirii pe o treaptă majoră a spiritului...El însuşi, rătăcit şi neconsolat, chiar cu riscul unor irosiri de cadenţă, autorul are totuşi încredere în versul său clasic, declamând solemn, de multe ori ritualic, toate cele pe care le are de spus lumii. Petre Rău – Antologia “Cuvântul ca o pradă”, Editura InfoRapArt, 2012 Talentul poetului decurge în mod firesc din sensibilitate şi frământări proprii existenţiale, graţie unei acerbe voinţe de cunoaştere şi promovare a ideii ca substanţă poetică, şi nu a teluricului, cum pare la prima vedere. Astfel de poezie, cu certitudine are peisajul ei propriu, constând mai mult în definiţii poetice în care fineţea limbajului este percepută ca un imbold către puritatea metaforei şi împlinirea ei din încercări majore ale inspiraţiei”.din prefaţa semnată de Ion Machidon a cărţii “Aici nu sunt cuvinte”, autor Gabriel Dragnea "Poezia lui Gabriel Dragnea - în dulcele stil clasic, amintind de sonetele renascentiste ori de poezia romantică franceză, împrumută - uneori - accente moderne, păstrându-şi, în schimb: esenţa, muzicalitatea, ritmul romanţat, introvertit. Cu un parfum de epocă, poezia sa îmbracă sentimentul în hlamidă, aducând din nou - în atenţia cititorului - lirica de calitate, contrară oricăror încercări p(r)ostmoderniste actuale." Gheorghe A. Stroia - scriitor şi critic literar, publicist şi director-fondator al editurii şi revistei “Armonii Culturale”. 174

acelaşi praf, aceeaşi rugină... La căsuţa poştală acelaşi praf, aceeaşi rugină... După ani în care nu existam pentru nimeni, iar numele nu avea ecou pe nicio alee părăsită de gânduri, am aflat dintr-o broşură îndesată pe fugă, galbenă şi tocită de lacrimi: “timpul s-a rănit pierzându-şi aripile”. Să plâng, să râd, Să îmi vând visele, să le sigilez În plicuri fără destinaţie? Să uit că nu va mai fi mâine iar Azi îmi va cânta pe umeri nemurirea, pe acorduri de liră mută ? Mâine va fi un azi perpetuu cu o rutină tot mai graţioasă pe ceasul deja cuprins de bucuria primită în plic. Deja simt secundele gemând, tremurânde, în aşteptarea minutului ce nu se mai naşte. Fluturii încep să îşi uite zborul. 175

Cui să arate dansul culorilor Într-o lume care nu mai cunoaşte graba, fuga pasului spre ziua incertă? Mâine va fi un azi permanent fără lacrimi în numele acelui cunoscut “prea târziu”. Se va rescrie istoria exerciţiilor de respiraţie... ...acelaşi praf, aceeaşi rugină, aceeaşi căsuţă poştală uitată de expeditori. Secundele trec... a fost doar un vis.

176

Noi, amintirile (coloana a cincea) Amintirile vorbesc în şoaptă Sub pietrele roase de timp, Rămăşiţe ale templelor Distruse de privirile Îngerilor decăzuţi. A cincea coloană încă tremură Şubrezindu-şi fundaţia În lacrimile oamenilor uitaţi De dor şi de pasul către Un mâine pierdut În ceaţa deznădejdii Amintirile se renasc în şoaptă În memoria aproape mută A zidurilor amorţite De linişte şi de mucegai. Dar se aud strigătele Neputinţei sfâşiate de dorinţa De a trăi, dincolo de tăcere. Noi, amintirile, ucise cândva De uitare, aşteptăm Lacrimile primăverii ascunse În conştiinţa muritorilor rutinaţi, Blazaţi şi rătăciţi în gări pustii, În trenuri fără destinaţie, În plicuri sigilate, netrimise. Noi, amintirile vrem glas şi lumină Pentru a vesti naşterea Celei de-a şasea coloane. 177

Doar un desen mai am Păşesc în cerc şi lumea mi se pare goală De aşteptări, dorinţe, ambiţii, năzuinţi Am îngheţat să tot aştept afară Iar tu, la cald, să-ngâni şi-n şoaptă să mă minţi. Şi cercul se închide şi strânge-n el tăcerea Blazări tot încolţesc pe un pământ secat În negură şi ceaţă nici nu mai simt plăcerea De-a mă uni cu clipa, s-o mângâi, am uitat. Păşesc în cerc şi pasul mi se pare mort Când vreau să mă avânt cu aripi de iluzii Am vise ce se nasc şi se hrănesc în cort Şi sentimente ce nu-şi doresc infuzii. Doar un desen mai am din sutele vândute Cu trenuri în derivă şi cu vagoane goale. Cu poftă am să-l mistui în gările tăcute Ce îmi ascund pe şine doar griji ce-mi dau târcoale. Şi-am tot sperat că n-o să mă mai doară pasul Când îl strecor pe străzi şi printre oameni trişti Că n-o să-mi mai hrănesc cu vorbe grele glasul Fără să-mi pierd iubirea printre navetişti.

178

Însănătoşirea îngerilor (a opta coloană) La porţi bat neîncetat negustorii de suflete. Dincolo de ziduri se aude Brahms. Îngerii, căutându-şi paşii de odinioară Se-mpiedică în aripile tot mai grele. Nicio rugăciune nu-şi mai găseşte drumul Către cerul alungat în uitare. Oraşele se hrănesc cu vise de-o zi Iar pleoapele amorţite Refuză somnul nopţilor încă nefurate. La porţi bat neîncetat negustorii de suflete. Dincolo de ziduri se aude Mahler. Îngerii au uitat cu ce se hrăneşte liniştea Zburând haotic printre grădinile inodore Însângerându-şi aripile în gândurile Pământenilor ce lăcrimează mereu Când vine ploaia peste trupuri şi case. Doar pescăruşii adorm în văzduh Când cireşii înfloresc şi se scutură-n iarnă. La porţi bat neîncetat negustorii de suflete. Dincolo de ziduri se aude Wagner. Îngerii aud tremurând şi se zbat lăcrimând Peste noaptea în care rugăciunea e vie. Clopotele îşi scutură praful şi rugina

179

Sub privirile oraşului, mistuitoare Smerite, corozive cerşind mântuirea. Arhanghelii cântă din nou, renăscuţi de Martorii naşterii coloanei a opta. La porţi se roagă neîncetat Negustorii de suflete pentru Însănătoşirea îngerilor.

două necunoscute am tresărit când ţi-am văzut noul geamantan. de mult visai noi destinaţii în gândurile celuilalt. câte trenuri ai pierdut? refuzai să trezeşti dimineaţa visând începuturi în noi ecuaţii. unu plus unu mai fac Noi sau celălalt a gustat din miezul problemei?

180

Acesta este oraşul...(coloana a şaptea) Dintr-odată mulţimea s-a potolit. Strigătele lor se auzeau până în Cetatea îngerilor aglomerată de Conştiinţele încărcate ale oamenilor Care şi-au alungat privirile Senine. Ele desenau Cerul în serile de vară. Mulţimea îşi rătăcise glasul În jocul de lumini şi umbre Ale coloanei a şaptea, Ridicată din cenuşa vechiului Turn al dorinţelor încătuşate Ce îmblânzea noaptea răstignind Şoaptele celor miraţi în Necunoscutul clipei de tăcere. Este singurul oraş care, încă Mai venerează stelele stropind Cu lacrimi urmele paşilor Copiilor născuţi în rugăciune Sub neobosita veghe a bătrânilor Uitaţi şi înfriguraţi în amintiri, În trecut, în glasul putregăit de Tăcere, amorţit de cuvinte nerostite. Acesta este oraşul în care am fost Călător, soţ şi amant, poet Şi însoţitor spre Lumină, 181

Vânzător de dileme şi prinţ În suburbiile visului liber. Acesta este oraşul în care am Adormit ostenit tot aşteptând Să se însănătoşească îngerii.

182

George IONIȚĂ

183

m-am risipt... m-am risipit în fiecare clipă crezând c-o să mă nasc mai plin în cea care-a urmat dar am rămas mereu neadunat iar zborul mi-a fost frânt într-o aripă aş vrea nimic să nu mai simt să-mi fie gândul gol netulburat şi lumea toată acum să fi murit rămâie timpul mut nemăsurat

184

să-ţi scriu... să-ţi scriu pe-o frunză arămie sau pe o răsuflare de vânt cât de toamnă îmi este mie că rostirea mi-e fără cuvânt să-ţi scriu pe o rază de lună când nopţii îi alungă abisul şi tu nu mai vii ca o zână doar coşmarul îmi bântuie visul să-ţi scriu pe clipa ce bate cât ne-am irosit noi amândoi să le uit apoi pe toate nescrise ramână teancuri de foi

185

poete mă risipesc în cercul care se strânge se tot strânge un punct va rămâne latent apoi se va stinge clepsidra e goală şi nimeni n-o mai răstoarnă destinul se năruie-n mine arunc cu nisipul din palmă în litere să încolţească să mă adun în cuvinte să mă trăiesc iar de va fi cineva să citească

186

noapte de toamnă noapte de toamnă fără tine doamnă mi-e gândul pustiu că eu nu te mai ştiu şi ochii mi-s orbi de mă sperie corbi curând va ninge şi eu mă voi stinge tu doar atunci o să crezi fără să vezi dar deja e târziu eu n-o să mai fiu şi or să vină aezi pe la amiezi ce îţi vor cânta toată tristeţea ta lumea să ştie ce n-a fost să fie 187

atinge-mi sufletul ( touch my soul)

atinge-mi sufletul topeşte-te şi curge peste lacrima scursă să-ţi pot zâmbi din nou şi mâna mea să nu te mai ceară să te mângâie doar să mergem apoi acolo unde cerul e cel mai albastru şi vântul şopteşte din vârfuri de brad unde timpul nu mai e timp şi secundele ard şi noi nu mai suntem doi suntem trupul frivol să mergem acolo unde tăcerea nu chinuie şi iarba se lasa strivită de tine femeie de mine şi muzica lui duval ne-nvăluie ne învăluie touch my soul

188

să te uiţi îmi spuneai că cel mai greu e să nu mai poţi visa să nu mai poţi spera că o aripă din trupul tău s-a uscat şi acum zborul ţi-e mereu frânt că vezi cum se înalţă în faţa ta zidul fără să poţi să-l mai treci nici măcar străpunge cu privirea îmi mai spuneai că nici cartea cea mai dragă n-o mai deschizi şi nici nu mai ajungi la întâlnirea cu Borges că de multe ori îţi apeşi pleoapele să vezi acea lumină neagră şi încerci să uiţi să uiţi să te uiţi

189

plecări luaţi-mă şi pe mine cocori să las în urmă această toamnă cu frunze ucise şi ploi strivite de geamul pe care iar desenez o inimă doar jumătate chipuri de pe icoane primiţi-mi stigătul alături de ţipătul vostru şi poate acolo sus cineva îmi va spune de ce trebuie să plecăm mereu şi cum de încap într-un strop de lacrimă atâtea mări atâtea oceane luaţi-mă şi pe mine cocori luaţi-mă cu tot cu timpul meu

190

Gheorghe ȘERBĂNESCU

191

Născut în București ROMÂNIA Studii: Istorie, Filozofie Computer Specialist Pictură University of Washington, Seattle Jurnalisme Universitas Bakrie Seattle, Washington, USA Manager care Medication Certification from: Cleveland OH, Seattle, WA, Hickory, NC, USA Stabilit în USA Redactor, jurnalist, corespondent ziare diaspora, parteneriate, Publicat în: Confluențe Literare, Confluențe Lirice, Ziare diaspora, Rădăcinile Iubirii, Arta Conversației cu poezii în Antologie Referințe Stella Anghel: Gheorghe Șerbănescu lichidează toate registrele naivității, înaintând spre un mesaj greu sesizabil, dar extrem de profund. Textele oferite spre lectură aduc o înnoire a imaginarului, schimbări radicale în construcția discursului, modificări de sens. Poetul inovează calitativ, puține sunt versurile care cad sub incidența artificialului. Cred că sunt și câteva greșeli de redactare, dar am intuit ce se voia să fie. Mecanismele ambigutății au efect deliberat, funcționează calitativ. Arta de a stăpâni trăsăturile caracteristice curentului amintit și limbajul folosit fac posibilă recunoașterea apartenenței textului la școala postmodernismului, de către oricare cititor. Participant: Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă "Romeo şi Julieta la Mizil "

192

Predestinare candrie a lumii astrale

Predestinare candrie a lumii astrale în vuiet de moarte născută din vidul de vremuri crezute uitate blestem ca o învăluială căzut pe arcă în plutire sub bolta cerească culoarea ei sânge soare în doliu suflet cenuşă în lutul crăpat timpuri trecute în jur amintiri născute de azi trecut adus în prezent fulgi de zăpadă în negru vopsiţi îi vreţi să cadă liniştiţi acoperă o arcă ce trage să moară flăcări de ură ne ard viitorul durere şi furt mizerie mentală voi mai ştiţi de lumea astrală vise coşmaruri raiul visat în iad s-a schimbat ecoul nostru şi el confiscat copil al timpului pierdut născut dator din pântec vândut.

193

Eternul neant mă înalţ spre neant pe calea întinsă a eternului privesc în jos şi-mi continui drumul purtat în gheare de vultur cu aripi ce lovesc prezentul mă înalţ spre un nor întunecat adânc în gândire întorc privirea şi din nou mă înalţ în urma aripilor fâşii ale trecutului se pierd suferinţa o ridic odată cu mine în drumul meu spre neant purtat în zbor trecem dincolo de nori este drumul către acolo căutam calea găsim drumul urc pe scara de lemn uscat am întâlnit eternul ce mă va conduce din umbră am ajuns în neant ostenit de drumul lung intru mă întind la scris tot scriu sunt încă viu.

194

În zborul meu mă simt condor Semeţ peste un pisc de vreme privesc în jos, zăresc trecutul, o pajişte, un verde de smarald. Croiesc cu aripi drumul falnic, destinul îl curbează-n spirală, răscruci cu cedri sunători, ce plâng cu-al lacrimii suspin, privind la frunza lor cuprinsă-n vânt. Un arc de lună se arată, e prins într-un alai de stele jos, creanga magică de cedru. În zborul meu, ca un condor netulburat întind un braţ şi smulg o rămurea de cedru... atunci un cedru mut se tânguie şoptind la lut. La poala-i lacrimi verzi, smarald, coroana-i îndreptată-n sus priveşte la condor şoptind... - Tu înger neştiut!

195

Sensibilă vioară Suavă aduni şi dăruieşti imagini sensibilă vioară te risipeşti te aduni în strălucire femeia mamă înrourează vieţi speranţă dimineaţă iubiri şi împliniri nevinovate trăim prin voi plaiuri divine departe fără voi e cloaca plină de păcate azur noapte de vis zbucium candoare, răspuns găsit iertare femeie mamă de viaţă dătătoare.

196

Veşmânt purtat de iele gândul pribeag rănit aleargă din sferic în cercuri pierdute cotrobăie prin valea sufletului raze de stele în ochi înşurubează cu măşti de neant pulbere speranţe pe aripi de inorog în dans prin ceţuri veşmânt purtat de iele acoperă-mi rana din stele ce ard tăcere nescrisă poartă deschisă spre infinit de nourii pe înalt de ceruri vuiet de vânt destramă în fire iluzia optică aripi de înger planează deasupra în zbor de păsări gânduri fugare 197

se răsfrâng în ploi de stele creionate în răsărituri senine ating durerea ce se sfărâmă în mii de fărâme pierdute în zare doar amintirea rămâne gravat pe colţul de suflet.

198

Ileana POPESCU-BÂLDEA

199

Absolventă a Facultăţii de Medicină Bucureşti Debut literar, undeva, în urmă... Hobby: literatura, muzica, fluturii, păpădiile, marea, neliniştea şi căutarea. Cărţi publicate: „Şi totuşi...happy-end” – roman „Tu nu ştii cum plâng fluturii” – poeme Poeme, în două Antologii literare Activităţi pe site-uri literare române

200

deasupra lumii noastre stau ghemuită la margine de dig în spate îţi simt aripile de înger vis sau om respiraţia are izul mării şi inima libelulă plec ochii pe aripa-ţi stângă cu dreapta îmi răsfiri părul prin stele tu nu vezi...eu nu aud... îţi povestesc negura mării plasă de păianjen nemărginire îmi spui c-o ştii prin ochii mei precum lacrima de fluture cad stele în departe zici că-i Chopin vântul foşneşte prin tine îl simt adiere de pace e frig mă strângi cu aripile păsări albastre pe lună şi-un ţipăt de pescăruş orb tremură neclintirea un abur roşu-n noapte Doamne cît de frumos zicem deodată privind boarea de lumină prin ochii mei tu şi eu prin tine ce ai compus aseară la ora cinci o sonată pentru noi iubito am simţit spun 201

privind locul acela inefabil pulbere de suflet deasupra lumii noastre e noapte la margine de timp mă cuibăresc în aripi toată cu fruntea lipită de vis…

licurici pentru zmei între mine şi mine cresc fluturi din păpădie cerul tresare în rouă greierii înalţă zmei licuricii dansează step pe umbre şi eu alerg cu luna uitată în palmă căuş de vânt alb între mine şi mine astăzi sunt noapte mâine curcubeu poimâine... un fel de om stingher

202

Pacemaker pentru suflet Ca atunci când primăvara se opreşte desculţă în dreptul porţii, se ridică pe vârfuri, îmi sărută visele şi înnoadă tristeţile pentru fulgere, printre toate florile pământului, curcubeiele despletite şi fluturii nenăscuţi. tot aşa mă înalţ... fără să vreau să înţeleg ceva sau să ştiu unde mă aflu pe cărarea certitudine ficţiune; accept primăvara ca pe-un dar, la sfârşit de lume printre ploi, pe orice parte a gândului mă aşez cu sfiala pietrei dintâi. urc pe-o scară în care fiecare treaptă are o literă desenată şi umbra alt nume; undeva, jos, cu o carte deschisă şi-n vârf, un copac în flăcări ce descântă iubiri ne’ncepute. liniştea are culoarea 203

de sub tălpile depărtării, irişii înmuguresc lumina, ca şi cum ultima ar fi...

întuneric... ai apăsat pe-o clapă în ton de vânt valurile s-au ridicat sub ele furtună de nisip cu vis la ţărm pe vărfuri două aripi un trup pasărea albă cu plete departe... e noapte în piatră împart tăcerii lumina poet blând cum creşti veşnicia de orbul ascunde scânteia din gând? o herghelie de visuri sufletul leagă

204

bogăţia unor săraci Doamne cât mi-ar fi plăcut să mă trezesc stea pe malul mării să-ţi arăt lumina şi altfel îndoită într-un nisip neştiut de tine doar aflat din poveşti cu zmei abia născuţi din tristeţi şi iubire la ţărm să stăm cu faţa lipită de cer nu ştiu dacă el coborât sau noi urcaţi către aripi câteva au mai rămas ajung pentru un secol de speranţă oprim ceva şi restul dăm atâţia oameni nu-nţeleg cât de sărac eşti fără aripi Doamne cât mi-ar fi plăcut să simt nisipul ud sub mine să-mi amestec pletele cu visuri ţipând din adânc şi mâinile tale uitate 205

să aducă valurile să mă-nvăluie până la ultimul gând dintr-o lume de piatră şi culoarea din mare să-ţi fiu sau doar ... umbre ghemuite pe-un dig nu plâng putem fi şi avea de astăzi orice îţi voi spune cuvinte de lumi ne-ncepute din irişii mei poţi culege doar ce-n vis mai există dar nu uita când nu vei mai vedea infinitul caută-mă acolo unde niciodată n-am fost

Cu ce cuvinte să ascult? Îţi povesteam aseară despre tristeţi înnodau gândurile serilor trecute în necuvânt tangent la stele arătai neantul nu ştiam cine-mi ascunsese nemurirea 206

concert pentru pianul meu de Clayderman cum clipa îşi plimbă tăcerile între îngeri şi delfinii îmi respiră aerul strâmt brăţară la gât desfac nodul uitării aprind lumânări pentru stele printre degete îmi retrag visul din gând cum timpul creşte în el umbrele ultimilor fluturi orbi ce-au dansat îmi închin nisipul liniilor din palmă jumătate lumină jumătate sfert din durere rămas cum necum-ul trage visul pe roţi papiotele depărtării se deşiră ţes din lună moartea cu soarele ce-l îngrop târziu un albatros mă adună sub orizont fluturii mei galbeni plâng cu pianul rămas...

207

într-un scaun pe suflet merg între două lumi nu ştiu exact în care îmi voi aşeza visul una mă arde alta doare în valiză o frunză şi-o carte sub paşi între cer şi pământ depărtarea voi învăţa să locuiesc prin gări într-un scaun pe suflet paralelă cu mine sub umbrelă de fluturi în căuşul palmei un vis...

208

Ioan GRIGORAȘ

209

Colind pentru mama mea Primeşte, mamă, un colind tăcut... Cuvinte-s de prisos și sunt puține Din zările în care m-am pierdut, Mi-e dor cumplit, atât de dor de tine. Mai văd în pragul casei pasul tău. În ochii blânzi o lacrimă suspină. Nu pot veni și-mi este-atât de greu Că simt Crăciunul ăsta ca pe-o vină. Departe-ți sunt, ca-n fiecare an, Departe-mi ești măicuța mea cea bună, Că toate sărbătorile-s în van Și nu le mai petrecem împreună, Dar te privesc în rama de tablou, Sărut cu gândul fruntea ta bătrână Și îți doresc în prag de Anul Nou Mulți ani frumoși să ai la îndemână. Rămâne doar să știu că-ți este bine Și că mă ierți de tot ce n-am făcut. Cuvinte-s de prisos și sunt puține, Primeşte, mamă, un colind tăcut...

210

Poem pentru soția mea Ne-am cunoscut demult... ce întâmplare, Ningea și-atunci cu fulgi de peruzea, Era senină, caldă, zâmbitoare, Eram nebun, ca astăzi după... ea. Mi-a fost și zbor, mi-a fost și alinare, Poemul meu ce nu l-am putut scrie, Nevoia mea de liniște, iertare, Când rătăceam prin tine... poezie. Când valuri ne-au lovit, s-au dus cu toate, Ca două stânci îmbrățișate-am stat, A fost de-ajuns o-atingere și poate O sete de-a avea tot ce-am visat. O văd și azi cum lunecă-n zăpadă Și râde cum doar ea să râdă știe, Cât o iubesc, dacă-ar putea să vadă Ar râde iar ca de-o copilărie. E ziua ei. E mare sărbătoare La mine-n cântec și la mine-n casă. Îi pun în palme sufletul și-o floare: Să îmi trăiești iubirea mea frumoasă!

211

Poem pentru fiica mea Nisipul din clepsidră, egal şi tumultuos, a luat cu el amarul, dar şi ce-a fost frumos; ieri, ştiu, eram pe piscuri, în munţi, un brad vânjos, azi, liniştit, la poale, ca un stejar sfătos; Şi într-o clipă, totul s-a dus cum a venit, cărarea mi-e străină şi pasul poticnit; îngemănat cu locul în care-am poposit, pe-o pajişte umbroasă cu verde ponosit. Dar când credeam că timpul e nadă fără rost, ai izvodit lumina ce este şi a fost; împresuraţi de stele, cu ochi de ametist, ai dat doar înţelesuri să nu mai fiu iar trist. Cum este ghiocelul firav prin multe flori, le-ai întrecut pe toate rotind în jur culori; tu ram eşti mai departe, c-ai vrut să fii un ram în basmul din livadă; măiastră te ştiam. Acum, eşti înălţată, minunea mea dintâi, cuminte,-n umbra clipei, cu visul căpătâi; şi cum în calea-ţi lină s-aţin şi demni, şi mulţi cei tineri brazi te-mbie cântarea să le-asculţi; Tu, într-o zi, spre piscuri, urcând, ai să mă laşi prea singur sub arcade, ecou dormind sub paşi; nisipul din clepsidră va curge tumultuos, luând cu el amarul şi tot ce-a fost frumos... 212

Magnolii albe În visul meu cresc azi magnolii albe Și au pe buze lacrimi de iubire, Pe glezna fină câte-o amintire, Săruturi fără număr, prinse-n salbe. Din glasul lor, suav, ce te alină Cad stropi de rouă, o mărturisire Plutește pe acordul unei lire, Povestea ei, amorul fără vină. În versul meu magnoliile cântă Ca într-un joc, doar simfonii albastre; Aștept să crești din dragostea înfrântă Și să privești senină către astre. Iubește, iar, că dragostea e sfântă! Magnolii albe să-nflorească-n glastre!

213

Aştept primăvara Aştept de-atâta vreme primăvara, Că astăzi nu mai ştiu nici cine sunt, A plâns printre sonete călimara, Prea multe luni am fost un fulg mărunt, M-au troienit doar gândurile triste, Au curs ninsorile ca un descânt Din iarna care-a vrut să mai reziste Am renăscut și iată-mă cuvânt. Aştept de-atâta vreme primăvara Și ochii tăi căprui să râdă iar Că am lăsat în urma mea ţigara Vreau gustul dulce-amărui în dar. Povești prea multe, zboruri nepermise Au îngheţat în fulgii reci de nea, Le-ar dăinui în simfonii nescrise Doar primăvara, dacă ar putea. Peroanele sunt goale, tristă-i gara, Îți scriu un vers și nu vreau să mă-ncrunt, Aştept de-atâta vreme primăvara, Că astăzi nu mai ştiu nici cine sunt. Să plece iarna, e prea grea povara, În pieptul meu simt inima, tumult, Aştept de multă vreme primăvara, Ca pe-o iubire nouă s-o ascult. 214

Cenuşă de scânteie răscolită Mi-e frig de tine ca de-o întâmplare Pe care n-am trăit-o îndeajuns; Și-abia s-au pus ferestrele pe plâns, Și-s foi tot mai puține-n calendare... Te-aş vrea alături albă, -ngândurată, Să-ţi suflu cald în degetele fine Şi dezmierdată să te-atingi de mine O dată, înc-o dată, şi-nc-o dată... Mi-e frig, mi-e tot mai frig şi nici nu-i iarnă Şi-n gândul meu e vreme de ispită - Cenuşă de scânteie răscolită Tristeţile încep să mi se cearnă Iar toamna se grăbeşte spre uitare Cu tot cu întâmplarea netrăită, Cu somnul meu şi noaptea mea albită De dorul tău, frumoasă visătoare.

215

Iubire-a fost sau ce?... În noaptea orbilor cu ochi de ceară Cu clipe albe prinse la rever Văd chipul tău - o depărtată gară Prin care câte-un tren trece stingher, Peroane sumbre ca o colivie Lumina stinsă, mâini cerând bacșiș, Un vânt în şoaptă mişcă o hârtie Şi vagabondul timp, mereu furiş, Îngrămădind într-o clepsidră spartă, Surâsuri, poze... „Undeva, cândva”, A fost aievea?... poate o erată Sau un banal amor de mucava? Traverse număr, două câte două, În mână ţin moneda unui vis; Mă simt străin în lumea asta nouă, Spre rai mi-e azi accesul interzis.

216

Încă nu-i târziu Mai naşte-mă, mai naşte-mă o dată Fragil lăstar sub frunze muribunde, Azi aş fugi de frig şi nu ştiu unde M-aş mai simţi cum m-am simţit odată, Când glasul tău îmi mângâia auzul Şi îmbrăcată doar într-o cămaşă Te întindeai, ca o felină lașă, Să îţi dezmierd umărul drept, obrazul... Tu îmi muşcai un deget, senzuală, Privindu-mă şăgalnic pe sub gene, Eu mâzgăleam pe sânii tăi desene În jos... adânc şi pe... diagonală... Îngroapă-mă şi naşte-mă din tine, Noi nu ne-am fost cât am fi vrut să fim, Nici n-am ştiut câte acuma ştim, Dar încă nu-i târziu şi... iarna vine...

217

Insomniac E lungă noaptea, tristă fară tine, Iar eu insomniac printre condeie, Atâtea pagini cu poeme pline Şi chipul tău, un ciob dintr-o idee, Sclipind când raza oarbă de iubire Îl află în povestea dispărută În care m-am visat o clipă mire, Dar tu erai mireasă nenăscută. E lungă noaptea, tristă fară tine Şi eu mă-ntind de crezi c-ajung la lună Ori reclădesc castele pe ruine - Iubesc, chiar dacă lumea e nebună Să-ţi prind piciorul ca pe o petală, Să te-nfiori când îl ating de buze, Iar miezul nopţii, în sacou de gală, Să ne ascundă, darling, printre frunze.

218

Ioana VOICILĂ DOBRE

219

Liniştea sufletului Doamne, nu mi-ai spus cât să urc când ai pus în mine zborul şi câte râuri voi naşte, din lacrima dăruită! Darurile Tale au împletit drumul spre mine şi liniştea sufletului am primit odată cu ele.

Zbor înalt Locuiesc în cuvânt şi zborul e limba pe care o înţeleg cel mai bine. Aripi colosale întind să cuprind zarea albastră a poeziei pământului. Culeg gând după gând, statuie să ridic unui vers. Şi ce poate fi mai frumos decât imaginea zborului înalt întrupată-n perle de gând!

220

Regina de alb Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah invadată de nebuni şi de cai sălbatici. Trimit numai gândul la înaintare şi aflu că au fost nimiciţi de propria nebunie. Pe tabla mea de şah mai cad încă pioni nevinovaţi. Nebunia, boală molipsitoare a cuprins tot regatul dar carul "reginei de alb" se înfiinţează la palat. Şi ce mândru era regele negru! Ştia cât urăsc războiul dar şi cât îmi plac caii sălbatici...

Ploile Vorbim amândoi deodată, ne aprindem în plină zi şi ardem ca nişte torţe în luptă. Într-un tunet desluşesc un adevăr înverşunat. Ciocnindu-se, doi nori fulgeră-n zare şi-n barbă mi se înnoadă instantaneu două lacrimi. Nu se mai aude suspinul ci numai hohotul ploii. Eu tot mai cred, că purtaţi de vântul sălbatic, norii se izbesc să lumineze pământul. 221

Miraj Plănuiam să mergem la Ermitage, iubitule! Voiam să-mi arăţi bogăţia lumii. Gândurile însă au ajuns înaintea noastră. Ştiam că eşti un vrăjitor prin naştere! Mi-ai dăruit dintr-un singur hocus-pocus mirajul nopţilor albe. Schiez şi nu mă satur de lunecarea spre tine. Aurora sufletelor noastre mă ameţeşte şi simt aici, în plină noapte, ermitajul din ele.

222

Dragoste de viaţă Iubesc ploaia, vântul sălbatic, zăpada, cernând singuratic. Şi totuşi insist şi totuşi risc, să privesc soarele în adâncul luminii. Razele lui mă învăluie şi soare devin!

Memento Mă regăsesc la lumina lămpii într-o seară a greierilor. Eu şi imaginea mea două umbre ce dispar, născându-se...

223

Floarea de colţ Când ai pierdut aproape totul s-a căscat o prăpastie uriaşă şi, brusc, îmbătrânind ai fi vrut să mori. Urma să descoperi că, având viaţă, ai totul... Ca să trăieşti deplin, ai plătit urcând târâş pe culmea durerii, unde floarea de colţ te aştepta. Văzând-o numai, sufletul tău a renăscut!

224

Ion IONESCU BUCOVU

225

Născut în comuna Râca, judeţul Argeş la data de 15 01 1938. Studii: Scoala Pedagogică la Câmpulung Muscel; Institutul pedagogic Bucureşti; Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie-română. Profesia: Profesor gr I de limba română; Lucrări de specialitate: - Realitate şi fictiune în ,,Moromeţii” lui Marin Preda, lucrare coordonata de prof. univ.: Ion Rotaru si Alexandru Piru; - Dezvoltarea vocabularului la copiii din ciclul gimnazial, lucrare coordonată de ac. Eugen Simion şi Prof. Grigore Brâncuş; - Monografia comunei Râca; Lucrări literare în curs de apariție: Martirii lui Eros - roman (Eminescu și Veronica Micle); Izvorul fericirii - roman; Îngerii și demonii revoluţiei; Fiasco roman; Priveghiul -roman; Poezii: Cutia cu amintiri; Aripi către infinit. Colaborări: Basarabia literară; Revista Noi Nu; Cenaclul literar Lira 21; Revista Aspiraţii de pe net, ro.grup.net; Revista literara Bruxelles Mision; Revista Cărticica românească de copii; Revista Rostiri, vol.2 de pe net; Antologia Însemne, editura DOCUCENTER, Bacău,2010; Antologiile revistei SingurPoezie, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Antologia Revistei Singur - Proză, editura Grinta, Cluj-Napoca; RoLiteratura.ro; Colaborări la : Timpul, Radiometafora, Ziarul Națiunea, Observatorul de Canada, Revista Omniscop, Revista Armonii culturale, Atelier literar, Așii României,Luceafărul, Agora etc. Poezii. 226

hai să devenim semințe hai să devenim semințe semănate sub pământ, tu s-asculți liniștea ploii, eu bătăile de vânt. tu vei încolți întâi într-o dulce primăvară, voi veni apoi și eu ca să-ți fiu din nou povară. peste bolțile de dor ne veghează mândra lună cerul ne va fi covor iar saturn inel-cunună. te vei naște din cenușă într-un crinuleț de sânge, am venit ca să te-mpac, nu mai plânge, nu mai plânge. marţi, 6 noiembrie 2012

227

tot adunând și culegând din ce-am trăit, adun doar anii, din ce-am iubit, doar amintirea, din gări pustii, singurătatea, din vise am adunat iubirea. din toamne-am adunat tristețea, din primăveri doar bucuria, din ierni am adunat doar vânt, din clopote melancolia. din codru-am adunat tăcerea și din câmpie depărtarea, din munți cules-am măreția, din amintire, doar uitarea. din nopți am adunat nesomn, din soare-am adunat lumină, din cărți am luat învățătură iar din fântână, apa lină. din lume-am adunat doar ură și relele de pe pământ, de la-nvățați-nțelepciunea, de la privighetoare, cânt.

228

și uite așa trecut-au anii tot adunând și culegând nu sunt bogat și nici sărac, rămas-am doar un om de rând… duminică, 11 noiembrie 2012

catrene de dragoste în genunchi de ceară caldă și-n fierturile de crin ochiul meu ades se scaldă ca în râul cristalin. și mă mir de frumusețea curbelor de șolduri reci când le-ating cu ochiul tainic pe nostalgice poteci. treci ca o idee-n toamnă care lasă-n urmă iz de arome pământene ambalate-n roz-birbriz. ochiul meu se pierde-n vise și în forme diafane cu imaginile-nchise, pot să-ți scriu două romane. 229

pasul tău e înălțare visul ce coboară-n gând, umbra ta, rază de soare ce se joacă pe mormânt. lași ulciorul nopții scrum când te-adapi în ape sfinte din fântâna andaluză. și… îmi ești așa cuminte. dormi pe note de ravel și visezi seraiuri dragi aștepți în colțuri de rai să te fure câțiva magi. sâmbătă, 1 decembrie 2012

cade toamna în pahare cade toamna în pahare bahică petrecere, sorbim din raza de soare pentru marea trecere. cade toamna-n călindar, îi fac domnului o rugă, și-i fac inimii un dar, un vin bun de buturugă. 230

cade toamna peste noi, e blestem de zile mari, cu ploaie și cu noroi și cu-o droaie de țânțari. bate vânt, lacrima pică, plânge inima amară, după câte o veronică până pe la primăvară. bate vântul frunzele, ploaia cântă la fereastră noaptea-și țese pânzele, plâng garoafele în glastră. inimă de putregai, cazi în toamna mea năucă, n-am un cuțit să te tai și să-ți fac pe veci de ducă. duminică, 16 septembrie 2012

231

oceane de frunze, oceane de vemuri vie îmi e pădurea încă, sub toamna asta blestemată, căprioarele încă mai fug pe coline, aramă bătură-n amurg e glasul frunzei pe cărări fără șir, izvoare răzlețite din munți cu umbre fugare de cerbi, curg prin mine. doine de dor în fluiere de soc, iarba, pământul, cerul sunt sângele meu și mi-e dor de câte un plâns după vise ce-au trecut, și mi-e dor de umbra ta, de pașii tăi legănători, pierduți în zborul de cocori, de gura ta, de ochii tăi ca două stele peste văi, cum să nu te tot cutremuri cănd au trecut prin mine oceane de frunze, oceane de vremuri… vineri, 21 septembrie 2012

232

Dacie sfântă Zeul tău, Dacie sfântă, Doarme-n vise seculare Peste arcul de Carpați, De la Tisa pân’la Mare. Cu mioarele prin stele Risipite pe câmpii, Ai trăit printre barbari Învelită-n strai de ii. Ai fost vis, ai fost legendă, Sedusă de toți dușmanii, Strecurată printre timpuri, Ai uitat să-ți numeri anii. De la Decebal încoce, Tu ți-ai cam uitat trecutul, Decebale, Decebale, Unde ți-ai îngropat scutul? Printre marile simboluri, Ți-ai ascuns de tot misterul, Sarmisegetuza doarmne, Oglindind în ea tot cerul.

233

Colinele cu văile întinse, Cu tinda veche din bordei, Cu ulcica de pământ, Ți le-au furat pe toate ei. Drumărind prin munții tăi, Doar în fotă și-ntr-o ie, Ți-au luat aurul și sarea, Grânele de pe câmpie. Limba ți-a rămas curată, Printre brazde, printre lacrimi Doina ta a curs a jale, Îngropând dureri și patimi. 23 septembrie 2012

234

Ion POPESCU BRADOSCHI

235

atenţie se închid uşile de piatră nisipurile mişcătoare îşi fac siesta pe culoare metroul trepidează în ritm de respiraţii burgheze plictisite citesc le soir apoi tricotează doar îngrijitorul de morminte adună florile ucise urmează staţia primul deceniu cu peronul pe partea dreaptă condorii se prăbuşesc peste catedrala cu orologii îngheţate bătrânul profesor scrie cu o cretă roz pe tablă ecole de paris die brücke tinerimea artistică fovismul cubismul aschan school futurismul raionismul şcoala de balet rusă muralismul atenţie se închid uşile de piatră clovnii îşi prezintă ultimul spectacol iar studenţii blazaţi aplaudă din lojă urmează staţia deceniul al doilea cu peronul pe partea dreaptă magistrul este uitat în vagonul de bagaje dar totuşi scrie cu cretă albă pe tablă der blauer reiter camden town group section d’or orfismul suprematismul grupul celor şapte deutsche werkbund mişcarea dada neoplastismul purismul pittura metafizica societatea arta română constructivismul şcoala bauhaus productivismul atenţie se închid uşile de piatră hamalii adună aripile de fluturi în cupe de argint laureaţii premiului nobel sunt eliberaţi conferenţiarul este primit în audienţă 236

lupanarul este deschis până la orele zero zero urmează staţia anii douăzeci cu peronul pe partea dreaptă câţiva pescari îşi agaţă cârligele de stele nu departe un tânăr dascăl scrie pe hârtia de ziar AAA realismul socialist capismul die blaue vier gruparea contimporanul suprarealismul elementarismul grupul celor patru scuola italiana unismul cercle et carré dier progressive noua obiectivitate arta concretă atenţie se închid uşile de piatră doar pleoapele se zbat ghinionul pândeşte la intrarea în cetatea roşie marele urs dansează pe muzică de balalaică munţii se scufundă în cer şi un inorog studiază cu lupa florile albastre din ierbare urmează staţia anii treizeci cu peronul pe partea dreaptă cerşetori cu degete palide răscolesc prin viscere atenţie se închid uşile de piatră studentul de la actorie îţi notează în carneţel internaţional styl asociaţiunea arta noul bauhaus velele sunt întinse întru căutare de himere urmează staţia anii patruzeci cu peronul pe partea stângă cocoşii de metal cântă recviemul la ore fixe atenţie se închid uşile de piatră instrumentistul îşi cară în suflet pianul cu coadă lângă şemineu marie nebuna scrijeleşte cu emfază pe sânii lăsaţi cuvintele letrismul monocromismul spaţialismul arta brută cobra zen 49 dau al set atenţie se închid uşile de piatră arabii învaţă alfabetul ebraic şi profeţii zâmbesc ironic atenţie urmează staţia anii cinzeci cu peronul pe partea dreaptă bariera este ridicată şi deţinuţii aleargă fericiţi spre gulag 237

îmi dă mâna să fiu ironic am epoleţi de lacrimi atenţie se închid uşile de piatră pe catafalc preotul înveşmântat în alb a scris cu tocul brutalismul arta informală action paiting cinetic art gutai popp art grupul zerro internaţionala situaţionistă gruppo t afişismul noul realism atenţie se închid uşile de piatră bătrâna vaduvă dansează până în vârful everestului urmează staţia anii şaizeci cu peronul pe partea stângă tânărul arhitect transpune o elevaţie în axonometrie izometrică şi notează cu pixul ultimele rezultate arta conceptuală arta video arta cibernetică ars povera body art land art op art minimalismul fuxus equipo cronica cooperativa de la malasis bmpt lyrical abstraction atenţie se închid uşile de piatră a crescut iarba pe morminte şi garnitura de metrou a ruginit urmează staţia anii şaptezeci cu peronul pe partea stângă o bufniţă cu ochelari ţine un curs de paleontologie din caietul de impresii extragem elementele noul subiectivism anacronismul bad paiting performance instalaţiile transavangarda italiană atenţie se închid uşile de piatră în budoarul său prinţesa îşi aranjează decolteul urmează staţia noile tendinţe în artele plastice cu peronul pe partea stângă eu scriu cu rujul pe geamul din spate noţiunea abstractă ajutor urmată de cuvintele postmodernismul noul posmodernism gradualizat so flo noile orientări de la chicago noile reprezentări arta algoritmică alternomodernismul arta transgresivă metamodernismul net art atenţie se închid uşile de piatră

238

Balada inimii țin ochii închiși în fața orologiului sau oglinzii balada din inima ta sau a mea se aliniază în cortegiul albastru și un fraged miraj dansează cu fiecare vis al somnului din somn și al singurătății la lumina mariajelor vieții cu ploaia și vântul arborii plâng prin frig și tăceri izolate balada crescută în inima mea tresare atunci când șirul anilor alege simbolurile într-un minunat regat fluturii trasează un fragil hotar între culorile suspendate în uitare și tălpile mele ce nu mai lasă urme prin lacrimi balada ascultă veșnicia și tace sub pleoapele închise ale blândului duh acum bisericile nu mai au acoperișuri doar cerul mai bate la porți străine și nimeni nu-i deschide

239

Darul cel mare treptele ce duc spre mănăstire au pleoape arse și păsări de foc își fac cuib în sufletul meu amurgul cu privire de cavaler roșu îmi șoptește poveștile de pe urmă altfel de cum le știam din cronicile prăfuite calendarele bisericești au riduri și urme de închinăciune pe frunte departe satul este asemenea unui cimitir uitat seara dansează și apoi se ascunde învinsă noaptea își dă masca jos și cheamă norii de întuneric ce coboară peste muntele ca o piramidă albastră în chilia cu miros de smirnă îmi recompun din iluzii ultimul anotimp lumânările se aprind pe rând și se preschimbă-n stele deodată o voce de iertare mă cheamă îngenunchez în fața sfinților care-mi zâmbesc dincolo de zidul alb și o poartă se deschide spre viață cum o grădină virgină acesta este darul cel mare Ave Maria se aude din înalturi

240

Finis coronat opus bătrâne o să mai scriu un poem despre mine sau despre cel care închide cărțile de plumb privește pictorul pornește la drum spre lumea de la marginea inimii sau spre o țară cu arbori sub formă de biserici albe privește cum tainicul carnaval adună durerile în piața cea mare cu stele sau poate bufonii aruncă petale de lumină spre cer bătrâne sufletele sunt câteodată fântâni secate de unde vulturi de foc zboară spre moarte privește pictorul pornește la drum spre lumea de la marginea inimii sau spre o țară în care culorile reclădesc cetăți și castele de neuitare bătrâne ascultă cum timpul înțelept strigă dintr-o natură moartă cu fereastră de piatră finis coronat opus

241

Poem orfic într-o piramidă cu pași de zei preotese antice gonesc anotimpurile și iedera albastră se agață tiranic de ziduri și de inima cavalerului rătăcitor printre coloane de clipe prieteni de unde au venit fluturii aceștia cu urme de animale preistorice pe aripi vă zic mâine o să plouă peste tristeți frânturi de cântece vechi se aud din urnele funerare ascunse în tumulul de la marginea sufletului bătrânul Orfeu împletește o coroană de lauri pentru prințesa care mângâie lyra aproape pictorul Delaunay decupează melancolia și o așează pe ultima sa pânză prieteni eu doar pășesc prin deșert spre Marea Oază pe care cei mai puțin înțelepți o numesc moarte vă zic mâine o să plouă peste uitări

242

Fata Morgana soarele își răsfiră degetele peste deșertul roșu beduinii dansează pe câmpul semănat cu ariditate și tigve de toreadori uciși acum șapte veacuri de tauri fantastici și tristeți un concert de Bach se aude printre dune îmi scot inima și o privesc cum tresaltă și apoi face o piruetă pe scena mare dinspre amurg păsări de noapte coboară pe pleoapele mele deșertul mă cheamă la cina de pe țărmul mării o mare de foc pe care plutesc corăbiile infernului câteodată infernul este nepăsarea noastră față de flori stele și oameni să se facă lumină strigă prietenul meu de joacă care îmi pare că a murit primul odată cu vara secetoasă l-au uitat toți așa cum se uită și copiii mari puritatea se plătește poate că el nu mai are nici un simbol pe pământ ci doar în cer pot fi zărite urme de aripi sub formă de cruce fetele morgane mă bântuie sunt singur în vis eu plâng și beduinii trec pe lângă mine fără să mă alinte și fără să-mi șteargă lacrimile acum ascult cum poeții laureați recită imnuri lângă izvoare înțeleptul știe asta își ia tocul de la ureche și scrie versuri mai lungi sau mai scurte despre alt deșert despre altă viață despre altă iluzie

243

Eu nu am plecat

eu nu am plecat este doar o iluzie ascultă vântul prietene atunci îmi vei auzi șoaptele și rugăciunile de seară eu sunt și pasărea care cântă lângă fereastra ta deschisă atât de frumos cântă încât pianul din odaia cu miros de gutuie aplaudă în alb și negru eu nu am plecat este doar o iluzie ascultă ploaia prietene și vei auzi cum lacrimile mele picură peste amurguri peste tăceri și peste amintiri eu nu am plecat prietene prin aceste versuri îți sunt atât de aproape încât poți să-mi asculți bătăile de inimă ca pe niște clopote nemuritoare

244

Laurențiu BELIZAN

245

Poetul şi prozatorul Laurenţiu Belizan s-a născut pe 28 iunie 1963. Volumul de versuri „Pareidolia”, editat de Humanitas, îi este lansat laTârgul Internaţional Gaudeamus - parte de carte, ediţia a XVIII-a din noiembrie 2011, cu o prezentare făcută de criticul Paul Cernat. În noiembrie 2012 publică volumul „Onirograme”, apărut la editura Editgraph din Buzău. A apărut în următoarele volume colective: Antologiile Cenaclului „Virtualia” 2008, 2009, 2011, 2012 editura Pim, Iaşi Antologia de proză a revistei Singur 2010, editura Singur, Târgovişte şi editura Grinta, Cluj Antologia de poezie a revistei Singur 2010, editura Singur, Târgovişte şi editura Grinta, Cluj Laureat cu premiul special RefleXos (Madrid) în cadrul ediţiei 2010 Concursului „Astenia de primăvară”, organizat de Hermeneia.com. Asociaţia culturală ”Renaşterea buzoiană” îi conferă în aprilie 2012 Diploma de merit pentru performanţe literare care onorează Buzăul în literatura naţională şi de pretutindeni. În mai 2012 i se decernează premiul ”Opera prima” pentru volumul ”Pareidolia”, la Festivalul internaţional ”Tudor Arghezi”, ediţia a XXXII-a, prezidat de Ana Blandiana şi Dan Cristea, prilej cu care are onoarea să o cunoască pe Mitzura Arghezi. Au scris despre creaţia literară a lui Laurenţiu Belizan critici, scriitori, publicişti precum: Răzvan Ţupa, Marin Ifrim, Horia Gârbea, Radu Paraschivescu, Paul Cernat, Gellu Dorian, Adrian Botez, Andrei Velea, Teo Cabel. 246

akedia plouă peștii dipnoi ies din cărămizile nearse se târăsc spre ochiuri de apă în ele demonul plictiselii rânjește aranjându-și gulerul înalt scrobit ai gura cusută când încerci să țipi ațele se întind ca un acordaj corpul devine o cutie de rezonanță sângele se coagulează în semințele fructelor apa urcă prin capilaritate o dungă neagră se mișcă pe trup trădând-o încă nu te hotărăști să te întorci e plăcut acolo ești un ou într-un cuib de țestoasă carapacea va crește groasă peste o sută de bătăi ale ceasului cu lanț de argint timpul s-a spart în mii de lighioane care îți mănâncă celulele cangrenate de gânduri aș vrea să mă auzi 247

scot cuvintele de parcă aș merge pe un pod de frânghii dacă mă vei întreba unde sunt nu voi ști dar dacă nu mă întrebi voi afla

onirogramă pipăia zgrunţurii de vopsea ai băncii lacrimi înţepenite în fibra lemnului chihlimbar al civilizaţiei spinoza murise şlefuind lentile apoi un măr a căzut la timp între două clipiri îşi apăsa pleoapele întunericul nu este absolut în el încolţeşte lumina vezicule r o g v a i v stau să erupă în lume e simplu să vorbeşti să faci ceva lucrurile acelea se vor întâmpla oricum frumuseţea se află peste tot şi la un cactus în deşert aş bea apa lui 248

îmbrăcând armura graţioasă a ţepilor aş înflori când gândul tău m-ar zămisli prin jungla urbană mă gândesc de câteva nopţi la borges avea dreptate spunând că poeţii sunt precum orbii – văd în întuneric ce bine! înseamnă că toţi oamenii ăştia cu ochi alburii care se lovesc zilnic de mine pe stradă ar putea fi prietenii mei

rosebud

desprinderea este grea uneori mă îmbrac încet ca un toreador la întâlnirea cu ascuțitele ei coarne o iubire este ca o vertebră ieșită din rând apăsând nervul luciferic te doare prezența dar și absența ei suferința poate fi cool uneori pucioasa a început să sfârâie în aerul gomorei o pasăre ciugulește cerul trebuie să ies ca o mână prin piatră ca o plantă prin asfalt până atunci nu-mi pot purta numele 249

cum se retrage viața aidoma unei răni supurânde care se vindecă până pielea vibrează în stringuri! o să râzi dar mâine trebuie să merg la trezorerie să mut banii rămași în bancă o să mă țin de promisiune și nu voi arăta nimănui acea hârtie cu antet fulgere globulare sfârâie prin iarbă înaltă maimuța cheetah a murit visându-l pe johnny weissmuller asta nu are nicio legătura cu iubirea lombrosiană de la bamboo orașul este un vasilisc te face să te simți atât de viu în prezența morții! gemete spârcâieli horcăitul orgasmic întind o plasă de parcă toată fericirea din lume ar fi dispărut povestașul are nevoie uneori să asculte să strângă semințe orice detaliu va crește într-o zi ca o liană va străpunge pixelii retinei ip-urile minții nostalgie înseamnă durerea unei răni vindecate sunt atâția oameni care nu se pot spânzura pentru că au picioarele murdare inocenții sunt cei mai periculoși 250

oare cum ar fi arătat portretul robot al unui înger între degetele lui andy warhol? să dezmembrăm lumile ca pe niște jucării să aflu cum funcționează bucata asta de cer care plutește în tine

enkidu pământul nu este rotund – este plat ca o foaie de hârtie oricât ai scrie nu poţi ajunge la margine oricât ai trăi sunt prea puţine litere pe care să păşeşti ba este rotund – o minge acoperită cu bucăţi de oglindă din era disco în locul lor plăcuţe de lut viermuind de cuneiforme în uruk visele foşnesc cocoşii fac repetiţii cu aproape trei mii de ani înainte ishtar mi-a umplut mesageria cu lamentaţii şi blesteme enkidu urneşte soarele din nisip aproape că m-am obişnuit cu mirosul lui tare de ţap bătrân tăvălit în vomă de curve ultima trepanaţie a eşuat sufletul lui a devenit inoperabil 251

a rămas zâmbetul ca o crăpătura în scoarţa unui cedru la noapte va trebui să-i explic iar culoarea albastră ziua nu înţelege nimic pentru că în oraşul ăsta sofisticat oamenii şi-au pus măşti ca să semene cu noi

pseudo-stigmata îmi trebuie un trepied să rămână doar războiul surd cu timpul kiai-ul ar dărâma pereţii tuturor inimilor pojghiţa lui ar rezista doar culoarea ar mai înainta cu o zi spre toamnă pe titanic lumea încă dansează suntem doi îndrăgostiţi dansând în tâmpla lui cehov spălându-ne de oameni cojile de seminţe ne rămân pe tălpi aş vrea să-ţi cumpăr flori dintr-un sex-shop undeva în hawaii există unul plin de fructe ciudate şi ghirlande în care te pot legăna ca într-un hamac bordurile sunt dinţi oraşul are cerul gurii vânăt ai grijă orice iubire poate fi folosită 252

împotriva ta dar tu poţi duce orice gând al meu până la ultima consecinţă pe wallstreet un bancher citeşte că somonii îmbătrânesc într-o singură noapte şi renunţă să planeze de la etajul o sută un snapshot pe zi mărul se descompune fără contorsiuni plantele sunt într-un fel mai aproape de Dumnezeu seminţele se ţin de mână cu ochii închişi aşteptând o nouă împărăţie mâine va fi un flash-mob în central park vor să dezgroape un copac şi să-l planteze cu rădăcinile în sus

poem cu beatles mi se făcuse noapte îţi pictasem în geam o frunză de care să te agăţi stăteam în ochii tăi ca în hubloul unui submarin şi frunza galbenă se încăpăţâna să rămână suspendată se hrănea din lună cu clorofilă de miere avea genuchii umezi precum partiturile stropite de ploaie îţi făcea semne disperate în limbajul surdo-muţilor 253

mâine oamenii or să-ţi pară nişte muşte care bâzâie eram doi călători ultima nervură avea o bifurcaţie vatmanul a aprins felinarul ca un coşar pierdut în timp apoi a desfăcut bordul clipind de cadrane a glisat capacul şi ne-am trezit toţi trei într-un observator vezi calea lactee? în partea dinspre norul lui magellan este un dulăpior cu medicamente pentru alungarea depresiilor şi totuşi nu ştiu de ce am sentimentul că s-a terminat o altă zi de filmare am trecut preselecţia am citit scenariile până acum am jucat prima zi de şcoală ne pierdusem în mulţimea de figuranţi aveai cozi iar eu ţineam în buzunar prima amuletă de lut nears dealul era încă neatins de umbrele statuilor îl dăduseră o secundă în urmă ca să deseneze o gară în care rochia ta flutura precum a lui marilyn monroe mă luau în armată aveam atâta curaj încât am lăsat în fiecare dimineaţă pe aleile cazărmii coada unui păun deflorată de gândul 254

că nu ne vom putea juca rolul până la capăt apoi a venit secvenţa cu nasul spart ce scenariu ciudat ne-au dat de data aceasta! a trebuit să-mi las ofrandă osul etmoid poate că boxul ar trebui practicat cu mănuşi de catifea însă trilogiile românesti nu au simţul umorului aşa că bărbaţii vor sta în povârnişurile de la măgura buzăului oprind avalanşa de statui în acest timp tăiau orice cadru în care noi puteam fi aproape iasomia mirosea a revoltă dar ei credeau că este o sticluţă de parfum scăpată pe dalele de piatră albă un alt vatman aprinde felinarele uitând de tramvaie ceasurile îşi muşcă turbate limbile mergem ţinându-ne de mână în sens invers pe strada plină de maşini de epocă în vitrina aceea este un băiat tuns chilug pregătit pentru şcoala de corecţie hai să-l răpim! pentru că or să-i pună în curând o perucă albă ca de pop-corn înflorit cap sau pajură? să decidem repede cap ai văzut? a fost suficient să întredeschidem uşa că a şi fugit aidoma unicornului 255

nu ştiu cum dar a trecut prin noi stafie strălucitoare prin ziduri într-o zi o să-ţi spun cum îl cheamă ghiceşti?

zgomot de fond diferența de nivel e mică îl întâlnești îți zâmbește și uiți că mai devreme erai un ciuline încurcat în blana unei intersecții trebuie să începi cu ceva familiar să uiți că mâna întinsă este și a celuilalt am început cu bogdan schizofrenia lui inventase o fabrică de armament sub poalele tâmpei în ochiul tâmplei, m-a corectat al treilea bogdan își târăște mama prin stâncă sancho panza îi dă zilnic medicamente lângă un izvor începem să ne jucăm cu zecile de ani din morile de vânt am rămas noi cu amintirile jupuite arse ca trupurile de lângă domul hiroshimei ce mișto i-a dat un cap în gură ăluia de la bucurești până dimineață a încercat să-i învețe pe pârnăiași calculul diferențial când i-au dat drumul și-a lăsat acolo umbra să se joace 256

de-a păianjenul de companie se întâmpla ceva, oamenii se apropiau de noi, treceau nefiresc de repede ziua ne înfășura în fire de mătase ca să ne digere mai târziu din biroul lui sensul giratoriu pare cutia de rezonanță a unei mandoline pe un perete o pereche de ukulele păzește un flaut chinezesc de bambus tragi un pic la narghilea? de ce nu, ultima dată eram în club A, fetele purtau sacouri cu bureți la umăr și ne priveau de sub părul înfoiat de păun Madona abia se lăsase de prostituție atunci eram doar în primul cerc tu ai trecut dincolo de câteva ori aș vrea să-mi povestești să fiu doar un zidar fără echer și șorț să înțeleg cum ficatul lui este acum al tău să-mi mărești ochiul acela de pe tabletă schema este la - 1 banii se transferă în contul virtual pariurile online au început trebuie să fii cumpătat la toamnă o să-ți dau țuică din prunul meu să nu te sperii, o să fie un pic roșiatică sub cazan trebuie să bagi vreascuri cât mai subțiri uite cam așa cât degetele mele 257

Lucica DRAGOȘ

258

Născută în data de 29.08.1959, în localitatea Hideaga, Maramureş, într-o familie de oameni harnici şi inimoşi. Absolventă a Facultăţii de Știinte Economice din cadrul Universității “Vasile Goldiș “Arad și a unui master în Audit și Expertiză Contabilă din cadrul aceleiaşi facultăţi. Sunt căsătorită şi am alături familia care mă susţine în toate demersurile. Iubesc poezia, care reprezintă pentru mine un mod de a mă exprima. Sunt preşedinta Cenaclului Literar “Petre Dulfu” Satulung, jud. Maramureș. Am poezii publicate în revista Izvoare Codrene, Revista Singur, Revista Noi NU! şi Antologia - Pe strada inimii, cuvântul – editura A.S.P.R.A. – Galaţi.

259

Un timp nou Fiecare timp are nelinişti care alertează bătăile inimii iar pulsul pulsul zvâcneşte în tâmplă doar roua dimineţii şi lumina răsfirată a soarelui îţi mai învăluie cu un surâs chipul atunci simţi susurul izvorului din tine cum se revarsă în cuvinte pe poteca asta nouă pe care păşeşti un gând care purifică lutul din care ești plămădit în această ploaie a vieţii care te răsfaţă cu un curcubeu adunat în priviri transparent de limpezi când ai puterea să te priveşti în ochi fără să ai vreo teamă de toate timpurile tale.

260

Cuvintele mele Îmi fug gândurile aşa cum se duc copii la joacă în inimă am partea mea cea mai bună aidoma unui izvor cu apa limpede din al cărui suspin îmi adun mereu sufletul risipit Desfrunzesc copacii a toamnă şi lacrimile ploii curg printre cuvintele mele care vin şerpeşte târându-se prin iarba azurie a sufletului mă adulmecă îmi sar de gât îmi ling rănile şi mă înfăşoară în cârpe albe de mătase. Sub o pală de vânt cuvintele mele în cămeşe de tort înmuguresc pe buze şi înfloresc în zbor spre cerul inimii tale. 261

În dimineaţa asta Învârt de zor caimacul gândurilor care-şi aşteaptă rândul cuminţi măsurând trecerea clipelor care se aştern în rostire iau timpul la braţ şi-mi sorb în grabă cafeaua o ploaie de cuvinte curg liniştite între noi îmbălsămate în licoarea magică adaugă strălucire în casa ochilor tăi în dimineaţa asta cu frunţile descreţite cuvintele noastre împodobesc grădinile inimii cu petale de maci.

262

Doar acolo unde simţi cum suspină pământul unde mama te-a luat de mână şi te-a învăţat să mergi copăcel doar acolo apele îşi simt limpezimea şi porţi pe buze strălucirea din cântecul inimii doar acolo ţi-e drag soarele cum coboară în amurg vara doar acolo la tine acasă eşti zeu.

263

Se anunţă cod galben

Dintr-o dată toamna asta cu şoldurile late m-a înşfăcat de umăr am simţit-o ca o muşcătură până la os acum vântură în stânga şi în dreapta tot felul de poveşti scrise pe frunzele prinse de brumă şi pe sclipirile argintate ale crizantemelor cum că ea şi-ar fi cam terminat treaba şi are de gând să ne sufle în creştet ploi multe şi reci.

264

Urmele paşilor În despletiri de anotimpuri copacii s-au despuiat de haina ruginie purtându-şi semeţi goliciunea cu sărutul soarelui lipit pe buze vântul îşi face de cap risipind pe fruntea plină de sudoare a pământului mormanul de frunze care înghite urmele paşilor.

265

De o să vii De ai să vii vreodată aici la mine aş vrea să ştii că satele-s frumoase cu oameni gospodari şi buni ce te-or primi cu drag te-or aşeza la masă din inimă-ţi vor da de toate şi îti vor spune ce şi cum pe aici îti vor aşterne pat în casa bună te-or omeni aşa cum se cuvine cu pită slană şi o horincă fără s-aştepte vreo răsplată. O să asculţi în dimineţi cocoşii dinspre cuptor o să-ţi pătrundă-n nări miros de pâine coaptă-n vatră cu coaja rumenită bună de o să vii în sat la mine o să-ndrăgeşti şi tu pământul sacru din care râd spre soare holdele mănoase şi dă-n miresme liliacul. 266

Lucreția IONESCU BUICIUC

267

Am absolvit Facultatea de Zootehnie şi Medicină Veterinară din Iaşi, şi de Jurnalism la Bucureşti. Am fost redactor-şef la ziarul „Deşteaptă-te, române!” şi la ziarul „Viaţa studentească”. Debutul literar – publicarea de poezii în revistele Cronica, Convorbiri literare, Urzica, Contemporanul. Debutul editorial a fost in anul 1990 cu publicarea romanului „La porţile amintirii”, „Dragoste de ţigancă”, volumul de poezii „Oglinzile timpului”, studiile etnografice „Descântece pentru ursită”, „Magia descântecilor.” Am participat la alcătuirea antologiilor de poezie „7 poeţi ai Iaşului”, „Muguri iertaţi”, „Cărticica mea de Crăciun”, „Cărticica mea de iarnă”, „Arta sfâşiată”, „Cuvântul ca o pradă”, „Amintiri temporale din faptul serii”, „Surâsul primăverii”, „Fântâni de gând prin uni…vers”, „Leagănul lirei”, „124 Poeţi contemporani”, „Dincolo de cuvânt” şi la antologia în proză „Dispare dragostea?”. Am contribuit la apariţia antologiei pentru copii „Universul Poveştilor”, luând Premiul de Excelenţă la Concursul naţional de poveşti „Universul poveştilor”, 2011.

268

Zăpezi, numai zăpezi Mi-e frig. Îmi încălzesc degetele cu versuri ce caută “gaura neagră” a destinului ţesută de anii şovăitori în drum spre bine, ici-colo, câte o stea adusă de cei Trei Crai colindă, la ceas târziu, lacrima de mir. Zăpezi, numai zăpezi mi-au troienit sufletul bolnav de pe vremea când se coceau cireşele de mai în vechiul turn din ograda bunicii. Învelesc ochii cu ceaţa amară a singurătăţii, clopotul a uitat să mai bată în prag de iarnă, pe cer abia se văd îngerii, vopsiţi în culoarea cărămizie a durerii. Pornesc spre rugăciune în ninsoarea bogată, asfinţeşte vremea, copacii rămân neînfloriţi şi păsările nenunţite, sufletul scoate din ţărână bucăţi de dor, le învelesc cu stihuri scăldate-n aghiazmă dincolo de mine, curcubeul şi-a schimbat culorile, apusul a devenit răsărit, mâine e Ajunul Crăciunului, nicio stea nu se aprinde pe sufletul iernii… cerneala a invadat cerul nespus de cenuşiu, îngerii sorb rime, se lăfăie apoi pe zăpada pufoasă acoperindu-mi gândurile - petale de vis ofilite. Zăpezi, numai zăpezi, în cer, pe pământ şi în viaţă un vers aleargă spre Pomul de Iarnă încărcat cu ninsori, începe Colindul, aproape de zori. 269

Colindul vieţii Niciun cuvânt. Clopotul bate la ora exactă, în palmă am adunat dimineţi ninse în Ajun de Crăciun, două, trei s-au furişat spre apus, dar ninge – taina sfârşitului spre început. S-au despletit stelele de atâta tristeţe în fâşii de dor, am lăcrimat pe ziua de mâine, steaua-mi colindă sufletul rezemat de-o creangă de brad împodobită cu beteală argintie. *** Niciun cuvânt. Dincolo de mine e liniştea zăpezii, paşii se pierd spre toamnă, voi lăsa urme doar pe hârtia vieţii, şi va ninge iar în Ajun de Crăciun, pe crenguţa de brad voi atârna bucăţi de stele. Timpul îmi bate în geam, prietenos sau nu, îl ignor, se face repede întuneric, şi nu mai văd zăpada ce-mi troienea aşteptările, Doamne, în Ajun de Crăciun, aştept Colindul!

270

Muguri de iarnă Mi-am spus: să vorbesc cu mine, să mă dojenesc, să mă supăr, iarna trece pe lângă mine ca o nălucă, n-am făcut semn în noianul de frunze, ninge-n sufletul gol, ninge-n Decembrie! Nicio urmă nu s-ar observa pe strada pustie, nicio amintire n-ar înflori pe zăpada sticloasă, m-am resemnat cu lacrima nopţii, duium de crizanteme aleargă spre Octombrie. “Nu mă certa! Nu mă certa!, strigă străina din mine, până când ai s-aluneci pe marea de vise? Nămeţii-s cât viaţa, o cale-i desparte, Steaua Polară colindă a noapte” O privesc cu ură, adevărul doare, ninge cu întrebări, la fel şi în Martie, doar o poză uitată într-un colţ de odaie râde cu lacrimi, durerea-i departe, se lasă bătută de fulgi, ca într-un joc, aleargă prin iarnă, mută nămeţii la Pol, dar când se apleacă pe ziua cea albă vede femeia căzută-n zăpadă, cu mâinile întinse a rugăciune, Ninge-n Decembrie, ninge.

271

Oglinzi ciobite S-a deformat oglinda concavă a vieţii, pe la colţuri au apărut crăpături, destinul a încercat să le chituiască vremea asfinţise de mult. Nimic din splendoarea fiinţei nu reflecta spre mine, speranţe, ochii albaştri şi trişti umbreau aşteptări pe ninsoare, chipul, încremenit în ziua de ieri, îi era sete de fericire, n-avea putere ca să mai ceară “Doamne, dă-mi bucurie!” *** Oglinda concavă devine rotundă, în ea abia mai zăresc chipul femeii cu mâinele albe ce colorează iarna în roz. Îi urmăresc cu atenţie faţa, pe care au crescut lăcrămioare, înfloreşte trecutul în iarnă, la gât o cruce de piatră, ce arde. *** Oglinda rotundă e spartă, destinul n-o mai poate lipi, femeia aleargă prin viaţă asemeni unui fulg rătăcit. 272

Nefericirea doctorului Nepoatei mele, doctor Daniela Lepădatu Toţi oamenii sunt fericiţi şi sănătoşi, doctorii, asemeni cocorilor, pleacă înainte de lăsarea zăpezii, gata cu reţetele, obligaţi să le prafeze, cu salariul mai mic decât a omului ce face, mândru, în oraş, curăţenie, halatul alb se destrmă o dată cu vremea, n-au loc în spital, bugetul se taie de către parlamentarii ce le au pe toate. Doctorul învaţă şi tace, cui să spună povestea nopţilor albe? frigul întoarce şi ultima carte, telefonul sună de peste hotare, soseşte şi vestea amară: în curâd va pleca din ţară. caietul se înnegreşte de aduceri-aminte, spera că va fi bine, avea cu ce să trăiască în a lui ţară şi nu va fi nevoit să cerşească o bucată de pâine muiată în lacrimi şi dor ce uşor pentru doctor visele mor!

273

Colindul tăcerii Iarna mă invită la Masa Tăcerii, spre noapte când stelele ninse coboară-n pridvor, mătasa cea albă o leagănă timpul, spre lună coboară un şir de cocori. S-aprinde în beznă un dor prăfuit, ce s-aşează la Masa Tăcerii, literele iau formă de vers, dor împletit în stele. S-acoperă Masa Tăcerii cu versuri, ici-colo a mai rămas câte un gând ce-albeşte o dată cu iarna, colindă Trecutul. Colind.

274

Maria OPREA

275

sărutul plouă-ncet, plouă lin plouă devreme, plouă târziu liniște,… faceți liniște vă rog, nu deranjați pe-aici! e sărutul revărsat de ploi…

logodnici în toamnă să nu mă uiți iubito peregrin în toamnă. o zi eternă. atât mi-ar lua să dezleg nuntirea întreagă din frunza de vița-de-vie. culcă-mi-te-n palme pe ciorchinii culeși de sub geana neagră. în brațele tale ochii mi s-au umplut de leacuri și călcâiul… ah! călcâiul ți-e neatins de ploaia ierbii. și cu toamna cea târzie, rămâne-vom pe vecie logodiți ca două paie. să nu mă uiți iubito peregrin în ploaie, mi-e inima a toamnă cu ochii tăi mari lunatici. 276

câteodată... câteodată tremurul frunzei îl simt adânc în buze acolo unde nourii și țărâna își duc în geană lumina un foșnet de frunze moarte se coboară din tălpi în sus către genunchi *** câteodată tremurul frunzei îl port cu mine în sânge până-n jos la glezne acolo unde iarba și roua se unesc sub tălpile goale într-o părtașă solitudine prin anotimpuri - rugi *** câteodată tremurul frunzei îl simt rostogolit până la umerii mei până la buzele tale acolo unde nimeni nu calcă lacrăma firului de iarbă un cântec gângurit lăsat-am ca pe un rug înflorit să se-audă în tremurul frunzei 277

salut în lift

salut! salut. două siluete nătânge, liftul e prea obosit să coboare sau să urce o nouă zi către casă, către slujbă. o poșetă eventual cu un tampon și un ruj, la dumnealui o servietă cu facturi. gata! datu-mi-s-a o revelație. o șuetă, o poșetă și-o servietă își luară ziua bună într-un banal ascensor...

278

timiditate purtăm în sânge aceeaşi soartă pe pământul înfometat de atâtea zile cu griji lacrimi dureri şi rugi nesfârşite şi singurătăţi vuind în dimineţi născute sub mantia cerească la crucea răsăritului pleoape plăpânde cu freamătul irişilor în genune şi trupul gol parcă e temniţa zidită între zi şi noapte *** punţi de lumini pe-o firavă frunză ...

279

un déjà-vu retrăit în detalii imaginare e frig din nou și tu mă ții de braț eu te privesc cu mult nesaț fără să inspir aerul banal în zilele ploioase de marți din când în când se mai zărește câte-o chioară cioară ce-și face loc în bătrâna gară cra cra cra creangă ruptă de tramvai câțiva pelerini îmbrăcați în mantouri lungi și-n pantaloni de blugi se grăbesc și se tot zoresc și umbletul și-l măresc iar noi doi cuminți ne jucăm de-a v-ați ascunselea sub umbrele mari crezând că suntem țâncii și stăpânii luncilor iazurilor și pădurilor dar nu e așa căci eu plâng după jucăria stricată din buzunarul tot mai ros de moliile ucigașe iar tu plângi după mica mea lume ciudată 280

cu ieri prin care treceau călăreți în goană azi - umbra unui cântec de leagăn tu mă ții de mână eu te țin de mână și-n inimă-mi sună puful galben de metal al gutuilor de țară și din tălpile-mi ușoare cresc codrii grei de aramă ne ținem pe tăcute respirația oprită între pleoape și-n privirea celuilalt cerul pare un boț mare de pământ făr’de ape un déjà-vu retrăit în detalii imaginare din banalul orășel în blugi și-n mantouri lungi pelerini grăbiți prin lungul șir de vagoane

281

când seara... când seara se-aprind felinare un trecător își ia rămas bun de la ultimul zâmbet de copil o carte, o pagină ninsă în gând un semn că exiști aici acolo ieri sau azi iar mâine mâine ca și azi un alt remember un alt fulg ce va face loc printre pașii grei de vise pe pământul negru-ntins pe fața albă a primului cuvânt două steluțe aprinse un surâs și cerurile se deschid în inima ta cu primul gângurit auzit la pieptul mamii suav colind alunecând ușor în diminețile fără margini când seara se-aprind felinare, o carte, o pagină ninsă în gând și un zâmbet de copil...

282

Mădălina DONOS

283

Sunt elevă la Colegiul National Mihai Eminescu IAȘI Debut literar în anul 2010 în revistele „Femeia”, „Dezvăţătorul”, revistele on-line - www.codrosu.ro, www.femeiastie.ro, lanoapte.ro, Debutul editorial în anul 2011 cu publicarea în antologia „Universul Poveştilor” Am participat la alcătuirea antologiilor de poezie: „Cărticica mea de Crăciun”, „Cărticica mea de iarnă”, „Cărticica mea pentru mama”, „Cărticică de primăvară”, „Surâsul primăverii”, “Leagănul lirei”, “Dincolo de cuvânt”. Premiul I la CONCURSUL INTERNAȚIONAL DE POVEȘTI ”UNIVERSUL POVEŞTILOR” din partea Ligii Scriitorilor din România (2011) şi Diploma de Merit pentru întreaga activitate creativă (2012)

284

Lecţie de istorie M-am hotărât să întorc paginile istoriei, cu răbdare, pentru a înțelege sensul războiului, zăpada a căpătat nuanța apusului ce arde și ultima fărâmă de credință. Istoria, încărcată de ani, se repetă cu rost, câte un an al prezentului se întoarce spre Geneză, altul, mai grăbit, definește viitorul, într-un singur sens, încărcându-l cu artificii, în seara de Crăciun, oamenii răi definesc istoria ca pe o explozie a artificiilor ce înroșește zăpada prezentului, obosită, fac confuzie între ani, între războaie, între domnitori, nu mai înțeleg de ce pacea a devenit repede un groaznic măcel în timp ce copii își strigă părinții, alergând desculț pe zăpada pufoasă.

285

Zăpada speranţei Fulgul mi-a bătut în geamul înghețat, eu adormisem, pe o frunză de măr, pe care am uitat-o în marea de vise, pasărea duce în zbor fulgul de ieri, de azi și de mâine ce albește Bradul de Crăciun scăldat de lacrima iernii. Lacrima cerului devenită stea, alunecă spre cealaltă parte a sufletului amintiri, nimicuri dureroase, poleite cu zăpada speranței, inimă de gheață, speranță de gheață, lumină de gheață, îngrămădite în întunericul ce dă sens răului. Cunosc zâmbetul jalnic al fulgului şi prietenia fățarnică a a omului ce topește troianul înainte de vreme, zăpada a acoperit casa, orașul, Doar inima în formă de stea, aleargă nestingherită pe cer în căutarea unei frumoase prietenii.

286

Confesiunea bradului Am urcat muntele înzăpezit pentru a atinge creanga bradului, nedumerită de atâta candoare Ce-o citesc în privire, îl supun unui test găsit într-o carte: - Îți propun un joc la care nu există învingător și învins. - Nu, eu sunt învingătorul, pe brațele mele și-au făcut cuib rândunele, iar dincolo de mine, stelele, adunate grămadă, îmi luminează destinul. - Pentru oclipă, doar pentru o clipă, ne vom schimba rolurile: tui vei deveni adolescenta ce aleargă pe zăpada vieții, încercând să oprească timpul la o anumită zi, iar eu să-mi agăț în păr muguri de culoarea cerului și a mării, ce sorb cu lăcomie esența vieții. E o noapte apăsătoare, ca o zi de iarnă, Bradul și-a acoperit crengile spre pământul făgăduinței, a închis ochii și, lacrima de smarald a înghețat într-un colind, i-am mângâiat mâinile sufletul, ce va râmâne verde în iarna, când așteptările se albesc de atâta uitare... 287

Iubire de zăpadă

Iubirea are culoarea zăpezii, la colț de stradă câte o stea coboară în fântâna săpată, cu grijă, în suflet A îngheţat şi ultima fărâmă de iubire, chipul oglindit în apă creionează faţa acoperită de ninsori, iar lacrima caldă dezgheaţă iubirea. În zare ninge cu flori ce nu mor. m-aplec spre mine ca spre o prietenă, nu-mi cunosc sufletul de atâtea aşteptări, ochii brodaţi cu vorbe rebele, grăbite, vor să iasă din mit

288

Maricica FRUMOSU

289

„cândva am învelit jumătate de kilogram de primăvară într-un ziar alb-negru şi acum citesc despre morţi” Membră a Despărţămîntului ASTRA “Ioan Sârbu” Criuleni şi a Cenaclului "Dincolo de lume", Biblioteca Publică Raională “Tamara Isac” Criuleni Premiul Cafeneaua literară acordat la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene «Porni Luceafărul...», Botoşani, 2011. Premiul special al Bibliotecii „I. H. Rădulescu” acordat la Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor” ediţia a XLIII-a, 2011. Traduceri în limba rusă şi italiană în antologia unui deceniu de poezie 2001-2011 “Cum răspunde în apă faţa la faţă” de Paul Blaj.

290

nemişcaţi legăn libertatea ca pe un copil de ţâţă nu plânge mă prefac fără întoarcere şi tu iar nu plăteşti la urmă palmă în palmă şi între ele stăm noi nemişcaţi eu am obosit de gândul că nu eşti tu ai obosit de faptul că mai sunt vie am ieşit să nu deschid la nimeni mă gândesc pe ascuns la tine într-o scenă de teatru uitată la colţul unei zile zâmbesc oamenilor ca artistul din stradă îmbrac rochii subţiri de dimineaţă soarele m-a orbit şi acum tu poţi liber să torni în ochi aur şi limba care strigă mă doare numai pentru noi înţeleasă ne certăm din cauza locului strâmt şi a rochiei scurte mai sus de genunchi privim împreună nerăbdători tu eliberat de păsări eu educată de peşti 291

nu sunt Hilbert închid ochii şi număr cine a început cu o filă albă a terminat tot în alb ce iese din clopot nu mai are niciun cuvânt lumea a uitat să se adune şi eu am numărat un zero întreg nu sunt Hilbert acolo sunt mulţi care seamănă cu el pe cineva aş împuşca dar Dumnezeu m-a făcut şi eu nu sunt războinic stau şi număr pe cei veniţi din pahare nu-i aştept ei când intră în odaie toţi dorm se fac că dorm sau sunt morţi pe undeva mă îndrept pentru o linişte cineva să-mi facă ceai şi loc acum număr lumânarea până mai bate până se vor deschide acele minţi în coji de ou

292

iubesc lumea pentru că nu în lume se descoperă ce se întâmplă pe acei doi nu i-am găsit încă deşi am numărat destul până la o sută prin tranșee prin baruri şi prin pungi eu nu-mi cos aripi plec în rochie largă dacă nu am găsit nu e nimic mă uit dar nu mai scriu pe foi nu ating viaţa tot ce nu se vede înăuntru în cuvinte nu se spune jocul din joc nu iese am ochii frumoşi şi asta e de ajuns să fie închişi

293

eşti cea mai aproape depărtare dacă te-aş întâlni nu ştiu ce ţi-aş spune cerul e încă ocupat pentru mine şi păsările se înmulţesc la doi pe ecran am mai mult negru decât alb alte culori le tai de prin reviste şi le înclei într-un singur om sărac eu nu cânt şi nu prea ştiu să dansez uneori desenez capuri străine scriu rar şi numai atunci când ziua cade sub roţile trenului dacă te-aş întâlni nu ştiu ce ţi-aş povesti eşti cea mai aproape depărtare rătăcit în staţii unde pot să te descarc de pe linkuri nu am unde să mă grăbesc printre dinţi îmi rămâne curentul electric şi oase

294

nu a fost niciodată ceva să nu iasă

cu o moarte mai devreme umbra mi te-a dat pentru că eu te-am văzut prima ea a mers întotdeauna din urmă ca nu cumva să mă pierd la început te-am acceptat greu pentru că nu ştiam cu ce să te hrănesc te ciupeau ciorile dacă nu te luam pe atunci erai uşor şi cald pentru mine în fiecare dimineaţă rupeam căte o bucată de suflet şi ţi-o dădeam din mâini spre seară umbra creştea mare se facea rea şi geloasă striga la mine că într-o zi se va termina sufletul dar nu-mi era milă de el tu nu mâncai altceva îţi plăcea să trăieşti în apă sărată şi eu ţi-am umplut un acvariu schimbam des lacrimile în el pentru că doar aşa dormeai liniştit şi răsuflai mai uşor când din mine nu a mai rămas nimic te-am dus înapoi la mal nu mai aveam cu ce te hrăni şi tu ai devenit greu ai plecat fără să întorci capul şi umbra speriată în faţa mea a tăcut astăzi eu mor şi mâine 295

o să mă nasc din nou şi îmi pare rău că nu am cu ce plânge ziua de mâine nu se ştie când vine fiecare are timpul său umbra a murit până la ieşirea soarelui

povestea mea s-a înecat la mal totdeauna am căutat stoluri /nu mă tem să cad din cer/ pistruii de pe nas de la o vreme sunt trişti tu eşti tot eu timpul nu bate de două ori cărări mă vindec de unghiurile drepte fac avioane din cuvintele negândite şi-mi dau drumul dragostea m-a atins cu mâna de sus şi pot merge la râu peştişorul de aur priveşte cu milă din acvariu nu am nevoie de castele sau de vreun prinţ prăpădit povestea mea s-a înecat la mal şi când văd că se adună atâta lume lângă mine nici zare de om pe aripi numai primăvară şi un poem şchiop creşte pasăre cu braţele mereu deschise spre cerul aninat de pod 296

ne trezim într-un pat

vine des fără s-o cheme cineva şi fumează dezbrăcată înaintea mea tace nu pentru că stă lângă mine bem ceai fără zahăr şi jucăm şah ardem fotografii: ea, eu, pe alocuri noi la un moment nici nu mai vreau să merg - aşa îmi eşti frumoaso, trişezi! uneori plecăm sus pe acoperişuri ascultăm visuri străine le prindem în borcan ca pe fluturi şi le privim pe rând până se termină ţigările când vine dimineaţa naiba să o ia - infinitul ne trezim într-un pat şi aşa zi cu zi iar pe afară azi am văzut doar urme, pantofi câţiva copii, picioare lungi şi mâini grăbite copaci, pereţi şi scările noi nu privim feţele oamenilor ca să nu obosim doar le fumăm 297

m-au iubit toţi şi nu m-a iubit nimeni teatrul nu moare niciodată doar artiștii se schimbă dorința mea e o încercare să rămân în viață ziua strigă orizontului din fiecare pom am schimbat multe puncte pe întrebări şi invers mi-a stat rău să le mai mestec dar mi-a fost teamă să scuip întotdeauna tăcerea-mi vine din pereți cineva vorbește strigă şi râde cineva plânge singur nu pot să mă apropii de cei care sunt în rai ce am iubit demult s-a rupt neg destinul dar tot mă caut în rămăşitele de cafea să te pierzi e mai uşor de la un timp respir o bătrâneţe străină şi dau înapoi copilăria când trec de colţul neîntoarcerii singurătatea iarăşi mă trage la fund amnezia e ceva bun neg boala dar înghit pastile şi aer e primul simptom care mă face să mă arunc de pe margini nu-mi schimb calul nici pe o jumătate de împărăţie legaţi-mi ochii dacă cumva vi se pare că am ajuns în rai

298

îmbătrânesc pe malul unui poem la primăvară voi avea patru sute cinzeci şi nouă de ani am obosit să mă trezesc cu noaptea în cap prima dată am murit bătrân şi moartea a fost blândă cu mine nu ştiam ce să fac să mă bucur sau să-mi ies din minţi când m-am văzut iar pe pământ în vremea celui de-al doilea război mondial am murit de două ori în trei ani am fost femeie şi bărbat am vorbit limbi şi am iubit oameni mi s-au bătut cruci pe fiecare mormânt de la un colţ la alt colţ al pământului doar un Dumnezeu am întâlnit ultima moarte m-a găsit la cei abia zece ani împliniţi m-am sinucis fără scrisoare de adio nu ştiam că moartea se vinde şi se cumpără preţul vieţii mele a căzut de ziua mea o să-i adun pe toţi la răsăritul soarelui le voi turna vin roşu de casă ca să-mi găsesc viaţa după moarte într-o carte uitată pe malul unui poem 299

te voi înmuia ca pe un covrig în ceaiul verde să şedem. să-ţi torn poveşti. te voi înmuia ca pe un covrig în ceaiul verde nu căuta pulsul. nu se ascunde sub piele să-ţi torn şi să stăm turceşte să privim prin telescop, vom verifica termenul nostru de şedere pe pământ numărul îngerilor care păzesc tranşee să-ţi povestesc despre timp, cum s-a defectat întrerupătorul despre peşteri. înăuntrul meu şi unde pleacă trenurile după noi mai bine să-ţi povestesc bucuriile întinse pe faţă. rănile mele cresc trupuri tu stai. eu am oboist

300

Marin VOICU

301

Născut pe 2 Martie 1951, în Roşiorii de Vede, jud. Teleorman. Studii: Liceul din Roşiorii de Vede; Universitatea Spiru Haret, Facultatea de psihologie-sociologie din Bucureşti, Institutul de Studii Biblice din Craiova. Apariţii editoriale: Antologia Esenţelor 2010, "VIS ŞI PASIUNE", Editura Panfilius, Iaşi 2011; Antologia de poezii cronopediene, "AMPRENTE TEMPORALE", Editura Docucenter, Bacău 2011; Antologia Esenţelor 2011, "Prin VARA ARSA de cuvinte", aparută în Editura PIM, Iaşi 2012 şi cartea de autor, " TRISTEŢI ANCESTRALE", Editura Docucenter, Bacău 2011. CUVINTE DESPRE POEZIA D-LUI MARIN VOICU " Poezia lui Marin Voicu, lucrată cu migală asupra spuselor şi exprimând setea de superb şi absolut, se caracterizează printr-o zestre de metafore deosebite şi originale - fără exces şi este o frumoasă şi înaltă simţire, cu toată puterea unui suflet curat, transpusă în poezie. Cunoscând puţin din evoluţia talentului său, îi spun cu convingere că n-am greşit având încredere în el şi că, atunci când are ce comunica, puternic simţit şi autentic trăit, o spune din ce în ce mai frumos şi mai bine! Graţioasă şi încărcată de alese trăiri, poezia d-lui Marin Voicu este o demonstraţie a evoluţiei minunate a poetului, impunând necesitatea exprimării marii datorii pe care o avem noi, cititorii, în a recunoaşte, încuraja, susţine, populariza şi respecta talentele. Antuza Antoce Mariana - Iaşi 2012

302

Am s-adun din timp... Am s-adun din timp orele în mână, Şi zile bune şi nopţile târzii, Când trec suspine ce nu se-amână, Ca o melodie a toamnei timpurii. Şi stele-adun clipind uşor din gene, Ecoul ce sub cerul gol se-ascunde, Şi-adorm în patul nopţilor perene, Ca pe zăpada liniştii profunde. Iar când noaptea cerne şoapta ca un scrum, Pe lacrimile umbrelor întinse, Prin linişti rătăcite fără drum, Îmi poartă paşii stelele învinse. Am să las gândul să-mi treacă peste chip, Să-mi lunece priviri ca vremea-nceată, Ca în clepsidră firul de nisip, Am să mă scurg în nemişcarea mată.

303

Sub fereastră... Sub fereastră s-a strâns singurătatea, Să-mi vindece tristeţea ostenită, Şi las să îmi cuprindă încet cetatea, Tăcerea grea atât de ruginită. Un vis captiv în lumea de cenuşă, Suspină-n cripta-mi arsă şi tresare, Când şoapte bat din uşă-n uşă, Purtând regrete de dorinţi amare. Moare-n mine gândul fără de cuvinte, Şi rugi şi lacrimi plutind fără puteri, Şi-o dulce vrajă prinsă-n jurăminte, În soarta ta să fiu şi n-am fost nicăieri. Mai izvorăsc imagini de poveste, Ca vii culori ce ard prin asfinţit, Nu ştiu de a fost ce astăzi nu mai este, Un vis al anilor ce s-a risipit.

304

Avântul meu... Avântul meu s-a frânt de întuneric, Şi n-am să mă mai pot uita prin vise, Când dincolo de gânduri bat puternic, Uitări în timp cu uşile închise, Fără vise-n vraja nopţii m-am retras, Şi în sinea mea ca într-o cetate, Tăcerea în mine si-a făcut popas, Şi-mbracă ceasul de singurătate Iar inima nicicând n-o să tresară, Şi nici privirea limpede de apă, Când visul pur pe frunte se coboară, În somn ce umbra clipelor o sapă. Din noaptea ce-a trecut atât de lesne, Ca o şoaptă-ntunecată veşnic, Fiori mă trec din creştet până-n glezne, Ce ard ca lumânările în sfeşnic.

305

Iubesc surâsul... Iubesc surâsul zilei care vine În linii suple ce unduind se scurg Ca o ploaie din înălţimi creştine Prin tăcerea estompată de amurg Mângâi trupu-i de albastru sidefat Ce tremură prin raze de lumină E ca un sunet ce zace agăţat În liniştea ciudată şi deplină Ochii, acut albastru ce învie O privire ca zorii ce se crapă In dulce şi amară rapsodie Când mă scald în ei ca într-o apă Macină timpul ziua către seară Ca o liniştire-n somn necunoscut Pe-ale nopţii plete stele-ncep s-apară Ce cad ca visele din al meu trecut.

306

Melania BRICIU ATANASIU

307

Data nasterii: 31 decembrie 1962 Locul nasterii: Lupeni, judetul Hunedoara Domiciliul: Sopron, Ungaria Referinte: Premiul 1 la Concursul de poezie â&#x20AC;?Prin colbul vremiiâ&#x20AC;? - editia a 2 - a, decembrie 2012

308

Peregrinaj în alb departe de tine zăpezi alpine mi-au nins sufletul sărman peregrin fulgi albi și blajini precum mâinile bunicii (înălțate cândva în văzduhul rezemat de Retezat într-o zi de joia mare) mai dezmiardă obrajii aprinși ai copilăriei împletesc în busuiocul sfințit sub icoane râsetele nestăvilite și năzbâtiile cu mătănii și cântece vechi pe care le știu și acum în orașul umil și sărac dar cu suflet adânc cât un abataj de huilă cu șapte limbi și șapte puțuri dinspre întuneric înspre lumină ninsorile erau stranii contraste de alb-negru aerul greu de explozii și funingină copiii de mineri n-aveau bomboane salon numai Porthos câinele secretarului de partid dar Doamne cât de bogați eram în colecții de stanioluri și colinde în pițărăi și nuci poleite cu bronz pentru sobe și în mere țitroane cum nu mai găsești decât în povești cineva bate în ușă semnul secret știut doar de noi alerg să deschid în fața mea doar amintirea tăcută și albă 309

Colind din vârful muntelui încărunțit de spaimă peste noapte se tânguie vântul astmatic chiciură pe frunți de copaci în frisoane pe amurguri grele de nori și melancolii cu lumini abia licărite ce se despoaie cu grabă în fulgi cad amintirile rebele pribegită în lume cu doruri vijelindu-mi prin clipe mi-am găsit liniștea dar au rămas întrebările în casă valsează flacăra în soba cea veche înserarea inimii jăratecul din cuvânt o încălzește dar oare câți îngheață în această noapte într-un șanț ori câți tremură pentru o vorbă în ierni interioare fără sfârșit cântecul verii a zburat demult la stele viitorul mi se împuținează cu fiecare iarnă ce vine cât de bogat îmi stă însă în spate trecutul mai plâng și acum precum în copilărie pentru fetița cu chibrituri și Oliver Twist mai cânt și acum înaintea caselor goale colindul celui născut în iesle sub stea se stinge încet focul iubirii pe pământ și nimeni nu vine să îl mai aprindă dar poate un duh curat de Dumnezeu își va ninge cândva peste noi tăcerea și răbdarea 310

Alb hoinar, libertatea cutreieră în mine din clipa nașterii deși au încercat să-mi pună cătușe pe spirit înainte să mă fi împotrivit pe fragile încheieturi sub spaima dislocării în pulberi de clipe încă netrăite rezemată de viață încercam să-mi păstrez echilibrul într-un picior de sare un ocnaș osândit pentru o veșnicie de eternități din pocale de timp neantul prelins peste margini mi-a atins buzele șuierătoare de psalmi răzvrătiți mi-am clădit temple în lumină dar nimeni n-a îngenuncheat în ele bolți de văzduh policandre de stele icoane de păsări altare de ape s-au prăbușit sub buldozere de indiferență la porți mulțimea râdea demonic urla în limba șerpilor noi avem alte temple mai albe zeul tău a căzut în desuetudine prea bine mi-am zis i-am iertat Doamne sunt cei rătăciți în propriul întuneric au uitat că libertatea e o rugă prea grea pentru cei care n-au învățat-o de mici iar crucificarea nu are decât o singură direcție spre albul din tine

311

Singura noapte cândva îl iubeam pe Platon acum Aristotel îmi este mai drag ascunsă în stelele rătăcitoare din mine n-am putut înțelege niciodată germenul acestei universale dorințe de a decapita suflete eșafod și ghilotină două căi de ales să te pustnicești în indiferență ori să disidezi în demență a treia n-avem decât s-o parcurgem la capăt moartea singura noapte fără stele în care timpul nu suferă de insomnie de atâtea febre tremurăm dezhidratați vorbele fântâni goale în sahare de idei ce își înghit singure oazele doar morgane clipesc lasciv din gene prelungi precum cadânele deasupra iașmacului istoviri de neputință ne-au înlănțuit în carcera a ceea ce încă nu s-a gândit și voi o știți doar s-o presimți și te cuprinde o teamă năucă eu încă mai tânjesc după un loc unde ei să-mi strige ațâțați da acesta este cel huiduit de prea multele gândite și rostite prea puțin 312

Teribilul marelui nimic entuziasmul s-a subțiat o arătare leșinată aripi în convulsie s-au prăbușit în hăul umanei erori trepidații seismice în golul ce-l port în loc de stomac orologiul pendulează gâfâit tic-tac clipele s-au pierdut în viitor cândva leoaică tânără sufletul meu mugea prin savane sfâșia prejudecăți din carne până la măduvă bizară fiară omul gol cel care se pierde pe sine în labirintul propriilor născociri cândva mai existau ariadne acum și firul e rupt ce sinistră istorie ce absurdă comedie să purtăm cu noi această osândă în buzunare bine cusute eliberați de prea mult ori de prea puțin poate vom înțelege nu tot ceea ce ni se întâmplă are prioritate cosmică doar ego se închipuie prea uriaș în teribilul marelui nimic 313

Ultimii daci În cerdacul din suflet de ar încăpea toţi oamenii frumoşi ai clipelor mele cu zâmbetul înălţat în aripă cu gestul încremenit în cunună de spic în icoana timpului balaurul tolănit pe şalele Retezatului şi-a păstrat solzii de stâncă cu siguranţă mai ocroteşte poiana cu narcise sălbatice şi toate basmele perenelor copilării cu viteji din rărunchii pământului feţe de fum ochi de negru diamant plaiuri sfinţite de chiotele noastre copaci zâmbind neastâmpărului din noi precum chipuri de bunici îngăduitoare ciobani bălai cu ochi de stele adună flăcări din huila serii în mijlocul stânii pentru filonul de aur ce fierbe-n ceaunul cel veşnic toropită sub ţolul aspru aud caşul ce-şi picură zerul sub bârna de lemn afumată trupul copilului trudit de hârjoană întins pe scândura goală urda proaspătă îmbietoare dulce cum zorile în creştetul munţilor 314

vântul hăulind înspăimîntă flacăra Florea mioriticul izgoneşte răguşit lupii monstruoşi visele prea grele de atâta imaginaţie afară luna adâncită în propria-i contemplare sub pruni bătrâni ce-şi plătesc în fiece an tributul de trudă coboară talanga mioarelor toamna la iernat în ocoalele momârlanilor ultimii daci liberi aidoma cetăţilor de strajă rămânerii strămoşii visează a nemurire sub crucea de brad sub cireşul bătrân timpul curge molcom sfios cu aceaşi statornicie pe pământ dac sub ochiul surâzător al lui Zamolxe Lupeni, 26 octombrie 2012

315

Opozabil "erga omnes" din fâșii colorate de hârtie rămase pe fund de fioc colbuit printre amintiri "să țesem frumos" ceea ce a mai rămas din destrămarea uitării călătoriți prea grăbit din copilărie ne înveșmântăm în trufie facem din legi cărămidă de zidire alteori însă placă tectonică pe obezitatea conștiintei supusă dietelor prostituția din suflet e valută forte în talpa ideii arde bătătura cum aburc pe acel pisc din adâncu-mi pe versanți cu tăiș spre abis mai aștept să vină un secol uituc vom reînvăța că toate ușile se deschid întâi ciocănind ușor apoi cu mâna capul deține altă întrebuințare în lumea de drept a celor drepți și vom afla cândva că nu e totuna să ne omorâm timpul ori să ne lăsăm uciși de el

316

Mioara BĂLUȚĂ

317

nevăzute... din om în om întrebându-se oare ce au vrut să spună cuvintele acestea cu botul cald și inima la vedere seamănă cu mine urcă se rotesc devin arbori de ce mă privesc în corpul acesta nu mai locuiește nimeni iarba a crescut orice pasăre poate veni oricând să-și lase puful puii viața își ține icoana iubirii pe piept moartea și-a mai rupt o unghie...

318

emoție de iarnă... așează-te așează-te în apele mele fără guri ne vom săruta cu mâinile ochiul stâng ne va descheia la piept de zăpadă furișat ochiul drept va înceta să se zbată așează-te ca un fulg peste fulg mirosind a vin fiert a portocală întunericul se va plimba nestingherit pe pământ peștii noștri au plecat demult către pol trăgând o sanie goală...

319

înconjurată de ape... toți vor să mă învețe să înot dar eu nu lupt cu valurile eu le îmblânzesc vorbind apei mi-am construit un oraș plutitor dimineața mă ridic din nisipurile tale să admir amazoanele și caii marea cum se dă peste cap cum țipă într-o rană dedesubt tu închizi și deschizi ochii stropii te lovesc ca într-un moment erotic răspunsul așteptat aș fi vrut să știu ce ești când nu îți sunt și ce viitor e acesta care nu stă în vârful cuvintelor numai în copitele cailor praf...

320

metamorfoză... în strigătul meu Doamne m-ai crescut ca pe un melc iartă-mi brațele curbate și reci ca lemnul acesta din care mă cioplesc singură îmi privesc prefacerile în lăstari înalți răsar și Tu îmi faci arcul spre apus îmi faci săgețile suntem gata să tragem odată Tu o dată eu și totuși în aer nimic ...

321

am început să semăn... cu o piesă de schimb nemișcată printre sunete metalice secunde străine lichide și limpezi poate că în vremea nașterii mele cineva m-a întâmpinat cu lapte și sare pâinea era amară e mult de atunci noi vorbim despre apă paharele noastre sunt din ce în ce mai mai goale și mai adânci două lumi naufragiate aruncându-și fiecare câte o ancoră restul e taină...

322

dincolo de cuvinte... doar frunzele și oamenii au rămas să lucreze pământul noi strângem praf pe oglinzi numai cine știe să-l macine poate intra în rândul sfinților în vise e posibil orice într-un milion de ani chiar și soarele se va stinge nu vor mai exista martori tăietori de lemne nici pescari doar nisip vorbitor și noi adăpostiți în mine cum noe în arca sa...

323

fii demn spuneau vocile... trupul tău e o arcă de emoții chiar și atunci când nu te mai bucură nimic dacă te vei lovi de stânci cui îi pasă brâncuși cioplea piatra cu aerul moale al femeilor din bronz le-a trecut prin apă ți-a facut arcă apoi le-a pus aripi mi-am pus aerul în palmă am aprins lumânări cu lumânările tale n-am știut niciodată ce dorință să-mi pun când fruntea ta s-a apropiat și patru ochi au devenit nici nisip nici mare totul...

324

imperfectă... m-am strâns de drag când mi-ai desenat în loc o inimă credeai că lumea mea e mată că trupul meu – o candelă fără ulei – a uitat graţia flăcării şi melodia rochiilor lungi cine ştie poate ar trebui să nu mai iau în serios oglinzile vinul vechi paharul răsturnat caseta cu bijuteriile deasupra cărora mişc munţii cu gândul în tăcerea aceasta nu mai încape niciun ac zidul de lângă mine îşi urcă iedera de parcă mi-ar spune că drumul pe care merg e greşit şi încă nu m-am oprit şi nu e nicio inimă aici mamă

325

în lumea noastră statică părem mai grăbiți ca niciodată și doar am renunțat pe rând la fumat apoi la euri acum stăm fiecare în spitalul lui privind ca niște bolnavi descumpăniți un medic bolnav în centrul orașului se-aprind lumini trupul mi se înconvoaie se face arc în spatele faptelor transparente umbre lipsite de zid se apropie rostind încet tot mai încet numele pe care inima îl tipă nimeni nu aude nu răspunde nimeni lumea e un spital în care fiecare își bea liniștit ceaiul amar cu lămâie...

326

Nadia PĂDURE

327

S-a născut la 10 octombrie 1964 în satul Sculeni, Ungheni, Republica Moldova. Studii: școala medie din satul Sculeni; Universitatea de Stat din Chișinău, facultatea de biblioteconomie. Lucrează director la Biblioteca Publică Raională „M.Sadoveanu” din orașul Strășeni, Republica Moldova. Publicații: Volum de versuri „Altă iubire” (2012); poezii în „Antologia de poezie și proză Confluențe Lirice” (2012). „...scriitura ei nu este concepută intelectual, ci vine din subconştient, din adâncurile fiinţei împreună cu expresia scriptică a trăirilor şi retrăirilor sale spre a le asigura acestora un suport comunicativ eficient.” (Alexe Rău, poet, doctor în filozofie)

328

Şapte ceruri pentru o inimă durerile se aştern în straturi precum zăpada iernilor pe care nu le-am iubit îmi legăn în ele inima ca în scrânciob tot mai sus mai sus până la al şaptelea cer unde păsările pleacă să moară

Pledez nevinovați la fereastră mugurii zâmislesc sămânța care va rodi în palme oare cum am fi cunoscut iubirea dacă rămâneam orbi în grădina raiului 329

Atingere singurătatea se macină în mine încetul cu încetul iluziile se prefac în pulbere de neființă e târziu să mai ascult urletul vântului la fereastra dinspre ieri lespede grea uitarea nu mă chema în iernile de altădată taci inimă de femeie ascultă e noapte și visurile au adormit în brațele obosite de prea multă toamnă gem de muguri în căutarea albului inima precum o poartă deschisă spre cerul tivit cu lacrimi dincolo de tine și de mine atinge lumina atât cât poate ajunge cu un freamăt de iubire taci inimă de femeie ascultă pasărea care strigă primăvara și roagă-te să-ți fie lutul de pe urmă cămașă albă de dor

330

Bătăi de inimă pentru o scrisoare ar trebui să-ți scriu o scrisoare ca pe vremuri tu s-o privești îndelung să o strângi la piept de parcă ai asculta bătăile de inimă pe care le-am ascuns în ea apoi cu mâinile tremurânde să desfaci plicul și să mângâi rândurile care curg în ochii tăi ca un râuleț grăbit de primăvară să te uiți prin părți și să asculți de unde vine freamătul de frunze ah da și el picură dintre rânduri a toamnă mereu a toamnă uitată să plece din inimă apoi să recitești în căutarea ochilor mei și a cuvintelor ascunse în tăcerile dintre propoziții îți cauți grăbită în buzunar batista ai văzut un licăr printre gene și ți-e frică să nu picure până la pietrele de care mi-am legat diminețile cu funii din mătăsurile veșniciilor deseară vei citi și lângă icoane pentru toți ai casei tale singuratice ar trebui să-ți scriu o scrisoare ca pe vremuri 331

iartă-mă poate o mai aștepți

Neatingere

aripi uitate pe muchia cerului sugrumat de lumină orbește inima de dor în brațele zborului albastrul acestei ierni adormit sub zăpezi milenare te caut mă cauți în nesomnul veșniciei aleg îmbrățișarea clipei ascunse sub pleoape de necuvinte între mine și mine un abis de neuitare cântecul meu țipăt de cocori a toamnă vreau să uit această neatingere

332

Poem întemnițat cad nopți a uitare peste buzele mele ultima stea pe cer mă ademenește precum o lumânare la fereastră te-ai ascuns după zăbrele de lumină iar eu caut zăpezile cu parfum de eternitate să-ți albesc neputința mă întrebi dacă aș fi putut să exist încă o viață în singurătate fără tine ascult iarna din mine și îmbrățișez tăcerile lespezi de uitare se aștern peste zidurile ruginite ale inimii gerul desenează păsări albe pe suflet curând am să-ți șterg ochii de lacrimi și am să-ți citesc un poem despre iubire e prea multă iarnă pentru un timp atât de grăbit în veșnicie

333

Rugă de frunză despletită de iluzii dezbrăcată de dureri cu sufletul în palmele înghețate vino și mă leagănă în inimă am coborât din ultima rafală de vânt pentru tine iată-mă la fereastra ta sunt frunza toamnei pe care ai uitat să o iubești

334

Ottilia ARDELEANU

335

BIOGRAFIE Ottilia Ardeleanu Se manifestă în mine o dorinţă de a scrie ceea ce văd, ceea ce gândesc, ceea ce simt, în modul cel mai apropiat omului. Vieţii. Cea mai mare bucurie este aceea când oamenii îmi lasă un semn de lectură, de apreciere, când empatia lucrează. Am încercat să ajung la inima lectorului şi, în bună parte, am reuşit. Scriu versuri şi proză. În ziare, în reviste, antologii, volume colective (”Civiscord”, ”Ziarul Văii Jiului”, ”Algoritm literar”, ”Fereastra”, „Noi, nu!”, „Lamura”, “Culorile sufletului meu”, ”Amprente literare”, ”Tratamente pentru inimă”, ”Poetic@”, ”Aud materia plângând”, ”Confluenţe lirice”, “Cartea a treia. Poezii”). Particip la concursuri şi mai şi câştig (Premiul III la concursul de poezie online “Mai presus de sine” – nov. 2010; Premiul II la concursul de creaţie “101 zile de cultură” – Costineşti, sept.2011–secţiunea POEZIE; Premiul I la concursul de poezie şi proză organizat de Revista “Noi, NU!” – dec.2011-ian. 2012 – secţiunea PROZĂ. Premiul II la concursul literar naţional "Neliniştea mării", Constanţa, sept. 2012 – secţiunea PROZĂ scurtă/ Proză umoristică; Premiul III la concursul literar naţional"Agatha Bacovia", Mizil, oct. 2012 - secţiunea PROZĂ.) Referinţe critice: Liviu Ofileanu - poet; Marin Ifrim – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România; Cezarina Adamescu - scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România; Anca Sîrghie - conf. univ. dr. membră a Uniunii Scriitorilor din România; Victor Ştir – Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Membru al filialei ''Mesagerul'' a Uniunii Ziariştilor Profesionişti, redactor “Mesagerul” de Bistriţa, Menuţ Maximinian – scriitor, jurnalist, Până la urmă, Eu: Prier. 15. Inginer. Informatică. Şi multe altele. 336

prietenie din interes împart intimitatea camerei cu un păianjen el ţese nade eu iluzii prin toate colţurile cu tine ar fi fost mai simplu să aştept căderea nopţii ca o nucă această capcană de şoareci de un gri îmbâcsit ei cunosc întunericul noi nici lumina între timp viaţa trece hodorogit ca douăştreiul vechi pe drumul cu tot mai multe gropi acelaşi praf răscolit şi mort de plictis ne luptăm pe aceeaşi singurătate

337

cu un gând mai sus prin albastrul de voroneţ sfinţii eliberează suflete pentru oameni toţi seamănă între ei arta meditaţiei de-ajuns să-i priveşti în tine o linişte se umflă până la înălţare într-o rugăciune sunt atâtea păcate se topesc oarecum în ceara lumânărilor devenim simpli cerşetori de izbăvire

338

hulă pe suflet maramă cu chip de zeu vălurit privirea mea larg far fără odihnă bărbatule de oriunde ai veni dragoste cărnii tale spune-i că la ţărm sentimente clatină nori cu vele dezlănţuit sufletul meu quiproquo

339

sub creangă de măslin trăiesc într-o inimă de bărbat acolo a fost îngropat până şi-a dat la o parte piatra în fiecare zi pe picioare cu buze molatice întorc viaţa în el uite-mă sunt viu se bucură îl aud sunt cu tine până la sfârşitul veacului

de taină te recunosc după vorbele mele după cum mă placi cu teama de apropiere acel aer pufos înaintează paşi de inimă 340

dornică sunt femeia care te-a făcut să te simţi bărbat femeia ta în toate felurile te recunosc după faptele mele

acel trecător stăteam pe buza fântânii mă gândeam de ce se supără oamenii între ei soarele cocea grâul se apropia cu un aer mătăsos pe piept pe frunte cerul lăfăit în ochi siiiimplu ca un om oarecare cine ar fi crezut că îi e sete mă uitam aiurea după fluturi mai să-l refuz dacă nu ar fi avut smerenia de împătimit mâinile îmi tremurau şi trupul cană s-a făcut 341

scufundare în viaţa unui om o să sufăr un pic ca şi când sufletul mi-aş scoate o ţeapă minusculă din deget aş afla că eşti o moarte puţină tot ce însemni prin vasele mele de croazieră cerul descuamat cuburile nefinisate de gheaţă norii adunaţi în spirite răzbunător şarpe de ceaţă o întindere volatilă impactul şi viaţa mea triunghiul bermudelor

342

din adânc de privire

cineva a căzut în ochiul meu drept pare-mi-se când l-am privit ori s-a apropiat în gene de lumină tras înlăuntru picura estetic şia alunecat în inimă ţipătul unei lacrimi de fericire nu se aude până departe cu degetele în pleoapa de jos strigă nu mă căutaţi am coborât într-o viaţă

343

cuvântul a fost la început sau iubirea am sădit un măr a dat în rod am zis mai întâi să iubesc şi am dus fructul la gură gura ta a muşcat din gura mea şi gustul acela nu era prea rău am încăput amândoi în acelaşi măr felix culpa eram binele şi răul binele şi răul răul lucra dumnezeieşte binele iar el creştea în pântecul meu mântuitor aşa că ne-am luat lumea în cap şi am zis că trebuie să mai înrădăcinăm un măr şi încă unul pentru toţi copiii pe care îi vom face într-un târziu m-am decis să scriu despre cum am sădit un măr

344

Ovidiu Cristian DINICÄ&#x201A;

345

Despre mine pot spune că iubesc, da iubesc cuvântul și cerul albastru... Inima mea cântă sub ploaia dimineții recitind poemele calde ale amiezii. Scriu ca și cum aș respira aerul ploii. Mă recompun din insule rătăcite pe un arhipelag inundat de cuvinte,am matricea tinereții fără bătrânețe.

346

Anotimp închis pot fi liniștea ungherului în care se strâng firele pânzei de păianjen gata să prindă loviturile aberante ale dinților sparți într-o nucă din nemiloasa ploaie ce acoperă încet cupola tainică a oaselor colorând-o în toamnă nu mă pot ascunde în acest ungher ca într-o apă infestată cu ierburi toxice respir prin toți porii ființa ta străvezie singura uitare este cântecul plecat al berzelor

Tăcerea singurătatea asemeni prafului de pușcă arde cu viteza glonțului tras îndemânatic de cuvinte la capătul orelor în care nu putem da răspuns 347

lăsăm tăcerea să fie echilibru ultimile propoziții sunt ofrandă înțelesului se pierd lacrimi între ziduri reci pe care va crește iarba

Fuga

Cu privire la ape este o chestiune de ore să trec fugar puntea locuiesc în întrebarea cu răspuns închis sub strat de zăpadă mi se pregătește desfrunzirea pot duce pe umerii orele târzii ale nopții în cuptorul neîncăpător al somnului să transcriu fuga cu eleganță pot fi pradă vânătorului răbdător acum dorm lângă tine iubito și totul miroase a fân proaspăt.

348

Imagini compuse mama între perne roșii zâmbește cu umerii cuprinși de lumina tabloului nu mă născusem încă peste două toamne începeam să alerg pe culoarul lung urmărit de surâsul de icoană al dimineții se înălța zborul spre cosmos din cameră galbenă cu samovar în spatele camionului scuturat la fiecare articulare a caldarâmului am pedalat pe tricicleta cu îngeri la noua locuință tata strângea la timp furtunul prin care țâșneau gaze iepurele bolnav de la otrava din iarbă tremura în cornișa timpului în timp ce eu întinam caietul de matematică cu tema pentru acasă se dovedea existența spațiului extraterestru la ore fixe peștii din bucătărie primeau hrană în borcanul de murături încet deveneau toxici rafala vântului a spart visele în cioburi mici atunci au apărut păsările din balcon să mute secundele în colivii de metal pe care mama le curăța sârguincios 349

Anotimp ploios după plecarea ta mi-a trebuit o zi să adun cuvintele în care am pus gândul întoarcerii o alta să desfac nodul de la pantofii prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor zilele se succedeau tot mai goale în fiecare dintre ele cu jenă aveam de înfruntat ploaia într-una din zile am răsturnat inima într-o vază cu flori apoi am aflat că adunând frunze poți grăbi întoarcerea primăverii am coborât în stradă să dezgrop urmele sărutului tău

350

Tata da tată vreau să fiu împăcare ochilor tăi căprui să-ți îmbrățișez inima singura care nu mă minte să-ți cuprind aripile într-un zbor ce depășește norii să-ți port hainele albe cu umeri lați și pieptul încălzit de amintiri să iubesc și umbrele tale risipite pe întinderea cuvintelor să port de grijă fluturilor dăruiți în toate zilele tale de duminică în miros de brad și mere coapte pe cuptor

Copacul

copacul din mine crește odată cu timpul coacerii straturi de lumină îmi schimbă epiderma 351

singurele crengi cu care cuprind cerul sunt brațele tale iubito cu ele îmi afli inima plină îți dau frunzele să acoperi fructul cald al sărutului în liniștea dimineții rădăcinile noastre adună seva în semințe între doi arbori avem cuvintele

Adrian cu îndemânarea primăverii noul prieten a venit în inima mea direct din stradă purtat de aripa vântului să aducă liniștea albastră a dimineții iubește trecerea anilor și timpul în care sapă după stele pe boltă să afle cu degetele goale semințele cuvintelor saltă prin zi descheiat la ultimul nasture de la piept prin care izvoare telurice umplu suflete flămânde se înțelege cu păsările cu iarba cu nimicul ridicat la rang înțelept. Nu-l rătăciți va reveni ca lacrimă dulce pe pleoape. 352

Ora ora mică omoară ora mare ora de mijloc omoară orele celelalte toate orele sunt sugrumate de incertitudinea zilei care suprimă timpul rămas neterfelit într-o ceașcă de cafea ca urmare a vizitei făcute de bătrâna doamnă cu fular albastru spălătorului de geamuri cu felinarul agățat de umeri

Toamna ta

a venit toamna iubito în brațele tale amiaza are gustul merelor roșii părul tău este adierea grânelor dezlegate privirea mi-o scalzi cu izvorul nesecat al miracolului de a fi femeie pe trup ai cerul și bolta stelară în glasul tău fântânile devin rostiri limpezi ale nopților împlinite 353

Geneza în prima zi gândul devenit cuvânt a dăltuit cerul și-n cer s-a arătat lumina din prea multă liniște s-au ivit oamenii în inimile lor Dumnezeu a pus iubirea primelor cuvinte cu celelalte zile ale săptămânii a colorat pământul și apele din ape s-au ridicat holde noi în focul dimineții născând înțelesuri răstignite în răsărituri târzii

354

Paul ROTARU

355

PAUL ROTARU s-a născut la 10 martie 1981 în comuna Niculițel, județul Tulcea. Absolvent al Liceului Pedagogic, Tulcea, promoția 2001, secția Limbi moderne, în prezent este muncitor în cadrul unei companii multinaționale din orașul Tulcea. A studiat instrumente muzicale precum mandolina, acordeonul, chitara și pianul între anii 1990-2000. Printre cărțile preferate se numără „Mizerabilii” de Victor Hugo, „Lumina ce se stinge” de Mircea Eliade și „Poesii” de Mihai Eminescu. Pasiunile sale sunt istoria, muzica clasică, muzica pop, literatura și domeniile science-fiction. A început să scrie la vârsta de 13 ani jurnale, din ale căror ecouri se regăsesc frecvent în versurile actuale. Pentru câțiva ani a abandonat scrierea de versuri din motivul că în ele nu-și află identitatea, dar revine asupra acestei pasiuni la sfârșitul anului 2009. În opera lui Paul Rotaru întâlnim preocuparea minuțioasă față de trecutul istoric, originea legendelor și, cu precădere, originea teogoniei, ele presupunându-se a fi întrebări existențiale ce se ridică în fața dramei omului. El însuși un neliniștit de propriile „înțelegeri”, autorul găsește o baricadă în poezie, dar fără să vadă în aceasta o liniște, drept pentru care versurile pentru el sunt dezlănțuiri ale unor obositoare semne de întrebare. Astăzi, lucrează la un roman autobiografic, intitulat „Aurora”.

356

ELOGIU Știu! Voi sunteți arhitecții pricepuți la arta pură, Care nu scriu poezie nelipsită de măsură! Voi sunteți aceia care nu se-abat de la trohei, Integrați în emistihuri, cumpătați în iambii grei! Voi sunteți aceia care-l moștenesc pe Eminescu, Lupte duc cu epigonii și-l slăvesc pe Maiorescu, Cei ce poartă plagiatul spre pedeapsa capitală, Care scuipă tabloide și blamează vorba goală! Nu voi scrieți poezie, dar ne-o corectați pe-a noastră, Critici exigenți ce parcă vin din nația albastră! Voi ne cântăriți cuvântul și ni-l scoateți la mezat, Scrieți tomuri de impresii despre un catren curat; Vă numiți experți în toate, somități, curate genii, Intelectuali de vază adulați prin acadèmii! Sub povara senectuții stați înfipți în amfiteatre, Măsurând de sus mulțimea cu priviri imaculate! Voi sunteți titani maeștri care spânzură afonii, Dau răspunsuri concentrate și vorbesc în alegòrii; Pentru voi cultura este doar așa cum o vedeți, Vindeți autenticitate cu talent de târgoveți! Voi compuneți pentru dive un libret, o epopee Și-orice galeșă duduie voi o faceți semizee! Tot ce puneți pe hârtie vă citiți, ca-ntre colegi, Și așterneți în prefață bibliografii întregi, Rumegând cuvinte care ocolesc sinonimia, Propunând eseuri, teze care vă spoiesc mândria! 357

Voi gustați doar poezie care nu se adresează Decât celor de-o anume pregătire și de-o vază; Ne impuneți în manuale ce să credem, ce să știm – Fără voi, cu siguranță, nu am ști cum să iubim! Voi sunteți aceia care cred că nu-i loc pentru alții, Grăitori peste o eră și stăpâni pe generații, Ce sub flamura beției în boutique-uri se adună Și-l traduc pe Eminescu din română în română! Nu avem poeți câți critici, nici atâta poezie, Căci se nasc în acadèmii pe domeniu câte-o mie! Nu e îndeajuns că unul a pătat deja o carte, Că mai vin din urmă sute ca să ducă mai departe Astă dogmă de mizerii, teorii contrafăcute Care par cerească mană pentru minți nepricepute! Ori voi sunteți prea pragmatici ca să suportați poeții Și le-asemănați iubirea cu mizeriile vieții; Cartea voastră le dedică ici și colo câte-o frază, Însă propriile principii pentru voi întâi contează! Câți din voi au azi tăria să-l educe pe român Că poetul națiunii n-a fost nicidecum nebun?! Câți din voi ar recunoaște că a lui singură boală N-a fost sifilis, nici tifos, ci iubirea pentru țară?! Ochii voștri ca de vulpe stau ascunși sub ochelari, Scut vă faceți din distincții și din tilturile mari. Singura voastră mândrie – numărul de publicații; Singurii voștri prieteni – toți corupții și stricații! Nu sunt aștrii-n bolta toată câți oameni titrați ca voi Și nici larve în cadavre și în groapa de gunoi ! În istoriile lumii, scris de-o mână tremurândă Răsăritul Europei fuse parcă să se vândă. Erudiții se-nfrățiră și formară un imperiu – Pentru astă nedreptate te reneg, mare Galeriu, 358

C-ai permis ca peste veacuri să perpetue barbarii, Ce-au vandalizat popoare și-au dat iama ca avarii În pământul vechii Dacii de-au făcut-o corcitură – Ei sunt cei ce ne-au supt seva și-astăzi ne propun cultură! Au venit întâi romanii, ne-au „civilizat” cu forța, Ca și cum „latinizarea” ar păstra aprinsă torța, Iar apoi, cu vieți pierdute, cu tezaurul furat S-a întors Traian la Roma să se facă împărat! Calul Decebal pierise în păduri, vândut de lupi, Astfel dacii deveniră fiii unui neam de vulpi! Ne-a plăcut mai mult cum sună titlul Dacia Romana, Încă mai strigăm nostalgici: Vivat Ulpia Traiana! N-a putut zeița Danu să mai apere Balcanii, Iar Zamolxis adormise când au năvălit romanii. Toți corupții și bețivii, criminalii, violatorii Ce-au privat eterna Romă de-ale ei cântate glorii; Toată tagma cea murdară și-a găsit la noi popas – Unii s-au dus mai departe, alții încă au rămas. Aste obiceiuri sumbre le-au numit frumos: exil, Că-l auzi în poezie și în glasul de copil! Apoi, secole de-a rândul, turci, mongoli, alani și slavi Pârjoliră-ntregi popoare până la Carpații bravi Și, ajunși în țara noastră, parc-au dat de-un colț de rai, Că și-ai lor nepoți din urmă vin întruna cu alai. După aste vremuri negre ar putea să mă mai mire Că românul moștenește ce-i mai josnic după fire?! Că politica-i coruptă? Nimic nou nu văd în asta – Îi slăvim pe toți Cezarii și pe generalul Basta! La supliciile lui Doja ne-adunăm ca-n sărbătoare Și-l trimitem pe Bălcescu să piară peste hotare! Îl încurajăm pe Cuza domnitor să se ridice Peste două principate și-l forțăm apoi s-abdice! 359

Ne ucidem dictatorii pentru tot ce ne-au făcut, Însă devenim nostalgici după anii ce-au trecut! În aceste vremuri tulburi vrem cu toții o schimbare Și votăm după ureche, cum ne vine, la-ntâmplare! Pentru restul lumii, totuși, încă ne numim păgâni, Corcitură primitivă: turco-grec-maghiar-români! Nu degeaba liberalii cu habsburgii-au făcut cloacă Și-au dorit ca Eminescu să fie închis, să tacă! Nu degeaba în instanțe fac gargară ipocriții – Legea apără corupții, doctrinarii și corciții! Nu degeaba chiar și astăzi politicieni de-a dura Dau năvală-n ordonanțe și invocă-ades cenzura! Nu degeaba El Dorado azi se cheamă România, Unde vin tîlhari de-a valma ca să-și umfle avuția! Dar e-o sfântă datorie ca noi să ne ținem gura, Cenzurați încă din leagăn, bagatelizând cultura. Azi pe noi ne reprezintă mateloții și piticii, Ne rânjesc sinistru-n față, ne creează prejudicii, Pe când noi, în umbra legii, parc-avem limba legată, Așteptând să vină unul ca să ne salveze-odată! Astă șleahtă-i răspândită între granițele țării, Moștenind meteahna veche a hoției și trădării; Dragostea de neam și limbă este doar un simulacru, Opiu pentru ei e banul și avutul propriu – sacru. Pe când noi, ce astăzi liberi ne numim în lumea mare, Scoatem pe Brâncuși, pe Iorga, pe Enescu la vânzare, În diasporă-i trimitem pe Cioran, pe Eliade Și ne mulțumim cu genii ce-au ieșit din mascarade! Toate-acestea se întâmplă pentru că-i demo-prostie, Bișnițarii vin să facă din cultură parodie! Iar acel stăpân de haite, aciuat la Cotroceni, Râde de se prăpădește la al proștilor refren! Astă viperă cu coarne, râgâind a băutură, 360

Evadată din epave, are gust pentru cultură?! Șleahta lui de iguane, de hiene și varani Își petrece vremea-n glume cu retorici de golani. După ce ne-azvârl în criză, ne privează de valori Și ne înrobesc cu taxe, tot pe noi ne scot datori?! Cum să lași destinul țării și tot sufletul din ea În răspunderea acestor parveniți de mahala?! Să nu ne-amăgim cu gândul că doar ei sunt vinovați, Ci tot neamul ce trăiește de la Istru la Carpați; De la Bărăganul negru până-n tulburata mare, Suntem victime-ale unei tehnici de manipulare. Pașii noștri-nceți și siguri ne îndreaptă spre uitare, Viciați de incultură, de-analfabetismu-n floare. Cum să mai clădim destinul, viitorul țării-ntregi Cu aceste mutre acre, adormite prin bodegi, Ce răsar de prin maidane cu toți șchiopii și scrântiții, Toarnă bârfe în pahare și o fac pe erudiții?! Noi ne-am învățat să tragem la răspundere pe alții, Să dăm vina pe cei care vin din alte generații, Să ne acuzăm destinul că ne-a dat să fim români, Ca și cum noi suntem pleava iară ceilalți sunt mai buni. Din grămada de paiațe se ridică azi sticleți, Încropesc o strofă-două și deja se cred poeți; În cuvinte fără noimă schilodesc vocabularul, Inventând neologisme ce descântă-originalul. Nu pot niciun vers așterne pe un petic de hârtie, Că vin snobii și pedanții să mă-nvețe poezie! Trebuie să fiu ca dânșii, altfel risc să par obscen, Convertindu-mi sentimentul în metafore de lemn; Trebuie din copci de ghiață sufletul să-mi fac altar, Ca să nu mă invadeze patetismul literar! De experți în poezie nu mă tem că au s-apară, 361

Stilul meu cel non-poetic să îl facă de ocară, Exigenți ce căuta-vor să m-azvârle către laturi Cu discursuri îmbâcsite de-ale lor curate sfaturi! Nici de-acele iguane nu mă tem, ori de varani, Nici de politruci laconici deghizați în păpușari! Dar mă tem că adormiții nu se vor trezi în veci, Că aceste gânduri strigă către capetele seci, Că în van îmi fac speranțe pentru cauza română – Pentru asta românismul ideal va să rămână... Prea e viața încărcată de necazuri și durere, Iar rutina ne-ncovoaie și ne stoarce de putere, Căci corupții ne pun jugul taxelor și disperării – Parcă scopul lor în viață e desființarea țării! Hai să ne unim cu toții care țin condeiu-n mână Și să devenim o forță pentru nația română, Să eliminăm limbuții, demagogii, xenofilii, S-arătăm că România nu-i supusă convertirii! Nu ne trebuie renume, nici de lauri s-avem parte, Ci să potolim odată setea noastră de dreptate! S-arătăm că românismul este singura simțire Ce îndeplinește țării dreptul ei la feiricire! Prea ne-am detașat de toate, închistați în nostalgie, Evocând atâtea nume mari pe-un petic de hârtie; Prea înlocuim cultura cu tradiții-mprumutate Și elogiem eroii inventați de alte state! Ne hrănim cu deznădejdea că trăim declinul țării – Câți s-au ridicat să strige că-s la capătul răbdării?! Cât vom mai dormi-n mocirla denigrării ce ne-o fac Falșii literați, corupții ce se dau din neam de dac?! Singura noastră putere e mândria națională, Nu ambiții personale, nici retorica banală! Iată spiritul în care trebuie să ne formăm Și din lunga-i adormire țara să o zdruncinăm! 362

Relu COȚOFANĂ

363

vieți paralele ne trăim singurătățile în vieți paralele de parcă am dormi la umbra iubirii ne trăim fericirea din scurt-circuituri fugare ca un foc de artificii pe ceruri reunite și poate la capăt de lumină timpurile noastre se vor curba într-o îmbrățișare…

364

ultima iarnă iarna vine uneori pe furiş chiar în plină vară se strecoară ca un şarpe în frigul dintre noi oricât aş fi vrut să te încălzesc iarna s-a aşezat ca o brumă de vară pe nisipul încins atunci mi-am luat cerul în braţe şi am pornit în căutare de poli iubito se anunţă o ultimă iarnă între noi

am uitat să te uit am uitat să uit memoria mi s-a cuibărit în suflet bolnav incurabil de neuitare de tine locuiesc clandestin în chipul tău

365

ireal secunda bate numele tău am uitat să mai uit am uitat să te uit

samariteanul pe sârmă eu nu sunt nici începutul şi nici sfârşitul sunt un simplu intermediar între acum şi mâine un samaritean pe sârma care leagă unu de zero şi care nu oboseşte niciodată eu nu sunt nici alfa şi nici omega spirala e cerc pentru unii oricum nu filosofez orice aş spune s-ar întoarce împotriva mea eu nu sunt nici începutul şi nici sfârşitul sunt un samaritean pe sârmă

366

Brightness ai crezut că ai să străluceşti ca după un duş că mângâierile mele se vor prelinge odată cu jetul cald şi plăcut că săruturile se vor dizolva într-o clipă odată cu rujul ai crezut că o să ruginesc în umezeala ta că amintirile ţi se vor scurge prin păr ca prin nişte fibre optice fiecare mângâiere scursă va lua cu ea particule din tine şi ai să te usuci de neiubire şi ai să plângi în jet regretul neştiind că am rămas cuibărit în adn-ul tău

367

când te privesc când te privesc am senzația că cerul s-a topit și a curs potop de azur peste uscat și peste mare înecându-mă când îmi zâmbești am impresia că s-a deschis vortex pleoapa timpului înghițindu-ne

368

Romița Mălina CONSTANTIN

369

Născută la 9 martie 1968 Domiciliul București Apariții în antologii : -Esențe de Primăvară apărută la editura Pamfilius Iași -Primăvara esențelor apărută la editura Pamfilius Iași -Însemne apărută la editura Docucenter Bacău -Confluențe Lirice apărută la editura Pim Iași -Antologia de Poezie și epigramă ,,Romeo și Julieta la Mizil” apărută la editura LVS Crepuscul Ploiești -Povești și povestiri pentru copii - Universul Poveștilor -Artă Sfâșiată apărută la editura Arhip Art Sibiu -Fântâni de gând prin uni… vers apărută la editura Pim Iași 2012 -Însemnele unei tăceri apărută la editura Rovimed Publishers Bacău 2012

370

calendar în vâltoare să nu-mi ucizi setea ca la ruleta rusească știu că ți-e frig cea care îți întinde pâine sunt eu chiar dacă alunecă peste noi ferestrele celorlalți ei sunt grăbiți vor bea doar un ceai la masa ta numai eu netezesc cearcănele chiar și în mijlocul zilei întreabă-i dacă apa lor are cercuri nu o să-ți vorbească nimeni pentru că nu pot zări nici vitrina nici atelierul de reparații să nu-mi prelungești agonia eu nu merg ca pe cel mai aglomerat bulevard sunt steaua cea mai strălucitoare peste cele o mie și una de nopți

371

bulgăre yin-yang o să te înghit de câte ori ne iubim fără măsură știi că ai putea să mă ai probabil te vei mai lupta cu ceilalți din mine o vreme dacă se face frig povestește-mi cum atingi cu degetul acele haine care răstoarnă halucinațiile în nopțile noastre sunt locuri în care nu mai încape distanța o să te dor de câte ori îmi strâng părul și o să mă ghemuiesc pe vertebrele tale ai să-mi numeri morțile cu buzele și am să te pândesc din brațele altcuiva cu focul într-un bulgăre de vise o să te iubesc cu toate bătăile inimilor din lume până ce nici o pasăre nu va mai fi bolnavă și tot am să te adun așa cum Dumnezeu toarce turla unei biserici probabil ai să plutești ca un nor deasupra unei secete într-o casă fără număr

372

Lutier când te-ai mutat în mine nu m-ai întrebat acă gura mea te poate iubi ca pe un prinț nici nu mi-ai spus că nopțile sunt lungi și sunt legate de sforile unor măști azi peste tot zboară fluturi e prea puțin loc între secunde îmi spui și eu alerg pe scară sus-jos încât se dilată pereții până încapi știi totul este dezmierdat de un colind mai întâi mi se luminează glezna apoi îți înfrunzesc mâinile și cresc spre tâmple ca un copac - lampadar sunt vie priviți-mi ochii sunt lemn de vioară și aștept noaptea acelui cântec

373

un cântec auzisem din toată povestea asta cum se evadează dintr-un străin că ochii sunt porți deschise către cămășile celorlalți am înțeles cum se beau oasele în cetăți înalte știam că dinaintea mea se ridică ceața acum se rotesc sărbătorile cu pâinea legată de brâul lui Dumnezeu și se topesc zăpezile în cântecul mamei uneori mai răsfoiesc hărți doar cât să se tulbure gondolierii apoi mă cațăr în copac până la cuibul scăldat în lumină

374

doar o treaptă visez că sunteți mari risipitori transparenți îndrăgostiți de fustele duminicii niciodată fără viori e ca atunci când miroși nașterea din întuneric ating bolovanii cu ultimile lacrimi pentru venirea asta s-au decupat porți de partea cealaltă a somnului tablourile s-au hotărât să se spargă e doar o continuare a copilăriei parcă vă aud cum murmurați veniți la apa izvorului și mă vindec

375

Călătorii

sunt zile cu buze pline fiindcă inimile locuiesc împreună cu o talpă mai sus de străzi despre venirea lor vă spun așa e saltul în iubire ca o bucată de cer băută cu vin vedeți eu nu pot învăța fără oameni când deschid ochii mă prelungesc în aer și cânt

376

fir de iarbă vedeți nici o față de masă nu a putut acoperi femeia cu pantofi roșii și nici cojile genunchilor n-au culcat-o în fisuri ea dansează în miezul zilei cu mâna stângă așterne grădini cu dreapta deșiră cuvinte și toată muzica i se alintă în respirație ca o nouă dragoste mai albă ca laptele și ce putere ține în veșmintele ei de parcă timpul și-a făcut cuib numai acolo acolo unde sânii își deschid porțile și-a lăsat pielea pe clapele ninse tremură jumătate în rod jumătate fecioară nimic nu e mai târziu ca târziul în deșert numai un fir de iarbă înțelege dincolo de sămânță 377

colind îmbrăcat uite-mă cum îți alipesc luna de buzunar nimic nu zâmbește mai larg ca inima ta e ca atunci când împodobesc bradul și îți beau săruturile îmi pare că lumea se pregătește pentru un nou salt mai departe de singurătate știi cum e să ai o femeie frumoasă desculță pe soaretimpul parcă-i o senzație de migdală înlăuntru e tot să păstrăm pleoapele deschise chiar dacă amețim vom reinventa un nou sor îl vom încolăci în îmbrățișarea de toate zilele și va fi măreț ca acest colind îmbrăcat în tine

378

Trandafir SÎMPETRU

379

S-a născut la 19 aprilie 1962 în comuna Jirlău, Jud Braila. Este prezent în dicționarul ligii scriitorilor din România. Este prezent în dicționarul scriitorilor brăileni. Membru al ligii scriitorilor din România A lucrat în cadrul Direcției Publice Făurei(1982), redactor la revista Ecran Magazin, Brașov (1998), Director Executiv la ziarul Viața Făureiului (2000), Director la ziarul Orizonturi, Făurei (2003), Redactor la ziarul Monitorul de Brăila, subredacția Făurei (2004), Redactor la ziarul Român în lume, Madrid, Spania, (2005), Redactor la revista Amor sentimental, București (2007), Redactor la revista Destine, București (2010).

380

Singura mea avere Cânta parcă un cântec verde, Ea, singura mea mângâiere, pădurea, Ziua şi noaptea aici s-au aiurea, Ea, singura mea mângâiere, pădurea, Şi-mi vine să cred că bătranii aceia La care cresc unghiile după moarte, Cărora nu le cade părul, s-au prefăcut În trunchiuri, cu crengi nenumărate, Şi frunza, gura pentru cântec. Îmi vine să cred că femeile acelea, Rămase cu păr după moarte s-au Prefăcut în păsări, în fluiere Şi poate în vânt pribeag, plecat Din tufă în tufă, spre a şopti că eu, În razvrătită clipă îl spurc Pe Dumnezeu. Iubirea pentru care Pământul nu mai are de mult Măsurătoare, în mintea mea Se caută bolnavă, şi de beţie suptă În alcooluri toamna, se mistuie uşor, Iar peste suferinţă presară leac De dragoste.

381

Aprins în uitare Glasul de frunză, trupul de pai Începe vântul să le frământe. Nu sunt cuvinte. Sunt cuvinte în graiul Murmurelor lin presărate aici, Aproape, acolo, departe… Mă-ntorc la acelaşi etern întuneric. Şi din glasuri obscure, eu fac o pădure. Dar unde sunt urşii să calce greoi În urma tăcerii ce sapă în noi? Unde e stolul de păsări târzii Aduse de soare şi duse întâi? O brumă e argintul şi aur e gerul Din mâinile mele alunecă cerul. Aici, ca o apă ce-aşteaptă îngheţul, Neiertătoare iarnă şi-aruncă dispreţul. Melc odihnit, ochii de piatră, sufletul mut El e secretul din transparadis. Îl pipăi în iarbă; E melc odihint. I-aduc o ofrandă, aş vrea să-l sărut… Sărut, cade piatra pe ochii lui morţi, Se varsă-năuntru iubirea de toţi… O vorbă i-aş spune, dar sufletul său A aprins în uitare spoiala de zeu… Iar mie, pământul, ce viu mă mângâie Lipindu-mi coaja de trunchi pe călcâie

382

Visul plecărilor Urme de lumină în florile mărului, Urme de corăbii cereşti, în statornic Ocean de marmură. Şi valurile au săpat Arcade, în dunga albă a ţărmului. Acolo, dorm câte o noapte rătăcitoare Păsari, scăpate de visul plecărilor. Viforniţa tăcerii închipuie mijloc De iarnă. Acolo, într-o zi, coboară soarele În preajma îngerilor, spre a le povesti Despre fiul lui Sîmpetru, cel ţintuit De stâncă în lanţuri sunătoare Ca o strună şi lovind cu aripa În harpa lăcrimată a ierburilor. Vulturi vin, vulturi vin, pieptul Fantasmelor despică, iar peste grădină Începe un cântec, cine stie, O fi vânt al amiezii, acolo, Într-o noapte. Se sfătuiesc stelele Într-o limbă a necunoscutului Astfel ca eu să nu ghicesc Când vreo stea Vorbeşte de dragostea mea.

383

Semne Se pierde în tufe de-aluni mărginaşi Chemarea de dulce sirenă, departe E marea, talaze-n migrenă. Şi omul Ce n-are durere sub frunte, coboară Spre apă din sat. Tu caută-i talpa. Eu, glezna mai sus, sărutul genuchiului Cândva m-a vrajit. Tu caută-i pulpa Eu, sânii călai. Grumazul şi buza, Au semne de daci, hai, caută-i ochii, ce faci? Am călcat o piatră. Ispita m-a împietrit. Plete lungi ca arama continuau să crească. Sub unghii de argint iarbă si muşchi de stâncă Creşteau în linişte, iar de pe Braţul drept al împietritei stele Zădărnicia se întindea în vierme lung. Un fel de altă raţiune severă Şi dureroasă, încearcă să se sustragă Mişcării vântului. Dar această Extravaganţă nu era în obişnuinţa pământului. Toate astea au semne de daci Hai, caută-i ochii, ce faci?

384

Silvia Bya URLIH

385

M-am născut pe 22 iunie 1959. Trăiesc în această viață cu numele primit la botez Silvia și temporar poate, Urlih. Locul de naștere mi-este în orașul dintre ape, sălcii, flori de nuferi, pelicani. Sunt din Tulcea, oraș liniștit cu oameni aparținând tuturor etniilor, oraș aflat la poarta minunatei Delte a Dunării. De meserie sunt economist. Nu am scris poezii până acum un an, dar cred că m-am născut cu darul scrisului. Am dansat, am pictat, am cântat la vioară. Acum, în toamna vieții scriu. Scriu despre trăirile trecute, trăirile prezente, trăirile viitoare. Am scris și publicat în anul 2012 un roman: Viața de după viață. Am publicat poezii în revistele: Dor de Dor, Cervantes, Singur, Izvoare codrene. Viața mi-a fost o rugă, o baladă. O poruncă divină i-a arătat sufletului meu, anul trecut cum să picteze cuvinte simple, în poezie. Am fost o frunză în bătaia vântului, am devenit cu timpul o trestie plăpândă, acum doar TRĂIESC.

386

Testament Când soarele mă va culca în florile de tei, iar noaptea mă va ține-n veci de mână, din trupul meu să faceți cenușă pentru zei și s-o ascundeți într-un ochi de lună. Când lacrimile-mi vor secătui privirea, iar zâmbetul îmi va fi fost sculptat, să-mi luați cu voi la ceruri adormirea și să-mi iertați păcatul din păcat. Când ceru-mi va deschide nemurirea și când pământul mă va vrea în palma lui, să știți că mi-a șoptit plecarea să urc la casa mea, la casa Domnului. Și când cenușa-mi va pluti peste copaci, iar îngerii îmi vor cânta ultimul cântec, eu vă las scris că vreau să dorm în câmp de maci, să mi se piardă sufletul în roșul lor descântec

387

Rămână scris !

Pe nicovala timpului să ne-nfrățim cu timpul, ne fie clipa liberă pe nori, să ne răsară gândurile-n gând cu anotimpul, ne fie gândul veșnic lângă sori. Pe orologiul timpului rămână scris, că am răsărit cu primăvara-n gând și am trecut prin clipe, iar timpul nu ne-a zis că ne-am oprit cu clipa în pământ. Rămână încrustat pe-al timpului cadran că am trăit secundele cu gândul, că viața n-a trecut în van și n-a plecat în vânt cu vântul. Pe nicovala timpului rămână veșnicia trecerii noastre pe sub cer făr de păcat, cu ceru-apoi să facem cununia, când amintirea va rămâne-n urmă și când spre ”casă” am plecat.

388

O clipă cât o viață Ai privit… ai privit soartă din infinitul tău, de dincolo de sori, ai pășit apoi peste al sufletului poartă și-ai adormit pe trup, visând să te trezești în zori. Ai scuturat suflare în florile de gheață, ai respirat cu trupul un minut, ai presărat apoi un strop de viață și ai rămas cu trupu-n trup s-asculți al lui tumult. O clipă-ai poposit în palma obosită, trupul te-a strâns în pumni și te -a ținut aproape, în brațe soarta te-a luat , să te păzească de viața care-ar vrea să te îngroape. Penița înmuiată în sânge și pelin a scris cu litere de focuri peste ceață, că peste trup și suflet ai încuiat destin și le-ai unit cu foc o clipă, cât o viață .

389

Copacul sufletului Se plimbă sufletul pe-o aripă de iarnă, cu gândul scutură ciorchini de primăvară, întinse ceruri de curcubeu vrea să aștearnă copacul sufletului să-și regăsească iară. Din fulguieli pictate în culori de iarnă, sufletul și-a croit perechi de rădăcini și a pornit prin viață ca să cearnă, în alte suflete icoane îmbrăcate-n flori de crini. Un suflet și o iarnă au înflorit peste zăpezi mugur de îngeri vii au aninat pe ramuri zâmbet de ghiocei pictat-au în amiezi cu flori de gheață pe la geamuri. În zborul lui pe aripi albe de zăpadă, sufletul s-a îmbrăcat cu anii dimineții și a pășit prin poarta lumii ca să vadă, o altă viață peste corola de cristal a vieții. 390

Să iubim ! Să ne unim în frenezia dansului cu marea, când pe nisip se zbat sclipiri rupte din stele, să dezgolim din soare depărtarea și să clădim din dragoste castele. Să dezghețăm din valuri de cristal iubirea, când noaptea s-o culca peste nisip și să ne pierdem în dezmierdări cu marea, care ne cheamă de dincolo de timp, În scoicile din adâncimi să ne ascundem, să nu ne-audă vântul când doinim, cântul viorilor în mare să-l închidem să nu ne vadă decât cerul că iubim. 391

Mi-a scris mama…

Mi-a scris mama dintre ceruri că i-e dor de pomul vieții că i-e dor de munți, de râuri și de zborul dimineții. Mi-a scris mama dintre nouri că acolo-i soare veșnic și că zilele-s ecouri care cern cenușă-n sfeșnic. Mi-a scris mama, buna mea în curând că-mi va trimite inima-i să-mi fie stea printre nopțile-adormite. Mi-a scris mama din pământuri că i-e dor de primăvară și-mi trimite printre gânduri luna mea în prag de seară.

392

Teodor DUME

393

"Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată. Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului şi nu pot fi contrazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte şi pătrunde în profunzimea cuvântului. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii." (Gheorghe GRIGURCU) "când simplitatea exprimării, naturaleţea transmiterii fac sinusoide existenţiale, este poezie. un stil al meu preferat, pentru că depăşeşte optzecismul prin ideatica, si românii au de ce să mai şi gândească in secolul 21. multumesc, Teodor Dume!" (Cristina ŞTEFAN) "În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului”. (Gheorghe PAŞA) "Sensibile şi acaparatoare, aşa pot descrie textele lui Teodor Dume. Te pun în scenă, aştepţi să se tragă perdeaua, apoi eşti fascinat. În primul rînd de profunzime, apoi de dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi." (Liviu Ioan MUREŞAN)

394

aşteptarea, o execuţie lentă mă bântuie o linişte grea un gol îmi delimitează privirea nu pot să dorm de câteva nopţi mă gândesc la ziua în care voi ieşi din mine ca apa din albie mă voi revărsa peste crăpăturile uscate ale pământului totul pare să fie pregătit nu protestez încă trăiesc printre oameni locaţia îmi prieşte femeile îmi fac cu mâna din când în când joc şah negrul câştigă mereu e o chestie de timp (moartea -singura monedă de schimb între mine şi Dumnezeu...) 395

între mine şi cer e o umbră nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt uneori prins între cele două linişti îmi lipesc urechea de marginea pământului şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia am învăţat să iubesc să sufăr şi să aprind prima lumânare ţin minte cum am sărutat-o pe mama şi m-am rugat lui Dumnezeu să se joace cu mine eram devorat de frică şi de întunericul decupat din veşmintele lui tata prins în acest sentiment ciudat am ucis o lacrimă am strigat şi moartea s-a zgâit la mine ca la o pradă nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist ştiu doar că nu-mi aparţin am privirile amputate şi oscilez între cer şi o umbră leneşă 396

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea sau într-o altă prezenţă în care numele nici că ar conta numai că între mine şi cer există o legătură care defineşte viaţa şi moartea şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

ca un gest fără începuturi rostul cuvântului se pierde la marginea lumii unde infinitul e o rază sub care se ascunde Dumnezeu ciudat sentiment toate acestea îmi apasă pe suflet ca o noapte pe zi dar nu-i bai o să învăţ să respir din mine

397

la capăt de drum o promisiune cândva o să văruiesc gardurile şi cireşul din faţa casei sub care tata îşi ascundea tristeţile apoi o să trag perdelele cu mâinile împreunate o să-l rog pe Dumnezeu să coboare pentru o clipă să stăm la taclale despre una alta. închid ochii şi-mi las gândurile să hoinărească printre singurătăţi o pasăre se loveşte de geam se face linişte în cameră e cald respir haotic lângă veioza de pe noptiera din colţ sprijinite de ochelarii lui tata câteva amintiri două fotografii şi multă singurătate tăcerea creşte ca un aluat mă aşez în fotoliu şi dizolv fiecare imagine 398

aud paşi... mă încăpăţinez să cred că cineva se apropie de uşă e bine Dumnezeu îmi deschide uşa după o zi rece şi neagră fiul meu va întoarce oglinda va da pâine săracilor şi va privi la omul de dincolo... ca o promisiune

ultima zi în care se mai moare umblă printre ridurile mele un Dumnezeu fără să-i pese de anotimpuri îmi numără duminicile din an de parcă mâine ar fi ultima zi în care se mai moare nu mai înţeleg nimic îmi privesc copilul ca pe prelungire a nopţii şi aştept... între noi trecutul o noapte şi Dumnezeu 399

printre resturi. singurul loc de care moartea nu ştie uneori sap în mine şi rămân acolo până noaptea târziu caut locul din care am venit ştiu că există pericolul să se surpe pereţii scrijeliţi de nesomn şi nimeni n-ar cuteza să mă dezgroape iar căutările mele vor fi zădarnice rănit printre resturi ignorat cu tălpile arse de căutări o să aştept în singurul loc de care moartea nu ştie ştiu totuşi că în locul acela a locuit o femeie...

400

un alt fel de iubire în carnea de pe mine s-a adăpostit un criminal şi ucide fără zgomot dar cui îi pasă oricâte crime ar avea în fiecare dimineaţă la amiază şi seara îl hrănesc cu iluzii apoi privesc cum îşi caută prada s-ar cuveni să dau şi eu câte puţin din moartea mea sau să o împart frăţeşte înainte să vorbesc despre iubire dar toate astea nu sunt decât gesturi prin care vreau să iubesc şi să devin mai puternic decât întunericul ce intră înlăuntrul meu pe furiş clipă de clipă în fiecare dimineaţă la amiază şi seara stau la pândă sângele pofticios pulsează mă ridic pe durere şi aştept

401

strigăt din copilărie la capătul pridvorului un stâlp albit şi gârbovit ca un moşneag îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc, de dincolo, de dincoace de prag. cum sprijină un Univers de dor mă-ntorc mereu cu inima la el, la colţul lumii noastre din pridvor cu dor de lunci, blajin şi subţirel. mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini, şi-mi place-adeseori să mă trezesc pe zarea zdrenţuită de ciulini că zbor, că sunt, că vreau şi că iubesc.

402

Tudor Gheorghe CALOTESCU

403

CV născut în Lupeni jud. Hunedoara 13.07 1967 locuiesc în Tg-Cărbuneşti jud. Gorj am publicat 5 volume de poezie

404

nu săvârşesc scrisori de intenţie nimănui cum aş putea să-mi scriu dorinţele fără să am o bucată de cer pergament o pană de phoenix drept toc poate chiar şi puţin curcubeu în călimară multă durere scoasă din râsul profesional al clownului un pic din pirueta pământului un flux o aureolă două valuri de nisip şi o balenă eşuată cactusul risipind albul un roi de stele pe post de coadă niciunei comete sirene chemându-mă nicăieri cu disperare un singur sfârşit de lume din când în când un dezastru pe post de ştire în loc de desene animate nimicul din spatele nimicului precum o dovadă că se poate număra infinitul cum îmi pot număra şi eu vieţile nu cele care nu au fost nici cele care nu vor fi cine ştie 405

poate că o scrisoare îmi pot permite la urma urmei nu am timbru nici cutie poştală nici măcar nu ştiu cum să împăturesc cerul

m-am amestecat cu verdele sub înaltul gândului tãu locuiesc pajişti în care florile şoptesc iubire plugarul din mine rãstoarnã brazde şi aşeazã seminţe aleargã cu disperare între nesfârşire şi clipã oboseala trupului deschid cu fricã ochii ciocane zvâcnesc sub tâmple între douã vise cum sã ştiu când trãiesc mãsor nemãrginirea dansului cu pas de fluture doi crini depun mãrturie sub cerul vinovatei lacrimi patima sãrutului rãsfirarea trupului cenuşã sub vulcanul inimii magmã curg râu clocotind spre împãcare în cãutarea perfecţiunii 406

felul acela de a luneca fãrã nici o frecare un caz ideal dupã care sã mãsor timpul fãrã teama sfârşitului de când locuiesc în ochii tãi pânã şi infinitul e verde

port embrioni în cutia craniană

sarcini nedorite din iubiri interzise ştiu cã nu e creştinesc dar mi-aş chiureta visele pânã la sânge sã nu mai fac dragoste cu iluziile sã nu mai iubesc imposibilul chiar aşa cine mã pune sã iubesc pentru ce port adânc durerile cu un zâmbet de copil nu ştiu nimic din nimic asta nu înseamnã cã sunt prost doar cã nu mã abţin sã trãiesc

407

nu pot aduce nicio dovadă

sunt un martor incredibil numai bun de pus în cãmaşa de forţã îndrãgostitul etern un copil rãsfãţat gânguresc cu luna mã hrãnesc cu stele din când în când mã joc cu pletele timpului desfrunzesc universul adun flori din inimi construiesc castele din nisipul trãirii mã dãruiesc oceanului cu disperarea delfinului eşuat sunt înecatul acestei lumi

408

Victor BURDE

409

Născut la data de 07 martie 1942 în localitatea Perii – Vadului, comuna Ileanda jud. Sălaj. Domiciliază în municipiul Alba Iulia, jud. Alba. Volume publicate: „Se roagă pădurea” - versuri 2010; „Sub zodia peştilor – versuri 2010; „Aşternut pe frunza toamnei” - versuri 2010; „Legenda Panaghiei - fata care s-a îndrăgosit de soare” – legendă în versuri – 2011. Volumele au apărut la Editura „Gens Latina” din Alba Iulia. „Descântec de rouă” - versuri 2011, apărut la Editura „Armonii Culturale”, din Adjud - Vrancea. Coautor în: „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume” (bilingvă, română - engleză) 2010; Antologia „Poezia Culorilor” - versuri pentru copii; Antologia „Amprente culturale” - versuri; Antologia „Căutări prin vara arsă de cuvinte” – versuri; Antologia universală a poeziei româneşti contemporane „Armonii culturale” 2012 – versuri. Premii literare: Premiul I la Cocursul Naţional „Pe aripi dor domnesc„ – secţiunea poezie ediţia - 2010; Premul IV la Concursul internaţional de poezie pentru românii de pretutindeni ”Starpress”-2010; Premiul Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” - Filiala Argeş, în cadrul Concursului Naţional „Pe aripi de dor domnesc” – 2011; „Premiul pentru autenticitate”la Concursul internaţional de poezie pentru românii de pretutindeni „Starpress” - 2012; premiul I la Concursul naţional de poezie „Dor de Dor” – 2012

410

Toamnă rece … Toamna ce întinde plasa brumii-naltă, Mi-a ucis azi noapte nuferii pe baltă. Fără bun rămas, frunzele rotunde, Sărutând luceferi au pierit în unde… Legănată barca ce mi-a dus iubirea, Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea Şi pe vâsla veche ce găsea limanul, Mai pluteşte numai sufletul, sărmanul. Muţi, cocori pe apă scuturând aripa Gata de plecare îşi aşteaptă clipa Ca să se înalţe părăsind pământul, Către alte lumi, înfrăţiţi cu vântul. Numai eu jelesc şi cu frunza udă, Prinşi în vântul toamnei, cine să ne-audă? Dragostea mi-e dusă, altul să o poarte Uite, moare frunza, peste altă moarte…

411

Un singur trup… Iubeşte-mă şi nu ai teamă, Aşa cum te iubesc şi eu… Acelaşi înger ne îndeamnă, Un singur trup să fim, mereu! Aşa cum într-o melodie Arcuşul geme pe vioară, Vioară vreau să-mi fi tu mie Iar eu arcuş, ce te-nfioară… Vibrând în dulce armonie Minuni să ningă peste noi, În tril suav de ciocârlie, Ce scaldă roua din zăvoi. Şi până-n graniţe de sânge Tangoul nopţii să răsune, Vioară sub arcuş ce plânge Iubirea peste patru strune; Un imn al celor ce iubesc, Viori şi-arcuşuri, ce erup Şi-n clarul nopţii ne privesc, Cum devenim, un singur trup…

412

În satul mamei (Preotului Lucian A. Bâlc,- Parohia Răstoci - Sălaj) Ieri am fosta casă mamă, Căutând lângă cărare Poarta ta, cândva deschisă, Ca să intre orişicare. Nu mai este casa, şura Şi nici gardul din nuiele, Numai zmeurul sălbatic Prinde seara-n ruguri stele Nu sunt case prinvecini Iar prin sat, lumini puţine; Doar bătrâni cu ochi străini Şi-au mai amintit de tine… Ţi-am citit o rugăciune Pentru sufletul tău dus, Cu tămâie pe cărbune Să ajungă-n ceruri, sus. Am vorbit de una, alta, Cu sătenii ce-au rămas Împăcaţi de-acum cu soarta; Piere satul pas, cu pas…

413

Doar biserica străbună Şi un preot plin de har, Sub clopotniţă-i adună Să se roage la altar. Poatecăauzi de sus Rugăciunea lor, fierbinte; Mamă, roagă-l peIsus, Niciodată să nu-i uite!...

Amiază Umbre pe pământ, Norii din cer Îşi destramă peste păduri Hainele purtate De vânt… Stoluri de păsări Trec prin trupul meu Căutând rugăciunea din mijlocul zilei, în care eu, îngenunchiatul, Fac cruce pâinii Din care ne vom hrăni Om şi nori, Păsări şi vânt Şi moartea Cel din urmă cuvânt… 414

Ca un condor…

Mă sting pe umbra aripii tale poezie, rugăciunea mea Şi risipit, mă dau uitării spre a mă ninge cu versuri de iubire… Mă aseamăn unui condor ajuns orb, ce nu mai poate îndura să nu vadă în zbor, răsăritul soarelui înaintea tuturor – celor fără aripi; Pană obosită de scris, dezborşi de dor…

415

Anotimp alb Şuierat de vânt, Despletit de ploaie, Rob pentru cuvânt Ard în dor, văpaie. Urlă-n mine timpul Să-l slobod să plece, Alb mi-e anotimpul, Cine m-o petrece? Vulturii-au pierit Săgetaţi devreme, Codrul ruginit Sub omături geme. Dusă mi-i iubirea Către alt meleag, Numai amintirea Mi-a rămas pe prag, Să îmi amintească Despre tot şi toate Şi să mă petreacă, Mire, către moarte...

416

Dormi Dormi fată frumoasă, dormi... Afară, luna plină A uitat să coboare pe cer; Miroase crinul alb în grădină, Ingerul plutind peste pomi Dă roată şi-n toate-i mister... Visează cu mine, visează... Eu doar te privesc Cum părul pe umeri, îţi pică; Îngeru-i sus şi încă veghează Binecuvântând florile care cresc, Pe tocul ferestrei, risipă... E linişte acum, e linişte... Albesc perdele de zori Peste codrul poleit cu rouă; Greierii au terminat nunta-n mirişte, Mâna ta şi a mea ca nişte surori Dorm înlănţuite, amândouă...

417

Drumul ciudat …

Pe drumul ce duce Spre plumbul de cer, Ard lumini sub cruce Visele-mi durute, Se roagă şi pier. Laţurile sale Mărginind cărarea Par din deal în vale Nişte braţe goale Ce imploră zarea… Dar oricât îmi pare Drumul de ciudat, Urma-ţi de picioare Prinsă -n huma moale Încă s-a păstrat… Binecuvânteză Doamne, Ploaia, ce l-a frământat!

418

Violeta DEMINESCU

419

„Încă din 1978 - când era elevă de gimnaziu, o copilă îmbujorată ce părea speriată de lumea cafenie a unui centru industrial, cu ochii ce priveau mai mult la simţirile ei din interior - Violeta Deminescu era menită să fie o poetă adevărată. A debutat la vârsta aceea fragedă (în culegerea cenaclului "Radu Stanca" din Călan) invocându-l pe Eminescu, pe care îl vedea ca pe un prieten, Mihai, care putea să o schimbe şi să schimbe tot ce o înconjura în poezie. Poezioara de debut era atât de gingaşă şi de sinceră, cu un mesaj atât de adevărat, încât m-a făcut să cred în steaua ei de poetă şi nici acum, peste decenii, nu am uitat-o pentru că prevestea o "carieră" poetică deosebită. Cărările vieţii - întortochiate, cum se mai spune - păreau s-o îndepărteze de poezie, dar revenirea ei la scris, de puţină vreme, e spectaculară. Ea reînnoieşte uşor prin poezie legătura cu fondul său sufletesc. Firea ei poetică a păstrat nealterat fiorul liric pe care îl simte şi pe care şi-l exprimă acum mult mai mesteşugit. A reuşit, parafrazându-l pe un alt mare poet, „să mărite” în versul ei nou „slova de foc şi slova făurită” printr-o sinceritate debordantă a exprimării. Poeta e într-o plină expansiune şi nimic nu o mai împiedecă să se transforme din promisiune în certitudine pentru poezia de azi. Poate numai acum Violeta Deminescu a decis să-şi ia zborul spre poezie. Fie-i zborul teafăr şi cât mai înalt!”

Silviu Guga

420

unic vers

universul poezia lui Dumnezeu prin care lumea vers unic s-a făcut apoi noi i-am scos ochii lăsând-o oarbă de cântec şi nu vedeţi după cum nu se vede adâncimea rănii sub cicatrice

421

poem în alb şi fir cusut de mână străbunicii mele n-am văzut niciodată pietre plângând ştiu doar sunete venind dinspre ziduri ca din odaia mică în care aştepta să moară şedeam pe trepte cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii sub ştergarul cusut de mână ascultam cum se făcea piatră tinereţea i se ridicase demult la cer când în ocol a intrat văduvia pentru tot restul ogrăzilor miruite îngânat pe nas în ziua când de la biserică se-ntorcea cu mine de mână şi cu apă vie ce mai însemna o poartă a durerii ştiam că e ultima îi sfârtecase altcineva toate cele câteva inimi ea vindecase mâini picioare şi câteodată 422

suflete ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir la uscat pe locul odăii am făcut grădină cine-a ştiut că şi florile dor ca atunci în fereastra prispei sub umbra viţei de vie se leagănă faţa lui Dumnezeu venit la întâmpinare

423

ce-ai face tu în locul meu, Doamne? uneori iubirea îşi închide ochii a temniţă în oase durerea sfârâie precum în candelă uleiul ajuns la ultima suflare griji descălţate de nădejde umblă cu sandalele în mână pe cruce n-a stat pe jumătate aud când cresc aripile de înger dor băierile timpului se rup iar pe pământ veşnicie sunt înger strig sunt un înger trebuie să conving viaţa asta besmetică voi dărui înmiit cum înfloresc trandafirii albi până-n decembrie ca o sinucidere în masă ori ca o promisiune în pieptul luminii 424

până-ntr-acolo unde mă voi iubi mai puţin decât pe aproapele meu iar în mine va mai creşte o bucată de inimă

orgoliu l-am privit în ochi aşa cum era gol de iubire ciutură spartă înţelepciunea fântână cu lanţul rupt cum să te mai caţeri înspre izvoare ploaie curată? se-mpungea cu sfinţii în stele de-aşezat pe umărul drept avan despletit oglindă opacă printre firidele umblătoare ale mării cu-o mână atinsese o fărâmă de cer cu cealaltă fura trepte spre adânc minţind de a nu-i fi spus nimeni 425

că veşnicia poartă chip smerit îl vedeam o dimineaţă care-a uitat să se facă deoparte îngerul plângea aşa te-am clădit?

fiecare pasăre pe limba ei se înalţă zidurile se clatină viaţa dă cu tine de pământ doar cât să te aduni din cioburi biserică zidurile cad mătura lui dumnezeu ridică în vânt colbul ecran pe care te mai joci o dată de-a v-aţi văzut cu îngeri pasărea sufletului pleacă în urmă o cruce de lemn verdealbastru ca un cuib fără aripi frământă iar lutul uneori îl face stea alteori om 426

femeie cireaşă amară despletită aromă între cerul gurii şi-o boltă înverzită în talpă cât să n-o striveşti paşi în cerc niciodată prea departe de miezul rubiniu al luminii pânză deşirată cu regrete în aşternutul unui neajuns de ajuns aţă în acul nevăzătorului de iubiri picătura prelinsă pe bărbia flămândă femeie cu gust de zeiţă şi zâmbet de cireaşă zdrobită până când un sâmbure o să spargă în dinţi amar ţipătul 427

exerciţiu de iubit cuvinte şedeam sub copacul în care universul creşte inimi unde zâmbetul şi-a pierdut gravitaţia să rămână în palme diamante purtam încă dumnezeirea ca pe-o haină uşoară în serile de vară doar ce-am întins mâna şi mi s-a poleit gândul de-atunci repet acelaşi exerciţiu de ascuţit peniţa şi nu mai cred că toate cuvintele sunt de la el caut biblioteca îngerilor ştiu se va deschide doar cu forţa unui poem desăvârşit poate de aceea cred că am venit cu o viaţă prea devreme

428

regăsire cu flori de piatră şi fluturi nu ţi-am recunoscut parfumul doar felul în care mâinile iar îmi descheie nasturii la haina din suflet alergi prin sângele meu ca un fulger prin ochii furtunii îmi spuneai apoi mi-ai dezbrăcat inima în faţa lumii cum îmi adunai părul în pumni să-l săruţi dând deoparte iubirea cu grija cu care pregăteşti gâtul pentru tăiere o vreme doar fluturii mi-au oblojit rana în aripile lor şi-n florile de piatră din râu se reflecta uitarea ca o fericire unică acum ai privirile bolnave de timp de mine 429

visele îmi spun că le dor ochii de mâini care le frământă iar ca pe nişte vorbe cu urme de neşters abisul îşi cască lacom umbra peste fluturi s-au înecat în râu mă cuprinzi împlor îngere nu îmi muri a mia oară şi taci! în moarte şi-n iubire se pleacă în linişte

430

în tăcere naşte lumina n-am să mai strig în numele... n-am să mă bat cu pumnii în piept nu-mi voi sfâşia hainele de pe trupul drept de culoare am să păşesc în vârful picioarelor printre ierburi verzi de cântec voi îmbrăţişa râzând din toată inima viaţa o simt o văd o aud cum trăieşte din toţi rărunchii la apus mă voi înălţa blând ca un gând frumos al pământului ca o lacrimă a lui Dumnezeu

431

432

CUPRINS Alexandru GHEȚIE Ana ARDELEANU Adina LOZINSCHI Anne Marie BEJLIU Anișoara IORDACHE Antonella MOCANU Costică NECHITA Bianca DAN Boris MARIAN Camelia ARMATI Carmen POPESCU Cătălina MUNTEANU Crina ALBU Cristu GEORGI Daniel D. MARIN Dan - Petruț CĂMUI Dana ȘTEFAN Daniel LĂCĂTUȘ Dumitru ISTRATE Elena MITITELU Gabriel DRAGNEA George IONIȚĂ Gheorghe ȘERBĂNESCU Ileana POPESCU-BÂLDEA Ioan GRIGORAȘ

433

15 23 31 37 47 55 61 69 77 85 95 103 113 121 127 131 141 149 159 165 175 185 193 201 211

Ioana VOICILĂ DOBRE Ion IONESCU BUCOVU Ion POPESCU BRADOSCHI Laurențiu BELIZAN Lucica DRAGOȘ Lucreția IONESCU BUICIUC Maria OPREA Mădălina DONOS Maricica FRUMOSU Marin VOICU Melania BRICIU ATANASIU Mioara BĂLUȚĂ Nadia PĂDURE Ottilia ARDELEANU Ovidiu Cristian DINICĂ Paul ROTARU Relu COȚOFANĂ Romița Mălina CONSTANTIN Trandafir SÎMPETRU Silvia Bya URLIH Teodor DUME Tudor Gheorghe CALOTESCU Victor BURDE Violeta DEMINESCU

434

221 227 237 247 260 269 277 285 291 303 309 319 329 337 347 357 365 371 381 387 395 405 411 421