Reflecție

Gabriel García Márquez descria într-un roman cum supraviețuiește „dragostea în vremuri de holeră”. D ar noi cum trăim Învierea anul acesta în regim de carantină? Întrebare întemeiată, de vreme ce, în plină criză coronavirus, panica devine practic virusul cu adevărat pandemic, care ne închide, ne izolează și ne separă unii de alții.

Paștele în vremuri de caran tin ă

Gabriel García Márquez descria într-un roman cum supraviețuiește „dragostea în vremuri de holeră”. D ar noi cum trăim Învierea anul acesta în regim de carantină?

Întrebare întemeiată, de vreme ce, în plină criză coronavirus, panica devine practic virusul cu adevărat pandemic, care ne închide, ne izolează și ne separă unii de alții. Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, simultan suntem anunțați de toată social media de amenințarea Turciei că va deschide granițele milioanelor de refugiați din Siria, Irak și Afganistan pentru a invada Europa. Din nou aceeași panică și din nou aceeași rețetă a „carantinei”, de data aceasta politică, economică și juridică: baricadare a granițelor, izolarea „vinovaților” și separarea de ceilalți, oameni ca și noi, și de umanitatea lor, aceeași în ultimă instanță cu a noastră. Adică exact invers decât Paștele, înțeles ca biruință asupra morții, ca întâlnire cu Cel Înviat și cu aproapele, ca Înviere de la „eul” izolat la un „noi” renăscut prin solidaritate!

Dacă acestea sunt timpurile de Post, e bine să ne întrebăm dacă vrem să lăsăm Paștele sub vremuri sau să le traversăm tocmai cu ajutorul „Trecerii” de la moarte la Viață, semnificația prin excelență a Învierii! Câteva icoane pascale ne pot ajuta în acest sens. Cea dintâi este Crucea, dar privită ca semn al comuniunii și nu al excluziunii! Într-adevăr, instrumentul menit să pedepsească, mai întâi prin

rușine și apoi prin tortură, iar apoi să separe, mai întâi pe răi de buni și apoi pe morți de vii, este transformat de Sfânta Treime în simbol al împărtășirii vieții divine. E suficient în acest sens să privim din nou (oare nu asta înseamnă „respect”?) la Icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov, descoperind cum locul rămas gol completează o masă și o cruce deopotrivă: Ad crucem sicut ad mensam, ad mensam sicut ad crucem („pe cruce precum la masă, la masă precum pe cruce”)!

Și tot Crucea Mântuitorului, de data aceasta prin mâinile Sale pironite, ne mai amintește ceva. Câtă vreme Isus putea atinge fizic persoanele, a readus la viața pământească trei oameni: pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Naim și pe Lazăr din Betania. Însă atunci când nu a mai putut atinge pe nimeni, fiind răstignit pe cruce, tocmai atunci ne-a robit tuturor robia, cu moartea pe moarte călcând! Iată de ce putem privi brațele crucii ca pe o îmbrățișare care nu exclude pe nimeni, o îmbrățișare transfigurată, dar nu mai puțin reală, universală și mai puternică decât moartea, pentru că este gestul Iubirii necondiționate! Cât de important este pentru noi acest lucru, tocmai acum când ni se cere să evităm orice contact fizic de frica vreunei contaminări: prin moartea și învierea Sa, Isus permite însăși transfigurarea salutului păcii, dăruit tocmai ucenicilor izolați în „carantina fricii”, în Cenacol! De aceea, evitarea atingerilor concrete să nu ne împiedice să fim încă și mai solidari unii cu alții!

Apoi, o altă icoană făcătoare de minuni „pe timp de carantină” este convertirea Sfântului Toma. Multă vreme poreclit „Toma necredinciosul”, acest Apostol ne poate fi patron spiritual chiar în lupta cu virusul descurajării și al necredinței! Ponegrit de prejudecățile noastre ipocrite, dar încurajat de Mântuitorul să treacă la fericirea celor care cred fără să fi văzut, el are totuși un merit uriaș: acela de a fi văzut în semnele morții niște martori ai Învierii! Avem noi oare același curaj de „a atinge” rănile din viețile noastre, fie ele trupești sau sufletești, văzând în ele semne paradoxale ale învierii, și nu ale morții? Mai mult, suntem noi gata să „atingem” și să ne lăsăm „atinși” de rănile Trupului Mistic al lui Cristos care este Biserica Sa, fără să ne lăsăm nici scandalizați, nici contaminați de descurajare, ci recunoscând în mod tainic „Trupul glorificat” al Celui Înviat?

Desigur, unii ar putea obiecta cu „tact” împotriva oricărui „contact”, evocând tot o icoană biblică, a Celui Înviat care-i spune Mariei Magdalena: noli me tangere, tradus de obicei prin

„nu mă atinge”. Numai că aici cuvintele explicite ale Mântuitorului sunt „nu mă reține”. Mesajul acestei pericope nu este o interdicție, ci tot o încurajare, de a merge și de a vesti Învierea unor frați terorizați de spaimă! Avem noi atunci curajul să citim în aceste terifiante „semne ale timpului” tot atâtea chemări să ne întoarcem la Acela care a biruit lumea?

Cristos a înviat și pe toți ne-a-ncurajat!