PĂSTORUL ARHIDIECEZEI
Luna noiembrie – luna răposaţilor o absenţă care este prezenţă
Pe mormântul unui mistic musulman sunt sculptate următoarele cuvinte: „Frate, dacă vii să vizitezi mormântul meu, nu uita de sicriul tău. După moartea mea, nu căuta mormântul meu pe pământ: mormântul meu este în inima celor care iubesc.” (Jalal ad-Din Rumi, secolul al XIII-lea)
Î
n timp ce oamenii de astăzi ar voi să îndepărteze moartea din perspectiva existenţei lor, tradiţia creştină a rezervat o lună întreagă pentru a ne ruga pentru răposați, pentru a medita şi pentru a ne aminti că viaţa noastră nu se termină pe acest pământ… Nu o zi, 2 noiembrie, ci o lună întreagă este dedicată răposaţilor. În multe cimitire se poate vedea în Ziua pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi (2 noiembrie) un mare aflux de oameni pentru a-şi aminti de răposaţii lor şi pentru a manifesta recunoştinţa faţă de cei dragi prin rugăciune. Deseori, pe parcursul vieții, ne întrebăm asupra sensului morții şi a raportului cu viața. Şi gândurile se pierd în reflecții, în meditație, în amintiri… Ce este moartea? Pentru ce moartea? Ce este viața veșnică? Ce reprezintă pentru noi răposații şi ce raport avem cu ei? Mai întâi, moartea, care pentru necreștini reprezintă doar sfârșitul existenței lor, dincolo de care nu există nimic, pentru noi creștinii reprezintă un scop şi un început. Este întreruperea vieții pământești, cu tot ceea ce ne lega de ea, şi începutul unei alte vieți, cea veșnică. „Viața credincioșilor tăi, Doamne, se
schimbă, dar nu se pierde”, se roagă Biserica în prefața pentru liturghia răposaților. Va fi o viață diferită, care începe în momentul morții. Doi timpi ai aceleiaşi realităţi…
Cine nu a încercat de-a lungul vieţii sale experienţa morţii? De câte ori nu ne-am răzvrătit împotriva ei, pentru că în mod inconştient am considerat-o ca o cufundare în nimic sau în necunoscut, şi poate pentru că nu am acceptat că prin ea se rupeau legăturile de afecţiune şi de prietenie pe care le cultivaserăm timp de ani de zile. Dar, când am considerat-o ca victorie a spiritului care s-a eliberat de trupul fizic, şi am înţeles că ea marchează începutul unei vieţi noi, cea spirituală, care ne introduce în viaţa veşnică, zâmbetul a revenit pe buzele noastre, o nouă pace a inundat inima noastră şi am început să împletim o relaţie diferită, mai spirituală, cu persoanele care au murit. În Declaraţia asupra existenţei vieţii veşnice din anul 1979, Sfântul Ioan Paul al II-lea amintea că sufletul este spiritual şi prin urmare nu va mai muri, şi că odată cu moartea trupească sufletul intră în veşnicie.
„Oamenii pioşi trăiesc fericiţi în viaţa cealaltă”, scrisese Homer. Şi Shakespeare în una din scrierile sale spunea: „Recomand sufletul meu Creatorului meu, sperând şi crezând cu tărie că voi fi primit să particip la viaţa nemuritoare.” Viaţa veşnică este o realitate de crezut şi de sperat. „Cei care nu speră NOIEMBRIE 2020 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ
3
