Luna noiembrie – luna răposaţilor: o absenţă

LUNa NoIembRIe – luna răposaţilor o absenţă care este prezenţă

În timp ce oamenii de astăzi ar voi să îndepărteze moartea din perspectiva existenţei lor, tradiţia creștină a rezervat o lună întreagă pentru a ne ruga pentru răposați, pentru a medita și pentru a ne aminti că viaţa noastră nu se termină pe acest pământ…

Nu o zi, 2 noiembrie, ci o lună întreagă este dedicată răposaţilor. În multe cimitire se poate vedea în Ziua pomenirii tuturor credincioșilor răposaţi (2 noiembrie) un mare aflux de oameni pentru a-și aminti de răposaţii lor și pentru a manifesta recunoștinţa faţă de cei dragi prin rugăciune.

Deseori, pe parcursul vieții, ne întrebăm asupra sensului morții și a raportului cu viața. Și gândurile se pierd în reflecții, în meditație, în amintiri… Ce este moartea? Pentru ce moartea? Ce este viața veșnică? Ce reprezintă pentru noi răposații și ce raport avem cu ei?

Mai întâi, moartea, care pentru necreștini reprezintă doar sfârșitul existenței lor, dincolo de care nu există nimic, pentru noi creștinii reprezintă un scop și un început. Este întreruperea vieții pământești, cu tot ceea ce ne lega de ea, și începutul unei alte vieți, cea veșnică. „Viața credincioșilor tăi, Doamne, se

Pe mormântul unui mistic musulman sunt sculptate următoarele cuvinte: „Frate, dacă vii să vizitezi mormântul meu, nu uita de sicriul tău. După moartea mea, nu căuta mormântul meu pe pământ: mormântul meu este în inima celor care iubesc.” (Jalal ad-Din Rumi, secolul al XIII-lea)

schimbă, dar nu se pierde”, se roagă Biserica în prefața pentru liturghia răposaților. Va fi o viață diferită, care începe în momentul morții.

Doi timpi ai aceleiaşi realităţi…

Cine nu a încercat de-a lungul vieţii sale experienţa morţii? De câte ori nu ne-am răzvrătit împotriva ei, pentru că în mod inconștient am considerat-o ca o cufundare în nimic sau în necunoscut, și poate pentru că nu am acceptat că prin ea se rupeau legăturile de afecţiune și de prietenie pe care le cultivaserăm timp de ani de zile.

Dar, când am considerat-o ca victorie a spiritului care s-a eliberat de trupul fizic, și am înţeles că ea marchează începutul unei vieţi noi, cea spirituală, care ne introduce în viaţa veșnică, zâmbetul a revenit pe buzele noastre, o nouă pace a inundat inima noastră și am început să împletim o relaţie diferită, mai spirituală, cu persoanele care au murit.

În Declaraţia asupra existenţei vieţii veșnice din anul 1979, Sfântul Ioan Paul al II-lea amintea că sufletul este spiritual și prin urmare nu va mai muri, și că odată cu moartea trupească sufletul intră în veșnicie.

„Oamenii pioși trăiesc fericiţi în viaţa cealaltă”, scrisese Homer. Și Shakespeare în una din scrierile sale spunea: „Recomand sufletul meu Creatorului meu, sperând și crezând cu tărie că voi fi primit să particip la viaţa nemuritoare.”

Viaţa veșnică este o realitate de crezut și de sperat. „Cei care nu speră

în viaţa viitoare sunt morţi și pentru viaţa prezentă”, a scris marele scriitor Goethe. Moartea ne așteaptă; nimeni nu poate scăpa de întâlnirea cu ea. Și va fi cu atât mai luminoasă cu cât îl cunoaștem mai mult și îl experimentăm pe Cristos aici, în viaţa pământească. Promisiunea lui Isus făcută apostolilor: „Mă duc să vă pregătesc un loc” este valabilă și pentru noi, așa cum valabilă a fost pentru atâţia care au trăit înainte de noi.

Viaţa prezentă și viaţa viitoare: doi timpi și două aspecte ale aceleiași realităţi; dacă prima se încheie cu moartea, a doua începe din ea un nou drum care își are desăvârșirea în fericire și glorificare.

A spera și a crede în viaţa veșnică reprezintă o ipotecă pentru viitorul nostru, pentru că atunci când se sting luminile scenei pământești, se aprind noile lumini mai strălucitoare ale cerului.

absenţi sau prezenţi?

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în pragul morţii sale repeta deseori: „Nu plângeţi, sunt în ajunul unei mari sărbători. Adevărata viaţă nu este aceasta pământească, care trece repede, dar este aceea care există după moartea trupului, deoarece este veșnică, nu va avea niciodată sfârșit.” Și Sfânta Tereza a Pruncului Isus, referindu-se la moartea care i se apropia, spunea: „Intru în viaţă…” Și apoi a adăugat că în Cer ea ar fi petrecut timpul făcând bine pe pământ.

Începând din Antichitate oamenii au avut cultul morţilor. Pentru ei au construit morminte și cimitire, în cinstea lor au dedicat monumente și pagini poetice, fie pentru a exprima recunoștinţa pentru binele primit sau săvârșit de ei, fie pentru a nu întrerupe acea legătură de iubire care îi legase în viaţă.

Totuși, chiar și cel care afirmă că nu crede într-o viaţă viitoare, care se declară materialist și ateu, nu uită de „răposaţii săi”, se încredinţează lor în momentele de dificultate și le aduce elogii.

Pentru noi creștinii, care credem în viaţa veșnică, amintirea răposaţilor este însoţită de credinţa în cuvintele lui Isus: „Cine crede în

mine nu va muri în veci, dar va avea lumina vieţii”; „mă duc să vă

pregătesc un loc”. Din această credinţă se nasc necesitatea rugăciunii și celebrarea euharistică pentru odihna lor veșnică.

Amintirea și cultul faţă de cei răposaţi nu pot și nu trebuie să se limiteze numai la momentul morţii sau la ocazia unei aniversări deosebite, pentru că legăturile care au existat în timpul acestei vieţi nu pot fi așezate „într-un loc de uitare” și nici nu pot să fie anulate.

Desigur, cu cât aceste legături au fost mai profunde în viaţă, cu atât mai mult amintirea continuă în timp. Și odată cu amintirea crește recunoștinţa pentru binele primit, ca și nevoia de a-l ruga pe Dumnezeul vieţii pentru ca persoanele scumpe nouă să se poată bucura totdeauna mai intens și profund de bucuria veșnică.

Recunoștinţa faţă de cei pe care i-am ajutat să ajungă la fericirea deplină prin rugăciunea noastră și faptele bune se va întoarce în favoarea vieţii noastre. Și se va schimba într-o prezenţă care se exprimă în lumină, bucurie, seninătate, abandonare în planurile providenţiale ale lui Dumnezeu.

Sfânta Tereza de Lisieux promisese: „Voi petrece timpul meu în cer făcând bine pe pământ.” Ca ea, prietenii noștri, rude și binefăcători, cei care au împărtășit cu noi o parte a drumului nostru pământesc, cei care ne-au făcut bine sau cărora le-am făcut bine, nu ne lasă singuri, mai ales în momentele de dificultate. Și deseori își fac simţită prezenţa lor. Dacă îi invocăm, ei ne răspund. Între noi și ei se formează un lanţ de solidaritate. Cu cât mai intensă este amintirea, cu atât mai adevărată și dezinteresată este iubirea care ne leagă de ei, cu atât mai mare este perceperea prezenţei lor.

legături profunde…

Legăturile de prietenie, de rudenie și de afecţiune cu persoanele care au trăit cu noi nu pot fi așezate într-o „arhivă” și nici anulate, atunci când moartea ne surprinde și ne separă de ele. Cu cât aceste legături sunt mai profunde în viaţă, cu atât mai mult amintirea este vie și de durată. Și cu amintirea crește recunoștinţa pentru binele primit, ca și nevoia de a ne ruga Dumnezeului vieţii pentru ca să se poată bucura pentru totdeauna mai intens și profund de bucuria veșnică și să poată continua să mijlocească pentru noi.

Cât de mare, și deseori cât de mistuitoare, este dorinţa de a revedea persoanele cu care am împărtășit viaţa și munca, să dialogăm cu ele ca și cum ar trăi cu noi. Dacă acest lucru nu este posibil, dacă nu sunt vizibile ochilor noștri și nu putem să le auzim, totuși prezenţa lor este adevărată. Putem afirma că

este o absenţă-prezenţă. Poate este mai mult prezenţă decât absenţă.

† Aurel Percă Arhiepiscop Mitropolit de București