Sinteza # 12

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 12  Ianuarie 2015

14,99 lei

ZOOM George Maior: Obligaţia antifragilităţii Vasile Iuga: Teme fundamentale pentru economie

CONVORBIRI Solomon Marcus: Viitorul României la persoana întâi

Proiect. ROMÂNIA

E d i t ori a l

Vasile Dâncu

Dileme şi ambiţii pentru un scenariu noncatastrofic România peste 25 de ani

D

acă îţi imaginezi România peste 25 de ani, o poţi face mai ales în lumina fanteziei pure; ca sociolog te simţi stânjenit de inexistenţa unei reflecţii strategice, care să ordoneze cât de cât trecerea spre incertitudinile viitorului.

Dacă pornim de la premiza că viitorul este o continuare a prezentului, atunci premizele sunt pentru o imagine de coşmar. Chiar dacă mergem pe un scenariu de minimă prelungire a trendurilor de azi, tot pe aproape ajungem, deci vom lăsa deoparte aceste căi. Îmi doresc un scenariu pozitiv, o gândire de ruptură, pentru că dinamica este rapidă, surprizele apar frecvent, toată Europa suferă de miopie strategică. Dar mai ales sunt român, îmi doresc un viitor bun pentru ţara noastră şi cred că nişte scenarii strategice bine făcute pot ordona eforturile, pot uni naţiunea, pot construi sinergii şi proiecta un viitor care să rezulte din anticiparea pericolelor şi folosirea oportunităţilor.

Trebuie să căutăm a ne închipui cum va fi lumea şi cum ne vom integra în ea peste 25 de ani fără a ne amăgi că totul va fi bine şi actualele grupuri în care ne-am integrat ne vor aduce lapte şi miere. Dacă o ţară ca Franţa, în 2014, face o strategie pentru un deceniu şi se întreabă, printre altele, dacă viitorul va fi cu UE sau fără UE, cred că este normal să ne punem şi noi această problemă. Şi la alte întrebări suntem obligaţi să dăm răspunsuri, sunt lucruri de care nu ne putem

4

SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ascunde, chiar dacă sunt dificile. În primul rând, ce instituţii mai pot să fie piloni pentru apartenenţa comună, adică ce instituţii pot crea identităţi şi care pot întări legăturile dintre noi sau legătura dintre noi şi România, în condiţiile în care 80 la sută dintre români declară că sunt mândri de apartenenţa lor, însă doar puţin peste 30% dintre ei au încredere în statul român? În al doilea rând, vedem o mare polarizare a românilor şi o serie de crevase care dinamitează solidaritatea colectivă, în ipostaza ei mecanică: populaţia din ţară vs. diaspora, lucrătorii de la stat vs. cei de la privat, conflicte între religii, persoane active în muncă vs. asistaţi şi aceasta este într-adevăr o sursă de diferenţiere şi chiar de creativitate care poate stimula dezvoltarea.

Cu o singură condiţie: să poată fi întărite unele reguli comune de supravieţuire, regulile comune de convieţuire. Când este polarizare mare şi inegalitate puternică, este nevoie să asigurăm egalitatea accesului la bunurile fundamentale.

Când apar tensiuni sociale, atunci antidotul este încrederea în instituţii de bază ale societăţii, organizaţii şi instituţii politice, juridice şi de altă natură care pot defini interesul comun şi mijloacele pentru respectarea lui. Cum vom face toate acestea, cum vom schimba practica politică, cea care face din aceste tensiuni un motor facil pentru alegeri şi pentru asigurarea votului provenit din tensiuni sau campanii negative? În al treilea rând, ce model social alegem? Nu

E d i t ori a l

este un preambul pentru a propune politici sociale aberante uneori, cum au făcut şi stânga, şi dreapta în alegeri, în ultimii ani, ci vorbim despre politici sociale în sens larg: acces generalizat la educaţie de calitate, la sănătate, pensii, protecţie pentru şomeri, eliminarea dezechilibrelor generaţionale şi multe altele. În fine, ce mecanisme de tip „antifragilistic”, cum spune Nassim Taleb, se pot găsi ca să putem spera că vom reuşi să trecem peste riscurile viitoare, peste ameninţările care vor veni şi pe care nu le putem presupune sau poate nici măcar nu avem curajul să ni le închipuim: o posibilă rupere a UE sau eliminarea unor ţări care se află în coada plutonului şi sunt tractate cu greu, război în zonă, retragerea NATO din zona de proximitate a Rusiei etc. Cum scrie Nassim Taleb: „Este crucial să înţelegem că, dacă antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (şi complexe) care au supravieţuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu şi factori de stres le va fi dăunătoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sări în aer. Ne-am tot fragilizat economia, sănătatea, viaţa politică, educaţia, aproape totul, suprimând aleatoriul şi volatilitatea. Exact aşa cum o lună petrecută în pat (de preferinţă, cu o versiune neprescurtată a romanului «Război şi pace» şi cu acces la toate cele optzeci şi şase de episoade din «Clanul Soprano») duce la atrofierea muşchilor, la fel şi sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă şi structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos şi cu născociri (pe care în această carte – n.a. Nassim Nicholas Taleb, Antifragile: Things That Gain From Disorder, 2012, Random House - le voi numi «iluzii de Harvard-sovietic») care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor”.

Acestea ar însemna să gândim anticipând că vor fi rupturi sau „lebede negre”, să analizăm sistemele noastre sociale, economice şi politice cu maximă luciditate, folosind testul de simetrie propus de autorul citat: tot ceea ce obţine mai multe avantaje decât dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor şocuri) este antifragil; inversul este fragil. Astfel cred că am putea crea cel puţin un plan imunologic pentru o Românie care, astăzi, pare aflată într-o mare miopie strategică.

Voi încerca să descriu câteva ambiţii (dacă nu condiţii) pentru evitarea unui scenariu catastrofic, scenariu care ar fi previzibil pentru România, în actuala stare de lucruri. Un scenariu catastrofic ar arăta în 2040 o Românie precum: un teritoriu, mai mult decât un stat suveran, o populaţie, nu o naţiune, o zonă furnizoare doar de mână de lucru, fără antreprenoriat autohton, resurse naţionale înstrăinate total, stat eşuat, doar o piaţă pentru Europa şi un teritoriu fără o politică externă

5 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

independentă.

Pentru a putea gândi dincolo de aceste scenarii de tip catastrofic, cred că trebuie să stabilim o condiţie preliminară.

Acţiunea publică nu îşi încheie misiunea sa transformatoare, chiar dacă neoliberalismul simplist importat în România poate spune că statul trebuie să iasă din absolut toate combinaţiile sociale.

Acţiunea publică trebuie să implice continuitate dincolo de alternanţele politice care pot avea rezultate noncumulative sau pot chiar prejudicia mersul României spre nişte ţinte precise.

Acţiunea publică trebuie să se sprijine pe expertiza unor specialişti care ar trebui să reducă sau să micşoreze invazia de sinecurişti care invadează statul şi organismele sale după fiecare alegeri. Spolierea de resurse şi corupţia sunt vulnerabilităţi care pot fi mult atenuate dacă vom credita acţiunea publică cu misiunea de a ocupa şi pilota cea mai mare parte a dezvoltării şi atingerii unor ţinte strategice.

Acţiunea publică trebuie să asigure o protecţie consistentă a intereselor naţionale. La noi a prins, din nefericire, foarte bine o ideologie a opoziţiei între stat şi întreprinderi sau chiar între stat şi privat. Dar peste tot în lume, competitivitatea este principala armă strategică pentru statele naţionale, statul+colectivitatea locală+întreprinderile reprezintă o triadă care face mereu strategii pentru ocuparea forţei de muncă, modalităţi de folosire optimă a resurselor, pentru atingerea unor ţinte de dezvoltare, realizarea de echilibre teritoriale etc. Din păcate, peste întreprinderile din ţara noastră se revarsă controale care le paralizează activitatea cu anii, supra-reglementări năucitoare sau retroactivitate fiscală în cele mai dure situaţii.

Uneori, antreprenorii români au senzaţia că statul vrea distrugerea oricărei economii naţionale, ceea ce sigur nu poate fi adevărat. Ce-i drept, lipsa de cultură şi viziune a unor responsabili ai statului poate genera ideea că mergem spre un federalism post-naţional în Europa, dar ar fi o crimă să deconstruim România pentru ca din cioburile ei să construim Europa în această zonă. Deocamdată putem decela o incapacitate a statului de asumare a unor poziţii clare sau de a lua decizii eficiente pentru protejarea şi stimularea antreprenorilor români.

Actiunea publică necesită un stat inteligent inteligent şi creativ, un stat care, respectând interesele naţionale şi principiile, nu se lasă confiscat de interese, indiferent de natura lor şi purtătorii acestora, un stat care nu abandonează societatea şi nici nu îşi arată forţa şi hotărârea numai faţă de unii cetăţeni, adică faţă de cei mai slabi, ci aplică faţă de toţi aceleaşi principii şi reguli, care stimulează competiţia socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale,

E d i t ori a l

redistribuie echitabil resurse şi facilitează armonia şi coeziunea socială. Caută să nu stimuleze fracturi în ţesutul de solidaritate şi reglează dezechilibrele atunci când malformaţiile apar ca rezultat al competiţiei şi dezechilibrului de resurse.

Cultivarea antreprenorului român este unul dintre pilonii unui scenariu pentru următoarele decenii. Acum există senzaţia şi chiar discursul politic că doar capitalul străin ne poate salva, capital străin care are mereu întâietate atunci când se dau ajutoare de stat sau orice alte forme de sprijin guvernamental sau local. Astăzi, există o ambiguitate legislativă şi o junglă legislativă care face ca tot mai mulţi dintre marii antreprenori români să bată drumurile la DNA, să înfunde puşcăria sau să plece cât văd cu ochii, abandonându-şi afacerile. Să fie oare toţi antreprenorii noştri nişte hoţi? Sociologic, şi chiar

Statul

+

Colectivitatea locală

raţional, este greu de susţinut o concluzie de acest fel. Marile companii româneşti care au mai rămas sunt asaltate de companiile străine pentru a fi preluate, dacă nu au putut fi deja îngenuncheate pe piaţă. E un fenomen firesc, de competiţie pe piaţa liberă, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să încurajăm şi chiar să protejăm antreprenorul român? Nu mai putem face protecţionism clasic, dar ne rămân multe mijloace prin care ar trebui să fim alături de românul care dă salarii şi, uneori, este singurul furnizor de salarii într-un oraş de zece – douăzeci de mii de locuitori.

Pun pariu că niciunul din guvernanţii ţării nu s-a întrebat în detaliu, nu a comandat studii pentru a vedea cine este el, antreprenorul român, la ce visează el, ce interese are. Poate ar fi descoperit un lucru emoţionant: antreprenorul român se desprinde foarte repede de interesele personale imediate şi apoi îl mână în luptă altceva; în acel altceva este şi mândria de a face ceva românesc, de a ajuta comunitatea lui si ţara. Ştim, statul nu se implică direct în jocul economic, dar trebuie

6

SINTEZA # 12, ianuarie 2015

să fie un garant al echilibrului, nu doar în ceea ce priveşte competiţia, gestionarea schimburilor şi concurenţa, dar şi în ceea ce priveşte dezvoltarea generală. Interesul financiar al statului este interes naţional, cu adevărat, nu trebuie să fie ocultat de nevoia de justiţie şi pedepsirea celor care fură. Dar recuperarea pagubelor trebuie să fie un principiu urmărit serios concomitent, dacă se poate, sau urmat de pedepsirea dură, expresivă, exemplară a antreprenorilor care încalcă legea.

Problema identităţii noastre şi a păstrării ei nu este o treabă pentru istorici sau sociologi, este un adevărat principiu al supravieţuirii unei naţiuni. Identitatea este sentimentul colectiv al individualităţii istorice, al sentimentului împărtăşit că avem ceva doar al nostru, o contribuţie originală la cultura şi civilizaţia lumii, cu care ne putem mândri, dar nu doar atât. Identitatea nu rezistă

dacă se plaseză şi se sprijină doar pe istorie, ea trebuie să valorifice şi sentimentul că acum, adică în generaţia noastră, suntem creatori de valori inestimabile, că suntem de neînlocuit în lume, că suntem participanţi activi la construcţia actuală a lumii. Adică, lumea întreagă ar arăta altfel fără noi, o serie de lucruri importante pentru omenire ar lipsi. Este premisa cea mai importantă pentru mersul României prin viitorii 25 de ani. Acest viitor nu se rezolvă doar prin educaţie sau acţiune publică, ţine de imaginea de dreptate, justiţie şi echitate, de încrederea în instituţii, proiectarea unor personalităţi româneşti pe agenda publică a spectacolului lumii de azi. Ţine şi de promovarea culturii noastre în lume, educarea reciprocităţii este deosebit de importantă, dar şi răspunsul continuu pe care ar trebui să-l dea mari personalităţi si instituţii ale prezentului la întrebări precum: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuşi – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educaţie este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem

E d i t ori a l

şi ce rezultate asteptăm. O instituţie cum este Academia Română poate fi implicată în proiectarea viitorului ţării pentru rezervorul de excepţionalitate pe care-l deţine, dar şi pentru că poate promova excelenţa românească în lume. Astăzi, un proiect excepţional al preşedintelui Academiei de a furniza liniile unui proiect pentru dezvoltarea României în viitor trebuie sprijinit de Executiv, dar nu doar atât. Ar trebui să nască reflecţii (concordante sau divergente) în toate mediile, de la cel politic, civic, economic sau universitar. În înţelegerea importanţei pilonului identităţii trebuie să intre şi o amplă reflecţie privind înţelegerea şi concilierea particularităţilor etnice sau regionale, pentru a încerca să integrăm aceste particularităţi în cetăţenia civică. Este important acest lucru, deoarece egoismul sau individualitatea au devenit valori care aduc progresul, evident, la

+

Mediul antreprenorial

= Acţiune publică

nivel personal, dar condiţiile colective , sociale sau naţionale sunt cadre pentru raporturile dintre indivizi, dintre indivizi şi stat sau indivizi şi comunitatea de inserţie.

Trebuie să ieşim dintr-un marasm intelectual, dintr-o mediocritate intelectuală care bulversează adânc societatea, neavând în prezent nici măcar o piaţă a schimbului de idei. Dar mai ales învaţământul, educaţia suferă cumplit şi se îndepărtează mult de standardele lumii civilizate.

Instituţiile de cultură sau de educaţie care caută să promoveze o minimă excelenţă sunt strivite de populism sau demagogie politică, elita noastră s-a divizat în tabere de intelectuali publici care se atacă ignobil la televiziune. Dar mai ales, elita noastră încearcă doar dezbateri despre trecut şi mai puţin despre viitor. Suntem parcă pe un Titanic, după ce s-a anunţat implacabilul sfârşit, ceea ce face să nu mai conteze viitorul, totul fiind o răfuială narcisistă fără sens, care ajunge invariabil la obsesia moştenirii comunismului. Prin acţiune concertată între instituţii de stat, societate civilă, antreprenori,

7 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

oameni de cultură, elite intelectuale sau tehnice, ar trebui trecut la un proiect de reflecţie îndreptat spre viitor cu privire la priorităţi, obiective strategice, modalităţi de acţiune. Nu putem proiecta România peste 25 de ani, dacă fiecare ne facem propriul proiect sau dacă doar Guvernul face proiectul lui. Dacă oamenii de afaceri români nu sunt consultaţi, atunci totul este o poveste despre visele intelectualilor, dacă intelectualii nu participă, atunci planurile economice nu au profunzime şi reflecţie în cultura colectivă. În fine, o importantă ambiţie-condiţie este generalizarea la nivelul conştiinţei politice a ideii că pierderea suveranităţii economice este punctul de la care totul se schimbă, deci trebuie trecut la un alt tip de demers strategic. Nu este vorba aici doar despre pierderea mijloacelor esenţiale pentru articularea unor strategii ale intereselor colective,

ci este mai degrabă o situaţie de ruptură, în care toate reflexele gândirii politice sau strategiilor decizionale din trecut nu mai sunt valabile. În această situaţie, pe care unii o privesc fatalist cu ideea că aceasta este globalizarea şi noi nu ne mai putem opune, suntem prea mici, trebuie făcute schimbări esenţiale de gândire şi strategii de supravieţuire fără niciun fel de ambiţii majore. În această situaţie mai sunt puţine lucruri de făcut, mai ales că deja avem tot mai mult senzaţia că suntem incapabili de a acţiona colectiv şi a gândi interesul comun. În această perspectivă, statul şi acţiunea publică îşi pierd tot mai mult influenţa, pentru că ţara îşi pierde principala caracteristică ce ar defini-o ca subiect autonom al istoriei: stat cu cetăţeni liberi, creativi şi activi, cu capital social puternic. Un stat cu cetăţeni deznădăjduiţi, speriaţi de viitor, fără încredere în instituţii şi lideri este un stat care slăbeşte în fiecare zi şi care nu-şi poate anticipa viitorul.

God bless Romania!

n

U GÂND 8

SINTEZA # 11, decembrie 2014

„Cine s-ar fi gândit că secolul XX va fi imediat urmat de secolul XI?”, se întreba Amos Oz, la începutul anilor 2000. “Mai vechi decât Islamul sau creştinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic sau ideologic sau credinţă - fanatismul este, din nefericire, o componentă

prezentă dintotdeauna în natura umană”, spune el. „Oamenii care aruncă în aer clinici de făcut avorturi în America sau ard moschei sau sinagogi în Germania nu se deosebesc de Bin Laden decât prin proporţii, dar 9 SINTEZA # 11, decembrie 2014

nu prin natura crimelor lor”. După recentele evenimente de la Paris, ne întoarcem la întrebarea lui: cum să lecuieşti un fanatic? Şi, mai ales, cum să nu devii tu un fanatic încercând să-l lecuieşti pe celălalt? Unde se găsesc

soluţiile la problemele pe care le-a generat globalizarea? Poate chiar în trăirea lor, în viaţă.

Căci doar riscând, putem învăţa. Şi numai învăţând din toate întâmplările vieţii, cei fragili au şanse să devină antifragili.

AUTO: Beculeţe sau protecţie?

CUPRINS

HIPE & VIBE: Viaţa fără facebook

EDITORIAL Dileme şi ambiţii pentru un scenariu noncatastrofic

Revistă de cultură şi gândire strategică

GOOD LIFE

VIN DIN ROMÂNIA: Tezaurul din beciurile Vrancei

ZOOM Un sfert de veac în viitor, obligaţia antifragilităţii

TRAVEL: Iarna.

Love&hate

de ani

SPORT LIFE Spre un Rio Pobre

DINE&WINE: Vinul fiert nu trebuie fiert!

peste

VERDE Despre broaşte ca despre oameni 4

242

232

12

ARTE

„A mai rămas ceva de pictat?”

228 222

Proiect. România

219

17

DESTINE

212

„Şi în cazul revizuirii Constituţiei, adesea, mai binele este duşmanul binelui”. Interviu cu Simina Tănăsescu

22

Zborurile umane spre Marte nu pot fi realizate înainte de 2030.

Interviu cu Dumitru Prunariu

200 186

România. Următorii 25 de ani

PUNCT ZERO

30

Apocalipsa Inteligentă După 25 de ani de declin demografic

178

41

Cum să ieşim dintr-un joc piramidal aproape de sfârşit?

INSIDE

168

47

Războaiele popoarelor vor fi mai teribile decât cele ale regilor

164

Ţăranul, tot pe câmp. Şi peste 25 de ani

52

134 70 149

76

Sfârşitul vacanţei următorii 25 de ani „Un ritm mai rapid de creştere economică în România se poate realiza doar printr-un efort masiv de investiţii”. Interviu cu Lucian Liviu Albu

„Am exportat crizele politice la Bruxelles”.

Interviu cu Iuliu Winkler

60

„Fenomenul matematicii şi IT-ului românesc”. Interviu cu Adrian Petruşel

145

85

140 90

Posibilul trebuie să devină realitate Viitorul imprevizibil

96

98

102

105

CONVORBIRI Înţelepciunile lui Solomon

Vânătorii de viitor

Special - Râsul care ucide Dincolo de frontiere, metisul există în fiecare dintre noi. Interviu cu Michel Bourse

Perspectivele parteneriatului transatlantic

127

Cuvinte şi gloanţe

Redactor-şef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Bogdan Stanciu, Marius Avram, Traian Brad Contributors: Marius Benţa, Cristina Beligăr, Adriana Dîncu, Vasile George Dâncu, Mihai Drăghici, Delia Enyedi, Iulian Fota, Vasile Gheţău, Vasile Iuga, Dan Jurcan, Radu Nechita, Elena Nicolae, George Cristian Maior, Liviu Maior, Ion Mureşan, Luminiţa Paul, Călin Poenaru, Ioan Es. Pop, Ştefan Pop, Florin Popa, Florin Popescu, Alina Staicu, Alexandru N. Stermin, Ilie Ştefan, Mihnea Teodorescu, Eduard Ţone, Tudor Vlad Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareş Olteanu, Isabela Muntean Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea Traduceri: Sebastian Rus, Ştefania Tarău SINTEZA foloseşte imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie

POLITICĂ

158

Povestea celui mai mare laser din lume. Povestea unor români

Director: Vasile Dâncu

Surse de pace în Orientul Mijlociu perspective pentru 2015

Meridian UE 2015 - Sumar de provocări şi oportunităţi

ISSN 2359-8131 Adresa redacţiei: Cluj-Napoca, 400495, str. Cometei, nr. 1 e-mail: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente şi informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar:

IntelLigent BUSINESS România la 3+

Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

Montaj foto copertă: Foto © Zaha Hadid Model © La Blouse Roumaine (simonaions.wordpress.com)

ZOOM

PROIECTĂM ROMÂNIA PENTRU VIITOR

Ambasador George Cristian Maior

Un sfert de veac în viitor, obligaţia antifragilităţii

L

a 25 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, numărul aniversar al Sintezei a căutat să surprindă, pe fundamente sociologice solide, maniera în care au evoluat valorile, atitudinile şi comportamentele spaţiului social românesc sub presiunea schimbării exercitată în tot acest răstimp. Surprinzătoare sau nu, dezamăgitoare sau nu, concluziile studiilor reuşesc să ofere o perspectivă de ansamblu asupra efectelor unor forţe sociale care acţionează lent, dar hotărât, asemenea apei susurând printre stânci. Forţe care pe termen mediu şi scurt produc efecte discrete, aproape imperceptibile, dar care, la scala deceniilor, se dovedesc capabile să mute munţii.

Nu contest, desigur, veridicitatea lecţiilor extrase din trecutul nostru recent, însă experienţa îmi spune că ele nu reprezintă decât o mică parte a realităţii deosebit de complexe pe care am traversat-o. Aşa cum atât de elegant a spus-o Borges, Raţiunea nu va înceta niciodată să viseze la un plan al Labirintului. Antrenată îndelung să identifice tipare chiar şi în cel mai dens „zgomot”, ea va alege anume acele semnale care să îi confirme propriile preconcepţii, apoi va extrage din lecţiile trecutului un model pe

12 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

13 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Nu este nevoie să prezici viitorul.

Ci doar să alegi unul – un viitor bun, folositor – şi să faci acel tip de predicţie care ar modifica sentimentele şi reacţiile oamenilor, astfel încât să se înfăptuiască viitorul pe care tu l-ai ales.

Mai bine să construieşti un viitor bun decât să prezici unul rău.”

Isaac Asimov, Preludiul Fundaţiei care să îl aplice viitorului. Însă iluzia că putem înţelege trecutul hrăneşte o nouă iluzie, mult mai periculoasă de această dată: aceea că putem prezice şi controla viitorul în mod absolut.

Prin urmare, cititorul se va vedea îndreptăţit să i se ofere o perspectivă – la fel de solid fundamentată ştiinţific –

asupra evoluţiilor la care să se aştepte, pentru România şi pentru comunitatea internaţională, în următorii 25 de ani.

Predicţie sau cartografierea spaţiului probabilităţilor O hartă a viitorului – fie ea chiar şi purtătoare de veşti proaste – este liniştitoare. Ea are darul de a atenua anxietatea pe care oricare dintre noi am experimenta-o, dacă ne-am permite să conştientizăm pe de-a-ntregul incertitudinile existenţei noastre de zi cu zi. Eu, totuşi, voi evita să cad în capcana predicţiilor certe asupra unor probleme esenţiale, dar care, prin caracterul imprevizibil al evoluţiilor, fie ele de natură de geopolitică, economică sau socială, sugerează cu pregnanţă o lipsă de perspectivă analitică clară şi de predictibilitate.

Mă voi alătura mai degrabă taberei lui Winston Churchill, marele om de stat realist şi cinic. Acesta observa încă de acum şapte decenii că, deşi tehnicile şi materia primă necesare pentru predicţia politică sau economică s-au îmbunătăţit şi multiplicat, problemele pe care trebuie să le clarifice au devenit la rândul lor mult mai complexe. „Scena pe care suntem chemaţi să o contemplăm şi să o măsurăm este enormă. Ea cuprinde toate pasiunile omenirii, toate politicile şi anxietăţile puterilor 

ZO OM

ZOOM

n Gândirea raţională, fie ea şi asistată de calculatoare dotate cu cele mai puternice aplicaţii software imaginabile, nu poate prezice viitorul

n Rezilienţa se limitează la a gestiona incertitudinea, pe când antifragilitatea o îmbrăţişează şi încearcă să domesticească ceea ce este necunoscut, opac, inexplicabil

victorioase. Evenimentele maiestuoase ale istoriei şi incidentele mundane ale vieţii de zi cu zi ne arată deopotrivă vanitatea demersului uman de a-şi controla propriul destin. Chiar şi cele mai mari neglijenţe, cele mai prost gândite politici pot aduce cu sine binele. Chiar şi cele mai mari izbânzi ale gândirii strategice pot avea consecinţe nefaste. Cât de puţin putem prevedea consecinţele acţiunii înţelepte sau nesăbuite, ale virtuţii sau ale maliţiei. Fără această incertitudine perpetuă şi nemăsurată, drama şi misterul vieţii umane ar fi distruse.”

Pasiunile şi emoţiile umane, cunoaşterea incompletă, consecinţele imprevizibile ale acţiunilor politice, rolul covârşitor al hazardului în evoluţia naţiunilor l-au forţat pe Churchill să conchidă: „Nu le este dat fiinţelor umane, din fericire pentru acestea, pentru că altfel viaţa ar fi intolerabilă, să prevadă sau să prezică, în mare măsură, evoluţia cursului evenimentelor. După un timp, totul va sta într-o nouă lumină, cu noi proporţii şi noi scale de valori. Lampa licărindă a istoriei se împiedică pe cărarea trecutului, încercând să-i reconstruiască scenele, să îi reînvie ecourile şi să reaprindă palid pasiunea zilelor de altădată. Care este valoarea tuturor acestora? Singura care poate

pe care îl sugeram în motto. Merită menţionat că citatul, care cu siguranţă va suna familiar cititorului pasionat de universul ştiinţifico-fantastic al lui Isaac Asimov, nu îi aparţine lui Hari Seldon, părintele fictivei psihoistorii.

El exprimă speranţele împăratului galactic Cleon, pus faţă în faţă cu perspectiva aproape magică a unui instrument care să îi deschidă o poartă către misterul viitorului. Din păcate, visul lui Cleon s-a risipit la fel de repede precum a luat fiinţă. Căci, după cum avea să-l convingă Seldon, aşa cum nu poţi prezice viitorul plecând de la emoţiile şi reacţiile umane, nici contrariul nu e valabil.

Nu e-n putinţa nimănui să pornească de la un viitor dezirabil şi să prezică emoţiile umane şi comportamentele care să îl înfăptuiască. Poporul este imun la astfel de manipulări. Dar nimic nu te împiedică să construieşti instituţiile statale, mecanismele de reacţie, rezilienţa, antifragilitatea necesar a fi puse în slujba acelui viitor bun pe care ţi-l doreşti. Este de datoria guvernanţilor să stabilească, în parteneriat cu societatea civilă, pornind de la realităţi imuabile, precum poziţionarea geografică, resursele naturale ori resursele umane, harta obiectivelor pe care şi le-ar dori transformate în realitate, astfel ca naţiunea să fie apărată şi să prospere.

14 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ghida omul este propria sa conştiinţă.

Singurul scut al memoriei sale este justeţea şi sinceritatea acţiunilor sale”.

Ciudate cuvinte venind din partea unui om de stat care considera, în aceeaşi măsură, că o naţiune fără un plan clar se îndreaptă spre dezastru.

Dar la o privire mai atentă vedem că nu este niciun paradox. Este adevărat, încă suntem artizanii propriului nostru destin. Gândirea raţională, fie ea şi asistată de calculatoare dotate cu cele mai puternice aplicaţii software imaginabile, nu poate prezice viitorul. Tot ce poate spera este să cartografieze spaţiul probabilităţilor, aşa cum arată el în momentul calculului, spaţiu care va fi diferit chiar mâine, când una dintre infinitele posibilităţi de evoluţie se va fi materializat. Invenţiile tehnologice şi sociale lărgesc continuu acest spaţiu al probabilităţilor. El este incomparabil mai mare acum decât era anterior revoluţiei industriale – cu bunele şi cu relele pe care le implică acest lucru. De aceea, nici hărţile nu mai seamănă cu cele de odinioară.

Ceea ce era cu doar câteva decenii în urmă simetric, clar, uşor de delimitat şi de reprezentat din câteva tuşe de penel, astăzi impune cu necesitate efortul uriaş de a desena şi a citi „hărţi în hărţi”, care mai de care mai

dantelată şi mai unduitoare. Clasicele falii de geopolitică tradiţională sunt complicate de problema tot mai spinoasă a resurselor energetice, de instabilitatea socială şi strategică a statelor slabe, de radicalismele ideologice şi culturale, chestiunea conflictelor îngheţate, problematici grave de natură ecologică, aspecte demografice – toate acestea dându-şi mâna într-o adevărată „geografie a haosului”.

De la predicţii la scenarii posibile Dar dacă viitorul nu poate fi prezis, nu este mai puţin adevărat că el trebuie să ne găsească pregătiţi pentru viitoarele alternative care pot fi imaginate. Pentru că adevărata chemare a oamenilor de stat nu este să se cantoneze într-un viitor prestabilit, inexorabil, fie el bun sau rău, ci să creeze mecanismele necesare astfel ca, atunci când acţiunea conştientă sau hazardul vor lua formă concretă, statul pe care îl conduc să fie capabil să reacţioneze şi să gestioneze cu succes oportunităţi şi provocări deopotrivă. În momentul în care am făcut trecerea de la predicţii certe la scenarii posibile, deja păşim pe un teren fertil al acţiunilor concrete, menite să facă posibil viitorul bun

15 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

În aceeaşi măsură, este de datoria lor să prevadă evoluţii pe care nu şi le doreşte nimeni, dar perfect plauzibile, precum un recul al democraţiei la nivel mondial, proliferarea statelor slabe sau chiar eşuate, apariţia de noi conflicte îngheţate sau dezgheţarea celor vechi, evoluţia pe calea unui posibil neo-Război Rece, mai perfid şi mai insidios decât cel cu care am fost odată familiari. România peste 25 de ani poate fi un hub energetic amplasat solid într-un spaţiu de securitate şi stabilitate, la fel cum se poate ca ţara noastră să se lupte cu efectele unor evoluţii geopolitice dezastruoase în vecinătatea imediată.

Ea poate să-şi fi dezvoltat un sistem puternic de procesare şi de acumulare a informaţiei, în măsură să îi crească puterea naţională, mult peste ceea ce-i permit, bunăoară, resursele naturale, aşa cum la fel de bine poate, mioapă la tot ce e „mâine“, cu ochii mari deschişi la tot ce e „azi“, să rămână pe loc, înmărmurită, lăsând evenimentele să o ia prin surprindere.

Antifragilitatea O precondiţie pentru ca România să iasă câştigătoare, indiferent de scenariile care se vor concretiza, indiferent dacă răul se va întrece pe sine sau dacă hazardul îi va surâde, este antifragilitatea popularizată ca şi

concept academic de autori precum Nassim Taleb. Antifragilitatea este un concept care transcede semnificaţiile mult mai cunoscutei rezilienţe.

Dacă organismele reziliente rezistă şocurilor şi atât, cele antifragile ies îmbogăţite, îmbunătăţite din crizele pe care le-au depăşit. Rezilienţa se limitează la a gestiona incertitudinea, pe când antifragilitatea o îmbrăţişează şi încearcă să domesticească ceea ce este necunoscut, opac, inexplicabil.

Aplicând conceptul într-un articol recent din Foreign Affairs, Nassim Taleb şi Gregory Treverton analizează peisajul exploziv din Orientul Mijlociu, întrebându-se de ce Siria, cu aparenta sa stabilitate, s-a dovedit a fi atât de fragilă, iar Libanul, supus de o bună bucată de timp unor fierberi permanente, dovedeşte totuşi stabilitate, autorii trag nişte învăţăminte semnificative. Potrivit acestora, cheia stă în fragilitatea şi antifragilitatea acestor state sau, cu alte cuvinte, în capacitatea lor de a face faţă haosului. În viziunea lor, fragilitatea are cinci surse principale: un sistem de guvernământ centralizat, o economie nediversificată, un grad excesiv de îndatorare, absenţa alternanţei la guvernare şi, nu în ultimul rând, lipsa experienţei recente de a fi făcut faţă unor şocuri majore. 

PROIECT ROMÂNIA

ZO OM

de ani

peste

Adriana Dîncu, Mihaela Orban n Scopul final trebuie să fie redefinirea României de la un „stat de frontieră” la un nod de reţea, un „hub” de cunoaştere utilă şi acţionabilă, o intersecţie strategică într-o lume globală

Aplicând aceste criterii, harta lumii pare mult mai uşor de desluşit.

Regimuri aparent problematice ies câştigătoare, în timp ce state aparent placide se pot dovedi a fi adevărate bombe cu ceas. Arabia Saudită, extrem de dependentă de comerţul cu petrol, imună schimbărilor de regim, înalt centralizată, se poate plasa cu uşurinţă la un capăt al spectrului, alături de state precum Bahrain, Egipt, Venezuela şi, într-o mai mică măsură, Rusia. De o fragilitate moderată se „bucură” Japonia, profund îndatorată şi încă incapabilă să îşi revină după „deceniul pierdut”, Brazilia, tot mai centralizată şi birocratizată, Nigeria şi Turcia. De cealaltă parte, Taleb şi Treverton plasează nu doar Libanul, care a evitat valul de statism care a măturat regiunea, din Egipt până în Irak şi Siria, ci şi state precum Italia, eficient descentralizată, flexibilă, capabilă să îşi revină din numeroasele crize politice şi economice pe care le-a experimentat.

Dacă România începe să stea relativ bine la toate aceste capitole, o trecere rapidă în revistă a celorlalte state din vecinătatea sa – inclusiv a „elefanţilor albi” din Regiunea Extinsă a Mării Negre – este de natură să dea de gândit şi să impulsioneze acţiunile prin care să luptăm împotriva fragilităţii proprii şi regionale.

16 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

România nevoia hărţilor strategice Amplasaţi în prezent de partea cea bună a delimitărilor geopolitice, în interiorul comunităţii postmoderne europene, avem o dublă răspundere simultană a proiecţiei şi protecţiei intereselor noastre, deopotrivă naţionale şi colective, atât în ceea ce priveşte soluţionarea problematicilor din arealurile noii periferii, cât şi cu privire la exportul de stabilitate şi prosperitate către zone mai îndepărtate. Ne mai lipseşte doar forţa de a face pasul către un nou profil strategic într-o altă lume, de a elabora hărţi strategice care să precizeze scopurile şi traseele de urmat, cerinţă cu atât mai însemnată, cu cât acest demers a căpătat, aşa cum aminteam mai devreme, valenţe multiple, combinând energia, economia, tehnologia cu geopolitica, pentru ca scopul final să fie redefinirea României de la un „stat de frontieră” la un nod de reţea, un „hub” de cunoaştere utilă şi acţionabilă, o intersecţie strategică într-o lume globală cu interdependenţe şi încrengături complicate. Un stat capabil să ofere nu doar sieşi, ci întregii comunităţi democratice din care face parte, terenul fertil pentru îndeplinirea dezideratelor de justiţie, stabilitate şi prosperitate.

91%

Desigur, nimic din toate acestea nu va elimina rolul hazardului în evoluţia ţării noastre în următorii 25 de ani, nici nu ne va pune la adăpost de situaţii ironice precum cele amintite de Churchill, când politici aparent bune au avut efecte catastrofale.

Toate aceste situaţii au existat şi vor mai exista. Problema este că oamenii de stat – conştienţi fiind că acţiunile curajoase, dar riscante, vor fi judecate din perspectiva unui rezultat pe care nu-l pot controla – preferă adesea să se protejeze, punându-se la adăpostul unor soluţii birocratice care nu fac nici bine, nici rău. Departe de a fi susţinătorul nesăbuinţei, mă văd nevoit să remarc că, de-a lungul istoriei, aceia care au făcut cel mai mult bine naţiunilor la cârma cărora s-au aflat au avut curajul de a lua acele decizii dificile, poate dezavuate pe moment de societate, dar necesare pentru a avansa spre obiectivele strategice propuse. În definitiv, aşa cum spunea acelaşi Churchill, „în politică, succesul nu e total, eşecul nu e fatal, important este curajul de a merge mai departe”. n

George Cristian Maior este director al Serviciului Român de Informaţii

4% 4%

1%

g1. Credeţi că România are nevoie de un proiect de ţară?

Da, are nevoie

Nu are nevoie

Nu ştiu

Nu răspund

n PROIECT. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

ZO OM

ZOOM

4% 2%

Procente calculate din 91% care declară că România are nevoie de un proiect de ţară.

30%

de ani peste

1%

50% 40%

20% 10%

P

e de altă parte, după 1989 nu a existat, un proiect major pentru societate care să-i mobilizeze pe români și să-i determine la acţiune socială în vederea dezvoltării pe termen lung a ţării, în același timp am suferit, pe termen lung, de deficit de reflecţie strategică.

18 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Nu a existat niciun proiect care să cultive încrederea în instituţiile democraţiei sau în stat, pe fondul eșecului repetat al reformei sectorului public și pe fondul politizării continue a acestuia. Iar lipsa unui proiect naţional, lipsa unor repere care să dirijeze evoluţia României spre un orizont de așteptare, îi face pe oameni să caute repere în trecut.

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014 pe fondul activării la vot a tinerilor și a unor comunităţi care nu au fost mobilizate din punct de vedere politic până atunci, a fost perceput în mediile de dezbatere din ţară, dar și din străinătate drept un moment zero pentru România.

Optimismul românilor cu privire la direcţia în care merge ţara este la cote maxime, încrederea în noul președinte este ridicată, contextul este așadar unul cât se poate de favorabil pentru a vorbi despre viitor, pentru a face proiecţii, pentru a aduce în discuţie necesitatea dezvoltării pe termen lung a României în baza unui proiect articulat. Un așa numit proiect de ţară este necesar pentru a structura o foaie de parcurs care să îi permită României să avanseze în viitor având la bază repere clare și indicatori preciși. Este necesar pentru a permite angajarea

20%

4%

4%

13% 6%

1%

0%

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

Timp de mulţi ani, după 1989, românii au conservat melancolia perioadei comuniste, studiile sociologice de percepţie realizate pe această temă arătând că memoria socială cu privire la perioada comunistă nu a fost în primii 25 de ani după Revoluţie atât de puternică încât să ne aducă aminte constant despre neajunsurile acelor vremuri.

53%

Nu răspund

Nu este un moment bun

Nu răspund

100% 93%

Da, este un moment bun

Nu ştiu

80%

Nu ştiu

60%

Mediu privat

40%

Academia Română

20%

60%

Societatea civilă

0%

g3. Cine ar trebui să iniţieze proiectul de ţară al României, în opinia dumneavoastră?

Premierul

Procente calculate din 91% care declară că România are nevoie de un proiect de ţară.

Preşedintele ţării

g2. Credeţi că acum este un moment bun pentru un asemenea proiect?

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

colectivă, pentru a determina acţiune socială la nivelul societăţii unde gradul de așteptare cu privire la viitor este ridicat.

Nevoia de proiect de ţară.

Consistentă susţinere publică Studiul IRES dezvoltat la începutul anului 2015 arată că ideea unui proiect de ţară are un grad de acceptabilitate foarte ridicat în rândul românilor. Mai mult de 9 din 10 români (91%) - (g1) sunt de acord cu faptul că România are nevoie de un proiect de ţară, peste 90% dintre aceştia admit că perioada actuală este un moment bun pentru lansarea unui asemenea proiect (g2), iar respondenţii care provin din zona Transilvania şi Banat sunt cei mai deschişi cu privire la acest subiect.

Iniţiativa dezvoltării proiectului de ţară ar trebui să aparţină preşedintelui României (g3 ), spun mai mult de jumătate dintre subiecţii care sunt de acord cu necesitatea demersului (53%), în timp ce 20% o atribuie primministrului, 13% societăţii civile, iar 8% optează, în proporţii egale, pentru Academia Română şi mediul privat.

Indicarea preşedintelui ţării drept iniţiator al proiectului este prezentă mai mult în rândul respondenţilor femei, a celor cu studii elementare

şi care au rezidenţa în mediul urban.

Prim-ministrul este preferat mai degrabă de respondenţii cu studii medii şi de cei din mediul rural, iar societatea civilă de bărbaţi, de respondenţii cu studii superioare şi de cei care locuiesc în mediul urban.

Ierarhia opţiunilor se păstrează şi în cazul implicării entităţilor enumerate în redactarea unui proiect de ţară. (g4) Trebuie să menţionăm faptul că gradul ridicat de acceptabilitate cu privire la necesitatea unui proiect de ţară este constatat într-un moment în care optimismul românilor cu privire la direcţia în care merge ţara se află la unul dintre cele mai ridicate nivele de după 1997, trend care se păstrează din noiembrie 2014, după alegerile prezidenţiale. Studiul de faţă arată că optimismul ridicat se manifestă nu numai în percepţia asupra prezentului, dar şi în proiecţia cu privire la propria persoană. 77% dintre respondenţi se declară optimişti şi foarte optimişti cu privire la situaţia României peste 25 de ani, optimism ridicat cu precădere în rândul celor cu studii elementare. În mod similar, 60% dintre participanţi spun că sunt optimişti, iar 16% chiar foarte optimişti atunci când se gândesc la situaţia lor personală peste 19 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

25 de ani, bărbaţii dovedindu-se mai optimiști decât femeile, la fel ca cei din mediul rural, tinerii între 18 și 35 de ani sau cei cu studii elementare.

Optimismul autoproiectiv este aprope de dublu în rândul participanţilor la studiu care locuiesc încă alături de copiii lor.

Optimism ridicat cu privire la viitor O treime dintre subiecţi cred că, în următorii 25 de ani, în România va avea loc o creştere economică importantă. Pe de altă parte, 45% anticipează că în acest interval, creşterea economică a României va fi una redusă, în timp ce 13% cred că nu va exista deloc creştere economică.

Dezvoltarea industriei este indicată de mai mult de două treimi dintre respondenţi drept principala măsură care să determine creşterea economică în România, în viitorii 25 de ani. Cei mai mulţi dintre ei au studii medii și superioare, locuiesc în Transilvania și Banat.

Dezvoltarea sectorului serviciilor este menţionată de 21% dintre respondenţi, fiind creditată cu precădere de respondenţii cu sudii elementare și de cei din regiunea de Sud a ţării.

Două treimi dintre români cred că România poate deveni, în viitor, o ţară cu influenţă în lume, iar trei sferturi susţin că poate deveni influentă în Europa. În ceea ce priveşte influenţa României în Europa, jumătate dintre cei chestionaţi estimează că orizontul de timp în care aceasta va putea fi realizată este proiectat în următorii 10 ani, în timp ce pentru alţi 30% acesta creşte la următorii 20 de ani. (g5) Optimismul cu privire la aceste aspecte se manifestă cu precădere în rândul respondenţilor în vârstă de peste 65 de ani, în rândul celor cu studii elementare și a celor care locuiesc în Translvania și Banat și Moldova.

Dintr-o listă de dimensiuni ale societăţii româneşti care au potenţial de îmbunătăţire în următorii 25 de ani, sistemul sanitar a primit cele mai multe menţiuni. Este urmat de sistemul de învăţământ, nivelul de trai, infrastructura, industria. La polul opus se află puterea de cumpărare, speranţa de viaţă, starea mediului înconjurător, poziţia României în competiţia internaţională şi energia.

Creșterea speranţei de viaţă este așteptată de tinerii între 18 și 35 de ani și de respondenţii cu studii superioare.

Creșterea nivelului de 

ZO OM

ZOOM

g4. Cine ar trebui să participe la redactarea proiectului de ţară?

Răspuns multiplu

Procente calculate din 91% care declară că România are nevoie de un proiect de ţară.

-29%

71%

Preşedintele ţării

-44%

65%

57% 56%

Societatea civilă

Academia Română

peste

2% Da

1% 2% -54%

de ani

32%

Premierul

-43%

g5. Credeţi că România poate deveni o ţară cu influenţă în lume?

46%

Nu Este deja Nu răspund

-54%

Mediu privat

46% Da Nu

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

trai este anticipată cu precădere de respondenţii cu studii superioare și de cei care locuiesc în mediu urban. Îmbunătăţiri în sistemul sanitar sunt indicate mai frecvent de bărbaţi și de respondenţii cu studii superioare, în timp ce în domeniul industriei sunt așteptate de subiecţii de peste 51 de ani și de cei cu studii elementare.

Femeile sunt cele care cred într-o mai mare măsură în îmbunătăţirea infrastructurii, dar și cei cu studii elementare sau din mediul rural.

De altfel, sănătatea şi învăţământul întrunesc cele mai multe opţiuni ale respondenţilor atunci când sunt rugaţi să menţioneze cele mai importante elemente de transmis generaţiei viitoare. Pe următoarele locuri se clasează accesul la piaţa muncii, un sistem de pensii corect sau mediul înconjurător protejat.

Atunci când sunt întrebaţi dacă ar fi dispuşi să plătească în plus pentru asigurarea calităţii unor servicii publice, tot sistemul sanitar este cel care cumulează gradul cel mai ridicat de acceptabilitate din partea respondenţilor – 74% ar fi de acord să plătească în plus, dintre care 36% cu mult în plus, iar 38% cu puţin în plus.

Bani în plus pentru educaţie ar plăti 64% dintre participanţii la studiu – cei 20 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

mai mulţi care ar susţine sistemul de învăţământ cu sume mai mari fiind bărbaţi, tineri între 18 și 35 de ani, cu studii superioare, pentru sistemul de colectare a deşeurilor 63%, pentru pensii 62%, iar pentru infrastructură 61%. Peste 30% dintre respondenţi ar fi dispuşi să plătească cu mult în plus pentru sănătate şi infrastructură.

Cu mult în plus pentru servicii de sănătate sunt dispuși să plătească respondenţii tineri (18-35 ani), cu studii elementare, din Sudul ţării, în timp ce pentru infrastructura rutieră sunt dispuși să aloce sume mai mari respondenţii între 36și 50 de ani și cei cu studii superioare .

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

Raportat la nivele de decizie instituţionale, administraţia locală este creditată în cea mai mare măsură (62%) ca necesitând mai multă putere în viitor, iar la polul opus se află administraţia regională (49%).

Influenţa Uniunii Europene în deciziile cu privire la anumite domenii prioritate pentru ţară este evaluată mai degrabă modest de către respondenţi. Mediul, inovaţia și cercetarea sunt domeniile în care respondenţii avansează o influenţă mai crescută a Uniunii Europene la nivelul deciziilor, în timp ce, în ceea ce privește cultura și locurile de muncă, influenţa UE în decizii este necesar a fi mai redusă în raportul cu cea a Guvernului.

Frici şi temeri pentru viitor

Un război în zona ţării noastre este cea mai mare teamă pe care participanţii la studiul IRES şi-o proiectează atunci când îşi imaginează România peste 25 de ani.

Un război în zona ţării noastre este cea mai mare teamă pe care participanţii la acest studiu şi-o proiectează atunci când îşi imaginează România peste 25 de ani. 39% dintre respondenţi se tem de un război în zonă, pentru 34% temerea principală este îmbătrânirea populaţiei, 22% se tem de inflaţie şi creşterea preţurilor, 19% de nivelul datoriilor statului, 16% de reţele de criminalitate organizată, 13% de falimentul statului român, 12% de creşterea inegalităţii sociale şi 10%

de tulburări sociale. Teama de război este mai prezentă în rândul bărbaţilor și la respondenţii cu studii superioare.

De falimentul statului se tem cu precădere respondenţii de peste 65 de ani, cei cu studii superioare, cei care locuiesc în mediul rural și cei care au rezidenţa în Sudul ţării. Inflaţia și creșterea preţurilor sunt socotite mai importante de participanţii la studiu înaintaţi în vârstă și de cei care locuiesc în Moldova. Creșterea inegalităţii sociale este socotită un potenţial pericol peste 25 de ani mai degrabă de cei cu studii elementare și de respondenţii peste 65 de ani. Îmbătrânirea populaţiei este mai resimţită drept un pericol de tinerii între 18 și 35 de ani.

Disponibilitate de schimbare şi comportament antreprenorial Doi indicatori proiectivi au fost luaţi în calcul pentru acest studiu: cel legat de o eventuală schimbare, în viitorii 10 ani, pe care respondenţii îl au cu privire la meseria lor sau domeniul în care îşi desfăşoară activitatea și deschiderea spre antreprenoriat, indicatori care evaluează mobilitatea socială și acceptabilitatea schimbării.

Aproape o treime dintre respondenţi se gândesc să schimbe 21 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

mediul în care activează, în timp ce 55% dintre cei chestionaţi spun că nu se vor reorienta profesional, iar 12% vor fi deja, peste 10 ani, la vârsta pensionării. Dintre cei 28% dintre respondenţi care se gândesc să îşi schimbe meseria, un sfert (26%) cred că se vor orienta spre agricultură, 17% spre comerţ, 15% spre IT& noi tehnologii, 12% spre turism sau industrie. Imobiliarele, sistemul bancar şi de asigurări, arta şi cultura, învăţământul sau antreprenoriatul, dar şi comunicarea, serviciile publice sau sănătatea sunt printre cele mai puţin preferate pentru o reorientare profesională. În ceea ce privește comportamentul antreprenorial al respondenţilor, un indicator de asemenea important legat de orientarea spre obiective și rezultate și care presupune existenţa unor calităţi speciale, precum leadership și responsabilitate, rezultatele sunt modeste. 4 din 10 români spun că nu își deschid o afacere din cauza riscului financiar, 1 din 5 spun că nu doresc acest lucru pentru că sunt mulţumiţi cu situaţia pe care o au în prezent, 15% susţin că este prea complicat, iar 8% apreciază că nu au spirit antreprenorial. 8% dintre participanţii la acest studiu spun că au deja o afacere, iar 3% că intenţionează să își

deschidă una.

Studiul de mai sus este doar o fotografie de moment care surprinde percepţii punctuale subsumate ideii generoase care este un proiect de ţară și include doar câteva aspecte strategice care sunt necesare pentru un astfel de demers. Este un demers al IRES și SINTEZA de a deschide o dezbatere cu privire la necesitatea unui asemenea proiect, dar și la necesitatea poziţionării României printr-un efort de gândire strategică, cu atât mai mult cu cât lumea din jurul nostru este într-o permanentă schimbare și pentru a ţine pasul cu tot ce se întâmplă este necesar să fim pregătiţi pentru shimbare, dar mai ales să gândim schimbarea și riscurile. Pe tot parcursul acestui număr aducem în atenţie direcţii și grile de lectură care deschid nevoia de schimbare și imaginează România cel puţin pentru următorii 25 de ani. n Notă: Datele din acest text fac parte din studiul „Proiect. ROMÂNIA”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în 12-13 ianuarie 2015, pe un eşantion de 1.146 de subiecţi cu vârsta peste 18 ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3%.

ZO OM

ZOOM

Interviu cu expertul constituţionalist Simina Tănăsescu, realizat de Marius Avram

Şi în cazul revizuirii Constituţiei, adesea, mai binele este duşmanul binelui n Constituţiile României au beneficiat de relativă stabilitate: frecvenţa adoptării unor Constituţii noi nu au egalat-o, de exemplu, pe cea a Franţei

Constituţia unei ţări reflectă adesea nivelul de dezvoltare al unui stat. Într-un anumit fel, Constituţia este scheletul unei societăţi, pentru că din legea fundamentală derivă principiile de funcţionare ale întregii vieţi a unei societăţi, fie că este vorba de economie, politică sau de diferitele elemente ale socialului. Şi prin acest rol foarte important, Consitiuţia unei ţări poate arăta şi direcţia pe care o va lua o societate, drumul pe care se află sau pe care urmează s-o apuce.

22 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

D

espre direcţia şi drumul pe care se va aşeza societatea românească în următoarele decenii am discutat cu Simina Tănăsescu, expert în drept constituţional, profesor şi doctor în drept constituţional, desemnată de curând consilier prezidenţial de stat coordonator al Departamentului Constituţional-Legislativ.

SINTEZA: Doamnă Simina Tănăsescu, spuneaţi, într-un text al dumneavoastră, că o Constituţie nu ar trebui revizuită doar cu gândul la trecut, ci mai ales la viitor.

Pornind de la această afirmaţie, aruncând o privire în ultimii 25 de ani ai României şi la cele două texte constituţionale, din 1991 şi 2003, cam unde şi cum vedeţi România peste 25 de ani, din punct de vedere al legii fundamentale?

Simina Tănăsescu: Constituţia României din 1991 a marcat un moment de schimbare profundă, nu doar în planul instituţiilor politice ale statului, ci şi al societăţii în ansamblu, iar acest lucru este firesc dacă avem în vedere atât dorinţa celor care au ieşit în stradă în decembrie 1989 (se cuvine să ne amintim aici încă o dată 23 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

de jertfa lor), cât şi contextul mai larg al valului de democratizare prin care a trecut, aproximativ în aceeaşi perioadă, întreaga Europă de Est. De altfel, în România, adoptarea unei noi Constituţii, de regulă, a «codificat», în plan juridic, mutaţiile intervenite la nivel statal; cu titlu de exemplu, Constituţiile adoptate în 1866 sau 1948 marchează etape istorice importante pentru statul român modern, chiar dacă semnificaţia şi conţinutul lor sunt net diferite. Însă trebuie precizat că o «codificare» de acest fel (şi termenul este oarecum impropriu folosit în acest context) nu presupune doar consfinţirea ulterioară a unor evenimente istorice, ci le consacră, le consolidează şi, în acelaşi timp, permite evoluţia în continuare a societăţii în cadrele juridice astfel stabilite. Din acest punct de vedere, în marea lor majoritate, Constituţiile române s-au dovedit a fi funcţionale, contribuind la dezvoltarea statului şi a societăţii în parametrii stabiliţi, chiar dacă, uneori, practica constituţională a mers chiar şi dincolo de litera scrisă.

La aceasta trebuie adăugat şi faptul că, în genere, Constituţiile României au beneficiat de relativă stabilitate: frecvenţa adoptării unor Constituţii noi nu au egalat-o, de exemplu, pe

cea a Franţei, iar adoptarea de legi constituţionale a fost, de regulă, justificată contextual istoric şi nu motivată pur tehnic (cum se întâmplă în Austria) ori anecdotic.

Constituţiile române apreciate mai ales de cetăţeni au durat în timp, uneori chiar mai bine de jumătate de secol. Precum în butada devenită clasică, puţinele excepţii (Constituţiile din 1938 ori 1952, de exemplu) confirmă regula. Revizuirea din anul 2003 a Constituţiei adoptată la 8 decembrie 1991 a adaptat textul constituţional la imperativul aderării României la Uniunea Europeană, iar acesta mie, personal, mi se pare un motiv legitim şi întemeiat pentru o revizuire a legii fundamentale.

Altminteri, Constituţia României s-a dovedit a avea stabilitatea necesară pentru ca o construcţie statală radical diferită de cea anterioară să se poată nu doar instaura, ci şi consolida şi chiar evolua organic în parametrii stabiliţi iniţial prin voinţa conjugată a reprezentanţilor cetăţenilor, desemnaţi în Adunarea Constituantă, şi a cetăţenilor înşişi, consultaţi în cadrul unui referendum care a depăşit atât cvorumul de participare (mai bine de jumătate din populaţia cu drept de vot a participat în 1991 

ZOOM

Când vă gândiţi la situaţia României de peste 25 de ani, sunteţi mai degrabă...?

13% Foarte optimist

64%

Destul de optimist

13%

Destul de pesimist Foarte pesimist

5%

Nu ştiu/Nu răspund

6%

de ani peste

Când vă gândiţi la situaţia dumneavoastră personală de peste 25 de ani, sunteţi mai degrabă...?

0%

10%

20%

30%

40%

Destul de optimist

11% 6% 7%

n PROIECT. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

24 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

70%

64%

Destul de pesimist

Nu ştiu/Nu răspund

60%

13%

Foarte optimist

Foarte pesimist

50%

la referendumul constituţional) şi majoritatea decizională (mai bine de jumătate din participanţi au fost în favoarea intrării în vigoare a textului supus atenţiei lor). Din punct de vedere constituţional, ultimii 25 de ani au reprezentat pentru România o perioadă de afirmare şi certă evoluţie.

Am toate motivele să cred că şi următorii 25 de ani vor continua în aceeaşi notă, iar acest lucru nu este doar rezultatul optimismului care mă caracterizează, ci este legitimat de aşteptările şi exigenţele pe care societatea civilă le impune clasei politice, de frământările din ultima perioadă ale acesteia din urmă pentru identificarea dificultăţilor proprii şi corecta formulare a unor soluţii viabile, de elanul constructiv şi participativ descătuşat, mai ales cu ocazia ultimelor alegeri. Şi într-adevăr, nu doar eventuala corijare a erorilor trecutului ar trebui să fie temelia unei reforme constituţionale, ci mai ales atingerea unor obiective comun agreate. Schimbarea regimului politic a reclamat ontologic o nouă Constituţie, aderarea la instituţiile euroatlantice a impus, cu necesitate, adaptarea inclusiv a textului legii fundamentale, iar modernizarea în continuare a statului, foarte probabil, va reclama o nouă ajustare a textului constituţional. Însă înainte de a ne pune întrebarea când sau cum ar trebui revizuită din nou Constituţia României, ar trebui să ne lămurim asupra obiectivelor pe care le avem ca societate, cel puţin pe termen mediu, dacă nu lung şi doar apoi să acţionăm asupra cadrului constituţional.

Sunt convinsă că, la 50 de ani de la schimbarea profundă ce a marcat România în 1989, Constituţia va fi, din nou, în pas cu societatea.

- Actualele prevederi constituţionale răspund realităţilor şi nevoilor societăţii româneşti actuale? E Constituţia României una modernă, în pas cu lumea de azi? În ce măsură perioada aceasta poate reprezenta un „moment constituţional”, ţinând seama şi de faptul că, din punct de vedere cronologic, ar fi respectat „pasul” de 12 ani dintre cele două Constituţii postdecembriste?

- Constituţia României din 1991 a făcut parte dintr-un val de constituţionalism care a urmat, într-o oarecare măsură, unui soi de 25 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

şablon motivat de natura radicală a evenimentelor care s-au desfăşurat la începutul anilor ’90 în mai toate statele din Europa de Est. Este adevărat că nu în toate aceste state s-a recurs atunci la procedeul tehnic al adoptării unei noii Constituţii, dar toate au marcat, în mod semnificativ, inclusiv la nivelul legii fundamentale, «momentul constituţional» resimţit ca atare de fiecare şi toate societăţile respective. O simplă lectură a legilor fundamentale ale Cehiei, Poloniei, Croaţiei, Sloveniei permite identificarea unei abordări cel puţin similare cu cea din actuala Constituţie a României a unor chestiuni care frământau societăţile respective în perioada de transformări radicale pe care le parcurgeau (de la definiţia regimului politic la raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, trecând prin împământenirea de noi instituţii, precum Avocatul Poporului sau Curtea Constituţională). Ca lege fundamentală a României, multe din Constituţiile adoptate în acea perioadă (şi cel puţin cele menţionate mai sus) au suferit revizuiri, în special pentru a permite aderarea respectivelor ţări la instituţiile euroatlantice. Însă aceste ajustări de parcurs nu s-au produs într-o stare de spirit comparabilă cu cea de la începutul anilor ’90. Acea perioadă a constituit, într-adevar, un «moment constituţional», în sensul atribuit acestei sintagme de doctrina nord-americană, anume acela de «moment» (în fapt perioadă istorică) în care întreaga suflare - dacă îmi este permisă o exprimare mai plastică este pregătită pentru o schimbare profundă şi radicală de paradigmă şi doreşte în mod activ noi cadre juridice. Alegerile prezidenţiale din România de la sfârşitul anului 2014 au fost calificate de presa străină drept «momentul Obama al României» şi intensitatea sentimentelor descătuşate cu acest prilej justifică pe deplin această caracterizare. Speranţele sunt mari, aşteptările de schimbare legitime. Am convingerea însă că aceste speranţe şi aşteptări nu vizează schimbarea naturii democratice a regimului politic ori revizuirea din temelii a instrumentelor de protecţie a drepturilor omului, precum a fost cazul în 1989 în România, ci necesare corecţii ale mecanismelor statului şi a interacţiunii dintre acestea şi societatea civilă (de exemplu, mai

buna şi mai transparenta funcţionare a autorităţii legislative ori adaptarea sistemului electoral la realităţile unui corp electoral larg răspândit şi activ). Nu toate aceste obiective necesită modificări ale textului legii fundamentale, dar toate indică, precum vectorii, o direcţie şi un sens clare către modernizarea reală şi profundă, nu doar a clasei politice, ci şi a societăţii în ansamblu. O societate care îşi stabileşte cu atâta entuziasm obiective de această natură nu poate decât să reuşească în atingerea lor.

- Care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, neajunsurile actualei Constituţii a României şi, implicit, care ar fi cele mai importante aspecte pe care ar trebui să le vizeze o viitoare reformă constituţională, astfel încât să „acopere” o perioadă de peste 20 de ani?

- Cum bine menţionaţi puţin mai devreme, revizuirea Constituţiei ar trebui realizată cu privirea îndreptată şi către trecut, dar mai ales către viitor. Pe de altă parte, funcţionarea viabilă a unei societăţi nu ţine exclusiv de Constituţie; uneori e posibil ca practica instituţională să se corijeze din mers, fără a afecta prevederile constituţionale, dar cu consecinţe drastice la nivelul societăţii. Cel mai bun exemplu în această materie îl reprezintă sistemul electoral: alegerea fie a votului uninominal, fie a celui prin reprezentare proporţională nu afectează Constituţia, care permite oricare din aceste variante, însă am văzut cu toţii ce efecte poate produce o schimbare brutală în această privinţă, deşi norma constituţională nu s-a schimbat. Cred că, la nivelul societăţii romaneşti, s-au conturat deja câteva obiective prioritare pentru modernizarea statului (cum ar fi reforma cadrului normativ în care evoluează partidele politice ori reforma sistemului electoral ori altele asemănătoare) şi că, pentru fiecare din aceste obiective, trebuie corect identificate instrumentele cele mai eficiente pentru realizarea schimbării, nu înainte însă de a fi stabilite soluţiile ce trebuie implementate. În măsura în care o revizuire a Constituţiei este necesară, ea va fi cu siguranţă realizată; dacă sunt suficiente intervenţii în plan legislativ, acestea vor deveni prioritare. Cu titlu personal cred că prevederea constituţională 

ZO OM

ZOOM

n trăsăturile votului, ca drept fundamental al cetăţenilor, trebuie să fie clar şi detaliat precizate în Constituţie

referitoare la delegarea legislativă a fost nefericit modificată în 2003, dar mi-e teamă că o nouă schimbare ar risca să conducă la rezultate şi mai puţin fericite, căci şi acesta este unul din riscurile inerente ale oricărei revizuiri: adesea mai binele este duşmanul binelui …

- În cazul României, prevederile constituţionale ar trebui să fie foarte concrete, aplicate, sau mai generale? Prevederile mai generale ar asigura o „viaţă” mai lungă unei Constituţii? Mă refer şi la faptul că SUA sau Norvegia, de exemplu, au prevederi constituţionale valabile de 200230 de ani, iar România are deja vreo opt forme ale Constituţiei în 150 de ani. De exemplu, numărul de parlamentari, limita deficitului bugetar sau a datoriei publice şi alte asemenea elemente concrete ar trebui să fie prevăzute în viitoarea Constituţie?

- Discuţia cu privire la gradul de detaliere al prevederilor constituţionale există de când există conceptul de Constituţie şi nu poate fi uşor tranşată, nici chiar în cazul aplicării ei la un caz concret, precum cel al unui anume stat sau al unei anume epoci. Pe de altă parte, 26 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ca orice normă juridică, şi norma constituţională este şi trebuie să fie susceptibilă de interpretare în vederea aplicării ei. În plus, gradul de concreteţe al normelor poate varia şi în funcţie de domeniul vizat. Ca să reiau exemplul anterior, e foarte bine că în Constituţia României se prevede că votul trebuie să fie universal, direct, egal şi liber exprimat, căci astfel nicio lege nu ar putea introduce un sistem electoral prin care cetăţenii să fie obligaţi să voteze ori să fie sancţionaţi dacă nu participă la vot, însă această prevedere constituţională nu spune nimic despre modul în care sunt distribuite mandatele în urma votului şi de aceea putem avea o lege care pretinde a pune în aplicare votul uninominal când, de fapt, păstrează ca etalon norma de reprezentare, ceea ce caracterizează un sistem electoral bazat pe reprezentarea proporţională.

Din perspectiva valorilor democratice care trebuie protejate prin Constituţie, mie îmi pare că trăsăturile votului, ca drept fundamental al cetăţenilor, trebuie să fie clar şi detaliat precizate în Constituţie; relaţia dintre alegător şi reprezentantul său, însă repartizarea voturilor şi atribuirea mandatelor pot fi diferite, în funcţie de opţiunile

contextuale ale electoratului şi poate că o mai mare flexibilitate în această materie nu este de respins a priori. Ca să revin la exemplele furnizate de dumneavoastră, numărul parlamentarilor ori o cifră anume pentru deficitul bugetar sunt exemple clasice de precizie extremă în plan normativ. Şi aceasta poate fi discutată: dacă numărul parlamentarilor se corelează cu numărul alegătorilor, indiferent că aceştia îşi au domiciliul pe teritoriul statului sau nu, dat fiind caracterul inerent fluctuant al corpului electoral, poate că precizarea unui simplu număr în Constituţie nu este benefică; în schimb, dacă numărul parlamentarilor se corelează cu numărul unităţilor administrativ-teritoriale ce ar trebui să fie reprezentate în eventuala cameră prin care se exprimă interesele comunităţilor constituite în stat (aşa numita camera a regiunilor) poate că precizarea unei cifre exacte în privinţa numărului de reprezentanţi pentru fiecare unitate administrativteritorială ar fi utilă şi chiar eficientă.

La fel, în privinţa deficitului bugetar: consacrarea unei anumite ideologii economice prin norme constituţionale nu poate fi făcută în abstract, ci doar

în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce înseamnă că trebuie ştiut din start că există mai multe opţiuni, apoi trebuie ştiut care sunt consecinţele economice şi sociale ale fiecăreia, apoi trebuie analizate argumentele ce ar putea fi aduse în favoarea sau împotriva fiecăreia din opţiuni şi abia în final se poate lua o decizie cu privire la normarea juridică a unor fenomene economice. Ca orice activitate umană, şi economia cunoaşte legităţi care sunt rezultatul unei interacţiuni sociale şi nu imuabile, prin urmare pot avea un parcurs şi rezultate cel puţin influenţate, dacă nu chiar determinate normativ. Într-un articol publicat în 1945 într-o revistă economică nord-americană şi care ar fi putut trece neobservat căci, teoretic, viza societatea cunoaşterii, Hayek a demonstrat foarte frumos că, fără ca vreunul dintre ele să aibă valoare de panaceu, centralismul (militar) şi descentralizarea (liberală) sunt răspunsuri egal posibile la întrebarea fundamentală de a şti cum se pot gestiona mai eficient resursele, el răspunzând astfel problemei esenţiale şi eterne a ştiinţelor economice. Dar a subliniat şi faptul că ambele variante depind, în mare măsură, de acceptarea lor de către mediul social şi, în ultimă instanţă, de sistemul de reguli, inclusiv juridice, care le impun. Faptul că astăzi au revenit la modă în economie teorii ordoliberale, dar într-un alt context istoric decât cel care le-a generat, nu trebuie să ne determine că automat să introducem în Constituţie limitări cifrate pentru deficitul bugetar. Poate că o atenţie sporită acordată datoriei publice ar avea consecinţe mai interesante la nivel macroeconomic.

Nu am cunoştinţe aprofundate în domeniul economic şi nu aş putea avansa prea mult cu exemplele în această direcţie. Însă cred că normele constituţionale pot oferi cadrul necesar pentru punerea în aplicare a unei anumite doctrine economice, cu condiţia ca acest lucru să fie realizat conştient, dorit şi asumat şi să producă rezultatele aşteptate. O normă de principiu, precum cea care există deja în Constituţie, anume «Economia României este o economie de piaţă», corelată cu o serie de mai multe alte norme particulare care sprijină aceeaşi idee (liberă concurenţă, libertatea economică, protecţia proprietăţii 27 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

private şi a moştenirilor etc) spune mult despre ideologia economică pusă în aplicare prin legea fundamentală. În acest context, noi nuanţe pot fi aduse fie prin adăugiri la Constituţie, fie prin modificări legislative, fie, pur şi simplu, printr-o practică statală coerentă cu valorile afirmate prin Constituţie. Cu privire la aspectele juridice ale transpunerii în legislaţiile franceză şi română a ceea ce a devenit mai bine cunoscut sub denumirea de «pact fiscal european» (deşi s-a realizat printr-un tratat internaţional negociat în afara Uniunii Europene) şi care impune ceva mai mult şi mai complex decât un simplu plafon maximal de 3% din bugetul naţional pentru deficitul bugetar avem în derulare un proiect ştiinţific finanţat de agenţiile naţionale franceză şi română; obiectivul colegilor francezi şi români care colaborăm în cadrul acestui proiect este tocmai acela de a identifica cea mai eficientă metodă de a transpune la nivel juridic exigenţa economică a echilibrului bugetar, nu înainte de a fi definit clar conceptul însuşi de echilibru bugetar. La o întâlnire ce a reunit în noiembrie 2014 la Bucureşti specialişti în materie nu doar din Franţa şi România, ci şi din Germania şi Elveţia, precum şi din Belgia, Bulgaria, Grecia şi Portugalia, de pe continentul european, dar şi din Columbia, Peru, Israel, Africa de Sud şi Statele Unite, am descoperit cu toţii că noţiunea de echilibru bugetar este, de fapt, foarte elastică, un concept relativ precum timpul şi spaţiul einsteiniene; în definitiv, nici apa nu fierbe tot timpul doar la 100°C – la altitudini mari, 80°C sunt mai mult decât suficiente pentru evaporare…

Cifrele sunt şi rămân utile etaloane de măsurare, utilizarea lor ţine exclusiv de mintea umană şi asta este valabil şi în fizică, şi în drept.

- Republică parlamentară sau prezidenţială? Care credeţi că ar fi modelul potrivit pentru România, ţinând seama aici şi de aşteptările românilor, şi de tradiţia noastră în materie? Care ar fi avantajele şi dezavantajele pentru fiecare dintre cele două variante?

- Cehia a trecut relativ recent (sfârşitul anului 2012) de la un regim politic în care şeful statului era ales de Parlament, la un regim politic în care şeful statului este ales direct de

cetăţeni. Moldova şi Kosovo analizează de ceva timp o schimbare similară, fiecare din motive proprii, dar care, în esenţă, ţin mai mult de eficienţa formării decât de eficienta funcţionării instituţiilor politice ori a democraţiei în sine. Pe de altă parte, doctrina, mai ales din state din America Latină, analizează, cu o oarecare îngrijorare, «deriva prezidenţialistă» sau «hiperprezidenţialismul» care pare să însoţească inevitabil alegerea directă de către cetăţeni a şefului de stat, indiferent că este vorba de regimuri politice prezidenţiale, precum cele din majoritatea statelor din America Latină, ori de regimuri semiprezidentiale, precum în majoritatea statelor est-europene. Spre deosebire de sudul continentului american, unde tranziţia democratică a început în unele state la finele anilor ’70, iar în altele aproape două decenii mai târziu, în condiţii specifice şi după modele mult influenţate de practica democratică nord-americană, în contextul est-european fascinaţia pentru regimul semiprezidenţial (Bulgaria, Croaţia, Lituania, Macedonia, Montenegru, Polonia, România, Serbia, Slovenia şi Slovacia au optat toate, încă de la începutul tranziţiei democratice, pentru alegerea directă a şefului de stat) s-a datorat, măcar în parte, mai degrabă practicii statale franceze de după al doilea război mondial. Interesant este însă faptul că statele est-europene au avut în permanenţă ca obiectiv crearea de contraponderi importante la puterile şefului de stat, de natură a limita impactul acestuia asupra sistemului politic şi a stimula afirmarea viguroasă a pluralismului. Am putea spune că ceea ce s-a dorit a fost nu semi-prezidenţialismul ca atare, ci alegerea cât mai democratică a şefului de stat, dublată de exprimarea cât mai puternică şi clară a tuturor opţiunilor viabile şi egal democratice ale electoratului. În practică, aceasta conduce la versiunea cea mai dificilă a semi-prezidenţialismului, anume la coabitare, când nu reuşeşte a se transforma într-un regim semiparlamentar, în care neutralitatea politică a şefului de stat să potenţeze o viaţă parlamentară bazată pe competiţia internă de idei şi programe politice. Practica românească în materie de regim semiprezidenţial din ultimii ani a adus în prim-plan toate dificultăţile coabitării, dar şi toate riscurile nefastei situaţii în care şeful de stat devine de facto şi 

ZO OM

şeful guvernului şi cel al majorităţii parlamentare, limitând astfel drastic potenţialul pluralist al adunării legislative. În scrierile celui mai citat autor în materie de regim semiprezidenţial, Maurice Duverger, se află şi o a treia posibilitate, anume ipostaza în care şeful statului rămâne neutru, chiar dacă activ în plan politic, iar confruntarea de idei, de ideologii (în sensul bun al cuvântului), de opţiuni majore şi politici statale are loc în cadrul Parlamentului, singura autoritate competentă să învestească un Guvern capabil de a duce la îndeplinire acţiunile decise în forul legislativ. Poate că ne-a mai rămas de explorat şi această a treia posibilitate înainte de a trece la schimbări radicale de regim politic …

- Parlament unicameral sau bicameral? Care ar fi avantajele şi dezavantajele pentru fiecare?

- Aş începe printr-o afirmaţie care are dezavantajul de a fi categorică, dar avantajul de a fi corectă din punct de vedere al percepţiei pe care a avut-o şi o are societatea românească asupra propriei sale istorii: parlamentul monocameral este asociat în mentalul colectiv român cu Marea Adunare Naţională din perioada comunistă şi rămâne, cred, un obiectiv greu digerabil, indiferent de avantajele sale din punct de vedere al teoriei statale.

Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că bicameralismul cvasiperfect promovat de Constituţia din 1991 este greu inteligibil şi, dacă îmi permiteţi din nou o exprimare plastică, păgubos sub toate aspectele, nu doar din punct de vedere strict juridic. Încercarea din 2003 de a diferenţia funcţional cele două camere ale Parlamentului, fără a face cuvenitele distincţii şi în privinţa desemnării lor, s-a dovedit a fi un exerciţiu van şi mai degrabă distructiv în planul arhitecturii şi eficienţei statale.

Opţiunea între parlamentul mono- sau bicameral depinde de corelaţia cu alte decizii politice, cel puţin la fel de importante, precum cea referitoare la decentralizare: în măsura în care se va ajunge la concluzia necesităţii unei autentice reforme a organizării administrativ-teritoriale, poate că se va clarifica şi direcţia în care se doreşte a se avansa cu această chestiune. Personal prefer soluţia care permite o activitate decizională eficientă la nivel parlamentar şi corespunde viziunii pe termen mediu şi lung pe care o au cetăţenii României 28 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

cu privire la instituţiile lor politice de la nivel statal şi local.

- Reforma administrativă, regionalizarea, reorganizarea teritorială ar trebui să preceadă sau să urmeze unei reforme constituţionale? Ce ar trebui să reglementeze legea fundamentală în această direcţie a reformei administrative? Ar trebui să prevadă chestiuni de amănunt sau doar să stabilească un cadru mai general?

- Reforma administrativă este un subiect pe care într-o lucrare colectivă ce va fi tipărită – sper – în cursul acestui an, l-am tratat cu subtitlul «hora românească: un pas înainte, doi înapoi». În ultimii 25 de ani, ea a fost neîncetat începută şi, cred eu, niciodată finalizată. E adevărat însă că „reforma administrativă” este o etichetă generică şi vastă, căreia i se subsumează un ansamblu foarte mare de acţiuni concrete în domenii extrem de variate, de la reorganizarea administrativă a teritoriului, trecând prin profesionalizarea funcţiei publice şi până la eficienta gestionare a serviciilor publice locale ori autonomia rezervată autorităţilor administrative autonome. Cu strictă referire doar la reorganizarea teritorială, am arătat că aceasta ar putea avea implicaţii inclusiv la nivel constituţional şi nu doar în privinţa articolului care precizează tipurile de unităţi administrativ-teritoriale din România. Pe de altă parte, întrebarea dumneavoastră trimite la eterna dezbatere la care aţi făcut aluzie şi mai devreme, atunci când aţi adus în discuţie opţiunea între norme constituţionale detaliate sau generale, de principiu. Cred că ar trebui să avem curajul să ne confruntăm cu realitatea conform căreia în România am depăşit faza incipientă a tranziţiei democratice şi ne aflam în plină consolidare, lucru care, în principiu, ar trebui să poată fi realizat prin norme constituţionale cadru, generice, care permit o oarecare flexibilitate, dar precizează clar obiectivele de atins. Nu toate obiectivele reformei administrative pot fi astfel reglementate şi nu toate ţin neapărat de legea fundamentală, dar cel puţin în privinţa reorganizării administrative îmi place să cred că o astfel de abordare are şanse de succes.

- Există o polemică la nivel politic, deschisă mai ales de UDMR, privind eliminarea din textul constituţional a sintagmei

ZOOM

„stat naţional”. Se invocă faptul că această prevedere s-ar bate cap în cap cu alte prevederi constituţionale referitoare la drepturile minorităţilor, că ar fi o prevedere perimată şi că alte state europene au eliminat-o deja de multă vreme. Cum vedeţi această chestiune, raportându-vă la realităţile româneşti, făcând o proiecţie în următorii 20-30 de ani, dar şi în comparaţie cu prevederile constituţionale ale altor state?

- Dreptul comparat oferă multe surprize, nu întotdeauna plăcute.

Tocmai de aceea prefer să afirm de fiecare dată că el oferă un cadru extrem de util pentru analiză şi poate oferi piste interesante de cercetare, dar nu ar trebui să constituie altceva decât un reper orientativ şi nu merită a fi transformat în model absolut.

Europa de Est şi în particular zona balcanică au oferit, inclusiv în istoria recentă, exemple nu tocmai fericite în materie de naţionalism dus la extrem.

Cu titlu de exemplu, Constituţiile Croaţiei sau Sloveniei accentuează rolul naţionalităţii sau naţionalităţilor fondatoare în construcţia respectivelor state, chiar şi după dificila experienţă a destrămării fostei federaţii iugoslave, iar Bosnia - Herţegovina nu a reuşit nici până acum să depăşească situaţia care i-a atras şi o condamnare din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru limitarea dreptului de vot persoanelor care aparţin altor naţionalităţi decât cele bosniacă, croată şi sârbă. Pe de altă parte, afirmarea coerentă şi consistentă a identităţilor naţionale în cadrele proprii statelor multietnice şi protecţia - fie şi doar juridică - a tuturor tipurilor de minorităţi, inclusiv cele naţionale, depăşeşte în complexitate posibilităţile relativ restrânse ale normelor constituţionale, dar depinde foarte mult de orientarea trasată prin acestea. Din acest punct de vedere, Constituţia României constituie un reper util în contextul general mai larg al spaţiului Europei de Est şi include prevederi eficiente de protecţie şi garantare a drepturilor specifice persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale. Nu trebuie uitat nici faptul că însuşi conceptul de naţiune poate fi abordat diferit, după cum este fondat pe etnos sau demos, şi interpretat în cheie eminamente etnică sau predominant civic-democratică. Polemica la care faceţi trimitere dovedeşte încă o dată starea de sănătate a dezbaterii

n Cea mai perfectă legiuire nu are nicio şansă de izbândă în absenţa factorului uman, care trebuie să o pună în aplicare

politice din spaţiul public românesc şi robusteţea valorilor civice şi democratice exprimate prin termenii tehnici şi mai arizi, poate, ai limbajului constituţional. Fără îndoială însă că prevederile constituţionale sunt permanent perfectibile şi merită a fi reanalizate de fiecare dată pentru a asigura coerenţa lor de ansamblu şi coeziunea lor cu valorile dominante ale societăţii pe care sunt chemate să o guverneze.

- Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai „performante” legi fundamentale din lume? Există un model constituţional performant care s-ar potrivi României?

- Performanţa este în sine un concept relativ, în sensul că depinde de criteriul în funcţie de care este analizată. Dacă prin performanţă se înţelege longevitatea unui text constituţional în plan strict formal, al supravieţuirii sale ca atare, fără alterări în conţinut, chiar dacă a suferit în timp adăugiri sau corecţii marginale, probabil că cel mai sigur exemplu este Constituţia SUA. Dacă prin performanţă se înţelege reuşita unui text constituţional în planul implementării valorilor protejate şi al supravieţuirii lor, indiferent de 29 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

soarta ulterioară a textului formal care le-a consacrat, poate că şi textul Constituţiei României de la 1866 modificat în 1923 merită a fi menţionat. Dacă prin performanţă se înţelege măsura în care textul constituţional corespunde epocii şi societăţii care l-a adoptat, cu siguranţă exemplele pot fi mai multe. Ingineriile constituţionale au fost şi vor rămâne la modă, chiar dacă contextele lor istorice, sociologice, politice sau doar geografice variază foarte mult.

Migraţia ideilor şi transferul cultural, care poate merge până la, inclusiv, transplant juridic, nu constituie nicio noutate a secolului XXI şi nici apanajul doar al unor societăţi ori comunităţi umane. De la grefele instituţionale realizate în perioada colonialistă până la transferul de democraţie din anii ’90 exemplele abundă, unele integral, altele doar parţial reuşite. Deşi valuri succesive de tranziţii democratice au baleiat lumea contemporană, cea sud-americană nu fost identică cu cea sud-est asiatică, iar cea est-europeană nu a avut foarte multe elemente comune cu cea nord-africană, dar toate au împărtăşit aceleaşi aspiraţii legitime la o guvernare transparentă şi responsabilă şi la o reală şi consistentă protecţie a drepturilor fundamentale. Deşi pot

exista reţete constituţionale de succes, personal nu cred aprioric în modele constituţionale, ci în soluţii crescute organic, odată cu comunitatea umană constituită în stat. Cel puţin în România, această comunitate umană a făcut dovada clară, de mai multe ori în istoria recentă, că este civic conştientă şi perfect capabilă să solicite şi uneori chiar să reclame vehement cadre normative care să corespundă etapei de dezvoltare în care ea se percepe a fi. Adecvarea la realităţi şi viziunea pe termen lung sunt poate criterii cel puţin la fel de importante în evaluarea potenţialului de performanţă al unei legi fundamentale ca şi relevanţa politică ori frumuseţea tehnică a angrenajului normativ. Desigur, potenţialul mai trebuie şi realizat în mod concret, iar acest lucru depinde şi de receptivitatea destinatarilor Constituţiei, căci cea mai perfectă legiuire nu are nicio şansă de izbândă în absenţa factorului uman, care trebuie să o pună în aplicare. Iar aici rămân cu bună ştiinţă victima optimismului moderat ce mă caracterizează: cred că, dacă ştim ce vrem şi vrem cu adevărat, putem. Sună oarecum à la Obama, dar poate că presa străină nu s-a înşelat prea tare în comparaţiile făcute. n

ZO OM

ZOOM

Vasile Iuga

România. Următorii 25 de ani*

L

a un sfert de secol de la Revoluţia din 1989, România se află în faţa unui moment de bilanţ. Ţara a reuşit integrarea politică în familia democraţiilor occidentale, dar mai are încă un drum lung de parcurs în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi modernizarea. Aceasta va fi marea provocare pentru România în următoarele decenii – recuperarea în ritm accelerat a decalajelor de dezvoltare faţă de Occident, în aşa fel încât o parte cât mai mare a cetăţenilor să simtă beneficiile integrării europene.

Pentru aceasta va fi nevoie de un proiect naţional, cu atât mai necesar, cu cât România trebuie să facă faţă realităţilor unei lumi în transformare profundă, rapidă şi uneori violentă.

Provocările geopolitice ale secolul XXI

*

Prezentul material preia teme şi idei din volumul Şapte teme fundamentale pentru România, (RAO 2014) coordonatori: Dan Dungaciu, Vasile Iuga şi Marius Stoian;

30 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Pe plan global, principala problemă la care Occidentul în general, incluzând aici atât Statele Unite, cât şi Uniunea Europeană, trebuie să găsească un răspuns, este modificarea balanţei de putere prin ascensiunea marilor state emergente – China, India, Brazilia şi Rusia.

Dacă după Revoluţia Industrială, 31 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

preponderenţa economică, militară şi politică a Occidentului a fost indiscutabilă, evoluţiile din ultimii 20-30 de ani au schimbat echilibrul de putere, dinamismul economic al statelor în curs de dezvoltare depăşind cu mult ritmul de creştere al economiilor avansate.

Răspunsul pe care îl vor da Statele Unite afirmării Chinei în Pacificul de Vest va scrie istoria secolului XXI – respectiv dacă acesta va fi unul al păcii şi cooperării sau al competiţiei susţinute între cele două mari superputeri cu risc de conflict cu potenţial devastator.

Sistemele de alianţe ale Statelor Unite sunt construite în perioada Războiului Rece reflectând realităţile şi riscurile din acea perioadă. Or, ameninţările secolului XXI şi provocările cărora va trebui să le facă faţă Statelor Unite nu se mai găsesc în principal în Europa, ci şi în zona extinsă a Orientului Mijlociu şi Asia.

Statele Unite, după un deceniu de activitate militară intensă în Asia şi Orientul Mijlociu, care le-au suprasolicitat resursele, şi după o criză economică ce a retrasat priorităţile administraţiei de la Washington, păreau să intre într-o perioadă de reorientare a interesului către zona

Pacificului şi de reducere a angajării internaţionale. Noua orientare a administraţiei Obama către Pacific confirmă îngrijorarea Statelor Unite cu privire la competiţia chineză în zonă, cu atât mai periculoasă, cu cât Washingtonul şi-a asumat obligaţii de apărare a statelor din regiune. În Europa, Statele Unite vor rămâne angajate în plan militar pentru apărarea vulnerabilei câmpii nord-europene, din Polonia până în Franţa, paralel cu o prezenţă crescută în Intermaris, spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, care include şi România, mai ales în contextul reafirmării ambiţiilor regionale ale Rusiei, fapt evidenţiat de anexarea peninsulei Crimeea şi spijinirea de către Kremlin a separatiştilor rusofoni din Estul Ucrainei. În ceea ce priveşte Europa, aceasta pare intrată sub zodia germană.

Germania este în propria ligă în Uniunea Europeană, dominând continentul din punct de vedere economic şi fiind printre puţinele state care a ieşit întărit din confruntarea cu criza, cu atât mai mult cu cât Franţa, Spania şi Italia sunt afectate de probleme structurale persistente, iar Marea Britanie pare că s-a orientat pe o traiectorie ce riscă să o îndepărteze de Uniunea Europeană. 

ZO OM

ZOOM

Criza de identitate a Uniunii Europene Europa se confruntă cu o criză de identitate, generată şi de dificultăţile economice apărute după 2008.

Modelul social european existent pare inadecvat pentru realităţile demografice şi, fără o reformă urgentă şi comprehensivă, pare condamnat la desuetudine.

Extinderea Uniunii în lipsa integrării politice şi-a arătat limitele, blocul comunitar părând în acest moment nefuncţional. Pe de altă parte, adâncirea integrării politice a Uniunii este o temă nepopulară în rândul cetăţenilor europeni din mai multe state membre, fapt ce se reflectă într-un număr din ce în ce mai mare de voturi pentru partidele eurosceptice şi antisistem la fiecare rundă de alegeri europene. Într-o Europă care s-a definit mai ales prin dimensiunea socială şi mai puţin prin cea de competitivitate, statul bunăstării se confruntă cu o serie de transformări economice (globalizarea, creşterea ponderii sectorului terţiar în dauna producţiei industriale în economiile dezvoltate etc.), demografice (migraţia, îmbătrânirea populaţiei, schimbarea modelului tradiţional al familiei) şi tehnologice (revoluţia informatică şi comunicaţiile). Europa, inclusiv România, trebuie să facă faţă provocării demografice care se va traduce în următoarele decenii prin îmbătrânirea şi chiar scăderea populaţiei, corelată cu o creştere a imigrării, deci a ponderii populaţiei non-europene şi implicit a dificultăţii de a integra noile comunităţi.

Lipsită de coeziune politică, Europa pare nepregătită pentru a da un răspuns comprehensiv multiplelor provocări cu care se confruntă şi prea consumată de criza sa internă pentru a face faţă pericolelor apărute la graniţele sale. Printre acestea se numără ambiţia de reafirmare a Rusiei ca putere mondială şi încercarea acesteia de a-şi reface sfera de influenţă în Europa de Est, Caucaz şi bazinul estic al Mediteranei, resurgenţa mişcărilor fundamentaliste islamice în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, regiuni care au trecut prin frământări dureroase după valul de revoluţii din aşa-numita „Primăvară arabă”, precum şi asaltul milioanelor de emigranţi africani şi asiatici 32 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

33 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

disperaţi care doresc să ajungă în interiorul „Fortăreţei Europa”.

Această prezenţă sporită a imigranţilor non-europeni aduce cu sine şi un risc sporit de tensiuni sociale sau chiar o recrudescenţă a terorismului chiar în rândul cetăţenilor născuţi şi educaţi în Europa, care resping valorile democraţiei liberale de tip occidental

Europa, inclusiv România, trebuie să facă faţă provocării demografice care se va traduce în următoarele decenii prin îmbătrânirea şi chiar scăderea populaţiei, corelată cu o creştere a imigrării, deci a ponderii populaţiei non-europene şi implicit a dificultăţii de a integra noile comunităţi.

în favoarea fundamentalismului.

Asistăm astfel la un imput de terorism inspirat de Statul Islamic şi Al-Quaida prin intermediul cetăţenilor europeni adepţi ai islamismului radical care se întorc din zonele de conflict din Siria şi Irak. În mod paradoxal, tocmai criza ucraineană şi înrăutăţirea relaţiilor dintre statele europene şi Rusia s-ar putea dovedi un catalizator pentru refacerea solidarităţii europene, întocmai precum pericolul comunizării a reprezentat un impuls pentru naşterea instituţiilor europene şi euro-atlantice în anii 40-50 ai secolului trecut. În faţa agresivităţii Rusiei, statele occidentale au răspuns iniţial lent şi echivoc, însă din momentul în care a devenit evident că Moscova nu este interesată de concesii diplomatice

sau de respectarea dreptului internaţional ori a suveranităţii Ucrainei, s-a profilat o poziţie mai fermă a democraţiilor occidentale, atât Statele Unite, cât şi statele europene adoptând o serie de sancţiuni la adresa Kremlinului, sancţiuni care au început să-şi arate efectele negative asupra Rusiei.

România la a treia încercare de modernizare În acest context geo-politic şi de provocări neconvenţionale extrem de complex, România trebuie să găsească un răspuns de secol XXI vechilor sale aspiraţii de modernizare, dezvoltare economică şi socială şi de integrare deplină în comunitatea occidentală. Ţara se află în prezent în faţa celei de-a treia încercări de modernizare din ultimii 160 de ani.

Chiar dacă, în 1990, România pornea la drum fără povara unei datorii externe, economia era epuizată şi, în mare parte, necompetitivă.

Industria funcţiona cu echipamente şi tehnologii depăşite moral, era energofagă şi decapitalizată. Câteva sectoare industriale au dispărut, pur şi simplu, în ultimii 25 de ani din România, iar altele şi-au redus foarte mult producţia. Spre exemplu, din 10 rafinării existente în România în 1990, numai patru sunt funcţionale în prezent – Petrobrazi (OMV Petrom), Petrotel (LukOil), Vega şi Petromidia (Rompetrol). Evoluţii similare s-au înregistrat în mai multe ramuri ale industriei grele şi constructoare de maşini.

Au apărut însă şi ramuri complet noi, unele dintre ele fiind legate de tehnologii de ultimă generaţie – sectorul IT, telecomunicaţiile mobile, companiile de outsourcing, societăţile de brokeraj bursier etc. În ultimii 15 ani a crescut ponderea industriei constructoare de maşini şi echipamente de transport în economia naţională, de la doar 3% din PIB în 2000, la 14% anul trecut, aceasta acoperind peste 40% din exporturile ţării.

A existat o transformare structurală a economiei naţionale.

Astfel, ponderea capitalului privat în economia naţională a crescut în mod semnificativ. Potrivit unei analize, ponderea cifrei de afaceri a companiilor cu capital privat în economia naţională a ajuns la peste 

ZOOM

Credeţi că România poate deveni o ţară cu influenţă în Europa?

76% 21% Da

1%

Nu Este deja Nu răspund

1%

În cât timp ar putea România să devină o ţară cu influenţă în Europa?

Procente calculate din 76% care declară că România poate să devină o ţară influentă în Europa.

0%

10%

20%

30%

40%

30%

În următorii 20 de ani

6%

În următorii 30 de ani

2% 5%

În următorii 50 de ani Peste mai mult de 50 de ani

3% 4%

Nu ştiu

Nu răspund

1%

Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

34 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

60%

50%

În următorii 10 ani

În următorii 40 de ani

50%

90% (52,47% pentru companiile private cu capital majoritar străin şi 41,68% pentru companiile cu capital majoritar românesc). Au crescut mult investiţiile străine, de la câteva sute de milioane de dolari SUA la începutul anilor 90, la aproape 9,5 miliarde de dolari în 2008, înainte de declanşarea crizei financiare. Investiţiile străine directe din industria prelucrătoare (18,5 miliarde de euro sold în 2012) au avut o contribuţie esenţială la creşterea calitativă şi cantitativă a producţiei industriale, furnizând peste 60% din exporturi.

Nu a avut loc doar un transfer de proprietate, dinspre cea de stat către cea privată, ci şi o transformare calitativă, fapt evidenţiat de creşterea productivităţii muncii generată de implementarea tehnologiei moderne şi reducerea treptată a consumurilor energetice.

Astfel, productivitatea muncii a crescut cu aproximativ 50% între 2005 şi 2013, similar cu intensitatea capitalului (raportul între stocul net de capital şi populaţia ocupată). Însă productivitatea muncii în România se situează în continuare la mai puţin de jumătate din media din Uniunea Europeană.

Dacă în anii 90, România a fost o economie bazată pe exploatarea resurselor naturale şi forţa de muncă ieftină, după anul 2000, s-au făcut paşi importanţi în direcţia unei economii axate pe investiţii, pe baza stocului de investiţii străine directe (care a depăşit 50 de miliarde de euro) şi a unei rate foarte ridicate de creştere a formării brute de capital fix. Rata investirii a depăşit cu mult rata economisirii în timpul boomului, iar tendinţa a început să se inverseze odată cu declanşarea crizei, la sfârşitul anului 2008.

Această creştere şi-a atins limitele în condiţiile în care nu s-au produs îmbunătăţiri semnificative ale infrastructurii şi ale pregătirii forţei de muncă. Există în practică o limită naturală a creşterii investiţiilor în absenţa unei infrastructuri dezvoltate şi, ulterior, o limită naturală a valorii adăugate a investiţiilor în absenţa unei educaţii corespunzătoare a factorului uman.

Per total, exporturile României au crescut de peste patru ori în ultimii 15 ani, ajungând aproape la 35 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

50 de miliarde de euro în 2013, iar structura acestora s-a schimbat crescând ponderea mărfurilor cu valoare adăugată brută mai mare. Însă, aşa cum sugerează analiza mai amănunţită a exporturilor, ţara rămâne unul dintre statele membre UE, dependent în foarte mare măsură, de livrările intracomunitare şi cu o pondere ridicată (40%) în totalul exporturilor a produselor cu valoare adăugată scăzută şi de

România nu va deveni mai competitivă dacă lucrurile vor rămâne complicate din punct de vedere fiscal. (...)

Relaţia dintre stat şi contribuabil trebuie fundamentată pe reguli simple, clare, uşor de înţeles şi de pus în aplicare.

complexitate tehnologică redusă, România înregistrând unul dintre cele mai scăzute procentaje din Europa de bunuri finite în totalul exporturilor. România nu este singura dependentă de Piaţa Unică, felul în care funcţionează economia Uniunii Europene făcând din aproape toate statele din Europa Centrală şi de Est Hinterlandul marilor economii ale continentului şi îndeosebi al celei germane. În condiţiile unei creşteri economice anemice în Zona Euro, afectată de probleme structurale şi demografice care se vor accentua tot mai mult în anii viitori, situarea României pe o orbită captivă a Pieţei Unice poate să devină o vulnerabilitate şi să îi pericliteze perspectivele de creştere.

Treptat, România început să facă progrese în convergenţa reală cu statele vest-europene. Între 2000 şi 2008, PIB per capita în România a crescut de la aproximativ 28% din media PIB per capita în Uniunea

Europeană la 47%. Acest lucru dă speranţe că decalajele de dezvoltare se pot recupera într-un orizont rezonabil.

De altfel, la acest indicator, România a continuat să facă progrese şi în ultimii cinci ani, în pofida crizei, ajungând la 54% din media PIB per capita din UE în 2014.

Către un nou model de creştere Ţara are nevoie de un nou model de creştere, care să poată fi susţinut pe termen lung. Câteva direcţii în care s-ar putea valorifica potenţialul: Concentrarea pe obiectivele din Strategia Europa 2020. Aceasta ar trebui să se traducă în promovarea economiei bazate pe cunoaştere, creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă de la nivelul de 63,8% din prezent către ţinta asumată de România de 70% din populaţia activă şi combaterea riscului de sărăcie şi excluziune socială.

Restructurarea şi consolidarea instituţiilor. Continuarea reformelor şi eficientizarea instituţiilor pot atrage investiţii mai mari şi contribui la dezvoltarea economică sustenabilă.

Este nevoie de recâştigarea încrederii în instituţii şi respectului faţă de acestea, dar şi al respectului instituţiilor faţă de cetăţeni. Îmbunătăţirea infrastructurii.

Ar trebui să fie o prioritate a autorităţilor investiţiile în infrastructură care să conecteze România la marile fluxuri de marfă între Vest şi Est, Nord şi Sud, valorificându-se la maxim fondurile europene.

Pregătirea forţei de muncă.

România va trebui să investească mai mult în educaţie şi formare profesională pentru a răspunde eficient nevoii de angajaţi înalt calificaţi. Există şi un deficit de abilităţi de management, în parte datorită migraţiei celor cu astfel de calificări în Europa de Vest. O soluţie ar putea fi adoptarea unor politici pentru repatrierea celor care lucrează în străinătate şi care au avut rezultate bune, prin oferirea de facilităţi fiscale pentru cei care decid să se întoarcă.

Cercetare, dezvoltare şi inovaţie.

Investiţiile în cercetare şi dezvoltare au fost de doar 0,42% din PIB în 2012, faţă de ţinta UE de 2% (Strategia 2020) şi media vest-europeană de 2,1%. Pentru a creşte competitivitatea economiei româneşti, trebuie căutate soluţii pentru a investi mai mult în 

ZOOM

-84%

-91%

-92%

6%

-94%

-94%

6%

Energia

-83%

6%

Poziţia României în competiţia internaţională

-76%

8%

Starea mediului înconjurător

-75%

9%

Speranţa de viaţă

-70%

16%

Puterea de cumpărare a cetăţenilor

Da

17%

Industria

Nu

24%

Infrastructura

Răspuns multiplu

Sistemul de învăţământ

Sistemul de sănătate

Imaginându-vă România peste 25 de ani, care sunt primele două domenii în care vor apărea îmbunătăţiri?

25%

Creşterea nivelului de trai

30%

-94%

de ani

n Agricultura este domeniul spre care s-ar îndrepta cei mai mulţi dintre românii care în următorii 10 ani afirmă că şi-ar schimba domeniul de activitate actual

peste

În opinia dumneavoastră, care sunt cele mai importante două elemente de transmis generaţiilor viitoare?

Răspuns multiplu

-44%

Un bun sistem de sănătate

Un bun sistem de învăţământ

-46% -65% -80% -85%

Un bun sistem de acces la piaţa muncii

Un bun sistem de pensii

Un mediu înconjurător conservat

35%

20% 15%

Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

36 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

56%

54%

cercetare şi dezvoltare, atât în sectorul privat cât şi în cel public. Aceasta s-ar putea realiza prin susţinerea clusterelor industriale integrate, care să grupeze producători, furnizori de componente şi subansamble, universităţi şi şcoli profesionale, cu o colaborare strânsă între mediul universitar şi sectorul privat.

Concentrarea pe industriile cu valoare adăugată mare.

Din furnizor de forţă de muncă ieftină, ţara ar trebui să înceapă să producă subansamble şi echipamente din ce în ce mai sofisticate, a căror producţie implică înaltă tehnologie (automobile şi componente, produse pentru industria aero-spaţială şi electronice). În domeniul serviciilor există de asemenea premisele trecerii către activităţi de outsourcing şi offshoring (O&O) cu valoare adăugată mare.

Nu în ultimul rând, în agricultură şi producţie alimentară România, ar putea deveni un pol regional important.

Reluarea procesului de urbanizare. În cei 25 de ani de capitalism, România nu a făcut niciun progres în ceea ce priveşte urbanizarea, ba chiar în anii crizei, s-a produs o inversare de trend şi o migraţie către zonele rurale. Deşi 37 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

avem încă amintirea urbanizării ca fenomen forţat derulat în perioada comunistă, aceasta este inerentă unei societăţi dezvoltate moderne. Oraşele oferă oportunităţi de muncă mai bune, serviciile publice pot fi gestionate mai eficient în oraşe, iar un nivel mai mare de urbanizare este de obicei asociat cu un grad mai mare de bunăstare.

Pentru a valorifica acest potenţial, autorităţile trebuie să ia măsuri pentru eficientizarea activităţii Portului Constanţa, îmbunătăţirea legislaţiei şi să elaboreze şi implementeze o strategie de transport inter-modal pentru România.

Sectoare cheie pentru relansarea creşterii

România este cel mai mare producător de energie din Europa Centrală şi de Est, având un mix echilibrat şi divers şi resurse autohtone.

Descoperirile de gaz din Marea Neagră, precum şi poziţionarea geostrategică a României în „calea” traseelor energetice sunt atuuri pe care ţara le poate exploata.

Este nevoie de întărirea securităţii energetice, prin diversificarea resurselor de aprovizionare; interconectarea cu sistemele de transport ale statelor vecine; diversificarea surselor de generare; creşterea eficienţei energetice; accesibilitatea preţurilor pentru consumatori. De asemenea, este necesar un cadru de reglementare stabil, transparent, predictibil şi competitiv, dar şi de politici fiscale 

1. Transport şi logistică – România, hub regional

Prin poziţia sa geografică, la confluenţa mai multor rute comerciale importante, România poate deveni centrul de greutate comercial şi de transport al Europei de Sud-Est şi o punte spre Caucaz şi Asia Centrală. În ce priveşte transporturile navale de mărfuri, în prezent, majoritatea pleacă din Orientul Îndepărtat, dar intră în Europa Centrală şi de Est prin porturi vest-europene (Rotterdam, Hamburg). Poziţia geografică a portului Constanţa ar putea facilita redirecţionarea parţială a acestui flux către România, putând transforma ţara noastră în al doilea centru logistic din Europa, după Olanda.

2. Energia şi resursele naturale

ZO OM

ZOOM

0%

În următorii 25 de ani, anticipaţi o creştere economică a României...?

10%

20%

30%

40%

50%

32%

Mare

care să contribuie la dezvoltarea pe termen lung a sectorului.

Exploatarea resurselor trebuie să contribuie la dezvoltarea ţării şi să genereze beneficii pentru întreaga societate.

3. Agricultura

45%

Mică

13%

Nu va avea loc o creştere (va fi la fel)

6%

Va avea loc o scădere

4%

Nu ştiu Nu răspund

1%

de ani peste

În opinia dumneavoastră, pentru reuşita economică a României în următorii 25 de ani, ce credeţi că ar trebui făcut în primul rând?

0%

10%

20%

30%

40%

Dezvoltarea sectorului serviciilor

21% 9%

Altceva

3%

Nu ştiu

1%

Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

38 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

60%

70% 67%

Dezvoltarea industriei

Nu răspund

50%

80%

Ţara are un potenţial agricol ridicat, cu una dintre cele mai mari suprafeţe de teren arabil din Europa.

Agricultura românească se confruntă însă cu fragmentarea proprietăţii şi practicarea unei agriculturi de subzistenţă, nedestinată decât în foarte mică măsură pieţei.

Pe de altă parte, sectorul agricol a fost unul dintre marii beneficiari ai aderării României la Uniunea Europeană, fiind făcute progrese evidente în ultimii ani, îndeosebi în zona culturilor cerealiere, ţara devenind unul dintre marii producători şi exportatori europeni.

Sunt necesare măsuri fiscale de stimulare a consolidării terenului agricol, precum şi dezvoltarea unor proiecte de anvergură de irigaţii prin PPP, cum ar fi canalul SiretBărăgan. De asemenea, sunt necesare măsuri care să încurajeze consumul produselor agricole direct de la producători prin lanţuri scurte şi integrate.

4. IT

Aceasta este una dintre industriile care înregistrează cel mai rapid ritm de dezvoltare la nivel global, stimulată de inovaţiile tehnologice. România poate stimula dezvoltarea sectorului printr-o serie de măsuri luate pe mai multe nivele: Incubatoare de afaceri. Numărul acestora este încă limitat pentru nişte structuri care au scopul de a încuraja inovaţia şi dezvoltarea în domeniul IT. În timp ce în Europa, practica este des întâlnită, România poate conta doar pe câteva iniţiative private.

Clustere în IT. Este nevoie de clustere şi de politici sectoriale care să sprijine inovaţia în IT şi noile tehnologii, ajutând astfel industria IT să câştige mai mult teren şi mai multă vizibilitate la nivel european.

Soluţii e-governance. Este important ca tranziţia către sistemul de e-governance să fie accelerată pentru ca România să se alinieze la standardele europene şi să reducă 39 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

birocraţia.

Valorificarea abilităţilor de IT în industria de apărare. Este recomandată dezvoltarea de capacităţi de protecţie împotriva „războiului cibernetic”, în colaborare cu aliaţii strategici ai României, ceea ce ar creşte potenţialul de export atât în industria de IT, cât şi în cea de apărare.

5. Industrii cu potenţial de export

Crearea de clustere industriale integrate, cu structuri de management clare şi cu un nivel ridicat de competitivitate.

Industria auto. Creşterea exportului mărcilor produse local cu modele adaptate cerinţelor pieţei.

Adoptarea de măsuri suplimentare, în special fiscale şi logistice, care să atragă şi alţi producători de automobile internaţionali să îşi mute activităţile de producţie şi de cercetare-dezvoltare în România.

Industria de apărare. Ar trebui reconsiderate programele de offset legate de înzestrarea armatei în cooperare cu parteneri din NATO şi UE. În acelaşi timp, în contextul alinierii la cerinţele impuse de calitatea de membru al acestor două organizaţii şi al interoperabilităţii cu industria de apărare europeană, sunt necesare restructurarea, dezvoltarea şi modernizarea industriei de apărare.

Criza din Ucraina, precum şi recentul agreat pact politic pentru creşterea finanţării armatei până la 2% din PIB, începân cu 2017, reprezintă oportunităţi pentru restructurarea şi impulsonarea industriei autohtone militare.

6. Asigurarea surselor de finanţare

Pentru a-şi susţine creşterea, România are nevoie de surse de finanţare, însă capitalul s-a dovedit dificil de accesat după anul 2008. Criza a găsit sistemul financiar românesc dominat masiv de capitalul străin, iar finanţările de la băncile-mamă pentru filialele locale sunt în scădere.

Investiţiile străine directe în România sunt de asemenea mult mai scăzute decât în perioada anterioară crizei financiare globale. Este deci nevoie de creşterea şi diversificarea surselor de finanţare: Investiţii străine. Adoptarea

unui cadru legislativ şi fiscal atractiv pentru investitori şi crearea de facilităţi logistice pentru creşterea volumului investiţiilor străine în România şi pentru crearea unui număr semnificativ de locuri de muncă.

Fonduri europene. Gradul slab de utilizare a fondurilor europene din prezent are diferite cauze: birocraţie excesivă la nivel local; lipsa de pregătire şi motivare a personalului care se ocupă de programele europene; diferenţe de interpretare care stagnează implementarea proiectelor; implementarea defectuoasă de către beneficiari, ceea ce duce la întârzierea plăţilor, subutilizarea fondurilor de asistenţă tehnică dedicate şi neimplicarea sectorului privat în gestiunea acestor fonduri.

PPP-uri. Parteneriatele PublicPrivate pot aduce know-how, expertiză, resurse şi, mai ales, capital, precum şi împărţirea riscurilor între parteneri.

Prin finalizarea şi implimentarea legislaţiei privind PPP-urile, acestea pot reprezenta o soluţie de dezvoltare fără deficite. Încurajarea capitalului autohton şi a IMM-urilor. Antreprenorii români pot fi un motor de creştere important al economiei, iar capitalul autohton este mai puţin volatil decât cel străin.

Ar fi indicată realizarea unor studii elaborate la nivel naţional pe tema antreprenoriatului pentru a crea instrumente de stimulare adecvate şi cu adevărat eficiente. Analizele asupra necesarului de finanţare din sectorul IMM au relevat faptul că opţiunile pentru acesta nu sunt numeroase, se accesează cu dificultate (birocratică), iar capitalul de risc lipseşte (aproape) cu desăvârşire.

Pentru perioada de programare 2014 – 2020, CE încurajează statele membre să îşi înfiinţeze fonduri de investiţii cu capital de risc dedicate IMM-urilor şi în principal start-up-urilor, aceste fonduri urmând să fie alimentate preponderent din fonduri europene (mai precis din alocările naţionale ale acestora).

7. Politica fiscală

Un instrument de care statul trebuie să utilizeze înţelept este politica fiscală. România este una dintre ţările europene cu cel mai scăzut nivel al veniturilor bugetare în PIB, în principal ca urmare a unei 

ZO OM

n Pentru următorii 25 de ani este nevoie de un proiect naţional de creştere economică durabilă, de pace socială şi de pe urma căruia să beneficieze cât mai mulţi cetăţeni

slabe capacităţi de colectare, dar şi a evaziunii fiscale. Creşterea gradului de colectare ar impune şi o reformă profundă a administraţiei fiscale.

De asemenea, ar trebui redusă povara fiscală mare asupra muncii, mai ales în condiţiile în care în România raportul dintre contribuabili şi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale este subunitar. Dacă se adăugă la aceasta şi tendinţa de scădere a natalităţii şi de îmbătrânire a populaţiei, este pusă sub semnul întrebării viabilitatea pe termen lung a sistemului de asigurări sociale.

Prin urmare, este nevoie de politici care să ducă la creşterea gradului de participare pe piaţa muncii şi implicit a numărului contribuabililor la sistem, precum şi de susţinerea natalităţii.

România nu va deveni mai competitivă dacă lucrurile vor rămâne complicate din punct de vedere fiscal. Principiul less is more ar putea funcţiona foarte bine şi în fiscalitate.

Relaţia dintre stat şi contribuabil trebuie fundamentată pe reguli simple, clare, uşor de înţeles şi de pus în aplicare.

Pentru a avea mai multă stabilitate şi predictibilitate, politica fiscală trebuie corelată şi cu o planificare 40 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

bugetară multianuală. Prin eficientizarea, transparentizarea şi prioritizarea cheltuielilor publice, România poate economisi resurse financiare importante. Este necesar totodată un sector public care să furnizeze servicii de calitate (educaţie, sănătate, justiţie şi siguranţă publică etc.), fără de care nici mediul privat nu poate funcţiona bine.

Concluzii Cum ar putea totuşi România câştiga pariul dezvoltării, având în vedere constrângerile şi realităţile unei Pieţe Comune care interzice sau descurajează politicile economice protecţioniste şi intervenţioniste? În perioadele de decolare, marile economii ale lumii au folosit politici protecţioniste, încurajând producţia autohtonă. Este clar că aceste instrumente nu pot fi folosite în situaţia României, dar au existat cazuri de dezvoltare susţinută chiar şi în condiţiile unei pieţe libere, unele chiar din vecinătatea noastră – Polonia, Republica Cehă, Finlanda etc.

O direcţie cheie pentru dezvoltarea ţării ar putea fi încurajarea antreprenoriatului şi, mai ales, spiritul antreprenorial în diverse contexte, pentru a stimula energia tinerilor

în vederea generării de inovaţie, creativitate, pro-activitate şi pentru a deveni factorii de influenţă ai generaţiei viitoare.

Pentru următorii 25 de ani este nevoie de un proiect naţional de creştere economică durabilă, de pace socială şi de pe urma căruia să beneficieze cât mai mulţi cetăţeni.

Traversăm una dintre cele mai fericite perioade din istoria României, în care suntem integraţi politic şi militar la instituţiile europene şi euroatlantice.

Ar fi o mare pierdere să nu putem folosi această stabilitate pentru a reuşi în această a treia încercare de modernizare a ţării. n Vasile Iuga* este Managing Partner al PwC în România şi ţările din Europa de Sud-Est şi membru în Consiliul Director al PwC pentru Europa Centrală şi de Est. Este unul dintre cei mai respectaţi consultanţi din România, având o experienţă complexă de peste 23 de ani în domeniul auditului financiar, evaluării şi restructurării afacerilor, în fuziuni şi achiziţii, privatizări şi consultanţă strategică.

După 25 de ani de declin demografic Vasile Gheţău

*Acest articol reprezintă exclusiv opinia autorului şi nu implică cu nimic poziţia PwC România

41 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ZO OM

-84%

13%

12%

-87%

-88%

10%

De tulburări sociale

-81%

16%

De creşterea inegalităţii sociale

-78%

19%

De falimentul statului român

peste

-66%

Da

De reţele de crimă organizată

-61%

De inflaţie şi de creşterea preţurilor

de ani

De îmbătrânirea populaţiei

Răspuns multiplu

22%

Sistemul de sănătate

Care sunt principalele două lucruri de care vă temeţi cel mai mult pentru România, dacă ar fi să v-o imaginaţi peste 25 de ani?

Nu

34%

De datoriile statului

39%

ZOOM

-90%

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

A

supra perspectivelor populaţiei României există date şi informaţii, atât din surse naţionale (Institutul Naţional de Statistică, Centrul de Cercetări Demografice al Academiei Române), cât şi internaţionale (Eurostat, Divizia de Populaţie ONU). Fiecare abordare are filozofia ei în număr de variante şi în ipotezele adoptate asupra celor trei componente care determină evoluţiile viitoare: fertilitatea feminină, mortalitatea şi migraţia externă.

Anii de la care pleacă proiectările şi perioadele acoperite nu sunt aceiaşi, iar fundamentarea construcţiilor prospective pe noua populaţie a ţării, cea cu reşedinţa obişnuită în România, este de aşteptat să fie generalizată în acest an. Dintr-o altă perspectivă, nici Eurostat şi nici Divizia de Populaţie a ONU nu pot elabora variante de proiectare folosind ipoteze particularizate unei ţări. Filozofia Eurostat este cea a scenariilor de convergenţă, însemnând armonizarea pe termen lung şi foarte lung a indicatorilor demografici majori în tot spaţiul Uniunii Europene, pe măsura reducerii şi eliminării diferenţelor de ordin socio-economic dintre statele 42 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

membre (Eurostat, 2014 a). O astfel de viziune pe termen lung plasează pe un plan secundar dezvoltările pe termen scurt. Măsura în care scenariile de convergenţă îşi păstrează filozofia, valoarea şi utilitatea ar putea fi pusă sub semnul întrebării după evoluţiile demografice din ultimii 10 ani în ţările UE, recul al numărului populaţiei în anul 2013 în 13 dintre ele şi scădere naturală compensată de volumul imigraţiei în alte trei ţări ale Uniunii (Eurostat, 2014b). Proiectările Diviziei de Populaţie ONU (ajunse la seria a 30-a) acoperă toate ţările lumii şi elaborarea de modele regionale pentru fertilitate şi mortalitate este bine motivată şi susţinută de tehnici şi instrumente noi de analiză şi abordări probabilistice (United Nations Population Division, 2013).

Demografia extremelor România a avut, în perioada interbelică, una dintre cele mai mari rate ale natalităţii din Europa (Manuilă şi Georgescu, 1938) dar evoluţiile politice, economice şi sociale de după război şi-au pus dramatic amprenta asupra fenomenului şi în doar 20 de ani, în anul 1965, România a trecut în cealaltă extremitate a clasamentului, având cea mai scăzută natalitate în

Europa (alături de Ungaria): 14 născuţi la 1.000 locuitori, nivel ce reprezenta mai puţin de jumătate din cel al anilor dinaintea războiului. Factorii şi mecanismele care au determinat acest declin se află în drama, fracturile şi traumele prin care a trecut societatea românească după război, odată cu instalarea regimului comunist şi tot ceea ce a adus acest regim. Pot fi particularizate însă procese şi dezvoltări care au afectat direct viaţa a milioane de oameni, menţionând doar masiva industrializare şi urbanizare de un anumit tip, cooperativizarea forţată a agriculturii. O imensă populaţie rurală a fost dezrădăcinată şi transferată din rural în urban. Familia a fost iremediabil zdruncinată, femeia atrasă în activităţi economice în afara gospodăriei, divorţul în expansiune, rolul economic al copilului redus considerabil. Nu trebuie neglijată ori subestimată influenţa unor factori de progres social, cum au fost extinderea şcolarizării populaţiei şi reducerea analfabetismului, accesul la serviciile de sănătate şi efectele benefice considerabile ale utilizării antibioticelor în regresul consistent al morbidităţii şi mortalităţii prin boli infecţioase şi parazitare. A apărut astfel o incompatibilitate între

întregul context economic şi social şi familia cu mulţi copii. Ceea ce lipsea pentru transpunerea în practică a dorinţei tânărului cuplu de a avea doar 1-2 copii ori de a amâna venirea pe lume a copilului era un mijloc eficient şi accesibil de control al naşterilor. Şi acesta a venit în anul 1957, când modelul adoptat de Moscova a fost rapid importat: acces nelimitat la întreruperea sarcinii. În timp ce, în ţările din vestul Europei, natalitatea se menţinea încă la valori ridicate, inclusiv prin continuarea recuperării naşterilor amânate în anii războiului (fenomenul de baby-boom), România intra într-o istorică fază de declin masiv al natalităţii. Ratei de numai 14 născuţi la 1.000 locuitori în anul 1965 i se asociau 1,1 milioane de întreruperi de sarcină (Council of Europe, 2002), ceea ce însemna 400 de avorturi la 100 de născuţi. Literatura internaţională nu cunoaşte un raport mai mare. A urmat perioada politicii pronataliste forţate şi brutale a vechiului regim, cu natalitate ridicată, dar oscilantă şi nu la nivelul dorit de regim.

Nu a surprins, în decembrie 1989, abrogarea reglementărilor restrictive asupra întreruperii sarcinii de către organul provizoriu al puterii de stat chiar în primul Decret-Lege, la 26 decembrie. Se deschidea astfel o nouă fază istorică în evoluţia natalităţii, fază în care nivelul şi caracteristicile fenomenului urmau să fie determinate prin decizii, atitudini şi comportamente ale individului, femeii, cuplului. Impactul unor eventuale măsuri economice stimulative, fie şi consistente, nu putea fi decât neglijabil pe termen scurt şi mediu, în noul context, dacă nu trezind respingere.

Reculul natalităţii după 1989 a fost important, dar s-a plasat doar pe întinderea primilor trei ani. Rata anuală a natalităţii era de 16 născuţi la 1.000 de locuitori în anii 1980 şi la mijlocul anilor 1990 a ajuns la 10 la mie (datele statistice asupra populaţiei României din acest articol provin din publicaţii şi lucrări ale Institutului Naţional de Statistică) (INS, 2013; 2014). Cu toate oscilaţiile contextului economic şi social, dar şi politic, din acel deceniu şi din toată perioada care i-a urmat, natalitatea a rămas stabilă la acel nivel. Sensibilitatea şi reculul natalităţii la noul context economic şi social erau previzibile, dar pentru a-i vedea consecinţele asupra creşterii 43 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

naturale a populaţiei – diferenţa dintre născuţi şi decedaţi - era aşteptată şi evoluţia mortalităţii populaţiei. Şocul schimbărilor, dezorientarea şi incertitudinea, dezordinea socială şi apariţia şomajului au agravat starea precară de sănătate a populaţiei şi rata mortalităţii a urcat de la 10 la 12 decese la 1.000 de locuitori în

După 25 de ani de declin demografic, alimentat atât pe cale naturală (mortalitate mai marte decât natalitatea), cât şi prin migraţie externă negativă, oricum am reflecta la ce se poate întâmpla pe plan demografic în deceniile care vin, o viziune optimistă nu are de unde să apară ori să fie construită.

Se va spune că sunt dominat de pesimism.

Să privim însă lucrurile realist, cu instrumente adecvate şi într-o dimensiune istorică mai mare decât cea a ultimilor 25 de ani, înţelegând astfel mai bine starea actuală şi cum s-a ajuns la ea.

doar trei ani, România intrând astfel, pentru întâia oară în timp de pace, în fază de scădere naturală a populaţiei.

Anul 2014 este cel de-al 23-lea în care declinul populaţiei este alimentat şi pe cale naturală, după ce migraţia externă s-a instalat ca o componentă majoră a declinului încă din anul 1990, odată cu dreptul la liberă circulaţie.

Să privim acum lucrurile spre viitor Scăderea natalităţii şi o masivă emigraţie au dus la declin demografic etalat pe 25 de ani şi la instalarea depopulării ţării încă de la mijlocul anilor 1990. Procesul este definit în literatura de specialitate ca tendinţă de durată şi stabilă de reducere a numărului populaţiei prin scădere naturală, migraţie negativă ori ambele componente, s-a manifestat şi se manifestă în ţările europene cu predilecţie la nivel regional şi un studiu publicat încă la mijlocul anilor 2000, sub egida Consiliului Europei, constata depopularea în 578 de regiuni din cele 1.500 aflate în 33 de ţări europene acoperite de studiu (Bucher şi Mai, 2005), referindu-se la evoluţiile din perioada 1990-2004.

Potrivit autorilor studiului, în Europa se pot distinge trei grupe de ţări după caracteristicile dinamicii populaţiei: ţări cu depopulare pe arii largi şi diferenţe inter-regionale mici; ţări având o bipolaritate între regiuni, unele cu depopulare importantă şi altele cu populaţie în creştere; ţări în care pot fi unele regiuni cu populaţie în regres, dar la nivel naţional depopularea nu are rol important. Ţara noastră face parte din prima grupă, cu depopulare puternică şi cel mai omogen model spaţial de depopulare (cu şapte din cele opt regiuni de dezvoltare afectate de fenomen).

Teoretic, inversarea evoluţiilor care au dus la declin ar putea fi soluţia pentru o eventuală redresare, ceea ce ar însemna creşterea natalităţii şi stoparea migraţiei externe. Sunt ele posibile? Timidă în prima parte a anilor 1990, plecarea românilor în alte ţări pentru muncă şi-a definit încet-încet rute, reţele şi destinaţii, căpătând dimensiuni nebănuit de mari în jurul anului 2000 şi explodând odată cu suprimarea vizelor de intrare în ţările europene. Intrarea României în Uniunea Europeană a consolidat o imensă emigraţie a românilor şi i-a extins aria geografică a expansiunii.

După datele Institutului Naţional de Statistică, confirmate de studii publicate de Comisia Europeană şi de Organizaţia de Cooperare Economică pentru Dezvoltare, numărul românilor care au domiciliul în ţară şi reşedinţa obişnuită (de cel puţin 12 luni) în alte ţări europene este de aproape 2,4 milioane persoane. Lor li se adaugă alte sute de mii de migranţi 

ZO OM

ZOOM

Dumneavoastră personal aţi fi dispus să plătiţi în plus pentru asigurarea calităţii următoarelor servicii publice?

Da, cu mult în plus Da, cu puţin în plus Nu

26%

38%

34%

36%

38%

24%

28%

34%

35%

23%

40%

34%

14%

38%

44%

16%

29%

53%

30%

31%

36%

Nu răspund

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

pentru perioade mai mici de 12 luni. Liberalizarea completă a pieţei muncii pentru români la începutul anului 2014 conturează o creştere a migranţilor cu pregătire superioară şi ocupând poziţii profesionale corespunzătoare. Migraţia externă a avut şi are o determinare economică solidă, izvorâtă din marele decalaj de venit, de standard de viaţă şi nivel de civilizaţie generală dintre ţara noastră şi ţările dezvoltate. Persistenţa acestui decalaj va favoriza în continuare emigraţia, chiar în context de stagnare economică ori recesiune în ţări dezvoltate. Potrivit unui recent studiu al OECD - Organizaţia de Cooperare Economică pentru Dezvoltare şi al Comisiei Europene, populaţia în vârstă de muncă din ţările UE15 ar urma să se reducă – fără imigraţie cu aproape 5% în anul 2020 faţă de anul 2010 şi într-un ritm considerabil mai mare după anul 2020 (OECD/ European Union, 2014), iar o relansare a creşterii economice stabile şi la parametri ridicaţi va stimula şi amplifica migraţia. În plus, odată cu extinderea scăderii naturale a populaţiei şi în ţări dezvoltate, nu ar trebui excluse viitoare politici de imigrare care să includă şi dimensiunea demografică a imigraţiei (aşa cum procedează de mai multă vreme Canada).

44 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Ce e de făcut?

Dacă schimbări radicale în situaţia economică şi socială din ţară nu se prefigurează, pentru a inversa fluxurile migraţiei, şi toate resorturile care vor modela dimensiunea migraţiei externe vor fi cele din ţările dezvoltate, şansa reducerii dimensiunii declinului demografic ar rămâne redresarea natalităţii. Vorbim de natalitate pentru că este un indicator simplu, numărul de născuţi la 1.000 de locuitori într-un an calendaristic şi pentru că alături de rata mortalităţii generale ne indică creşterea naturală anuală a populaţiei.

De fapt, în materie de reproducere a populaţiei, de înlocuire în timp a generaţiilor, relevanţă are un alt indicator – fertilitatea feminină. Mai precis, rate de fertilitate feminină pe vârste şi sinteza acestora, rata fertilităţii totale. Aceasta din urmă indică numărul mediu de copii pe care îi aduce pe lume o femeie de-a lungul vieţii şi aici putem vedea măsura înlocuirii generaţiilor (şi dinamica în timp a unei populaţii), ştiindu-se că această înlocuire are loc dacă o femeie aduce pe lume doi copii. După toate datele statistice anuale asupra distribuţiei născuţilor pe vârste ale mamelor şi asupra distribuţiei pe vârste a tuturor femeilor de vârstă fertilă (15-50 de ani) în toţi anii de

n Restructurarea fertilităţii româneşti este în plină desfăşurare, apropiind modelul de cel propriu populaţiilor din ţări dezvoltate

după mijlocul anilor 1990, o femeie ar aduce pe lume, în ţara noastră, la sfârşitul perioadei fertile a vieţii, în medie, doar 1,3 copii. Departe de nivelul reclamat de înlocuirea generaţiilor şi conturând declinul ferm al populaţiei. În anul 1989, indicatorul era de 2,2 copii la o femeie.

S-a ajuns la 1,3 copii la o femeie încă în anul 1994 şi a rămas neschimbat în toţi anii 1995-2014, prin milioane de decizii ale individului, ale femeii, ale tânărului cuplu de avea un singur copil ori de nu avea copii. A existat şi există o multiplă şi profundă motivare economică, socială, culturală şi multe alte raţiuni ale deciziilor de a nu avea copii ori de a avea doar unul.

Sinuoasele schimbări pe care le-a cunoscut contextul economic, social şi politic nu şi-au pus în mod direct amprenta pe nivelul fenomenului, ceea ce arată o determinare extrem de complexă, cu origini care surclasează contextul menţionat şi concretizate în decizii, atitudini şi comportamente ale individului şi cuplului în materie de căsătorie, familie, copii, contracepţie, emanciparea şi independenţa economică a femeii, stil de viaţă, incluzând aici şi schimbări în ierarhii în materie de copii, bunuri materiale, carieră, confort material, consum exagerat şi egoism excesiv. Chiar dacă toţi aceşti factori şi alţii nu au

schimbat nivelul fertilităţii după anul 1995, ci l-au consolidat, i-au modelat, în schimb, continuu, structura pe vârste. Naşterea copilului a fost amânată, vârsta medie la naşterea copilului a crescut considerabil, s-a redus ponderea fertilităţii la vârstele mai mici de 25 de ani în favoarea celei de la 25-29 şi 30-34 de ani.

Restructurarea fertilităţii româneşti este în plină desfăşurare, apropiind modelul de cel propriu populaţiilor din ţări dezvoltate.

Cu menţinerea modelului actual al unui număr mediu de copii aduşi pe lume de o femeie de 1,3, admiţând o continuare fermă a ascensiunii speranţei de viaţă la naştere şi fără o ipoteză asupra migraţiei externe, populaţia rezidentă a ţării ar ajunge peste 25 de ani la 17 milioane de locuitori (iar peste alţi 10 ani, la mijlocul secolului, la 15,7 milioane).

Ar însemna o imensă pierdere umană de 3 milioane de locuitori în raport cu populaţia rezidentă actuală şi, semnificativ, similară cu cea din ultimii 25 de ani. Pierderile sunt similare ca dimensiune, dar există o diferenţă majoră: cea de până acum provine, preponderent, din pierdere prin emigraţie şi în secundar prin scădere naturală, în timp ce declinul rezultat din proiectare pentru următorii 25 de ani ar urma să fie în totalitate  45 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Caracteristici ale populaţiei rezidente în anul 2013 şi cele rezultate din scenariul prospectiv pentru anii 2020, 2030, 2040 şi 2050 Caracteristici / Anul

2013

2020

2030

2040

2050

Numărul populaţiei – în mii

19981

19416

18370

17121

15699

66*

93

114

136

148

Natalitate – la 1000 loc.

9

8

8

7,5

6,8

Mortalitate generală – la 1.000 loc.

12

13

14

15

16

Ponderea populaţiei în vârstă de muncă (20-64 ani) - în %

63

61

62

58

55

Ponderea populaţiei vârstnice (65 ani +) – în %

16

19

21

25

29

Populaţia feminină în vârstă de 15-49 ani – în milioane

4,7

4,4

3,8

3,3

2,9

Raportul de dependenţă a tinerilor (RDT)

34

32

28

29

29

Raportul de dependenţă a vârstnicilor (RDV)

26

31

34

44

53

Raportul total de dependenţă (RTD)

60

64

62

73

82

Vârsta mediană a populaţiei - ani

41

43

46

49

50,4

Femei

79

82

83

Bărbaţi

72

75

77

Scădere anuală a populaţiei – în mii locuitori

Speranţa de viaţă la naştere – ani:

* Datele INS indică cifra de 70 de mii, după corecţii asupra numărului de născuţi RDT- tineri de 0-19 ani la 100 de persoane adulte (20-64 ani) RDV - persoane de 65 ani şi peste la 100 de persoane adulte (20-64 ani) RTD=RDT+RDV Sursa: 2013 - calcule ale autorului pe baza datelor din INS, 2013a, 2013b, 2014d; ceilalţi ani – proiectări ale autorului.

ZO OM

dintr-un excedent al deceselor asupra naşterilor; o migraţie externă negativă i-ar amplifica dimensiunea. În tabel sunt prezentaţi cei mai importanţi indicatori ai populaţiei rezultaţi din scenariul prospectiv.

Cu excepţia speranţei de viaţă la naştere, aflată în progres ferm prin ipotezele adoptate, toţi indicatorii de număr al populaţiei, scădere naturală, natalitate, mortalitate şi structură pe vârste ar urma o continuare şi o amplificare a deteriorării. Nu este incompatibilitate între ascensiunea speranţei de viaţă, ceea ce înseamnă reducerea mortalităţii pe vârste, şi majorarea mortalităţii generale: două treimi dintre decese au avut loc în anul 2013 la vârste mai mari de 70 de ani şi creşterea ponderii populaţiei vârstnice duce în mod automat la un număr mai mare de decese.

Voi lăsa în seama cititorului examinarea datelor din tabel şi reflecţia.

Din orice perspectivă am privi problemele viitorului populaţiei ţării, reducerea ritmului şi gradului de deteriorare nu pot fi concepute fără redresarea fertilităţii. Măsura în care o astfel de schimbare este posibilă, este o necunoscută. Nu trebuie să omitem faptul că scăderea numărului de născuţi a fost benefică economic, ea a redus considerabil cheltuielile pe care societatea le-a făcut pentru maternitate şi naşterea copiilor, concedii postnatale, asistenţă

Vasile Gheţău este profesor universitar, director al Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici” al Academiei Române.

Autor al numeroase studii şi articole asupra situaţiei demografice a ţării, demografiei regionale, perspectivelor populaţiei României, conjuncturii demografice în Europa.

Referinţe Bucher, Hansjoerg şi Ralf Mai. 2005.

Depopulation and its consequences for the regions of Europe, Council of Europe Publishing, Strasbourg (DG3/ CAHP10(2005) 7).

Council of Europe. 2002. Recent demographic developments in Europe - 2002, Council of Europe Publishing, Strasbourg.

Eurostat. 2014a. European population projection base year 2013EUROPOP2013

46 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

medicală, alocaţii şi indemnizaţii, creşe şi grădiniţe (câte au fost şi sunt), cheltuieli în sistemul educaţional, poate chiar şi în programele de locuinţe sociale. Reducerea numărului de născuţi este rezultatul deciziilor femeii, ale tânărului cuplu de a renunţa la copii, de amânare a venirii lor pe lume ori de a avea un singur copil. Şi aici se regăsesc avantaje economice, pentru individ şi cuplu, prin alocarea resurselor spre alte finalităţi ori majorarea inputului orientat spre creşterea calităţii copilului unic. Toate avantajele provenite din reducerea numărului de născuţi au însă un teribil cost economic şi social pe termen lung şi foarte lung. Este suficient să reflectăm la implicaţiile dublării până în anul 2050 a raportului dintre populaţia vârstnică şi cea în vârstă de muncă, de la 26 la 53 vârstnici la 100 de adulţi.

Costurile unor programe de redresare consistentă a natalităţii nu pot fi decât foarte mari şi de durată.

Simulările arată limpede că instalarea încă din acest an a unei fertilităţi care să asigure doar înlocuirea în timp a generaţiilor, doi copii la o femeie, nu poate stopa reculul populaţiei decât în jurul anului 2070 (un studiu recent al Diviziei de Populaţie ONU confirmă orizontul (United Nations Population Division, 2014)). Ar fi punctul de la care populaţia ar reveni, după 90 de ani, la o creştere naturală modestă, dar fermă. Opinia potrivit căreia o

Eurostat. 2014b. First population estimates. EU28 population 507.4 million at 1 January 2014. Eurostat News Release, nr. 108/2014-10 iulie 2014 ((http://epp.eurostat.ec.europa. eu).

Institutul Naţional de Statistică.

2013a. Anuarul Statistic al României 2013; 2013b. Demografia în România 2013; 2013c. Proiectarea populaţiei României la orizontul anului 2060; 2014a. Natalitatea în anul 2013; 2014b.

Mortalitatea în anul 2013; 2014c.

Speranţa de viaţă în anul 2013; 2014d.

Alte date demografice ale INS; 2014e.

Populaţia rezidentă a României pe sexe şi vârste la 1 ianuarie 2014 (date provizorii). Emigranţi şi imigranţi pe sexe şi vârste în anul 2013.

Manuila, Sabin şi D. C. Georgescu.

1938. Populaţia României, Editura Institutului Central de Statistică.

OECD/European Union. 2014.

Matching Economic Migration

ZOOM

populaţie mai mică decât cea actuală ar putea avea avantaje economice, de conservare a resurselor naturale (în folosul generaţiilor viitoare), de protejare a mediului, poate fi împărtăşită. Numai că o populaţie în declin prin scădere naturală pe întinderea a 25 de ani nu mai poate fi „oprită" la un număr mai mic, apreciat ca dezirabil, dacă nivelul fertilităţii este inferior pragului de înlocuire a generaţiilor.

Toate problemele stării actuale şi ale viitorului populaţiei ţării s-ar cuveni să fie abordate şi discutate deschis, să ştim ce gândesc tinerii şi părinţii lor, ce a determinat multe tinere cupluri să ia decizia de a nu avea copii şi ce le-ar putea schimba decizia, ce a determinat alte multe tinere cupluri să aibă un singur copil şi ce le-ar putea schimba decizia, pentru a dori al doilea copil. Când vom avea toate aceste informaţii şi cunoştinţe, puse alături de altele – asupra stării de sănătate a populaţiei şi migraţiei externe, vom putea reflecta la programe şi strategii, pe termen lung şi foarte lung, orientate spre reducerea ritmului de depopulare ţării. Ar fi, de fapt, concretizarea tezelor, ideilor şi măsurilor din programul electoral al preşedintele ales la 16 noiembrie 2014: stimularea natalităţii responsabile, pact naţional pe tema politicilor cu privire la copii şi populaţie, împiedicarea depopulării ţării, ca eşec al României şi al proiectului de ţară. n

with Labour Market Needs, OECD Publishing.

Sandu, Daniel, Cătălin Augustin Stoica, Radu Umbreş. 2014. Tinerii în România: griji, aspiraţii, atitudini şi stil de viaţă.

Raport de cercetare realizat de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională – CURS pentru FriedrichEbert-Stiftung România (FES), Bucuresti United Nations Population Division.

2013. World Population Prospects. The 2012 Revision, New York United Nations Population Division.

2014. Probabilistic Population Projections based on the World Population Prospects: The 2012 Revision Notă. În articol sunt inserate şi pasaje ori referinţe, adaptate, din articole publicate anterior de autor.

Sistemul public de pensii din România:

Cum să ieşim dintr-un joc piramidal aproape de sfârşit?

Radu Nechita

D

eşi acest titlu surprinde azi mai puţină lume decât în trecut, gravitatea situaţiei în care se află sistemul public de pensii este în continuare subestimată, iar viciile sale constructive sunt ignorate pe scară largă. Din aceste motive, remediile propuse sunt simple măsuri parametrice, destinate să „salveze” un sistem neviabil, a cărui supravieţuire temporară depinde de o mitologie politică bazată pe ignoranţă economică. Din fericire, există o alternativă preferabilă actualului sistem, dar costul schimbării este amplificat de amânarea deciziei.

Alternativa este un sistem de pensii prin capitalizare, în care fiecare economiseşte în conturi individuale, administrate privat, iar câştigurile sunt reinvestite. Într-o ţară cu o experienţă istorică similară României, un astfel de sistem asigură, de peste trei decenii de la implementare, randamente medii reale (peste inflaţie) de peste 8,5% pe an. Un astfel de randament dublează sumele investite în mai puţin de nouă ani.

47 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Actualul sistem de pensii prin repartiţie este un „joc piramidal de stat” Rare sunt momentele de sinceritate ale politicienilor, ceea ce reprezintă un motiv în plus să le apreciem mai mult.

Un astfel de moment memorabil s-a produs la începutul lunii martie 2011, când Ioan Botiş, pe atunci ministrul muncii, compara sistemul românesc de pensii cu un joc piramidal.

Un joc piramidal este o fraudă investiţională, care presupune plata pretinselor beneficii investitorilor existenţi din fondurile depuse de noii investitori. Organizatorii jocurilor piramidale atrag noi investitori prin promisiunea de a investi fondurile în proiecte cu înalt randament şi cu riscuri reduse sau nule. Un astfel de „joc” se desfăşoară în folosul organizatorilor şi al primilor „investitori”, iar costurile sunt suportate de ultimii participanţi atraşi. Americanii le denumesc „Ponzi schemes”, după numele imigrantului italian care le-a implementat la începutul secolului XX. Mulţi români îşi aduc aminte şi azi de nenumăratele „jocuri de întrajutorare” în vogă în anii 1990, din care cel mai celebru rămâne

Caritas de la Braşov - Cluj, (care a uzurpat numele unei organizaţii caritabile respectabile).

Sistemul public de pensii – Pilonul I – se încadrează în definiţia generală a jocurilor piramidale, deoarece pensiile curente sunt plătite cu contribuţiile lucrătorilor din prezent, iar pensiile acestora din urmă vor fi plătite de lucrătorii din viitor. Acest mecanism redistributiv intergeneraţional reprezintă trăsătura caracteristică a sistemelor de pensii prin repartiţie. În ţara noastră, sistemul public de pensii este un joc piramidal aproape de sfârşit deoarece, dacă în 1990 existau aproape patru salariaţi la fiecare pensionar, în prezent, raportul este subunitar. Cheltuielile cu pensiile – de ordinul a 10-11 miliarde de euro anual, 7-8% din PIB – reprezintă circa un sfert din totalul veniturilor bugetare (prelevările obligatorii) colectate de stat. Contribuţiile la sistemul public de pensii prin repartiţie (Pilonul I) sunt deja insuficiente pentru plata pensiilor beneficiarilor, ceea ce se traduce printr-un deficit anual în jur de 3 miliarde de euro. Din acest punct de vedere, situaţia României este printre cele mai grave din lume, iar ea se va 

ZO OM

ZOOM

Vă gândiţi să vă schimbaţi domeniul de activitate sau meseria în următorii 10 ani?

0%

10%

20%

30%

Nu, voi avea acelaşi domeniu de activitate/aceeaşi meserie

12% 4%

Nu ştiu

deteriora în viitor, deoarece numărul contributorilor va scădea, iar cel al beneficiarilor va creşte.

Apare deci o întrebare legitimă: Ce se va întâmpla cu pensiile noastre?

Această întrebare ar trebui să fie adresată mai degrabă tocmai de cei care sunt mai puţin preocupaţi de ea – tinerii – adică cei care vor contribui mai mult (procentual din venituri şi ca număr de ani) şi vor beneficia cel mai puţin de pe urma sistemului public de pensii (pensii mai mici, deoarece există o limită a cheltuielilor şi îndatorării publice, după cum au constatat, dar încă n-au acceptat grecii).

Potrivit unui studiu realizat anul trecut de către Centrul Român de Politici Europene (cu finanţarea Programului de Cooperare ElveţianoRomân), deşi au fost luate măsuri în direcţia echităţii, simplificării, transparenţei şi sustenabilităţii, „în jurul anului 2030, [sistemul public de pensii din România] îşi va atinge limitele şi este posibil ca, în lipsa unor schimbări care să intervină în dinamica demografică şi economică curentă, să nu fie suficient pentru ca statul să poată asigura pensii adecvate aşteptărilor populaţiei”.

48 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

O sinceritate îngrijorătoare: costuri certe mai mari, beneficii iluzorii mai mici Un alt moment de sinceritate al autorităţilor poate fi identificat pe siteul oficial al Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale1. „În întreaga lume, dificultăţile financiare cu care se confruntă sistemele de asigurări sociale sunt generate, în principal de îmbătrânirea populaţiei, iar pentru echilibrarea bugetară se adoptă măsuri de creştere a contribuţiilor sau de reducere a cuantumului prestaţiilor, fie o combinaţie a acestora”. (Sublinieri în original).

O lectură atentă a paragrafului precedent evidenţiază nu numai recunoaşterea caracterului inevitabil al creşterii costurilor şi reducerii beneficiilor aferente sistemului de pensii prin repartiţie, ci şi un alt element esenţial, ale cărui implicaţii sunt ignorate în discursul public. Îmbătrânirea populaţiei nu înseamnă altceva decât că bunicii şi părinţii noştri precum şi noi înşine trăim mai mult. Dacă un lucru atât de extraordinar creează „dificultăţi financiare” unui sistem, înseamnă că problema este, de fapt, tocmai sistemul

şi concepţia lui, nu oamenii care „îndrăznesc” să trăiască mai mult. Un sistem pentru care o viaţă mai lungă reprezintă o dificultate nu trebuie salvat sau reparat, ci trebuie înlocuit complet.

Mitologia sistemelor publice de pensii prin repartiţie Cu toate dificultăţile lor tot mai evidente, miturile aferente sistemelor publice de pensii prin repartiţie le asigură încă supravieţuirea în aproape toate ţările. Condiţiile sunt însă mult diferite azi, la peste un secol de când cancelarul Bismarck a implementat un sistem (1889) care asigura o pensie muncitorilor cu incapacitate definitivă de muncă sau la bătrâneţe.

Prin această măsură, el urmărea două obiective: dezamorsarea propagandei socialiştilor (principalii săi adversarii politici) şi obţinerea fidelităţii muncitorilor faţă de recentul creat imperiu german (prin dependenţa lor faţă de statul respectiv).

Instaurarea sistemului a fost facilitată de faptul că primii beneficiari nu apucaseră să fie şi contributori, vârsta de intrare pe piaţa muncii era foarte scăzută, iar cea de pensionare foarte ridicată (70 de ani), iar piramida demografică (mulţi tineri contributori,

60%

55%

Mă voi pensiona

n Cu toate dificultăţile lor tot mai evidente, miturile aferente sistemelor publice de pensii prin repartiţie le asigură încă supravieţuirea în aproape toate ţările

50%

28%

Da

Nu răspund

40%

1%

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

puţini bătrâni beneficiari) făcea ca finanţarea pensiilor să nu genereze costuri pentru guvern (una din cerinţele formulate de Bismarck).

Tot de atunci datează şi una din iluziile perpetuate de sistemele sociale actuale şi anume „cofinanţarea” lor de către angajatori. De fapt, aşa cum am menţionat şi cu alte ocazii 2, aşa-numitele contribuţii sociale ale angajatorilor sunt de fapt acoperite de valoarea muncii angajaţilor, formând împreună cu salariul brut ceea ce se poate numi salariul complet.

Pentru angajator, acesta reprezintă costul complet generat de decizia de angajare. El ia această decizie, doar dacă valoarea muncii angajatului este (cel puţin) egală cu costul aferent. În caz contrar, ar însemna că el cumpără un serviciu la un preţ mai mare decât valoarea lui. (Profitul, adică remuneraţia activităţii antreprenoriale, are desigur rolul său şi constituie un alt subiect de discuţie).

Această iluzie a cofinanţării, combinată cu reţinerea la sursă a tuturor contribuţiilor sociale (şi a impozitului pe venit), conduce la subestimarea de către contribuabili a costului „serviciilor publice gratuite”, inclusiv a pensiilor. Iar subestimarea costurilor cauzează o cerere mărită 49 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

artificial.

Un alt mit invocat de partizanii acestor sisteme de pensii este că ele întreţin solidaritatea naţională (intergeneraţională şi faţă de cei mai săraci). De fapt, prin punerea în comun a resurselor la nivel naţional, fiecare are interesul să-şi minimizeze contribuţia şi să-şi maximizeze beneficiile. Comunizarea resurselor la nivel naţional este un mediu propice fraudelor de tot felul (cine nu cunoaşte azi pe cineva care „şi-a rezolvat” o pensionare anticipată?), a lobby-urilor pentru condiţii mai favorabile (uneori justificate, alteori doar privilegii scandaloase), a demagogiei mascate în generozitate faţă de alegătorii de azi, dar finanţată prin eforturile contribuabililor din viitor. În realitate, sistemele de pensii prin repartiţie nu sunt o manifestare a solidarităţii naţionale, ci o ameninţare perpetuă asupra acesteia, un permanent subiect de dispută politică, care transformă campaniile electorale într-o formă atenuată de război civil.

Ceea ce i-ar surprinde poate pe mulţi dintre promotorii acestor sisteme de pensii ar fi faptul că ele îi avantajează pe cei mai înstăriţi, nu pe cei mai săraci. Într-adevăr, de regulă, tinerii din familiile sărace

intră pe piaţa muncii mai repede (părinţii nu-şi permit să le finanţeze masterate şi doctorate), au o perioadă de contribuţie mai lungă şi locuri de muncă mai solicitante, iar speranţa lor de viaţă la vârsta pensionării este mai redusă decât media, deci beneficiază mai puţin (sau deloc) de pensia promisă.

Reforma românească: tardivă şi incompletă Odată făcut răul politicilor populiste de la începutul anilor 1990 (când autorităţile şi alegătorii au preferat pensionarea anticipată şomajului), se impuneau măsuri urgente de remediere. Discuţiile serioase au început prin 1998, la recomandarea insistentă a Băncii Mondiale, dar Convenţia Democratică a pierdut alegerile înainte de finalizarea lor. Ele au fost reluate aproape de la zero sub guvernarea PSD, dar şi de această dată amânarea a fost strategia politică preferată. În ţara Meşterului Manole, era firesc ca şi Alianţa DA să redeschidă şantierul pensiilor după propriile planuri, dar de această dată lucrarea a fost finalizată (în 2008), cu o întârziere de peste un deceniu faţă de alte ţări cu un trecut similar (Polonia, Ungaria etc). 

ZO OM

Reforma sistemului de pensii în România a fost târzie şi incompletă. În conformitate cu recomandările Băncii Mondiale, ea a vizat salvarea sistemului public de pensii prin repartiţie (Pilonul I), prin completarea lui cu două sisteme de pensii private prin capitalizare, mai întâi unul facultativ (Pilonul III), iar apoi, unul obligatoriu (Pilonul II). Pilonul III a început să fie alimentat prin contribuţii strict voluntare, scutite de impozitare într-o limită ridicolă de câteva sute de euro pe an. Contrbuţiile la Pilonul II provin din redirecţionarea unei părţi din aşa-numitul CAS angajat. Nivelul iniţial al acestora era de 2% din venitul salarial brut în 2008 şi trebuie să ajungă până în 2016 la 6%. Participarea la Pilonul II este obligatorie pentru salariaţii care nu împliniseră 35 de ani în 2006, facultativă pentru cei cu vârsta cuprinsă între 35 şi 45 de ani în anul respectiv, dar inaccesibilă celorlaţi.

Deorece reforma românească a început atât de târziu, iar nivelul contribuţiilor redirecţionate este atât de redus, activele colectate până în prezent în fondurile individuale de pensii sunt nesemnificative.

Contribuţiile la Pilonul II sunt menţinute la un nivel redus din dorinţa de a menţine şi în viitor Pilonul I. Evident, dacă fondul de pensii acumulat pe perioada activă este redus, el se va concretiza într-o pensie redusă.

Aceasta este doar una din consecinţele negative ale strategiei care doreşte perpetuarea Pilonului I. Adevăratul pericol provine din faptul că sistemele de pensii prin repartiţie încurajează iresponsabilitatea individuală şi colectivă. Ele ajung inevitabil la deficite nesustenabile şi la păcălirea generaţiilor viitoare. Ele sunt viciate prin construcţie, sunt excesiv de dependente de decizii politice arbitrare şi vulnerabile la demagogie. În caz de dificultăţi, politicienii nu vor putea rezista tentaţiei de a „scoate bani din piatră seacă” pentru a le salva provizoriu (adică până la următoarele alegeri). Cazul Poloniei şi Ungariei – altădată exemple pozitive – arată că sistemele de pensii prin capitalizare pot fi victimele colaterale ale pseudo-salvării sistemelor publice prin repartiţie. Într-adevăr, guvernele ţărilor respective au confiscat parţial fondurile contribuabililor 50 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

din Pilonul II pentru a mai oferi o perfuzie Pilonului I, doar pentru un câştig politic prezent, dar cu costuri economice incalculabile în viitor.

ZOOM

Dar oare este posibil? Dar nu este riscant? Dar cum asigurăm echitatea?

Dar cum finanţăm tranziţia fără ca datoria publică să explodeze?

Toate aceste întrebări sunt îndreptăţite şi erau şi mai îndreptăţite acum trei decenii, când o ţară s-a angajat în cea mai cuprinzătoare reformă a sistemului de pensii, care avea ca obiectiv declarat eliminarea completă a sistemului public de pensii prin repartiţie şi trecerea la un sistem de pensii prin capitalizare de conturi individuale, administrate privat. Ambianţa intelectuală din acea perioadă şi contextul internaţional explică în parte de ce o astfel de măsură a fost posibilă doar într-o dictatură militară. Acest „păcat originar” al reformei chiliene explică mai apoi de ce, deşi reuşita măsurii a inspirat replicarea ei parţială, nicio altă ţară nu a adoptat o reformă atât de amplă.

Acum însă există numeroase experienţe de fonduri de pensii prin capitalizare administrate privat şi putem învăţa din ele. Reuşitele lor, în special a celor mai curajoase dintre ele, (precum şi eşecurile jumătăţilor de măsură din unele ţări) justifică speranţa ca astfel de reforme pot fi adoptate şi în democraţiile consolidate, atunci când sunt neutralizate lobby-uile privilegiaţilor.

Celor ce optau pentru sistemul privat li se recunoşteau contribuţiile plătite în vechiul sistem.

Contribuţiile la sistemul prin capitalizare sunt colectate în conturi individuale, aflate în proprietatea privată a titularului, dar gestionate de administratori de Fonduri de Pensii, firme private supuse unor reglementări prudenţiale speciale.

Fondurile colectate sunt investite în titluri cotate la bursă, iar restricţiile de portofoliu sunt puţine şi rezonabile (Spre exemplu, nu există obligaţia de a investi în titluri de stat).

Potrivit autorităţilor de supraveghere a fondurilor 4, rentabilitatea reală (peste inflaţie) a celor şapte fonduri de pensii chiliene, care oferă fiecare cinci profiluri de risc, a fost în ultimele luni între 5,08% şi 10,38% pe an. La profilul de risc disponibil de la începutul reformei (date disponibile: iulie 1981 – noiembrie 2014), randamentul real mediu anual este situat între 8,41% şi 8,75%.

Finanţarea tranziţiei s-a făcut din patru surse principale: venituri din privatizări, din contribuţiile celor care ieşeau din sistem (care continuau să plătească o contribuţie la sistemul prin repartiţie, ca un fel de „răscumpărare” a libertăţii lor), prin datorie publică explicită (circa 40% din costuri, conform artizanului reformei) şi prin reducerea risipei guvernamentale.

De fapt, reforma sistemului de pensii şi privatizările care au însoţit-o a schimbat într-o asemenea măsură cadrul instituţional încât creşterea economică a fost stimulată, uşurând povara tranziţiei.

Privatizarea de succes a sistemului de pensii din Chile

Ce strategii sunt posibile pentru România?

O reformă completă a sistemului de pensii înseamnă renunţarea la Pilonul I

Reuşita acestei reforme, principiile şi detaliile ei ar merita un articol de sine stătător, precum cel al artizanului său, José Piñera 3, dar putem aminti pe scurt câteva elemente esenţiale.

Toţi contribuabilii intraţi deja pe piaţa muncii aveau dreptul să opteze pentru noul sistem (privat, prin capitalizare) sau să rămână în cel vechi (prin repartiţie). Acesta intra în lichidare treptată, deoarece toţi cei ce urmau să intre ulterior pe piaţa muncii erau încadraţi în sistemul privat de pensii. Drepturile pensionarilor au fost garantate şi respectate, conform legislaţiei din anul reformei (1981).

Simplificând, ele se împart în două categorii. Prima strategie (sau grup de strategii) înseamnă continuarea abordării prezente, adică întreţinerea iluziei că salvăm sistemul de pensii prin repartiţie doar pentru că i-au fost adăugate două proptele private, când de fapt sistemul public împiedică dezvoltarea unui sistem de pensii privat viabil. Diferă detaliile soluţiilor parametrice: cresc mai mult sau mai puţin ratele sau durata contribuţiilor, sperăm o creştere a numărului de contribuabili, ne propunem o mai bună colectare sau mărim baza de impozitare, integrăm în ea chirii, dobânzi, alte venituri sau mari averi,

prelungim perioada de cotizaţie, reducem pensiile etc. Desigur, orice campanie electorală va „nuanţa” în mod corespunzător aceste soluţii.

A doua strategie vizează eliminarea treptată, dar totală, a sistemului de pensii prin repartiţie şi instaurarea unui sistem de pensii privat, conform modelului chilian (desigur, fără dictatura militară!).

Pentru ca o astfel de strategie să fie implementată sau măcar luată în discuţie, este nevoie de depăşit câteva obstacole:

Informare şi educaţie Opinia publică nu percepe încă amploarea dificultăţilor cu care se confruntă şi se va confrunta sistemul public de pensii, viciile constructive ale acestuia şi nici consecinţele economice şi sociale inevitabile.

Este nevoie de o campanie susţinută de informare cu privire la costurile reale ale acestui sistem şi cu privire la existenţa unor alternative preferabile. O componentă a acestui program educaţional poate fi asumată direct de către angajatorii din România, fără nicio iniţiativă legislativă prin evidenţierea salariului complet (brut + contribuţii angajator) pe fluturaşul de salariu. Când cel care câştigă salariul minim (160 de euro net/lună) va afla cât contribuie la sistemul de pensii (54 euro/lună adică 648 euro/an), el va începe să-şi pună întrebări sau chiar să le adreseze clasei politice.

O contribuţie anuală de 648 de euro (aferentă salariului minim net de 160 euro/lună) timp de 34 de ani cu un randament real de 3% (o treime din cel constat în Chile) asigură prin capitalizare acumularea unui fond de 37.409 euro. Presupunând că acest capital aduce în continuare un randament de 3%, fondul respectiv ar permite o pensie lunară de 93,5 euro/lună păstrând neatins capitalul.

Este mai mult decât promisiunile nesustenabile ale sistemului de pensii prin repartiţie.

O analiză mai elaborată a „investiţiilor” făcute de angajatul mediu în sistemul de pensii arată că rentabilitatea lor este negativă (chiar şi la o rată de actualizare nulă), adică el nu-şi recuperează, prin pensiile primite la bătrâneţe, sumele depuse de-a lungul întregii sale vieţi.

De asemenea, este nevoie de educaţie economică şi financiară nu numai la nivel preuniversitar, ci şi 51 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

în rândul adulţilor. Efectele pozitive ale acestui demers educaţional ar avea consecinţe pozitive, care nu s-ar limita doar la sistemul de pensii. Spre exemplu, numărul creditelor restante ar fi fost mai redus dacă cei care au fost dispuşi să plătească zeci de mii de euro sau franci elveţieni pentru o locuinţă ar fi alocat pentru propria lor educaţie economică echivalentul a câţiva metri pătraţi de faianţă...

Estimări neoficiale ale datoriei publice implicite se situează în jurul valorii de 300 de miliarde de euro.

Adică de aproape cinci ori nivelul datoriei publice explicite.

Dublul produsului intern brut!

Problema tranziţiei este mai mică decât imobilismul Una dintre obiecţiile aduse acestei reforme este aceea că ea ar conduce la creşterea explozivă a datoriei publice, pentru a putea asigura plata pensiilor celor care au contribuit în trecut la sistemul public. Obiecţia este corectă, însă incompletă. Reforma ar conduce la creşterea datoriei publice explicite, adică a împrumuturilor atrase sau garantate de stat. În realitate, această datorie publică există deja într-o formă implicită, prin promisiunile făcute de statul român tuturor celor afiliaţi la sistemul public de pensii (contribuabili şi pensionari). Această datorie nu este însă evidenţiată ca atare, aşa cum sunt înregistrate contabil împrumuturile atrase de stat sau garanţiile pe care le oferă unor entităţi publice sau private.

Nivelul acestei datorii publice implicite nu poate fi calculat cu precizie, ci doar estimat, în funcţie de numeroşi parametri (nivelul contribuţiilor şi beneficiilor, durata de contribuţie, speranţa de viaţă la vârsta pensionării, natalitatea, migraţia, creşterea economică etc). Dacă există studii oficiale privind nivelul

datoriei publice implicite aferente sistemului public de pensii, ele nu sunt disponibile pe site-urile autorităţilor (Ministerul Finanţelor, BNR, CNPAS etc.), ceea ce este regretabil. Dacă nu există, este de-a dreptul îngrijorător.

Estimări neoficiale ale datoriei publice implicite se situează în jurul valorii de 300 de miliarde de euro.

Adică de aproape cinci ori nivelul datoriei publice explicite. Adică dublul produsului intern brut! Această bombă financiară cu ceas nu se dezamorsează însă prin ignorarea ei. Indiferent de strategia aleasă, primul pas constă în estimarea onestă a acestei datorii publice implicite şi informarea populaţiei.

Datoria publică implicită aferentă sistemului public de pensii există deja, ea nu este creată prin tranziţia la capitalizare, ci doar transformată într-o datorie publică explicită. Acesta este un simplu exerciţiu de sinceritate şi transparenţă bugetară, faţă de care însă politicienii din lumea întreagă sunt extrem de reticenţi. Alegătorii informaţi şi cu un minim de educaţie economică îi pot ajuta să-şi învingă reticenţa. Este în interesul nostru şi al copiilor noştri. Este un imperativ moral, înainte de a fi o constrângere economică. n Radu Nechita, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai”, are o experienţă didactică de peste 16 ani în Franţa şi în România.

Domeniul său de interes îl reprezintă factorii instituţionali ai dezvoltării economice. Este formator în domeniul educaţiei economice, financiare şi antreprenoriale. A publicat câteva sute de articole pe aceste teme în ţară şi în străinătate.

Ideile susţinute de autorul articolului nu angajează în niciun fel vreo instituţie.

Note: www.cnpas.org/portal, „Punctul nostru de vedere” 2 www.zf.ro/eveniment/v-amdublat-salariul-net-13735813, Ziarul Financiar, 23 decembrie 2014 3 www.cato.org/sites/cato.org/files/ pubs/pdf/cl-10.pdf 4 www.safp.cl/safpstats/ stats/rentabilidad/getRentab. php?tiprent=FP, Superintendencia de Penciones 1

Ţăranul, tot pe câmp. Şi peste 25 de ani Interviu cu prof. univ. dr. Gabriel Popescu, realizat de Caius Chiorean / Foto: Dan Bodea

52 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

53 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ZOOM

•

INTERVIU

ZOOM

•

IN T E RVIU

Gabriel Popescu este profesor universitar în cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, fiind titularul disciplinelor de Economie şi Politică Agrară, Politică Agricolă Comună şi Economia transferului de cunoaştere. În prezent ocupă funcţia de director al Departamentului de Economia Agroalimentară şi a Mediului, precum şi pe cea de director al Centrului de Cercetări, Analize şi Politici Regionale.

Profesorul Gabriel Popescu are o bogată activitate publicistică şi editorială, cu deosebire în domeniile sale de expertiză.

Ultimele două cărţi, respectiv „Probleme vechi, relaţii noi în agricultură” (2013) şi „Cooperaţia în agricultură, de la argumentul istoric la transferul de cunoaştere” (2014) au apărut la Editura Academiei Române şi s-au bucurat de un larg interes.

Ambele cărţi abordează fenomenele şi procesele specifice politicilor agrare şi agricole, cu focalizare pe proprietatea asupra pământului, piaţa funciară, exploataţii agrare, comasarea parcelelor, reforme agrare, subvenţionarea producătorilor, sistemele agricole, factorii de progres tehnic şi în final, pe aspectele ce definesc eficienţa în producţie. Dar principalele preocupări ştiinţifice ale profesorului Popescu, sunt legate de gospodăria ţărănească, ca entitate socio-productivă centrală în arhitectura structurală din agricultura românească.

54 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

n Pământul a fost şi va fi un bun special cu valenţe economice, sociale, culturale, politice,

sinteza: A fost nevoie să parcurgem un sfert de veac pentru ca agricultura românească să redevină un motor al economiei. În 2013, prima oară după 1989, exporturile de produse agroalimentare au depăşit importurile şi e probabil că la fel s-a întâmplat şi în 2014. Chiar insuficient exploatat, potenţialul agricol al ţării generează creştere economică. Predicţiile în agricultură sunt sincrone cu cele despre starea vremii, dar chiar şi aşa, riscaţi o prognoză despre ce va reprezenta agricultura românească peste încă 25 de ani?

Gabriel Popescu: Într-un viitor cu factori perturbatori minimi de risc social, politic şi economic, agricultura, în mod evident, va deveni o componentă şi mai puternic integrată în procesul general de creştere economică.

Creşterea gradului de integrare a agriculturii, în ansamblul economiilor naţionale sau europene, va fi posibilă numai dacă efectele negative induse de foarfeca preţurilor vor fi contracarate prin politici agrare şi agricole active. În caz contrar, agricultura nu va putea ţine pasul cu dezvoltarea economică de ansamblu.

Nu leg creşterea economică

generală eminamente de industrialism, după cum s-au petrecut faptele în ultimul secol şi jumătate, ci mai mult de fenomenele generate de era digitală, care devine din ce în ce mai prezentă şi care impune un alt set de energii generatoare de progres.

Agricultura în era digitală îşi va păstra rolul de furnizare de resurse, dar, în conţinut, va înregistra mutaţii semnificative. Semnalele care anticipează aceste mutaţii deja au început să se manifeste. Important este ca ele să fie înţelese de lumea ştiinţifică, dar mai ales de decidenţii politici.

Explicit, pe înţelesul cititorului, aspectele de noutate vor fi de natură abstractă şi mai puţin materială.

Abstractul, reprezentat de „ideea nouă” generatoare de valoare adaugată, va face din management pricipala sursă a creşterii economice. De asemenea, proprietatea, cu deosebire cea funciară, va creşte în valoare, mai ales prin componenta sa abstractă, iar costurile vor include componente noi ca interfeţe ale abstractului, şi anume elementele de progres, în timp ce piaţa se va dezvolta, cu deosebire, prin segmentul nou (abstract), dat de expansiunea marketingului online etc.

Este o imagine rezultată din semnalele date de fenomenele prezente, dar şi de viziunea strategică

dependente de gradul de stabilitate şi proprietate din economie

a UE cu privire la ţintele pe care şi le-a propus să le atingă la pragul anului 2020, dezvoltând o economie bazată pe cunoaştere.

- Tendinţa globală în agricultură este de industrializare. Producţia agricolă a României creşte în pas cu comasarea terenurilor în exploataţii mari sau medii. Ce se întâmplă cu cele peste patru milioane de gospodării ţărăneşti? Ce se va întâmpla, în ani, cu aşa numita lume a satului? Vor mai cânta generaţiile viitoare „Ţăranul e pe câmp?”

- Întrebarea dumneavoastră poate fi sintetizată la disputa dintre marea, respectiv, mica exploataţie agricolă cu privire la poziţia acestora în piaţă (agroalimentară, funciară) alocare în raporturile lor faţă de autoritatea publică sau chiar în ceea ce priveşte proporţia de alocare a fondurilor tendinţelor publice, pentru producţie sau investiţie.

Ambele categorii de exploataţii au în egală măsură, puncte tari cât şi puncte slabe, ceea ce exclude posibilitatea, atunci când le judecăm echidistant, să înclinăm balanţa, fie în favoarea uneia sau a celeilalte sau să considerăm că una o poate substitui până la eliminare pe cealaltă.

55 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Am repeta astfel greşelile pe care le-au făcut decidenţii din politica agrară din perioada totalitară, care credeau că tot ce este mare, obiectiv este şi mai productiv, dar şi mai eficient, iar ce este mic trebuie abandonat, eliminat sau distrus.

Acţiunile lor erau dictate de raţionamente de ordin ideologic, ceea ce face să le înţelegem atitudinea, dar nu să o şi uităm sau chiar iertăm.

Mai grav este faptul că asemenea idei îşi fac încă simţită prezenţa în plan teoretic şi decizional.

Nu trebuie să repetăm greşelile înaintaşilor, nici prin ceea ce facem pentru prezent, dar mai ales, pentru ceea ce lăsăm celor care vin după noi.

Marea exploataţie, atât de dinamică în fapt, şi din ce în ce mai reprezentativă (ocupă peste 45,0% din suprafaţa agricolă), este susţinută de capacitatea ei de a asimila cu viteză maximă factorii cei mai performanţi de progres, de a produce cu randamente foarte înalte şi de a rezista cu succes competiţiei în piaţă, în faţa firmelor concurente străine. În plus, se bucură şi de dublul avantaj economicofinanciar, determinat în primul rând de nivelul superior al preţurilor faţă de costurile de producţie, iar în al doilea rând de fondurile încasate, cu titlu

gratuit, din partea PAC. Mica exploataţie, recunoscută în litaratura românească de specialitate sub titlu istoric, de gospodărie ţărănească, va suporta din ce în ce mai greu, adaptarea la piaţa capitalistă.

Puterea de a supravieţui a acestei entităţi rezultă din capacitatea ei de a crea avantaje sociale evidente şi mai puţin de natură economică. În fapt, gospodăria ţărănească este eficientă prin puterea ei de asigura constanţa hranei şi continuitatea familiei de ţărani în spaţiul rural. Iată de ce viitorul gospodăriei ţărăneşti nu stă în proprietatea acesteia sau în puterea ei de a produce, ci în capacitatea familiei de ţărani de a se reproduce şi de a relua activitatea agricolă. Or, toate datele statistice de natură demografică şi nu numai, demonstrează că populaţia rurală, şi ca atare familia de ţărani, înregistrează o descreştere accelerată, fără precedent în istorie. Sentenţios putem spune că gospodăria ţărănească, ca entitate economico-productivă din ruralul românesc va exista, va dăinui numai în măsura în care familia de ţărani îşi va păstra caracteristicile definitorii de „celulă de bază” de continuator al tradiţiilor agrare în societatea rurală românească. 

ZOOM

•

INTERVIU

ZOOM

n Întoarcerea tinerilor în rural este posibilă, nu o putem exclude ca variantă de relansare a agriculturii

- Populaţia lumii creşte necontenit, suprafeţele agricole o fac într-un ritm mai scăzut, deci e de presupus că agricultura va deveni o ocupaţie tot mai rentabilă şi mai atrăgătoare pentru marile corporaţii. Activitatea acestora presupune exploatare intensivă, recoltare şi export de produse primare. S-a văzut şi anul trecut, când exporturile au fost mari ca volum, dar au constat în majoritate în produse de bază.

Este un progres faţă de perioada când terenurile erau nelucrate, dar acest tip de exploatare valorifică cel mai puţin eficient potenţialul pământului. Ce poate sau trebuie să facă statul pentru a da avânt micilor fermieri, celor care practică agricultura sustenabilă, procesatorilor, cultivatorilor bio?

Produsele lor se vând mai scump, pământul este astfel mai bine valorificat.

- Agricultura biologică este o soluţie, în condiţiile când preţurile o avantajează, pentru creşterea îmbunătăţirii şi eficienţei economice în fermă şi pentru creşterea disponibilităţilor de mărfuri pentru export. Cu menţiunea că produsele bio sunt realizate într-un sistem agricol riguros, care, din punct de vedere investiţional este cel mai scump şi este 56 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

cunoscut ca fiind cel mai costisitor sistem agricol practicat în prezent. Or, în gospodăriile ţărăneşti din România, dominant este sistemul tradiţional, recunoscut a fi relativ ieftin, dar şi cel mai puţin productiv. Produsele realizate în acest sistem sunt, din punct de vedere al caracteristicilor alimentare, apropiate prin calităţi de cele bio, dar acestea nu întrunesc în totalitate caracteristicile produselor bio. Iată paradoxul situaţiei şi, de aici, marea confuzie de natură strategică!

Se identifică sistemul cu produsul!

Cu adevărat, şi am mai spus, produsele tradiţionale se apropie prin caracteristici de cele bio, dar sistemele în care se produc aceste două categorii de produse sunt fundamental diferite.

Este greu, dacă nu chiar imposibil, ca o gospodărie ţărănească să obţină produse bio, deoarece sistemul bio nu poate fi „altoit” pe o astfel de entitate socio-economică, deoarece are nevoie de o gamă de maşini scumpe, solicită cunoştinţe de specialitate foarte înalte, are nevoie de un management performant, reclamă prezenţa pe o piaţă super concurenţială şi altele.

Toate acestea sunt condiţii pe care gospodăria ţărănească tradiţională cu

greu le poate avea pentru adoptarea la sistemul bio. În concluzie, dacă se doreşte cu adevărat atragerea gospodăriilor ţărăneşti în fluxurile comerciale de piaţă, în condiţii reale, importantă este valorificarea potenţialului lor productiv pe o piaţă specializată, dar în formule cu mijloace şi instrumente moderne.

Ca atare, accentul din partea politicilor agricole trebuie pus, în ceea ce priveşte gospodăriile ţărăneşti, pe produsele tradiţionale cu propriile lor caracteristici locale şi/sau regionale, şi mai puţin pe cele de natură industrială şi foarte puţin pe cele bio. Niciodată produsele din gospodăria ţărănească tradiţională nu pot concura cu cele obţinute în ferma mare, fie că sunt ele de natură industrială, fie bio. De aceea, produsele gospodăriei ţărăneşti sub emblema „tradiţionale” se pot identifica şi manifesta ca atare pe o piaţă proprie, specializată. În formule concrete, tehnice, această piaţă nu trebuie dezvoltată după modelul celor promovate în prezent, în care producătorii sunt prezentaţi la diferite evenimente din domeniu ca nişte actori de operetă, cu unele produse contrafăcute, iar tot ansamblul arată ca o butaforie exotică. Nu! O piaţă modernă, cu produse tradiţionale

•

IN T E RVIU

n Mica exploataţie, recunoscută în litaratura românească de specialitate sub titlu istoric, de gospodărie ţărănească, va suporta din ce în ce mai greu, adaptarea la piaţa capitalistă

autentice, ar trebui să fie obiectivul celor ce gestionează astfel de acţiuni.

O piaţă modernă înseamnă burse de mărfuri locale, înseamnă vânzări on-line, înseamnă marketing adecvat, înseamnă magazine şi puncte de vânzare specializate etc.

Aici, exemplul european este relevant, aproape şi la îndemână!

De ce nu valorificăm experienţa lor? Nu suntem în măsură să facem descoperiri, ci să valorificăm, cu gândire pozitivă, ce avem şi să preluăm deştept ce este bun de la vecini!!!

-Într-un fel sau altul, România se va alinia modelului agrar european, fie prin politici dictate de la Bruxelles, fie prin proprie voinţă. Lipsa unor proiecte proprii va conduce la asimilarea unor linii directoare dictate de comisarii europeni. Mai mult, independenţa şi siguranţa alimentară a ţărilor membre este un deziderat NATO şi deci există o preocupare transatlantică pentru resursele româneşti. E acesta un risc? Poate costa România indecizia de a formula un proiect naţional în privinţa agriculturii?

-Este un lucru ştiut că România nu are o strategie globală pentru agricultură, pe o perioadă rezonabilă de timp, care să ţină cont de 57 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

particularităţile existente, să fie transpolitică şi transdorctrinară, cu obiective clare şi în consonanţă cu interesele naţionale, dar şi cu mersul şi cerinţele UE. Fapt este, că din ce în ce mai des, se aud voci care reclamă necesităţile acestei strategii. Am convingerea că timpul ei se apropie!

Lipseşte elementul declanşator, scânteia! Important este ca aceasta să apară ca rezultat al gradului de maturizare a relaţiilor din economie, dar şi al gândirii ca atare, şi nu ca urmare a presiunii din partea unor factori generatori de risc politic, economic, social.

-Meseria de agricultor este grea, riscantă, necesită o pregătire diversificată şi mai este şi nesigură.

Nu e de mirare că tinerii de la sate încearcă să scape de ea. Există însă şi fenomenul invers, al migraţiei de la oraş la sat a unor tineri şcoliţi şi dornici să lucreze pământul sau să crească animale. În acest moment, de câte hectare de teren e nevoie ca o gospodărie ţărănească bine administrată să fie rentabilă?

Care este viitorul unor astfel de gospodării?

- Să clarificăm! Agricultura nu generează o meserie, ci însumează o multitudine de îndeletniciri, care

în sens concret, pot fi sau nu, fiecare în parte sau grupate pe o meserie.

Iată de ce a fi agricultor înseamnă să te manifeşti ca atare, adică să fii proprietar, să fii producător, să fii comerciant şi mai ales de a fi propriul tău stăpân. Adică să ai VOCAŢIE, să iubeşti ceea ce faci, să iubeşti „pământul” care îţi dă siguranţa de sine. Iar vocaţia este o împletire de talent, de cunoaştere, de dăruire, de putere de sacrificiu, rezistenţă şi altele. Întoarcerea tinerilor în rural este posibilă, nu o putem exclude ca variantă de relansare a agriculturii.

Dar tinerii în cauză nu trebuie să înţeleagă agricultura ca o profesie! În primul rând, fenomenul va fi posibil numai atunci, când munca în agricultură va dobândi valenţele muncii industriale. În al doilea rând, când piaţa va recunoaşte valoarea produsului agricol după importanţa sa faţă de om, ca entitate biologică. În al treilea rând, când societatea va înţelege că, pentru a fi agricultor, ai nevoie de ceva mai mult decât pentru a fi meseriaş. În al patrulea rând, şi nu ultimul, când condiţiile de viaţă din rural vor fi asemănătoare, apropiate celor din mediul urban. 

ZOOM

•

IN T E RVIU

Răspuns multiplu

Spre ce domeniu sau domenii credeţi că vă veţi orienta?

Procente calculate din 28% care s-ar orienta spre un alt domeniu de activitate în următorii 10 ani.

-74%

Agricultură şi pescuit

-83%

17%

Comerţ

-85%

15%

IT şi noi tehnologii

-88%

Turism

12%

-88%

Industrie

12%

-92%

8%

Sănătate

-96%

Comunicare

4%

-96%

Servicii publice

4%

-98%

Antreprenoriat

2%

-98%

Învăţământ sau cercetare

2%

-99%

Artă şi cultură

1%

-99%

Bănci şi asigurări

1%

-99%

Domeniul imobiliar

1%

-83% -95%

n Tendinţa globală în agricultură este industrializarea

- V-aţi arătat în trecut preocupat de faptul că agricultura ocupă o pondere prea mare în PIB, fapt care ar arăta fragilitatea economiei.

Spuneaţi că agricultura este o ramură consumatoare de resurse faţă de industrie care produce progres tehnic. Şi totuşi, în anul care s-a încheiat, un preşedinte jucător în politică a ales să devină agricultor. Este pariul lui Traian Băsescu cu agricultura unul câştigător? Poate deveni România în 25 de ani vestită în Europa pentru bunătăţile pământului?

17%

Nu ştiu

5%

Nu răspund

Nu

26%

Da de ani peste

Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

58 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

- După anul 2000, când economia românească a dat semnale evidente de relansare, investiţiile pentru achiziţionarea de pământ au crescut an de an. Fapt interesant este că, nici în anii de criză, din intervalul 20082012, cererea pieţei pentru acest bun nu a suferit perturbaţii majore.

Interesul din ce în ce mai mare pentru pământ a pus preţul acestuia pe o traiectorie accelerat crescătoare, astfel că, de la câteva sute de euro cât valora un hectar de teren arabil în anii 2000, în prezent, valoarea nominală a acestuia depăşeşte pragul de 5.000 de euro. Dar procesul nu este staţionar, el continuă, şi tot în sens crescător!

Este clar că pământul a început 59 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

să fie interesant, înainte de toate, datorită condiţiilor generale favorabile ce au început să apară în plan macroeconomic, ca urmare a cicatrizării rănilor pricinuite de procesul reformator din economie, declanşat după prăbuşirea comunismului.

Dacă se doreşte cu adevărat atragerea gospodăriilor ţărăneşti în fluxurile comerciale de piaţă, în condiţii reale, importantă este valorificarea potenţialului lor productiv pe o piaţă specializată. În particular, pământul, este un bun economic care, cel puţin pentru prezent, oferă celor care investesc în el trei avantaje nete: rentabilitate atractivă ca urmare a sporurilor de randamente şi a puterilor înalte; posibilitatea obţinerii de subvenţii din partea Puterii Agricole Comune;

mijloc de tezaurizare a acumulărilor, tot atât de puternic şi peren precum banii, aurul, pietrele preţioase sau semipreţioase.

Din ce am spus anterior, putem înţelege că toţi aceia care au achiziţionat pământ, cu deosebire în trupuri mai mari, au luat o decizie investiţională bună, deoarece acesta poate să le aducă atât un plus de preţ, care este încă crescător dacă avem în vedere preţul mediu mai mare al pământului din ţările dezvoltate ale UE sau cele din ţările vecine cu noi, precum Ungaria şi Polonia, cât şi un plus economic şi financiar net, determinat de sporurile în randament, preţuri şi subvenţii.

Pământul a fost şi va fi un bun special cu valenţe economice, sociale, culturale, politice, dependente de gradul de stabilitate şi proprietate din economie. Pentru el, s-au purtat războaie, s-au făcut răscoale, au fost înfăptuite reforme agrare, s-au cheltuit bani, energie.

Este bunul care, fie că vorbim de naţiune, familie sau individ, dă putere, stabilitate şi speranţă.

Iată de ce a fost şi este atât de râvnit! n

Povestea celui mai mare laser din lume.

Povestea unor români Ruxandra Hurezean / Foto Vakarcs Loránd

Pe Platforma de la Măgurele, undeva la marginea Bucureştiului, în mijlocul unei păduri de fag, se construieşte o clădire futuristă, ceva asemănător cu proiectele concepute de regizorii filmelor SF. Este aproape de final, în iunie 2015 ar trebui să fie gata. Dacă reuşeşte să recupereze timpii pierduţi cu birocraţia românească, aici va fi cel mai mare laser din lume.

60 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

61 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ZO OM

•

R E P O R TA J

n Proiectul Eli-np prinde contur prin ceaţa birocraţiei româneşti

„Omenirea şi-a cam încheiat perioada copilăriei, gata cu lipsa de griji pentru ziua de mâine. Planeta nu ne mai oferă prea multe, nu mai are resurse. Trebuie să ne îngrijim noi de asta.

Am intrat la pubertate, acum suntem în faza în care ne agităm să găsim soluţii pentru vieţile noastre, pentru viitor, dacă vrem să-l avem.

Proiectul de la Măgurele, cel mai mare laser din lume, este dovada acestei ieşiri din copilărie a omului modern, a maturizării lui. Nu-l priviţi ca pe un proiect românesc, nici măcar european, ci ca pe un proiect al omenirii.

Face parte din povestea ei”, inginer de pe Platforma Măgurele 62 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ZOOM

•

R E P O R TA J

n Vechiul laser pe care s-au făcut studii până acum

C

omisia Europeană a aprobat, în urmă cu doi ani, finanţarea unui proiect ştiinţific internaţional, care are o componentă, poate cea mai importantă, în România. Proiectul paneuropean de cercetare ştiinţifică se numeşte Extreme Light Infrastructure (ELI), iar România, Cehia şi Ungaria sunt partenere, fiecare va construi câte o parte din acest proiect. Pilonul din Cehia se numeşte ELI-Beamlines, pilonul din Ungaria este ELI Attosecond Light Pulse Source (ELI-ALPS). Dintre cei trei piloni ai proiectului, României i-a revenit partea cea mai complexă - Extreme Light Infrastructure-Nuclear Physics (ELINP). Dacă în 2012, Comisia Europeană a aprobat 180 de milioane de euro pentru perioada 2011-2015, suma totală destinată proiectului din România va ajunge în final la 356,2 milioane de euro.

Cum de s-a întâmplat. De ce România?

Povestea Platformei de la Măgurele seamănă cu povestea laserului în sine: se obţine greu, dar se şi distruge greu.

Fizicianul Nicolae Zamfir explică rezistenţa şi evoluţia acestui institut înfiinţat de comunişti şi reinventat astăzi, într-un fel aparte. „România a avut o şcoală de fizică foarte puternică, acesta este adevărul. A avut inspiraţia ca, după război, când comunitatea ştiinţifică internaţională devenise foarte interesată de cercetările nucleare, să nu ignore acest lucru ci să intre în hora asta. Platforma noastră a fost înfiinţată în anii ’49 de savantul Horia Hulubei, după toate regulile institutelor din lumea civilizată. În ’62, Ion Agârbiceanu, fiul scriitorului, crea primul laser românesc. Eram a patra ţară din lume care reuşea asta.

Au fost vreo trei generaţii de fizicieni, noi suntem a treia.

După începuturile făcute atunci, a mai fost un salt când a

venit aici echipa lui Ioan Ursu de la Cluj, prin anii ’70. Atunci au început cercetările pentru Cernavodă, s-a intrat în forţă pe cercetarea nucleară. Au fost şi vremuri când s-a lucrat greu, departe de ceilalţi, fără tehnica de ultimă generaţie, fără ultimele achiziţii, dar şcoala românească de fizică şi cercetarea românescă au mers înainte. Cred că ceva ce se naşte şi creşte în condiţii vitrege este şi greu de distrus, pentru că a căpătat forţă, e viguros. Iar acum, noi eram datori să salvăm acest lucru şi să facem saltul nostru. Am luptat mult ca să intrăm în acest proiect şi atuul nostru a fost că aveam cercetarea nucleară şi laserii la un loc. ELI nu înseamnă doar bani, investiţii, este în primul rând o provocare: dacă vom reuşi, vom confirma că merităm locul şi încrederea care ne-a fost dată, dar, dacă nu reuşim, va fi o dezamăgire extraordinară. Va fi un eşec colosal, care va confirma teza că noi, românii, suntem incapabili să ducem un proiect până la capăt şi nu avem de ce să ne mai plângem, dacă n-am fost în stare să facem ce trebuie nici când ni s-a acordat totul. Se va spune: vi s-a mai dat o şansă, una onorantă, dar n-aţi meritat-o. Eu nu vreau să se întâmple asta şi nimeni de aici nu vrea.”, spune directorul INFIN.

Plecarea După ’90, cercetarea românească a intrat într-o perioadă de regres. De la Institutul de Fizică Nucleară, oamenii plecau pe rupte. Cercetătorii erau primii care alegeau calea Vestului pentru a lucra în institute de prestigiu pe salarii bune. Lor li se recunoşteau automat studiile, ba, mai mult, să fi lucrat la INFIN Măgurele era destul ca să fii primit la alte institute din lume.

Mulţi absolvenţi de fizică mergeau, se angajau acolo, doar ca să le apară acest lucru în CV şi apoi plecau. Zeci de cercetători pe an. După ’90, la Măgurele a rămas doar generaţia ’50, care nu mai avea curajul să o ia de la capăt în altă parte. Dar ei au lucrat mai departe, au ţinut lumina aprinsă pe Platformă.  63 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ELI-NP este o infrastructură complexă care va găzdui două echipamente cu performanţe mult superioare celor ale echipamentelor existente în momentul de faţă: - Un sistem laser de mare putere, furnizând două fascicule laser de 10 PW cu care se vor obţine intensităţi de ordinul 1023 - 1024 W/cm2 şi câmpuri electrice de 1015 V/m; - Un fascicul de radiaţie γ foarte intens (1013 γ/s), cu o lăţime de bandă sub 0.5 % şi energie reglabilă până la Eγ > 19 MeV, obţinut prin retroîmprăştiere incoerentă prin efect Compton a unei radiaţii laser pe un fascicul de electroni acceleraţi (Ee > 700 MeV) produs de un accelerator liniar.

ELI-NP va fi un laborator european tip „user facility”, care va investiga în detaliu probleme dintr-o gamă largă de domenii ştiinţifice, de la fizica fundamentală, aspecte referitoare la fizica nucleară şi astrofizică, la aplicaţii în ştiinţa materialelor, ştiinţele vieţii şi gestionarea materialelor nucleare.

ZO OM

•

R E P O R TA J

ZOOM

n Fizicianul Nicolae Zamfir s-a întors din America pentru Institutul de la Măgurele care era în ruină

România a fost a patra ţară din lume în care s-au realizat laseri ca urmare a unor cercetări întreprinse de un colectiv condus de Ion I. Agârbiceanu (fiul scriitorului Ion Agârbiceanu).

Rezultatul lor a fost raportat în 1961.

64 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Institutul lâncezea cu fiecare zi care trecea. În anii 2000, ajunseseră să nu-şi mai ia nici salariile.

Dar oameni plecaţi de la Măgurele împânziseră lumea. Undeva, lângă New York, în SUA, într-un institut de cercetare lucra şi Nicolae Zamfir, unul dintre fizicienii care părăsiseră ţara imediat după revoluţie. A plecat în februarie ’90 în Germania, a lucrat la Koln, apoi 14 ani în cercetare, în SUA. Zamfir are povestea lui, una emblematică pentru România. S-a născut într-o familie de intelectuali braşoveni. Tatăl, absolvent de şcoală comercială, a fost arestat de comunişti, iar averea confiscată.

Mama, profesoară de matematică, era gravidă când i-a fost arestat soţul.

Casa i-a fost confiscată şi i s-a interzis, ca element al burgheziei intelectuale ce era, să se stabilească mai aproape de 50 de kilometri de Braşov. A plecat cu o valiză şi cu copilul în braţe prin satele din jur, în speranţa că va găsi un loc unde să stea. A primit-o o familie milostivă şi acolo, în exil şi singurătate, a crescut copilul. După ridicarea interdicţiei, mama a putut să se întoarcă în casa părintească, aproape de Braşov. Acolo i-a găsit tatăl lui când a ieşit din puşcărie. Mult mai târziu s-au stabilit în Braşov. Copilul a urmat studiile de fizică la o clasă special creată pentru, excelenţă în

fizică, la un liceu din oraş apoi a mers la facultate la Bucureşti. „Părinţii mei nu mi-au transmis suferinţa lor, frustrările. Am crescut în linişte, optimist, am putut învăţa bine. Cred că au fost inspiraţi aici. Dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc cu emoţie la trecut. Am păstrat casa bunicilor din Braşov în amintirea lor. Şi, paradoxal, ce li s-a întâmplat lor nu are legătură cu plecarea mea din ţară, ci cu revenirea”, povesteşte Zamfir.

Întoarcerea În 2004, Nicolae Zamfir vine acasă de Paşti şi-şi vizitează vechii prieteni. Se întâlneşte cu un secretar de stat din Ministerul Educaţiei care-i spune ce necazuri sunt la Măgurele, cum oamenii îşi iau salariile o dată la trei luni, câte 50 de euro pe lună şi institutul e pe moarte. Zamfir cade pe gânduri, înţelege de ce i s-au spus aceste lucruri. Îşi aminteşte că acolo, la Măgurele, a învăţat cam tot ce ştia, a avut destul ca să se descurce oriunde în lume. Trebuia să se întoarcă. I-a spus secretarului de stat că foarte curând acesta a scos postul de director la concurs. Zamfir a candidat şi a câştigat. Copiii lui au rămas în Statele Unite. Băiatul, deşi legat de ţară, când a vrut să-şi facă actele pentru România şi a întâmpinat greutăţi, s-a lăsat păgubaş.

•

R E P O R TA J

n Alexandru Boianu se reobişnuieşte greu în România, dar spune că „proiectul acesta merită, e o şansă unică în viaţă”

În iulie 2004, Nicolae Zamfir îşi vinde casa din SUA şi vine la Bucureşti, doar cu soţia. Îşi cumpără un apartament într-un bloc şi începe lucrul la Măgurele. Găseşte Institutul în ruină: „era pe închidere”. În 2005-2006 se lansau patru proiecte majore de cercetare la nivel european. Echipa de la Măgurele câştigă unul dintre ele şi, cu cele 20 de milioane de euro, reface infrastructura şi modernizează Institutul. „Acesta a fost un prim pas şi unul foarte important, de acum puteam lucra şi la alte proiecte mai mari”, explică directorul. S-a mers pe două direcţii: colaborare cu marile laboratoare ale lumii şi cercetare în fizica aplicată, cu impact în economie.

România intră în planurile lui Dumnezeu În 2006, Comisia Europeană a decis să ceară o listă cu cele mai importante proiecte de cercetare din Europa, pentru că altfel, la ei ajungea orice, era cam haos. Şi lista aceasta cuprindea 36 de proiecte. Pe ea se afla şi acest proiect. Laseriştii din Europa îl numiseră ELI. Era visul lor. Un laser de 1.000 de ori mai puternic decât orice laser din lume. În 2007, Comisia Europeană decide să-l finanţeze şi cere detalii, cum va 65 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

fi, unde se va construi, de către cine, la ce va folosi. 14 ţări, printre care şi România, participă la elaborarea acestui proiect, acestui plan de lucru. În 2009 se ia decizia ca proiectul să se desfăşoare în trei ţări din Est: „Băgaseră de seamă că pe harta investiţiilor în infrastructura din cercetare, graniţa era pe Rin şi ca să oprească hemoragia de creiere, era necesar să echilibreze situaţia. Aşa că au ales Estul: România, Cehia şi Ungaria. În plus, Estul beneficia şi de fonduri structurale. La noi a revenit partea cea mai importantă, pentru că la Măgurele aveam şi laserii, şi fizica atomică la un loc, asta a contat mult”, explică managerul Nicolae Zamfir. În 2010 se semnează contractul, iar în 2011 începe lucrul.

Apoi, Dumnezeu i-a părăsit Proiectul primeşte 180 de milioane de euro în prima fază, până în 2015, când ar trebui finalizată construcţia.

Licitaţia pentru construcţie a câştigat-o firma austriacă Strabag, specializată în construcţii industriale. Cam la un an de la demarare, după ce primiseră toate avizele necesare construcţiei, Apele Române s-au trezit că proiectul Măgurele mai are nevoie de un aviz, unul privind forarea la 120 de metri adâncime, pentru energia geotermală.

Deşi puteau să dea avizul, adăugând 

Proiectul „European Light Infrastructure” - ELI - este primul de asemenea proporţii din lume, iar rezultatele tehnologiei dezvoltate vor avea aplicaţii în medicină, electronică, produse farmaceutice sau fizică nucleară.

ZO OM

•

R E P O R TA J

ZOOM

•

R E P O R TA J

n Zeci de cerecetători din întreaga lume au venit să lucreze la ELI-NP: japonezi, indieni, francezi, chinezi...

n Călin Ur s-a întors din Italia pentru că vrea să ia parte la ceva ce spune el, „va fi unic în lume”

condiţiile de izolare a forajelor, astfel încât să nu interfereze straturile acvifere, Apele Române l-au amânat 11 luni. Ba că nu e tocmai bine, ba că trebuie izolată forarea în adâncime, ba cea de suprafaţă. În final au făcut proiectul izolând totul, dar atunci nu li s-a mai primit dosarul la registratură.

Nu-l primeau pur şi simplu.

Iar Zamfir cel întors din America nu înţelegea mesajul, nu l-a înţeles şi gata! Aşa că a primit avizul cu aproape un an mai târziu. „Acum va trebui să tragem tare să recuperăm întârzierile pe construcţii şi să ne încadrăm în termenele contractuale cu finanţatorul, Comisia Europeană”, spune el.

nu vedeai în Portland şi chiar să fi fost nu ajungeai acolo fără 400 de euro biletul! Plus că te simţi confortabil, aparţii acestei culturi, eşti de-al ei!”

Cât priveşte proiectul ELI, Alexandru mărturiseşte: „L-am descoperit mai interesant decât credeam, e o treabă serioasă, este peste aşteptările mele. Proiectul ăsta merită toţi banii, este o şansă unică pentru orice fizician de pe planeta Pământ, nu apare un proiect ca ăsta de două ori în viaţa unui individ! Dar e bine de ştiut, se face cu competenţă şi eficienţă, cu efort, ăsta nu e job de opt ore, cine nu e dispus să accepte asta, să stea pe unde e!”

După ce ne-a spus povestea lui, Alexandru ne-a scris un mesaj. „Am uitat, în timpul interviului, să menţionez că datorez în mare parte faptul că am ajuns să lucrez la un proiect atât de prestigios, profesorului meu de fizică din liceu, Gheorghe Scortea.”

Deşi a colindat lumea timp de 20 de ani, s-a întors şi trebuie să se readapteze, lucrează la un proiect care-l îngrijorează, are atâtea pe cap, dar tot nu şi l-a scos din minte pe profesorul lui de fizică de acasă. Semn că, măcar pentru acest lucru, merită să fii profesor.

„Şi acum, să fac ceva cu viaţa mea!”

Alexandrau Boianu a venit acum 45 de zile din Portland, America. Astăzi a luat primul salariu de la ELI Măgurele.

Stă oarecum provizoriu într-un apartament în Capitală şi nu şi-a luat încă maşină. Vine pe Platformă cu autobuzul. S-a născut în Sinaia, a făcut studii de inginerie, iar imediat după ’90 a intrat într-o companie multinaţională, unde conducea un departament din România. Avea secretară şi maşină, avea un salariu foarte bun. Dar România era condusă de un preşedinte care nu-i plăcea.

66 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Nu părea ţara în care să-şi găsească copiii lui un viitor. Aşa că a plecat cu toată familia în Canada. „Canada este ţara unde, dacă spui că eşti român, ţi se răspunde: aaa, inginer! Inginerii români sunt foarte apreciaţi acolo. Am avut joburi bune, a fost o experienţă interesantă. Dar să ştiţi, şi în Canada dar şi apoi în SUA unde m-am mutat, aveam stresul acesta legat de job şi de copii, trebuia să mă ţin pe poziţie să-mi păstrez locul de muncă la un anumit nivel, ca să-i pot ţine în şcoli. Am avut copii buni şi amândoi au învăţat bine, acum sunt medici în Canada. Pot spune că mi-am făcut datoria. Dar m-am gândit că am şi o altă datorie, una faţă de mine. A venit vremea să mă ocup şi de viaţa mea, să fac ceva cu ea”.

Inginerul Boianu a văzut de peste Ocean un articol în presă, despre Măgurele şi proiectul laserului.

Nu i-a venit să creadă. A mai făcut nişte cercetări şi s-a convins că este adevărat. „Aşa ceva, în România, m-am întrebat? Nu se poate! Dar iată că se poate şi ce am aflat despre proiect m-a convins să vin. Schimbam un mod de viaţă cu care mă obişnuisem, acolo aveam ceva al meu, locuinţa, maşina, lucrurile, iar aici trebuia să o iau de la capăt. Mi-am zis: Boianu, o şansă ca asta nu ţi se oferă de două ori în viaţă! Am aplicat şi mi s-a răspuns că am fost acceptat. M-am bucurat. Era

un privilegiu să fii inclus de la început într-un astfel de proiect, să-l vezi cum creşte, experienţa aceasta este unică! Şi, în fine, s-a potrivit perfect: cam asta vroiam să fac cu viaţa mea!” Şi s-a întors. Recunoaşte că nu totul e „ok”. A avut surpriza să constate că aici preţurile sunt mai mari decât în State, doar cartofii şi ceapa sunt la fel. Să constate că unele lucruri nu s-au schimbat, dar a mers pe ideea minimului compromis. „Îmi era teamă de relaţiile de la serviciu, mă obişnuisem cu stilul american, eficient, liber, degajat, competitiv. Mi-am zis: nu mă duc acolo ca să-i învăţ eu ce şi cum, mă duc să ajut. Nu vreau să schimb eu mentalitatea de lucru, dar încet-încet, prin puterea exemplului, s-ar putea ca aceasta să se schimbe singură.

Leadershipul se arată, nu se impune.

Important este să menţii coeziunea echipei, chiar cu preţul de a nu fi atât de eficientă!”

Alexandru trece, într-o scurtă analiză SWOT, la părţi pozitive, viaţa culturală foarte intensă din Capitală şi nu numai. „Mi se pare extraordinar cum poţi să mergi în fiecare seară undeva. Săptămâna trecută am fost la un concert de vioară la o biserică, apoi la un spectacol de colinde româneşti la Castelul Peleş, la Sinaia. Stăteam în sala aceea cu mobilier stil şi piele de Cordoba şi-mi ziceam: frate, păi asta

Din Padova la Bucureşti 67 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Călin Ur s-a întors după ce 13 ani a lucrat la Institutul Naţional de Fizică Nucleară din Padova, Italia, unul dintre cele mai mari din lume. Acolo erau în jur de 10 români, în momentul de faţă, jumătate dintre ei s-au întors în România. Are 48 de ani şi s-a născut în Maramureş. Îi place Bucureştiul, mai ales partea de nord. Soţia sa a rămas în Italia ca să termine fiica lor şcoala, nu puteau să-i întrerupă studiile de acolo. El face naveta săptămânal la Padova. „Este formidabil cum s-a schimbat lumea, în doar 25 de ani, distanţele nu mai înseamnă mare lucru. România a progresat şi ea, iar acest proiect cred că face parte din proiectul de dezvoltare a zonei, este plasat oarecum strategic. Vă daţi seama ce înseamnă un pol de atracţie pentru creierele lumii în România?

Va pune o amprentă puternică. Se vor dezvolta şi alte domenii care au legătură cu laserii, cu fizica, cu tehnica de înalt nivel. Va fi un ferment pentru viaţa universitară, pentru cercetare, un impuls. Nici nu ne dăm noi seama acum ce va însemna ELI pentru viitorul României, asta ca să ne raportăm doar la ţara noastră, dar proiectul va trebui să aducă beneficii pentru întreaga Planetă. Cel mai mare laser din lume va trebui să influenţeze dezvoltarea

mondială.”

Ce ar trebui să aibă tinerii care vin să lucreze aici? Idei, idei, idei. Iar celor plecaţi peste mări şi ţări le-ar spune că merită să se întoarcă pentru că „ce construim noi aici nu mai există nicăieri în lume”.

Ţinta - Măgurele!

La ELI-NP se primesc continuu aplicaţii pentru posturile disponibile.

Pentru noul proiect, echipa se formează de la zero, nu au existat angajaţi din oficiu. Cei de la IFIN au dreptul să se înscrie la concurs ca toţi ceilalţi. Deocamdată sunt angajate 60 de personae, cercetători şi ingineri.

Cei mai mulţi sunt români care s-au întors din străinătate, dar sunt şi japonezi, francezi, chinezi, bulgari.

Numărul de angajaţi va creşte treptat până la 250 în anul 2018, după mai multe sesiuni de concurs. Până în 2016 vor fi angajate în cercetaredezvoltare 126 persoane, dintre care 20 pe posturi de cercetători seniori, 70 de cercetători juniori, 20 de ingineri şi 16 tehnicieni. Iar dacă în zonă se va dezvolta o platformă industrială, aşa cum este preconizat, acolo vor fi 13 mii de angajaţi.

Comisia Europeană, la solicitarea părţii române, a stabilit ca salariile 

ZO OM

•

R E P O R TA J

Ne lipseşte un proiect de societate.

Suntem doar segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare.

SINTEZA caută mecanismele colective de a ne bucura de succese dar şi luciditatea

n În jurul proiectului Măgurele se va dezvolta un campus industrial pentru cel puţin 13.000 de angajaţi

celor de la ELI-NP să fie la nivel European, de la 1.000 la 5-6 mii de euro pe lună, iar autorităţile române au acceptat acest lucru, deşi nu cu uşurinţă. „Când am început să învăţ fizica, la şcoala din Braşov, ştiam de Centrul de la Măgurele şi asta mi-am propus atunci, să lucrez aici. Aş vrea ca ELI să devină pentru tinerii români un obiectiv, o ţintă. Să viseze să lucreze aici!”, mărturiseşte Nicolae Zamfir, director general ELI România.

Influenţe pe orizontală Comunitatea ştiinţifică de la Măgurele a făcut o analiză realistă a situaţiei din ţară. S-au făcut întâlniri cu peste 100 de agenţi economici importanţi care ar putea avea legătură cu dezvoltarea proiectului ELI-NP. Directorul Nicolae Zamfir speră că pe platformă, în jurul IFIN să se dezvolte un parc ştiinţific şi industrial care să absoarbă firmele ce au tot interesul să fie cât mai aproape de o sursă de dezvoltare şi inovare. „Este un proiect foarte mare care generează multe beneficii în economie. Planul nostru este ca aici să se creeze un campus asemănător cu Silicon Valley. Firmele care au participat la întâlnirile noastre au creat o asociaţie, Forumul industrial care se organizează şi cere condiţii tehnice şi de infrastructură,

drumuri, tot ce trebuie. În acelaşi timp ne-am întâlnit cu universităţile, cu facultăţile de fizică din toată ţara. Ştiaţi că pentru cei care folosesc laserii în România nu există cursuri organizate niciunde? Ei le utilizează după manual. Aşa că am decis ca noi, cei de la IFIN şi ELI, să mergem pe la universităţi şi să ţinem cursuri.

Nu prea înţeleg organizarea lor, spun că nu pot ţine cursuri dacă au mai puţin de o grupă de cursanţi, dar ce te împiedică să aduni cinci doritori de la Tg-Mureş, cinci de la Cluj, cinci de la Timişoara… Trebuie doar să vrei!”

La ce e bun laserul Într-o primă etapă a întocmirii proiectului, cercetători din lumea întreagă au fost solicitaţi să spună la ce cred că ar putea fi folosit. S-au întocmit liste de utilizări, unele mai importante ca altele. În metrologie, holografie, geologie, seismologie şi fizica atmosferei, spectroscopie, fotochimie, fuziune nucleară, microscopie, aplicaţii militare. În medicină: bisturiu cu laser, înlăturarea tatuajelor, stomatologie, oftalmologie, acupunctură. Industrie şi comerţ: prelucrări de metale şi materiale textile, cititoare de coduri de bare, imprimare, aplicaţii industriale: sudarea cu laser, tăierea cu laser, gravarea cu laser, marcare cu laser,

crestarea cu laser, sinterizarea selectivă cu laser, sinterizarea prin scânteie cu laser, comunicaţii prin fibră optică, înregistrarea şi redarea CD-urilor şi DVD-urilor.

Laserul acesta, mai puternic de o mie de ori decât orice laser din lume, face posibile descoperiri în ştiinţa fundamentală. Va fi folosit şi la acceleratorul de particule de la Geneva, dar şi în scopuri pur ştiinţifice privind studierea universului.

Centrul are deja contracte ştiinţifice cu beneficiari externi. Iar dacă va fi terminat în 2018, până prin 2025 când ar fi posibil să apară altul, în altă parte a lumii (deja se spune că în Coreea de Sud s-ar lucra la aşa ceva) ELI-NP are un răgaz de şapte ani să ia „smântâna de pe oalele din piaţă”.

Nu ştim dacă îl va confirma pe Dumnezeu, dar ELI-NP va desţeleni pământurile sterpe până acum, va pune lumea noastră în mişcare şi va crea speranţă. Ceea ce este destul. n

de a recunoaşte cauzele adevărate, sociale şi individuale pentru înfrângerile noastre.

Trăim într-o societate a urgenţei şi a riscului continuu, dar mai ales cu un sentiment al populaţiei că riscurile sunt deja imposibil de manageriat.

Avem doar iluzia că înţelegem lumea şi că participăm direct la evenimente.

SINTEZA stimulează democraţia participativă şi denunţă patologiile democraţiei.

este un loc al conversaţiei, al gândirii libere şi lucidităţii asumate.

SINTEZA crede că este nevoie de gândire critică şi că viitorul poate fi modelat.

În faţa bombardamentului informaţional cotidian, ne simţim dezarmaţi.

www.revistasinteza.ro 68 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

69 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

SINTEZA crede că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoaşterii.

SINTEZA vrea să arăte că există gândire şi dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool.

Crizele sociale care zguduie ritmic de două decenii această ţară nu au nicio perspectivă pentru că reuşesc maximum să schimbe oameni din poziţii de putere.

În ebraică, Eli înseamnă „Dumnezeul meu” (din cunoscutul citat din biblie „Eli, Eli, lama sabachthani”, aşa cum ar fi strigat Iisus de pe cruce, însemnând „Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit!”)

SINTEZA aduce argumentele tuturor la judecata faptelor şi la radiografia prin intermediul valorilor.

Trebuie să ne gândim la viitor, pentru că el vine mai repede decât am crede, el este deja aici, peste noi”

Fenomenul matematicii şi IT-ului românesc Interviu cu Adrian Petruşel, decanul Facultăţii de Matematecă şi Informatică din Cluj, realizat de Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Loránd

O poveste de succes de excepţie, dar are o istorie destul de gri în spate şi un viitor nesigur în faţă. Dacă societatea nu este pregătită să-l ducă mai departe, să-l susţină pe termen lung, succesul matematicii româneşti poate fi un foc de paie la care să ne încălzim doar câţiva ani, ceea ce, la scara istoriei, aproape că nu contează.

70 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

71 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ZOOM

•

L

Adrian Petruşel s-a născut dintr-o familie de moţi din judeţul Alba. Tatăl său avea foarte mulţi fraţi, iar familia, ca să se poată descurca, l-a dat spre creştere bunicilor aflaţi într-o zonă în care viaţa era mai uşoară, lângă Satu Mare. Adrian a crescut muncind alături de părinţi şi bunici, în gospodăria familiei. A învăţat bine la şcoală, iar matematica i-a plăcut mai mult ca toate. A urmat profilul real la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” în Satu Mare, apoi a mers la Facultatea de Matematică din Cluj. După ce a terminat facultatea, a luat repartiţie la o şcoală gimnazială din Gherla, preferând să fie cât mai aproape de Facultatea de la Cluj, ca să nu piardă contactul cu lumea lui. Şi a avut dreptate.

Imediat după revoluţie, s-au deschis porţile oraşului şi el a putut să intre întâi la Institutul de Tehnică de Calcul şi Informatică din Cluj, iar apoi a pătruns în universitate.

După primii ani, facultatea la care visase Adrian, la fel şi colegii lui, ajunsese un fel de Cenuşăreasă a Universităţii. Tot mai puţini studenţi veneau spre matematică şi, prin urmare, erau tot mai puţini bani. Dar această situaţie a fost, în mod paradoxal, transformată dintr-un handicap într-o mare oportunitate. Precum Cenuşăreasa, după un deceniu de muncă, Matematica lor a ieşit la balul lumii, „regină”.

Dintre toate ţările unde se află facultăţile din Top 100, unde a intrat şi facultatea de Matematică de la Cluj, România are cel mai mic buget. E singura care alocă cercetării mai puţin de un procent din PIB.

72 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

INTERVIU

a sfârşitul anului 2014 a fost dat publicităţii topul Best Global Universities, realizat de U.S. News & World Reports. Între primele 100 de universităţi din lume, din 21 de domenii ale ştiinţei analizate, Universitatea „Babeş-Bolyai, prin domeniul Matematică, este plasată pe locul 81. Meritul principal revine Facultăţii de Matematică şi Informatică, singura din România care a intrat vreodată în top 100 mondial şi care şi-a dus universitatea şi în topul Shanghai. În luna noiembrie, cu încă un an în urmă, UBB a fost, conform Academic Ranking of World Universities in Mathematics, pe poziţia 101-150 în clasamentul Shanghai, cel mai prestigios top al clasificării universităţilor din întreaga lume. Tot datorită Facultăţii de Matematică şi Informatică de la UBB, oraşul Cluj trăieşte un boom al industriei de Software Development & IT, fiind considerat de presa occidentală un Silicon Valley al României.

Sinteza a purtat o îndelungă discuţie cu matematicianul Adrian Petruşel, decanul Facultăţii de Matematică şi Informatică, încercând să explicăm fenomenul matematicii de la Cluj, cum s-a putut ajunge la astfel de performanţe şi ce ar trebui făcut ca să ne păstrăm poziţia.

Trebuia să ne întâlnim într-o sâmbătă, pe la ora 10.00, adică fix la 10.00. Dar decanul a uitat de întâlnire. După ce-am dormitat o vreme în faţa uşii lui, pe scaun, lângă un ghiveci cu un laur frumos, l-am sunat. Ooo, da, sigur, vine imediat, şi-şi cere mii de scuze. Apare repede, uşor şifonat, slab ca un student, aproape concav şi cu o figură veselă, aeriană. Scoate o cutie de caramele din Polonia, să mă facă să-l iert. Manânc şi râd. Manânc.

SINTEZA: – Domnule decan, ne-aţi impresionat, sunteţi în top 100 cei mai buni din lume. Când toate universităţile de la noi se uită obsedate după topurile internaţionale, incapabile să încapă în ele, dumneavoastră aţi reuşit. Care au fost criteriile care s-au luat în considerare pentru acel top? Ce a fost apreciat la facultatea dumneavoastră?

Adrian Petruşel: – Eh, da! Suntem pe locul 81. Din câte ştiu, indicatorii pentru acest clasament, urmăriţi pe parcursul ultimilor patru ani de activitate ştiinţifică, sunt cât se poate de obiectivi, aproape matematici. Este vorba, în primul rând, de numărul total de articole apărute în publicaţii ştiinţifice de prestigiu şi anume, cele indexate de agenţia americană Thomson Reuters în baza de date Web of Science, de numărul de citări ale acestor publicaţii şi de numărul de publicaţii ce au fost citate de un număr mare de ori (aşa numitele „most cited papers”), dar şi alţi indicatori, cum ar fi reputaţia mondială şi regională în cercetarea ştiinţifică, numărul de proiecte şi cooperări ştiinţifice internaţionale, pentru că astfel se ia în calcul câtă credibilitate ai ca să atragi colaboratori de prestigiu din toată lumea.

Este un clasament pe care-l face o agenţie americană independentă şi extrem de influentă şi care nu implică nici măcar înştiinţarea celor vizaţi, poţi să afli doar la publicarea lui că ai fost monitorizat şi evaluat. Tu nu trebuie să faci altceva decât să-ţi vezi de treabă. Şi noi asta am făcut, ne-am văzut de treabă, nu ne-am propus nici să intrăm în topuri, nici să fim în centrul atenţiei, nici să facem bani cu orice preţ, ci să facem ce ştim noi mai bine, să studiem, să cercetăm, să publicăm. Dacă ne-am fi uitat în stânga şi-n dreapta, poate nu făceam nimic. Dar matematica, să ştiţi, e un domeniu al pasiunii, ea ori te prinde şi nu te mai lasă, ori nu te prinde deloc.

– Cum explicaţi evoluţia acestui domeniu având în vedere faptul că perioada comunistă a fost nefastă pentru oamenii de ştiinţă din România. Când în restul lumii informatica exploda, noi eram mai izolaţi ca oricând. Cum s-a putut recupera şi chiar să se ajungă în vârf?

– Trebuie să vă spun că totul a ieşit pe dos decât se aştepta lumea, decât se credea în general. Adică, fiecare aşa-zis ghinion a devenit un

ZOOM

•

IN T E RVIU

noroc pentru noi, poate că am ştiut sau n-am ştiut că televizor,… aveam doar mintea şi pasiunea pentru asta facem, dar am întors ghinionul în folosul nostru, de matematică. Momentul de după ne-a prins cu o cultură fiecare dată. În timpul comunismului, matematica, cel matematică serioasă, cu multe achiziţii teoretice, care puţin la Cluj, a beneficiat de oarecare libertate pentru ne-au fost de mare folos. că nu i se dădea importanţă, era departe de ideologie, – Dar n-a fost aşa de simplu, nu? După revoluţie de partid, de stat. Comuniştii nu au avut o preocupare se punea problema „falimentului” facultăţii de specială faţă de matematică, era prea abstractă matematică şi posibila ei desfiinţare… nu avea pentru scopurile lor ideologice, nu i-a interesat. Nu studenţi, nu aducea bani, nu era profitabilă. părea periculoasă. Şi atunci, noi am avut o anumită – Da, succesul nostru nu a venit imediat, am trecut libertate pe care această ignorare din partea lor ne-a printr-o altă perioadă grea. Din fericire, şi pe aceasta oferit-o. Se putea scrie la revistele de specialitate din am folosit-o cum trebuia. Am purces pe două căi, aşa străinătate, mai ales la cele care veneau la bibliotecile ne-am salvat. Am creat două departamente: matematică noastre printr-un schimb de publicaţii, dar şi celor care şi informatică. La matematică erau puţini studenţi, apăreau la referinţe în josul paginilor. Nu existau mail dar la informatică au venit mult mai mulţi, ei au adus sau telefoane, dar le scriam banii şi aşa s-a echilibrat bugetul. Iar cărţi poştale, deschise, fără cadrele didactice, cercetătorii de la plic. Le spuneam colegilor Matematică, au profitat de numărul din Franţa, Anglia, SUA relativ mic de ore de predare, pentru sau din alte ţări că ne-ar a face cercetare. Important a fost interesa un anume articol şi şi este, de asemenea, caracterul îi rugam să ni-l trimită. Ei multicultural şi multilingual al Matematica şi ne trimiteau ceea ce ceream, universităţii şi facultăţii noastre. iar poşta ni le aducea. Totul informatica românească Există oameni de mare valoare la era la vedere, nu se ascundea vor mai fi în top cel mult liniile maghiară şi germană, şi prin nimic. Nu ni se permitea să ei s-au realizat colaborări extrem de cinci-şase ani dacă nu se facem vizite la colegii noştri profitabile. Era o vreme când elevii din Occident, nici pe ei nu iau urgent măsuri!” mergeau cu predilecţie la ştiinţe aveam voie să-i invităm economice şi la drept. Dar au simţit aici, ar fi văzut adevărata şi oportunitatea informaticii. Era faţă a comunismului. Dar partea aplicată a matematicii, aducea eram lăsaţi să mergem plus valoare şi rezultate imediate la congrese şi seminarii importante în viaţa de zi cu zi, aşa că s-au îndreptat în Polonia sau Cehia sau RDG. Iar acolo întâlneam şi spre noi. Dar evoluţia informaticii nu s-ar fi putut oameni de ştiinţă din alte ţări şi le ceream lucrări produce dacă, la bază, nu era şi matematica cu bagajul şi informaţii din domeniu. Relaţiile acestea ne-au ei de cunoştinţe teoretice şi aplicative. Au mers bine ţinut cumva în legătură cu lumea şi la nivelul ei. În împreună. plus, aici, acasă, nu aveam altceva de făcut decât să studiem, să cercetăm. Exista la facultatea noastră – Putem afirma că există două curente de gândire în un mod de organizare a cercetării ştiinţifice (pornit managementul universitar: cantitate sau calitate? odată cu înfiinţarea universităţii la 1919, după modelul Aţi contrazis formula „cantitate indiferent de occidental francez, capitala mondială a matematicii calitate”, arătând că există şi o altă paradigmă era atunci Parisul!) o competiţie onestă care s-a păstrat în care se poate funcţiona şi este una de succes, Facultatea de Matematică şi Informatică a dus UBB şi astăzi. Formulele de organizare internă, dacă nu în topurile internaţionale, nu invers. au de-a face cu societatea de afară, cu haosul sau absurdul unei societăţi, funcţionează bine, dăinuie şi, – Cazul nostru există, el poate fi luat drept model în timp, dau rezultate. Noi am progresat în domeniul şi face parte, de fapt, dintr-o zonă, Matematica matematicii iar, după revoluţie, când a pătruns mai românească, care a fost şi încă este la un nivel mondial bine informaţia şi s-a dezvoltat accelerat tehnica de extrem de ridicat (uitaţi-vă câţi olimpici premianţi calcul şi comunicaţiile, am putut să dezvoltăm şi să am avut şi mai avem la matematică şi informatică). aplicăm cercetările noastre, să accelerăm cooperările Şcolile de matematică de la universităţile din Bucureşti internaţionale şi aşa au apărut rezultatele. A fost ca şi şi Iaşi sunt la fel de puternice şi sunt sigur că vor veni cum noi ne-am fi antrenat minţile şi ne-am fi pregătit cu în clasamente cât de curând. Dar faptul că noi am notiţe la sertar pentru momentul acela, deşi nu ştiam că reuşit procedând astfel arată că da, se poate să mizezi momentul acela va veni. pe calitate, în condiţiile unui număr relativ mic de studenţi. Sunt domenii în care faci performanţă cu – Pare greu de înţeles cum o ţară aproape lipsită de studenţi mai puţini, iar matematica este unul dintre ele. computere, după ’89 ajunge un hub al dezvoltării de Soft şi IT …

Aici ai nevoie, în schimb, de oameni foarte pasionaţi, cu ei poţi să obţii performanţă.

– Da, dar e încă o dovadă că totul se întâmplă

mai întâi în creierul omului, acolo se produc ideile, şi progresul şi marile descoperiri, apoi intră în zona vizibilului. Ori noi, pe timpul comunismului, nu aveam prea multe de făcut, nu ne distram, nu aveam nici 73 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

– Ce este mai important în organizarea unei comunităţi de cercetare, care este secretul funcţionării ei optime? Poate fi un model de societate?



ZOOM

•

INTERVIU

– Da, poate fi şi un model de societate. Cea mai – Deşi la noi în facultate salariile sunt, pe o scară, în importantă este tradiţia, organizarea şi consecvenţa partea de jos faţă de media pe universitate, compensăm activităţii de cercetare, pentru că este şi rodul cu proiectele şi publicaţiile pe care le realizăm. Dar, experienţei. În facultatea noastră avem această tradiţie, în industria de informatică, la vârf, se câştigă foarte aici grupurile de cercetare se formau în trecut tot aşa bine, până la 3.000-4.000 de euro, poate media este cum se face şi acum, în jurul unui lider. Liderul dădea între 1.000 şi 2.000 de euro. Asta face informatica direcţia de cercetare şi conducea seminarul, el gestiona mai atractivă, însă are şi matematica farmecul ei, activitatea, planifica, dădea sarcinile. E foarte important compensează cu măreţia structurilor matematice şi să mergi în direcţia bună, spre zone cu potenţial şi frumuseţea demonstraţiilor sale. impact mare în cercetarea ştiinţifică. Liderul propunea – De unde aveţi fonduri pentru cercetare? Cum vă granturi, aplica pentru obţinerea lor în numele descurcaţi? grupului. El organiza congrese şi conferinţe ştiinţifice, – Matematica era numită „ştiinţa ţărilor sărace”. el punea oamenii la treabă. Aşa se desfăşurau lucrurile Şi poate că aşa era, dovadă ce ni s-a întâmplat şi nouă. şi în perioada comunismului. Activitatea era asumată Totuşi, de acum nu mai poţi să faci performanţă numai de către toţi membrii grupului de cercetare. Planificarea cu un petic de hârtie şi un creion. Îţi trebuie bani să era săptămânală şi continuă. În matematică, dacă plăteşti accesul la informaţie (cred că Informaţia a întrerupi o săptămână, devine greu să duci cu bine devenit una dintre valorile fundamentale ale societăţii cercetarea mai departe. Lipsa de continuitate în munca actuale), la articole şi cărţi, la de creaţie matematică e pachete de programe informatice răul cel mai mare. Existau şi toate acestea sunt foarte scumpe. la noi în facultate vreo 4-5 Îţi trebuie documentare în baze grupuri de cercetare foarte de date internaţionale care costă bune şi care au continuat foarte mult. Cele mai multe fonduri şi în zilele noastre. După ne vin din granturi interne şi revoluţie, în haosul instalat Şcolile de matematică externe, din fonduri europene şi de deseori în universităţi, de la universităţile din cercetare naţională şi internaţională. aceste grupuri au rămas şi Bucureşti şi Iaşi sunt Trebuie să recunosc că, mai ales în au continuat să funcţioneze ultimii ani, fondurile din ţară sunt sub aceeaşi organizare, ca şi la fel de puternice şi extrem de puţine, bugetul nostru cum matematicienii ar fi fost sunt sigur că vor veni pe cercetare este infim. Din păcate, singuri pe lume. Am menţinut în clasamente cât de resursele, câte sunt, se risipesc în în mare parte acest mod de curând. Dar faptul că direcţii care nu sunt deseori cele cu lucru, l-am făcut un pic mai potenţial dovedit spre excelenţă. atractiv decât înainte (vizitele noi am reuşit procedând ştiinţifice internaţionale sunt – Între ţările alături de care sunteţi astfel arată că da, se foarte dese acum la noi), dar, în top, din cele 100, să zicem, unde poate să mizezi pe în esenţă, el funcţionează vă situaţi în funcţie de bugetul alocat şi astăzi la fel. Pot spune că calitate, în condiţiile cercetării? aceste grupuri şi seminarii de unui număr relativ mic – Pe ultimul loc. Adică, nicio cercetare sunt laboratorul în de studenţi.” ţară din cele aflate în faţa noastră care s-au pregătit rezultatele nu are un buget atât de mic pentru care se văd astăzi. cercetare precum România, niciuna – Cum sunt nu se situează sub 1% din PIB. matematicienii?

– Deseori nu sunt prea ancoraţi în realitate, în societate, dar sunt foarte pasionaţi de ce fac. Sunt perfecţionişti. Şi sunt generoşi. Să ştiţi că, dacă avem o şcoală de matematică şi un pol în Software Development şi IT la Cluj, este pentru că ei au dat şi la alţii din ce ştiau. E mare lucru să faci asta. E foarte important. Ei au crescut tineri talentaţi, mulţi au plecat şi lucrează în străinătate, dar aici au primit tot ce aveau nevoie ca să reuşească. Există în cadrul facultăţii noastre o atmosferă de colaborare onestă şi un spirit de competiţie deschis, etic. Dar ca în orice organizaţie, pentru ca membrii ei să fie competitivi şi oneşti, trebuie ca liderul grupului să fie cel mai corect şi mai performant.

– Cât câştigă un matematician, un informatician bun?

74 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

– Se ia în calcul şi acest lucru în competiţie? Adică, nu e mai mare efortul unei facultăţi să facă rost de bani din granturi externe, decât dacă investeşte în ea propria ţară?

– Da, dar nu s-a gândit nimeni la asta. Este luat în calcul doar numărul de granturi, fondurile atrase, nu şi de unde provin ele.

– Cum vedeţi viitorul matematicii şi al informaticii româneşti ?

– Dacă nu se iau urgent măsuri, vom intra rapid pe spirală în jos, vom coborî vertiginos. Mă tem că nu mai e mult. Aceasta nu numai pentru matematică, dar chiar şi informatica cu succesul ei enorm din ultimii ani nu mai poate rezista aşa. Am să vă explic şi de ce.

La baza oricărui sistem performant stau un proces educativ performant şi o organizare riguroasă bazate

ZOOM

•

IN T E RVIU

n Sunt domenii în care faci performanţă cu studenţi mai puţini, iar matematica este unul dintre ele

pe competenţă, predictibilitate, continuitate şi bunăcredinţă. Este nevoie deci de o altă abordare la nivelul resursei umane care intră în învăţământ (din păcate, azi se întâmplă rar ca studenţii cei mai buni să se îndrepte spre învăţământ), este nevoie de asemenea de o reformă a planurilor cadru din învăţământul preuniversitar (avem clase de Matematică - Informatică în liceu care au, în clasa a IX-a de exemplu, o ora de Informatică şi trei ore de Fizică) şi a resurselor didactice pentru elevi realizate de un colectiv competent şi cu viziune şi, nu în ultimul rând, este nevoie de o nouă abordare în pregătirea didactico-pedagogică a viitorilor dascăli. În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie stimulată excelenţa acolo unde se află ea. Abordarea „socială”: să-i ajutăm pe toţi că poate se vor ridica, nu ne-o putem încă permite.

-Aţi spus lucrurile acestea, sunt cunoscute la nivelul sistemului?

- Acum vreo doi-trei ani, s-a tras un prim semnal de alarmă. Mai precis, s-a făcut un memoriu la Ministerul Educaţiei, toţi decanii facultăţilor de matematică şi informatică din ţară l-au semnat, în care am cerut adaptarea programei şcolare, precum şi alte măsuri în zona educaţiei pe matematică şi informatică, din păcate nu s-a întâmplat nimic. La cum arată astăzi manualele şi cum se predă, elevii nu reuşesc să o îndrăgească, nu o înţeleg, nu o urmează. Ajung la noi, cu fiecare an, elevi tot mai puţin pregătiţi. Şi dintre ei, de regulă, tot cei mai slabi se întorc în învăţământ. Cei buni pleacă în străinătate pentru masterate sau doctorate sau merg la firme mari, în diverse domenii, de la sofware şi IT până spre industrie, asigurări, bănci şi urmează cariere 75 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

de succes. Ce să te determine să mergi profesor de gimnaziu pe un salariu sub 1000 de lei, dacă poţi să fii corporatist pe 1.000 de euro? Şi, de aici, cercul vicios!

– Dar IT-ul poate merge mai departe…?

– Nu, cercul acesta vicios îi cuprinde şi pe cei din Informatică, şi ei trebuie să provină dintr-o şcoală bună, să fie bine pregătiţi când ajung la facultate. În plus, dacă se duce vestea – şi s-a dus – că la Cluj există forţă de muncă înalt calificată şi relativ ieftină, tot mai multe firme străine vor veni să exploateze oportunitatea. Dacă vin mai multe, forţa de muncă fiind limitată, mai mult de atâţia informaticieni nu putem produce, ei, ca să fie luaţi de pe piaţă, trebuie să fie mai bine plătiţi. Dacă încep să ceară mai mult, afacerea nu va mai fi atât de profitabilă pe cât era, iar firmele se vor retrage în ţările cu mai puţină presiune pe cheltuielile de personal din jur. Vor merge mai spre Est. Aşa cum a păţit deja loomul…

– Ce ar trebui făcut în această situaţie?

– Răspunsul e destul de simplu: crescând investiţiile în învătământ, realizând o mai eficientă utilizare a resurselor şi modificând statutul dascălului în societate vom avea mai mulţi profesori buni, mai mulţi elevi buni, mai mulţi studenţi buni şi vom putea continua să ne dezvoltăm şi face astfel faţă cerinţelor pieţei.

Dacă nu, vom avea elevi slabi, studenţi slabi, mai puţini matematicieni şi informaticieni de valoare, mai puţine firme de soft şi IT pe piaţa noastră, vom dispărea din clasamente şi vom reveni în anonimat. Trebuie să ne gândim la viitor, pentru că el vine mai repede decât am crede, el este deja aici, peste noi. n

ZOOM

Sfârşitul vacanţei următorii 25 de ani Iulian Fota

Iulian FOTA este conferenţiar universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, unde susţine cursuri în domeniul relaţiilor internaţionale. A fost consilier prezidenţial pentru securitate naţională al Preşedintelui Traian Băsescu şi coordonator al Departamentului Securităţii Naţionale în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, în perioada 2009-2014. Între 1996-1998 şi 2001-2005 a fost consilier la Departamentul pentru integrare euroatlantică si politică de apărare în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, iar între 1998 şi 2001 a fost şeful Secţiei Militare la Misiunea României la NATO şi UE, Bruxelles. Între 2005 şi 2009 este director al Colegiului Naţional de Apărare. În perioada 1993-1997 este unul dintre iniţiatorii, în România, a seminariilor şi stagiilor de pregătire pe problematica relaţiilor civil-militar sau în domeniul studiilor de securitate şi integrării euro-atlantice.

n Bogdan Aurescu, actualul ministru de Afaceri Externe al României, alături de secretarul general NATO Jens Stoltenberg

76 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

77 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

P

erformanţa României în ultimii 25 de ani poate fi apreciată ca fiind bună, ţinând cont de îndeplinirea obiectivelor asumate, aderarea la NATO şi UE, dar şi de handicapul enorm, acumulat în anii 80, cu care ţara noastră s-a angajat în tranziţia de la comunism la democraţie. Performanţa României în ultimii 25 de ani, ca şi în următorii 25 de ani, a depins şi va depinde cam de aceiaşi parametri: evoluţia sistemului internaţional, relaţia României cu Occidentul, atitudinea Rusiei şi responsabilitatea şi competenţa clasei politice româneşti, în special buna guvernare asigurată ţării.

Asta nu înseamnă că nimic nu s-a schimbat în cei 25 de ani trecuţi de la căderea comunismului. Parametrii sunt cam aceiaşi, dar substanţa lor este diferită, în unele cazuri chiar mult diferită faţă de 1990. În articolul de faţă, abordez problematica parcursului României sub aspectul a trei dimensiuni. În prima parte, vom insista pe o sintetică analiză a anilor 80, handicapul cu care România se angajează în tranziţia de la comunism la democraţie. Prea des uitam că, în decembrie 1989, România era mai degrabă o ţară orientală

decât una occidentală, având cel mai nociv regim comunist din Europa Centrală, anchilozat în autarhism, rigid şi incompetent, obtuz la orice idee de reformă sau modernizare. În a doua parte, vom analiza performanţa României între 1990 şi 2014, insistând pe aspectele pozitive. În fine, în partea a treia vom face o analiză a parametrilor de care depinde viitorul României în următorii 25 de ani, încercând să evidenţiem cititorului acele schimbări petrecute în ultimii 25 de ani.

Anii 80, handicapul României Pe fondul rigidităţii ideologice şi incompetenţei administrative a regimului Ceauşescu, în decembrie 1989, România era o ţară prăbuşită economic, falimentară, iar politic, conform unui interviu al lui Silviu Brucan, era izolată „atât la Est cât şi la Vest”. Acestea sunt datele macro, ştiute şi cunoscute de aproape toata lumea. Ceea ce este mai puţin studiat şi mai greu de înţeles este că România s-a angrenat în tranziţie şi postcomunism cu un imens handicap, rezultat din „magistralele decizii” ceauşiste ale anilor 80. Aici avem explicaţia principală a multora dintre nerealizările anilor 90 sau a 

ZO OM

decalajelor dintre noi şi celelalte foste ţări comuniste din Europa Centrală. În anii 80 se iau câteva dintre cele mai grave decizii economice, cu un impact negativ pe termen lung, precum plata datoriei externe sau respingerea, din considerente ideologice, a saltului la societatea informaţională, faxul, copiatorul sau calculatorul personal fiind privite mai degrabă ca mijloace subversive. În anii 80 este distrus învăţământul românesc, prin aberante decizii de partid, precum cele legate de transformarea liceelor teoretice în licee industriale, desfiinţarea anumitor discipline academice sau institute de cercetare, limitarea accesului la doctorat sau limitarea contactelor cu Occidentul. În 1982, judeţeana de partid Argeş este „raportată” la Bucureşti, la centru, cu mare „mândrie patriotică” pentru că, în anul anterior, dintre cei primiţi în PCR, doar 3% erau intelectuali, oameni cu pregătire superioară. Temându-se deja de schimbare, înţelegând pericolul reprezentat în lagărul comunist de sindicatul polonez „Solidaritatea” , Nicolae Ceauşescu „strânge şurubul”, accelerând schimbarea cadrelor, angajând şi promovând, atât în Partid, cât şi în Armată sau Securitate foarte multe cadre noi, în special cu origini muncitoreşti. De altfel, această „muncitorizare” accentuată a partidului şi a administraţiei centrale a avut profunde implicaţii asupra evoluţiei ulterioare a României, mult dincolo de anii 80. Este foarte interesant de observat că, inclusiv în Securitate sau Armată, sunt puse în aplicare politici speciale de îndoctrinare intensificată şi de schimbare a cadrelor. Astfel, la Şcoala de Securitate Băneasa, în 1982 sunt înlocuiţi profesorii civili, competenţi pe domeniile lor, care predau în acelaşi timp şi la Universitatea Bucureşti, cu „instructori”, indivizi cu dosare „curate”, cu origini muncitoreşti, fideli partidului, dar cu un foarte scăzut nivel intelectual. De altfel, este un lucru bine cunoscut că, începând cu anii 80, accesul în Securitate nu se mai putea face decât după trei ani de producţie. În Armată, ulterior complotului pus la cale de unii dintre generalii vechi, Ceauşescu decide să promoveze foarte mulţi căpitani şi locotenenţi pe funcţii de colonei sau generali, după acelaşi model: origini sănătoase, familii muncitoreşti, credincioşi PCR 78 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

şi, nu în ultimul rând, îndoctrinaţi în neaoşa teorie protocronistă, a unei Românii independente, evoluând între Est şi Vest. Totodată, în anii 80, Ceauşescu decide să renunţe la politica de parţială de deschidere faţă de Occident, izolând ţara politic,

Am fost reţinuţi, chiar timizi în a ne exprima prea tranşant asupra chestiunilor de mare strategie, în special atunci când instinctele noastre s-au dovedit a fi corecte. Acest lucru ar putea fi corectat în perioada următoare, mai ales că, într-un moment când alţi membri ai UE sau NATO se îndoiesc de viitorul acestor două organizaţii, România - sondajele de opinie o arată - rămâne un membru încrezător în viitorul comun al statelor membre”. economic şi chiar cultural. Această izolare, la care s-a adăugat şi mai sus menţionata politică de „strângere a şurubului”, a făcut ca România să intre în vâltoarea schimbărilor din miraculosul an 1989 fără o mişcare dizidentă semnificativă. România nu a avut avantajul unui sindicat de tipul Solidarităţii, care să joace rolul de contestatar principal a regimului, dar şi de rezervor alternativ de cadre. Nicio mişcare intelectuală de tipul Cartei 77, care să coaguleze intelectualitatea naţională. Frica măcina şi paraliza societatea românească, neavând nici sprijinul moral al unei structuri

ZOOM

bine organizate şi hotărâte precum Biserica Catolică din Polonia. Nici măcar un Andropov nu am avut, un vizionar şi un reformator provenit din rândurile fostei Securităţi. Dizidenţa românească a fost una individuală, chiar măruntă şi, ca atare, puţin semnificativă. În afară de revolta muncitorilor de la Braşov, la capitolul rezistenţă împotriva regimului comunist, în anii 80, nu avem a ne lauda cu prea multe. De altfel, în cei 25 de ani ai regimului Ceauşescu, am putut sta cu fruntea sus decât în 1968, în rest atitudinea noastră a fost una de supravieţuire şi nu de rezistenţă.

Rezonabila tranziţie românească, 1990-2014 Ţinând cont de cele descrise mai sus, nici nu mai este de mirare că evenimentele anului 1989, la nivel de elită conducătoare, dar şi ca populaţie, ne-au prins nepregătiţi.

Trecerea României de la comunism la democraţie s-a făcut violent, prin vărsare de sânge şi convulsii sociale.

Iar aici, în egală măsură mă refer la decembrie 1989 sau iunie 1990.

Nefiind pregătit procesul de tranziţie, poate că şi altădată în istoria noastră a trebuit să rezolvăm lucrurile adhoc, din mers. Şi cred că performanţa noastră ca ţară, în ultimii 25 de ani, ţinând cont de handicapul pe care l-am avut de recuperat, poate fi apreciată ca fiind una bună. În primul rând, în doi ani, 1990-1992, reorganizam politic şi administrativ ţara, adoptând o nouă Constituţie. Fără a fi perfectă, aşeza ţara pe un alt făgaş, al unei democraţii tinere, în formare. Diplomatic, s-a reuşit scoaterea României din izolare, refăcându-se rapid relaţiile cu ţările occidentale şi nu numai. În condiţii internaţionale nu tocmai simple, am traversat cu bine crize internaţionale, precum războiul din Transnistria sau din fosta Iugoslavie , ambele cu mize directe în ceea ce ne priveşte. Poate că, până în 1997, asta a fost principala noastră performantă, aceea a păstrării integrităţii teritoriale a ţării, atunci când, postcomunist, mai multe entităţi s-au destrămat: URSS, fosta Iugoslavie, Cehoslovacia. Atunci când alţii cădeau în capcana conflictelor interetnice, noi reuşeam să depăşim impasul, soluţia salvatoare fiind în dialog şi ulterior în cooptarea UDMR la guvernare. În fine, cu plusuri şi minusuri, între 1989-

n Preşedintele SUA, Bill Clinton, prezent la Bucureşti în vara lui 1997

2014 am reuşit refacerea relaţiei cu Occidentul. În ultimii 25 de ani, relaţia de încredere dintre România şi Occident, inclusiv cu SUA, a avut un caracter sinusoidal, o alternanţă de încredere şi speranţă cu neîncredere şi exasperare. Începând cu evenimentele din Decembrie 1989, Occidentul se deschidea faţă de România, impresionaţi de sacrificiul românilor.

O mie de morţi, de dragul libertăţii, când în restul Europei Centrale se trecuse de la dictatură la libertate fără nicio victimă, reprezentau o realitate cutremurătoare, care impresionase o lume întreagă.

România merita să fie ajutată, cu atât mai mult cu cât se ştiau, în linii mari, suferinţele poporului român, datorate mai ales staliniştilor ani 80 şi paranoiei familiei conducătoare, Elena şi Nicolae Ceauşescu. Acest imens capital de simpatie şi de încredere este irosit de noua elită conducătoare, de FSN, în primele şase luni de guvernare postcomunistă. Încrederea Occidentului în România se prăbuşeşte în zilele mineriadei din iunie 1990, când noul regim înnăbuşă în forţă revendicările legitime ale opoziţiei de atunci. Monopolul puterii nu trebuia contestat. În insecuritatea 79 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

lui, regimul lui Ion Iliescu reacţiona violent. Chemarea minerilor la Bucureşti ridica un obstacol între Romania şi Occident. Ulterior, neîncrederea în România avea să fie alimentată şi de semnarea, în 1991, a tratatului cu URSS, singura ţară fostă comunistă care a semnat un astfel de document. România îşi subordona astfel opţiunile strategice Uniunii Sovietice, gest de neînţeles, cu atât mai mult cu cât URSS avea să dispară în numai şase luni de la semnarea tratatului.

Din păcate, relaţia sinusoidală cu Vestul avea să continue. La începutul lui 1994, o parte din încredere se reface, în special cu SUA, România fiind prima ţară care semnează Parteneriatul pentru Pace. Acel plus de încredere este pierdut apoi prin semnarea în ianuarie 1995 a protocolului de colaborare dintre PDSR, partid de guvernământ şi PUNR, PRM şi PSM, toate trei bine cunoscute ca fiind partide antioccidentale. De altfel, câţiva ani mai târziu, când se va pune problema ratificării tratatului de aderare la NATO, PRM a fost singurul partid parlamentar care a votat împotrivă (PUNR şi PSM nemaintrând în Parlament).

Victoria CDR din 1997 reface încrederea între România şi Occident.

Angajarea fermă, pe un curs al reformelor, loialitatea dovedită faţă de NATO, în 1999, deschid porţile NATO şi UE, lucru recunoscut atât de preşedintele SUA Bill Clinton, prezent la Bucureşti în vara lui 1997, cât şi de Tony Blair, în octombrie 1999, în Parlamentul României. Venit din nou la guvernare prin alegerile din 2000, PDSR conştientizează opţiunea masivă a românilor pentru „calea europeană”, continuând apropierea de Vest, de SUA şi UE. În 2002, cu preşedintele Ion Iliescu la Cotroceni, România primeşte invitaţia de aderare la NATO, urmând ulterior să adere în 2004. Ales preşedinte al României în 2004, Traian Băsescu consolida traseul occidental al României. Deciziile sale de politică externă şi de securitate, susţinute şi prin tranşante declaraţii publice, ne determină să-l considerăm cel mai prooccidental preşedinte al României din 1990 şi până astăzi. Ca fost consilier prezidenţial al dânsului pot să confirm că una din dorinţele sale principale a fost ca relaţia României cu Vestul să devină ireversibilă.

Aderarea României la NATO şi UE reprezintă marile realizări ale ultimilor ani. Am obţinut astfel recunoaşterea 

ZO OM

ZOOM

n Iulian Fota, cu Vicepreşedintele american, Joe Biden, la vizita acestuia la Bucureşti (2014)

întoarcerii noastre în marea familie occidentală, având cei mai buni aliaţi şi cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării. Este pentru prima dată în istoria noastră de stat modern când suntem la masă cu toate marile puteri occidentale, având drept de veto, realitate care ne relaxează în temerile noastre geopolitice. Aderarea noastră ne garantează securitatea naţională, în special integritatea teritorială, ţinând cont de faptul că renunţarea la pretenţiile teritoriale, camuflată sub eticheta relaţiilor bune cu vecinii, a reprezentat o condiţie a aderării.

Avem condiţii foarte bune şi pentru dezvoltarea economică a ţării, deja putând considera paharul mai degrabă pe jumătate plin decât gol. Exporturile României în 1989 erau de aproximativ 10 miliarde de dolari. În 2013, exporturile noastre au depăşit suma de 50 miliarde de euro, o diferenţă ce mă scuteşte de orice explicaţii suplimentare. Prin aderarea la UE, am obţinut accesul liber la o piaţă de jumatăte de miliard de oameni, la o consistentă asistenţă tehnică şi financiară, de multe ori gratuită şi, nu în ultimul rând, la fonduri de dezvoltare, cea mai ieftină finanţare externă disponibilă pentru o ţară. Prin 80 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

n Problema mare a României este că „vacanţa” s-a terminat, sistemul internaţional fiind antrenat într-un complicat proces de tranziţie, pierzându-şi parţial caracterul de „dominat de Occident”

NATO şi UE am obţinut cele mai bune condiţii de dezvoltare economică, de recuperare a decalajelor care în timpul comunismului ne-au îndepărtat de Occident.

prezentaţi anterior, avem o serie de evoluţii mai puţin favorabile ţării noastre. Le vom analiza pe rând.

Următorii 25 de ani sfârşitul vacanţei

Sistemul internaţional ne-a fost favorabil în ultimul sfert de secol, chiar foarte favorabil, între 1990 şi 2008, perioada denumită de autorul acestui articol drept „vacanţa strategică”. După 2008, odată cu războiul Rusiei împotriva Georgiei şi declanşarea crizei economice, vacanţa s-a terminat, îngrijorările crescând din cauza multiplicării incertitudinilor legate de evoluţia anumitor procese, în special în legătură cu atitudinea Rusiei faţă de Occident. Între 1990 şi 2008 am fost în „vacanţă strategică” pentru că atât structura sistemului internaţional, cât şi evoluţiile din interiorul său ne-au fost favorabile. După încetarea Războiului Rece, prin dispariţia URSS, sistemul internaţional a trecut de la o structură bipolară la una monopolară, până la 11 septembrie 2001, Occidentul, şi în special SUA, dominând politica mondială. Marea majoritate a evoluţiilor internaţionale din această perioadă ne-au fost favorabile. S-a prăbuşit comunismul

Următorii 25 de ani nu vor fi la fel de „simpli” ca ultimii 25 de ani, pentru că, la nivelul celor trei parametri

Exporturile României în 1989 erau de aproximativ 10 miliarde de dolari. În 2013, exporturile noastre au depăşit suma de 50 miliarde de euro, o diferenţă ce mă scuteşte de orice explicaţii suplimentare”.

Evoluţia sistemului internaţional

ca ideologie principală, s-a desfiinţat Tratatul de la Varşovia şi, ulterior, la finalul lui 1991, s-a destrămat URSS. Foştii adversari renunţă la adversitate şi se trece la o epocă de reconstrucţie a încrederii. În statele Europei Centrale se declanşează profunde reforme politice şi economice, toate îmbrăţişând modelul vestic al democraţiei şi economiei de piaţă liberă. S-a reuşit, deşi uneori după ezitări şi cu costuri, gestionarea conflictelor reziduale generate de prăbuşirea lumii comuniste, în primul rând a războaielor generate de destrămarea fostei Iugoslavii.

Nu în ultimul rând, globalizarea de tip occidental, globalizarea 1.0 sau economică, ne-a fost şi ea favorabilă, aducându-ne multiple beneficii economice. De altfel, combinaţia fericită între aderarea la NATO şi UE, bunul mers al globalizării şi anumite reforme politice şi economice interne au fost cele care au accelerat semnificativ dezvoltarea economică a României. Între 2002 şi 2008, România a primit peste 60 de miliarde de euro ca investiţii directe, creşterea economică medie în acelaşi interval fiind de 5,2%. Un oraş ca Timişoara avea, în 1996, un buget de 30 de milioane de dolari. Bugetul aceluiaşi 81 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

oraş era, în 2008, de 300 de milioane de euro.

Problema mare a României este că „vacanţa” s-a terminat, sistemul internaţional fiind antrenat într-un complicat proces de tranziţie, pierzându-şi parţial caracterul de „dominat de Occident” şi care apare mai puţin „prietenos” faţă de România.

Un prim semn al contestării Vestului a apărut încă din 2001, odată cu atacul terorist de la 11 septembrie, de la New York şi Washington. SUA este atacată de extremişti islamici, contestatari atât ai ordinii internaţionale de tip liberal, cât şi ai modelului occidental de organizare a unei societăţi. Ulterior, o serie de evoluţii internaţionale, în marea lor majoritate localizate în timp, începând cu 2008, au contribuit la această nouă realitate internaţională. În 2008, o Rusie refăcută şi tot mai agresivă, provocând războiul din Georgia, transmitea de fapt un foarte important semnal Vestului. Respingea acordurile de la începutul anilor 90, precum Carta de la Paris pentru o nouă Europă, contesta ordinea europeană, decidea folosirea forţei militare pentru atingerea obiectivelor politice şi avertiza asupra continuării extinderii NATO către Est. În toamna anului 2008, stabilitatea sistemului

internaţional avea să fie afectată şi de criza financiară. Începută în SUA, ulterior trecând Atlanticul, ea va afecta într-o măsura mult mai mare UE, până la finalul ei (sperând că s-a terminat) producând serioase consecinţe geopolitice, politice, economice şi sociale. Criza economică trebuie privită ca o altă faţă a altui mare proces de schimbare, respectiv balansarea economică a Atlanticului cu Pacificul sau ceea ce specialiştii consideră a fi globalizarea 2.0 sau globalizarea politică. Criza economică a redus semnificativ din potenţa economică a Vestului, schimbând chiar ierarhiile internaţionale. După anumite metodologii de evaluare, în acest moment, cea mai mare economie a lumii este China şi nu SUA. Problemele economice întotdeauna au avut impact asupra geopoliticii.

La data la care acest articol a fost scris, SUA anunţase deja închiderea anumitor baze militare din Europa, decizie ce urmează să economisească peste 500 de milioane de dolari.

Sfârşitul vacanţei este susţinut şi de evoluţiile foarte interesante din Orientul Mijlociu, cunoscute, cel puţin iniţial drept „primăvara arabă”. Toate aceste mişcări sociale de contestare a conducerilor autoritare 

ZO OM

din Egipt, Tunis , Bahrein sau Siria au transformat complet peisajul geopolitic al Orientului Mijlociu.

Adăugate altor dosare mai vechi, precum cel israeliano-palestinian sau irakian, configurează un tablou al frământărilor din această importantă regiune a lumii.

Bineînţeles că nu putem încheia partea dedicată sfârşitului vacanţei fără a aduce în discuţie anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia şi conflictul din Estul Ucrainei. Folosirea forţei militare de către Rusia pentru îndeplinirea unor obiective politice este cea mai proastă veste pe care o puteam avea. Fără a mai menţiona şi reducerea distanţei dintre noi şi Rusia, prin anexarea Crimeii, distanţa dintre noi şi Rusia, pe Marea Neagră, reducându-se de la 600 km la 250 km.

Relaţia României cu Occidentul Prin apartenenţa la NATO şi UE, România este Occident şi, la rândul său, Occidentul include acum România. Până în acest moment, loialitatea noastră faţă de această mare familie din care facem parte a fost demonstrată prin performanţa noastră în misiunile la care am participat, precum cele din Bosnia, Kosovo, Afganistan sau Irak. În egală măsură, ne-am manifestat loialitatea prin iniţiativele noastre diplomatice sau prin cooperarea pe linia serviciilor de informaţii. Pe de altă parte, am fost reţinuţi, chiar timizi în a ne exprima prea tranşant asupra chestiunilor de mare strategie, în special atunci când instinctele noastre s-au dovedit a fi corecte. Acest lucru ar putea fi corectat în perioada următoare, mai ales că, într-un moment când alţi membri ai UE sau NATO se îndoiesc de viitorul acestor două organizaţii, România sondajele de opinie o arată - rămâne un membru încrezător în viitorul comun al statelor membre.

Ce le-ar putea spune România, mai tranşant, aliaţilor săi? În primul rând că, la nivelul Vestului, avem nevoie de atitudine politică clară, de leadership în apărarea valorilor care ne unesc şi a obiectivelor care ne apără. Trebuie să renunţăm la gândirea de tip wishfull thinkhing, mai ales atunci când discutăm despre Rusia, care nu mai este de mult partenerul nostru, nici măcar un „frenemy” nu mai este. Este un adversar cinic, capabil, inteligent, hotărât şi care se pregăteşte de mult 82 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

pentru revanşă. Rusia este revizionistă şi iredentistă. În al doilea rând, nu există soluţii uşoare la actualele probleme internaţionale. Ţările care cred, de exemplu, că ele au o soluţie bilaterală pe relaţia cu Rusia, se vând de fapt ruşilor pe degeaba. Este drept, dintr-un astfel de târg prost, unii lideri politici vor câştiga alegeri şi bani pentru buzunarul propriu sau partidele lor politice. Dar asta nu este politică de stat. Dacă sperăm să scăpăm

Trebuie să renunţăm la gândirea de tip wishfull thinkhing, mai ales atunci când discutăm despre Rusia, care nu mai este de mult partenerul nostru, nici măcar un „frenemy” nu mai este. Este un adversar cinic, capabil, inteligent, hotărât şi care se pregăteşte de mult pentru revanşă.

Rusia este revizionistă şi iredentistă”.

printr-un sacrificiu mic, vom ajunge să fie nevoie să le facem pe cele mari. În 1938 am încercat să-l satisfacem pe Hitler cu Cehoslovacia şi am ajuns să pierdem toată Europa. Din această criză majoră ieşim toţi, uniţi, lucrând multilateral sau vom pierde unul câte unul.

Nu în ultimul rând, avem nevoie de o strategie pe termen lung, de consistenţa şi importanţa containmentului din timpul războiului rece. La Newport, prin deciziile luate de NATO, s-a făcut un prim pas în acest sens, unul foarte important, iar

ZOOM

rolul jucat de SUA a fost definitoriu pentru succesul reuniunii. Este nevoie ca SUA să rămână în continuare o putere europeană. Succesul şi coeziunea Alianţei, ca şi securitatea statelor central europene, depind în continuare de SUA. În egală măsură este obligaţia noastră, a ţărilor din Europa Centrală să contribuim la succesul Occidentului. Ce putem face? În primul rând, să afirmăm justeţea soluţiei referitoare la occidentalizarea societăţilor noastre. Trebuie să spunem tranşant populaţiilor noastre că drumul ales de noi după 1989, calea europeană şi euro-atlantică este cea corectă şi trebuie să nu ne întoarcem din drum.

Avem totodată obligaţia de a fi solidari cu NATO, dar şi noi între noi.

Nu numai la nivelul NATO trebuie să ne apărăm unii pe alţii. Putem face acelaşi lucru şi în Europa Centrală, mai ales acum, când neîncrederea dintre noi este în creştere şi neînţelegerile ne definesc mai mult decât cooperarea.

Ar trebui să fim nostalgici după Vilnius 10, când ne ajutam unii pe alţii să aderăm la NATO. Fragmentarea Europei Centrale este un mare pericol.

Atitudinea Rusiei.

Dezoccidentalizarea Europei În fine, soarta României în următorii 25 de ani va fi influenţată şi de modul în care se va reglementa relaţia Occidentului cu Rusia. Actuala criză din Ucraina nu este un accident, o neînţelegere. Ea reprezintă un demers premeditat şi bine planificat, un capitol dintr-o strategie mai amplă şi mai veche a Rusiei de contestare atât a actualei ordini europene, cât şi a celei internaţionale. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei reprezintă continuarea războaielor împotriva Republicii Moldova(1991) şi a Georgiei (2008), parte din efortul Rusiei de construcţie a unui nou zid între ea şi restul lumii occidentale. Zidul Berlinului s-a mutat pe râul Nistru.

Criza din Ucraina reprezintă cea mai serioasă criză de securitate a lumii occidentale, fiind generată de un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, care prin folosirea forţei militare, anexează ilegal teritoriul altui stat. Criza este foarte serioasă şi pentru că ea are loc în Europa, prost gestionată putând duce la distrugerea ideii de

n Cu secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, generalul Nikolai Platonovici Patruşev, Bucureşti, 2013

Europa unită, paşnică şi prosperă, realitate la fel de periculoasă precum răspândirea Statului Islamic în Orient.

Mai mult, recenta alianţă a Rusiei cu extremiştii europeni este generată de aceleaşi obiective: forţarea SUA să părăsească Europa, distrugerea relaţiei transatlantice şi alterarea UE. Atitudinea Rusiei în Ucraina reprezintă, în acelaşi timp, şi o negare a globalizării. Ideologii ruşi nu vor numai refacerea fostei URSS. În egală măsură, ei luptă împotriva homosexualilor, a comerţului liber şi a internetului. Credinţa lor este că globalizarea a distrus URSS şi va distruge şi Rusia. Iar aici se întâlnesc cu alţi mari contestatari ai ordinii internaţionale liberale şi ai globalizării. Vechea doctrină a revoluţiei comuniste este înlocuită cu această nouă ideologie a antiglobalizării: decât slabă într-un sistem global, bine integrat şi interdependent, mai bine puternică, într-o Europă fragmentată. Pentru asta, Rusia are nevoie nu de voce, ca în Kosovo, nu de un vot ca în cadrul consiliului NATO-Rusia, ci de un veto, măcar în cadrul sistemului european de securitate. De la o voce, Rusia a ajuns să pretindă un veto, mai ales asupra celor două procese 83 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

de lărgire, NATO şi UE. Iar din cauza unor slăbiciuni structurale ale Occidentului, îl va obţine. Cine va adera la NATO şi UE se doreşte a se hotărî la Moscova, nu la Washington şi Bruxelles. Şi de ce nu ar continua să insiste când realităţile ultimului an ne arată că Rusia câştigă teren. Am început negocierile de gestionare a crizei cu o formulă occidentalo-rusă (Franţa, Polonia, Germania şi Rusia).

Astăzi, Occidentul a dispărut din această formulă, compusă fiind din Rusia, separatişti (tot Rusia), OSCE (Rusia) şi Ucraina. Rusia are drept de veto. Am început parteneriatul estic pe formula UE+ţările din Europa de Est. Astăzi, negociem gazul pe formula UE - Ucraina - Rusia. De facto, Rusia a obţinut drept de veto.

Inclusiv solicitarea de a renegocia acordul Ucrainei de asociere la UE reprezintă o tentativă de a obţine un drept de veto asupra a ce se întâmplă important în Europa. Vestul pierde teren în Estul Europei, asta şi pentru că ruşii sunt mult mai profesionişti decât noi. Ei au gestionat Ucraina cu oamenii care au generat conflictul din Transnistria, Abhazia sau Osetia.

Perseverenţa lor, strategiile lor pe termen lung se dovedesc mai eficiente decât organizările noastre

postmoderne, super-tehnologizate, dar deprofesionalizate. Occidentul nu numai că nu mai înţelege Rusia, dar nu o mai cunoaşte. Eşecul inteligence-ului occidental în zona Rusia este tot la fel de periculos precum cel legat de Statul Islamic. Schimbări în arhitectura de putere de la Moscova sugerează că suntem doar la începutul unei lungi şi complicate crize geopolitice, cu mize extrem de importante atât pentru Rusia, dar si pentru Vest.

Mai noua alianţă a regimului Putin, a celebrilor siloviki cu comuniştii şi mai ales cu naţionaliştii sugerează că proiectul Novorosiei nu este numai un demers anti-occidental şi o acţiune de pedepsire a Ucrainei. El reprezintă, din perspectiva unor ideologi precum Dughin, şansa de renaştere a Rusiei imperiale, de rejuvenare a unei elite anchilozate în corupţie şi egoism social. Prin mentalul popular rus, prin Biserica Ortodoxă Rusă, prin demagogie şi propagandă, va fi menţinută presiunea socială pe Vladimir Putin pentru a prelua sub control total toată Ucraina, dacă va fi posibil, sau cel puţin zona de Est şi Sud-Est, creându-se astfel o legătură terestră între Transnistria, Odessa, Mariupol şi estul Ucrainei. n

ZO OM

ZOOM

•

IN T E RVIU

Televiziunea agriculturii

Un ritm mai rapid de creştere economică în România se poate realiza doar printr-un efort masiv de investiţii Interviu cu academicianul Lucian Liviu Albu, realizat de Marius Avram

Lucian Liviu Albu este academician, directorul Institutului de Prognoză Economică, fost ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale între septembrie-decembrie 2000. Este autor sau coautor al peste 40 de cărţi, multe apărute în străinătate. Este fondator şi director al revistei trimestriale Romanian Journal of Economic Forecasting. De asemenea, a obţinut premiul pentru ştiinţe economice al Academiei Române pe anul 2000, pentru cartea „Tranziţia economiei sau tranziţia ştiinţei economice?”.

Pixelul verde

84 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

85 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

SINTEZA: Domnule academician Lucian Liviu Albu, au trecut 25 de ani de când România a apucat-o pe calea economiei de piaţă, trecând de la o economie socialistă, planificată, centralizată. Unde vedeţi România, din punct de vedere economic, peste un alt sfert de secol?

Lucian Liviu Albu: În prezent, România ocupă locul 27 în Uniunea Europeană (UE28) ca nivel al dezvoltării (PIB-ul pe locuitor), locul 7 ca nivel al populaţiei, locul 9 ca suprafaţă şi locul 11 după PIB-ul total. Principala cauză o reprezintă rămânerea în urmă prin prisma structurii economiei, a productivităţii muncii şi a eficienţei exploatării resuselor disponibile.

Evoluţiile recente demonstrează că, în cadrul UE (incluzând aici şi perioada de preaderare) România a beneficiat de o dinamică ce i-a permis avasarea pe calea convergenţei. Astfel, dacă în anul 2000 PIB-ul pe locuitor (exprimat în euro PPS - Purchasing Power Standard) reprezenta doar 26,3% din media UE28, în 2013 acesta a ajuns la 54%. Această traiectorie a fost posibilă, deoarece în

intervalul considerat indicele de creştere a PIB-ul pe locuitor în România a fost de peste două ori (2,05) mai mare decât indicele de creştere a mediei din UE (ritmurile medii anuale au fost de 8,2% în cazul României şi respectiv de 2,4% în cazul mediei UE). În vederea alinierii la Programul de Convergenţă promovat de UE, România este obligată să îndeplinească indicatorii-cheie prevăzuţi în Strategia Europa 2020.

Aceasta va ghida evoluţia economiei româneşti (dar cu implicaţii şi pe laturile socială şi de protecţie a mediului, prevăzute de asemenea în Strategia 2020) pe termen scurt, asigurând totodată premisele pentru continuarea unei dinamici favorabile pe termen mediu şi lung.

România ar putea atinge, ca PIB/ locuitor, media din UE, dacă ritmul său mediu de creştere anuală pentru următorii 25 ani ar fi de trei ori mai mare decât ritmul mediu de creştere la nivelul UE. Nivelul mediu din UE ar putea fi însă atins în doar 17 ani, dacă ritmul anual în România ar fi de 3,5 ori mai mare, adică 5,25% pe an, ceea ce corespunde menţinerii aceluiaşi raport dintre cele două ritmuri anuale, al României şi al 

ZOOM

UE, înregistrat în perioada 20002013 (adică=8,17/2,36). În acest fel, România ar deveni într-adevăr a şaptea putere economică în Uniunea Europeană, plasându-se ca PIB total pe aceeaşi poziţie ca în cazul numărului populaţiei.

- Nu atât pentru a arăta cu degetul, cât pentru a învăţa, eventual, din greşelile făcute, ce credeţi că NU trebuia să facă România economică în cei 25 de ani trecuţi de la revoluţie?

- În primul rând, nu trebuia amânată exagerat de mult (aşa cum s-a întâmplat) tranziţia la economia de piaţă. Aşa-numita tranziţie graduală şi „să nu ne vindem ţara” din primii şase ani de după 1989 poate fi asimilate unei perioade pierdute, spre deosebire de alte ţări estice (precum Polonia, Cehia, Ungaria). Consecinţele pe plan economic au fost negative, infuzia de capitalul străin, purtător de progres tehnologic şi managerial, şi privatizarea, în general, nefiind încurajate în prima perioadă a tranziţiei. Utilizarea unora dintre metode, precum MEBO, s-a dovedit total ineficient. În plus, atunci când s-a trecut la privatizarea în masă, statul s-a dovedit un negociator slab, preţul obţinut pentru sectoare care aveau potenţial fiind adesea cu mult sub unul correct. S-a format un cerc vicios: statul nu avea resurse financiare pentru a moderniza capacităţile deţinute, ceea ce a condus la împovărarea bugetului şi la scăderea abruptă a valorii lor de piaţă, iar ulterior la privatizarea în condiţii dezavantajoase, chiar în cazul unor sectoare economice din categoria celor strategice; astfel sumele colectate prin privatizare au fost insuficiente pentru a permite modernizarea capacităţilor rămase în portofoliul statului ş.a.m.d.

- Care credeţi că ar putea fi tendinţele economice mondiale şi europene în următoarele două-trei decenii, pe ce sectoare economice se va axa economia mondială şi, în acest context, care credeţi că ar fi nişele pe care ar putea şi/sau ar trebui să se axeze economia românească?

Agricultura, domeniul IT, de exemplu, ar putea să fie domenii de urmărit pentru România?

- Pentru economia mondială şi 86 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

•

INTERVIU

europeană, probabil că expansiunea sectoarelor IT, dar şi a altor ramuri ale sectorului serviciilor, va continua (România are rezerve serioase în acest sens, actualmente serviciile reprezentând doar în jur de 50% din forţa de muncă, comparativ cu peste 75% în statele dezvoltate din UE). Desigur, agricultura (una orientată şi spre segmentul ecologic), ca şi turismul, poate avea o contribuţie semnificativă în viitor. Strategii adecvate pe termen lung şi politici coerente în aceste domenii ar trebui însă promovate la nivel naţional, precum şi consecvenţa în aplicare pe parcursul mai multor guverne.

În prezent, România ocupă locul 27 în Uniunea Europeană (UE28) ca nivel al dezvoltării (PIBul pe locuitor), locul 7 ca nivel al populaţiei, locul 9 ca suprafaţă şi locul 11 după PIB-ul total”.

- Există o polemică legată de resursele naturale, de terenurile agricole, dacă ele ar trebui sau nu cedate, într-o formă sau alta, străinilor. Cum se poate împăca – dacă ar trebui să se împace - o economie de piaţă globalizată cu dorinţa/nevoia de a rămâne ceva şi al tău? Până la urmă, într-o economie globalizată se poate vinde/cumpăra absolut orice?

- Exemplul statelor vestice din UE este demn de urmat şi de România. Statul va trebui să se implice în valorificarea eficientă a unora dintre resursele naturale naţionale, inclusiv prin atragerea, în parteneriat, a capitalului străin şi prin încurajarea capitalului autohton (desigur respectându-se legislaţia

ZOOM

europeană). Problema principală în România este lipsa resurselor financiare, a capitalului disponibil, în general. În prezent, slaba dotare cu capital este reflectată prin plasarea coeficientului capitalului în România (raportul K/Y) la mai puţin de jumătate din valoarea medie a acestuia la nivelul UE (în Germania, de exemplu, valoarea este aproximativ dublă faţă de media din UE). Sursele principale pentru efortul masiv de investiţii vor trebui asigurate prin economii interne (populaţie, firme şi guvern), dar şi prin politici inteligente de atragere a capitalului străin productiv (nu doar pentru extinderea consumului din import). Piaţa financiară (astăzi aflată doar într-o stare care adesea este încă considerată ca fiind incipientă), împreună cu sistemul bancar vor juca un rol esenţial în asigurarea eficientă a resurselor de capital, în drenarea spre producţie (dar inerent uneori şi spre scopuri speculative) a economiilor populaţiei şi a celorlalte disponibilităţi financiare.

- Produsul intern brut sectorial arată că, în România, agricultura deţine sub 10% din PIB, industria circa o treime, iar peste 2/3 din PIB vine din servicii. Nu există un dezechilibru în structura PIBului României, nu ar trebui ca agricultura şi industria să deţină o pondere mai importantă? Ar fi binevenită o „reindustrializare” a României?

- Există un dezechilibru major, dar acesta se referă, în primul rând, la productivitatea extrem de scăzută din agricultură (aproximativ 30% din populaţia ocupată şi doar 6-7% din PIB). Productivitatea pe persoană în această ramură, de doar 22% din media naţională, plasează România pe unul din ultimele locuri în UE. În plus, trebuie remarcat faptul că în zona rurală (unde trăieşte 47,2% din populaţie) nu există alte activităţi în afară de agricultură (în Germania, de exemplu, în zona rurală trăieşte peste 26% din populaţie, dar agricultura nu reprezintă decât 1,6% din forţa de muncă).

Reindustrializarea este un deziderat, ea trebuind orientată spre ramuri noi, performante, cu potenţial de export şi pentru valorificarea resurselor interne.

- Cât vor conta resursele naturale în viitor şi unde se situează România din punct de vedere al acestor resurse? Avem resurse care nu sunt exploatate suficient şi resurse pe care le exploatăm ineficient?

- Resursele naturale vor continua să fie importante pentru România, ea fiind relativ mai bine dotată decât alte ţări europene. Importantă este valorificarea lor superioară (ceea ce însă presupune un volum semnificativ de capital şi tehnologii performante – acestea s-ar putea realiza prin implicarea responsabilă a statului şi prin atragerea de capital străin, incluzând şi tehnologiile performante atrase). Descoperirile geologice, de exemplu, facilitate de tehnici şi tehnologii performante de detecţie şi de valorificare, ar putea fi semnificative în viitor (a se vedea în acest sens noile descoperiri de resurse de hidrocarburi din Marea Neagră).

- Aderarea la moneda euro trebuie să fie o ţintă pentru România? Care ar fi avantajele şi dezavantajele trecerii la euro pentru România următorilor 2030 de ani?

- Desigur, ea încă există şi nu a fost abrogată. Aderarea la euro ar trebui să se producă în următorii câţiva ani (aşa cum prevede de altfel planul actual). Avantajele sunt, după părerea mea (conformă şi cu a altor economişti), net superioare dezavantajelor (care ar fi eventual doar pe termen scurt). În paralel cu alinierea la Strategia Europa 2020, până la acest orizont de timp, România va trebui să îndeplinească toate criteriile aşa-numitului Tratat de la Maastricht, atât pe latura reală cât şi nominală. În acest sens, controlul inflaţiei (+/-2% faţă de performaţa cea mai bună din UE), al deficitului bugetar (sub 3%), al cursului de schimb (culoarul de +/15%) şi al datoriei publice (sub 60%) reprezintă deja priorităţi pentru politicile guvernamentale şi ale Băncii Centrale. Ele vor pregăti de asemenea aderarea la Zona Euro în momentul cel mai prielnic posibil.

- O serie de analize economice prevăd că, peste 30-40 de ani, actualul clasament al celor mai puternice ţări din punct de vedere economic va fi răsturnat 87 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

•

IN T E RVIU

şi că, în locul unor state precum SUA, Germania, Franţa, Anglia, vor urca în ierarhie ţări precum China, India, chiar Rusia, Mexic, Indonezia, Turcia sau Polonia.

Care ar fi explicaţiile şi dacă România ar putea să „profite” cumva de această reaşezare?

- Întradevăr, clasamentele se vor reaşeza, ţările cu dinamică rapidă menţionate trecând actualmente de la faza „decolării” (prelungită pe parcursul câtorva decenii pentru majoritatea dintre ele) la aceea a înscrierii ferme pe traiectoria creşterii economice. Asemenea evoluţii au fost clar descrise şi prezise de teoria economică

România ar putea atinge, ca PIB/locuitor, media din UE, dacă ritmul său mediu de creştere anuală pentru următorii 25 ani ar fi de trei ori mai mare decât ritmul mediu de creştere la nivelul UE”.

standard a convergenţei (modelul Solow). Aceste state, după perioada în care vor atinge standardele din ţările vestice, se vor confrunta (probabil în următorii 10-20 ani) cu aceleaşi probleme cu care astăzi se confruntă economiile dezvoltate (în primul rând cu încetinirea ritmului creşterii dublată de problemele legate de ocuparea forţei de muncă). Cel mai bun exemplu „precursor“ este Japonia (care, având deja un nivel ridicat de dezvoltare, traversează de peste două decenii o perioadă severă de stagnare). România, desigur, poate profita de această reaşezare prin extinderea relaţiilor cu aceste state aflate în expansiune economică

(totuşi aceasta trebuie realizată în contextul apartenenţei sale la UE), dar şi mai direct prin propria sa „înscriere fermă pe traiectoria unei creşteri dinamice şi sustenabile a economiei“. Un ritm semnificativ mai rapid de creştere economică în România se poate realiza doar printr-un efort masiv de investiţii, aşa cum au realizat majoritatea statelor lumii în perioadele de expansiune (a se vedea experienţa Japoniei în perioada „miracolului japonez” sau a Chinei în prezent, „miracolul chinez”, precum şi a ţărilor avansate din vestul Europei după cel de-al doilea război mondial.

- Într-o lume tot mai informatizată, robotizată, cât va mai conta capitalul uman?

Cu referire şi la sistemul educaţional românesc, România ar putea să fie un „exportator de creiere”? Ar fi rău, ar fi bine?

Cât de important este sistemul educaţional pentru o economie naţională?

- Într-o astfel de lume, capitalul uman contează enorm. Cunoscând aceasta, sistemul educaţional va trebui reformat fundamental (aceasta presupune însă fonduri uriaşe şi timp îndelungat). Pe măsura dezvoltării sale economice (la fel ca toate ţările astăzi dezvoltate), România se va putea transforma dintr-un exportator net de forţă de muncă înalt calificată într-un importator net de astfel de forţă de muncă. Procesul este unul istoric şi implacabil.

Sistemul educaţional, astăzi şi mai ales în viitor, devenine motorul de substanţă al unei dezvoltări economice sustenabile, pe termen lung.

- Credeţi că în economia românească se vor schimba mai multe în următorii 25 de ani decât în cei 25 de ani trecuţi de la revoluţie?

- Cu siguranţă! Dezvoltarea este exponenţială, în sensul că se trece de la o spirală (stadiu al dezvoltării economice) la alta de rang superior (referenţialul, de la o spirală la alta se schimbă fundamental; creşterea este exponenţială prin această tranziţie şi nu în interiorul aceleiaşi spirale a dezvoltării). n

Marius Benţa

Mai avem nevoie de proiect în era incertitudinii?

P

erioadele de timp „rotunde”, precum cea de douăzeci şi cinci de ani scurşi de la Revoluţia din 1989, ne forţează să gândim în termeni de temporalităţi largi, de ere, de sfârşituri grandioase, urmate de noi începuturi. Dar are acum România resursele de a-şi construi un mare început, un proiect naţional puternic? Mai e posibil să faci proiecte într-o epocă a incertitudinii, cum o numeşte John Kenneth Galbraith? Mai este posibil să construieşti strategii şi să funcţionezi după o logică a „mersului înainte”, într-o societate a cărei forţă coezivă vine din percepţia (sau din existenţa reală) unui risc comun, cum spune Ulrich Beck, a unui rău care ne ameninţă şi astfel ne obligă la cosmopolitism global? Mai este posibil pentru România, aruncată în această lume care nu mai e în stare să facă faţă pericolelor pe care şi le-a creat singură, topită într-un amalgam al legislaţiei europene şi rătăcită într-un hăţiş al intrigilor şi diviziunilor interne ale uniunii, să privească înainte către următorii săi douăzeci şi cinci de ani cu entuziasmul implicării într-un program asumat colectiv?

Creatorul expresiei risk society spune că modernitatea noastră târzie nu mai e guvernată nici de încrederea ori de teama de divinitate, nici de loialitatea faţă de un stat naţional ori faţă de familie.

Singurul lucru care contează e individul, cu acţiunile sale şi cu povestea pe care şi-o construieşte şi o declamă. Singurul lucru care mai uneşte societatea e pericolul comun şi teama în faţa riscului. Atacuri teroriste, criză economică, inflaţie, deflaţie, poluare, încălzire globală, război, arme nucleare, corupţie, şomaj, sărăcie, inegalitate, criminalitate, iată un evantai larg de riscuri care se înghesuie, cu generozitate, să contribuie la coeziunea noastră socială la nivel naţional, european sau global.

Riscul, pericolul şi răul, atunci când sunt ridicate pe un piedestal şi „puse în scenă” sub lumina reflectoarelor, ne obligă să ne concentrăm toată atenţia şi energiile asupra lor, conştienţi vag de acea ambivalenţă care există între riscul real şi percepţia

88 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

care dă valoare de realitate socialmente construită riscului imaginar şi ficţional. Sentimentul covârşitor care se naşte într-o astfel de lume este nevoia de securitate şi teama, acea teamă care uneşte şi care îi face pe oameni să accepte renunţarea la libertăţile lor individuale. Atunci când apare excesul de risc şi, o dată cu el, penuria de siguranţă, societatea intră în logica „business-ului fricii”, cum îl numeşte Beck.

Comodificarea securităţii poate ascunde tendinţe perverse. Una dintre acestea vine din faptul că riscul e personificat ca „personaj negativ”, iar armele cu care se poate lupta împotriva lui sunt „analiza riscului” şi controlul în exces. Calcularea permanentă a riscului ne oferă iluzia că lucrurile vor merge în continuare în limitele „normalităţii”, în interiorul clopotului lui Gauss, iar excesul de reglementare ne dă iluzia predictibilităţii. O altă tendinţă perversă ţine de acel principiu de funcţionare al neoliberalismului care spune că, atunci când un produs e în surplus, piaţa va tinde să se autoregleze şi să creeze o penurie artificială a acelui produs, astfel încât preţurile să nu fie afectate. O societate a cărei funcţionare e centrată pe conceptul de risc şi care plasează securitatea deasupra celorlalte valori va tinde să dea naştere aceluiaşi mecanism de menţinere sau creare artificială a penuriei de securitate.

Eveniment riscant e acela care iese din sfera aşteptărilor şi a dezirabilului. E impredictibilul malefic. Însă nu tot ce iese din sfera aşteptărilor şi a capacităţilor noastre de proiecţie şi strategie este neapărat negativ. Nassim Nicholas Taleb, un alt teoretician al riscului şi impredictibilităţii, spune că, dacă privim în istorie, vedem că evenimentele rare (cu probabilitate mică de apariţie) sunt cele care au schimbat cu adevărat cursul istoriei. Taleb le numeşte Lebede Negre, o metaforă care îşi are originea în surpriza pe care ornitologii europeni au avut-o, după descoperirea Australiei, aflând că nu toate lebedele sunt albe. Există Lebede Negre bune (evenimente rare, dar fortuite) şi Lebede Negre rele (evenimente rare nefericite). Riscul, spune Taleb, e doar o măsură care tinde să ignore Lebăda Neagră

şi vine dintr-o „fraudă intelectuală” a statisticienilor care ne vând iluzia că putem „îmblânzi incertitudinea” prin exces de control şi programare, abătându-ne privirea de la Lebedele Negre, cele care au venit în istorie ca marile descoperiri şi avansuri tehnologice. „Societatea riscului” descrisă de Beck riscă aşadar să păcătuiască printr-o aplecare excesivă asupra Lebedelor Negre rele, găsindu-şi resursele de înaintare în dominanţa fricii şi scoţând din scenă — din lumina reflectoarelor şi a obiectului vizualizării noastre — Lebăda Neagră cea bună.

Simplu spus, strategia propusă de Beck pentru „mersul înainte” e eliminarea sau minimizarea riscului, în vreme ce strategia propusă de Taleb e încercarea de a profita cât mai mult de pe urma Lebedelor Negre. Soluţia lui Taleb pare a fi cea care poate oferi unei societăţi mersul înainte întrun climat de optimism şi sănătate, însă ambele strategii – care sunt, de fapt, atitudini în faţa vieţii — sunt expresii ale aceluiaşi spirit de autonomie care domină modernitatea târzie şi care, cum ar spune Eric Voegelin, îşi are originea în idealurile Revoluţiei Franceze, ale Iluminismului şi, înainte de acestea, în tradiţia gnosticismului. Individul acestei modernităţi e cel care şi-a luat soarta în propriile mâini şi controlează lumea cu armele raţiunii, fie în totală independenţă faţă de transcendent, cum e cazul la Beck, fie prin instrumentalizarea acestuia (încarnat în Lebeda Neagră), cum e cazul la Taleb. În ambele cazuri, individul (sau socialul) e cel care îşi scrie povestea, fiind în acelaşi timp personaj principal şi autor. Dar sensurile profunde nu se văd bine decât din exterior, iar implicaţiile istoriei nu apar decât retrospectiv, după ce povestea s-a încheiat. Taleb îndeamnă la renunţare la aroganţa epistemică (trebuie să admitem că nu ştim totul) şi la deschidere către pozitivul pe care îl pot aduce incertitudinea şi necunoscutul. Într-adevăr, invocarea obsesivă, aproape magică, a riscului şi a răului ne împiedică să zărim şi să recunoaştem Lebedele Negre atunci când apar şi ne face să uităm să le mai aşteptăm. Totuşi, soluţia lui Taleb nu poate funcţiona fără să vină, în plus, cu un sens moral interior, cu o renunţare şi la aroganţa auctorială şi cu o cultivare, evocare şi chiar invocare a valorilor pe care le urmărim. Acestea sunt condiţii de posibilitate ale proiectului.

Rezultă de aici că ideea de proiect colectiv e în sine compromisă ori perversă? În niciun caz.

Oamenii — atât ca indivizi, cât şi ca societate — au nevoie de proiecte, proiecţii şi strategii (de Lebede Albe), dar au nevoie, în lumina celor de mai sus, şi de flexibilitatea de a renunţa parţial ori total la proiecte atunci când se dovedesc incoerente cu irumperile neaşteptatului. Ceea ce Taleb numeşte Lebădă Neagră bună s-a manifestat în istorie prin momente de înflorire culturală şi de bunăstare, venite o dată cu anumiţi lideri carismatici, în sensul lui Max Weber, care au fost purtători şi declanşatori ai energiilor acelor perioade. Fenomenul a fost analizat de sociologul Arpad Szakolczai, care a

89 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

văzut astfel de momente ca pe nişte revărsări ale graţiei în anumite spaţii şi în anumite timpuri ale lumii, precum civilizaţia minoană ori Renaşterea.

Aceste momente nu vin ca urmare a vreunui plan ori proiect şi nici nu pot fi păstrate ori stimulate în acest mod. La fel ca Lebedele Negre de tip negativ, momentele de revărsare a armoniei şi graţiei sunt surprinzătoare şi exterioare voinţei umane. Ele pot fi, totuşi, aşteptate şi cultivate printr-o cultură a păcii (nu a conflictului), a legitimităţii (nu a forţei) şi a relaţionării colaborative (nu a echilibrului de putere). Dar, mai ales, atunci când astfel de momente apar, proiectele sunt chemate să fie reconsiderate şi adaptate. Îndeplineşte România modernă condiţiile de posibilitate ale unui proiect naţional? Din păcate, România a cultivat prea puţin valorile pe care oamenii ei şi le doresc, iar inabilitatea acestei naţiuni de a privi înainte şi de a-şi asuma un proiect comun poate veni din inflexibilitatea şi incoerenţa sa în raport cu propria „vocaţie”. Acest început de an 2015 ne găseşte departe de acea cultură a păcii şi plini de lucruri nespuse şi de datorii morale care nu au fost nici achitate, nici iertate.

Dacă privim în urmă, vedem evenimentele din Decembrie 1989, care au fost, aparent, un nou început, o revenire la viaţa democratică şi la libertate. Totuşi, ele nu au adus un proiect clar pentru România. Aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO au fost nişte deziderate, dar nu proiecte.

Trebuie să privim şi mai mult în urmă. Cel mai recent proiect mare al României a fost cel de sorginte naţional-socialistă promovat de regimul totalitar al lui Nicolae Ceauşescu. În lumina acelui proiect, momentul Decembrie 1989 nu poate fi văzut nici ca un început, nici ca un sfârşit, ci ca un punct culminant, un climax al istoriei unui proiect conflictual şi incoerent cu poveştile individului modernităţii româneşti. Nu putem privi în urmă şi nu putem încerca să înţelegem povestea noastră colectivă a „tranziţiei postcomuniste” fără să înţelegem povestea proiectului nostru comunist.

La vechii israeliţi, comunitatea nu putea merge înainte dacă avea datorii. Pentru acest motiv, ciclicităţile istoriei erau marcate, prin Lege, de amnistii economice generale o dată la patruzeci şi nouă de ani. Această „împământare” periodică, această reconectare la valoarea reală a materialului, elimină riscul acumulărilor în exces şi al evoluţiei în spirală a unei realităţi financiare, deconectate de fundamentele ei reale. Societatea românească nu poate privi înainte dacă nu demarează un travaliu de eliminare a datoriilor sale interne, în special ale celor morale, acumulate în perioada comunistă şi în cea care a urmat, ca o coadă de cometă, momentului Decembrie 1989. E imperios necesar ca proiectul acesta comun al României să vină, chiar dacă nu va fi dus aşa la îndeplinire, chiar dacă va suferi alterări şi adaptări pe parcurs. Pentru asta, trebuie să nu avem datorii unii faţă de ceilalţi şi să găsim liantul social în suma de şanse din trecutul nostru comun, nu în riscurile viitorului. n

ZOOM

Posibilul trebuie să devină realitate Ilie Ştefan

R

omânia este plină de surprize, cine poate să conteste înseamnă că nu ştie nimic despre ea.

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din acest sfârşit de an confirmă din plin acest fapt. A trecut aproape o lună de la validarea rezultatului final al scrutinului şi încă se mai caută explicaţii. Nu-mi propun în acest articol să articulez câteva idei în privinţa acestui demers, deşi am senzaţia că la finalul lui putem încerca şi o altă perspectivă a explicaţiilor acestui rezultat electoral.

Au trecut 25 de ani de când România a optat pentru democraţie şi o economie de piaţă. Libertatea de asociere, de circulaţie, cea de întreprindere şi de exprimare sunt toate valori fundamentale câştigate de ţara noastră. Trăiesc cu sentimentul că această libertate ne-a toropit şi că nu am reuşit să o dirijăm mereu într-o direcţie bună, că unii dintre semenii noştri au dorit să se bucure total şi individual de această libertate, uitând că libertatea fiecăruia se opreşte acolo unde începe a celuilalt. Dacă în planul libertăţii şi al democraţiei am făcut progrese foarte mari (cu sincope uneori), în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi modernizarea mai este mult de făcut. Cel puţin în mod formal, năzuinţele noastre de a reveni în familia europeană s-au materializat, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, însă ulterior aderării părem prea osteniţi şi lipsiţi de un proiect naţional de dezvoltare.

Riscăm să pierdem şi aceasta şansă de modernizare a României, a câta oare în aproape ultima sută de ani, de la

90 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

91 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

naşterea ei? Cum ar arăta o Românie inteligentă în viitor? Sunt optimist, cred că România are în prezent cea mai bună şansă de modernizare pe termen mediu şi lung.

Domeniul, în care inteligenţa vine din România şi 1 miliard de oameni beneficiază de ea, se numeşte IT. Pasiunea şi dorinţa de a fi cei mai buni în domeniul lor fac din IT-iştii români premianţii Europei, în acest moment. Programele făcute aici şi exportate în toată lumea au adus anul trecut la buget peste 1,4 miliarde de euro şi un salariu mediu pentru angajaţi de 1.000 de euro. Salariile în România, din IT, sunt pe locul al treilea ca mărime, după cele din energie şi din industria tutunului. Aplicaţiile de securitate româneşti, jocurile, manualele digitale şi programele pentru maşini sunt la îndemâna a peste 1 miliard de oameni de pe întreg Globul. BitDefender exportă mai mult de 98% din ceea ce produce. Oficial, în acest moment, o jumătate de miliard de oameni folosesc antiviruşii făcuţi la noi. România a exportat servicii informatice de 1,4 miliarde de euro, ceea ce înseamnă o creştere de o treime pe acest segment, de la un an la altul. Pentru că informaticienii români sunt foarte buni şi nu cer salarii atât de mari ca occidentalii, ei aduc în ţară, în fiecare an, milioane de euro. Suntem percepuţi ca o ţară de oameni talentaţi în zona IT-ului, de fapt, România are şi acest avantaj al numărului mare de programatori creativi, ceea ce a atras foarte multe firme de renume din domeniu să-şi deschidă reprezentanţe aici. În ultimii 10 ani, peste 50 de mari companii şi-au deschis birouri în ţara noastră, printre care IBM, Microsoft,

Oracle sau Intel în Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi.

Potrivit studiului Workforce 2020, realizat recent de Oxford Economics, în colaborare cu SAP, 51% dintre executivii intervievaţi sunt de părere că intrarea generaţiei millenials pe piaţa muncii va avea un impact major asupra strategiei companiilor.

Millenials, care vor reprezenta 75% din forţa de muncă din 2025, reprezintă generaţia care consideră că totul trebuie să fie la dispoziţia lor, fiind obişnuiţi să aibă acces la informaţii oricând şi de oriunde şi punând accent pe componenta socială a comerţului, mai exact pe experienţa altor utilizatori, atunci când iau o decizie de cumpărare. Mai mult decât atât, millenials reprezintă o importantă sursă de dezvoltare pentru industria IT, 90% din creşterea înregistrată în următorii şapte ani în acest domeniu fiind generată de ei. În acest context, pentru a avea succes, companiile mici şi mijlocii trebuie să abordeze generaţia millenials ca angajaţi, angajatori, colegi şi consumatori.

România are acest avantaj competitiv pe care ar trebui să mizeze în pariul modernizării. Aceşti tineri, în loc să muncească mai mult, muncesc mai inteligent, făcând ceea ce se pricep cu adevărat să facă şi, poate, de o sută de ori mai bine. Este adevărat, fac chestia aceasta reducându-şi timpul de somn.

Clasa politică Aceşti tineri pasionaţi şi plini de creativitate încep să-şi facă din ce în ce mai mult prezenţa şi în societatea noastră. Sunt inteligenţi, creativi si independenţi din punct de vedere economic, cu oportunităţi în 

ZO OM

dobândirea unor oferte de lucru atât în ţară, cât mai ales în străinătate, cu acces la informaţii oricând şi de oriunde şi constituie o parte din cei ce au contribuit la surpriza rezultatului electoral. Aceşti tineri, cu vârste de până la 35 ani, care îşi exercită dreptul de a alege, creează actuala etapă a „anarhiei” dărâmă zidurile şi subminează bazele tradiţionale ale puterii. Ei sunt forţa motrice ce stă la baza transformărilor ce remodelează în prezent societăţile, industriile, companiile, slujbele şi, de ce nu, propriile noastre vieţi. Avem dovada că aceşti tineri şi-au însuşit conceptul de a fi, a simţi, a vedea şi a înţelege modernitatea. Înzestraţi cu talent, competenţe şi creativitate au reuşit să scape de acea fantomă a omenirii numită sărăcie, simţindu-se în schimb ameninţaţi de absenţa dezbaterilor cu privire la valorile şi lipsa încrederii în instituţiile ce stau la baza societăţii.

Nu cred că ei doresc altceva, decât ca românii să îşi recapete încrederea în ei înşişi, între ei şi în instituţiile fundamentale ale statului. Odată cu încrederea vor reveni demnitatea, speranţa şi de ce nu succesul. Cred că România inteligentă va depinde foarte mult de aceşti tineri în procesul de modernizare, depinde doar de clasa politică să înţeleagă că trebuie să accepte schimbarea.

Cu puterea internetului şi a reţelelor de socializare, ideile şi inovaţiile se pot propaga foarte repede şi îi pot inspira şi pe alţii să acţioneze.

Aceste extraordinare mişcări sunt determinate de impulsul uman primar de a intra în legătură cu ceilalţi oameni şi de a împărtăşi idei şi informaţii. Aceste tehnologii, unele chiar sofisticate, pot schimba lumea atunci când sunt conectate la instinctele umane primare şi, când o fac, impactul este de neoprit. Factorii de decizie politică încep să simtă schimbarea, peste puţină vreme chiar vor susţine că a fost ideea lor.

Clasa politică trebuie să se schimbe, să opteze către transparenţă mai mare, să capteze aceste aspiraţii ale tinerilor, să reuşească prin politici şi programe să facă din România o ţară în care să-ţi doreşti să trăieşti, să-ţi formezi o familie, dar mai ales să-ţi creşti copiii. Transparenţa trebuie începută de la finanţarea partidelor, a campaniilor electorale, etc, ajungând la funcţionarea justiţiei şi a fiscului.

92 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Competiţia pentru fotoliul de preşedinte al României din 2014 nu a scos la lumină un proiect pentru naţiune în care să se regăsească fiecare cetăţean. Deşi prerogativele preşedintelui sunt foarte limitate, preşedintele ales are totuşi şansa să participe la modernizarea clasei politice, la construcţia unui proiect pentru ţară, la diminuarea luptelor politice interne ce afectează bunăstarea cetăţenilor, la modernizarea şi creşterea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului, la stimularea cooperării între autorităţile publice, mediu de afaceri şi societatea civilă. Să sperăm că preşedintele ales

România este o ţară bogată în resurse, o ştim prea bine şi am simţit din plin în decursul istoriei prin valurile de cotropitori ce s-au perindat pe la noi. Se pare că acum, când avem cele mai bune condiţii faţă de ultimii 500 de ani, aceste bogăţii par mai degrabă un blestem decât o binecuvântare.

a decodat corect mesajul din turul 2 al alegerilor, altfel este posibil ca plecarea din funcţie a domniei sale să aibă o viteză direct proporţională cu orizontul aşteptărilor populaţiei.

Studiile din domeniul neurologiei arată că sistemul limbic la creierului, care ne guvernează sentimentele, e mult mai puternic decât neocortexul, care guvernează intelectul. Chiar dacă instrucţiunile de trafic pe care creierul uman le-a primit din partea evoluţiei sunt foarte clare: emoţiile au prioritate, nu ne putem construi

ZOOM

întreaga existenţă sub imperiul acestora. Adevărata putere creativă ne-o descoperim deopotrivă cu ajutorul sentimentelor şi al raţiunii.

Prin intermediul acestor două căi putem să relaţionăm unii cu alţii şi să creăm societatea de care avem nevoie. În cei 25 de ani de democraţie s-au perindat la conducerea ţării mai toate partidele importante din România fără să aducă schimbări consistente, cu excepţia celor două, aderarea la NATO şi UE, ceea ce face ca mare parte a populaţiei să nu mai fie captivă sau dependentă de un anumit partid politic. Din păcate, politicienii au confiscat spaţiul public din România şi dezbaterea este dominată de temele politice. Slaba calitate a dezbaterii publice din România, dominată de superficialitate şi agresivitate, a fost posibilă şi ca urmare a neimplicării elitelor şi a celor cu performanţe profesionale deosebite. Poate că acum este momentul cel mai bun să facem un pact pentru cultură, să strângem într-un proiect pentru ţară elitele de pe ambele părţi ale eşichierului politic, să promovăm adevăratele valori culturale româneşti, să condamnăm orice deviere de la normalitate.

Semnalul este mai mult decât limpede, avem nevoie de o nouă clasă politică, de un alt tip reprezentare şi de un proiect pentru ţară asumat de ambele părţi, putere şi opoziţie. Este posibil, Germania reprezintă un exemplu, nu ne rămâne decât să avem inteligenţa de a transpune în realitate aceste deziderate.

România are nevoie de un nou model de creştere economică, care să permită un ritm de 5-6% anual, pentru continuarea convergenţei reale, dacă se doreşte să supravieţuiască în competiţia actuală. Acest lucru este posibil prin folosirea inteligentă a pieţelor, dar şi prin politici publice ce construiesc avantaje competitive.

Trebuie să câştigăm noi pieţe economice şi să recâştigăm din cele pierdute, dar pentru aceasta avem nevoie de o diplomaţie economică inteligentă şi agresivă. „Structura economiei a devenit prea dependentă doar de un grup mic de ţări occidentale, manifestată în planul relaţiilor economice externe prin unidirecţionare ( cca. 70% spre UE), prin exces de export de forţă de muncă ieftină, materii prime slab prelucrate şi produse industriale manufacturate

pe bază de licenţe fără contribuţii de cercetarea-inovare. Capitalul autohton este slab şi în majoritatea cazurilor este fie dependent, fie doar în parteneriat cu capitalul străin.

Delocalizările din vestul Europei au transformat România într-o zonă de valorificare a capitalurilor occidentale prin menţinerea costului muncii la niveluri inferioare faţă de alte ţări membre UE”, a declarat profesorul Mircea Coşea, într-o analiză scrisă pentru DCNews.

Trebuie să mărim transferul tehnologic către România, să ne păstrăm atractivitatea pentru investitorii străini prin politici avantajoase de tipul win-win. Întărirea instituţiile statului, stimularea economisirii şi a acumulării de capital, întărirea instituţiilor financiare şi bancare româneşti, creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene pot conduce la realizarea unui ritm de creştere economică ce ar permite reducerea decalajului faţă de ţările dezvoltate, dar mai ales la creşterea calităţii vieţii cetăţenilor.

Educaţie, cercetare, dezvoltare, inovaţie Nu se poate realiza un progres sustenabil fără creşterea investiţiilor în educaţie şi cercetare. Singapore, o ţară descrisă odată de scriitorul William Gibson ca fiind „Disneyland cu pedeapsa capitală”- cheltuieşte 25% din PIB pe educaţie, cercetare şi dezvoltare. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie regândit, astfel încât să se orienteze spre domenii înalt tehnologizate, să satisfacă nevoia de personal calificat a angajatorilor, să devină cât mai performant si atractiv pentru investitorii străini.

Perspectivele de creştere a salariilor pot fi optimiste numai printr-o reformă accelerată a sistemului de educaţie şi orientarea spre domenii înalt tehnologizate sau sisteme de fabricaţie avansate. România are nevoie de nevoie de creşterea numărului de locuri de muncă, nu de orice fel de loc muncă, ci, de cele bine plătite în care să fie investită multă inteligenţă şi creativitate. După 2011, şomajul a depăşit în rândul tinerilor ponderea de 22%.

Sistemele de educaţie în masă sunt construite pe doi piloni. Primul este cel economic - sistemele educaţionale au fost modelate pe

93 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

baza presupunerilor specifice privind piaţa muncii, în prezent, multe dintre acestea sunt depăşite, nerealiste sau fără nicio legătură cu aceasta. Al doilea pilon este cel intelectual, în care sistemele educaţionale sunt modelate pe baza ideilor specifice privind inteligenţa academică, fără să se ţină seama şi de alte abilităţi, în special de creativitate şi inovaţie.

Cercetarea finanţată de la bugetul de stat trebuie, în primul rând, să urmărească nişte priorităţi pentru a găsi soluţiile pentru rezolvarea unor probleme pe care statul le identifică.

Toate cele trei tipuri de cercetare, fundamentală, de dezvoltare şi cea

Clasa politică trebuie să se schimbe, să opteze către transparenţă mai mare, să capteze aceste aspiraţii ale tinerilor, să reuşească prin politici şi programe să facă din România o ţară în care să-ţi doreşti să trăieşti, să-ţi formezi o familie, dar mai ales să-ţi creşti copiii.

aplicativă, sunt importante pentru dezvoltarea economică a unui stat.

Finanţarea trebuie să crească în mod obligatoriu; fără acest lucru, orice discuţie despre reformă se face degeaba. Dar, în paralel cu această creştere, este nevoie de o utilizare mai bună a finanţării existente ce trebuie să susţină majoritar personalul academic care, prin contribuţii de concepţie, poate creşte competitivitatea ţării şi o modernizare a sistemului românesc de educaţie şi cercetare, astfel încât

finanţarea să nu fie înghiţită într-o „gaură neagră”. Cercetarea poate să-şi aducă contribuţia în dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai al populaţiei prin generarea condiţiilor ca transferul de cunoaştere şi transferul tehnologic să se producă eficient, iar pentru asta este nevoie ca cercetarea românească să aibă parteneri în economia românească. La ora actuală, cea mai mare competiţie este dată în „racolarea” creierelor, România aflându-se în topul ţărilor furnizoare şi din cauza scăderii investiţiilor publice şi private în cercetare, starea materială proastă a centrelor de cercetare şi de facilitatea emigrării. Astăzi, competenţa este criteriul de selecţie esenţial, nu paşaportul.

Competiţia pe terenul forţei brute pure va fi completată de concurenţa în ce priveşte forţa creierelor, simţim din plin acest lucru, pentru că miliarde de creiere din Asia bat deja cu putere la uşa Occidentului. Câteva măsuri inteligente pot fi luate de clasa politică, aflată la putere, pentru a ameliora cercetarea din România.

Ele pot fi: menţinerea unei fiscalităţi competitive pentru forţa de muncă calificată; promovarea cercetătorilor din Romania în funcţie de performanţă şi valoare, indiferent de vechimea în cercetare; crearea de locuinţe în campusuri universitare pentru doctoranzi şi cercetători postdoctorat, accesibile tuturor tinerilor cercetători din ţară; crearea unor granturi pe perioade scurte pentru „transfer de tehnologie”.

Putem să privim România aplicând trei direcţii complementare Prima: pentru unele companii România reprezintă o debandadă enormă, infrastructură inexistentă, corupţie şi crimă organizată, mentalitate diferită etc.

A doua: România reprezintă o piaţă de desfacere mare, suficient de atractivă chiar şi pentru produse de lux.

A treia: România reprezintă o piaţă cu potenţial de producţie uriaş, mai ales pentru că face o megapromoţie de discounturi la creiere.

Cu toate acestea, potenţialul de convergenţă al României este de natură să rămână valid, ca urmare a 

ZO OM

10% 0%

8%

20%

15%

8%

3%

Nu răspund

Nu ştiu

42%

Nu am spirit antreprenorial

3%

Este prea complicat

20%

Sunt mulţumit cu situaţia de faţă/Nu doresc să deschid o afacere

30%

Riscul financiar

40%

Nu este cazul, intenţionez să deschid o afacere

50% Nu este cazul, am propria afacere

Care este principalul motiv care vă împiedică să vă deschideţi propria afacere?

ZOOM

1%

n Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

unei traiectorii de dezvoltare similară cu cea din Polonia.

Trebuie însă ca România să nu mai piardă nicio oportunitate, să îşi consolideze brandul de ţară şi să urmeze politici publice coerente în scopul creşterii atractivităţii pentru investitori, să modernizeze învăţământul şi să mărească gradul de absorbţie a fondurilor europene. Într-o primă etapă, o decizie inteligentă ar fi ca România să se concentreze pe dezvoltarea unor sectoare economice în care are anumite avantaje competitive, cum ar fi: energie, agricultură si poziţie geografică strategică. România dispune de o gamă variată de hidrocarburi, petrol, gaze naturale şi zăcăminte de cărbuni, ceea ce o face independentă de importurile energetice, mai mult, îşi poate consolida poziţia de centru energetic regional, prin conectarea la marile proiecte internaţionale din acest domeniu. În privinţa agriculturii, România dispune de cea mai mare şi fertilă suprafaţă de pământ nelucrată din UE, cu o distribuţie hidrografică de invidiat şi, cu toate acestea pământul nu este văzut ca un activ.

Lipsa capitalului pentru investiţii, proprietatea mult prea fragmentată, lipsa sistemelor de irigaţii, accesul 94 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

mult prea complicat la fondurile europene din partea fermierilor şi, nu în ultimul rând, veniturile mult prea mici din acest domeniu reprezintă doar o parte din problemele cu care confruntă agricultura. Sunt necesare proiecte de anvergură în ceea ce priveşte: stimularea consolidării proprietăţii prin politica fiscală, utilizarea fondurilor europene, stimularea formulelor asociative, refacerea sistemelor de irigaţii, modernizarea unităţilor de învăţământ cu profil agricol.

Chiar şi aşa, România într-un an agricol bun dispune de un PIB cu aproape 8 % mai mare, nu cred că mai este cazul să vorbim despre ce s-ar întâmpla dacă am dispune de o agricultură modernă pentru întreaga suprafaţă. Poziţia geografică îi permite României să devină un centru logistic regional important, ţară de graniţă a UE cu ieşire la Marea Neagră şi străbătută de cel de-al doilea fluviu al Europei, Dunărea, pe o lungime de peste 1.000 km. Dunărea este al doilea fluviu al Europei ca lungime, dar cel mai important pentru navigaţie, întrucât face legătura între Portul Rotterdam (Marea Nordului) şi Portul Constanţa (Marea Neagră) prin Rin-Main şi Canalul Dunăre-Marea

Neagră. UE şi-a propus să transforme fluviul într-un liant al acestei părţi a lumii, în care trăiesc mai bine de 100 de milioane de oameni, reprezentând aproape un sfert din populaţia Uniunii celor 28 de ţări. Numai 10 la sută din capacitatea de transport fluvial este folosită. Cooperarea regională în privinţa Dunării continuă să fie pentru mulţi un cuvânt străin. Riveranii la Dunăre se confruntă cu probleme ecologice, surse nesigure de energie, infrastructură precară şi lipsa de perspectivă. Aşa-numita strategie a UE pentru bazinul Dunării este menită să întărească cooperarea statelor riverane.

Accentul se pune pe proiecte de mediu, cultură, ştiinţă, securitate, energie şi mai ales economie. Chemate la cooperare sunt nouă state membre ale UE, în speţă Austria, Bulgaria, Cehia, Germania, România, Slovacia, Slovenia, Croaţia şi Ungaria, şi cinci ţări care nu deţin acest statut: BosniaHerţegovina, Muntenegru, Republica Moldova, Serbia şi Ucraina.

Pe lângă „Strategia Dunării”, România are nevoie de implementarea unor proiecte majore de infrastructură feroviară, rutieră şi aeroportuară.

Viteza de circulaţie a autocamionelor pe drumurile naţionale se află în

prezent undeva la 35-40 de km/h, ceea ce-i duce la exasperare pe principalii transportatori externi, dar şi pe cei autohtoni, fără să mai punem la socoteală lipsa parcărilor pentru odihnă şi servicii sau elementele de securitate rutieră, marcaje sau prezenţa atelajelor. Cele două mari uzine producătoare din industria auto reclamă de ani întregi realizarea unei autostrăzi care să lege cele două oraşe, Piteşti şi Craiova, de Occident şi Portul Constanţa. Ce alt argument poate fi mai hotărâtor decât contribuţia la PIB-ul României a celor două uzine, Dacia şi Ford? Un alt semnal pozitiv pentru investitorii străini îl costituie existenţa unui aeroport internaţional în cel mai apropriat oraş faţă de locul ideal de amplasare a unei afaceri. Noua religie a vremurilor noastre e timpul, am dezvoltat dependenţa de viteză. Noua societate operează în timp real, iar lumea în timp real înseamnă că trăim în direct. Dacă nu poţi să-mi stârneşti interesul, dacă nu rezonezi la valorile mele, schimb frecvenţa către altcineva care este în stare. Câte investiţii nu a pierdut România din cauza infrastructurii în ultima perioadă?

Acum riscăm să le pierdem şi pe cele existente (vezi Ford) din lipsa de consecvenţă cu angajamentele luate.

Cred că România va alege inteligent în această privinţă.

România este o ţară bogată în resurse, o ştim prea bine şi am simţit din plin în decursul istoriei prin valurile de cotropitori ce s-au perindat pe la noi. Se pare că acum, când avem cele bune condiţii faţă de ultimii 500 de ani, aceste bogăţii par mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Ce păcat poate fi mai mare decât ca resursele naturale să nu fie valorificate inteligent. Nu pot crede că România este capabilă doar să vândă aceste resurse ca materie primă fără să încerce să adauge mai multă valoare, să le transforme în produse finite. Priviţi în portul Constanţa! Este suficient, nu? Buşteni, fier vechi, lingouri de aluminiu, cereale, etc, cu exceptia autoturismelor restul sunt materii prime sau semifabricate. „Valoarea adăugată produsă de economia românească se află doar la 38-40% faţă de media europeană (calculată prin raport de productivitate) şi este capitalizată în interiorul ţării doar în proporţie de

95 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

15-20%”, declara profesorul Mircea Coşea, în aceeaşi analiză scrisă pentru DCNews. Noile mărfuri de valoare conţin puţină materie şi mai multă cunoaştere, sunt mai uşoare, dar mai inteligente.

Exploatarea resurselor trebuie să contribuie la dezvoltarea ţării şi să genereze beneficii pentru întrega societate. Să vedem ce experienţă au astfel de ţări bogate în resurse.

Să luăm exemplul Norvegiei. În 1969, compania Philips Petroleum a descoperit resurse de ţiţei în zona maritimă numită Ekofisk. În 1973, guvernul a fondat compania de petrol controlată de stat, Statoil. Producţia de petrol nu a constituit un venit net până în 1980, din cauza investiţiilor majore care au fost necesare în industria de petrol. Spre sfârşitul anilor 1990, Norvegia îşi plătise datoria externă, şi începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. Istoria „puşculiţei petroliere" a Norvegiei datează din 1990. Fondul se numeşte Government Pension Fund Global, care nu are nicio legătură cu fondul de pensii, ci este un Oil Fund, practic norvegienii ştiindu-l sub această denumire, fiind alimentat din impozitele şi taxele plătite de industria petrolieră. În timp, activele fondului au ajuns la 728 de miliarde $ (la 30 aprilie 2013). În prezent, statul are în proprietate mai multe zăcăminte petrolifere şi deţine 67% din acţiunile grupului Statoil, cea mai mare companie de energie din ţară. Complicat, nu este bun exemplul pentru noi, Norvegia are o tradiţie istorică, altă cultură, un alt sistem de valori şi instituţii puternice. Ne mai amintim ce-am facut cu aproximativ 3 miliarde de euro obtinuţi din vânzarea BCR în vremea Guvernului Tăriceanu? Ce mai contează, oricum s-au dus în consum şi nu în investiţii. Dacă nordicii sunt oricum prea diferiţi de noi, să vedem ce a făcut Kazahstanul, ţară desprinsă din fosta Uniune Sovietică. Petrolul şi produsele petroliere reprezintă 59% din exporturile de 88 de miliarde de dolari ale Kazahstanului. Guvernul este conştient de dependenţa prea mare faţă de acest sector, motiv pentru care a recurs la un program ambiţios de diversificare. Aşa a luat fiinţă fondul suveran SamrukKazyna, înfiinţat în 2008 din fuziunea a două fonduri. Samruk-Kazyna este reprezentanta statului în gigantul

petrolier KazMunaiGaz, dar şi în Kazatomprom, compania naţională aeriană Air Astana, societăţile naţionale de cale ferată sau servicii poştale. Fondul are active de 78 de miliarde de dolari şi guvernul kazah se aşteaptă ca, până în 2015, acesta să ajungă la active de 100 de miliarde de dolari. Vă las pe dumneavoastră să găsiţi ce argumente au stat în picioare atunci când guvernul kazah a luat această decizie.

Eu cred că România poate lua o decizie inteligentă de înfiinţare a unui astfel de „fond special”, prin introducerea unor taxe și impozite pe petrol şi gaze (înţeleg că redevenţele nu mai pot fi discutate) pe lângă redevenţele deja negociate şi, cine ştie, poate şi a altor resurse naturale în viitor, astfel încât exploatarea acestora să rămână atractivă şi pentru investitori. Din acest fond special, cea mai mare parte să o îndreptăm către cofinanţarea proiectelor europene, către investiţiile multianuale în realizarea si modernizarea infrastructurii, în realizarea unor branduri româneşti valoroase şi recunoscute pe plan internaţional. Si, dacă tot vorbim de resursele naturale ale ţării, ce ar trebui să genereze beneficii pentru toată societatea, atunci să renunţăm şi la secretul privind contractele încheiate, nu de alta, dar reprezintă o măsură transparentă ce aduce multă sănătate capitalului social existent.

Cât de greu poate să fie ca România să facă alegeri inteligente?

Dacă nu reuşim, probabil, avem o problemă de claritate sau doar de etică, în ce priveşte inteligenţa nu am niciun dubiu, ea există! n <http://www.dcnews.ro/2013/11/ studiu-devastator-un-raport-pentruministerul-dezvoltarii-arata-cumdispare-romania-directia-catastrofalaspre-care-ne-indreptam/>

Ilie Ştefan, specialist în management educaţional, în Viena. Activează în domeniul formării şi în cel al consultanţei pentru companii, pe care le sprijină să privească viitorul într-un mod mai creativ şi să-şi dezvolte strategii şi soluţii de organizare dinamice

ZO OM

ZOOM

Viitorul imprevizibil Tudor Vlad

n Pe fondul reducerii personalului din redacţii, s-a diminuat şi capacitatea mass media de a reflecta exhaustiv evenimentele

Î

n cadrul unui program de training în managementul mass media organizat în urmă cu trei ani, l-am întrebat pe Owen Ullmann, redactor-şef adjunct al cotidianului USA Today, cum va arăta presa peste un deceniu. „Dacă aş avea răspunsul şi dacă aş şti cum poate fi salvată presa scrisă,” mi-a răspuns, „nu aş fi aici, ci pe o insulă al cărei proprietar aş fi…”

Evoluţia, într-un ritm fără precedent, a tehnologiilor de comunicare şi criza economică globală au schimbat radical însăşi definiţia presei. După ce au dominat peisajul mass media o lungă perioadă, aducând profituri mai mari – ca procente – decât industria aviatică, ziarele mor…

Aproape 12.000 de ziarişti din presa scrisă au fost concediaţi în Statele Unite, în 2008 şi 2009 (Project for Excellence in Journalism, 2009, 2010).

Redacţiile s-au micşorat, calitatea informaţiei a scăzut, jurnalismul de investigaţie a ajuns o pasăre rară, tirajele s-au prăbuşit şi – ca o consecinţă firească – s-au diminuat şi veniturile din publicitate. Evident, acest proces nu a fost inevitabil, proprietarii şi managerii ziarelor făcând aproape toate greşelile posibile, cum arăta vicepreşedintele Grupului Cox (Smith, 2009): nu au făcut niciun efort, mai bine de un secol, 96 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

de a dezvolta reţele alternative de distribuţie, au reinvestit în dezvoltare foarte puţin din profitul acumulat, au ignorat apariţia Internetului şi nu s-au asociat pentru a crea agregatoare de ştiri şi nu au promovat profesionalizarea ocupaţiei de ziarist.

Apoi, intraţi târziu în competiţia cu noile surse de ştiri, au oferit gratuit versiuni online ale ziarelor, ca în final, „ajutaţi” şi de criza economică, să încerce doar o prelungire a agoniei. În sociologia muncii, o ocupaţie este definită ca un rol social jucat de membrii adulţi ai societăţii care – direct sau indirect – produce consecinţe sociale şi financiare; ea este comparată şi, uneori confundată, cu o altă categorie, profesia. Ocupaţia de ziarist nu a fost niciodată o profesie, din categoria specializărilor în medicină sau în drept, de pildă.

Ar fi fost dificil şi – spun unii – chiar periculos să se tindă spre acest statut, în contextul existenţei în cele mai multe constituţii a dreptului fundamental la liberă exprimare.

Pentru un lung interval de timp, meseria de ziarist a fost direct legată de instituţiile de presă tradiţionale.

Jurnaliştii erau oameni care lucrau sau erau colaboratori constanţi la ziare, reviste, posturi de radio sau de televiziune. Statutul ocupaţiei lor era legitimat de produsul final,

rezultat al colaborării între redacţie, departamente de publicitate şi canale de distribuţie.

Noile tehnologii de comunicare şi criza economică globală au modificat această situaţie, iar percepţiile privind amplitudinea acestei schimbări sunt diferite, în funcţie de expertiza celor implicaţi în acest proces. Centrul pentru inovaţie în mass media din San Francisco a organizat un seminar unde a invitat diverse categorii de comunicatori, şi am constatat acolo ce distanţă uriaşă era între punctele de vedere ale participanţilor: profesorii de jurnalism vorbeau despre necesitatea ajustării curriculumului ca să-i pregătească pe viitorii absolvenţi pentru noile realităţi din industrie.

Ziariştii spuneau că e nevoie de inovaţie pentru a răspunde celor mai recente provocări, în vreme ce producătorii de tehnologii susţineau că în comunicare a avut loc o revoluţie şi în consecinţă, ne aflăm în faţa unui nou sistem, care va duce la dispariţia celui precedent.

Pe fondul reducerii personalului din redacţii, s-a diminuat şi capacitatea mass media (mai ales a ziarelor) de a reflecta exhaustiv evenimentele. Munca reporterilor este tot mai des înlocuită de ştirile sau pseudoştirile preluate de pe internet. Comentariile şi emisiunile

TV de tip talk-show abundă de acest tip de informaţii, fiindcă sunt ieftine.

Ca urmare, tot mai multe comunităţi sau grupuri se simt neglijate de presă.

Situaţia nu e fără precedent, însă acum există o soluţie alternativă: e nevoie doar de un computer şi de acces la internet pentru ca o persoană să devină bloger sau „ziarist de comunitate” sau „ziaristcetăţean.” Acest proces reprezintă în egală măsură o transformare şi o deprofesionalizare a însăşi ocupaţiei de ziarist (Nossek, 2009). Pe fondul colapsului modelului economic care a stat la baza instituţiilor de presă tradiţionale, ne putem întreba chiar dacă jurnalismul va mai rămâne o meserie: Chris Anderson, redactorulşef al revistei Wired, susţinea că a face presă va deveni un hobby (Hornig, 2009).

La rândul său, publicul trece printr-o suită de transformări: cercetări recente arată că, în parte din cauza nemulţumirii legate de calitatea ştirilor, audienţele caută tot mai mult în mass media divertismentul, în dauna informaţiei. Chiar şi dintre cei care citesc sau urmăresc materiale informative, mulţi o fac nu pentru a afla noutăţi, ci pentru a găsi confirmări ale propriilor convingeri sau afilieri. În încercarea de a-şi fideliza spectatorii, aşa-zisele canale de ştiri au contribuit 97 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

la polarizarea populaţiei, făcând din spaţiul media nu un forum de dezbatere, ci unul de radicalizare a ideilor.

Toate aceste fenomene nu lipsesc, într-o fază sau alta, în peisajul mass media românesc, aşa cum ele există şi în presa altor ţări. În pieţele mass media, asemănările sunt mult mai numeroase şi mai substanţiale decât diferenţele.

Sigur, se poate argumenta că imaginea creionată în rândurile anterioare este excesiv de sumbră, că televiziunea aduce încă venituri din publicitate mult peste Internet, că există încă şi va exista mereu un public dornic de ştiri corecte şi prezentate cu profesionalism, însă datele privind consumul de informaţie în rândul tinerilor sugerează că reţelele de socializare par să fi câştigat – cel puţin pentru moment – bătălia. În comunicarea de masă, însă evoluţiile sunt de mare dinamism şi greu previzibile. În urmă cu treizeci de ani, un filosof francez anticipa că industria cărţii se va stinge nu prin dispariţie, ci prin excesiva diversitate. În acelaşi mod, Internetul ar putea deveni irelevant ca producător de ştiri tocmai prin supraabundenţă, dublată de lipsa de credibilitate. În momentul de faţă, presa românească este liberă, dar nu

independentă. Deprofesionalizarea, cu părţile ei rele şi bune, îşi face simţită prezenţa, ca în multe alte ţări unde tehnologiile au democratizat comunicarea. Deoarece comunicarea de masă este atât de legată de dezvoltarea tehnologică, este imposibil de anticipat ce va fi în mass media din România peste zece sau douăzeci de ani. Se poate totuşi spune, dacă dăm credit unui model validat de timp în sistemele democratice, că – precum clasa politică - presa nu e cu nimic mai bună sau mai rea decât societatea în interiorul căreia se dezvoltă. n

Prof. dr. Tudor Vlad este Associate Director la Centrul Internaţional James M. Cox Jr. pentru cercetare şi Training în Comunicare al Universităţii Georgia. Din 1998 a fost director pentru Europa de Est a World Free Press Institute. În perioada 20082010 a fost consultant pentru The New York Times, iar în 2009 pentru Russian Journalists Union. Din ianuarie 2010 este Sebniro Research Advisor pentru Gallup World Poll şi din martie 2013 Senior Ranking Adviser pentru Freedom House. Este absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi fondator, în 1994, al Departamentului de Jurnalism al acestei universităţi.

ZO OM

ZOOM

Vânătorii de viitor Caius Chiorean

I

„

maginaţi-vă o civilizaţie care a întrecut odinioară Occidentul în aproape orice privinţă, înainte ca un anumit lucru să meargă greşit. Gândiţi-vă la acea civilizaţie invadată de Occident, afectată de colonialism şi imperialism. Imaginaţi-vă că o parte dintre teritoriile acelei mari civilizaţii de odinioară sunt încă ocupate în secolul XXI de către occidentali sau de apropiaţi ai lor.

Imaginaţi-vă că există un popor care încă mai trebuie să îndure prezenţa navelor militare americane în apele sale teritoriale. Imaginaţi-vă frustrarea poporului născut din acea civilizaţie - femei şi bărbaţi mândri de extraordinara lor istorie şi de ilustra moştenire - care se văd ei înşişi luaţi peste picor şi îşi văd cultura batjocorită de către Occidentul care vede în ea ceva înapoiat, ceva străin, ceva oriental.„ Citind aceste fraze cu care Michael A. Palmer introduce volumul său „Ultima cruciadă, Americanism versus Islamism”, apărut în 2007, putem pe bună dreptate să presupunem că autorul se referă la lumea arabă. Descrierea se potriveşte desigur şi acesteia, dar în fapt, Palmer vorbea despre China.

El argumenta astfel împotriva celor care găseau justificare atacurilor teroriste comise de musulmani în comportamentul occidentalilor faţă de aceştia. Iată, spune autorul american, două civilizaţii, cea arabă şi cea chineză, care au evoluat recent în condiţii asemănătoare şi, totuşi, câtă diferenţă în modul lor de manifestare.

Exemplul lui Palmer este însă potrivit şi pentru a evidenţia 98 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

dificultăţile cu care se confruntă cei care încearcă să prezică viitorul.

Introduci în ecuaţie variabile asemănătoare, dar iată că ceva intervine şi, de fiecare dată, rezultatul iese diferit. Dacă ar fi încercat cineva să anticipeze, să spunem, în 1948, când China era răvăşită de un devastator război civil, în timp ce Orientul Mijlociu, cu frământările lui, anticipa bogăţia prospectărilor petroliere, câţi ar fi pariat pe ascensiunea în jumătate de secol a Chinei şi pe declinul în primitivism fanatic al lumii arabe?

Inevitabil, aşadar, lumea futurologilor e populată aproape integral cu eşecuri, viitorul nu se prea lasă prospectat, dar căutarea unui sens în haosul aparent al istoriei este un miraj de neoprit. Drept răsplată, celor care au îndrăzneala să-l examineze, viitorul, atunci când se transformă în prezent, are bunăvoinţa să ia forme atât de neaşteptate, încât să se potrivească ideilor dintre cele mai contrdictorii.

Ca în parabola rabinului care găseşte adevăr în vorbele tuturor, viziunile antagonice asupra viitorului se adeveresc în cele din urmă. Atât că nu în acelaşi moment istoric. În 1926, francezul Henri Massis scria o carte, astăzi profetică, „Apărarea Occidentului” în care insista asupra pericolului care pândeşte Europa dinspre Orient.

El a primit replica de la un alt francez stabilit în Cairo şi căsătorit cu o femeie de religie musulmană. În „Criza lumii moderne”, Rene Guenon spune că viziunea lui Massis este rudimentară, că Islamul este prea puţin şi deformat cunoscut în Europa şi că adevăratul inamic al Occidentului este ascuns între graniţele sale şi nu în

exterior. În scurt timp, tragedia celui de al doilea război mondial a confirmat intuiţia lui Guenon. Viitorul este însă îngăduitor cu mulţi dintre profeţii săi şi iată că, după aproape un secol, când străzile capitalelor europene sunt mitraliate de fanatici islamici, şi prevestirile lui Massis se adeveresc.

Rămânând în actualitatea conflictului Est-Vest, să amintim o carte, cândva, de referinţă. În „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, volum apărut în 1989, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins starea de echilibru prin victoria democraţiei şi a capitalismului îndreptându-se spre o perioadă de pace şi prosperitate. O bună perioadă de timp, în mare parte de pe glob, lucrurile păreau să stea chiar aşa.

Iată însă că, în 1996, un ideolog al conflictelor culturale stăruia să-l contrazică pe Fukuyama. „Ciocnirea civilizaţiilor”, a lui Samuel Hungtington, a născut numeroase contrareacţii la data apariţiei. Inclusiv fostul papă Ioan Paul al II-lea a spus că este o lucrare neconvingătoare, trasând frontiere de nedepăşit între mentalitatea occidentală şi cea orientală. Realitatea zilelor noastre îl arată, deocamdată, pe un cap al bisericii un profet mai neinspirat decât Hungtington.

Geografia viitorului, subiect de dispută În 2005, când criteriile geopolitice erau încă în urma celor economice şi Statele Unite păreau învingătoare în Irak, Thomas L. Friedman lansa bestesellerul internaţional, „Pământul este plat, o scurtă istorie a secolului XXI”. Pe scurt, Friedman spunea că

n Interpretarea distinctă a trecutului motivează şi diversitatea privirilor spre viitor

globalizarea şi revoluţia digitală înlătură conflictele militare şi desfiinţează frontierele comerciale sau politice. Mapamondul s-a „aplatizat”, geografia a pierdut competiţia cu globalizarea. În replică, la câţiva ani şi un război pierdut în Irak distanţă, un alt gânditor american aşază harta la loc pe perete, înlăturând argumentele lui Friedman despre o lume pacificată prin globalizare. Robert D. Kaplan, în „Răzbunarea geografiei”, carte apărută în 2012, susţine că geopolitica oferă o mai bună cheie de interpretare a evenimentelor curente, cât şi o platformă coerentă pentru reconfigurarea viitorului.

Atât Friedman, cât şi Kaplan, sunt călători neobosiţi şi îşi întemeiază opiniile pe observaţia directă.

Deosebirea este că unul priveşte lumea cu ochii unui economist, celălalt privilegiază antropologia şi contextul istoric. Interpretarea distinctă a trecutului motivează şi diversitatea privirilor spre viitor. Mai mult, nici ştiinţa, inexactă, a futurologiei nu e ferită de reţineri de natură ideologică.

Francis Fukuyama a fost director în echipa de planificare a politicilor în cadrul Departamentului de Stat, Huntington, consilier al preşedintelui Clinton, astfel că ei împărtăşeau 99 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

inevitabil optimismul administraţiei americane după victoria neaşteptată împotriva comunismului. Idealismul unei lumi unite prin globalizare şi victoria capitalismului, aflată la adăpostul oferit de sfârşitul istoriei, a fost o teorie dominantă şi a orientat politica americană până când a fost aruncată în aer odată cu turnurile gemene din New York.

Neanticipate, căderea comunismului, la fel ca atacul terorist de la 11 septembrie, au răsturnat previziunile a destui autori celebri. John Naisbitt, de pildă, enumera într-o lucrare de referinţă din 1980 zece megatendinţe pentru următorii 20 de ani, dar prăbuşirea neprevăzută a comunismului îl constrânge să le revizuiască după doar un deceniu.

Nicio dificultate de parcurs nu poate împiedica însă în Statele Unite activitatea de investigare a viitorului.

Din 1970, când Alvin Tofller dădea lovitura cu „Şocul Viitorului”, anticipând cum viteza schimbărilor tehnologice şi sociale va cauza stres şi angoasă la sfârşit de secol, cercetarea viitorului a devenit o modă.

Futurologia este astăzi, în SUA, o şcoală de studiu al tendinţelor, fie ele geopolitice, tehnologice, demografice, economice, culturale sau militare. În modul său pregnant ideologizat, planificarea viitorului a fost o preocupare importantă şi în ţările din lagărul sovietic. Utopia victoriei comunismului a rămas prezentă în scrierile futurologilor români până în ultimii ani ai regimului. Volumul colectiv „Omenirea peste 25 de ani”, apărut la Editura Militară în 1990, spune explicit că „viitorul lumii este comunismul”, chiar dacă autorii admiteau că un sfert de veac este un termen prea scurt pentru ca acest acest lucru să se înfăptuiască. Încorsetaţi ideologic, futurologii români analizau tendinţele viitoare îndeosebi cum erau ele evidenţiate în documentele programatice, direcţiile prioritare, directivele şi sarcinile 

ZO OM

care se stabileau la fiecare congres al Partidului Comunist.

Atunci însă când nu erau încorsetaţi de ideologie, gânditorii români dovedeau cunoştinţe de avangardă. În volumul amintit se remarcă un studiu foarte documentat al lui Mircea Maliţa despre viitorul inteligenţei artificiale. Treizeci de ani mai târziu, după ce calculatoare superperformante au trecut „Testul Turing” conversând liber cu subiecţi umani, tema este pe buzele tuturor, ba chiar apar voci care avertizează deja în privinţa posibilelelor consecinţe. În „Superintelligence Paths, Dangers, Strategies” (Superinteligenţa - Căi, Pericole şi Strategii), carte apărută în 2014 la Oxford University Press, filosoful Nick Bostrom speculează pe baza ideii că, deşi roboţii superinteligenţi ar aduce beneficii omenirii, construirea lor ar fi extrem de riscantă. Odată ce inteligenţa este înţeleasă corespunzător în aşa fel încât să ducă la construirea unui robot inteligent, acel robot ar putea fi capabil să construiască o versiune îmbunătăţită a lui, spune Bostrom, adăugând că roboţii vor depăşi cu mult inteligenţa umană, astfel încât ei vor subtitui oamenii ca formă dominantă de viaţă pe Terra.

Predicţiile tehnologice sunt de altfel partea cea mai gustată din activitatea vânătorilor de viitor.

Ele beneficiază şi de avantajul că timpul are răbdare să le adeverească.

Leonardo Da Vinci desena acum mai bine de o jumătate de secol maşini zburătoare şi vehicule subacvatice stranii, ba chiar se spune că ar fi construit un automobil.

Alţi căutători în viitor n-au avut nevoie de secole pentru ca când imaginaţia lor să devină realitate.

Cărţile lui Jules Verne au anticipat destule descoperiri viitoare, dacă nu chiar au contribuit la ele. Submarinul şi vehiculele spaţiale sunt doar două din maşinăriile anticipate cu geniu de autorul francez. Nici englezii nu au dat dovadă de mai puţină curiozitate în domeniul ştiinţifico-fantastic. H.G. Wells, de pildă, a prezis folosirea tancurilor în război şi utilizarea bombei atomice. Exemplele de intuiţie de geniu sunt nenumărate, foarte multe din tehnologiile existente au fost prevestite de autorii de literatură ştiinţifico-fantastică şi multe alte idei SF aşteaptă încă să fie concretizate.

Există însă o ramură a futurologiei 100 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

nu va fi niciodată confirmată, mai precis nu va mai fi nimeni să o confirme. La ora când citiţi aceste rânduri, pe bună dreptate nicio predicţie despre sfârşitul lumii nu s-a adeverit. A trecut spaima anului 1000, sfârşitul prognozat în anul 2000, anul sfârşitul lumii prezis de mayaşi-2012.

Putem presupune destul de plauzibil că omenirea mai are mult până la extincţie. Precauţia însoţeşte însă rasa umană. O declaraţie recentă a unui fost director al CNN arată că postul american de televiziune a pregătit un program special care să fie difuzat la sfârşitul lumii. Muzica de cameră îi va însoţi pe ultimii telespectatori la momentele de final, asemenea orchestrei care cânta pe puntea Titanicului.

Viitoruri posibile Rândurile de mai sus arată precaritatea teoriilor despre viitor.

Nu înlătură însă tentaţia de a privi peste ani, aşa că haideţi să trecem în revistă câteva prognoze, fie doar pentru a evidenţia încă o dată cum scrutarea viitorului este o prelungire a modului cum este înţeles prezentul.

Pentru un analist militar de peste Ocean este, de pildă, previzibil că secolul XXI va fi unul al puterii americane. SUA vor domina lumea, aşa cum Europa a făcut-o în secolul XIX şi cum ar fi continuat probabil să o facă dacă nu s-ar fi istovit în cele două războaie devastatoare din secolul trecut. Aceasta este ideea pusă în evidenţă de George Friedman, în volumul „Următorii 100 de ani”, apărut în 2009. Friedman argumentează de ce nimeni nu va putea contesta supremaţia Statelor Unite, chiar dacă americanii sunt în acest moment descumpăniţi de varietatea dificultăţilor cărora sunt nevoiţi să le facă faţă. El anticipa că Rusia va căuta să-şi reorganizeze vechea sferă de influenţă şi că asta va reprezenta o provocare pentru Statele Unite, dar, la final, spune Friedman, Rusia nu poate câştiga din pricina problemelor sale interne, al declinului masiv al populaţiei şi a infrastructurii deficitare. Nici China nu poate fi, în opinia analistului Stratfor, un adversar serios al Statelor Unite, dat fiind că este izolată geografic şi nu este o putere maritimă.

Predicţiile lui George Friedman dau drept probabilă ridicarea, în a doua jumătate a mileniului, a patru noi puteri: Japonia, Turcia, Polonia şi

ZOOM

Mexic, fără ca vreuna dintre acestea, să poată revendica rolul de lider al SUA. Friedman este un analist militar şi pe felia sa de viitor este greu de combătut. Alţi gânditori americani examinează însă rolul de lider al SUA din perspective mai cuprinzătoare.

Analistul politic Ian Bremmer nu contestă superioritatea militară americană, dar spune că SUA, ca model al democraţiei şi ca model al pieţei libere, a dezamăgit pe prea multă lume, astfel încât a pierdut autoritatea de lider mondial. Bremmer avansează termenul „G-Zero” care defineşte actuala stare globală: o lume fără un lider. În viziunea lui Bremmer, „G-Zero” este o lume precară, care poate fi destabilizată de un eveniment neprevăzut, dar care nu stă sub riscul unor războaie majore. Bremmer este un vânător prudent de viitor, nu se hazardează în prognoze care depăşesc 10 ani, însă în acest orizont de timp el confirmă intuiţia lui Friedman.

Bremmer spune că Mihail Gorbaciov şi Henri Kissinger greşesc atunci când se arată îngrijoraţi de posibilitatea izbucnirii unui nou război rece. Rusia, opinează Bremmer, este pur şi simplu prea slabă şi va fi chiar mai slabă peste 10 ani. El crede că inclusiv China va modera excesele lui Putin. „China creşte, are răbdare şi vrea să evite turbulenţele globale care îi pot afecta creşterea. Cu trecerea timpului, China va avea mai multă putere, mai multă influenţă şi va putea cere servicii în schimbul favorurilor ei fără război, fără conflict”, scrie Bremmer într-un articol publicat recent într-o publicaţie din New York.

Analistul american mai spune că, în zece ani, China va fi, probabil, cea mai mare economie a lumii, dar capacităţile sale militare, tehologice, de producţie energetică, diplomatice, culturale, universitare vor fi mult sub cele ale Americii. „China va fi o superputere doar în termeni economici, dar nu va fi o supraputere în nici o altă privinţă”, scrie Bremmer.

Precaut în previziuni, Bremmer se păstrează în canoanele determinismului şi a şcolii politice de gândire anglo-saxonă. Pentru un francez însă, sensul viitorului este guvernat desigur de impulsuri mult mai subtile. În „Scurtă istorie a viitorului”, din 2006, Jacques Attali, fost consilier al preşedintelui Mitterand, prognozează că Statele Unite vor fi învinse, la fel ca toate

n Forţe noi, altruiste şi universaliste vor prelua puterea mondială în anul 2060, sub impulsul irezistibil al necesităţii ecologice, etice, culturale şi politice, profeţeşte Jacques Attali

celelalte imperii de dinaintea lor, şi că acest fapt va avea loc în jurul anului 2035. Cine va pune capăt puterii americane? Banii, anticipează Attali. „În jurul anului 2035, după o îndelungată luptă şi în mijlocul unei grave crize ecologice, Statele Unite, imperiu încă dominant, vor fi învinse de mondializarea pieţelor, îndeosebi financiare, şi de puterea întreprinderilor, în special de cea a companiilor de asigurări. Epuizate din punct de vedere financiar şi politic, ca toate celelalte imperii anterioare lor, Statele Unite vor înceta să mai gestioneze afacerile planetei; totuşi nu vor fi înlocuite de nicio altă naţiune dominantă. În mod provizoriu, lumea va deveni policentrică, gestionată de aproximativ zece puteri regionale”.

Aceasta este pofeţia lui Attali, care continuă cu un scenariu destul de aproape de apoclipsă. Totuşi, spune el, dacă omenirea va supravieţui perioadei în care va „bascula într-o succesiune de barbarii regresive şi războaie devastatoare”, cam prin 2060, „forţe noi, altruiste şi universaliste vor prelua puterea mondială sub impulsul irezistibil al necesităţii ecologice, etice, culturale şi politice şi se vor răzvrăti împotriva exigenţelor supravegherii, a narcisismului şi a normelor. Ele 101 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

vor conduce treptat lumea către un nou echilibru planetar între piaţă şi democraţie: hiperdemocraţie...Ea va face posibilă naşterea unei inteligenţe universale, prin punerea în comun a capacităţilor creatoare ale tuturor fiinţelor umane”.

Au aşadar şi francezii un Fukuyama al lor, care crede în sfârşitul istoriei şi viitorul luminos şi prosper al speciei umane, atât că îl plasează dincolo de jumătatea acestui secol.

Jacques Attali a scris pentru ediţia în limba română a volumului „Scurtă istorie a viitorului”, Polirom, 2007, şi o pagină despre România. Utopistul francez explică faptul că, în opinia sa, România n-a reuşit să devină o putere dominantă în Europa din trei motive: a privilegiat agricultura, renta funciară şi interesele birocratice legate de acestea; a neglijat să-şi creeze o forţă navală, o marină militară şi comercială suficient de puternică şi nu a ştiut să dea prioritate dezvoltării unui port; în sfârşit, ea nu a reuşit să formeze, să suscite şi nici să primească o clasă creativă suficient de numeroasă. În pofida acestor lucruri, Attali scria în 2007 că recentele, pe atunci, performanţe economice ale României sunt totuşi promiţătoare şi profeţea (corect) că nivelul de trai în ţara noastră ar putea atinge, în 2013, 50 la

sută din media ţărilor europene, faţă de 37 la sută la acel moment. La final, analizând perspectivele României, Jacques Attali se arată încrezător: „Viitorul României va depinde de acum de felul în care va şti să se adapteze legilor viitorului, de modul în care se va pricepe să urmeze regulile succesului: să-şi creeze un ambient relaţional, să suscite dorinţa unui destin comun, să favorizeze libertatea creaţiei, să se doteze cu un mare port şi cu o mare piaţă financiară, să formeze în mod echitabil cetăţeni pentru noile orizonturi ştiinţifice, să stăpânească tehnologiile viitorului, să pună bazele alianţelor necesare. Fără îndoială, România este pe cale să realizeze mai bine decât alţii aceste condiţii, graţie formidabilei sale vitalităţi, capacităţii de a atrage industriaşi, specialişti în finanţe, artişti şi oameni de afaceri, graţie potenţialului calităţii vieţii din această minunată ţară, care poate deveni prima piaţă economică şi o importantă forţă politică în bazinul Mării Negre”.

Astfel vede destinul României optimistul futurolog francez, care întrevede posibilă, în 50 de ani, utopia înfrângerii forţelor pieţii şi instaurarea hiperdemocraţiei ca formă superioară de organizare a omenirii. Sfărşitul istoriei va fi unul în libertate. n

Râsul care ucide

7

ianuarie 2015 – Paris, Franţa, Europa. Sunt suficiente cinci minute pentru ca opt jurnalişti, un poliţist şi alte trei persoane aflate în clădirea publicaţiei Charlie Hebdo să fie secerate de gloanţele a doi cetăţeni francezi, de origine algeriană, în cel mai sângeros atac din Franţa din ultimii 50 de ani, potrivit Agenţiei France Presse. Alte 11 persoane au fost rănite în acest atac. În 8 şi 9 ianuarie, alte două atacuri ale aceluiaşi grup s-au finalizat cu moartea unei poliţiste şi a patru ostatici. Asasinii au fost ucişi în cursul acţiunilor forţelor de ordine franceze.

Focurile de armă din redacţia Charlie Hebdo vin ca un pumnal în inima liberă a Europei. Tragedia pariziană deschide însă – poate înainte de a fi prea târziu - dezbateri, mai mult sau mai puţin nuanţate, cu privire la limitele libertăţii umane – cu precădere a libertăţii de exprimare sau religioase, dar mai ales legate de diferenţele culturale şi religioase şi faliile existente din acest punct de vedere între Occident şi Orient şi de recrudescenţa fanatismului religios.

Sociologul francez Edgar Morin vorbeşte despre faptul că Franţa a fost atacată chiar în natura sa laică şi în ideea sa de libertate, dar merge mai departe şi găseşte că există o relaţie de simetrie între prezenţa Franţei în conflictele din Orientul Mijlociu (alături de Statele Unite şi NATO) şi existenţa situaţiilor cu potenţial conflictual din Hexagon.

Din perspectiva politicii interne franceze, se pune problema dacă un astfel de eveniment este capabil să sudeze naţiunea sau din contră este de natură să adâncească tensiunile. Din perspectiva euroscepticilor, aceste evenimente reprezintă eşecul multiculturalismului, unul dintre conceptele care au stat la baza extinderii Uniunii Europene. Pe de altă parte, responsabilii europeni împreună cu cei din SUA au început negocierile pentru promovarea de măsuri pentru întărirea securităţii graniţelor Uniunii şi pentru creşterea luptei împotriva terorismului.

SINTEZA prezintă în acest număr două perspective de analiză şi înţelegere a evenimentelor din 7 ianuarie 2015 de la Paris: interculturalitatea şi libertatea de exprimare. Sunt doar două grile de interpretare a unui subiect care necesită a fi nuanţat, abordarea multi-dimensională a acestuia urmând a fi realizată în numărul din februarie al SINTEZA.

SPECIAL

102 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

103 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ZOOM

•

S P E C I AL

ZOOM

•

S P E C I AL

Cuvinte şi gloanţe Cristina Liberis, Radu Costea

S

ubiectul fierbinte al acestor zile, atacul terorist de la Paris, a fost analizat în România de către toată lumea: de la cei care nu au mai citit un ziar de ani buni, până la specialiştii în terorism şi islam.

Fiecare vede lucrurile în felul lui sau al altora, depinde de sursa de informaţii la care este conectat.

Subiectul nu este unul simplu, aşa după cum sugerează marea masă a analiştilor tocmiţi ad-hoc de diverse posturi de televiziune. Lucrurile nu sunt numai albe si negre, ci au foarte multe nuanţe de gri.

Am constatat, încă o dată, că suntem prizonierii unor idei preconcepute, că spiritul de turmă prevalează în faţa unei judecăţi proprii, că este aproape imposibil să explici în două zile ceea ce nu ai urmărit timp de 10 ani, mai precis în România ultimului deceniu au lipsit ştirile externe din peisajul mass-media. Şi de ce te-ar fi interesat ce se întâmplă dincolo de graniţa ţării, a oraşului sau de uşa ta? Aceasta a fost întrebarea celor mai mulţi dintre românii cu drept de vot ai ultimilor 10 ani: „Avem noi problemele noastre. De ce să ne intereseze de alţii?” Şi aşa s-a ajuns ca ştirile externe să fie scoase din jurnale pe motiv că nu fac audienţă.

Acum însă, în faţa unei situaţii care oricând se poate repeta, românul este specialist în islam, terorism, jihadism, jurnalism, artă. Dacă nu ar fi aşa, probabil că l-am contrazice pe Caragiale.

Revenind la ceea ce trăim în aceste zile: atacul asupra unor jurnalişti este inacceptabil. Nu există nicio justificare pentru executarea unor oameni. Pentru a înţelege însă ce resort a fost pus în mişcare odată cu apariţia acelor desene este necesar să

104 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

105 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

depăşim o serie de limite şi să vedem dincolo de patologia individuală a celor doi atentatori ce înseamnă de fapt fenomenul migraţiei, care sunt tensiunile generate de acesta, care este cea mai bună modalitate de a pune laolaltă sisteme de valori diferite, religii diferite, etnii, obiceiuri, credinţe, niveluri de dezvoltare si educaţie diferite. Instinctul de conservare al fiecărei comunităţi aflate în postura de a deveni minoritate într-o societate gazdă funcţionează perfect. Chiar dacă atunci când au primit o viză de intrare într-un stat UE se obligă să-i respecte legile şi regulile nescrise, în faţa unei provocări, aceste comunităţi vor reacţiona. Extremismul antireligios este la fel de periculos ca fanatismul religios. Să nu uităm că, în ultimii ani, au fost dezbateri aprinse despre rolul religiei în noua construcţie europeană, despre raportul dintre biserică şi stat, despre un dialog deschis între biserică şi modernitate.

Cele mai mari polemici au fost provocate de refuzul de a include în proiectul Constituţiei Europene ideea că unul dintre elementele esenţiale în noua construcţie este creştinismului.

Europa cea cu două viteze trece printr-o criză de identitate, la fel cum şi cei care încearcă să se integreze în ţările bătrânului continent nu sunt pregătiţi să facă faţă noilor reguli sociale şi vor deveni victimele sigure ale manipulării şi îndoctrinării.

Religia a fost, este şi va rămâne un subiect extrem de delicat despre care s-a discutat întotdeauna cu patimă, iar acţiunile în numele ei au avut urmări catastrofale. Aşa s-a ajuns la conflictul dintre cele două mari religii: creştinism şi islamism, cu accente critice după 11 septembrie 2001. Este necesară o reformare a islamului şi o conciliere a lui cu modernismul? Cum

a apărut radicalismul fundamentalist şi de ce lumea musulmană nu reuşeste să-l stopeze? Sunt întrebări la care se caută încă un răspuns.

Prea puţini sunt cei care au reuşit încă de la începutul crizei de la Paris să discearnă şi să vorbească despre două subiecte care trebuie tratate în primă instanţă separat: fanatismul religios şi libertatea de expresie.

Amos Oz, cel mai cunoscut şi apreciat scriitor israelian la ora actuală şi cel care spune despre sine: „Faptul că am crescut la Ierusalim m-a făcut expert în fanatism comparat”, în cartea sa „Cum să lecuieşti un fanatic” are cele mai pertinente analize referitoare la fanatism în general şi evident, la cel religios: „Cine ar fi crezut că secolul XX va fi urmat de secolul al XI-lea? (...) Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creştinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credinţă din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă, dacă putem să-i zicem aşa (....).Fanatismul zace întotdeauna în sentimentul superiorităţii categorice....”.

Câţi dintre cei care acuză acum lumea musulmană în integralitatea ei ştiu că islamul este cea de-a doua mare religie după creştinism şi cea mai mare ţară musulmană este Indonezia?

Câţi dintre ei ştiu că universităţile Al Azhar din Egipt, Al Qaraouyine din Maroc şi cea din Bagdad sunt cele mai vechi centre de învăţământ superior din lume? Mulţi vor spune: „Nu contează ce a fost, important este ce se întâmplă acum”. Aşa este, însă pentru a înţelege prezentul, trebuie să ai o minimă documentare asupra trecutului. Nu poţi acuza colectiv pentru nişte dezaxaţi sau fanatici. 

ZOOM

Fostul meu translator din Irak nu este terorist, nu este incult sau lipsit de principiile de bază ale unei vieţi sănătoase. Este inginer cu o diplomă obţinută în România, cunoaşte trei limbi străine, două dintre fetele lui sunt medici, iar cea de-a treia este la liceu. Şi nu este un caz singular. În anul 2004, la Bagdad, am cunoscut două familii atât de sărace, încât cuvintele cu greu ar putea descrie starea de fapt. Câte 9 sau 10 persoane într-o cameră cu pămînt pe jos, fără ferestre, fără niciun fel de mobilier, doar un pat simplu din fier pe care dormeau mama şi doi dintre copiii mai mici. Restul, toţi pe jos. Mâncarea şi-o asigurau din cele trei straturi de legume cultivate în faţa casei. Copiii acestor familii atât de demne nu ne-au cerut un ban, nu s-au agăţat de noi să-i luăm acasă. Se bucurau sincer de momentul întâlnirii şi îşi doreau să studieze pentru a deveni medici, jurnalişti şi avocaţi. Noor, fata cea mare a uneia dintre familii, urma cursurile facultăţii de limbi străine şi era angajată translator de limbă engleză pentru armată. Nu am putut să nu mă întreb: cum a învăţat acel copil în condiţii de sărăcie extremă? Ştiu şi simt că acei copii au reuşit să-şi îndeplinească visul. Nu cred că sunt terorişti sau că îi urăsc pe occidentali.

Da, există intoleranţă. Şi la noi, în aşa zisa lume civilizată, şi la ei în aşa zisele ţări din lumea a treia. Totul porneşte de la ideile preconcepute şi lipsa de cultură. Prea mulţi dintre noi se consideră deţinătorii adevărului absolut. Parafrazându-l pe Goya cu a sa celebră afirmaţie: „Somnul raţiunii naşte monştri!” am putea spune că şi lipsa culturii naşte monştri.

Am fost corespondent în zone de conflict cu populaţie majoritar musulmană, acolo unde femeile au un statut diferit faţă de cele din alte părţi ale globului. Pe de o parte eşti văzut ca un duşman care a venit să prezinte lumii un adevăr distorsionat. Alţii, însă, te simt apropiat lor, deoarece consideră că eşti cel care îndură alături de ei lipsurile şi pericolele, încercând să-ţi faci meseria cât mai bine. Pe de altă parte, nu ştii niciodată cum este interpretată poziţia ta de femeie reporter: afront, rara avis?

Este un pariu cu tine însăţi toată perioada: din prima clipă în care ai călcat pe teritoriul acelei ţări şi până în momentul în care ai trecut graniţa înapoi în aşa-zisa „lume normală”. Şi pentru că vorbim despre intoleranţă, religie, respect şi teamă vreau să amintesc un lucru extrem de interesant: în 2003, la începutul 106 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

•

S P E C I AL

războiului din Irak, nu era niciun pericol să merg la filmări prin oraşele Irakului sau străzile Bagdadului îmbrăcată în ţinuta europeană: pantaloni şi camaşă. În mai puţin de doi ani, lucrurile s-au schimbat radical şi era necesar să port burka pentru a nu „leza” pe cineva. Între a risca să fiu răpită sau ucisă şi să devin „erou” degeaba, am ales să respect regula locului. Scopul unui jurnalist corespondent de război este acela de a informa şi nu de a deveni erou. În 2003 eram în cartierul Sadr City, din Bagdad, pentru a realiza un reportaj despre traficanţii de armament.

Am constatat că, în jurul meu, se strânseseră câteva zeci de bărbaţi care deveneau din ce în ce mai zgomotoşi

ZOOM

S P E C I AL

soft, pe înţelesul lui. Lipsa de interes, de viziune, de cultură, facultăţile de jurnalism care înscriu candidaţi „cu şi fără bacalaureat”, ne-au adus în acest punct al existenţei noastre în care confundăm respectul cu slăbiciunea şi ţipătul cu argumentul.

Presa românească, ca si cea europeană, a devenit sieşi suficientă. Nu mai respectă minimele reguli ale jurnalismului, iar despre obiectivitate nu mai poate fi vorba. În semn de respect pentru audienţă, pentru tine ca om şi jurnalist, vei rămâne în nişte limite şi nu vei difuza niciodată imaginile şocante, cele în care se prezintă victimele descompuse ale unui atentat sau dintr-un teatru de război. Nu vei face niciun serviciu nimănui, nici nu vei creşte audienţa.

Toată lumea este conştientă că într-un război se întâmplă şi astfel de lucruri, nu trebuie să le mai şi prezinţi. Ele vor rămâne în arhivă ca o mărturie a acelor momente. Şi atât.

Libertatea de expresie, între respect şi slăbiciune

şi scandau lozinci antiamericane.

Am continuat să-mi fac treaba, fără a le arăta că îmi este frică. Asta se întâmpla chiar la începutul perioadei în care se înregistrau tot mai multe cazuri de răpiri. Am conştientizat atunci, şi mai apoi, că într-o astfel de misiune trebuie să ştii cât să rişti, care sunt limitele, niciodată să nu plusezi pentru a deveni erou. Esenţial este să înţelegi ce se întâmplă , să încerci să discerni adevărul fiecărei părţi, să transmiţi realitatea cu cât mai puţine emoţii şi păreri personale. Eşti acolo pentru că ai ales să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă, iar instituţia de media pe care o reprezinţi a avut încredere în discernământul tău. Este o mare responsabilitate de ambele părţi, iar cel care „jurizează” prestaţia ta este telespectatorul sau consumatorul de ştiri. Dacă ai şansa să scapi cu bine din această ruletă rusească, cu siguranţă îţi vei mai încerca norocul încă o dată.

Jurnalistul actual este presat de audienţă şi de editor care îţi cere ştiri

•

E greu să articulezi logic o sumă de consideraţii juridice despre un eveniment de tragismul celui petrecut acum câteva zile la Paris. Adevărul îşi pierde aura de obiectivitate cu care în mod obişnuit îl privim şi devine unul emoţional. E ca şi cum ai încerca să zideşti cu cărămizi încinse. Cuvintele ard, iar edificiul capătă o simetrie străină de intenţia arhitectului. Devine eşafod pentru cei care-l contestă. „Un atentat la adresa libertăţii de exprimare.” Este formula unanim acceptată ca adevăr. În opinia mea un adevăr emoţional. Lucrurile se cer nuanţate. Trebuie să facem o disociere netă între atentatul în sine ca act criminal, cu rezonanţă penală, pe de-o parte, şi libertatea de exprimare, pe de altă parte. În termeni juridici, actul criminal este un fapt şi prin urmare existenţa lui nu poate fi contestată.

Libertatea de exprimare este însă susceptibilă de evaluare pe baza unor criterii impuse de lege şi care nu pot fi neglijate. Nici măcar de dragul lui Charlie.

Au fost ucişi cu sânge rece 12 oameni cu condeiul în mână. Nicio convingere nu justifică o crimă. Cu atât mai puţin o convingere religioasă.

Sunt fapte ce cad sub incidenţa textelor din Codul Penal şi în chip firesc trebuie pedepsite pe măsură.

Dincolo de ele însă, discuţia asupra libertăţii de expresie comportă anumite circumstanţieri pe care prizonierii adevărului emoţional nu

n Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, alături de preşedintele Franţei François Hollande

sunt dispuşi să le facă.

Pentru că da, libertatea de exprimare are limite. Asocierea făcută în numele adevărului emoţional, aceea potrivit căreia „s-a murit pentru libertatea de exprimare” este una care induce, în mod nefiresc, ideea că această libertate n-ar avea limite. Scriam la un moment dat într-un articol, parafrazând un text constituţional, că nimeni nu este mai presus de presă: doar legea.

Or legea e limpede în privinţa limitelor. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului spune că „Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică(..) pentru protecţia (..) drepturilor altora(..)” ( art. 10 al. 2).

O limitare esenţială: protecţia drepturilor altora Printre aceste drepturi enunţate chiar de CEDO se numără şi „dreptul la conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi manifesta religia (..) în public sau particular (..).”

Legea franceză asupra libertăţii presei, în vigoare din 1881, condamnă defăimarea faţă de o persoană sau un grup de persoane din motive ce 107 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ţin de apartenenţă la o etnie, rasă sau o religie determinată, cu 1 an de închisoare sau 45.000 de euro amendă (după caz, pedepsele pot fi cumulate).

Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că dreptul la libera exprimare, oricât de deranjant ar suna pentru prizonierii adevărului emoţional, trebuie exercitat în limitele prescrise de lege. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, scria John Stuart Mill în urmă cu mai bine de 150 de ani.

Nu vreau să pun în discuţie mesajul caricaturilor şi nici calitatea umorului practicat ( îndoielnic după gustul meu). Si vreau doar să repet că nimic nu justifică un asasinat odios. Ştiu că doar legea este în măsură să sancţioneze eventualele excese.

Nu glonţul . Dar nu vreau să las în afara dezbaterii faptul că libertatea de exprimare este circumscrisă unor limite ce ţin de drepturile celorlalţi.

Definită ca absolută ea s-ar anihila juridic. De aceea cred că ceea ce s-a petrecut la Paris a fost un atentat la civilizaţie şi mai puţin unul împotriva dreptului la libera exprimare.

Recursul la lege, ca unic remediu, defineşte civilizaţia. Insulta, spunea Iorga, este declaraţia înfrângerii.

Glonţul nu face nici el deosebire.

Asupra acestor semnificaţii rămâne să medităm.

Cristina Liberis, jurnalist, realizator de ştiri şi corespondent special, cu o experienţă de două decenii în domeniul ştirilor TV şi al reportajelor realizate în teatrele de razboi, s-a specializat în problematici politicosociale naţionale şi globale. Timp de 10 ani a fost corespondent special în zone de conflict precum Irak, Afganistan, Iran, Turcia, Spania, Iugoslavia, Israel. A realizat o serie de interviuri cu personalităţi ale lumii şi este jurnalistul care i-a luat ultimul interviu lui Yasser Arafat. Este iniţiatoarea proiectului „Copiii războiului”, în vederea ajutorării victimelor colaterale din zonele de conflict. n

Doru Costea este absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, avocat pledant în Baroul Bucureşti din 1981, membru al Asociaţiei International Media Lawyers Association, membru fondator al organizaţiei Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie şi Preşedintele Uniunii Jurnaliştilor Francofoni din România.

ZOOM

•

INTERVIU

ZOOM

•

IN T E RVIU

Dincolo de frontiere, metisul există în fiecare dintre noi Interviu cu profesorul Michel Bourse, realizat de Ruxandra Hurezean şi Mihaela Orban

n „Nu împărtăşesc pesimismul cu privire la multiculturalism şi mai ales nu sunt de acord cu ideea că ne confruntăm cu un «şoc al civilizaţiilor»”, Michel Bourse

Conferenţiar în Ştiinţele Informaţiei şi ale Comunicării la Universitatea din Nantes (Franţa) timp de mai bine de 30 de ani, profesorul Michel Bourse este în prezent profesor invitat la Universitatea Galatasaray din Istanbul.

A fost coresponsabil, timp de şase ani, al unui grup de cercetare în domeniul interculturalităţii în cadrul Oficiului Franco-German pentru Tineret şi însărcinat al misiunii acestui organism în România, în cadrul UBB Cluj. Cu ocazia unei misiuni de pace a fondat şi apoi a fost decanul Facultăţii de Comunicare a Universităţii Sud-Est Europene din Macedonia. Din 2004, este responsabil de evaluarea calităţii în cadrul Universităţii Sud-Est Europene din Skopje. Din 2007, este redactor-şef al revistei academice online „Signes, Discours et sociétés", realizată de echipe de cercetare de la universităţile Galatasaray (Turcia), „Ovidius" (România), Turku (Finlanda) şi Nantes (Franţa).

Este autorul al numeroase cărţi pe tema interculturalităţii şi istoria ştiinţelor comunicării. Michel Bourse a participat alături de o parte dintre jurnaliştii de la Charlie Hebdo ucişi la începutul lunii ianuarie, la mişcările de protest studenţeşti din mai 1968, din Franţa .

108 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

SINTEZA: Domnule Michel Bourse, lumea întreagă a fost zguduită de recentele atentate de la Paris, uciderea unor jurnalişti şi poliţişti francezi de către un grup de islamişti extremişti. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse, decodificarea evenimentului la fel, dumneavoastră aţi studiat comunităţile implicate, cum interpretaţi lucrurile? Care este opinia dumneavoastră faţă de masacrul asupra redacţiei Charlie Hebdo? Care au fost sentimentele dumneavoastră când aţi aflat despre acest eveniment?

Michel Bourse: Sentimentele mele? Durere, tristeţe şi furie. Jurnaliştii de la Charlie Hebdo au fost camarazii mei de generaţie începând din momentul mai 1968. Ei participă la această camaraderie intelectuală, militând asemenea generaţiei mele de-a lungul unui proces pe care l-au construit în toţi aceşti ani. Mai 1968 a fost un imens hohot de râs, aceşti graficieni încercând să menţină viu acest hohot de râs. Nu mai citeam Charlie Hebdo în mod constant, dar o lungă perioadă de timp am fost un cititor fidel al publicaţiei şi trebuie să spun: caricaturile lor mă făceau să râd, mai ales cele de pe prima pagină – evident, nu toate. Adaug aici că jurnaliştii de satiră sau de satiră critică din Franţa se înscriu într-o tradiţie umoristică franceză, care începe cu Rabelais, trece pe la Voltaire şi înfloreşte de-a lungul istoriei intelectuale şi politice din Hexagon, cu precădere prin caricaturiştii din secolul al XIX-lea, cum este Daumier, de exemplu. Această dimensiune culturală nu este împărtăşită de cultura musulmană, care este foarte (sau prea?) respectuoasă în raport cu dogma religioasă. Acest fapt explică mult lucrurile: distanţa critică care implică desigur mânuirea umorului este şi o chestiune de educaţie şi cultură.

- S-a discutat mult despre conceptul de multiculturalitate şi implicaţiile lui practice. Recent, asistăm la o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte acest concept: se vorbeşte adesea de eşecul multiculturalismului ca polititică de protejare a identităţii, valorilor şi practicilor comunităţilor de culturi

diferite. Cum vedeţi posibilă convieţuirea paşnică dintre etnii şi credinţe diferite? Ce şanse de pace are Europa în viitor? Ce ar trebui făcut? Civilizaţiile se vor ciocni în continuare sau există şanse de întrepătrundere, de fuziune?

- Firul director al răspunsului meu se poate rezuma într-o întrebare de filosofie politică: cum este posibil să se reconcilieze pluralitatea identităţilor cu principiile democraţiei? Suntem de acord că migraţiile şi întrepătrunderile populaţiilor se produc în continuare, însă metisajele moderne pun totuşi noi probleme. Cu precădere chestiunea acordului între democraţie şi multiculturalism. Din această nouă realitate rezultă două idei importante: în primul rând, istoria ne arată din cele mai îndepărate perioade care au fost cercetate că întreaga umanitate este compusă din mişcări ale popoarelor, de grupuri care se deplasează, iar indivizii nu au încetat să se amestece sau să se războiască cu cei cu care se întâlnesc în parcursul lor de aşezare în noi spaţii teritoriale. Dezvoltarea infrastructurii de transport şi a mijloacelor de comunicare accelerează şi facilitează acest proces de mişcare, dar nu aceşti factori l-au creat.

Aceste mişcări contribuie, într-o manieră eminamente pozitivă, la existenţa fiinţei umane însăşi. Desigur, în zilele noastre, constrângerile economice sau de natură militară determină fenomenele migraţioniste moderne, transformându-le uneori în exil sau chiar în catastrofe.

Totuşi, trebuie să ne reamintim că aceste procese au şi aspecte umane instrinseci. Noi, oamenii, nu vom înceta să migrăm şi să călătorim, iar în cele două dimensiuni, nu avem în vedere doar aspectele negative. Expresiile diferenţelor, departe de a ameninţa societăţile, sunt în mod continuu reinventate, cu 109 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

precădere prin intermediul metisajelor culturale şi ale comunităţilor de diaspora. Ar fi nimerit, aşadar, să privilegiem şi să medităm cu precădere asupra aspectelor pozitive, să interpretăm într-o nouă cheie problemele care apar în urma formelor contemporane de convieţuire comună şi anume în cea conform căreia «metisajul» civilizaţiilor pe care mişcările migratorii voluntare sau forţate sunt în curs de a le crea pe întreg mapamondul.

Culturile învaţă din ce în ce mai mult să coabiteze, să se descopere unele pe celelalte şi acesta este un fapt pozitiv. Pe de altă parte, nu trebuie să igorăm un aspect important al acestei problematici pe care am deschis-o ca răspuns la această întrebare: este suficient să privim spre Uniunea Europeană şi să vedem cum coexistă aici, fără prea mari probleme, limbi şi culturi diferite şi să observăm cum cea mai mare parte a celor proveniţi din imigraţii au ştiut să se integreze normal în ţările care i-au primit.

- Două mii de ani de civilizaţie, cultură, evoluţie şi într-o zi totul pare să dispară. După masacrul de la Charlie Hebdo, există abordări conform cărora ne aflăm în faţa unui nou „şoc al civilizaţiilor” în care se confruntă civilizaţia creştină cu lumea islamică.

Putem vorbi de eşecul civilizaţiei? Cum de nu se pot preîntâmpina astfel de „accidente istorice”, într-o lume care are toate instituţiile şi toate instrumentele necesare prevenirii şi dezamorsării stărilor explozive?

- Nu împărtăşesc pesimismul cu privire la multiculturalism şi mai ales nu sunt de acord cu ideea că ne confruntăm cu un «şoc al civilizaţiilor», idee pe care 

ZOOM

•

o combat atât în cadrul seminariilor pe care le susţin la universitate, dar şi în cărţile mele. Mă încăpăţânez să repet: nu există un eşec global în ceea ce priveşte integrarea, în ciuda a ceea ce noi ideologii la modă ar dori să ne facă să credem; există numeroase exemple de reuşită a acestui proces în rândul comunităţilor de imigranţi care sunt vizibile în mediul academic, social sau economic. Este suficient, de exemplu, să ne uităm la compoziţia actualului guvern din Franţa.

Nu neg existenţa anumitor probleme. Probleme există şi doresc să enumăr câteva tipuri de astfel de probleme care există, în prezent, în Franţa pentru o mai bună înţelegere a contextului social de acolo.

Franţa nu a îngropat trecutul său colonialist. Această poveste o bântuie încă şi contribuie, într-o manieră mai mult sau mai puţin explicită la discursurile - manifest rasiste – pe care le auzim astăzi în hexagon despre „imigranţi” şi „islamişti”. Cu toate acestea, trebuie amintit faptul că teroriştii care au atacat redacţia Charlie Hebdo s-au născut în Franţa, au crescut aici, au fost pe băncile şcolii franceze şi au trecut prin cultura ei.

Există deci un eşec, dar un eşec colectiv, asupra căruia societatea franceză trebuie să reflecteze Franţa trăieşte încă sub imperiul diferenţelor sociale. În prezent, în Franţa, nu esti prea avantajat dacă eşti a. tânăr, b. provenit dintr-o comunitate de imiganţi, c. sărac. Dacă eşti tănăr, imigrant şi sărac, ai toate şansele să fii discriminat în primul rând la şcoală (modul în care şcoala reproduce diferenţele sociale este o temă interesantă de analiză), apoi la locul de muncă (cel mai ridical nivel al şomajului se află în această categorie de populaţie) şi în final ca fiinţă / cetăţean (această categorie de indivizi este cea mai expusă la controalele sistematice de identitate derulate de poliţie sau de forţele de ordine). În special în mandatul lui Nicholas Sarkozy, Franţa a răspuns dificultăţilor sociale şi mai ales a celor din aşa-numitele cartierele „problematice”, mai ales în termeni poliţieneşti sau represivi. Structura socială a cartierelor numite „dificile/problematice" a fost abandonată de către asistenţii sociali, acţiunile sociale, măsurile de inserţie sau formare au devenit din ce în ce mai puţin dedicate oamenilor din aceste comunităţi.

Această realitate ne permite să înţelegem de ce teroriştii care au ucis echipa Charlie Hebdo nu erau doar tineri delincvenţi înainte de convertirea lor la Islamul radical, dar toţi se regăsesc în situaţia de a fi fost în situaţia eşecului şcolar, s-au confuntat cu şomajul, neavând decât locuri de muncă temporare. Au fost deci o pradă facilă pentru predicatorii radicali.

Desigur, nimic dintre cele de mai sus nu justifică ceea ce s-a întâmplat în zilele de 7, 8 şi 9 ianuarie 2015, la Paris, dar aceste explicaţii ne permit să înţelegem într-o măsură raţiunile care ar fi putut să genereze aceste evenimente.

Cu toate acestea, nu cred că avem motive să fim cu totul pesimişti. Bazându-mă pe experienţa acumulată în mulţi ani de schimburi şi colaborări interculturale, sunt în măsură să avansez câteva etape fundamentale pentru o practică socială cu adevărat interculturală. În primul rând, trebuie notat un fapt important: alături de logica socială coexistă curente de opinie particulare care iau forma asociaţiilor, mişcărilor, 110 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

INTERVIU

practicilor individuale ceea ce a determinat recunoaşterea minorităţilor culturale, respectând particularităţile acestora. Această aserţiune vine să pună în evidenţă mai multe nivele de integrare: socială, culturală, politică etc. În particular, generarea unui vis comun constituie, poate, într-o manieră mitizată şi puţin realistă, un puternic factor de asimilare prin aplicarea unui proces de identificare cu a unui astfel de model.

Acest mecanism de identificare implicit acţionează atât într-un sens pozitiv, dar şi într-unul negativ: pozitiv (+), pentru că acesta este un factor care poate ajuta la coagularea forţelor integraţioniste şi la antrenarea procesului de recunoaştere a Celuilalt într-un sistem de norme acceptate şi acceptabile pentru majoritate, negativ (-) din cauza faptului că se bazează pe mecanismul de negare a diferenţelor şi abandonarea particularităţilor culturale ale minorităţii.

Procesul de socializare, în cadrul căruia actul formării este un element esenţial, trebuie să se acomodeze cu această dublă dinamică contradictorie şi să facă alegeri metodologice, ale căror rezultate sunt adesea nesigure. De fapt, stabilitatea integrării sau chiar a asimilării este adesea doar o aparenţă. Istoria abundă în exemple care arată că minorităţile culturale, odată acceptate, integrate, asimilate, pot fi la un moment dat, în mod brusc, persecutate şi ostracizate.

Confruntarea cu retractarea identitară actuală şi cu tirania identităţilor (n.a. teoretizate de Eric Zemour sau P. Finkelkraut şi în strategiile Frontului Naţional, partid de stânga din Franţa) mă conduce la ideea că spectrul care bântuie lumea nu este necesar unul care vizează uniformizarea culturală, dar mai curând unul care are în vedere „balcanizarea” identităţilor şi că „retribalizarea" societăţilor câştigă pe multiple fronturi!

Fundamentalismul religios nu este singurul curent care proliferează aceste tendinţe, dar şi curentele etnice fac acelaşi lucru, deseori chiar în interiorul societăţilor occidentale pacificate, iar în acest caz revendicările lor iau mai mult forma unor pretenţii identitare şi comunitare. Demersul meu intelectual are ca finalitate lupta împotriva acestei ideologii identitare, încercând să problematizez ideea conform căreia nu există „identitate” naturală care se impune prin forţa lucrurilor.

Fiecare „identitate” este o construcţie culturală, politică şi ideologică bazată pe un schimb. Acest lucru implică cel puţin două dimensiuni importante. Pe de o parte: nu există cultură în sine; o cultură este întotdeuna o reprezentare pe care un grup uman şi-o dă pentru a exista chiar dacă un ansamblu diseminat de trăsături este mai mult mobilizat în anumite circumstanţe politice în funcţie de anumite situaţii. Pe de altă parte: o nouă problematizare a raporturilor între culturi este posibilă.

Cuvântul «metis», aşa cum ştim, desemneză în mod obişnuit copiii născuţi dintr-o diviziune etnică pe bază de rasă. Dar, metisajul poate fi definit şi ca un stadiu cultural, ca un univers mental legat de anumite medii sociale sau familiale şi, de cele mai multe ori, legat de alegeri făcute în cadrul acestor medii sau familii, legat de experienţa dobândită în urma schimbului cultural sau în urma călătoriilor. Metisajul conduce la un puzzle de identităţi: fiecare cultură este compusă din intervenţii, întrepătrunderi, schimburi care sunt vizibile în anumite componente ale culturii dominante, transformând

ZOOM

•

adesea sensul lor simbolic. Oamenii atât de diferiţi care formează lumea nu trebuie să se războiască, ei se întâlnesc, se amestecă, se schimbă unii pe ceilalţi şi se traduc unii pe alţii. Metisajul încurajează deci o viziune „multi-fonică” a lumii şi face ca multiplele fire care compun cultura să fie sensibile, ceea ce ne face să ne gândim mai departe de frontiere amintindu-ne de metisul care există în fiecare dintre noi.

- Cineva spunea că, dacă ura ar putea fi transformată în energie, omenirea n-ar mai avea nevoie de petrol sau de alte resurse pentru a funcţiona. Cum se poate lupta cu forţa ei distructivă? Cum poate fi îmblânzită ura dintre oameni? Cum am putea adapta mijloacele de comunicare între diferitele culturi / civilizaţii pentru a obţine mai mult consens şi mai puţine conflicte, indiferent de natura acestora?

IN T E RVIU

şi de sentimente. Putem deci înţelege că a dialoga reprezintă în sens propriu o descoperire a sinelui nostru prin intermediul descoperirii celuilalt. Îndrăznesc să glumesc şi să spun că este o adevărată aventură. Înţelegem deci că alteritatea nu este un fenomen obiectiv pe care l-am putea descrie, dar se prezintă ca fiind un „anumit raport” esenţialmente dinamic, între două entităţi care îşi dau reciproc un sens. Nici culturile, nici identităţile, nu ele sunt cele care comunică, ci persoanele, indivizii, care vehiculeză sau mediatizează raporturi între culturi şi/sau identităţi. De aceea, comunicarea interculturală presupune relaţiile care se stabilesc între persoanele şi grupurile aparţinând unor culturi diferite. Aspectul relaţionării este cel care fundamentează interculturalitatea, chiar dacă angrenează odată cu el un plan secund de reprezentări, valori, coduri, stiluri de viaţă sau mentalităţi specifice fiecărei culturi. Interculturalitatea presupune o interacţiune în care două identităţi se constituie atât timp cât ele comunică.

- Problema pe care o sesizez aici este aceea legată de valorile culturale care se află la baza percepţiei noastre asupra celuilat. Aceste valori culturale sunt transmise - În calitatea dumneavoastră prin intermediul fenomenului de de cunoscător al Occidentului, socializare la care este expus fiecare mai 1968 dar în bună măsură şi al lumii individ şi care ne conduce tot mai islamice, care este opinia mult la a ignora că „sinele" este, De fapt, mai 1968 a fost o dumneavoastră cu privire la în fapt, o construcţie arbitrară a mişcare culturală şi socială discursul publicaţiei Charlie lumii, un ansamblu coerent, dar nu de tip nou, în afara partidelor Hebdo, din perspectiva libertăţii tradiţionale sau a sindicatelor universal. Percepţia pe care o avem de eprimare? care contestă societatea de despre celălalt se fundamenteză consum şi ideologia conform - Franţa a fost marcată de-a astfel aproape în exclusivitate pe căreia societatea este mai lungul istoriei sale intelectuale referinţele culturale. Norma este preocupată de rentabilitatea de o ridicată dimensiune cea a valorilor culturale cu care financiară decât de fericirea critică. Acest specific cu care noi ne-am identificat. Consecinţa indivizilor şi a denunţat crearea noi, francezii, suntem obişnuiţi, indirectă care survine de aici este permanentă de noi nevoi. Pe de nu este împărtăşit de alte faptul că este imposibil să priveşti în altă parte, această mişcare a culturi. De aceea, eu cred că noi mod obiectiv realitatea celuilalt. Şi promovat dezvoltarea individului, dreptul său la fericire şi se opune trebuie să fim atenţi pentru a viceversa. rigidităţii ierarhiilor. Atunci a fost evita să ne rănim interlocutorii Cu riscul să devin foarte teoretic, pus la îndoială modelul autoritar, sau pe cei despre care facem sunt nevoit să mă opresc asupra stilul de conducere ierarhic, vorbire. termenului cultură, asupra a ceea birocratic, predominant la acea Nu trebuie să uităm că ce include acesta. Cultura este o vreme, atât la nivelul familiei Revoluţia Franceză din 1789 manieră unică de a ocupa un spaţiu franceze, dar şi în şcoală, în a suprimat din lege delictul public şi de a propune în mod afaceri, în guvern, în biserici, în blasfemiei. Tocmai de aceea simbolic reprezentări, idei, fapte toate organizaţiile şi structurile cred că putem să ne amuzăm trăite, mituri, imagini etc. Această sociale. Această mişcare prevaleză individualitatea, iar sau să ridiculizăm orice: în dimensiune culturală sau dimensiune sub acest aspect între stânga primul rând, acest lucru ne simbolică posedă şi ea un conţinut franceză sau sindicatele de la permite să evităm a ne lua individual (istoria noastră de viaţă, acea vreme exista un decalaj. chiar atât de în serios. Pe de experienţele noastre, cunoştinţele altă parte, a fi ateu nu este o noastre) şi un conţinut colectiv anomalie şi laicitatea semnifică (norme, credinţe, valori, mituri şi respectul credinţelor fiecărui împărtăşite de un grup de indivizi individ. Acest respect esenţial nu este recunoscut în care trăiesc într-o colectivitate în acelaşi interval ţările cu orientare profund religioasă şi este păcat! Am istoric). Cu cât aceste conţinuturi aduc referinţe comune dori să putem crede că a fi religios este „natural” şi, în indivizilor, cu atât mai mult există probabilitatea consecinţă, acest fapt trebuie scos în afara discursului facilitării comunicării dintre aceştia şi permite creşterea critic. Dar eu personal, nu împărtăşesc acest punct de nivelului lor de intersubiectivitate. vedere, ci mai degrabă pe cel opus.

Există deci, în orice raport cu celălalt, întâi cuvintele Să nu uităm că Charlie Hebdo nu avea ca unică şi apoi ceea ce ele exprimă şi ceea ce ele transmit, dar ţintă a criticilor Islamul: numeroase caricaturi au atacat şi diferitele simboluri (veştminte, costume, gesturi) creştinismul sau iudaismul. Cu toate acestea, scopul lor care constituie tot atâţia transportatori de seminificaţie, nu era acela de a stigmatiza o religie sau pe o alta, ci a căror finalitate este asigurarea între toţi actorii de a denunţa „capetele” care, în numele unui fals ideal comunicării a unor reglementări în vederea atingerii religios, ajung să fie de acord cu acţiuni nejustificate. n împreună cu ceilalţi a unui soi de comunitate de idei 111 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

IN

IN BRIEF A Quarter of a Century into the Future, the Need for Antifragility Ambassador George Cristian Maior

1

There is no need to predict the future, but to choose one - a good, useful future –and to make the kind of prediction that would change people's feelings and reactions in order to create the future you have chosen. It is better to build a good future than predict a bad one.

Isaac Asimov, „Prelude to Foundation”

114 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

T

wenty five years after the December 1989 Romanian Revolution, the anniversary issue of SINTEZA magazine tried to portray, using solid sociological arguments, the way social values, attitudes and behaviours evolved in the Romanian social space under the pressure of change exerted during this time. Whether it was surprising or not, disappointing or not, the conclusions of the study manage to offer are a general perspective on the effects of social forces that act slowly, but in a determined manner, similar to a stream of water murmuring through the rocks. These are forces that produce discrete an almost imperceptible effects on short and medium term, but which prove to be capable of moving mountains on a decade scale.

Needless to say, I don’t argue the truthfulness drawn from the lessons of our recent past, but experience tells me that they only represent a small part of a complex reality that I’ve experienced. As Borges elegantly states, Reason will never cease to dream of a plan of the Labyrinth. Trained long enough to identify patterns even in the most dense „noise”, reason will select only the signals that are sure to confirm its own preconceptions, and then extract from the lessons of the past a model to be applied to the future.

Nevertheless, the illusion that we can understand the past, nurtures a new illusion, much more dangerous this time around: the illusion that we can predict and control future in an absolute way. Therefore, the reader will feel entitled to being offered a perspective – scientifically based - on the future evolution of Romania and the international community during the next 25 years.

A map of future events – even if it bears bad news - is in itself rather comforting. It has the capacity of attenuating the anxiety every one of us would experience provided we could afford to be conscious of the uncertainties brought along by our daily existence. I will try to avoid falling into the trap of certain predictions on essential matters, which due to the unpredictable nature of evolutions, be that of geopolitical, economic or social origin, strongly

115 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

B R IE F

suggest a lack of a clear analytical perspective and predictability. I’d rather join Winston Churchill's camp, a great realistic and cynical statesman. He noticed seven decades ago that even if the raw material and the techniques necessary for political and economic predictions have improved and diversified, the issues that need to be solved became more complex in turn: „The scene which we have to contemplate and try to measure at this moment is enormous.

It comprises all the passions of mankind, all the policies and anxieties of the victorious Powers, and upon a correct judgment of it depends the peace and future of mankind. The majestic events in history and the mundane incidents of everyday life equally portray the vanity of human need to control its own destiny. Even the greatest negligence or ill-planned politics can bring along good things.

Even the greatest accomplishments of the strategic thinking can have bad consequences. We can hardly foresee the consequences of wise or reckless actions, of virtue or malice. Without this permanent and immeasurable incertitude, the drama and the mystery of human life would be destroyed”.

Human passions and emotions, incomplete knowledge and the unforeseeable consequences of political actions, the overwhelming role of the hazard in the evolution of nations made Churchill conclude: It is not given to human beings, happily for them, for otherwise life would be intolerable, to foresee or to predict to any large extent the unfolding course of events. In one phase men seem to have been right, in another they seem to have been wrong. Then again, a few years later, when the perspective of time has lengthened, all stands in a different setting. There is a new proportion. There is another scale of values. History with its flickering lamp stumbles along the trail of the past, trying to reconstruct its scenes, to revive its echoes, and kindle with pale gleams the passion of former days. What is the worth of all this? The only guide to a man is his conscience; the only shield to his memory is the rectitude and sincerity of his actions.

These words sound strange coming from a statesman who also believed that a nation without a definite plan is heading for disaster. Taking a closer

look, we notice that is not a paradox at all. It is true that we are the masters of our own destiny. Rational thinking, be it assisted by powerful computers that run the best imaginable software, cannot predict the future. All it can hope for is the mapping of the space of probabilities as it is at the moment of the calculation, a space that will be different tomorrow, when one of the infinite possibilities of evolution is to be materialized. The technological and the social innovations continuously widen the space of probabilities. It is incomparably bigger than it used to be before the industrial revolution taking into account the good and bad things that are brought along.

Therefore, today's maps don’t resemble the old maps. What used to be symmetrical a few decades ago and easy to delimit and sketch with a few brush touches, imposes nowadays the huge effort to draw and read „maps in maps”, each of them more laced and wavy. The classical geopolitical fissures are made more complicated by the ever more difficult problem of energy resources and the social and strategic instability of weak states, the ideological and cultural radicalisms, the issues pertaining to frozen conflicts, disputes on ecology and demographic aspects – all of which hold hands in a true „geography the of chaos.”

If the future cannot be predicted, nevertheless, it is true that it must find us prepared for future alternatives that can be imagined. The true calling of the statesmen is not to find themselves stuck in a predicted, inexorable future, good or bad, but to create the necessary mechanisms for times when hazard or conscious action become reality and the state they run is capable to react and efficiently manage challenges as well as opportunities.

When we made the transition from definite predictions to possible scenarios, we’ve already stepped on a fertile territory of actual actions destined to make possible the good future that was mentioned in the motto. For those who are familiar with the science fiction universe of Isaac Asimov, it is worth mentioning that the quote does not belong to Hari Seldon, the founding father of the fictitious psychohistory. He expresses the hopes of the galactic emperor Cleon, who is faced with the

IN

nearly magic perspective of using an instrument capable of opening a gate to the mystery of future. Unfortunately, Cleon's dream vanished as fast as it came into being. For Seldon convinced him, that the same way you cannot predict the future starting from emotions and human reactions, the contrary does not converge either.

Nobody is capable to start from a desirable future and be able to predict human emotions and behaviours that make this future possible.

People are immune to such ways of manipulation. That doesn’t mean that you cannot create state institutions and mechanisms of reaction, because resilience and anti-fragility must serve the good future one wishes for. It is the duty of the governors to establish a partnership with the civil society, starting from immutable realities such as the geographic position, the natural or human resources, the map of objectives one wishes to transform into reality so that the nation can prosper and be protected. At the same time, it is their duty to foresee undesired, but perfectly plausible evolutions, such as the reaction of democracy at world level, the proliferation of weak or even failed states, of new frozen conflicts or the thawing out of old conflicts and the evolution onto a possible neo-Cold War, more insidious than the one we know. Romania 25 years from now could be a solid energetic hub placed in a space of security and stability, but our country might as well fight the effects of disastrous geopolitical evolutions in the immediate vicinity.

Our country might have developed by now a strong system for processing and accumulating information, a system able to increase national power above what is permitted by natural resources, but our country might as well stay in the same place, blind to anything that translates into „anger”, with eyes wide-open to anything that represents „today”, letting the events take it by surprise.

A precondition for a win in Romania’s case, disregarding scenarios that might come into being, the evil that might surpass itself or the chance of hazard, is the anti-fragility popularized as an academic concept by authors such as Nassim Taleb. Antifragility is a concept that transcends meanings 116 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

BRIEF

known to resilience. If the resilient mechanisms resist only the shocks, the anti-fragile ones emerge enriched and improved from crises they were able to overcome. Resilience limits itself to managing the incertitude, while anti-fragility embraces it and tries to domesticate what is opaque, unknown and inexplicable.

By applying a concept from a recent article in Foreign Affairs, Nassim Taleb and Gregory Treverton analyze the explosive scenery of the Middle East, asking themselves why Syria, with its apparent stability, proved to be so fragile, and Lebanon a country that underwent permanent turmoil is more stable, and the authors reach significant conclusions. They believe that the key is found in the fragility and the antifragility of these states, or in other words in their capacity to face chaos. According to their perspective, fragility has five main sources: a centralized government system, an undiversified economy, excessive debts, the absence of alternative for governing and last but not least, the lack of recent experience in successfully facing major shocks.

Regimes that are apparently problematic end up winning, while states that are apparently placid prove to be real ticking bombs. Saudi Arabia, extremely dependent on commerce with petrol, immune to regime changes, highly centralized, can easily be placed at the end of a spectrum, together with states such as Bahrain, Egypt, Venezuela, and to some degree Russia. Japan is characterized by a moderate fragility, indebted and still incapable of getting back on its feet after the „lost decade”, Brazil, more and more decentralized and bureaucratized, Nigeria and Turkey.

On the other side, Taleb and Treverton place not only Lebanon, a country that avoided the statism that swiped the region, from Egypt to Irak and Syria, but other countries as well, and we mention Italy, efficiently decentralized, flexible, capable of a comeback after several political and economic crises it experienced.

If Romania is in a relatively good shape at these chapters a quick review on the neighbouring states – including the „white elephants” from the Extended Region of the Black Sea – triggers reflection and a new impulse when it comes to the actions that help

IN

us fight our regional and personal fragility. At present we are located on the good side of the geopolitical outlines, within the European postmodern community, and we have a simultaneous, double responsibility towards protecting our interests, national and collective, both in finding a solution for the problems that occur in the area of the new peripheries, and finding ways to export stability and prosperity to areas that are far away.

We still lack the force to make the step towards a new strategic profile in another world, to elaborate strategic maps that encompass the purposes and the paths to be followed. Such a request is important because, as we’ve mentioned before, this endeavour has multiple valences combining economy, energy and technology with geopolitics, its final purpose being a redefinition of Romania as a „frontier state” at a network node, a hub of useful and actionable knowledge, a strategic intersection in a global world with interdependencies and complicated interrelations.

Romania is a state that can offer the entire democratic community it belongs to the fertile field for the accomplishment of justice, stability and prosperity.

Needless to say, none of the above mentioned could avoid the role played by hazard in the evolution of our country for the next 25 years, nor will it protect us from ironic situations such as the ones mentioned by Churchill, when apparently good politics had catastrophic effects. All these situations existed before and will exist in the future. The problem is mainly that statesmen – aware of how these courageous but risky actions will be judged from the perspective of a result they cannot control – most often than not prefer to protect themselves and find shelter in bureaucratic solutions that neither help, nor harm. Far from being a supporter of recklessness, I must observe that across history, nations benefited more from country leaders that had the courage to make difficult decisions, although probably condemned by the society at that time, but necessary for the achievement of the envisioned strategic objectives.

Taking all in all, as stated by Churchill, „in politics success is not final, failure is not fatal: it is the courage to continue that counts”.

B R IE F

3 2 Romania at 3+ At a first look, you might think that Adrian Docea needs glasses. Otherwise, it would be hard to explain how a creative young man with a wonderful career at a worldwide acclaimed advertising agency decided to return home and start something on his own. But, if you listen to him for a while, your mind might tend to reset itself to his dioptres, and infuse you with a wonderful sentiment of dependence.

If we attempt to use his words, Adrian’s CV would look as follows: „born and raised in Alba Iulia, I started off in my field in 2002, in Cluj, while I was still a student. Then for a year at LOWE Bucharest, followed by several wonderful years at BBDO Bucharest, then I became the BBDO coordinator for Central Europe, and, in 2010, I was appointed strategy director at BBDO Moscow”. During the last few months, what seemed to be a three lane highway towards the West or USA suddenly took another turn, after a brief halt in Berlin, to a familiar alley: Romania.

What does a creative person think of his country, a person that exchanged a corporate career in the West for an entrepreneurial adventure at home read on page 134

117 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

The only Romanian that got to fly into the outer space Dorin Dumitru Prunariu is at present the honorific president of the Romanian Space Agency (ROSA) and president of the ASE Europe, the European subsidiary of the Association of Space Explorers. On May 14th 1981, he was the only Romanian that had ever flown into space. The mission was part of the Intercosmos program that lasted for 7 days, 20 hours, 41 minutes, 52 seconds. On May 15th, Soyuz-40 landed on the Salyut 6 spaceship. In all, the crew crossed 124 orbits around the Earth, and during this time the Romanian astronaut studied the Earth’s magnetic field. He also ran studies on the orientation system of the spaceship and observed the Earth from right above the Romanian territory. When Dumitru Prunariu was sent into space, Romania was the 11th country in the world that was able to carry out such a project. Today, Romania, State Member of the European Space Agency (ESA), is the 12th European country and the 16th world wide to have a percentage of the International Space Station (ISS). What was unimaginable for the country became possible and even a necessity for the future. Thirty three years ago, Dumitru Prunariu had the privilege no other Romanian had before and he continued to look in an assertive way at far-off stars.

Read on page 178

4 Romania with a Mask over Its Face A person that lives in Romania produces over 10 million tons of waste products, double the European average. While we don’t know how to dispose of them, others import them.

The representatives of the municipal administration have been preoccupied for the past 10 years with solving this problem, and we still dream of regional ecological landfills, but such projects require investments of over 1.5 billion Euro. In other states the garbage supply power stations and waste products are turned into biofuel. The response given by the authorities was that they wouldn’t be able to finish this project by 2030.

Close to half of the counties don’t have a proper landfill, according to the documents of the national Agency for the Protection of the Environment, but this doesn’t mean that everything else is streamlined. A clean analysis can be read on page 205

IN

BRIEF

IN

B R IE F

8 To Rio Pobre

6

5 The Global Energy, Reference Points for 2015 The events that occurred last year – the stagnation of world economic growth, the modest results when it comes to the decrease of greenhouse effect gas emissions, the volatility of hydrocarbon prices, the risks and vulnerabilities manifested in regions that are producing intensely – increased the uncertainty revolving around the evolution of the global energy sector.

In the attempt to respond to the new challenges, the decision factors of the profile industry could omit the need to identify and manage early on possible signs of a crisis at the energetic system level.

The crisis in Ukraine lead to a change of strategy in the EU, and carried on as a main objective the long-term guarantee

118 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

of energy provision to the member states.

Brussels is in search of solutions meant to diversify the supply sources and extend the energetic infrastructure, including the natural gas storage facilities, the terminal areas for the natural gas import and the connection points within the transEuropean network.

The analysts estimate that 2015 will be rather busy if we make reference to the priorities outlined in the international agenda and to the main actors of the global energy market. It remains to be seen the extent to which the decisions made this year will lead to concrete results meant to contribute to the reformation of the national energy systems, respectively the fostering of a transition towards clean energy. More on this subject on page 153

7

Sources of Peace in the Middle East – Perspectives for 2015

Perspectives on the Transatlantic Partnership

More than ever before, the security challenges in the Middle East have reached the point where they exceed the national territory, local or tribal interests, and the attempt to solve such challenges requires common effort and the participation of Western and regional actors. A retrospective of the last years doesn’t reflect essential changes within the security equation. In 2014, the leading places at the crisis sources and affected interest zones category were held by Syria and Iraq. The element of novelty was the virulence with which the Al-Qaeda Islamic actions were replaced by the operations of the Islamic State, and the fact that the place of the destabilized Iraq we knew 4-5 years ago was taken by another, also insecure, but with minor changes in the coordinates of insecurity and bearing the same major inter-sectarian tensions.

To the above mentioned we add the cul-de-sac of the negotiations concerning the Iranian nuclear file, and an IsraeliPalestinian conflict that resembles more and more a frozen confrontation, not necessarily from the perspective of the events developed, but regarding the possible solutions Read on page 145

The transatlantic collaboration at economic, political and military level has recently become a major stake given the force proportions at world level, the pressure of the competition coming from the Asian states, chiefly China, the emergence of Latin America, as well as the multiple conflicts and risks directly affecting the international security.

The Second Annual EU-US Trade Conference is scheduled for the month of February 2015 in Brussels and will reunite over 250 stakeholders that are to assess the perspectives of the Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP).

The time-limit initially established was the end of 2014 and is needless to say overdue. Europe has a new Executive and a new Legislative, and Washington has a new majority in Congress. Given the circumstances, the negotiators are under great pressure to finalize the accord by the end of 2015 and before Barack Obama’s second presidential mandate ends. The mission of the representatives involved in the dialogue is made difficult by the scepticism existent among the experts, as well as among the citizens, mainly Europeans.

Read on page 149

119 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

London 2012 seems very close and far away. It seems close because that’s how strong emotions and memories impact us: they are alive, animate and persistent in spite of time. It seems far and away because, if we take a quick look at the calendar, 2014 comes to an end and until the next edition of the Olympic Games, there’s practically only a year and a half left. What are we to expect in terms of performances from Romania, if we look at the first competitions of the Olympic Games hosted by South America?

Possible answers on page …

9 25 years, 200 movies and 1 new wave The first quarter of a century history of the Romanian Post-Communist cinema contains chapters of revelations and disappointments, footnotes on financing conflicts and blank pages of institutional measures to support the national film production. In the appendix, the kaleidoscopic picture of the subjects it approached can be composed.

Read on page 212

10 Of Frogs and Men We all know the little frogs that are seen in the vicinity of slops, on dirt roads or near them. They are dark-brown on the back and have yellow and orange spots on their bellies. The scientific name for these creatures carries a certain musicality as well Bombina bombina and Bombina variegate, and are in fact two kinds of toads, the slop spring with a red belly and the one with a yellow belly. With our entering in the European Union and with the implementation of the Natura 2000 network for protected areas, the two frogs made the list of protected species in our countries, among other species.

Although they are rather common in our country, in Western Europe they are endangered species and in some areas they disappeared. This is the result of the vanishing of typical habitats that is of the temporary slops in which they usually live. The pavement of the roads, the concrete used for channels and ditches, the regularized rivers, the extension of the drainage systems, the draining of slops, the building with concrete of river beds and the embankment of extended surfaces of land slowly led to the indirect loss of these creatures. Aside from the fact that they hide in the slops of our country, in Romania, in the northern part of the Transylvanian fields, near Apahida (Cluj), an exceptional scientific phenomenon regarding these two species is being studied for over 15 years. Find out why these two species are the subject of a scientific research on page 200

IN

BRIEF

IN

15

12

Wine from Romania

Lights or Projection?

11 The Intelligent Apocalypse From Golem to Skynet, from Frankenstein to Matrix, we are fascinated by one and the same old story in which the man plays God, and things get out of control afterwards. Why would the epilogue of Artificial Intelligence be any different?

The artificial intelligence stopped being the technology of a future so far away that could exist only on the screens of the movie theatres or in the labs of specialists that work on high speed computers. For instance, during the month of November 2014, Goldman Sachs financed Kensho with 15 million dollars, an artificial intelligence service that had to analyze the financial data and was capable to make interpretations on enormous quantities of data, which couldn’t have been done by a human analyst.

An analysis of the ways artificial intelligence is present around us on page 168

120 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

NCAP, NHTSA, IIHSA are names of institutions which, for the informed, represents the symbol of traffic safety and objective control. Yes, but does objective mean being anchored in the reality we see on roads? And mainly, to what extent is theory preferred to practice? According to the ASIRT statistics (Association for Safe International Road Travel), close to 1.3 million people die every year globally, as a result of accidents on the roads, the average being of 3,287 a day. Or, for a more intuitive image, the cumulated population of the cities Braşov, Sibiu, ClujNapoca, Timişoara and Constanţa erased from the surface of the earth in only 365 days. The automobile holds the 9th place worldwide, if we take into account all the age groups, however, for the 15-29 years old category, accidents on the road are the number one death cause. ASIRT also stipulates that if it continues at this pace, and if no measures are taken, by 2030 the automobile will go up the deadly chart from place 9 to 5.

Fortunately, the wait does not translate into staring at the sky and hoping for the arrival of an extraterrestrial technology, but it involves engineers that work in labs and auto-manufacturers willing to invest important sums of money for the increase in safety. Details on page 222

B R IE F

13 EU in 2015. A summary of Challenges and Opportunities In 2013, the European Parliament decided to consult the European Social and Economic Committee which designated 2015 as the European Year for Development. The moment was well chosen in a European economic and political context in which the EU has as an objective the development of an ample public debate and a significant civic commitment regarding Europe’s vision on global development, on European territory, as well as on the rest of the continents, with its dimensions regarding the human rights, the durable development and the social cohesion.

The success of this initiative essentially depends upon the internal solidarity, the coherence of the public European politics, the close cooperation between the European institutions and the civil society so as to overcome the challenges Brussels is confronted with during this time.

Read on page 140

14 Winter. Love & Hate Winter is one of the seasons preferred by children, because it offers multiple means of spending free time which are not available during the rest of the seasons. Or, at least that’s how things were 30 years ago, when, for the majority of the Romanians, the chance to travel to areas where winter sports could be practiced for a long period of time were close to none. However, after 1989, and mainly for the past ten years, winter became a good season for tourism and the majority of the Romanians, with above-average income, get to go twice a year on vacation, during the summer and during the winter. Winter does not translate only into snow and winter sports, for the people that want to relax during the winter it also means exotic beaches.

We chose to get acquainted with two ideal destinations for winter days in 2015.

You find them on page 219

121 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

The Sinteza magazine follows the wine road in Romania. After Banat and Transylvania we reach Moldova, Vrancea to be more specific, where the angels are offered noble brandy wine, and where the wine is treasured in the cellars of the ancient voievods. According to the Agriculture Direction of Vrancea County, the grapevine is cultivated at presents on 26,902 hectares of land, which represents 10, 54 % of the agricultural surface of the county. As a term of comparison, five of the smallest industries of winemaking in Romania – Murfatlar, Jidvei, Cotnari, Vincon and Recaş - sum up to 9,500 hectares of grapevine. At national level, the grapevine cultivated in Vrancea represents 15% of the total and is divided into three important vineyards: Panciu, Odobeşti and Coteşti. An analysis made by the magazine vinul.ro in 2012 reached the conclusion that Vrancea’s potential is immense, but the quality of the wine does not rise to meet the expectations, in general. This opinion is shared by winemakers and connoisseurs in the field. There are medium size wineries that focus on quality and “boutique” wineries that are based on an integrated concept.

The Romanian wine is good, is proud and there is so much of it that it got Burebista thinking. Let’s try it!

Read on page 232

16 The Paradox of Mulled Wine Winter takes charge. After the “warm” holidays, the cold makes us look for alternative heat solutions. After a day of skiing, or snow fighting or sledding in front of the house, what could be better than a mug filled with mulled wine to which one might add cinnamon.

The mulled wine is popular all over Europe and is being served, for centuries during the months of winter, Glögg (in Swedish), vin chaud (in French), vin brule (in Italian), vin fiert (in Romanian) or glühwein (in German). The common ground for all is the red or white wine „fortified” with spices and served warm.

Although the name itself tells us that the wine is supposed to be boiled, the recipe tells us that the wine should not be brought to a boil! By boiling it, the wine loses some of its properties, and therefore it should be warmed slowly without bringing it to a boil. A few of the most savoury recipes on page 228

E d i t o ri a l

E d i t o ri a l

Vasile Dâncu

Dilemmas and ambitions for a noncatastrophic framework Romania 25 Years from Now

O

ne can only imagine Romania 25 years from now in the light of pure fantasy; as a sociologist you are sometimes embarrassed by the inexistence of a strategic approach meant to somewhat ease the transition into the uncertainty reserved by the future. If we start from the premise that the future is a continuance of the present, then we are set for a nightmarish image.

Even if the approach opts for a setting that continues the trends of the day, we still revolve around the very same things; therefore we must put aside such a course. I am in hope for a positive framework, a way of thinking that militates for a split, because the dynamics is fast nowadays, the surprises are quite frequent, and Europe in its entirety suffers from strategic myopia. But, mainly because I am Romanian, I hope for a better future in my country and I believe that wellplanned strategic frameworks can set order, can unite the nation, can build synergies and can project a future that could result in the anticipation of danger and a proper use of given opportunities.

122 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

We must seek to project what the world would look like and wonder what part are we to play in it 25 years from now. We should not comply with the thought that everything is going to be alright and that the groups we are part of today will give us milk and honey. If a country like France, in 2014, created a strategy for a decade and was wondering, among others, whether the future was with or without the EU, I believe it is reasonable enough for us to address the same question.

It is in our duty to find answers to questions being addressed, for there are things we can’t hide, even if it is difficult at times. First, which institutions can be called pillars of common affiliation, respectively which institutions can create identities and strengthen the ties established between us the citizens and Romania, if 80 percent of the Romanians declare that they are proud of their origins and of their affiliation and only 30 percent of them trust the Romanian state?

Second, we see an intense polarization among Romanians and a series of crevices that dynamite the collective solidarity in its

mechanical state: state population vs. diaspora, state workers vs. private sector, conflicts among religions, active working people vs. people that are assisted, and this truly is a source of cleavage and a source of creativity that can stimulate development. There is one condition: some of the common rules of survival must be strengthened, as well as the common rules of living together.

When we encounter a high degree of polarization paired with strong inequality there must be a way to ensure equal access to the fundamental goods. When there are social tensions, the antidote is offered by trusting core institutions of the society, organisations and political, juridical institutions which can define the common interests and the means to achieve them.

How can we do this, how can we change the political practice that turns these tensions into an easy booster during elections, securing a vote resulted from tensions or negative campaigns?

Third, what kind of a social model do we choose? It is not a preamble meant to propose social politics which prove to

be aberrant at times, because both the left and the right have done it during elections for the past few years. What we address here is social politics in a broad sense: general access to quality education, pensions, protection for the unemployed, avoidance of imbalances between generations and many others.

Finally, what kind of antifragile mechanisms, as coined by Nassim Taleb, should we look for in order to avoid future risks and threats that cannot be predicted or imagined, because we lack that courage: a possible disintegration of the EU or the elimination of the countries that joined the group last and are hauled with great difficulty, a war in the area, the withdrawal of NATO from the proximity zone with Russia etc. As written by Nassim Taleb: „Crucially, if antifragility is the property of all those natural (and complex) systems that have survived, depriving these systems of volatility, randomness and stressors will harm them. They will weaken, die, or blow up. We have been fragilizing the economy, our health, political life, education, almost everything… by suppressing randomness and volatility. Just as spending a month in bed (preferably with an unabridged version of War and Peace and access to The Sopranos’ entire eighty six episodes ) leads to muscle atrophy, complex systems are weakened, even killed when deprived of stressors. Much of our modern, structured, world has been harming us with top-down policies and contraptions (dubbed «SovietHarvard Illusions» in the book) which do precisely this: an insult to the antifragility of systems”.

This would imply a way of thinking that has to anticipate some of the tears or „black swans”, respectively a way of analyzing our social, economic and political systems with maximum lucidity, using the symmetry test proposed by the above quoted author: anything that has more upside than downside from random events (or certain shocks) is antifragile, the opposite of fragile. We could create this way at least an immunologic plan for Romania, a country that 123 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

experiences a great strategic myopia.

I will try to describe a few ambitions (if not conditions) aimed at avoiding a catastrophic framework, a framework that would be predictable for Romania, in the actual state of affairs. A catastrophic framework would reflect Romania by 2040 as: a more or less sovereign territory, a population rather than a nation, an area that provides work force, lacking local entrepreneurship, with national resources completely alienated, a failed state, a mere market for Europe and a territory without independent external politics.

This would imply a way of thinking that has to anticipate some of the tears or „black swans”, respectively a way of analyzing our social, economic and political systems with maximum lucidity, using the symmetry test proposed by the above quoted author: anything that has more upside than downside from random events is antifragile, the opposite of fragile. We could create this way at least an immunologic plan for Romania, a country that experiences a great strategic myopia.

In order to think beyond such catastrophic frameworks we must establish a preliminary condition: The public action does not end its mission of transformation, although the simplistic neoliberalism imported by Romania recommends a complete separation between the

state and any form of social blend.

The public action must involve continuity beyond the political alternations that could lead to noncumulative results or could even prejudice Romania’s path towards some precise targets. The public action must support the expertise of the specialists meant to reduce or minimize the offensive of the sinecurists, who invade the state and its organs after every election.

Corruption and the spoiling of the resources are vulnerabilities that can be mitigated if we credit the public action with the mission to occupy and steer the development and the achievement of strategic targets.

The public action must ensure consistent protection of national interests. Unfortunately, Romania is guided by an ideology of the opposition between the state and the companies and even between the state and the private sector. But everywhere in the world, competitiveness is the main strategic weapon for national states, the state + the local collectivity + the companies represent a triad that continuously develops strategies whether it is for occupying workforce, or for modalities of optimizing the use of resources, for achieving the targets of development, or for reaching territorial balances etc.

Unfortunately, the companies in our country are under close scrutiny and under a lot of pressure and the activity can be paralyzed sometimes for years. Such companies undergo very strict regulations and fiscal retroactivity. Sometimes the Romanian entrepreneurs are under the impression that the state wants to suppress the national economy, which for sure can’t be true.

However, the lack of culture and vision of some state representatives can generate the thought that we are heading towards a post-national federalism in Europe, but it would be a crime to deconstruct Romania in order to build Europe from its pieces. For now, we can detect the state’s incapacity to assume clear positions or make efficient decisions to protect and stimulate the Romanian entrepreneurs.

The public action needs an 

E d i t o ri a l

intelligent and creative state, a state that respects national wellbeing and principles, a state that is not confiscated by interests, regardless of their nature and of providers.

This state does not abandon the society by manifesting its force and determination only towards the weak citizens, but applies the same rules and principles to everyone, stimulates social competition, seeks to avoid extreme polarizations between social segments, equally redistributes sources and facilitates harmony and social cohesion. This state does not want to tear the tissue of solidarity and tries to regulate imbalances or malformations that are usually the result of competition or resource imbalance.

State

The training of the Romanian entrepreneur has become one of the pillars of a framework that is to be developed over the next decades. The political discourse today militates for foreign capital as the only means of salvation, and usually the foreign capital comes first when state aid is offered or any other form of governmental or local support. Today there is a legislative ambiguity and a legislative jungle which brings a lot of the great Romanian entrepreneurs in front of the National Anticorruption Directorate (NAD), imprisons them or makes them abandon their businesses in the end. Are all these entrepreneurs thieves?

Sociologically and rationally speaking, it is difficult to support such a conclusion. The large Romanian companies that still

124 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

function are being attacked by foreign companies in order to be taken over, if they are still standing on the market. It is a natural phenomenon; there is a free market competition. The question that arises is whether we should encourage and protect the Romanian entrepreneur. We can no longer offer standard protectionism, but we still have several means to support the Romanians that pay wages, and sometimes are the only ones that provide salaries in a town that has ten or twenty thousand inhabitants. I bet none of the people governing this country was preoccupied with this detail and went on to see who that Romanian entrepreneur is, whether

+

E d i t o ri a l

it should be followed by a tough, expressive, exemplary punishment of the entrepreneurs that break the law.

The issues pertaining to our identity and the means to maintain it are not the responsibility of sociologists and historians, but principles of survival for a nation.

Identity is represented by the collective sentiment of historical individuality, the shared sentiment according to which we own something, an original contribution to world culture and civilization, of which we can be proud. Identity cannot hold its ground if it relies only on history, it must cherish the sentiment that right now our generation is able to create

+

Local community

he had a vision or interests. Maybe they would have discovered an emotional aspect: the Romanian entrepreneur is quick to leave aside immediate personal interests for he enters the fight driven by something; that drive is given by pride, the pride to do something for his community and his country.

We are aware that the state is not directly involved in the economic game, but it has to be a guarantor of balance, not only regarding the competition, but also regarding the management of the exchanges and of the general development. The financial interest of the state is the national interest, and it shouldn’t be hidden behind the need to do justice and punish the ones that steal. However, the recovery of the damages is a principle that must be treated responsibly, if possible, and

questions such as: who we are, what brings us together, what we have in common, how we can succeed – together or by ourselves, what we must keep from the past, what we wish for in the future, what kind of education is necessary in the future, which are the sacrifices that we make and what kind of results do we expect. An institution such as the Romanian Academy can be involved in the planning of our future due to the exceptional resources it has, but also because it can promote Romanian excellence into the world.

Today, the exceptional attempt made by the President of the Academy to provide the outlines of a project for the development of Romania in the future must be supported by the

inestimable values, is irreplaceable and it actively participates to the actual building of the world. That is to say the world would look different without us, and an important number of things would be missing if it weren’t for us. It is the most important premises for Romania’s trajectory for the next 25 years.

This future cannot be solved only through education or public action, it is also connected with justice, equity, fairness, trust towards institutions and the projection of Romanian personalities to the public agenda of today’s world spectacle. This also has to do with the way we promote our culture into the world. Education in the spirit of reciprocity is an important aspect as well, together with the ongoing response that the great personalities and institutions should provide to

Business environment

Executive branch and not only. It should give birth to new reflections (concordant or divergent) in all areas, political, civical, economical or academical. In the process of understanding the importance of the identity pillar we must also have in mind an ample reflection regarding the understanding and appeasement of the ethnic or regional particularities, so as to try to integrate these particularities into the civic citizenship. This aspect is important because selfishness and individuality have become values that bring progress, evidently at personal level, however collective, social and national conditions become frameworks for the relationships between individuals, between individuals and the state, and between individuals and the insertion community.

125 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

We must escape the intellectual decay, the intellectual mediocrity that deeply torments the society, for at this moment we don’t even have a market for the exchange of ideas. The domain that suffers the most is education, unfortunately it that doesn’t meet the standards of the civilized world. The institutions of culture and education that seek to promote a minimum degree of excellence are crushed by populism or political demagogy, our elite is divided into camps of public intellectuals that attack one another via television. It is as if we were on the Titanic, after the announcement of the implacable end, the future doesn’t seem to count anymore and everything becomes a narcissistic,

=

Finally, an important ambitioncondition is the extension at the political conscience level the idea that the loss of economic sovereignty becomes the point where everything changes, in consequence we must move on to a different type of strategic endeavour. We do not address here only the loss of essential means in the articulation of collective interest strategies, but rather a split that weakens the validity of political thinking reflexes and decision making strategies. In this situation, perceived by someone in a fatalist way as a globalization that we can no longer fight against, we are too small and insignificant, and

Public action

senseless way of settling accounts which invariably leads to the communist inheritance obsession.

This concerted action among state institutions, civil society, entrepreneurs, men of culture, intellectual or technical, operating elites should become a reflection plan oriented towards the future and focusing on priorities, strategic objectives and means of action.

We cannot give a projection of Romania 25 years from now if every individual is focused only on its own project or if the Government makes a project on its own. If Romanian businessmen are not consulted, then it becomes a story about the dreams the intellectuals have, and if the intellectuals don’t participate, then the economic plans have no depth and are not reflected into the collective culture.

essential changes must be made in the way we think and strategize for survival without any major ambitions. In this case we have little to do, because we are more and more under the impression that we are incapable of acting collectively and think about the common interest. From this perspective, the state and the public action lose more and more their influence because the country is losing it's main characteristic that would still define it as an autonomous subject of history: a state with free, creative and active citizens and with a strong social capital. A state with hopeless citizens that are scared of the future and lack trust in their leaders and institutions is a state that becomes weaker by the day and cannot anticipate its future.

God bless Romania! n

CO N VO R B IR I

Înţelepciunile lui Solomon Interviu cu academicianul Solomon Marcus, realizat de Elena Nicolae

Născut la 1 martie 1925 la Bacău, matematicianul român de origine evreiască Solomon Marcus este eruditul clasic, specializat într-un domeniu - în cazul său matematica - dar cu vaste cunoştinţe în poetică, lingvistică, semiotică, filosofie sau istoria ştiinţei şi educaţiei.

După absolvirea studiilor liceale în oraşul natal, a urmat cursurile Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti. A obţinut ulterior titlurile ştiinţifice de doctor în matematică şi doctor docent.

După absolvirea facultăţii, a predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti. Profesorul Solomon Marcus este autor al numeroase studii interdisciplinare, al unor cărţi ce studiază utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în ştiinţele naturale şi sociale etc.

A publicat peste 50 de volume în România, cărţile sale fiind traduse în mai multe limbi şi aproximativ 400 de articole în reviste ştiinţifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori.

A devenit membru corespondent al Academiei Române în 1993 şi membru titular în 2001.

Convorbiri 126 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

D

acă ar fi fost ministru al educaţiei, Solomon Marcus ar fi fost preocupat în primul rând de educaţia omenescului. „Situaţia copilului în România este reglementată de scenariul copilului cuminte, copilul căruia Moș Crăciun și Sfântul Nicolae îi aduc cadouri.

Copilul cuminte este copilul care ascultă comenzile părinţilor și ale adulţilor și le execută. Copilul cuminte are un regim cvasimilitar, viaţa lui este reglementată de executarea comenzilor venite de la adulţi”, explică academicianul într-un interviu din „Gândul” motivul pentru care sistemul educaţional este compromis din temelii. În viziunea sa, educaţia ar trebui să răspundă unei curiozităţi, iar educatori ar trebui să fie toţi cetăţenii.

De ce este educaţia atât de importantă? „Pentru că asta ne face să ne ridicăm deasupra animalului din noi și să devenim umani”.

Discursul lui Solomon Marcus despre cele 10 nevoi umane, de la TEDx Cluj (eveniment desfășurat în 8 noiembrie 2014), a ridicat în picioare o sală întreagă de oameni porniţi în căutarea unor revelaţii. La final, profesorul a fost amabil să ne acorde un interviu.

Sinteza: Cum reuşiţi, la vârsta pe care o aveţi, să fiţi atât de energic? De unde vă luaţi energia?

127 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Solomon Marcus: Din capacitatea mea de a mă mira şi de a mă bucura de natura enigmatică a lumii. Mi se pare un spectacol grandios. A savura acest spectacol este pentru mine o sursă de energie, de bucurie care dă un sens vieţii.

Dar apropo de decalogul pe care l-aţi făcut astăzi – al nevoilor umane, care este ultima bucurie elementară pe care aţi avut-o?

- Bucuriile elementare eu le-am numit uneori spectacole atomice.

Sunt astea: adică schimbul de priviri cu oamenii care trec pe stradă pe lângă tine; torsul unui motan; joaca dintre un copil şi un căţel. Toate aceste întâmplări, care pentru cei mai mulţi trec neobservate, pentru mine sunt mari evenimente. Adică trebuie să deprindem acest exerciţiu de a contempla şi de a întârzia cu privirea şi cu atenţia asupra unor fapte aparent mărunte, dar care dau farmec permanent vieţii. Alternativa este să căutăm evadarea în concursul de genul „cine mănâncă cei mai mulţi cârnaţi în decurs de cinci minute” – şi tot felul de astfel de prostii. Toate cele 10 nevoi sunt de această natură. De pildă, nevoia de cultură – faptul că a apărut un divorţ între actul de învăţare şi actul de cultură. Că învăţarea a fost redusă la o dimensiune de simplă acumulare de cunoştinţe, în mare măsură cunoştinţe pe care nu le înţelegem şi nu simţim nevoia să le înţelegem. Unul dintre vorbitorii de aici, de la TedX, şi-a structurat 

CONVORBIRI

discursul în jurul a „ceea ce ştiu”.

Nu, eu aş pune accentul pe ce înţeleg. Pentru că noi ştim multe lucruri pe care nu le înţelegem. De pildă: orice om de pe stradă ştie că după zi vine noapte şi după noapte vine zi. Însă câţi dintre ei pot explica de ce? Câţi? Câţi înţeleg? Aici e problema.

- Dar de ce credeţi că a intervenit această prăpastie între lucrurile pe care credem că le ştim şi ceea ce înţelegem de fapt?

- Vedeţi de aceea eu am pus accentul pe cuvântul nevoie – toate erau 10 nevoi. Păcatul educaţiei este că furnizează enunţuri care trebuie însuşite, dar care nu sunt răspunsuri la nicio întrebare. Adică când propui tânărului să-şi oprească atenţia asupra unui lucru, trebuie să creezi mai întâi nevoia acelui lucru.

Altfel noi furnizăm enunţuri care nu răspund la nicio întrebare. Şi de aici apare dezinteresul tânărului pentru şcoală. Pentru că el se vede obligat să reţină lucruri care pentru el nu răspund la nicio nevoie. Creează la el mai întâi nevoia unei anumite întrebări înainte de a-i furniza răspunsul la întrebare! Ei, e un lucru atât de simplu, de banal, încât îl considerăm de la sine înţeles, dar nu e de la sine înţeles.

- Dar cum poţi să trezeşti interesul unui copil faţă de un lucru?

- În primul rând să respecţi natura lui umană, psihică, să ştii, în raport cu vârsta pe care o are, cum să-i educi curiozitatea. Copilul are o curiozitate nativă, dar curiozitatea lui operează la întâmplare. El n-are capacitatea de a discrimina direcţii interesante de direcţii triviale.

Rolul educaţiei este să orienteze curiozitatea lui către direcţii interesante, nu să ignore această curiozitate şi să-i ceară copilului să-şi însuşească anumite lucruri pornind de la acest imperativ al autorităţii. Tu eşti mic, trebuie să dai crezare adultului când îţi spune că trebuie să reţii - acest lucru nu funcţionează. Când îi ceri unui copil efortul de a acorda atenţie unui lucru, el are nevoie ca recompensa pentru acel efort să apară imediat. Ăsta-i modul în care funcţionează psihicul lui. Un adult, un om de 30 de ani, poate să înţeleagă că lucrul 128 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

acela îi va folosi mai târziu, dar un copil nu. Ori noi îl forţăm pe copil să acorde atenţie unui lucru numai pe baza autorităţii. Nu pe baza cerinţelor naturale ale psihicului său. Deci nu respectăm nevoile şi drepturile fundamentale ale copilului. Le călcăm în picioare. De pildă, nevoia lui de a greşi şi de a eşua pentru a învăţa ceva nou. Toată educaţia oficială plasează eroarea şi eşecul sub semnul infracţiunii şi păcatului. Ceea ce e un fals ordinar.

O încălcare a naturii umane.

Bucuriile elementare eu le-am numit uneori spectacole atomice. Sunt astea: schimbul de priviri cu oamenii care trec pe stradă pe lângă tine; torsul unui motan; joaca dintre un copil şi un căţel. Toate aceste întâmplări, care pentru cei mai mulţi trec neobservate, pentru mine sunt mari evenimente.

- Aţi scris foarte multe cărţi şi sunteţi recunoscut internaţional.

Acum un profesionist tânăr se consideră realizat doar dacă lucrează peste graniţe. Aţi avut posibilitatea să plecaţi din ţară şi dacă da de ce aţi ales să rămâneţi?

- Libertatea asta, până în 89, am avut-o cu foarte mare dificultate şi am profitat de ea la maximum după aceea. Îmi pare rău că astăzi n-am apucat să le spun celor din sală: sunteţi răsfăţaţi de istorie, pentru că sunteţi beneficiarii ai două revoluţii - cea a intrării în libertate

CO N VO R B IR I

după decembrie 89 şi revoluţia internetului, care vă dă posibilitatea să vă informaţi şi să comunicaţi cu lumea atât de uşor. Şi trebuie să fiţi în stare să beneficiaţi de ele la maximum. Unul dintre vorbitorii de azi, Ionuţ Budişteanu, mi-a spus că s-a născut în 1993, exact când a apărut internetul la noi. Deci vă daţi seama, el neavând termen de comparaţie, vede toate aceste libertăţi ca pe ceva natural. Nu-şi dă seama că părinţii şi bunicii lui n-au beneficiat de ele… Am trăit într-o frustrare continuă.

- Credeţi că destinul dumneavoastră ar fi fost radical diferit dacă aţi fi profesat în afară?

- Eu nu cred în destin. Sau chiar dacă o fi existând, nu mizez pe el.

Adică eu mizez în primul rând pe acţiunea mea. De aceea nu-mi plac nici urările care se fac de sărbători – „ce aşteptaţi de la noul an?”. Eu nu mizez pe aşteptări. Mizez în primul rând pe ceea ce pot eu să fac ca să schimb lucrurile. Să le îmbunătăţesc.

Deci mizez pe măsura în care eu pot stăpâni timpul, nu pe măsura în care el mă manipulează pe mine.

Nu neg că există rolul întâmplării, dar nu mizez pe ea. Caut mereu să construiesc proiecte în care eu să fiu elementul activ, nu elementul care suportă vicisitudinile istoriei. Sigur că am suportat această postură. Am trăiat-o din plin. Nu uitaţi că eu mi-am trăit adolescenţa şi tinereţea în perioada celui de-al doilea război mondial, o perioadă dramatică. Dar tocmai de aceea am învăţat care este preţul timpului şi faptul că, dacă vreau să mă motivez pe mine ca fiinţă umană, nu doar animalică, trebuie să mă ridic să sfidez animalul din mine şi să arăt că sunt mai mult decât el.

- Oamenii ca dumneavoastră sunt din ce în ce mai rari. Pentru că trăim într-o societate de consum, în care timpul devine cea mai preţioasă marfă, dar nu pentru a ne desăvârşi, ci pentru a ne satisface exact acele nevoi animalice…

- Da, avem o mentalitate mercantilă. Şi aici trebuia să fie rolul şcolii. Adică alternativa la ceea ce spuneţi dumneavoastră era să reuşim să trezim la tineri nevoia

n Lucrurile se vor schimba în bine în măsura în care vom vorbi despre viitorul României nu la persoana a treia, ci la persoana întâi

de cultură. Să simtă că-n ei intră în competiţie prosperitatea materialfinanciară, pe de o parte, cu bucuriile culturii, ale ştiinţei şi artei, pe de altă parte. Şi din păcate nu prea reuşim acest lucru, pentru că educaţia se reduce, în primul rând, la partea instrumentală, procedurală, nu la partea de cultură, de istorie, de conexiuni între domenii.

- Este o problemă pe care o avem doar noi, în România?

- Este o problemă generală.

Numai că neajunsurile au consecinţe mult mai dramatice într-o ţară insuficient dezvoltată precum România, decât într-o ţară cu instituţii aşezate, cu autostrăzi, cum sunt Germania, Franţa… Aici e deosebirea. În România avem această problemă, dar în alte ţări, SUA, de exemplu, există o altă tendinţă – supraspecializarea. Pentru ca se devină performant într-un domeniu, un tânăr este lăsat să se specializeze strict pe acel domeniu şi nu mai face altceva. Eu pot demonstra că această strategie nu mai funcţionează. Să vă spun de ce: când eşti la gimnaziu, profesiile au o anumită configuraţie, dar dinamica 129 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

transformării profesiilor este atât de mare, încât când el va termina şi va intra în viaţă, configuraţia va fi cu totul alta. Deci el trebuie să se pregătească şi să înveţe pentru o configuraţie a profesiilor care nu există, în momentul în care el învaţă.

De aceea, educaţia nu se poate limita la a face faţă unor situaţii standard şi trebuie să te pregătească să faci faţă unor situaţii noi. Am dat mereu exemplul acesta – premiul Nobel pentru chimie a fost câştigat în 2014 de trei fizicieni – domeniile se amestecă, profesiile se schimbă.

Importantă este capacitatea de gândire şi de acţiune pe care să le poţi valorifica atunci când niciuna din cunoştinţele acumulate nu mai e aplicabilă. Ori aici e deficitară şcoala.

- Ceea ce spuneţi dumneavoastră legat de educaţie este revelator.

Vi s-a propus vreodată să fiţi consilier într-una dintre instituţiile statului răspunzătoare de educaţie?

- Nu. Sunt respectat, mereu apar în dezbateri alături de miniştri. Ei mă respectă, se fotografiază alături de mine, dar în gândul lor este că ceea ce spun eu este frumos, dar nu e aplicabil.

- Au dreptate?

- Dar cum să aibă dreptate?!

Ceea ce spun eu incomodează, pentru că cere un efort de schimbare. Şi educaţia, învăţământul are această inerţie imensă, de a prefera să repete azi ce a făcut ieri, decât să încerce să schimbe. Şi de aceea continuăm cu programe prăfuite şi aşa mai departe. Dar oricum schimbarea nu poate să vină decât de la noile generaţii. De jos, nu de la Parlament sau de la Guvern. Uitaţi-vă cu atenţie la prestaţia partidelor politice - ignoră problemele esenţiale. Preocuparea lor este în primul rând o preocupare de putere – cine să deţină puterea, cine să ocupe posturile cheie.

Asta-i preocuparea lor, răfuielile personale – cum să-l compromită pe cutare… Dezbatere pe probleme de substanţă nu există. Eu nu neg că este o istorie care a condus la crearea partidelor istorice. Nu o neg.

Dar trebuie să înţelegem că, de o bucată de vreme, viaţa politică pune în evidenţă o criză serioasă în acest mod de a conduce societatea. Nu ştiu să dau soluţia mare, dar ştiu că, în probleme punctuale, trebuie 

CONVORBIRI

CO N VO R B IR I

Decalogul nevoilor umane După ce a vorbit pentru prima dată despre cele 10 nevoi umane pe 8 noiembrie 2014, la Cluj, la TEDx, Solomon Marcus a publicat textul pe contributors.ro, unde a făcut, până în acest moment, peste 50.000 de vizualizări și a stârnit o adevărată dezbatere. „Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane.

Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educaţiei și învăţării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru.

Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început”, își introduce Solomon Marcus demersul.

n Educaţia nu se poate limita la a face faţă unor situaţii standard şi trebuie să te pregătească să faci faţă unor situaţii noi

să ne descurcăm fără şi de multe ori împotriva politicienilor. Fiecare partid pretinde că răul e la celelalte partide şi le diabolizează. Pentru mine vă spun drept că se aseamănă atât de mult între ele…. că fiecare din ele furnizează în aceeaşi măsură o listă întreagă de infractori, de oameni certaţi cu legea, de oameni care au dobândit averi prin mijloace dubioase, încât mi-e foarte greu să văd deosebiri esenţiale între ele. Şi trebuie să ne descurcăm în aceste condiţii.

- Dar ar putea instituţii apolitice precum Academia Română să se implice în schimbare şi cum anume?

- Deocamdată această acţiune e timidă. Asta-i situaţia. Vedeţi, în trecut s-a întâmplat mereu că marile schimbări au venit de la românii întorşi de la studii în ţări avansate.

S-ar putea ca şi acum să se repete acest fenomen. Noi avem atâtea minţi luminate în mari universităţi… s-ar putea ca de acolo să vină schimbările de substanţă. Se vede acum interesul lor de a vota cât de mare este. Nevoia de implicare în viaţa României e tot mai pronunţată.

Nu uitaţi că foştii mei studenţi se întind pe o perioadă de 60 de ani şi 130 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

am păstrat legătura cu mulţi dintre ei. Îi văd tot mai interesaţi de ce se întâmplă în România. Deci sper că schimbarea se va produce. Problema este cu ce viteză, în ce ritm. Din păcate, faptul că la noi jumătate din populaţie e încă indiferentă nu e deloc un lucru bun.

- Cum aţi descrie România ultimilor 25 de ani?

- Vedeţi, în mare măsură, democraţia a venit peste noi fără a fi avut exerciţiul necesar pentru a o folosi. Ceea ce trebuia să fie democraţie a degenerat uneori în anarhie, alteori în tendinţe dictatoriale şi internetul pentru multă lume a venit prea devreme - din păcate prea mulţi, chiar prea mulţi intelectuali, oameni de cultură, nu erau încă antrenaţi, pregătiţi să comunice cu lumea în măsura în care o permite internetul. Am să vă spun un lucru, l-am întrebat pe fostul preşedinte al Academiei cât la sută dintre membrii ei folosesc în mod curent e-mailul. Mi-a răspuns 20%. Eu cred că e mai mult, hai să spunem 30-40%. Dar aproape toţi elevii de gimnaziu pe care i-am întâlnit folosesc e-mailul, internetul şi ştiu limba engleză.

- Deci România ultimilor 25 de ani este o Românie care ne-a luat pe nepregătite….

- Cam aşa.

- Şi cum credeţi că va fi România următorilor 25 de ani?

Nu pot să fac profeţii, pentru că viitorul unei ţări nu depinde de soartă, de zodii, ci depinde în primul rând de noi. Lucrurile se vor schimba în bine în măsura în care vom vorbi despre viitorul României nu la persoana a treia, ci la persoana întâi.

1.

3.

Nevoia de a da un sens vieţii, la nivel elementar. Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că privești cerul și pământul; că te miști; trăieștele ca mari evenimente. (…) Toate acestea să-ţi fie suficiente pentru a simţi că viaţa are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume și te-au crescut au dreptul la iubirea și recunoștinţa ta.

Nevoia de întrebare și de mirare. (…) De prea multe ori, școala, în loc să întreţină și să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menţinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinţă de a înţelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranţei noastre. 

- Adresa de mail pe care o folosiţi este solomarcus. Vă simţiţi un om singur?

- Discursul meu de recepţie la Academie s-a chemat „Singurătatea matematicianului”. În anumite privinţe sigur că trăiesc starea de singurătate. Dar această stare este concomitentă cu nevoia ieşirii în lume, ca azi. Adică trebuie să alternăm aceste stări, pentru că eu cred că noi avem nevoie de perioade de însingurare, în care să ne limpezim mintea, să ne clarificăm unde ne aflăm, pentru a fi pregătiţi pentru o nouă ieşire în lume. Nu poţi să trăieşti tot timpul în zgomot. n

2.

Nevoia de împrospătare. (…)

Așa cum avem grijă zilnic să ne împrospătăm corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a minţii, a simţurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început (…); într-un anume sens, să recăpătăm candoarea copilăriei.

131 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

CONVORBIRI

CO N VO R B IR I

4.

8.

Nevoia de îndoială și de suspiciune. Ce poate fi mai uman decat ezitarea, nehotarârea, nedumerirea? (…) În justiţie se lucrează cu prezumpţia de nevinovăţie. În educaţie și în învăţare, este recomandabil să adoptăm prezumpţia de suspiciune. (…) Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii, așa cum un poliţist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. (…)

Nevoia de omenesc și de omenie. (…) La animale, o pornire instinctivă vede în diferenţă o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă și ei acest comportament, este nevoie de o educaţie corespunzătoare. (…) De la omenesc nu e decât un pas până la omenie. (…)

Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esenţial) vor putea fi mai greu antrenaţi în războaie de tot felul.

Nevoia de cultură. Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură știinţifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filosofică etc. (…) Dar cine beneficiază de el, câţi sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înteleg, își pot umple sufletul şi mintea de înţelepciunea și frumuseţea lor, se pot astfel înălţa spiritual mult peste starea de animalitate ? (…) Va fi în stare educaţia publică să preia acest mesaj ?(…) Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală?(…)

Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenţei verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei ? Ce anume dă un sens vieţii lor ?

7.

5.

6.

10.

Nevoia de joc. (…)

Mă voi referi la un joc practicat, pe cât mi-am putut da seama, de toţi copiii lumii: jocul de-a v-aţi ascunsa.

Eu mă ascund, iar tu mă cauţi și dacă mă găsești, ai câștigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică faţă de noi, la orice vârstă și de la începuturile omenirii. (…) Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învăţarea, descoperirea, invenţia ?

Nevoia noastră de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi.

132 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

9.

Nevoia de identitate. (…)

Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identităţi ale fiinţei umane, aflate într-o dinamică permanentă și o interacţiune continuă, nu mai pot fi înţelese decât concomitent, formând un sistem.

Sau le înţelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea și internetul au o contribuţie esenţială la această nouă configuraţie a identităţilor. Educaţia nu reușește să facă faţă acestor probleme, nici nu prea le are în atenţie.

Dar tensiunile existente între diferite identităţi ale fiecărei persoane și între identităţile unor persoane diferite sunt, în ultimă instanţă, la rădăcina multor conflicte și războaie (…).

Nevoia de greșeală și de eșec. (…)

Greșelile și eșecurile sunt preţul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăţi înţelegerea și pentru a acumula noi capacităţi. Trebuie deci să distingem între greșelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, și greșelile ordinare, făcute din neatenţie sau ca urmare a altor imperfecţiuni senzoriale sau psihice. A plasa greșeala și eşecul, la modul general, în sfera infracţiunii sau/și păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuși o comite mereu practica educaţională.(…)

Nevoia de transcendenţă. (…)

Etimologic, trans înseamnă dincolo, iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te căţăra.

Obiceiul copiilor de a se căţăra în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentaţia de a se înălţa, de a se depărta de sol. Așa începe transcendenţa. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ţi-a fost impus prin naștere, să nu rămâi sclavul percepţiei senzoriale și empirice, să încerci să le depășești. (…). n

133 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

INTELLIGENT BUSINESS

România la 3+ Ce crede despre ţara lui un creativ de doar 33 de ani, care a renunţat la o carieră de corporatist în Occident pentru o aventură în antreprenoriat acasă.

Elena Nicolae

134 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

135 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

I

niţial, ai putea crede că Adrian Docea are nevoie de ochelari.

Altfel nu ţi-ai putea explica ce a văzut la România acest tânăr creativ cu o carieră spectaculoasă într-una din cele mai mari agenţii de publicitate din lume, de a ales să se întoarcă şi să o ia pe cont propriu acasă. Însă după ce-l asculţi, mintea ţi se setează pe dioptriile lui, iar asta îţi creează un minunat sentiment de dependenţă. În câteva cuvinte (ale sale), CV-ul lui Adrian arăta aşa: „născut-crescut în Alba Iulia, m-am apucat de meserie în 2002, în Cluj, în timpul facultăţii.

Un an în Lowe Bucureşti, apoi mulţi ani minunaţi în BBDO Bucureşti, apoi coordonare pe BBDO Europa Centrală, apoi din 2010 director de strategie la BBDO Moscova”. În ultimele luni, însă, ceea ce părea o autostradă cu trei benzi pe sens către Occident sau SUA a cotit brusc, după o scurtă haltă la Berlin, pe o alee familiară: România.

Sinteza: După patru ani petrecuţi peste hotare, în topmanagementul uneia dintre cele mai importante agenţii de publicitate din lume, ai decis să părăseşti mediul corporatist şi să porneşti pe cont propriu. De ce acum?

Adrian Docea: Zece ani de corporaţie sunt suficienţi să înveţi ce e de învăţat. Mai puţin ar fi fost poate prea puţin, mai mult ar fi fost prea mult; cumva cred că m-am oprit când trebuia, cât am încă energie şi curaj să încep proiecte noi, să testez modele de business noi, să îmi asum riscuri.

Am început ca junior, am încheiat ca director de strategie la BBDO coordonând strategia de comunicare a unor branduri globale; profesional nu exista un pas următor în meseria asta, puteam doar să fac acelaşi lucru într-o altă ţară, pe alţi clienţi. Se întrevedea un proces de maturizare progresivă, şlefuirea unui set de competenţe existente: adică plictiseala. Nu am decât 33 de ani, e mult prea devreme să mă plictisesc.

- Ai petrecut timp în Occident la Berlin şi în Est - la Moscova. „Experienţa globală m-a vindecat în primul rând de unele complexe de inferioritate”, recunoşteai într-un interviu publicat cu doar câteva luni înainte să te întorci acasă. Cât a contat în această decizie situaţia din Rusia?

- Rusia în care am ajuns acum cinci 136 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

I N T E LL I G E N T

BUSINESS

ani era foarte diferită de Rusia în prag de război din care am plecat. Rusia de atunci era preocupată să facă afaceri şi să crească copii, nu să trimită tancuri peste graniţele vecinilor. Rusia de atunci avea nevoie de încă 80.000 de expaţi pentru a face faţă unei economii în plin boom. Am plecat la timp, nu mai recunosc ţara în care am petrecut atâţia ani şi unde am ajuns să îndrăgesc oameni şi locuri. În ce priveşte complexele de inferioritate - într-adevăr, Moscova a fost un exerciţiu bun: românii se bucură de apreciere în mediul corporatist şi creativ moscovit. Ba mai mult, suntem un fel de „vestici” pentru ruşi; şi trebuie să recunosc că, la început, parcă era bine să simţi că vii de la „vestul cuiva”. Cred că a fost crucială în procesul de maturizare ieşirea din zona de confort: a ajutat că am plecat din Ardeal spre Bucureşti,

Cred că România e cumva similară regiunii Pacific Northwest de pe continentul american (Oregon, Washington, British Columbia): natura absolut incredibilă plus o aplecare firească pentru industriile creative.

apoi proiectele din Varşovia, experienţa din Moscova şi cea finală din Berlin; cu fiecare pas am renunţat la complexele de inferioritate - mai întâi la cele de provincial, apoi la cele de român, şi în final la cele de esteuropean. Cum ai putea să fii credibil în calitate de consultant strategic în faţa directorului de marketing al unui brand global, dacă tu nu ţi-ai depăşit propriile complexe? Mi-am dat seama mai târziu că e la fel de stupid să-ţi fie ruşine că eşti român doar pentru că există români care nu te reprezintă, cum e să fii mândru că eşti român, pentru că anumiţi români au făcut performanţe notabile în domeniul lor. Dacă mi-e ruşine, mi-e ruşine de lucrurile pe care nu le-am făcut bine,

I N T E LL I G E N T

BUS IN ES S

dacă sunt mândru, sunt mândru de lucrurile pe care le fac bine. Faptul că sunt român sau zulu e irelevant, e o realitate culturală, nu una valorică.

- Ai decis să te întorci acasă şi nu să mergi altundeva în Occident. Înseamnă asta că România a devenit mai atractivă pentru un tânăr profesionist ca tine? Ce s-a schimbat faţă de acum patru ani, când ai plecat să lucrezi peste hotare?

- E parte dintr-un proces de clarificare a valorilor personale.

Familia, prietenii şi comunitatea sunt mai importante pentru mine acum decât erau acum patru ani şi sunt tot mai importante cu fiecare zi.

Firesc era ca, după ce m-am mutat în Berlin, să rămân mai mulţi ani în Germania. În momentul în care am plecat în Moscova, aveam o ofertă alternativă din Dusseldorf. Am ales Moscova, pentru că mi se părea că era încă prea devreme pentru viaţa aşezată, previzibilă şi sistematizată din Germania. Cred că încă e prea devreme. Tot mai mulţi corporatişti români spun acelaşi lucru după câţiva ani în Occident: e bine, totul e la locul lui, totul merge cum te aştepţi să meargă, dar îmi lipsesc neprevăzutul, surpriza, curajul de a face lucrurile şi altfel decât s-au făcut până atunci.

Cred că România oferă un context mai stimulativ din punct de vedere creativ.

- Au trecut 25 de ani de la Revoluţie. Unde vezi România peste 25 de ani?

- Cred că România e cumva similară regiunii Pacific Northwest de pe continentul american (Oregon, Washington, British Columbia): natura absolut incredibilă plus o aplecare firească pentru industriile creative. Ai cel mai bun ecoturism de pe continent, dar ai şi sediul global Microsoft. Ai cele mai pitoreşti peisaje montane din America de Nord, dar ai şi sediul Amazon Inc. Asta aş vrea să se întâmple în România în următorii 25 de ani: să ne descoperim „pacificnorthwest-ul” ; să reuşim să punem laolaltă frumos cele două resurse cruciale pe care le avem, şi anume natura (turism rural şi agricultura bio) şi industriile creative (IT, arte, design, advertising arhitectură). În ce priveşte turismul, mi-aş dori să avem o lege care să oprească procesul de sluţire arhitecturală a

O poveste cu două turnuri

n „E la fel de stupid să-ţi fie ruşine că eşti român doar pentru că există români care nu te reprezintă, cum e să fii mândru că eşti român pentru că anumiţi români au făcut performanţe notabile în domeniul lor”, Adrian Docea

satelor cu potenţial, mi-aş dori să începem să ne promovăm mai bine microregiunile, produsele şi atracţiile locale. Lucrăm deja la asta, avem trei proiecte-pilot în desfăşurare pe această temă. În ce priveşte tehnologia, suntem deja ţara cu cel mai mare număr de experţi IT pe cap de locuitor din lume. Din lume, nu din Balcani. Putem spune că nu suntem pe drumul bun? Mi-aş dori ca industriile creative (arte, design, advertising, arhitectură) să lucreze mai des în echipă cu companiile de software şi tehnologie şi să creeze produse competitive la nivel global. Şi în acest caz semnele sunt bune: anul trecut Facebook i-a cumpărat pe clujenii de la Liverail cu 500 de milioane de dolari, cea mai mare sumă plătită vreodată pe o companie de tehnologie din estul Europei. Putem spune că nu suntem pe drumul bun?

- M-am întors acasă de-abia de câteva luni, dar în fiecare zi muncim pentru a pune această firmăşi implicit Clujul pe harta creativă a Europei. Da, Clujul e un oraş absolut fantastic ca loc în care să trăieşti şi ca loc în care să creezi; şi Clujul performează peste orice aşteptări în unele domenii creative (spre exemplu arte vizuale, IT, festivaluri), destul de competent pe altele (muzică, teatru, arhitectură) şi absolut ridicol pe altele (advertising, design). Nu ne deranjează. În acest moment nu ne uităm la Cluj ca la o piaţă pentru serviciile noastre, ne uităm la Cluj ca la un mediu creativ fantastic, în care se poate face advertising pentru alte pieţe, un hub unde se pot creşte minţi creative şi strategice cu aplecare pentru advertising şi de unde se poate exporta produs creativ competitiv la nivel global.

- Mărturiseai într-un interviu că eşti îndrăgostit iremediabil de Cluj.

Dar în acelaşi timp că „Clujul e cu cel puţin 15-20 de ani în spate, în ceea ce priveşte metoda şi calitatea produsului publicitar”. Nu este asta o problemă pentru un om creativ ca tine? În cât timp o să reuşească Clujul să recupereze acest decalaj?

- O agenţie de branding şi publicitate pentru Europa Centrală şi de Est - Heraldist Europe, un portal dedicat Clujului - Best City in Europe şi un start-up de tehnologie. Acestea sunt proiectele în care eşti implicat acum. Cum reuşeşti să te împarţi între ele şi care este planul pentru fiecare? 

137 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Adrian Docea se mândreşte cu faptul că agenţia sa alocă 20% din program proiectelor pro bono.

Prima sa colaborare de acest fel a fost, în 2010, cu oraşul natal Alba Iulia, pentru care a livrat un sistem de identitate vizuală şi strategia de poziţionare de brand. A încercat acelaşi lucru anul trecut la Cluj, pentru proiectul Capitala Europeană a Tineretului 2015. Însă după două luni în care a construit poziţionarea de brand, o strategie de comunicare şi un kit de identitate vizuală, a decis să înceteze colaborarea. „Ca să pui un oraş pe harta Europei din punct de vedere al brandingului şi advertisingului, ai nevoie măcar de astea şapte lucruri care lipsesc la Cluj: a) un lider care să-şi asume managementul brandului oraşului b) o echipă ai cărei membri să tragă cu toţii în aceeaşi direcţie, dincolo de opiniile punctuale şi divergente - fireşti poate - ale grupurilor de interese şi lobby din oraş c) respect pentru recomandările experţilor d) un buget alocat promovării oraşului e) un sistem de identitate vizuală f) o strategie de poziţionare de brand g) o strategie de comunicare de marketing pe termen mediu.

Deşi un oras de peste cinci ori mai mic, Alba Iulia bifează surprinzător toate punctele menţionate mai sus.

Clujul are multe de învăţat de la fratele mai mic, şi din acest punct de vedere nu cred că greşesc când spun că sub aspectul brandului de oraş, Clujul e cam la nivelul la care era Alba Iulia acum şapte-opt ani”, spune Docea.

I N T E LL I G E N T

- E un viciu. Nu e prea bine să ai multe proiecte în paralel, dar recunosc că nu mă pot opri. Poate e un defect profesional. N-am ştiut niciodată cum să fac să nu mă gândesc la o nouă jucărie. Am încercat, încerc şi acum - îmi dau seama că e un proces divergent care afectează productivitatea, dar nu pot să nu creez proiecte noi, începând cu partea conceptuală, modelul de business, brand, design, funcţionalitate, până la strategie de comunicare. Ideal ar fi să fiu înconjurat de oameni cu competenţe complementare - oameni cu aptitudini tehnologice (pe care nu le am) sau cu aptitudini manageriale (pe care de asemenea nu le am) - care să ştie să facă noile proiecte să se întâmple. Cu Heraldist, am partenerul potrivit în Cluj, cu startup-ul de tehnologie, în Berlin. Nu fac proiecte de unul singur, fiecare proiect pe care îl am e împreună cu măcar un partener. „Best City In Europe" a avut o perioada de inactivitate şi aşteaptă o relansare ca platformă de recrutare de turişti străini, dar şi de expaţi spre Cluj.

- Poate fi condus un business global dintr-un oraş de provincie, cum este Clujul? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?

- Cât timp ai un aeroport internaţional la îndemână, se poate.

Deocamdată nu suntem un business global; suntem doi parteneri cu experienţă pe pieţe globale, suntem un business cu ambiţii globale, dar care îşi doreşte să îşi dea timpul necesar să crească natural. După ani în multinaţionale, în care obiectivul imediat era să vinzi cu 5% mai mult şi să te extinzi, îmi doresc ca în agenţia mea obiectivul imediat să fie un produs excepţional - fie că produsul se cheamă spot TV, rebrandingul unei companii, un app sau designul unei ambalaj. Obiectivul meu nu e să fiu un business global, obiectivul meu e să fac produse excepţionale: că le fac pentru o firmă din Dej sau din Dortmund, mi-e egal, cât timp clientul e ambiţios. Dar cu siguranţă nu ne vom opri la clienţi din România - nu poţi să ai un business creativ în secolul XXI şi să gândeşti în termeni geografici atât de limitaţi. Clientul nostru poate fi oricine crede cu adevărat că cel mai mare risc pentru o companie e mediocritatea: să ai un produs mediocru, să ai o strategie mediocră, să ai un advertising 138 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

BUSINESS

Adevărata forţă a Celeilalte Capitale De când Adrian Docea a făcut strategia de brand pentru Alba Iulia, oraşul cunoscut acum drept „Cealaltă Capitală” a făcut o mulţime de paşi surprinzători care i-au adus vizibilitate. „E primul oraş din România care are un parteneriat cu Banca Mondială, primul oraş auditat de Moody's, primul oraş care atrage peste 50 milioane de euro în finanţări europene pentru renovarea centrului vechi, parteneriate cu United Nations Development Fund, cu Europa Nostra, strategii de dezvoltare sustenabilă, o strategie de parteneriat pe termen lung cu Casa Regală, un nou parteneriat cu companiile din regiune pentru promovarea brandului local şi aşa mai departe”, spune Docea. Dacă „Cealaltă Capitală” ar fi doar cuvinte pe o foaie, argumentează el, nu ar însemna nimic - ele au putere pentru că sunt nişte oameni în acel oraş care chiar cred că Alba Iulia e „Cealaltă Capitală”.

mediocru, să ai ambiţii mediocre.

Dacă crezi asta şi ai ambiţii de două ori mai mari decât competitorii tăi, ne-am bucura să ieşim la o cafea şi să povestim despre compania ta: fie că ai o firmă de mobilier în Blaj, fie că ai o companie de lactate în Bruges, geografia n-are nicio importanţă.

- Ce a însemnat criza pentru industria de publicitate, ce înseamnă acum publicitatea pentru companii şi ce ar trebui de fapt să însemne?

- Nu am prins din plin criza în România, am plecat din ţară imediat după ce începuse. Dar e vizibilă scăderea în calitate a produsului creativ. Aşa cum era de aşteptat, oamenii de marketing din corporaţii au preferat să-şi securizeze joburile minimizând riscurile - implicit au pus pe aer advertising care nici nu strică, nici nu drege - în loc să înţeleagă că, în criză cel mai mare risc e să nu-ţi asumi niciun risc şi că din criză ies câştigători cei care au avut curaj (în cazul nostru, cei care ştiu să facă advertising curajos). Din acest punct de vedere îmi place cel mai mult să lucrez cu companii de mărime medie, unde fondatorii sunt încă la butoane ei îşi înţeleg cel mai bine businessul, pot să ia decizii foarte rapid, înţeleg

valoarea curajului în business şi ştiu să managerieze riscul având obiective pe termen lung. Birourile locale ale marilor corporaţii nu sunt însă conduse de fondatori, ci de manageri angajaţi: deciziile sunt lente din cauza structurii ierarhice greoaie, le e teamă să ia decizii curajoase şi nu ştiu să managerieze corect riscul, pentru că, de multe ori, nu au o perspectivă pe termen lung având în vedere că nu vor mai fi în acel job cinci ani mai târziu. Iar publicitatea în România e publicitatea corporaţiilor conduse de manageri angajaţi. Aştept să văd mai multe companii româneşti de mărime medie, conduse de fondatorii lor, companii care să se promoveze mai curajos.

- Am înţeles că ai vrea să creezi un pol al creativilor români. Cât de realizabil este acest lucru, având în vedere orgoliile din industrie şi care ar fi obiectivul unei asemenea asociaţii?

- Am testat deja modelul într-un proiect-pilot care s-a desfăşurat toamna trecută şi care a funcţionat excelent. Nici măcar n-a fost nevoie de încă o asociaţie ca formă juridică, am format un taskforce digital, care a strâns laolaltă cele mai bune minţi din industriile creative din România pentru o cauză în care credeau cu toţii; puţini ar fi crezut că vor trece peste orgolii. Au trecut. A fost pentru prima dată când industriile creative lucrează ca un tot unitar pentru o cauză comună. Vreau să aplic acelaşi model în acest an pe un alt proiect social, se numeşte „Creatives United".

- Pe ce ar trebui să mizăm noi, românii, ca brand?

- Natură plus industrii creative.

Cele mai sălbatice păduri de pe continent, cele mai sălbatice startupuri de tehnologie de pe continent.

Peisaje montane care te lasă fără cuvinte şi un grup de artişti plastici clujeni care setează trenduri în arta globală. Agroturism performant şi creativitate în advertising. Şcoli bune de bucătărie tradiţională românească şi şcoli bune de arhitectură. Şi aşa mai departe. Cu cât reuşim să aducem laolaltă cele două jumătăţi ale brandului naţional - capitalul contextual (natura) şi cel uman (aplecarea spre creativitate), cu atât ne apropiem mai mult de esenţa brandului României. Dar asta e o altă poveste. n 139 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

UE 2015 Sumar de provocări şi oportunităţi Mihnea Teodorescu

Meridian 140 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

141 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n E previzibil ca Londra să îşi menţină şi chiar să-şi asprească poziţia cu privire la beneficiile sociale de care se pot bucura migranţii

Î

n 2013, Parlamentul European a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la numirea anului 2015 drept Anul European pentru Dezvoltare. Momentul nu putea fi mai bine ales, în actuala conjunctură politică şi economică europeană, obiectivul asumat de UE prin acest demers fiind derularea unei ample dezbateri publice şi a unui angajament civic semnificativ referitor la viziunea Europei în ceea ce priveşte dezvoltarea globală, atât pe teritoriul european, cât şi pe celelalte continente, cu dimensiunile sale legate de drepturile omului, dezvoltarea durabilă şi coeziunea socială.

Succesul acestei iniţiative depinde însă, în mod esenţial, de solidaritatea internă, de coerenţa politicilor publice europene, de cooperarea strânsă între instituţiile europene şi societatea civilă pentru depăşirea provocărilor cu care Bruxelles-ul se va confrunta în acest interval.

Aspecte de ordin intern Coeziunea internă va fi pusă la grea încercare de divergenţele semnificative între statele membre cu privire la migraţia internă, fiind 142 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Pentru zona Euro, perspectivele sunt în continuare rezervate, atât timp cât deficienţe structurale, precum cele de pe piaţa muncii, se vor perpetua.

previzibil ca Londra să îşi menţină şi chiar să-şi asprească poziţia cu privire la beneficiile sociale de care pot beneficia migranţii care nu au un loc de muncă. Va fi dificilă surmontarea diviziunilor şi fragmentărilor politice, economice şi sociale de-a lungul şi de-a latul Europei, chiar şi în condiţiile adoptării unui nou Pact pentru Europa, aşa cum au propus

Bertelsmann Stiftung şi King Badouin Foundation, reprezentanţi ai unui larg consorţiu de firme şi organisme neguvernamentale pentru reformarea internă a UE. Oricât de vocali şi furioşi ar fi liderii britanici pe politicile de la Bruxelles, un Brexit în 2015 nu se va produce. Nu pentru că cetăţenii s-ar împotrivi prea mult, ci pentru că o analiză cost - beneficiu a unui asemenea gest în plan economic şi politic nu se face într-un timp atât de scurt, pentru că şocul crizei globale asupra economiei britanice a fost mai dur chiar decât asupra zonei Euro, iar efectele unei ieşiri abrupte din UE asupra unui mediu de afaceri aflat în timidă refacere nu pot fi cuantificate.

Dar, mai ales, nu se va produce pentru că 2015 este an electoral în Marea Britanie, iar procentul cetăţenilor care au respins varianta ieşirii din UE sub condiţia renegocierii relaţiei cu Bruxelles-ul a fost, pe tot parcursul anului 2014, dublu faţă de cel al susţinătorilor separării de Uniune. În plus, s-a înregistrat, per ansamblu, o creştere şi în rândul celor care susţin rămânerea necondiţionată a Marii Britanii în cadrul UE, după ce, în 2013, scorul a fost net în favoarea celor care doreau ieşirea din Uniune.

n UE nu este percepută în niciun moment drept un inamic al Rusiei, aşa cum este portretizată SUA

Potrivit IHS, pentru Zona Euro, perspectivele sunt în continuare rezervate, atât timp cât deficienţe structurale, precum cele de pe piaţa muncii, se vor perpetua.

Semnale pozitive ar putea veni însă din combinaţia dintre scăderea preţului petrolului, politicile monetare acomodative şi diminuarea presiunilor puse de datoriile suverane, care ar putea genera o accelerare modestă a creşterii la 1,4%, de la 0,8% în 2014.

Daniel Gros, directorul Centre for European Policy Studies, consideră că alocarea, în următorii trei ani, a 315 miliarde de euro pentru investiţii de către Comisia Junker pentru a restarta economia europeană ar putea face diferenţa, începând din 2015, însă succesul acestui plan depinde în mod decisiv de realizarea deplină a pieţei interne, de integrarea pieţelor energetice în special.

Aspecte de ordin extern Problemele cu care UE s-a confruntat, în 2014, la graniţele sale estice şi sudice vor focaliza, cu siguranţă, eforturile diplomaţiei europene la cel mai înalt nivel.

Nimeni la Bruxelles nu doreşte să îşi măsoare puterile cu Rusia, 143 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

chiar dacă aceasta pare să fie mai vulnerabilă acum mai mult decât oricând. Unul dintre motive este şi acela că Moscova a dovedit cea mai mare capacitate de revenire, în acel moment în care părea la cele mai joase nivele ale sale de evoluţie.

Misiunea preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, şi a şefului diplomaţiei europene, Frederica Mogherini, este, din această perspectivă, extrem de dificilă, pentru a ţine deschise uşile statelor aspirante la statutul de membru şi pentru a lua în considerare, pe cât posibil, interesele de securitate ale Rusiei în vecinătatea apropiată.

Discursul despre starea naţiunii pe care Vladimir Putin l-a susţinut la sfârşitul anului trecut nu oferă Bruxelles-ului prea multe opţiuni de negociere, însă trebuie remarcat faptul că UE nu este percepută în niciun moment drept un inamic al Rusiei, aşa cum sunt portretizate SUA, iar acesta este un semnal ce trebuie valorificat oportun. Atmosfera în care a început anul 2015 pare să-i dea dreptate lui Ulrick Speck care nota, într-un material semnat pentru Carnegie Europe, că între UE şi Rusia ar putea să se instaleze o pace rece, obligând astfel UE la

maximă prudenţă pentru a păstra deschise canalele de comunicare şi a redimensiona cadrul de cooperare bilaterală. Este de aşteptat ca energia să reprezinte „cuiul lui Pepelea" în această relaţie, pe fondul dificultăţilor punerii în practică a proiectelor energetice transeuropene la care participă Moscova, direct sau prin interpuşi.

Liniile directoare pe care comisarul pentru politica europeană de vecinătate şi negocieri în vederea extinderii, Johannes Hahn, le va trasa la finalul anului 2015 pentru politica de vecinătate, intrată deja într-un proces de reevaluare şi recalibrare, vor seta coordonatele politicilor de extindere ale Uniunii în următorii cinci ani. Este un moment pe care statele aflate în anticamera aderării nu îl vor pierde - Republica Moldova a anunţat deja că ar putea înainta, în 2015, cererea de aderare la forul comunitar - şi vor încerca să se poziţioneze cât mai corect pe coordonatele necesare atingerii acestui deziderat.

2015 este, deci, din această perspectivă, un moment ce at putea fi exploatat de diplomaţia europeană pentru a fixa reperele de bază în relaţiile cu autorităţile din aceste 

MERIDIAN

n 7 ianuarie 2015, în Paris - atacul asupra redacţiei Charlie hebdo

state şi de a le stabili un orizont de timp suficient pentru a se conforma cu standardele impuse. Bosnia şi Herţegovina şi Ucraina vor avea, probabil, nevoia cea mai stringentă de ajutor pentru a intra într-un ritm care să aducă cetăţenilor lor certitudinea aderării. Pentru prima s-au mobilizat deja Germania şi Marea Britanie, pentru cea de-a doua se va mobiliza întreaga Uniune Europeană.

Efectele acţiunilor Statului Islamic şi continuarea conflictului intern în Siria vor genera, în acest an, noi probleme pentru securitatea europeană, ce vor trebui gestionate integrat, în cooperare cu o paletă extrem de diversă de parteneri, ale căror relaţii particulare sunt extrem de complicate. Dacă UE va reuşi să îşi păstreze statutul de broker, aşa cum a făcut-o, în 2014, în dosarul nuclear iranian, şi să ţină la masa negocierilor SUA, Rusia, China, Iran şi ceilalţi stakeholderi în cele două crize majore de securitate, atunci există şanse pentru Bruxelles de a avansa în topul actorilor globali. Upgradarea relaţiei cu Turcia ar putea fi utilă, din acest punct de vedere, interesele comune dintre cele două entităţi politice depăşind cu mult punctele de divergenţă bilaterală.

144 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Efectele acţiunilor Statului Islamic şi continuarea conflictului intern în Siria vor genera, în acest an, noi probleme pentru securitatea europeană, ce vor trebui gestionate integrat, în cooperare cu o paletă extrem de diversă de parteneri, ale căror relaţii particulare sunt extrem de complicate.

Strategia europeană adoptată de Guvernul de la Ankara în septembrie 2014 şi rapoartele ale UE favorabile cu privire la procesul de ascensiune a Turciei la UE din octombrie anul trecut contribuie la accentuarea relaţiei UE - Turcia, în 2015, chiar dacă momente precum cel de la finalul lui 2014, generat de atacurile autorităţilor de la Ankara la adresa libertăţii presei, impun prudenţă în evaluarea modului în care acestea înţeleg valorile şi standardele europene în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Concluzii Ultimii cinci ani nu au fost uşori pentru Uniunea Europeană, aşa cum nici anul 2015 nu se prefigurează a fi unul simplu pentru noua Comisie Europeană. Este însă adevărat că nici obiectivele asumate nu sunt facile, iar presiunile interne şi externe se anunţă a fi puternice.

Percepţia generală este însă una favorabilă, existând suficient spaţiu de manevră şi numeroase potenţiale proiecte pentru ca echipa Juncker să stabilească, în acest an, cadrul necesar unei evoluţii pozitive, treptate, a Uniunii în ansamblu, dar şi a membrilor săi individual. n

Surse de pace în Orientul Mijlociu perspective pentru 2015 Florin Popescu

145 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Problema stringentă în Orientul Mijlociu este izolarea şi, ulterior, eradicarea Statului isalamic

M

ai mult ca oricând parcă, provocările de securitate din Orientul Mijlociu au atins acel punct în care exced teritoriul naţional, interesele locale ori tribale, fiind nevoie de un efort comun pentru soluţionarea lor, în care să fie angrenaţi deopotrivă actori occidentali şi regionali.

Privind în retrospectiva ultimilor ani, în esenţă, nimic nu pare să se fi schimbat în ecuaţia de securitate. Şi în 2014, locurile fruntaşe la categoria surse ale crizelor şi zone intens afectate sunt ocupate de Siria şi Irak.

Noutatea a constituit-o virulenţa cu care acţiunile islamiste ale Al-Qaeda a fost înlocuită de cea a operaţiunilor Statului Islamic / SI şi faptul că Irakului destabilizat de acum patru - cinci ani i-a luat locul un altul la fel de nesigur, cu uşoare modificări ale coordonatelor de insecuritate, dar cu aceleaşi tensiuni majore intersectariene.

La acestea se adaugă impasul în care au ajuns, din nou, negocierile pe marginea dosarului nuclear iranian şi un conflict israeliano-palestinian care are tot mai mult aspectul unei confruntări îngheţate, nu atât sub perspectiva evenimentelor 146 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

desfăşurate, cât mai cu seamă a posibilităţilor de soluţionare.

Cu toate acestea, există o serie de elemente particulare, care au marcat anul 2014. Unele au fost pozitive, precum timidele, dar beneficele încercări de consolidare a democraţiei din Tunisia ori stabilizarea situaţiei interne în Egipt. Altele, mult mai numeroase, au avut o factură negativă, precum nivelul superior de organizare a SI, intensificarea războiului civil din Siria, creşterea numărului de refugiaţi, accentuarea lipsei de oportunităţi economice pentru populaţiile sărace şi a rivalităţilor dintre sunniţi şi şiiţi. Acestea din urmă reprezintă tot atâţia indicatori ai unei acute stări de insecuritate, cât şi probleme la care se aşteaptă răspunsuri în 2015.

Între „to do” şi (re)surse de pace Lista „punctelor ce trebuie rezolvate” în Orientul Mijlociu este variată, dacă ar fi să amintim doar câteva dintre problemele stringente: izolarea şi, ulterior, eradicarea Statului Islamic; soluţionarea războiului civil din Siria prin acceptarea sau îndepărtarea definitivă a regimului Assad; readucerea Irakului pe linia de plutire; rezolvarea problemei refugiaţilor; aplanarea tensiunilor

n Portavion american în Strâmtoarea Ormuz, la porţile Iranului

dintre sunniţi şi şiiţi, cu precădere dintre Arabia Saudită şi Iran; identificarea unor paşi concreţi de rezolvare a conflictului israelianopalestinian. În primul rând, SUA va trebui nu doar să îşi clarifice propria viziune pentru Orientul Mijlociu, cât şi, la fel de important, să convingă actorii din regiune, îndeosebi autorităţile de la Riyad şi Teheran, să lucreze împreună, într-o formă de cooperare şi acţiune, care să transceadă interesele locale şi să genereze soluţii concrete pe termen scurt şi mediu.

Concret şi în mod cert, ca urmare a angajamentului asumat la mijlocul anului 2014, Washingtonul va avea un cuvânt important de spus în coagularea forţelor diplomatice, militare, financiare şi logistice de eliminare a Statului Islamic sau, cel puţin, de restrângere a ariei de acţiune, prin operaţiuni care să combine intelligence-ul cu cele armate - eliminarea unor puncte-cheie de contact cu colaboratori din Siria şi Irak, tăierea conexiunilor cu entităţi din statele arabe vecine susţinătoare, într-o formă sau alta, a organizaţiei teroriste.

Este important ca Iranul să fie inclus în acest proces. Ar fi vizată,

astfel, şi stimularea creşterii rolului constructiv al Teheranului în regiune, respectiv reducerea potenţialului său de a acţiona ca forţă destabilizatoare.

Cooperarea cu Iranul este esenţială în găsirea unor răspunsuri adecvate pentru situaţia din Siria şi Irak, dar şi, in extenso, pentru conflictul israeliano-palestinian. De modul în care va fi gestionat dosarul privind programul nuclear al Teheranului, va depinde măsura implicării statului iranian în soluţionarea conflictelor din regiune.

Iranul nu pare dispus la compromisuri asupra dimensiunii centrale a activităţilor sale nucleare, perspectivele încheierii unui acord durabil fiind tot mai reduse. Decizia de la sfârşitul anului 2014 de extindere a perioadei de negociere a generat dezamăgire şi frustrare - reacţii total opuse faţă de cele entuziaste care au caracterizat semnarea, în toamna lui 2013, a acordului interimar. Este clar că, în situaţia unui compromis din partea Occidentului, statul persan va avea un rol mai puternic în regiune.

Implicarea kurzilor, ca unii dintre cei mai credibili parteneri ai Occidentului în ecuaţia de securitate regională, pare a fi o altă variantă de luat în calcul, cu limitele de rigoare pe 147 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Cooperarea cu Iranul este esenţială în găsirea unor răspunsuri adecvate pentru situaţia din Siria şi Irak, dar şi, in extenso, pentru conflictul israeliano-palestinian.

care le presupune, de pildă, dotarea forţelor armate cu echipament militar - aspect ce nu va fi uşor trecut cu vederea de către Ankara şi Teheran.

Ca în cazul Iranului, angrenarea kurzilor, îndeosebi în lupta împotriva extremiştilor islamişti, va avea tributul său - rezolvarea chestiunii kurde în

cadrul luptei pentru supravieţuire şi legitimitate naţională.

Deşi, în mod oficial, Kurdistanul este o regiune semiautonomă a Irakului, care se confruntă cu propriile obstacole politice, Guvernul Regional din Kurdistan/ KGR are oportunitatea de a se transforma într-o entitate politică şi militară mult mai mare. În condiţiile în care, pe termen scurt, este puţin probabil ca Bagdadul sau SUA să intervină militar, Regiunea Autonomă Kurdă ar putea să îşi proclame independenţa, de facto sau de jure. Este posibil ca Turcia să nu încerce să blocheze o astfel de iniţiativă, dat fiind că relaţiile Erbilului cu Ankara sunt oricum mai bune decât cele cu Bagdadul.

Problema refugiaţilor din Siria şi Irak va necesita, de asemenea, adoptarea unor măsuri concrete care să capaciteze atât statele din zonă, cât mai ales ONU şi Uniunea Europeană.

Se evidenţiază necesitatea unui dialog cuprinzător şi a unui proces de planificare pe termen mediu şi lung, de vreme ce este de aşteptat ca numărul impresionant de sirieni şi irakieni strămutaţi să crească. În prezent, principala povară a găzduirii acestora cade asupra Libanului, Turciei, Iordaniei şi Kurdistanului irakian. 

MERIDIAN

n În 2015, este posibil să apară tot mai multe semnale ale eşecului rezolvării conflictului israeliano-palestinian

În 2015, este posibil să apară tot mai multe semnale ale eşecului rezolvării conflictului israelianopalestinian. Mulţi analişti se aşteaptă ca palestinienii, inspiraţi de revoltele din statele arabe, să explodeze din nou, posibil până la nivelul unei a treia Intifade.

Progresele înregistrate în negocierile cu Iranul ar putea deschide drumul către discuţii în format mai larg privind problema palestiniană. Semnale încurajatoare în acest sens au fost transmise la cel mai înalt nivel de către Uniunea Europeană. În noiembrie 2014, în timpul unei vizite în Fâşia Gaza, înaltul reprezentant pentru politică externă şi de securitate, Federica Mogherini, s-a pronunţat pentru înfiinţarea statului palestinian, care ar reprezenta „obiectivul final”, subliniind că aceasta este poziţia oficială a Uniunii Europene. Declaraţiile au survenit la o aproximativ o săptămână de la recunoaşterea oficială a Palestinei de către Suedia - prima ţară membră a UE care a luat o astfel de decizie. La începutul lunii decembrie 2014, şi Camera inferioară a Parlamentului de la Paris a votat în favoarea unei moţiuni „simbolice” pentru a recunoaşte Palestina ca stat.

148 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Între idealism şi realitate

În noiembrie 2014, în timpul unei vizite în Fâşia Gaza, înaltul reprezentant pentru politică externă şi securitate, Federica Mogherini, s-a pronunţat pentru înfiinţarea statului palestinian, care ar reprezenta „obiectivul final”, subliniind că aceasta este poziţia oficială a Uniunii Europene.

Melanjul de interese şi provocări religioase, etnice, statale şi financiare necesită răspunsuri pe măsură. Este o iluzie să ne gândim că există o singură soluţie pentru atât de multe provocări.

Este nevoie, de fapt, de abordări şi căi diferite în care să primeze strategia paşilor mărunţi, puterii soft să i se alăture puterea hard, iar dialogului şi negocierilor - acceptări şi compromisuri. În esenţă, orice strategie pe termen lung ar trebui să prevadă demersuri de substanţă care să vizeze rădăcina problemelor, precum: eşecul sistemelor educaţionale din ţările arabe, care au promovat acceptarea necondiţionată a autorităţii şi învăţarea automată, în locul valorilor sociale; lipsa de oportunităţi economice şi sistemele de sănătate deficitare; proasta guvernare care a alimentat sentimentul de injustiţie în rândul cetăţenilor şi neîncrederea în autorităţi; reacţia actorilor politici la revolte, acestea fiind în cele mai multe cazuri înăbuşite, exacerbându-se discordia la nivel societal; nu în ultimul rând, neîncrederea în ţările occidentale şi în capacitatea acestora de a asigura un răspuns adecvat la propagarea ideologiilor extremiste. n

Perspectivele parteneriatului transatlantic Ştefan Pop

149 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Numirea lui Jean-Claude Juncker, un bun colaborator al Statelor Unite, în fruntea Comisiei Europene a sporit şansele ca executivul comunitar să îşi consolideze rolul de partener decisiv în stabilirea agendei transatlantice

n Presiunea este mai mare pe negociatori de a finaliza un acord până la finalul lui 2015 şi până la încheierea celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Barack Obama

ooperarea transatlantică la nivel economic, politic şi militar a devenit, în ultimii ani, o miză majoră, date fiind raporturile de forţă pe scena mondială, presiunea competiţiei dinspre statele din Asia, îndeosebi dinspre China, emergenţa Americii Latine, dar şi multiplele conflicte şi riscuri la adresa securităţii internaţionale.

Aceste elemente au oferit şi pot oferi în continuare oportunităţi în favoarea reînnoirii parteneriatului bilateral, fiind necesară creşterea nivelului colaborării Statele Unite Uniunea Europeană în gestionarea provocărilor de ordin intern şi global, precum şi în investirea în fundamentele economice ale relaţiilor transatlantice.

ales în faţa Federaţiei Ruse. Numirea lui Jean-Claude Juncker, un bun colaborator al Statelor Unite, în fruntea Comisiei Europene a sporit şansele ca Executivul comunitar să îşi consolideze rolul de partener decisiv în stabilirea agendei transatlantice, cu impact semnificativ asupra dialogului privind TTIP, dar şi asupra relaţiilor cu Federaţia Rusă.

Vechiul continent trebuie să adopte un rol pro-activ şi strategic în vecinătatea apropiată, care ar putea fi urmat de conturarea unei noi abordări transatlantice în regiune. Percepţia la nivelul mediilor de experţi a fost că evoluţiile înregistrate în Ucraina, în prima parte a anului 2014 cel puţin, au marcat un eşec în relaţia transatlantică. Reacţiile Europei şi Statelor Unite la expansionismul Rusiei au fost, până acum, unul dintre motivele pentru care Moscova a crezut că poate jongla cu graniţele Occidentului. În primul rând, blocul comunitar a abordat iniţial criza prin subestimarea motivaţiilor şi intereselor interlocutorilor - Kiev şi Moscova - şi a ignorat miza geopolitică, dosarul ucrainean fiind considerat doar unul birocratic, nu şi politic. În al doilea rând, Uniunea

C

Dialogul în plan economic La începutul lunii februarie 2015, la Bruxelles, va avea loc cea de-a doua Conferinţă anuală pentru comerţ UE-SUA, care va reuni peste 250 de stakeholderi pentru a evalua perspectivele Parteneriatului transatlantic de liber schimb/ TTIP. Termenul-limită stabilit iniţial - finalul anului 2014 - a fost evident depăşit. Europa are în prezent un 150 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

nou Executiv şi un nou Legislativ, iar Washingtonul - o nouă majoritate în Congres. În aceste condiţii, presiunea este cu atât mai mare pe negociatori de a finaliza un acord până la finalul lui 2015 şi până la încheierea celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Barack Obama. Misiunea celor implicaţi în dialog este îngreunată de scepticismul existent atât la nivel de experţi, cât şi al media şi al cetăţenilor, în special europeni. În cazul în care şi acest al doilea termen va fi depăşit, există riscul unei erodări suplimentare a poziţiei Occidentului faţă de noile centre de putere ce îşi fac simţită prezenţa tot mai mult la nivel global. Factori esenţiali în derularea dialogului pe această temă îi pot reprezenta, astfel, nu numai reafirmarea, ci şi probarea coeziunii, precum şi transformarea acestui proiect într-un model atractiv pentru actorii direct implicaţi şi pentru partenerii lor regionali.

Gestionarea riscurilor 2015 nu debutează sub auspicii favorabile: conflictul din Siria, criza din Ucraina, ascensiunea Statului Islamic se menţin ca provocări majore.

Acest context de securitate malign va continua să afecteze convingerile

comune ale celor doi parteneri în asigurarea unor principii la nivel global, precum pace şi prosperitate, instituţii democratice sau economii deschise.

Abordarea eficientă a acestor riscuri va depinde în mare parte de reuşita sau de eşecul orientării unitare, în ceea ce priveşte instaurarea unui climat mai cooperant, colaborare militară, schimb de informaţii sau protecţia frontierelor. Iar pentru ca unitatea să fie asigurată, este nevoie ca cei doi parteneri să îşi consolideze propria viziune cu privire la modul în care pot fi gestionate provocările.

Uniunea Europeană îşi doreşte o politică externă eficientă, dar va avea nevoie, ca până acum, de o prioritizare clară a obiectivelor şi o cunoaştere profundă a capabilităţilor de apărare, în condiţiile în care cadrul strategic în care acţionează este caracterizat de o vecinătate turbulentă şi schimbări în puterea militară globală. Blocul comunitar trebuie să acţioneze astfel în direcţia îmbunătăţirii profilului internaţional.

Un binom puternic Executiv - Consiliu European va însemna, pe lângă depăşirea rivalităţilor sau fracturilor de ordin politic, o vizibilitate sporită şi va consolida poziţia Europei, mai

151 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Europeană şi Statele Unite nu şi-au coordonat acţiunile: în februarie 2014, prin absenţa secretarului de stat american din rândul şefilor diplomaţiilor europene - poloneză, franceză şi germană - care s-au

În 2013, dar şi în 2014, ecourile dezvăluirilor lui Edward Snowden cu privire la programele de supraveghere derulate de National Security Agency au influenţat negativ relaţiile transatlantice, sporind neîncrederea actorilor europeni în partenerul de peste ocean. deplasat la Kiev pentru negocierea unui acord între Putere şi Opoziţie, cei doi aliaţi au ratat oportunitatea de a prezenta, printr-un astfel de „cvartet"

diplomatic, unitatea transatlantică într-un moment de criză. Ulterior, însă, au manifestat o poziţie comună în ceea ce priveşte impunerea de sancţiuni faţă de Rusia. În ceea ce priveşte evoluţiile de dincolo de Atlantic, rămâne deocamdată dificil de estimat impactul publicării raportului Comisiei pentru intelligence a Senatului american cu privire la Programul CIA de detenţie şi interogare a deţinuţilor suspectaţi de terorism. În 2013, dar şi în 2014, ecourile dezvăluirilor lui Edward Snowden cu privire la programele de supraveghere derulate de National Security Agency au influenţat negativ relaţiile transatlantice, sporind neîncrederea actorilor europeni în partenerul de peste ocean. Potrivit Bruxellesului, situaţia a afectat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi funcţionarea statului de drept, atribute aflate la baza relaţiilor dintre UE şi Statele Unite.

Reafirmarea viziunii comune transatlantice şi transformarea parteneriatului în motor al unei coaliţii internaţionale, destinate stabilizării regiunilor cu potenţial terorist, prin implicarea actorilor regionali şi partenerilor tradiţionali, ar putea fi o soluţie viabilă la problemele de securitate. Chiar şi în cazul adoptării unei poziţii exclusiv defensive, aceasta trebuie să fie conturată coerent şi solid şi concepută pentru a descuraja orice prelungire a acţiunilor de natură să afecteze siguranţa cetăţenilor şi statelor.

Noi formule de cooperare Platforma de dialog bilateral nu ar trebui să excludă alte modalităţi de consolidare a poziţiei la nivel global, iar opţiunea asiatică este una dintre acestea.

Statele Unite şi Uniunea Europeană au făcut deja un pas important în acest sens: în iulie 2012, în marja ASEAN Regional Forum / ARF de la Phnom Penh, Cambodgia, a fost semnată Declaraţia comună cu privire la regiunea Asia - Pacific, de către şefii diplomaţiilor americană şi europeană la acea dată, Hillary , respectiv Catherine Ashton. Potrivit documentului, „interdependenţa dintre Asia, SUA şi Uniunea Europeană a atins un nivel fără precedent", cele două părţi anunţând că intenţionează „să intensifice cooperarea cu 

MERIDIAN

n Parteneriatul transatlantic ar putea fi redefinit prin dezvoltarea unei alte relaţii tridimensionale: Uniunea Europeană - America de Nord - America Latină

partenerii din regiune pentru a aborda provocările regionale şi globale".

Documentul a reprezentat rezultatul unor negocieri bilaterale intense demarate în 2011, dar şi o confirmare oficială a cooperării dintre Washington şi Bruxelles pentru asigurarea stabilităţii politice şi economice într-o zonă de interes strategic pentru ambele părţi. În acelaşi timp, a constituit un semnal că UE îşi asumă responsabilităţi cu implicaţii globale, în efortul de a depăşi condiţia de „putere regională economică" şi a deveni un actor internaţional. La nivelul mediilor de expertiză a fost vehiculată posibilitatea participării mai ample a blocului comunitar la dialogul şi procesele politice şi economice de pe acest spaţiu, unde pare tot mai vizibilă tendinţa către o cultură a diplomaţiei inclusivităţii şi parteneriatului împotriva tensiunilor geopolitice.

Pentru Uniunea Europeană, este important să identifice şi să folosească acele platforme de dialog unde poate produce valoare adăugată.

Cooperarea transatlantică poate fi potenţată, în următorul interval, de complementaritatea capabilităţilor strategice ale celor două părţi: blocul comunitar poate asigura Statelor Unite 152 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

plusvaloare în protejarea intereselor economice şi comerciale, promovarea drepturilor omului şi ale statului de drept, angajarea actorilor regionali în probleme de guvernanţă globală; Statele Unite ar putea lua iniţiativa în ceea ce priveşte problemele ridicate de consolidarea militară a statelor din regiune şi medierea în dialogul pentru dezarmare şi contraproliferare nucleară şi ar putea oferi protecţie intereselor economice şi comerciale ale Uniunii, care poate utiliza ferestrele de oportunitate deschise deja de Washington în regiune.

De asemenea, parteneriatul transatlantic ar putea fi redefinit prin dezvoltarea unei alte relaţii tridimensionale: Uniunea Europeană - America de Nord - America Latină, importantă pentru menţinerea competitivităţii economice, politice şi strategice a acestor actori în lumea multipolară. Statele de pe continentul sud-american se califică pentru un astfel de parteneriat prin pieţele în expansiune, resursele energetice şi naturale bogate şi profilul internaţional.

Demersul nu ar fi unul simplu: America Latină este caracterizată prin diversitate, în interiorul statelor şi la nivel continental, diviziuni

politice, dar angajamente istorice similare cu principiile europene şi nord-americane. Eforturile statelor sud-americane de a respecta aceste angajamente reprezintă factori favorabili realizării unui astfel de proiect.

Concluzii Pentru unii experţi, anul 2015 se anunţă a fi un an al divergenţei la nivel economic, ce va fi vizibilă la nivel de politici, tendinţe, dar şi de performanţă. Colaborarea de substanţă între Statele Unite şi Uniunea Europeană în acest domeniu va fi în continuare principalul element de susţinere a celor doi poli de putere în contextul actual de balansare/ rebalansare în politica internaţională. În planul asigurării securităţii, consolidarea fundamentelor parteneriatului poate fi asigurată dacă liderii politici înţeleg limitele instrumentelor pe care le-au avut sau le au la dispoziţie pentru a face faţă conflictelor şi instabilităţii, dacă informează şi sporesc gradul de conştientizare în rândul populaţiei asupra vulnerabilităţilor şi ameninţărilor şi, mai ales, dacă asigură stabilitatea şi bunăstarea comunităţii transatlantice. n

Energia globală, repere pentru 2015 Mihai Drăghici

153 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n 2015 este şi anul în care guvernele ar urma să adopte un nou acord internaţional privind schimbările climatice, care va înlocui Protocolul de la Kyoto din 1997

n Producătorii din Orientul Mijlociu vor trebui să-şi ajusteze politicile de cheltuieli publice, după o perioadă îndelungată în care s-au bucurat de venituri excepţionale

venimentele din ultimul an - stagnarea creşterii economice mondiale, rezultatele modeste în reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, volatilitatea preţurilor la hidrocarburi, riscurile şi vulnerabilităţile manifestate în unele regiuni producătoare - au sporit mult incertitudinile legate de evoluţia sectorului energetic global. În încercarea de a răspunde noilor provocări, factorii de decizie din industria de profil ar putea pierde din vedere necesitatea de a identifica şi gestiona din timp eventualele indicii de criză de la nivelul sistemelor energetice.

modernizarea sectorului energetic, după exemplul Mexicului, care urmează, în prezent, o politică bazată pe principiile sustenabilităţii şi al eficienţei energetice.

E

Cel puţin pe termen scurt, piaţa petrolului va rămâne bine aprovizionată, mai ales în condiţiile surplusului generat de exploatarea resurselor neconvenţionale de hidrocarburi din America de Nord.

Scăderea preţului barilului de petrol - implicaţii geopolitice În pofida declinului accentuat al preţului barilului de petrol (de la un nivel de 115 dolari pe baril, înregistrat în luna iulie 2014, la 60 de dolari pe baril la începutul lunii decembrie 2014), Organizaţia Statelor Producătoare de Petrol (OPEC), sub preşedinţia Arabiei Saudite, a anunţat că nu are intenţia de a reduce producţia, contrar părerii generale că o astfel de decizie ar putea fi o soluţie de a gestiona eficient această perioadă.

154 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Cel puţin pe termen scurt, piaţa petrolului va rămâne bine aprovizionată, mai ales în condiţiile surplusului generat de exploatarea resurselor neconvenţionale de hidrocarburi din America de Nord.

Stagnarea creşterii economice se va transpune în mod direct într-o cerere mai redusă de resurse energetice la nivelul mai multor state cu economii

avansate sau în curs de dezvoltare, fapt care va accentua presiunea asupra preţului. În mod evident, menţinerea unui nivel scăzut al tarifului barilului de petrol va avantaja principalii consumatori. Uniunea Europeană ar putea economisi, în 2015, până la 80 de miliarde de dolari din importul de energie, ceea ce ar reduce presiunea pusă pe guverne şi companii în condiţiile economice actuale din regiune, oferindu-le mai multe posibilităţi de manevră.

De cealaltă parte, se conturează mai multe probleme. Producătorii din Orientul Mijlociu vor trebui să-şi ajusteze politicile de cheltuieli publice, după o perioadă îndelungată în care s-au bucurat de venituri excepţionale. În ceea ce priveşte Rusia, unde economia începe să resimtă tot mai acut efectele sancţiunilor impuse de statele occidentale, sunt tot mai multe semne de întrebare cu privire la capacitatea autorităţilor centrale de a finaliza proiectele majore de infrastructură energetică asumate.

Această stare de fapt ar putea avea efecte pozitive în plan intern, forţând guvernul rus să adopte reformele care se impuneau de mult timp pentru

Tranziţia lentă către un sistem energetic cu emisii reduse de carbon Performanţele economice modeste şi modificările repetate ale legislaţiei din domeniu din ultimii ani au ţinut în loc piaţa globală a surselor regenerabile de energie (hidroelectrică, eoliană, biogaz, solară etc). Cel puţin pe termen scurt, ponderea acestora în mixul global va rămâne scăzută, în pofida unei utilizări relativ extinse, evidenţiată la nivelul mai multor state. În cadrul Uniunii Europene, revizuirea în scădere a schemelor de suport pentru producţia de energie din surse regenerabile a condus la o reducere dramatică a investiţiilor în domeniu, de 41% în 2013. China, la rândul său, cu o scădere de 3,8% a nivelului investiţiilor, a consemnat primul rezultat negativ în ultimii zece ani, pe fondul încetinirii ritmului propriu de creştere economică.

Perspectivele sunt însă optimiste 155 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

În ceea ce priveşte Rusia, unde economia începe să resimtă tot mai acut efectele sancţiunilor impuse de statele occidentale, sunt tot mai multe semne de întrebare cu privire la capacitatea autorităţilor centrale de a finaliza proiectele majore de infrastructură energetică asumate. pe termen lung. Într-o evaluare realizată anul trecut, International Energy Agency a estimat că, în 2040, sursele regenerabile, împreună cu energia nucleară, vor ajunge să deţină o pondere de 25%, aproximativ egală cu cele ale combustibililor fosili, pe fondul diminuării costurilor şi a îmbunătăţirii programelor naţionale de susţinere.

Faptul că 2015 este şi anul în care guvernele ar urma să adopte un nou acord internaţional privind schimbările climatice, care va înlocui Protocolul de la Kyoto din 1997 reprezintă o excelentă oportunitate pentru promovarea acestui tip de surse. Adnan Amin, directorul general al The International Renewable Energy Agency (IRENA), afirma în perspectiva Conferinţei din Peru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, din decembrie 2014, că „orice soluţie de combatere a procesului de încălzire globală necesită dezvoltarea masivă şi pe scară largă a surselor regenerabile de energie".

Multe dintre economiile emergente au profitat de summitul din New York al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, desfăşurat la 23 septembrie 2014, pentru a-şi anunţa noile angajamente: Indonezia şi Malaezia intenţionează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în timp ce India şi Mexic vor avea o pondere mai mare a surselor regenerabile în mixul intern. O evoluţie interesantă este aşteptată în China, unde preocupările legate de calitatea aerului au determinat autorităţile de la Beijing să adopte 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Este de aşteptat ca interesul statelor pentru dezvoltarea energiei nucleare să crească, după perioada incertă ce a urmat accidentului de la Fukushima

măsuri de reducere a poluării, care urmăresc, printre altele, eliminarea treptată a cărbunelui şi promovarea utilizării surselor regenerabile. În această notă se încadrează şi acordul surprinzător încheiat în luna noiembrie 2014 între China şi Statele Unite ale Americii - primii doi emiţători de gaze cu efect de seră şi competitori geostrategici -, care stabileşte pentru prima dată pragullimită, respectiv anul în care emisiile vor înceta să mai crească şi din care trendul se va inversa.

UE, care şi-a asumat rolul de lider la nivel internaţional în combaterea schimbărilor climatice, ezită să treacă la acţiuni concrete până când toate celelalte părţi implicate nu fac front comun cu cadrul de politici privind clima şi energia pentru 2030 aprobat de Consiliul European în luna octombrie 2014. În acest orizont de abordări şi aşteptări diferite, miza negocierilor interguvernamentale pe marginea viitorului acord post-Kyoto va fi oferirea unor soluţii viabile prin care procesul de decarbonizare să se poate face într-un mod rentabil, care să nu afecteze perspectivele de dezvoltare economică.

156 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Energia nucleară, din nou în discuţie Este de aşteptat ca interesul statelor pentru dezvoltarea energiei nucleare să crească, după perioada incertă ce a urmat accidentului de la Fukushima, în martie 2011, care a exacerbat temerile legate de siguranţă.

Afirmaţia are la bază premisa potrivit căreia energia nucleară poate răspunde în mare parte la provocările generate de schimbările climatice şi asigurarea securităţii energetice.

Un factor esenţial îl reprezintă economiile emergente, care se vor axa din ce în ce mai mult pe acoperirea cererii interne aflate în creştere accentuată, cu o medie anuală cuprinsă între 5% şi 6%, pe acest tip de energie. Până în 2040, este estimată o creştere a capacităţii de producţie cu până la 60%, concentrată în doar patru state: China, India, Coreea de Sud şi Rusia.

China ar putea surclasa SUA pentru a deveni cel mai mare producător la nivel mondial, odată cu punerea în funcţiune a celor 28 de reactoare aflate în diferite stadii de construcţie. În Europa, în timp ce state precum Germania, Belgia, Spania şi Elveţia au decis să elimine energia

nucleară din mixul energetic, altele - Finlanda, Polonia, Republica Cehă, Marea Britanie - continuă să susţină dezvoltarea sectorului nuclear, pentru acoperirea cererii interne.

Cu toate acestea, provocările vor fi majore, generate în principal de costurile şi durata ridicată necesare construcţiei de reactoare, timpul îndelungat de recuperare al investiţiei, competiţia pe piaţa energetică globală, acceptarea la nivelul opiniei publice şi restabilirea încrederii consumatorilor. În opinia experţilor World Economic Forum, siguranţa va fi preocuparea dominantă în funcţionarea centralelor nucleare, în eliminarea deşeurilor radioactive şi în acordarea de garanţii împotriva proliferării armelor de distrugere în masă.

Provocări la nivel european Criza din Ucraina a condus la o schimbare de strategie la nivelul UE, având ca obiectiv principal garantarea, pe termen lung, a furnizării de energie în statele membre. Bruxelles-ul caută în principal soluţii pentru diversificarea surselor de aprovizionare şi extinderea infrastructurii energetice, inclusiv facilităţi de stocare, terminale pentru importul de gaze naturale lichefiate

n Utilizând dimensiunea energetică, Vladimir Putin a reuşit să-şi consolideze imaginea, anunţând că parteneriatul strategic sino-rus „a atins un nou nivel de principiu"

şi realizarea de conexiuni în cadrul reţelei transeuropene.

Dincolo de obiectivele asumate de liderii de la Bruxelles, care, în opinia multor experţi, reprezintă soluţii pe termen scurt, relaţia de dependenţă a Europei faţă de Rusia se va menţine, constituind principala vulnerabilitate de politică externă a UE, care s-ar putea translata, pe viitor, în adoptarea unor decizii importante. Una dintre acestea ar putea fi cea legată de crearea unei uniuni energetice europene, propusă de şeful Consiliului European, Donald Tusk, susţinător deschis al negocierii unitare cu Rusia la nivel comunitar a contractelor de furnizare a gazelor naturale. Proiectul a atras multe critici în mediile de specialitate, legate în principal de punerea în pericol atât a principiilor europene de competitivitate şi piaţă liberă, cât şi a obiectivelor de mediu ale UE. Alegerea fostului premier polonez ca preşedinte al UE ar putea asigura sprijinul politic necesar pentru implementarea acestui proiect.

Potrivit estimărilor Comisiei Europene, o eventuală exploatare a gazelor de şist în Europa ar putea demara în intervalul 2015-2017, dar nu va contribui semnificativ la reducerea dependenţei de importuri, ci va avea mai degrabă un rol de compensare a 157 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Potrivit estimărilor Comisiei Europene, o eventuală exploatare a gazelor de şist în Europa ar putea demara în intervalul 2015-2017, dar nu va contribui semnificativ la reducerea dependenţei de importuri, ci va avea mai degrabă un rol de compensare a declinului producţiei din zăcămintele actuale. declinului producţiei din zăcămintele actuale. Unii experţi sunt sceptici şi în legătură cu posibilitatea orientării exporturilor de gaze naturale lichefiate ale SUA către Europa, care va depinde, pe de o parte, de modalitatea în care va fi rezolvată ecuaţia cerere-ofertă, mai ales pe piaţa din zona Asia - Pacific, şi, pe de altă parte, de ritmul de

dezvoltare a infrastructurii necesare europene. În paralel, Rusia îşi diversifică pieţele de desfacere, în special în zona Asia-Pacific, dovadă fiind semnarea acordului cu China în valoare de 400 de miliarde de dolari pentru furnizarea a 38 de miliarde de metri cubi de gaze naturale anual, reprezentând 20% din vânzările Gazprom din Europa. Utilizând dimensiunea energetică, Vladimir Putin a reuşit să-şi consolideze imaginea, anunţând că parteneriatul strategic sino-rus „a atins un nou nivel de principiu".

Analizată însă în perspectivă, situaţia se prezintă puţin diferit. Europa va rămâne în continuare principala piaţă de export pentru resursele energetice ale Rusiei, şi totodată, şi cea mai profitabilă, asigurând 60% din veniturile obţinute.

Pornind de la aceste repere, cu siguranţă 2015 va fi un an încărcat în ceea ce priveşte priorităţile conturate pe agenda internaţională, dar şi la nivelul tuturor actorilor de pe piaţa energetică globală. Rămâne de văzut măsura în care deciziile care vor fi adoptate în acest an vor conduce la rezultate concrete în direcţia reformării sistemelor energetice naţionale şi facilitarea tranziţiei către energia curată. n

p o l i t ic Ă

„Am exportat crizele politice la Bruxelles” Interviu cu europarlamentarul UDMR Iuliu Winkler, realizat de Bogdan Stanciu

Î

ntr-un birou modest (13 metri pătraţi) din clădirea Altiero Spinelli din Bruxelles (372.000 de metri pătraţi), un perete este decorat cu o gravură în lemn cu cele şapte cetăţi de pe stema Transilvaniei, o poartă secuiască miniaturală, tot din lemn, şi un tablou care înfăţişează, pointilist, un burg ardelean.

Cu spatele la ele, europarlamentarul Iuliu Winkler graseiază uşor într-o română impecabilă - stăpân la perfecţie pe acordurile de gen şi număr - şi rotunjeşte vocalele cu doar o milionime de ton în plus faţă de un vorbitor nativ. Are aproape 51 de ani şi este unul dintre cei doi europarlamentari români de origine maghiară.

CV Iuliu Winkler Născut la 14 martie 1964, la Hunedoara Studii: 1998-2001: Universitatea Petroşani, Facultatea de Ştiinţe. Licenţiat în finanţe şi asigurări 1983-1988: Institutul Politehnic „Traian Vuia” Timişoara, Facultatea de Electrotehnică.

POLITICĂ 158 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Activitate: 2007 - prezent: membru al Parlamentului European (UDMR, PPE), membru în Comisia pentru Comerţ Internaţional; 2007: ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei; 2004-2007: ministru delegat pentru Comerţ, Ministerul Economiei şi Comerţului; 2000-2004: deputat UDMR, membru al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci, 1999-2000: subprefect de Hunedoara; 1996-1999: consilier judeţean UDMR, Hunedoara; 1992-1999: reprezentant al FPP I „Banat - Crişana”; Cooperativa „Prestarea”, Hunedoara; director de dezvoltare „Remontin” Hunedoara; 1988 - 1992: inginer, IAMSAT Bucureşti, filiala Hunedoara; Membru UDMR din 1991, preşedinte UDMR Hunedoara din 2001.

159 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

SINTEZA: Cum credeţi că a evoluat, la Bruxelles, percepţia despre România, de la aderare până acum?

Iuliu Winkler: Percepţia despre care vorbiţi a evoluat, aş spune, în valuri. Şi aceste valuri de percepţie pozitivă, medie sau negativă a României au coincis cu acele crize politice de acasă, pentru că - să dau un singur exemplu - în perioada în care o anumită grupare, de dreapta, din România, din care fac şi eu parte, spunea la Bruxelles că în România a avut loc o lovitură de stat sau o încercare de lovitură de stat, vizavi de ceilalţi care au venit şi au spus că statul de drept din România este în curs de consolidare şi a avut loc un proces democratic, legitim... ei, în acel moment ai o problemă... pentru că cineva dintre cele două părţi nu spune ce e real. Eu cred că ne-a dăunat foarte mult modul în care ne-am spălat rufele în public, fără să ştim exact cum să ne rezolvăm crizele politice acasă, am exportat crizele politice la Bruxelles, dar, de fapt, nu s-a întâmplat altceva decât că realităţile politice de acasă au fost reflectate aici la Bruxelles, aşa cum s-au întâmplat ele acasă.

Se poate spune că percepţia asupra României de aici, de la Bruxelles, este ca o imagine în oglindă a ceea ce se petrece în ţară?

Aş putea să spun că, în pofida încercării unora sau altora de a cosmetiza şi de a interpreta nişte lucruri, imaginea pe care o are România la Bruxelles este o reflecţie exactă şi corectă a întâmplărilor de acasă. Astăzi suntem în era comunicaţională, astăzi nu mai poţi face ceea ce în urmă cu mulţi ani era posibil, şi anume, să declari ceva într-o capitală europeană naţională, şi apoi să spui altceva la Bruxelles.

Să declari ceva la Bucureşti şi altceva la Paris. Comunicarea este instantanee, poziţiile politice sunt coroborate instantaneu, deci noi suntem monitorizaţi. E firesc să fim monitorizaţi, atâta vreme cât nu am putut câştiga încrederea Uniunii Europene. Şi suntem departe încă de acel obiectiv, care a fost de multe ori rostit acasă şi anume că România, care este a şaptea ţară membră a Uniunii Europene (din punct de vedere al mărimii populaţiei - n.r.), să ocupe acest loc pe care l-ar merita.

- Suntem monitorizaţi pe Justiţie prin Mecansimul de Cooperare şi Verificare (MCV), nu suntem încă în spaţiul Schengen şi nu am 

p o l i t ic Ă

p o l i t ic Ă

n Atâta vreme cât Constituţia permite ambiguităţi, atâta vreme cât Constituţia nu delimitează exact competenţele, este foarte greu ca instituţiile să funcţioneze într-un mod ireproşabil

n În cazul Schengen eu cred că suntem discriminaţi, pentru că îndeplinim criteriile, dar suntem respinşi

din caracterul preşedintelui ori al premierului, el provine chiar din textul Constituţiei, pentru că aceasta oferă argumente atât preşedintelui, cât şi premierului să dorească să reprezinte România la Consiliul European.

Deci, iată o chestiune conflictuală care are rădăcini constituţionale.

- Unu: problema MCV-ului este legată de Doi: chestiunea Schengen este categoric o performanţa României în consolidarea unui stat de drept discriminare. Comisia Europeană, la nivel executiv, şi opinia mea este că nu o mai intensă funcţionare a Parlamentul European, la nivel diferitelor instituţii cu competenţe politic, au recunoscut că România în domeniul luptei împotriva şi Bulgaria au îndeplinit criteriile corupţiei va fi răspunsul la de aderare. Atâta vreme cât există ieşirea de sub MCV, ci o reformă un tratat Schengen, care are un profundă. Problemele noastre conţinut foarte clar, are nişte criterii provin, în ceea ce priveşte statul România este o ţară a foarte clare, dacă prin îndeplinirea de drept şi separaţia puterilor în confluenţelor şi, dacă criteriilor nu obţinem rezultatul, stat, în primul rând, din textul care trebuie să fie aderarea la Constituţiei, deci avem nevoie noi ne definim doar ca spaţiul Schengen, atunci putem, pe de o nouă Constituţie. Atâta ţară balcanică şi la malul bună dreptate, să spunem că este vreme cât Constituţia permite Mării Negre, cred că vorba de o discriminare şi nu este ambiguităţi, atâta vreme cât o scuză că, într-un alt domeniu, sub Constituţia nu delimitează exact facem o mare greşeală. un alt mecanism, avem de recuperat competenţele, este foarte greu ca Suntem în aceeaşi nişte rămâneri în urmă sau avem de instituţiile să funcţioneze întrmăsură în Mitteleuropa, rezolvat nişte probleme. un mod ireproşabil. Vă dau un Opinia mea este foarte clară în singur exemplu: acel regim de în Europa Centrală, prin acest sens, mai ales că există un republică semiprezidenţială. Este Transilvania şi Banat, aspect despre care puţini vorbesc, un regim unic în Europa. A mai care înseamnă şapte dar care este cunoscut în România, avut doar Polonia o asemenea şi anume că aderarea celor două situaţie, în urmă cu câţiva ani, milioane de oameni, ţări, România şi Bulgaria - pentru de conflict de competenţă între adică o treime din că ele sunt privite ca o entitate premier şi preşedinte, cu privire comună -, leagă Grecia pe cale la cine reprezintă ţara la Consiliul România”. terestră de restul ţărilor din spaţiul European. În România, acest conflict de competenţe nu provine Schengen. Şi aceasta generează

o problemă, pentru că în Grecia numărul imigranţilor ilegali este undeva către un milion de persoane, care ar putea să tranziteze liber cele două ţări nou intrate în spaţiul Schengen... Şi atunci, eşti pedepsit, de fapt, pentru incapacitatea unui terţ stat de a-şi manageria criteriile acordului Schengen. Sigur că o altă soluţie, dar la fel de imorală, ca să spun aşa, pentru că ea ar învrăjbi două state vecine, şi s-au auzit voci în acest sens, ar fi desfacerea acestui tandem România - Bulgaria, fiindcă ele, doar împreună, leagă Grecia de restul spaţiului Schengen. Dar eu cred că este o abordare imorală şi greşită să încerci învrăjbirea a doi vecini, care şi aşa au o tradiţie de competiţie şi mici nervozităţi.

A treia chestiune, problema introducerii Euro.

Aici există o prevedere teoretică, legată de faptul că toate statele membre UE până la urmă trebuie să facă parte din zona Euro, dar există şi o clauză de optout (renunţare - n.r.) de la zona Euro, pe care Marea Britanie a folosit-o. Adoptarea monedei unice nu este un obiectiv în sine, moneda Euro trebuie introdusă doar atunci când economia românească permite acest lucru, când competitivitatea economiei, când productivitatea muncii, când nivelul mediu al unor indicatori macroeconomici ating o zonă undeva la 60% din nivelul mediei europene. Dacă nu se întâmplă asta, atunci introducerea monedei europene ar avea ca efect un dezastru în economia României. Deci introducerea Euro poate fi privită ca un obiectiv doar prin prisma faptului că pentru asta trebuie să fie atinşi parametrii economici necesari.

Revenind la integrarea deplină prin cei trei paşi care mai sunt de făcut, dacă în cazul Schengen eu cred că suntem discriminaţi, pentru că îndeplinim criteriile, dar suntem respinşi, celelalte două chestiuni depind

adoptat moneda unică. Aşadar, mai sunt încă cel puţin trei paşi importanţi de parcurs până la integrarea deplină a României în Uniunea Europeană.

Puteţi face o estimare personală: în cât timp s-ar putea ca România să se integreze deplin?

160 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

161 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

de evoluţia economică şi de reforma statului şi mi-e greu să dau un termen, dar eu mi-aş dori să cred că, în 2020, România să fie fixată în Uniunea Europeană: să fi lăsat MCV-ul în urmă, să fie în spaţiul Schengen şi să îndeplinească toate condiţiile pentru a introduce euro. 

Aţi fost DJ în anii 1980, ce muzică puneaţi? Îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere că dansam şi pe muzică de cea mai bună calitate. Începând de la Queen, până la tot felul de chestiuni progresive, un Phil Collins sau Genesis. Am început din studenţie să pun muzică în discotecă. Chiar am fost disc-jockey şi pe litoral, la Costineşti, care la vremea respectivă era staţiunea studenţilor. Asta era prin anii 1983-1984-1985. După aceea, în 1988 am luat o repartiţie, cum era pe vremea aceea, la Hunedoara.

M-am mutat deci în Hunedoara şi, pentru a putea să fiu DJ în legalitate, deoarece ca student Liga Studenţilor era cea care îţi oferea cadrul legal, ca să fiu aşadar în legalitate, m-am prezentat la un concurs pentru a intra în rândurilor aşa-numiţilor artişti liber-profesionişti, care formau un cadru foarte distinct pe atunci. Trebuia să obţii un atestat.

M-am prezentat la Bucureşti, am dat un examen pe baza căruia am obţinut atestatul de artist liberprofesionist. Ocupaţia se numea „organizator de evenimente cultural-artistice”, ceva de genul acesta.

Mai am pe undeva şi acum carneţelul. Am făcut discotecă în Deva, în Hunedoara etc. Nu aveam un nume de scenă, fiindcă nu apăruse încă moda asta.

p o l i t ic Ă

p o l i t ic Ă

- Sunteţi un maghiar care provine din aşa-numita reformă, pentru că reprezentarea la Bruxelles a unor „diaspora internă”, vă afectează în vreun fel cariera regiuni, precum Bavaria sau Catalonia, este posibilă politică faptul că nu proveniţi nici din Secuime, fiindcă ele sunt toate entităţi administrative. Noi nu nici din restul zonelor cu populaţie maghiară avem aşa ceva. De ce regiunile de nivel NUTS II* din semnificativă?

România nu pot să fie unele care să acopere cât mai bine regiunile identitare? Să vorbeşti despre Crişana, Banat, - Povestea asta cu «diaspora internă» în primul Transilvania, Moldova, Dobrogea? Şi atunci am putea rând este o traducere forţată, ca să spun aşa. Ea avea o reprezentare regională la Bruxelles. Eu cred că desemnează acele comunităţi maghiare care sunt mai acum şi-ar putea asuma un ONG mici demografic, respectiv sub 10% sau o iniţiativă civică o asemenea din total, dar diaspora presupune reprezentare, dar cu siguranţă migraţie, pe când noi nu am emigrat că ea ar fi puternic contestată niciunde, ci trăim acolo de foarte şi aduceţi-vă aminte de acea multă vreme, la Aiud, în Alba Iulia, iniţiativă de a reprezenta Ţinutul Am fost la Belgrad unde la Sibiu, în judeţul Hunedoara etc.

Secuiesc aici la Bruxelles, şi câtă Aceasta este o situaţie specifică am aflat că Iancu de vâlvă şi cât scandal s-au generat comunităţii maghiare din Ardeal, pe printr-o asemenea idee.

Hunedoara a fost sârb, îl care noi o definim în trei ipostaze.

Rezumând, mai întâi ar trebui chema Janko şi a murit Există ipostaza majorităţii locale, să avem o Transilvanie, ca să situaţie care se regăseşte în primul vitejeşte pentru a apăra avem un birou de reprezentare a rând în Ţinutul Secuiesc, dar mai Transilvaniei la Bruxelles.

Belgradul sârbesc. Dacă sunt astfel de comunităţi şi în Sălaj

n Interesul cetăţeanului este mult mai uşor de identificat la nivel regional decât la nivel statal

- De la politici naţionale, să trecem la o chestiune mai personală: cum este să fii maghiar care reprezintă România în Parlamentul European? Este o postură pe care o au exact două persoane, cele alese pe lista UDMR, adică dumneavoastră şi domnul Sógor Csaba...

- Readuc aminte că parlamentarii europeni reprezintă cetăţenii care i-au ales. Statele sunt reprezentate în Consiliul European, guvernele sunt reprezentate în comisiile Consiliului, iar cetăţenii sunt reprezentaţi în Parlamentul European. În acest sens, Parlamentul European este locul în care suveranităţile naţionale ale popoarelor europene se exercită în comun. Şi atunci, mandatul meu şi mandatul oricărui politician maghiar din România care ajunge aici provin de la comunitatea maghiară din România. În acest sens, el este puţin mai complicat şi mai nuanţat decât mandatul unui parlamentar ales în România pe listele unui partid politic, pentru că un parlamentar socialist va reprezenta România şi va reprezenta acea grupare ideologică, un paralementar de dreapta, la fel, va reprezenta electoratul României, dar, în mod specific, obiectivele electoratului de dreapta. Eu reprezint electoratul României şi, în mod specific, electoratul şi interesele comunităţii care m-a ales pe mine şi care este comunitatea maghiară din România.

Este vorba, în cazul nostru, de fapt, de această întrebare fundamentală: «Sunt capabili minoritarii - germanii, maghiarii, sârbii, rutenii etc.- de o dublă loialitate? Loialitatea faţă de comunitatea ta, care ca naţiune este altceva, şi faţă de statul în care trăieşti?»

Răspunsul meu este da, fără doar şi poate şi fără nicio îndoială. Nu am, repet, nicio îndoială că, aici la Bruxelles, această misiune complicată şi nuanţată de foarte multe ori poate fi îndeplinită cu onoare şi cu bună-credinţă.

162 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

- Să vorbim despre Transilvania, pentru că aici trăiesc de fapt maghiarii din România. Se ştie că sunt multe regiuni europene cu propriile reprezentanţe la Bruxelles, care fac lobby pentru interesele lor.

Transilvania nu are aşa ceva. S-ar putea înfiinţa o astfel de reprezentanţă? Este pregătită societatea românească pentru o reprezentare la nivel regional, chiar dacă ar fi vorba de regiuni de dezvoltare?

- Este un exerciţiu care s-a dezvoltat după anii 1980, această idee a Europei regiunilor, de care eu sunt profund ataşat Europa regiunilor înseamnă o formă a uniunii politice, pentru că UE nu este o confederaţie a celor 28 de state, ci este mai degrabă o uniune politică care tinde către interesul cetăţeanului. Ei bine, interesul cetăţeanului este mult mai uşor de identificat la nivel regional, decât la nivel statal. La nivel regional există o puternică identitate. M-aţi întrebat de regiunile de dezvoltare, dar vă întorc întrebarea: «Există vreo identitate la Regiunea Nord-Est, Sud, Centru?». Nu, domnule, identitatea în România, în continuare, după atâţia ani de comunism şi nenorociri, este o identitate de bănăţean, de ardelean, de moldovean, de bucovinean, de dobrogean, de oltean. Acestea sunt identităţile, ele sunt fireşti şi naturale, şi nu are rost să încercăm să le tot gâtuim şi să le tot spargem în tot felul de entităţi artificiale.

Familia mea trăieşte în Hunedoara, am bătut toţi munţii şi toate văile acelea, şi ştiu ce bogăţie avem în Transilvania, Erdely, Siebenburgen. Sunt profund ataşat de această idee transilvană. Ea este altceva astăzi decât poate a fost în urmă cu 70 de ani, când a apărut prima oară, când în Transilvania şi Banat exista încă o puternică comunitate de saşi şi de şvabi. Ar trebui, în primul rând, ca acasă să avem o

- Aţi adus vorba despre Ţinutul Secuiesc. Ce şanse mai are proiectul de autonomie al acestuia, atâta vreme cât UDMR a ieşit de la guvernare şi a rămas, astfel, fără pârghii importante de negociere?

întrebaţi un istoric român, vă va spune că familia lui Iancu a fost de origine română. Dacă întrebaţi un maghiar, vă va spune că a fost un mare general ungur şi îl chema Hunyadi János. Şi eu cred că acest lucru e minunat, dacă îl poţi simţi al tău, şi fiind sârb, şi fiind ungur, şi fiind român.

Aceasta asta e esenţa transilvanismului, într-un final”.

- Nu am dorit niciun moment să negociem sau să începem dezbaterea acestui proiect de autonomie la nivel politic sau la nivel guvernamental.

Dezbaterea acestui proiect am început-o la nivelul societăţii, pentru că trebuie să ajungem să comunicăm cu societatea românească, subliniez, cu societatea, nu cu partenerii politici, nu cu partidele politice, nu cu Guvernul. Trebuie să găsim parteneri, să găsim înţelegere, să explicăm ce înseamnă autonomia, să demitizăm acest cuvânt, demonizat.

Nu dorim să valorificăm acest proiect, cel puţin nu în acest moment. Am făcut o asemenea încercare în 2005, când, în Guvernul Tăriceanu, UDMR a elaborat acel proiect al Legii Minorităţilor, care se referea la drepturile culturale ale tuturor minorităţilor din România. Guvernul şi-a însuşit proiectul de lege, l-a pus pe masa Parlamentului, după care, în trei-patru ani de dezbateri parlamentare, n-am reuşit să trecem de articolul 7. Nu a mai fost voinţă politică nici măcar din partea membrilor coaliţiei de guvernământ din acea vreme. Învăţămintele pe care le-am tras ne-au făcut ca acum să venim cu un proiect diferit, care nu se referă la toate minorităţile naţionale, ci este o lege pentru comunitatea secuilor din Covasna şi Harghita, care în acea zonă constituie o majoritate. Elementele de descentralizare ale acelei legi ar fi utilizabile oriunde în România, iar modelul este categoric un model european, pentru că este modelul care funcţionează în Tirolul de Sud. 163 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

sau Bihor. Există apoi ipostaza din Satu Mare, dar nu doar acolo, unde există aproape un echilibru, de 50%50%. Şi acolo unde suntem foarte puţini, este, evident, a treia ipostază. Întrebarea pe care mi-o puneţi este interesantă, pentru că mă întrebaţi, de fapt, «Domnule, cum ai devenit tu politician ungur din Hunedoara, cum de te-au acceptat ceilalţi». Răspunsul este că noi, cei care trăim în minoritate, înţelegem foarte exact faptul că cheia succesului nostru este unitatea.

Secuii singuri, reprezentând circa jumătate de milion de persoane, sau cei din Partium şi din zona de frontieră singuri, care reprezintă undeva la 300.000 de persoane, sau noi singuri, de la Caraş până la Bistriţa, care suntem iarăşi, cu tot cu Cluj, undeva tot la vreo 300.000 de persoane, niciuna dintre aceste părţi, separate, nu va putea să obţină rezultate. Miza este să menţinem solidaritatea internă a comunităţii, în condiţiile în care, e adevărat, interesele noastre de moment pot fi puţin divergente. Dar noi, maghiari care provenim din zonele unde nu avem nici majoritate, nici măcar reprezentare la nivel de judeţ, fiindcă nu atingem pragul electoral, noi putem să fim ambasadori foarte buni ai dialogului româno-maghiar, pentru că, pentru noi, este firesc să trăieşti într-un mediu cu ambele limbi şi ambele culturi. n * NUTS (de la Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale de Statistică) este un sistem de clasificare a regiunilor din Uniunea Europeană, pe mai mult niveluri. NUTS I corespunde unei regiuni cu populaţia de la trei la şapte milioane de persoane, iar NUTS II unei regiuni cu populaţia de la 800.000 la trei milioane de persoane.

România are patru diviziuni NUTS I şi opt diviziuni NUTS II, ultimele corespunzând celor opt regiuni de dezvoltare.

INSIDE

Războaiele popoarelor vor fi mai teribile decât cele ale regilor Liviu Maior 164 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

165 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

n Gavrilo Princip, arestat după atentatul din Sarajevo

A

sasinatul de la Sarajevo (28 iunie) a radicalizat brusc, pe neaşteptate, toate tensiunile acumulate în timp în Peninsula Balcanică, dar şi în lumea europeană. Fără a exagera impactul respectivului eveniment într-o zonă unde atentatele, practicile pe care astăzi le numim terorism, erau frecvente, moartea Arhiducelui nu a determinat evenimente ireversibile. Ziua de 28 iunie acutizează stările conflictuale, în principal din cauza liderilor politici europeni care le întreţin, amplificându-le.

Oricum, reţinerile formulate faţă de impactul respectivului eveniment trebuie privite cu rezerve. Perspectiva unui război împotriva Serbiei, considerată principala vinovată pentru atentat, nu era alta decât a unui război regional. Se mai întâmplase, nu cu mult timp în urmă, în Balcani.

Reacţiile marilor puteri europene nu prefigurau declanşarea Marelui Război. Britanicii nu credeau într-un război din această cauză, iar preşedintele Franţei trimitea condoleanţe familiei imperiale habsburgice. Rusia, principalul susţinător al Serbiei, agrea pretenţiile Vienei pentru sancţionarea Belgradului. Este adevărat, nu acceptau sub nicio formă încălcarea integrităţii statului sârb. În schimb, AustroUngaria, oficialii, dar şi opinia publică, erau pentru pedepsirea Serbiei prin folosirea mijloacelor militare, chiar dacă Viena nu părea deloc afectată de respectivul eveniment. Franz losif, după mărturiile unor apropiaţi ai săi, nemulţumit de planurile şi ideile nepotului său Franz Ferdinand, a declarat că, printr-un act oribil, de fapt Dumnezeu a restabilit ordinea. Albert von Margutti sau Istvan Tisza au reprodus, în mai multe ocazii, afirmaţia împăratului, iar elita politică budapestană, inamic declarat al Arhiducelui, a răsuflat uşurată. Cu Franz Ferdinand dispărea un susţinător al naţionalităţilor. „Guvernul din umbră” de la palatul Belvedere, reşedinţa moştenitorului tronului, dispărea şi el. în schimb, majoritatea presei de limbă

166 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

INSIDE

germană a declanşat o campanie violentă antisârbească, la care s-au asociat cercurile politico-militare adepte ale unui război preventiv împotriva Serbiei. Se bazau pe Germania, pregătită şi dispusă să-şi sprijine aliatul în cazul unui război cu Rusia, protectoarea Belgradului.

Pentru Josef Redlich, istoric şi om politic vienez de orientare liberală, asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo, în ziua de 28 iunie 1914, a însemnat declicul unui „eveniment istoric mondial”. În viziunea sa, respectivul moment demonstra eşecul oricărei convieţuiri între Habsburgi şi naţionalismul slavilor de Sud, al sârbilor în special. În schimb, preşedintele Franţei, Poincare, asista impasibil şi neîncrezător în consecinţele pe care destinul tragic al Arhiducelui le va declanşa, la cursa hipică de pe celebrul hipodrom de la Longchamps. Atât el, cât şi alţi lideri europeni nu credeau într-un conflict de anvergură între Marile Puteri. Asasinatul „obişnuise” guvernele şi monarhiile europene cu evenimente similare care nu au dus la războaie. S-au înşelat dintr-un motiv simplu: ambele tabere aşteptau un pretext pentru a începe războiul pregătit cu decenii înainte de ziua de 28 iunie 1914. Declanşarea conflagraţiilor era încă decizia unui număr limitat de persoane.

Pentru proaspătul membru al Parlamentului londonez, Winston Churchill, posibilitatea unui război de proporţii se prefigura încă din 1901. Opinia sa, exprimată public în mai multe ocazii, era legată de caracterul periculos al unei conflagraţii mondiale. Astfel, vizionar, susţine teza implicării alături de armatele profesioniste ale populaţiei în ansamblul ei, iar finalul urma să fie marcat de pierderi masive de vieţi omeneşti, de economii dislocate etc. „Războaiele popoarelor vor fi mai teribile decât cele ale regilor”.

Norman Angel, în cartea sa apărută în 1910, intitulată „The Great Illusion”, atrăgea atenţia contemporanilor săi asupra consecinţelor unui război modern european. Pe lângă tabloul sumbru al unei catastrofe umane, el îşi exprima opinia conform căreia

INS ID E

nimeni nu va obţine un câştig uşor, iar „învingătorii vor fi greu de stabilit”. Şi alte personalităţi din afara sistemului politico-militar au avertizat asupra consecinţelor unui război continental. Jean de Bloch, bancher originar din Polonia, afirma că noile arme, puterea de foc a artileriei, vor duce la un război de durată, pe poziţii, cu blocarea acţiunilor ofensive şi, în consecinţă, pierderile de vieţi omeneşti, distrugerile, mizeria şi bolile vor genera cataclisme sociale fără precedent.

Jean Jaures sau Jean de Bloch au scris despre pericolul imens al războiului, dar nu au fost luaţi în serios. Toţi liderii europeni prevăd un conflict scurt urmat de o pace care să restabilească „ordinea” europeană. Ambele tabere trăiau cu iluzia unui război limitat temporal. A fost şi cazul lui Wittgenstein, întors de la Cambridge pentru a se înrola voluntar într-o unitate de artilerie a armatei austro-ungare, deşi suferea de o hernie dublă. Fritz Kreisler, celebru interpret şi compozitor, se înrolează şi el, iar Oskar Kokoschka nu s-a lăsat nici el mai prejos. Nu va trece mult timp şi vor regreta gestul lor.

Războaiele Balcanice au fost un semnal ignorat, iar dramele trăite de populaţia din sud-estul Europei nu s-au constituit în semnale de alarmă pentru dezastrele umanitare care urmau să aibă loc. O cursă a înarmărilor fără precedent a marcat anii 1911-1914. Austro-Ungaria era pregătită pentru un război cu Serbia, dar nu şi pentru un conflict de durata şi amploarea Marelui Război. Dovada timpului scurt dintre ziua asasinatului şi declaraţiile de război ale puterilor europene, de la începutul lunii august 1914, confirmă escaladarea rapidă, interacţiunea celor două mari blocuri militare.

Niciun moment alte opţiuni nu au fost luate în considerare. Presa britanică, ziarul Times, publica consecvent pe prima pagină rezultatele curselor de ogari!

Paradoxul, mărturisit de importante personalităţi din anturajul lui Franz Iosif, a constat în faptul că Arhiducele era un adversar declarat al declanşării unui război. Istvan Tisza, primministrul budapestan, a fost şi el

ostil războiului, cel puţin până la obţinerea unui angajament ferm din partea României şi a Bulgariei. Mai mult, în întreaga sa carieră politică s-a opus „înglobării” în AustroUngaria a unui număr mare de slavi, consideraţi ca potenţiali inamici, gata oricând să se alieze cu celelalte grupuri etnice nemaghiare împotriva monarhiei. Reacţia împăratului la aflarea veştilor din Sarajevo nu lăsa să se întrevadă posibilitatea declanşării unui război împotriva Serbiei. În capitală, vienezii îşi petrec duminica în Prater, acelaşi Redlich remarca, în jurnalul său, lipsa unei atmosfere „triste” legată de doliul proclamat. Fanfarele continuau să cânte în parcurile oraşului, iar la Budapesta mariajul între două familii de magnaţi îi preocupa pe orăşeni mai mult decât ştirile sosite de la Sarajevo. Mulţi observatori ai acelor zile remarcau indiferenţa faţă de dispariţia unui moştenitor al tronului amic al naţionalităţilor şi mai puţin al ungurilor. De altfel, conform unui raport al ambasadorului german la Viena din 2 iulie 1914, cercurile politico-militare vieneze discutau mai mult despre evitarea repetării situaţiilor generate de un urmaş la tron, care a avut un aşa-zis „guvern subsidiar". Era vorba despre Cancelaria de la Belvedere, reşedinţa bine cunoscută a Arhiducelui Franz Ferdinand.

Asasinatul de la Sarajevo a provocat în Ungaria puţină emoţie.

Arhiducele era nepopular din cauza planurilor sale de reformă a Imperiului, considerate un pericol pentru Budapesta. În schimb, declanşarea războiului a fost bine primită. Nu au avut loc demonstraţii de factură pacifistă, iar social-democraţii erau mai mult preocupaţi de restrângerea „libertăţilor” prin introducerea stării de asediu. Au proclamat public încetarea „luptei de clasă” şi au sprijinit şi alimentat isteria războinică. Naţionalităţile, presa care le aparţinea, au promovat un discurs antirusesc cu accente critice la adresa „tiraniei ţariste”.

Interesant a fost faptul că întreaga campanie antirusească nu a fost atât de populară printre români cum a fost cea împotriva Serbiei şi a Italiei.

Cunoşteau puţine lucruri legate de 167 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

situaţia populaţiei ruse şi în general despre politicile interne ruseşti.

Tisza, cel puţin până spre sfârşitul anului 1915, s-a comportat faţă de români fără a recurge la măsuri dure, din motive bine cunoscute. Nu dorea să fie acuzat de Viena sau Berlin ca vinovat de poziţia României, în cazul românilor transilvăneni, regimul de la Budapesta a luat primele măsuri represive împotriva presei abia spre sfârşitul anului 1915. În rest, dispoziţiile guvernamentale erau valabile pentru întreaga media, indiferent de limba în care ele apăreau. Acelaşi tip de cenzură se aplica tuturor publicaţiilor.

Trauma profundă a războiului, ostilitatea ireconciliabilă a naţionalităţilor, a românilor în special, faţă de Budapesta, s-a adâncit cu fiecare zi.

Pentru starea de spirit din Bucureştiul anului 1914, memoriile episcopului catolic Netzhammer sunt relevante prin acurateţea lor.

Duminică, 28 iunie 1914, seara, s-a răspândit în capitală vestea asasinării Arhiducelui, pe care înaltul prelat o caracteriza ca pe o „veste îngrozitoare”. Regele Carol I, ca de altfel şi alţi şefi de stat, se afla la hipodrom urmărind cursa de cai când prefectul Capitalei îl informează despre asasinat. Acesta descrie atmosfera din timpul serviciilor religioase de la Catedrala „Sf. Iosif”, la care participă membrii Casei Regale, în frunte cu regele Carol I, foarte emoţionat dintr-un motiv bine cunoscut, şi anume relaţiile sale excelente cu Arhiducele asasinat, pe care-l primise, în 1909, la Sinaia. La sfârşitul slujbei, Netzhammer mărturisea „cutremurat” despre spusele regelui: „Curând o să-mi vină şi mie rândul”.

Duminică, 5 iulie, Carol şi Ferdinand revin la catedrală în aceeaşi stare de spirit. Evocă din nou vizita din 1909, precum şi şocul trăit de către ambasadorul Austro - Ungariei la Bucureşti, contele O. Czernin, despre care afirmă: „A fost întru totul omul arhiducelui Franz Ferdinand, fiind, din acest motiv, nu foarte bine văzut la Ministerul de Externe”. De altfel, regele a intervenit pe lângă Franz losif ca Czernin să nu fie rechemat după moartea Arhiducelui.

Asasinatul a fost pentru Carol I un semnal extrem de periculos pentru

pacea europeană, îi îndeamnă, prin intermediul episcopului greco-catolic Vasile Hossu, aflat în Bucureşti, pe românii transilvăneni „să-şi păstreze calmul în privinţa opiniei publice, episcopul catolic remarca reacţia ostilă faţă de Austro-Ungaria, dar şi faţă de rege”. „Pretutindeni domneşte o atmosferă stranie de nervozitate. Este inimaginabil cum ziarele şi, instigat de ele, şi poporul îl insultă pe rege”.

Isteria declanşată la aflarea veştii, starea emoţională neaşteptată, dramatizată prin asasinarea, alături de Arhiduce, şi a soţiei sale, mamă a trei copii, a trezit reacţii negative şi din partea unor inamici declaraţi ai familiei imperiale habsburgice.

Au cerut pedepsirea imediată a „asasinilor”, a sârbilor, în schimb, în Serbia şi Muntenegru au avut loc demonstraţii de solidaritate cu Gavrilo Princip şi colegii săi. La Cetinije, capitala muntenegreană, demonstranţii atacă legaţia austro-ungară. Pentru dispersarea lor, însuşi regele Nicola, cu un baston în mână, a intervenit în mijlocul demonstranţilor, pentru a-i împrăştia. Totul a durat mai puţin decât se crede. Autorităţile vieneze şi cele budapestane, alertate de agresivitatea promovată cu insistenţă de către presă printr-un discurs belicos antisârbesc, caută să modereze acest gen de campanie.

Asasinatul începe să treacă pe planul al doilea, locul său fiind luat de un spirit războinic promovat de cercurile militare hotărâte să „pedepsească” Serbia. Opţiunea lor a prevalat. Agresivitatea faţă de Serbia a devenit, la mijlocul lunii iulie, campanie de presă, iar articolele publicate sau discursurile din timpul demonstraţiilor generează o stare de război iminent. Câteva săptămâni mai târziu, la data de 4 august 1914, cinci imperii au intrat într-o confruntare răspunzând unei întrebări retorice din titlul unui editorial al ziarului arădean „Românul”: „Războiul celor trei puteri sau al lumei?” n

Liviu Maior este istoric. A fost ministru al Educaţiei între 19921996 şi ambasador al României în Canada.

PUNCT ZERO Apocalipsa Inteligentă Traian Brad

De la Golem la Skynet, de la monstrul lui Frankenstein la Matrix, suntem fascinaţi de una şi aceeaşi veche poveste: omul se joacă de-a Dumnezeu, iar apoi lucrurile îi scapă de sub control. De ce ar fi diferit epilogul Inteligenţei Artificiale?

168 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

169 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

PUNCT

ZERO

P U N CT

Z E R O

Fiction Science Fiction

n Pe măsură ce uriaşii din Valea Primordială a Siliconului continuă să investească în AI, Inteligenţa Artificială va continua să se ridice...

A

rthur C. Clarke, Robert Heinlein şi Isaac Asimov sunt adesea consideraţi „SFânta Treime” a Science Fictionului secolului XX. Numai că doar geniul lui Clarke a fost cu adevărat transpus pe marele ecran, prin scenariul pe care l-a scris împreună cu Stanley Kubrick pentru „2001: Odiseea Spaţială”. Cât despre ceilalţi, Heinlein ar fi detestat cu siguranţă versiunea bombastică a „Artileriei Stelare” regizată de un Paul Verhoeven, care a dat cu totul peste cap ideologia mai degrabă fascistă a textului original, în vreme ce ideile sărmanului Asimov despre creierul pozitronic au fost diluate şi duse până la lacrimogen în „Omul Bicentenar” sau „Eu, Robotul”.

La braţ cu Hollywoodul, publicul iubeşte, însă, distopiile. Şi pe măsură ce inteligenţa artificială (AI) e tot mai prezentă în jurul nostru - şi, cine ştie?, poate chiar mai ameninţătoare mai putem fi siguri că tot noi suntem cei care vor deţine şi în continuare controlul? În fond, spun profeţii Apocalipsei digitale, o maşină superinteligentă ar putea fi mai interesată de distrugerea fie ea şi accidentală a omenirii, decât de eradicarea foametei, a sărăciei sau de vindecarea 170 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Cu inteligenţa artificială nu facem decât să invocăm demonii. Nu e genul de poveste despre care îţi spui că tipul ăla cu pentagrama şi apa sfinţită îi poate controla. Pur şi simplu nu merge aşa”, Elon „Iron Man” Musk

cancerului. Şi nu o spun doar vorbitorii în pustiu.

Elon Musk, vizionarul din Silicon Valley, în care mulţi văd deja întruparea adevăratului Iron Man, fondator al SpaceX şi Tesla Motors şi omul care vrea să colonizeze planeta Marte, spunea recent că inteligenţa artificială reprezintă „cea mai mare provocare existenţială şi trebuie să fim foarte atenţi”.

AI a încetat să fie o tehnologie a unui viitor atât de îndepărtat încât să poată exista doar pe ecranele cinematografelor sau în laboratoarele specialiştilor în calculatoare de mare viteză. Gândiţi-vă numai la Siri, asistentul personal creat de Apple. O grămadă dintre telefoanele inteligente ale momentului folosesc tehnici rudimentare AI pentru a face traduceri lingvistice sau pentru a răspunde întrebărilor noastre, în vreme ce jocurile video instalate pe ele recurg la AI pentru a genera scenarii complexe, imprevizibile chiar, în timpul jocului. Şi pe măsură ce uriaşii din Valea Primordială a Siliconului continuă să investească în AI, Inteligenţa Artificială va continua să se ridice...

Turing întemeietorul Conceptul AI are o poveste mai veche şi mai ancorată în realitate

n Alan Turing în 1950: „Pot maşinile să gândească?”

decât filmele lui Spielberg sau Kubrick. În 1950, la 14 ani de la definirea conceptului de calculator de uz general, matematicianul englez Alan Turing îşi punea o întrebare simplă: „Pot maşinile să gândească?”.

E întrebarea la care, 64 de ani mai târziu, încearcă să răspundă şi noul film al lui Alex Garland, Ex Machina, în care personajul principal trebuie să evalueze umanitatea unui android. Și ne întoarcem din nou la Turing şi la cartea sa din 1950, „Computing Machinery and Intelligence”, în care propune un joc al imitaţiei care avea să devină cunoscut mai apoi drept „Testul Turing”. Se dau trei jucători: o maşină (A), un om (B) şi un al doilea om (C). A şi B nu se găsesc în aceeaşi cameră cu C. C nu ştie care dintre ceilalţi doi jucători este maşina şi nu poate să îi vadă sau să le vorbească direct. Comunicarea se poate face în scris sau printr-un terminal. Scopul lui C este să deosebească maşina de om, pe baza răspunsurilor la orice fel de întrebări. Dacă C nu reuşeşte, atunci maşina poate fi considerată inteligentă Întrebarea dacă o maşină poate sau nu trece acest test, spunea Turing, e mai importantă şi mai utilă decât „vaga şi filozofica” intreogaţie dacă „gândeşte” sau nu. Drumul ideal 171 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

către realizarea unei maşini care să treacă testul, credea Turing, nu este programarea unui calculator dotat cu o mulţime fixă de cunoştinţe, ci, mai degrabă, educarea unei maşini-copil, capabilă să înveţe din experienţă şi să folosească limbajul natural pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Astfel, maşina ar putea să-şi rezolve problemele şi să-şi împlinească propriile sale planuri, dând dovadă de inteligenţă practică în viaţa de zi cu zi Unde suntem, aşadar, acum?

Depinde. Unii spun că suntem încă departe de „adevăratul joc al imitaţiei”, în ciuda unor fapte care altora le sugerează mai degrabă contrariul. În iunie 2014, un chatboot, botezat Eugene Goostman, a reuşit să păcălească 33% dintre cei 300 de interlocutori ai săi, în timpul unui test desfăşurat la Londra.

Creaţie a unui cercetător al Universităţii din Reading, Kevin Warwick, Eugene le-a fost prezentat participanţilor la test drept un băiat de 13 ani, emigrant din Ucraina. Criticii săi i-au reproşat imediat că asemenea strategii sunt nedemne de un program cu un veritabil pedigree AI. Eugene nu vorbea întotdeauna corect şi nu ştia să răspundă la anumite întrebări, dar interlocutorii au pus asta pe seama 

La gala de anul trecut a premiilor Hoshi, acordate pentru proză scurtă SF, scriitorul australian Richard Flanagan a străbătut scena cu un zâmbet larg, a sărutat-o protocolar pe ducesa de Cornwall şi a plecat apoi cu marele premiu. Lucrurile ar putea fi însă puţin diferite la ceremonia de anul acesta, după ce organizatorii au decis să accepte şi lucrări scrise de extratereştri şi computere inteligente.

Dincolo de glumă - chiar dacă nu e niciun fel de poantă în rândurile de mai sus - organizatorii concursului desfăşurat în memoria scriitorului japonez Shinichi Hoshi speră ca, la ediţia de anul acesta, să fie înscrise şi povestiri scrise de programe AI, iar jurizarea să se facă într-un anonimat complet, fără a se şti cine - sau ce - a scris, până la desemnarea câştigătorului.

Când vorbesc despre proza AI, organizatorii se gândesc în primul rând la echipa de cercetători ai Future University-Hakodate, condusă de dr. Hitoshi Matsubara. În ultimii doi ani, aceştia au folosit sute de povestiri scurte scrise de Hoshi pentru a învăţa un program AI să creeze propria-i ficţiune.

Un alt concurent ar putea fi Mark Riedl (foto), profesor la Georgia Institute of Technology, care a lucrat în ultimii doi ani la dezvoltarea unui „povestitor digital” AI botezat Seherezada, care învaţă să scrie povestiri scurte prin analizarea unor descrieri de activităţi simple, cum ar fi mersul la film sau la restaurant.

La Universitatea din Dublin, lucrurile sunt duse chiar ceva mai departe cu Metaphor Magnet, un program AI care învaţă să scrie folosindu-se şi de metafore şi ironie. Un roman intră într-un bar, ridică două degete şi cere cinci beri!

Hai că ar putea fi haios!

PUNCT

ZERO

n Computerul Watson a câştigat în 2011 show-ul tv de cultură generală Jeopardy

tinereţii şi a rădăcinilor sale ucrainene.

Ray Kurzweil, directorul diviziei de inginerie din cadrul Google, spune că testul a fost părtinitor şi că s-ar fi desfăşurat în condiţii de natură să păcălească mediul juriului, în timp ce Gary Marcus, profesor în cadrul Universităţii New York, afirmă că Eugene a fost construit astfel încât să păcălească un om, dar nu atât prin inteligenţă, cât mai degrabă prin metode de ocolire a situaţiilor în care nu ştie ce să facă.

Până la Eugene au mai existat şi alte sisteme inteligente artificiale care au trecut testul Turing, însă „adolescentul ucrainean” este primul sistem informatic care a reuşit să obţină o notă mare de trecere, fără o programare prealabilă. Testele anterioare au necesitat ajustări preliminare care au restricţionat plaja subiectelor abordate şi a întrebărilor la care urma să fie supus sistemul de calcul, însă Eugene a reuşit să se comporte foarte bine într-o discuţie liberă nerestricţionată.

La început este cuvântul Să însemne toate astea că AI se rezumă doar la imitarea limbajului natural? Nici vorbă! Pentru mulţi, conceptul de AI e familiar nu atât din 172 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

filmul omonim al lui Spielberg sau din literatura SF, cât din jocurile video, în care este folosit pentru a descrie oponenţii controlaţi de maşină. Într-un shooter, de exemplu, AI este cea care dictează mişcarea inamicilor, făcându-i să se adăpostească, să ţintească şi să tragă în moduri cât mai provocatoare. E adevărat, jocurile video nu sunt întotdeauna cel mai fericit exemplu. Dar există şi în cazul lor adevărate diamante în stare brută - vezi infamul Grand Theft Auto V, pentru unii simbolul violenţei absolute în jocurile video, sau Dwarf Fortress, jocuri care arată o altfel de direcţie, radicală, în care AI se poate dezvolta, nu atât prin imitarea comportamentului uman, cât prin dezvoltarea a ceva nou şi independent, suficient de bun pentru a se impune în sine şi prin sine.

Pentru alţii, AI se asociază cu Google şi Apple, dezvoltatorii asistenţilor personali virtuali Google Now şi Siri. Poate părea un pas mai departe de viziunea SF, dar, hei!, gândiţi-vă la „Her”, cu un Joaquin Phoenix în nişte pantaloni de un SF de cel mai prost gust, dar iremediabil îndrăgostit de un sistem de operare extrem de complex. La fel ca o persoană reală, sistemele

controlate din voce trebuie să asculte şi să înţeleagă ceea ce li se spune în limbajul natural, pentru a reacţiona, într-o primă fază, şi apoi oferi un răspuns sub forma unei conversaţii.

Spre deosebire de Eugene, acestea nu încearcă să ne convingă că ar fi altceva / altcineva, dar nu sunt nici departe.

Toate „gândurile / raţionamentele” lor se consumă în cloud, şi cu cât ascultă mai mult, cu atât înţeleg mai bine. Și cu cât înţeleg mai bine, cu atât pot mai mult să ne depăşească.

Watson - nu, nu dragul tău doctor Sherlock - este un computer construit de IBM, care a câştigat în 2011 showul tv de cultură generală Jeopardy, învingându-le, fără drept de apel, pe vedetele absolute ale concursului, Brad Rutter şi Ken Jennings. Watson a trebuit să răspundă la întrebări formulate în toate nuanţele limbajului natural, de la jargon şi argou, la sinonime, omonime şi jocuri de cuvinte. În plus, nu a fost nici măcar o secundă conectat la internet, folosindu-şi doar cunoştinţele acumulate în ceea ce ar putea fi descris un proces natural, prin învăţare şi interacţiune cu un volum mare de informaţie nestructurată. Combinând înţelegerea limbajului natural cu analiza statistică, Watson a avut o  173 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

PUNCT

ZERO

P U N CT

n Terry Jones, fondator al Travelocity, va lansa în curând o nouă agenţie de turism online

medie a răspunsurilor la întrebări de trei secunde.

Iată întrebarea!

Recent, IBM a lansat un nou instrument numit Watson Analytics, un serviciu care permite unei companii nu doar să interacţioneze cu propriile date, dar şi să le interpreteze în limbaj natural. Altfel spus, să ofere răspunsuri la întrebări de genul „Care ar trebui să fie strategia noastră de vânzări?” sau „Cum am putea ajunge în cel mai scurt timp pe break-even?”.

Să o subliniem încă o dată.

Sistemele de tipul lui Watson nu gândesc. Nu în sensul pe care îl gândim noi. Dar sunt capabile să înveţe, să proceseze informaţie nouă, să interacţioneze şi să propună soluţii.

174 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Şi, mai ales, să facă toate astea tot mai repede.

Terry Jones, fondator al Travelocity, va lansa în curând o nouă agenţie de turism online, WayBlazer, construită pe structura Watson - practic, clienţii şi partenerii de afaceri vor putea vorbi natural cu infrastructura WayBlazer despre planurile lor de vacanţă sau de afaceri, iar ei vor primi oferte, recomandări de zboruri, de hoteluri, de destinaţii etc.

Watson va fi implementat şi în reţeaua spaniolă CaixaBank, dar şi în aplicaţii precum GenieMD, un program capabil să răspundă în limbaj conversaţional la întrebări pe teme medicale cum ar fi „Care sunt semnele unui atac de cord?”.

Z E R O

n Ray Kurzweil, unul dintre directorii Google, crede că oamenii ar trebui să includă în partea de programare şi ceea ce el numeşte o componentă etică

Gordon E. Moore, cofondator al Intel Corporation, scria în 1965 că puterea de procesare a calculatoarelor se dublează la fiecare 24 de luni. În teorie, e doar o chestiune de timp până când maşinile vor deveni mai inteligente decât cei mai inteligenţi dintre creatorii lor, devenind, la rândul lor, capabile să dezvolte alte maşini, mai inteligente decât ele, care la rândul lor... Şi-aici apare Întrebarea: ce vor face toate aceste maşini cu toată această superinteligenţă a lor? Unii spun că depinde de ceea ce vor fi programate să facă. Alţii cred că e greu să programezi un computer superinteligent, astfel încât să fii şi sigur că nu va aduce asupra oamenilor

o apocalipsă a Terminatorilor, fie şi din greşeală.

Unul dintre scenariile vehiculate e următorul. Să presupunem că avem o superinteligenţă programată să facă un lucru banal, să spunem agrafe de birou, pe care trebuie să le îmbunătăţească cât mai mult posibil. la început va perfecţiona produsul în sine, după care ar putea trece la îmbunătăţirea liniilor de producţie.

Pasul următor?

Etica roboţilor Ei, bine, pasul următor, crede Nick Bostrom, directorul al Oxford's Future of Humanity Institute şi autor al cărţii „Superintelligence: paths, dangers, strategies”, ar fi să se asigure

175 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

că oamenii nu îl vor opri. Pentru că, într-un astfel de scenariu, aceştia ar reprezenta o ameninţare majoră pentru misiunea sa de a asigura o producţie optimă de agrafe de birou.

Ce rămâne, atunci, de făcut?

Ray Kurzweil, unul dintre directorii Google, crede că oamenii ar trebui să includă în partea de programare şi ceea ce el numeşte o componentă etică. Ceva de genul celor trei legi ale roboţilor şi maşinilor inteligente ale lui Asimov: Legea 1 - Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane, sau, prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă un rău; Legea 2 - Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o fiinţă umană, atât timp cât ele

nu intră în contradicţie cu Legea 1; Legea 3 - Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicţie cu Legea 1 sau Legea 2.

Dar chiar şi aşa au apărut probleme, astfel că istoria alternativă SF a obligat omenirea la promulgarea aşa-numitei Legi 0: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanităţii sau să permită prin neintervenţie ca umanitatea să fie pusă în pericol.

Dar cum tragi linia atât de subţire dintre „bine” şi „rău”? O maşină programată „să facă oamenii fericiţi”, de exemplu, ar putea decide la un moment dat să recurgă la o metodă de genul Matrix. 

P U N CT

PRINDE CELE MAI MARI REDUCERI DIN AN!

La smartphone-uri, doar în magazinele Digi

28 %

500 --500 lei

992 --992

200 --200

lei

lei

100 --100

48

lei

%

62 %

600 --600 lei

300 --300 lei

“Completabil!” inaccept vistan r din Belgra parlamenta

Ofertă destinată consumatorilor la contractarea abonamentelor Digi Mobil, între 12 ianuarie și 8 februarie 2015.

Ofertă valabilă numai în magazinele Digi, în limita stocurilor disponibile.

www.rcs-rds.ro 031 400 4600

Z E R O

n Kurzweil de la Google crede că, în următorii 15 ani, computerele nu doar că vor fi mai inteligente decât oamenii, dar vor şi înţelege ceea ce vorbim

Chiar şi rezolvând 2.000 de ani de dileme filosofice, rămâne o necunoscută modul în care ne vom adapta şi integra într-o lume a inteligenţei artificiale. Și se fac deja paralele între puterea aburului vs munca manuală şi superinteligenţă vs inteligenţă omenească. În noiembrie 2014, Goldman Sachs a asigurat o finanţare de 15 milioane de dolari pentru Kensho, un serviciu AI de analiză de date financiare, capabil să facă interpretări ale unor cantităţi enorme de date, pe care un analist uman nu le-ar putea face niciodată.

O ştire la vremea ei numai bună de scris de către Narrative Science, un soft AI creat de un startup din Chicago şi capabil să scrie articole financiare prin utilizarea unor algoritmi, care şi-a publicat deja primul său articol în revista „Forbes”, în iulie 2014. Practic, Narrative Science preia cifre seci din diverse baze de date şi construieşte articole de presă, dar şi rapoarte de business pentru managementul diverselor companii, infografice şi chiar scurte mesaje pentru Twitter. Şi nu vorbim despre cuvinte de legătură între cifre, ci de analize de date, previziuni şi concluzii logice.

177 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Aşadar?

Inginerii companiei germane Festo au dezvoltat un cvintet robotic de coarde capabil să „asculte” muzică şi să genereze noi compoziţii, în vreme ce farmaciştii de la University of California San Francisco Medical Center au fost deja înlocuiţi de roboţi.

Cum tot se spune că nu-i iubeşte nimeni, avocaţii ar putea ajunge şi ei fără lacrimi pe butuc, având în vedere că americanii de la Blackstone Discovery au dezvoltat un software care analizează documente din perspectivă legislativă mai repede şi mai ieftin decât orice om, oricât de altruist şi bine pregătit ar fi el. Istorie ar putea deveni şi şoferii, vezi Google şi a sa maşină inteligentă, şi bonele - japonezii de la Softbank lucrează la dezvoltarea unei linii de roboţi baby sitter capabili să citească emoţiile umane, ba chiar şi chiar astronauţii NASA construieşte acum astro-roboţi, într-un parteneriat cu General Motors.

(Un pas mic pentru maşini?)

Kurzweil de la Google crede că, în următorii 15 ani, computerele nu doar că vor fi mai inteligente decât oamenii, dar vor şi înţelege ceea ce vorbim, vor învăţa din experienţele de zi cu zi, vor spune poveşti, vor flirta şi vor avea chiar şi simţul umorului. Vai, ţie, sărmane Seinfeld!

Vom fi treptat înlocuiţi de robointeligenţe? Greu de spus. Cei de la Pew Research i-au întrebat asta pe 2.000 de experţi în robotică, inteligenţă artificială şi economie. 52% sunt optimişti şi văd un viitor în care roboţii şi AI nu vor concura pentru aceleaşi locuri de muncă. Ceilalţi 48% cred însă contrariul.

Cu toţii sunt însă de acord că robotizarea şi automatizarea operaţiunilor se vor accelera în următoarea decadă. Numai că, în vreme ce optimiştii cred că acest proces va genera un boom economic care va avea ca efect crearea de noi locuri de muncă ce vor necesita „capacităţi strict omeneşti”, pesimiştii văd concedieri în masă, fără posibilitatea unei reorientări profesionale înspre o carieră în care natura umană să fie un atu decisiv.

Presupunând, aşadar, că vom evita un război planetar care să ne transforme în surse vii de energie pentru Maşini, că vom reuşi să gestionăm locurile de muncă, în aşa fel încât să nu existe rate catastrofale ale şomajului şi tulburări sociale, şi mai ales că vom putea trăi netulburaţi într-o lume în care IQ-ul prăjitoarelor noastre de pâine ar putea fi mai mare decât cel al unui geniu prăfuit, da, totul ar putea fi bine. Dar, atenţie! Voi, oameni! n

d es t ine

•

IN T E RVIU

Zborurile umane spre Marte nu pot fi realizate înainte de 2030 Interviu cu Dumitru Prunariu, realizat de Cristina Beligăr / Foto: Dan Bodea

Dorin Dumitru Prunariu, în prezent preşedinte de onoare al Agenţiei Spaţiale Române (ROSA) şi preşedinte al filialei europene a Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic ASE Europe, devenea la 14 mai 1981 primul şi singurul român care a zburat vreodată în spaţiul cosmic.

DESTINE 178 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Misiunea a făcut parte din programul Intercosmos şi a durat 7 zile, 20 de ore, 41 de minute, 52 de secunde. Pe 15 mai, Soyuz-40 a acostat pe staţia spaţială Salyut 6. În total, echipajul a parcurs 124 de orbite în jurul Pământului, timp în care cosmonautul român a studiat câmpul magnetic al Pământului. S-au făcut de asemenea studii asupra sistemului de orientare a staţiei şi studii de observare a Terrei deasupra teritoriului României. În momentul trimiterii lui Dumitru Prunariu în spaţiul cosmic, România era cea de-a 11-a ţară din lume care reuşea acest lucru. Astăzi, România, stat membru al Agenţiei Spaţiale Europene (ESA), este cea de-a 12 ţară europeană şi a 16-a din lume care deţine un procent din Staţia Spaţială Internaţională (ISS). Ceea ce a fost inimaginabil pentru ţara noastră a devenit posibil şi chiar o necesitate pentru viitor.

Dumitru Prunariu a avut în urmă cu 33 de ani un privilegiu care nu i-a mai revenit niciunui alt român şi nu a renunţat, de atunci, să privească încrezător spre cele mai îndepărtate stele.

179 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

SINTEZA: La puţin timp după aterizare, în 1981, aţi declarat că v-aţi întoarce oricând în Cosmos. Mai păstraţi această dorinţă şi astăzi?

Dumitru Prunariu: Desigur, dorinţa este prezentă, dar sunt conştient de faptul că sunt extrem de mici şansele ca cineva să mă mai trimită acum în spaţiul cosmic. Oricum, dacă ar fi să mai meargă un român ar fi ales un tânăr care să fie de perspectivă de acum încolo să se realizeze şi el în acest domeniu. Dorinţa există undeva în subconştientul meu şi mi-ar face plăcere. Mă gândesc ca la un lucru irealizabil, plăcut, care îmi dă un anumit imbold: ce-ar fi măcar să mă gândesc că aş mai zbura vreodată în cosmos?

- Care a fost cel mai dificil moment din toată experienţa misiunii Soiuz 40 ca parte a programului spaţial „Intercosmos”?

- Pregătirea în sine a fost dificilă cel puţin la început până am înţeles ce aveam de făcut şi până ne-am intrat într-un anumit ritm, până ne-am însuşit limba rusă, având în vedere că toate cursurile s-au făcut în limba rusă. Pregătirea a avut dificultăţile ei, dar şi multe părţi frumoase. Apoi, o dată cu apropierea zborului cosmic, cea mai dificilă zi a fost cea dinaintea lansării, pentru că atunci am avut timp să ne gândim la ce-ar putea urma în caz de ceva neprevăzut. Ne-am gândit şi la lucruri rele, şi la lucruri bune. Dar în momentul în care am fost angrenaţi în zborul cosmic, totul a intrat într-un anumit ritm care nu ne-a mai lăsat să ne gândim prea mult la ce-ar putea fi dacă, ci cum să facem pentru ca totul să fie bine atunci când ne îndeplinim zborul.

Oricum, cea mai periculoasă fază a oricărui zbor şi cu avionul, şi cu nava cosmică, este revenirea pe Pământ. Dintr-o rachetă de 300 de tone care lasă nava de şapte tone în spaţiul cosmic şi care efectuează joncţiunea cu staţia orbitală, te detaşezi de staţia orbitală, iar din acele şapte tone cu trei module rămâne un singur, modul de două tone şi jumătate în care se află echipajul. Modulul trebuie să străbată atmosfera terestră, intră în atmosferă cu 28.000 de km/oră, se încinge la peste 1.000 de grade în exterior şi practic devine un glob de plasmă care se deplasează rapid prin atmosferă. În toată perioada aceea, echipajul suportă în interior suprasarcini mari, trepidaţii mari, dar prin frecarea cu aerul se ajunge la o viteză propice, subsonică la care începe să se deschidă trenul de paraşute.

Abia când simţi paraşuta principală deschisă şi că pluteşti în ea eşti sigur că vei ajunge în siguranţă pe Pământ. Şi acolo te pot aştepta unele neplăceri dacă este vânt aterizezi lateral, suprasarcinile sunt altele, dar eşti fericit că ai revenit pe Pământ. 

d es t ine

•

INTERVIU

d es t ine

•

IN T E RVIU

n „Aş fi dorit să petrec tot timpul uitându-mă la Pământ”, îşi aminteşte astronautul român

n Sistemul Solar ar trebui cunoscut cât mai bine pentru a înţelege ce reprezintă Pământul în contextul lui şi a înţelege care a fost evoluţia lui

În urma Consiliului Ministerial al Agenţiei Spaţiale Europene (ESA), desfășurat la Luxemburg, pe 2 decembrie 2014, România s-a alăturat partenerilor europeni în două programe ESA de importanţă strategică: Staţia Spaţială Internaţională (ISS) și dezvoltarea rachetei Ariane 6.

Astfel, dezvoltarea capacităţilor spaţiale ale României din ultimii ani, sub coordonarea Agenţiei Spaţiale Române (ROSA), primește o nouă recunoaștere la nivel european. ROSA a prioritizat participarea României la aceste programe în baza strategiei naţionale spaţiale.

înţelege ce reprezintă Pământul în contextul lui şi a înţelege care a fost evoluţia lui. Desigur, Luna este un corp natural care după ultimele teorii s-a conglomerat din material desprins de Pământ după o ciocnire a Pământului cu un alt corp ceresc cam de dimensiunea planetei Marte. În afară de Lună, Marte reprezintă cel mai mare interes pentru lumea ştiinţifică, pentru că din studierea planetei Marte ne dăm seama că are multe similarităţi cu Pământul nostru, dar în acelaşi timp şi multe deosebiri, unele radicale. De ce este Marte pustiu? De ce sunt urme de râuri dar nu mai există apă curgătoare? Toate sunt probleme care ridică semne de întrebare mari. S-a produs oare o catastrofă? Când? În ce perioadă istorică? Din ce cauză? Toate aceste întrebări pot să ne dea nişte răspunsuri asupra a ce se poate întâmpla într-un viitor îndepărtat cu Pământul nostru şi de aceea este o planetă foarte importantă de studiat. Normal că şi cele trei planete de tip pământean, cum sunt Mercur, Venus şi Marte reprezintă puncte de interes. Vin apoi planetele gigant Jupiter, Uranus, Saturn, care au propriii lor sateliţi, unii aproape de dimeniunea planetei noastre şi care ar putea ei găzdui urme de materie biologică, poate şi de viaţă şi care ar răspunde unor întrebări pe care ni le punem acum.

Sistemul Solar este important să fie cunoscut şi prioritar rămâne studiul planetei Marte.

De asemenea, de precizat este că misiunile robotice sunt de mare importanţă pentru explorarea iniţială, pentru că roboţii pot fi suspuşi unor solicitări mult mai mari decât oamenii. Roboţii nu au însă ingeniozitatea, nu au flexibilitatea şi nu pot gândi cum o fac omenii.

Acolo unde este nevoie de a duce mai departe nişte rezultate iniţiale obţinute de roboţi este neapărat nevoie de oameni. În mod realist se apeciază că un program de zboruri umane spre planeta Marte nu ar

180 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

- Cât timp aţi petrecut pe Staţia Spaţială uitându-vă la Pământ de pe fereastră?

- O, aş fi dorit să petrec tot timpul uitându-mă la Pământ. Nu am avut foarte mult timp. Aveam de regulă timp seara după ce ne îndeplineam programul ştiinţific, în timpul meselor ne mai aşezam în faţa unui hublou şi mai priveam Pământul. Este extrem de plăcut să îl admiri de acolo şi să îl admiri live, dându-ţi seama că absolut tot ce se întâmplă jos şi vezi se petrece în acel moment şi nu sunt fotografii sau înregistrări anterioare.

- Cum era Staţia Spaţială Salyut 6?

- Staţia Salyut 6, la bordul căreia am activat eu, reprezenta un singur modul lung de aproximativ 15 metri, cu un diametru maxim cam de patru metri, iar în interior spaţiul liber în care ne puteam deplasa era mai strâmt. Practic, dacă deschideam mâinile şi le întindeam lateral, ajungeam cu degetele dintr-un perete în altul, iar pe înălţime avea cam 2 metri şi jumătate, în partea cea mai largă a staţiei orbitale. În acel modul, o săptămână ne-am desfăşurat activitatea şi am efectuat experimentele ştiinţifice programate.

Staţia orbitală MIR, care a venit la două staţii după staţia Salyut 6, deja a implicat mai multe module, respectiv cinci, iar staţia cosmică internaţională de acum implică mult mai multe. Practic suprafaţa ei este echivalentă cu a unui teren de fotbal. La bordul ei, pe lângă modulele americane şi cele ruseşti, se află un modul japonez, un modul european şi cosmonauţii îşi desfăşoară activitatea în diferite module pentru diferite tipuri de activitate ştiinţifică. De asemenea, la bordul staţiei cosmice internaţionale există un modul numit Cupola care are ferestre de jur împrejur, este ca o cupolă deschisă de unde poţi să admiri atât spaţiul cosmic cât şi Pământul, să faci înregistrări foto-video de foarte bună calitate.

- Ce obiect din Sistemul Solar, altul decât Marte, consideraţi că ar merita explorat, cu prioritate, în următorii ani?

- Sistemul Solar ar trebui cunoscut cât mai bine pentru a

181 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

putea fi realizat înainte de anul 2030. Cu toate acestea, o fundaţie olandeză a lansat programul Mars One care îşi propune ca din anul 2024 să înceapă stabilirea unei aşezări umane permanente pe suprafaţa planetei Marte. Misiunile umane ar fi planificate doar dus, fără posibilitatea de întoarcere. Factorul uman este esenţial în această nouă eră de dezvoltare. Descoperiririle, cultura, noile parteneriate şi cooperări, sistemul de credinţă uman, religios, sau secular, posibilitatea întâlnirii cu forme de viaţă în spaţiul cosmic, toate vor căpăta noi dimensiuni şi valenţe şi vor afecta major gândirea umană. Ceea ce este inimaginabil astăzi poate deveni o necesitate în viitor.

- Ce părere aveţi despre misiunea sondei spaţiale Rosetta pe cometa Churymov-Gerasimenko? Această misiune de „arheologie spaţială”, în premieră, încearcă să descifreze evoluţia Sistemului Solar după naşterea acestuia.

- Indiscutabil oamenii, pe cât posibil, trimit sonde care explorează de la o oarecare înălţime aceste planete, iar unele coboară pe suprafaţa lor. Să nu uităm că pe Marte sunt în funcţiune câteva echipamente, cel mai important fiind roverul Curiosity, care are aproape o tonă şi care efectuează nişte analize ştiinţifice importate. Este foarte important, de asemenea, de studiat asteroizii şi cometele. În 2010 a fost recuperată o probă care a adus puţin material de pe asteroidul Itokawa. Misiunea s-a numit Hayabusa şi a fost lansată de japonezi cu şapte ani înainte. În 2005 s-a apropiat de asteroid care se afla la aproximativ 300 de milioane de kilometri de Pământ, a reuşit să coboare pe suprafaţa lui, să culeagă puţin praf şi să se reîntoarcă aducând proba pe Pământ. În momentul de faţă, o misiune foarte importantă, în premieră istorică în lumea cosmonautică, este misiunea 

d es t ine

•

INTERVIU

n Acum pregătim pentru 2018 o misiune europeană foarte importantă pe planeta Marte. Misiunea Exo Mars va fi lansată cu rachete ruseşti printr-o colaborare internaţională

Rosetta care a trimis o sondă pe suprafaţa unei comete.

Cometa se află la 700 de milioane de kilometri distanţă de Pământ şi transmite date ştiinţifice de la suprafaţa ei.

Este adevărat că, în perioada actuală, se află într-un con de umbră datorită poziţiei cometei şi, după o perioadă de timp, va reveni în zona luminată de Soare, i se vor reîncărca bateriile, va face în continuare investigaţii şi le va trimite la sol. Este important să cunoaştem ce reprezintă aceste corpuri cereşti, pentru că ele ne pot furniza multe informaţii despre perioada de formare a Sistemului Solar. Multe dintre ele au rămas intacte de 4,5 miliarde de ani.

- Ce se întâmplă în momentul în care intervine imprevizibilul într-o misiune precum cea a sondei spaţiale Rosetta?

- Nu se reacţionează nicicum, pur şi simplu se aşteaptă. După ce se va deplasa aproximativ două unităţi astronomice, o unitate astronomică fiind distanţa de la Pământ la Soare, cam 150 de milioane de kilometri, deci cam peste încă 300 milioane de kilometri poziţia cometei se va schimba şi Soarele va lumina din nou această probă Philae, ea se va încărca şi va transmite date în continuare. Oricum această probă este garantat să funcţioneze la suprafaţa cometei cel puţin un an, altfel poate funcţiona oricât de mult îi vor permite sistemele.

- Şi în tot acest timp, programele spaţiale sunt finanţate?

- Da, programele spaţiale sunt planificate cu mulţi ani înainte. Să nu uităm că pe misiunea Rosetta sunt echipamente care au fost gândite şi realizate chiar şi acum 20 de ani, pentru că ea a plecat de aproape 11 ani de pe Pământ. Toată perioada de realizare a ei a fost 182 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

substanţială. O astfel de misiune a costat în jur de 1,3 miliarde de euro. Acum pregătim pentru 2018 o misiune europeană foarte importantă pe planeta Marte, misiunea Exo Mars, care va fi lansată cu rachete ruseşti printr-o colaborare internaţională. Aici aş face o menţiune. Să sperăm că toate aceste diferende internaţionale nu vor afecta mult cooperarea în domeniul cosmic, pentru că aceasta a fost dintotdeauna un promotor al colaborării şi al înţelegerii între naţiuni. Această misiune ExoMars care va lansa două module în 2016 şi în 2018 costă şi ea în jur de 1,2 miliarde de euro, bugetul anual al Agenţiei Spaţiale Europene fiind în jur de patru miliarde de euro.

Vă daţi seama cât de mult din buget este alocat pentru o misiune care poate să aducă date ştiinţifice extrem de importante.

- Care este contribuţia pe care ROSA (Romanian Space Agency - Agenţia Spaţială Română) şi programele ei de cercetare în tehnologie spaţială o are în activitatea ESA (European Space AgencyAgenţia Spaţială Europeană)?

- Programul spaţial naţional şi cooperările internaţionale în domeniu plus reprezentarea statului român, a Guvernului României în organismele internaţionale cosmice, sunt realizate prin Agenţia Spaţială Română. Este o instituţie publică în subordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi ea este intermediarul direct al oricărei instituţii din România cu Agenţia Spaţială Europeană. Agenţia Spaţială Română, ca etalon al cercetării specifice în domeniu şi al managementului de programe, a fost cea care a fost evaluată ani buni de către ESA pentru a se determina dacă suntem capabili să facem faţă unor provocări precum cercetare, management, producţie industrială în domeniul spaţial. S-a hotărât că suntem

d es t ine

•

IN T E RVIU

n Capsula spaţială Orion

capabili, iar din 2011 s-a recunoscut acest lucru prin acordarea statutului de membru cu drepturi depline în ESA. Este un pas care dovedeşte capacitatea noastră de a face faţă acestor programe. Să nu uităm că, înaintea noastră, cu trei ani înainte, a devenit membră a ESA Republica Cehă, apoi Polonia anul trecut. Deocamdată niciun alt stat nu a îndeplinit condiţiile necesare pentru a se integra în această instituţie interguvernamentală, mă refer la partea centralest europeană.

- Unde se situează Agenţia Spaţială Română în ceea ce priveşte finanţările? Cunoaştem cu toţii consecinţele tăierii finanţării programelor NASA, care este nevoită să reducă bugetele unor programe precum SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence) sau SOFIA (Stratospheric Observatory for Infrared Astronomy) şi să se concentreze asupra unor misiuni precum JWST (James Webb Space Telescope) sau asupra roverului de pe planeta Marte.

- Agenţia Spaţială Română nu primeşte un buget determinat din partea statului român, ci i se alocă un anumit buget care este bazat pe contractele pe care le poate semna pentru a îndeplini programul spaţial naţional. Agenţia Spaţială Română a fost prima instituţie publică care a stimulat şi a beneficiat de un buget multianual. În domeniul cosmic nu poţi să planifici bugetul de pe un an pe altul.

Sunt programe spaţiale care durează de la trei la cinci ani sau chiar la 10-12 ani şi, dacă în fiecare an tai sau adaugi la acel buget, nu mai realizezi nimic. Aşa că ROSA (Romanian Space Agency) beneficiază de un buget multianual pe care îl gestionează prin angrenarea unor proiecte prin licitaţie publică. Fiind instituţie 100% extrabugetară trăieşte din aceste contracte. O parte sunt finanţate de stat, o parte din colaborări, de diverse ministere prin contracte concrete, pe care le avem cu ele sau de instituţii private. Este în avantajul statului român pentru că această competiţie stimulează performanţa.

Totalul bugetelor agenţiilor spaţiale în lume pentru programe civile este de 32 miliarde de dolari, din care mai mult de jumătate sunt investiţi de SUA. A creşte bugetul spaţial civil mondial de 20  183 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Capsula spaţială Orion, noul vechicul al NASA care va transporta oameni în spaţiu sau în viitoarele misiuni către Lună sau Marte, a fost lansată cu succes în data de 5 decembrie în spaţiu, în primul său zbor de test de la baza Cape Canaveral din Florida. Într-un „zbor” care a durat patru ore şi 22 de minute, Orion a înconjurat de două ori Pământul, prima dată pe o orbită inferioară, a doua oară urcând puternic spre o orbită mai înaltă, atingând 5.800 de kilometri, o altitudine de 14 ori mai mare decât cea a orbitei Staţiei Spaţiale Internaţionale.

d es t ine

•

IN T E RVIU

n O fundaţie olandeză a lansat programul Mars One, care îşi propune ca din anul 2024 să înceapă stabilirea unei aşezări umane permanente pe suprafaţa planetei Marte

de ori de exemplu, ar reprezenta a suta parte dintr-un procent al PIB-ului mondial. Oare ne-ar putea determina ceva să facem această alocare? Poate doar conştientizarea iminenţei unei catastrofe terestre şi necesitatea de a găsi mijloace de le preveni sau de a disloca o parte din populaţie în spaţiu.

Modalităţi de abonare:

Datele pentru facturare pentru cumpărăturile făcute pe www.manpres.ro sunt:

1. Se face prin comandă la magazinul online www.manpres.ro.

Modalităţile de plată pentru comenzile efectuate pe magazinul online sunt:

SC Manpres Distribution SRL

- prin plata cu cardul

- prin ordin de plată

- numerar : la orice surcusala BRD sau la sediul firmei Manpres

2. Direct la sediul firmei la adresa: Piaţa Presei Libere, nr. 1, corp C, parter, cam. 14, sector 1, Bucureşti, Mobil: +40 722 341 546 / tel: +40 21 312 48 01 / Fax: +40 21 314 63 39

Strada Ziduri Între Vii, nr. 5, Bl. 8, Sc.1, Ap. 44, Sector 2, Bucureşti, România CUI: RO219 69 740 RC: J40/11911/2007 Cont Bancar pentru companii şi persoane fizice: RO85BRDE445SV84092604450 Bancă: BRD - Beller Cont Trezorerie doar pentru Instituţii Bugetare: RO69TREZ7005069XXX008138 Trezorerie: Autoritatea de Trezorerie a Municipiului Bucureşti Livrarea se face, prin flota auto proprie, în: Bucureşti, Brăila, Braşov, Bacău, Baia Mare, Cluj, Focşani, Iaşi, Ploieşti, Suceava, Zalău, în pachete sigilate, contra unor taxe de livrare în valoare de 10% din valoarea totală a comenzii.

Prin FAN Courier sau Poşta Română în celelalte oraşe/ comune/sate, în pachete sigilate, ambalate şi asigurate pe tot parcursul transportului, până la livrare.

Pentru informaţii suplimentare vă rugăm să accesaţi site-ul www.manpres.ro sau să contactaţi departamentul de vânzări on line la telefon: 021.312.48 01.

- Cum vedeţi evoluţia României în domeniul spaţial?

- Cel puţin în domeniul spaţial avem specialişti, formăm specialişti, integrăm studenţi în anumite programe pentru a învăţa ce înseamnă managementul unui program ştiinţific şi îi folosim ulterior. Mulţi dintre tinerii care au trecut prin ROSA şi-au făcut doctorate în străinătate, unii cu rezultate importante. Finanţarea pe bază de competiţie este stimulativă şi necesară.

Am depăşit mult perioada de dinainte de 1989, când se alocau anumite fonduri administrative pentru o anumită instituţie, iar programele ştiinţifice le făceai ca management al acelor bani care erau şi pentru apă, şi pentru lumină, şi pentru plata salariilor. Este adevărat că în lume competiţia este dură şi, dacă nu finanţezi anumite programe timp îndelungat pentru a obţine şi nivelul, şi specializarea oamenilor, este greu să faci faţă competiţiei internaţionale. România se află pe un drum bun, fără a mă referi la tot domeniul ştiinţific. Peste tot există vârfuri. Mai trebuie schimbate anumite lucruri în organizarea generală a sistemului pentru a fi mai flexibil în gestionarea banilor care sunt alocaţi pentru cercetare din buget. Dacă este să se taie ceva în caz de criză, prima dată se taie de la învăţământ şi cercetare ceea ce constituie o eroare enormă, pentru că aceasta duce la generarea unor crize în pregătirea specialiştilor în dezvoltarea instituţională şi repercusiunile lor se văd mai târziu, atunci când avem nevoie de aceştia pentru a aduce un profit suplimentar.

3. Prin mail la : office@manpres.ro

1 SINTEZA # 11, decembrie 2014

185 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

- Va mai zbura un român în viitorul apropiat în spaţiul cosmic?

- România beneficiază, deocamdată, de privilegiul de a fi membră a Agenţiei Spaţiale Europene. În cadrul acesteia putem participa la următoarele faze de selecţie pentru astronauţi europeni. Când vor fi acestea deocamdată nu este stabilit. Ultima selecţie s-a încheiat în 2009 unde din 8.400 de candidaţi au fost aleşi şase şi trei au zburat până acum în spaţiul cosmic.

- Când credeţi că zborurile comerciale în spaţiu vor deveni accesibile publicului larg?

- Zborurile proiectate de Sir Richard Branson, de exemplu, şi de alţi privaţi, sunt un început. Desigur, pentru a face în regim privat ceva legat de spaţiul cosmic, îţi trebuie fonduri substanţiale. Sir Richard Branson este un aventurier ştiinţific, o persoană care s-a aventurat nu doar în cosmos, ci şi în aviaţie, şi-a construit un cosmodrom propriu în Nevada, a înfiinţat firma Virgin Galactic care gestionează acest cosmodrom. Sir Richard Branson finanţează puternic realizarea primelor nave care să ducă turişti cosmici.

Orice activitate are un început şi această utilizare turistică a spaţiului cosmic este la începutul ei. Va trece o perioadă de timp până când oamenii vor deveni obişnuiţi cu această idee şi cu utilizarea cosmosului.

Deocamdată este un privilegiu al celor bogaţi să beneficieze de aceste zboruri. Destul de multă lume îşi permite să plătească 200.000 de dolari pentru un bilet, dar există o categorie întreagă neprivilegiată pentru care această sumă este exorbitantă. Vom ajunge însă ca biletul să scadă ca preţ, va ajunge la 20.000 de euro ceea ce este mai accesibil. Important este ca şi capacitatea firmei de a lansa mai mulţi oameni să fie adecvată. n

A mai rÄ&#x192;mas ceva de pictat?

Alina Staicu

artE

186 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

187 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ARTE

A RT E

n Ochii lui Gutete Emerita sunt o instalaţie cu peste un milion de diapozitive pe o masă luminată cu aceeaşi imagine – ochii acestei femei.

S

e vorbește despre o eră a virtualului ce urmează uneia a industrializării. Se vorbește despre un cult al personalităţii ce urmează unuia al caracterului și artei contemporane i se descriu, ca de început de an, caracteristici, i se prescriu diferite „tratamente” și i se prezic diverse traiectorii. Ceea ce par să aibă în comun toate acestea este nevoia de mai mult din diferite puncte de vedere.

Cu trei ani în urmă, la Berlinische Galerie, era expus Alfredo Jaar – „The Way It Is” . O expoziţie despre masacrul din Rwanda soldat cu un milion de victime, care avea un aparent aer de documentar, dar care zguduia tocmai prin aparenta detașare. Prima parte era o selecţie de coperte de reviste americane; ca titluri date de artist aveau scurte relatări despre ceea ce se întâmpla în Rwanda, progresia numărului de victime; o simplă etalare a titlurilor principale din cele mai importante reviste americane contrasta puternic cu aceste titluri-știri tocmai prin faptul că ignorau cu desăvârșire tragedia. Într-o altă cameră era o proiecţie video a trei fragmente de interviuri – victime ce relatau cu voce egală cum 188 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

au fost masacrate propriile familii, Bill Clinton care, cu lacrimi în ochi, încheia interviul spunând că nu a știut și un analist politic american ce analiza neimplicarea Americii în ciuda unui acord semnat între cele două ţări și cel care încheia referindu-se la președinte: „A știut.”

Un alt video era un slide despre fotograful Kevin Carter și celebra

În „New Yorker” din 5 ianuarie 2014, recenzia lui Peter Schjeldahl despre expoziţia „Forever Now” de la MOMA se intitulează „A mai rămas ceva de pictat?” și trece în revistă expozanţii care, artiști aflaţi la mijlocul carierei, reactualizează și problematizează „noul” în pictură.

fotografie cu vulturul care așteaptă ca fetiţa încovrigată în aridul peisaj african să moară, fotografie pentru care a primit Pulitzerul, dar a și stârnit o controversă în ceea ce privește detașarea și obiectivitatea jurnalistică în raport cu valorile umane; Kevin Carter s-a sinucis câţiva ani după ce a primit premiul.

Ochii lui Gutete Emerita sunt o instalaţie cu peste un milion de diapozitive pe o masă luminată cu aceeași imagine – ochii acestei femei.

Un text concis relatează că această femeie și-a văzut întreaga familie masacrată.

Instalaţia poate cea mai impresionantă, comemorativă tocmai prin subtilitatea ei, este aceea a fotografiilor închise în cutii negre cu titluri care descriu imaginea, dar nu o arată. Jaar nu judecă, nu pledează și nu condamnă. Gesturile sale minimale, însă, sunt cele care zguduie. O atitudine demnă, subtilă, ce nu caracterizează de obicei arta cu implicare politică, pune pe gânduri și tulbură mai mult decât șocul sau groaza generate de imagini ale masacrului. Relatări și expuneri aparent reci, dar care prin alăturare te provoacă să iei atitudine, un milion de aceiași ochi neînlăcrimaţi

n Damien Hirst - „Butterflies”

care te privesc fix și te fac să revezi imaginea morţii fără a ţi-o dezvălui propriu-zis, fotografiile cărora li se refuză expunerea tocmai din cauza obscenităţii violenţei pe care o conţin – toate acestea vorbesc despre faptul că gândul, regândirea unei întregi tragedii este suficientă, că într-o eră a imaginii nu șocul vizual, ci simpla conștientizare trebuie să schimbe modul de gândire și acţiune. După sobrietatea lui Alfredo Jaar, orice suferinţă exprimată în picturile lui Baselitz care așteptau afară au părut simulări.

Această relatare nu are rolul de a stabili un criteriu, ci de a constata o alternativă. Implicarea politică nu este o condiţie ca arta să fie de bună calitate, nici gravitatea evenimentelor sau mesajului, ci toate acestea la un loc și încă ceva.

Se vorbește despre o eră a virtualului ce urmează uneia a industrializării. Se vorbește despre un cult al personalităţii ce urmează unuia al caracterului și artei contemporane i se descriu, ca de început de an, caracteristici, i se prescriu diferite „tratamente” și i se prezic diverse traiectorii. Ceea ce par să aibă în comun toate acestea este nevoia de mai mult din diferite puncte de vedere.

189 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

William Deresiewicz, pe site-ul „The Atlantic”, anunţă într-un articol moartea artistului și nașterea antreprenorului, denunţă democratizarea excesivă a gustului și a procesului de creaţie în paradigma consumerismului, „producerism” numește această tendinţă a tuturor de „a face” și de „a vinde” a celor ce fac. De asemenea, criticul semnalează instaurarea „creativităţii” în locul creaţiei ca variantă democratică, diluată și accesibilă a celei din urmă – ceea ce reduce creatorul la artizan, arta la artefact.

J. J. Charlesworth, un alt critic de artă, pe site-ul artnet.com, în 30 decembrie 2014, observa caracterul egocentric al artei contemporane ca „ucigaș” al artei și, cu duritate, denunţă tendinţa contemporană a culturii: „(...) este idealul narcisist al autorealizării, al trăirii momentului actual, al găsirii sinelui și (odată ce te-ai găsit pe tine însuţi) al a fi tu însuţi. (...) venerarea realizării personale prin autoexprimare în care procesul, nu produsul, contează.

Oricine – doar fiind el însuși și pretinzând că e artă.” De la aceste premise, Charlesworth concluzionează că viitorul artei, metaforic, se poate sintetiza într-o imagine: „(...) viitorul

artei: artistul și publicul, ţinându-se de mâini între oglinzi nesfârșite, cu o mână liberă care să facă un selfie”.

Nu căutarea sinelui ar fi o problemă, ci superficialitatea a ceea ce se înţelege prin acest „sine”; preocupări, trăsături comportamentale, clișee și autoreferenţialitate, ancorarea în „acum” și refuzul unei imagini, viziuni de ansamblu, dar dependenţa de reacţie exterioară, presiunea „feedback-ului”, toate fac ca toată această „căutare a sinelui” și asumare a lui să fie lipsită de profunzime și autenticitate, să se învârtă în propriul cerc, să se lovească de propriile limite. În „New Yorker” din 5 ianuarie 2014, recenzia lui Peter Schjeldahl despre expoziţia „Forever Now” de la MOMA se intitulează „A mai rămas ceva de pictat?” și trece în revistă expozanţii care, artiști aflaţi la mijlocul carierei, reactualizează și problematizează „noul” în pictură. Concluzia criticului este că, într-un mediu artistic care a îmbrăţișat performance-ul, instalaţia, arta video, pictura pare să nu mai aibă nimic de oferit, dar aceasta se datorează abandonării căutării, nu epuizării mediului în sine: „Poţi vedea în pictorii expuși în Forever Now dilema unei arte 

ARTE

A RT E

n Marina Abramovic, „The Artist is Present”, MoMA, NY, 2010

n Peter Schjeldahl menţionează caracterul de „trend” care presupune actualitate şi modernism, dar şi o dimensiune trecătoare, superficială

producătoare de imagine luptânduse să iasă în evidenţă într-o societate îmbolnăvită de imagine. Strategiile artiștilor includ evidenţierea materialităţii dure și reprezentări neliniștitoare. E un spectacol puternic și relevant temporal. Dar propriii termeni îl fac mai relevant ca sinceră nemulţumire decât ca inovaţie care să inspire. Pictura poate sângera acum, dar nu se poate vindeca”. În majoritatea articolelor despre arta contemporană se poate intui critica lipsei de mesaj, de profunzime, de universalitate, de originalitate, de relevanţă pentru umanitate.

Arta contemporană se arată a fi fragmentată, conjuncturală și contextuală, depinzând de strategii de marketing, de antreprenoriat și de instituţionalizare. Însoţită de statementuri, învelită în concepte generale, ancorată în imediat, are publicul pe care îl creează: detașat, indiferent, superficial. Același autor menţionat mai sus, Peter Schjeldahl, menţionează caracterul de „trend” care presupune actualitate și modernism, dar și o dimensiune trecătoare, superficială. Artiștii care pun probleme, cei care creează o artă ce duce la dezbateri, controverse, care pun pe gânduri sunt consideraţi „de 190 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

191 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

modă veche”, spune acesta.

Critica adusă artei contemporane și picturii relevă nevoia de mesaj, de profunzime și autenticitate, nu nostalgia timpurilor trecute. Europa de Est readuce în atenţie pictura (Adrian Ghenie, pictor român, tânăr 37, ani a fost declarat cel mai tranzacţionat artist al anului 2014) dar, dincolo de „exotismul” ţărilor ex-comuniste, pictura est-europeană poate aduce înapoi profunzime și originalitate, atâta timp cât are încredere în conţinuturi cu care să umple formele, conţinuturi care să determine, să-și creeze propriile forme.

Se vorbeşte despre o eră a virtualului ce urmează uneia a industrializării. Se vorbeşte despre un cult al personalităţii ce urmează unuia al caracterului.

Tentaţia succesului poate suprima autenticitatea, profunzimea. Într-un context larg bazat pe reacţii, într-un mediu dominat de „strategii” în care profeţia radicală a lui Baudrillard despre somarea de a ne asuma sinele s-a împlinit, arta ar avea de parcurs un nou drum de reinventare sau, cel puţin, de consecvenţă. Anii următori ar putea fi pentru arta din Europa de Est șansa de afirmare, cu condiţia de a-și găsi verticalitatea, de a și-o menţine și exprima.

Alfredo Jaar, artistul amintit la începutul articolului, poate să nu fie artistul secolului, noul Picasso; este, pur și simplu, autentic, credibil, universal prin particular. Într-un moment în care succesul unui artist este echivalat cu succesul de piaţă, pervertirea este un pericol, „reţeta” poate fi repetată până ce își pierde savoarea. Gratuitatea, lipsa de calcul par a fi indispensabile actului artistic și nici aceasta nu este o nostalgie. n

Alina Staicu este absolventă a Universităţii de Artă şi Design din Cluj, doctor în arte vizuale şi profesor de pictură.

25 de ani, 200 de filme şi un nou val Delia Enyedi

Istoria primului sfert de secol al filmului românesc postcomunist cuprinde capitole de revelaţii și dezamăgiri, note de subsol privind conflicte de finanţare și pagini albe de măsuri instituţionale pentru sprijinirea producţiei cinematografice naţionale. În anexe, se poate compune tabloul caleidoscopic al subiectelor pe care le-a abordat.

192 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

193 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ARTE

n Gheorghe Dinică şi Radu Beligan în „După-amiaza unui torţionar”

F

ără îndoială, există suficiente aspecte ale vieţii în România care e imperios necesar să fie îmbunătăţite.

Dar mai puţin în glumă și mai mult în serios, într-o analiză comparativă privind „aspectul la care fiecare ţară europeană lasă de dorit”, publicată pe o simplă pagină digitală de lifestyle precum thrillist. com, România se rușinează cu cel mai mic număr de cinematografe raportat la totalul de locuitori, mai exact doar 3,8 la un milion de cetăţeni. Izolarea în fostul bloc comunist este eliminată ca scuză prin simpla comparaţie cu Republica Cehă, care își adjudecă recordul continental de nu mai puţin de 49,2 cinematografe ce servesc aceeași unitate de milion de cetăţeni.

Se pot invoca o serie întreagă de cauze pentru portretul schimonosit al mediului cinematografic românesc postcomunist, un portret în care numărul mic de săli de proiecţie este doar o tușă. Alături de aceasta se înșiră controversele din jurul legislaţiei privind producţia de film sau voracitatea cu care o mână de regizori și-au însușit fonduri de stat semnificative pentru realizarea unor opere care, adesea, a golit și puţinele cinematografe existente. S-ar putea vorbi și despre dezinteresul publicului, deși conform statisticilor Centrului Naţional al Cinematografiei semnalele din primii ani de după Revoluţie au fost îmbucurătoare, rulând pe marile ecrane filme care au depășit chiar și pragul de un milion de spectatori plătitori de bilet. Este vorba despre „Liceenii Rock’n’Roll” (Nicolae Corjos, 1991), „Miss Litoral” (Mircea 194 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Mureșan, 1991) și „A doua cădere a Constantinopolului” (Mircea Mureșan, 1994), nu întâmplător comedii scuturate de tenebrele traiului în comunism. În ultimii ani, toate aceste tușe au fost acoperite de strălucirea unor regizori români la festivaluri de film dintre cele mai prestigioase. Faptul că teoreticienii se contrează în a eticheta filmele realizate de aceștia drept un Nou Cinema Românesc sau un Nou Val în contextul cinematografiei europene, e o faţă a monedei. Faptul că acest repertoriu își extrage cu regularitate seva narativă din experienţa comunistă poate fi cealaltă faţă.

Istoria e aici Într-un interviu acordat cotidianului „Evenimentul zilei”, în ianuarie 2015, regizorul Nae Caranfil clasează filmele românești în trei categorii: „despre comunism, despre Revoluţie și despre tranziţie”.

Constatarea pare justă dacă e să o verificăm pornind de la faptul că, în tradiţia novatoare a filmului românesc de non-ficţiune, despre care am mai vorbit în paginile acestei reviste, primele două producţii cinematografice românești de după 1990 care au apelat la istoria extrem-recentă ca subiect au fost documentarele „De Crăciun ne-am luat porţia de libertate” (Cătălina Fernoagă, Cornel Mihalache, 1990) și „Piaţa Universităţii – România” (Stere Gulea, Sorin Ilieșiu, Vivi Drăgan Vasile, 1991).

Primul surprinde ecoul Revoluţiei în mentalul colectiv românesc, al doilea demască aservirea postului

naţional de televiziune regimului Iliescu și violenţa mineriadei care a pus un capăt dramatic celor 53 de zile de proteste de la kilometrul zero al democraţiei. Caracterul disonant al acestor documentare pe fondul general al consumului de film de la începutul anilor ‛90 survine din circuitul redus în care au fost proiectate, în condiţiile în care cinematografele s-au grăbit să recupereze filme artistice realizate anterior și interzise de cenzura comunistă, precum „Reconstituirea” (Lucian Pintilie, 1969), „De ce trag clopotele, Mitică?” (Lucian Pintilie, 1981) sau „Faleze de nisip” (Dan Piţa, 1982).

Dar coregrafia pe care filmul românesc de ficţiune postdecembrist o compune cu anii epocii comuniste a început să fie pusă cu adevărat în scenă odată cu filmul „Balanţa” (Lucian Pintilie, 1992), plasat temporal în ultimii ani ai perioadei. În ciuda faptului că exponenţii Noului Val Românesc se delimitează de tendinţa criticii de a-i reuni sub conceptele generalizatoare aferente unei școli de film, influenţa estetică și, în anumită măsură, narativă a filmografiei lui Lucian Pintilie asupra acestora nu poate fi negată.

Până la momentul 2004, când scurtmetrajului „Trafic”, realizat de Cătălin Mitulescu, i-a fost decernat premiul Palme d‛Or la Festivalul de Film de la Cannes şi critica de film internaţională a început să bănuiască vag un Nou Cinema Românesc, o revizitare aproape ritualică a moșternirii comuniste începuse deja să prindă contur. Drama unei asistente medicale, martoră a uciderii  195 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

ARTE

unor revoluţionari răniţi, sau mărturia torturilor aplicate deţinuţilor din închisorile comuniste deveniseră deja subiect de film românesc în „Stare de fapt” (Stere Gulea, 1995), respectiv în „După-amiaza unui torţionar” (Lucian Pintilie, 2001) și „Binecuvântată fii, închisoare” (Nicolae Mărgineanu, 2002). În coada de cometă a succesului la Cannes, anul 2006 reprezintă centrul în jurul căruia se configurează imaginea de caleidoscop a unui Nou Cinema românesc tributar narativ Revoluţiei din ‛89, prin lansarea pe ecrane a filmelor „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (Cătălin Mitulescu), „A fost sau n-a fost” (Corneliu Porumboiu) și „Hârtia va fi albastră” (Radu Munteanu). Faptul că au urmat pași înainte și înapoi faţă de respectivul moment istoric, prin „Moartea domnului Lăzărescu” (Cristi Puiu, 2005) sau „4 luni, 3 săptămâni și două zile” (Cristian Mungiu, 2007), nu a făcut decît să-l confirme drept un punct zero al unei palete narative cu iz de comunism extrem de ofertante. Abia mai recentul succes cinematografic „Poziţia copilului” (Călin Peter Netzer, 2013), cu al său conflict plasat în societatea potentă financiar a Bucureștiului contemporan, a articulat faptul că, cel puţin din punctul de vedere al temelor, filmele Noului Val se pot desprinde de așa-numitele subiecte „de festival”, exotice pentru publicul cinefil occidental, subiecte ce tratează adesea societăţi frânate în evoluţia lor de sisteme politice totalitare.

Divertismentul e în altă parte Ar fi mult prea facil și mai ales eronat, să clasificăm filmul românesc de după 1989 ca fiind aservit narativ exclusiv unui proces moral al comunismului. Dacă e să rotim aleatoriu caleidoscopul în jurul anului 2009, imaginea cinemaului românesc oscilează a-și fixa un punct de reper între „Tovarăși, frumoasă e viaţa!”, primul scurtmetraj din seria „Amintiri din Epoca de Aur” produsă de Cristian Mungiu, și docudrama „Carol I, o revizitare a Marii Istorii” de către Sergiu Nicolaescu. Asta pentru că, din cauza faptului că publicul românesc nu s-a dovedit a fi prea atras de oferta Noului Val Românesc, destui cineaști români au încercat marea cu degetul, fie și dacă pentru unii 196 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

asta a însemnat fidelitatea pentru un anumit mod de a face cinema, care i-a consacrat în vremuri apuse sau dacă au încercat să autohtonizeze reţete ale divertismentului cinematografic occidental.

Exemplul lui Sergiu Nicolaescu este emblematic pentru acei cineaști suspendaţi în epoca filmului românesc supus regimului comunist și cenzurilor sale, fie și dacă această categorie a lor este una diversificată la nivel de talent și ambiţii. Pe de o parte, există acestă figură a regizorului suprem, convins de priceperea într-ale gusturilor spectatorilor, pentru care primul an de libertate de expresie i-a completat portofoliul filmelor de aventuri cu „Coroana de foc”, producţie cinematografică bazată pe o legendă de Ev Mediu. Iar până când Nicolaescu a decis să zăbovească asupra Revoluţiei după 15 ani, o făcuse mai întâi în „Punctul zero” (1996), prin intermediul unui scenariu de ficţiune, pigmentat de agenţi CIA și operaţiuni cu nume de cod.

Pe de altă parte, avem exemplul unui regizor precum Mircea Mureșan, afirmat la festivalurile de film de la Cannes sau Veneţia cu „Răscoala” (1965) și „Baltagul” (1969), care s-a evidenţiat la începutul anilor ‛90 strict cu succesele comerciale amintite, recopiate palid în jurul anilor 2000 prin filme cu titluri mai mult decât elocvente: „Sexy Harem Ada-Kaleh” (2001) și „Vrăjitoarea Azucena Îngerul de abanos” (2004). În goana după succese de public nu putea să lipsească nici tendinţa principală a industriilor cinematografice de pretutindeni și anume adaptarea operelor literare.

Dar și acest caz, extremele sunt cele care au fost atinse, de la amendamente aberante aduse romanului lui Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” (Șerban Marinescu, 1993) la revizitarea nefondată a unei opere literare precum nuvela „Domnișoara Cristina” de Mircea Eliade, fără ca adaptarea din 1992 de Viorel Sergovici sau cea din 2013 a lui Alexandru Maftei să echilibreze cinematografic forţa literară a textului.

crearea și desvoltarea (sic!) naţională a fabricării de filme din România”. Nu întâmplător, documentul este datat 1935, la un an după ce Parlamentul adoptase Legea Fondului Naţional al Cinematografiei, redactată la iniţiativa lui Ion Cantacuzino, și după ce iniţiativa acestuia din urmă fusese completată prin înfiinţarea Centrului Naţional al Cinematografiei.

Janovics, regizor cu experienţă în producţia de film mut și proprietar de cinematografe, dezvoltă un proiect angrenat în mod inerent în bătăliile politice, ideologice și economice ale vremii. Totuși, în sprijinul celor patru puncte în jurul cărora îl structurează, el invocă argumente dintre care merită să ne oprim asupra a cel puţin unuia. La începutul textului, Janovics condamnă faptul că, faţă de ţările nordice mai mici, ca Olanda, Danemarca sau Suedia, care s-au lansat cu entuziasm în producţia cinematografică la începutul secolului XX, „România cu populaţia ei de douăzeci și unu de milioane, binecuvântată cu toate bogăţiile naturale, n‛are nici măcar un modest studio!”, pentru ca apoi să completeze cu faptul că, graţie poziţiei geografice, o bază materială adecvată ar putea tranforma Bucureștiul în „centrul de filme al Balcanului (sic!)”. În retrospectiva secolului care s-a scurs de la formularea ei, această sintagmă seducătoare rămâne încă prinsă într-un proiect firav al industriei cinematografice românești care în locul coerenţei instituţionale și a forţei financiare propune pentru ultimii săi 25 de ani un catalog narativ (și stilistic) eterogen, de la care este capabil de a deturna atenţia doar afirmarea cinemaului românesc de autor al Noului Val, nu întâmplător catalogat de istoricii de film drept un „miracol”. n

Pseudoepilog Arhiva Societăţii Muzeale Ardelene păstrează un manuscris al artistului maghiar Jenő Janovics (1872-1945) cu titlul „Propunere pentru

Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele Spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca.

197 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

A RT E

SEMN

DE

•

S E M N

D E

CA RT E

Cu maşina timpului la scară

CA RT E

Ioan Es. Pop

C

a niciodată până acum, dedic această pagină unei avanpremiere. Cartea* pe care v-o propun e scrisă de Adrian Nicolae, un tânăr pasionat și plin de talent, căruia i se alătură, ca prefaţator, o autoritate în domeniu: Alexandru Mironov.

O călătorie printre misterele evoluţiei, aşa s-ar putea rezuma cartea de faţă. O călătorie care ridică vălul de pe evenimente inimaginabil de vechi, dar numai cât să lase intactă magia descoperirilor ştiinţifice şi a uimitoarelor ipoteze care le însoţesc. În urmă cu vreo două decenii, un cercetător polonez evalua scenariile privitoare la originea vieţii – în jur de 150 – și le găsea pe toate nesatisfăcătoare, cu o singură excepţie: teoria panspermiei, adică teoria originii extraterestre a vieţii, potrivit căreia viaţa circulă prin tot Universul cu ajutorul asteroizilor, al cometelor sau al planetoizilor, însămânţând planetă după planetă.

Dar cât de veche este viaţa în Univers? Doi savanţi americani, Alexei Sharov și Richard Gordon, extrapolând la nivel biologic o tendinţă din lumea mașinilor de calcul, au ajuns la concluzia că viaţa a apărut în urmă cu aproximativ 9,7 miliarde de ani, în condiţiile în care Pământul nu are mai mult de 4,6 miliarde de ani.

Dacă socoteala celor doi s-ar adeveri, ar însemna că timpul necesar pentru a se ajunge la un organism de complexitatea unei bacterii a fost de circa cinci miliarde de ani. Dar, afirmă Adrian Nicolae, „nimeni nu poate spune astăzi cum anume a apărut viaţa pe Terra. Cum anume, din materie anorganică, o moleculă a prins viaţă autoreplicându-se și, apoi, a evoluat în organisme din ce în ce mai complicate, până când a dus la apariţia formelor inteligente de viaţă. Nu avem decât teorii, supoziţii și păreri controversate, fără ca vreuna dintre ele să poată explica pe deplin miraculosul proces al apariţiei vieţii”.

Cartea se deschide cu un Argument şi se dezvoltă pe parcursul a şapte mari capitole, după cum urmează: Capitolul I. Viaţa de dinaintea vieţii; Capitolul II. Evoluţia vieţii în Paleozoic; Capitolul III. Terra reptilelor și a mamiferelor; Capitolul IV. Lungul drum către oameni; Capitolul V. Oamenii de lângă noi; Capitolul VI. Misterioasa specie umană şi, în sfârşit, Capitolul VII. Creatori sau distrugători de lumi? De-a lungul lor, vă veţi întâlni cu întâmplări adevărate, dar şi cu întâmplări imaginate din ere precum Precambrianul şi Cambrianul (cu Marea Explozie a Vieţii pe Terra, petrecută în urmă cu circa 542 de milioane de ani), Ordovicianul (acum 488 - 443 milioane de ani), care a marcat una dintre

198 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

199 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

cele mai mari diversificări ale vieţii, Silurianul (acum 443 - 417 milioane de ani), în care a avut loc refacerea ecosistemelor afectate grav de glaciaţiunea extremă de la finalul Ordovicianului, Devonianul (acum 416-359 de milioane de ani), când peștii cunosc o dezvoltare de-a dreptul remarcabilă, dând practic numele acestei ere: „Era Peștilor”, sau Carboniferul (acum 359-299 de milioane de ani), cea mai lungă epocă a Perioadei Vieţii Vechi. Mai spre noi, dar tot foarte îndepărtat în timp, Mezozoicul (Era Vieţii de Mijloc) aduce cu el fragmentarea ultimului supercontinent unic, Pangeea, şi apariţia primelor mamifere, a primelor păsări sau a primelor plante cu flori, iar în Triasic (acum 251-199 milioane de ani) „Pământul a riscat cel mai mult să devină o altă planetă stearpă din Univers”, extincţia masivă dintre Triasic şi Jurasic (acum 199-145 de milioane de ani) durând mult peste 10.000 de ani. În toate erele enumerate şi în altele de după ele, omul este încă absent. Se consideră că abia climatul din Cuaternar (eră care a început acum 2,6 milioane de ani) a cauzat apariţia și proliferarea homininilor (reprezentanţi ai liniei ce converge către genul Homo). „Dispariţia pădurilor și înlocuirea lor cu savanele întinse au impus un proces evolutiv, care a obligat primii hominini la o poziţie bipedă, favorizând mersul, chiar alergatul pe distanţe mari, ca și posibilitatea observării potenţialelor pericole de la distanţă sau capacitatea de a căra alimente cu ajutorul membrelor superioare. Iar eliberarea mâinilor a permis transformarea acestora în instrumente capabile să mânuiască diferite obiecte, pas evolutiv care a început odată cu australopitecii.

Chiar dacă tranziţia de la ipoteticul strămoș comun al oamenilor și maimuţelor către genul Homo este una controversată, rămâne cert faptul că migraţia reprezentanţilor genului Homo din Africa a început cu mult înaintea lui Homo sapiens. Datele fosile arată că Homo erectus, probabil primul hominid care a părăsit Africa, era bine stabilit în Asia (...) încă de acum un milion de ani şi a rezistat acolo până în urmă cu aproximativ 40.000 de ani (...). Iar dacă am pomenit de Homo sapiens, trebuie spus că el este una dintre cele mai noi specii de pe Terra, apărută, cel mai probabil, în estul Africii, în urmă cu nu mai puţin de 260.000 de ani”.

Generoasă și incitantă, cartea de faţă îl invită pe cititor în neaşteptate călătorii, cu mașina timpului la scară. n * Adrian Nicolae, „Revoluţia după Darwin. Pledoarie pentru specia umană”, Science & Tecnology Press, Bucureşti, 2014. Volumul este în curs de apariţie.

Despre broaşte ca despre oameni Alexandru N. Stermin

Mi s-a spus odată că vorbesc despre broaşte ca şi cum aş vorbi despre oameni, însă dacă stau să mă socot, nu fac asta antropomorfizând broaştele, pentru că la fel de uşor pot să vorbesc despre oameni ca despre broaşte.

200 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

VERDE

201 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

VERDE

VE R D E

n Bombina - bombina, o broască mică, dar cu un rol mare

I

ndiferent din ce direcţie pun problema, nu vreau să dau nuanţe de antropomorfism sau peiorativ situaţiei. Îmi vine firesc să privesc lucrurile aşa atâta timp cât, de mai bine de 360 de milioane de ani, împărţim şi noi, şi broaştele acelaşi strămoş comun şi, cu toate că a trecut ceva timp de când fiecare a luat-o pe drumul evoluţiei sale, mai păstrăm şi astăzi multe caracteristici comune.

Broasca Bombina Cu siguranţă cunoaştem toţi acele broscuţe mici, pe care le găsim în aproape orice baltă de pe drumurile de pământ sau de la marginea acestora, maronii-întunecate pe spate şi cu burta pătată cu galben sau protocaliu.

Denumirea lor ştiinţifică are o muzicalitate aparte, Bombina bombina şi Bombina variegata, şi sunt de fapt două specii din neamul broaştelor râioase, izvoraşul de baltă cu burtă roşie şi cu burtă galbenă. În fiecare an, pe la jumătatea lui aprilie, izvoraşii ies din somnul de iarnă şi ajung în bălţile temporare care se formează pe drumuri, în şanţuri sau în alte locuri unde se strânge apa. Acolo, pentru că au sângele rece se încălzesc la soare şi încep cu un 202 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

cântec monosilabic, dar muzical să comunice, îşi depun ouăle din care ies mormolocii, cărora până toamna le dispar branhiile, le apar plămânii, le cresc patru picioare şi le dispare coada. La începutul lui octombrie, împreună cu părinţii lor, pleacă înspre pădurile sau tufărişurile din jur unde

Chiar dacă la noi în ţară sunt comune, în vestul Europei sunt periclitate, iar în unele părţi chiar au dispărut.

Toate acestea s-au întâmplat din cauza dispariţiei habitatelor tipice, adică a bălţilor temporare în care trăiesc.

n Broaştele fac ceva ce facem şi noi, se îmbrăţişează. Sunt primele tetrapode care ajunse pe uscat s-au îmbrăţişat

intră în hibernare pentru a se trezi în anul următor.

Folosesc numai bălţile care se formează temporar, căci ocolesc lacurile mari din cauza competiţiei cu alte specii de broaşte şi din cauza faptului că acolo, în lacurile mari, ouăle sau mormolocii au foarte mulţi duşmani şi cad pradă peştilor. În bălţile temporare par mai protejate, însă şi aici există riscul ca balta să sece repede, înainte ca mormolocilor să le crească picioare şi să poată căuta o altă baltă, iar datorită acestui fapt, evoluţia a mers în direcţia în care aceste broaşte s-au adaptat şi depun un număr mai mic de ouă în cadrul unei ponte, dar depun un număr mai mare de ponte, în mai multe bălţi, în comparaţie cu alte broaşte care trăiesc în lacurile mari şi care depun în general o singură pontă cu foarte multe ouă. Povestea funcţionează aici după principiul proverbului englezesc care spune să nu îţi pui toate ouăle într-un singur coş. Tot aici, în bălţile puţin adânci, adulţii sunt mult mai expuşi prădătorilor, aşa cum sunt câinii, vulpile, bursucii sau dihorii, iar ca să se apere, pielea lor secretă o substanţă caustică, ce în contact cu mocoasa cavităţii bucale sau a ochilor provoacă usturime. Ca să semnalizeze

acest fapt, când se simt în pericol îşi duc picioarele pe spate şi se arcuiesc, astfel încât să li se vadă abdomenul viu colorat, mesaj înţeles de majoritatea animalelor ca semnal de toxicitate.

Protuberanţele de pe spate menite să le camufleze şi substanţele caustice menite să le apere sunt poate motivele pentru care spunem despre ele că ar fi râioase şi intuim astfel că nu e bine să le atingem, însă evident că nu au râie.

Des întâlnite în România, dar dispărute sau periclitate în vestul Europei Odată cu Uniunea Europeană şi cu reţeaua de arii protejate Natura 2000, pe lista speciilor protejate de la noi din ţară au apărut, pe lângă multe alte specii, şi cele două broaşte despre care am vorbit.

Chiar dacă la noi în ţară sunt comune, în vestul Europei sunt periclitate, iar în unele părţi chiar au dispărut. Toate acestea s-au întâmplat din cauza dispariţiei habitatelor tipice, adică a bălţilor temporare în care trăiesc. Asfaltarea drumurilor, betonarea canalelor şi şanţurilor, extinderea sistemelor de drenaj, desecarea mlaştinilor, betonarea albiilor, regularizarea râurilor şi 203 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

tereasrea unor suprafeţe extinse de teren au dus încet încet la pierderea indirectă a acestor vietăţi.

România în special, dar şi alte tări din estul Europei mai sunt încă oaze de refugiu pentru aceste două specii, însă şi aici presiunea asupra lor începe să fie din ce în ce mai mare.

Dincolo de faptul că se ascund în bălţile de la noi din ţară, aici în România, în Nordul Câmpiei Transilvaniei, pe lângă Apahida, de mai bine de 15 ani se studiază un fenomen ştiinţific de excepţie, întâlnit la aceste două specii.

Ca şi concept în biologie, specia este definită ca un izolat reproductiv, asta înseamnă că indivizii din două specii diferite nu se pot reproduce, adică nu pot avea urmaşi, sau dacă au aceştia nu sunt viabili. Ei bine, lângă Apahida, indivizii din aceste două specii se împerechează între ei şi au urmaşi viabili. Fenomenul a fost studiat în amănunt de cercetători din întreaga lume, care vin aici din Anglia, Germania sau America şi fac observaţii pe acest subiect pentru tezele lor de doctorat sau pentru articole ce se publică în reviste de interes ştiinţific internaţional. În urma studiilor, cercetătorii au descris o metodă prin care, numărând punctele

galbene din diferitele zonele de pe partea ventrală a indivizilor şi introducându-le într-o formulă, fiecare broască primeşte o notă care spune în principiu cât la sută este Bombina bombina şi cât la sută este Bombina variegata.

Dincolo de importanţa lor ştiinţifică, ne întrebăm totuşi de ce avem atâta nevoie de aceste broaşte, noi, oamenii, şi de ce încercăm şi este necesar să le protejăm. Răspunsul e simplu, sunt verigi importante în lanţul trofic, asta înseamnă că ele consumă o bună parte din insecte, iar pe ele le consumă un număr foarte mare de păsări, fiind pentru unele specii de aripate o parte reprezentativă a hranei lor. Astfel dacă dispar ele, dispar şi unele specii de păsări şi se dereglează întreg sistemul ecologic, din care până la urmă facem şi noi parte.

Sunt importante din punct de vedere conservativ, pentru că sunt şi specii umbrelă, adică, protejându-le pe ele, protejăm şi multe alte specii care depind direct sau indirect de ele.

Protejând bălţile temporare, protejăm astfel toate speciile dependente de aceste bălţi, fie ele animale nevertebrate, vertebrate sau plante. 

VERDE

România cu masca pe figură Călin Poenaru

n În fiecare an, pe la jumătatea lui aprilie, izvoraşii ies din somnul de iarnă şi ajung în bălţile temporare care se formează pe drumuri, în şanţuri sau în alte locuri unde se strânge apa

Ce avem noi oamenii în comun cu broaştele?

Principalul lucru pe care îl împărţim cu broaştele este apa, nici noi şi nici ele nu putem să trăim fără apă. Însă, poate că dintre toate vietăţile, broaştele sunt cele mai sensibile la schimbările ce apar în calitatea acestei resurse - apa. Fiind specii care au tegumentul subţire, căci le ajută în respiraţie, orice substanţă toxică ajunsă în apă le afectează, ajungând prin tegument direct în corpul lor. Astfel, broaştele sunt indicatori ai calităţii apei, ele sunt printre cele care dau semnalul poluării apelor. Sunt un reper al calităţii unei resurse fără de care nu putem exista.

Acolo unde sunt multe broaşte, înseamnă că apa este curată, iar acolo unde sunt puţine sau lipsesc înseamnă că apa este poluată.

Broaştele mai fac ceva, ce facem şi noi, se îmbrăţişează, sunt primele tetrapode care ajunse pe uscat s-au îmbrăţişat. Au făcut-o cu mult înaintea noastră, în perioada de reproducere, masculii îmbrăţişează femelele, care încep să îşi depună ouăle, timp în care aceştia le fecundează. Forţa îmbrăţişării şi greutatea masculului sunt semnale după care femela îşi

204 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

În România, în Nordul Câmpiei Transilvaniei, pe lângă Apahida, de mai bine de 15 ani se studiază un fenomen ştiinţific de excepţie, întâlnit la aceste două specii: indivizii din aceste două specii se împerechează între ei şi au urmaşi viabili.

Un locuitor al ţării noastre produce anual 10 milioane de tone de deșeuri, dublu faţă de media europeană. Dacă noi nu mai știm cum să scăpăm de ele, alţii au ajuns să le importe.

alge partenerul. O îmbrăţişare poate să dureze zile întregi, timp în care alţi masculi încearcă să îmbrăţişeze femela şi să se elimine între ei. În acest context, tatăl mormolocilor va fi cel care a îmbrăţişat cel mai strâns femela, ajutând-o în acest fel să elimine ouăle şi cel care a rezistat cel mai mult confruntării cu ceilalţi masculi.

Cu toate că avem multe în comun cu broaştele, ne diferenţiază totuşi faptul că noi, oamenii, aproape că am ieşit cu mult de sub acea lege care guvernează lumea vie şi care se numeşte „selecţie naturală”, în acest fel ne-am înmulţit excesiv şi dacă prin prezenţa lor broaştele reglează sistemul ecologic în care se află, noi, de cele mai multe ori, prin prezenţa noastră dereglăm acea reţea a vieţii.

Tot cugetând la viul din jurul meu, realizez încet că, atunci când vorbesc „despre broaşte ca şi cum aş vorbi despre oameni”, o fac totuşi cu rezervă, ca să nu ofensez broaştele. n

Alexandru N. Stermin este cercetător, a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând şi un masterat în Filosofie. Este ornitolog pasionat.

205 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

VERDE

VE R D E

n Aproape jumătate dintre judeţele ţării nu au nici măcar un depozit de deşeuri conform

Î

n timp ce edilii marilor orașe ale României se sfarmă de peste 10 ani să rezolve problema gunoaielor care ne năpădesc prin mult visatele depozite ecologice regionale ce necesită investiţii de peste 1,5 miliarde de euro, în alte state, resturile menajere alimentează termocentralele, iar deșeurile sunt transformate în biocombustibil. Răspunsul autorităţilor: nici până în 2030 nu terminăm.

Aproape jumătate dintre judeţele ţării nu au nici măcar un depozit conform, în scriptele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, dar asta nu înseamnă că în rest treburile merg șnur. Judeţele cu depozite neconforme sunt Alba, Botoșani, Brăila, Buzău, Caraș-Severin, Călărași, Cluj, Covasna, Galaţi, Giurgiu, Hunedoara, Maramureș, Olt, Sălaj, Suceava, Vaslui, Vrancea.

Cele mai multe depozite conforme erau localizate în Constanţa (4), Dâmboviţa (2) și Ilfov (2). Unele sunt operate de consiliile judeţene (Argeș, Dâmboviţa, Satu Mare, Teleorman, Timiș), altele de primării (Bacău, Vâlcea) sau de societăţi din subordinea instituţiilor. Compania Eco Sud operează depozitele conforme 206 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

din Vidra (Ilfov), Mofleni (Dolj), Iridex Group, la Chiajna (București), Costinești (Constanţa), Brantner Servicii Ecologice, la Piatra-Neamţ (Neamţ), Halanga (Mehedinţi), Tracon, la Cristian (Sibiu), Muchea (Brăila), Ovidiu (Constanţa). Ultimele autorizaţii de acest fel au fost eliberate acum doi ani.

Ministrul fondurilor europene, Eugen Teodorovici, a avertizat că proiectul de la Cluj ar putea rămâne fără finanţare, chiar dacă a propus la Bruxelles ca proiectele care nu se vor finaliza în exerciţiul bugetar 20072013 să poată fi continuate după 2015. „Dacă întârzierile și blocajele sunt din vina beneficiarilor, nu e corect să le mai acordăm șansa de a fi finanţate din fonduri europene, pentru că am priva alte proiecte importante de bani europeni”, susţine Teodorovici.

Consilierul judeţean Mihai Seplecan a cerut rezilierea contractului de execuţie a lucrărilor și tragerea la răspundere a celor responsabili.

Ele trebuiau finalizate în martie 2012, dar termenul s-a prelungit pentru decembrie 2013, apoi pentru octombrie 2014. Executarea lucrărilor a revenit asocierii Confort Timișoara, Atzwanger, Ladurner Impianti, VEL Service.

n Colectarea selectivă a gunoiului este deocamdată o himeră

Confort a instrat în insolvenţă şi s-a retras, iar Atzwanger a luat ca subantreprenor Construcţii Napoca, societate ce nu a reușit să respecte termenele de predare. „Demersul meu a fost făcut pentru a se putea ajunge la o concluzie în ceea ce privește continuarea sau sistarea lucrărilor sub același contract, în așa fel încât acesta să nu fie pus în pericol și judeţul să nu piardă banii europeni de investiţie sau, mai rău, să fim puși în situaţia de a returna și banii cheltuiţi în toţi acești ani”, avertiza Seplecan. Clujul se află acum în situaţia de a avea aproape finalizate staţiile de transfer din localităţile Mihai Viteazu, Huedin și Gherla, care în prezent doar compactează deșeurile, în vreme ce unitatea centrală va fi funcţională numai peste doi ani. „Centrul de Management Integrat al Deșeurilor (CMID) este 60% gata, dar trebuie să facem o nouă licitaţie pentru constructorul care îl va finaliza”, ne-a declarat președintele Consiliului Judeţean, Istvan Vakar. Conducerea CJ se arată convinsă că lucrările la unitatea centrală vor debuta în primăvară și că va deveni funcţională din 2016, dacă nu vor exista contestaţii. Vor trebui organizate licitaţii și pentru operatorul

centrului, și pentru transportul deșeurilor. Sistemul integrat costă 255 de milioane de lei, fără TVA. În Botoşani, noul depozit pentru deşeuri de la Stăuceni, de 40 de milioane de euro, era încă nefuncţional, iar 70% din comune aruncau gunoiul pe câmp sau în râuri, conform specialiștilor de la Mediu. Gropile de la Săveni, Dorohoi, Darabani şi Botoşani au fost închise, deoarece nu respectau legislaţia europeană. Lucrările au fost finalizate anul trecut, utilajele fiind cumpărate de acum doi ani. Proiectul prevedea ca depozitul să primească gunoaie din primăvara lui 2015, dar licitaţiile pentru atribuirea unui operator vor împinge inaugurarea acestuia abia în 2016. Între timp, utilajele cumpărate stau în garaje şi depozite. În prezent, depozitul temporar îngăduit pentru un an în Botoşani deserveşte tot judeţul. Societatea Urban Serv, care gestionează punctul de colectare din judeţ, nu a încheiat contracte cu majoritatea primăriilor, deoarece rampa și gestionarea deșeurilor impun costuri mari, în timp ce edilii se plâng de bugete insuficiente.

CJ Sălaj intenţiona să finalizeze în acest an depozitul din comuna Dobrin, însoţit de staţii de sortare, de 207 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Ce ar convinge românii să colecteze selectiv - 62%: Mai multe instalaţii de reciclare şi compostare în zonă - 58%: Asigurarea că deşeurile sunt reciclate cu adevărat - 48%: Mai multe informaţii despre separarea deşeurilor - 41%: Colectare selectivă convenabilă acasă - 40%: Stimulente financiare pentru colectarea selectivă - 36%: Mărirea tarifelor dacă deşeurile nu sunt separate adecvat Sursa: Eurobarometru, 2014

tratare mecano-biologică şi de transfer la Crasna, Sânmihaiu Almaşului şi Surduc. Era prevăzută închiderea depozitelor urbane neconforme de la Crişeni, Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu Silvaniei, achiziţionarea de camioane, încărcătoare, compactoare, containere, press-containere şi pubele. „Intenţionăm să recuperăm o parte din întârzieri, în aşa fel încât să ne încadrăm şi în termen, atât cât va fi posibil cu prelungirile care au fost

deja acordate şi care sunt maximul pe care proiectul îl permite, să-l închidem pe cel de la Jibou şi apoi să-l facem funcţional pe cel de la Dobrin, pentru a putea închide şi depozitul de la Crişeni. La Crasna suntem nevoiţi să construim o infrastructură de protecţie, ţinând seama de faptul că staţia de transfer este în vecinătatea poligonului militar”, preciza preşedintele CJ, Tiberiu Marc. Autorităţile sălăjene au motivat întârzierile și prin alunecările de teren la Dobrin. Proiectul costă 31,5 milioane de euro.

Comisia Europeană (CE) și-a dat girul pentru Maramureș. Investiţia de 229 de milioane de lei, fără TVA, constă în gestionarea deșeurilor, închiderea și reabilitarea depozitelor neconforme din mediul urban. Staţii de transfer sunt prevăzute la Moisei (31.000 de tone/an), Târgu-Lăpuș (10.000 de tone), Sighetu Marmaţiei (25.000 de tone), iar centrul de management, la Sârbi, cu depozit ecologic (150.000 de tone/an), staţie de tratare mecano-biologică, linie de sortare (32.000 de tone), staţie de sortare la Sighet (22.000 de tone).

Programul vizează construirea primei celule din cele patru la Sârbi (450.000 mc), închiderea și reabilitarea 

VERDE

VE R D E

n În structura deşeurilor municipale din ţara noastră, ponderea o au cele menajere (64%), urmate de cele stradale (10%), din construcţii şi demolări (9%)

depozitelor neconforme, șapte centre de colectare. „Durata proiectului este februarie 2014 - 31 decembrie 2015, cu posibilitatea prelungirii lui cu acordul finanţatorului”, potrivit conducerii CJ. Între timp, gunoaiele ar putea fi transportate la Satu Mare sau Bistriţa-Năsăud. Dureri de cap le dau autorităţilor gropile de gunoi ce trebuie închise obligatoriu la Vișeu de Sus și Borșa, potrivit calendarului de conformare stabilit de guvern.

Contractul de finanţare pentru centrul din Ciocănești (Călărași), de 140 de milioane de lei, a fost semnat în 2011, încă de pe vremea pe când ministru al Mediului era Laszlo Borbely, cu termen de finalizare de 50 de luni de la parafarea actului.

Staţiile de transfer erau programate în Călărași, Olteniţa, Lehliu Gară, trebuiau închise gropile vechi din cele trei localităţi, plus Fundulea, un sistem de colectare a deșeurilor reziduale și reciclabile. Un nou termen de finalizare a fost propus pentru iunie 2015. În cadrul proiectului trebuiau să fie amplasate și containere mari, unde populaţia să depună deșeuri voluminoase și periculoase, 3.899 de platforme de colectare a deșeurilor reziduale și reciclabile, colectare separată a plasticului, metalului și 208 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

hârtiei, 36.120 de unităţi individuale de compost pentru mediul rural. Șefii CJ estimau că valoarea deșeurilor colectate va ajunge la 12,6 lei/ persoană în mediul urban și la 2,6 lei în cel rural.

Pentru proiectul gropii ecologice de la Roșiești (Vaslui) au fost nevoie de 10 ani de dezbateri contradictorii între autorităţi și Garda de Mediu. În final, societatea Iasicon Iași a primit contractul de construire a obiectivului, baza unui program de 39 de milioane de euro, care să rezolve problemele de mediu cauzate de gunoaiele menajere din Vaslui, Huși, Bârlad, Negrești, unde vor exista staţii de transfer. Cele 20 ha pe care urma să fie ridicat depozitul au fost arendate unor companii agricole care au plătit taxe judeţului în tot acest timp.

Terenul a trecut din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în cea a CJ. În comune se vor realiza 3.000 de platforme de colectare a refuzurilor menajere, iar 150.000 de familii vor primi saci de gunoi sau containere specializate.

Contractul pentru Vrancea a fost câștigat de asocierea Hidroconstrucţia - Iridex Grup - Argif Proiect. Valoarea lucrărilor, programate pe 12 luni, se ridică la 42 de milioane de euro.

Capacitatea centrului este de 1,8 milioane mc, durata de viaţă fiind estimată la 26 de ani. Deși Vrancea s-a aflat între primele trei judeţe care au primit aprobarea CE, situaţia nu este mai roz. „Din păcate, în urma unor tergiversări ale reprezentanţilor Ministerului Finanţelor în judeţ, drumul firesc al acestui proiect a fost frânat cu nouă luni. În această perioadă, fişele de achiziţie elaborate de către consultanţii angajaţi de Ministerul Mediului în vederea realizării proiectului au fost contestate de reprezentantul Direcţiei Finanţelor, chiar dacă erau identice cu cele folosite de alte CJ care implementează astfel de proiecte. În cele din urmă, în baza unui protocol între Ministerul Mediului, ANRMAP şi UCVAP, procedurile au fost reluate şi, după aproape 12 luni, proiectul european a fost deblocat”, se justifica președintele CJ, Marian Oprișan. În 2011, primarii au stabilit zone noi de amplasare a punctelor de colectare.

Studiul de fezabilitate din 2008 nu mai corespundea planurilor urbanistice. În Dolj, contestaţia la licitaţia privind execuţia depozitului ecologic de gunoi menajer de la Bălteni a fost respinsă la Curtea de Apel Craiova, contractul de 47,8 milioane de lei fiind

obţinut de Grup Primacons. Termenul de execuţie era prevăzut la 16 luni.

Proiectul presupune închiderea şi ecologizarea depozitelor neconforme de la Slatina, Caracal, Corabia, Balş, Drăgăneşti, Scorniceşti. Închiderea se va face treptat pentru ca operatorii de salubritate să poată degaja în continuare gunoiul din localităţi, actualele gropi urmând a fi închise după deschiderea depozitului ecologic.

Pentru Slatina, Caracal, Corabia şi Balş, termenul de execuţie este 38 de luni, însă obiectivele vor fi terminate mai repede, pentru că întreg proiectul trebuie finalizat în 2015. Autorităţile din cele 112 localităţi se descurcă acum după posibilităţi: în orașe există contracte cu operatori de salubritate, iar în comune fiecare le aruncă unde poate.

Un depozit ecologic de 30 de milioane de euro va fi construit într-un sat de lângă Târgu Secuiesc, pentru 200.000 de tone de deșeuri menajere.

Lucrările la depozitul din Boroșneu Mare (Covasna) sunt programate pentru 14 luni. Proiectul este finanţat peste 70% prin Programul Operaţional Sectorial Mediu (POSM). Depozitul de 16 ha va include linie de sortare a deșeurilor reciclabile, staţie de compostare a deșeurilor organice, staţie de epurare. Mai multe rampe de gunoi, precum Întorsura Buzăului și Târgu Secuiesc, au fost închise, iar ultima va fi cea din Sfântu Gheorghe, după darea în folosinţă a noului depozit. „La Moacșa va funcţiona o uzină, cu staţie de sortare și compostare, care va rezolva pe termen lung problema acestor mii de tone de deșeuri”, a declarat președintele CJ, Tamas Sandor. Masterplanul din 2006 prevedea un proiect comun pentru judeţele Covasna și Harghita, cu un orizont de timp 2005 - 2013.

Centrul de la Frăţești (Giurgiu) este operat de Eco Sud București (ESB). Proiectul se ridica la 103 milioane de lei și viza închiderea depozitelor neconforme din Giurgiu și Bolintin Vale, trei noi centre de colectare (unul în Mihăilești), containere pentru colectare selectivă. 98% din bani vin de la Fondul European de Dezvoltare Regională și de la bugetul de stat, iar restul, de la autorităţile locale.

ESB activează în domeniu de 14 ani și mai are în gestiune trei depozite ecologice de deşeuri nepericuloase 209 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

şi industriale asimilabile, în cadrul cărora tratează zilnic 2.500 de tone de deşeuri menajere la Vidra (Ilfov) - 11,5 milioane mc, Mofleni (Dolj) - 6 milioane mc, Mavrodin (Teleorman) 3,5 milioane mc. „Principala problemă cu care ne confruntăm în gestiunea locaţiilor e reprezentată de eliberarea de catre autorităţile administraţiei publice locale de autorizaţii de construire în interiorul zonei de protecţie de 1.000 m faţă de corpul depozitelor”, ne-a mărturisit Irina Cuţurescu, director de comunicare al ESB. Ideea construirii unui deponeu ecologic în Hunedoara a început în 2005, fiind propus iniţial un parteneriat public-privat. Totuși, forul judeţean nu a reușit să obţină terenul pentru acesta la Petrila, localitate vizată în primă instanţă. Proiectul are o valoare de 70,6 milioane de euro, contribuţia Uniunii Europene (UE) fiind de 43,5 milioane, 20,3

Ţintele ambiţioase propuse de Comisia Europeană sunt importante, însă trebuie să fie realiste, bazate pe consideraţii tehnice, economice și de mediu. Propunerea ţintelor are ca punct de plecare exemplul statelor foarte performante. În opinia României, obiectivele pentru depozitarea deșeurilor propuse pentru 2025 şi 2030 sunt foarte dificil de realizat, ţinând cont de punctele de plecare diferite ale statelor membre”, Mihail Fâcă, secretar de stat în Ministerul Mediului

milioane vin de la Ministerul Mediului și Ministerul Finanţelor Publice, 5 milioane de la CJ, 1,7 milioane de la primării. Din acești bani ar trebui închise și nouă gropi locale. Gropile de gunoi din Vulcan și Uricani sunt neconforme și nu au putut fi incluse în proiect. Judeţul a fost împărţit în patru zone în care să acţioneze patru operatori diferiţi, pentru evitarea concurenţei neloiale. Depozitul principal de 4,7 milioane mc, de la Bârcea Mare, e prevăzut cu patru celule și cu clădiri administrative, finalizarea acestuia, anunţată de autorităţi, fiind programată până pe 31 decembrie 2015.

Alte zone au acum depozite conforme, dar probleme au tot fost. Șeful judeţului, Cristian Adomniţei, se laudă că a deblocat proiectul de la Iași (70 de milioane de euro, din care 50 de milioane de la UE), semnat cu asocierea bucureșteană Ramboll România - Luca Way, recuperând timpul pierdut. În comuna Ţuţora, însă, acolo unde a fost amplasată investiţia de 90 de milioane de lei, oamenii se plângeau de un miros îngrozitor. Instalaţia de sortare a deșeurilor nu era pusă în funcţiune. În prima fază, proiectul aparţinea societăţii Salubris Iași, din subordinea municipalităţii ieșene, dar primul amplasament, localitatea Tomești, a fost respins de localnici.

Mureșul are un depozit conform la Sighișoara, operat de compania Schuster Ecosal, dar șefa judeţului, Edita Lokodi, a semnat cu același Borbely contractul de finanţare de 45 de milioane de euro pentru al doilea depozit ecologic, la Sânpaul, cu o staţie de compostare la TârguMureș - Cristești. Argeșul a finalizat un centru la Albota, cu asocierea Hidroconstrucţia-Iridex, dar a solicitat și fonduri suplimentare de la stat. Aici au existat procese prin care municipalitatea piteșteană s-a judecat cu persoane care pretindeau că sunt proprietare ale terenului, iar beneficiarul proiectului a avut dificultăţi cu asfaltarea drumului, selectarea operatorilor pentru depozit, colectarea deșeurilor. Sistemul este proiectat pentru 60 de localităţi, valoarea proiectului fiind de 35,4 milioane euro. În unele localităţi din Brașov se depozitează gunoaiele la vechile rampe, iar în altele, la depozitele din 

VERDE

judeţele vecine, fiindcă tarifele erau mai mici decât la singura rampă ecologică autorizată. Societatea de salubrizare Salcoserv Făgăraş prefera să transporte la Sighişoara gunoiul menajer colectat, la un tarif mai redus cu 5 euro/mc, în condiţiile în care distanţa era asemănătoare cu cea până la centrul din Brașov. Comuna Bunești a încredinţat serviciul de salubrizare către Schuster Ecosal Sighișoara, negocieri în acest sens fiind și cu primăriile din Făgăraș sau Rupea. Alte localităţi brașovene își duceau deșeurile la Sfântu Gheorghe (Covasna), în discuţie fiind și comunele Prejmer sau Tărlungeni. În schimb, brașovenii au impus judeţelor vecine tarife majorate cu 40%.

Vâlcea a prevăzut două centre ecologice. Cel de la Roești costă 42 de milioane de euro, fără TVA, prin POSM, iar finanţarea a stat sub semnul întrebării timp de mai mulţi ani.

Staţiile de sortare vor fi în Râureni şi Brezoi. Primul depozit ecologic a fost realizat la Feţeni, printr-un proiect finanţat prin programul ISPA, conceput să asigure depozitarea finală pentru deşeurile colectate de pe raza municipiului Râmnicu-Vâlcea.

Consorţiul Victor Construct - Asiri Internaţional a predat depozitul din Girov beneficiarului CJ Neamţ, după lucrări începute în 2012 și finalizate în 15 luni. Suprafaţa pentru depozitarea a 4 milioane mc este de 27 ha, iar acesta va avea trei celule și durata de viaţă de 21 de ani. În Bacău, deșeurile sunt stocate în depozitul ecologic fără sortare și compactare prealabilă, după principiul folosit la vechea groapă, desfiinţată. Municipalitatea nu a reușit să concesioneze administrarea, în timp ce utilajele de sortare și compactare șomau. S-a pus problema impunerii unei taxe lunare de 5,3 euro pe gospodărie și subvenţionarea salubrizării pentru cei săraci. Proiectul este de 40 de milioane de euro.

La Tărpiu (Bistriţa-Năsăud), deșeurile din depozitul ecologic erau depozitate la grămadă, iar distanţa mare presupunea creșterea cu 20% a costurilor de transport. Alegerea unui operator de colectare selectivă s-a dovedit un impediment, deși sistemul a costat 40 de milioane de euro. Capacitatea de depozitare este de 1,2 milioane mc. Centrul ecologic de la Bârseşti (Gorj), operat de Polaris M Holding, funcţionează de cinci ani, 210 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Europenii despre gestionarea deşeurilor - 96%: Europa să îşi utilizeze resursele mai eficient - 86%: Utilizarea eficientă a resurselor, benefică pentru calitatea vieţii - 51%: Reducerea, sortarea celor reciclabile în gospodării, industrie, construcţii - 90%: Sortează hârtia, cartonul, ambalajele de băuturi din carton şi plastic - 71%: Reciclarea eficientă a deşeurilor i-ar determina la o sortare mai intensă Sursa: Eurobarometru, 2014

dar cantitatea preluată este jumătate din cea estimată, de 100.000 tone anual. Operatorul pune acest lucru pe inconsecvenţa primăriilor în privinţa depozitării deșeurilor menajere.

Dâmboviţa e pe invers: se umplu depozitele ecologice la Aninoasa și la Titu. Aici se impun alte spaţii de depozitare, soluţii de reciclare și un incinerator pentru energie electrică și termică. Operatorul Eurogas Prescom Fieni a fost solicitat să propună un program de dezvoltare a depozitelor de deşeuri.

Tracon a realizat până acum trei depozite: Muchea (Brăila), Constanţa și Sibiu. În cel de la Brăila, pe care îl consideră drept cel mai modern din România, are calitatea de investitor, în asociere cu Consiliul Local, care a asigurat terenul. Depozitul are staţie de epurare de ultimă oră, iar apa scursă pe fundul acestuia se poate filtra și va fi utilizată la irigarea unei viitoare livezi. Centrul de deșeuri de la marginea Aradului a produs în prima fază, cu ajutorul unei centrale pe biogaz din descompunerea gunoaielor, energie electrică estimată la 100.000 de euro, estimându-se că investiţia de 500.000 de euro va fi amortizată în patru-cinci ani. Acesta a fost construit în 2002, aici ajungând 70% din deşeurile judeţului. Perioada de exploatare se va încheia în 2023, dar centrul va produce biogaz 25 de ani după oprirea depozitărilor, pentru energie electrică şi termică.

Compania ungară Keviep va exploata timp de 20 de ani, prin

VE R D E

societatea Eco Bihor, depozitul înfiinţat pentru acest judeţ prin parteneriat cu Primăria Oradea. Firma a primit în folosinţă pe 20 de ani un teren de 72 ha, dintre care 22,7 ha suprafaţă de depozitare, împărţită în șase celule. În primăvară a dat în folosinţă un sistem de captare a biogazului produs din deșeurile depozitate, transformat în energie electrică furnizată în sistemul naţional. Prima parcelă s-a umplut, a fost acoperită provizoriu cu pământ, iar captarea biogazului se face prin descompunerea anaerobă a deșeurilor cu un conţinut de metan de 40%. Din biogazul captat, generatorul compus din două motoare (putere de 250 kW/h fiecare) poate produce 0,5 MW/h energie electrică, necesarul de energie al unei mici localităţi. Conducerea societăţii a calculat că venitul anual generat poate să ajungă la 200.000 de euro, în funcţie de preţul de piaţă al energiei electrice.

Noi depozităm, alţii reciclează Strategia naţională a României, prevedea ca, până în 2015, să se diminueze numărul de zone poluate istoric în minimum 30 de judeţe, să fie create tot atâtea sisteme integrate de gestionare a deşeurilor la nivel regional/judeţean, să fie închise 1.500 de depozite mici din rural şi 150 vechi în urban. În UE, deşeurile municipale sunt tratate prin depozitare (38%), reciclare (25%), incinerare (22%) şi compostare (15%). Sistemele de management comunitatea europeană variau de la cele în care depozitarea se realizează în mare măsură - Bulgaria (100%), România (99%), Lituania (94%), Letonia (91%), până la cea a statelor în care reciclarea ocupa un loc important - Danemarca (54%), Olanda (39%), Belgia (37%). În structura deşeurilor municipale din ţara noastră, ponderea o au cele menajere (64%), urmate de stradale (10%), din construcţii şi demolări (9%). Peste 90% din deşeurile municipale colectate sunt eliminate prin depozitare.

Un român = 10 milioane tone deşeuri La o populaţie de 21,5 milioane de oameni și un produs intern brut pe locuitor, gospodăriile și întreprinderile din România au generat, în 2012, 219 milioane de tone de deșeuri din cele 2,4 miliarde de tone de la nivelul

n Oraşul canadian Edmonton găzduieşte din vară prima uzină din lume ce transformă deşeurile în biocombustibil şi care foloseşte 90% din deşeurile localităţii

UE, conform Eurostat. Cantitatea din ţara noastră este de 10,2 tone de persoană, peste dublul mediei UE, România situându-se pe locul șase între statele membre. Această situaţie s-a datorat în mare parte cantităţilor importante de deșeuri minerale generate de industria mineritului și extractivă și se reflectă prin nivelul ridicat de deșeuri tratate. Reciclarea deșeurilor municipale înregistrezează o rată de doar 2%, fiind necesare investiţii importante în infrastructura aferentă. Legislaţia adoptată în 2011 obligă autorităţile locale să asigure colectarea selectivă cel puţin pentru hârtie, metale, plastic, sticlă și să atingă până în 2020 ţinta de 50% din pregătirile pentru reutilizare și reciclare.

Reciclare de minim 60% impusă în UE-15 Un raport al Agenţiei Europene a Mediului din 2013 notează că principala provocare pentru deșeurile municipale în ţara noastră constă în dezvoltarea infrastructurii de reciclare și că ea va trebui să depună eforturi extraordinare pentru a îndeplini cerinţa UE referitoare la reciclarea a 50% din acestea până în 2020. Există o creștere de la 341 kg reciclate pe 211 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

cap de locuitor în 2001 la 392 kg în 2008, însă din cauza crizei economice valoarea a scăzut la 365 kg în 2010.

95% din totalul deșeurilor municipale colectate sunt depozitate. În 2011, fiecare cetăţean din cele 27 de state membre ale UE a generat 159 kg de deșeuri de ambalaje, hârtia, cartonul, sticla, materialele plastice și metalul fiind cele mai răspândite. Legislaţia europeană a impus o ţintă minimă de 60% pentru reutilizarea deșeurilor, inclusiv prin incinerare, pe care statele UE-15, cu excepţia Greciei, Irlandei și Portugaliei, trebuiau să o atingă până în 2008.

Suedia, ţara fără gropi de gunoi Sub 1% din resturile menajere generate de suedezi ajung la gropile de gunoi. Ţara scandinavă a ajuns să importe din Marea Britanie, Italia, Norvegia, Irlanda pentru a alimenta cele 32 de centrale termoelectrice care funcţionează pe bază de deșeuri, conform Green Report. În fiecare an, un suedez produce în medie 461 kg de deșeuri, dar cantitatea pe care Suedia o incinerează pentru a obţine energie electrică și termică este de 2 milioane de tone. „Trei tone de deșeuri conţin la fel de mult de energie ca o tonă de

combustibil fosil, deci există suficientă energie“, a declarat Göran Skoglund, purtătorul de cuvânt al companiei energetice Öresundskraft. Suedia s-a concentrat pe dezvoltarea de alternative pentru a reduce cantitatea de toxine emanate în atmosferă sau infiltrate în pământ.

Deşeuri transformate în combustibil Orașul canadian Edmonton găzduiește din vară prima uzină din lume ce transformă deșeurile în biocombustibil și care folosește 90% din deșeurile localităţii. Investiţia se ridică la 60 milioane de dolari.

Principalul biocombustibil fabricat este metanolul, aditiv pentru benzină sau pentru obţinerea unor produse ca lichidul de spălare a parbrizelor.

Deşeuri care nu pot fi reciclate (plastic, fibre, lemn, pietriş) devin materia primă a uzinei. Potrivit The Edmonton Journal, 10% din deşeurile regiunii nu pot fi transformate în biocombustibil (metal, ceramică, sticlă), nici reciclate și vor rămâne depozitate. Edmonton are un sistem bine pus la punct de administrare a deşeurilor, ce include reciclare de produse electronice, compost, hârtie, deşeuri din construcţii. n

SPORT LIFE Spre un Rio Pobre Luminiţa Paul

La mijlocul ciclului olimpic, România a adunat anul acesta o zestre săracă de medalii la Campionatele Mondiale. Și un singur aur

n Liviu Dumitrescu, Victor Mihalachi Aur caiac-canoe (canoe dublu 1.000 m)

212 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

213 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

S PO R T

L IFE

n În 2010, la jumătatea drumului spre Londra, se cucereau nouă medalii mondiale, dintre care trei de aur. Anul acesta au fost cinci, aproape la jumătate.

L

ondra 2012 pare și aproape, și departe. Aproape pentru că așa se întâmplă cu amintirile, cu emoţiile puternice: par vii, animate, stăruitoare în ciuda trecerii timpului. Departe pentru că, privind scurt spre calendar, se vede că 2014 e gata să se încheie și până la următoarea ediţie a JO rămâne, practic, doar un an și jumătate. Ce va fi de așteptat, în ce ne privește, de la primele întreceri olimpice găzduite de America de Sud? Poate că e devreme pentru niște previziuni utile, însă anumite indicii, date de cifre, există. Și nu sunt dintre cele mai strălucitoare.

Pentru a avea bază de comparaţie, trebuie să știm de unde am plecat și ce s-a petrecut pe parcurs. România a participat pentru prima dată cu o delegaţie consistentă la JO de vară în 1952, întâia ediţie când s-au cucerit mai multe medalii, între care și aurul inaugural al tiristului Iosif Sârbu. De atunci și până în anii ’70, titlurile olimpice nu au lipsit, n-au fost niciodată mai puţin de două, însă numărul total al prezenţelor pe podium la fiecare ediţie arăta și o tradiţie în anumite sporturi, dar și o tendinţă de diversificare. În 1976, la Montréal, s-a ridicat ștacheta mult mai sus, precum

214 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

215 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

în săriturile de record mondial ale dublei campioane olimpice Iolanda Balaș (1960, 1964). Un total de 27 de medalii și explozia spre o notorietate nicicând diminuată a unei eroine: Nadia Comăneci, copilul-minune al gimnasticii, zeiţa, sportiva perfectă, cea care obţinea de şapte ori nota maximă, 10, la o ediţie a JO. Și până atunci sportul din România dăduse lumii nume pe care istoria avea să le reţină pe paginile cele mai de seamă. Iolanda Balaș, Ivan Patzaichin, Lia Manoliu și mulţi alţii erau printre cei care aduseseră acele medalii atât de așteptate. Apoi, cu Moscova 1980, Los Angeles 1984 - ediţia cu cel mai bogat

Los Angeles 1984 ediţia cu cel mai bogat bilanţ, 53 de prezenţe pe podium, de 20 de ori pe prima treaptă, și Seul 1988: numărul total al distincţiilor a fost de peste 25.

bilanţ, 53 de prezenţe pe podium, de 20 de ori pe prima treaptă, și Seul 1988, numărul total al distincţiilor a fost de peste 25.

Pretenţiile și realizările au rămas sus și după Revoluţia din 1989, deși sportul de la noi s-a schimbat profund. Și nu în direcţia care avea să aducă și pe mai departe aceleași roade arătoase.

Banii oferiţi de buget ministerului de specialitate, preocuparea pentru sportul juvenil, cel de unde începe totul, condiţiile inferioare celor din alte ţări, recompensele sărăcăcioase nu puteau avea decât o consecinţă.

Amară, dureroasă, dar reală: mai puţini campioni, mai puţine rezultate de seamă și, bineînţeles, mai puţine izbânzi și medalii olimpice. De la an la an, sportul și-a pierdut progresiv din atenţia pe care fostul regim i-o oferise, bazându-se pe faptul că e un bun filon de reprezentare în lume și un excelent captator de interes în ţară, pentru oamenii care se simţeau tot mai îngrădiţi, mai sufocaţi. În continuare însă, Jocurile Olimpice erau motiv de interes, de mândrie, de laudă. Barcelona 1992, Atlanta 1996 și Sydney 2000 au consemnat bilanţuri abundente și nu numai atât. Au apărut premiere: titluri olimpice la înot, spre exemplu, ceva 

S PO R T

LIFE

S PO R T

L IFE

n La Londra nu a fost luat în calcul eşecul echipei feminine de spadă, dublă campioană mondială

ce nu existase până atunci într-un palmares în care sporturile cu contribuţie aurită fuseseră altele de-a lungul anilor. În același timp însă, cu fiecare sezon scurs, niște resurse se istoveau, fără a se căuta să fie reînnoite la aceleași dimensiuni.

Primele semne de slăbiciune olimpică au apărut de la Atena 2004, dar au fost repede ascunse în spatele cortinei strălucitoare a celor 19 medalii cucerite în total. Opt au fost de aur, dar patru aduse de gimnastică, trei de canotaj și una de înot, acolo unde Camelia Potec a făcut cursa vieţii la 200 m liber, cursa răbufnirii orgoliului, a ambiţiei, a dorinţei descătușate. În rest, au mai contribuit doar atletismul și boxul, ultimul cu o medalie care acum e reper, fiindcă după ea nu s-a mai cucerit vreuna la ediţiile următoare.

Iar ceea ce a urmat arată cât de adâncă e, de fapt, criza: Beijing - un total de opt medalii, dintre care patru de aur, apoi Londra - nouă medalii și doar două de aur. Pentru două ediţii consecutive, România nu a cucerit nicio medalie în ultimele zile din programul JO, acolo unde, de obicei, acest lucru se întâmpla la caiac-canoe, box, atletism.

Medaliile par mai degrabă distincţii obţinute de sportivi care ies din rând, 216 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

talentaţi spre excepţional, par mai degrabă rodul unor evoluţii și eforturi restrânse, chiar individuale, decât ale unui sistem pus la punct. Când excepţiile se retrag, renunţă la sport din motive firești, cine le ia locul? Și ce va fi la Rio de Janeiro, în 2016? În fiecare an, Campionatele Mondiale furnizează posibile răspunsuri. Sunt competiţiile cu reprezentarea cea mai largă, cel mai apropiate, din acest punct de vedere, cu Jocurile Olimpice. Socotind numai probele care apar în programul JO, anul acesta, la jumătatea drumului spre Brazilia, România se prezintă cu un bilanţ de cinci medalii. În 2013 au fost tot cinci, dar a lipsit aurul. Anul trecut a punctat canotajul, acum acesta a dispărut de pe podium. În 2013, a absentat judoul, acum a revenit graţie Andreei Chiţu. Au revenit și canoiștii Liviu Dumitrescu și Victor Mihalachi, cei care porneau și la Londra printre marii favoriţi ai probei de 1.000 de metri. Gimnastica și scrima rămân constantele de la an la an. Ce va fi în 2015, când vor începe calificările, trieri seriose, dure, pentru a se asigura prezenţa la Rio? Și care vor fi obiectivele?

La Londra, acestea au fost poate prea optimiste. Practic, acolo nu s-au

luat în calcul posibile eșecuri, cum a fost cel al echipei feminine de spadă, dubla campioană mondială. Fiecare favorit trebuia să urce po podium, dar concursul propriu-zis nu respectă până la ultima literă ce e scris pe hârtie. De aceea, aurul lui Alin Moldoveanu a fost ușor surprinzător, chiar dacă tiristul ieșise pe patru la Beijing. El sosea la Londra doar de pe locul 57 mondial, însă a făcut un concurs impecabil. Alte ţinte, spada, canoea, nu au fost însă atinse. E o lege aplicabilă în numeroase cazuri, nu doar pentru noi. Dar, cu cât ai mai multe opţiuni, cu atât șansele de reușită sunt mai multe. Când opţiunile sunt puţine, orice ratare capătă dimensiuni de gigant.

Spre comparaţie, în 2010, la jumătatea drumului spre Londra, se cucereau nouă medalii mondiale, dintre care trei de aur. Anul acesta au fost cinci, aproape la jumătate. Privind doar aceste cifre, e foarte posibil ca bilanţul următoarelor Jocuri să fie și mai palid.

Să mergem spre un Rio Pobre. Sărac adică, după cum bine am înţeles cu toţii. n Luminiţa Paul este jurnalist la „Gazeta sporturilor” şi comentator Eurosport.

Drumul spre Londra

Drumul spre Rio

2012 Londra - 9 medalii

2010 - 9 medalii

2014 - 5 medalii

Aur - 2 Alin Moldoveanu - tir (puşcă 10 m aer comprimat) Sandra Izbaşa - gimnastică (sărituri)

Aur - 3 Ana Porgras - gimnastică (bîrnă) Echipa feminină de spadă - scrimă Liviu Dumitrescu, Victor Mihalachi caiac-canoe (canoe. dublu 1.000 m)

Aur - 1 Liviu Dumitrescu, Victor Mihalachi caiac-canoe (canoe dublu 1.000 m)

Argint - 5 Alina Dumitru - judo (cat. 48 kg) Corina Căprioriu - judo (cat. 57 kg) Roxana Cocoş - haltere (cat. 69 kg) Echipa masculină de sabie - scrimă Cătălina Ponor - gimnastică (sol) Bronz - 2 Echipa feminină de gimnastică Răzvan Martin - haltere (cat. 69 kg)

2011 - 7 medalii Aur - 1 Echipa feminină de spadă - scrimă Bronz - 6 Ana Maria Brânză - scrimă Anca Măroiu - scrimă (spadă individual) Andreea Chiţu - judo (cat. 52 kg) Corina Căprioriu - judo (cat. 57 kg) Bogdan Juratoni - box (cat. 75 kg) Liviu Dumitrescu, Victor Mihalachi caiac-canoe (canoe dublu 1.000 m)

Argint - 1 Diana Chelaru - gimnastică (sol) Bronz - 5 Barca de 8 plus 1 - canotaj Echipa masculină de sabie - scrimă Cosmin Hănceanu - scrimă (sabie individual) Valeriu Calancea - haltere (cat. 94 kg) Alina Dumitru - judo (cat. 48 kg)

2009 - 9 medalii Aur - 3 Marian Drăgulescu - gimnastică (sărituri) Marian Drăgulescu - gimnastică (sol) Echipa masculină de sabie - scrimă Argint - 4 Flavius Koczi - gimnastică (sărituri) Camelia Lupaşcu, Nicoleta Albu - canotaj Rareş Dumitrescu - scrimă (sabie) Barca de 8 plus 1 - canotaj Bronz - 2 Ana Porgras - gimnastică (paralele) Nicoleta Grasu - atletism (disc)

Argint - 3 Larisa Iordache - gimnastică (individual compus) Larisa Iordache - gimnastică (sol) Andreea Chiţu - judo (cat. 52 kg) Bronz - 1 Tiberiu Dolniceanu - scrimă (sabie individual)

2013 - 5 medalii Argint - 2 Roxana Cogianu, Nicoleta Albu canotaj (dublu rame) Barca de 8 plus 1 - canotaj Bronz - 3 Tiberiu Dolniceanu - scrimă (sabie individual) Larisa Iordache - gimnastică (sol) Echipa feminină de spadă - scrimă

GOOD LIFE

T R AV E L

Iarna. Love&hate 219 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

G OOD

LIFE

•

TRAVEL

G OOD

n Verbier este combinaţia perfectă între schi şi viaţa de noapte. După o zi întreagă de schiat vă puteţi lăsa răsfăţaţi în spa-urile hotelurilor

I

arna este unul din anotimpurile preferate ale copiilor datorită multiplelor forme de petrecere a timpului liber care nu sunt accesibile în celelalte trei anotimpuri. Sau cel puţin aşa stăteau lucrurile în urmă cu cel puţin 30 de ani, când posibilităţile de călătorie pentru majoritatea românilor spre zone în care sporturile albe sunt practicabile o lungă perioadă din an erau aproape zero. După 1989, dar cu precădere în ultimii zece ani, iarna a devenit un sezon numai bun pentru turism şi majoritatea românilor cu venituri peste medie obişnuiesc să se bucure de două vacanţe pe an: vara şi iarna. Iarna nu înseamnă numai zăpadă şi sporturi albe, pentru mulţi dintre cei care vor să se bucure de relaxare iarna înseamnă plaje exotice.

220 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Am ales să vă facem cunoştinţă cu două destinaţii ideale pentru zilele de iarnă ale anului 2015.

nu trebuie să omiteţi din agenda dumneavoastră Farm Club și Casbah, cele mai renumite cluburi din zonă.

Verbier

W Verbier

Pentru îndrăgostiţii de iarnă

Simţiţi adrenalina pe pârtiile cele mai râvnite ale Europei, admiraţi peisaje electrizante și petreceţi clipe de farmec. Situat în jurul Place Blanche la poalele versanţilor, W Verbier creează un nou stil și o nouă energie în inima staţiunii.

Puneţi-vă clăparii și lăsaţi-vă pașii prin zăpadă. Avântaţi-vă la înălţimi ameţitoare de pe gondola principală ce se află la marginea resortului.

Renumita regiune de ski Les 4 Vallées îi așteaptă pe iubitorii sporturilor de iarnă cu pârtii excelente și o zonă de freeriding de renume mondial.

Delectaţi-vă în camerele și suitele W Verbier, al căror decor vibrant, elemente moderne și facilităţi extravagante vă conturează sejurul.

Relaxaţi-vă cu opţiuni de divertisment in-room, produse Bliss® și celelalte elemente distinctive marca W, care vă oferă o experienţă inedită și diferită.

De la o bucătărie creativă, băuturi îndrăzneţe, la relaxare în AWAY® Spa ori echipa Whatever/Whenever® care vă stă mereu la dispoziţie, W Verbier uimește prin excelenţă și un stil avantgarde.

Micuţul sat elveţian Verbier este asociat cu St. Tropez și Monaco.

Situat într-un cadru natural însorit, în inima munţilor, acest paradis elveţian este o staţiune de schi ce își păstrează frumuseţea naturală. Un alt aspect care face ca această staţiune alpină să fie diferită îl reprezintă căbănuţele de lemn și felul în care acestea sunt amplasate de la Est la Vest, la fel cum razele soarelui ating tărâmul înzăpezit pe tot parcursul zilei.

Zăpada este prezentă, fără îndoială, în acest colţ de rai datorită altitudinii, oferind posibilitatea de a schia pe formidabilul gheţar, staţiunea fiind considerată un paradis al schiorilor, un „must - have” al anului 2015. Verbier este poarta de acces spre zona de schi Les 4 Vallées cu aproape 100 de ascensoare și aproape 400 de kilometri de pârtie. Verbier este combinaţia perfectă între schi și viaţa de noapte. După o zi întreagă de schiat vă puteţi lăsa răsfăţaţi în spa-ul premiat al hotelului W Verbier, iar dacă sunteţi fani ai petrecerilor,

L IFE

•

T R AVE L

n Secrets St. James, un resort destinat exclusiv adulţilor

Jamaica Pentru cei care caută soarele şi căldura chiar şi în miezul iernii Jamaica este o ţară unică și o destinaţie de vis datorită stilului de viaţă, culturii și tradiţiilor. Este a treia insulă ca mărime din Caraibe și oferă o mulţime de plaje cu nisip fin, munţi înalţi și peisaje copleșitoare.

Toate acestea fac din Jamaica destinaţia perfectă pentru o vacanţă exotică.

Patria lui Bob Marley și a ritmurilor sale ameţitoare, Jamaica este sinonimă cu armonia, cu petrecerile și cu plajele nesfârșite, scăldate de Marea Caraibilor. Nisipul fin, palmierii care se înșiră de-a lungul plajelor, apele de un albastru clar și munţii ce ascund cascade impresionante, toate acestea vă vor fascina.

Jamaica este de asemenea o destinaţie de vacanţă ideală pentru cei care caută un spaţiu ce le poate oferi relaxare totală. Insula mai este numită „ţara primăverilor” sau „tărâmul apelor și pădurilor”, așa cum a fost descrisă de către Cristofor Columb, fiind un loc inedit cu o cultură bogată. Această cultură și 221 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

modul de viaţă al oamenilor conferă ţării un timbru de unicitate.

Paradisul caraibian Montego Bay a fost pentru mult timp locul de „joacă” a persoanelor celebre din întreaga lume. Stilul arhitectural al acestui colţ de rai este o mixtură contemporană cu structuri de lemn colorate, clădiri moderne și futuriste ce oferă un aer boem.

Secrets St. James Eleganţă într-o atmosferă paradisiacă. Situat pe o peninsulă înconjurată de apele cristaline ale Mării Caraibilor, resortul destinat exclusiv adulţilor oferă rafinament, relaxare, romantism și privilegiile Unlimited-Luxury®. Alegeţi unul din cele șapte restaurante à la carte, strecuraţi-vă pentru o cină romantică în suita dumnevoastră ori pe plajă.

Savuraţi cocktailul preferat la piscină sau pe plaja privată a resortului.

Suitele încântătoare ale acestuia vă vor surprinde cu un decor în stil colonial britanic. Dacă doriţi să experimentaţi un nivel ridicat de lux, Preferred Club este alegerea perfectă.

Bucuraţi-vă de un upgrade al suitei, acces la un lounge exclusivist, servicii speciale de concierge și multe alte facilităţi.

Cele două destinaţii au fost alese în colaborare cu partenerii noştri DeLuxeTour.

Pentru mai multe detalii despre destinaţiile propuse de noi, accesaţi www.deluxetour.ro n

AUTO

Beculeţe sau protecţie?

Florin Popa

NCAP, NHTSA, IIHS sunt nume ale instituţiilor care pentru cei avizaţi reprezintă simbolul siguranţei rutiere și al controlului obiectiv.

Da, dar obiectiv înseamnă și ancorat în realitatea de pe șosele? Și mai ales, în ce măsură este preferată teoria în faţa practicii?

222 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

223 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

G OOD

LIFE

•

A U TO

G OOD

n Impactul lateral este cel mai des întâlnit accident în SUA

C

onform statisticilor ASIRT (Association for Safe International Road Travel), aproape 1,3 milioane de persoane mor în fiecare an la nivel global, în urma accidentelor rutiere. Adică, în medie, 3.287 pe zi. Sau, pentru o imagine mai intuitivă, întreaga populaţie cumulată a orașelor Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca, Timișoara și Constanţa, rasă de pe suprafaţa Pământului în doar 365 de zile. Teribil.

La fel de teribile sunt și cifrele din clasamentul principalelor cauze ale mortalităţii. Automobilul ocupă locul 9 mondial, dacă este să luăm în considerare cumulate toate categoriile de vârstă, în timp ce, în categoria 15-29 de ani, accidentele rutiere sunt cauza numărul 1 pentru deces. Și tot ASIRT preconizează că, în acest ritm, dacă nu se iau măsuri, în 2030, automobilul va urca în clasamentul funebru de pe locul 9 pe 5.

Istoricilor din viitor le va fi greu să înţeleagă de ce un aparat mecanic, menit a ajuta societatea, și-a întors armele împotriva creatorului său, trimiţând pe ultimul drum milioane de oameni, mulţi dintre ei victime colaterale. Există reguli, există semafoare și semne de circulaţie, avem 224 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

și poliţie rutieră, și școli de șoferi, dar toate acestea nu par a fi suficiente pentru a rezolva problema. La baza acestor statistici negre stă eroarea umană. Mașinile sunt, în marea majoritate a timpului, nevinovate și, chiar și atunci când cedează frânele, de fapt tot o eroare sau ignoranţă umană

Producătorii auto citesc și aprofundează manualul procedurilor de testare și construiesc mașini care să treacă cu brio testul standard, ignorând faptul că, în lumea reală, fiecare accident este unic, cu implicaţii și extensii foarte diferite de testele de laborator.

se ascunde în spatele incidentului.

Teoretic, automobilele autonome vor fi capabile să reducă sau poate chiar să elimine complet flagelul mortalităţii rutiere, însă până atunci mai avem de așteptat.

Din fericire, așteptarea nu se face cu ochii pe cer, pândind sosirea tehnologiilor extraterestre, ci cu ingineri închiși în laboratoare și cu producători auto dispuși să investească sume serioase pentru mărirea siguranţei. Organizaţiile independente specializate ajută și ele, indicând oarecum direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, Euro NCAP și NHTSA fiind doar două dintre cele mai cunoscute și mai puternice exemple. Acestea au modalităţi diferite de testare a automobilelor în cazul unui impact, bazându-se pe istoricul accidentelor și ţinând seama de tipul majoritar de impact din fiecare regiune, o politică generală de testare nefiind încă implementată la nivel global. Prin urmare, americanii urmăresc la mașină câteva aspecte tipice accidentelor petrecute în SUA (în special coliziuni laterale, ca urmare a neacordării de prioritate) în timp ce europenii pun accent pe impactul frontal (urmare a pierderii controlului automobilului pe drumuri  225 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

L IFE

•

A U TO

G OOD

LIFE

•

A U TO

G OOD

L IFE

•

n Acolo unde ochii nu răzbat, intervine tehnologia radar

n Volvo promite un viitor auto fără victime. De regulă, Volvo îşi ţine promisiunile

cu circulaţie în ambele sensuri). Însă indiferent de continent, sistemul poate avea lipsuri și, de multe ori, chiar așa este. Producătorii auto citesc și aprofundează manualul procedurilor de testare și construiesc mașini care să treacă cu brio testul standard, ignorând faptul că, în lumea reală, fiecare accident este unic, cu implicaţii și extensii foarte diferite de testele de laborator. La fel de rupte de realitate sunt și anumite modalităţi de evaluare ale organizaţiilor mai sus amintite, un exemplu fiind depunctarea severă a unui automobil pentru lipsa indicatoarelor de cuplare a centurii de siguranţă. Fără a intra prea mult în detalii, este deja legendar cazul modelului BMW i3, care la testarea Euro NCAP a obţinut doar 4 stele, deși celula de protecţie a pasagerilor este construită din fibră de carbon. Motivul pentru care i3 a ratat a cincea stea este lipsa de pe lista echipamentelor standard a indicatorului de necuplare a centurii de siguranţă pentru pasagerii din spate! Comparativ, SUV-ul compact Lexus NX precum și Audi A3 Sportback e-tron au reușit obţinerea celor 5 stele, deși la capitolul protecţiei pasagerilor au fost inferioare BMW-ului i3 (82% versus 86%). Evident, întrebarea retorică este:

vrei să conduci o mașină cu multe beculeţe sau una care te protejează în cazul unui accident?

Eficienţa și rolul Euro NCAP-ului în vieţile noastre nu pot fi neglijate, iar meritele sale sunt pe deplin apreciate.

Doar că, în vâltoarea executării procedurilor, prea multă exactitate și birocraţie au darul de a îndepărta rezultatul de adevăratul scop al exerciţiului, împingând astfel adevărul pe panta duplicitară a campaniilor de marketing.

Din fericire, mărcile auto care se respectă efectuează sesiuni de teste interne, urmând protocoale diferite faţă de cele ale agenţiilor de control. Recent, Daimler a făcut public rezultatul unui impact frontal dintre mezinul familiei, smart, și vasul amiral S Class. După impact, care s-a produs la 50 km/h pentru ambele autovehicule, portiera modelului smart s-a deschis prin simpla acţionare cu mâna, fără ajutorul echipamentelor de descarcerare. La rândul lor, manechinii din smart au „raportat” daune minore și insignifiante, nefiind impresionaţi de lipsa celei de-a cincea stele din clasificarea NCAP. Un alt producător al cărui nume este strâns legat de siguranţa rutieră, Volvo, privește lucrurile dintr-o altă

226 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

227 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

A U TO

perspectivă, neexplorată încă de niciun laborator de testare: accidentele soldate cu părăsirea părţii carosabile. În SUA, jumătate din accidentele fatale au loc în afara drumurilor, atunci când mașina scăpa de sub control ca urmare a oboselii și neatenţiei șoferului sau a condiţiilor meteo nefavorabile.

Ciudat că un tipar atât de relevant nu a generat un model de testare în cadrul NHTSA și IIHS, nu? Și cum nici în viitorul apropiat nu se anunţă vreo intenţie în acest sens, nu ne rămâne decât să ne bazăm pe bunele intenţii ale producătorilor și să încurajăm, prin achiziţiile noastre, studierea și dezvoltarea tehnologiilor salvatoare de vieţi.

Volvo și-a propus, în mod public, ca, până în anul 2020, nimeni să nu mai moară sau să mai fie grav rănit într-un Volvo nou. Pentru asta, suedezii lucrează de zor la implementarea unor sisteme care sunt mai apropiate de viaţa reală decât de condiţiile de laborator. Protocoalele de test, denumite sugestiv Airborne, Ditch și Rough road, simulează aterizarea mașinii de la o înălţime de 80 de centimetri, izbirea unui șanţ de scurgere precum și rularea cu viteză pe un teren foarte accidentat. În toate cazurile, corpurile pasagerilor sunt

supuse unor forţe asemănătoare celor experimentate de piloţii avioanelor de vânătoare în cazul catapultării. În consecinţă, noile generaţii de automobile Volvo, începând cu noul XC90, au prevăzute în scaunele pasagerilor zone deformabile care să preia șocurile verticale, protejând astfel integritatea coloanelor vertebrale ale ocupanţilor. Tot în urma studierii accidentelor reale, s-a constatat că multe din rănirile pasagerilor au apărut ca urmare a balansului necontrolat al corpurilor și impactul umerilor și al capetelor cu zonele dure din habitaclu sau chiar cu ceilalţi ocupanţi ai acestuia. Pentru a investiga și aprofunda acest gen de impact, Volvo și-a construit propriul manechin de teste, botezat Thor, care are zona umerilor modificată pentru a imita cât mai bine corpul uman și reacţiile acestuia în accidentele rutiere.

Acum, că știm toate acestea, mai contează pentru cineva faptul că BMW i3 nu are beculeţ pentru centuri? n

Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şapte ani în jurnalismul auto.

D IN E &W INE

Vinul fiert nu trebuie fiert!

Adrian Pop

Iarna şi-a intrat în drepturi.

După sărbătorile „calde”, frigul de afară ne face să căutăm soluţii de încălzire alternativă.

După o zi de schi, de bulgărit sau de dat zăpada din faţa casei, ce poate fi mai bun şi mai bun decât o cană de vin cald care te învăluie cu mirosul de scorţişoară.

228 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

229 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

G OOD

LIFE

•

DINE

&

WINE

G OOD

n Deşi este cunoscut în toată lumea ca „vin fiert” vinul nu se fierbe! Se încălzeşte puternic, iar aromele sunt cele care au darul de a-l face delicios

V

inurile calde au o istorie lungă. Pornind de la părintele medicinii, Hipocrate, care îl considera un leac cu proprietăţi medicinale şi până în zilele noastre, reţeta vinului fiert a rămas în linii mari aceeaşi. După „înmuierea condimentelor în vinul îndulcit” acestea erau tasate prin intermediul un sac de pânză ca un filtru conic numit „Hippocraticum manicum” sau sita lui Hipocrate (concepută în secolul al V-lea î.Hr. chiar de medicul grec). Astfel, vinul puternic condimentat, îndulcit cu miere, ușor încălzit, era recomandat chiar şi pentru femei ca leac pentru a atenua durerile din timpul nașterilor. Totodată era considerat un bun diuretic şi un afrodisiac excelent. ,,Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate” este un fragment din jurământul original al lui Hipocrate.

Apropiindu-ne de zilele noastre, acest „leac” şi-a continuat tradiţia, iar din condimentele de bază nu au lipsit niciodată: mierea sau zahărul, scorţișoara şi cuișoarele. Există 230 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

zeci, poate chiar sute de moduri de preparare a vinului fiert în toată lumea. Unele reţete folosesc vin alb, altele roșu. Sunt reţete care pornesc de la câteva condimente, ajungând până la 12 condimente. „Joaca cu vinul” a mers până într-acolo încât în Franţa secolului al XVII-lea, în vinul fiert se adăugau mere, portocale şi migdale. Regele Ludovic al XIVlea era un mare amator de astfel de vinuri. În Anglia, exista chiar o reţetă de vin roşu condimentat cu lapte şi coniac!

Vin fiert, glögg, mulled wine vin chaud, glühwein Vinul fiert este extrem de popular în toată Europa, fiind servit tradiţional, în timpul lunilor de iarnă. Glögg (în limba suedeză), vin chaud (franceză), vin brule (italiană), mulled wine (engleză) sau glühwein (germană). Numitorul comun pentru toţi este vinul „fortificat cu condimente” și servit cald. Deşi se spune clar că vinul este fiert, reţeta ideală ne arată că vinul nu trebuie fiert! Prin fierbere, vinul îşi pierde din proprietăţi, aşadar trebuie doar încălzit bine la foc mic. Dar să vedem câteva reţete de preparare a vinului fiert. Începem cu cea a celebrului

bucătar Jamie Oliver numită „Jamie's mulled wine” (<http://www. jamieoliver.com>).

Ingrediente (pentru 10 persoane): 2 clementine, 1 lămâie, 1 limetă (lime), 200 g zahăr pudră, 6 cuişoare, 1 baton de scorţişoară, 3 frunze de dafin, 1 nucşoară, o jumătate de băţ de vanilie, 2 bucăţi anason stelat, 2 sticle de vin italian Chianti Classico sau alt vin roşu, preferabil sec.

Preparare: Tăiaţi bucăţi mari de coajă de clementine, lămâie și limetă.

Puneţi zahărul într-un vas mare la foc mediu şi adăugaţi cojile tăiate. Apoi stoarceţi sucul din clementine peste zahăr şi coji. Adăugaţi cuișoarele, scorţișoara, frunzele de dafin și aproximativ 10 - 12 răzături de nucșoară. Se mai adaugă o jumătate de băţ de vanilie tăiat pe lungime și se pune vin roşu, doar atât cât să acopere zahărul. Adică mai puţin de o cană. Această compoziţie se lasă pe foc, aproximativ 4-5 minute, până ce zahărul s-a topit complet şi rezultă un sirop gros și puternic aromat. Motivul pentru obţinerea acestui sirop este acela de a face o bază concentrată cu o aromă minunată şi de a nu fierbe tot vinul. Când siropul concentrat este gata, se adaugă cele două bucăţi de anason și restul vinului. Se încălzește

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

n Fostul oraş minier, Kitzbühel, a devenit azi una din cele mai frumoase staţiuni pentru sporturi de iarnă din lume. 170 km de pârtii, 50 de telegondole şi lifturi, 120 km de trasee pentru schi fond şi mult, mult glühwein.

apoi ușor tot vasul cu vinul adăugat fără a-l fierbe! După oprirea focului, se lasă cel puţin cinci minute.

Se serveşte cald, când aromele condimentelor devin delicioase. În 2013 și 2014, renumita staţiune Kitzbühel din Austria a fost votată „cea mai bună staţiune de schi din lume”, de către Skiresort.de. Dacă v-aţi planificat o vacanţă în februarie la Kitzbühel, după o zi petrecută pe unul din cei 170 km de pârtii, aproape e obligatoriu să vă încărcaţi bateriile cu cea mai populară băutură de iarnă din Tirol „glühwein”.

Ingrediente (pentru 8 persoane): 2 sticle de vin roșu de bună calitate (Cabernet Sauvignon), 2 ceşti de apă, 150 g zahăr sau miere de albine, 6 cuișoare, 3 batoane de scorţişoară și 2 portocale.

Preparare: Într-un vas mare se pune zahărul sau mierea, apa şi o ceaşcă de vin. Se adaugă cuişoarele, scorţişoara, cojile de la o portocală şi se fierb 15 - 20 minute. După fierbere se adăugă în vas, vinul.

Se lasă totul la foc mic. Atenţie: vinul nu trebuie să fiarbă! Se strecoară de condimente, se toarnă cald în pahare alături de o felie de portocală. n 231 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Cea mai simplă reţetă pentru vin fiert Se spune că vinul fiert se poate prepara din imaginaţie şi din ce mai găseşti prin bucătărie. Aşa că iată cea mai uşoară reţetă de vin fiert: Categorie: după primul pahar, să nu te atingi de maşină.

Dificultate: găsirea tirbuşonului pentru sticla de vin.

Caracteristică: abuzul îţi face mersul împleticit şi somnul foarte lung.

Avantaj: este minunat de gustos după ce te bulgăreşti bine cu zăpadă sau după ce cobori de pe snowboard sau schiuri.

Cost: acceptabil, dacă foloseşti un vin de masă.

Ingrediente (pentru cât mai puţine persoane): 2 sticle de vin roşu sau alb (după buzunar), 1 portocală sau 1 mandarină - depinde ce rămâne de la copil, 1-2 mere tăiate felii - care se găsesc oriunde, 100-200 g de zahăr, în funcţie de cât de dulce e vinul, 1 lămâie dacă n-a băut-o soţia cu apă plată, 2 cuişoare şi un baton de scorţişoară fără de care nu te apuci de fiert vin, 2 bucăţi de anason stelat, merge şi numai cu una, în cel mai rău caz niciuna.

Preparare: Se pun la foc zahărul, condimentele şi un pahar de vin. Se fierb până se topeşte zahărul. Se adaugă vinul şi se lasă în continuare la foc mic dar cu grijă, să nu dea în fiert, că-i păcat să se risipească aburii alcoolului. Se lasă... dacă mai ai răbdare, până se răceşte un pic, ca să-l consumi cald, cât aromele mai au puterea să-ţi înţepe nasul înfundat de la răceala care tocmai îţi dă târcoale.

V IN

D IN

R OMâ NIA

Tezaurul din beciurile Vrancei Revista Sinteza continuă traseul pe drumul vinului din România. După Banat și Transilvania am ajuns în Moldova, mai exact în Vrancea, unde îngerii sunt cinstiţi cu vinars nobil, iar vinul se tezaurizează în pivniţele vechilor voievozi. Vinul din România e bun, e mândru și e așa de mult că l-a pus pe gânduri și pe Burebista. Haideţi să îl gustăm!

Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd n 150.000 de sticle de vin sunt depozitate în Beciul Domnesc din Odobeşti

232 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

233 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

G OOD

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

G OOD

n Oenologul Dorică Buşilă ţine în mână o sticlă de Merlot din 1949

P

oate că saşii de pe lângă Alba Iulia şi-au botezat ţinutul „Weinland” şi poate că, la Recaş, a fost descoperită „lumea nouă” a vinului românesc, dar epicentrul vinificării din ţara noastră se află în Vrancea. Vinul produs aici şi vândut vrac este aşa de mult încât, în Focşani, la un restaurant mediu, o jumătate de litru de apă plată, îmbuteliată, costă cinci lei, iar aceeaşi cantitate de vin alb, demisec - nu o minunăţie, dar curat şi decent costă şase lei.

Potrivit Direcţiei pentru Agricultură a Judeţului Vrancea, viţa-de-vie este cultivată în acest moment pe 26.902 hectare de teren, ceea ce înseamnă 10,54% din suprafaţa agricolă a judeţului. Ca termen de comparaţie, cele mai mari cinci industrii de vinificare din România - Murfatlar, Jidvei, Cotnari, Vincon şi Recaş - au sub 9.500 de hectare de viţă-de-vie, împreună.

Vincon, brand story La nivel naţional, viţa-de-vie cultivată în Vrancea reprezintă 15% din total şi este împărţită în trei podgorii importante: Panciu, Odobeşti şi Coteşti. Pe acest teren „joacă” unul 234 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

dintre cei mai mari producători de vinuri din România, Vincon Vrancea.

Vincon gestionează 11 crame, dintre care zece în podgoriile Vrancei şi una la graniţa cu Moldova, în Podgoria Huşi. Vincon îşi are rădăcinile în 1949, când în România s-au înfiinţat acele întreprinderi de stat numite MAT (Monopolul Alcoolului şi Tutunului).

La apogeu, prin anii 1970, Vincon prelua struguri din toată zona şi făcea vin în 28 de centre de vinificaţie.

Privatizarea a survenit în 1999. „Pe atunci, Vincon nu avea în proprietate niciun hectar de vie, tot ce însemna vin însemna producţie din struguri preluaţi de la populaţie. Şi în ziua de astăzi suntem un vector care face preţul pieţei în această zonă, fiindcă în continuare achiziţionăm struguri de la populaţie. Lumea nu cumpără struguri, până când nu afişează Vincon preţurile de achiziţie”, povesteşte directorul de producţie al companiei, Nicu Mateescu. În cei 15 ani de la privatizare, noul proprietar, femeia de afaceri Luchi Georgescu, a achiziţionat hectar după hectar, Vincon având acum 1.524 de hectare pe rod, dintre care 600 în Podgoria Huşi şi restul în cele trei podgorii vrâncene. În portofoliul firmei se numără peste

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n În crama „Paradis” sunt depozitate 4.000 de butoaie de vinars

140 de produse, vinuri şi vinarsuri, dar şi oţet din vin. Compania exportă pe piaţa din China şi cea din Canada. „Fetească albă şi fetească neagră, doar aceste două soiuri româneşti le vor canadienii. Le trimitem sub brandul «Domeniile Vincon», creat exclusiv pentru ei”, explică directorul de producţie. În segmentul premium, Vincon mizează pe gama Beciul Domnesc, una dintre cele mai notorii mărci de vin din România, dar în 2013 a lansat pe acelaşi segment şi o gamă nouă, Egregio, de vinuri mai tinere. „În segmentul super-premium, avem gama Ambrosio, lansată acum trei ani. Sunt vinuri de excepţie, medaliate la Concours Mondial de Bruxelles - un fel de campionat mondial al vinurilor. Avem din gama Ambrosio un Muscat Ottonel din 2011, care a luat medalie de aur în 2012, iar în 2013 am avut surpriza plăcută ca al nostru Cabernet Sauvignon din 2008, tot din gama Ambrosio să ia tot aur”, precizează directorul de producţie de la Vincon. În 2014, Vincon a produs 1.800 de vagoane de vin, adică 18 milioane de litri. Vincon nu vinde vin vrac, singura formă de comercializare apropiată fiind bag-in-box-ul de 20 de

litri sau de 10 litri, care este destinat restaurantelor.

Bag-in-box este un ambalaj format dintr-o pungă rezistentă, cu robinet, care este introdusă într-o cutie de carton. „Vrem să ne orientăm cu aceste produse şi către consumul larg, deoarece eu cred că acesta este trendul - oamenii îşi vor lua un bag-in-box de 10 litri, din care vor consuma toată luna. Este o practică uzuală în Grecia, în Croaţia şi în alte ţări din regiune”, spune directorul de producţie de la Vincon.

Cum faci cinste îngerilor La marginea Focşaniului, într-o clădire industrială, ponosită şi anostă, se ascunde un unicat în partea aceasta de lume: cea mai mare cramă de distilate de vin din Europa Centrală şi de Est, proprietate a Vincon. Aici, unul lângă altul, 4.000 de butoaie între 500 şi 700 de litri stau clădite pe mai multe niveluri, stivuite pe etajere gigantice.

Ca să devină vinars, vinul distilat este îmbogăţit cu arome din roşcove, stafide şi smochine macerate, apoi este uitat la învechit în această cramă, câţiva zeci de ani, până se face vremea să fie îmbuteliat.

Crama unde se ţin butoaiele pântecoase de stejar se numeşte „Paradis”, şi nu întâmplător: numele 235 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Mai ales vara, procesul de evaporare este unul intens, din cauza căldurii, şi nouă aşa ne place să credem, că cei de sus îşi iau partea lor, şi restul ne rămâne nouă, oamenilor”, Nicu Mateescu, directorul de producţie al Vincon

provine de la vinarsul care se evaporă din butoaie, despre care vinificatorii spun că este „partea îngerilor”. „Mai ales vara, procesul de evaporare este unul intens, din cauza căldurii, şi nouă aşa ne place să credem, că cei de sus îşi iau partea lor şi restul ne rămâne nouă, oamenilor”, spune directorul de producţie al Vincon.

Totuşi, dacă eşti un antreprenor cu picioarele pe pământ, să faci cinste îngerilor nu este neapărat o afacere, aşa că, recent, crama a fost primenită cu nouă tancuri de inox de câte 63.000 de litri, care previn evaporarea vinarsului. „Crama Paradis este unică în România. Avem în patrimoniu vii din podgoria Panciu, unde vinurile nu sunt la un nivel calitativ foarte înalt, sunt de consum curent. Fiindcă volumele de producţie din zonă erau enorme, oamenii au găsit acest debuşeu, al distilării. Sunt două metode de distilare diferite, Charante sau Coloană. Produsul obţinut prin prima metodă este cognac, numai că nu avem voie să îi spunem aşa, deoarece este o denumire rezervată, aşa că îi spunem vinars. Coloana este o distilare continuă, un pic mai brută, un pic mai vulgară, din care se obţine vinarsul românesc tradiţional”, explică Nicu Mateescu. 

G OOD

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

G OOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

Mândrie locală: şarba, plăvaia şi galbena de Odobeşti

n O şarbă premiată de la de la Cramele Gârboiu

n Beciul Domnesc a fost reconstruit în 1834-1839, pe ruinele unei pivniţe din secolul al XVI-lea

„Când vorbim de distilate premium şi super-premium, vorbim de Mioriţa, de 18 ani, Jad, de 28 de ani, şi Mioriţa de 25 de ani, dar recent am lansat şi Mioriţa de 30 de ani. O Mioriţa de 12 ani a luat în 2010 aur la Concours Mondial de Bruxelles, unde a concurat alături de marile nume ale industriei: Curvoisier, Martel, Hennessy, Remy Martin şi Bisquit”, adaugă specialistul în vinificare.

Din ceruri şi până sub pământ Dacă vaporii vinarsului pus la învechit în butoaie de stejar ajung până în tăriile cerului, la îngeri, cele mai vechi vinuri de la Vincon trebuie căutate în măruntaiele pâmântului.

Mai exact, în Beciul Domnesc. Acesta se găseşte în oraşul Odobeşti, şi numele său nu ascunde nicio metaforă, ci descrie exact ceea ce este el: un beci domnesc. Unul adânc şi răcoros, cu ziduri acoperite de mucegai nobil şi cu unghere ascunse sub pânze groase, peste care împărăţesc păianjenii. Mii şi mii de sticle stau aici la odihnă, întinse pe orizontală, lăsându-se acoperite de praf, rând după rând şi raft peste raft, an după an, aşteptând ca un cunoscător să întindă mâna şi să le scoate la lumină.

Despre Beciul Domnesc legenda spune că a fost clădit de Ştefan cel 236 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Mare, un mare degustător de vinuri, după cum se ştie. Istoricii spun însă că datează „doar” din secolul al XVI-lea, deci probabil după domnia marelui voievod, decedat chiar la începutul acelui secol, în 1504.

Ruinată în timpul vremurilor tulburi ce au urmat, pivniţa voievodală a fost rezidită de domnitorul Mihail Sturdza, care în 1834 a intrat în posesia unei moşii pe care se aflau 200 de hectare de viţă-de-vie şi două crame ruinate. Una dintre acestea, Sturdza a pus să fie întărită cu piatră ponce de pe Milcov. Lucrările s-au încheiat în 1839, lucru atestat chiar de inscripţia cu litere chirilice de deasupra intrării în beci, unde adastă şi capul de bour de pe flamurile vechilor voievozi.

Beciul Domnesc este, în acest moment, cea mai mare colecţie profesională de vin din România. În pivniţă sunt peste 150.000 de sticle.

Beciul este în formă de cruce, în capete fiind vinurile foarte vechi, iar la mijloc vinuri selecţionate din anii mai recenţi. „Depozităm acolo vinuri doar dintre cele care ating cel mai bun nivel calitativ. Nu avem de exemplu vinuri din 2005, care a fost un an prost, sau din 2010”, spune Nicu Mateescu.

Cele mai vechi vinuri sunt din 1949 - 23 de sticle de Merlot. „Vinul din 1949 nu are preţ, nu se vinde, este un tezaur pe care nu-l vom mişca de acolo. Dacă nu îl mai am acolo, nu mai ştiu cine sunt. Este într-un fel ca aurul din banca României”, spune directorul de producţie Nicu Mateescu. Cel mai vechi vin de vânzare din Beciul Domnesc este o fetească neagră de Coteşti, din 1952, care costă undeva la 200 de euro sticla.

Chelarul de azi al beciului este Dorică Buşilă, cel care deschide uşile puţinilor vizitatori ai pivniţei.

Puţini, fiindcă Beciul Domnesc nu poate fi vizitat decât cu programare prealabilă. „Ţinem vinurile cât mai departe de orice stres, la o temperatură constantă, protejate de pereţii din piatră ponce, care au anumite calităţi izolatoare foarte bune”, explică oenologul din Odobeşti. „Şi suntem prieteni şi cu păienjenii, pentru că pânza lor ne confirmă că vinurile nu sunt tulburate”, adaugă cu un zâmbet. Prezintă metodic şi răbdător fiecare porţiune de raft, cu anul de producere, soiurile de vin şi eventual câteva de­talii generale despre vin, despre vii sau despre orice altceva este întrebat. 

n Consiliul judeţean Vrancea a derulat un proiect european în valoare de 620.000 de lei de promovare a turismului în zona podgoriilor vrâncene

237 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Cramele vrâncene se mândresc cu vinurile produse din soiuri locale, cum sunt plăvaie sau şarbă. „Plăvaia este un vin uşor, neutru, puţin acid, cu alcoolemie mică”, îl descrie oenologul Valentin Sercovschi, de la Cramele Gârboiu.

Dar vinul local favorit al acestuia este şarba. „Cei care beau o dată şarbă se îndrăgostesc de acest vin” - sună sentinţa pe care o dă oenologul moldovean.

Directorul de producţie de la Vincon, Nicu Mateescu, este unul dintre cei îndrăgostiţi de şarbă. „Este un vin uşor de băut şi versatil, un sec cu aromă foarte frumoasă, de trandafir.

Din păcate, lumea nu îl cunoaşte suficient, mai ales în afara Vrancei.

Noi îl comercializăm şi în gama Beciul Domnesc, dar consumatorii nu cunosc suficient soiul şi dau din umeri”, spune Mateescu.

Numele vine de la Dealul Şarba, de lângă Odobeşti, iar soiul de struguri din care provine a fost obţinut în 1972, tot la Odobeşti, din riesling italian şi tămâioasă românească.

Un alt vin vrâncean de legendă este galbena de Odobeşti, un vin popular, foarte căutat în perioada comunistă, dar care acum este aproape pe cale de dispariţie. „Avem plantată galbenă de Odobeşti. Nu îl lăsăm să dispară, pentru că ar fi o crimă, deoarece este un soi tipic Vrancei, nu se cultivă decât aici, doar în zona Odobeşti, unde l-am plantat şi noi.

Nu pot să spun că este un soi care ar fi tentant pentru multă lume, deoarece nu dă un vin premium, dar este un vin foarte uşor de băut, la o petrecere, cu prietenii, cu familia.

Avem undeva la 28 de hectare plantate cu galbenă de Odobeşti, prin reconversie şi 60 de hectare vie bătrână”, explică Nicu Mateescu.

G OOD

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

G OOD

n Mariana Ochean, unul dintre cei mai cunoscuţi oenologi din Vrancea, şi-a deschis propria cramă-boutique

Înspre finalul vizitei, de undeva din capătul opus intrării Beciului Domnesc, ia o sticlă şi o ridică în lumină, ca un cărturar care vrea să desluşească un manuscris. „Uitaţi, vedeţi un praf fin care se depune în interiorul sticlei? Nu înseamnă că a pus cineva prafuri în vin. Este un proces natural şi înseamnă că avem de a face cu un vin roşu foarte, foarte vechi”, spune oenologul. Apoi aşază cu multă grijă sticla de vin înapoi. Era una din cele 23 de sticle de Merlot din 1949.

Lumini şi umbre O analiză realizată de revista vinul.ro în 2012 ajungea la concluzia că potenţialul Vrancei este imens, dar calitatea vinurilor lasă de dorit, per ansamblu. „Problema vinurilor din Vrancea nu e cantitatea, ci calitatea”, confirmă Mariana Ochean, o cunoscută specialistă în vinificare din zonă. Această părere este răspândită în lumea vinificatorilor şi a cunoscătorilor din domeniu.

Există însă tot mai mule crame de dimensiuni medii care mizează pe calitate. Gigantul Vincon este de asemenea prezent pe piaţa vinurilor de calitate. Şi lucrurile continuă să se îmbunătăţească.

238 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Un exemplu este chiar micuţa cramă-boutique a Marianei Ochean, situată în satul Cârligele, aproape de Coteşti. „Arta Vinului” este o bijuterie de cramă, de mici dimensiuni, cu un spaţiu amenajat rural-chic, pentru degustări. „Tot conceptul are la bază vânzarea aici a vinurilor pe care le producem. Crama-boutique este o cramă unde vii ca la tine acasă, eşti primit frumos, ţi se arată mai multe vinuri, stăm cu tine la o poveste, degustăm şi nu te lăsăm să pleci fără un vin care îţi place”, explică Marian Ochean.

Specialista în vinuri lucrează în branşă din 1996, când a început ca şef de laborator la IAS Odobeşti. În 2000 a trecut în sectorul privat, deschizând un mic laborator în Focşani. A lucrat aşa cinci ani, după care a trecut în consultanţă, pentru cramele vrâncene, care în acea perioadă accesau fonduri SAPARD pentru dezvoltare. Din această postură a făcut vinuri pentru Cramele Gârboiu, Odovitis, Vinex Odobeşti sau Casa Panciu. În 2009 a demarat propriul proiect, „Arta Vinului”. Crama-boutique a luat fiinţă pe baza unor fonduri europene, în valoare de 550.000 de euro, la care s-au adăugat fonduri proprii, până la un total general de un milion de euro.

Afacerea a pornit de la ideea că există o barieră între producătorul de vinuri şi consumator, iar cramaboutique este interfaţa dintre cei doi, unde acea barieră dispare. „Arta Vinului” nu are viţă-de-vie proprie, ci se bazează pe strugurii cumpăraţi de la viticultorii din jur.

Producţia a început în 2011, după o serie de proceduri de autorizare. „Am scris proiectul în 2008-2009, l-am depus în 2009 şi am semnat contractul de finanţare tot în 2009. Am construit crama în şase luni, între septembrie 2010 şi aprilie 2011, apoi am autorizat-o în şapte luni”, zâmbeşte specialista în vinuri.

Producţia cramei este de doar 23 de vagoane (230.000 de litri) pe an, iar o parte din producţie este vândută vrac, unor mari producători naţionali. „Folosim doar cei mai buni struguri, pentru un vin curat, fără niciun aditiv, care să pună în valoare specificul zonei. Filozofia mea despre vin este că acesta trebuie să transporte toate aromele strugurelui”, mai spune proprietara cramei.

Aproape pe nepusă masă, în crama-boutique apar două cumpărătoare din lumea financiarbancară a Bucureştiului. Au venit din Capitală cu maşina, special pentru 

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n Înainte de Focşani, vinul este vândut în bidoane, pe marginea şoselei

n Sticlele din crama „Comoara Pivniţei”, de la Vincon, sunt înfrumuseţate manual de o echipă de trei muncitoare

239 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

G OOD

LI FE

•

VIN

DIN

ROMâNIA

G OOD

n Podgoreanul Valentin Grosu (dreapta) spune că nu vinde mai mult de 2-3 bidoane de vin pe zi

a cumpăra vin de sărbători de la crama Marianei Ochean, după ce au gustat un rosé produs de ea. Înainte de a se ocupa de cliente, Mariana Ochean rezumă: „Vrancea este o zonă binecuvântată de Dumnezeu pentru vinuri. Păcat că această binecuvântare e acoperită de sărăcie şi neştiinţă”.

Vinul de la şosea...

Mariana Ochean se referă în special la micii vinificatori, care lucrează „după ureche”. Cei mai mulţi dintre aceştia îşi vând marfa pe marginea şoselei, aşa cum în unele sate din Bucovina se vând murăturile, sau, în Bărăgan şi Oltenia, fructele şi legumele. Venind dinspre Bucureşti, de-a lungul celor 13 kilometri dintre Dumbrăveni şi Focşani am numărat 33 de puncte de vânzare a vinurilor, la PET, pe marginea şoselei. Acest „business” reuneşte de la vânzători cu alură dubioasă, care te privesc pieziş dacă întrebi de bon fiscal, până la case de vinuri arătoase, în spaţii curate şi luminoase, unde vânzătorul fuge după tine până la maşină săţi înmâneze acelaşi bon. Preţurile vinurilor sunt derizorii la şosea, între patru şi cinci lei litrul, dar calitatea e pe măsura preţului, spun oenologii profesionişti din zonă.

240 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Unul dintre vânzătorii de la şosea este Valentin Grosu, în vârstă de 47 de ani, din Dumbrăveni. Pe o masă de scânduri subţiri a pus la vedere o duzină de bidoane de cinci litri de vin, alb şi roşu. Afară e frig, aşa că podgoreanul - cum li se spune în zonă vinificatorilor tradiţionali - se încălzeşte la un foc de tabără improvizat. Are pe el o canadiană groasă, kaki, până la glezne, iar pe cap şi-a tras, până peste urechi, o căciulă neagră. Nu este cel mai prezentabil vânzător de vin, dar se jură că vinul lui e curat, făcut cu aceleaşi unelte cu care vinifica şi tatăl său, de la care le-a moştenit. „O cadă, un zdrobitor şi un teasc cu şurub”, enumără Valentin Grosu dotarea micuţei instalaţii de vinificare din bătătură.

Bărbatul trăieşte din cultivarea viţei-de-vie. Într-o primă fază, vinde strugurii şi, pe cei care îi rămân nevânduţi, îi transformă în vin. Face asta din 1996, chiar dacă nu vinde mai mult de 2-3 bidoane de cinci litri pe zi, la un preţ de patru lei litrul. Vinurile sunt din soiurile Muscat Ottonel, Muscat de Hamburg şi Fetească Neagră. „Sunt 100% curate, aşa cum am învăţat să le fac de la tata, dar sunt pe aici şi dintre cei care aduc prafuri şi fac vinuri după reţeta de pe plic”,

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n Gama Varancha, de la Cramele Gârboiu, face trimitere la termenul cu care a fost atestat documentar prima dată ţinutul Vrancei

încheie podgoreanul. Apoi fuge să vândă un bidon de vin unui şofer de TIR.

...şi cel de pe deal La mică distanţă de taraba lui Valentin Grosu, un indicator discret arată drumul spre Crama Gârboiu, una dintre cele mai renumite din Vrancea.

De la drumul naţional sunt cam trei kilometri până la Dealul Cramei.

Trei kilometri, dar cu totul altă lume.

Cramele Gârboiu sunt orientate spre vinurile premium. Game precum varancha, livia, epicentrum sau bacanta au câştigat o cârcă de medalii de aur şi argint, la concursuri naţionale şi internaţionale.

Gârboiu este o cramă nouă, care şi-a început activitatea în 2008, în urma unei investiţii de peste 2 milioane de euro, cu ajutorul unei finanţări SAPARD. Ulterior, crama a fost modernizată printr-un proiect FEADR. Acum, Gârboiu exportă în Polonia, Olanda şi China, vinuri sofisticate, create de oenologul Valentin Sercovschi, originar din Republica Moldova.

Crama îşi trage seva de pe viile care în perioada interbelică aparţineau unui boier, Alecu Zamfirescu, vestit pentru vinul pe care îl făcea la crama

sa. „Mergem mai mult pe vinuri dintr-un singur soi, decât pe cupaje, majoritatea demiseci, şi vrem să ne axăm pe vinuri premium, dar ambalăm şi la bag-in box”, spune Mihaela Lupu, analist la Cramele Gârboiu.

Producţia din 2014 s-a ridicat la 1,2 milioane de litri, de pe o suprafaţă de 200 de hectare. „Miza este să facem un vin care să rămâna în memoria celui care îl consumă”, încheie Mihaela Lupu.

Urmaţi-ne pe drumul vinului din România. În următorul episod vom vorbi despre vinurile din Dobrogea, unde pământul ars de soare dă naştere unor vinuri de poveste. n 241 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Mărirea şi decăderea negustorilor cazaclii Pe o stradă lăturalnică de pământ din Odobeşti, care după o ninsoare uşoară arată ca o mlaştină, ruinele Bisericii Cazaclii se prefigurează fantomatic, printr-o ceaţă neguroasă.

Biserica a fost construită în 1777 de negustorii ruşi stabiliţi în Odobeşti, numiţi cazaclii de localnici. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, cazacliii din Odobeşti au prosperat pe seama negoţului cu vin dintre Moldova şi

n Ruinele Bisericii Cazaclii din Odobeşti

Rusia. Se spune, chiar, că pe platoul din faţa bisericii lor se stabilea preţul vinului pentru o bună parte din Europa de Est. Vremurile bune ale neguţătorilor cazaclii au apus în 1859, când regimul ţarist a impus taxe vamale pe vin, iar neguţătorii au părăsit Odobeştiul.

Biserica s-a ruinat, iar platoul din faţa mai este populat doar de bălării înalte de un stat de om.

G OOD

LIFE

HIP E

•

HIPE

&

&

VIBE

Reţeaua de distribuţie

V I BE

OMV Petrom

Viaţa fără facebook

Carrefour Gazprom / NIS

Eduard Ţone

A

m citit pe Facebook o declaraţie de dragoste: „Te iubesc pentru că mă faci să uit de Facebook”. E greu să-ţi stăpânești un zâmbet (amărui) când vezi așa ceva.

Multe lucruri creează dependenţă.

Pentru unii e cafeaua. Pentru alţii, ștersul pe jos. Pentru din ce în ce mai mulţi, Facebookul.

Dihania izvorâtă acum zece ani din mintea adolescentului cu coșuri pe nume Mark Zuckerberg a devenit drogul digital numărul unu. Ia-le unora accesul la Facebook și vor intra în sevraj. Vor începe să scrie pe pereţii apartamentelor, reîntorcându-li-se mintea de ţânci, apoi își vor chema vecinii să le citească aberaţiile. Vor umple zidurile urbei de elucubraţii, cu speranţa că trecătorii se vor opri zilnic și le vor comenta postările. Într-un final, vor face facultăţi de construcţii și vor ridica turnuri doar pentru a avea pe ce să scrie. My Facebook Tower, Pandele’s Wall, Maricica și Mircea Apartments.

Primul lucru pe care îl fac unele persoane când se trezesc dimineaţa este să-și verifice contul de Facebook. Câte like-uri au năvălit peste noapte? Cine a mai comentat la fascinanta lor postare „Mănânc un șniţel și mi-e cam somn”? Pe

242 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

Dependent de Facebook? Încearcă să găsești o motivaţie mai bună și mai simplă pentru a evita impactul cu pereţii

cine vor mai șterge azi din lista de 5.000 de prieteni pentru că nu li s-a apreciat poza cu degetele de la picioare peste care s-a aplicat un filtru retro, de Instagram? Viaţa e un perete de care unii se zdrobesc zilnic, cu viteza unui TGV și eleganţa unui car cu boi.

Am un prieten care, culmea!, n-are cont de Facebook. L-am întrebat, în câteva rânduri, cum poate să trăiască în halul ăsta?

Sigur, e un gest de frondă. E un „anti”, un anti-social și un hater emoţional care nu vrea să aibă de-a face cu lumea lui Zucky. Unul care a crescut între prea multe ziduri când era mic iar acum are fobie și de pereţii din baie, pe care și i-a făcut transparenţi, ca să nu fie nevoit să-i spargă. Unul care dacă ascultă The Wall-ul lui Pink Floyd se umple de bube până la momentul în care acesta e demolat. „Uite că nu vreau să-mi fac cont de Facebook! La ce-mi trebuie?”. „Bă, eji nebun?

Toată lumea are azi cont de Facebook! Dacă vreau să văd ce-ţi mai face câinele, dacă vreau să te poke-uiesc, dacă vreau să te mesegiuiesc, dacă vreau să-ţi arăt că am mai făcut un nivel de Candy Crash, dacă vreau să te plac sau să te dau dracului UNDE s-o fac?

Ai cumva Instagram, Pinterest, LinkedIn, Tumblr și nu spui?”. „N-am nimic. A, ba da, am Whatsapp...”

Dezolat că încă există asemenea persoane bizare, ba mai mult, că una dintre ele e propriul meu prieten, am decis că, atunci când o să mă fac mare, o să creez o reţea de socializare pe care i-o voi face cadou prietenului meu, de ziua lui, de Crăciun, de Valentine’s Day sau de ziua Americii. Va fi obligat s-o folosească, măcar din politeţe. În definitiv, sunt destui care-și fac propriile reţele. Ai auzit de Ello?

Notează-ţi numele: e foarte posibil să mai auzi de el, ba chiar să devină, în curând, noua ta dependenţă.

N-are reclame, e pe genul „hipster” și prezintă pozele mai mari. Ce zici, te bagi, îţi dau o invitaţie?

Fericit că nu mi-am postat niciodată șniţelul, degetele de la picioare sau câinele pe reţelele de socializare, închei aceste rânduri fără a îndemna la altă morală decât aceea că Facebook e, în esenţă, un alt mod prin care îţi păcălești viaţa să fie altceva decât a fost menită să fie. Sunt prin București niște băieţi care scriu pe ziduri, cu spray-uri, un mesaj frumos: „Privește cerul”.

Cred că, uneori, ăsta e unicul lucru pe care ar trebui să-l facem, atunci când impulsul de a ne strivi de pereţii digitali devine insuportabil. „Te iubesc, pentru că mă faci să uit de Facebook”. La urma-urmei, e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste modernă. n

Reţeaua INMEDIO Reţeaua Librarium Reţeaua Cărtureşti Reţeaua distribuitorilor de presă locali

6 luni = 89.94 lei = 80 lei

ABONAMENTE

12 luni = 178.99 lei = 150 lei

Redacţia SINTEZA tel: 0733.333.800; abonamente@revistasinteza.ro

ALBA IULIA ALEXANDRIA ARAD BACĂU BAIA MARE BISTRIŢA BOTOŞANI BRĂILA BRAŞOV BUCUREŞTI BUŞTENI

BUZĂU CAREI CĂLĂRAŞI CĂLIMĂNEŞTI CÂMPULUNG MUSCEL CÂMPINA CLUJ CONSTANŢA COMĂNEŞTI CRAIOVA CURTEA DE ARGEŞ

DROBETA TURNU SEVERIN DEVA FOCŞANI GALAŢI GIURGIU HUNEDOARA IAŞI MEDGIDIA MEDIAŞ MIERCUREA CIUC

MIERCUREA SIBIULUI MIOVENI NĂDLAC ONEŞTI ORADEA ORDORHEIU SECUIESC PIATRA NEAMŢ PITEŞTI PLOIEŞTI PREDEAL RÂMNICU SĂRAT

www.manpres.ro tel: 021 312 48 01 / 021 314 63 39 office@manpres.ro

243 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

RÂMNICU VÂLCEA RESIŢA REGHIN ROMAN SATU MARE SFÂNTU GHEORGHE SIGHETU MARMAŢIEI SIBIU SIGHIŞOARA SLATINA SLOBOZIA

SUCEAVA TÂRGU MUREŞ TÂRGOVIŞTE TIMIŞOARA TÂRGU JIU TURDA TULCEA VASLUI ZALĂU

64% Când o naţie de pesimişti simte chemarea să viseze

dintre români se consideră mai degrabă optimişti atunci când se gândesc la România peste 25 de ani.*

* conform studiului IRES - Proiect. ROMÂNIA. Eşantion 1.146 de subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI 244 SINTEZA # 12, ianuarie 2015