Sinteza # 13

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 13  Februarie 2015

ZOOM Iulia Motoc: Securitate şi protejarea vieţii private

CONVORBIRI Max Tegmark: Să stăpânim viitorul

INTELLIGENT BUSINESS Alexandru Medelean: Antreprenorii şi afacerile de familie faţă cu succesiunea

E d itor ia l

Vasile Dâncu

Între Big Brother şi Mad Max „Tot ceea ce auzim este o opinie, şi nu un fapt.

Tot ceea ce vedem este o perspectivă, şi nu adevărul.”

(Marcus Aurelius)

A

m aşteptat să treacă furia fierbinte a celor care au devenit „Charlie” în urma cutremurării în faţa absurdului morţii jurnaliştilor caricaturişti şi contagiunii publice, reflexului mimetic. Au trecut câteva săptămâni după ritualul politic de la Paris, în care şefii de stat au defilat cu ochii la ferestrele de la etajele superioare de unde se putea trage şi a apărut apoi, timid, curentul scepticilor, „Je ne suis pas Charlie”, astfel societatea a ieşit din transă şi a început dezbaterea. Nu a fost dusă până prea departe, totuşi, măcar ne-am putut da seama, printre comunicatele propagandistice, că, pentru o Europă care a eşuat ca proiect identitar, cultural, constituţional şi chiar ca piaţă, acest eveniment de unitate contra unui duşman comun, terorismul, mai dă un răgaz, o gură de oxigen. Dar problema rămâne şi este una despre luciditate şi raţionalitate, este legată de construcţia sensului colectiv şi de găsirea unui proiect comun.

A fost greu de lansat o discuţie realistă despre limitele libertăţii sau securitatea de grup, deoarece asasinarea unor jurnalişti în Oraşul Luminilor este un fapt care blochează, prin cruzime şi relevanţă, orice formă de căutare a adevărului. Cu siguranţă, în faţa morţii şi absurdului barbariei uciderii unor jurnalişti nu putem găsi justificări. Dar trebuie să reflectăm, chiar dacă nu se pot aduce explicaţii sau justificări pentru gestul violenţei extreme.

3 SINTEZA # 13, februarie 2015

Nu le putem căuta scuze ucigașilor sau violenţei, căci absurdul nu are explicaţie sau temei, dar reflecţia rămâne necesară, deoarece o mare durere, resimţită colectiv sau individual, trebuie urmată de reflecţie lucidă și poate chiar de aducere a unor corecţii la construcţiile normative sau instituţionale existente, deoarece ştim foarte bine, ordinea socială nu se naște spontan.

Nevoia de a ne construi duşmanul „A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el trebuie construit“, scria Umberto Eco în lucrarea „Cum ne construim duşmanul” (Polirom, 2013, p. 10). Cunoaşterea duşmanului ne oferă elementul esenţial de identitate şi mai ales un principiu de coeziune.

Pascal Bruckner, în „Melancolia democraţiei. Cum să trăim fără duşmani?”, observa că democraţiile sunt dependente de duşmani, „purtăm temeinic, încă şi mereu, doliul urmând dispariţiei unui duşman unic, înlocuit printr-o multitudine de ameninţări, cu atât mai înfricoşătoare, cu cât sunt mai greu de identificat”[p. 5], duşman dispărut odată cu căderea Zidului Berlinului, sugerează filosoful francez citându-l pe Grigori Arbatov, directorul Institutului pentru Studii NordAmericane al Academiei Sovietice de Ştiinţe, 

EDITORIAL

care se pare că le-a spus unor jurnaliști americani: „Suntem pe cale să vă facem un mare rău, suntem pe cale să vă lipsim de un duşman” (citat de Andre Fontaine în Le Monde, 27 mai 1988). Demonstraţia este edificatoare și Occidentul a reuşit să meargă constant pe acest drum, inconştient sau pragmatic, în politică sau în cultura intelectuală şi spaţiul public. „Un duşman, notează Pascal Bruckner, este o provizie pentru viitor, o modalitate a unui grup de a-şi asigura coeziunea, de a se stabili ca opozant; şi cea mai bună modalitate de a se reforma, corectând neîncetat imaginea stângace pe care i-o oferă celălalt.

Este, în sfârşit, certitudinea de a dura, traversând ostilitatea celuilalt care, paradoxal, ne sporeşte starea de bine, negându-ne. Dacă nu eşti niciodată sigur de iubirea prietenilor, te poţi odihni liniştit pe ura duşmanilor”(p. 44).

Altădată antisemitismul, apoi imigranţii magrebieni, apoi musulmanii şi acum rromii au constituit repere interesante pentru a proiecta identitatea colectivă în raport cu duşmanul intern sau cel extern care poluează civilizaţia şi valorile. Mass media a participat continuu la acest spectacol al construcţiei duşmanului, întărind stereotipuri și dând explicaţii facile unor fenomene sociale mult mai complexe şi mai profunde: şomajul, inegalităţile, crizele economice, violenţa din societate sau competiţia socială generală.

Chiar nu putem trăi fără duşmani?

Europa, proprietara unui narcisism şi a unui excepţionalism tot mai intolerant, dar mai ales Franţa în ultimii ani, furnizează un spectacol al intoleranţei tot mai agresiv. Mai mulţi sociologi sau antropologi francezi au vorbit, în ultima vreme, tot mai adesea, despre faptul că Franţa a trecut de la arabofobia ce caracteriza Frontul Naţional la o islamofobie, ca și curent cultural, intelectual. Emanuel Todd a explicat chiar că islamofobia a cuprins clasele superioare și este mai greu de combătut şi este efectul unei tulburări culturale, un efect al unui vid religios, al dificultăţii de a trăi fără Dumnezeu. Sondajele de opinie arată o creştere a adversităţii fată de islam în Franţa. Un sondaj IFOP din 2012, realizat pentru Le Figaro, arăta că 43% dintre francezi consideră islamul o ameninţare pentru Franţa, 63% se opun construcţiei de moschei, 67% cred că persoanele de religie musulmană nu vor să se integreze în societatea franceză. Un sondaj Harris Interactive din 2013 aduce informaţia că 73% dintre francezi au o părere proastă despre musulmani.

Islamofobia este totusi o patologie occidentală, criminogenă sau nu, dar una dintre patologiile spiritului public. Iar decapitările şi cruzimile jihadiştilor sau ale celor de la ISI creează o minunată cutie de rezonanţă pentru aceste

4

SINTEZA # 13, februarie 2015

emoţionalităţi, creează indignare, respingere, oroare, care vor fi tot mai capitalizate politic.

Ciocnirea civilizaţiilor?

Nu, mai degrabă o ciocnire a libertăţilor Mulţi specialişti occidentali în islam ne îndeamnă să considerăm uciderea jurnaliştilor de la Charlie Hebdo drept o crimă oribilă, dar nu ca un semn de ciocnire a civilizaţiilor, ca un fapt social, cum ar spune Durkheim. A devenit eveniment politic nu prin proporţia crimei, ci pentru că transformă o dezbatere intelectuală într-una cvasi existenţială: putem trăi cu musulmani în Europa sau în lume. A vorbi despre o ciocnire a civilizaţiilor este o o exagerare din mai multe unghiuri de vedere. În primul rând, dincolo de terorismul jihadist, cazul masacrului din Franţa este o afacere „internă”, franceză, autorii fiind cetăţeni francezi.

Securitate versus Libertate S-a discutat și încă se discută despre opoziţia dintre securitate şi libertate sau despre necesitatea de a renunţa la o parte de libertate pentru a câştiga mai multă securitate. A fost tema cea mai prezentă şi, uneori, a fost considerată ca un fel de dilemă de tipul sau/sau. Nimic mai greșit, nimic mai fals. Cred că această dilemă a apărut din cauza abordării schematice a celor doi termeni. În primul rând, libertatea nu se confundă cu libertatea absolută de expresie și nici cu libertatea acţională absolută, rod al unui liber arbitru care caută limitele sau extremele. Nici securitatea nu se referă doar la eliminarea unor grade de libertate, securitatea înseamnă şi sentimentul de siguranţă și condiţiile afirmării plenare în societate şi posibilitatea de a prevedea dezvoltarea viitoare şi încrederea în reciprocitate sau respectul pentru valori împărtăşite colectiv. Jocul dintre libertate și securitate nu este un joc cu sumă nulă. Cum odinioară spunea Spinoza, securitatea este funcţia principală a oricărei societăţi și oricărui stat.

Mai spunea Spinoza că funcţia statului este de a elibera individul de spaime, de frică, pentru ca el să poată să-şi exercite dreptul natural de a exista şi de a acţiona, finalitatea statului fiind, în fond, libertatea. Putem astfel concluziona: libertatea este un deziderat, un scop, iar securitatea un mijloc pentru realizarea ei.

Alegere între libertate şi securitate?

Un sondaj realizat pe internet, în 8-9 ianuarie 2015, de YouGov din Franţa, arăta că francezii cred că libertatea de expresie trebuie apărată cu orice preţ (89%), dar în acelaşi timp 51% se declarau de acord cu restricţii ale libertăţilor individuale (iar 36% erau împotrivă). În alt sondaj, 89% dintre francezi acceptau restrângerea libertăţii de expresie pe internet a jihadiştilor (în contextul în care este greu de diferenţiat de ideile musulmanilor în general, peste 60% dintre

E D ITOR IA L

francezi recunoscând că nu se pricep la religia musulmană).

Benjamin Franklin spunea într-o frază celebră că „un popor care este de acord să sacrifice un pic de libertate pentru un pic de securitate nu merită nici una, nici alta şi va sfârşi prin a le pierde pe amândouă”. Interpretarea este însă complicată, dincolo de forţa aforistică.

Astăzi, cum spuneam, confundăm libertatea cu libertatea de expresie şi securitatea cu măsurile de control al cetăţeanului. Nu vă luaţi după politicieni. Nu civilizaţia a fost atacată de o altă civilizaţie. Este vorba de altceva, de o lacună a civilizaţiei contemporane: enclavizarea culturilor musulmane din Occident şi susţinerea unor lideri autoritari de către un Occident care a vrut să se folosească de resursele lumii arabe în ultimele decenii. Pentru a creşte libertatea individuală, trebuie să sacrificăm statul? În funcţie de evenimente și modalitatea cinematografică în care ne sunt prezentate de televiziuni, exagerăm prin reducţie la reprezentări sociale apocaliptice, de mare expresivitate.

Imaginea orwelliană a lui Big Brother este deja un stereotip cultural foarte puternic, o reprezentare a lumii care exagerează controlul individului şi manipularea conştiinţelor. Totuşi, este mai degrabă o frumoasă poveste SF, care a fost folosită ideologic și politic în războiul rece şi, în general, în lupta cu comunismul. Dar haideţi să vedem cealaltă extremă, o altă distopie, mai puţin valorificată propagandistic şi ideologic: filmul Mad Max de George Miller. În filmul lui Miller apare o lume a violenţelor şi lipsei ordinii, în care dispare orice urmă de umanitate. În societatea distopică, plasată în cadre deşertice, regulile nu mai funcţionează, naţiunile se revoltă, iar bandele de delincvenţi fac regula. Prin reprezentarea violenţei, de fapt, autorul sugerează distrugerea civilizaţiei. Prin bandele de motociclişti se induce sentimentul unei violenţe care dă ritmul vieţii, care pulsează, revine ciclic. Distincţia rural-urban este un fel de distincţie între pace şi violenţă, dar încet-încet, ruralul este invadat şi el de violenţă, aşa că dispare chiar utopia retragerii din lume, a căutării unui loc ferit, în afara violenţelor lumii.

Max, personajul principal, are o evoluţie de la eroism la nebunie, la final, o crimă violentă pe care o comite arată căderea definitivă, transformarea omului şi distrugerea completă a tuturor reflexelor morale sau a ideii de ordine în general.

Trebuie să alegem între aceste două scenarii apocaliptice, între Big Brother şi Mad Max? Sunt sigur că unii ar putea să se grăbească cu un răspuns, alegând una dintre aceste două variante.

Dar putem depăși această dilemă, soluţia ei se află la îndemână, dacă acceptăm că este nevoie de gândirea raţională a viitorului, deoarece frica este cel mai prost sfătuitor, iar emoţia o otravă care ne întunecă mintea și ne trimite pe piste false. Până la urmă, securitatea absolută nu este imaginabilă şi nici libertatea fără limite, iar preţul exceselor trebuie plătit.

5 SINTEZA # 13, februarie 2015

Soluţia: reconstrucţia comunităţii Zygmunt Bauman în lucrarea „Comunitatea.

Căutarea siguranţei într-o lume nesigură” (Antet, 2001) caută o soluţie la dilema menţionată scriind „securitatea fără libertate înseamnă sclavie, iar libertatea fără securitate înseamnă să fii pierdut şi abandonat. Aceste circumstanţe dau filosofilor dureri de cap fără tratament cunoscut. În plus, fac din traiul împreună un generator de conflicte, pentru că securitatea sacrificată în numele libertăţii tinde să fie securitatea altora, iar libertatea sacrificată în numele securităţii tinde să fie libertatea altora” (p. 16). Chiar dacă, finalmente, sociologul crede că nu putem să le avem pe amândouă deodată, şi securitatea, şi libertatea, lucrarea citată creionează o soluţie: a căuta împreună să facem un inventar al riscurilor viitoare și să reconstruim comunităţile după noile compoziţii demografice sau noile cadre şi provocări.

Oamenii care trăiesc azi în marile aglomerări urbane sunt puși în faţa unor riscuri pe care nu le pot gestiona şi pentru care nu-i ajută nimeni, în niciun fel, nici măcar să le înţeleagă. Comunităţile etnice, mai ales cele care au migrat în alte societăţi-mamă, dar nu doar ele, ci tot mai multe categorii defavorizate sau sărace trăiesc atomizate şi cu sentimentul respingerii. Când vin campaniile electorale, primesc şi dovada intoleranţei celorlalţi. Aşa începe un război tăcut, care izbucneşte din când în când în violenţă. Lipsesc solidaritatea şi un control comun al grijilor, o posibilitate de organizare colectivă în faţa ameninţărilor şi neliniştilor care vin. Comunitatea înseamnă răspunderea colectivă, sprijin pentru cei care au dificultăţi, găsirea pentru fiecare a unui loc în organizarea colectivă. Nu trebuie să alegem între Big Brother şi lumea nebună a controlului indivizilor şi societatea descompusă din Mad Max, dar suntem datori lumii noastre cu un efort de gândire, cu un nou proiect de societate într-o lume aflată în criză, în care toţi se codesc să spună un lucru tot mai evident: inegalităţile, discriminarea şi polarizarea socială sunt adevăratele riscuri ale devenirii civilizaţiei.

Nu ne putem apăra cu ziduri, boala este în interiorul cetăţii noastre, degeaba inventăm tot felul de duşmani și întreţinem fobia invaziei străinilor. Securitatea este un mijloc pentru scopul ultim al obţinerii libertăţii, dar este un proiect mult mai complicat decât apărarea în faţa absurdului violenţei teroriste, este un proiect care trebuie să refacă ţesutul de solidaritate colectivă pentru ţelul final al câştigării libertăţii pentru cât mai mulţi oameni. Deocamdată, libertatea este doar atributul celor puţini, iar războiul care a pornit nu este unul al civilizaţiilor, ci o criză generată de prăbuşirea comunităţilor şi nevoii de cooptare a tuturor în proiectul construcţiei noilor solidarităţi. n

CUPRINS 3

EDITORIAL

11

ZOOM

Între Big Brother şi Mad Max Linii de falie

96

MERIDIAN

174

Recurenţa fenomenului terorist în Europa.

Atacurile teroriste din Franţa 103

Statul Islamic şi Al-Qaeda - către competiţie sau cooperare?

109

Grecia şi viitorul Zonei Euro

113

116

132

Revistă de cultură şi gândire strategică

Director: Vasile Dâncu Redactor-şef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Marius Avram, Bogdan Stanciu

INTELLIGENT BUSINESS

Criza francului elveţian.

Necesitatea unei soluţii morale

Convorbiri Să stăpânim viitorul: o perspectivă ştiinţifică

138

Coduri de război

Rezultatele alegerilor parlamentare din Republica Moldova. Surprize şi provocări Antreprenorii şi afacerile de familie faţă cu succesiunea

129

PUNCT ZERO

REPORTAJ

184

ARTE Parodia în vreme de război

188

Arta cinematografică, între responsabilitatea politică şi constrângerile comercialului

194

SPAŢIU ŞI SENS: Câte ceva despre templul religiilor monoteiste ale cărţii: sinagogă, biserică, moschee

203

SEMN DE CARTE: Optzecismul la vârf

Contributors: Teodor Baconschi, Cristina Beligăr, Marius Benţa, Traian Brad, Laurenţiu Colintineanu, Adriana Dîncu, Vasile George Dâncu, Delia Enyedi, Marcela Feraru, Alin Fumurescu, Tasin Gemil, Tibor Hartel, Augustin Ioan, Andrei Ionescu, Dan Jurcan, Liviu Maior, Bogdan Manolea, Sorin Mitu, Elena Nicolae, Teodora Panţu, Luminiţa Paul, Ștefan Pop, Ioan Es. Pop, Florin Popa, Florin Popescu, Lászlo Rákosy, Ilie Ștefan, Mihnea Teodorescu, Eduard Ţone

14

George Maior avertizează: „Vor mai exista atentate în Europa”

16

Libertate şi tradiţie versus globalizare şi democraţie liberală europeană

22

Cât de Charlie sunt românii?

35

Repere ale securităţii. Evoluţii globale şi realităţi româneşti

Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea Traduceri: Ştefania Tarău, Sebastian Rus, Cristina Beligăr

38

Securitate şi protejarea vieţii private.

Sunt momente în care balanţa înclină în favoarea securităţii

SINTEZA foloseşte imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com

40

Nevoia de securitate nu e în antiteză cu dreptul la viaţă privată

Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban

44

Încotro mergem cu supravegherea electronică?

46

Viitorul religiei e tot mai adânc

48

„Război şi pace” între lumea creştină şi cea musulmană

54

Europa – relaţia cu minoritatea musulmană

58

Franţa propune pedeapsa de „indemnitate naţională”

60

The Little Big Brother.

O poveste cu 9/11

63

Freiheit - varianta digitală

66

Libertatea de expresie.

Un ghid de identificare şi evitare a incoerenţelor şi ipocriziilor

69

Terorismul islamist, legislaţia „Big Brother” şi negativismul românesc

75

Terorismul ca spectacol

78

Filmul înzestrat cu puterea de a mobiliza conştiinţe, de a trezi noile generaţii

Babilonul pierdut

206

SPORT LIFE Scrisoarea şi gloria care a urmat

154

162

166

DESTINE

Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie

Hans Prömm, despre război, ură şi o lume nouă

INSIDE „Un om e un om. Moare, se stinge.

Neamurile trăiesc înainte”

VERDE Peisajele culturale din România, între superlativ, ignoranţă şi distrugere

Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareş Olteanu, Isabela Muntean

212

GOOD LIFE ISSN 2359-8131

TRAVEL: Pârtieeeeeeee, vine Dorna!

222

DINE & WINE: Sălbatica fantezie a desertului. Tortul de nuntă, simbol sau extravaganţă?

228

AUTO: Pledoarie pentru diversitate

234

VIN DIN ROMÂNIA: Dobrogea, la masă cu regele

Adresa redacţiei: Cluj-Napoca, 400495, str. Cometei, nr. 1 e-mail: redactia@revistasinteza.ro www.revistasinteza.ro Abonamente şi informaţii la tel: 0733.333.800

242

HIPE&VIBE: Opt capodopere

Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

Editorial

U GÂND 8

SINTEZA # 13, februarie 2015

E d itor ia l

Gândirea de tip vechi, pe sfere de influenţă, mai este încă practicată.

De SUA, de China, de Rusia. În acelaşi timp, miliarde de indivizi, iluminaţi şi eliberaţi de evoluţia IT, se mişcă global, îşi creează grupuri, clustere,

state în stat, cu reguli proprii.

Statele naţionale îşi extind graniţele sau sfera de influenţă, dar prin asta înghit, inevitabil şi acele celule toxice care funcţionează după regulile cancerului. Şi asta le face vulnerabile, le pune în pericol.

9 SINTEZA # 13, februarie 2015

Statele mari ar putea fi devorate pe dinăuntru, dacă nu găsesc la timp soluţii. Libertatea va ajunge să macine siguranţa? Sau va găsi tot ea, singură, ieşirea din labirint.

Pentru că, nu e aşa?, doar omul liber are puterea de a gândi alt viitor.

ZOOM Linii de falie Caius Chiorean

L

inii de falie” („Lignes de faille”) şi-a intitulat Nancy Huston romanul distins, în 2006, cu premiul Femina şi nominalizat la premiile Goncourt şi Orange. Romanul redă o poveste „ surprinsă în viziuni distincte de personaje înrudite, care reproduce o lume de familie fracturată de secrete, rivalităţi, stereotipuri ale generaţiilor şi percepţii etice diferite.

Am împrumutat titlul cărţii apărută în limbă română la Editura Leda, pentru că tabloul care se alcătuieşte din textele care compun cuprinsul revistei este, generalizat la scară planetară, foarte asemănător celui redat de scriitoarea canadiană.

Texte felurite rezumă, în acest număr, o lume divizată pe nenumărate paliere, ideologice, economice, de mentalitate, o lume care se reconstruieşte în nesiguranţă şi război, mult îndepărtată de acel sfârşit al istoriei anticipate în 1990 de Francisc Fukuyama (teorie pe care ulterior, e adevărat, autorul a revizuit-o).

Prima linie de fractură evidenţiată nu e nouă, datează de aproape un mileniu şi jumătate.

Profesorul Tasin Gemil, fost ambasador al României în Azerbaidjan și Turkmenistan, arată că, din anul 632, chiar dacă perioadele de pace au prevalat, lumea iudeo-creştină s-a aflat în război cu lumea musulmană (pagina 48). Uneori bătăliile s-au dat pe pământ european, alteori în Orient, şi de destule ori, cum e cazul şi în prezent, conflictul a lovit ambele continente în acelaşi timp.

Tot profesorul Tasin Gemil spune însă că

10 SINTEZA # 13, februarie 2015

11 SINTEZA # 13, februarie 2015

luptele din interiorul celor două lumi antagonice în credinţă au fost chiar mai devastatoare decât cele dintre ele. Acest lucru se vede şi astăzi. În estul Ucrainei, creştinii sunt cei care se bombardează între ei, ucigând femei, copii şi doborând avioane de linie. Bombele care vizează musulmani în oraşele din Irak provoacă mult mai multe victime decât cele care ucid creştini în Europa. Al Queda şi Statul Islamic, precum şi sângerosul Boko Haram, sunt mai degrabă competitori decât combatanţi comuni împotriva necredincioşilor (Florin Popescu, pagina 103) şi nu e departe timpul când vor lupta unii împotriva altora. În oraşele controlate de Statul Islamic, femeile de confesiune yazidi sunt luate sclave şi vândute la mercurial, între 170 şi 43 de dolari, după vârstă, în timp ce bărbaţii sunt arşi de vii. Atrocităţile ISIL îi revoltă şi pe musulmani. „Grupul terorist Stat Islamic în Irak şi Siria este o organizaţie satanică, luptând împotriva lui Allah”, a decretat un lider sunnit din Cairo, chemându-i pe musulmani „să-i captureze, să îi mutileze şi să îi ucidă” pe adepţii Statului Islamic. Violenţa pare o marcă lipită pe modul de acţiune islamic.

Pusă în faţa a ceea ce resimte a fi o agresiune confesională, Europa ridică ziduri. Guvernul bulgar a decis recent să implice armata în extinderea zidului deja existent la graniţa cu Turcia, un zid care îl copiază pe cel de la frontiera Statelor Unite cu Mexicul. Turciei îi vor fi limitate astfel schimburile comerciale şi culturale cu ţările europene, cu toate că, 

Z OO M

aşa cum arată profesorul Tasin Gemil, islamul din lumea turcică se deosebește de cel din lumea arabă și iraniană, atât prin origine ideologică, cât, mai ales, prin atitudine și poziţie faţă de celelalte religii. Lumea turcică, spune profesorul, a acceptat Islamul, începând cu sec. X, nu foarte ușor, cu condiţia adaptării acestuia la tradiţia ancestrală de toleranţă și flexibilitate a Asiei Centrale, astfel că islamul turcic este mai permisiv, mai flexibil decât cel practicat în restul lumii islamice.

Zidurile care modifică geografia zonei nu astupă însă faliile care se surpă în chiar interiorul lumii europene. Acte de terorism islamic au lovit aproape toate capitalele europene, semn că niciun model de integrare a musulmanilor n-a funcţionat perfect. Perspectiva integrării populaţiei musulmane în Europa a fost plasată sub un sobru și stăruitor semn de întrebare (Teodora Panţu, pagina 54). Excluși din spaţiul public și alienaţi de restul societăţii, tinerii musulmani sunt susceptibili de a se organiza în comunităţi extremiste. Citându-l pe filosoful sloven Slavoj Zizek, Teodora Popa menţionează că secularismul agresiv, în stilul francez, hrăneşte ura care naşte fundamentalismul islamic mai îndestulător decât creştinismul.

Ura, scrie Eric Hoffer în „Adepţii fanatici”, provine mai degrabă din dispreţul de sine decât dintr-o nemulţumire legitimă. Este o realitate că, după toate standardele lumii moderne, civilizaţia musulmană, odată strălucitoare, e acum de rang secund. Totuşi, după cum arată Teodor Baconschi în pagina 46, islamul e religia cu cea mai mare rată de expansiune misionară. Combinaţia dintre fanatismul religios şi nemulţumirea de sine fuzionează exploziv pe termen lung. Ura poate fi, în luptă, un avantaj, pe care americanii, de pildă, nu îl au, dat fiind sentimentul de superioritate pe care îl nutresc faţă de toţi străinii (E de notat că violenţele antimusulmane comise în Statele Unite din 2001 încoace au fost doar la o zecime din numărul agresiunilor care vizau homosexuali sau travestiţi). La fel stau lucrurile şi în Europa.

Islamofobia este în creştere, arată Teodora Popa, dar atitudinea faţă de musulmani variază de la o ţară la alta. Nu întâmplător, mai multă toleranţă manifestă naţiunile sigure de sine: Germania, Anglia, Franţa.

Situaţia e pe cale să se schimbe însă în Franţa după atentatele de la sediul revistei Charlie Hebdo. După cum arată jurnalista Marcela Feraru, în pagina 58, discursul naţionalist care are ca temă centrală imigraţia, porozitatea frontierelor europene şi ameninţarea islamismului fundamentalist a propulasat-o pe naţionalista Marine Le Pen pe primul loc în perspectiva prezidenţialelor din 2017, cu 29 la sută din intenţiile de vot. Atentatele de la Paris (care, spune istoricul Sorin Mitu, în paginila 69, au pus publicul

12 SINTEZA # 13, februarie 2015

românesc să fie mai atent şi mai responsabil în raport cu subiecte care tratează vinovăţia sau inocenţa Islamului ori limitele libertăţii de exprimare, subiecte care până acum erau eclipsate, în mod tradiţional, de obsesivele noastre teme provinciale) au accentuat şi dezbaterile pe seama libertăţii şi responsabilităţii în expresie. Într-un articol prin care pledează pentru libertatea de expresie ca factor de bunăstare, economistul Radu Nechita (pagina 66) afirmă că toată lumea pare să fie favorabilă libertăţii de expresie, singurul dezacord fiind cu privire la semnificaţia... expresiei respective. El aduce în atenţie cazul unui tânăr de 16 ani din Nantes, care riscă până la 7 ani de închisoare și 100.000 de euro amendă pentru acuzaţia de „apologie a terorismului”. Tânărul a postat, după atentat, pe o reţea de socializare, o caricatură care „caricaturiza” o alta mai veche apărută în Charlie Hebdo. Legea are dublă măsură: se aplică tânărului musulman, nu săptămânalului satiric. În Franţa, spune Radu Nechita, sondajele sugerează că aproximativ două treimi din opinia publică este favorabilă unor limitări ale libertăţii de expresie, iar reacţiile formatorilor de opinie din ţara noastră sunt asemănătoare.

După atentatele de la Paris, o falie s-a creat între libertate şi expresie. O alta mai adâncă este pe cale să se formeze între dreptul personal la intimitate şi nevoia statului de supraveghere în scop preventiv. Nevoia de securitate nu e în antiteză cu dreptul la viaţă privată, spune în pagina 40 Sorin Grindeanu, ministrul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale. Tema rămâne însă controversată şi comportă abordări diferite. SUA par să-şi fi securizat teritoriul de pericolul terorist prin adoptarea Patriot Act, un set de legi care limitează drepturile individuale, şi a unor decrete prezidenţiale la limita legii, prin care guvernul american interceptează fără mandat comunicaţiile online şi telefonice. Pasivitatea americanilor în această privinţă este explicată de politologul Alin Fumurescu prin profilul lor psihologic, format în perioada politico-religioasă puritană, când individul, pentru a face dovada autenticităţii convertirii cu Hristos, era obligat să-şi mărturisească public, în faţa comunităţii, gândurile şi trăirile cele mai ascunse (pagina 60).

Nu la fel este tratat subiectul în Europa, („când vine vorba de legile Big Brother, europenii şi americanii par să trăiască nu doar pe continente diferite, ci de-a dreptul în universuri paralele”, scrie Alin Fumurescu). Cu excepţia poate a Angliei, care lucrează cot la cot cu americanii după model american, legile supravegherii sunt mereu contestate şi revizuite în ţările europene. Germania, al cărei mental public e încă marcat de trecutul nazist, este foarte atentă la posibilele derapaje ale instituţiilor de forţă.

Banii din impozite şi datele personale sunt lucruri

Z OO M

sfinte în Germania, arată jurnalistul Laurenţiu Colintineanu în pagina 63. Cât despre francezi, ei au constatat că au legislaţie în lupta împotriva terorismului, dar înclinaţia de a nu interveni în treburile altora i-a făcut să n-o aplice decât după ce s-au produs atentatele din Paris (Marcela Feraru, pagina 58).

Nu doar conţinutul legilor de tip Big Brother separă astăzi continentul european de America.

Este şi o falie de timp, Europa şi SUA par să stea în bucle temporale diferite. Europa este astăzi în starea de nesiguranţă pe care o trăia America în urmă cu ceva ani şi din care aceasta pare să fi ieşit. După mai bine de un deceniu de război, mii de militari morţi şi o criză economică adâncă, Statele Unite răsuflă uşurate. „Renaşterea Americii s-a produs, acum suntem la fel de puternici cum n-am fost demult şi o conducere americană puternică și susţinută rămâne esenţială, ca întotdeauna, pentru a aduce mai multă pace şi prosperitate în întreaga lume”, se arată în recent publicatul raport al strategiei de securitate a preşedintelui Obama pentru anul 2015. „Gândiţi-vă un minut, mai scrie în raport, cum ar fi lumea astăzi fără o conducere decisă a SUA. Ebola s-ar fi răspândit de-a lungul Africii de Vest și ar fi putut atinge colţuri îndepărtate ale lumii. Fără noi, Rusia nu ar fi suferit niciun cost pentru acţiunile sale din Ucraina, în schimb, iată, rubla este într-o cădere liberă şi Rusia plătește scump pentru faptul că nu respectă regulile internaţionale. Fără noi, nu ar exista o campanie militară şi nici șaizeci de state decise să combată avansul luat de Statul Islamic. Nu ar fi nicio perspectivă pentru o înţelegere la nivel mondial privind schimbările climatice; nicio presiune asupra Iranului să fie la masa negocierilor".

Documentul publicat pe site-ul Casei Albe vrea să insufle optimism naţiunii.

Se ştie că cinismul cu care politicienii cosmetizează realitatea creşte pe măsură ce realitatea le e tot mai puţin favorabilă.

Reclamându-şi merite, când lumea arde, administraţia Obama ar putea lasă impresia că se piaptănă. Şi totuşi, din perspectivă americană, după ce atâta timp i s-a reproşat că lumea a devenit mult mai nesigură în mandatul său, preşedintele Obama este îndreptăţit să se arate încrezător. Securitatea înăuntrul graniţelor SUA pare consolidată, drone luptă în locul soldaţilor în preajma Eufratului, eforturile şi sacrificiile au dat roade. America a mutat războiul în altă parte.

Din păcate pentru noi, una din liniile de ruptură şi de front s-a stabilizat în Europa şi afectează România. Potrivit analistului Adrian Stănescu (pagina 35), evaluările serviciilor de informaţii au reconfirmat, după atentatele de la Paris, că România este un important areal de tranzit pentru suspecţii de terorism şi zonă

13 SINTEZA # 13, februarie 2015

de derulare a unor activităţi de sprijin asociate terorismului. Prezenţa trupelor româneşti în diferite spaţii de conflict sau construirea, pe teritoriul României, a scutului antirachetă de la Deveselu şi a bazei militare americane de la Kogălniceanu, asumarea calităţii de membru al NATO şi UE de către ţara noastră are printre consecinţe şi creşterea vulnerabilităţii la ameninţările asimetrice, afirmă Stănescu. În pofida avertismentelor specialiştilor, este greu de spus dacă terorismul e perceput în România ca o ameninţare reală, chiar şi la nivelul unei minorităţi educate, scrie istoricul Sorin Mitu (paginile 69). „Românii împărtăşesc un autostereotip solid – probabil nu întru totul neîntemeiat – referitor la poziţionarea noastră periferică, la rolul nostru minor în lume, la faptul că nu prea suntem băgaţi în seamă”, mai spune el. Aceasta poate fi una din explicaţiile faptului că România are una din cele mai relaxate legislaţii de tip Big Brother din Europa. Atunci când Curtea Constituţională a respins toate cele trei legi ale siguranţei naţionale (inclusiv cea care prevedea personalizarea cartelelor pre-pay, valabilă în toată Europa) ea a venit în întâmpinarea voinţei populare. Ultimul sondaj IRES pe această temă indică faptul că 57 la sută dintre respondenţi au o părere bună şi foarte bună despre faptul că aceste legi au fost declarate neconstituţionale, iar 13 la sută au socotit mai prudent să nu răspundă. (paginile 22) În cele din urmă, impasul privind legile Big Brother în România va fi depăşit. Riscul pentru o ţară să nu ţină pasul cu celelalte în privinţa măsurilor de securitate este de a deveni refugiu pentru terorişti. Deja se vorbeşte că România este exportator masiv de cartele pre-pay în Orientul Mijlociu şi în Africa. Un potenţial terorist al cărui telefon poate fi urmărit în toate statele europene poate alege să îşi piardă urma în România. Este însă de presupus că, în urma atentatelor de la Paris, va fi urgentată legiferarea unitară antiterorism la nivelul Uniunii Europene. Popularii europeni au propus în Parlamentul European reluarea rapidă a directivei privind retenţia datelor, precum şi un pact care să întărească instituţiile de forţă, controlul la frontiere şi expulzarea cetăţenilor indezirabili (propunerile merg până la retragerea paşapoartelor UE în caz de dublă naţionalitate).

Până la finalizarea discuţiilor din Parlamentul European, (o primă rezoluţie a fost dată în 11 februarie) să menţionăm o altă concluzie a ultimului studiu IRES: românii sunt foarte puţin înclinaţi spre prevenţie. Ei au încredere nelimitată, 91 la sută, în cei chemaţi să stingă focul (Pompieri), şi mult mai puţină, 43 la sută, în cei care pot preveni vâlvătaia. n

Z OO M

M OO Z

George Maior avertizează: „Vor mai exista atentate în Europa”

I

mediat după atentatele de la Paris, din 7 ianuarie, George Maior, pe atunci directorul SRI, anticipa faptul că vor exista efecte la nivel european, inclusiv sub aspectul elementelor precise, operaţionale. Într-un interviu acordat publicaţiei online ziare.com în data de 12 ianuarie, Maior detalia: „Sunt mai multe niveluri de dezbatere, de la politica de integrare a comunităţilor musulmane, la politica statelor în sens multicultural, încercări de prevenire prin asemenea strategii, până la elemente precise operaţionale; o intensificare a cooperării serviciilor europene, poate un nou plan european pentru creşterea eficienţei capacităţii de răspuns a statelor europene şi a UE la asemenea evenimente. Se pune în discuţie chiar înfiinţarea unor structuri de informaţii mai puternice la nivelul Uniunii ca atare, lucru care nu s-a discutat mult în contextul UE până acum. Vor exista schimbări, inclusiv de ordin legislativ”. Fostul director al SRI analiza, în acelaşi interviu şi noutăţile în materie de terorism aduse de atentatele de la Paris. „Elementul nou, spune Maior, ar fi legat de acest amestec extraordinar de emoţie indus prin alegerea ţintei, extrem de sensibilă la nivelul opiniei publice. S-a dorit o lovitură în inima unei libertăţi fundamentale a democraţiilor, libertatea de expresie, cu rezonanţă şi simbolistică publică extraordinară în plan european. În această eră postmodernă, în care media, comunicarea, joacă un rol atât de important, organizaţiile teroriste au ca scop inducerea unor emoţii care, iniţial, slăbesc foarte mult un stat şi instituţiile care au ca misiune prevenirea unor asemenea evenimente.

Sunt analişti care au remarcat 14 SINTEZA # 13, februarie 2015

profesionalismul atentatorilor, cu aparent antrenament militar de elită, şi dotarea lor: arme automate, lansator de rachetă. Discutăm la nivelul serviciilor europene problema cetăţenilor din state occidentale, dar de origine musulmană, care participă la evenimentele din Siria şi revin apoi în spaţiul european, fie cu o anumită radicalizare a viziunilor, fie cu o pregătire militară şi de planificare foarte bune, obţinută acolo în câmpul de luptă. Sunt sute de asemenea cetăţeni europeni care revin din Siria în Franţa, Marea Britanie şi în alte state europene. Această chestiune creează o ameninţare directă la securitatea europeană.

Din păcate, nu pot decât să confirm ceea ce spune şi directorul serviciului britanic MI5, Andrew Parker, că vor mai exista din acest motiv atentate în Europa... Serviciile europene sunt pregătite, dar nu există securitate absolută. În Franţa au fost dejucate multe atentate. Colegii francezi sunt extrem de profesionişti, dar nu există securitate absolută. Uneori prevenţia nu se poate realiza. Poţi să previi 100 de atentate - lucrurile nu sunt atât de mult discutate, dar sunt cunoscute în comunitatea profesionistă de informaţii - şi o dată să fii lovit frontal, ca să se nască asemenea dezbateri”.

Atunci când pomenea despre dezbateri, George Maior avea în vedere şi controversele care au însoţit pachetul de legi ale securităţii naţionale identificat în presă cu numele „Big Brother”. El a revenit asupra subiectului în 25 ianuarie, într-un interviu acordat jurnalistului Dan Andronic, la postul de televiziune B1-TV, precizând că respingerea legilor ar putea reprezenta un element major de vulnerabilitate la adresa României. „Este vorba de trei legi, Legea retenţiei

datelor, Legea cartelelor prepay și Legea securităţii cibernetice. Prima lege îţi conferă o capacitate analitică absolut vitală pentru a investiga anumite situaţii de securitate naţională. Faptul că nu avem această lege ne încetinește foarte mult viteza”, a declarat George Maior.

Pe atunci încă şef al SRI, Maior a precizat, din punctul său de vedere, toate aceste legi respectă libertăţile cetăţeneşti. „Eu sper că nu se opune SRI-ului Curtea Constituţională, ci a considerat că există anumite elemente de neconstituţionalitate în această lege. Din păcate, legea a fost respinsă în totalitate, ceea ce a creat un vid legislativ și în acest moment unic, în istoria de 25 de ani a României după Revoluţie, și acum operăm, pur și simplu, cu celelalte mijloace pe care le avem la dispoziţie. Noi considerăm că aceste legi sunt în concordanţă cu exigenţele convenţiei drepturilor omului”, a mai spus el.

George Maior a lansat totodată şi un avertisment dur la adresa celor care se opun acestor legi. „Eu vreau să avertizez foarte serios că există o răspundere morală în legătură cu securitatea cetăţenilor României, nu a statului. La momentul când se va întâmpla o catastrofă, voi ști spre cine să arăt cu degetul. E datoria mea să spun că cineva se joacă cu lucruri pe care nu le înţelege sau din rea-credinţă le abordează în acest fel.

Nu comentez deciziile, ne vom adapta la ele, cu mijloacele chiar și ale lui Sherlock Holmes”, a adăugat Maior.

La două zile după acest ultim interviu, George Maior i-a prezentat preşedintelui României, Klaus Iohannis, demisia din funcţia de director al SRI. n 15 SINTEZA # 13, februarie 2015

Z OO M

Z OO M

Libertate şi tradiţie versus globalizare şi democraţie liberală Ştefan Ilie

G

raţie largii răspândiri a ignoranţei și a concepţiilor greșite cu privire la religiile și culturile altora, lumea ar putea cădea pradă manipulărilor politice și ideologice, care pot duce la violenţă și conflicte sociale.

Tradiţiile reprezintă inamicul firesc al libertăţii. Când ajungem în alte ţări dominate de alte tradiţii, simţim cum acest lucru devine cât se poate de evident. Turiștilor care doresc să viziteze Bazilica Sfântul Petru din Roma li se solicită o ţinută decentă, pentru bărbaţi pantaloni corespunzător de lungi, iar femeilor să poarte rochii sau fuste mai lungi, de unde înţelegem că nu se dorește să fie văzute picioare goale de femeie într-un lăcaș de cult. Întâlnim acest obicei și în lumea musulmană într-un mod și mai restrictiv, femeilor li se dă la intrare o haină pe care trebuie să o îmbrace dacă doresc să viziteze moscheea.

Toate acestea sunt resimţite ca o îngrădire a libertăţii. Obligaţia impusă femeilor din unele ţări orientale, de a purta văl pe cap, este considerată o formă de oprimare. De aceeași părere sunt și cetăţenii germani când văd pe teritoriul lor femeile musulmane

16 SINTEZA # 13, februarie 2015

17 SINTEZA # 13, februarie 2015

cu capul învăluit. Contrastul faţă de etalonul familiar nouă este cel care ne face să ne dăm mai ușor seama de îngrădirea libertăţii. Orice etalon de această natură conţine în el o doză de coerciţie. Jean-Jacques Rousseau își începe tratatul despre „Contractul social” cu renumitele cuvinte: „Omul s-a născut liber, dar zace peste tot în lanţuri”. Privind în jurul nostru, putem înţelege prin acest „peste tot”, în perioada sa și totodată și în ziua de astăzi: în orice cultură, în orice societate. Aspiraţia lui Rousseau era aceea de recucerire a libertăţii omului, atât de mult aspira, încât el spunea că: omenirea va trebui forţată să devină liberă. Cu toate constatările în privinţa limitelor impuse de natura vieţii omenești și a contradicţiilor între tehnică și progresul civilizator, pe de o parte, și starea de înapoiere morală a orânduirii sociale ierarhice din epoca sa, pe de altă parte, el a rămas convins că omul este virtuos din naștere.

Rousseau își pune întrebarea - Cum ar putea fi puse în valoare aceste virtuţi înnăscute care să conducă la instituirea unei societăţi de oameni liberi? Mai toţi gânditorii vremii au preluat această întrebare, de la Kant, Hegel și Marx, până la filozoful Karl Kaspers. Fiecare dintre acești

gânditori și-au definit propriile tușe, dar toţi și-au însușit înalta apreciere dată libertăţii de Rousseau, rămânând preocupaţi și de întrebarea: unde se găsesc limitele acestei libertăţi.

Rousseau susţine că liber este cel ce se supune numai legilor, libertatea nu poate exista decât în corelaţie cu justiţia, cu legile juridice. A fi liber nu înseamnă a face ce vrei, ci a nu te supune voinţei altuia, susţinea Rousseau. Libertatea nu poate exista acolo unde nu sunt legi sau unde o anumită persoană se situează deasupra legilor. În privinţa libertăţii popoarelor, el afirmă că un popor este liber în măsura în care guvernanţii reprezintă cu adevărat organul legii şi nu anumite interese ale unor indivizi sau ale unor grupuri sociale.

Chiar dacă oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi, ei nu se nasc liberi din punct de vedere biologic, social, ci determinanţi. Oamenii se nasc programaţi din punct de vedere genetic, dar sunt programaţi pentru a învăţa, pentru a-şi îmbogăţi experienta, pentru a nu fi mulţumiţi de condiţiile care le sunt date. Cu timpul, obiceiurile, moravurile, cenzura, legile, regulile mărginesc mai mult sau mai puţin riguros libertatea lor de a acţiona, de a se exprima, 

Z OO M

Z OO M

n Născută în octombrie 2014, mişcarea islamofobă a continuat să ia amploare până spre sfârsitul lui ianuarie, mai ales în regiunea Saxa

de a întreprinde ceva, de a circula.

Omul, de cele mai multe ori, nu este interesat de libertate în general, ci de libertatea sa economică, politică, socială, religioasă, libertatea presei, a cuvântului, a conştiinţei de asociaţie, a comerţului și a industriei. În acest sens vorbim nu de libertate, ci de libertăţi.

Discursul politic din ţările occidentale gravitează în continuare în jurul întrebării; care trebuie să fie limitele acestei libertăţi, dar interesul nu se centrează pe politică, ci pe economie și societate. Democratia, libertatea de organizare și asociere, concurenţa liberă și spiritul întreprinzător independent, formarea unei societăţi din indivizi care se pot autodetermina, toate aceste idealuri constituie baza așa-numitei comunităţi de valori a lumii occidentale, pe care numeroși membri, le revendică nu numai pentru ei înșisi, ci pe care se simt obligaţi să le pună în valoare și în folosul altor meleaguri din lume. Libertatea face și ea parte din marile idealuri (ca dreptatea, egalitatea și progresul), pe al căror altar se aduc sacrificii sângeroase.

Există disponibilitatea de a limita libertatea altora în numele libertăţii (chiar in forme extreme), ceea ce se și vede uneori, cu ocazia intervenţiilor 18 SINTEZA # 13, februarie 2015

umanitare, din Coreea până în Vietnam, Irak, Libia si Afganistan.

Poate că nu toate se petrec totdeauna ireproșabil în „lumea liberă”, dar totuși mai bine decât în orice altă parte.

Numeroși membri consideră de la sine înţeles că formele de convieţuire socială înfiripate în Occident după apelul la libertate lansat în perioada iluministă, să simbolizeze suprema fază de dezvoltare a omenirii, trebuind să fie un model pentru ceilalţi.

Libertatea nediscriminatorie a fost o torţă întreţinută de Occident de la revoluţia din Franţa și America, deși capitalismul în permanenta sa dezvoltare a cunoscut și forme noi care periclitau libertatea. Chiar și Rousseau remarcase că legile libertăţii s-ar putea dovedi a fi, uneori, mai implacabile decât jugul tiraniei. Puterea, bunăstarea, situaţia socială și siguranţa intră în schimb, în concurenţă serioasă cu libertatea.

Aceste obiective sunt mai mult sau mai puţin incompatibile cu idealul libertăţii individuale pentru toţi.

Astfel, limitele libertăţii au primit denumiri diferite: legile naturii, voinţa lui Dumnezeu, constrângerile impuse de nevoia utilităţii sau cele de asigurare a siguranţei. Idealul Iluminismului este o orânduire

socială în care libertatea, egalitatea și dreptatea sunt puse de acord una cu alta. Dezvoltarea unor forme raţionale de organizare socială și a unor moduri raţionale de gândire promitea eliberarea de iraţionalitatea mitului, religiei, superstiţiei, dezlegarea de utilizarea arbitrară a puterii, precum și de latura întunecată a naturii umane. Doar printr-un astfel de proiect puteau fi elevate calităţile universale, eterne și imuabile ale întregii umanităţi. În vederea acestei demitizări, cum o numea Max Weber, este necesar ca reglementarea normelor de comportare în societate să se bazeze pe o raţionalitate care să poată fi înţeleasă. Speranţa în acea fundamentare a unei orânduiri morale în care libertatea, egalitatea, dreptatea și virtutea să se armonizeze și astfel să ajungă la o conciliere, rămâne o amăgire. Tensiunile, conflictele, contradicţiile vor dăinui cât timp nu se va ajunge la „Sfârșitul istoriei”, nu pare să fie capitalismul actual o ţintă a evoluţiei umane.

Coranul şi lumea musulmană Cartea fundamentală a Islamului a fost căutată în librării după atentatele din 11 Septembrie de la World Trade Center. Mulţi se gândeau că în

n Manifestaţii împotriva mişcărilor islamofobe au avut loc în mai multe oraşe din Germania

rândurile Coranului vor găsi motivele atacurilor teroriste și astfel își vor confirma bănuiala că există o inclinaţie spre violenţă specifică lumii islamice. Începând cu 11 septembrie, lumea s-a schimbat, cel mai mult o simţim acum după atentatul de la Paris când, în mai toate ţările din Occident, se discută despre paradigma securităţii.

Coranul se află în centrul interesului mediatic, fiind privit însă, de cele mai multe ori, dintr-o perspectivă negativă. Observăm cu înfrigurare înmulţirea mișcărilor anti-islamism în ţările Occidentului, cel mai elocvent exemplu fiind ale mişcării Pegida.

Născută în octombrie 2014, mișcarea islamofobă a contiunat să ia amploare până spre sfârsitul lui ianuarie, mai ales în regiunea Saxa, în ciuda puternicei contramobilizări pe care a suscitat-o și a mesajelor politice din tot spectrul politic, începând cu Angela Merkel. Pe data de 5 ianuarie 2015, la Dresda, sub stindardul Pegida (acronim în germană pentru „Europenii patrioţi contra islamizării Occidentului”), peste 18.000 de oameni au manifestat împotriva „islamizării societăţii”, sloganul lor fiind: „Noi suntem Poporul” („Wir sind das Volk”). Mișcarea Pegida declară că refuză islamizarea societăţii 19 SINTEZA # 13, februarie 2015

germane. Ţintele sale: Islamul, străinii, presa („toţi mint”), elitele politice, multiculturalismul. Simpatizanţii Pegida vor înăsprirea condiţiilor de primire a cererilor de azil; înăsprirea legilor pentru imigranţii delincvenţi; puteri mai mari pentru poliţie.

După comiterea atacului terorist care a avut loc la redacţia revistei Charlie Hebdo din Paris, Pegida a solicitat administraţiei din Dresda mai multe autorizaţii pentru demonstraţii în stradă. Autorităţile s-au văzut nevoite să anuleze cea mai mare parte a acestora, mai mult mesajele politice venite de la mai toate partidele din Germania au condus la pornirea unor demonstraţii anti-Pegida în mai multe orașe din Germania, cum ar fi Frankfurt sau München, unele finalizându-se cu spectacole în aer liber.

Pegida se află pe punctul de a se desfiinţa mai ales după ce Lutz Bachmann, fondatorul şi liderul său iniţial, a demisionat după ce a postat pe Internet o poză în care s-a dat drept Adolf Hitler, imaginea fiind publicată în cotidianul german Bild şi declanşând un val de nemulţumire în Germania. Ceilalţi cinci lideri ai aşa-zisei mişcări a Patrioţilor Europeni Împotriva Islamizării Occidentului

(Pegida) au demisionat, în masă, susţinând că doresc să promoveze democraţia şi imigraţia controlată, şi că vor organiza un marş în oraşul estic german Dresda la 9 februarie, conform postărilor de pe pagina de Facebook a grupului. Fostul membru al comitetului de conducere al PEGIDA, René Jahn, în cadrul unei conferinţe de presă a declarat „Dorim să ajungem în sânul societăţii... Există un anumit nivel de nemulţumire în rândul populaţiei; acest lucru ni s-a comunicat în timpul mitingurilor noastre şi, după ce am demisionat, mulţi oameni au spus că trebuie să continuăm”.

Situaţia în care se află societatea germană a fost explicată de politologul Werner Patzelt de la Universitatea din Dresda, el suţine că; „Tot mai mulţi cetăţeni germani sunt nemulţumiţi de atitudinea pasivă a autorităţilor germane faţă de imigraţie. Germania a fost multă vreme o destinaţie de imigraţie, chiar dacă nu dorea să fie.

Acum deşi vrea să fie, a uitat să-şi întrebe cetăţenii înainte dacă şi ei vor asta. Cei care ies în stradă nu trebuie marginalizaţi ca fiind extremişti de dreapta”. Pazelt argumentează că pe logoul mişcării de protest este inscripţionată o svastică 

Z OO M

aruncată la gunoi şi culorile drapelului german negru-roşu-galben, ceea ce arată că aceasta se delimitează clar de rasism, antisemitism şi nazism. „Ne distanţăm de naţional-socialism şi de extrema dreaptă – acesta este mesajul public – şi nu suntem ceea ce credeţi voi că suntem, adică nazişti, ci dimpotrivă îi respingem pe aceştia.

Culorile negru-roşu-galben sunt cele ale steagului Germaniei democratice şi sunt menite să întărească acest mesaj că protestatarii nu se identifică cu regimurile germane autoritare, care au folosit svastica sau culorile naţionale negru-alb-roşu”, explică politologul. Situaţia pare să se complice și mai mult când sunt analizate aceste demonstraţii din punctul de vedere al revendicărilor concrete ca la alte manifestaţii - „Ei nu cer nimic concret, ci dau doar expresie sentimentului că politicienii aleşi trebuie să ia în serios problemele legate de emigraţia în Germania şi să le rezolve, susţine politologul german. Manifestanţii Pegida n-au idee cum trebuie rezolvate aceste probleme pe care le simt, dar nu le pot descrie precis şi nici nu le pot explica.

Problema este că Germania nu are altă politică de imigraţie decât acceptarea ei ca un fapt inevitabil şi nici o politică de integrare, în afara oferirii de cursuri de limbă pentru imigranţi şi apelul făcut la populaţia majoritară de a practica o cultură a ospitalităţii - Willkommenskultur”, subliniază Patzelt. Europa și constructul său de Uniune se află în mare impas în privinţa acestei probleme, mai accentuată în Germania, dar cu semnale de escaladare și în alte ţări componente. Criza economică declanșată la sfârșitul lui 2008 a adus multă neliniște în rândul cetăţenilor din UE, cea mai mai mare ameninţare fiind pierderea locurilor de muncă. Șomajul a atins cifre de neimaginat, mai ales în rândul tinerilor în ţări precum Spania, Italia și Grecia, ceea ce a condus la intensificarea mișcărilor antiimigraţie şi dreapta naţionalistă europeană. Mișcarea antiislam este cea mai virulentă dintre toate mișcările antiimigraţie, de ce? Un prim răspuns ar fi faptul că aceste comunităţi integrate (dar nu asimilate) în ţările din UE se dezvoltă foarte repede, au o natalitate foarte ridicată, apoi au o forţă de coeziune în interior mult mai mare decât a celorlalte 20 SINTEZA # 13, februarie 2015

comunităţi de imigranţi. Numărul devine o mare problemă pentru tările ce au comunităţi puternice de musulmani. Președintele Turciei declara de curând că orice femeie turcă dacă are doi copii este un semn de normalitate, dar ar fi foarte bine dacă în orice familie ar exista patru copii. În Germania, de exemplu, rata natalităţii a atins cel mai slab nivel din Europa, ea fiind de doar 1,36 de procente, situaţia nu stă bine nici în alte ţări precum Italia (1,4) sau Spania (1,48). Deja populaţia Germaniei, din cauza natalităţii foarte mici, este cea mai îmbătrânită din lume (unul din

Dacă un om încetează un conflict atunci când nu are dreptate, i se va construi o casă în paradis. Dar dacă un om renunţă la un conflict când are dreptate, i se va construi casa pe locul cel mai înalt al paradisului”, Profetul Mohamed

cinci germani este trecut de 65 de ani), după Japonia. Franţa este un caz deosebit, cu un indice de natalitate care a crescut în zece ani, în ciuda crizei, datorită unei politici familiale generoase. Un alt motiv ar fi pericolul pe care îl reprezintă racolarea unor etnici musulmani de către grupările teroriste islamiste. De cele mai multe ori, acestea reuşesc să atragă în acte de terorism pe teritoriul Europei pe acești tineri musulmani ce se simt marginalizaţi de către societatea unde trăiesc. Marginalizarea și discriminarea, fenomene ce par să se intensifice în ultima perioadă, au determinat racolarea și a altor tineri ce nu aparţin comunităţii musulmane, unori chiar în mod inexplicabil în rândul unor studenţi sau absolvenţi de studii superioare. Cred că, în primul rând, există o falie culturală între cultura creștină și cea musulmană. În timpul zilelor de teroare prin care a

Z OO M

trecut Parisul la mijlocul lui ianuarie, Hollande, preşedintele Franţei, a declarat: „Aceşti fanatici nu au nimic de-a face cu religia musulmană”. A fost, poate cea mai apreciată declaraţie a unui președinte de stat din UE. Coranul, cartea sfântă a populaţiei musulmane care însumează aproape 1,6 miliarde de oameni, este înţeles greşit în Europa Occidentală. Pare a fi un text mai degrabă venit din altă lume, un text exotic. Coranul nu s-a bucurat de prea multă consideraţie de-a lungul istoriei europene. O primă analiză a manuscriselor din epoca respectivă a permis specialiștilor să observe că atât volumul, cât și forma actuală a textului coranic datează din anul 670 e.n. Coranul a fost de la început considerat că subminează mesajul creștin de izbăvire a sufletului.

Prejudecăţile faţă de islam sunt vechi, pe vremea lui Luther, Mahomed era considerat chiar un antihrist.

Cunoașterea insuficientă a Coranului de către public se datorează într-o anumită măsură și oamenilor de știinţă. Textul Coranului nu este tocmai potrivit pentru înlăturarea prejudecăţilor, fiind greu accesibil celor din afară. Coranul nu se citește rând cu rând de la început la sfârșit, fără explicaţii competente, textul este neclar, ce poate fi încărcat de prejudecăţi. Profesorul Hartmut (Mohamed) Bobzin de la Academia Bavareză de Știinţe a tradus textul Coranului într-o limbă germană ce corespunde tuturor exigenţelor intelectuale, nefiind încă supus comentariilor avizate. Marea problemă constă în faptul că nu există facultăţi teologice, asemănătoare celor creștine sau iudaice, care să aibă ca obiect principal de studiu Coranul. Studiile de islamistică sunt preocupate într-o mică măsură de Coran. Există foarte puţine locuri în peisajul știinţific occidental, unde Coranul să fie predat de către specialiști. De cele mai multe ori, acest vid informaţional este umplut de ziariști amatori de senzaţional. Încercarea de-a pune responsabilitatea acţiunilor politice pe seama Coranului este lipsită de sens. Anumiţi actori de pe scena politică încearcă să invoce Coranul pentru acţiunile lor. Ei n-o fac referindu-se la înţelesul mai adânc al textului, ci invocând anumite versete, care, decupate din context, pot fi interpretate ca o legitimare a violenţei.

n Există foarte puţine locuri în peisajul ştiinţific occidental unde Coranul să fie predat de către specialişti

O altă problemă ce complică și mai mult înţelegerea Coranului o constituie faptul că nu se cunosc noţiuni despre cultura islamică în întregul ei și despre particularităţile ei. Se știe, în general, că a existat în perioada Evului Mediu în Spania o cultură islamică înfloritoare. Influenţa culturii islamice asupra culturii occidentale a fost resimţită mai ales în domeniul filosofic, când a adus o serie de concepte noi, dar acest fapt este cunoscut doar în cercurile intelectuale. Musulmanii de astăzi se văd confruntaţi cu necesitatea unei interpretări convingătoare a Coranului și pe înţelesul epocii moderne. Cu o situaţie asemănătoare s-a confruntat iudaismul de acum două secole.

Iudaismul european modern s-a născut în urma unei critici scrupuloase la adresa tradiţiilor. Pătura intelectuală a evreilor a înţeles că era necesară o analiză istorică a manuscriselor. În demersul lor au fost ajutaţi de cercurile intelectuale creștine. O cale în deblocarea atitudinilor inerte o constituie modelul dat de iudaismul european, printr-o sinergie între intelectuali mulsulmani și cei nemusulmani.

Este sarcina liderilor religioși și reponsabili să ia atitudine categorică 21 SINTEZA # 13, februarie 2015

împotriva acestor manipulări din propriile comunităţi, fie ele creștine, islamice, iudaice sau budiste. În cadrul confruntării (19 ian. 2004) asupra raţiunii și religiei dintre Cardinalul Joseph Ratzinger (fostul Papă Benedict al XVI-lea) și filosoful Jürgen Habermas, fostul Papă susţinea că „este nevoie să adoptăm acele principii și practici care se potrivesc cel mai bine cadrului de referinţă global”.

Mihai Spăriosu, într-un articol scris pe tema acestei dezbateri, încearcă să clarifice ce înţelege el prin cadrele-referinţă global și local, plecând de la presupunerea prezentă în teoria generală a sistemelor, de la gândirea timpurie budistă din India, gândirea taoistă din China și de la sufismul islamic: „Că noi suntem o parte necesară și importantă a unei reţele infinite, complexe, cu nivele fixe, interconectate la energia organizată, pe care unii o numesc «realitate» iar alţii «Dumnezeu»”. Aceste nivele pot fi percepute ca fiind interconectate, fie în lanţ conform «cauzalităţii liniare» din filosofie și știinţă, fie într-o buclă de interdependenţă, alimentându-se unul pe celălalt, conform cauzalităţii reciproce”.

Nu cred că mai este suficient să fim

educaţi doar cu privire la consecinţele deciziilor noastre, avem nevoie acută de a înţelege faţa ascunsă a realităţii globale în toată complexitatea sa.

Putem începe o construcţie nouă, lăsând la o parte credinţele și ideologiile dogmatice, acceptând diferenţele noastre, în loc să ne luptăm unii cu alţii pentru a le dovedi valabilitatea și superioritatea.

Așa cum reiese și din acest articol, putem spune că a sosit momentul în care lideri religioși ar trebui să se unească cu alte elite ale lumii pentru construirea unei etici globale, având la bază mentalitatea păcii, să ajute comunitatea planetară să facă tranziţia de la „societatea cunoașterii” la „societăţile înţelepciunii”.

Pare ciudat să vezi cum un lider politic iranian s-a adresat oficial Papei Francisc pentru a relansa dialogul între lumea creștină și cea mulsumană, mai ales în lupta comună împotriva terorismului și a extremismului.

Cred că se poate, dacă pornim de la ceea ce a spus Profetul Mohamed: „Dacă un om încetează un conflict atunci când nu are dreptate, i se va construi o casă în paradis. Dar dacă un om renunţă la un conflict când are dreptate, i se va construi casa pe locul cel mai înalt al paradisului”. n

Z OO M

T Cât de Charlie sunt românii?

Adriana Dîncu Mihaela Orban

rei sferturi dintre participanţii (72%) la studiul IRES - Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo (2 februarie 2015) sunt în dezacord cu ideea conform căreia atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo au fost justificate.

Totuşi 22% sunt de acord cu această perspectivă. „Libertatea de exprimare înseamnă dreptul de a spune orice, chiar dacă ofensează pe alţii” este o afirmaţie cu care se declară de acord 65% dintre respondenţi. 95% sunt favorabili respectării simbolurilor şi naţiunilor. În acelaşi timp, jumătate dintre respondenţi cred că musulmanii nu ar trebui să se simtă jigniţi atunci când profetul Mahomed apare în caricaturi. Pe de altă parte, 69% dintre cei chestionaţi se raliază afirmaţiei „Dacă ar publica cineva caricaturi cu Iisus sau Fecioara Maria, m-aș simţi jignit” și doar 39% sunt de acord cu ideea conform căreia „Terorismul este specific religiei islamice”. (g1) Notorietatea evenimentelor tragice din Paris, de la începutul lunii ianuarie, este una foarte crescută în rândul românilor. 96% dintre

Acceptabilitatea faţă de romi este mai slabă decât cea pentru musulmani

participanţii la un studiu IRES susţin că au auzit de aceste evenimente.

Cei mai informaţi sunt bărbaţii, respondenţii între 50 şi 64 de ani, cei care locuiesc în mediul urban şi provin din regiunea Moldovei. Trebuie notat că, în rândul respondenţilor cu studii superioare, notorietatea acestor evenimente este aproape totală - 99,5% dintre aceştia au auzit despre atacul asupra redacţiei Charlie Hebdo. (g2) Semnificaţia expresiei Je suis Charlie este cunoscută de peste jumătate dintre respondenţi (56%), mai informaţi se declară bărbaţii (60,2%), respondenţii între 50 şi 64 de ani (64,1%), şi cei din mediul urban (63%). Un puternic decalaj cu privire la semnificaţia sloganului există între cei cu studii elementare şi cei cu studii superioare (27,5% vs. 84,1%). (g9) Peste jumătate dintre participanţii la studiu sunt informaţi cu privire la sensul Je suis Charlie, peste jumătate (57%) se poziţionează în favoarea acestei luări de atitudine, într-o poporţie mai crescută respondenţii tineri şi cei între 50 şi 64 de ani, din regiunea Moldovei. Favorabilitatea este mai scăzută în rândul celor cu studii superioare şi a celor din mediul urban. (g8)

SUNTEŢI MAI DEGRABĂ DE ACORD SAU ÎN DEZACORD cu următoarele propoziţii:

Studiul IRES a măsurat şi acceptabilitatea respondenţilor cu privire la relaţia lor cu evreii, musulmanii sau romii, în contextul în care evenimentele de la Paris au adus în discuţie chestiunea toleranţei religioase sau etnice. Datele arată că gradul de acceptabilitate scade pe măsură ce este măsurată acceptabilitatea acestora în spaţii cât mai apropiate, ce mai scăzută fiind acceptabilitatea în familie, totodată acceptabilitatea românilor faţă de musulmani şi evrei este mai ridicată în raport cu cea pentru cetăţenii de etnie romă: dacă 69% dintre respondenţi sunt de acord să aibă vecin un musulman, doar 65% îşi manifestă acordul faţă de ipoteza unui vecin rom; 39% dintre participanţi ar fi de acord ca un musulman să facă parte din familia lor, dar numai 36% ar fi de acord cu un etnic rom în această ipostază. Dintre cele trei categorii supuse scalei de acceptabilitate, evreii beneficiază o mai mare favorabilitate. (g3) 

g1 Dezacord

Acord

Libertatea de exprimare înseamnă dreptul de a spune orice, chiar dacă ofensează pe alţii

-35%

65%

Musulmanii nu trebuie să se simtă jigniţi atunci când profetul Mahomed apare în caricaturi

-44%

50%

Dacă ar publica cineva caricaturi cu Iisus sau Fecioara Maria, m-aș simţi jignit

-30%

69%

Atacurile musulmanilor împotriva jurnaliştilor de la revista Charlie Hebdo au fost justificate

-72%

22%

Mediatizarea evenimentelor de la Paris a fost în avantajul teroriştilor

-53%

35%

Simbolurile comunităţilor şi naţiunilor trebuie respectate Terorismul este specific religiei islamice

-3% -53%

95% 39%

Diferenţa până la 100% o reprezintă non-răspunsurile

Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, 2 februarie 2015. Eşantion: 1.023 de subiecţi, peste 18 ani. Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3,1%

22 SINTEZA # 13, februarie 2015

23 SINTEZA # 13, februarie 2015

g2

Aţi auzit despre atacurile teroriste de la Paris de la începutul lunii ianuarie 2015?

g3 Dumneavoastră aţi fi de acord ca un musulman...?

Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, 2 februarie 2015.

Eşantion: 1.023 de subiecţi, peste 18 ani. Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

Marja de eroare: ± 3,1%

-24%

să locuiască în România să se stabilească în localitatea dumneavoastră

97,2%

-29%

4%

Diferenţa până la 100% o reprezintă non-răspunsurile

să facă parte din familia dumneavoastră

68%

-30%

69%

-55%

39%

Dezacord

Acord

70%

-29%

să vă fie coleg de muncă să vă fie vecin

75%

Acord

Dezacord

Sex Masculin

97,2% 95,2%

Feminin

4,8%

Vârstă

94,3%

18-34 ani 35-49 ani 50-64 ani 64 de ani şi peste

Dumneavoastră aţi fi de acord ca un evreu...?

2,8%

5,7%

96,1%

3,9%

97,8%

5,5%

-16%

84%

să vă fie coleg de muncă

-17%

80%

Studii medii Studii superioare

Urban

92,7%

Sud+Bucureşti+Dobrogea Moldova

57%

95,8% 99,5%

4,2% Dumneavoastră aţi fi de acord ca o persoană de etnie romă...?

0,5% 95,7%

96,6%

-19%

să locuiască în România

4,3%

să se stabilească în localitatea dumneavoastră

3,4%

3,7%

96,3%

4,9%

95,1% 1,7%

să vă fie vecin Diferenţa până la 100% o reprezintă non-răspunsurile

să facă parte din familia dumneavoastră

75% 70%

-27% -34% -61% Dezacord

25 SINTEZA # 13, februarie 2015

80%

-25%

să vă fie coleg de muncă

98,6%

Acord

7,3%

Regiunea Transilvania + Banat

81%

Dezacord

Mediu de rezidenţă Rural

-18% -40%

Diferenţa până la 100% o reprezintă non-răspunsurile

Şcolaritate Studii elementare

88%

să se stabilească în localitatea dumneavoastră

să vă fie vecin

2,2%

94,5%

-12%

să locuiască în România

65% 36% Acord

Z OO M

Aţi auzit de respingerea propunerilor legislative privind siguranţa cibernetică (Legea retenţiei datelor, Legea cartelelor PrePay şi Legea securităţii cibernetice) de către Curtea Constituţională a României (CCR)?

g4

Percepţia românilor asupra securităţii în contextul evenimentelor din Franţa

1% Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, 2 februarie 2015.

Eşantion: 1.023 de subiecţi, peste 18 ani. Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

Marja de eroare: ± 3,1%

57%

42%

Acord

Dezacord

Sex Masculin

29,9%

68,7% 45,7%

Feminin

53,1%

Vârstă

39,7%

18-34 ani

52,3%

35-49 ani 50-64 ani 64 de ani şi peste

58,5%

66,2%

SUNTEŢI MAI DEGRABĂ DE ACORD SAU ÎN DEZACORD cu următoarele propoziţii:

25,6% Cred că vor mai avea loc atacuri teroriste în Europa

Şcolaritate

36%

Studii elementare

Studii superioare

62,9% 41,1%

57,5%

Studii medii

69,6%

29,5% 52,1% 60,8%

Urban

Regiunea

54,2%

Transilvania + Banat Sud+Bucureşti+Dobrogea Moldova

26 SINTEZA # 13, februarie 2015

55,2% 64,6%

Cred că vor avea loc atacuri teroriste şi în România Dacă ar publica cineva caricaturi cu Iisus sau fecioara Maria, m-aș simţi jignit

g5 Dezacord

-14% -50% -24%

Integrarea în NATO a făcut din România o ţară mai sigură

Mediu de rezidenţă Rural

aceştia (57%) au o părere bună şi foarte bună despre faptul că aceste legi au fost declarate neconstituţionale, însă 13% dintre ei nu au răspuns la această întrebare. Favorabili respingerii legilor sunt într-o proporţie mai mare bărbaţii, respondenţii între 35 şi 49 de ani, cu educaţie medie, cei cu rezidenţa în mediul rural şi care locuiesc în regiunea Moldova. (g6) 8 din 10 români cred că vor mai avea loc atacuri teroriste în Europa, iar 39% cred că astfel de atacuri vor avea loc chiar în România (g5). Totuşi, la începutul anului 2015, un studiu IRES arăta că un război în zona ţării noastre este cea mai mare teamă pe care românii şi-o proiectează atunci când îşi imaginează România peste 25 de ani, 39% dintre respondenţi temânduse de un război în zonă. (g10) 70% dintre cei chestionaţi sunt de acord cu faptul că „integrarea în NATO a făcut din România o ţară mai sigură”, iar 73% cred că „instituţiile care asigură siguranţa cetăţenilor din România (armata, jandarmeria, serviciile secrete) pot apăra România în faţa pericolului terorist”. 80% sunt favorabili ideii vehiculate în media conform căreia „controalele 

47,7% 33%

68,9%

Evenimentele din Franţa au adus din nou în dezbaterea publică internaţională, dar şi din România, oportunitatea unor măsuri care să faciliteze o reacţie mai bună la ameninţările globale de securitate. În această perioadă, în România, dezbaterile cu privire la Libertate vs. Securitate au fost favorizate de discutarea pachetului de legi „Big Brother” care includ acte normative care conferă instituţiilor cu rol în securitatea ţării mai multe instrumente pentru prevenirea actelor de terorism. Curtea Constituţională a României a decis, în 21 ianuarie 2015, că Legea Securităţii Cibernetice (supranumită Legea Big Brother 2) este neconstituţională. Discursul public internaţional este bogat în argumente, dar analizele se focusează mai ales pe aspectele sensibile ale unor astfel de măsuri care au potenţial de a afecta libertatea, în general, exprimată în diversele ei forme. În România, societatea civilă a reclamat lipsa unei dezbateri pe tema legilor „Big Brother”, dar în 5 februarie,

Administraţia Prezidenţială a anunţat că preşedintele se va implica în medierea acestor legi pentru găsirea unui „echilibru între respectarea libertăţilor individuale şi prevenirea terorismului, criminalităţii cibernetice şi combaterea corupţiei".

Studiile IRES cu privire la raportarea românilor la dezbaterea libertate vs. securitate, în contextul evenimentelor menţionate, arată că drepturile cu privire la nivelul de trai şi de tratament egal în faţa Justiţiei sunt considerate a fi cele mai deficitare în România, doar 55%, respectiv 51% spunând că acestea sunt respectate.

La polul opus se află dreptul la vot (91%), dreptul la liberă circulaţie (89%), dreptul la liberă exprimare (86%) sau accesul liber la informaţiile de interes public (81%).

Puţin peste jumătate dintre cei intervievaţi (57%) declară că au auzit despre respingerea de către Curtea Constituţională a iniţiativei legislative privind securitatea cibernetică. Mai informaţi sunt bărbaţii, respondenţii peste 50 de ani, cei cu studii superioare, din mediul urban şi care locuiesc în Moldova. (g4) Mai mult de jumătate dintre

46,7% 37,8% 43,4%

Musulmanii trebuie expulzaţi din ţările europene Controalele la graniţele statelor UE trebuie reintroduse pentru a reduce pericolul terorist Pentru a reduce pericolul terorist, utilizatorii cartelelor telefonice îşi vor declara identitatea

-23% -72% -17% -24%

Acord

79% 39% 70% 73% 22% 80% 72%

Diferenţa până la 100% o reprezintă non-răspunsurile

43,8% 35,4%

Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, 2 februarie 2015. Eşantion: 1.023 de subiecţi, peste 18 ani. Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3,1%

27 SINTEZA # 13, februarie 2015

Z OO M

23%

g6

la graniţele statelor UE trebuie reintroduse pentru a reduce pericolul terrorist”, iar 72% se raliază opiniei conform căreia „pentru a reduce pericolul terorist, utilizatorii cartelelor telefonice pre-pay trebuie să își declare identitatea”.

Doar 1 din 5 participanţi la studiu (22%) este de acord cu expulzarea musulmanilor din Europa. (g5)

7% Ce părere aveţi despre faptul că aceste legi au fost respinse de către CCR? Agenda Publică 2015, 29-30 ianuarie 2015. Eşantion: 1.329 de subiecţi, peste 18 ani. Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

Marja de eroare: ± 2,8%

13%

Încrederea în instituţii îşi păstrează trendul din ultimele trei luni, pompierii conduc detaşat topul (91% dintre respondenţi au multă şi foarte multă încredere), armata îi secondează (73%), SRI şi SIE se află la mijlocul plutonului, iar băncile (26%), guvernul (26%) şi parlamentul (18) închid clasamentul. DNA se află pe locul 4 în ierarhie, susţinută de încrederea a

66% dintre respondenţi (g7), dar şi de răspunsul participanţilor la studiu în ceea ce priveşte problema majoră cu care se confruntă, în prezent, România: o treime dintre participanţii la studiu (32%) plasează corupţia pe primul loc în acest top. Terorismul este indicat ca o problemă majoră în România de doar 1% dintre respondenţi. (g10) 

35% Câtă încredere aveţi în următoarele instituţii?

g7 Foarte multă

7,6%

45,7% 35,5%

24,3%

6,9%

9,8%

34,1%

35-49 ani

24,1%

38%

50-64 ani

23,4%

34,8%

64 de ani şi peste

17%

10,6%

29,2%

20,9% 23,7% 19,7% 30,1%

11% 5,3% 7% 9,7%

12,1% 9% 15,1% 20,4%

Studii medii Studii superioare

21,9% 23,6%

35,9% 36,3% 30.3%

28,1% 21,5% 24,8%

4,7%

17,2%

7,4%

13%

7,9%

13,3%

Mediu de rezidenţă Rural Urban

25% 19%

34,5% 45,7% 35,4%

21,6% 23,6%

4,6% 9,3%

14,3% 12,7%

9%

28 SINTEZA # 13, februarie 2015

14%

47,5%

25,1%

16,7%

8%

14,2%

6,1%

7,3%

18%

3%

1%

33%

39%

1%

23% 46%

23%

29%

35% 47%

50%

43%

40%

37% 48%

37%

30%

40%

39%

36%

20% 23%

10%

27%

23%

16%

20% 15%

13%

12%

0%

29 SINTEZA # 13, februarie 2015

31% 21%

16%

35% 35%

42%

DNA

18,9%

7,1%

18%

5%

39%

Armată

32,8%

26,2%

1%

25% 27%

Preşedinţie

Moldova

26%

29%

3%

60%

Pompieri

Sud+Bucureşti+Dobrogea

21%

14%

10%

49%

Regiunea Transilvania + Banat

9%

11%

70%

50%

14,1%

10%

21%

Şcolaritate Studii elementare

2%

15%

80% 22%

3%

90%

18,4%

Vârstă 18-34 ani

4% 8%

5%

6%

5%

6%

3% Parlament

21,7%

2% 7%

Guvern

15%

34,6%

1% 2% 6%

Bănci

Feminin

26,3%

100%

Poliţia comunitară

Masculin

Nu răspund

Nu ştiu

Poliţie

Sex

Foarte proastă

Foarte puţină

Justiţie

Proastă

SIE

Bună

Puţină

SRI

Foarte bună

Multă

Jandarmerie

22%

Z OO M

g8

Procente calculate din 56% respondenţi care declară că ştiu ce semnificaţie are propoziţia “Je suis Charlie”

6%

Sunteţi de acord cu această luare de atitudine EU SUNT CHARLIE? Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, 2 februarie 2015.

Eşantion: 1.023 de subiecţi, peste 18 ani. Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

Marja de eroare: ± 3,1%

37%

57%

Acord

Dezacord

Vârstă 18-34 ani

62,5% 51,3%

35-49 ani 50-64 ani

29%

61,2%

42,2% 34,5%

52%

64 de ani şi peste

42%

Şcolaritate

66,7%

Studii elementare Studii medii Studii superioare

60,8%

30%

#JeSuisCharlie

32,4%

47,3%

48,5%

Mediu de rezidenţă Rural Urban

66,5%

30,2%

51,4%

41,2%

Regiunea Transilvania + Banat

56,3%

Sud+Bucureşti+Dobrogea

55,3%

Moldova

30 SINTEZA # 13, februarie 2015

63,1%

38% 41,4% 25,2%

Atacul la libertatea de exprimare, unul dintre factorii declanşatori ai crimelor asupra redacţiei publicaţiei franceze Charlie Hebdo care au avut loc în 7 ianuarie 2015, a generat o emoţie puternică în întreaga lume. JE SUIS CHARLIE a fost sloganul şi, în aceelaşi timp, ideea sub semnul căreia lumea întreagă a reacţionat.

Artistul şi jurnalistul francez de la Stylist Magazine, Joachim Roncin, este cel care, la aproximativ o oră după atac, a postat pe Twitter o imagine cu acest slogan, el mărturisind că a creat această imagine, pentru că nu a avut alte cuvinte. Sloganul a devenit viral în câteva ore şi a fost utilizat, în special, pentru a evoca solidaritatea cu victimele atacului asupra Charlie Hebdo. Mass-media franceză, în special, a remarcat similaritatea 31 SINTEZA # 13, februarie 2015

cu expresia „Tonight, we are all Americans” / „Ce soir, nous sommes tous Américains” / „În seara aceasta, suntem toţi americani” - folosită de reporterul France 2, Nicole Bacharan, în seara zilei de 11 septembrie 2001, după atacurile teroriste din SUA şi reluată a doua zi de cotidianul francez Le Monde. Je suis Charlie a fost comparată cu o altă expresie celebră a solidarităţii „Ich bin ein Berliner”/ „Sunt un berlinez”, o declaraţie a președintelui SUA - John F. Kennedy, făcută în 26 iunie 1963, în Berlinul de Vest, la 15 de ani de blocada Berlinului.

Sloganul a fost asumat, în acelaşi timp, în online, dar şi în offline şi s-a propagat în aproape toate formele de comunicare posibile, cu declinări mai mult sau mai puţin reuşite. În offline, aproape 4 milioane de francezi au ieşit în stradă la

manifestaţiile Je suis Charlie, iar alte câteva milioane s-au strâns în sute de oraşe din întreaga lume.

Pe 8 ianuarie 2015 la Trademark Office pe Benelux a fost depusă o cerere de înregistrare a mărcii „Je suis Charlie”, iniţiatorul, cetăţeanul belgian Yanick Uytterhaegen afirmând că doreşte să folosească marca pentru a strânge bani pentru Charlie Hebdo.

Hastagul #Je suis Charlie a fost utilizat într-o singură zi (prima utilizare a fost în 7 ianuarie) de 3,4 milioane de ori, iar în două zile a strâns peste 5 milioane de utilizatori, fiind folosit de aproape 6.500 de ori pe minut.

Pe Facebook, reţeaua de socializare cu cel mai mare număr de utilizatori din lume, există şi acum două comunităţi Je suis Charlie care adună împreună peste 500.000 de membri. 

1%

g8 Cunoaşteţi semnificaţia propoziţiei: JE SUIS CHARLIE (EU SUNT CHARLIE)?

Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, 2 februarie 2015.

Eşantion: 1.023 de subiecţi, peste 18 ani. Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

Marja de eroare: ± 3,1%

43%

56%

Acord

Dezacord

Sex Masculin

39,6%

60,2% 51,2%

Feminin

n „La Liberté guidant le peuple”, lucrare reprezentativă a pictorului francez Eugene Delacroix.

Jos, adaptarea simpatică din serialul The Simpsons, episodul din 11 ianuarie

46,9%

Vârstă

55,3%

18-34 ani

50-64 ani

43,4%

55,7%

35-49 ani

64,1%

43,7% 34%

34,5%

64 de ani şi peste

Numele de domeniu jesuischarlie. com a fost înregistrat în ziua atacului și direcţiona automat accesările către website-ul publicaţiei Charlie Hedbo.

Ulterior, au mai fost înregistrate domenii le Jesuischarlie.net, jesuischarlie.fr și iamcharlie.fr fără să aibă, deocamdată, niciun conţinut.

65,5%

Şcolaritate

27,5%

Studii elementare

47,1%

51,9%

Studii medii Studii superioare

68,8%

84,1%

15,9%

Mediu de rezidenţă Rural Urban

46,6% 63%

51,8% 36,3%

Regiunea Transilvania + Banat Sud+Bucureşti+Dobrogea Moldova

32 SINTEZA # 13, februarie 2015

54,9% 57,1% 53,6%

44% 41,6% 45,9%

Importanţi vectori de influenţă la nivel mondial au utilizat hastagul pe diferite reţele sociale în zilele imediat următoare. Printre ei, Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, dar şi liderul Bisericii Anglicane, arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, cel care a completat postarea cu textul în limba franceză: „Răspunsul la astfel de violenţă demonică este dragostea pentru cei care suferă și acţiune virtuos împotriva răului”. 1 Înainte de Gala celei de-a 72 a ediţii a Golurilor de Aur, care a avut loc, în 11 ianuarie, la Beverly Hills, producător de film Harvey Weinstein a publicat în revista Variety o scrisoare deschisă adresată comunităţii de la Hollywood, despre atacurile și importanţa libertăţii de exprimare, pe care a încheiat-o „Je suis Charlie, juif je suis, je suis Ahmed” / „Eu sunt Charlie, Eu sunt evreu, Eu sunt Ahmed”. 2 La spectacolul de 33 SINTEZA # 13, februarie 2015

gală, multe vedete au ţinut să arate solidaritatea, afişând sloganul Je suis Charlie, printre ele George Clooney și Amal, Kathy Bates, Helen Mirren, Diane Kruger sau Joshua Jackson, iar Jared Leto, prezentatorul Golden Globe, a folosit termenul în discursul pentru unul dintre premii. 3

Doi jucători francezi din NBA (campionatul naţional de baschet din SUA) au purtat tricouri purtând sloganul Je suis Charlie în timpul exerciţiilor de încălzire: Nicolas Batumi (jucător al Blazers Portland Trail, 8 ianuarie 2015) și Kevin Seraphin (jucător al Washington Wizards, 9 ianuarie 2015).

Toţi jucătorii echipei din prima ligă italiană, Lazio Roma, au purtat tricouri inscripţionate cu Je suis Charlie în timpul partidei din 11 ianuarie disputate contra echipei AS Roma.

Jon Stewart a încheiat ediţia din 8 ianuarie a The Daily Show, difuzat pe postul Comedy Central, cu Je suis Charlie într-un desen animat, iar în episodul din 11 ianuarie al longevivului serialul The Simpson, difuzat de Fox, Maggie apare fluturând un steag negru cu inscripţia Je suis Charlie, abordând o postură şi a costumaţie asemănătoare simbolului Franţei – La Marianne – din lucrarea „La Liberté guidant le peuple”, lucrare reprezentativă a pictorului francez Eugène Delacroix pentru comemorarea Revoluţiei de la 1830.

În memoria victimelor de la Charlie Hebdo, a doua zi după atac, Jean-Pierre Tallieu, primarul orașului La Tremblade, în suburbia localităţii Royan, din regiunea CharenteMaritime, a dat numele Je suis Charlie unei pieţe din localitate.

Microsoft Windows a a lansat, în 10 ianuarie, versiunea 6.7.4 a Notepad ++ sub denumirea Je suis Charlie. Drept răspuns, site-ul a fost spart de gruparea Tunisian Fallaga Team. Mai mulţi dezvoltatori de software au produs aplicatii pentru smartphone-uri cu această temă.

Pentru Android au fost produse mai 

Z OO M

multe aplicaţii care au afişat diverse versiuni ale sloganului Je suis Charlie.

Dezvoltatorii francezi de la publicaţia Nice-Matin au lansat o aplicaţie gratuită Je suis Charlie pentru smartphone-uri care permitea, prin localizarea utilizatorului, updatarea unei hărţi pe care au fost mapaţi susţinătorii Charlie Hebdo. Jurnaliştii specializaţi în IT&C au notat faptul că, dacă în mod obişnuit verificarea unei aplicaţii înainte de lansarea ei în App Store durează aproximativ 10 zile, Je suis Charlie App a fost aprobată în decursul unei ore după ce dezvoltatorii ei l-au contactat pe CEO-ul Apple, Tim Cook. 4 5 Je suis Charlie a fost monetizat rapid de fabricanţii de diverse produse, în 12 ianuarie eBay erau disponibile mai mult de 5.000 de produse (tricouri, căni, lucrări artistice, insigne, postere, pălării, huse de telefon, brelocuri și medalioane pentru câini. Compania a anunţat că va dona taxele încasate din vânzarea în Franţa a produselor asociate Je suis Charlie. Cu privire la această marketare rapidă, au existat reacţii critice punându-se întrebarea dacă producătorii au profitat de pe urma acestei tragedii sau doar au răspuns unei cereri venite din partea consumatorilor. 6 Compania franceză de vânzări 3 Suisses şi-a atras critici din partea comentatorilor, pentru că a folosit o imagine cu sloganul Je suis Charlie într-un tweet prin care îşi promova

Note bibliografice: 1 Damien Gayle - #JeSuisCharlie sweeps Twitter as Internet users rush to show solidarity with French satirical news magazine after massacre, în dailymail.co.uk, 7 ianuarie 2015 2 Mike Fleming - Harvey Weinstein On Golden Globes Hope For Charlie Hebdo Solidarity, în Deadline.com, 11 ianuarie 2015 3 Jen Yamato şi Anthony D'Alessandro - Golden Globes: George Clooney, Jared Leto Say Je Suis Charlie, în Deadline.com, 11 ianuarie 2015 4 Debbie Turner - Je Suis Charlie app for Android and iPhone shows solidarity, în Phonesreview.co.uk, 13 ianuarie 2015

34 SINTEZA # 13, februarie 2015

produsele. Compania a eliminat postarea în aceeași zi, cerându-și scuze

ofensator care în SUA, de exemplu, este etichetat drept discursul urii. 7

Lanţul hotelier londonez The Hoxton a fost supus unui tir de critici pentru că a inclus hastagul " "#jesuischarile" (folosit greşit!) într-o postare pe Facebook pentru a-şi promova hotelul din Paris.

În mai multe ţări – printre care Algeria, Nigeria și Pakistan – au loc proteste faţă de continuarea difuzării de caricaturi înfăţişându-l pe Profetul Mahomed, participanţii scandând „I am not Charlie, I am Muhammed” / „Eu nu sunt Charlie, eu sunt Mahomed”.

În acelaşi timp însă, Je suis Charlie a avut şi opozanţii lui. În mediul online a fost folosit hastagul #JeNeSuisPasCharlie, mai ales de către cei care au văzut în atitudinea celor de la Charlie Hebdo un potenţial de incitare la rasism şi intoleranţă. Pe de altă parte, publicaţii din alte ţări au folosit acest slogan pentru a justifica de ce nu publică şi ele caricaturile celor de la Charlie Hebdo, aşa cum au făcut-o multe reviste, ziare şi websiteuri de informaţie din Europa. Alţi comentatori sau lideri de opinie au folosit „Je suis pas ne Charlie" pentru a atrage atenţia asupra mediatizării şi dezbaterii disproporţionate între evenimentele de la Paris şi atrocităţile comise în alte ţări non-occidentale (spre exemplu Africa). Într-un articol intitulat „I Am Not Charlie Hebdo" /"Eu nu sunt Charlie Hebdo", publicat, în The New York Times, în 8 ianuarie, jurnalistul american David Brooks îi descrie jurnaliștii de la Charlie Hebdo ca fiind „martiri în numele libertăţii de exprimare”, însă este de părere că publicaţia este una puerilă, cu un umor

5 Ben Lovejoy - French app to show support for Je Suis Charlie campaign approved in one hour after contacting Tim Cook, 9to5mac.com, 12 ianuarie 2015 6 Cristina Alesci and Kate Trafecante - Retailers walk line with 'Je Suis Charlie' merchandise, CNN.com, 10 ianuarie 2015 7 David Brooks - I Am Not Charlie Hebdo, în nytimes.com, 8 ianuarie 2015 8 Gene Policinski – First Amendment #JeSuisCharlie – another way to say „freedom”, gazettextra.com, 7 ianuarie 2015

În fond, Je juis Charlie, pe lângă empatie şi solidarizare, a reprezentat pentru mulţi dintre cei care l-au folosit o declaraţie de libertate. Cu atât mai mult cu cât evenimentele în sine au fost percepute ca fiind o încercare de cenzură a libertăţii de experesie generând nu o reducere la tăcere, aşa cum, probabil, a fost scopul iniţia, ci o mult mai mare conştientizare a necesităţii libertăţii de exprimare.

Efectele le-a sintetizat Gene Policinski, Chief Operating Officer al Institutului Newseum și Senior Vice-Președinte al First Amendament Center: „În mod ironic, asemenea acte de violenţă îndreptate împotriva jurnaliștilor… sunt recunoașterea faptului că libertatea de exprimare și piaţa de idei, consacrată în SUA în Primul Amendament - este o armă puternică împotriva tiraniei (…) De mai bine de 220 ani, în Statele Unite, 45 de cuvinte ale Primul Amendament au definit libertăţile fundamentale ale naţiunii americane. Avem acum alte câteva cuvinte care vor servi ca un mijloc global de declarare a acestor libertăţi: #JeSuisCharlie." 8 n

Notă - datele din acest text fac parte din studiile IRES: Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, realizat în 2 februarie 2015 pe un eşantion de 1.023 de subiecţi cu vârsta peste 18 ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3,1%.

Agenda publică 2015, realizat în 29-30 ianuarie 2015 pe un eşantion de 1.329 de subiecţi cu vârsta peste 18 ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

Marja de eroare: ± 2,8%.

Repere ale securităţii.

Evoluţii globale şi realităţi româneşti Adrian Stănescu

Î

n februarie 2014, ulterior refuzului de a semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană şi la presiunea amplelor manifestaţii de protest, regimul preşedintelui Viktor Ianukovici a fost înlăturat, criza politică instalată la Kiev transformându-se, în următoarele luni, într-una de securitate majoră. Occidentul reacţionează, preluând rapid rolul de mediator, pentru ca mai târziu, ca răspuns la intransigenţa Federaţiei Ruse, să îi impună sancţiuni care au alimentat atât agresivitatea Moscovei, cât şi insecuritatea în vecinătatea apropiată. În ianuarie 2015, la Paris, trei terorişti lansează o serie de atacuri care paralizează Franţa şi emit o undă de şoc în întreaga Europă. Au loc arestări şi anchete, atât pe teritoriul francez, cât şi în alte ţări occidentale, precum Belgia şi Germania. Problema traficului dinspre şi înspre Siria şi Irak a cetăţenilor europeni decişi să servească „războiul sfânt” este reluată cu şi mai mare determinare, atât la nivel oficial, cât şi în massmedia. Nevoia de măsuri suplimentare de securitate şi de modificare a legislaţiilor statale devine subiect stringent pe agenda publică în multe ţări europene.

Două săptămâni mai târziu, Banca Centrală a Elveţiei ia decizia suverană de a elimina pragul de referinţă franc-euro stabilit, unilateral, în condiţiile puternicei valorizări a monedei naţionale în faţa devizei europene. Efectul imediat? Mai multe state din Europa de Est sunt afectate de scăderea valorii propriilor monede, 35 SINTEZA # 13, februarie 2015

fapt ce a generat o puternică emoţie şi îngrijorare în rândul opiniei publice din cauza impactului economic asupra cetăţenilor. În consecinţă, autorităţile au fost supuse unei presiuni considerabile pentru a preveni declanşarea unei crize a creditelor.

Toate aceste evenimente, din diverse colţuri ale continentului şi pentru care semnalele de avertizare fie au fost ignorate, fie slabe, au un impact deosebit asupra României şi demonstrează încă o dată sistemul extrem de complex şi vast de ameninţări pe care trebuie să îl gestioneze statele şi organizaţiile.

Consecinţe ale globalizării, relaţiilor de interdependenţă între state sau escaladării tensiunilor interetnice, astfel de şocuri nu se suprapun întotdeauna pe ordinea de zi, forţând actorii statali să se replieze rapid, mai ales într-o epocă în care impactul emoţional şi presiunea exercitată de societatea civilă, cetăţeni şi mass-media modifică agende oficiale, refac sau desfac alianţe. În mod firesc, graniţa dintre riscurile externe şi cele interne la adresa securităţii României a devenit extrem de difuză. Unele pericole derivă din poziţionarea regională, precum instabilitatea din zona Mării Negre, presiunea directă sau indirectă pusă de Rusia, care îşi revendică supremaţia în acest spaţiu din raţiuni economice şi strategice. Altele sunt determinate de prezenţa României în spaţiul de apartenenţă politic şi militar, respectiv de stat aflat la graniţa estică a UE şi NATO: crizele economice generate de includerea ţării noastre în fluxurile şi pe pieţele internaţionale; securitatea

energetică; atacurile cibernetice şi, mai ales, terorismul. La acestea se adaugă vulnerabilităţi de ordin intern, precum corupţia, evaziunea fiscală şi economia subterană.

Provocări pentru România Graniţa dintre preocupările responsabililor în domeniul securităţii şi cea a percepţiei publicului este întotdeauna volatilă. Ea este influenţată de agenda publică, dar şi de modul în care mass-media comentează diferitele evenimente.

Modificările de percepţie la nivelul populaţiei privind riscurile de securitate sunt în directă corelaţie cu evenimentele sau trendurile înregistrate, dar şi cu modul în care au fost mediatizate anumite evenimente, fenomene, situaţii. În anul 2013, de exemplu, două evenimente cu vizibilitate mediatică imensă au fost protestele faţă de proiectul Roşia Montană şi isteria declanşată de lanţul de seisme din Galaţi. Potrivit unei cercetări realizate de IRES, dată publicităţii în decembrie 2013, cutremurele, tulburările sociale şi inflaţia ocupau primele locuri în clasamentul „riscurilor de securitate de actualitate pentru România”, în vreme ce războiul se afla printre ultimele (78% - cutremur; 75% tulburări sociale; 77% - inflaţie şi 22% - un război în zonă).

Evoluţiile din 2014 din proximitatea geografică estică a ţării noastre au schimbat fundamental această percepţie: într-un studiu al aceluiaşi institut din ianuarie 2015 se înregistrează o inversare a raporturilor. Astfel, un război în 

Z OO M

zona ţării noastre reprezintă cea mai mare temere pe care participanţii şi-o proiectează atunci când îşi imaginează România peste 25 de ani (39%), în vreme ce teama de inflaţie şi creşterea preţurilor ocupă doar 22% din răspunsuri, iar tulburările sociale - 10%.

Strategia Naţională de Apărare din 2010 relevă ca principale riscuri şi ameninţări extinderea modalităţilor de manifestare a fenomenului terorist în plan internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, menţinerea unui nivel ridicat de instabilitate şi insecuritate în zona Mării Negre, fragilitatea sistemului financiar internaţional, riscurile de sănătate publică.

Aceste priorităţi oferă o oglindă fidelă a ceea ce preocupă decidenţii, imprimă direcţii în alocarea de resurse şi aplicarea de planuri de acţiune. Însă cinci ani reprezintă mult în lumea globală actuală, astfel încât se impune necesitatea elaborării unui nou document, care să reconfigureze setul de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări în noua formulă de securitate.

O trecere în revistă a unora dintre cele mai pregnante riscuri actuale conturează o imagine a realităţilor româneşti, care nu pot fi „citite” în afara evoluţiilor la nivel regional şi global.

Instabilitate şi insecuritate în zona Mării Negre Evoluţiile politice şi militare din proximitatea estică a României, spaţiu istoric al competiţiei geostrategice, arată consecvenţa specifică Rusiei în atingerea obiectivelor, indiferent de natura lor.

Accentuarea tensiunilor în estul Ucrainei şi perpetuarea conflictelor îngheţate din Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria, exploatate simultan sau pe rând de către Moscova, în funcţie de nevoile sale, au menţinut starea de insecuritate în regiunea Mării Negre.

Confruntările dintre actorii implicaţi, direct sau indirect, în criza ucraineană s-au dezvoltat pe mai multe planuri şi au confirmat o realitate: instabilitatea regională se transmite rapid în sistemul internaţional.

Solicitările recente ale Ucrainei 36 SINTEZA # 13, februarie 2015

adresate comunităţii internaţionale, de a recunoaşte Rusia ca „stat agresor”, iar regiunile separatiste pro-ruse Doneţk şi Luhansk drept „organizaţii teroriste” arată că nu se pune problema unor soluţii pe termen scurt sau mediu, care să vină în întâmpinarea unui eventual armistiţiu.

Din perspectiva Occidentului, Kremlinul este în pierdere. Închiderea accesului Rusiei la finanţarea externă şi micşorarea veniturilor din exporturile de petrol şi gaze au făcut ca intrările de valută să se diminueze considerabil, punând presiune pe cursul de schimb al rublei. Economia Rusiei este dependentă de exporturile de materii prime, peste 50% din acestea reprezentând petrolul şi gazele naturale, care asigură jumătate din veniturile la bugetul federal. Între scenariile vehiculate în urma anexării Crimeii de către Rusia este şi cel în care autorităţile ruse ar putea respinge decizia Curţii Internaţionale de la Haga, din februarie 2009, prin care a fost delimitat platoul continental şi zona economică exclusivă între România şi Ucraina. Crimeea, prin Sevastopol, s-ar transforma într-un nou front rus de acţiune, a cărui misiune ar fi contracararea încercărilor altor actori regionali de a-şi face simţită prezenţa în zonă.

Dialogul actual ruso-român se derulează în logica dezvoltată de Bruxelles în raport cu Moscova. Cel mai bun exemplu în acest sens este declaraţia recentă a ministrului afacerilor externe, Bogdan Aurescu, de aliniere la poziţia UE privind oportunitatea suplimentării măsurilor restrictive împotriva Rusiei, ca urmare a deteriorării situaţiei din Ucraina. În plan intern, trebuie evaluate consecinţele socio-economice ale deciziilor companiilor energetice ruse prezente şi piaţa românească de profil, privind eventuala restrângere a activităţilor pentru limitarea pierderilor înregistrate.

Ecuaţia energetică Problemele derivate din criza ucraineană nu sunt doar de natură politică şi de securitate, ci au şi o componentă economică şi energetică pronunţată în planul implicaţiilor pentru regiune şi România. Să nu uităm că Marea Neagră este şi

Z OO M

unul dintre cele mai importante coridoare energetice, cu perimetre şi resurse subterane importante pentru securitatea energetică a ţării noastre.

Discuţiile recente dintre Rusia şi Turcia privind construirea gazoductului „Turkish Stream” începând cu luna decembrie 2016 arată, o dată în plus, că Moscova nu îşi va diminua atenţia asupra acestei zone, ci va schimba doar instrumentele pe care doreşte să le utilizeze, nefiind dispusă să îşi piardă din influenţa acumulată. Însă scăderea preţurilor hidrocarburilor pe plan mondial, mai accentuată în a doua jumătate a anului trecut, pune presiune asupra Rusiei.

Din această perspectivă, raporturile de forţă furnizor-consumator se modifică în beneficiul celui din urmă, imun temporar, ce-i drept - la mult temuta armă energetică rusească.

România este supusă şi volatilităţii pieţelor energetice internaţionale.

Declinul cotaţiilor petrolului şi aprecierea dolarului nu reprezintă elemente destabilizatoare în economia internă, scăderea preţului putând avea efecte pozitive pentru ţara noastră, care este importator de energie, iar ţara noastră nu are un deficit semnificativ al contului curent şi nu există riscul unor ieşiri masive de capital străin.

Pe de altă parte, este posibil ca efectele pozitive să nu se transmită la nivel microeconomic cu aceeaşi amplitudine, în condiţiile în care dinamica preţului carburanţilor nu a fost în corelaţie cu dimensiunea reducerii cotaţiei barilului. Pe termen mediu, preţul redus al petrolului ar putea afecta exploatarea câmpurilor de gaze naturale din Marea Neagră prin diminuarea sumelor alocate pentru investiţii.

Terorism islamic Dacă ne gândim fie şi numai la prezenţa trupelor româneşti în diferite spaţii de conflict sau la construirea, pe teritoriul României, a scutului antirachetă de la Deveselu şi a bazei militare americane de la Kogălniceanu, asumarea calităţii de membru al NATO şi UE de către ţara noastră are printre consecinţe şi creşterea vulnerabilităţii la ameninţările asimetrice.

Imediat după atacurile din Franţa, evaluările serviciilor de informaţii

au reconfirmat că România este un important areal de tranzit pentru suspecţii de terorism şi zonă de derulare a unor activităţi de sprijin asociate acestui flagel. Temerea cea mai mare este cea legată de creşterea numărului de persoane din statele europene, cu predilecţie din nordul şi vestul continentului, care călătoresc în Siria şi Irak pentru a lua parte la activităţi combatante şi care se întorc în ţările de origine cu o misiune clar stabilită. Amploarea acestei stări de fapt se citeşte şi în numărul tot mai mare de acţiuni de prevenţie expulzări de persoane sau interzicerea accesului pe teritoriul României a unor indivizi suspectaţi de terorism. Întrebarea firească este ce se poate face în această situaţie. Un răspuns plauzibil este întărirea capacităţii de reacţie a autorităţilor însărcinate cu securitatea naţională şi sporirea cooperării cu structuri externe similare.

Securitate cibernetică De cele mai multe ori, legăturile extinse dintre operaţiunile iniţiate din diverse locaţii la nivel global fac aproape imposibilă identificarea strategiilor de atac. Deşi se încearcă construirea unei reacţii coerente, prin răspunsuri rapide şi cadre normative şi legislative, hackerii au o viteză incredibilă de diversificare şi amplificare a activităţilor. În 2014, operaţiunea internaţională de spionaj cibernetic Epic Turla a vizat şi România. Au fost atacate 15 entităţi, între care două ministere, două instituţii guvernamentale, companii private, precum şi simpli utilizatori.

Cu aceste cifre, ţara noastră s-a situat pe locul şapte în lume ca număr de sisteme afectate.

Intensificarea atacurilor de natură cibernetică poate avea efecte devastatoare atât în plan economic, cât şi militar, dacă ne gândim doar la fluxurile financiare care se desfăşoară exclusiv în format electronic sau la sistemele de comunicaţii utilizate în format interstatal.

Se creează astfel o presiune tot mai mare asupra autorităţilor pentru a identifica resurse financiare şi adopta instrumentele legale necesare consolidării capacităţii de reacţie, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor civile.

37 SINTEZA # 13, februarie 2015

Volatilitate economică Europa nu şi-a revenit încă de pe urma şocului din 2008.

O demonstrează criza euro, o demonstrează temerile referitoare la parcursul Greciei, o demonstrează dificultăţile de dezvoltare şi disensiunile dintre state ori chiar în interiorul unora pe marginea soluţiilor emise de diferiţi actori politici - austeritate versus măsuri de încurajare economică. Falia creată în interiorul blocului comunitar între sudul îndatorat şi nordul finanţator încă nu s-a închis şi are în continuare urmări profunde în ceea ce priveşte dialogul pe toate planurile între statele europene.

Ca parte a Uniunii Europene şi nu numai, România resimte evoluţiile din sfera economică cu o acuitate sporită de vulnerabilităţile proprii perpetuate din perioada de tranziţie sau provocate de şocurile succesive produse în vecinătatea apropiată.

După o perioadă în care se considera că politicile economice au nevoie de robusteţe şi consecvenţă, astăzi se resimte necesitatea unei abordări proactive, flexibile, centrate pe interesul naţional, dar atentă la mediul economic european şi internaţional.

Spaţiul de manevră în domeniul politicilor economice în România este considerabil, statutul său de ţară emergentă oferindu-i o paletă largă de posibilităţi traduse în domenii economice sau activităţi sociale ce pot fi integrate în politici de dezvoltare durabilă.

Corupţie şi evaziune fiscală România dispune în mare parte de mecanismele necesare prevenirii, identificării şi sancţionării corupţiei, conflictelor de interese şi a altor infracţiuni conexe. Progresele înregistrate în ultimii ani în combaterea acestor fenomene au fost considerabile. Nu se poate spune însă că succesele au fost atât de importante încât să modifice semnificativ trendurile. Din acest motiv, riscurile asociate - slăbirea clasei politice, erodarea statului de drept, decredibilizarea ţării în plan extern - implică, în continuare, vigilenţă maximă din partea statului.

De altfel, acţiunile autorităţilor române se menţin în atenţia oficialilor de la Bruxelles şi Washington,

fapt evidenţiat de rapoartele de monitorizare ale Executivului european şi în documente ale Departamentului american de Stat.

Rezultatele pozitive nu au trecut neobservate nici la nivel diplomatic şi nici mediatic. Dosarele deschise pe numele unor politicieni sau oficiali locali s-au soldat cu reţineri, arestări şi condamnări definitive pentru acte de corupţie, numărul acestora fiind de aproximativ zece ori mai mare în 2013 (peste 1.000 de persoane), comparativ cu 2006 (155). Infracţiunile asociate au constat, în multe cazuri, într-un mix de activităţi, de la dare şi luare de mită, spălare de bani, la înşelăciune şi fraude financiar-fiscale.

Toate aceste acţiuni au confirmat persistenţa unei cangrene sistemice.

Este limpede că este nevoie de o accelerare a demersurilor de combatere a fenomenului, mai ales că nivelul de prevenire a micii corupţii, fie ea centrală sau locală, este unul slab.

O eficienţă sporită a demersurilor de combatere a acestui fenomen ar putea fi asigurată prin consolidarea cadrului legislativ, angajamentul clasei politice şi eliminarea implicării factorului politic în deciziile judiciare, reforma judiciară, o mai bună coordonare a politicii economice, cooperarea interagenţii, precum şi modernizarea aparatului administrativ de stat.

Viziune sistemică Trecerea în revistă a riscurilor cu care se confruntă statul român evidenţiază două dintre constructele strategice pe care liderii formali şi opinia publică trebuie să le aibă permanent în vedere.

Din punct de vedere conceptual, securitatea naţională trebuie înţeleasă ca parte a securităţii regionale şi globale, iar obiectivele asumate de autorităţile de la Bucureşti - integrate celor prevăzute în strategiile euroatlantice. O astfel de abordare este singura ce poate asigura o gestionare integrată a riscurilor şi ameninţărilor, în tandem cu statele partenere şi aliate.

Din perspectivă acţională, nu poate fi ignorat impactul pe care fiecare dintre demersurile asumate la nivel politic, militar, economic şi social îl are, în diferite forme, asupra stării de securitate naţională. n

Z OO M

Z OO M

D

reptul la securitate şi dreptul la viaţă privată pot fi de aceeaşi parte a baricadei, dar sunt situaţii în care cele două pot fi antagonice, în opoziţie.

Cine cedează, în acest din urmă caz?

Preferăm să fim mai siguri în ce priveşte viaţa noastră şi să avem mai puţină intimitate sau preferăm să avem mai multă intimitate şi mai puţină siguranţă personală? Răspunsul poate să fie diferit, în funcţie de momentul istoric în care ne aflăm. În acest moment, aşa cum spune prof. dr. Iulia Motoc, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), securitatea pare să aibă câştig de cauză.

Sinteza: Pachetul de legi privind securitatea naţională (Legea cartelelor pre-pay, Legea privind stocarea datelor din comunicaţiile electronice şi Legea siguranţei cibernetice) iscă dispute aprinse în societatea românească. Vă rugăm să ne explicaţi care sunt prevederile problematice pentru care Curtea Constituţională a declarat legile respective ca fiind neconstituţionale şi, de fapt, cu ce anume ar atenta aceste legi la viaţa privată? Prin ce anume legile respective ar afecta viaţa privată a individului în plus faţă de ceea ce o afectează în prezent în acest domeniu?

Interviu cu Iulia Motoc, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, realizat de Marius Avram

Securitate şi protejarea vieţii private.

Sunt momente în care balanţa înclină în favoarea securităţii 38 SINTEZA # 13, februarie 2015

Iulia Motoc: În calitate de judecător CEDO nu pot comenta aceste decizii ale CCR. Cu ceea ce aş putea începe ca un cetăţean care trăieşte astăzi în Franţa, după evenimentele teroriste tragice din ianuarie, este că măsurile de securitate au sporit foarte mult la nivel european. În Franţa, 122.000 de oameni ai legii veghează astăzi la securitatea cetăţenilor, pe străzile din Franţa pot fi văzuţi în mod curent soldaţi. 11.000 de soldaţi au fost postaţi de către guvernul francez pe străzile din Franţa, în special în zonele care ar putea fi ţinte pentru atacurile teroriste. Guvernul Merkel a adoptat, la începutul lunii februarie, o lege care interzice pregătirea militară în afara Germaniei, în baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU. De asemenea, se pregătesc măsuri de confiscare a documentelor de identitate ale celor ce sunt potenţial islamist violenţi. Guvernul Cameron a anunţat măsuri drastice de verificare a oricărei platforme de comunicare inclusiv Apple’i Message şi WhatsApp. Consiliul de Afaceri Externe care s-a reunit pe 9 februarie 2015 la Bruxelles a ajuns la concluzia necesităţii reevaluării politicii antiteroriste la nivel european.

- Există diferenţe majore (care?) între legile privind securitatea naţională din România şi cele din UE sau SUA?

- Sigur că există diferenţe care sunt de altfel de notorietate. Opoziţii la legile Big Brother, sau mai precis la modul de la implementare internă a directivei din 2006 nu au existat numai în România, a cărei Curte Constituţională rămâne totuşi cu cea mai radicală poziţie în acest domeniu, dar şi în alte state ca Germania, Cehia, Cipru. Este cunoscut avizul din aprilie 2014 pe care Curtea Europeană de Justiţie l-a adoptat cu privire la directiva de reţinere a datelor din 2006. În acest caz, Curtea de la Luxemburg 39 SINTEZA # 13, februarie 2015

considera că trebuie să existe mult mai multe garanţii cu privire la viaţa privată. Curtea de la Luxemburg citează extensiv jurisprudenţa CEDO cu privire la protecţia vieţii private. Dar raporturile dintre aceste două Curţi nu sunt aşa de clare şi coerente cum s-ar putea crede din exterior. La sfârşitul anului trecut deci în decembrie 2014, aceeaşi Curte de la Luxemburg a considerat la Uniunea Europeană că nu poate adera la CEDO, în condiţiile de faţă, aşa cum prevede Tratatul de la Lisabona. Ca să răspund mai simplu, cred că legislaţia europeană se va modifica după atentatele de la Paris din acest an, care pot fi considerate, cum ar spune Bruce Ackermann, un moment constituţional pentru legislaţia antiteteroristă din Europa, aşa cum a fost modificată după 9/11 în SUA. Să nu uităm însă că SUA este un stat federal şi UE este departe de a fi o federaţie.

- Până la urmă, unde şi cum fixăm graniţa şi cum găsim echilibrul între două aspecte care azi par să fie pe poziţii opuse: nevoia de siguranţă, pe de o parte, şi nevoia de protejare a vieţii private?

Dacă una dintre aceste nevoi trebuie să cedeze mai mult în faţa celeilalte, cine şi cum, pe ce criterii, stabileşte care dintre ele este mai importantă?

- Cred că aici este cheia acestei probleme, acest echilibru între protecţia acestor drepturi. Deşi există nişte garanţii fundamentale, peste care nu se poate trece, nu a existat niciodată un mod de a stabili acest echilibru. Sunt momente în care, aşa cum spuneam, balanţa inclină mai mult în favoarea securităţii persoanale. Suntem într-un moment de acest gen în Europa.

- Din informaţiile dumneavoastră, există multe cazuri de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind încălcarea dreptului la viaţă privată? În ce priveşte România, dar şi restul Europei, de unde provin cele mai multe astfel de procese şi cam în ce fel sunt ele soluţionate?

Câştigă mai degrabă statul sau persoanele care se simt lezate în drepturile lor?

- Există o jurisprudenţă importantă a CEDO în ceea ce priveşte noile tehnologii şi protecţia datelor personale. În general este citată jurisprudenţa care se referă la reţinerea datelor genetice în cazier pe termen nedeterminat: S şi Marper împotriva Marii Britanii, adoptate de Marea Cameră în 2008, M. K împotriva Franţei. Exista o mare atenţie faţă de viaţa privată de aceea, aşa cum ştiţi, România a fost de multe ori condamnată pentru încălcarea dreptului la viaţă privată în ceea ce priveşte inclusiv scurgerile în presă din dosarele penale, dar în ceea ce priveşte terorismul există un caz fundamental din 1978 Klass şi alţii împotriva Germaniei, în care CEDO afirma că societăţile democratice de astăzi sunt conştiente de pericolul terorist. n Prof. dr. Iulia Antoanella Motoc este judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), profesor la Universitatea Bucureşti, avocat. În perioada 2010-2013 a fost judecător la Curtea Constituţională a României (CCR).

Z OO M

Z OO M

SINTEZA: Domnule ministru, toate cele trei legi care compun aşa numitul pachet de legi ale securităţii naţionale, legea cartelelor pre-pay, legea privind stocarea datelor din comunicaţiile electronice şi legea siguranţei cibernetice, au fost declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională.

Dumneavoastră aţi fost membru în Comisia de control al SRI, sunteţi deci familiarizat cu procedurile operaţionale ale serviciului. Ne puteţi expune, tehnic, cum sunt incomodate acţiunile SRI de menţinerea, unică în Europa, a oportunităţii achiziţionării cartelelor pre-pay fără prezentarea datelor personale?

Sorin Grindeanu: Nu cred că putem vorbi de „incomodarea” acţiunilor SRI. În egală măsură, nu pot vorbi nici în numele SRI. Ce vă pot spune însă este că, la nivel european, există state care au reglementat reţinerea datelor de identificare pentru utilizarea de cartele preplătite. Pentru identificarea persoanelor, în aplicarea legislaţiei specifice domeniului securităţii naţionale, este necesar ca şi deţinătorii de cartele preplătite să fie identificaţi la fel cu cetăţenii care au abonamente telefonice şi care prezintă o carte de identitate la încheierea contractului.

- Aveţi cunoştinţă de faptul că membri ai grupărilor teroriste sau ai crimei organizate achiziţionează sub anonimat cartele preplătite din România pentru a le utiliza în ţările lor de origine din Europa, Africa de Nord sau Orientul Apropiat, pentru a le utiliza în activităţi criminale?

- Astfel de informaţii sunt deţinute de autorităţile competente în domeniu.

Cu siguranţă, sub umbrela anonimatului pe care îl permite în prezent achiziţionarea de cartele telefonice fără identificare prealabilă, aşa cum se face la încheierea unui contract de abonament, se pot întâmpla diverse infracţiuni.

- Legea privind stocarea datelor din comunicaţiile electronice timp de şase luni a fost şi ea respinsă de Curtea Constituţională. Aici suntem în practică europeană, pentru că şi Curtea Europeană de Justiţie

a decis, în aprilie 2014, că Directiva 24/2006 privind reţinerea datelor din comunicaţiile electronice (pe telefon sau pe internet) nu respectă legislaţia europeană. Chiar şi aşa, premierul David Cameron a anunţat că nu va renunţa la lege pentru că e vitală securităţii cetăţenilor britanici. Din nou, din punctul de vedere al aspectelor tehnice ale acţiunilor serviiciilor de informaţii, în ce mod impietează respingerea legii care fusese promulgată în 2012 de Traian Băsescu?

- În România, Legea 82 a fost creată întrucât exista Directiva europeană care ne obligă să avem o astfel de lege. Legea privind reţinerea datelor reglementa reţinerea datelor de trafic ale abonaţilor, în cazul comunicaţiilor electronice, pe o perioadă de şase luni. Prin declararea neconstituţională a acestei legi, nu mai este prevăzută reţinerea acestor date de trafic de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice. În acest moment, pentru exercitarea atribuţiilor ce revin instituţiilor statului cu competenţe în domeniul siguranţei naţionale, nu pot fi solicitate toate datele care erau încadrate în categoria datelor de trafic, ci numai acele date deţinute de furnizorii de comunicaţii electronice necesare asigurării serviciilor de comunicaţii sau serviciilor de facturare. În legislaţia naţională au fost prevăzute garanţii suplimentare în ceea ce priveşte respectarea dreptului la viaţa privată a cetăţenilor (faţă de textul Directivei pe baza căreia a fost creată legea). După invalidarea Directivei europene însă, legislaţia naţională a fost declarată neconstituţională.

Este imperios necesar să venim cu o propunere de legislaţie care să fie în acord cu Decizia Curţii Constituţionale, în armonie cu drepturile şi libertăţile individuale, care să aducă suficiente garanţii pentru cetăţeni şi să permită accesul la date autorităţilor abilitate, în împrejurări şi condiţii speciale. Este important, de asemenea, să subliniez ceva ce nu a fost clar în dezbaterile publice care au avut loc. Nu a fost, nu este şi nu va fi vorba despre accesul la conţinutul convorbirilor. Vorbim strict despre date de trafic. 

Interviu cu Sorin Grindeanu, ministrul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, realizat de Marius Avram 1991

Nevoia de securitate

nu e în antiteză cu dreptul la viaţă privată 40 SINTEZA # 13, februarie 2015

2004

1991 A fost publicată Legea nr. 51/1991 privind Siguranţa Naţională a României 2004 Este elaborată Strategia Naţională de Apărare a ţării

41 SINTEZA # 13, februarie 2015

2005

2007

2005 A fost făcută o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care a fost respinsă definitiv în 2006 2007 Legile securităţii naţionale au fost adoptate tacit de Camera Deputaţilor

2009 2009 Guvernul PDL-PSD a scos de pe ordinea de zi a Parlamentului pachetul cu legile siguranţei, pentru a face loc noilor legi care trebuiau elaborate de comisia specială parlamentară; comisia respectivă avea ca termen de predare a proiectelor legislative data de

2012 1 septembrie 2010, lucru care nu s-a mai întâmplat, comisia respectivă neîntrunindu-se nici măcar o dată 2012 Intră în vigoare prima lege „Big Brother” - Legea 82/2012 - care prevedea obligaţia operatorilor de telefonie şi internet de a reţine pe o  perioadă de 6 luni

Z OO M

- Atunci când a respins Directiva privind reţinerea datelor din comunicaţiile electronice, Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut drept legitim principiul stocării datelor în vederea asigurării securităţii la nivel european, dar a decis că sunt probleme privind mijloacele prin care a fost implementată. Credeţi că, şi în România, legea poate fi rescrisă, astfel încât să nu mai existe obiecţii constituţionale?

- Trebuie să respectăm decizia Curţii Constituţionale, survenită după invalidarea Directivei Europe şi să creăm o lege respectând atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi nevoile de realizare a unor instrumente de lucru corect definite pentru instituţiile care au abilităţi în domeniul siguranţei naţionale, dar numai în prezenţa unor garanţii suplimentare pentru cetăţeni. În prezent, există un grup de lucru interinstituţional care are în analiză legislaţia declarată neconstituţională şi care lucrează la noi propuneri care să respecte decizia CCR. Toate rezultatele vor fi făcute publice, proiectul de lege urmând să parcurgă toţi paşii prevăzuţi de lege până la adoptare, inclusiv cel al dezbaterii publice.

Nu suntem singura ţară care a parcurs sau parcurge acest traseu, care se confruntă cu această temă. Este o realitate a zilelor noastre, care trebuie corect abordată şi reglementată.

- Un alt motiv pentru care legile securităţii naţionale au fost respinse a fost temerea că serviciile secrete ar abuza de noile prerogative şi ar spiona în alte scopuri decât cele ale siguranţei naţionale. E justificată această temere? Ne puteţi explica cum se obţine şi cum este pus în aplicare un mandat de siguranţă naţională? Tehnic. Există mecanisme funcţionale, juridice şi tehnice care împiedică abuzul?

- Poporul român are în spate o istorie care a lăsat urme, mă refer aici la memoria colectivă legată de fosta Securitate. E firesc să ne fie frică ca popor să nu repetăm

Z OO M

istoria, să nu trăim abuzuri. Eu personal sper că aceste dezbateri publice să fie benefice, să facă cunoscut legiuitorului voinţa populară, iar statul, la rândul său, să îşi facă publică agenda şi nevoile pe care le are în contextul noilor realităţi mondiale.

Subliniez totodată că, în Legea 82, care a fost declarată neconstituţională nu era reglementat accesul la conţinutul comunicării, aşa cum unii au speculat, profitând că publicul nu a citit textul legii. Nici în legea privind retenţia datelor, Legea 506, nu se reglementează accesul la conţinutul comunicării. Legea securităţii cibernetice tratează exclusiv aspecte legate de posibilele atacuri cibernetice la infrastructuri critice naţionale, din nou, nefiind vorba despre conţinutul comunicărilor.

- Care ar fi rolul dumneavoastră şi al Ministerului pentru Societatea Informaţională în ceea ce priveşte securitatea ţării?

- Ministerul pentru Societatea Informaţională are atribuţii în ceea ce priveşte reglementarea securităţii cibernetice, motiv pentru care a iniţiat legislaţia menţionată de dumneavoastră.

- Ştim că tinerii români excelează în domeniul IT. Acest lucru poate constitui un avantaj sau un dezavantaj pentru cei responsabili de securitatea României? Cum e percepută România în afară din acest punct de vedere, referindu-ne aici şi la hackerii români, care nu de puţine ori s-au „evidenţiat” prin acţiunile lor ilegale întreprinse în mediul electronic?

Cum ar putea fi exploatat în domeniul securităţii naţionale potenţialul pe care românii îl au în domeniul IT?

- Talentele româneşti din IT&C sunt, într-adevăr, recunoscute la nivel mondial. „Piaţa” de securitate cibernetică este o piaţă care se dezvolta organic şi, cu siguranţă, specialiştii din această zonă şi-au găsit deja sau îşi vor găsi firesc, în curând, locul profesional.

- Cum vedeţi dezvoltarea lumii virtuale, cât o să „cucerească” ea din lumea reală şi, în acest context, în ce măsură lumea virtuală ar trebui sau n-ar trebui să fie supravegheată?

- În toate forurile importante, poziţia România a fost aliniată cu cea a statelor membre, a Statelor Unite: am susţinut mereu libertatea şi neutralitatea Internetului.

Spaţiul virtual devine din ce în ce mai important, într-adevăr, însă nu putem vorbi despre reglementarea acestuia într-o lume civilizată. În România, rolul Ministerului pentru Societatea Informaţională este să elaboreze politici şi strategii în IT&C, să sprijine noile tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor, veghind în acelaşi timp la asigurarea securităţii cibernetice.

- În ce măsură putem vorbi, în lumea actuală, superiformatizată, de viaţă privată? Cu sau fără anumite prevederi legale privitoare la securitatea naţională, mai putem vorbi în această lume superiformatizată de viaţă privată sau această sintagmă e deja mai degrabă un concept teoretic?

- Dreptul la viaţa privată nu este un concept teoretic, este un drept autentic.

Desigur că lumea superinformatizată despre care vorbim îşi are propriile ei reguli. În această lume virtuală, unii dintre noi aleg să îşi împărtăşească informaţii din viaţa privată, de bună voie, iar alţii preferă să fie mai rezervaţi. Mă gândesc aici mai ales la social media. Dar acest lucru nu înseamnă că dreptul la viaţa privată nu rămâne valid. În ceea ce priveşte aspectele practice, la Ministerul pentru Societatea Informaţională, când am lucrat la Legea 506, referitoare la protecţia datelor cu caracter personal, am susţinut din plin acest drept, stabilind obligaţii pentru furnizorii de comunicaţii electronice, tocmai în scopul protecţiei datelor cu caracter personal.

- Unde vedeţi că ar fi linia de demarcaţie între dreptul

2014

datele de identificare ale utlizatorilor (date tehnice care să permită localizarea în timp şi spaţiu a comunicatorilor, fără conţinutul acestora).

Legea a avut la bază Directiva europeană 24 din 2006, dar Curtea Europeană de Justiţie a decis, în aprilie 2014, că respectiva Directivă este ilegală, pentru că nu respecta prevederile europene privind viaţa privată şi confidenţialitatea datelor personale. În consecinţă,

42 SINTEZA # 13, februarie 2015

în iulie 2014, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională prima lege Big Brother, pe motiv că nu respectă articolele 7 şi 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - respectarea vieţii private şi de familie şi protecţia datelor cu caracter personal

2014 Guvernul modifică Ordonanţa de Guvern din 2011 privind comunicaţiile electronice, iar Parlamentul adoptă această decizie prin lege. Astfel, se introduce obligaţia furnizorilor de telefonie mobilă de a solicita datele personale ale clienţilor de cartele telefonice prepay, precum şi obligaţia furnizorilor de internet în reţele wifi publice de a solicita şi stoca datele

personale ale utilizatorilor. În iulie 2014, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, atacă la CCR legea respectivă, ca urmare a sesizărilor venite din societatea civilă şi de la preşedintele Traian Băsescu. În septembrie 2014, CCR desfiinţează legea, pe care o consideră neconstituţională, pe motiv că „nu reglementează garanţii suficiente care să permită asigurarea unei protecţii eficiente a datelor cu caracter

personal faţă de riscurile de abuz, precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a acestor date”. În 19 decembrie 2014, Parlamentul adoptă Legea securităţii cibernetice a României, propunere legislativă iniţiată tot de Guvern. Prin această lege, supranumită Big Brother 2, toate firmele care deţin „infrastructuri cibernetice” (de la calculatoare la reţele) sunt obligate să şi le securizeze pe banii lor, iar SRI şi celelalte

43 SINTEZA # 13, februarie 2015

la viaţă privată şi securitatea personală/naţională?

Măcar teoretic poate fi trasată o astfel de graniţă pe un termen mai lung sau e nevoie de ajustări permanente, în funcţie de valorile şi nevoile societăţii la un moment dat?

- Dreptul la viaţă privată, protecţia datelor personale sunt preocupările noastre constante. Toată legislaţia pe care vrem să o promovăm să o aducem în dezbatere publică are în vedere aceste aspecte.

Linia de demarcaţie despre care vorbiţi pune lucrurile într-o paradigmă a opoziţiei, în care se presupune indirect că cele două aspecte, libertatea, drepturile individuale şi securitatea naţională, nu pot merge mână în mână. Eu cred şi sper că vom găsi soluţia de echilibru corectă pentru a respecta cetăţeanul şi, totodată, a-l proteja pe el şi statul român. Şi statele membre sunt preocupate de aceleaşi teme de lucru, iar unele dintre ele au o experienţă deosebită în ceea ce priveşte securitatea cibernetică.

- Dacă ar fi să optaţi între securitate personală şi renunţarea la viaţa privată, pentru dumneavoastră personal ce aţi alege? Aceste tipuri de reglementări legale care privesc drepturile fundamentale ale omului ar trebui sau n-ar trebui supuse referendumului, astfel încât toţi cei vizaţi să poată să-şi manifeste opţiunea personală?

- După cum menţionam mai devreme, toate propunerile de legi pe care le iniţiem vor urma paşii legali, adică vor fi aduse în dezbatere publică, astfel încât publicurile impactate şi interesate să poate să îşi exprime părerea, de care vom ţine cont, la fel cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Strategiei Naţionale pentru Agenda Digitală şi nu numai.

Cred că, punând în antiteză nevoia de securitate şi dreptul la viaţă privată, riscăm să dăm o turnură subiectului care e posibil să nu ne ajute atunci când vrem să găsim soluţii juste. n

2015

servicii secrete primeau acces, după o „solicitare motivată” la infrastructurile cibernetice private. Pe 23 decembrie, PNL atacă această lege la CCR. 2015 În 7 ianuarie are loc, la Paris, atacul terorist de la redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo. Pe 9 ianuarie se reuneşte Grupul Interministerial Strategic pentru

Prevenirea şi Combaterea Macrocriminalităţii şi Comitetul Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, care iau decizia că sunt necesare legea privind reţinerea datelor şi cea privind cartelele prepay. Pe 21 ianuarie, CCR declară neconstituţională Legea securităţii cibernetice. Pe 5 februarie, preşedintele Klaus Iohannis anunţă că va media dezbaterea publică pe tema legilor „Big Brother” şi anunţă

că, la nivelul Consiliului Operativ de Securitate Cibernetică, vor fi reanalizate prevederile legislative în domeniul accesului la datele de trafic informaţional şi al securităţii informatice. Potrivit Preşedinţiei, demersul are drept scop depăşirea blocajului existent, punerea în acord cu deciziile Curţii Constituţionale şi o mai bună informare a opiniei publice privind măsurile în plan legislativ şi efectele n acestora.

Z OO M

Z OO M

Este acceptabil să supraveghem toată populaţia României (sau o mare parte din aceasta) pentru a-l prinde pe X sau Y? Şi dacă da – care este supravegherea maximă admisă?

Bodgan Manolea

Încotro mergem cu supravegherea electronică?

O

dată cu decizia de neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale (CCR) cu privire la legea privind securitatea cibernetică, ne aflăm în neplăcuta situaţie de a constata că ultimele patru acte normative care au privit păstrarea sau accesul la diverse date în format informatic au fost declarate ce încălcând dreptul la viaţă privată.

Poate ar merita să luăm un moment de pauză și să reflectăm un pic asupra situaţiei, dincolo de textul propriu-zis al legilor și al aspectelor legislative punctuale.

Atât legea privind păstrarea datelor de trafic, cât și cea cu privire la înregistrarea obligatorie a cartelelor pre-pay și a utilizatorilor de WiFi, pornesc de la o prezumpţie eronată din punctul nostru de vedere – să supraveghem pe toată lumea pentru a prinde niște potenţiali infractori sau teroriști.

Deciziile CCR, ca și decizia Curţii Europene de Justiţie în cazul directivei privind păstrarea datelor de trafic (Cauzele C-293/12 și C-594/12) au considerat că păstrarea în sine a acestor date încalcă

44 SINTEZA # 13, februarie 2015

dreptul la viaţă privată, însă ar fi o ingerinţă ce ar putea fi acceptată având în vedere scopul său. În schimb, păstrarea și accesul la date nu ar întruni cerinţele de proporţionalitate. Într-un studiu de la începutul lui 2015, departamentul juridic al Parlamentului European punctează principalele întrebări care ar trebui să fie analizate pentru o viitoare măsură similară în domeniul păstrării datelor de trafic: · legea se aplică persoanelor pentru care există o suspiciune întemeiată? · aplicabilitatea legii se rezumă la un anumit teritoriu, la o anumită perioadă de timp și are în vedere combaterea infracţiunilor grave, ce ţin de siguranţa naţională? · există limite ale accesului autorităţilor la datele reţinute? · sunt prevăzute măsuri de protecţie împotriva abuzurilor?

Ca atare, din punctul nostru de vedere, sunt două chestiuni majore care trebuie dezbătute public și luată o decizie:

Trebuie colectate toate datele de trafic din comunicaţii și de pe Internet pentru toţi cetăţenii?

Putem cere tuturor celor care cumpără o cartelă pre-pay să își dea datele din cartea de identitate?

Ar fi logic să cerem celor care zboară din România să fie de acord ca datele lor să fie puse într-o bază de date (termenul tehnic este PNR – Passanger Name Records)?

Pentru siguranţa noastră, nu ar fi mai bine ca ADN-ul nostru să fie colectat de la naștere și pus într-o bază de date?

Dacă tot ne dăm amprentele pentru pașapoartele biometrice, nu ar fi logic ca ele să fie stocate într-o bază de date comună care să fie folosită pentru identificarea infracţiunilor de omor?

Nu ar trebui să cerem ca, atunci când trimitem o scrisoare clasică, să fim introduși într-o bază de date comună, pentru că am putea să trimitem antrax sau alte substanţe interzise? Și în fine: în aceste condiţii, nu pare absolut normală și justificată măsura de a duce mașina de scris la serviciul de securitate pentru înregistrarea ei?

Este evident că poziţia noastră este clară: orice supraveghere în masă, deci care nu îl privește pe X sau pe Y - unde există indicii sau suspiciuni că ar face o infracţiune, este pur și simplu disproporţionată din start și nu vedem cum o astfel de măsură ar putea să fie acceptabilă în sistemul actual de protecţie al dreptului la viaţă privată – fie că vorbim despre ceea ce face NSA sau SRI.

Această ultimă afirmaţie ne duce la implicaţiile mai puţin vizibile sau ușor de înţeles ale unor legislaţii care privesc supravegherea în comunicaţiilor electronice – cele care ar trebui analizate de sociologi sau de alţi specialiști în știinţe umaniste. Observaţiile empirice ne arată însă că suntem într-o spirală a măsurilor de supraveghere și interceptare corelate cu măsuri tehnice de criptare din ce în ce mai complexe, care par să ducă la o adevărată „paranoia a interceptărilor” și o escaladare a neîncrederii și suspiciunii în cadrul societăţii în general. În schimb, cei care folosesc cu intenţie directă mijloacele de comunicare în scopuri infracţionale

45 SINTEZA # 13, februarie 2015

Avem dreptul de a comunica anonim 100%?

Ar trebui să existe acest drept doar pentru cei care au o obligaţie legală de confidenţialitate (relaţia medic-pacient sau în cazul avertizorilor de integritate ori whistleblowers)? Sau ar trebui să existe și în alte cazuri acceptate de facto, dar nereglementate expres în legi (de exemplu jurnalist – sursă sau raportare fapte de corupţie)? Dar oare cum poţi să faci distincţia între comunicarea jurnalistului cu o sursă și comunicarea cu subiectul unui șantaj? Și oare cel care are trei amante (fapt legal, dar imoral probabil) nu are dreptul de a comunica fără să știe că cineva ar putea folosi acea informaţie împotriva lui?

Sau poate soluţia ar fi ca să poţi comunica anonim faţă de terţi, dar întotdeauna statul să aibă posibilitatea de interceptare (cu mandat de la judecător)? Dar dacă creezi o breșă prin care statul poate asculta, cum știi că ea nu va putea fi folosită și de alţii? Și cum poate fi această soluţie aplicabilă dacă folosești soluţii de comunicare criptată în Internet, unde nu există un punct central unde s-ar putea face decriptarea?

Este greu să dăm un răspuns perfect. În schimb, vedem că schimbările tehnologice duc comunicaţiile din sisteme tradiţionale (adică furnizori de telefonie fixă sau mobilă), unde interceptarea se face în serverul central, în sisteme descentralizate (adică Internet), unde interceptarea se poate face eventual doar la capetele reţelei.

Astfel problema accesului la comunicaţii devine din ce în ce mai complicată, iar anonimitatea acestora poate fi rezolvat relativ ușor din punct de vedere tehnologic. Corelativ aceasta apare din ce în ce mai grea din punct de vedere juridic.

Astfel, cu cât se adoptă mai multe acte normative care împiedică accesul la comunicaţiile relativ anonime, cu atât se dezvoltă soluţii tehnice pentru comunicaţiile perfect anonime.

apelează la măsuri deocamdată puerile de ascundere (gen schimbat cartele sau pus telefon în frigider) , dar sunt împinși spre sisteme avansate de criptare, unde oricum mijloacele de supraveghere tradiţionale propuse (gen date de trafic sau înregistrarea cartelelor prepay) sunt absolut inutile.

Poate ar fi mai bine să încercăm să dăm niște răspunsuri principale la întrebările de mai sus, înainte de a trece, din nou și în grabă, la adoptarea unui text similar ce va ajunge din nou în faţa CCR. n Bogdan Manolea este director executiv Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (ApTI), www.apti.ro

Z OO M

Z OO M

Teodor Baconschi

Viitorul religiei e tot mai adânc

N

u ești „adept” al modernităţii, ci mai curând subiect al acesteia. Ca oricare om istoric, trăiești cu stereotipurile dominante ale epocii tale. Printre ele se numără și convingerea că Religia e ceva anacronic. Lumea e secularizată.

Omul s-a maturizat. E autonom. Își ia soarta în propriile mâini.

Crede în Știinţă, în Progres, în Umanitate. Indiferent de numele sale, Dumnezeu e doar pentru primitivi, pentru conservatorii super-antipatici, ba chiar pentru extremiști, strâns uniţi cu terorismul universal detestat. Oricât de răspândit ar fi (în banalitateea lui incontestabilă), felul aceasta de a gândi e o gândire cu ochii legaţi.

Realitatea e alta. Prima observaţie ţine de inegalitatea meciului: un secol, două, de secularism (valabil doar în Occidentul european) contra 100.000 de ani de istorie a lui homo religiosus. Mai rău: niciun sport sau concert pop nu adună „divizii” cât 46 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

periodica Zi a Tineretului (catolic), unde s-au strâns uneori peste trei milioane de persoane. Religiile sunt mai vii, mai organizate și mai interconectate decât oricând în istoria lor în general milenară. A doua observaţie: Dumnezeu e cel mai „cool” de pe întreaga piaţă.

Politicienii dezamăgesc (e principala lor funcţie).

Oamenii de cultură dau mesaje limitate, provinciale. Chiar și jetsetul mondial – vorba aia, cine n-a auzit de Coehlo în Ghana ? – e compus din „voci” care, oricât ar vorbi de răspicat, nu trec obstacolul prostiei sau pe cel al ignoranţei. Consumismul e repetitiv, pavlovian, stupid: toată lumea știe că fericirea extatică a grupurilor de tineri din reclamele cu Pepsi sau Coca Cola nu există decât pe platoul de filmare. Mistica meseriei, a vocaţiei sau a sacrificiului pentru „domeniul tău” – iată alte resorturi și investiţii afective compromise, mai ales azi, când ești obligat să-ţi modifici profilul profesional cel puţin o dată pe deceniu.

Familia, clanul, mândria genealogică,

tradiţia patrimonială sunt și ele bune până la un punct. Bref, religia rămâne singurul orizont al lucrurilor durabile, atemporale, indemodabile, intense, autentice, unice… Iar experienţa ei socială, culturală, psihologică – în intimitate sau în mijlocul unor mulţimi – continuă să producă entuziasm, prozelitism, convertiri, călătorii spirituale…

De fapt, nu asistăm la un „revival” religios postmodern. Da, există în ethosul postmodern intenţia de a deconstrui Naraţiunile Modernităţii, însă n-aș spune că ne întoarcem la Dumnezeu după ce am idolatrizat Revoluţia sau Viţelul de Aur al societăţii de consum. Consider că modernitatea e un produs al spiritului creștin, chiar și atunci când a generat schisme, tensiuni anticlericale sau rupturi sociale profunde. Istoria e o forţă organică, prea puternică pentru a nu interioriza (în continuitate) până și momente sale de schismă sau violenţă radicală. La urma urmelor, capetele ghilotinate, religia Raţiunii cu bonetă frigiană, excesele iacobine,

scientismul, progresismul, nazismul, comunismul, au lărgit câmpul cunoașterii, au pus pe trecutul creștin o lupă imensă, după ce au demonstrat (inclusiv prin genocid, etnocid și holocaust) că lumea fără Dumnezeu, pe care ne-o făgăduiseră, fusese una pur și simplu irespirabilă. Acestea sunt avatarurile libertăţii umane, pe care Evanghelia o respectă mai presus de orice.

Deși islamul e religia cu cea mai mare rată de expansiune misionară, toate religiile contemporane au o dinamică pozitivă. Există mai multe religii moarte decât religii vii: ce știm, în fond, despre religiile primitive?

Ce s-a ales de religia greco-romană?

De maniheism, de mithraism sau de bogomilism ? Mii de continente spirituale vor rămâne – iremediabil - scufundate. Printre cele care au supravieţuit, se găsesc numai câteva: cele trei monoteisme, buddhismul (cu varianta zen), hinduismul, shintoismul (care ar putea fi asimilat animismului). Acestor religii vechi, puternic instituţionalizate, li se 47 SINTEZA # 12, ianuarie 2015

adaugă spiritualităţile volatile, hibride, sincretiste, din sfera New Age. Că fenomenul religios n-a fost abolit se poate vedea și din statisticile confesionale mondiale: numărul celor declaraţi atei e ultraminoritar (deși există societăţi / ţări precum Cehia sau Albania) unde agnosticismul e discret majoritar. Preconcepţia religiei dispărute e o iluzie intelectuală eurocentrică. E adevărat că globalizarea modelului democratic, occidental, inspiră discursuri de separare a religiei de politică și argumente secular-laiciste (statul supra-confesional, neutru).

Nu e însă adevărat că omul secolului XXI e nereligios sau vrea să devină.

Pretutindeni, religia depozitează imaginarul colectiv, memoria comunitară, valorile și exemplele, deci și sursele de inspiraţie pentru negocierile sociale, proiectele politice, afirmările identitare. Cu toate noile tehnologii – de care profită mai curând inteligent – religiile rămân ancore, ferestre spre lumea de dincolo și surse de sens existenţial, prin intermediul ritualic.

Studiind omul religios, înţelegem omul din noi. Poţi compara totul cu spusa aristotelică potrivit căreia „cine nu are vreo filozofie are deja o filozofie”. Există credincioși rataţi, nevrotici, rebeli, așa cum există sfinţi (anonimi), asceţi, clarvăzători, carismatici, vindecători și o mare masă de indiferenţi care se închină inerţial tradiţiei, așteptând clipele-limite (dragostea la prima vedere sau ultima împărtășanie) pentru a-L „regăsi” pe Dumnezeu. În toţi există, chiar dacă în doze diferite, același amestec de snobism metafizic, lașitate cognitivă și lene morală care definește obositele spiritualităţi ale Occidentului spenglerian, veșnic decandent. Noroc că noi ne aflăm la Porţile Orientului, unde totul e luat în derâdere, cu ușurătate și gustări picante… n Teodor Baconschi este un antropolog religios, autor, diplomat, teolog şi politician român, fost ministru de Externe al României, între 23 decembrie 2009 - 23 ianuarie 2012, în guvernul Emil Boc

Z OO M

„Război şi pace” între lumea creştină şi cea musulmană Tasin Gemil

În prezentul studiu, directorul Institutului de Turcologie şi Studii CentralAsiatice de la Universitatea „Babeş-Bolyai” pornește de la constatarea că, în prezent, opoziţia dintre lumea creștină și cea islamică se mărește în mod primejdios pentru întreaga omenire, îndeosebi din cauza unor alarmiști exaltaţi, bigoţi și activiști extremiști, aflaţi în ambele tabere. Autorul încearcă să găsească resorturile care ar putea duce la reducerea riscurilor. În acest sens, el apelează la istorie, probând faptul că, în cele aproape 14 secole de existenţă a Islamului, perioadele de înţelegere dintre musulmani și creștini au prevalat faţă de cele de războaie. De asemenea, aducând exemple concrete din actualitate, el arată posibilitatea dialogului și cooperării interculturale, ca singura cale pentru evitarea unui conflict interreligios de mari proporţii.

48 SINTEZA # 13, februarie 2015

Z OO M

D

e multă vreme, o parte a lumii academice occidentale și a publicului european s-a obișnuit să conceapă raporturile dintre Est și Vest, mai bine zis dintre Orientul musulman și Occidentul creștin, ca raporturi antagonice, conflictuale, care ar fi dus, în mod natural, la războaie de lungă durată, războaie neîntrerupte până în zilele noastre. Mai mult, nu puţini autori occidentali afirmă că aceste războaie vor continua și în perioadele următoare. Nu este locul aici să analizăm cauzele și scopurile unor asemenea viziuni catastrofice. În orice caz, ele depășesc cadrul îngust al contradicţiilor și rivalităţilor doctrinare dintre religia creștină și cea islamică, având motivaţii mult mai pragmatice, de ordin politic și, mai ales, economic.

S-a scris mult și se scrie încă mult despre așa-zisa ciocnire între civilizaţia islamică și cea iudeocreștină. Trecând peste arhicunoscuta și incitanta lucrare a lui Samuel Huntington (ideea aparţine de fapt lui Bernard Lewis), mă limitez aici să dau ca exemple edificatoare doar două apariţii relativ recente, la edituri prestigioase, sub numele a doi autori francezi, din două generaţii diferite, cu 49 SINTEZA # 13, februarie 2015

titluri cât se poate de sugestive: 1. Thierry Camous, „Orienturi / Occidenturi 25 de secole de războaie”, Editura Cartier, București, 2009, 512 pp. (originalul a apărut în Editura Presses Universitaires de France, în 2007).

2. Jean-Paul Roux, „Un choc de religions. La longue guerre de l’islam et la chrétienté 622-2007”, Fayard, Paris, 2007, 459 pp. (și această carte a fost repede tradusă și publicată în limba română).

Dacă primul autor, Thierry Camous, este relativ tănâr (n.1971) și mai puţin cunoscut, în schimb cel de al doilea, Jean-Paul Roux (1925-2009), este o somitate incontestabilă, fiind renumit prin lucrările sale referitoare la istoria și civilizaţia vechilor turci din Asia Centrală, ca și a lumii turcomusulmane în ansamblul ei.

Camous afirmă de la începutul cărţii sale că, „povestea raporturilor dintre civilizaţiile occidentale și cele orientale, cu siguranţă, nu ţine doar de carnagii; ea are legături și cu artele, știinţele și gândirea. Totuși – sublinează el – fără urmă de îndoială (subl. T.G.), întâlnirile dintre acești doi poli ai civilizaţiei, întrepătrunși și complementari, au fost mai frecvente pe câmpul de bătălie decât oriunde altundeva, ajungând până la a

constitui un semimod de funcţionare între Occidenturi și Orienturi: opoziţia, dezacordul, conflictul și, în fine, carnagiul”. (p.11).

Jean-Paul Roux limitează la 1.375 de ani războiul dintre Est și Vest, adică numai la războiul, socotit permanent, dintre lumea islamică și cea creștină.

După aprecierea autorului, acest război fără sfârșit „a început în anul 632 și care, decenii la rând, până în zilele noastre... nu a fost an, lună, poate săptămână fără sânge vărsat de către creștini sau de către musulmani...

Acest război este o realitate. El nu a încetat cu adevărat niciodată” (coperta a IV-a).

Ambii autori încearcă să demonstreze faptul că, Orientul și Occidentul s-au aflat și se află într-un război permanent, război al cărui sfârșit nu ar fi încă previzibil. Judecata este sumbră și, după părerea mea, greșită și nocivă. Păcat că ea a fost formulată și de către un savant de talia lui Jean-Paul Roux, care și-a dedicat toată viaţa cunoașterii lumii răsăritene, în primul rând a popoarelor turcice, inclusiv din perioada islamică.

Această carte a lui Jean-Paul Roux a fost scrisă, în mod declarat, de pe poziţiile cercurilor creștine occidentale alarmate de propensiunea Islamului în ţările vestice. 

Z OO M

Z OO M

n Problema fundamentală care se pune acum este aceea de a refuza dialogul dintre cele două lumi şi de a persista pe calea opoziţiei şi conflictului, inclusiv a războiului

n „Vreau să cred că, în ambele părţi, sunt mult mai mulţi cei care văd posibilitatea dialogului şi înţelegerii, decât cei care incită la neîncredere şi conflict”

„În câteva decenii – conchide JeanPaul Roux – în Europa vor fi mai mulţi credincioși în moschei, decât în temple și biserici” (p.373).

Ca alţi autori (de pildă, JeanPierre Valognes: „l’Islam n’a cessé d’etre en guerre contre le monde crétien”), Jean-Paul Roux acuză deschis lumea islamică de agresiune neîntreruptă împotriva lumii creștine.

Singura explicaţie a acestei atitudini neașteptate a lui Jean-Paul Roux, atitudine ce rememorează pe cea de inspiraţie cruciată și islamofobă, ar fi faptul că, la sfârșitul vieţii sale, acest mare învăţat a devenit foarte religios.

De altminteri, această ultimă carte a sa este dedicată chiar lui Dumnezeu („Je dédie ce livre à Dieu”, a ţinut el să scrie pe pagina de gardă a cărţii).

Din păcate, temeri și sentimente islamofobe, duse chiar la extremism, sunt împărtășite de cercuri largi din Occident, inclusiv și îndeosebi din medii intelectuale. Unii polticieni de extremă dreaptă s-au grăbit să profite de o asemenea stare de spirit pentru a câștiga aderenţi, nu numai în ţara proprie, dar și în lumea întreagă. De pidă, Geert Wilders, președintele Partidului Libertăţii și membru al Parlamentului Olandei, într-un discurs ţinut la New York, în toamna anului 2009, în faţa și a unor factori politici

lumea în ziua de astăzi trece printr-o perioadă de pericol îngrijorător și nesiguranţă. Apariţia extremiștilor de dreapta din multe comunităţi este motiv de mare alarmare. Aceștia urmează o agendă de intoleranţă a diversităţii culturale și a convingerilor religioase. Aceste grupări extremiste și indivizi includ politicieni de dreapta, lideri religioși fanatici și intoleranţi, iniţiatori și activiști ai societăţii civile. În timp ce aceste elemente ar putea constitui o secţiune minoritară în societate, dar capacitatea lor de a destabiliza nu poate fi subminată” . Ca unul care îl cunoaște de multă vreme pe profesorul E. Ihsanoğlu, pot spune că domnia-sa este un lider musulman foarte moderat, deschis permanent dialogului și bunei înţelegeri.

Ca în cazul acuzaţiilor creștinilor împotriva musulmanilor, nici acuzaţiile acestora din urmă împotriva creștinilor nu sunt, în primul rând, de natură ideologico-religioasă, ci ele sunt motivate politic și economic. În ultimă instanţă, întregul conflict (aș înclina să îl denumesc tot joc, dar unul foarte periculos, cu miză mult mai mare, decât cel din sec. XIXXX) creștino-musulman de astăzi se poate reduce la raportul esenţial dintre cererea și oferta de energie din lumea actuală și de viitor. Rezervele

50 SINTEZA # 13, februarie 2015

internaţionali, proferând atacuri și insulte grave la adresa Islamului și a musulmanilor, a chemat SUA să facă „tot ce este posibil pentru a opri această stupiditate islamică”. Nu sunt puţini cei care fac legătura între asemenea chemări la luptă împotriva Islamului și acţiunile criminale, abominabile săvârșite în ultima vreme (de exemplu: masacrarea tinerilor în Norvegia; incendierea în public a Coranului in SUA, fapt ce a provocat reacţii violente în unele ţări musulmane etc.) de către unii europeni și americani în numele apărării valorilor iudeo-creștine. Din nefericire, paginile de internet sunt tot mai pline de asemenea stigmatizări și incitări islamofobe.

Dar, nu este mai puţin adevărat și faptul că nici cealaltă parte nu stă pasivă. Sunt mulţi intelectuali musulmani și nu numai care împărtășesc convingerea că asaltul cruciat al lumii creștine, mai bine zis al Occidentului, împotriva lumii islamice nu ar fi încetat niciodată, că războaiele actuale din Irak, Afganistan, Cecenia, Mali ș.a. nu ar fi nimic altceva decât cruciade moderne. Se reamintește de asemenea faptul că, în trecut, statele islamice au fost mult mai tolerante cu creștinii și iudeii, decât au fost statele creștine cu musulmanii și

evreii. Atacurile repetate și masacrele săvârșite timp de două secole de către cruciaţi chiar în ţări islamice, silniciile și crimele făcute de către autorităţile creștine împotriva comunităţilor de musulmani și iudei din Spania, asuprirea sistematică și dură organizată de către colonialiștii occidentali din epoca modernă asupra populaţiilor musulmane din Africa de Nord, Orientul Apropiat și Mijlociu, ca și împotriva celor din ţările Asiei de Sud-Est sunt argumente invocate adesea de către militanţii musulmani în această dispută actuală, care, din nefericire, se amplifică tot mai mult.

La aceste glasuri acuzatoare la adresa lumii creștine se adaugă acum și cea a popoarelor și populaţiilor musulmane din fostul spaţiu sovietic, oprimate sute de ani de către puterea creștină a ţarilor și bolșevicilor ruși.

La al XV-lea Summit Economic Eurasiatic, din 10-12 aprilie 2012, desfășurat la Istanbul cu tema „Dialogul Intercultural: Cultura Păcii – Calea Multiculturalismului” (Intercultural Dialogue: Culture of Peace – Avenue of Multiculturalism), secretarul general al Organizaţiei de Cooperare Islamică (OIC), prof.dr.

Ekmeleddin Ihsanoğlu, a spus cât se poate de apăsat: „Consider că ar fi o exagerare din partea mea să afirm că

51 SINTEZA # 13, februarie 2015

de gaze naturale și de petrol se află în proporţie de peste 70% în ţări islamice, pe când piaţa „flămândă” de energie este formată în cea mai mare parte din ţări creștine (China și India sunt jucători noi în această confruntare, iar rolul lor aici nu este încă clar definit.

Fără îndoială, atât creștinii islamofobi, cât și musulmanii creștinofobi au la îndemână multe argumente atât din trecut, cât și din zilele noastre, pentru a demonstra temeinicia punctelor lor de vedere, chiar dacă acestea sunt diametral opuse. Dar, problema fundamentală care se pune acum este aceea de a refuza dialogul dintre cele două lumi și de a persista pe calea opoziţiei și conflictului, inclusiv a războiului, fie el și asimetric, sau de a căuta elementele comune, factorii de apropiere pentru a crea punţi de legătură și de încredere, de natură să preîntâmpine ciocnirea violentă dintre cele două lumi, ciocnire care, de această dată, ar putea avea consecinţe catastrofale pentru întreaga omenire?!

Simplificând la maximum această dilemă istorică de mare actualitate, cred că ea poate fi redusă la arhicunoscuta parabolă a paharului pe jumătate plin sau pe jumătate gol. Desigur, partea plină reprezintă încrederea și pacea, iar partea goală

înseamnă deznădejdea și războiul devastator. Vreau să cred că, în ambele părţi sunt mai mulţi cei care văd partea plină a paharului, decât cei care trăgând mereu semnale de alarmă au impresia că apără propriile valori, creștine sau islamice, fără să aibă în vedere imensele riscuri induse de starea de continuă alertă și teamă.

Vreau să cred că, în ambele părţi, sunt mult mai mulţi cei care văd posibilitatea dialogului și înţelegerii, decât cei care incită la neîncredere și conflict. Ca un musulman crescut și format ca istoric, om politic și diplomat în mediul creștin, sunt pe deplin convins de faptul că cele două lumi și civlizaţii au coexistat de-a lungul istoriei, nu numai în relaţii conflictuale, ci și în bună înţelegere, cel puţin în egală măsură ca timp.

Dacă, de pildă, sunt absolutizate asalturile musulmane asupra Constantinopolului creștin din sec.

VIII și apoi din sec. XV (deci, după mai bine de 700 de ani), ca și atacurile otomano-musulmane împotriva Vienei, din 1529 și 1683 (deci, într-un interval mai mare de 150 de ani), și se face legătura între aceste evenimente istorice și acţiunile teroriste din zilele noastre de la New York, Madrid, Londra, Paris ș.a. se poate induce foarte ușor în conștiinţa creștinului 

Z OO M

neavizat convingerea că musulmanii au urmărit permanent să lovească centrele de bază ale lumii creștine.

După cum, absolutizarea Cruciadelor din sec. XI-XVI, şi a ofensivei coloniale a marilor state creștine împotriva ţărilor musulmane din sec. XIX-XX, dar și legarea acestora de războaiele și tensiunile actuale din Golful Persic, Afganistan, Caucaz, Nordul Africii etc. poate crea sentimentul că lumea creștină a dorit mereu să ocupe teritoriul islamic și să subjuge musulmanii. Privită cu suficientă detașare, istoria universală oferă însă o realitate diferită de cea pe care caută să o înfăţișeze astăzi temătorii, exaltaţii și îndeosebi cercurile religioase, politice și economice interesate din ambele tabere.

Un calcul sumar ne arată că, din cele aproape 14 secole de coexistenţă între lumea creștină apuseană și cea islamică răsăriteană, perioadele de conflict și războaie au constituit mai puţin de jumătate. Avem în vedere aici cele trei secole de cruciade, urmate de cam tot atâtea secole de expansiune turco-musulmană în Europa. Dar, chiar și în aceste șase secole de confruntări, războaiele nu au fost fenomene permanente. În cea mai mare a timpului din această perioadă, relaţiile dintre agresori și agresaţi au fost pașnice, chiar de cooperare pe plan economic. Altminteri, s-ar fi ajuns curând nu numai la epuizarea economică, ci și la extenuarea fizică a ambelor tabere. De asemenea, este de reţinut că nu întreaga lume creștină și nu întreaga lume musulmană au luptat cu arma în mână una împotriva celeilalte, ci doar elitele politicomilitare din anumite ţări în fruntea armatelor lor. Au fost mari ţări, ca de pildă „regele preacreștin” al Franţei sau șahul safevid al Iranului musulman care, din motive economice sau/și politico-strategice, s-au situat lungi perioade de timp de partea celeilate tabere. Chiar și în plină epocă medievală, nu ideologiile religioase au fost cele care au condus întotdeauna relaţiile dintre state, ci în primul rând interesele economice și politicostrategice. Începând cu sec. XVI, când Occidentul a început să promoveze cu asiduitate mercantilismul și apoi capitalismul, oamenii de afaceri apuseni au început practic asaltul asupra pieţelor orientale, fenomen complex în care au fost antrenate și cancelariile europene, care au recurs, nu de puţine ori, și la mijloace violente pentru a-și realiza obiectivele economice.

52 SINTEZA # 13, februarie 2015

În schimb, războaiele din interiorul celor două lumi antagonice ideologic au fost mult mai violente și distrugătoare decât cele desfășurate între ele. Pentru exemplificare, cred că este suficient să enumărăm, în cazul lumii creștine apusene, războaiele: de o sută de ani, treizeci de ani, șapte ani, războiul nordului, cele de eliberare din America, cele napoleoniene, cele două războaie mondiale ș.a. Cele mai multe din aceste războaie au antrenat mai multe state europene, într-o parte și alta, fiind în esenţă războaie continentale și chiar războaie mondiale. Nu punem la socoteală aici și numeroasele războaie interne, care au devastat în mod repetat principalele ţări europene. În cea mai mare parte a ei, lumea islamică a rămas în afara acestor războaie, inclusiv a celor două războaie mondiale.

Dar, nici statele musulmane nu au fost scutite de conflicte și războaie, atât interne, cât și între ele. Ca în cazul lumii creștine occidentale, conflictele intraislamice au fost mai puternice și de durată mai lungă, decât cele dintre statele musulmane și cele creștine. Până către jumătatea sec. XVIII, când a intrat cu mare forţă în joc Rusia imperială, deci timp de 400 de ani, Poarta otomană, ca putere reprezentivă a lumii islamice, a fost preocupată mai mult de rivalitatea și războaiele sale cu Iranul musulman, decât de ofensiva sa europeană, care aveau loc numai atunci când interveneau pauze în războaiele sale răsăritene, cu dușmani musulmani. De asemenea, campaniile mongolo-tătare din sec. XIII-XIV au fost mult mai extinse în răsărit decât în apus, pentru simplul motiv că Orientul oferea atunci mult mai multe bogăţii decît Occidentul. Iar faimosul Timurlenk a lovit exclusiv state islamice, căci urmărea să devină liderul de necontestat al lumii musulmane. În ciuda declaraţiilor propagandistice, războaiele otomanoruse, din sec.XVIII-XIX, nu au avut nicidecum caracter religios, căci otomanii musulmani erau susţinuţi efectiv de marile puteri occidentale creștine.

Cu excepţia lungii agresiuni cruciate în Orient, pe de o parte, și a îndelungatei expansiuni turcootomane în Europa, pe de alta, lumea creștină apuseană și cea răsăriteană musulmană au evitat practic nu numai confruntările directe, ci și relaţiile intense, îndeosebi pe plan cultural.

Mai bine zis, până în epoca modernă,

Z OO M

nu au existat între cele două lumi schimburi bilaterale sistematice, nici economice, și cu atât mai puţin culturale și umane. De fapt, chiar și în epoca modernă, legăturile economicopolitice și cultural-umane dintre cele două lumi au fost, până aproape de zilele noastre, unidirecţionale. Adică, dinspre Occident către Orient. La acest fenomen a contribuit desigur și intoleranţa religioasă practicată multă vreme în ţările occidentale împotriva musulmanilor și iudeilor. Până în epoca contemporană, musulmanii nu se puteau așeza în siguranţă în ţări occidentale, cu atât mai puţin să-și practice liber credinţa religioasă. În schimb, în toate ţările islamice, creștinii, ca și iudeii, s-au bucurat de la început de un statut special de autonomie și protecţie, ca persoane și comunitate. Această atitudine era impusă de prevederi exprese din Coran, care cereau statului islamic să protejeze nemusulmanii care îi recunoșteau autoritatea. În același timp, nu poate fi ignorat faptul că ascensiunea multilaterală și în forţă a Occidentului, în ultimele trei-patru secole, și rămânerea tot mai mult în urmă a Orientului musulman a dus la acumularea de nemulţumiri și frustrări, care au explodat în ultimele patru-cinci decenii, inclusiv sub forma unor acţiuni violente de terorism și revolte în masă. Numai că asemenea fenomene nu sunt caracteristice întregii lumi islamice. Dar, de regulă, în mass-media occidentală, toţi musulmanii sunt prezentaţi ca potenţiali teroriști, ceea ce produce ca reacţie acuzarea întregului Occident creștin de gândire cruciată și atitudine antislamică. Această gravă eroare de apreciere, de care se fac vinovate în primul rând mijloacele de informare în masă, dar și unele cercuri politice și intelectuale occidentale, ar trebui prioritar revizuită și corectată, dacă într-adevăr se dorește pacea în lume și cooperarea interculturală și religioasă.

Islamul din lumea turcică, care a ajuns deja la o populaţie totală de peste 160 de milioane, se deosebește de cel din lumea arabă și iraniană, ca și de cel sud-est asiatică, atât prin origine ideologică, cât mai ales prin atitudine și poziţie faţă de celelalte religii. Lumea turcică a acceptat Islamul, începând cu sec. X, nu foarte ușor, cu condiţia adaptării acestuia la tradiţia ancestrală de toleranţă și flexibilitate a Asiei Centrale. În acest sens, un singur exemplu mi se pare edificator: în dreptul otoman,

n Baku, capitala euroislamismului

alături de legislaţia islamică numită Șer’iat, a existat și legislaţia cutumiară turcă de sorginte central-asiatică denumită Örf, care era în măsură să completeze şi chiar să corijeze legislaţia de esenţă religioasă.

Islamul turcic este mai permisiv, mai flexibil decât cel practicat în restul lumii islamice. Turcii sau puterile de origine turcică nu au impus nicăieri Islamul, așa cum au făcut arabii musulmani cuceritori. Cele două state turco-islamice importante din istorie: Hoarda de Aur (1240-1502) și Imperiul otoman (1301-1923) au practicat o largă toleranţă religioasă, care a însemnat de fapt protejarea și garantarea individualităţii etnice și religioase a popoarelor și comunităţilor nemusulmane supuse.

Istoricul rus Alexander Yurcenko a caracterizat statul tătar Hoarda de Aur ca fiind cel dintâi „stat iluminat sau laic” (svetskoe gosudrastvo) din istoria lumii, tocmai datorită libertăţii religioase și de gândire practicată în acest mare stat, care poate fi asemuit cu una dintre cele mai puteri de astăzi.

Este explicabilă, așadar, noua mișcare reformatoare a Euroislamului, pornită din lumea turcică, mai precis din cercurile elitei intelectuale tătare din Kazan. De fapt, acest curent este reluarea adaptată la condiţiile 53 SINTEZA # 13, februarie 2015

actuale a unei largi mișcări tătărești de reformare a Islamului, începută în Kazan la sfârșitul sec. XVIII și amplificată din Crimeea la sfârșitul sec. XIX, numită djadidism (înnoire), și care a cuprins întregul spaţiu turcomusulman din Imperiul Ţarist. In prezent, Euroislamul este un curent de opinie cu caracter novator, de natură să adapteze principii ale Islamului la cerinţele epocii contemporane. Se urmărește promovarea unui Islam nedogmatic, pragmatic și modern, compatibil cu valorile civilizaţiei occidentale.

Dincolo de valenţele sale de reformă structurală, mișcarea Euroislamului probează voinţa și putinţa lumii răsăritene musulmane, cel puţin a segmentului ei turcic, de a realiza nu numai dialogul, ci și cooperarea strânsă cu Occidentul, în vederea integrării în valorile morale și culturale comune, fără a pierde însă propria identitate spirituală. În acest sens pot fi invocate și străduinţele remarcabile din ultima vreme ale Republicii Azerbaidjan, care a organizat anual, începând cu 2008, mari forumuri internaţionale, pentru a identifica căile cele mai optime pentru dialogul intercultural și realizarea armoniei în multiculturalism. Numit și „Procesul Baku”, aceste reuniuni

de dimensiuni mondiale sunt menite să aducă laolaltă oameni de origini diferite, cu backgrounduri educaţionale diverse, din culturi eterogene, pentru a-i apropia prin proiecte și programe în domeniul culturii și dialogului. Se așteaptă ca „Procesul Baku”, care, în toamna anului 2014, a ajuns la al IV-lea Forum, să aibă un rol însemnat în consolidarea cooperării, a coexistenţei, păcii, înţelegerii, toleranţei și a legăturilor interculturale dintre oameni și popoare. n

Tasin Gemil este profesor univ. dr. la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca; directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice.

Fost membru al Parlamentului României (1990-1996); ambasador al României în Republica Azerbaidjan (1998-2003) ş Turkmenistan (20042007).

Z OO M

Z OO M

Europa – relaţia cu minoritatea musulmană Teodora Panţu

P

e 7 ianuarie, pe Rue NicolasAppert din Paris, Saïd și Chérif Kouachi, cetăţeni francezi și membri Al-Qaeda autoproclamaţi, au pătruns în biroul redacţiei Charlie Hebdo și au executat 12 oameni. Motivul? O serie de caricaturi cu profetul Mahomed, o blasfemie supremă din partea infidelilor. Acest eveniment sângeros a fost primul dintr-o serie terifiantă de crime și atentate, declanșând o mobilizare fără precedent a forţelor de ordine franceze.

Proteste antiislamice au erupt în Paris, Berlin, Viena, Amsterdam, Londra, Edinburg, Madrid, Moscova...

Je suis Charlie! Opriţi islamizarea Europei! Au fost blocate drumuri, vandalizate moschei, s-au făcut arestări. Proteste anti-Charlie Hebdo au erupt în Cecenia, Gaza, Algeria, Niger, Pakistan, Mauritania.

Mesajul lor este clar: I love Prophet Mohammad! If you are Charlie, then I am Kouachi! Au fost arse steaguri franceze, distruse biserici creștine, uciși oameni.

Astfel a luat proporţii un conflict încărcat de sentimente, pasiuni, temeri și provocări. Ce măsuri se pot lua pentru a preveni repetarea unor atrocităţi? Cum poate fi gestionat pericolul terorist? Care este viitorul relaţiei dintre Europa și musulmanii ce trăiesc aici? Răspunsurile presupun o analiză lucidă și, ca punct de pornire, o trecere în revistă a evoluţiei sociopolitice a comunităţii musulmane din spaţiul european. În Europa trăiește momentan doar 6% din Ummah - terminologie desemnând întreaga comunitate a musulmanilor din lume. Însă acest procent este în permanentă creștere

54 SINTEZA # 13, februarie 2015

55 SINTEZA # 13, februarie 2015

datorită natalităţii ridicate și a imigraţiei continue. Conform unui studiu publicat de PEW Research Centre, în ianuarie 2015, Germania găzduiește cel mai mare număr de musulmani din Uniunea Europeană, 4,76 milioane, reprezentând 5,8% din populaţia acestei ţări. În Franţa trăiesc 4,71 milioane, 7,5% din populaţia acesteia, în Anglia 2,96 milioane, 4,8% din populaţie, iar în Italia 2,22 milioane 3,7% din populaţie. În Rusia se află cea mai mare comunitate de musulmani de pe continent, însumând 14 milioane de suflete, 10% din populaţia totală a federaţiei.

Per total, proporţia de musulmani din Europa crește cu aproximativ 1% pe deceniu. Astfel, dacă în 1990 musulmanii reprezentau 4% din populaţia Europei, în 2010 au devenit 6%, iar în 2030 se proiectează un procent de 8%. Marseilles este orașul din Europa cu cea mai mare proporţie de musulmani (40%) și se preconizează că va fi, în curând, primul oraș din Uniunea Europeană cu o populaţie majoritar musulmană. În Londra, încă din 2010 - dacă se iau în considerare toate variantele numelui Mohamed, - acesta este cel mai popular nume de băiat nou-născut, detronând tradiţionalele Jack, Thomas și Daniel, arată Oficiul Naţional de Statistică.

La fel se întâmplă și în alte orașe mari din vestul Europei, cum ar fi Bruxelles, Amsterdam și Copenhaga. În Oslo, în 2014, un studiu al Statistics Norway a identificat 4.800 de băieţi și bărbaţi numiţi Mohammed, mult peste numărul înregistrat de tradiţionalele Jan sau Per. Musulmanii sunt o comunitate tânără, vârsta medie a acestora fiind de 32 de ani, cu 8 ani mai puţin decât media pentru restul

europenilor. Pentru europenii creștini, vârsta medie este cu doi ani mai mare decât media, respectiv 42 de ani.

Statutul socio-economic al imigranţilor musulmani diferă de la o ţară la alta, în funcţie de contextul istoric și de politicile de integrare implementate de fiecare guvern în parte. Dezintegrarea imperiilor coloniale europene în urma celui de-al doilea război mondial a produs valuri de imigranţi și refugiaţi de război dinspre fostele domenii coloniale.

Ca urmare, în Anglia, majoritatea musulmanilor provin din Pakistan și Bangladesh, în Franţa se regăsesc musulmani din Maghreb (Maroc, Tunisia, Algeria), iar în Olanda este o comunitate considerabilă de indonezieni. În alte ţări europene, imigranţii musulmani au fost aduși în cadrul programelor guvernamentale pentru atracţia forţei de muncă.

Germania sub guvernul Konrad Adenauer a semnat, în 1961, un acord cu Turcia, prin care își deschidea graniţele acestui popor. Iniţial, turcilor li se acordau vize temporare de muncă, dar ulterior acest sistem s-a dovedit redundant și vizele au fost prelungite. Ca urmare, Germania are astăzi cea mai mare comunitate de turci din Europa, puţin sub 3 milioane.

Turcii sunt răspândiţi în numere considerabile și în Belgia, Olanda și ţările scandinave. În Norvegia, majoritatea musulmanilor sunt originari din Pakistan, în Suedia - din Iran și Irak, iar în Finalnda trăiește o comunitate mare de tătari. În ultimele decenii au sosit valuri de refugiaţi de război din Fâșia Gaza, Balcani, Irak și Somalia, iar sângeroasa Primăvară Arabă a dezlănţuit un flux de refugiaţi tunisieni și libieni, în principal către 

Z OO M

Z OO M

n Reuniune la Consiliul Europei a liderilor religioşi de diferite confesiuni

Italia, Franţa și Malta. Astfel, deși discursul politic face adesea referire la „musulmanii din Europa”, acest grup este eterogen din toate punctele de vedere - cultural, lingvistic și religios, iar conflictele interetnice nu sunt o raritate.

Abordarea faţă de integrarea imigranţilor musulmani diferă în funcţie de normele socio-culturale ale fiecărui popor european în parte. În Germania și Austria, ţări cu o tradiţie cultural-legislativă de tipul jus sanguinis, imigraţia a fost percepută stricto sensu prin prisma instrumentalităţii economice.

Imigranţii erau numiţi Gastarbeiter, în traducere liberă muncitor în vizită.

Așteptările sociale vizavi de imigranţi se rezumau în principal la capacitatea acestora de a contribui la dezvoltarea industrială. În Franţa, pe de altă parte, s-a urmat modelul de asimilare culturală și s-a dorit ca imigranţii să adopte normele și valorile franceze pentru a deveni cetăţeni ai Republicii.

Anglia și Olanda, ţări cu o înclinaţie liberală, au îmbrăţișat noţiunea de „multiculturalism”, permiţând imigranţilor să își păstreze identitatea culturală.

Judecând empiric, niciunul dintre modelele de integrare nu a funcţionat perfect. O mare parte dintre imigranţii musulmani a fuzionat cu societăţile adoptive, a excelat într-o varietate de domenii, creând stereotipuri pozitive de genul pakistanezului expert în IT sau a turcului talentat în gastronomie. În schimb, o altă considerabilă proporţie de musulmani trăiesc în comunităţi semiizolate la marginile orașelor mari, confruntându-se cu șomaj, penurie și criminalitate. Un studiu realizat de Info GmbH în 2012 în 56 SINTEZA # 13, februarie 2015

rândul Turcilor din Germania, arată că aceștia au un nivel de educaţie redus și o rată de șomaj mare, comparativ cu restul populaţiei germane. Două treimi dintre cei intervievaţi în cadrul studiului au declarat că vorbesc limba turcă mai bine decât germana, la femei numărul reprezentând un procent de aproape 75%.

Experţii sociologi susţin că discriminarea la angajare, absenţa mobilităţii sociale, precum și politica externă intervenţionistă a statelor europene în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, au stat la baza unui lanţ de evenimente nefericite ce a zbuciumat Europa de Vest în ultimul deceniu. În anul 2004 au avut loc bombardamentele din Madrid și asasinarea directorului de film Theo Van Gogh în Amsterdam, în 2005 atacurile din Londra și protestele violente din Paris, în 2011 redacţia Charlie Hebdo a fost bombardată, în 2012 au avut loc tragediile din Toulouse, în 2013 uciderea soldatului Lee Rigby pe străzile Londrei, și recent, negrele evenimente din Paris din 7 ianuarie. Toate aceste evenimente au fost asociate cu terorismul islamic și, ca urmare, atât prim-ministrul Regatului Unit, David Cameron, fostul președinte francez Nicolas Sarkozy, cât și cancelarul Germaniei Angela Merkel, au declarat public că politica multiculturalismului este un eșec.

S-a hrănit astfel un stereotip puternic negativ al musulmanului radicalizat și periculos, stereotip deja promovat în cultura populară a erei post-9/11 prin filme americane puternic ideologice de genul Argo sau Black Hawk Down.

Perspectiva integrării populaţiei musulmane în Europa a fost plasată sub un sobru și stăruitor semn de

n Un studiu publicat de PEW Research Centre, în ianuarie 2015, arată că, în topul islamofobiei, tronează Italia, urmată de Grecia, Polonia şi Spania

întrebare, iar prezenţa Islamului în spaţiul public european a devenit tot mai problematizată. Teama faţă de „islamizarea Europei” s-a materializat în luarea de poziţie a unor partide naţionaliste de extremă dreaptă, cu o platformă eurosceptică, populistă și agresiv protecţionistă. Aceste grupări cataloghează cultura islamică drept ostilă, ameninţătoare și, în esenţă, incompatibilită cu tradiţiile europene seculare. Controversata Marie Le Pen, conducătoarea partidului francez de extremă dreapta Le Front National, a comparat districtele musulmane, unde se urmează legea islamică Sharia, cu ocupaţia nazistă. Astfel de partide de extremă dreaptă își fac vocea auzită în politica europeană. Frontul Naţional are deja 24 de reprezentanţi în Parlamentul European. UKIP, Partidul Independent al Regatului Unit are cinci europarlamentari, iar Freiheitliche Partei Österreichs - Partidul Austriei Libere, Partij voor de Vrijheid-Partidul pentru Libertate Olandez și Dansk Folkeparti - Partidul Popular Danez, au câte patru. Vlaamsbelang - Interesul Flamand din Belgia și NPD - Partidul Naţional Democratic din Germania, au câte un europarlamentar.Norvegia, care nu se află în Uniunea Europeană, are cea mai mare organizaţie antiislam din Europa, numită sugestiv Opriţi Islamizarea Norvegiei. Fondată în 2008, acest grup însumează în prezent 3.000 de membri.

De cealaltă parte a mesei, vocile moderate, precum David Rieff sau Justin Vaïsse, insistă pe diferenţierea între cultura islamică și ideologia grupărilor extremiste cu agendă politică, de genul Al Qaeda sau ISIS. Aceștia recunosc existenţa unor tensiuni culturale între imigranţii

musulmani și societăţile gazdă, dar nu le atribuie religiei, ci disparităţilor socio-economice. Același studiu Info GmbH menţionat anterior arată că 78% dintre turcii germani intervievaţi sunt dornici să se integreze absolut și fără excepţie în societatea germană, iar 87% consideră că germanii ar trebui să aibă mai multă consideraţie pentru circumstanţele turcilor, cu referire aici la situaţia economică dezavantajoasă a acestora.

Atitudinea europenilor faţă de musulmani variază considerabil de la o ţară la alta. Un alt studiu publicat de PEW Research Centre, în ianuarie 2015, arată că, în topul islamofobiei, tronează Italia, urmată de Grecia, Polonia și Spania. 63% dintre italieni, 53% dintre greci, 50% dintre polonezi și 46% dintre spanioli, declară o părere nefavorabilă despre musulmani. Germanii, francezii și englezii sunt mai prietenoși, cu 58%, 72%, respectiv 64% dintre aceștia având o părere pozitivă despre comunitatea musulmană. Este totuși de luat în considerare și cealaltă faţă a monedei: 33% dintre nemţi, 27% dintre francezi și 26% dintre englezi au o părere negativă faţă de musulmani. Același studii dezvăluie o corelaţie între atitudinea negativă faţă de musulmani, pe de o parte, și simpatizarea cu ideologia de dreapta, pe de alta. Se constată și o tendinţă spre xenofobie în rândul respondeţilor cu vârsta peste 50 de ani de toate naţionalităţile.

O serie de ţări europene au implementat deja politici de control al penetrării simbolurilor islamice în spaţiul public. În 2009, Elveţia a fost prima ţară europeană care a restricţionat construirea de moschei cu minaret. Și în Germania, Olanda, Austria, Italia și Danemarca există un 57 SINTEZA # 13, februarie 2015

debate public pe tema reglementării construcţiei de moschei. Franţa a fost pioniera Europei în interzicerea purtării vălului islamic de genul niqab și burka în locuri publice. Această reglementare, promovată în 2010 sub președenţia lui Nicolas Sarkozy, a stârnit o serie de proteste și o discuţie publică înfocată. Autorităţile au argumentat că acoperirea chipului este un afront la valorile seculare franceze, o piedică pentru interacţiunea socială și un factor de risc, întrucât este vorba de ascunderea identităţii unei persoane. În Belgia s-a adoptat o restricţie similară în 2011, iar în anumite orașe din Spania și Italia, printre care și Barcelona, s-au impus restricţii cu privire la acoperirea chipului.

Slavoj Zizek, filozof sloven, a atras atenţia că secularismul agresiv, în stilul francez, nu face decât să hrănească fundamentalismul religios.

Excluși din spaţiul public și alienaţi de restul societăţii, tinerii musulmani sunt susceptibili de a se organiza în comunităţi extremiste. În acest sens, cifrele vorbesc de la sine. Gilles de Kerchove, coordonatorul Uniunii Europene pentru Măsuri Antiteroriste, a declarat că există aproximativ 3.000 de mujahedini din vestul Europei care luptă alături de Statul Islamic, acest număr incluzându-i pe cei care au călătorit în regiune, care s-au întors în Europa sau care au murit. Cei mai mulţi jihadiști provin din Franţa și din Regatul Unit. Numerele exacte sunt necunoscute, dar se speculează că ar exista aproximativ 900 de recruţi cu cetăţenie franceză și 500 cu cetăţenie engleză. Din Germania, respectiv din Belgia, numărul de luptători este aproximat undeva între 300 și 600

din fiecare. Numere considerabile de jihadiști provin și din Danemarca, Olanda, Kosovo și Albania.

Este garantat că o parte dintre acești luptători se va întoarce pe meleagurile europene, la fel ca fraţii Kouachi sau Mehdi Nemmouche - cetăţeanul francez de origine algeriană care, întors din Siria, a ucis patru evrei în Muzeul Evreiesc din Bruxelles. Experţii estimează că unul din nouă foști mujahedini reprezintă un pericol terorist, iar ca răspuns, guvernele plănuiesc strategii de control și prevenire. Una dintre soluţiile propuse este crearea unui Passenger Names Record, o bază cu detaliile personale a milioane de pasageri transatlantici. Cauza lui Julian Assange și Edward Snowden ar putea fi în curând sacrificată în numele siguranţei naţionale. În opinia publică răsună tot mai puternic vocile care advocă indispensabilitatea măsurilor de control de tipul big brother în faţa pericolului terorist. Ne simţim tot mai în nesiguranţă, a declarat un francez pentru NY Times, dacă s-a întâmplat astăzi, se va repeta și mâine, și poate chiar mai rău. Europa se află la o răscruce de drumuri, iar felul în care va fi gestionată situaţia minorităţii musulmane este decisivă pentru tipul de societate în care noi vom trăi. n

Teodora Panţu este cercetător sociolog la Institutul Român pentru Eveluare şi Strategie - IRES. A studiat Politică şi Relaţii Internaţionale la Universitatea din York şi are un master în metode de cercetare socială şi psihologie socială la London School of Economics

Z OO M

Z OO M

Franţa propune pedeapsa de „indemnitate naţională” Marcela Feraru

n Cel mai recent barometru în perspectiva prezidenţialelor din Franţa, din 2017, o dă pe primul loc pe Marine Le Pen cu 29% în primul tur

O

ri de câte ori îmi spun că îi cunosc pe francezi, că ştiu cum reacţionează şi care este ierarhia lor de valori, reuşesc să mă surprindă. E o lecţie importantă cea pe care au dat-o detractorilor lor în zilele atentatelor şi imediat după aceea.

Există câteva lucruri pe care trebuie să le rememorez după o asemenea afirmaţie. În primul rând despre libertatea de exprimare. Tradiţia libertăţii cuvântului îşi are rădăcinile în vechiul regim, chiar sub monarhia absolutistă.

Fără epigramiştii şi caricaturiştii secolului al XVIII-lea, istoria ar fi fost cu totul alta, poate imaginea lui Ludovic al XV-lea ar fi fost mai puţin şifonată şi poate Ludovic al XVI-lea nu ar fi plătit cu capul, iar Revoluţia franceză nu ar mai fi avut loc.

Celebrele „poissonade” - epigramele împotriva dnei Poisson, marchiza de Pompadour, au bătut primele cuie în eşafodul din Place de Grève. Poporul Parisului are un umor acid, mult mai eficient decât limbajul de salon al „preţioaselor ridicole”. Se râdea de orice – de rege, de amantele lui, de nobili, de cler, de militari… Dacă monarhia absolutistă ar fi fost atât de sumbră ca zilele pe care le trăim, Voltaire ar fi trebuit tras pe roată, ars pe rug şi spânzurat în acelaşi timp !

Iată de ce francezii nu vor accepta niciodată să li se spună despre ce au voie să radă şi pe cine au dreptul să caricaturizeze. În legătură cu atitudinea faţă de faptul religios, istoria Franţei s-a construit cu mult sânge plătit ca tribut fanatismului religios. Războiul civil între catolici şi reformaţi a devastat a două parte a secolului al XVI-lea, a stins dinastia de Valois şi a lăsat 58 SINTEZA # 13, februarie 2015

în urmă unul dintre cele mai oribile masacre - cel din Noaptea Sfântului Batolomeu. Evreii, ca şi reformaţii, au fost prigoniţi şi alungaţi în repetate rânduri. Acest greu bagaj de crime a condus la adoptarea Legii laicităţii (1905) care separă statul de biserică.

Articolul 2 al acestei legi spune că statul nu recunoaşte şi nu finanţează nicio religie sau cult. În acelaşi timp, Republica laică veghează ca toate religiile să convieţuiască în pace. Subliniez toate aceste lucruri pentru a înţelege mai bine de ce, în mentalul colectiv, în Franţa, a lua în derâdere excesele unei religii poate răni sensibilitatea cetăţenilor săi de o confesiune sau alta, dar nu va fi niciodată un lucru interzis. Spre deosebire de Statele Unite, însemnele religioase nu sunt acceptate nici pe biletele de bancă, nici în instituţiile publice – în şcoli, primării, prefecturi, tribunale, etc.

La această istorie multiseculară care a dat deja o specificitate franceză s-a grefat, în a doua jumătate a secolului trecut, sosirea masivă a imigranţilor musulmani. Analizele din ultima vreme recunosc o falie a legislaţiei franceze, căci dacă statul francez nu finanţează construcţia locurilor de cult (ele existând deja pentru creştini şi evrei), construcţia moscheilor s-a făcut adesea cu fonduri necontrolate, iar imamii (adevăraţi sau autoproclamaţi) au fost aduşi din exterior. Cu riscurile de rigoare! Şi ajungem la miezul problemei : majoritatea atentatelor în Franţa au la origine cetăţeni francezi. Cum s-a ajuns aici ?

Primii imigranţi au început să sosească în Franţa din colonii, în special din Maghreb (nordul Africii) în perioada interbelică. Sunt în general taţi de familie care lucrează

în industrie şi care, după ce pun un ban deoparte, se întorc acasă.

Imigrarea e mult mai importantă după al doilea război mondial şi mai ales după independenţa coloniilor, şi este în continuare o imigraţie generată de sărăcie. De această dată însă imigranţii vin cu familiile.

Franţa construieşte cartiere întregi să întâmpine această mână de lucru de care are nevoie – şi aşa se nasc uriaşele complexe de locuinţe, imobile de zeci de etaje legate între ele cu pasarele şi tuneluri, în care un delicvent se va pierde mai târziu fără urmă, şi unde poliţia intră cu dificultate.

Dacă în timpul celor „30 de ani glorioşi”(anii 50-60-70) şomajul era practic inexistent, dificultăţile economice care încep odată cu anii 80 se vor răsfrânge în primul rând asupra acestor cartiere. Şomajul atinge cote istorice, familiile din ce în ce mai numeroase trăiesc adesea doar din ajutoarele sociale.

Codul naţionalităţii, care instituie preeminenţa dreptului de sol faţă de dreptul de sânge, adoptat la începutul anilor 90, favorizează în continuare o imigraţie care depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei muncii.

Toate acestea sunt contemporane cu războiul civil din Algeria, declanşat de fundamentaliştii islamici. Franţa este percepută că o aliată a guvernului şi deci devine ţintă atentatelor pe tot parcursul anilor 90. Cel mai cunoscut este atentatul de la staţia de metrou Saint Michel, în toamna anului 1995, şi are la origine GPRA, o mişcare de origine teroristă algeriană devenită azi Al-Quaida au Maghreb Islamique.

Vom regăsi urmele acestei mişcări şi în cazul atentatelor de la începutul acestui an la Paris.

Iată aşadar componentele „aluatului” din care au fost făcuţi

fraţii Kouachy sau Amedy Coulibaly: crescuţi în banlieu, în comunităţi închise, fără repere, cel mai adesea şomeri şi pradă imamilor autoproclamaţi sau reţelelor teroriste care i-au recrutat fără prea multă dificultate. În ceea ce priveşte modul în care s-au descurcat forţele de ordine în timpul celor trei zile de criză, ar fi şi aici câteva aspecte de subliniat.

Cum am amintit deja, Franţa are o îndelungată experienţă în confruntarea cu terorismul. Pentru început, în timpul războiului pentru independenţa Algeriei (1954-1962), când a fost chiar teoretizată lupta antiguerrilă contrainsurecţională şi antiteroristă. Galula, Bigeard sunt autori şi practicieni pe care americanii îi studiază în şcolile de specialitate şi ale căror metode au fost utilizate de generalul Petraeus în Irak şi Afghanistan. Uitaţi în Franţa timp de câteva decenii, ei au fost redescoperiţi odată cu renaşterea terorismului.

Metodele de intervenţie ale forţelor de ordine franceze au ca prioritate evitarea victimelor, în special în rândul eventualilor ostatici. Spre deosebire de agitaţia care s-a iscat în România, francezii au manifestat un calm remarcabil pe parcursul urmăririi teroriştilor şi a crizei ostaticilor. Şi într-adevăr, niciun ostatic nu a fost ucis în timpul asaltului poliţiei sau jandarmeriei. Toate victimele sunt imputabile teroriştilor, în momentul luării de ostatici.

Opinia publică a făcut o evaluare rapidă şi corectă. Iar la manifestarea din 11 ianuarie din Paris, forţele de ordine au fost primite cu aplauze, lucru extrem de neobişnuit, după cum au spus-o jandarmeria şi poliţia pe site-urile lor. Dar cred că populaţia a 59 SINTEZA # 13, februarie 2015

devenit conştientă, în acelaşi timp, de riscurile pe care aceştia şi le asumă, căci trei dintre victimele teroriştilor vin din rândurile forţelor de ordine.

Când spuneam că francezii nu încetează să mă uimească, vorbeam chiar despre aceste manifestaţii de solidaritate. La o judecată sumară, ai tentaţia să spui că francezii sunt individualişti sau egoişti, sau comozi de felul lor. Şi totuşi, încă din seara primului atentat, la Charlie Hebdo, lumea a început să se strângă în marile oraşe şi nu numai… Spontan, şi sfidând orice risc, pentru că ameninţarea teroristă era – şi este încă – la gradul maxim de alertă. Milioane de oameni s-au aflat în stradă într-o formă de solidaritate pe care eu n-am mai văzut-o decât în 22 decembrie 1989 la Bucureşti.

O formă de a spune: terorismul nu va instaura teroarea aici, la noi acasă. Şi o altă formă de a spune: libertatea de exprimare este una dintre cele la care noi nu vom renunţa s-a văzut în tirajul ultimului Charlie Hebdo, scos de supravieţuitori: peste 7 millioane de exemplare! Asta în timp ce înainte de atentat, revista se trăgea în maxim 30.000 de exemplare.

Un alt aspect demn de remarcat este modul în care s-a comportat clasa politică. Toate disputele electoraliste au fost lăsate de-o parte. Preşedintele, prim-ministrul, ministrul de interne, liderii opoziţiei s-au comportat de o manieră impecabilă, ceea ce s-a reflectat imediat în sondajele de opinie: François Hollande a crescut 21 de procente în încredere, premieră istorică! Procente semnificative s-au adăugat şi la Manuel Valls (primministrul), Bernard Cazeneuve (ministrul de Interne) sau Nicolas Sarkozy (liderul UMP-opoziţie).

Singurul bemol: Marie Le Pen, preşedinta Frontului Naţional, care nu a participat la manifestarea de la 11 ianuarie. Opinia publică a sancţionat această atitudine, căci este de asemenea singura care nu a crescut în acest sondaj de opinie care a măsurat încrederea populaţiei în liderii politici!

Pe termen lung însă, aşa cum e de aşteptat, FN are un bulevard deschis în faţă pentru viitoarele alegeri.

Discursul său naţionalist care are că tema centrală imigraţia, porozitatea frontierelor europene şi ameninţarea islamismului fundamentalist găseşte acum mai uşor drum către conştiinţa alegătorului. Cel mai recent barometru (duminică, 1 februarie) în perspectiva prezidenţialelor din 2017 o dă pe primul loc pe Marine Le Pen cu 29% în primul tur, urmată de Valls (22%) şi Sarkozy (21,5%). Tendinţa este confirmată de alegerile parţiale din Doubs, pentru mandatul de parlamentar al lui Pierre Moscovici (plecat anul trecut la Comisia Europeană). Candidată Frontului Naţional s-a calificat în turul 2, în detrimentul dreptei zise „republicane”.

Lucrurile vor fi şi mai clare peste şapte săptămâni, când sunt programate alegerile cantonale. În ceea ce priveşte măsurile concrete anunţate de prim-ministru în lupta împotriva terorismului, ele mi se par mai degrabă măsuri de apărare decât de prevenire. Au fost suplimentate bugetele Internelor şi Justiţiei, au fost suspendate reducerile de personal în armată, a crescut şi bugetul Învăţământului, unde se reintroduc ore de laicitate şi civism.

Legislaţia antitero nu e neapărat extinsă, căci un text era deja pregătit şi adoptat în comisii înainte a fi trimis Adunării Naţionale 

Z OO M

şi atât puterea cât şi opoziţia sunt de acord că el este suficient. „Pas de Patriot act en France!” a spus Valls. Justiţia însă a devenit mult mai severă. Unui umorist şi polemist celebru (Dieudonné) i-a fost anulat spectacolul şi a fost trimis în instanţă pentru „apologia terorismului” în urmă unui tweet neinspirat : „Je me sans Charlie Coulibaly”) – referire la celebrul hashtag „Je suis Charlie” şi la teroristul de la Vincennes, Amedy Coulibaly. Câteva pedepse cu închisoare au fost de asemenea pronunţate pentru aceeaşi acuzaţie – apologia terorismului. Evident, în emoţia generală suscitată de atentate s-a ajuns şi la excese, ca în cazul unui copil de opt ani din Nisa, convocat în justiţie împreună cu tatăl sau pentru a se fi declarat de acord cu acţiunile teroriştilor.

Pentru a evita prozelitismul în închisori, cei condamnaţi pentru terorism vor fi internati în cartiere izolate. De asemenea, Consiliul Constituţional a confirmat pedeapsa cu pierderea naţionalităţii pentru cei condamnaţi pentru acte teroriste sau în legătură cu terorismul. Opoziţia a propus - şi Parlamentul va dezbate – şi pedeapsa de „indemnitate naţională”, o pedeapsa folosită imediat după război pentru colaboraţioniştii regimului Vichy. Indemnitatea naţională va putea fi aplicată celor care au naţionalitatea franceză şi înseamnă pierderea drepturilor civice, politice şi sociale. În sfârşit, Valls a anunţat că va cere marilor provideri de internet o colaborare strânsă în supravegherea reţelelor de socializare şi a siteurilor de internet care vehiculează terorismul.

Soluţiile trebuie însă luate pe termen lung şi au ca bază de pornire diminuarea şomajului, educaţia în plan intern şi eliminarea focarelor de conflict în plan extern. Un angajament pentru câteva decenii, care presupune mai ales o cooperare internaţională. n

Marcela Feraru este jurnalist, autoare şi realizatoare tv, a condus mai multe redacţii de ziare în România.

Corespondent al televiziunii publice române la Paris. După 2002, a realizat mai multe documentare şi emisiuni pentru televiziune. Specializată în probleme de apărare. A realizat filme cu tematică istorică pentru canalele tv Histoire, Toute l'Histoire, France 3, Publique Sénat.

60 SINTEZA # 13, februarie 2015

Z OO M

The Little Big Brother.

O poveste cu 9/11 Alin Fumurescu

n După 9/11, majoritatea americanilor s-a resemnat surprinzător de repede cu limitarea drepturilor individuale

L

a răstimpuri, ideile bune îmi vin îngrijorător de încet. Aveam, totuşi, o scuză: atentatele din 9/11 ne tulburaseră pe toţi. Asta nu m-a împiedicat ca, în drum spre bibliotecă, vreo trei săptămâni mai târziu, să nu mă pălmuiesc în gând. Îmi imaginam că voi ajunge prea târziu şi toate exemplarele din Coran, toate cărţile despre filosofia politică islamică vor fi fost deja măturate de pe rafturi de către o armată de cititori curioşi. Spre surprinderea mea, n-a fost cazul. Aparent, marea majoritate a americanilor nu era (încă) interesată să înţeleagă cultura din care proveneau teroriştii ce provocaseră cel mai sângeros atac din istoria Statelor Unite (la Pearl Harbor au murit aproximativ 2.400 de americani, în Turnurile World Trade Center aproape 3,000). Aveau altele, mai practice, pe cap.

Am înşfăcat repede o ediţie mai recentă a Coranului, şi câteva cărţi de autori de care mai ştiam, de bine, de rău, câte ceva (Alfarabi, Avicenna şi Ibn Tufayl, dacă bine reţin). Ajuns la ghişeu, bibliotecarul s-a uitat la mine şi mi-a spus zâmbind: „Un manual de pilotaj e tot ce îţi mai lipseşte.” Am zâmbit şi eu până ce zâmbetul i s-a şters de pe faţă şi m-a întrebat cu toată seriozitatea: „Eşti sigur că vrei să le împrumuţi pe astea? S-ar putea să ai probleme.” După care s-a aplecat uşor peste ghişeu şi mi-a spus în şoaptă: „Ştii, de-acum suntem obligaţi să raportăm cine, ce citeşte.” Nu ştiam, n-auzisem

încă de Patriot Act, dar asta nu m-a împiedicat să împrumut cărţile. La urma urmei, reuşisem să-mi procur, pe vremea lui Ceauşescu, cărţi de la Fondul Secret al Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. Nu era să mă opresc în America – ţara libertăţilor. Nu vă mai ţin cu sufletul la gură. Nu mi s-a întâmplat nimic. Spre meritul ei, Asociaţia Bibliotecarilor din America a contestat prevederea la Curtea Supremă şi a avut câştig de cauză. Alte încercări au fost mai puţin norocoase. S-au scris proteste despre încălcarea dreptului la viaţă privată, s-au organizat conferinţe etc. De ieşit în stradă, însă n-a ieşit nimeni. După 9/11, majoritatea americanilor s-a resemnat surprinzător de repede cu limitarea drepturilor individuale.

Cu o condiţie: să ştii în ce lumină să le-o prezinţi. [Notă: Cum în SUA luna se notează înaintea zilei, în mentalul american 9/11 are o rezonanţă particulară, 911 fiind numărul de urgenţă pe care-l ştie orice copil de trei ani, echivalentul lui 112 în Europa. Imaginaţi-vă că un atentat sângeros de acest fel s-ar petrece în Europa în 11 februarie, ca să înţelegeţi ce vreau să spun.] Chestiune de advertising, adicătelea. Chestiune de psihologie colectivă, cu alte cuvinte. Or, un profil colectiv nu se poate stabili în absenţa înţelegerii istoriei şi a modului în care a fost prezentată.

Simplu spus, apud Eric Voegelin: Ce imagine are poporul despre el, ca popor, şi cum a ajuns la ea?

Statele Unite ale Secretului – „Programul” Când vine vorba de legile Big Brother, europenii şi americanii par să trăiască nu doar pe continente diferite, ci de-a dreptul în universuri paralele. Ceea ce pare şocant pentru un american e perfect normal pentru european. Şi viceversa. Când, după 9/11, s-a propus introducerea cărţilor de identitate (a buletinelor, cu alte cuvinte), întregul popor american s-a unit în cuget şi-n simţiri şi-a protestat că asta reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât transformarea SUA într-un stat poliţienesc. În măsura în care morţii sughiţă ca viii când li se pomeneşte numele, Orwell şi Marx vor fi sughiţat mult în acele zile pe unde vor fi fiind ei îngropaţi.

Propunerea – perfect normală pentru europeni – a fost rapid abandonată şi de atunci nimeni n-a mai îndrăznit s-o aducă în discuţie. De ce? Pentru că americanii n-au – şi n-au avut niciodată – nimic comparabil cu „buletinul”. Aşa s-a făcut America (mai puţin Coasta de Est) – cu Ioni care şi-au zis Johni, cu oameni care îşi reconstruiau identitatea când şi cum pofteau. În ziua de azi, de identificat te identifici, dacă e cazul, cu permisul de conducere, vreo legitimaţie de la muncă sau paşaportul. Dacă n-ai de nici unele, oamenii vor trebui să te creadă pe cuvânt. Până în ziua de azi, să te identifici dacă vrei să cumperi un Kalashnikov sau un aruncător de grenade (sau zece bucăţi din fiecare) li se pare multor americani inacceptabil.

Pe de altă parte, o discuţie precum cea din România, dacă are sau nu statul voie să ştie cine ce telefoane 61 SINTEZA # 13, februarie 2015

mobile pre-paid cumpără, li se pare americanilor complet neserioasă. Am verificat. Mi-am întrebat colegii de departament ce părere au. Au ridicat din umeri. Nu-i interesează pentru că nu e relevant. Dacă vrea, guvernul – mai exact Agenţia Naţională de Securitate (NSA), dar nu numai ei – poate ascultă şi intercepta orice. Şi-o face. În primăvara lui 2014, PBS (Public Broadcast Station) - echivalentul BBC în SUA dimpreună cu „fratele” de la radio, Naţional Public Radio (NPR) a difuzat un documentar de trei ore despre Program (The Program). În cazul PBS, când spui „documentar”, înseamnă că-i spui cu adevărat pe nume (au prea mulţi duşmani şi în Congres, şi în Administraţie pentru a-şi permite să greşească): documentaţia e fără fisură – de la interviuri cu fostul director al NSA, Michael Hayden, şi alţi oficiali de rang înalt, inclusiv Richard A. Clarke mâna dreaptă în materie de contraterorism sub trei preşedinţi (George H. Bush, Clinton şi W.), la congresmeni, jurnaliştii care l-au intervievat primii pe Edward Snowden, cei care au publicat informaţii despre Program, oameni de la Google, etc.

Documentarul era intitulat, simplu după vorbă, după port, STATELE UNITE ALE SECRETULUI (The United States of Secret).

Nu vă plictisesc cu detaliile, dat fiind că documentarul cu pricina e disponibil online. Ideea de bază, însă, merită menţionată, pentru a realiza amploarea fenomenului despre care s-a vorbit atât. Pe scurt, The Program a fost iniţiat de către preşedintele George W. Bush, în primele zile

după 9/11, şi a extins (prin decret prezidenţial, a cărui legalitate a fost ulterior contestată chiar din interiorul administraţiei, fără niciun efect) drepturile de interceptare ale NSA nu doar asupra cetăţenilor străini, cum s-a tot spus oficial, ci şi a celor americani. Şi de atunci a început frenezia interceptării (fără mandat!) şi a stocării (!) a miliarde de convorbiri telefonice, text messages, emailuri, s.a.m.d.. Şi tot de atunci, atât W. Bush cât şi Obama fie au „eludat” adevărul despre Program, fie au încercat să-l minimalizeze, fie au minţit de-a dreptul. Dovezile sunt numeroase şi incontestabile, la fel şi mărturisirile celor implicate.

Toate marile companii telefonice şi toate marile companii de internet, de la Google la Yahoo la AOL au colaborat cu guvernul în acest sens.

Alde Facebook şi Tweeter au fost doar cireaşa de pe tort. Să repetăm, pentru a înţelege tot românul obsedat de legile Big Brother: Guvernul SUA interceptează (fără mandat) cam toate comunicaţiile via internet sau telefon, inclusiv conţinutul acestora, şi îl stochează (pentru cât timp nu e încă limpede din motive la fel de … limpezi). Dacă nu le poate intercepta pe teritoriul SUA, o face de pe nodurile de reţea prezente pe teritoriul altor state. (Despre înregistrarea paginilor de web pe care le vizitezi, nu mai vorbim.) Oficiali la cel mai înalt nivel (y compris preşedinţi) au fost prinşi, cum ar zice românul, „cu raţa-n gură” – degeaba. Preşedintele Obama, „socialistul” şi „comunistul”, a fost prins cu minciuna între primul şi cel de-al doilea mandat prezidenţial, dar asta nu l-a împiedicat să câştige, 

Z OO M

Z OO M

n Guvernul SUA interceptează (fără mandat) cam toate comunicaţiile via internet sau telefon

pentru a doua oară, alegerile. Între timp, au vorbit despre „Program” ziarele, televiziunile (cu CNN în frunte), ba chiar şi marile platforme de internet. Tot degeaba. De ieşit în stradă, n-a ieşit nimeni.

Ar ieşi, însă, dacă li s-ar cere carduri de identitate sau li s-ar verifica identitatea înainte de-a cumpăra un telefon pay-as-you-go (preplătit) de la Walmart. Pentru a înţelege această atitudine aparent schizoidă, se cuvine să ne întoarcem puţin în istorie, fără de care nu putem înţelege profilul psihologic al americanilor.

Paradoxul puritan America a fost colonizată predominant de către puritani.

Pelerinii (the pilgrims) erau puritani.

[Notă: Din motive de spaţiu, voi simplifica istoria, îngroşând tuşele.

Voi ignora diferenţele dintre puritani, presbiteranieni, calvinişti, antinomieni, etc. În multe situaţii, chiar specialiştii întâmpină probleme în descâlcirea acestor diferenţe.]

Puritanii erau o aripă a Bisericii Anglicane. Biserica Anglicană, după cum se ştie, a fost înfiinţată de către Henry al VIII-lea, care, necăjit că Papa nu-i oferea dreptul de divorţ, a decis separarea de Biserica Catolică. Din start, Biserica Anglicană a prezentat o dilemă: în practică, erau catolici. Cum însă nu mai depindeau de Vatican, erau protestanţi. Cele două „aripi”, pro-catolică (mai conservatoare) şi pro-protestantă (mai liberală) se mai sfădesc până în ziua de azi dacă să accepte sau nu episcopi homosexuali, etc. La vremea respectivă, puritanii considerau că Biserica Anglicană e prea „papistă”, prea „catolicizată” şi 62 SINTEZA # 13, februarie 2015

coruptă. Se cuvenea a fi „purificată”.

Cum ideea n-a fost primită cu bucurie într-o Anglie care de-abia începea să se domolească religios, mulţi dintre ei au pornit către Lumea Nouă, decişi să creeze comunităţi, deopotrivă religioase şi politice, care să servească drept exemplu lumii întregi. Comparaţia cu exodul evreilor se impunea aproape de la sine, de aici şi atenţia deosebită acordată Vechiului Testament. Aşa se face că ideea unui contract care stă la baza formării unei comunităţi a apărut în Lumea Nouă înainte ca ea să fie formulată pe baze filosofice de către Hobbes sau Locke.

Doar Dumnezeu făcuse multiple „contracte”, legăminte, pacturi, unele condiţionale, altele nu, cu Avraam, cu Moise, etc.. [Notă: În limba engleză a secolelor XVI-XVII, diferenţele de nuanţe dintre „covenant”, „compact”, şi „contract” sunt fascinante; din păcate, însă, nu îşi găsesc echivalentul în limba română.]

Evoluţia diferitelor tipuri de „legăminte” („covenants” or „compacts”) în America puritană e prea complicată pentru a fi expusă aici. Pentru ceea ce ne interesează e îndeajuns să ştim că aceste „contracte” se încheiau atât între fiecare individ şi Dumnezeu, cât şi între indivizi, şi între comunitatea credincioşilor şi Dumnezeu. De ce ne-ar interesa asemenea detalii? Păi, pe de o parte, pentru că, de la bun început, avem un amestec exploziv între contractul social şi cel guvernamental (exploziv la propriu în timpul Războiului de Independenţă şi a celui Civil – dar asta ar fi o altă discuţie). Pe de altă parte, pentru că individul, pentru a fi acceptat cu drepturi depline

în comunitatea politico-religioasă puritană, trebuia să facă dovada pactului individual cu Hristos. Cu alte cuvinte, era obligat să-şi mărturisească public, în fata comunităţii, gândurile şi trăirile cele mai ascunse, pentru a-şi dovedi autenticitatea convertirii. Ceva mai târziu, cu mişcările evanghelice, mărturisirea publică a păcatelor a devenit loc comun. Vă sună cunoscut?

Ar trebui. The Big Brother is just a little Brother.

Mammon şi Big Brother Înainte însă de a vă freca, cu satisfacţie, mâinile ca nu sunteţi nici americani, nici influenţaţi de puritanism, mai bine ridicaţi-le în cazul în care aveţi conturi de Facebook, de Twitter, Instagram, Pinterest sau mai ştiu eu ce, folosiţi Google sau Yahoo (printre altele).

Ah, aveţi? Păi atunci lucraţi mână în mână cu Big Brother deja, nu vă mai faceţi iluzii. Din acest punct de vedere, putem răsufla uşuraţi: suntem cu toţii americani (că tot e la modă să fii „ceva”). Alexis de Tocqueville avea (încă o dată) dreptate – şi asta pe la 1830, toamna. Reformulat: „Uitaţi-vă bine la SUA. Ceea ce se întâmplă acolo se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, în restul lumii. Începând cu Europa.”

Aşa numita „revoluţie digitală” - reţelele de socializare, noua mass media – schimbă profilurile psihologice, fără să se împiedice prea mult în tradiţii. Studiile în această direcţie sunt prea numeroase pentru a fi pomenite aici. Cum spunea un oficial NSA, „când a apărut Facebook, am zis cu toţii «Bingo!» Uite că s-au găsit alţii care să ne facă treaba”. Oameni

revoltaţi de intervenţa guvernului în viaţa privată nu se sfiesc, în acelaşi timp, să-şi publice pe internet detaliile cele mai intime, de la viaţa personală care, teoretic, nu interesează pe nimeni („am băut un cappuccino la X”, „nu mi-am găsit uniforme de spital pe măsura mea”), la orientarea sexuală, religioasă sau politică, unde-au fost, ce-au mai făcut, ce-au dres, etc. Toţi vrem să ne arătăm mai frumoşi, mai înalţi şi mai deştepţi. Mai interesanţi.

Cu toţii vrem să fim „conectaţi”. Există chiar şi un termen pentru asta – FMO (Fear of Missing Ouţ, i.e., FLD, Frică de a fi Lăsat pe Dinafară). Orice companie respectabilă îţi studiază astăzi traficul pe internet, paginile pe care te uiţi, termenii de căutare, cât timp ai petrecut pe un subiect sau altul, le stochează, îţi fac profilul, şi-n funcţie de asta îţi personalizează reclamele. Google a făcut avere din asta. Acum se înghesuie toată lumea.

E deja plictisitor. Ştim asta, dar nu ne deranjează. Nu iese nimeni în stradă pentru că e spionat la sânge de către marile companii. Or, să te răţoieşti la Big Brother când face pentru securitatea naţională ce face Mammon pentru profit, e puţintel ipocrit. Şi cu asta ajungem (şi) la raza de lumină: când toată lumea spionează pe toată lumea, nimeni nu mai spionează nimic. Vorbă lui Nichita Stănescu: „Întunecând întunericul, iată porţile luminii!” n

Alin Fumurescu predă în cadrul departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea din Houston (SUA).

A fost profesor asistent la Yale University. Are două masterate în filosofie, unul în Franţa şi altul în Statele Unite. Interesele sale de cercetare includ teoria politică modernă, bazele gândirii politice americane, tranziţii spre democraţie, reprezentare şi autoreprezentare sau comunicare politică. În 2013 a primit American Political Science Association’s Leo Strauss Award pentru cea mai bună teză de doctorat în filosofie. Cel mai recent volum al său, „Compromisul – O istorie politică şi filosofică”, a intrat în top 25 al titlurilor academic de neratat în anul 2013 în SUA.

63 SINTEZA # 13, februarie 2015

Freiheit - varianta digitală Laurenţiu Colintineanu

O

raşul german Hamburg e cunoscut în lume pentru farmecul trivial al „Reeperbahn”, districtul roşu al portului, sau pentru faptul că formaţia Beatles a ajuns aici la recunoaştere internaţională. Are un aer de oraş scandinav, o îndelungată tradiţie social-democrată şi o toleranţă demnă de invidiat, instalată pe un fond de prosperitate generală. E un oraş pe care nu l-am iubit şi nici nu l-am urât. Pur şi simplu l-am acceptat cu aburii de alcool care împânzesc străzile petrecăreţe şi cu arhitectura industrială ridicată la rang de monument.

Multe clădiri din Hamburg poartă un soi aparte de plăcuţe memoriale din piatră. Distrusă în 1944, reclădită în 1956. Distrusă în 1943, reclădită în 1954. Pe Marienstrasse la numărul 54 se găseşte o casă cu patru etaje, faţadă complet nespectaculoasă şi nicio plăcuţă comemorativă. Poate că, la un moment dat, procesul de acceptare a istoriei moderne va avea loc, la fel cum s-a întâmplat cu perioada nazistă a Germaniei. Şi atunci ar putea apărea o inscripţie care să anunţe trecătorul că „Aici a locuit între 1998 şi 2000 Mohammed El-Amir Awad el Sayid Atta”.

Lumea îl reţine pe varianta prescurtată a numelui: Mohammed Atta. Iar fotografia sa tip buletin, cu privire parcă pierdută şi obraji proaspăt bărbieriţi, a devenit unul din simbolurile terorismului islamist.

Trei dintre cei patru piloţi sinucigaşi implicaţi în atentatele

de la New York pe 11 septembrie 2001, dar şi mulţi susţinători ai celui mai grav atentat terorist al istoriei moderne au petrecut ani buni la Hamburg. În anii ’90, portul german ajunsese al doilea centru de putere al reţelei Al-Qaida, primul gă­sin­du-se în Afganistan.

La Hamburg a fost organizată operaţiunea care a făcut aproape 3.000 de victime şi care avea să schimbe lumea întreagă în feluri pe care, atunci, nu ni le puteam imagina. *** Era o zi ploioasă în luna septembrie a anului 2005. Ani mai târziu, această stare a vremii nu mă mai putea surprinde în bazinul Rinului din vestul Germaniei. Din întâmplare găsisem într-un birou, la Personal, la Radio România Internaţional, o hârtie care anunţa o bursă a Academiei Deutsche Welle pentru tineri jurnalişti de radio din Europa de Est. Mă înscrisesem şi, în ciuda vremii apăsătoare, mă bucuram nespus că păşeam pe pământ german. Era una din frustrările acumulate în perioada tumultuoasă de tranziţie a României, faptul că nu ajunsesem niciodată în ţara lui Goethe şi Schiller, deşi 12 ani din viaţă mi-i petrecusem într-o şcoală germană.

La vremea aceea, Comisia Europeană nu găsise încă prilejul de a analiza tarifele la telefonia mobilă în roaming, aşa că trebuia să îmi caut un telefon şi o cartelă. Măcar mesajele scrise aveau un tarif cât de cât acceptabil. Cu ajutorul unui iranian bătrân şi simpatic, alegeam cel mai ieftin telefon din raft şi o cartelă prepay. În internet cafe-ul 

Z OO M

său din Koln aveam să îmi activez şi primul meu iPod. În amintirea lui, toate cele care au urmat poartă numele „Afshin Motazeri’s iPod”. Şi când poveştile noastre despre cum am ajuns fiecare în Germania şi cu ce scop curgeau în replici rapide, Afshin divaghează brusc de la subiect şi îmi cere buletinul. Nu aveam, era înainte de aderarea la UE. „Atunci paşaportul e OK”, mi-a spus bătrânul. Eram reticent. De ce vroia paşaportul? Ce făcea cu el? În fond, nu vroiam decât să cumpăr o cartelă prepay, buletinul se cerea numai la abonamente la noi. Eram speriat, prin cap îmi umblau tot felul de scenarii, numele meu la poliţie, dar nu făcusem nimic. Dacă aveam probleme după aceea? Pentru un telefon? Afshin mi-a explicat că „aşa e legea. Înainte nu ceream nici noi buletine la cartele. Dar ştii, la noi, în Germania, a stat un tip, Mohammed Atta. De atunci, nimeni nu mai are voie să cumpere cartele fără buletin”. *** Ziua de 15 august 2006 o ţin minte din trei motive. Primul este acela că reprezintă începutul contractului meu de redactor la secţia română a postului Deutsche Welle. Al doilea este faptul că îmi era cald. Era caniculă. Cine a stat mai multă vreme în Germania înţelege semnificaţia rară a unei asemenea temperaturi. Al treilea e un sentiment de disconfort combinat cu spaimă. Nu era emoţia, lucram deja de trei ani în radio, iar redacţia o ştiam bine din 2005.

Pe 31 iulie 2006 avusese loc o tentativă eşuată de atentat terorist cu bombă în trenul regional 5, fix trenul cu care eu făceam naveta de la Koln, unde locuiam, la Bonn, unde lucram. Două valize pline cu explozibili fuseseră „uitate” în acest Regionalexpress pe direcţia Koblenz şi în altul pe direcţia Hamm. Norocul Germaniei a fost chior. Detonatoarele fuseseră construite prost, iar bombele n-au putut fi declanşate. Întregul aparat de securitate al Germaniei eşuase. Nici cartelele prepay cumpărate cu buletinul, nici serviciile secrete nu au putut preveni plasarea bombelor în trenuri.

Important de subliniat e faptul că nemţii sunt un popor de navetişti.

Călătoresc şi 200 de kilometri în fiecare zi pentru a merge la muncă, un atac asupra unor trenuri regionale ar fi o catastrofă mai mare decât cea 64 SINTEZA # 13, februarie 2015

din Spania. La fel se discută şi astăzi dacă vine vorba despre atentatele din Franţa. La ce a folosit toată „supravegherea” dacă atacurile de la Paris tot au avut loc? Şi la fel se argumentează şi în state precum România, unde mulţi arată cu degetul la un eşec tragic. Nimeni nu adresează însă întrebarea „câte atentate au fost dejucate de-a lungul vremii tocmai datorită acestei supravegheri?” *** Două lucruri sunt sfinte în Germania: banii din impozite şi datele personale. Dincolo de conştiinciozitatea cu care nemţii ştiu să îşi chivernisească finanţele, datele personale sunt o icoană pe altarul căreia un şef de servicii ca George Maior ar fi zburat din funcţie la prima tentativă de a promova o lege neconstituţională, nu abia la a treia.

Ca să înţelegem mai bine ce semnificaţie are sfera privată la nemţi, ajunge să ne uităm la ideea de a introduce pe autostrăzi aşa-numitele „section controls”. Pe segmente mai lungi de drum, viteza autovehiculelor este măsurată la intrarea într-o zonă şi la ieşire. Computere calculează apoi viteza medie de deplasare. Se doreşte astfel eliminarea obiceiului de a frâna înainte de radar şi de a depăşi viteza legală apoi fără probleme.

Cu ideea în sine, nemţii nu au o problemă, ba dimpotrivă, o susţin.

Cine nu îşi doreşte siguranţă rutieră? Şi, apropo, legenda că, în Germania, nu există limită de viteză pe autostradă e doar o legendă. Da, într-adevăr, codul rutier nu prevede o limitare în teorie. În practică, pe 90% din lungimea autostrăzilor, sunt instalate panouri de „restricţii locale”.

Ideea a apărut în anul 2009. În septembrie 2014, landul Saxonia Inferioară anunţa cu mare fast că este primul care, în primăvara lui 2015, va introduce un section control în fază de test. Motivul acestei întârzieri de şase ani e legat de protecţia datelor personale ale şoferilor. Opoziţia nemţilor a apărut odată ce şi-au dat seama că fotografierea lor în maşină, pe segmente întregi de drum, poate duce la crearea unor modele de deplasare. Datele despre oameni, consumatori în esenţă, pot fi valorificate în multe feluri de multe entităţi, nu doar de serviciile secrete. Şase ani i-a luat administraţiei germane să ajungă la o soluţie acceptabilă de prelucrare a datelor

Z OO M

culese din section controls. Astfel, sistemul de supraveghere a vitezei pe segmente mai lungi nu are voie să fie amplasat decât în zone unde s-a constatat statistic un număr mai ridicat de accidente decât media zonei. Datele autovehiculelor nu pot fi folosite decât la măsurarea vitezei, ele nu au voie să fie corelate cu alte registre sau baze de date. Dacă un vehicul nu a depăşit viteza legală, atunci datele de identificare culese trebuie să fie şterse automat, imediat şi fără posibilitate de recuperare. Iar accesul la alte date despre şofer sau maşină este exclus pe timpul măsurării vitezei pe segment.

Proiectul-pilot din Saxonia Inferioară va dura 18 luni. Abia după evaluarea sistemului de culegere de date se va discuta despre introducerea lui la nivel naţional. *** Preocuparea nemţilor pentru protecţia sferei private şi a datelor personale nu se limitează numai la chestiuni legate de traficul rutier. Deşi episodul în care poliţia germană a trebuit să „taie” fotografiile cu maşini care depăşeau limita de viteză în urma creşterii numărului de divorţuri este legendar. Astăzi, prin poştă, se primeşte numai imaginea cu şoferul contravenient. În urmă cu câţiva ani, mai mulţi conducători auto au dat în judecată poliţia pentru că, pe scaunul din dreapta, se vedea în fotografii o altă persoană decât cea care se ştia oficial în relaţie amoroasă cu şoferul.

Se încălca, astfel, dreptul la viaţă privată.

Mult mai important şi controversat a fost momentul 2008, când Germania, în urma atentatelor de la Madrid, din 2004, şi de la Londra, din 2005, adopta o lege de stocare preventivă a datelor din comunicaţiile cetăţenilor săi.

Baza legală a demersului o reprezenta directiva UE nr. 24 / 2006. Berlinul decidea să aplice perioada minimă de stocare a datelor prevăzută în directivă, cea de şase luni. Companiile de telecomunicaţii erau obligate să stocheze datele, iar accesul autorităţilor se făcea numai pe bază de mandat judecătoresc.

30.000 de oameni s-au alăturat unei plângeri la Curtea Constituţională de la Karlsruhe, iar aceasta decidea, în 2010, că legea din 2008 era neconstituţională pentru că încălca „secretul corespondenţei”.

Toate datele stocate până atunci

n Două lucruri sunt sfinte în Germania: banii din impozite şi datele personale

au fost şterse. Totuşi, Curtea nu a constatat că stocarea datelor în sine era neconstituţională, ci sublinia că accesul la date din partea instituţiilor statului trebuie să şi mai greu, în ciuda obligaţiei de a avea un mandat judecătoresc. Procurorii şi poliţia ar trebui, de exemplu, să prezinte o suspiciune motivată a iminenţei derulării unei infracţiuni grave, precum planificarea unui atentat terorist sau cazuri de pornografie infantilă. La munca preventivă a poliţiei ar trebui să se prezinte pericolul iminent la adresa unei persoane. Munca serviciilor secrete este, astfel, aproape exclusă de la accesarea datelor din comunicaţii, pentru că ea are loc, în esenţă, înainte de comiterea unei infracţiuni.

La decizia Curţii din Karlsruhe se adaugă şi cea a Curţii Europene de Justiţie din aprilie 2014. Curţile Constituţionale din Austria şi Irlanda înaintaseră plângeri în baza articolelor 7 şi 8 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale. Curtea a decis că Directiva 24 încălca dreptul la respectarea vieţii private şi pe cel la protejarea datelor personale. Directiva UE nu prevedea obligaţia obţinerii unui mandat judecătoresc, printre alte lipsuri constatate.

Dar, verdictul Curţii Europene spune, de asemenea, că stocarea datelor din comunicaţii este legitimă, dacă are ca scop prevenirea criminalităţii grave. Textul deciziei spune şi că, în principiu, metoda este una potrivită pentru acest scop.

Ce efecte are atunci decizia Curţii?

Statele europene nu mai sunt obligate să stocheze datele din comunicaţii, dar ele pot reglementa prin legi naţionale acest domeniu.

65 SINTEZA # 13, februarie 2015

*** În urma atentatelor de la Paris, conservatorii germani cer elaborarea unei noi legi care să permită stocarea preventivă a datelor din comuncaţii.

Social-democraţii nu sunt atât de convinşi, părerile sunt împărţite în SPD-ul cooptat la guvernare de cancelarul Angela Merkel în urma ultimelor alegeri parlamentare.

Din punct de vedere legal, Executivul federal de la Berlin nu ar trebui decât să respecte cu stricteţe verdictul Curţii Constituţionale.

Decizia Curţii Europene este foarte asemănătoare cu cea de la Karlsruhe, aşa că respectarea Legii Fundamentale germane ar asigura şi încadrarea în normele impuse de la Luxemburg. Întrebarea fundamentală este aşadar dacă o asemenea lege este dorită din considerente politice, dacă ea găseşte largă susţinere în Bundestag.

Cert e un lucru: în Germania, niciun serviciu secret şi niciun şef de serviciu secret nu şi-ar permite să iasă în spaţiul public să ceară o lege care îi dă puteri discreţionare. Nu şi-ar permite nici să ameninţe Curtea Constituţională, nici să se joace cu frica societăţii de un eventual atentat terorist pentru a justifica o lege care încalcă drepturile fundamentale ale cetăţenilor. O ieşire publică a unui şef de serviciu de informaţii este reţeta sigură de condamnare la moarte a oricărei iniţiative, chiar şi dacă ea respectă drepturile fundamentale şi dacă e utilă pentru siguranţa naţională.

Dacă va exista voinţă politică la Berlin pentru elaborarea unei noi legi rămâne de văzut. Până atunci, preocuparea nemţilor pentru datele lor

personale duce la situaţii care mă fac invidios din cale afară.

Ministrul german al justiţiei, social-democratul Heiko Maas, tocmai a cerut concernului Facebook să îşi îmbunătăţească substanţial condiţiile de utilizare şi mecanismul de protecţie a datelor personale ale utilizatorilor.

Maas a criticat faptul că utilizatorii nu ştiu ce date sunt culese de reţeaua de socializare şi ce se întâmplă cu ele. În plus, singura cale de contestare a noilor condiţii este ştergerea contului.

Alternativă nu există.

Maas nu e singurul. Gesche Joost, consilierul guvernamental responsabil cu politica digitală a Germaniei în spaţiul european, a cerut Facebook să dea posibilitatea utilizatorilor să decidă ce se întâmplă cu datele lor. Responsabilul guvernamental cu protecţia datelor, Peter Schaar, a anunţat că îşi închide contul de Facebook în semn de protest. Iar comisia juridică din Bundestag a emis un comunicat în care ridică şi problema viitoarei utilizări a datelor personale pe reţele precum WhatsApp şi Instagram, care aparţin tot concernului Facebook. n

Laurenţiu Colintineanu este jurnalist multimedia. Are un master în Economie Internaţională. Şi-a început cariera de jurnalist la radio, specializat în analiză de politică externă. A lucrat pentru Deutsche Welle (Germania) şi Radio France Internationale (Franţa). Colaborează cu publicaţii print şi online din România şi are propriul site colintineanu.ro.

Z OO M

Z OO M

Radu Nechita

Libertatea de expresie Un ghid de identificare şi evitare a incoerenţelor şi ipocriziilor

P

utem râde de orice? „Da, dar nu cu oricine”, își răspundea în 1982 umoristul francez Pierre Desproges.

El însă nu a ţinut cont de propria-i constatare și, de-a lungul carierei sale, a râs de tot, de toţi și de toate. Evenimentele recente din ţara sa par să-i fi dat dreptate.

Oricât adevăr ar conţine această constatare, transformarea ei într-un argument pentru limitarea libertăţii de expresie este o eroare periculoasă.

To be or not to be Charlie Reacţiile ulterioare atentatului s-au înscris pe întreg spectrul imaginabil, de la soldaritatea cu caricaturiștii asasinaţi până la scuzarea, justificarea sau chiar admirarea asasinilor.

S-au invocat mari principii – de la libertatea de expresie la respectul celor sfinte – înecate rapid într-un ocean de ipocrizie și incoerenţă.

S-au proclamat „Charlie” diverși politicieni, inclusiv șefi de state unde libertatea presei umoristice este o glumă în sine. S-au proclamat „Charlie” ziariști care n-ar republica ce au publicat cei uciși (poate din decenţă, poate doar din teamă). Când un alt umorist francez mai... „special” (cu spectacole interzise pe motiv de antisemitism) s-a proclamat „Charlie Koulibaly”, (cu referire la numele unuia dintre asasini), ministrul francez de interne a promis „cele mai severe urmări” pentru declaraţia respectivă. Incoerenţele și ipocrizia s-au manifestat prin acuzaţia de „apologia terorismului” adusă unui tânăr de 16 ani din Nantes, care riscă până la 7 ani de închisoare și 100.000 de euro amendă. Vina sa este 66 SINTEZA # 13, februarie 2015

de a fi postat după atentat pe contul său de Facebook o caricatură care a „deturnat” o alta, apărută în iulie 2013 pe prima pagină a săptămânalului satiric. Originalul făcea referire la asasinatul în masă al unor musulmani de către alţi musulmani în Egipt, cu mesajul „Coranul este de r-h-t.

Nu oprește gloanţele”. Caricatura modificată înlocuia Coranul cu Charlie Hebdo. Aceeași justiţie care a ignorat prima caricatură a reacţionat rapid la a doua...

Toată lumea pare să fie favorabilă libertăţii de expresie, singurul dezacord fiind cu privire la semnificaţia... expresiei respective. De regulă, manifestarea aderării la acest principiu este urmată de nuanţări și limitări, de invocarea unei autocenzuri sau chiar a unei cenzuri autoritare. În Franţa, sondajele sugerează că aproximativ două treimi din opinia publică este favorabilă unor limitări ale libertăţii de expresie. Reacţiile formatorilor de opinie din ţara noastră au pledat preponderent în aceeași direcţie.

„Nu aveţi dreptate din punct de vedere juridic, pentru că sunteţi minoritar din punct de vedere politic” Această afirmaţie nu a fost făcută de un umorist, ci la modul cel mai serios de către un politician francez. Ea ilustrează faptul că, în democraţiile noastre reprezentative, drepturile cetăţenilor sunt ameninţate permanent de majoritatea formată din grupuri de interese bine organizate.

Ameninţarea va persista atât timp cât opinia publică va rămâne convinsă că

drepturile cetăţenilor sunt acordate de către stat.

O interpretare alternativă este cea promovată de filosofii și economiștii aparţinând curentului clasic-liberal, potrivit cărora – urmând argumentarea lui John Locke – drepturile individuale preced apariţia statului, care este un simplu instrument de protejare a lor, a cărui legitimitate există doar în măsura în care-și respectă misiunea.

Elementul central al argumentării este proprietatea de sine a individului, de la care John Locke deduce legitimitatea dreptului de proprietate asupra rezultatelor muncii. În această abordare, agresiunile fizice asupra individului sunt asimilabile încălcării dreptului de proprietate.

Drepturile omului sunt drepturi de proprietate Aceasta este și cheia în care poate fi înţeleasă în mod coerent libertatea de expresie. Ignorarea acestui aspect reduce garanţiile constituţionale la simple lozinci golite de conţinut sau pline de umor involuntar. Deși în mitologia politico-civică actuală libertăţile politice sunt considerate superioare celor economice, primele sunt simple iluzii dacă cele din urmă nu sunt respectate cu stricteţe. „Cetăţenilor [...] li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstraţiilor”.

Poate fi ceva mai clar, mai concis și mai liberal decât articolul 28 din Constituţie? Mai exact din Constituţia Republicii Socialiste România (1965), singura precizare care lipsește dintre parantezele drepte.

n Pentru caricatura din dreapta, pe care a postat-o pe o reţea de socializare, un tânăr musulman din Nantes riscă 7 ani de închisoare

Tot atât de clar, dar mai puţin concis și mult mai puţin liberal este articolul 29, care „nuanţează” libertăţile enumerate anterior. „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc.

Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă.

Participarea la astfel de asociaţii și propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege.” (Art. 29).

Tot clar, concis și liberal este și primul amendament al Constituţiei SUA: „Amendamentul I. [Libertatea religiei, a cuvântului, a presei, libertatea de întrunire şi de petiţionare] Congresul nu va elabora nicio lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii; sau să restrângă libertatea cuvântului sau a presei; sau dreptul poporului la întrunire paşnică sau de 67 SINTEZA # 13, februarie 2015

a adresa Guvernului petiţii privind repararea nedreptăţilor.”

Spre deosebire de Constituţia RSR, niciun alt articol nu vine să limiteze în vreun fel conţinutul său în general sau libertatea de expresie în special. În ciuda acestui fapt, la aproape două secole și jumătate de când „părinţii fondatori” au formulat acest principiu, în societatea americană se constată că libertatea de expresie este supusă la o serie de limitări. Unele dintre ele sunt rezonabile (pornografia infantilă fiind un exemplu), altele mai puţin rezonabile.

Constituţia RSR arată că libertatea de expresie este indisociabilă de respectul drepturilor de proprietate. Într-adevăr, ce înseamnă libertatea de expresie într-o ţară în care statul este proprietarul mijloacelor de producţie și poate interzice până și deţinerea unei mașini de scris? Ea nu înseamnă nimic dacă nu ai dreptul să cumperi o tipografie (televiziune) sau să-i închiriezi serviciile, să scrii ce vrei sau să-i plătești pe alţii mai inspiraţi, să

înfiinţezi sau să contractezi o reţea de distribuţie.

Situaţia actuală din SUA arată că, în ciuda unei constituţii clare și a respectului formal al drepturilor de proprietate, acestea pot fi golite de conţinut nu atât prin confiscare, ca în ţările comuniste, ci prin reglementări, stratificate și sedimentate de-a lungul a două secole și jumătate. Astfel, din dorinţa de a limita „discursul urii” (hate speech) s-a ajuns la situaţii în care unii iniţiază procese, pentru că s-au simţit ofensaţi de cartea pe care o citea cineva într-un parc. Sau nu mai pot fi reeditate în versiunea originală operele lui Mark Twain și ale altor autori, deoarece conţin cuvinte inacceptabile din punct de vedere social sau chiar juridic.

Societăţile occidentale de astăzi încă mai invocă mitul fondator al libertăţii de expresie. Ce a mai rămas din acel mit, în condiţiile în care profesia de umorist a ajuns una în care-ţi riști viaţa, libertatea și averea? 

Z OO M

Libertatea de expresie nu înseamnă să poţi spune doar lucruri adevărate, inteligente sau decente Libertatea de expresie nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât libertatea de a exprima orice, fără permisiunea nimănui. Cu siguranţă, unii vor spune minciuni, prostii sau mizerii.

Libertatea de expresie fără limite este – în mod paradoxal – adevărata protecţie a societăţii împotriva minciunii, prostiei și imoralităţii, pentru că, numai într-o astfel de societate, oamenii pot reacţiona fără teamă sau aprobări prealabile la minciună, prostie și imoralitate.

De îndată ce diverși înţelepţi binevoitori doresc să protejeze societatea de „excesele libertăţii de expresie” încercând să ia doar partea bună a acesteia, constatăm că ei au nevoie de instanţe care să decidă ce anume este și nu este adevărat, inteligent sau moral. Iar acele instanţe trebuie să aibă și ele înţelepciune, bunăvoinţă, dar mai ales putere. Cu puterea, se poate rezolva relativ ușor, mai greu este cu înţelepciunea și bunăvoinţa puternicilor politici și economici...

De îndată ce membrilor societăţii li se inoculează ideea că discernerea adevărului de minciună, a ideilor inteligente de opusul lor, a moralităţii de imoralitate este problema autorităţilor specializate, ei nu-și vor mai utiliza discernământul în acest sens. Iar un „organ” neutilizat tinde să se atrofieze. Ne mai mirăm în aceste condiţii de succesul mereu reconfirmat al escrocheriilor de tot felul?

Un economist care cunoaște literatura curentului „Public Choice” (James Buchanan, Gordon Tullock, George Stigler) știe că funcţionarii din „Ministerul adevărului”, din „Agenţia inteligenţei” și din „Poliţia moravurilor” nu sunt și nu au cum să fie garanţii interesului general. Pentru că acesta este greu de definit la nivel teoretic, iar identificarea lui practică se manifestă adesea în privilegii pentru unii și costuri ascunse sau persecuţii pentru alţii. Pentru că acei funcţionari au propriile lor concepţii despre realitate și morală și au propriile lor interese individuale. Pentru că interzicerea unei idei necesită o putere atât de mare, încât tentaţia de a abuza de ea este irezistibilă. Pentru că, în ciuda tuturor abuzurilor puterii, 68 SINTEZA # 13, februarie 2015

difuzarea ideilor bune sau rele nu poate fi oprită.

Un economist care a înţeles problema cunoașterii, așa cum a fost formulată de către Friedrich Hayek, știe că înţelepciunea și gradul de informare atribuite planificatorilor centrali sunt de neatins, pentru că presupun extragerea și concentrarea unei cunoașteri uriașe ca volum, neformalizabile și dispersate în minţile celor câteva miliarde de locuitori ai planetei.

Un economist familiarizat cu scrierile lui Karl Popper știe că nici măcar știinţele zise „exacte” nu-și propun (și nu pot) să demonstreze adevărul, ci doar să identifice și să elimine falsul și erorile.

Chiar un economist aparţinând curentului dominant (mai degrabă utilitarist și mai puţin interesat de abordarea proprietaristă a drepturilor individuale), dacă ar face o analiză cost-beneficiu exhaustivă și pe termen lung, ar ajunge la concluzia că beneficiile limitării libertăţii de expresie sunt depășite de costurile generate de procesul limitării.

Excepţiile de la principiile generale stimulează apariţia de strategii de timp rent-seeking (căutare de rente / privilegii). Oricât de rezonabilă ar fi prima excepţie de la regulă, ea incită membrii societăţii la un consum de resurse pentru a adopta sau a bloca noi excepţii. Inevitabil, lista excepţiilor se lungește, deoarece este mai ușor să obţii un privilegiu decât să-l elimini: costurile sociale ale privilegiilor sunt dispersate, iar beneficiile sunt concentrate. În timp, sporesc resursele consumate pentru integrarea excepţiilor (privilegiilor) în legislaţie, crește incertitudinea cu privire la viitoarele excepţii etc.

O societate în care adevărul și moralitatea sunt decise în mod centralizat este o societate inerent imobilă. O societate care încearcă și să le impună membrilor săi este inerent una totalitară. A recunoaște acest lucru nu înseamnă să negi superioritatea adevărului asupra minciunii, a moralei asupra lipsei de morală. Economiștii preferă concurenţa monopolului, chiar și atunci când este vorba despre stabilirea adevărului și moralei. „Libertatea garantată doar atunci când se cunoaște dinainte că efectele sale vor fi benefice nu este libertate”.

Această afirmaţie făcută de Friedrich Hayek în „Constituţia libertăţii” este valabilă și pentru cazul

Z OO M

particular analizat aici. Modul cum își folosește cineva libertatea de expresie, cineva care exprimă lucruri opuse adevărului, inteligenţei și moralei nu spune nimic despre libertatea de expresie în general, dar spune foarte multe despre educaţia, inteligenţa și bunul-simţ al emitentului. Într-o societate controlată centralizat, nu avem garanţia că prostul-gust va dispărea, ci doar că alternativele preferabile vor fi tot mai puţine. Într-o societate liberă, cei care se sunt deranjaţi de „umorul” de prost-gust au la îndemână nu numai posibilitatea de a nu-l consuma, ci și alternative. Evoluţia tirajelor Charlie Hebdo înainte de atentat arată că numărul celor care gustau umorul deliberat provocator al publicaţiei era în continuă descreștere.

Desigur, oamenii își doresc, de regulă, să trăiască într-o societate în care adevărul, inteligenţa și morala predomină. Tot Hayek ne avertizează însă că „dacă dorim să menţinem o societate liberă, este esenţial să recunoaștem că desirabilitatea unui anumit lucru nu este o justificare suficientă pentru utilizarea constrângerii”.

Tentaţia de a utiliza constrângerea statului pentru a face obligatoriu tot ceea ce este bun este la fel de periculoasă ca tentaţia de a interzice tot ceea ce este rău. O societate care cedează acestor tentaţii devine una în care tot ce nu este interzis, este obligatoriu. Chiar ne dorim să trăim într-o astfel de societate? Dacă nu, atunci poate că vom înţelege că riscurile libertăţii, chiar cele ale „excesului de libertate” sunt mult mai mici decât riscurile insuficienţei sau absenţei de libertate. n Referinţe bibliografice *** (1965/1986), Constituţia Republicii Socialiste România *** (1776/1787/1791), Declaration of Independence and the Constitution of the United States of America Hayek, Friedrich A. (1960/1998), Constituţia libertăţii, Ed. Institutului European, Iaşi. Traducere de Lucian-Dumitru Dîrdală, după The Constitution of Liberty, University of Chicago Press.

Radu Nechita este conferenţiar doctor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai

Terorismul islamist, legislaţia „Big Brother” şi negativismul românesc Sorin Mitu

C

e probleme de importanţă majoră îi mai frământă pe români în ziua de astăzi?

Sănătatea, educaţia, salariile, locurile de muncă, preţurile la alimente? Sau poate siguranţa naţională, protecţia mediului, libertăţile individuale?

Ori schimbarea guvernului Ponta şi perspectivele proiectului politic „România lucrului bine făcut?”

Răspunsurile la asemenea întrebări sunt greu de formulat, deoarece ele depind de ceea ce înţelege fiecare, într-un anumit context, prin „subiecte majore”. Sunt chestiuni de interes public sau probleme personale, ţin de stricta actualitate ori au o bătaie mai lungă, sunt persistente sau supuse schimbărilor? În ultima vreme, atât ierarhia cât şi lista propriu-zisă a durerilor de cap specifice societăţii autohtone au suferit transformări importante, iar aceste evoluţii pun în evidenţă aspecte cu adevărat interesante ale mentalităţilor româneşti contemporane. Oare cât îi doare, unde şi de ce – pe concetăţenii noştri – de „cestiuni” preocupante cum ar fi atacurile teroriste din Franţa, înregistrarea cartelelor telefonice preplătite sau recentul mesaj al marelui ayatollah Khamenei, adresat tineretului din Europa şi din America de Nord? Chiar contează aceste lucruri în agenda publicului din România?

Ameninţări globale şi percepţii parohiale În ceea ce priveşte publicul cititor de presă, care se uită la televizor şi e conectat la mediul online, e limpede că pe acest segment s-a discutat enorm 69 SINTEZA # 13, februarie 2015

despre „Charlie”, despre vinovăţia sau inocenţa Islamului ori despre limitele libertăţii de exprimare. Atentatele de la Paris au ajutat publicul românesc (scuze pentru cinismul exprimării!) să fie mai atent şi mai responsabil în raport cu asemenea subiecte, cruciale pentru lumea contemporană, subiecte care până acum erau eclipsate, în mod tradiţional, de obsesivele noastre teme provinciale, cum ar fi demonizarea politicienilor, în general, ori a lui Băsescu, în special. În pofida acestui interes manifestat în ultimul timp, este greu de spus dacă terorismul e perceput în România ca o ameninţare reală, chiar şi la nivelul unei minorităţi educate. Românii împărtăşesc un autostereotip solid – probabil nu întru totul neîntemeiat – referitor la poziţionarea noastră periferică, la rolul nostru minor în lume, la faptul că nu prea suntem băgaţi în seamă. Acestei percepţii i se adaugă un sentiment foarte puternic al excepţionalismului nostru negativ: „ca la noi, la nimenea!”. Or aceste două trăsături conjugate (cu care ne-am obişnuit de multă vreme, aşa că nu mai provoacă mare deranj la nivelul stimei de sine colective) implică şi o serie de beneficii secundare în planul autoimaginii naţionale.

De exemplu, din asemenea motive, suntem convinşi că pe noi nu ne pot atinge ameninţările teroriste. În acest spirit, un banc savuros care a circulat pe net ni-l prezintă pe Ahmed şi pe ai lui plănuind atentate în România, dar renunţând în cele din urmă, complet excedaţi, după ce au fost furaţi şi tracasaţi în fel şi chip, pentru că românaşii se aruncă ei înşişi în aer, uitând gazul aprins la bucătărie, ori îşi prăbuşesc MIG-urile pe ogoarele

patriei. „La Romania”, unde „e mult cretin”, nu e nevoie de terorism internaţional, deoarece localnicii îşi fac ei singuri treaba.

Desigur, dacă vom analiza puţin gradul de acoperire în realitate al acestei percepţii, vom constata că lucrurile nu stau chiar aşa. Pe de o parte, există deja o listă destul de lungă de ameninţări, incidente sau atentate având legătură cu terorismul islamist şi care au implicat România.

Pe de altă parte, cea mai importantă ameninţare derivă din faptul că acest tip de angajament a devenit atât de impredictibil şi de stupid în manifestările sale, încât a ajuns să semene cu terorismul involuntar din bancurile româneşti. Până nu demult, teroriştii alegeau doar ţinte care să le asigure o expunere mediatică maximă, identificate de organizaţii sofisticate, care îşi planificau acţiunile cu mare atenţie. Astăzi, locul acestora a fost ocupat de atentatori rudimentari, atomizaţi, anonimi, care pot să apară de pretutindeni. După o recrutare sau o „iluminare” de scurtă durată, efectuată pe Internet, orice tembel poate să ia nişte ostatici, să împuşte un poliţist la nimereală sau să detoneze un dispozitiv exploziv artizanal, absolut oriunde îi trăzneşte în creierul lui mic şi resentimentar, aflat în căutare de senzaţii tari şi de sens existenţial.

După acest tipar, chiar şi patria noastră, oricât ar părea ea de neinteresantă pentru urmaşii Bătrânului din Alamut, ar putea să satisfacă nevoia de acţiune a vreunui fedain rătăcitor sau, de ce nu, chiar a unuia născut pe plaiurile mioritice. În 2006, când un bănăţean convertit la Islam a încercat să arunce în aer 

Z OO M

34%

22%

19%

16%

13%

12%

-81%

-84%

De creşterea inegalităţii sociale

-78%

De falimentul statului român

-66%

Nu De reţele de crimă organizată

-61%

Da

De datoriile statului

De îmbătrânirea populaţiei

De un război în zonă

Care sunt principalele două lucruri de care vă temeţi cel mai mult pentru România, dacă ar fi să v-o imaginaţi peste 25 de ani?

De inflaţie şi de creşterea preţurilor

g10

10%

-87%

-88%

PROIECT. ROMÂNIA. Eşantion 1146 subiecţi, 12-13 ianuarie 2015, eroare±3,0%, metodă CATI

De tulburări sociale

39%

-90%

Care credeţi că este cea mai importantă problemă cu care se confruntă România în această perioadă?

35% 30%

2%

1%

3%

1%

Nu ştiu

7%

Terorismul

6%

Preţurile mari

32%

Starea agriculturii

19%

Starea infrastructurii de transport

0%

Pensiile mici

5%

Şomajul

10%

Corupţia

15%

Starea economiei

20%

Sărăcia

25%

27%

2%

Agenda Publică 2015, 29-30 ianuarie 2015. Eşantion: 1.329 de subiecţi, peste 18 ani.

Metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 2,8%

70 SINTEZA # 13, februarie 2015

Timişoara cu ajutorul a două butelii de aragaz, presa a subliniat mai mult derizoriul tentativei acestuia, cu o veselă inconştienţă. În ceea ce mă priveşte, mi-e chiar totuna dacă sunt făcut bucăţi prin detonarea unui Boeing 767 plin cu kerosen ori a unei butelii marca Petrom. Ambele variante mi se par la fel de neplăcute. Nu văd de ce terorismul „made in Romania” sau „for Romania” ar fi mai puţin abject, periculos şi criminal decât cele care poartă etichete mai prestigioase.

Iar o victimă împuşcată în mijlocul Parisului înseamnă exact tot atâta cât ar fi una la Botoşani, chiar dacă, din fericire, aici încă nu am avut cazuri.

Dar oare chiar este nevoie să se şi întâmple aşa ceva ca să privim cu mai multă seriozitate lucruri atât de grave?

Dar pe noi cine ne ascultă?

Un subiect important, redimensionat pe agenda publică românească de recentele evenimente din Franţa, priveşte competenţele serviciilor secrete în materie de supraveghere a informaţiilor vehiculate în spaţiul privat.

Parlamentul, guvernul, Curtea Constituţională, preşedintele Iohannis şi, mai presus de toate, opinia publică atotştiutoare şi suverană se pronunţă de zor în această materie. „Serviciili” încearcă să se facă şi ele auzite în acest vacarm, mai ales prin vocea fostului director George Maior, dar cine stă să le mai asculte, când, după cum ştie toată lumea, aceste structuri malefice nu urmăresc decât să-şi consolideze puterea folosindu-se de asemenea situaţii de criză şi reprezintă, în general, principalul inamic al libertăţii, intimităţii şi societăţii. Serviciile, nu teroriştii, care nici nu există în România!

Este un subiect delicat, cel puţin pentru mine. În urma unor experienţe foarte neplăcute, decenii la rând am trăit şi eu cu convingerea că societatea civilă, cetăţenii, oamenii obişnuiţi trebuie să fie apăraţi de ingerinţele autorităţii statale, care poate să-şi folosească puterea în mod abuziv. Şi cred mai departe în acest lucru.

Numai că nu ştiu ce se întâmplă, fie că îmbătrânesc şi devin mai conservator, fie că lumea evoluează în direcţii pe care eu nu le mai înţeleg (ca să nu spun mai mult), aşa că simt tot mai des nevoia să-mi nuanţez sentimentele ultraliberale de altădată.

Ani de zile, după 1989, România a vegetat sub pavăza unor servicii 71 SINTEZA # 13, februarie 2015

secrete moştenitoare ale Securităţii, care scoteau în stradă minerii, provocau conflicte interetnice şi alterau la greu jocul democratic.

Preşedintele Iliescu a mers până într-acolo încât l-a numit şef al spionajului pe generalul Caraman, spaima NATO, unul dintre cei mai destoinici agenţi antioccidentali ai lagărului comunist. Emil Constantinescu, pe de altă parte, se plângea, la vremea lui, că securiştii îşi fac în continuare mendrele în România, chit că potrivit Constituţiei preşedintele avea atribuţiile cele mai largi în materie de păstorire a amintitelor domenii de activitate. Şi, cu toate acestea, am supravieţuit, de bine, de rău, şi am mers mai departe.

Dar ce se întâmplă la ora actuală mi se pare halucinant! Când în sfârşit am ajuns în NATO şi în UE, când serviciile s-au reformat, până la urmă, măcar din motivul că personalul cu vechi state de serviciu a ajuns să-şi

În pofida temerilor generale, în România şi peste tot în lumea democratică, e foarte greu ca un cetăţean obişnuit să aibă de suferit la modul concret de pe urma supravegherii electronice în masă. câştige pensioara binemeritată (de obicei, pe lângă alte dividende şi foloase), când ne-am dat de-a binelea cu Marele Licurici, cu democraţia şi cu americanii, ei bine, tocmai acum ne-am trezit că agenţiile de informaţii sunt adversarul de temut al societăţii noastre mult prea civile! În ziua de azi, orice derbedeu cu un minimum de cunoştinţe tehnice poate să îmi spargă contul de email, să se binocleze prin geamul meu de la baie ori să-mi înregistreze discuţiile de la cârciumă, ambiental, folosind nişte dispozitive care nu costă nici o sută de lei. Singurii care nu au dreptul să facă aşa ceva fără o autorizaţie specială, pentru că urmăresc, nu-i aşa, nişte scopuri mult prea perverse,

sunt angajaţii SRI. Îi mai amintesc aici pe nenorociţii de capitalişti (ca să dau satisfacţie şi amicilor adepţi ai stângii intelectuale), care stochează şi folosesc din plin informaţiile referitoare la traficul meu de Internet, numai ca să-şi vândă mizeriile, să manipuleze potenţialii cumpărători şi să mă bombardeze cu mesaje publicitare dintre cele mai enervante (chipurile, cu acordul meu, obţinut pe căi dintre cele mai misterioase). Măcar pentru că băieţii de la STS, dacă îmi interceptează corespondenţa, o fac la modul discret şi nu îmi trimit mesaje publicitare de răspuns, îi prefer de o mie de ori celor care o fac cu motivaţii comerciale. Dar, lăsând gluma la o parte, oare de ce-şi pierd ei vremea şi se uită la ce mă uit eu? Pentru că sunt voyeurişti? Pentru că vor să controleze omenirea, în modalităţi atât de subtile?

Sau pentru că sunt plătiţi, tot din banii noştri, să ne protejeze de tot felul de nebuni, şi nu pot face asta dacă nu pun nişte maşini să înregistreze ce se mai întâmplă pe minunatul worldwideweb?

S-a spus, inclusiv de către CCR, că serviciile pot să aibă acces la informaţii privind viaţa noastră privată doar dacă au obţinut în prealabil un mandat judecătoresc. Şi, la prima vedere, pare o cerinţă minimală, de bun-simţ, o garanţie că nu vom fi urmăriţi în mod abuziv.

Numai că, în lumea complicată în care trăim, lucrurile nu sunt atât de simple şi povestea cu mandatul se înscrie într-un perfect cerc vicios.

Ca să primească un mandat pentru a-l pune sub observaţie pe Popescu, „lucrătorul” trebuie să-i prezinte judecătorului nişte indicii, să aibă barem nişte bănuieli. Dar acele indicii nu pot fi produse dacă el nu a ascultat în prealabil pe cineva. Iar pentru asta ar fi avut din nou nevoie de mandat!

De altfel, pentru a obţine informaţii, el nici nu trebuie să asculte pe cineva anume, ci pe toată lumea! Iar acest lucru nici nu-l face neapărat un om, ci un computer, capabil să coreleze faptul că Popescu are bunul obicei să vorbească o dată pe săptămână cu Ionescu, care vorbeşte şi el după aceea, folosind o cartelă preplătită, cu o bunică zaydită din Yemen.

Dacă Popescu mai este şi cititor de literatură islamistă pe Internet, e numai bun de solicitat un mandat de ascultare pe numele lui şi de pus căştile pe urechi. Deşi, până la urmă, poate nu se confirmă nimic! 

Z OO M

Negativismul românesc şi alegerile prezidenţiale Dincolo de detaliile tehnice şi de imaginaţia poliţistă a unui jurnalist de ocazie cum sunt eu, principala problemă legată de ascultări şi de competenţele serviciilor de informaţii este aceea a credibilităţii respectivelor instituţii. Întrebarea este dacă românii au sau nu au încredere în faptul că ele ne apără, că nu ne vor răul, ba dimpotrivă, că ne doresc numai binele, că sunt în „serviciul” nostru, după cum le spune şi numele.

Dacă noi credem că serviciile se uită peste umărul nostru doar ca să ne violeze intimitatea sau în alte scopuri vinovate, atunci vor avea o mare problemă; iar potenţialii terorişti, o şansă în plus. Aceasta, cu atât mai mult cu cât lipsa generală de încredere reprezintă, probabil, deficienţa cea mai gravă a culturii publice din România, de la fanarioţi şi de la Mioriţa încoace. În anii din urmă, când au putut să-şi dea drumul şi să iasă în stradă, fără să se mai teamă chiar deloc că jendarii i-ar putea lua la goană, românii au devenit campioni la implicare civică, sub forma exclusivă a protestului şi negativismului. Rând pe rând, au spus nu demiterii lui Raed Arafat, nu exploatării de la Roşia Montană, nu gazelor de şist, nu lui Băsescu, nu lui Puie Monta. A venit şi rândul legislaţiei Big Brother...

Dar oare nu putem să spunem şi da?

Nu putem să ne implicăm nu doar pentru interzicerea unor lucruri rele, ci şi pentru promovarea unor lucruri bune? Nu putem, de pildă, să solicităm guvernului identificarea unor soluţii tehnologice, care să permită exploatarea resurselor naturale fără să distrugă mediul ambiant? Sau ca bugetul naţional să aloce fonduri pentru construirea de autostrăzi, în locul pomenilor electorale? Ba da, toată lumea ar fi de acord în principiu şi cu poveştile astea, dar adevărul este că e mult mai trendy să ieşi duminica şi să spui „nu!” când e vorba de Internet, de mediu, de libertăţi abstracte, chestii tari, care ne afectează pe toţi, la modul general, şi pe nimeni în concret, la locul de muncă, pe care poate nici nu-l avem, de altfel.

La noi, votul negativ este ceva extraordinar. Să ne reamintim ce au păţit Emil Constantinescu şi PNŢ-ul acum 15 ani, sau cele 7,4 milioane de voturi pentru suspendarea lui 72 SINTEZA # 13, februarie 2015

Băsescu... Românii nu cred, de fapt, că răul concret din vieţile lor poate fi schimbat cu adevărat, şi atunci nominalizează ţapi ispăşitori, asupra cărora proiectează tot răul suferit, pentru ca, măcar în acest fel, să se mai răcorească. De vină a fost Ceauşescu, şi nu comunismul, de vină au fost Băsescu sau Boc, şi nu criza economică mondială. În acest sens, trebuie să privim cu mai puţin entuziasm minunata ridicare civică de toamnă, care l-a propulsat la Cotroceni pe preşedintele Iohannis.

Să analizăm cât anume a fost un vot pozitiv, pentru cineva care aducea ceva nou, şi cât a fost unul negativ (negativism exprimat prin frumoasa şi neaoşa invectivă românească „muie”, evitată atât de decent prin subtila inversiune „puie” – nu degeaba românii s-au născut poeţi şi e băieţi deştepţi). Răul trebuia să poarte un nume şi atunci i s-a spus Ponta. Nu că acesta nu ar fi avut păcatele lui, mari cât electoratul PSD-ului. Dar le avea şi când USL-ul a luat aproape două treimi din voturi. Iar Iohannis a fost bun pentru că a promis să fie altceva, fără să spună exact ce anume. Şi a fost suficient.

Cel care reuşeşte să definească, în agenda publicului, numele pe care îl poartă răul, cine anume este ţapul ispăşitor – acela a câştigat alegerile.

Strategii electorali ai lui Iohannis s-au străduit să-i atribuie lui Ponta rolul de ţintă a nemulţumirilor populare, pe fondul retragerii lui Băsescu de la Cotroceni, proces amorsat de protestul publicului urban pe tema votului românilor din diaspora. A fost rostit încă o dată un „nu!” hotărât, amplificat rapid sub forma unui bulgăre de zăpadă, care i-a cuprins pe tot felul de zăpăciţi, fericiţi că au ocazia să spună „nu” la ceva, să-şi exprime protestul la adresa unei teribile injustiţii, dintr-acelea pe care le-am tot îndurat, de-a lungul veacurilor. Mare a fost bucuria electoratului românesc când a putut să le-o tragă din nou duşmanilor, preţ de o oră şi jumătate, cât să pui o ştampilă şi să lingi după aceea o bere, la bufetul din colţ.

Aceasta a fost marea lecţie de civism şi de implicare oferită de votul pro Iohannis, într-o lectură demitizant - iconoclastă. Nu vreau să spun că toată lumea a votat din asemenea considerente tembele. Publicul educat, de dreapta, atâta cât o fi el, a votat la

Z OO M

fel cum votează din 1990 încoace. Dar cei care au făcut diferenţa, şi încă la un scor aşa de mare, au fost iluştrii exponenţi ai negativismului românesc, elocvenţii performeri ai înălţătorului şi profundului slogan politic „puie monta!”

Asemenea lui Constantinescu sau Băsescu, Ponta a fost ciuruit inclusiv de cei care până mai ieri nu doar îl votaseră, ci chiar şi-au pus toate speranţele în acesta (după propriile lor mărturisiri). De fapt, nu şi-au pus nicio nădejde, pentru că respectivii stimabili concetăţeni nu sunt în stare să nutrească niciun fel de speranţe şi nimic pozitiv, în materie de politică şi de viaţă publică. Ei s-au bucurat, în 2012, doar pentru că Ponta şi-a mătrăşit predecesorul, după cum au exultat şi când acesta a fost umilit de contracandidatul său. Schimbarea domniilor, bucuria nebunilor. De fapt, de sute de ani, aceasta este bucuria românilor: să moară şi capra vecinului! Iar dacă indivizii cu condei şi cu ceva învăţătură ridicaţi din mijlocul norodului vor cultiva pe mai departe acest nărav ancestral, vor obţine atât un succes garantat în presă, în advertising sau în politichie, cât şi satisfacţia de a fi contribuit la menţinerea naţiei pe coordonatele minunatei şi profitabilei sale filosofii de viaţă!

Mic tratat de supraveghere în masă Nu cred că poate fi ceva mai enervant pentru opinia publică liberală, căreia mai am încă pretenţia că îi aparţin, decât să faci apologia supravegherii în masă şi a serviciilor secrete. E culmea să le mai iei şi apărarea, după ce că ele pot să intre oricând cu bocancii în vieţile noastre!

E trist dacă aşa stau lucrurile (sau dacă aşa sunt percepute), când vine vorba de nişte instituţii destul de costisitoare şi care, nolens volens, sunt necesare chiar şi într-o democraţie, oricât ar fi de antipatice unora, printre care pot şi eu să mă prenumăr. La modul ideal, mie mi-ar plăcea ca serviciile secrete, armata, eventual poliţia, să fie complet desfiinţate, ca în statul libertarian.

De asemenea, guvernele, partidele politice, statul-naţiune şi, mai nou, Uniunea Europeană. Aş mai adăuga pe această listă de interdicţii circulaţia rutieră, care provoacă victime cât un război civil, precum şi reţelele de 

socializare, care determină miliarde de indivizi să îşi piardă vremea în faţa calculatorului, în loc să facă ceva mai util pentru ei şi pentru societate.

Dar aceste deziderate pioase sunt nişte utopii pe care nici măcar intelectuale nu le pot numi, ci eventual infantil-moralizatoare, chiar dacă mă încăpăţânez să cred în ele şi, eventual, pot să şi pledez în favoarea lor (dacă sunt destul de iresponsabil). Raţiunea ne spune însă că nu putem trăi, cel puţin în condiţiile date, fără toate cele mai sus amintite. Or dacă totuşi avem nevoie de ele, atunci să le lăsăm să funcţioneze în bune condiţii, desigur, sub controlul rezonabil pe care orice instituţie publică este obligată să îl suporte. În România, serviciile speciale sunt impopulare şi datorită unei moşteniri istorice care nu poate fi uitată, chiar dacă astăzi ele s-au schimbat complet.

Cineva scria deunăzi, pe această temă, că, neavând nimic de ascuns, nu se simte deloc deranjat dacă este ascultat. Iar un preopinent a ripostat indignat, acuzându-l de mentalitate comunistă şi securistă. Dar nu despre asta este vorba. Toţi putem avea secrete de ascuns şi, dacă dorim ca ele să rămână pitite acolo pe net sau în eter, e dreptul nostru. Dar dacă totuşi sunt interceptate de către cei care vânează mafioţi şi terorişti, iar aceştia le lasă acolo unde sunt şi îşi văd de treaba lor, care e cu totul alta, atunci care mai este problema?

Securitatea comunistă supraveghea cetăţenii pentru a proteja un regim opresiv, iar oamenii chiar aveau de suferit de pe urma informaţiilor obţinute de DSS, inclusiv prin spionarea vieţii private.

Oricât de banale ar fi fost acestea, ele erau folosite împotriva lor şi aveau capacitatea de a le face rău. Dar dacă de pe urma informaţiilor obţinute de serviciile speciale ale unui stat democratic nu avem de suferit, atunci care sunt principiile şi libertăţile încălcate?

Un lucru simplu care trebuie subliniat este că justiţia şi instituţiile care aplică legea (organele de urmărire penală, Procuratura şi Poliţia în primul rând) caută probe pe baza cărora sunt identificate infracţiuni şi sunt pedepsiţi infractori. De aceea, ele sunt instituţii punitive, care pedepsesc.

Spre deosebire de acestea, serviciile speciale nu caută decât informaţii, care 73 SINTEZA # 13, februarie 2015

atâta vreme cât rămân informaţii, ba pe deasupra şi secrete, sunt în principiu inofensive, sub raport penal. Ele nu aduc atingere nimănui în această stare, iar activitatea de colectare a lor nu are consecinţe punitive. Abia atunci când informaţiile semnalează o încălcare a legii, ele pot fi transformate în probe cu valoare juridică, dar acest lucru nu îl poate face decât justiţia, şi în niciun caz serviciile de informaţii.

Dacă n-ai făcut nimic rău, informaţiile despre tine sunt ca apa sfinţită pentru cetăţean. Ele nu pot fi folosite împotriva ta, nu pot fi dezvăluite pentru că sunt confidenţiale, iar dacă ai făcut ceva rău, atunci e bine de ştiut că justiţia este cea care te condamnă, şi nu SRI-ul. În pofida temerilor generale, alimentate în anii din urmă de dezvăluirile lui Edward Snowden, în România, şi peste tot în lumea democratică, e foarte greu ca un cetăţean obişnuit să aibă de suferit la modul concret de pe urma supravegherii electronice în masă.

Zonele în care se pot comite mult mai uşor abuzuri şi încălcări ale drepturilor sunt cele ale politicii şi ale afacerilor. Acolo, într-adevăr, o informaţie obţinută sub pretextul vânării de terorişti poate să prezinte interes din alt punct de vedere, politic sau financiar, şi să fie folosită abuziv şi interesat, de angajaţii serviciilor sau de beneficiarii informaţiilor lor.

Când instituţiile statului român au urmărit-o pe doamna Alina Bica, suspectată de fapte de corupţie, şi i-au făcut nişte fotografii, poate cu ajutorul unor servicii secrete, totul a fost ok, existau suspiciuni care să justifice această supraveghere şi mă gândesc că şi un mandat judecătoresc.

Dar când respectivele poze au ajuns în presă, în plină campanie electorală, pentru că doamna Bica se întâlnise cu doamna Udrea la o partidă de shopping la Paris, asta, într-adevăr, a fost o încălcare deosebit de gravă şi de nesimţită a intimităţii, a dreptului la imagine al respectivelor cetăţence.

Dar în cazul cu pricina, când chiar s-a întâmplat ceva real în această materie, nu i-am prea auzit pe apostolii dreptului la intimitate să se indigneze şi să ia atitudine. Au intervenit, desigur, amicii politici ai doamnei Udrea, cum a fost preşedintele Băsescu (din motive preponderent electorale, şi nu personale, bănuim). Dar pe

cei interesaţi în mod tradiţional de abuzurile serviciilor speciale în cot i-a durut, din motive de nepotrivire de caracter şi de ideologie cu sus numita doamnă blondină. Halal să-ţi fie, naţiune, aferim, halal principii! Baba Cloanţa şi Meduza Gorgona să fi fost în cauză, nu contează. Dacă asupra lor s-a comis un abuz, şi încă unul vizibil, concret, nu vorbe sau speculaţii gratuite, ca în atâtea alte cazuri generale, cei vinovaţi trebuiau acuzaţi şi traşi la răspundere, măcar în faţa opiniei publice. Iar dacă respectivele poze au fost obţinute cumva „în misiune” şi apoi „s-au scurs” în presă (afirmaţie pe care eu nu sunt în măsură să o probez sau să o infirm, dar comisiile parlamentare de control pot foarte bine), atunci să nu se mai mire nimeni că românii nu au încredere în serviciile lor de informaţii.

Cu siguranţă, întotdeauna este necesar un control democratic, iar justiţia trebuie să supervizeze interferenţele reale şi generatoare de consecinţe efective ale serviciilor secrete în viaţa privată a cetăţenilor.

Pe de altă parte, nu văd ce avantaje îmi oferă dreptul de a cumpăra o cartelă telefonică preplătită în condiţii de camuflare perfectă, în afară de posibilitatea de a înjura anonim pe oricine poftesc, într-o deplină libertate şi intimitate. Poate nu înţeleg eu, când aici este vorba, de fapt, de dreptul meu nelimitat de a-mi exercita drepturi, de-a moaca, fără nicio responsabilitate sau obligaţie morală.

Ar mai fi, dacă stau să mă gândesc bine, şi împrejurarea că, dacă am cartelă, pot să mai sun de pe ea şi câte-o mândră şi nime-n lume n-o să ştie! Dar asta chiar nu mai are nimic de-a face cu STS-ul. Iar dacă se va dovedi ulterior că duduia purta numele de cod Fatima şi că era de fapt agenta FSB-ului, ghinionul meu. Aşa e cu mândrele, nu poţi să ştii niciodată!

Dar în acest caz, nu mi-ar părea deloc rău ca toată chat-uiala noastră să fi fost stocată de operatorii de date, barem vreo şase luni, ca să afle toată lumea cu ce paraşută am avut de-a face şi, mai ales, cum a afectat acest lucru siguranţa naţională! n Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului.

Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj.

Z OO M

Z OO M

Terorismul ca spectacol Dan Jurcan

M

ă întreb uneori cum a fost posibil ca oameni născuţi la Londra sau la Paris, crescuţi și educaţi în Europa sau în Statele Unite, mulţi dintre ei cu studii superioare, cu un loc de muncă, căsătoriţi și cu copii, să fie în stare ca, după numai câteva săptămâni petrecute în Afganistan sau Siria, să renunţela tot și să o ia pe calea Jihadului, a războiului sfânt împotriva infidelilor. Ce îi mână pe ei în luptă, ce îi motivează atât de mult, încât să renunţe la tot de dragul unei promisiuni paradisiace? Oare chiar așa de firav să fie modul occidental de viaţă, încât să pălească în faţa unei expuneri a învăţăturilor islamice interpretată discutabil?

Mulţi sociologi au căutat explicaţia în cauze care ţin de sărăcie, de marginalizarea musulmanilor în ţările europene și în ţările lor de origine. Dar sărăcia ca factor-cheie nu stă întotdeauna în picioare.

Mulţi dintre cei care au planificat și derulat acţiunile teroriste de la New York, Londra sau Madrid erau bine educaţi și nu erau deloc săraci. Cazul celor trei tineri din suburbiile Parisului este mai degrabă o excepţie. Psihologii au căutat explicaţia motivaţiei adeziunii la grupările teroriste prin agresivitatea, frustrările individuale sau nevoia de recunoaștere în comunitate. Alteori răzbunarea faţă de pierderea unui membru al familiei este considerată factorul-cheie pentru adoptarea unui comportament de tip terorist, așa cum s-a întâmplat adesea în Cecenia sau în Orientul Mijlociu. Cert e că fundamentalismul islamic atrage și le

74 SINTEZA # 13, februarie 2015

75 SINTEZA # 13, februarie 2015

oferă un sens celor care se consideră soldaţi ai Islamului. Și cum în Europa trăiesc milioane de musulmani, unii analiști consideră că terorismul fundamentaliștilor musulmani va deveni principala ameninţare la adresa lumii occidentale în anii care vin.

Dar în Europa trăiesc musulmani care sunt perfect integraţi în societăţile de adopţie. De aceea, păcatul generalizării și includerii tuturor musulmanilor în categoria potenţialilor teroriști este impardonabil.

S-a spus de multe ori că terorismul este recunoscut ca armă a celor săraci, a celor care nu dispun de mijloace sofisticate de exercitare a violenţei, așa cum o fac statele sau alianţele politico-militare. Și totuși, terorismul a devenit o parte din realitatea zilelor noastre. În metrou, pe stradă, în autobuz, la hotel sau la restaurant riscul unui atac terorist există. Nu s-a întâmplat încă în România, dar s-a întâmplat în Europa, în Statele Unite, în Rusia și în alte ţări. De fapt, acesta este și mesajul liderilor Al Qaida sau ai Statului Islamic: „Occidentali, nicăieri nu sunteţi în siguranţă!”.

Prin urmare, ameninţarea există și,

din păcate, periodic vieţile civililor sunt sacrificate. Ceea ce diferenţiază terorismul de alte acţiuni de violenţă, cum ar fi cele ale luptătorilor pentru libertate sau ale revoluţionarilor, este considerarea civililor drept ţintă.

Dacă în celelalte cazuri, violenţa este îndreptată împotriva forţelor de ordine, în terorism victimele sunt, de regulă, civili nevinovaţi, oameni care nu au nicio legătură directă cu cauza ce motivează actul terorist. Din acest motiv, fără nicio urmă de îndoială, terorismul este condamnabil.

S-a spus de multe ori că terorismul este recunoscut ca armă a celor săraci, a celor care nu dispun de mijloace sofisticate de exercitare a violenţei, așa cum o fac statele sau alianţele politicomilitare. Teroriștii au cel mult o armă sau improvizează mijloace explozive, nu dispun de drone, arme ghidate prin satelit ș.a.m.d. De aceea, aparent am fi tentaţi să considerăm terorismul ca o formă asimetrică de luptă. Paradoxal însă, terorismul devine simetric prin efectele sale mediatice. Teroriștii vor înainte de toate să se facă auziţi, să li se cunoască cauza, să fie recunoscuţi și legitimaţi în faţa liderilor lumii și poate chiar în faţa propriilor oameni.

Altfel spus, înainte de toate, terorismul este o bătălie propagandistică pentru că, în absenţa efectului mediatic, impactul lui ar fi aproape insignifiant.

Poate ar trebui să privim terorismul mai mult din perspectivă dramaturgică. Poate că miza teroriștilor nu este atât violenţa în sine, ci reacţia publică în faţa actului de violenţă. O reacţie inadecvată a liderilor politici și a mass mediei pare mai mult să ajute terorismul, în loc să îl descurajeze. 

Z OO M

Z OO M

n Masacrul din redacţia Charlie Hebdo a fost un eveniment extrem de mediatizat, mai ales că era vorba de uciderea unor jurnalişti pentru exercitarea libertăţii de expresie

n Care e soluţia? Să limitezi libertatea de exprimare şi să nu mai informezi populaţia despre acţiunile teroriste sau să informezi în continuare şi să răspândeşti teroarea, servind indirect scopurilor teroriştilor?

De pildă, să luăm reacţia leadershipului politic. După 2001, în Statele Unite, prin Patriotic Act, au fost luate temporar unele măsuri de limitare a unor drepturi constituţionale. Multe dintre organizaţiile care apără libertăţile civile acuză guvernul american de abuzuri și nerespectări ale drepturilor omului. Exemplul american pare să fi fost luat în discuţie și de multe state europene, inclusiv România.

La noi, legile Big Brother au generat o reacţie destul de dură din partea Curţii Constituţionale și, cel puţin temporar, nu mai intră în discuţie. Șeful SRI pare să își fi dat demisia tocmai din acest motiv. Cert e că sub pretextul prevenirii și combaterii actelor teroriste, prin reacţia liderilor politici și a serviciilor secrete, ţările lumii libere riscă să se transforme și să devină mai puţin libere, tocmai prin sacrificarea sau suspendarea unor libertăţi civile câștigate cu greu de-a lungul timpului.

Dar reacţia publică cu cel mai mare impact în faţa terorismului o are mass media. Ea preia actul de violenţă și, prin repetiţie și interpretare, de cele mai multe ori amplifică exponenţial frica și starea de nesiguranţă. În faţa televizorului, consumatorul de media devine cetăţeanul intimidat, cel care

așteptările jurnaliștilor. Decapitările operate de adepţii Statului Islamic sunt un bun exemplu în acest sens. În plus, Internetul a sporit considerabil accesul teroriștilor la spaţiul public.

Un smartphone e suficient pentru a posta un film pe youtube sau pe reţelele de socializare. Și odată ce el a fost difuzat de o televiziune, celelalte televiziuni intră, de regulă, în logica concurenţei și renunţă la deontologie de dragul audienţei. În acest fel, accesul teroriștilor la spaţiul public și traumatizarea consumatorului de media sunt aproape garantate.

Care e soluţia? Să limitezi libertatea de exprimare și să nu mai informezi populaţia despre acţiunile teroriste sau să informezi în continuare și să răspândești teroarea, servind indirect scopurilor teroriștilor?

Fără mediatizare, terorismul nu ar mai avea în mod cert același impact.

Dar absenţa mediatizării actelor teroriste ar însemna o încălcare flagrantă a dreptului la informare și a dreptului la liberă exprimare.

Altfel spus, o cenzură informaţională motivată de lupta antiteroristă ar servi mai degrabă teroriștilor prin modificarea stilului de viaţă și a încrederii în valorile democraţiei de tip liberal. Cenzura impusă de stat ar

76 SINTEZA # 13, februarie 2015

se identifică cu o potenţială victimă a terorismului. Dacă s-a întâmplat acolo, atunci se poate întâmpla și aici. Dacă li s-a întâmplat lor, atunci mi se poate întâmpla și mie. Astfel, teroarea devine o realitate nu atât prin faptele de violenţă propriu-zisă, cât prin mediatizarea acestor fapte. De aceea, propaganda poate fi considerată ca parte intrinsecă a actului terorist.

Forţa cuvântului sau a imaginii e uneori mai puternică decât a glonţului.

Să luăm, de exemplu, atentatul din Franţa. Uciderea celor 12 persoane din redacţia Charlie Hebdo a fost un eveniment extrem de mediatizat, mai ales că era vorba de uciderea unor jurnaliști pentru exercitarea libertăţii de expresie. Sute de televiziuni din Franţa și din întreaga lume au transmis imaginile de la faţa locului.

Teroarea a depășit graniţele Parisului și a pătruns în casele tuturor, inclusiv ale românilor. Mulţi jurnaliști români obsedaţi de audienţă lansau deja în public ipoteza unor atacuri posibile ale Al Qaida sau ale Statului Islamic în România. La trei zile după atacul de la Paris, 1 milion de oameni au ieșit în stradă pentru a-și exprima solidaritatea în faţa pericolului terorist, un alt eveniment mediatizat pe măsură. Unii analiști spun că probarea solidarităţii europene în faţa

terorismului era absolut necesară.

Dar alte voci consideră că, prin mediatizare, teroriștii și-au atins obiectivele, din moment ce au reușit să răspândească frica și să întoarcă pe dos o întreagă Europă.

Asistăm la un soi de relaţie de complementaritate între teroriști și jurnaliști. Teroriștii au nevoie de publicitate pentru a câștiga vizibilitate și legitimitate, pentru a spori impactul acţiunilor lor. Jurnaliștii au nevoie de audienţă, pentru că audienţa înseamnă profit în logica de piaţă.

Un act terorist este un eveniment ce nu poate fi ignorat. Specularea senzaţionalului, exagerarea emoţiei publice și prezentarea unor imagini șocante pot atrage audienţe uriașe.

Dar exagerarea emoţiei înseamnă să sporești aproape inconștient teroarea și să servești obiectivelor teroriștilor.

Fără să fie pe deplin conștienţi, mulţi jurnaliști devin complici ai actului terorist, jucând rolul de cutie de rezonanţă, de amplificator al emoţiei și de multiplicator de mesaj.

Mai mult, teroriștii știu perfect că jurnaliștii caută senzaţionalul și par să deţină competenţe media semnificative. Ei știu să pună în scenă evenimentele și, de cele mai multe ori, imaginile transmise mediei sunt șocante și se mulează perfect pe

77 SINTEZA # 13, februarie 2015

putea însemna începutul sfârșitului libertăţii exprimare. Azi nu ai voie să vorbești despre actele teroriste, iar mâine o critică a guvernării ar putea fi interpretată drept o subminare a luptei antiteroriste. Unde este limita libertăţii de exprimare și cine ar putea stabili limitele cenzurii într-un stat democratic?

Opiniile celor mai mulţi specialiști în drept sunt centrate pe ideea că lupta antiteroristă nu trebuie să afecteze importanţa libertăţii de exprimare și a libertăţii de informare prin mass media. Libertatea de a fi informat include dreptul de a fi informat chiar și despre acţiunile teroriste.

Exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să fie completată de responsabilitate. Mediatizarea responsabilă a actelor teroriste înseamnă, în primul rând, limitarea la relatarea faptelor, fără exagerări și amplificări ale emoţiei publice de dragul audienţei. De altfel, Raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu nr. 10557 din 20 mai 2005 recomandă un set de măsuri privind abordarea terorismului în mass media: — Dezvoltarea unui cod de conduită de către jurnaliști în tratarea actelor teroriste și a ameninţărilor, astfel încât opinia publică să fie

informată fără a contribui la sporirea impactului terorismului — Organizarea de cursuri de training pentru profesioniștii media privind conștientizarea naturii sensibile a mediatizării terorismului — Cooperarea între organizaţiile media, astfel încât să se evite cursa pentru senzaţional — Evitarea atingerii obiectivelor teroriștilor prin sporirea fricii pe care actele teroriste o creează și prin oferirea unei platforme de propagandă pentru teroriști — Reţinerea de la a difuza imagini șocante ale actelor teroriste prin încălcarea demnităţii persoanelor sau care ar spori efectul de teroare — Evitarea agravării prin știri și comentarii a tensiunilor sociale ale terorismului, în special prin evitarea discursului urii.

Altfel spus, libertatea de exprimare exercitată responsabil ar putea fi exact contrapunctul necesar pentru a diminua impactul propagandistic al terorismului. Este însă autoreglementarea în presă suficientă pentru a acţiona responsabil și uneori chiar neprofitabil, prin renunţarea la senzaţional? n Dan Jurcan este doctor în sociologie, profesor asociat la SNSPA.

Interviu realizat de Ruxandra Hurezean şi Mihaela Orban

Tudor Giurgiu: Aş vrea ca filmul să aibă puterea de a mobiliza conştiinţe, de a trezi noile generaţii

Februarie 2015. România trece prin purgatoriul DNA, politicienii sunt luaţi cu asalt de anchetatori. La Berlin are loc Festivalul Internaţional de Film şi, timp de şase zile, se proiectează povestea procurorului Panait, un tînăr care s-a sinucis neputînd să rezolve conflictul dintre presiunile făcute asupra lui şi propria lui conştiinţă. Filmul „De ce eu?” regizat de Tudor Giurgiu a creat tensiuni în ţară, se aştepta ca pelicula să facă dezvăluiri despre politicienii implicaţi. Dar Tudor Giurgiu explică în interviul nostru miza filmului lui, o miză mult mai mare decît să lanseze insinuări în spaţul public.

78 SINTEZA # 13, februarie 2015

79 SINTEZA # 13, februarie 2015

Z OO M

Z OO M

n „De ce eu?”, cadru din film

C

ristian Panait este purtătorul mesajului unei noi generaţii, care luptă cu un sistem degenerat, încercînd să-l schimbe din interior. Poate mulţi Cristian Panait îşi scriu bileţele de adio în serile lor de cumpănă. „Mi-aş dori, spune Tudor Giurgiu, ca filmul să fie relevant pentru mulţi oameni care au intrat în coliziune cu sistemul, indiferent dacă vorbim de instituţii publice sau nu. Cred că, pe termen lung, ar putea provoca o schimbare în mentalitatea celor tineri, care odată angajaţi în funcţii importante în aparatul de stat, riscă să devină pioni de sacrificiu, în funcţie de interesele politice de moment ale şefilor”. Dar despre film şi societate, despre adevăr şi libertate, vorbim în interviul care urmează cu Tudor Giurgiu.

- Filmul „De ce eu?” a tulburat apele chiar înainte să apară pe piaţă. Este un film despre libertate şi adevăr, despre ratare şi moarte.

Cît e realitate şi cît e ficţiune, domnule Giurgiu, în subiectul acestui film?

- Să fim clari de la bun început: „De ce eu?” e un film de ficţiune şi nu un film documentar. Cînd am început 80 SINTEZA # 13, februarie 2015

n Tudor Giurgiu şi echipa lung-metrajului „De ce eu?”

cercetarea cazului Panait (anul 2007) şi am citit majoritatea articolelor din presă despre subiect, tentaţia de a face o reconstituire extrem de fidelă a realităţii a fost foarte mare. Mi-a luat însă mult timp pînă am înţeles contextul juridic în care s-au întîmplat evenimentele şi pînă am desluşit complicatele iţe ale unui caz care a fost şi mai e foarte controversat.

Cîteodată mă întrebam ce caut eu să fac acest film, eu care nu fusesem într-o sală de judecată, nu ştiam decît vag înţelesul unor termeni precum SUP, NUP sau nu pricepeam deloc ideea asta a delegării procurorilor tineri la Parchetul General / Parchetul Înaltei Curţi. Undeva prin 2012 am simţit că apropierea asta de realitate mă împiedică să merg mai departe. Nu mai puteam să-mi închipui personajul principal, altfel decît proiecţia din mintea mea a lui Cristian Panait, după cum toată documentarea cazului începea să mă sufoce prin cantitatea mare de informaţii şi detalii, de la modul în care se făcea contrabandă în nordul ţării pînă la complicatele fire ale dosarului Lele, procurorul orădean anchetat succesiv în mai multe dosare, chiar şi după dispariţia lui Cristian Panait. A fost nevoie de o pauză, de nişte luni bune de depărtare de subiect, pentru a reveni

apoi şi a-mi pune întrebările care, de fapt, contează: despre ce e vorba în film? Ce mă motivează să-l fac?

Care e conflictul? Tema? Am realizat atunci că, dacă vreau totuşi să fac filmul, e nevoie de ficţionalizare, de a adăuga detalii şi elemente credibile unui schelet narativ, care era puternic şi real. Problema majoră era personajul principal însuşi. Care, în variantele precedente de scenariu, era perfect, incoruptibil, nu făcea niciun compromis, un om bun şi riguros.

Lucian Pintilie avea dreptate cînd îmi spunea: „Dragul meu, publicul nu vrea să vadă filme despre oameni perfecţi. Sunt plicticoase. Vrem să vedem personaje care au defecte, ratări, care fac mici compromisuri, care sunt amorali”. Ulterior, am lucrat pe scenariu cu mult mai mare libertate şi mi-aş dori să cred că filmul oferă subiecte de reflecţie mai profunde decît speculaţiile la prima mînă care s-au tot făcut despre felul în care a sfîrşit procurorul Panait.

- Ficţiunea validează realitatea sau o eludează?

- Rudyard Kipling spunea că „Ficţiunea e sora mai mare a Adevărului. În mod cert. Nimeni de pe lume nu ştia ce e adevărul pînă cînd cineva a început să spună o

poveste.” Cunosc oameni obsedaţi de reflectarea realităţii cu orice preţ, pînă în cele mai mici detalii. Nu cred însă că ficţiunea eludează realitatea, chiar dacă raportul între subiectivitatea autorului de cinema şi obiectivitatea realităţii e unul discutabil. Regizorul Jean Luc Godard, unul din faimoşii autori de cinema ai Noului Val francez, definea acum mulţi ani ceea ce avea să rămână cunoscut drept „efectul Godard": „cinematograful şi realitatea se influenţează reciproc; realitatea influenţează în mod direct cinematograful (o aserţiune axiomatică, în fond), iar cinematograful, la rândul lui, are puterea de a modifica realitatea.”

– Cum filmele sunt – stereotipic spus – reflectarea realităţii, cum vedeţi dumneavoastră acum realitatea românescă? Credeţi că Panait s-ar sinucide din nou?

Moartea lui a ajutat la ceva?

- Trăim vremuri bizare. De cîteva zile am impresia că suferim de o boală cruntă, un cancer social generalizat. Florin Negruţiu de la „Gândul” scria plastic: „România în metastază”. Scena politică e în mare măsură compromisă (nu că am fi avut impresia că parlamentul ar fi fost înainte un cuib de măicuţe), iar 81 SINTEZA # 13, februarie 2015

legăturile bolnăvicioase între servicii, justiţie, politicieni, oameni de afaceri şi jurnalişti nu fac altceva decât să arate mizeria morală în care ne-am complăcut ani de zile. Personal cred că e nevoie de un restart. Un moment în care lideri politici tineri să aibă curajul unei implicări şi detaşări tranşante de trecut şi de toţi tătucii politici de la care au învăţat meserie. Prin „meserie” înţeleg compromis, minciună, arivism, adunat bani cu toptanul. România nu se poate salva decît printr-o altă abordare morală, prin oameni care să pună interesul public în faţa propriului interes.

– Aţi avut de curînd experienţa unei burse în SUA, o bursă Eisenhower.

Ce vi s-a părut relevant diferit în modul în care percep americanii libertatea faţă de noi, de europeni?

- Experienţa Eisenhower Fellowships a fost unică. Am avut şansa de a participa într-un program intensiv de şapte săptămîni, plin de întîlniri şi conferinţe, la care au participat aproximativ 25 de colegi din întreaga lume, lideri de top în domenii precum economie, politică, antreprenoriat sau jurnalism, venind din ţări foarte diferite precum India, Paraguay, Columbia, Turcia, Arabia Saudită, Irlanda sau Japonia.

Programul este personalizat în funcţie de nevoile fiecărui bursier şi îşi propune să lărgească orizontul acestora prin networking, colaborare în interiorul grupului şi întîlniri cu key policy-makers din SUA. La finalul programului am avut astfel şansa unei întîlniri cu preşedintele Board of Trustees al Eisenhower Fellowships, generalul Colin L. Powell. Am înţeles rapid că nu contează de unde venim şi ce background avem, relevant este faptul că suntem cu toţii persoane care îşi doresc să schimbe în bine lumea din jurul nostru, să ne implicăm în viaţa socială sau politică a ţării de unde venim. Întîlnirile cu lideri politici sau reprezentanţi ai unor organizaţii non-guvernamentale mi-au confirmat că libertatea în general, dar mai ales libertatea de expresie, sunt valori esenţiale, parte din fibra poporului american. Pentru mulţi dintre ei, conceptul de libertate merge cu sute de ani în urmă cînd sclavii afro-americani strigau libertate şi îşi doreau o bucată de pămînt unde să se stabilească. Pentru noi, esteuropenii, libertatea are o cu totul altă dimensiune post-1989, iar ceea ce mă preocupă în mod deosebit e felul în care individul e capabil să înveţe în timp scurt un set de drepturi şi 

Z OO M

libertăţi pe care habar nu are că şi-l poate exercita. Din perspectiva asta, americanii au adăugat încă din 1791 cele 10 amendamente esenţiale la Constituţia lor, faimosul Bill of Rights. Şi fac referire nu doar la libertatea de expresie, a presei, dar şi la libertatea de a se întruni (freedom of assembly) sau la cea de a face petiţii (freedom of petition). Pentru americani, e evident dreptul oricărui cetăţean de a-i cere unui congresman sa schimbe legile care nu sunt bune şi care te pot afecta.

Vorbim de o construcţie social-politică responsabilă, care nu e făcută de ochiul soacrei, ci tocmai pentru ca oficialii să înţeleagă ce aşteptări au americanii de la propriul Guvern.

– Este primul thriller politic românesc, credeţi că va trezi la conştiinţă, că va avea efecte? Şi la ce vă aşteptaţi?

- Mă aştept să provoace discuţii care să depăşească însă cadrul analizei punctuale a cazului Panait. După proiecţia filmului din Timişoara, am stat peste două ore de vorbă cu un public extraordinar, care a vorbit „cu inima”, nu „cu capul”, aşa cum îi place lui Andrei Şerban să spună. Am putut să văd cum filmul i-a răvăşit pe mulţi şi i-a făcut să privească în urmă, la cei 25 de ani de democraţie, la relaţia dintre individ şi stat, la felul în care reuşim (sau nu), fiecare din noi, să schimbăm în bine lumea din jurul nostru. Mi-aş dori ca filmul să fie relevant pentru mulţi oameni care au intrat în coliziune cu sistemul, indiferent dacă vorbim de instituţii publice sau nu. Cred că, pe termen lung, ar putea provoca o schimbare în mentalitatea celor tineri, care odată angajaţi în funcţii importante în aparatul de stat, riscă să devină pioni de sacrificiu, în funcţie de interesele politice de moment ale şefilor.

– Să vorbim puţin despre film şi politică. A încercat cineva vreodată, pe parcursul filmărilor, sau de cînd a început proiectul să vă influenţeze, sau să se intereseze de subiect, au fost conştiinţe îngrijorate ?

- Nici vorbă. Nu s-a interesat nimeni din zona politică de subiect, n-am primit nicio întrebare delicată, n-am simţit nicio curiozitate aparte faţă de felul în care ne-am apropiat noi de poveste. Cred că preocupările politicienilor sunt în cu totul altă parte, după cum putem observa 82 SINTEZA # 13, februarie 2015

Nu s-a interesat nimeni din zona politică de subiect, n-am primit nicio întrebare delicată, n-am simţit nicio curiozitate aparte faţă de felul în care ne-am apropiat noi de poveste.

Cred că preocupările politicienilor sunt în cu totul altă parte, după cum putem observa aproape zi de zi în stenograme şi delaţiuni. Filmul, literatura sau artele vizuale îi preocupă într-o mică măsură pentru că, în marea lor majoritate, li se par domenii marginale, care nu influenţează masele şi nu au vreo putere de a mobiliza conştiinţe. aproape zi de zi în stenograme şi delaţiuni. Filmul, literatura sau artele vizuale îi preocupă într-o mică măsură pentru că, în marea lor majoritate, li se par domenii marginale, care nu influenţează masele şi nu au vreo putere de a mobiliza conştiinţe. Aş da oricît să pot trăi pe viu momentul în care un film românesc va genera o mişcare socială de amploare. Tocmai pentru că nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva.

Z OO M

- Ficţiunea nu este realitate, dar vrea să o schimbe, să o influenţeze.

Cîtă libertate de ficţiune ai într-o lume suprainformată, surescitată, conflictuală? Titlurile din ziare încep cu „Bombă”… arta cu ce vine în tot acest tablou?

- Realitatea este suficient de agresivă şi plină de mesaje bombastice şi aiuristice încît cred că am uitat să trăim frumos. În linişte şi pace, împăcaţi cu noi înşine, savurînd un vin bun sau bucurîndu-ne de poveşti la gura sobei. Am devenit nişte barbari, vorba lui Alessandro Baricco, care ne devorăm propria construcţie socială, alterînd şi stricînd tot ce a fost bun înainte. În tot acest tablou, artistul nu poate face altceva decît să observe şi să treacă prin filtrul sensibilităţii proprii toată această felie schizoidă de viaţă pe care o trăim. Am văzut de curînd o filmare a unui prieten făcută în timpul unei vizite de lucru a Patriarhului pe şantierul viitoarei Catedrale a Neamului. E un document video incredibil, care mi-a arătat o dată în plus că forţa imaginilor reale e cîteodată mai puternică decît orice tentativă de a ficţionaliza respectiva felie de viaţă. Nu ştiu cine anume din stafful Patriarhiei a avut ideea de a amplasa un jilţ impresionant, probabil placat cu foiţa de aur, fix în mijlocul betoanelor, printre bolţari şi drugi de fier, dar sentimentul e unul straniu. Un simbol al puterii folosit într-un cadru total inadecvat.

-Artistul este prin definiţie un om liber, dar cunoaştem şi forme de artă angajată. De care parte credeţi ca sînteţi dumneavoastră? Alegeţi libertatea supremă sau alegeti să vă angajaţi în cauze care pot la un moment dat să presupună anumite compromisuri? Sau ambele?

- De cîţiva ani, mă surprind fiind tot mai preocupat de subiecte inspirate din mediul social şi politic romanesc. Mă preocupă raportul între film, tratat ca o operă artistică şi posibilul impact social, schimbarea, transformarea pe care filmul o poate genera. Experienţa Eisenhower mi-a fost de mare ajutor pentru a înţelege mecanismele concrete prin care filmul poate servi o cauză mai importantă decît calculul spectatorilor dintr-un week-end. Aşa că, da, devin tot mai conştient că e important să te angajezi în cauze şi bătălii unde merită să te implici pentru a cîştiga. Nu cred că ideea de compromis are ce căuta aici

n Împreună cu preşedintele Board of Trustees al Eisenhower Fellowships, generalul Colin L. Powell

dar nu aş ezita să fac unul dacă de asta ar depinde succesul unui proiect.

- Cum poti să fii angajat fără să ajungi la propagandă?

- Relaţiile dintre artist si societate sau dintre artist şi politică n-au fost niciodată, să recunoaştem, lipsite de probleme. Adesea consideraţi simpli meşteşugari, chiar dacă cu un statut mai aparte, artiştii au fost (ori s-au lăsat de bunăvoie) folosiţi de puterile diverselor epoci, creaţiile lor fiind puse în slujba tuturor cauzelor posibile.

Azi, în Romania, cred că acest concept de artă angajată e unul perimat tocmai pentru că a nenorocit pe mulţi în secolul trecut. Nu ştiu cum poţi să fii angajat fără să nu ajungi la propagandă, cred că e imposibil.

Dacă eşti însă preocupat de un demers profund social în opera pe care o realizezi, cred că important e să ai o miză estetică.

- Cum analizaţi dumneavoastră libertatea de exprimare practicată de Charlie Hebdo?

- Am fost şocat de evenimentele întîmplate la Paris şi mă raliez celor care spun că libertatea de exprimare nu e absolută şi că nu poţi lua constant în băşcălie şi în derîdere simboluri 83 SINTEZA # 13, februarie 2015

importante dintr-o altă religie, să jigneşti practic o altă confesiune.

Umorul e una, insulta e alta. Eu nu văd pic de umor în sintagma „Le Coran c’est de la merde”. Şi în cazul atacurilor de la 11 septembrie, dar şi în cazul celor din Franţa au existat comentarii legate de scenarii folosite de atacatori. Cât de mult credeţi că are impact filmul în cazuri de infracţiuni, chiar si terorism, sunt filmele o sursă de inspiraţie?

Filmul nu poate fi o sursă de inspiraţie pentru comportamente deviante sau atacuri teroriste. Pur şi simplu, nu pot crede asta. Dacă vorbim poate de oameni cu blocaje psihice, care îşi construiesc o meta-realitate alimentînd-o cu clişee din filmele de acţiune produse de Hollywood, atunci, da, probabil că filmul are un impact la nişte minţi bolnave. Altfel, nu cred că trebuie sa blamăm cinematograful.

A şaptea artă nu poate fi pusă la zid pentru atentate sau alte nenorociri care se întîmplă, din păcate, foarte des în lume. Dar, desigur, putem comenta la nesfîrşit realizarea pe bandă rulantă a unor blockbustere fără nicio noimă narativă sau vreo miză estetică. Singurul obiectiv probabil al regizorilor şi producătorilor americani cred că e acela de a îndoctrina o

generaţie tînără şi în formare, a-i face să devină addicted de un set de personaje care populează lumi ireale şi în perpetuu război, pentru a-i pregăti pentru un şir de nesfîrşit de sequel-uri, un mod savant de a reîncălzi de mai multe ori o ciorbă ameţită şi fără gust. n

Tudor Giurgiu s-a născut în 1972, în Cluj-Napoca. Membru al Academiei Europene de Film, Eisenhower Fellow în 2014, fondator şi preşedinte al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) şi al Festivalului de Film Horror & Fantastic „Lună Plină”. Fondator al casei de producţie Libra Film, al casei de distribuţie Transilvania Film, co-fondator al complexului cinematografic Cityplex şi iniţiator al Galei Premiilor Gopo. În perioada 2005-2007, a fost directorul general al Televiziunii Române. Lungmetrajul său de debut, „Legături bolnăvicioase”, a fost selectat în secţiunea Panorama la Berlinale 2006 şi premiat la numeroase festivaluri internaţionale.

Cel de-al doilea lungmetraj, Despre oameni şi melci, a fost filmul românesc cu cel mai mare număr de spectatori în 2012 în cinematografele de la noi şi a primit numeroase premii internaţionale la Varşovia.

I N

B RI E F

•

E d itor ia l

IN BRIEF Vasile Dâncu

Between Big Brother and Mad Max „Everything we hear is an opinion, and not a fact.

Everything we see is a perspective, and not the truth.”

(Marcus Aurelius)

I

’ve waited until the anger of the ones that became „Charlie” boiled down, in the sight of the shock produced by the absurd death of the satirical journalists and the contagious public reaction, which was a mimetic reflex.

It’s been a few weeks since the political ritual took place in Paris, where marching leaders were constantly looking at upper-floor windows from where someone could be shooting. In the meantime, timidly, the new current of the skeptics came to life „Je ne suis pas Charlie”, the society was no longer in a trance and the debate was about to start.

Although the debate wasn’t taken too far, we could still come to understand among propagandistic statements that for Europe, a continent that failed as an identity, as a cultural, constitutional project and even as a market, the event grounded on unity in front a common enemy, which is terrorism, gave a breathing time, a mouthful of oxygen. But the problem still remains and refers to lucidity and rationality and is related to the construction of the collective sense and is to take into consideration a common project.

It was difficult to launch a realistic debate on the limits of liberty or group security because the assassination of some journalists in the city of lights is a fact that blocks with cruelty and relevance any means of searching for the truth. For sure, in the

84 SINTEZA # 13, februarie 2015

85 SINTEZA # 13, februarie 2015

face of death and of the absurd and barbaric killing of the journalists, we cannot find justifications. We must reflect, although we cannot justify or explain the extreme violence gesture. We cannot find excuses for the killers, for anything that is absurd cannot be explained or substantiated, still, reflection is necessary because the pain, experienced individually or collectively, must be followed by lucid reflection or by corrections regarding the existent normative and institutional structure because we very well know that social order doesn’t occur spontaneously.

The need to invent the enemy „It’s important to have an enemy not only to be able to define our identity, but also to find an obstacle that can help us evaluate our system of values and display the value by facing the enemy.

That is why, when the enemy doesn’t exist, one has to invent it”, states Umberto Eco in Inventing the Enemy (Polirom, 2013, p. 10). Knowing the enemy is the essential element of identity and a cohesion principle. Pascal Bruckner, in Democratic Melancholia. How to live without enemies?, observed that democracies are dependent upon enemies, „we deeply mourn the disappearance of a sole enemy which was replaced by a multitude of threats, because the scarier they become, the harder it is to identify them” [p. 5], an enemy that disappeared together with the fall of the Berlin 

IN

B RI E F

Wall, suggests the French philosopher quoting Grigori Arbatov, the director that supposedly told some American journalists: „We are about to harm you, that is to deprive you of an enemy” (quote from Andre Fontaine in Le Monde, May 27 1988). The demonstration is edifying and the West succeeded in constantly following this path, whether unconsciously or pragmatically, in politics, intellectual culture or in the public space. „An enemy, notes Pascal Bruckner, is a provision for the future, the way a group ensures its cohesion and establishes its opponent; and the best way to reform itself, is by continuously correcting the angular image offered by others. In the end it is the lasting certitude, by crossing the hostility of the others which, paradoxically, enriches our well-being, by contesting us. When not certain of the love ensured by friends, one can rest quietly on the hate of the enemies” (p. 44).

Whether it was anti-Semitism, or the Maghrebian immigrants, or Muslims or the gypsy, they all turned out to be interesting benchmarks for projecting the collective identity in relation with the internal or external enemy that pollutes the civilization and its values. The mass media participates to this spectacle in which the enemy is reinvented, strengthening the stereotypes and giving facile explanations to complex and profound social phenomena: unemployment, inequalities, economic crisis, violence in society and the general social competition.

Are we not capable to live without enemies?

Europe is the owner of a more tolerant form of narcissism and exceptionalism, especially France during the past few years, and consequently delivers a performance on intolerance which becomes more aggressive by the day. Several French anthropologists and sociologists have spoken lately about the way France shifted from Arabophobia, which characterized the National Front to Islamophobia, as a cultural and intellectual current. Emanuel Todd explained how Islamophobia seized the upper classes and was hard to control and it resulted in cultural turbulence, an effect of a religious void, of the difficulty to live without God. The opinion polls show an increase regarding the adversity towards Islam in France. An IFOP poll from 2012, run by Le Figaro, shows that 43% of the French believe that the Isalm is a threat to France, 63% oppose the construction of mosques, 67% believe the Muslims don’t want to be integrated into the French society. A 2013 Harris Interactive poll shares the information according to which 73% of the French have a bad opinion about Muslims.

Islamophobia is still a western pathology, criminogenic or not, but one of the pathologies of the public spirit. The beheadings and the cruelties of the jihadists or of the IRI create a wonderful box of resonance for such forms of emotionality, 86 SINTEZA # 13, februarie 2015

•

Editorial

together with indignation, rejection, abomination, which are all politically capitalized.

The clash of civilizations?

No, it is rather the clash of liberties Many western specialists in Islam tell us to see the killing of the Charlie Hebdo journalists as a horrible murder, respectively not as a sign of the clash between civilizations, but rather as a social fact, as stated by Durkheim. It has become a political event not because of the proportion of the murder, but because it transforms an intellectual debate into a quasi-existential debate: can we live with Muslims in Europe or in the world. To speak about the clash between civilizations is exaggerated from several standpoints. First, beyond the jihadist terrorism, the massacre in France is an „internal” French business, the authors being French citizens.

Security versus Liberty There have been discussions regarding the opposition between security and liberty or on the need to give up freedom to some extent in order to gain more security. The theme has been present for a while and was considered an either/ or type of dilemma. Nothing can be more wrong or false. I believe that this dilemma is the result of the schematic approach regarding the two terms. First, liberty should not be confused with absolute freedom of expression or with absolute liberty of action, or the result of free will, which seeks the limits or the extremes. At the same time, security does not make reference solely to cutting the degree of liberty, security means the feeling of safety and the plenary assertion conditions in the society and the possibility to foresee the future development and trust in reciprocity or the respect for collectively shared values. The game between liberty and security is not a game with a null sum. As stated by Spinoza, the security is the main function of any society and any state. Spinoza also said that the function of the state is to free the individual from terror, fear, so that he can exert his natural right to exist and act, the purpose of the state being freedom. We can conclude: liberty is a desideratum, a purpose, and security is a way of achieving it.

A choice between liberty and security?

YouGov ran an internet survey between the 8th and the 9th of January 2015, showing that the French believe that freedom of expression must be defended regardless of the price (89%), but, at the same time, 51% declared that they agreed with applying restrictions to individual liberties (and 36% were against). In another survey, 89% of the French accepted the restriction of liberty on internet for the jihadists (in a context in which it is hard to differentiate among ideas of the Muslims in general, and over 60% of the French recognized that they

I N

B RI E F

•

don’t know much about this religion).

Benjamin Franklin stated in a well-known phrase that “people that agree to sacrifice a bit of their freedom for a bit of security don’t deserve any of the two and will end up losing both”. The interpretation is still complicated, beyond its aphoristic force.

Today we confuse freedom with freedom of expression and security with control measures of the citizen. Do not follow the lead of the politicians.

This is not the case of a civilization being attacked by another civilization. We address here another matter, the gap of contemporary civilization: the enclavisation of the Western Muslim culture and the support offered to authoritarian leaders by the West, because the West is been wanting to use the resources offered by the Arab world during the past decades. Are we to sacrifice the state in order to increase individual freedom?

The different types of events and the cinematic way in which they are presented lead to exaggerations by reducing things to social apocalyptical representations of great expressivity.

The Orwellian image of Big Brother is already a strong cultural stereotype, a representation that exaggerates the control of the individual and the manipulation of conscience. Still, it is a rather beautiful Science Fiction story that was ideologically and politically employed during the cold war, and, in general, in the fight with communism. But let’s see the other extreme, another dystopia, less capitalized by propaganda and ideology: the novel and the screening of Mad Max,

by George Miller. In Miller’s movie there is a world of violence and lack of order, in which any trace of humanity disappears. In the dystopian society placed in desert framework rules no longer function, the nations rebel, and the gangs of delinquents make the rules. By representing violence, the author suggests the destruction of civilization. The gangs of bikers induce a feeling of violence which sets the rhythm of life, sets the pulse, and cyclically returns. The urban-rural distinction is a kind of distinction between peace and violence, but slowly, the rural is invaded by violence and the very utopia of the withdrawal from the world, of the search for a secluded place, without violence, disappears. Max, the main character, experiences a change from heroism to insanity, ending in murder, which reveals the change of the human being and the complete destruction of all the moral reflexes or of the idea of order, in general.

Must we choose between these two apocalyptical scripts, between Big Brother and Mad Max? I’m sure that some might rush with an answer, choosing one of these two options. But we can overcome this dilemma, its solution being the acceptance that there is a need for a rational way of thinking in the future, because fear is the worst adviser, and emotion is a poison that clouds our mind and sends us on false paths. After all, the absolute security is unimaginable as well as freedom without limits, and the price of excess needs to be paid.

87 SINTEZA # 13, februarie 2015

E d itor ia l

The solution: a reconstruction of the community Zygmunt Bauman, in his work Community.

Seeking Safety in an Insecure World (Antet, 2001), is in search of a solution to the mentioned dilemma and writes “…security without freedom means slavery, and freedom without security means being lost and abandoned. These circumstances give philosophers headaches that have no treatment.

Moreover, they dwell with a conflict generator, because the security sacrificed in the name of freedom tends to become the security of others, and freedom sacrificed in the name of security tends to become the freedom of others” (p. 16). Even if the sociologist doesn’t believe that we can have security and freedom at the same time, the cited work outlines a solution: together try to come up with an inventory of future risks and reconstruct communities according to new demographic compositions or new frameworks and challenges.

People that live today in urban agglomerations are faced with risks that cannot be managed because nobody wants to help them understand these risks. The ethnic communities, especially the ones that migrated to other mother societies, as well as several underprivileged or poor categories, live in an atomized way with a feeling of rejection. During the electoral campaigns they also experience the intolerance of others. This is how the silent war starts and from time to time it ignites violence.

There is a lack of solidarity and common control of the worries, as well as of the possibility to gain a collective structure in front of threats and anguish.

Community translates into collective responsibility, support for the ones that are in difficulty, finding a place for everyone in the collective structure.

We shouldn’t have to chose between Big Brother and the insane world of the individuals and of the decomposed society portrayed in Mad Max, but we owe our world the effort to reason, a new project of the society in a world in crisis, in which everybody is trying to avoid saying the one thing that is more and more obvious: the inequalities, the discrimination and the social polarization are the true risks of a prospective civilization.

We cannot defend ourselves with walls, the disease is within our society, although we invent enemies and we entertain the phobia of a foreign invasion. Security becomes a means serving the achievement of freedom, but it is also a project more complicated than the defense in front of the absurdity of terrorist violence, it is a project that needs to restore the tissue of collective solidarity for the final purpose which is gaining freedom for as many people as possible. For now, freedom is just the attribute of the very few, and the war that started is not a war of the civilizations, but a crisis generated by the collapse of the communities and of the need to co-opt everyone in the project that envisions building new solidarities. Page 3 n

IN

B RI E F

•

Z OO M

Fault lines Caius Chiorean

L

ignes de faille” is the name of Nancy Huston’s novel rewarded in 2006 with Femina prize and nominated to Goncourt and Orange Awards. The novel brings forward a story from different points of view told by related characters which reproduces the world of a family ruptured by secrets, rivalries, generational stereotypes and different ethic perceptions.

I’ve borrowed the title of the novel, published in Romanian by Leda Publishing House, because the entire picture which composes the content of the magazine is, generalized on a planetary scale, very similar to the one represented by the Canadian writer. In this issue of the magazine, various texts decode a segregated world on numberless levels, ideological, economical, habitual, a world which reconstructs itself in terms of uncertainty and war, very distant from that end of the history predicted

by Francisc Fukuyama in the '90s.

The first highlighted ligne de faille is not a new one, but it dates back almost one and a half millennium ago. Professor Tasin Gemil, former Ambassador of Romania in Azerbaidjan and Turkemnistan indicates that in year 632, even if the peace periods prevailed, the Judeo-Christian world had been involved in the war with the Muslim world. Sometimes battles were carried on European

88 SINTEZA # 13, februarie 2015

soil, other times they were in the Orient, and on many occasions, just as it happens on the time being, the conflict had impact, simultaneously, on both continents.

The same professor Tasin Gemil says that the fights inside those two antagonistic worlds in terms of their religious beliefs had been even more devastating than those between them. This fact is obvious even today. In eastern Ukraine, the Christians are those who bomb themselves, killing women, children and crashing airliners. The bombs that target Muslims in Irakian cities are generating many more victims than those who kill Christians in Europe. Al Qaeda and the Islamic State, and also the murderous Boku Haran are rather competitors than joint combatants against the infidels and time is not far ahead until they will start fighting ones against the others. In those cities controlled by the Islamic State, the Yazidi women are being captured, enslaved and sold for sums of money between 43 and 170 dollars, accordingly with their age, while men are being burned alive. The ISIL atrocities arise indignation also between the Muslims. „The Islamic State terrorist group in Irak and Syria is a satanical organization, who fights against Allah” a Sunnit leader from Cairo had once stated, challenging the Muslims „to capture, mutilate and kill” the followers of the Islamic State.

I N

B RI E F

Violence seems to be a mark glued to the Islamic way of action.

Facing an apparently confessional aggression, Europe rises walls. The Bulgarian Government had recently decided to involve the army in expanding the already existing wall at the Turkey border, a wall similar with the The Mexico–United States barrier. Turkey will have limited access to commercial and cultural trades with European countries, although, as Professor Tasin Gemil states, Islam in Turkish world is different than the Islam in Arab and Iranian world, also ideologically, but mostly through attitude and position towards other religions. From the beginning of the 10th century, the Turkish world had accepted Islam, not easily, on condition that the Islam would adapt to ancestral tradition of tolerance and flexibility distinctive in Central Asia, so that the Turkish Islam is more permissive, more flexible, than the one practiced in the rest of the Islamic world, considers Professor Tasin Gemil.

The walls that change the geography of the area doesn’t fill in the fissures which break right in the middle of the European world. Islamic terrorist attacks had hit almost every European capital which highlights that no model of Muslim integration had worked perfectly and the perspective of integrating the Muslim population in Europe had been placed under a severe and assiduous question mark. Excluded from public spaces and alienated from the rest of the society, young Muslims are susceptible of organizing extremist communities. Quoting Slavoj Zizek, a Slovene philosopher, Teodora Popa mentions that the aggressive secularism, as the French model presents it, fuels hate which bring forth the Islamic fundamentalism more sufficient than Christianity.

Hate, writes Eric Hoffer in „The True Believer”, rather comes from self-disdain that from a legitimate discontent and it is a reality that, according to all modern world standards, the Muslim civilization, once irradiant, is now of low class. However, as Teodor Baconschi indicates, The Islam is the religion with the highest rate of missionary expansion. The imminent combination between religious fanaticism and the oneselfdissatisfaction blend, on long term, in an explosive way. Hate may be an advantage during conflicts, which Americans, for example don’t have it due to their feeling of superiority over all foreigners.

It must be noted that the anti-Muslim assaults in The United States, from 2001 onwards, had been only one tenth of the number of aggressions aimed at homosexuals and transvestites. The things are similar in Europe. Islamophobia is on the rise, as Teodora Popa explains, but the attitude towards Muslims varies from one country to another and is more tolerant in the heart of self-righteous nations like: Germany, England and France.

However, the situation is about to change in France after the terrorist attack on the offices of the French satirical magazine Charlie Hebdo. As it has 89 SINTEZA # 13, februarie 2015

•

Z OO M

been pointed out by the journalist Marcela Feraru, the nationalist discourse which has immigration as central theme, the porosity of the European borders and the threat of the fundamentalist Islam, had pushed the nationalist Marine Le Pen on the first place for 2017 presidential elections, with 29 percent of voting intentions. The terrorist attacks in Paris (those attacks as the historian Sorin Mitu mentions had made the Romanian audience more responsible and alert in regard to the subjects that deal with the guilt and innocence of Islam, or the limits of the liberty of expression, crucial for the contemporary world, subjects that were so far darkened, traditionally, by our obsessive provincial themes) had also emphasized the debates on responsibility and liberty of expression.

In an article which pleads for the liberty of expression as a well-being factor, Radu Nechita, a Romanian economist asserts that everyone seems in favor of the liberty of expression, with one only disagreement which concerns the significance of that certain expression. He brings into attention the case of a 16-years-old young man, from Nantes, who risks serving seven years in prison and a fine of 100,000 Euros being incriminated for „apology of terrorism”. After the attacks, the young man had posted on a social networking service a picture which „caricaturize” an older one published in Charlie Hebdo magazine. Radu Nechita says that in France the surveys suggest that about two thirds of the public’s opinion is in favor of limiting the liberty of expression, and the feedback of the Romanian public speakers are likewise.

After the terrorist attacks in Paris, a fissure has been activated between liberty and expression. A deeper fissure is about to happen between personal right to privacy and the necessity of surveillance for prevention on the part of the State. Security and safety needs are not in contraposition with the right to a private life, considers Sorin Grindeanu, the Minister of Communications and Informational Society. However, the theme remains controversial and bears various approaches. The United States of America seems to have shut its territory in regard of terrorist threats by adopting the Patriot Act, a set of laws which limit the individual rights, and of some presidential ordinances, in the limits of the law, through which the American government intercepts, without power of attorney, the online and telephonic communications. The passivity of the Americans concerning this matter is explained by the politologist Alin Fumurescu by means of their psychological profile developed in the political-religious puritan period, when the individuals, to demonstrate the authenticity of their Conversion to Christ, had to publicly confess, in front of the community, the innermost thoughts and experiences.

The subject is approached differently in Europe. „When it comes to Big Brother laws, the Europeans and the Americans seem to live not only on different continents, but straight in parallel universes”, as 

IN

B RI E F

Alin Fumurescu states. Apart maybe from England, a country which works hand in hand with the Americans, in accordance with their model, the surveillance laws are constantly contested and revised.

Germany, whose collective consciousness is still affected by its Nazi past is very careful at the possible errors of the major institutions. Tax money and personal data are of great importance in Germany, as the Romanian journalist, Laurentiu Colintineanu mentions. As for the French, they had come to realize that they have laws to fight against terrorism, but the practice of not interfering in anyone's business, had put them in the position to apply the laws only after the Paris attacks.

(Marcela Feraru.

Not only has the content of so-called Big Brother laws separated the European continent from America today. There is also a time fissure and Europe and USA seem to rest in different time frames. Today, Europe is in that state of uncertainty which used to characterize America a few years ago, a state which is no longer present in the US. After more than a decade of war, thousands of dead soldiers and a deep financial crisis, The United States finally draws its breath. „The rebirth of America had happened, we are now as strong as we’ve been a long time ago and a strong and sustained American leadership remains essential, as ever, to bring peace and more prosperity all over the world”, as it says in the recent National Security Strategy for 2015 issued by President Obama. „Think for one minute how would the world look like in absence of a firm administration of the USA. Ebola would have spread along Western Africa and would have reached distant corners of the world. Without us, Russia would be suffering no costs for its actions in Ukraine. Instead, the ruble is in a free fall and Russia is paying dearly for flouting the rules. Without us, there would be no military campaign or 60 countries countering ISIL’s advance. There would be no prospect for a global deal on climate change; no pressure for Iran to be at the negotiating table”, as the document released by the White House to bring optimism to the nations, also states.

It is well known that the cynicism used by the politicians to cosmeticize reality grows as reality is less and less favorable to them. Advertising its merits, in a time when the world is on fire, the Obama administration seems to brush its hair. Still, from an American perspective, even if President Obama has been made aware, for so long, that the world had become more insecure throughout the course of his mandate, he still has the right to feel confident. The security inside American borders seems strong, the drones are fighting the war, replacing soldiers, near the Euphrates, the efforts and sacrifices had been resultful. America had moved the war somewhere else.

Unfortunately for us, one of the rupture and front lines had settled in Europe. And, according 90 SINTEZA # 13, februarie 2015

•

Z OO M

to the Romanian analyst Adrian Stanescu, the evaluation performed by the The Romanian Intelligence Service had reaffirmed, after Paris attacks, that Romania is an important transit zone for terrorism suspects and a region where activities connected to terrorism take place. The presence of the Romanian troops in different conflict zones, the construction, on Romanian territory, of the anti-missile shield at Deveselu and the American military base in Kogalniceanu, the NATO and EU membership, have consequences for our country, and one of them is the increased vulnerability to asymmetrical threats, asserts Stanescu.

In spite of warnings coming from specialists, it is hard to say if terrorism is perceived in Romania as a real threat, even in the case of an educated minority, considers Sorin Mitu, a Romanian historian. „The Romanians share a solid auto stereotype- probably not entirely illegitimatereferring to our peripheral positioning, to our minor role in the world, to the fact that we are not very noticed” he also says. This may be one of the explanations of the fact that Romania has one of the most unstrained Big Brother legislation in Europe. Ever since the Constitutional Court had overruled all of those three laws concerning national security (including the one which stipulated the personalization of pre-paid cards available everywhere in Europe) it met everyone’s views. The most recent IRES survey on this subject, indicates that 57 percent of the interviewees have a good and very good attitude towards the fact that these laws have been declared unconstitutional, and 13 percent considered appropriate not to answer.

Eventually, the dead end regarding the Big Brother laws in Romania shall be exceeded. The danger for a country which doesn’t keep up with other countries in terms of security measures, is to become asylum for terrorists. It has already been stated that Romania is one of the major traders of pre-paid cards for Middle East and Africa. A possible terrorist, whose phone can be traced in all European states, loses his track in Romania.

However, it is expected that following the Paris attacks, the anti-terrorism legislation in European Union shall be urgently institutionalized. European People's Party had suggested in the European Parliament to rapidly resume the Data Retention Directive, and also advanced the idea of a pact which will re-enforce the major institutions, border control and the expulsion of undesirable citizens (the proposals go up to revocations of passports in case of double citizenship). Until the discussions in the European Parliament reach a final point, we shall mention another conclusion of a recent IRES study: Very few Romanians believe that prevention is best defense. 91 percent of their trust goes toward the ones who put out fires (Firefighters) and less than 43 percent of their trust goes to those who can prevent the flame (The Romanian Intelligence Service and The Foreign Intelligence Service). n

I N

B RI E F

1 Entrepreneurs and family businesses essential cells in the organism of economy

impre ssed by Traian Vuia's personality and still mentions his attitude and personality every time he hands in to students the „JumpStart to TBA” prizes.

Later he worked and lived for about 6 years in Arad, then for 10 years in Timisoara, and for the last 15 years in Bucharest. Even if he has got a special feeling when it comes to Transylvania, the fact that he was able to see other parts of Romania makes him objective, for objectivity is key-factor for any analyst. „Because I travel a lot in the country, I love to watch how different geographical regions evolved and what exactly determined their evolution”, he confesses.

Banat Romania’s corporation

Family businesses in Romania reached its most important moment in 25 year history of Romanian capitalism. Alexandru Medelean, the leader of the integrated services service for entrepreneurs and family businesses in the audit and consultancy company PwC Romania, does the radiography of a system that is critical to the survival of the Romanian economy.

Before launching the second edition of the „PwC Family Business Survey 2014/2015the main results in Romania”, Alexandru Medelean outlined for Sinteza Magazine the main challenges the entrepreneurs and family businesses must overcome in the next period of time.

One of the important chapters of the study refers to the generation swap and succession planning. The more businesses stay in the family, the greater the chances of consolidating the Romanian capital. A good succession planning needs to be prepared and implemented many years before the actual moment of transfer. In this process the owner/founder of the business, the family and the company management need to be equally involved. The PwC study identifies three forms of succession that registered different variations since the last edition of the report (2012/2013): 1. Transferring the business and management to the new generation, it is the solution chosen by most of the businessmen.„Not a lot has changed, globally, from this point of view, trends

91 SINTEZA # 13, februarie 2015

remain the same. There is a little regress, a small part of the entrepreneurs decided to transfer their business, but not the company management”.

2. Transferring the business to the new generation, but bringing professional management from outside the company.

There is here a significant change at a global level, about 7 percent. It is a growing tendency in excluding families from management, or if you want, there is a tendency to make family businesses more professional.”

3. The Listing, selling and co-opting foreign business partners. „In this respect, the percentage has gone up a little since the last report”. „Decision making regarding one of the three options is influenced by a whole range of circumstances like: the quality of the successor (his education level and professional level), the age of the successor (in many situations the successor is too young to take over the business), the carrier path of the successor (some decide to follow other professions, and not to take over the family business), etc,” states Medelean.

Romania as seen

by Alexandru Medelean Alexandru Medelean was born in Maramureş and grew up in Maramureş and Banat, in a village close to the place where Traian Vuia was born. He is still

Here we had the first multinational companies after 1989 because Banat is at the borderline with the Hungarian infrastructure, and the people from Timisoara had the image benefit of being the makers of the 1989 Romanian Revolution.„Timisioara and Banat still produce an important part of the Romanian GDP, but, if we look at the problem from the family businesses' point of view, we realize that the entrepreneurial spirit was somehow smothered by the multinational businesses, because they offered jobs and people were able to take out credit and the families started to live a decent life.

If we think about it, there are two great entrepreneurial businesses, and they have strong relations with the government”.

Transylvania – Romania’s guilds In Transylvania, businesses are rather productive, people always 'craft' something. „Take for example Alba, which has a very strong industrial sector in food services with Transavia - the market leader in meat production with an integrated business, that has the potential of growing to regional or European level; Albalact- the only milk processing company with Romanian capital in the Top10; Supremia Group-leader of the food market; Elit- one of the most important players in the pork meat processing market. The people of Transylvania prove beyond any doubt that are the successors of the German guilds, they are the craftsmen of Romania, that's what I like to call them”.

South Bucharest the traders of Romania „The same way the foreign corporations came to Banat and turned the region into the most important Romanian corporation, and the people of Transylvania remembered the Saxon and Hungarian craftsmen and decided to

IN

follow this path as well, in southern part of Romania, having as a center Bucharest, the strongest historical influence comes probably from the Turkish period when people were selling and buying, from the Greek period when commerce was encouraged. I don’t want to talk here about absolute numbers because Bucharest, population wise, is the size of the first eight major cities in Romania put together, consequently that's where it draws its economic force from, but as an essential characteristic, I would say, is that in southern part of Romania, in Bucharest, we find the Romanian traders.

Somehow, as I've noticed and based on what I have just demonstrated above, naturally the people of Transylvania are not comfortable in their relation with the southern part of the country, especially with people from Bucharest because interacting with them becomes somehow an interaction between «craftsmen» and «traders». The first permanently feel in danger of being fooled by the later and may sometimes have a transactional attitude”.

B RI E F

3

I N

5

4

2 The Swiss franc crisis.

The necessity of a moral solution Adrian Marius Dobre, the general secretary of the Social Democrat Institute „Ovidiu Sincai” and of the „Titulescu” European Foundation, director of PointMax, analyzes the Swiss franc crisis and launches the idea of a moral democratic solution. You can read about in on page 129

92 SINTEZA # 13, februarie 2015

6

7

5 The results of the parliamentary elections in the Republic of Moldova

Moldova the primary sector of Romania In Moldova there is an emergent economy based on the primary sector.

Unfortunately, the missing infrastructure made a lot of production companies withdraw their businesses from the region, and paradoxically stimulated in the years to follow the development of a new sector, a sector linked to IT. „It is difficult to go by truck from Iasi to Budapest. The trip is mind-blowing. This shortcoming made the local economy develop in a different way and head towards the IT sector. Many IT companies opened up businesses in Moldova. It's incredible how the lack of highways determines the development of other activities that don't need highways”. More on the need of family businesses in Romania you can read on page 116

B RI E F

3 Future: a scientific perspective Known in the scientific community for his „unorthodox” ideas and his adventurous spirit, the scientific interests of Max Tegmark range from cosmology to the ultimate nature of reality. The size of universe, the dark matter, or the mathematic universe are just a few of the issues that „Mad” Max studies, equally fascinated by the secrets of the human brain. Physics professor at MIT with over 200 hundred published articles and dozens of scientific documentaries made together with his wife, Romanian Meia Chita-Tegmark. Max Tegmark is the co-founder of The Future of Life Institute (FLI). Inventor Elon Musk- donated recently to this institute 10 million dollars for the continuation of the research programs dedicated to the prevention of risks and dangers that may appear in the Artificial Intelligence field. Why should we care about our universe is the question that did not find its answer in Max Tegmark's research, but got new meanings once it was under debate at his conference in Cluj -Napoca in January this year. At that moment he outlined for Sinteza magazine the importance of science for mankind and the continuous need for education. All the information are on page 132

4 Greece and the future of the Euro zone The evolutions during the last years in the European Union may be defined by a phrase: „turning points”. And January 15th marked another one. The radical left represented by Syriza won the parliamentary elections in Greece. The international press noted that it was the first electoral win of an anti-austerity party in the Euro zone since the debut of the world economic crisis and this could announce a similar pathway for other factions belonging to the same political spectrum this year. An „alarm signal” can be drawn from a tweet posted after the closing of the voting process, Podemos, the rising Spanish anti-austerity party announced: „Finally the Greeks will have a Greek government and not an emissary of Chancellor Angela Merkel”. More on the year of the left parties in Europe and the future of the Euro zone can be read on page 109

The parliamentary elections that took place on November the 30th, 2014 in the Republic of Moldova offered a double surprise: the pro-European parties, credited in the poles as being far from amounting to a simple majority, have managed to re-edit the 2010 success.

Meanwhile, the Communist Party lost supremacy in the electoral options in favour of the socialists that were credited with the weakest chance. The negotiations for the formation of the government coalition took longer than during the 2010 elections, increasing the popular disappointment expressed by the vote attendance: 10 percent less than the previous election (55.86% as opposed to 65,5%).The Republic of Moldova needs, without a doubt, to continuewith the internal reforms and the European road map, without which all the efforts of the Moldovan government and its foreign partners for the last 4 years could be easily effaced. At its turn, the European Union and, implicitly, Romania, with its double quality as a state situated at the community border and a country that shares a history with the Republic of Moldova, need a predictable neighbour, stable and irrevocably oriented towards democratic values. The prolonged negotiation of the coalition will have repercussions on the party that will assign the prime-minister – most probably, PLDM – who has to recuperate a serious deficit in trust in north and south, where the majority voted left. This will greatly depend upon the way the Government will succeed in managing the negative economic effects of the continuous depreciation of the national currency and the return of the Russian migrants, which might get out of control due to the void in government experienced for the past few months. For this reason, there is a need of a coalition without internal problems, which can unconditionally focus on the problems of the country, as well as of a form of management guided by professionalism, not by specific interests.

More on the situation in the republic of Moldova can be found on page 113

93 SINTEZA # 13, februarie 2015

7 6 The Islamic State and Al-Qaeda – towards competition or cooperation The picture of global terrorism is in a full process of reconfiguration, and the Syria-Iraq region becomes security risk exporter, extended to the Middle East and threatening Europe and the United States.

The growing visibility of the Islamic State surprised the West, and there is more awareness regarding the danger the organization, which is not new, represents, for it shocks with the brutality of the actions and succeeds in polarizing a part of the terrorist Islamic organizations via the announcement regarding the instauration of the Caliphate in the controlled space on both sides of the border between Iraq and Syria.

The context is favourable to the maintenance of tensions among the Islamic State and Al-Qaeda, and makes room to attempts meant to unify and attenuate dissensions, at least locally, regarding the violent projects, an alternative that could catalyze a race that has as a goal committing the most spectacular assault against a Western target.

But, state authorities involved in the fight against global terrorism, are neither maintaining the divergence between Al-Qaeda and the Islamic State, nor regrouping them under a new unitary structure brings any advantages. Why this happens can be read on page 103

The lost Babilon A cosmopolitan city, Tulcea used to swirl like a Babylon in fire back in the day. It used to be hard to decide which one of the over one hundred stores to enter: Greek stores, Jewish stores, Turkish, Armenian, Macedonian or German stores? Now the harbour city is grey, quiet and hidden in import clothes, as many other. There are no Turkish coffee houses, no halvah, no sheker, no baklava or bayram and it can hardly breathe from underneath the water of an unknown river that crosses. There are 22 churches in total, all standing and 14 ethnicities defeated by life. Read on page 138 a report about a place in Romania in which live together 14 ethnicities and where the different types of religions are equal in front of God.

8 Hans Prömm on war, hate and a new world Hans Prömm might be the prototype of the new man: the man with several countries, houses, jobs… estranged and sentimental, but for this very reason determined to do something for himself.

He moved 9 times so far. He stays two weeks in Romania and two weeks in Germany. He runs a firm in Brasov and has juridical commitments in Hamburg.

From these pieces, Hans wants to create his own country, only his. He allowed us to discover a part of it you can read on page 154

IN

B RI E F

10

9

I N

11

B RI E F

15

14

14 The letter and the glory that followed Close to 9 years ago, in May 2006, Chris Evert addressed Serena Williams in an open letter, published in the most important American tennis magazine.

For the person that today has 19 Grand Slam titles, those were tough times. She ended the 2004 season on the seventh position, without taking home any trophies, and by the end of the year 2005, she was on the eleventh position, the worst since 1998. Tactfully, with balance and a sort of delicacy, Evert addressed a question, an extremely harsh one: „Do you ever wonder where your place will be in history?”

Serena Williams won her 19th Grand Slam title in 2015 at the Australian Open, listening to the advice of a well-known co-national and finding her place in history. More on Serena Williams’ journey can be read on page…

10 Parody in time of war In just a few months, North Korean hackers targeted the American informational system and Islamist fighters killed French cartoonists as a counteroffensive to an unexpected weapon: parody. But in the longer history of film and television, humour has constantly balanced the absurdity of great conflicts, whether political, ideological or religious.

More about the filmography of war read on page 184

12

13

9 War codes There have been a few years since the jihadist militants repeated almost obsessively, on different on-line forums, that it is a matter of time until the next devastating assault to the infrastructure of the United States or its financial system. I spite of what the regular sceptics might bring as arguments, the idea of such an assault came this time around through thousands of code lines, is not completely separated from the new reality, on the contrary. There are several studies and warnings coming from security experts who say one and the same thing: the industrial control systems – that is the specialized informatics systems that control the nuclear plants, the oil refineries, the electrical distribution, the water plants etc. – are weak, outdated and, consequently, vulnerable to assaults.

The proof – and the capital P is justified – comes paradoxically (?) from Iran. Stuxnet is considered even now one of the most, if not the greatest and most dangerous viruses in the world. It is for sure the first cyber weapon known to the Cold War and was identified during the middle of June 2010. It was created to attack the Logical Programmable Controllers (LPC) – that is automatic command and control programmables which are used for cars and industrial processes. On cybernetic terrorism you can find more details on page 174

94 SINTEZA # 13, februarie 2015

11 Cultural landscapes in Romania, among superlative, ignorance and destruction During the past few years many foreigners, some of them co-nationals, have discovered the value, the diversity and the uniqueness of the Romanian landscapes, enjoying the fact that they can „experience” it in a way that is possible only here. Enjoying such landscapes does not mean seeing and photographing, but also touching, tasting, smelling, sleeping , or even sighing in the middle of the night. Romania can be seen as a set of bio-cultural regions of exceptional value, unfortunately ignored and neglected by the majority of us. The cultural landscapes are some of the most important unknown Romanian treasures. In order to change the situation there is a need for more involvement followed by a sustainable and rational way of reclaiming. To open our eyes, to do something regarding this matters, the Faculty of Biology and Geology at the Babeş-Bolyai University, authorized in 2014 a singular masters degree program in Romania, entitled „Cultural ecology”.

More on the need to protect the cultural landscapes in Romania can be read on page 166

15 13 Pleading for diversity

12 Ski slopes, attention here comes Dorna!

Being in a competition with the rest of the winter resorts of Romania, Vatra Dornei puts its stakes on the development of professional winter sports. In two years from now the Sledding World Championship on natural slope will take place, the first global winter competition to take place in Romania. Our proposal is for you to discover a paradise of winter sports without the fashionable shine of other resorts such as Valea Prahovei, but with strong, fresh air, three slopes and several facilities. More on Vatra Dornei can be found on page 212

Beauty is relative and tastes are not usually discussed – they are two samples of secular wisdom. And if everyone knows this, then why all the new creations in the auto industry receive critics regarding the… design?

Simplicity is good, but not always. In the case of cars the success recipe is represented by variety, especially in the year 2015, when whims are fashionable and mobile phones are exchanged every three months. Probably the car of the future will have Transformers technology and will be printed in 3D at home, during the weekend. Nevertheless, until then, we must get used to the idea of animal diversity in the jungle and of car diversity in the streets, and we should no longer frown when we no longer find in the auto dealerships the merchandise seen back in the day. More on the changing design in the auto industry can be read on page 228

95 SINTEZA # 13, februarie 2015

Wine from Romania – Dobrogea, sitting at the table with the king The SINTEZA magazine continues with its trip on the map of wines in Romania. We arrived in Dobrogea, the wines from this region have been served at the tables of Romanian kings for many years, and the pigeons convinced the French to give up Champagne for August 23rd.

On the map of wines, Dobrogea was a white spot until the fusion with Romania.

It became a free region in the year 1887, and the historic province set between the Danube and the Sea started to be tested

by Romanian wine growers almost immediately. The first 4.8 hectares of grape vine were experimental at Murfatlar in 1887, in order to diminish the drought. In 1939, when war was in the air, Carol II, delighted with the Murfatlar wine, decided to have the vineyard as a supplier for the Regal House. The Romanian wine is good, is proud and there is so much of it that it got Burebista thinking. Let’s try it!

Page 234

16

16 The wild fantasy of the wedding cake Celebrities are well-known for the extravagant wedding ceremonies.

From wedding dresses created by great designers of the world, to superb floral arrangements and special menus, the weddings of the rich end up costing millions of dollars. The location is usually carefully chosen, most of the times the private and exclusivist ones being preferred. The menu is prepared by master chefs. A special attention is given to security and protection, especially because at such events there are so many VIPs. The main attraction for all the weddings is represented by the cake which has to be unique and „shiny” and as spectacular as the bride’s ring. If some stars order giant cakes, decorated with edible flowers, the most extravagant ask for the wedding cake to be adorned with gemstones placed on the surface.

Needless to say, these gemstones are removed before serving it. We shouldn’t be surprised by the fact that the most expensive cake in the world ended up costing 52.7 million dollars. To find out which are the most expensive wedding cakes in the world read on page 222

Meridian

Recurenţa fenomenului terorist în Europa.

Atacurile violente din Franţa Ştefan Pop

MERIDIAN

M E R ID IA N

n La nivel european, multe din state au dobândit un caracter multietnic, cuprinzând comunităţi importante de imigranţi non-europeni şi, foarte important, greu asimilabili

n Instituţionalizarea Islamului este un fenomen în progres în Europa

aris, 7 ianuarie 2015. Fraţii Cherif şi Said Kouachi, cetăţeni francezi de origine algeriană născuţi în Franţa, au comis un atac armat în sediul publicaţiei satirice Charlie Hebdo din Paris. Ţinta au constituit-o jurnaliştii înscrişi pe „o listă de execuţie” în semn de „răzbunare” pentru defăimarea simbolurilor religiei islamice. Cei doi şi-au asumat atentatul în numele Al Qaeda din Yemen.

Paris, 9 ianuarie 2015. Francezul de origine maliană Amedy Coulibaly, prieten al fraţilor Kouachi, a luat ostatici în magazinul cu specific evreiesc Hyper Cacher din suburbia Port de Vincennes din Paris, după ce, în zilele precedente, atacase un practicant de jogging în suburbia Fontenay-aux-Roses, pe 7 ianuarie, şi împuşcase doi poliţişti în Montrogue, pe 8. S-a declarat un susţinător al Statului Islamic.

Cel mai probabil, primul atac a fost bine pregătit, iar al doilea a fost executat în pripă, pentru a le permite fraţilor Kouachi să se refugieze într-o zonă sigură.

La finalul crizei teroriste, toţi cei trei islamişti au fost anihilaţi de forţele de securitate, însă amprenta acţiunilor lor a lăsat urme profunde, generând,

fel de „must have” în structura socială multiculturală cu care se mândreau societăţile occidentale, perspectivele s-au schimbat, astfel încât dimensiunea religioasă a fost, în cele din urmă, luată în considerare. Musulmanii au început să devină din ce în ce mai vizibili pe continent, confruntându-se în cele mai multe cazuri cu atitudini reticente în demersul lor de a dobândi un statut legal comparabil cu cel acordat altor religii recunoscute.

Studiile referitoare la evoluţia curentului islamic în Europa au indicat constant, în perioada ultimilor ani, că, în ceea ce priveşte „convieţuirea” populaţiei majoritare europene cu imigranţii de origine musulmană, această realitate a fost însoţită şi de o serie de fenomene sociale negative precum dezvoltarea atitudinilor antioccidentale sau apariţia unui nou tip de antisemitism. De altfel, mediile academice au expus, în repetate rânduri, inadvertenţele referitoare la „neintegrarea” în societatea occidentală a musulmanilor şi tendinţele de marginalizare a comunităţii acestora. Potrivit experţilor care au analizat atentatele teroriste din Franţa, aceştia făceau parte dintr-o astfel de comunitate, în care preceptele ideologice extremiste

P

98 SINTEZA # 13, februarie 2015

pe lângă emoţie şi solidaritate, şi o emulaţie puternică la nivelul autorităţilor europene.

De comun acord, analiştii au remarcat că, prin caracteristicile aparte ale atacurilor şi ale autorilor, evenimentele din Franţa reflectă pericolul în creştere reprezentat de radicalizarea tinerilor europeni şi impune cel puţin două direcţii majore de acţiune: identificarea şi diminuarea resorturilor radicalizării şi sporirea capabilităţilor anticipativ-proiective ale statului în ansamblul său, pentru a putea face faţă surprizelor viitoare.

Radicalizarea - un fenomen încă greu de controlat Informaţiile apărute în spaţiul public cu privire la backround-ul teroriştilor au confirmat existenţa unor etape specifice proceselor de radicalizare, aşa cum sunt acestea descrise, repetitiv, în studiile elaborate de cercetătorii fenomenului şi de profesioniştii serviciilor de informaţii.

Având antecedente de natură teroristă şi conexiuni prealabile cu mediile jihadiste, cei trei francezi deţineau profilul „clasic” al tinerilor atraşi sau angrenaţi în Războiul Sfânt, fenomen recurent, evidenţiat tot mai pregnant pe parcursul ultimilor ani şi,

cu precădere, în contextul evoluţiilor din Orientul Mijlociu, zonă-focar de manifestare a cauzei jihadiste.

Radicalizarea tinerilor musulmani în general şi a celor europeni în special, nu este un subiect nou.

Impactul Al-Qaeda şi dezvoltarea curentului care susţine ideologic gruparea Statul Islamic / SI au fost semnalate constant în evaluările referitoare la factorii de risc şi, în cadru larg, la realităţile asociate fenomenului terorist. În cazul autorilor atentatelor din Franţa, elementul distinctiv l-a constituit mixul de atribute conexe celor două curente, ţinând cont că aceştia şi-au asumat apartenenţa la grupări aflate în opoziţie ideologică şi acţională. Cu toate acestea însă, fondul declanşator al convingerilor şi determinării de natură extremistă este, în ansamblu, acelaşi.

La nivel european, multe din statele continentului au dobândit un caracter multietnic, cuprinzând comunităţi importante de imigranţi non-europeni şi, foarte important, greu asimilabili. În aceste condiţii, sub impactul migraţiei, autonomia statelor-naţiune a avut tendinţa să se redefinească. Dacă, în trecut, prezenţa musulmanilor în Europa era privită ca o noutate neaşteptată, un

99 SINTEZA # 13, februarie 2015

se răspândesc cu uşurinţă în rândul tinerilor proveniţi din familii de imigranţi şi a căror integrare în societate se realizează, în unele cazuri, cu dificultate.

Dar de ce să comită cetăţenii francezi atentate împotriva propriului

Studiile referitoare la evoluţia curentului islamic în Europa au indicat constant, în perioada ultimilor ani, dezvoltarea atitudinilor antioccidentale sau apariţia unui nou tip de antisemitism.

stat? Răspunsul la această întrebare este cel mai des legat de deficienţele de adaptare şi / sau integrare în

societate. Această situaţie, cumulată cu existenţa unor factori precum sărăcia, problemele familiale, respingerea de către conaţionali sau activitatea infracţională, sunt privite ca premise ale declanşării unei apetenţe către renegarea valorilor propriului stat.

Datele privind trecutul fraţilor Kouachi şi a lui Amedy Coulibaly au evidenţiat contexte problematice, analizele acestora având însă un numitor comun – existenţa factorilor favorizanţi deprinderii unor convingeri radicale, printre aceşti indicatori numărânduse dezechilibrul familial - lipsa unuia / ambilor părinţi - şi psihologic, structura grupurilor vulnerabile la care s-au asociat - adolescenţi delincvenţi -, relaţia conflictuală cu reprezentanţii autorităţii - Poliţia.

Analistul american Savage Timothy sublinia încă din 2004 în studiul „Europe and Islam: Crescent Waxing, Cultures Clashing” că „instituţionalizarea Islamului este un fenomen în progres în Europa, iar musulmanii din acest spaţiu se identifică, mai degrabă, cu lumea islamică din care provin, decât cu naţiunile europene în mijlocul cărora trăiesc”. Deşi, în ansamblu, musulmanii europeni doresc să se integreze şi să respecte valorile 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Peste un milion şi jumătate de oameni, între care 50 de lideri străini, au participat la un uriaş marş de solidaritate cu cele 17 victime ale atentatelor din Paris

statelor în care trăiesc, în acelaşi timp, aceştia vor să-şi păstreze identitatea islamică, deoarece „se tem că asimilarea în societatea europeană i-ar dezbrăca de propria identitate”.

O opinie similară a fost avansată şi de jurnalistul american Tom Hundley, care aprecia Europa drept o societate închisă când vine vorba de imigranţi şi care, în condiţiile unei populaţii de musulmani aflată în continuă creştere, le oferă acestora oportunităţi relativ limitate de integrare socială şi economică, iar continentul devine „o fabrică de transformat indivizi frustraţi în fundamentalişti sau chiar terorişti”.

Identitatea religioasă este un factor determinant al radicalizării, apartenenţa la Islam presupunând respectarea unui set de reguli în conformitate cu tradiţiile, obiceiurile, canoanele şi practicile societăţilor musulmane tradiţionale.

Acest tip de identitate devine problematică în momentul în care dimensiunile religioasă şi culturală ale musulmanilor din Occident nu mai sunt susţinute de societate, iar normele culturale occidentale sunt resimţite drept constrângeri. Din acest punct de vedere, un impact major îl are sentimentul de marginalizare, suprapus unor factori de esenţă 100 SINTEZA # 13, februarie 2015

socială, precum discriminarea şi excluderea, cei mai afectaţi fiind tinerii musulmani care se confruntă, în plus, cu sentimentul acut că unele locuri de muncă sau anumite oportunităţi de carieră le sunt inaccesibile.

Identitatea religioasă este un factor determinant al radicalizării, apartenenţa la Islam presupunând respectarea unui set de reguli în conformitate cu tradiţiile, obiceiurile, canoanele şi practicile societăţilor musulmane tradiţionale.

Nu trebuie neglijat, totodată, rolul pe care îl au închisorile, ca urmare a faptului că indivizii sunt izolaţi din punct de vedere social, aspect ce

facilitează radicalizarea, pe fondul căutării unei noi identităţi şi a unui nou scop în viaţă. În 2005, Cherif Kouachi şi Amedy Coulibaly s-au cunoscut în închisoare, ambii fiind influenţaţi de ideile exprimate de Djamel Beghal, adept şi susţinător necondiţionat al Al-Qaeda.

Chiar dacă doar o parte infimă a musulmanilor este atrasă de curentele ideologice extremiste, iar dintre cei cu potenţial extremist nu toţi sunt dispuşi să se sacrifice, primul pas către terorism este accesul la ideile radicale, facilitat de progresul tehnologic şi concretizat în proliferarea resurselor online. Multitudinea tehnicilor discursive speculează condiţionările afective ale potenţialelor „victime”, furnizând argumente de natură emoţională, care să inducă sentimente de solidaritate, milă, antipatie, ură, dorinţă de răzbunare şi, în ultimă instanţă, să încurajeze implicarea activă în Războiul Sfânt.

Un nou pattern acţional Încă de la debutul crizei teroriste, transmise în timp real de televiziuni şi pe platformele de socializare, s-a semnalat un aparent „profesionalism” al atacatorilor, fundamentat prin prisma dotării şi determinării cu

n Experţii în terorism au subliniat că în Europa s-a dezvoltat „a doua generaţie de terorişti”, care depăşesc stereotipul integristului musulman

care aceştia au acţionat. Pe de altă parte, alegerea ţintei nu a fost deloc întâmplătoare, revista Charlie Hebdo fiind cunoscută datorită atitudinii adeseori seculariste, antireligioase şi non-conformiste, dar mai ales a istoricului ridiculizării profetului Mahomed, simbol sacru al religiei islamice. Acest aspect i-a conferit redactorului-şef, Stéphane Charbonnier, ucis în atacul din 7 ianuarie, un loc pe „lista neagră a celor căutaţi, vii sau morţi, pentru crime împotriva islamului” , publicată în ediţia din martie 2013 a publicaţiei jihadiste „INSPIRE", pe care o redactează Al-Qaeda în Peninsula Arabă, cunoscută şi ca Al-Qaeda din Yemen.

Convergent, a fost vehiculată ipoteza unui plan bine stabilit, orchestrat probabil de una din organizaţiile teroriste de anvergură, aspect neconfirmat până în prezent, chiar dacă au existat grupări teroriste care şi-au revendicat ulterior rolul în planificarea atacurilor.

Elementele descrise mai sus creionează probabilitatea dezvoltării unor pattern-uri acţionale specifice ale grupărilor teroriste, în perspectiva recurenţei ipotetice, dar totuşi posibile, a fenomenului terorist în 101 SINTEZA # 13, februarie 2015

Europa. Spre deosebire de acţiunile de gen anterioare, în care s-a urmărit crearea unui număr mare de victime, prin atacarea reţelelor de transport în comun ori a spaţiile publice aglomerate, tipologia şi modul de operare în cazul atentatelor de la Paris pot conduce către ideea unei refocalizări a acţiunilor pe ţinte specifice, persoane sau obiective, cu valoare de simbol. În acelaşi timp, atentatele din Franţa au confirmat punerea în practică şi, mai ales, efectul strategiei operaţionale a entităţilor teroriste, reconfigurată din „penetrarea spaţiului inamic” în „acţiuni de tip homegrown”. Acest aspect a fost amplu vehiculat în retorica discursivă a AlQaeda şi SI din ultimii ani, propaganda organizaţiilor teroriste fiind axată pe impulsionarea adepţilor în scopul executării unor atentate cu efect sporit în statele occidentale în care aceştia domiciliază.

De altfel, numărul semnificativ de jihadişti cu paşaport european care s-au deplasat în zone de conflict precum nordul Africii, Peninsula Arabă sau Orientul Mijlociu, a fost şi este speculat ca atu de către grupările extremiste, ca şi în cazul lui Said Kouachi, al cărui parcurs jihadist a

inclus deplasarea într-o tabără de antrenament a Al-Qaeda din Yemen.

Atacurile de la Paris au avut menirea să „dovedească” capacitatea operaţională şi determinarea de a propaga Jihadul dincolo de teritoriile musulmane, de a „lovi inamicul necredincios în inima acestuia”, aşa cum militează constant în predicile lor liderii organizaţiilor teroriste.

Un semnal de alarmă în plus privind riscul asociat revenirii pe continent a „luptătorilor străini” îl constituie celulele în adormire identificate şi destructurate în Belgia, Germania, Olanda şi Franţa, în urma investigaţiilor asociate atentatelor de la Paris. Anchetele derulate de autorităţile statelor vest-europene au relevat, astfel, că pericolul este real şi planează pe teritoriul continentului, riscul trecerii într-o stare acţională a islamiştilor cu convingeri radicale nefiind condiţionat de graniţele terestre.

Comentând situaţia, experţii în terorism au subliniat că în Europa s-a dezvoltat „a doua generaţie de terorişti”, care depăşesc stereotipul integristului musulman, constitu­indu-se într-un „amestec improbabil de tineri delincvenţi în 

MERIDIAN

n Este evident că Europa are nevoie de protecţie, nu de polemici legate de islamizarea spaţiului comunitar ori presupusa influenţă a unei religii

plină transformare ideologică”, în condiţiile în care transgresiunea dinspre frustrările din suburbii către ideologia salafistă devine repetitivă.

Efecte, implicaţii şi concluzii Catalogat drept „o crimă oribilă” şi „un atac barbar la adresa valorilor fundamentale europene şi a libertăţii de exprimare”, atacul armat asupra sediului revistei Charlie Hebdo a fost generic interpretat drept un „11 septembrie al Europei”.

Estimarea posibilelor efecte în plan securitar şi legislativ ale atacurilor din Paris poate fi făcută atât în prisma măsurilor imediate şi a proiectelor avansate în mediul decizional european, dar şi prin comparaţie, amintindu-ne de repercusiunile evenimentelor din New York din urmă cu 13 ani, când paradigma terorismului s-a redefinit în totalitate şi a generat modificarea totală a strategiilor de securitate şi apărare, a politicilor şi măsurilor conexe, precum şi a legislaţiei în ansamblu. Într-o relativă similitudine, atentatele din Paris au determinat reacţii imediate şi totodată semnificative în Franţa şi la nivel european, atât în plan acţional, cât şi legislativ. Amplificarea preocupărilor 102 SINTEZA # 13, februarie 2015

privind radicalizarea tinerilor francezi şi posibilele efecte se reflectă în cel mai recent proiect al autorităţilor statului, care, în urma evenimentelor din 7-9 ianuarie, au lansat site-ul „STOPDJIHADISME”, iniţiativă ce confirmă faptul că exportul de terorism şi efectele propagandei islamiste nu sunt doar teme de dezbatere, în contextul în care, în vastitatea sistemului jihadist global, strategiile operaţional-acţionale s-au adaptat rapid la măsurile de securitate şi vulnerabilităţile acestui mediu.

Denumită în unele cazuri în comentariile mediatice drept „isterie”, situaţia creată în statul francez a dezvăluit, dincolo de orice comentarii, imperativul consolidării măsurilor de securitate şi completare a dezbaterilor cu acţiuni subsumate, care să contracareze un pericol în creştere, aproape invizibil. La fel de importantă este cooperarea interstatală, condiţie în care, pe masa tratativelor europene de la Bruxelles, a fost vehiculată reconfigurarea securităţii spaţiului Schengen şi readusă în discuţie o dezbatere începută cu 10 ani în urmă - punerea în aplicare a proiectului PNR - Passenger Name Record - o bază de date centralizată care să conţină date referitoare la toţi pasagerii care

tranzitează un aeroport european şi care ar facilita eficientizarea luptei împotriva terorismului şi criminalităţii.

Nu trebuie omisă componenta populară, amplificarea manifestărilor antiislamice şi antioccidentale, cu greu contrabalansate de suporterii coexistenţei valorilor celor două curente, provocând apariţia dilemei privind modalităţile de gestionare a posibilei acutizări a faliei culturale. Într-o intervenţie menită să evidenţieze unitatea naţională, indiferent de religie sau de convingeri ideologice, Rachida Dati, primul politician francez de religie musulmană care a ocupat o funcţie guvernamentală - ministru al justiţiei -, membru în prezent a Parlamentului European şi primar al arondismentului 7 al Parisului, a evidenţiat, poate mai tranşant ca niciodată în mediul politic francez, imperativul „disciplinării” grupurilor minoritare de indivizi care manifestă atitudini antisociale, în contrapartidă cu incriminarea anumitor comunităţi sau a divizării societăţii franceze în comunităţi.

Mai departe decât a înţelege de ce, este evident că Europa are nevoie de protecţie, nu de polemici legate de islamizarea spaţiului comunitar ori presupusa influenţă a unei religii. n

Statul Islamic şi Al-Qaeda către competiţie sau cooperare?

Florin Popescu 103 SINTEZA # 13, februarie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Avalanşa de ştiri despre acţiunile Statului Islamic, actele sale de cruzime şi creşterea treptată a controlului asupra unor teritorii întinse din Irak şi Siria au devenit un fapt cotidian

n Se estimeză că Statul Islamic câştigă zilnic trei milioane de dolari din vânzarea petrolului din cele şapte terenuri petroliere pe care le controlează în Irak

abloul terorismului global se află în plin proces de reconfigurare, unul în care regiunea Siria-Irak se consacră drept exportator de riscuri de securitate, care se extind în întreg Orientul Mijlociu şi ameninţă Europa şi Statele Unite ale Americii.

Vizibilitatea în creştere a Statului Islamic a surprins Occidentul, care a devenit conştient de gradul de pericol pe care organizaţia, deloc nouă, îl reprezintă, aceasta şocând prin brutalitatea acţiunilor şi reuşind să polarizeze o parte din organizaţiile teroriste islamice prin anunţul privind instaurarea Califatului în spaţiul controlat de o parte şi de alta a graniţei irakiano-siriene.

Contextul, favorabil menţinerii tensiunilor dintre Statul Islamic şi Al-Qaeda, lasă loc liber unor tratative de atenuare a disensiunilor şi de unificare, cel puţin la nivel local, a proiectelor violente, variantă la fel de periculoasă, precum lupta pentru supremaţie asupra peisajului jihadist, care ar putea cataliza o întrecere având ca miză comiterea celui mai spectaculos atentat împotriva unei ţinte occidentale.

Ritmul în care organizaţiile franciză ale Al-Qaeda cedează

bogată organizaţie teroristă din lume” după ce s-a estimat că fondurile sale depăşesc cifra de un miliard de lire sterline, detaliu care influenţează în mod cert decizia unei persoane de a se ralia uneia sau alteia dintre cele două, ideologia putând trece în plan secund în această perioadă, în care dificultăţile economice cu care se confruntă întreg mapamondul au devenit un laitmotiv al ştirilor.

Dar dincolo de cunoaşterea mai mult sau mai puţin exactă a resurselor sale financiare, de stabilirea valorii de adevăr a ştirilor despre câştigurile zilnice de trei milioane de dolari din vânzarea petrolului din cele şapte terenuri petrolifere pe care le controlează în Irak, faptul că Statul Islamic dispune de un arsenal modern este o evidenţă care cântăreşte greu în balanţa opţiunilor unui eventual nou adept.

Diferenţierea a putut fi văzută şi în cazul celei mai sângeroase şi mai agresive emoţional dintre acţiunile Statului Islamic, decapitarea.

Asasinările lui James Foley şi Steven Sotloff au fost astfel executate încât să individualizeze organizaţia faţă de AlQaeda şi să lanseze o marcă distinctă: a lipsit componenta religioasă, actul de acuzare a fost rostit în limba „duşmanului cruciat”, engleza, călăul

T

104 SINTEZA # 13, februarie 2015

mirajului unui stat islamic global indică o înglobare „naturală” a acestora de către „purtătoarea actuală a stindardului Jihadului” şi posibila dispariţie, mai rapidă şi mai inedită decât s-ar fi crezut, a organizaţiei fondate de Bin Laden.

Statul Islamic - un breaking news continuu Avalanşa de ştiri despre acţiunile Statului Islamic, actele sale de cruzime şi creşterea treptată a controlului asupra unor teritorii întinse din Irak şi Siria au devenit un fapt cotidian pe parcursul ultimului an şi au contribuit la construirea în timp record a unei imagini pe care nu a avut-o vreodată nici Al-Qaeda.

Mai mult, despre Al-Qaeda, veştile au devenit sporadice şi au trecut în plan secundar, îndeosebi după ce Statul Islamic a anunţat, în iunie 2014, instaurarea Califatului în zonele controlate de o parte şi de alta a frontierei irakiano-siriene, iar liderul său, Abu Bakr Al-Baghdadi, s-a intitulat „califul Ibrahim”.

Fosta filială a Al-Qaeda a beneficiat de atenţia presei, concentrată asupra a tot ceea ce este legat de modul, uneori sinusoidal, alteori exponenţial, în care a evoluat organizaţia începând din vremurile când precursorii săi

se numeau Jamaat al Tawhid wa al Jihad, apoi, succesiv, Al-Qaeda în Irak, Statul Islamic Irak, Statul Islamic din Irak şi Siria, Statul Islamic din Irak şi Levant, pentru ca, în 2014, liderii săi să renunţe definitiv la orice conotaţie geografică, astfel încât să fie clar că ţinta este nu doar individualizarea între celelalte grupări teroriste, ci, mai mult, reunirea acestora sub o comandă unică, alta decât cea a nucleului AlQaeda.

Diferenţele între Al-Qaeda şi Statul Islamic, această pasăre Phoenix a jihadismului, au apărut tot mai pregnante, în primul rând prin construirea unei secţiuni dedicate luptătorilor veniţi din afara arealului arab şi incluşi în aşa- numita „Legiune Străină” şi prin atragerea selectivă a celor cu competenţe medicale, militare şi manageriale; apoi prin înfiinţarea unei brigăzi exclusiv feminine, Al-Khanssaa, căreia i-au fost stabilite îndatoriri precum pedepsirea femeilor descoperite ca având comportamente „neislamice” sau promovarea organizaţiei şi recrutarea de noi membri prin folosirea tocmai a invenţiilor occidentale - platformele de socializare. Şi din punct de vedere financiar, Al-Qaeda a fost devansată net de Statul Islamic, considerată „cea mai

105 SINTEZA # 13, februarie 2015

Declararea Califatului este cea mai importantă evoluţie a terorismului de la atentatele din 11 septembrie 2001 şi ar putea echivala cu debutul unei noi ere a jihadismului, punând la dispoziţia luptătorilor un ideal concret, un deziderat deja realizat şi care acum trebuie apărat. a avut provenienţă britanică şi, nu în ultimul rând, filmarea dinamică a demonstrat caracterul de modernitate al noului val de jihadişti.

Asigurarea unui scop concret şi etalarea puterii - Califatul Declararea Califatului este cea mai importantă evoluţie a terorismului de la atentatele din 11 septembrie 2001 şi ar putea echivala cu debutul

unei noi ere a jihadismului, punând la dispoziţia luptătorilor un ideal concret, un deziderat deja realizat şi care acum trebuie apărat, ceea ce ar putea atrage o infuzie de voluntari pentru Statul Islamic şi Abu Bakr Al-Baghdadi, „proprietarul” mărcii.

Instaurarea Califatului a polarizat mediile jihadiste, unele dintre grupările din regiune, precum Frontul Al-Nustra sau franciza magrebiană a Al-Qaeda, declarându-şi loialitatea, în timp ce altele s-au poziţionat împotriva Statului Islamic, printre care malinezii din At-Tawhid Wa-lJihad şi nigerienii din Boko Haram, grupare aflată, de asemenea, în proces de consolidare şi care a preluat modelul Statului Islamic, anunţând la scurt timp, la finele lui august 2014, instituirea unui stat islamic pe întreg teritoriul Nigeriei, fără însă a-l numi califat.

Mai pragmatică, Ansar Beit alMaqdis, grupare de inspiraţie AlQaeda care operează în Peninsula Sinai începând cu anul 2011, şi-a demonstrat adeziunea faţă de Statul Islamic printr-o decapitare colectivă, desfăşurată în maniera şi într-un cadru în care apăreau drapele ale acesteia.

Dincolo de maniheismul cu care a fost primită „înfiinţarea” califatului, 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Nici menţinerea divergenţei dintre Al-Qaeda şi Statul Islamic, nici regruparea acestora sub forma unei structuri unitare, nu aduc avantaje strategice

aceasta a pus la grea încercare ce mai rămăsese din unitatea francizelor Al-Qaeda, şi aşa zdruncinată de desprinderea unor facţiuni, pe motive mai puţin ideologice şi mai mult legate de împărţirea fondurilor sau de ambiţii personale - a se vedea „cazul” Mokhtar Belmoktar, a cărui dezamăgire pentru a nu fi suficient valorizat ca lider l-a împins să părăsească Al-Qaeda din Magrebul Islamic şi să-şi înfiinţeze propriile grupări. Tentaţia Califatului a impresionat nu doar organizaţiile consacrate sau pe cele de importanţă medie, ci şi noile facţiuni, la Statul Islamic declarându-şi afilierea Jund al-Khilafa fi Ard al-Jazaair, desprinsă din Al-Qaeda în Maghrebul Islamic sub motivul îndepărtării organizaţieimamă de la „calea adevărului”, exprimare sub care se ascunde nemulţumirea faţă de persistenţa tutelei Al-Qaeda.

Mişcarea centrifugă a unora dintre segmentele vitale ale reţelei Al-Qaeda este înlesnită în mod esenţial de diminuarea, treptată şi considerabilă, a importanţei decizionale a nucleului, acesta menţinându-şi influenţa mai mult la nivel ideologic decât operaţional şi logistic. Mai mult, în condiţiile preschimbărilor determinate de Primăvara Arabă, filialele Al-Qaeda şi-au sporit autonomia faţă de centru, 106 SINTEZA # 13, februarie 2015

107 SINTEZA # 13, februarie 2015

speculând de o manieră optimă vidul politic şi de securitate din regiunile tradiţionale de acţiune, chiar dacă uneori independenţa a condus şi la apariţia rivalităţii între acestea, în lupta pentru obţinerea fondurilor, cucerirea de noi teritorii şi recrutarea de noi adepţi.

Valul dezertărilor se apropie, încet, dar sigur, de fieful Al-Qaeda, luna octombrie a anului trecut aducând în panoplia Statului Islamic o grupare apropiată de Al-Qaeda, Mişcarea Islamică din Uzbekistan, activă în zona frontierei afgano-pakistaneze. Încurajată de acest succes, Statul Islamic a lansat în luna noiembrie o ofertă de colaborare altor două grupări din regiune, Tehrik-e-Taliban Pakistan şi Lashkar-e-Jhangvi, cărora le-a cerut sprijin pentru atacuri asupra instalaţiilor de securitate şi a minorităţii şiite din Pakistan.

Tăcerea lui Ayman Al Zawahiri - resemnare cu aparenţă strategică Abu Bakr Al-Baghdadi îl eclipsează tot mai mult pe Ayman Al-Zawahiri, existând premise ca liderul Statului Islamic să devină cel mai influent jihadist din lume, în condiţiile în care acţiunile din ultima perioadă şi îngrijorările exprimate de politicieni

şi experţi de prim rang la nivel internaţional constituie argumente ale consolidării imaginii acestuia şi a grupării sale.

Dincolo de ştirile despre cum şi unde acţionează Statul Islamic sau despre cum este alcătuită şi cum este sau se promovează pe internet, un detaliu atrage atenţia şi dă măsura importanţei organizaţiei: Abu Bakr Al-Baghdadi şi nu Ayman Al-Zawahiri a fost protagonistul ultimei caricaturi marca „Charlie Hebdo”, publicată pe contul de Twitter al săptămânalului, cu doar câteva ore înaintea atacului asupra sediului acesteia.

Tăcerea lui Al-Zawahiri şi evitarea unui comunicat în care să denunţe categoric proclamarea Califatului au contribuit la intrarea nucleului central al Al-Qaeda într-un con de umbră, din care nu a reuşit să o scoată vestea înfiinţării, în septembrie 2014, a noii sale francize, Al-Qaeda în subcontinentul Indian, având ca scop înfiinţarea unui alt califat, în spaţiul India – Bangladesh - Burma.

Iar precizarea că punerea în operă a proiectului a survenit unor discuţii care au durat „peste doi ani” şi au fost menite să-i convingă pe mujahedinii din regiune să se reunească, poate ar fi trebuit evitată în mesajul inaugural, întrucât nu face decât să arunce încă 

MERIDIAN

n Abu Bakr Al-Baghdadi îl eclipsează tot mai mult pe Ayman Al-Zawahiri, existând premise ca liderul Statului Islamic să devină cel mai influent jihadist din lume

o Al-Qaeda în urma intempestivului Stat Islamic. Într-un astfel de context apar oarecum fireşti nedumerirea şi anxietatea pe care le resimt cei care încă susţin Al-Qaeda şi care doresc redobândirea supremaţiei pe piaţa jihadistă, ajungând să-i adreseze scrisori deschise lui Al-Zawahiri, cum a procedat un membru important al Jabhat Al Nusra, Abu Mariyah Al Qahtani, care i-a reproşat liderului Al-Qaeda că nu a răspuns timp de două luni la scrisorile trimise de gruparea siriană, în care i se cerea a să ia o atitudine fermă faţă de Califatul Statului Islamic.

Uniţi sub steagul Jihadului Posibilitatea unor conflicte deschise între Statul Islamic şi facţiunile partizane Al-Qaeda pare de neevitat, în situaţia în care avansul celei dintâi se va concretiza prin extinderea ariei sale de operare şi influenţă.

Cu toate acestea, o serie de elemente sugerează posibilitatea ca, în spatele uşilor închise, să se desfăşoare tratative de atenuare a disensiunilor şi de unificare a eforturilor, un exemplu fiind asaltul comun al Frontului Al Nusra şi luptătorilor Statului Islamic asupra oraşului Arsal, aflat la frontiera 108 SINTEZA # 13, februarie 2015

siriano-libaneză, precum şi zvonurile referitoare la colaborarea dintre AlQaeda din Peninsula Arabă şi Statul Islamic în organizarea şi executarea atacurilor din Franţa - aspect care confirmă valabilitatea sprijinului „împotriva cruciaţilor”, pe care AlQaeda din Peninsula Arabă l-a oferit Statului Islamic în august 2014.

Varianta încheierii unei alianţe la nivelul liderilor este discutabilă, fiind binecunoscute animozităţile dintre Al-Zawahiri şi Al-Baghdadi, fostul său subaltern, inclusiv cele istorice, provenite din criticile frecvent lansate de către primul faţă de violenţa excesivă a celui de-al doilea.

Dar nu este exclus ca pactizarea să se producă, deocamdată, la niveluri inferioare, în plan local, mass-media evocând întâlniri de taină între lideri ai Al Nusra şi ai Statului Islamic, unde au fost luate hotărâri despre modul în care cele două organizaţii să colaboreze în viitoare acţiuni.

Un viitor lipsit de certitudini Pentru autorităţile statale implicate în lupta împotriva terorismului global, nici menţinerea divergenţei dintre Al-Qaeda şi Statul Islamic, nici regruparea acestora sub forma unei structuri unitare nu aduc avantaje strategice. Lupta pentru

supremaţie ar putea să le slăbească pe amândouă, dar la fel de bine rivalitatea ar putea demara o competiţie pentru a stabili care organizaţie este capabilă să comită cel mai spectaculos atac împotriva ţintelor occidentale.

Pe de altă parte, menţinerea actualului statu quo ar stimula afilierea la Statul Islamic a altor insurgenţi, deschizând noi fronturi ale jihadismului sub egida acesteia, recunoscută deja pentru violenţă şi brutalitate.

Un element surpriză ar putea veni din partea somalezilor din Al-Shabab, care până în prezent nu s-au exprimat tranşant în favoarea uneia sau celeilalte dintre competitoarele pentru leadershipul terorismului mondial şi nu par decişi să o facă, în condiţiile în care eliminarea liderului, Ahmed Abdi Godane, în septembrie anul trecut, a lăsat gruparea într-un vid ideologic. În lipsa unui plan coerent la nivel local şi regional şi a unei strategii dezvoltate şi aplicate fără întâziere de către autorităţi, Statul Islamic, cu sau fără un parteneriat încheiat cu Al-Qaeda, va continua să exploateze nu doar porozitatea frontierelor, dar şi lipsa de fermitate şi vidul de securitate existent în multe zone din arealul Orientului Mijlociu şi al Nordului Africii. n

Grecia şi viitorul Zonei Euro Mihnea Teodorescu 109 SINTEZA # 13, februarie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Alexis Tsipras, liderul Syriza, a promis înlăturarea regimului care a dus ţara „în sărăcie, şomaj, durere şi disperare" şi a reuşit să convingă electoratul că va pune capăt anilor de „umilinţă şi suferinţă"

n Podemos, partidul anti-austeritate din Spania aflat şi el în ascensiune, a anunţat: „În sfârşit, grecii vor avea un guvern grecesc, nu un emisar al cancelarului Angela Merkel"

voluţiile din ultimii ani la nivelul Uniunii Europene pot fi definite printr-o sintagmă: „puncte de cotitură". Iar data de 25 ianuarie 2015 a mai marcat unul.

Stânga radicală, reprezentată de Syriza, a câştigat alegerile parlamentare din Grecia. Scorul nu a fost zdrobitor, dar suficient cât să asigure accederea la putere a unui lider puţin tolerant la negocieri cu Europa şi să perpetueze neliniştea la Bruxelles şi volatilitatea pe pieţele financiare.

Alexis Tsipras, liderul Syriza, a promis înlăturarea regimului care a dus ţara „în sărăcie, şomaj, durere şi disperare" şi a reuşit să convingă electoratul că va pune capăt anilor de „umilinţă şi suferinţă" prin renunţarea la măsurile de austeritate, asumându-şi riscul ca ţara să iasă din Zona Euro. Succesul Syriza poate fi considerată atât rezultatul unei strategii de campanie populiste, cât şi deznodământul relaţiei defectuoase pentru care Grecia şi Uniunea Europeană nu au găsit, în ultimii ani, teren comun de dialog.

Presa internaţională a punctat faptul că a fost prima victorie electorală a unui partid anti-

a anunţat că este dispus să negocieze cu partenerii europeni ai Greciei, declarând că „austeritatea nu face parte din tratatele europene, ci doar democraţia şi principiul suveranităţii populare". În situaţia în care Grecia are de înapoiat aproximativ 240 de miliarde de euro, rămâne de văzut la ce sunt dispuşi să renunţe creditorii statului elen. Într-o declaraţie făcută presei, directorul Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, a punctat că „o datorie este o datorie şi reprezintă un contract".

E

110 SINTEZA # 13, februarie 2015

La numai 40 de ani, Alexis Tsipras punctează cel puţin două premiere în istoria Greciei - este cel mai tânăr lider al unei formaţiuni politice şi este primul premier necăsătorit, ceea ce ar reprezenta o schimbare majoră pentru o ţară conservatoare.

austeritate din Zona Euro, de la debutul crizei economice mondiale, care ar putea anunţa un parcurs similar şi pentru alte formaţiuni din acelaşi spectru politic, în acest an. Un „semnal de alarmă" în acest sens poate fi considerat faptul că, într-un tweet

postat după încheierea scrutinului, Podemos, partidul anti-austeritate din Spania aflat şi el în ascensiune, a anunţat: „În sfârşit, grecii vor avea un guvern grecesc, nu un emisar al cancelarului Angela Merkel".

„Noua democraţie", marca Harry Potter Potrivit presei elene, vicepremierul Evangelos Venizelos l-a ironizat pe liderul Syriza comparându-l cu personajul Harry Potter, dat fiind că „promite raiul pe pământ fără sacrificii şi reîntoarcerea la prosperitate într-un mod magic", promisiuni pe care nu le va putea ţine.

La numai 40 de ani, Alexis Tsipras punctează cel puţin două premiere în istoria Greciei - este cel mai tânăr lider al unei formaţiuni politice şi este primul premier necăsătorit, ceea ce ar reprezenta o schimbare majoră pentru o ţară conservatoare. Tocmai lipsa de experienţă în conducerea unei naţiuni ar putea fi motivul pentru care opinia publică elenă şi-a investit încrederea în el: nu a fost niciodată însărcinat cu gestionarea crizei economice şi a fost mai puţin expus regulilor „micilor înţelegeri necesare". În discursul susţinut după încheierea scrutinului, Alexis Tsipras

Revoluţie împotriva austerităţii Pentru coaliţia lui Antonis Samaras, care a încercat, din 2012, să rebalanseze situaţia internă prin reforme şi tăieri bugetare, parcursul ţării era simplu: respectarea cerinţelor creditorilor, menţinerea monedei unice şi evitarea ascensiunii curentului „comunist", prin Syriza.

De cealaltă parte, Alexis Tsipras a precizat, în repetate rânduri, că respectă instituţiile europene, dar că nu se simte obligat să respecte şi obligaţiile impuse de troica Uniunea Europeană - Banca Centrală Europeană - Fondul Monetar Internaţional în schimbul celor 240 111 SINTEZA # 13, februarie 2015

În prezent, Syriza vrea să renunţe la reducerile din sectorul public, să mărească salariile şi pensiile şi vrea „să şteargă" o parte a datoriei publice, bani ce ar trebui înapoiaţi preponderent altor state din Zona Euro.

de miliarde de euro. În aceste condiţii, campania lui Tsipras s-a conturat în jurul unei strategii de protecţie ce a propagat spectrul ieşirii ţării din Zona Euro, un scenariu dezbătut intens încă de acum doi ani, atât la nivel politic european, cât şi de experţi.

Încă din luna mai 2012, când a încercat să formeze o coaliţie antibailout, liderul Syriza susţinea, de asemenea, că datoria Greciei este nesustenabilă, fiindcă ţara nu va fi niciodată capabilă să returneze fondurile.

Aşadar, în prezent, Syriza vrea să renunţe la reducerile din sectorul public, să mărească salariile şi pensiile şi vrea „să şteargă" o parte a datoriei publice, bani ce ar trebui înapoiaţi preponderent altor state din Zona Euro.

Noul premier nu şi-a lăsat nici criticii, nici susţinătorii să aştepte şi a început în forţă mandatul: în prima şedinţă de guvern, ţinută la trei zile de la învestire, şi-a avertizat miniştrii că vor avea o sarcină dificilă, iar populaţia, care aşteaptă schimbări radicale de la Executiv, nu trebuie dezamăgită, priorităţile fiind „abordarea crizei umanitare a Greciei" şi negocierea datoriei.

Cabinetul de la Atena a anunţat îngheţarea planurilor de privatizare a companiei de electricitate PPC, la care guvernul este acţionar majoritar, precum şi sistarea vânzării a 67% din acţiunile Autorităţii Portuare Pireu. Liberalizarea pieţei energetice, precum şi privatizarea portului 

MERIDIAN

n Cabinetul de la Atena a anunţat îngheţarea planurilor de privatizare a companiei de electricitate PPC, la care guvernul este acţionar majoritar, precum şi sistarea vânzării a 67% din acţiunile Autorităţii Portuare Pireu

fuseseră decise în cadrul acordului de bailout. În mod cert, dacă mai era nevoie, Tsipras a reuşit să capteze atenţia creditorilor şi să ofere „material de lucru” pentru pseudoanalize alarmiste. Însă, potrivit unui economist britanic, „pentru o criză a datoriei, este nevoie de doi".

O criză în Occident În noiembrie 2012, la trei zile după ce cancelarul german, Angela Merkel, îşi încheia vizita la Atena, Uniunea Europeană primea Premiul Nobel pentru Pace pentru „restaurarea armoniei". În mod trist, un stat membru se confrunta, de doi ani, cu probleme majore: Produsul Intern Brut era în declin, rata şomajului în creştere, iar încrederea investitorilor în cădere liberă. Grecia a acumulat datorii mari faţă de Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, conturându-se scenarii cu privire la ieşirea ei din Zona Euro.

Pentru a diminua declinul, autorităţile de la Atena au recurs la măsuri de austeritate severe: reduceri de salarii şi pensii, majorări de impozite, concedieri în sectorul public, care au fost întâmpinate, în mod previzibil, de proteste de stradă.

112 SINTEZA # 13, februarie 2015

În mediul analitic, fie s-a concluzionat „optimist" că o ieşire izolată a Greciei din Zona Euro şi insolvenţa ei ar fi fost o evoluţie căreia Europa ar putea să-i facă faţă din punct de vedere economic, fie s-au lansat avertismente cu privire la potenţialele efecte ale unor evoluţii similare în ţări din sudul Europei.

Mai grav, însă, suprasaturaţiei de analize economice mai mult sau mai puţin avizate i s-a suprapus o campanie dură la nivel mediatic: Atena se transforma din „leagăn al democraţiei” în centru al corupţiei generalizate, pe fondul unui sistem public supradimensionat şi al unor beneficii sociale uriaşe.

Anul 2015 - anul stângii Efectele crizei economice izbucnite în 2008 nu s-au văzut în anii imediat următori (20092011): partidele de stânga şi de centru-stânga au pierdut în Cehia, Germania, Olanda, Suedia sau Marea Britanie. Timp de câţiva ani, se pare că forţele de dreapta au reuşit să găsească pârghiile necesare asigurării încrederii opiniei publice în capacitatea lor de a face faţă crizei.

O „palmă" dată acestor politici deficitare a fost scrutinul

europarlamentar din 2014, când formaţiunile eurosceptice şi extremiste au căpătat o vizibilitate sporită.

La lipsa de coeziune la nivel comunitar au contribuit şi atitudini precum cea adoptată de dreapta aflată la guvernare în Marea Britanie, a cărei ieşire din Uniunea Europeană părea mai posibilă ca oricând la nivelul anului 2013. Premierul David Cameron punea la îndoială prezenţa ţării sale în Uniunea Europeană şi solicita o renegociere a termenilor statutului de membru al blocului comunitar, promiţând un referendum pe acest subiect până în 2017, în cazul în care va câştiga alegerile programate în mai 2015.

Contracandidatul său, laburistul Ed Miliband, se pronunţă împotriva ieşirii Regatului din Uniunea Europeană şi speră să obţină victoria tot pe o platformă a nemulţumirii populare, date fiind standardele de trai reduse.

Un scrutin interesant va fi şi cel programat în toamna anului 2015 în Spania, pe care „tânăra" formaţiune de stânga Podemos, a lui Pablo Iglesias Turrión, speră să-l câştige, cu o strategie similară celorlalte „stângi". n

Rezultatele alegerilor parlamentare din Republica Moldova. Surprize şi provocări Andrei Ionescu 113 SINTEZA # 13, februarie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Eşecul negocierilor pentru constituirea unei majorităţi lipsite de comunişti a accentuat sentimentul de dezamăgire populară

A

legerile parlamentare care au avut loc la 30 noiembrie 2014, peste Prut, au oferit o dublă surpriză: formaţiunile pro-europene, creditate în sondaje ca fiind departe de a cumula o majoritate simplă, au reuşit să reediteze succesul din 2010, în timp ce Partidul Comuniştilor a pierdut supremaţia în opţiunile electorale în favoarea socialiştilor, cotaţi cu cea mai mică şansă.

La victoria formaţiunilor liberaldemocrate a contribuit decisiv votul din diaspora, majoritar occidentală, care a răsplătit cu o mobilizare fără precedent iniţiativele constante ale Guvernului de la Chişinău de implicare a cetăţenilor săi aflaţi peste hotare în dezvoltarea ţării.

Schimbările majore la nivelul electoratului PSRM au avut natură conjuncturală, formaţiunea condusă de Igor Dodon, fiind beneficiarul nesperat al deciziei autorităţilor de înlăturare din cursa electorală a Partidului „Patria", pe listele căruia candida omul de afaceri Renato Usatîi.

Acesta s-a refugiat peste noapte la Moscova, speriat de rapiditatea cu care dezvăluirea unor activităţi financiare ilegale de campanie şi despre sarcinile FSB cu care a fost trimis în Republica 114 SINTEZA # 13, februarie 2015

Moldova i-au demontat siguranţa cu care lansa mesaje populiste lipsite de suport.

Negocierile pentru constituirea coaliţiei de guvernare au depăşit durata celor din 2010, accentuând sentimentul de dezamăgire populară, exprimat de prezenţa la vot cu 10 puncte procentuale sub nivelul înregistrat la precedentul scrutin (55,86%, faţă de 65,5%). Şi acum, ca şi atunci, a fost luată în calcul o alianţă cu PCRM, liderii PLDM şi PDM, Vlad Filat şi Marian Lupu, explicând că soluţia la care au recurs a fost impusă de blocajul în care au intrat discuţiile iniţiale cu PL, din cauza „condiţiei inacceptabile" de a partaja inclusiv postul de şef al statului, care va deveni vacant în martie 2016.

Acuzele au fost însă reciproce, preşedintele liberalilor, Mihai Ghimpu, suspectând că PDM ar dori atât funcţia de preşedinte al Parlamentului, pentru Marian Lupu, cât şi pe cea de şef al statului, pentru Vlad Plahotniuc, iar împreună cu PLDM ar încerca să obţină conducerea celor mai multe obiective economice de interes strategic.

Lipsa de transparenţă a negocierilor şi, ulterior, ignorarea cedărilor pe care le-a anunţat PL,

într-o ultimă încercare de a da o nouă şansă creării unei coaliţii proeuropene, ar putea fi de natură să credibilizeze ipoteza de mai sus.

Alianţa pentru o Moldovă Europeană, anunţată de PLDM şi PDM în data de 23 ianuarie 2015, va forma un guvern minoritar, cele două fracţiuni adunând împreună doar 42 de voturi. Vlad Filat şi Marian Lupu susţin că PCRM nu va primi niciun post în viitorul Cabinet de Miniştri, dar în procesul legislativ va fi nevoie în permanenţă de susţinere din partea uneia sau alteia din facţiunile de opoziţie, iar comuniştii şi-au exprimat disponibilitatea în acest sens, invocând „interesele naţionale". Perspectiva este mai mult decât riscantă, întrucât va obliga coaliţia de guvernare la numeroase concesii politice, economice şi administrative, care la un moment dat ar putea veni în contradicţie cu proiectele majore de reformă asumate de Republica Moldova în 2010.

Faptul că, pe de o parte, negocierile nu s-au concentrat asupra formării Guvernului, ci pe împărţirea unor funcţii administrative, este privit cu neîncredere de către analiştii politici de peste Prut, care văd în clarificarea relaţiilor personale dintre politicienii pro-europeni cheia disputelor actuale şi viitoare.

n Liderii noii coaliţii susţin că PCRM nu va primi niciun post în viitorul Cabinet de Miniştri. În imagine, Vlad Filat, liderul PLDM

Republica Moldova are nevoie, indiscutabil, de continuitatea reformelor interne şi a parcursului european, fără de care toate eforturile autorităţilor şi ale partenerilor externi din ultimii patru ani ar putea fi şterse cu buretele.

La rândul său, Uniunea Europeană şi, implicit, România, în dubla sa calitate de stat aflat la graniţa comunitară şi de ţară, având o istorie comună cu Republica Moldova, au nevoie de un vecin previzibil, stabil şi orientat irevocabil către valorile democratice.

Aceste deziderate ar putea fi mai dificil de atins în condiţiile în care PLDM şi PDM au ignorat vădit recomandarea liderilor facţiunilor politice din Parlamentul European privind formarea unei alianţe de guvernare exclusiv de către formaţiunile pro-europene, ridicând o problemă majoră de credibilitate pentru noua putere de la Chişinău. În eventualitatea permanentizării unui sprijin parlamentar pentru Guvern din partea lui Vladimir Voronin şi a echipei sale, chiar dacă debarasată de o serie de politicieni aflaţi în opoziţie cu liderul formaţiunii din cauza discursului subit proeuropean al acestuia, nu ar surprinde pe nimeni ca toate acumulările 115 SINTEZA # 13, februarie 2015

pozitive pe linia democratizării şi dezvoltării ţării să fie temporizate de obiectivul comuniştilor de a renegocia anumite prevederi ale Acordului de Asociere cu UE. Chiar dacă nu se va ajunge aici, rezervele declarate ale comuniştilor faţă de angajamentele europene ale Republicii Moldova şi faţă de politicile comunitare adresate acestui stat s-ar putea repercuta negativ asupra perspectivei conturate de intenţia UE de a aborda diferenţiat statele membre ale Parteneriatului Estic, prin elaborarea de planuri detaliate pentru cele trei semnatare ale Acordurilor de Asociere la Summitul de la Riga, din luna mai a acestui an. În plan intern, rolul în creştere al PCRM va crea formaţiunii posibilitatea mult aşteptată de a-şi reface accesul la resursele administrative, miza fiind cu atât mai mare cu cât se apropie alegerile locale. Iar la momentul scrutinului, anumite înţelegeri punctuale cu PDM, de exemplu, ar putea face ca ambele partide să îşi valorifice la maxim propriile şanse, în detrimentul altor candidaţi de factură pro-europeană.

Nu în ultimul rând, prelungirea peste aşteptări a negocierii coaliţiei se va repercuta direct asupra partidului care va propune premierul - cel mai

probabil, PLDM - care are de recuperat un deficit serios de încredere în raioanele din nord şi din sud, unde s-a votat majoritar cu stânga. Iar acest lucru va depinde, în mare măsură, de modalitatea în care viitorul Guvern va reuşi să gestioneze efectele economice negative ale deprecierii continue a monedei naţionale şi revenirii în ţară a migranţilor din Rusia, ce ar putea scăpa de sub control pe fondul vidului de guvernare din ultimele luni. Pentru aceasta va fi nevoie de o coaliţie fără probleme interne, care să se poată concentra necondiţionat asupra problemelor ţării, şi de un management dictat de profesionalism, nu de interese partinice.

Rămâne de văzut cât anume din toate aceste ipoteze se vor adeveri şi cum vor fi ele gestionate de puterea de la Chişinău.

Nu în ultimul rând, rămâne de văzut cum va evolua relaţia cu România şi modul în care va continua sprijinul de până acum oferit de Bucureşti pentru implementarea reformelor şi apropierea de UE, cunoscute fiind retorica profund antiromânească promovată de regimul Voronin şi practicile comuniştilor de a reclama ţara noastră la forurile europene, sub pretextul apărării statalităţii moldoveneşti. n

INTELLIGENT BUSINESS Antreprenorii şi afacerile de familie faţă cu succesiunea Afacerile de familie din România au ajuns în cel mai important moment din istoria de 25 de ani a capitalismului românesc.

Alexandru Medelean, lider de servicii integrate pentru antreprenori și afaceri de familie în compania de audit şi consultanţă PwC România, face radiografia unui sistem fără de care economia românească nu ar putea supravieţui.

Elena Nicolae

116 SINTEZA # 13, februarie 2015

117 SINTEZA # 13, februarie 2015

I N TE L L IG ENT

BUSINESS

IN TE L L IGE N T

D

acă ar fi rămas la ţară, acolo unde a copilărit, Alexandru Medelean ar fi fost probabil cunoscut pentru troiţa pe care ar fi ridicat-o la o răscruce. Sau pentru fântâna pe care ar fi săpat-o la margine de drum, să aline setea călătorului. Destinul l-a dus însă la oraş, iar troiţa s-a transformat în iniţierea, împreună cu colegii din PwC, a primului studiu dedicat afacerilor de familie din România şi a programului „JumpStart to Trusted Business Advisor”, pe care îl derulează de cinci ani în trei universităţi din România (Timişoara, Cluj-Napoca şi Iaşi), program menit să identifice şi să sprijine absolvenţii performanţi, iar fântâna într-o catedră fondată la Facultatea de Business a Universităţii „Babeş-Bolyai”, dedicată afacerilor de familie (Catedra PwC Antreprenoriat şi Afaceri de familie).

Din punct de vedere tehnic, probabil că Alexandru Medelean este mai degrabă cunoscut pentru implicarea în coordonarea tranzacţiei prin care fondatorii grupului clujean Energobit a vândut pachetul majoritar către fondul de investiţii Innova Capital şi BERD, sau mai recent pentru că a făcut parte din echipa de coordonare a tranzacţiei prin care banca Millenium a fost vândută către OTP Bank. Dacă, însă, îl întrebi pe el, o să-ţi spună că proiectele sale de suflet sunt două: cel legat de afacerile

BUS IN ES S

de familie din România şi cel legat de sprijinirea studenţilor performanţi.

Iar motivul este destul de simplu: „Am crescut în PwC odată cu capitalul românesc”. Înainte de lansarea celei de-a doua ediţii a „PwC Family Business Survey 2014/2015 – principalele rezultate pentru România” ne-a acordat un interviu în care a vorbit despre principalele provocări pe care le au de depăşit antreprenorii şi afacerile de familie în perioada care urmează.

- Ce înseamnă afacerile de familie pentru economia românească?

Alexandru Medelean: Există mai multe planuri în care putem răspunde la această întrebare, dar m-aş opri la trei dintre ele. Dacă e să luăm în ansamblu afacerile - corporaţii multinaţionale, companiile listate, cele cu capital de stat şi orice alt gen de afaceri, mai puţin cele de familie - şi ne uităm la ele din perspectiva sferelor de influenţă şi de putere care le guvernează activitatea, putem considera că avem o interacţiune între două mari cercuri – afacerea propriuzisă şi acţionari. Ceea ce arată că lucrurile sunt destul de simplificate din punct de vedere al mecanismului de decizie şi al obiectivelor pe care trebuie să şi le asume un astfel de business. În cazul afacerilor de familie, lucrurile sunt mult mai complexe, avem o intersecţie a trei mari cercuri de influenţă şi de putere – avem afacerea, avem acţionarii, dar avem şi familia. Or, această interacţiune a

celor trei cercuri ne duce în situaţia de a avea opt planuri de interse sau tipuri de forţe care acţionează în cadrul unei afaceri de familie, ceea ce presupune un cu totul alt mod de operare şi obiective diferite şi un echilibru mult mai complex de gestionat (pentru o mai bună înţelegere este relevant desenul ataşat).

Un alt plan din care am putea să înţelegem importanţa afacerilor de familie ar fi similar cu următoarea situaţie - noi ca oameni suntem şocaţi, speriaţi, marcaţi în momentul în care discutăm despre un individ care îşi poate pierde o mână. Omul acela nu mai poate probabil să mănânce, nu mai poate să conducă o maşină… Un braţ este un element extrem de important, este foarte vizibil. Aşa am putea percepe şi posibilitatea dispariţiei unei mari corporaţii de pe piaţă.

Antreprenorii şi afacerile de familie, multe şi, unele dintre ele, de mici dimensiuni, ar fi mai degrabă celulele organismului, pe care nu le vedem, nu le conştientizăm decât atunci când apar stări grave de boală, de alterare a lor. Sunt însă la fel de importante sau poate chiar mai importante decât braţul, pentru că, dacă în locul braţului găseşti o proteză, pentru celula în sine este mai greu să găseşti un înlocuitor. Sănătatea lor, calitatea lor este de importanţă vitală pentru societate. Gândiţi-vă cât de vizibilă a fost dispariţia de pe piaţa noastră a companiei Nokia (care în cele din urmă a fost substituită cu o 

Afacerile de familie sunt adesea descrise ca interfeţe ale unui set de trei cercuri de interese (modelul Tagiuri şi Davies*)

Acţionarii 1 4

3 7/8

Familia

118 SINTEZA # 13, februarie 2015

5

6

119 SINTEZA # 13, februarie 2015

2 Afacerea

1. Investitorii externi 2. Managerii externi şi personalul care nu deţin acţiuni 3. Manageri externi şi personalul care deţin acţiuni 4. Acţionari din cadrul familiei care nu lucrează în companie 5. Membrii familiei care nu lucrează în cadrul companiei şi nici nu sunt acţionari 6. Angajaţii din cadrul familiei care nu sunt acţionari 7. Acţionarii membri ai familiei care şi lucreaza în companie 8. Liderul de business, acţionarul care deţine controlul *) Tagiuri, Renato and John Davis, „Bivalent Attributes of the Family Firm”, Family Business Review. Volumul 9, Nr. 2, paginile 199-208, iunie 1996.

I N TE LL IG ENT

BUSINESS

IN TE L L IGE N T

Trei variante de succesiune „Studiul nostru privind afacerile de familie se realizează odată la doi ani, pentru că un an ar fi prea puţin ca să poţi identifica şi să poţi contura tendinţele în afacerile de familie la nivel global sau la nivelul unei ţări”, explică Alexandru Medelean. Noua ediţie a raportului global al PwC legat de afacerile de familie a fost deja publicată, cea pentru România va apărea în perioada imediat următoare.

Unul dintre capitolele importante ale studiului se referă la schimbul de generaţii, la planul de transfer al afacerii („succession planning”). Cu cât mai multe afaceri rămân în familie, cu atât cresc şansele consolidării capitalului românesc.

Un plan de transfer bun ar trebui pregătit şi implementat cu mai mulţi ani înainte de momentul transferului efectiv. În realizarea acestui plan trebuie implicaţi deopotrivă proprietarul / fondatorul afacerii, familia,

altă multinaţională) şi cât de puţin vizibile sunt micile afaceri locale, dar cât de utile ar fi fost pentru societatea noastră, dacă ar fi fost cu mult mai numeroase. Şi ar mai fi un al treilea plan din care putem să privim afacerile de familie: spre deosebire de corporaţii, acestea împrumută de la familie un element extrem de important: factorul familie (family factor), o anumită formă specifică de viaţă, sunt mai vii.

Iar acest lucru s-a văzut foarte clar cu ocazia crizei, când afacerile de familie s-au dovedit – şi asta o demonstrează şi studiile noastre – mult mai viabile, mai flexibile decât marile afaceri corporatiste sau marile companii multinaţionale.

- Care sunt acum cele mai importante provocări cu care se confruntă aceste businessuri?

- O provocare importantă, care se întâmplă o dată la foarte mulţi ani şi este prima dată când se întâmplă în România, este legată de succesiunea afacerii (schimbul de generaţii). A doua mare provocare este legată de consolidarea internă, al treilea element este profesionalizarea afacerii, iar al patrulea este o provocare de dată mai recentă şi extrem de particulară 120 SINTEZA # 13, februarie 2015

dar şi managementul companiei. Studiul PwC identifică trei forme de realizare a succesiunii care au înregistrat variaţii diferite faţă de ediţia precedentă a raportului (2012/2013).

1. Transferarea businessului şi a managementului către noua generaţie, soluţia aleasă de cei mai mulţi. „Din acest punct de vedere la nivel global nu s-a schimbat prea mult în tendinţe.

Există un mic regres, adică o mai mică parte dintre antreprenori au decis să transfere businessul şi managementul către noua generaţie. Practic şi afacerea şi managementul rămân în familie”.

2. Transferarea businessului către noua generaţie, dar aducerea managementului profesionist din afara companiei. „Aici apare, într-adevăr, o schimbare semnificativă la nivel global, de şapte

pentru România, „păcatele trecutului”, în termeni plastici - DNA şi/sau DIICOT, în termeni mai puţini plastici. Şi putem să detaliem fiecare dintre aceste provocări.

Studiul global al PwC arată că una dintre cele mai mari provocări ale afacerilor de familie la nivel internaţional este legată de profesionalizarea afacerii. În economiile dezvoltate cu o practică foarte bogată în afacerile de familie – Canada, SUA, Australia – profesionalizarea este izvorâtă mai degrabă din aspectul competitiv al mediului de business. Afacerile de familie caută resurse umane de cea mai bună calitate pentru a face faţă competiţiei, pentru a inova, pentru a se dezvolta. În economiile mai puţin avansate, cum este şi cazul economiei noastre, profesionalizarea – văzută de asemenea ca una dintre cele mai importante provocări - îmbracă altă formă, are altă sorginte, rezidă din alte nevoi. Fondatorii afacerilor de familie – prima generaţie de antreprenori din România – şi-au păstrat un timp prea îndelungat spiritul antreprenorial, de cuceritori, de temerari. Puţine dintre afacerile de familie au reuşit să se „corporatizeze”, adică să-şi introducă proceduri de lucru, sisteme

BUS IN ES S

Planurile de viitor ale afacerilor de familie puncte procentuale, în sensul creşterii tendinţei de scoatere a familiei din management sau, dacă vreţi, tendinţa de profesionalizare a afacerilor de familie.

Altfel spus afacerea rămâne în familie dar familia iese din management, e adus management extern, profesionist”.

3. Listarea, vânzarea, aducerea unui partener străin. „Aici, procentul a crescut uşor faţă de raportul precedent.” „Decizia asupra uneia dintre aceste trei opţiuni este influenţată de o serie de factori, cum ar fi: calitatea succesorului (gradul de pregătire atât personal cât şi profesional), vârsta succesorului (în multe situaţii, succesorul este prea tânăr pentru a prelua afacerea), opţiunea de carieră a succesorului (unii decid să urmeze alte profesii, nu să preia afacerile familiei), relaţia dintre genraţii etc.” arată Medelean.

de protecţie, sisteme de guvernanţă corporatistă. Au amânat la nesfârşit această parte de restructurare şi de consolidare internă şi acum se confruntă cu această nevoie din cauză că au ajuns la o vârstă la care se simt presaţi de timp. Deci dacă, în economiile anterior precizate, partea de profesionalizare înseamnă mai degrabă adaptare la presiunile competiţiei, la noi înseamnă adaptarea la nevoia de consolidare şi/sau supravieţuire.

Spre deosebire de corporaţii, care au sisteme de protecţie foarte bine puse la punct, afacerile de familie sunt mult mai vulnerabile în faţa unor drame. Uitaţi-vă la Aldis, la Edy Spedition sau la afacerile domnului Patriciu (businessuri care s-au confuntat cu decesul fondatorului n.r.). Edy Spedition, cu o flotă de peste 1.000 de camioane, era la un moment dat în categoria puţinelor afaceri româneşti cu vocaţie europeană.

- Afacerile de familie sunt aşadar afectate de evenimente din familie.

Din această perspectivă, cum vi se pare că a fost gestionat probabil cel mai celebru divorţ din businessul românesc – al soţilor Camelia şi Dan Şucu?

Transferul proprietăţii şi al managementului

41%

Transferul proprietăţii şi angajarea unui management profesionist extern Vânzare / listare

25% 32% 17% 20%

Nu ştiu

42% a doua generaţie 48% a treia generaţie şi peste

40%

33 % prima generaţie

11%

Asemănător cu 2012

8% Altele

Vânzare către o altă companie 10% Vânzare către un fond de investiţii 8% Listare 5% Vânzare către echipa de management 4%

5% 1% 2012 2014

- Fără să pot spune că am informaţii tehnice detaliate şi bazându-mă mai degrabă pe ceea ce văd în plan strict public – observăm că Mobexpert (care i-a rămas lui Dan Şucu – n.r.) face faţă cu brio competiţiei cu multinaţionale de primă mărime, a făcut faţă crizei, are un standard de calitate ridicat şi o evoluţie comercială foarte bună. De asemenea văd că doamna Şucu (supranumită în mass-media doamna cash, pentru că a primit în urma divorţului 37,5 milioane de euro – n.r.) a avut mai multe iniţiative antreprenoriale, fiind apreciată în mediul de business.

Divorţul şi despărţirea în business au fost tranşate foarte înţelept în plan economic. Fiecare dintre părţi şi-a angajat echipe de consultanţi, echipe de specialişti care le-au oferit soluţii alternative, le-au oferit opţiuni, iar cei doi au decis. În cele din urmă, afacerea nu a fost distrusă, şi-a urmat calea ei, a performat.

- Revenind la provocările cu care se confruntă acum businessurile de familie, ce înseamnă mai exact „păcatele trecutului”?

- Aş vrea să precizez foarte clar de la început un lucru, ca să nu fie niciun 121 SINTEZA # 13, februarie 2015

dubiu de înţelegere sau de interpretare a ceea ce am să spun în continuare.

Am copilărit la ţară cu filosofia omului care vede chipul lui Hristos în bob de grâu. De ce fac această precizare?

Pentru că, atunci când am plecat de-acasă în lumea mare, am luat din familie în bagajul meu câteva principii care să mă călăuzească în viaţă, dintre care unul este: etica lucrurilor - sau cum spune ardeleanul „îi drept or nu-i drept”. Întorcându-mă la acest element de etică, nu aş vrea sub nicio formă să minimalizez sau să blamez în vreun fel demersurile justiţiei. Sub absolut nicio formă. Sunt lucruri reale care s-au întâmplat, procurorii, judecătorii au evaluat aceste lucruri, au decis în consecinţă şi decizia lor nu trebuie să fie blamată. Dar vedeţi dumneavoastră, ştiinţa economică, ca multe alte ştiinţe, ţine de multe ori de numere, de mărimea lor fizică. Din această perspectivă, dacă ne uităm la afacerile de familie care plătesc pentru păcatele trecutului, nu putem să nu constatăm o decimare a capitalului românesc. Încă o dată precizez – să nu amestecăm planurile. Etica, moralitatea este una, şi nu vreau sub nicio formă să blamez deciziile instanţelor, ele sunt considerate corecte aşa cum au fost date, dar nu pot să nu constat, ca

PwC Global Family Business Survey 2014

economist, că aceste plăţi pentru „păcatele trecutului” duc la alterarea, la pierderea sub o formă sau alta a capitalului românesc. Ajunge să ne uităm la orice top de acum 3-4 ani al primelor 20-30 de companii private româneşti, să vedem ce a mai rămas din ele acum şi ce va rămâne în următorii patru ani, după ce alte păcate al trecutului ajung la scadenţă. În aceste condiţii, pentru mine rămâne o întrebare deschisă: cât din acest loc gol lăsat de capitalul românesc, care va pieri în acest proces de igienizare socială va fi luat de multinaţionale şi cât de cel crescut, dezvoltat din seva antreprenoriatului românesc?

- Vor supravieţui businessurile de familie acestei încercări?

- Unele am sentimentul că da. Aici, vrând nevrând, ducem discuţia către problema succesiunii, a felului în care este pregătit schimbul de generaţii şi am să vă dau un exemplu - familia Copos. A trăit momente dificile. Aşa cum am convenit deja, nu comentăm deciziile instanţelor, întrucât nu acesta este planul discuţiilor. Am rămas plăcut surprins să constat cât de bine pregătită este Alexandra Copos, fiica domnului Copos pentru preluarea businessului, cel puţin în plan 

I N TE LL IG ENT

academic. I-am analizat CV-ul şi am avut curiozitatea s-o cunosc - şcoală de cea mai bună calitate la universităţi de prim rang din lume. Iar la Princeton sau la Harvard, sau la McKinsey (unde a fost angajată o perioadă) nu eşti fiica lui Copos. Acolo ştii sau nu ştii.

Ei, bagajul academic pe care-l are mă face să cred că va putea să facă faţă provocărilor pe care le presupune conducerea businessului moştenit. Şi cu siguranţă că mai sunt şi alte cazuri similare. Important este ca şi ceilalţi fondatorii de afaceri private din Romania să-şi trag învăţămintele din această lecţie care este cazul familiei Copos.

- În aceste condiţii, succesiunea pare foarte importantă pentru afacerile de familie din România, în acest moment…

- Succesiunea e cea mai complexă provocare. Tehnic vorbind, planul de succesiune are un impact mult mai mare decât nota de plată pentru „păcatele trecutului”. Dovadă exemplul pe care l-am dat mai sus, unde în ciuda celor întâmplate, dacă există o calitate a succesiunii, o abordare potrivită a succesiunii, businessul poate să supravieţuiască. Afacerile de familie din România trăiesc în momentul de faţă cea mai importantă etapă din ’89 şi până în prezent - etapa primului schimb de generaţii. Toate economiile de dincolo de Budapesta au experienţa schimbului de generaţii, sunt mature din acest punct de vedere.

România trăieşte acum pentru prima

BUSINESS

dată această experienţă. Această etapă se va finaliza fie cu păstrarea businessului în familie (transferuri către noua generaţie), fie cu vânzări şi, din păcate, chiar cu dispariţia unor afaceri. Proporţiile acestor transformări sunt greu de anticipat, însă, cu siguranţă, vom vedea poveşti de succes, dar şi drame. Din această perspectivă, atât costurile cât şi beneficiile acestui proces se vor regăsi în portofelul fondatorului şi, prin urmare, ele trebuie asumate cu mare atenţie şi cu toată responsabilitatea. În plan macroeconomic, acest proces al schimbului de generaţii înseamnă implicit pieirea unei părţi din capitalul privat românesc, să speram că această parte va fi cât mai mică. În ceea ce mă priveşte, în prezent, în plan tehnic şi macroeconomic, cel mai mult mă preocupă şi mă îngrijoreză acest proces al primului schimb de generaţii, planul de succesiune. Dincolo de activitatea noastră la PwC, am încercat foarte mult să duc cumva această temă şi în mediul academic, în preocupările catedrei fondate în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, pentru cerecetarea, dezvoltarea ei, pentru a asigura şi un suport academic acestui proces complex şi inedit pentru societatea noastră. Şi spun asta pentru că am avut privilegiul ca de-a lungul anilor să interacţionez cu foarte multe afaceri de familie, cu foarte mulţi fondatori şi cu familiile lor. Am văzut enorm de multe situaţii, copii care au făcut studii de prim rang în străinătate şi care s-au întors în afacerile părinţilor,

IN TE L L IGE N T

dar şi copii care nu se mai întorc din străinătate sau care rămân veşnic studenţi. Am văzut conflictul între generaţii manifestat în diversele sale forme, de la forma frumoasă, foarte productivă, a inovaţiei dezvoltată pe o platformă conservatoare, dar solidă, la forma tristă a rupturii relaţiei dintre părinţi şi copii. Am văzut copii mult prea tineri, prea nepregătiţi pentru a putea prelua afacerile de familie şi mai trist decât atât, am văzut unii copii siliţi de soartă să le preia, ceea ce ar putea fi considerată o corvoadă.

Am văzut copii a căror carieră s-a oprit la colecţia de maşini de lux, dar şi copii pe care i-am întâlnit în cizme de cauciuc atunci când m-am dus să vizitez o fermă aparţinând familiei.

- În România, afacerile de familie au început în două feluri – pe de o parte, sunt antreprenori care au avut acces la privatizări avantajoase şi contracte cu statul şi pe de altă parte sunt cei care s-au bazat doar pe propriile forţe. Cum a influenţat fiecare dintre aceste modele dezvoltarea ulterioară a afacerii?

- Într-un tipar simplificat de analiză a formării capitalului românesc, care ţine cont şi şi de evoluţia noastră socială de după ’89, există într-adevăr două mari categorii de sorginte sau de evoluţie. Este capitalul românesc pur, în cea mai naturală formă de evoluţie a lui, care s-a format prin spirit antreprenorial, printr-o anumită etică a lucrurilor, printr-o anumită viziune,

Succesiune - studiu de caz Primul studiu legat de afacerile de familie din România, lansat de PwC în urmă cu doi ani, prezintă un exemplu reuşit de schimb de generaţii la cârma businessului – este vorba despre Compania ModaTim din Timişoara, condusă de Animona Huţu şi Ovidiu Şandor. Businessul a ajuns în familia lor mulţumită tatălui Cornel Şandor, care şi-a început cariera la Fabrica de Ciorapi de la Marghita, din judeţul Bihor, până în 1975, când a preluat, prin concurs, frâiele Fabricii de Confecţii Bega. Întreprinderea s-a transformat din Fabrica de Confecţii Bega în Moda Tim în 1990 şi s-a privatizat în 1994. Deşi copiii săi visau la alte cariere – Animona vroia să devină profesoară de matematică, iar apoi a făcut o pasi-

122 SINTEZA # 13, februarie 2015

une pentru sport, iar Ovidiu se pregătea pentru o carieră în IT – astăzi amândoi sunt implicaţi în conducerea businessului.

Animona şi-a dat seama că i-ar plăcea să se implice după ce a lucrat o perioadă la ModaTim în anul cinci de facultate (acum răspunde de partea de confecţii), iar Ovidiu a luat această decizie în urma unui eveniment nefericit – moartea tatălui său, în 1997. „Ştiam că toate economiile familiei noastre sunt acolo şi că trebuie să încerc să duc firma mai departe", a mărturisit Ovidiu Şandor într-un articol publicat de „Adevărul”. Astfel, la doar 28 de ani, el a devenit director al companiei. „Ovidiu Şandor, o persoană complexă, cu preocupări în domenii multiple (de la artă, la IT, la

producţie şi la construcţii) foarte echilibrat şi muncitor, a reuşit să înţeleagă oportunitatea momentului, când s-a terminat epoca lohnului în România şi s-a reorientat către real estate, mutând partea de producţie confecţii în afara oraşului.În centrul oraşului, unde existau spaţiile companiei ModaTim a construit spaţii de birouri (City Business Center – n.r.) şi s-a asociat cu cel mai mare fond de investiţii în real estate prezent pe piaţa românească (NEPI – n.r.) reuşind să dezvolte acest business şi în afara Timişoarei – a inaugurat la sfârşitul anului trecut cel mai mare centru de business la Cluj (The Office – n.r.)”, explică Alexandru Medelean.

prin enorm de mult efort. În această categorie n-aş ezita să menţionez nume precum: Ioan Popa (Transavia), Vasile Armenean (Betty Ice) Radu Georgescu (Gecad), familia Talpeş (Bitdefender), sau, la Cluj, grupurile de companii Electrogrup şi Energobit şi multitudinea exemplelor ar putea continua. Această primă categorie de antreprenori şi afaceri de familie din România a fost foarte bine prezentată şi analizată într-o carte apărută în 2014 şi care a fost considerată de presa de specialitate ca fiind cea mai bună carte a anului în domeniu - este vorba despre „Cei care schimbă jocul” de Mona Dîrţu şi Andreea Roşca, carte pe care o recomand ca pe un manual celor care vor să urmeze calea antreprenoriatului sau ca pe o carte de amintiri fondatorilor de afaceri.

Acum să intrăm în a doua categorie, mult mai grea, mai complexă şi care ţine într-adevăr de evoluţia noastră socială – este categoria antreprenorilor sau a afacerilor de familie care-şi au sorgintea în relaţia cu statul. Când spun asta, n-o spun neapărat într-un sens negativ, ci spun că s-au format prin privatizări, prin programele MEBO, iar unele dintre companii au avut o evoluţie foarte frumoasă până în ziua de azi. Felul în care s-au desfăşurat lucrurile a asigurat o oarecare protecţie a capitalului românesc. Ungaria, de exemplu, a privatizat destul de repede întreprinderile de stat, deschizând ţara multinaţionalelor, cu preţul pierderii capitalului autohton. Nici în Cehia lucrurile nu au fost foarte diferite. În România, lucrurile s-au petrecut pe bucăţi, din cauza - să nu ocolim cuvintele – corupţiei şi tergiversării luării deciziilor în ceea ce priveşte privatizarea. Era celebră dilema legată de cum tăiem coada pisicii – dintr-o dată sau pe bucăţi. Această tăiere din bucăţi a cozii pisicii a blocat capitalul străin, care a ezitat să vină din cauză că statul nu vroia să vândă, sau vindea foarte greu, sau ţinea blocate procesele şi, în mod paradoxal, a sprijinit formarea capitalului privat românesc, care a pătruns mai uşor în structurile AVAS şi a început să preia activele din economie. E drept că în acest proces s-a şi pierdut sau s-a distrus foarte mult din capitalul moştenit din perioada comunistă. Vrândnevrând, statul a protejat la vremea 123 SINTEZA # 13, februarie 2015

BUS IN ES S

respectivă capitalul românesc şi astfel, în mod paradoxal, capitalul privat românesc este mai puternic decât cel din Ungaria datorită a ceea ce s-a întâmplat în procesul de privatizare.

- Revenind în zilele noastre, cum a afectat criza economică businessurile de familie?

- Criza declanşată în 2008 seamănă cu un reflux. S-au retras apele mari în sensul că investitorii străini n-au mai venit în România, mulţi dintre investitorii străini şi-au compactat activitatea sau chiar s-au retras, iar asta s-a tradus printr-un reflux al capitalului. Ca după orice reflux, rămân peştii mici, ochiurile de apă, anumite vietăţi care încep să crească.

Din acest unghi privite lucrurile, această criză a fost o oportunitate pentru capitalul românesc, pentru că a ieşit dintr-un fel de asfixiere a multinaţionalelor. Afacerile de familie au devenit vizibile, au putut respira mai uşor. Şi acesta este un factor cât se poate de pozitiv, un element care le-a favorizat.

Un alt element ar fi criza propriuzisă, care a fost un purgatoriu pentru capitalul românesc. Probabil că, înainte de criză, aroganţa şi infatuarea pe care le aveam noi, românii, în materie de business erau mult prea mari. Acest miraj al câştigurilor imense peste noapte a alterat prea multe dintre valorile noastre. Ceea ce a fost, desigur, extrem de dăunător.

Criza ne-a obligat să ne cizelăm, să fim mai grijulii, să ne „purificăm”.

Multe dintre afaceri au ieşit din criză mai solide, mulţi antreprenori au înţeles beneficiul smereniei, dacă e să împrumutăm un termen religios, au pierit multe businessuri nesănătoase – pe care nu le regretăm, dar au pierit şi businessuri bune, care, din păcate, nu au avut capacitatea de adaptare sau nu şi-au putut imagina profunzimea şi durata crizei. Companiile care au trecut de criză sunt acum mult mai robuste, mai viguroase. Se poate spune că această criză a fost MBA-ul antreprenorilor românilor.

- Care sunt cele mai frecvente greşeli întâlnite în businessurile de familie?

- Una dintre cele mai mari - n-aş spune neapărat greşeli, pentru că nu sunt voite, ci mai degrabă aş zice - erori de decizie ale capitalului românesc, a fost o consolidare

internă târzie, o restructurare târzie, rezultată dintr-un spirit antreprenorial perpetuu. Neavând beneficiul schimbului de generaţii, cum au celelalte ţări dezvoltate, românul nu a ştiut că, la un moment dat, trebuie să te opreşti din dezvoltare ca să consolidezi ceea ce ai făcut în spatele tău. Din păcate, antreprenorii români n-au învăţat din alte economii sau de la multinaţionalele pe care le-au văzut pe piaţa noastră; sau prea puţini dintre ei au învăţat această lecţie.

Aceasta presupune să te gândeşti la planul de succesiune, pentru că şi multinaţionalele se gândesc tot timpul la planul de succesiune al managerilor lor, presupune să-ţi implementezi proceduri de gestiune a riscurilor, să conştientizezi că protecţia şi consolidarea internă a companiei impun sisteme adecvate şi nu doar oameni, fie ei chiar şi rude apropriate.

- Cât de mult contează ce se întâmplă la nivel internaţional atunci când vorbim despre un business de familie? Cât de important este pentru acest tip de business să iasă peste graniţe?

- La nivel regional, una dintre constatările din raportul nostru precedent a fost tendinţa de internaţionalizare a afacerilor de familie. Istoriceşte vorbind – istoria ne urmăreşte tot timpul şi ne marchează prezentul, numai că nu întotdeauna avem ochi să vedem acest lucru - noi, românii, n-am avut niciodată spirit de internaţionalizare, ne-a plăcut mai mult confortul vetrei noastre, ne-am temut să ieşim în necunoscut. N-am fost nici cuceritori, nici temerari, nici călători desăvârşiţi prin alte teritorii necunoscute. Nici antreprenorii români nu au prea dat dovadă până acum de spirit de internaţionalizare a afacerilor.

Existau desigur câteva businessuri care puteau să se internaţionalizeze, dar din păcate criza sau dramele personale ale fondatorilor le-au împiedicat să facă acest pas. Acesta este trecutul nostru îndepărtat şi cel recent. Acum companiile româneşti observ că iau din ce în ce mai în serios acest lucru şi cu siguranţă unele îl vor face, dar el va fi destul de întârziat, greoi şi, în afară de câteva surprize plăcute pe care le vom avea, nu cred că vom putea discuta despre o tendinţă de masă a capitalului românesc. Poate lucrurile se vor accelera atunci când vor reveni în ţară generaţiile de tineri plecaţi după 

I N TE L L IG ENT

BUSINESS

IN TE L L IGE N T

BUS IN ES S

Moldova – sectorul primar al României

România văzută de Alexandru Medelean Alexandru Medelean s-a născut în Maramureş, a copilărit în Maramureş şi în Banat, într-un sat vecin cu cel în care s-a născut Traian Vuia, personaj de care se simte impresionat şi în prezent şi a cărui atitudine şi personalitate le pomeneşte de fiecare dată când înmânează studenţilor Premiile „JumpStart to TBA”. Apoi a trăit şi lucrat vreo şase ani în Arad, vreo zece la Timişoara, iar în ultimii 15 ani la Bucureşti. Deşi are un sentiment aparte când vine vorba de Transilvania, faptul că a putut cunoaşte şi alte zone ale ţării îi conferă obiectivitatea de care are nevoie orice analist. „Călătorind foarte mult în ţară, îmi place să urmăresc cum au evoluat diversele regiuni georgafice şi ce anume a determinat evoluţia lor”, mărturiseşte el.

Transilvania – breasla României În Transilvania, businessurile sunt mai degrabă productive, oamenii „meşteresc” ceva. „Uitaţi-vă de exemplu la Alba, care are o foarte puternică zonă industrială în domeniul alimentar cu Transavia - liderul de piaţă pe domeniul de carne cu un business integrat, frumos şi cu mare potenţial de a deveni regional / european; Albalact – singurul producător de lapte cu capital autohton din top 10; Supremia Grup, lider al pieţei de ingrediente alimentare; Elit – unul dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa de procesare a cărnii de porc. Ardelenii demonstrează, fără tăgadă, cu sunt urmaşii breslelor germane, sunt breslaşii României, cum îmi place să spun”.

În Moldova există o economie emergentă, bazată în principal pe sectorul primar, iar din păcate lipsa infrastructurii a determinat foarte multe companii de producţie să se retragă din zonă, dar paradoxal a stimulat, în ultimii ani, dezvoltarea unui nou sector, cel legat de IT. „E greu să ajungi cu camionul de la Iaşi până la Budapesta. Este năucitor drumul.

Iar acest neajuns a făcut ca economia de acolo să încerce să se dezvolte altfel în ultimii 4-5 ani, să se îndrepte înspre zona de IT. Foarte multe companii din domeniu îşi deschid acolo businessuri. Este incredibil cum lipsa autostrăzilor face să se dezvolte acolo activităţii care nu au nevoie de autostrăzi, activităţii de IT”.

Afacerea de familie are posibilitatea şi puterea să acopere o parte din nevoile societăţii din două motive esenţiale, primul pentru că este în proximitatea acestor nevoi, iar al doilea pentru că are în ADN-ul său ceea ce amai devreme am numit „factorul familie” care o determină să reacţioneze la nevoile din jurul ei”, Alexandru Medelean

Banatul – corporaţia României

Sud-Bucureşti – traderii României „Aşa cum în Banat au venit corporaţiile şi a devenit corporaţia României, iar transilvănenii şi-au adus aminte de meşteşugarii saşi şi unguri şi au redevenit breslaşi, în zona de Sud cu centrul la Bucureşti, influenţa istorică cea mai puternică vine probabil din perioada turcească, în care totul se vindea şi cumpăra şi a grecilor care au trecut pe aici şi care au întreţinut comerţul. Nu aş vrea neapărat să vorbim la acest capitol în cifre absolute, pentru că totuşi Bucureştiul, ca populaţie, măsoară cât primele opt mari oraşe ale României şi de aici şi forţa lui economică, dar ca o caracteristică esenţială, aş spune că, în zona de Sud, în Bucureşti, sunt traderii României. Oarecum din ceea ce am observat şi bazându-ne şi pe cele arătate mai sus, în mod natural, ardelenii nu se simt foarte confortabil în relaţia cu cei din partea de Sud a ţării, îndeosebi cu cei din Bucureşti, pentru că interacţiunea dintre ei reprezintă oarecum interacţiunea între «breslaşi» şi «comercianţi». Primii se simt mereu în pericol de a fi păcăliţi, iar cei din urmă pot să aibă o atitudine uneori tranzacţională”.

Aici au venit primele multinaţionale după 89, pentru că era în proximitatea graniţei şi a infrastructurii din Ungaria, iar timişorenii aveau beneficiul de imagine al făcătorilor de Revoluţie. „Timişoara - Banatul produce în continuare o parte importantă din PIB-ul României, dar, dacă ne uităm din punctul de vedere al afacerilor de familie în Banat, constatăm că spiritul antreprenorial a fost oarecum înnăbuşit de multinaţionale, pentru că au oferit locuri de muncă, oamenii au putut să-şi ia credite, au putut să-şi întemeieze familii şi să trăiască o viaţă decentă. Dacă stăm să ne gândim bine, mari businessuri antreprenoriale în Banat cred că sunt doar două, şi acelea cu puternică sorginte în relaţia cu statul”.

124 SINTEZA # 13, februarie 2015

125 SINTEZA # 13, februarie 2015

I N TE LL IG ENT

revoluţie. Acum însă e prea devreme pentru ei să se întoarcă, deşi sunt sigur că ţin la România – a demonstrat-o dorinţa lor de a vota la ultimele alegeri – şi poate peste vreo 10 -20 de ani vom asista la un proces de întoarcere şi vor aduce cu ei experienţa de acolo.

- În raportul internaţional era o schimbare importantă, legată de implicarea în comunitate a afacerilor de familie. Dacă, în 2012, 70% dintre fondatori se simţeau datori să sprijine iniţiativele comunităţii, în raportul pe 2014, procentul a scăzut la 59%. Această tendinţă se manifestă şi în România?

- Capitalul afacerilor de familie este mult mai aproape şi reacţionează mult mai rapid faţă de ceea ce se întâmplă în social, în proximitatea lor, faţă de corporaţii, datorită în primul rând „factorului familie” pe care l-am pomenit mai devreme. În studiul nostru precedent din 2012/2013 există un grafic care arată maniera şi modalitatea implicării afacerilor de familie în viaţa socială. Poate cel mai bine ar fi să vă dau şi un exemplu pe care l-am descoperit recent şi care m-a impresionat foarte mult Electro-Sistem Baia Mare. E un grup de companii din categoria celor mici, cu o cifră de afaceri în jur de 25 de milioane de euro - un integrator de tehnologie, care în fiecare an publică un album de artă. Cel de anul trecut a fost o excelentă monografie a Şcolii de pictură de la Baia Mare, a cărui lansare a fost însoţită de o expoziţie de pictură de patrimoniu, iar a doua zi de o sesiune de comunicări ştiinţifice în domeniul energetic. Aceeaşi companie

Alexandru Medelean este licenţiat în economie al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Timişoara, are un master în diagnosticul afacerilor şi a fost asistent al profesorilor Mugur Isărescu, Horia Cristea şi Siviu Cerna (pe care l-a considerat multă vreme mentorul său şi modelul său academic). Lucrează în PwC de aproximativ 19 ani şi are o bună expertiză într-un spectru larg de domenii, respectiv: Audit. Primii aproximativ cinci ani i-a petrecut în departamentul de audit, unde a furnizat expertiză tehnică şi a coordonat echipe de audit pentru proiecte interne şi internaţionale, în special în sectoarele financiar-bancar, industria alimentară, industria confecţiilor.

126 SINTEZA # 13, februarie 2015

BUSINESS

a înfiinţat în interiorul fabricii o cantină şi un club de orientare turistică, sincer nici nu am ştiut că mai există aşa ceva. Copiii care doresc să se iniţieze în activităţile clubului primesc o masă caldă pe zi, iar domnul Ştefan Blaşko, proprietarul businessului de acolo, o persoană excepţională, îmi spunea că orientarea turistică este de fapt şi un motiv de a-i ajuta pe copii să se orienteze în viaţă. Când l-am vizitat o dată, domnul Blaşko mi-a făcut o mărturisire – „Nici nu ştiţi, domnule Medelean, ce satisfacţie am când intru în cantină şi văd un copil care şterge cu o coajă de pâine ultima urmă de mâncare din farfurie. Înseamnă că i-am oferit ceva de care avea nevoie”.

Vedeţi dumneavoastră care e concluzia acestei poveşti, afacerea de familie are posibilitatea şi puterea să acopere o parte din nevoile societăţii din două motive esenţiale, primul pentru că este în proximitatea acestor nevoi, iar al doilea pentru că are în ADN-ul său ceea ce amai devreme am numit „factorul familie” care o determină să reacţioneze la nevoile din jurul ei. Dacă am fi mai conştienţi de aceste două elemente şi am sprijini mult mai activ afacerile de familie, foarte probabil că multe dintre nevoile societăţii ar putea fi acoperite direct de către acestea fără a mai fi nevoie de o intervenţie formală a statului. Poate implicarea în comunitate a fost mai greoaie în perioada de criză, dar ea există. Am văzut-o la marea majoritate a afacerilor de familie. Şi pentru că sunteţi din Cluj, pot să mărturisesc că, fără implicarea Energobit, staruri precum Inter Milano, AS Roma sau Chelsea nu ar fi jucat în faţa pasionaţilor de fotbal din oraş...

Managementul situaţiilor de criză. Timp de aproximativ cinci ani a coordonat sau a fost implicat în importante proiecte de investigaţii de fraudă, medieri de conflicte, lichidări, falimente şi consultanţă de management.

Dezvoltare regională. Pentru o perioadă a coordonat activitatea de dezvoltare a serviciilor PwC Banat şi Transilvania.

Corporate Finance. În ultimii ani a fost implicat în derularea a numeroase proiecte de fuziuni şi achiziţii, due diligence, analiză diagnostic, evaluări şi restructurări de afaceri. În prezent Alexandru Medelean este director în cadrul PwC România, membru al echipei de Fuziuni şi Achiziţii şi Lider

Prima ediţie a raportului PwC dedicat afacerilor de familie a avut mare succes în rândul antreprenorilor care conduc asemenea businessuri. Cum vedeţi rolul acestei analize? Are rolul de a educa şi de a deschide puţin ochii acestor antreprenori legat de ceea ce au de făcut, este văzut ca un instrument de învăţare?

Noi la PwC am dezvoltat relaţii de afaceri strânse cu antreprenorii şi afaceri de familie, pentru că am avut grijă să le înţelegem foarte bine nevoile şi să le adresăm corespunzător, iar anul trecut, 42% din veniturile noastre veneau din acest segment. Dar am simţit întotdeauna nevoia să şi dăm ceva înapoi. Raportul din 2012/2013 este primul studiu legat de afacerile de familie din România. Prin el am încercat să transmitem o serie de mesaje, să le arătăm cum stăm şi cum stau ei comparativ cu celelalte ţări sau la nivel global, să le oferim încrederea că, în multe privinţe, nu sunt cu nimic mai prejos decât omologii lor de peste tot din lume, să înţeleagă că o parte din problemele pe care le au ei le au şi ceilalţi, să le punem în faţă o oglindă internaţională în care să poată vedea şi cântări realizările lor. Un alt lucru pe care l-am încercat a fost să oferim un mesaj public – în profilurile pe care le-am selectat, am încercat să promovăm afaceri de familie mai puţin cunoscute până la momentul respectiv. De ce? Pentru că, dintr-un anumit unghi, oamenii de afaceri sunt împărţiţi în două mari clase – cei care apar la televizor şi se tânguiesc cât le e de greu şi că nu le dă Guvernul nimic şi cei care nu spun nimic şi fac. n

al activităţii de servicii integrate de consultanţă adresate antreprenorilor şi afacerilor de familie, activitate pe care o coordonează de aproximativ şase ani. Împreună cu colegii din PwC, a iniţiat şi realizat primul studiu privind afacerile de familie din România „PwC – Family Business Survey 2012/2013”, a fondat programul „JumpStart to Trusted Business Advisor” (program menit să identifice şi să sprijine studenţii performanţi) şi prima catedră privată din Romania, „Catedra PwC – Antreprenoriat şi Afaceri de familie” din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. *Interviul cuprinde opiniile interlocutorului şi nu implică în niciun fel poziţia PwC România.

Schimbarea:

cheia succesului profesional

C

u toții visăm la avansarea în carieră, la jobul „ideal” cu satisfacții și beneficiile aferente, însă de cele mai multe ori așteptăm un semn din exterior pentru a ne face curaj pentru o schimbare profesională.

Schimbarea este una din premisele succesului, dar în același timp cea mai mare frică este manifestată tocmai vis-a-vis de aceasta.

Când schimbarea este asumată, lucrurile stau cu totul altfel, deoarece pornind de la tine, aceasta te motivează, te face mai flexibil, te îmbogățește și îți aduce un avantaj față de ceilalți.

Fie că este vorba despre o reconversie profesională sau de o avansare, schim­ barea în carieră pre­ supune dobândirea de noi cunoștințe și abilități, iar când aceasta face parte dintr-un program de profesionalizare (ce im­ plică un plan de învățare bine structurat și finalizat cu dobândirea unei calificări internaționale) atunci șansele atinge­ rii obi­ec­tivelor propuse cresc exponențial.

Provocările economice, so­ ciale și de mediu, privind dezvoltarea durabilă din ultimii ani, au adus în prim planul organizațiilor funcția achiziții.

Aceasta este extrem de im­por­tantă tocmai datorită rolu­lui său strategic, iar dacă adăugăm și complexita­ tea generată de dina­ mica mediului în care se realizează achiziții­ le, este evident că este necesară o pro­ fesionalizare a domeniului.

Un instrument extrem de util în această direcție este calificarea internațională CIPS în materie de achiziții.

CIPS, acronimul renumitei organi­za­ții Chartered Institute of Procurement & Supply, reprezintă o rețea de 100.000 profesioniști din 150 de țări și standardul internațional de referință la care se raportează organizații și profesioniști din întreaga lume.

Programul educațional CIPS, structurat pe niveluri de calificare, răspunde atât nevoilor privind reconversia profesională (nivel începător) cât și celor legate de avansarea în carieră (până la niveluri dedicate celor care vor să acceseze poziții de senior și de management în achiziții în companii multinaționale).

Printre tematicile abordate se regăsesc: achiziții și supply chain, managemen­ tul achizițiilor, contractelor; sourcing, negociere, etc.

Integrate Investment, Tel: +4021 315 23 69, E-mail: cursuri@in-in.ro, Web: www.in-in.ro/cips

Calificările Chartered Institute of Procurement & Supply sunt premisa unei schimbări în carieră, fie că este vorba de avansare fie de o lansare pe plan internaţional Violeta Simionescu, trainer CIPS

Deținerea unei calificări CIPS înseamnă creșterea capitalului de imagine și posibilitatea de a obține alături de avantaje financiare, o avansare în carieră mai rapidă, dezvoltarea abilităților și a cunoștințelor la un nivel avansat și o performan­ ță sporită în activitățile desfășurate.

Calificarea CIPS poate fi obținută și în România prin centrele de studii CIPS din București: Universitatea Națională de Apărare Carol I și Integrate Investment.

IN TE L L IGE N T

BUS IN ES S

Criza francului elveţian.

Necesitatea unei soluţii morale Adrian Marius Dobre

V

alutele nu cunosc în mod normal variaţii majore. O schimbare, o modificare pe termen scurt a acestora cu 2-3 procente este deja considerată a fi o fluctuaţie mare.

O întrebare simplă apare: de ce nu au renunţat elveţienii la această plafonare a monedei naţionale, lăsând practic francul „să îşi facă cariera pe piaţa liberă”?

Un răspuns complex se poate restrânge totuşi în câteva cuvinte: datorită costurilor şi presiunii de cumpărare. Costuri care ajunseseră suficient de importante până în momentul „liberalizării”, dar mai ales, costurile care se prefigurau la orizont.

Costurile sunt cele care au produs declicul.

Era Banca Centrală a Elveţiei (SNB) pândită de insolvenţă? Greu de crezut. Chiar dacă datoriile depăşesc activele, adică o Bancă Naţională se poate lăuda cu o valoare netă negativă, aceasta nu ar afecta viabilitatea sau activitatea operaţională a băncii.

Sigur, ar putea dinamita „credibilitatea instituţională” a organizaţiei, dar toată lumea ştie că o Bancă Centrală nu poate da faliment pentru simplul motiv că poate tipări bani spre a-şi stinge datoriile.

Bineînţeles având opţiunea inflaţiei sau a devalorizării excesive, dar deja aceasta apare ca fiind un risc prea mic în comparaţie cu cel al falimentului.

Chiar dacă Banca Naţională a Elveţiei a suferit pierderi din cauza consolidării monedei naţionale (francul elveţian), capacitatea operativă a acesteia nu poate fi pusă la îndoială. Ceea însă ce poate fi pus sub semnul întrebării este capacitatea de a

128 SINTEZA # 13, februarie 2015

129 SINTEZA # 13, februarie 2015

evita deflaţia. Pentru că un argument extrem de serios care a stat la baza acestei liberalizări este tocmai acesta: riscul deflaţionist.

Politica Băncii Naţionale Elveţiene nu a fost protecţionistă în intenţie (în rezultat şi de facto a fost protecţionistă) şi în niciun caz nesustenabilă. SNB nu s-a erijat în „războinic valutar” – adică bancă centrală mercantilistă, care îşi modifică ratele de schimb pentru un avantaj competitiv conjunctural.

Sigur, a cumpărat euro şi dolari pentru a-şi păstra moneda ieftină, dar nu şi-a „castrat” intervenţiile.

Deşi pe moment liberalizarea francului aruncă pericolul deflaţiei de pe mâine pe poimâine, el nu este încă eliminat. La fel este valabil şi pentru BCE în încercările ei de a evita aruncarea de lichidităţi pe piaţa monetară.

Dacă efectele monetare rămân incerte, cele economice în schimb sunt terifiant de certe: „Efectul direct (fără cel direct, de levier n.a.) asupra exportatorilor de mărfuri din Elveţia este estimat la aproximativ 5 miliarde franci elveţieni, aproximativ -0,7% din PIB-ul elveţian”, susţine Mark Haefele, director de investiţii al UBS. Într-o economie mondială globalizată şi interdependentă, efectul asupra pieţelor s-a produs instantaneu. Spre exemplu, indicele Nikkei din Tokyo a pierdut 1,43%, scumpind yenul. Scumpirea yenului afectează exportatorii japonezi care se vor confrunta cu o pierdere de competitivitate, mai ales în sectoarele unde ceilalţi producători asiatici (chinezi, coreeni,

etc.) le suflă în ceafă puternic.

Efectele importante se resimt şi pentru sutele de mii de familii din Europa Centrală şi de Est care au contractat credite ipotecare (în cea mai mare parte) denominate în franci elveţieni. Aproximativ 550.000 de polonezi, 70.000 de familii de români şi 60.000 de croaţi şi un număr semnificativ de unguri se confruntă în prezent cu dificultăţi serioase. Şi iată ajunserăm pe plaiuri mioritice. Ce dezastru, ce cor de bocitoare, ce spectacol; Politicienii, în special cei ai opoziţiei, au umplut ecranele televizoarelor. Din lipsă de alte teme, a început o întrecere asiduă pentru vocalize. Ultimatumuri, comisii, scrisori deschise, declaraţii, polemici şi iniţiative.

Iniţiative care mai de care mai halucinante şi mai dăunătoare statului de drept, libertăţii şi democraţiei. „Puţin importă!”, declaraţii să fie! Să ne înghesuim, să prindem momentul, să arătăm populaţiei că ne pasă! Să ridicăm demagogia şi populismul la rang de artă!

Să ne uităm la câteva propuneri: conversia creditelor din franci elveţieni (CHF) în lei la cursul istoric. Chiar şi guvernatorul Băncii Naţionale Române, domnul Mugur Isărescu, a alunecat cu un picior în această capcană, oferind publicului câteva calcule de pierderi posibile. 

I N TE L L IG ENT

Cotaţie medie franc elveţian lei

Cotaţie medie franc elveţian euro

An

Haideţi să ne închipuim un scenariu. Ce ar fi dacă toţi oamenii din ţara asta care au luat credite în euro acum 10 sau 15 ani, pe o durată de 30 de ani (ipotecare desigur), ar sări şi ar spune: vrem şi noi să preschimbăm creditul luat în euro acum 10 ani la cursul euro de atunci!

Dacă în privinţa creditelor în franci se poate crea un compromis, un precedent, atunci în mod evident această soluţie ar putea fi aplicabilă tuturor valutelor.

O altă soluţie vehiculată ca panaceu a fost Legea falimentului persoanelor fizice. Nu este un panaceu. În primul rând, Legea falimentului personal cuprinde, aşa cum este şi normal o multitudine de restricţii pentru cei ce se declară falimentari. În al doilea rând, ea poate fi o soluţie generală, dar nu una particulară în acest caz. Presupunem din start că toţi, sau cea mai mare parte din deţinătorii de credite în această valută ar fi falimentari. Ori lucrurile nu stau chiar aşa. Îngheţarea cursului a fost o altă fantezie vehiculată în spaţiul public. Îngheţarea artificială a cursului de schimb presupune o intervenţie invazivă asupra mecanismelor pieţei libere, asupra cererii şi ofertei.

130 SINTEZA # 13, februarie 2015

2.3396

BUSINESS

2.242

0.6459

0.6358

2005

2006

IN TE L L IGE N T

2.0295

2.3223

0.6088

0.6306

2007

2008

O mutilare gravă a libertăţilor economice şi a pieţelor libere. Adică a componentelor esenţiale ale democraţiei, fără a lua în considerare că raportarea cursului de schimb a francului elveţian se face la moneda euro şi nu la moneda naţională RON, deci mecanismele de intervenţie sunt mult limitate.

Revin la întrebarea: Plecând de la scenariul absurd în care am fi cu toţii de acord să distrugem mecanismele pieţei libere, blocând cursul unei valute (cu costurile aferente) de ce nu am face acest lucru şi pentru toate celelalte valute? În fine, mai toate soluţiile/ variantele vehiculate la cald, în special de oameni politici şi analişti încalcă principiile de funcţionare ale unei economii de piaţă, ducând astfel spre fisurarea fragilei democraţii pe care o avem – strivesc principiile egalităţii de şanse şi, in extremis, pe cele ale justiţiei sociale.

Sigur, ne confruntăm cu o realitate: 70.000 de familii (familii nu persoane) intrate în dificultăţi financiare reprezintă deja o problemă socială.

Dar, în egală măsură, acest număr nu reprezintă decât un procent de sub 5% din totalul creditelor.

De acord, trebuie să găsim o soluţie

2.8061

0.6622

2009

pentru cei 3,8% rezidenţi contractaţi de credite în CHF, dar ce facem cu restul de 96,2%?

Atât băncile, cât şi clienţii au beneficiat de oportunitatea momentului şi a conjuncturii atunci când a fost favorabilă. Acum conjunctura nu mai este atât de propice şi jucătorii (bănci şi clienţi) trebuie să împartă costurile, aşa cum au împărţit odinioară beneficiile. Aşa cum este firesc în întreaga lume liberă şi civilizată.

De altfel, trebuie spus că majoritatea băncilor comerciale au ieşit în întâmpinarea clienţilor lor cu relaxarea condiţiilor (scăderea dobânzilor, reconversie, rescadenţare) pentru a rezolva în comun această problemă.

Au fost mult blamate băncile în această perioadă. Că obţin câştiguri prea mari, că au profitat de inocenţa şi/sau neatenţia oamenilor, că sunt nemiloase în relaţia cu clienţii, etc, toate aceste acuze fiind de altfel extrem de discutabile. Fără a fi avocatul băncilor, ba din contră, aş vrea totuşi să aşezăm aceste lucruri într-o lumină corectă.

Băncile sunt unităţi comerciale, al căror suprem scop este obţinerea de profit. În condiţii de maximă

BUS IN ES S

3.6587

3.4423

3.6984

0.7257

0.8121

0.8297

0.8124

0.8233

2010

2011

2012

2013

2014

3.0580

legalitate şi respect pentru clienţi şi parteneri. Dimensiunea profitului este determinată de performanţa comercială a fiecărei organizaţii în parte şi de concurenţă.

Or, toate datele ne spun că aceste credite au fost acordate în condiţii de legalitate. Şi sincer, cred că era imposibil de prevăzut de către lucrătorii bancari români acum trei sau cinci ani că politica monetară a SNB se va schimba peste noapte, lăsând liber un curs ce părea gravat în piaţă.

A, sigur, apare o chestiune de maturitate şi înţelepciune economică. În mod evident, atunci când identifici în piaţă un produs foarte ieftin (ieşit cu mult din media celorlalte), trebuie să îţi pui problema dacă acel produs este în regulă pentru tine sau nu, sau de ce este atât de ieftin. Valabil, prin extrapolare, şi la poliţele RCA cu preţ de dumping care nu se decontează, şi la produsele din comerţul on-line care nu se livrează sau care au alte specificaţii, şi la promoţiile comerciale din hipermarketurile cu date de expirare foarte apropiate etc. Este o lecţie a capitalismului care trebuie învăţată!

Exagerând puţin, mă întreb cum ar fi ca, în Statele Unite, acţionarii 131 SINTEZA # 13, februarie 2015

3.5896

pe bursă care pierd toţi banii într-o zi din milioanelor de motive (de la crach al burselor până la probleme ale companiilor în care investesc) ar cere despăgubiri pentru pierderea lor guvernului federal? Pare ilogic, nu?

Este extrem de importantă integritatea, satisfacţia şi securitatea clienţilor. Dar este la fel de importantă, pentru noi toţi soliditatea sistemului bancar, fără de care o economie nu poate funcţiona. Se blochează pur şi simplu. Şi cum toţi depindem de această economie şi de buna funcţionare a ei, segmentul bancar are rolul lui important, care nu trebuie supraevaluat, dar nici aruncat în derizoriu.

Construim democraţia românească cu greu, cu sincope şi sacrificiu de 25 de ani. Unul dintre pericolele majore care planează asupra democraţiei noastre originale este populismul.

Populismul şi demagogia pot împinge politicienii către soluţii sau variante de lucru care nu au nimic în comun cu democraţia şi libertatea.

Nu ne putem dinamita şi bruma de libertate şi democraţie pe care le-am câştigat.

Democraţia nu este un dat, nu este un „drept din naştere”. Democraţia se păstrează, se protejează şi se

4.1485

4.1703

0.9245

0.9462

Ianuarie 2015

Februarie 2015

construieşte în fiecare zi, perpetuu.

Fără sărbători legale şi fără weekenduri. De aceea este important ca această problemă să îşi găsească rezolvare prin dialogul, negocierea şi înţelegerea dintre bănci şi clienţii lor, ei având dreptul şi obligaţia totodată de a modifica contractele comerciale de credit, astfel încât acestea să respecte necesităţile şi posibilităţile fiecăruia, atât pentru binele individual, cât şi pentru cel colectiv.

Orice altă soluţie imorală care încalcă libertatea pieţei, egalitatea de şanse, justiţia socială, Constituţia şi, deci democraţia ne aruncă înapoi în praful drumului din care încercăm să ne ridicăm.

O soluţie morală şi democratică nu este doar de dorit. Ea este absolut necesară! Modul în care gestionam astfel de crize sunt pietrele de încercare ale democraţiei şi ale libertăţii noastre! n

Adrian Marius Dobre este secretar general al Institutului Social Democrat „Ovidiu Şincai”, dar şi al Fundaţiei Europene „Titulescu” şi director al PointMax.

CON VOR B IR I

Să stăpânim viitorul: o perspectivă știinţifică Interviu realizat de Cristina Beligăr cu profesorul Max Tegmark

SINTEZA: Ca om de ştiinţă şi fizician, aveţi temeri cu privire la viitorul planetei noastre? Sunt problemele cu adevărat mari, cele cu care se confruntă umanitatea, în fruntea listei de priorităţi ale liderilor noştri politici?

Convorbiri 132 SINTEZA # 13, februarie 2015

Cunoscut de comunitatea ştiinţifică internaţională pentru ideile sale „neortodoxe" şi pentru spiritul său aventurier, interesele ştiinţifice ale lui Max Tegmark variază de la cosmologie, la natura ultimă a realităţii. Dimensiunea universului, materia întunecată sau universul matematic sunt doar câteva dintre problematicile pe care le cercetează „Mad" Max, fascinat în egală măsură şi de secretele creierului uman.

Profesor de fizică la renumitul Institut de Tehnologie din Massachusetts (MIT), cu peste 200 de publicaţii la activ şi zeci de documentare ştiinţifice, împreună cu soţia lui, românca Meia Chita-Tegmark, Max Tegmark este cofondator al Institutului pentru Viitorul Vieţii - The Future of Life Institute (FLI). De curând, inventatorul Elon Musk a donat acestui institut suma de 10 milioane de dolari pentru continuarea programelor de cercetare destinate prevenirii riscurilor şi pericolelor care pot apărea în domeniul Inteligenţei Artificiale. De ce ar trebui să ne pese de Universul nostru este întrebarea care nu uşor şi-a găsit răspunsul în cercetările lui Max Tegmark, dar care a primit noi semnificaţii odată cu aducerea ei în discuţie la conferinţa pe care fizicianul a susţinut-o la Cluj-Napoca în luna ianuarie a acestui an.

133 SINTEZA # 13, februarie 2015

Max Tegmark: Sigur, şi noi, ca oameni de ştiinţă, avem temeri.

Oamenii, în general, sunt foarte nepăsători faţă de planeta lor. Distrug mediul, cauzează încălzirea globală, taie păduri şi poluează oceanele.

De cele mai multe ori, când avem alegeri în America, nici nu se vorbeşte despre aceste probleme, pentru că nu sunt prioritare pentru oamenii politici. Majoritatea sunt concentraţi asupra a ceea ce se va întâmpla în următorii trei ani, să zicem. Prin ceea ce fac eu, când studiez Universul, trebuie să gândesc pe termen lung. Trăim într-un Univers care are 13,8 miliarde de ani vechime şi ştim că planeta noastră are un viitor promiţător de-acum înainte, dacă vom avea grijă de ea. Unul dintre motivele pentru care am scris cartea „Universul nostru matematic", a fost şi pentru ca oamenii să reflecteze mai mult asupra viitorului planetei.

- Aţi vrut să trageţi un semnal de alarmă?

- Văd această carte ca un lucru pozitiv. Este un fel de semnal de alarmă, dar nu neapărat unul negativ. Înainte, cu mii de ani în urmă, oamenii nu aveau multe oportunităţi de cunoaştere. Pentru multe generaţii în istoria omenirii, când oamenii mureau, tehnologia era aproximativ la fel cu cea existentă atunci când se năşteau şi nu exista motiv să fie optimişti, să creadă că lucrurile ar putea să se îmbunătăţească sau că planeta va avea un viitor lung. Acum oamenii ştiu că pot să influenţeze viitorul planetei. Pentru mine este o idee optimistă că suntem stăpânii propriului nostru destin.

- Care consideraţi că sunt principalele ameninţări la adresa supravieţuirii vieţii pe Pământ şi ce se poate face pentru a fi îndepărtate?

- Dacă Universul nostru va dura cel puţin câteva zeci de miliarde de ani, Soarele va pârjoli Pământul în circa un miliard de ani din cauza strălucirii sale tot mai puternice datorată dinamicii complexe a reacţiilor de fuziune din miezul său. Există soluţii pentru aceasta, una fiind folosirea inteligentă a asteroizilor, astfel încât Pământul să fie menţinut la o temperatură constantă, prin mutarea lui treptată pe o orbită mai mare în jurul Soarelui. Ideea de bază este de a imprima un impuls unui asteroid mare, care să treacă foarte aproape de Pământ la fiecare circa 6.000 de ani şi să ne atragă prin forţa gravitaţiei în direcţia potrivită. Deşi nu ştim cu exactitate când, putem prezice cu certitudine că, mult înainte de aceasta, vom fi bombardaţi de asteroizi, iar supervulcanii vor crea ierni lipsite de Soare, care vor dura ani la rând. Pericolul este ca, în viitorul mai apropiat, să ne confruntăm cu probleme provocate de noi înşine, precum schimbările climatice, 

CONVORBIRI

CON VOR B IR I

n Fizicianul Max Tegmark i-a condus pe cei aflaţi la evenimentul din Cluj într-o călătorie în trecut, prezent şi viitor, prin intermediul fizicii, astronomiei şi matematicii

războiul nuclear, pandemiile globale şi inteligenţa artificială supraomenească ostilă.

- În ce măsură un matematician, cum sunteţi dumneavoastră, este şi filozof?

- Oficial sunt fizician, dar ceea ce mă defineşte cel mai mult este curiozitatea de a înţelege cum funcţionează această lume. Aceasta este pentru mine principala idee în ştiinţă: ideea de a fi curios, de a te întreba mereu de ce sunt lucrurile cum sunt şi de a nu le lua ca atare.

- Întotdeauna aţi manifestat o anume curiozitate faţă de ce se întâmplă în jur, faţă de fenomenele fizice şi ecuaţiile matematice din spatele lor?

- Toţi copiii sunt curioşi, dar şcoala le distruge această curiozitate. Când ajung adolescenţi, nu mai au aceeaşi curiozitate.

De aceea, atunci când le predau studenţilor mei, cred că cea mai importantă parte a muncii mele este de a le reactiva curiozitatea. În ceea ce mă priveşte, părinţii mei m-au ajutat foarte mult. Tatăl meu, de fiecare dată când îi adresam o întrebare, mă întreba la rândul lui ce cred eu despre acea problemă. În

134 SINTEZA # 13, februarie 2015

copilărie citeam foarte multe cărţi poliţiste şi, când eram adolescent, am realizat că cea mai bună poveste poliţistă este ştiinţa şi în acest caz tu joci rolul detectivului şi cauţi indicii. De aceea mi-am dorit să devin fizician, pentru că fizica este o aventură intelectuală extraordinară şi din acelaşi motiv un subtitlu al cărţii mele, „Universul nostru matematic" este: „În căutarea naturii ultime a realităţii". Am scris cartea în stilul celor poliţiste, cu scopul de a căuta împreună cu cititorul răspunsuri la misterele Universului.

Am vrut să fie căutarea noastră, nu doar a mea.

- Cât de dificil este pentru dumneavoastră să explicaţi în idei simple teorii matematice atât de complexe?

- Lucrurile nu sunt atât de complicate pe cât par. Einstein spunea că lucrurile trebuie explicate pe cât de simplu posibil, dar nu mai simplu de atât. Acesta este sloganul meu. Dacă spun lucruri simple, nu înseamnă că sunt greşite. O mare parte din viaţă mi-am petrecut-o la catedră şi întotdeauna am căutat metafore care să explice mai bine lucrurile. Am vrut să împărtăşesc cu cititorii mei nu doar răspunsuri

la întrebări esenţiale, ci şi cât de palpitant este să fii fizician.

- Aveţi întrebări legate de domeniul în care sunteţi specializat care încă îşi aşteaptă răspunsul. Cât de optimist sunteţi în privinţa aflării răspunsurilor într-un interval de timp care să se conformeze cu existenţa dumneavoastră aici, pe Pământ?

- Am multe întrebări cărora încă le caut răspunsul. Sunt foarte interesat de originea Universului nostru şi de ceea ce se va întâmpla în viitor. În prezent nu ştim din ce este format 95% din Univers. Ştim că 5% din el reprezintă atomi şi că este dominat de materie şi energie întunecată, dar am vrea să ştim ce reprezintă ele, pentru că prin cunoaşterea acestor aspecte determinăm viitorul. Un alt mister pentru mine, şi care constituie o parte interesantă a cercetării mele, este mintea umană şi conştiinţa.

Aceste întrebări îşi vor găsi răspunsul. Pentru mult timp exista o singură modalitate de a şti ce gândim şi asta se realiza în mod subiectiv prin cunoaşterea propriilor tale gânduri. Acum sunt două căi. Poţi astăzi să stai într-un

n Max Tegmark sugerează că oamenii trebuie să fie dechişi ideii că ar putea să nu existe în Universul nostru o civilizaţie atât de avansată ca noi

scanner la MIT şi să te gândeşti la diferite obiecte şi un computer va citi semnalele transmise de creier cu mare acurateţe. Astfel, poţi să compari cele două căi. De o parte din informaţia procesată pe care computerul o vede nu eşti conştient, la fel cum nu eşti conştient de modul în care creierul o controlează. De altfel, majoritatea informaţiei procesată în creier nu este conştientă. Care parte din această informaţie este conştientă poţi afla comparând ceea ce vede computerul şi ceea ce eşti tu conştient. Apoi poţi căuta principiul care face ca o anumită informaţie să fie procesată conştient. Încă nu ştim, dar din punct de vedere ştiinţific, am început să studiem asta şi sunt foarte interesat de rezultate.

Este important să avansăm în acest domeniu pentru că, dacă eşti medic, să zicem, şi ai un pacient cu care nu poţi comunica, ar fi minunat să măsori cu ajutorul unui scanner dacă pacientul este sau nu conştient.

Unii pacienţi au sindromul celor închişi în sine (locked-in syndrome) când nu se pot mişca, nu pot vorbi, dar sunt conştienţi. Ca medic vrei să ştii asta. De asemenea, în viitor, dacă vom construi roboţi cu inteligenţă artificială, care vorbesc asemenea

135 SINTEZA # 13, februarie 2015

nouă, vom vrea să ştim dacă sunt şi conştienţi. Într-o zi, aceasta va fi o întrebare foarte importantă şi chiar sunt interesat să îi aflu răspunsurile.

- În cartea „Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies" filozoful Nick Bostrom vorbeşte despre crearea inteligenţei artificiale în laboratoare ca viitor scop al cercetării. Consideraţi că ideea apariţiei unei noi specii inteligente pe Pământ ar trebui luată în serios? Care ar fi riscurile în acest caz?

- Nick Bostrom este un bun prieten de-al meu şi îi cunosc lucrările. S-a născut în Suedia ca mine. Ultrainteligenţa artificială este un lucru care trebuie să ne dea de gândit. Împreună cu Meia, soţia mea, am organizat la începutul lunii ianuarie o conferinţă mare pe această temă în Puerto Rico şi am adunat cercetători de top din domeniul inteligenţei artificiale, din întreaga lume. Am discutat exact această întrebare. O concluzie a acestei conferinţe a fost o scrisoare deschisă, semnată de aproape toţi invitaţii la conferinţă care erau de acord cu faptul că acum este momentul ca omenirea să îşi pună astfel de întrebări. De câte ori noi, 

Ce putem face pentru a promova o viaţă călăuzită de știinţă?

Răspunsul evident este îmbunătăţirea educaţiei. În unele ţări, existenţa chiar și a celei mai rudimentare forme de educaţie ar fi o îmbunătăţire majoră. De prea multe ori, școlile seamănă cu niște muzee, mai degrabă reflectând trecutul decât dând formă viitorului. În era internetului, rolul profesorului la clasă este de a insufla elevilor un stil de viaţă călăuzit de știinţă, curiozitate și dorinţa de a învăţa mai mult”

CONVORBIRI

CON VOR B IR I

Volumul „Universul nostru matematic - În căutarea naturii ultime a realităţii" a apărut în limba română în 2014, la Editura Asociaţiei de Știinţe Cognitive din România, în traducerea lui Dumitru Dorian. Cartea a fost prezentată de autorul ei în cadrul unui eveniment găzduit la Cluj de showroomul Opel Polymobile care s-a „costumat" în formule știinţifice pentru a intra mai bine în atmosfera cărţii. n O parte interesantă a discuţiei profesorului Max Tegmark a fost cea în care a explicat teoria Big Bangului

n Cercetarea lui Max Tegmark în cadrul sloan digital sky survey a fost desemnată Descoperirea Anului 2003 de către jurnalul Science

Max Tegmark a fost prezent, în ianuarie 2015, la Cluj-Napoca pentru a susţine o prezentare pe tema originii și formării Universului, temă care a stat la baza cărţii sale „Universul nostru matematicÎn căutarea naturii ultime a realităţii".

Volumul este de fapt o autobiografie știinţifică, în care autorul încearcă să răspundă la întrebări fundamentale din domeniul cosmologiei precum: Care este originea tuturor lucrurilor? Cât de mare e totul? Cum se va sfârși totul?

Ce este realitatea?

în viitor, majoritatea oamenilor nu vor avea locuri de muncă şi atunci ce se va întâmpla? Poate vom trăi într-o societate în care rezultatele productive ale roboţilor vor fi împărţite celor care nu au locuri de muncă. Dar asta nu se va întâmpla în mod automat. Dacă eu, ca proprietar al roboţilor, nu vreau să împart cu nimeni ceea ce produc, ce se va întâmpla cu acei oameni care se bazează pe ceea ce produc roboţii?

136 SINTEZA # 13, februarie 2015

oamenii, inventăm tehnologii noi, puternice, este important să ne asigurăm că tehnologia este folosită în scopuri pozitive. Spre exemplu, tehnologia nucleară poate fi folosită să genereze electricitate, dar şi să provoace un război nuclear.

Biotehnologia îţi oferă posibilitatea să creezi viaţă artificială sau să vindeci anumite boli, să prelungeşti durata vieţii, dar poate fi folosită şi ca metodă teroristă prin crearea unei bacterii ucigaşe care nu a existat înainte. Este important ce facem acum pentru a obţine beneficii din partea tehnologiei, fără riscuri. Cu cât este mai puternică tehnologia, cu atât cresc şi riscurile. Inteligenţa artificială va fi cea mai puternică tehnologie creată vreodată dacă vom reuşi să o construim. Acum e momentul să ne întrebăm cum putem fi siguri că inteligenţa artificială va face ceea ce vrem noi să facă?

- Concluzia cărţii lui Nick Bostrom este că, deşi roboţii superinteligenţi ar aduce beneficii omenirii, construirea lor ar fi extrem de riscantă. Odată ce inteligenţa este înţeleasă corespunzător, în aşa fel încât să ducă la construirea unui robot inteligent, acel robot ar

putea fi capabil să construiască o versiune îmbunătăţită a lui. Pe măsură ce devine mai inteligent, va avea potenţialul de a construi viitoare upgrade-uri care vor duce la o „explozie a inteligenţei" şi, în acel caz, un robot va depăşi cu mult inteligenţa umană.

- Aşa este. Înainte de a construi aşa ceva, ar fi bine să găsim răspunsul la acea întrebare pe care am amintit-o anterior. Înainte de a se întâmpla asta, vor exista probleme mai mici, la fel de presante. Mulţi oameni prezenţi la conferinţa noastră au fost de părere că inteligenţa artificială va înlocui majoritatea locurilor de muncă în următorii 20-30 de ani. Ce efect va avea asta pe piaţa muncii şi în societate? Oamenii se raportează la faptul că, dacă un loc de muncă va fi automatizat, nu va fi problemă pentru că vor apărea noi locuri de muncă. În timpul Revoluţiei Industriale am construit maşinării care au înlocuit forţa umană şi oamenii au devenit mai educaţi şi au folosit mai mult munca intelectuală.

Dacă vom construi roboţi care vor înlocui munca intelectuală, ce ne mai rămâne nouă, oamenilor? Au fost mulţi economişti la conferinţa noastră care au spus că poate,

- Ce face comunitatea ştiinţifică pentru prevenirea acestor pericole?

- Spre exemplu, împreună cu soţia mea şi cu alţi colegi am înfiinţat o organizaţie care se numeşte The Future of Life Institute (FLI). Am organizat şi conferinţa cu titlul The Future of AI: Opportunities and Challenges (Viitorul Inteligenţei ArtificialeOportunităţi şi Provocări) şi, la scurt timp, inventatorul Elon Musk a făcut o donaţie generoasă de 10 milioane de dolari. Vom folosi aceşti bani pentru a susţine cercetarea în domeniul despre care m-aţi întrebat. Când vorbim despre orice tehnologie, există întotdeauna o cursă între rapiditatea cu care acea 137 SINTEZA # 13, februarie 2015

tehnologie ajunge să fie puternică şi cât de repede îşi dezvoltă oamenii înţelepciunea de a folosi chibzuit acea tehnologie. Dacă mergi într-o grădiniţă şi le dai copiilor o grenadă să se joace, nu e bine pentru că ei nu au înţelepciunea să facă faţă acestei tehnologii şi cu toţii ştim că nu va sfârşi bine jocul lor. Uneori, întreaga omenire nu e pregătită să facă faţă unei tehnologii puternice.

- Cât de benefică este rivalitatea între oamenii de ştiinţă?

- Este foarte „sănătos" să existe rivalitate între echipele de cercetători. Este asemănător cu ce se întâmplă în sport. Competiţia te motivează, echipele devin mai bune, schimbă între ele jucători. Avem o competiţie amicală, noi, cercetătorii, care duce la un progres mai rapid.

Este important şi modul în care banii sunt alocaţi ştiinţei, prin concurenţă. Dacă o universitate sau un profesor va primi în fiecare an fonduri, atunci munca acestuia va stagna. Dacă an de an, cele mai bune idei câştigă, atunci avem rezultate mai bune. Am fost implicat în 1995 în scrierea proiectului de finanţare pentru satelitul Planck, operat de Agenţia Spaţială Europeană (ESA) şi

m-am bucurat că a fost un proiect de foarte mare succes. Acesta este doar un exemplu al unei bune colaborări.

- Cum vă simţiţi în România?

Sunteţi căsătorit cu psihologul Meia Chita-Tegmark, în prezent cercetătoar al Centrului pentru Cercetarea Autismului din cadrul Universităţii Boston. Veniţi des în România?

- Prima dată când am venit în România în 1990, în timpul mineriadei, lucrurile arătau cu totul altfel în această ţară. După ce am întâlnit-o pe Meia, în Boston, în urmă cu cinci ani, m-am întors în România şi am văzut schimbările enorme. În 1990, România era o ţară tipică Blocului de Est. Erau multe magazine goale şi o atmosferă gri. Când am revenit acum în Cluj-Napoca, am găsit un oraş frumos, afluent, asemănător cu oraşele austriece, cu excepţia că aici oamenii sunt mult mai prietenoşi. În plus, România are oameni de ştiinţă excepţionali şi doi dintre cei mai buni studenţi ai mei la MIT sunt din România, Ioana Zelko şi Victor Buza. Nu ştiu ce faceţi în România pentru pregătirea lor, dar este important că îşi găsesc inspiraţia din această ţară. n

REPORTAJ

138 SINTEZA # 13, februarie 2015

Babilonul pierdut Ruxandra Hurezean | Foto: Vakarcs Lorรกnd

139 SINTEZA # 13, februarie 2015

R E P ORTAJ

Aici confesiunile s-au înţeles oricât de diferite, pentru că au fost deștepţi.

Turcii au impus o regulă: nicio biserică nu se face mai înaltă decât suliţa geamiei!

Deci, în Tulcea, toate confesiunile sunt egate în faţa lui Dumnezeu!”, Antonov Dorimente, preot lipovean

n Ziua în care sinagoga lui Solomon s-a umplut de oameni de toate credinţele

În total sunt 22 de biserici, toate în picioare, și 14 etnii înfrânte de viaţă. Oraș cosmopolit, altădată Tulcea fremăta ca un Babilon la foc. Nici nu știai în care din cele peste o sută de prăvălii să intri: la greci, la evrei, la turci, la armeni, la machedoni, la nemţi?

Acum orașul-port e cenușiu, tăcut, ascuns în haine de import, la fel ca multe altele. Fără nicio cafenea turcească, fără halva, fără șeker, fără baclavale, fără bayrame.

Abia respiră de sub apa unui fluviu necunoscut care trece încet și peste ei.

140 SINTEZA # 13, februarie 2015

141 SINTEZA # 13, februarie 2015

Viaţa lui Solomon-Pi Solomon se plimba prin biserici ca să afle lucruri. Și oricum, vara era atât de fierbinte la Tulcea, încât să intri și să ieși dintr-o biserică în alta era prilej de răcoreală. Lingea câte o îngheţată și hălăduia prin biserici cu alţi copii ca el. La Paști erau invitaţi de români la slujba lor și la masă, apoi mâncau baclavale la bayram... o plăcere să ai atâtea ocazii de a te strecura prin casele altora și de a te linge pe degete de atâtea dulciuri. Plus că atunci părinţii, ocupaţi cu petrecerea, te cam lăsau în pace.

Solomon n-a fost slab la școală, e cunoscut că evreii nu sunt proști.

A ajuns profesor de IT și acum este liderul comunităţii evreiești din Tulcea. Atât cât mai este comunitatea asta. El spune: zece evrei curaţi bătut pe muchie. Alţii, mai catâri zic: Solomon mai are cinci, dar vede dublu!

Eh, dar și cu zece, d-apoi cu cinci, Solomon Faimblat a reușit să refacă sinagoga și să-i adune pe toţi în vară, pe 22 august. „Să-i fi văzut! 12 au venit din Israel, toţi din Tulcea noastră, câţiva din Constanţa, și apoi tot orașul! Au plâns de bucurie când s-au văzut. Am avut noroc cu un american că altfel mi se dărâma sinagoga! Plecaseră

aste două turnuri, se despica! Ce se întâmplă, când au făcut blocurile de lângă, ăla de colo și cel de dincolo, au săpat la bază și au slăbit zidurile. Și pământul s-a muiat, iar turnurile o luau care într-o parte. Dar într-o zi, mă plimb prin cimitir și zice un american la mine: tu esti evreul responsabil cu cimitirele astea? Eu, zic. Și cu ce să te ajut? Eu... mă cam bâlbâi, dar zic, cu bani, să refacem astea, alea, sinagoga... Și americanu’ nici una, nici două, nu semăna cu ăla din Europolis, zice că dă el banii. Și așa am putut să refacem cimitirul cel vechi și să consolidăm fundaţia la sinagogă să oprim turnurile, că plecaseră!”. Banii de la american nu le-au ajuns, dar au mai cerut la guvern, la Israel și s-au adunat. Acum e așa de „constrânsă” sinagoga, cu centuri de fier, că nu mai pleacă orice ar fi! Nici după ce or pleca ei.

Colindăm sinagoga în sus și-n jos, îmi arată fotografiile, evreii noștri de la o mie opt sute si ceva, casele, prăvăliile... „E-hei, ce mai viaţă era în Tulcea noastră! Păi nu știai ce să mânânci din câte minunăţii erau. Era unul Feldman, avea ospătărie. Nu trecea om, bogat sărac, copil, bătrân să nu-l poftească la masa lui. Veneam de la școală, poate că eram cam slăbuţ, 

REPORTAJ

Dacă înainte cele 14 sau 17 etnii, câte erau, coexistau aici și-și păstrau identitatea, acum au intrat în malaxorul ăsta și a ieșit nimic: un amalgam, o spumă omogenă, fără culoare”, Ionuţ Ștefan, Centrul de Conservare a Tradiţiilor din Tulcea

n Diversitate. De la stânga la dreapta: Antonov Dorimente, preot lipovean; Memet Adnan, turc; Dumitru Cernencu, ucrainean

dar mă vede Feldman și mă ia de guler, mă așază la masă la Ospătărie.

Vai, bună mâncare, n-o uit! Mama m-a certat, tu aveai acasă, trebuia s-o lași la ăi mai săraci ca tine!” Despre Tulcea de acum nu spune nimic. Tace.

Are doi copii plecaţi în străinătate. Ca apele, oamenii vin și pleacă.

Spre ieșire își dă seama de ce l-am căutat. „Îl tot vedeam pe unul de la baptiști prin sinagogă, ne făcea și donaţii. Într-o zi, zice: «Avem întâlnire mare la casa noastră de rugăciune, frate Solomon, nu veniţi să ne vedeţi?

Ba vin, zic, cum să nu?», eram și puţin curios, la ei chiar nu fusesem! Vine el, mă ia cu mașina și mă duce. Găsesc acolo biserica plină de oameni...

Copii, bătrâni, de toate felurile, cor, orchestră! Un pic m-a străpuns pe undeva pe la inimă. Da nu zic nimic. Și numai ce-l aud pe pastorul lor spunând că îl avem printre noi oaspete pe fratele Solomon de la comunitatea evreiască și de nu se ridică toţi și încep să aplaude! M-am simţit nu știu cum să zic, alt om, om!”

Solomon crede, după judecata lui, că de la familie și de la religie pornește totul în privinţa traiului în comun al mai multor naţii. „Dacă liderii religioși, spune el, s-ar implica și ar fi cazul să se implice, s-ar pune 142 SINTEZA # 13, februarie 2015

la o masă și ar lua hotărârea de a liniști popoarele lor de enoriași, atunci s-ar putea lăsa pacea peste noi. Nu armatele și nici miniștrii de interne, ci liderii religioși, pentru că de la ei a plecat totul, tot ei trebuie și pot să rezolve!”

Oamenii sunt peninsule, nu sunt insule Reian e frumoasă, oricâţi ani ar avea. O faţă rotundă și zâmbet luminos. A venit cu încă două tătăroaice să bem cafea și să povestim despre ei. E mai aspră decât alţii, are principii. Reian nu înţelege de ce se pun icoane creștine în primării, la școală sau la judecătorii. I se pare o insultă: „Cum să mă uit eu la icoane, în timp ce-i explic primarului că avem nevoie de aia sau de ailaltă în oraș?

Ce are icoana cu ce vorbesc eu? Nici la școală nu mi se pare indicat, fiecare copil cu credinţa lui, iar școala cu știinţa. Dacă nu, atunci haideţi să facem colţ de rugăciune pentru fiecare!

Cum facem, paisprezece colţuri?” Stă pe strada Rahovei, în fosta mahala tătărască, unde a trăit cu bulgari, greci, români și ţigani toată viaţa. Nu s-a certat cu niciunul niciodată. Când un puști la școală i-a spus „turcoaico!” ea a plâns, dar a doua zi a aflat că

puștiului i-a tras ta-su o palmă după ceafă și i-a spus, cu nefericita ocazie, că nici el nu e mai breaz, că e lipovean!

Remzie Mambet ar face baclava ca altădată, dacă ar avea de ce. Dar nu are ocazia. Păi, altădată, începeau de lunea claca, pregătirile pentru câte o nuntă.

Făceau foile de baclava, pregăteau nuca, apoi siropul, că e cu dichis, nu se face nici prea iute, nici prea încet.

Dar Remzie și Barie își amintesc totul ca acum... braga de la Saladin, cafeaua de la Papali, o făcea la nisip...

De obiceiuri le este cel mai dor, ele le fac să lăcrimeze în gură și să caute din când în când prin cămară făina și nucile de altădată. Barie își amintește cum „învăţătorul de la Turcia” a venit să le spună, când ea era copil, ca prima bucată de carne din berbecul tăiat să o dea la vecinul român de peste drum, neapărat! Iar Remzie o completează: „Și tata îmi spunea: «Remzie, să nu cumva să treci pe lângă vreo biserică în Tulcea noastră și să nu intri, că e rușine, ai înţeles?»”

Etno-cina La rușii lipoveni parcă e Crăciunul și aproape că e. Ei au sărbătorile de iarnă mai spre mijlocul lui ianuarie.

Una dintre fete a adus o sticlă de vin și un cozonac. A sosit și italianul  143 SINTEZA # 13, februarie 2015

R E P ORTAJ

Am plecat la pescuit cu tata. Când eram în larg, s-a pus o furtună blestemată, de curgea apa din cer gata să umple barca! Mai eram cu un turc, acela s-a pus în genunchi și a început să se roage într-un capăt de barcă. M-am pus și eu în celălalt și ne-am rugat. Nu știu pe care l-a ascultat Dumnezeu, dar a oprit năpasta de ploaie”, Ivan, pescar lipovean din Tulcea

n Tulcea are acum cinci porturi, dar niciunul nu freamătă de viaţă

Vals, dar și evreul Neuman. Adrian Ampleev, lideul lipovenilor, e gazda.

Doamna Neuman e lipoveancă și ea.

Domnul Neuman se lasă pe spate, se uită la ei și pornește povestea din buza paharului de vin: „Stimată doamnă, la noi, la Tulcea, oamenii doar pleacă nu și vin! Haideţi să ciocnim pentru vizitatori și pentru cei care-am mai rămas!”. „Lumea, așa cum e ea acum, se îndreaptă spre o criză majoră, continuă domnul Neuman, discrepanţele religioase se accentuează pentru că se caută vinovaţii nu cauzele!”. „Iar populaţiile, intervine Vals, italianul, se supun curbei lui Gauss, știţi clopotul lui Gauss, ajungi la numărul de fier și gata! Așa a fost și cu imperiile!”. „Europa, completează Neuman, evreul, e ca un imperiu pestriţ pe care vor acum să-l globalizeze!”

De jos, de la parterul clădirii răzbat până la noi cântecele femeilor lipovence care se pregătesc de o nouă serbare. „Vals, îţi amintești, continuă Neuman, de bodega lui Saladin de pe strada Babadag, aia de lângă wc-ul public? Ce bragă făcea Saladin!” „Și șuberecul îmi plăcea”, spune Vals nostalgic. Dar Neuman i-o taie scurt cu o observaţie actuală: „Am văzut ţigani care strigau după mine 144 SINTEZA # 13, februarie 2015

145 SINTEZA # 13, februarie 2015

în parc, că ei nu au loc de muncă!

Asta e viitoarea problemă, când va izbucni, o să ne găsească complet nepregătiţi. Că nici procentul nu se mai face, știe cineva câţi ţigani sunt?

Ei nu se declară ţigani, sunt români, unguri, orice, numai ţigani nu! Nu avem nicio idee câţi sunt! Problema cu ei va deveni acută! Au ţiganizat lumea, asta au făcut. Noaptea, când nu pot să dorm, mă gândesc și mă apucă așa o angoasă! Planeta stă pe un butoi de pulbere, iar noi suntem niște habarniști! Dormim într-u colţ de lume, asta facem!”, spune Neuman cu gândul departe. Are un fiu la Houston, în America, este cercetător în fizica nucleară, a plecat de la Institutul Măgurele cu ani în urmă. Și mai are un fiu muzician, care cântă jazz prin București. „Tinerii după ce fac facultăţi nu se mai întorc în Tulcea, niciunul nu se mai întoarce!”, o spune Neuman încet, ca pentru el: „Vom muri singuri aici. Nimeni nu ne-a dărâmat orașul, noi am făcut-o, cu mâinile noastre! Erau clădiri frumoase, case grecești, evreiești, nemţești, lipovene.

Tulcea ar fi putut fi unică în lume! Dar ne-am pus o tinichea în piept și cu urale am demolat orașul! Așa de proști am fost!”

Vals își amintește de ai lui, de

italieni. Au venit cu sute de ani în urmă la carierele de piatră din Dobrogea, ei erau buni pietrari. Și aici au rămas. Nu toţi. El are băiatul la Seattle, în America și fata la București.

Este inginer silvic, s-a ocupat de Deltă și așa a rămas și la pensie, mort după ea. Acum merge la conferinţe prin Italia, unde vorbește despre pădurile de la gurile Dunării. Își amintește de prietenii lui turci, de Anife, mama lor și de cei trei băieţi. Anife făcea rulouri de zahăr pe o placă de marmură, le topea un pic la cuptor, le răsucea și le punea în borcane, la poartă. Le vindea cu o juma de leu bucata, ţi-o dădea într-o bucată de hârtie albă. „Religia, spune Vals pe finalul acelei seri, a fost opiumul popoarelor, le ţinea în adormire, iar acum a devenit o armă!”

Barca lui Ivan-Noe „Am plecat la pescuit cu tata prima dată când aveam vreo zece ani, începe povestea lui, Ivan, pescar lipovean.

Am ieșit în larg și totul părea să fie bine, până când s-a pus o furtună blestemată, curgea apa din cer gata să umple barca! Am pus niște pânze sus, pavăză la apă, dar degeaba, curgea șuvoaie din cer! Mai eram cu un turc, acela s-a pus în genunchi și a început să se roage într-un capăt 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Elena Gheorghe, fostă Statopol, vrea sa-i înveţe pe copiii tulceni care doresc greaca

de barcă. M-am pus și eu în celălalt și ne-am rugat, iar tata se uita când la unul, când la altul. Nu știu pe care l-a ascultat Dumnezeu, dar a oprit năpasta de ploaie și am putut să ne îndreptăm spre mal, încet, încet, parcă ne strecuram pe sub ea”. A fost un botez pe cinste pentru un copil care avea să trăiască toată viaţa pe apă, la pescuit. A fost pescar de rând, dar și comandant de pescador, mai apoi. A fost pe apă mai mult decât pe uscat. Și mai târziu, la fiecare furtună, îi vedea pe pescari rugându-se fiecare în limba lui, la Dumnezeul lui și-și amintea noaptea când a stat sub ploaie în larg și făcea mătănii, într-un colţ de barcă el și în celălalt, turcul.

Poate că Dumnezeu are nevoie de câte o barcă și o furtună din când în când ca să-i vadă ce fac. Dar pe atunci erau peste 200 de pescari în Tulcea, acum dacă mai sunt 10-15. Și El are mai rar ocazia să-i vadă împreună într-o barcă.

Elena din Tulcea Grecii sunt și mai „neîmpreună”.

Unii s-au adunat în jurul unui șef nou, alţii în jurul Elenei fostă Statopol. Tatăl ei era armator grec, mama româncă.

Dar fata a învăţat greaca și mama era pornită s-o înveţe toate limbile.

146 SINTEZA # 13, februarie 2015

„La noi pe stradă toţi știam și turcă, și germană, și greacă. Aici suntem un alt popor, unul care vorbește mai multe limbi, merge la mai multe biserici. Sunt români care își botează copiii la biserica grecească sau la cea rusească, dar și greci care merg la ale lor... Nu ne-am certat între noi ca etnii diferite, dar ne certăm între noi în aceeași etnie, grecii cu grecii. ” „Ce se întâmplă, continuă Elena, eu nu prea sunt cu banii, eu mă ocup cu păstrarea limbii, organizam cursuri cu profesorii din Grecia, cântece, teatru, cultură. Alţii s-au ocupat de bani și-i vânează. Nu sunt mulţi banii de la stat pentu comunităţi, dar tocmai de aceea, îi învrăjbesc pe oameni.

După «schismă», am ajuns să cerșesc pentru întreţinerea sediului. Deputatul nostru mi-a spus: vinde, Elena, vinde clădirea! Eu i-am zis: Dragoș, cum să fac așa ceva? Câte case grecești mai sunt în Tulcea? Cum să ne vindem casele părintești, Dragoș? S-au luat și au plecat, au făcut o altă organizaţie.

După ce că mai suntem o mână de oameni... ne sfâșiem între noi!”

Banii pentru minorităţi, așa cum spune Elena, sunt puţini. Dar sunt alte oportunităţi pentru liderii lor.

Unii au asigurat locul în Parlament, câteva mandate la rând, alţii lucrează

n Richard Wagner, liderul germanilor din Tulcea, are nostalgia străzii Nemţilor

în diverse instituţii artificial create pentru minorităţi, iar toţi fac același lucru: se adună din când în când la sediu și plănuiesc câte o serbare cu dansuri populare. Viaţa acestor comunităţi aproape că la asta se reduce. E o viaţă creată sintetic, într-un borcan Berzelius, de laboratorul politicii: fără miros, fără culoare, fără puls.

Elena are o fiică stabilită la Atena și asta o mulţumește. „M-am gândit să las un vlăstar și în pământul Greciei, așa cum i-ar fi plăcut tatei. Așa cum el a ţinut la limba nostră, la cântece și la obiceiurile noastre, așa trebuie să fac și eu, dar ea, fata mea, s-a dus acolo ca să-și împrospăteze memoria, memoria sângelui”.

Ucrainenii Nu sunt prea filosofi. Ei nu meditează grecește pe seama istoriei.

Ei muncesc. Trag ca taurii la jug, ei îţi răstoarnă Delta cu fundu-n sus dacă vor. Dar nu mai vor. Au căpătat un teren în cartier. „Nu ca machedonii, în centru, zice cu năduf Cernencu, șef local de organizaţie. Noi nu avem faţă de centru, deși suntem - maghiarii, ţiganii și noi, deci, ai treilea ca minoritate în ţară, vreo 52 de mii și-n Tulcea 1.300. Nu e puţin, nu? Iar

nouă ne-au luat biserica și au dat-o la ortodocși. Noi nu avem preoţii noștri, nu mai avem bisericile noastre.”

Acolo, în cartier, ucrainenii și-au ridicat un sediu nou, cu etaj.

Dacă e să vorbească despre oamenii Deltei, ucraineanul Cernencu spune că istoria lor nu mai contează, din moment ce astăzi sunt disperaţi, săraci, fără viitor, cu familiile distruse: nu este casă din care să nu fie cineva plecat în străinătate! „Dacă altădată veneau cu casele în spinare, dar veneau toţi, părinţi, bunici, copii, acum pleacă câte unul. Își ia o valiză și dispare în lume. Și păsările se mai întorc, dar ei nu!” Și mai revoltat este Dumitru Cernencu pe parlamentarii noștri: „Avem 600 și ce fac ei pentru noi? Ne vizitează o dată la patru ani! Oamenii Deltei, când n-or mai primi subvenţiile, vor fi morţi, se va termina cu ei! Au distrus Delta cum au distrus pădurile, au intrat pe furiș și au luat tot!”

Richard Wagner von Tulcea Mai sunt puţini nemţi în Tulcea, 30 activi la organizaţie și vreo 150 înscriși.

Ei au venit în Dobrogea, ca și fraţii lor sași, în căutarea libertăţii și a unui pământ bun de lucrat. Nemţii cultivau legume, fructe, grâu, ei făceau vin.

147 SINTEZA # 13, februarie 2015

Minorităţile se înţeleg bine dacă nu e niciuna majoritară. Atunci nu sunt arogante, dimpotrivă, toate se simt în aceeași oală, cu aceeași putere slabă. Cineva învârte linguroiul prin toate, dar e cineva de deasupra, nu dintre ele”, Adilsah Reian, Uniunea Tătarilor Creșteau albine, cultivau nuci și erau buni meșteșugari. În Tulcea aveau o stradă întreagă numai a lor, i se spunea strada Nemţească. Aveau și școală. O biserică în oraș și una în Malcoci, dar care dă să se prăbușească. Asta îl doare pe Richard Wagner, că nu poate ţine piept ruinei. Are relaţii cu organizaţiile săsești din ţară și din Germania, dar și ele au ruinele lor de reparat, clădiri și biserici de întreţinut, poate cei din

Transilvania mai mult ca oricare.

Nemţii din Dobrogea erau mii, dar printr-o înţelegere a lui Hitler cu Antonescu statul i-a obligat să plece, i-au mutat forţat în statele pe care vroiau să le purifice etnic. Mai rămăseseră 10-15 persoane. După război s-au mai întors câţiva, dar iar au luat ţeapă: când să mai plece n-au mai putut, venise comunismul!

Soţia lui Richard Wagner este aromâncă, băiatul cel mare nu a învăţat germana deloc, dar cel mic a mai apucat să înveţe câte ceva de la tată. Amândoi sunt plecaţi din Tulcea, unul în străinătate și altul la București. „Soţia are o verișoară machedoană, spune Wagner, acum se căsătorește cu un turc. Tabloul acesta al familiei mele este multiplicat în toată Dobrogea. Mie îmi place să spun că din împerecherea asta de gene iese ceva mai bun. Mai demult exista un blestem dacă te căsătoreai cu cineva din altă etnie.

Blestemul a pierit, oamenii au mers mai departe și eu zic că n-a fost rău.”

Apoi îmi explică schema prin care Fundaţia Saxonia din Brașov acordă ajutoare financiare pentru cei care vor să deschidă firme sau să se dezvolte local. Finanţările acestea au scopul declarat de a–i fixa pe nemţii care au mai rămas, acolo unde sunt. 

R E P ORTAJ

REPORTAJ

n „O civilizaţie se dovedeşte fecundă în măsura în care-i incită pe ceilalţi s-o imite; încetează să-i mai fascineze - se va reduce la o masă de cioburi şi ruine”, Emil Cioran

n Aerul trist al Tulcei de azi nu se datorează doar caselor ruinate, ci şi oamenilor

148 SINTEZA # 13, februarie 2015

149 SINTEZA # 13, februarie 2015

R E P ORTAJ

REPORTAJ

n La masă cu turcii din Tulcea

Doamna Osman

A terminat șapte clase la școala turcă, în 59. Atunci a fost și ultima dată când s-a învăţat în turcă, la școală. „Nimeni nu ne-a închis școlile spune șeful comunităţii lor, Ibrain Iusein, noi le-am închis, că n-am mai vrut să învăţăm în turcă, ci în română.

Acum se mai dau lecţii de turcă doar opţional. Avem o doamnă învăţătoare care merge sâmbăta la școală, pentru cine vrea. Sau mai ţine cursuri aici, la sediu”. Iusein trece drept un turc frumos. El explică de ce nu dau bărbaţii musulmani șapca jos în biserică: „Ca să nu le zboare gândurile și să le vadă Alah că atunci ar fi vai șiamar de noi! Așa, șapca le ţine capac!”

Are teoria lui cu privire la oameni, la cum s-au schimbat ei și e clar că nu-i place „omul nou”. „Individul, ne explică Ibrain, s-a schimbat din punctul de vedere al relaţiilor interumane, s-a schimbat în rău! Am învăţat să vorbim mult despre relaţii, dar când să le practicăm, lăsăm de dorit. Mai demult, cei mai mulţi își purtau credinţa în suflet, nu o afișau.

Acum, mergi cu taxiul și șoferul poartă cruce la volan, dar nu mai are credinţă în suflet, înjură ca un birjar cu crucea în faţă! Preotul trebuie să fie printre oameni, numai 10% merg la biserici 150 SINTEZA # 13, februarie 2015

n Nenea Turi, frizerul de pe Rahovei, e punctul în jurul căruia se mai învârtesc vechile poveşti ale Tulcei

sau la moschee, oamenii sunt pe străzi, în casele lor, acolo trebuie să meargă învăţătorii, preoţii. Iar soluţiile nu trebuie date de cineva, ele e bine să vină din viaţă.” În camera turcilor e cald și femeile fac o cafea la ibric. Doamna Osman le zorește, și-ntre timp ne mai povestește. „Pfiu, ce mizerie era pe faleză, când îmi amintesc! Era noroi, o fabrică de cherestea colo, un depozit cu cărbune dincolo, o presă de ulei, pește, oameni, bărci. Veneau de te miri unde și plecau tot așa. Mergeai cu două desăgi de graunţe și te întorceai cu făina, cu uleiul. Și ce ulei! O plăcere să trăiești în oraș! Pe strada noastră, făceam petreceri împreună, vorbeam în limbile vecinilor, mergeam împreună cu rușii, cu grecii cu oricare, la spectacole. Și-i invitam la masă! Păi, când făcea mama o mămăligă și punea seu de oaie în mijloc, ai fi mâncat până plezneai!” Femeile se așază în jurul mesei, pun cafeaua în cești și fiecare deapănă amintirile ei. Sibel, fata cea nouă care aprinde lumina la sediu, se uită cu ochi goi la ele. Parcă pe jumătate nu înţelege ce le-o fi plăcut atâta la niște vremuri în care nu aveai club, nu aveai mașină, nici ojă nu aveai... Femeile au ajuns cu povestea departe. Își amintesc de magazinul

cu aţe, de evrei, de târlici, de fasolea cu tăiţei, de bătrânul care a făcut suta de ani alaltăieri, dar nu mai știe de el... „N-am mai avut o nuntă în Tulcea de... să tot fie trei ani! Și ce nunţi se făceau! Acum doar mor, mor pe capete.

Săptămâna trecută au fost șase înmormântări. Nici nu apucai să mergi la toate.” Apoi ochii le cad pe Sibel și femeile se uită toate către fata care se va mărita curând cu un turc. Eh, iată, vor avea o nuntă!

Nea Turi-Întemeietorul Tunde și bărbierește sus pe strada Rahovei, fosta mahala tătărască, cam de o jumate de secol. La el e cel mai ieftin din toată Tulcea, dar poate că din toată ţara: 5 lei! Și nu pentru că ar fi o frizerie pentru săraci, nu, dar atâta ia nea Turi ca să fie om cu oamenii! „Păi, se poate? În Tulcea, salariile sunt mici, abia dacă trec de 10 milionane vechi, cât să dea omul la un tuns?” La el vin oameni din toate mahalalele, vin din centru, de la primărie, de pe șantiere, vin și domnii de la firme, vin ţăranii de pe sate. E tătar după neam, dar el se consideră tulcean. Parcă tot orașul s-a adunat anume în jurul frizeriei lui și ar putea să-și spună: Nea Turi Întemeietorul! Păi și altădată veneau la el toţi, cu mic cu mare.

Sâmbăta veneau ţăranii de pe sate să-i bărbierească, să-i aranjeze, că soseau cu căruţele la târg. Iar duminica veneau domnii de la oraș că ieșeau după aia la o plimbare, la una mică pe faleză. „Tulcea, doamna mea, a fost o splendoare! Dar comunismul a pus-o la pământ! I-a luat vlaga!”. De unde vin conflictele când vin? „De la foame, dragă doamnă, că se uită uită unii la televizor și văd cum alţii stau la plajă, la lux și ei zic, păi cum vine asta, eu muncesc și n-am cu ce să-mi duc zilele, ăia de unde au?! Așa se naște ura. Și ură azi, ură mâine... Înainte măcar nu vedeau! Trăiau cu ce aveau și erau fericiţi. Treceau lipovencele cu coșurile de pește și te întrebau, nu vrei pește?

Nu vroiai, că te săturaseși, peștele era mâncarea săracului! Acum, poftește de ia peşte! Un singur magazin și acolo mai scump ca la Brașov! Asta este Tulcea noastră, a fost o vacă grasă de muls și au muls-o toţi!”

Așa e. În toată Tulcea de azi nu găsești o cafenea cu cafea turcească, nu e niciun restaurant cu specificul vreunei etnii, nu mai e îngheţată, halviţă, nu mai e rahat turcesc, nu mai e bragă niciunde. Erau acum câţiva ani două turcoaice care făceau baclava în casă și mergeau pe la birouri să întrebe: „nu vreţi baclava de casă?”

151 SINTEZA # 13, februarie 2015

Dar nici ele nu mai vin. Un taximetrist îmi spune că avea zece ani când a băut ultima dată bragă.

Hogea Hamdi Nuredin Turcii s-au aşezat în centrul comercial al oraşului, care era la vremea aceea în zona Portului Pescarilor (zona industrială de astăzi de la capătul dinspre răsărit al falezei).

Dovadă că lucrurile au stat aşa sunt cele două cimitire din zonă, cele mai vechi din oraş, cel românesc şi cel turcesc. După ce se încheie oarecum războaiele lor şi e linişte şi pace, turcii se pun mai abitir pe construit şi înalţă la Tulcea clădiri tipic turceşti precum bazarul, geamia, băile publice, iar mai târziu alte clădiri, impunătoare pentru vremea lor, precum Palatul Paşei, liceul turcesc. Astfel rezultă centrul administrativ turcesc care s-a mai păstrat parţial. La parterul bazarului, străjuit de 72 de coloane se îngrămădeau prăvălioare de toate tipurile şi naţiile: „La doi cocoşi de aur”, „La doi lei”, „La Ardeleanul”, „La Costică”, „La Moş Iancu”, „Creditul nostru”... „Era o forfotă şi un du-te – vino continuu, pentru că aici veneau şi ţăranii să vândă legume şi fructe, sobarii, bragagiii, femeile cu coşu’ de seminţe, cei care îşi căutau de lucru,

cei care lustruiau pantofii şi mulţi, mulţi alţii”, își amintesc ei. Dar bazarul n-a „trăit”, a fost demolat în ‘63, cu toate că din ‘55 era consemnat drept monument de arhitectură, care s-ar fi cerut conservat şi protejat ca un bun preţios al oraşului. Turcii sunt în Tulcea de la 1418, deci e firesc să fi existat geamii încă de pe vremea aceea. N-au rezistat însă până în zilele noastre, geamia pe care o vedem noi astăzi datează de la 1863, deci spre apusul stăpânirii otomane.

E dimineaţă și-n suliţa geamiei Azizzi s-a împotmolit un nor de ceaţă.

Hogea Hamdi Nuredin deschide ușa, mă poftește să calc pe pungă ca să nu murdăresc și-mi arată frumuseţea de geamie, cea mai veche și cea mai mare din Dobrogea. Are peste 50 de ani de când slujește geamia și dă ora de rugăciune peste Tulcea. Cum se înţeleg oamenii de diferite religii? „Sunt prieten cu vecinul meu român de 50 de ani. Eu mănânc la masa lui, el manâncă la a mea. Ne vorbim și limbile. Uneori vine la geamie să ne vadă. Dar, dacă mâine ar lua foc cinci biserici creștine și ar arde două moschei, sau s-ar împușca doi de-ai noștri cu doi de-ai lui, atunci prietenul meu român m-ar urî!”. n

„Cred că, în lumea modernă, fără a ne trăda propria şi profunda noastră identitate, dacă nu împrumutăm identitatea Celuilalt - care este o bogăţie - nu vom trece puntea”, Radu Mihăileanu, regizor român de origine evreiască

152 SINTEZA # 13, februarie 2015

153 SINTEZA # 13, februarie 2015

„În momentul acesta, toţi ne pierdem patria. Apar noi clustere, pe alte criterii decât etnia. Ne orânduim din nou, modelul vechi – statul naţional – va dispărea. Care este locul meu în lume? În cine am încredere?

Cine sunt «ai mei» și cine «ceilalţi»? Suntem în mijlocul unei vâltori, nu știm ce va ieși de aici, dar cred că românii vor reuși mai ușor să se adapteze.

Sunt mai deschiși, mai toleranţi, poate şi mai «păţiţi», fiind multe secole supuși altora, au acum un avantaj în faţa globalizării”,

DESTINE

Hans Prömm, antreprenor, Hamburg - Brașov

Hans Prömm, despre război, ură şi o lume nouă Ruxandra Hurezean

Î

n 1967, când s-a născut, la Brașov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră și ai căror cetăţeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania și lasă în urmă România comunistă. Acolo își face studiile militare, studiază economia și știinţele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice.

Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilinţa, absurditatea unui conflict fratricid și jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. „Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!” spune Hans Prömm.

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe ţări, case, joburi... dezrădăcinat și sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui. S-a mutat de nouă ori până acum. Stă două săptămâni în România și două în Germania. Are o firmă la Brașov, Caditec, și alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucăţele, Hans își recreează o patrie a lui. Numai a lui.

154 SINTEZA # 13, februarie 2015

155 SINTEZA # 13, februarie 2015

n Johann (Hans) Rausch, străbunicul, în 1943

România Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate și deschiderea României spre Vest. Și despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare.

Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut. Toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii.

Părinţii lui, înfricoșaţi de atrocităţile comuniștilor din anii de după 1945 și crescuţi în „închisoarea comunistă”, nu vorbeau deloc despre trecut. Tot satul nu vorbea despre trecut, era ca o gaură neagră, o ceaţă, un fel de lord Voldemort, al cărui nume nu trebuia pronunţat nicidecum în public, și fiindcă nu puteai fi în siguranţă nicăieri, nici în propria casă.

Seara, în dormitor, părinţii ascultau Radio „Europa Liberă” și șopteau lucruri de neînţeles.

În această Românie a crescut Prömm și această Românie era pentru el ţara în care sașii își pierduseră tot ce clădiseră timp de 800 de ani și trăiau într-o stare de șoc și îndurerare continuă. Iar reprezentanţii fizici ai acestui sistem erau români: angajaţii publici, miliţienii, securiștii, secretarii de partid – toţi parcă actori ai înscenării descrise de Etienne de la Boetie în cartea „Discours de la servitude volontaire”. Dar, decimate cum erau, comunităţile săsești au fost destul de puternice să rămână un simbol al convieţuirii între oameni în inima lui Prömm. În 1985, la 17 ani, Hans pleacă din România socialistă, epurată de burghezi, de clasa de mijloc şi de intelectualii liberi. Era sigur că civilizaţia sașilor, dar și toată România împreună cu locuitorii ei erau sortiţi pieirii într-un lung coșmar a la George Orwell.

Străbunicul lui din partea mamei, Johann Rausch, avea pământ și casă lângă Brașov, la Ghimbav. Pe casă și pe tot ce aveau, familia lui a primit 35 de mii de lei la plecare. Mai toate bunurile de valoare, mobila şi ceasurile vechi, intrau în patrimoniul naţional, n-aveai voie să le iei cu tine, nici cărţi nu permiteau comuniştii să 

destine

•

INT ERVIU

destine

n Iugoslavia avea să fie prima mare lecţie de viaţă pentru Hans Prömm şi camarazii lui. Se întâmpla chiar aici în Europa, doar acum 20 de ani

Îmi plac oamenii care gândesc înainte de a vorbi, spun ce gândesc și fac ce au spus. Și își asumă consecinţele faptelor lor. Oamenii care sunt după Albert Camus «liberi, suverani şi fără frică» sunt în stare să subordoneze gândurile, faptele – până şi viaţa lor - unui ţel mai mare.”

156 SINTEZA # 13, februarie 2015

le duci în occident. Părinţii lui Hans s-au stabilit la Berlin, unde după ceva ani, și-au cumpărat o casă mai la „periferie”, adică lângă Zid, pentru că atunci, acolo, casele erau mai ieftine.

După căderea Zidului însă s-au trezit în centrul orașului... Nu s-au mai întors niciodată în România. „Mama spune că ar fi prea greu pentru ea, prea dureros să revadă România, să revadă Ghimbavul”, spune Hans. „Nu vrea să mai deschidă rănile pe care le crede închise. Iar casa și terenul nu le-au mai revendicat niciodată. Acum stă acolo poliţistul satului din anii 80, un om cumsecade. Mama consideră că avem tot ce ne trebuie, nu e bine să stricăm liniștea unui om, unei familii, care și ea a cumpărat casa de la stat. Cine a pierdut o dată totul știe cum e, şi liniștea ei sufletească e mai importantă decât o casă sau banii.” În Germania, i se dezvăluie lui Hans, adevărata amploare a fenomenului, cum comuniștii, după 1945, au curăţat România de toate „elementele” care nu vroiau să se supună noii orânduiri. Abia acolo află dimensiunea tragediei poporului român și abia acolo începe să încadreze suferinţele sașilor în acest context.

Armata germană Hans Prömm se înscrie la academia militară. Se temea că nu va fi admis, venind din Est, dar intră cu brio. Explică şi de ce a optat pentru pregătirea militară, era cumva fascinat de ea. „Din copilărie m-a fascinat milităria…”, spune Prömm, „câtă pregătire a oamenilor, planificare minuţioasă, disciplină și coordonare îţi trebuie să operezi pe câmpul de luptă cu mii de oameni… Planul este 50% din succes, deoarece inamicul nu îţi face plăcerea să lupte conform planului tău.

Următorii 45% sunt flexibilitatea şi viteza cu care poţi să adaptezi planul şi toată organizaţia (adică mii de oameni) la o situaţie nouă. Schimbi tactica, dar nu obiectivul şi strategia.

Ultimul 5% este noroc! Şi totul pentru a atinge la ora necesară obiectivul, rezultatul cerut. Abia pas cu pas mi-am dat seama că nici armata germană nu este imună la schimbările sociale din ultimile decenii. În loc să fie un exemplu de orientare, armata a devenit o copie a societăţii. Dar tradiţiile şi spiritul prusac persistă şi nu o să fie exterminate de cele două–trei generaţii mediocre aflate în acest moment la putere”.

•

IN TE RVIU

n „Am învăţat foarte repede că greşelile mele se plătesc cu sângele lor. Atunci nu îţi permiţi să greşeşti şi nu ai nevoie de nimeni să te motiveze”

„Sunt recunoscător şi dator pentru ce am învăţat acolo”, mai spune Hans, „La 20 de ani eram responsabil pentru 40 de oameni şi echipament foarte eficace şi scump. Am învăţat foarte repede că greşelile mele se plătesc cu sângele lor. Atunci nu îţi permiţi să greşeşti şi nu ai nevoie de nimeni să te motiveze. Mergi până peste graniţele puterilor tale pentru a deveni şi mai bun.”

Iugoslavia Cea mai dură experienţă, dar poate și cea mai benefică, mărturiseşte el, a fost campania IFOR în fosta Iugoslavie, despre care vorbește și într-un interviu pentru Allgemeine Deutsche Zeitung.

Plecarea lui acolo s-a produs în august 1996, imediat după instaurarea „păcii“ de la Dayton. „Am intrat pe acel câmp minat, având baza la Trogir în Croaţia.

Ne deplasăm cu convoaie blindate sau cu elicopterele la Sarajevo, Knin, Tuzla sau alte localităţi în care combatanţii nu mai luptau, dar încă stăteau în tranșee și noaptea mai izbucnea câte un schimb de focuri în jurul nostru. În multe localităţi și zone pândeau mine și grenade ascunse, aşa-zisele «booby traps». Dar nu schimburile de focuri sunt ceea ce m-a format în acel timp.

Noi nu am luptat acolo și am câștigat 157 SINTEZA # 13, februarie 2015

eroic bătălii, nu a fost comparabil cu luptele atroce din Afganistan sau Irak.

Noi am venit «după». Am venit când atrocităţile mari încetaseră”.

Dar străzile erau minate, femeile violate însărcinate, sute de localităţi «curăţate» etnic, iar în incinta stadionului olimpic din Sarajevo se stivuiau cadavre neidentificate. Frica femeilor de orice uniformă, soţii, fraţii sau taţii lor dispăruţi – este ceva ce mi-a atins inima, m-a făcut umil, în fata destinului sau a lui Dumnezeu şi m-a făcut să preţuiesc orice fel de viaţă fiind ea cât de măruntă. Şi mi-am jurat că eu nu o să calc vreodată demnitatea altui om în picioare. Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și in extremis poate și omor, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”

Acum, după evenimentele din Franţa - atentatul asupra unor jurnaliști - Hans Prömm mărturisește ce gândea când se afla pe străzile din Sarajevo. „Nu puteam să cred ce am auzit și văzut acolo. Oameni educaţi, europeni ca noi, s-au transformat peste noapte în animale. S-au adunat sub steagul etniei sau al religiei și și-au gonit sau mutilat sau omorât vecinii, numai din simplul motiv că ei erau de altă etnie sau religie. Am văzut în zona Knin casele părăsite și arse (sau întregi, dar 

Ce am văzut în Iugoslavia m-a îngrozit.

Oameni educaţi, europeni ca noi, s-au transformat peste noapte în animale.

S-au adunat sub steagul etniei sau al religiei şi şi-au gonit sau mutilat sau omorât vecinii numai din simplul motiv că ei erau de altă etnie sau religie.”

destine

•

INT ERVIU

destine

n Hans Prömm şi domnul Scânteianu, proiectant aerospace la firma din Braşov

minate) ale sârbilor goniţi de croaţi în 1995. Am văzut cimitire care își «scuipaseră» morţii. Sârbii au luptat atâta timp, încât să aibă vreme să-și scoată strămoșii din morminte și să-i ia cu ei. Toate astea s-au întâmplat nu în Evul mediu, ci acum 20 de ani în Europa noastră modernă. Se poate întâmpla și la noi? Nu știu, dar mi-e teamă că da…”.

A-faceri Întors din armată în 1997, își începe cariera de manager și ajunge în 2003 pe poziţia de County Manager Germania al grupului multinaţional Philips. Era un loc onorabil, confortabil, dar, spune el, oricât de complicat ar fi de obţinut, suveranitatea, libertatea sunt cele mai importante. A înţeles devreme că poţi lupta cu imprevizibilul doar construind, clădind insule în haosul lumii. „Cât timp mai ai un șef deasupra ta, un CEO sau un acţionar, nu ești suveran, nu ești antreprenor. Numai cine poate crea ceva din nimic și se poate hrăni pe sine și pe alţii este un antreprenor adevărat. În Germania, România sau Kazahstan…”, spune Hans Prömm. În 2005 cumpără, împreună cu Werner Braun, prietenul lui din timpul școlii cu care fusese coleg la „Honterus” în Brașov, firma „Caditec GmbH & Co KG” de la grupul 158 SINTEZA # 13, februarie 2015

Cred că principala pârghie prin care se poate ridica o ţară este educaţia. Și avem exemple în acest sens, în istorie. Cu ajutorul educaţiei, Friedrich cel Mare a reformat Prusia, a făcut dintr-un stat feudal un stat modern. A „iluminat” oamenii de rând prin carte, a aplicat pedepse drastice împotriva corupţiei și a creat clasa de mijloc.

Pe lângă scolile profesionale, aș mai face o școală pentru funcţionarii publici, ca în Franţa”, Hans Prömm

•

IN TE RVIU

n Hans Prömm duce mai departe legăturile familiei sale cu aviaţia

Autokabel cu care fondaseră Caditec-ul.

Firma avea 30 de angajaţi în Germania și doi la Brașov. Întrebarea era dacă merită să continue la Braşov...

Ia avionul și ajunge la București.

De acolo pornește cu o mașină spre Brașov. Pe drum citește, vorbește la telefon, până aproape de Sinaia nici nu observă împrejurimile. Trecuseră 19 ani. Dar, pe măsură ce se apropie de Brașov, îl cuprinde o neliniște, o emoţie inexplicabilă îl copleșește, aproape că plânge. Hans ajunge la Brașov și toată noaptea, în camera de hotel, nu poate închide un ochi. Discută cu Werner și după câteva zile le este clar, România oferă un potenţial uriaş, aici va fi viitorul firmei. În anii care urmează, cei doi vor muta nucleul firmei și numărul angajaţilor se inversează: în Germania rămân câţiva și la Brașov sunt cei mai mulţi. Pentru a concentra vocile firmelor germane, şi pentru a fi auziţi mai bine de politica locală, Braun şi Prömm înfiinţează împreună cu alţi antreprenori germani Clubul Economic German Brașov (DWK). Între 2007 și 2010 se reîntoarce în Germania, unde împreună cu un alt prieten, din armată, înfiinţează firma HEEAG, prin care dobândesc zone de prospecţiune pentru energie geotermală, dar și ţiţei sau gaze

naturale. „Energia geotermală este verde - zero poluare, zero consum de energie fosilă”, explică Prömm. „Însă, în plină derulare a proiectului, în Franţa, Elveţia și Germania alte foraje geotermale – și fracking-ul – produc mici cutremure. Acceptanţa de către cetăţenii şi politicienii germani scade la zero, investiţia riscă să devină un dezastru financiar. Avem noroc, într-un câmp de-al nostru este un zăcământ de ţiţei. În loc să pierdem toată investiţia, vindem la un preţ foarte bun către Gaz de France Suez”, spune el. În 2011, se întoarce la Brașov. „După criza financiară care ne-a forţat să punem producţia «on hold», aceasta trebuie repornită. Între timp, asociatul meu Werner Braun ajunge președinte la DWK și are un proiect care îi consumă tot timpul și nervii: Școala Profesională Germană „Kronstadt”, pe care vrea s-o înfiinţeze la Brașov. Ţara nu se poate dezvolta numai cu academicieni și lopătari. După 1989, în România au murit toate școliile profesionale și cele de meșteri. De unde să ne vină operatorii de centre CNC, mecatroniștii, electricienii sau sculerii matriţeri buni, care sunt baza oricărei producţii industriale?” se întreabă Prömm. „Aceşti oameni existau în România lui Ceauşescu, dar ignoranţa şi 159 SINTEZA # 13, februarie 2015

nepăsarea sistemului din ultimii 25 de ani i-au făcut să dispară complet.

Incredibil este că din guvern nu vrea nimeni să susţină proiectul, nu există buget pentru așa ceva. Primarul Brașovului ar vrea, dar nici el nu are buget. Dar pune la dispoziţie clădirea unui fost liceu. Werner bate toba în DWK, îi adună pe liderii firmelor germane din zona Brașovului.” Scrie, zboară și cerșește în România şi în Germania. „Eu în acel punct îmi pierdusem speranţa. Dar, Werner avea o viziune şi era hotărât s-o realizeze. Şi, în fine, adună banii necesari și convinge Ministerul Educaţiei să traducă și să accepte planurile de învăţământ în sistemul dual german, traduse întocmai în limba română. Și să plătească cadrele didactice. Restul costurilor le suportă firmele fondatoare, cât și cele care trimit elevii …”, povestește Promm despre cât de greu a fost să începi să schimbi realitatea pas cu pas.

Azi, Hans are trei ani consecutivi de când face naveta între România și Germania. Are un apartament aici și unul acolo. Soţia și fiica lui sunt în Germania, iar fiul la studii în Statele Unite. Balansul între cele două ţări îi place, fiindcă, spune el, poate beneficia de părţile frumoase ale ambelor sisteme: „Acasă, în Germania, totul

decurge ordonat și liniștit. Businessul merge lin și petrec mult timp cu familia.

«Acasă» în România, apele curg mult mai repede și imprevizibil. Oricum îţi faci planurile, niciodată nu merge «din prima» și trebuie să acţionezi mult mai flexibil și spontan. Dar, am reuşit să ridicăm la Braşov o veritabilă firmă de high-tech. Nu mai proiectăm şi producem piese simple şi low-cost cu salarii indecente, iar creierul şi profitul stau în Germania. Nu, noi concepem, proiectăm şi executăm la Braşov linii automatizate de producţie pentru grupurile multinaţionale worldwide.

High-tech made în România! Şi plătim salarii care le permit inginerilor noştri să rămână în ţară…”

Pe drumul Damascului De curând, Hans a scris o scrisoare – era prima dată când se hotăra să spună și celorlalţi ce gândește, cu maximă sinceritate. Scrisoarea lui a devenit viral pe internet, iar cei care au avut dorinţa să o citească au înţeles cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepţi pe tine şi să ajungi să-i iubești pe ceilalţi.

Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, ţări, ocupaţii, dar să revii de fiecare dată la tine însuţi.

Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni. 

destine

•

IN TE RVIU

„Dragi români,

Ne lipseşte un proiect de societate.

Suntem doar segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare.

SINTEZA caută mecanismele colective de a ne bucura de succese dar şi luciditatea

de a recunoaşte cauzele adevărate, sociale şi individuale pentru înfrângerile noastre.

Trăim într-o societate a urgenţei şi a riscului continuu, dar mai ales cu un sentiment al populaţiei că riscurile sunt deja imposibil de manageriat.

Avem doar iluzia că înţelegem lumea şi că participăm direct la evenimente.

SINTEZA stimulează democraţia participativă şi denunţă patologiile democraţiei.

este un loc al conversaţiei, al gândirii libere şi lucidităţii asumate.

SINTEZA crede că este nevoie de gândire critică şi că viitorul poate fi modelat.

SINTEZA crede că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoaşterii.

SINTEZA vrea să arăte că există gândire şi dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool. În faţa bombardamentului informaţional cotidian, ne simţim dezarmaţi.

Crizele sociale care zguduie ritmic de două decenii această ţară nu au nicio perspectivă pentru că reuşesc maximum să schimbe oameni din poziţii de putere.

160 SINTEZA # 13, februarie 2015

SINTEZA aduce argumentele tuturor la judecata faptelor şi la radiografia prin intermediul valorilor.

Îmi plac planurile gândite profund şi încet. Îmi plac strategiile făcute pe decenii sau chiar pe secole.

Iubesc structurile şi procesele eficiente, analizele şi deciziile clare şi cinstite, adică adevărate, fără minciuni diplomatice şi politicoase. Îmi place pregătirea aptitudinilor individuale şi tacticilor colective, tot încet şi continuu. Îmi place repetiţia acestora până la perfecţiunea maximă. Execuţia trebuie să fie ca un joc sublim - lină, uşoară şi frumoasă, fără eforturi vizibile. O orchestră în care fiecare solist nu este numai un expert desăvârşit pe instrumentul lui, ci există şi o identitate comună şi un ţel comun. O comunitate care iubeşte ce este şi ce face.”

161 SINTEZA # 13, februarie 2015

Sunt sas din Ghimbav, am emigrat în 1985 și – drept să spun – aș fi mers și pe jos, desculţ sau chiar în patru labe până la Nürnberg, numai pentru a „scăpa” de România și români. De ce?

Străbunicului meu i-aţi luat în ’45 pământul, i-aţi trimis fiica nevinovată la muncă forţată în minele din Uniunea Sovietică, ne-aţi arestat şi încarcerat preoţii şi scriitorii în ‘59, pe mama şi pe tata i-aţi umilit în ‘79 furându-le ultimul metru de grădină pentru a construi blocuri socialiste şi a inunda satul nostru săsesc cu mii de muncitori aduşi de nu ştiu unde...

Ah, n-aţi fost voi? Comuniștii sunt de vină? De-aţi putea să mi-l arătaţi pe acela dintre voi care atunci s-a ridicat şi măcar a zis că «aşa ceva nu se face».

Trimiteţi-l la mine să-i sărut mâinile.

Cine caută să afle va afla. Vizitaţi arhiva Braşovului şi citiţi cine, câţi şi cum au fost saşii. Având scoli din 1512, ei v-au ajutat în 1712 să vă faceţi prima şcoală românească la Braşov, ei i-au susţinut şi adăpostit pe politicienii români din Regat şi Moldova în lupta lor pentru independenţă, puteţi citi asta pe casele din centrul vechi. Dacă vreţi… În 1919, saşii au votat pentru aderarea Transilvaniei la România, aceiaşi saşi care au fost întotdeauna cetăţeni loiali ai României, şi de la care n-aţi auzit vreodată că ar fi făcut revolte sau balamucuri naţionaliste. Din 1140 nu au făcut altceva decât să muncească. Şi voi ce aţi făcut cu ei? Din 1919 până în 1989, deci în numai 70 de ani de «stăpânire», voi românii aţi reuşit să distrugeţi aproape tot ce saşii au clădit şi instituţionalizat în Transilvania timp de 800 de ani. Ca într-un târg de vite i-aţi vândut Germaniei pe valută… Martori muţi şi mutilaţi au rămas satele noastre părăsite şi oraşe ca Sibiul sau Braşovul - case şi ziduri vechi în paragină, înconjurate de blocuri socialiste cât vezi cu ochiul... ...Așa – acum v-am spus – gândeam în 1985, la plecarea din România. Dacă mai aveţi puţină răbdare şi citiţi mai departe, vă spun şi cum, începând din 2004, am început să vă iubesc. Îmi aduc aminte că, în decembrie 2004, m-am întors în România trimis de firma pentru care lucram. Nu vroiam decât să-mi îndeplinesc misiunea şi să plec cât mai repede din România. N-a mers. Deja la Timişul de Jos mi-au dat lacrimile şi tot drumul până la Braşov am plâns.

Oamenii cu care am avut de-a face m-au surprins zi de zi, lună de lună, an de an. Da, sunt răniţi la suflet: bătrânii de bestialitatea comunismului şi tinerii de perspectiva de a câştiga lunar 300 de euro, muncind trei schimburi la bandă.

Dar chiar răniţi şi plini de îndoieli şi de supărare, aceşti oameni blânzi, cinistiţi şi credincioşi m-au făcut să-mi fie ruşine. Așteptam răutate sau indolenţă numai datorită faptului că aveam de-a face cu un român - şi primeam atenţie, bună-voinţă şi străduinţă. N-am vizitat un român care să nu-mi fi oferit mâncare de îndată ce i-am trecut pragul şi niciunul nu m-a lăsat să plec fără să-mi ofere ceva din cămara lui. Da, de multe ori m-au făcut românii să-mi fie ruşine și asta m-a vindecat. Au deschis rana pe care mi-o făcuse România de dinainte de 1989 şi au îngrijit-o cu multă răbdare - arătându-mi că merită să nu fie judecaţi după abuzurile săvârşite în numele naţiunii lor. Tocmai ca «neamţ» ar fi trebuit să ştiu asta…

Desigur, şi între români găseşti incompetenţi, hoţi sau oameni răi. Dar eu personal în ultimii zece ani am întâlnit atât de mulţi oameni buni, oneşti şi de bună-credinţă, încât azi ştiu sigur: românii despre care-mi tot povestea bunica, educaţi, eleganţi, harnici şi de bun-simţ, chiar există!

Comunismul a lovit din greu acest popor, dar nu a reuşit să-i fure sufletul.

«Puterea de a ierta este mai presus decât puterea de a reuși», zicea bunica… Abia acum, după o jumătate de viaţă, înţeleg ce vroia să-mi spună. Şi abia acum pot spune sincer şi din suflet: «Ce noroc că m-am născut în România!».

Hans Prömm n

INSIDE

INS ID E

„Un om e un om. Moare, se stinge.

Neamurile trăiesc înainte” Liviu Maior

D

162 SINTEZA # 13, februarie 2015

INSIDE

uminică seară, vestea asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand s-a răspândit în oraşele şi satele transilvănene.

Clopotele bisericilor vesteau pe locuitori despre teribila tragedie trăită de Casa de Habsburg, iar reacţiile nu au întârziat să apară în paginile ziarelor româneşti, în circularele mitropoliilor şi episcopiilor, ale protopopiatelor de pe cuprinsul Transilvaniei.

Toate la unison deplâng moartea moştenitorului tronului într-o manieră diferită de a celorlalţi locuitori ai provinciei. Publicaţiile în limba română exprimau „şocul” pe care-l simţeau faţă de asasinatul caracterizat ca „infam”, „tragedie zguduitoare”, „nenorocire”, „cataclism” etc., dintr-un motiv bine cunoscut, prezentat pe larg în titlurile articolelor, care evidenţiau relaţiile speciale ale acestuia cu românii, proiectele sale legate de urcarea sa pe tron. „Arhiducele Franz Ferdinand şi românii”, „Asasinarea moştenitorului nostru de tron”, „Două sicrie”, „O catastrofă naţională”, „Francisc Ferdinand şi Iosif al II-lea”, „Speranţa monarhiei.

Francisc Ferdinand” etc. sunt câteva dintre titlurile care inundă paginile ziarelor româneşti ardelene.

Reacţia românească n-a fost deloc întâmplătoare.

Pregătită după 1905, datorită grupării Popovici - Vaida din Partidul Naţional Român, susţinători fervenţi 163 SINTEZA # 13, februarie 2015

ai reformării statului dualist prin federalizare, opinia publică a suportat cu dificultate asasinatul de la Sarajevo.

Pierderea încrederii în Franz Iosif a dus la asocierea cu Arhiducele moştenitor al tronului, adversar declarat al Budapestei, comparat sistematic cu înaintaşul său Iosif al II-lea. Tatăl său, Arhiducele Karl Ludovic, a fost, aproape un deceniu,

Publicaţiile în limba română exprimau „şocul” pe care-l simţeau faţă de asasinatul caracterizat ca „infam”, „tragedie zguduitoare”, „nenorocire”, „cataclism” etc., dintr-un motiv bine cunoscut, prezentat pe larg în titlurile articolelor, care evidenţiau relaţiile speciale ale acestuia cu românii, proiectele sale legate de urcarea sa pe tron.

„protectorul” balului românesc din capitala imperiului, avea o admiraţie pe care nu o ascundea faţă de aportul militar românesc la războaiele purtate de monarhie, despre care povesteşte fiului său. Lumea „bună” românească din capitala Imperiului avea legături strânse cu anturajul de la Curte şi nu numai Constantin Popoviciu, bogatul negustor stabilit la Viena, era frecventat de elita culturală, iar la balurile organizate cânta orchestra lui Johann Strauss. Sterie Ciurcu, marele medic român, avea şi el legături la Curte, iar la sărbătorile organizate de România Jună, tatăl lui Franz Ferdinand era un personaj nelipsit.

Mediatizat intens, întâmpinat cu entuziasm în călătoria sa din 1909 spre Sinaia ca invitat al regelui Carol I, Arhiducele s-a bucurat de popularitate în mijlocul românilor. Asasinarea sa şi a soţiei sale a fost un şoc. „Stăm încremeniţi în faţa acestei nenorociri, ce s-a descărcat asupra noastră ca un trăsnet, din senin”. Presa a fost unanimă în prezentarea lui postumă ca un „prieten al românilor”, decis să introducă „egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, „un reazem” pentru speranţele românilor, etc.

Franz Ferdinand apărea în ochii lor ca o „instanţă” nouă, neobişnuită, cu multă bunăvoinţă faţă de ei, acordând îngăduinţă propunerilor şi proiectelor lor de schimbare a statutului românesc din imperiu. În necrologul ziarului lugojean „Drapelul”, apărut după aflarea veştii, autorul, pesimist, scria: 

INSIDE

INS ID E

n Arhiducele Franz Ferdinand urcă în automobilul care îi va purta spre moarte

„Totul se aştepta de la urmaşul lui, de la vigoarea bărbatului care şi-a adunat energiile şi oţelit sufletul pentru marea problemă ce-i adastă.

Acum totul se prăbuşeşte. Nici nu cutezăm a privi înainte şi a face pronosticuri”.

Toate ziarele româneşti urmăresc cu atenţie ancheta de la Sarajevo şi dezbaterile din Parlamentul de la Budapesta pe această temă. Remarcă „tărăgănarea”, dar şi rezervele exprimate de anchetatori în legătură cu asasinatul, în privinţa interpelărilor din Parlament, sesizează ambiguitatea lui Tisza, reflectată de răspunsurile sale care, în opinia ziariştilor români, generează o „nervozitate” care nu prevestea nimic bun. În acelaşi timp, în toate parohiile ortodoxe şi grecocatolice au loc servicii religioase, „pomeniri” ale Arhiducelui şi ale familiei sale.

Zilele care s-au scurs de la asasinat relevă o schimbare de atitudine în paginile mediei româneşti. Ura faţă de sârbi, isteria provocată de atentat a fost urmată de un ton moderat.

Majoritatea articolelor disociază populaţia, „poporul sârb”, de grupul de „asasini”. „Crime abjecte rămân totdeauna în sarcina indivizilor, chiar şi dacă li se atribuie falsa aureolă 164 SINTEZA # 13, februarie 2015

Forţa lucrurilor e mai mare decât voinţa unui om. Monarhia tot va trebui organizată pe baze nouă, dând drepturi tuturor neamurilor. Un om e un om. Moare, se stinge. Neamurile trăiesc înainte”, Aurel C. Popovici, Partidul Naţional Român, imediat după atentat

n Toate ziarele româneşti urmăresc cu atenţie ancheta de la Sarajevo şi dezbaterile din Parlamentul de la Budapesta

a unei cauze de ordin mai înalt”. Şi pentru Goga, asasinatul politic a fost un gest condamnabil: „Acum, acest glas nu mai este. L-a făcut să amuţească Browningul unui imbecil”. În paginile aceluiaşi ziar, autorul scria, „şi ca la toate durerile mari ce pot atinge un popor, ca la toate loviturile sortii năpraznice, venim să fărâmăm lacrimile noastre la sicriul celui dispărut”. Alte opinii, unele eronate, consideră evenimentele din 28 iunie 1914 mai importante decât înfrângerea imperiului în războiul cu Prusia din 1866 sau Revoluţia de la 1848-1849. „Românul arădean” adoptă o poziţie caracterizată de realismul acestei publicaţii, considerată pe bună dreptate un creator de opinie modernă cu valenţe europene, democratice.

Nu credeau în promisiunile Curţii, trec în revistă experienţele trăite de-a lungul istoriei în relaţia românilor cu Viena. Octavian Goga publica un articol scris la Paris, a doua zi după asasinat, „O catastrofă naţională”, în care contrapunea regimul lui Franz Iosif şi încălcarea promisiunilor sale legate de români cu speranţa generată de Franz Ferdinand. „Se va muta în Cripta Capucinilor, alături de umbra marelui chinuit căreia, de asemenea, i-a mijit o clipă dreptatea noastră,

Iosif al doilea”. Pentru mulţi dintre membrii grupării arădene, Arhiducele a fost o speranţă „zădărnicită acum pentru totdeauna”. Poetul, ostil proiectelor reformiste bazate pe sprijinul Vienei, nu poate trece cu vederea abordarea problemelor româneşti de către Moştenitorul tronului, mai cu seamă ieşirea din izolarea politică „tradiţională” a Curţii prin „lămuriri” şi „a da îndrumări personale” grupării Vaida-Popovici: „mintea noastră se oprea la Belvedere unde glasul răspicat al împăratului de mâine (subl. n.) accentua în cuvinte lapidare dreptatea care e pe drum”.

Goga continua într-o notă optimistă comparativ cu alţi confraţi ardeleni: „profeţii nu se pot face, făgăduinţe da. Putem făgădui însă că neamul românesc, al cărui sentiment de unitate sufletească nu a fost mai puternic ca acum, a cărui conştiinţă în dreptatea cauzei ce reprezintă se confundă cu durerea pentru mort”.

Presa de limbă germană din Imperiu, pe baza relaţiilor dintre gruparea Popovici - Vaida, foarte activă în paginile sale, adoptă un limbaj comparativ cu al mediei româneşti. Planul de federalizare „Statele Unite ale Austriei Mari” a fost invocat cu insistenţă ca un proiect 165 SINTEZA # 13, februarie 2015

politic însuşit de Franz Ferdinand, baza unei reforme profunde a imperiului.

Gruparea „federalistă” românească din Partidul Naţional Român a reacţionat sub impresia morţii Arhiducelui. Aurel C. Popovici, Vaida, Teodor Mihali nu îşi ascund şocul, dezamăgirea pe care le trăiesc în acele zile. Speranţa cultivată de ei pe parcursul anilor, finalul ei neaşteptat au lăsat locul derutei, în ciuda optimistului Popovici, care-i încurajează: „Forţa lucrurilor e mai mare decât voinţa unui om.

Monarhia tot va trebui organizată pe baze nouă, dând drepturi tuturor neamurilor. Un om e un om. Moare, se stinge. Neamurile trăiesc înainte”. Ei încearcă să-şi reconstruiască gruparea, imediat după funeraliile Arhiducelui, la care au participat din partea PNRului. Tentativa lor a fost un eşec. Caută o soluţie nouă, redirecţionând întregul efort politic spre Berlin, la sugestia lui Popovici. în afara unor intervenţii ale politicienilor germani pe lângă guvernul ungar demersul lor a rămas fără rezultate concrete.

Au apărut, odată cu trecerea timpului, articole care se opun „lamentărilor” din presa românească din Transilvania, Ungaria şi Bucovina.

Considerau, pe bună dreptate, „nebărbăteşti bocetele întrunirilor”,

un semnal periculos „că noi ne-am pierdut capul cu desăvârşire”. Din acest punct de vedere, articolul „Ajunge cu bocetele” (Românul) sugera că asasinatul n-a adus nicio schimbare în statutul românilor din monarhie. Pretinde elitei ardelene „să fim mai bărbaţi. Să ne urmăm cărările”. Pe acelaşi ton, Gh. Pădure publica în „Luceafărul” articolul „După asasinarea prinţului moştenitor”, în care afirma, pe bună dreptate, că moartea Arhiducelui nu va afecta cu nimic destinul românilor ardeleni.

Treptat, articolele şi manifestaţiile de factură religioasă dedicate asasinatului nu mai ocupă prima pagină. Iminenţa războiului trece în prim-plan, deşi în rândul intelectualilor continua să domine scepticismul în privinţa declanşării lui imediat după moartea Arhiducelui.

Aflat la Cernăuţi, la universitate, Sextil Puşcariu află despre asasinat şi nu crede că se va ajunge la război.

A plecat cu familia la Techirghiol în vacanţă. Ordinul de mobilizare pe numele său era deja la domiciliul său din capitala Bucovinei. n Liviu Maior este istoric. A fost ministru al Educaţiei între 1992-1996 şi ambasador al României în Canada.

VERDE

VE R D E

VERDE Peisajele culturale din România, între superlativ, ignoranţă şi distrugere László Rákosy şi Tibor Hartel

166 SINTEZA # 13, februarie 2015

167 SINTEZA # 13, februarie 2015

VERDE

VE R D E

n Spre deosebire de multe alte ţări ale Europei şi lumii întregi, România are privilegiul de a-şi fi conservat încă o bună parte din patrimoniul cultural şi natural

n Pentru o anumită perioadă de timp, agricultura tradiţională a contribuit la creşterea numărului de specii la nivel local şi regional

dată cu organizarea socială, omul preistoric, prin activităţile sale materiale şi spirituale, a influenţat şi modelat natura. După etapa de vânător şi culegător nomad, omul devine sedentar, interacţiunile cu natura devenind mai evidente şi mai pronunţate. În jurul aşezărilor umane, natura este modelată prin activităţile comunităţilor umane.

Rezultatul acestor modelări poartă numele de „peisaj cultural”, termen încetăţenit în ecologia culturală.

Natura astfel modelată foloseşte omului pentru asigurarea resurselor necesare vieţii materiale şi spirituale.

Rare sunt astăzi fragmentele din natură neinfluenţate sau nemodelate de om (unele peşteri, adâncurile oceanelor). Interacţiunea om-natură este atât de puternică în ultimele două milenii, încât natura pură nici nu mai poate fi concepută. Întreaga dinamică a ecosistemelor Terrei a fost influenţată şi este în mare parte dependentă de om.

Să luăm exemplul Transilvaniei, ţinut al pădurilor de nepătruns, care a fost transformat încă din perioada dominaţiei romane într-o zonă mai „prietenoasă” cu întinse terenuri

În ultimii ani, tot mai mulţi străini, dar şi unii dintre concetăţeni, descoperă valoarea, diversitatea şi unicitatea peisajelor culturale din România, bucurându-se de a le putea „trăi” într-un mod cum numai la noi se mai poate. Trăirea înseamnă nu numai a le privi şi fotografia, ci şi a atinge, a gusta, a mirosi, a dormi sau chiar a suspina în miezul lor. România poate fi privită ca un ansamblu de regiuni bioculturale cu o excepţională valoare, din păcate ignorate şi neglijate de majoritatea dintre noi. Peisajele culturale reprezintă unul dintre cele mai importante tezaure, nevalorificate şi necunoscute ale României. Pentru schimbarea situaţiei se impune, ca de obicei, o mai bună cunoaştere, urmată de o valorificare raţională, sustenabilă.

Pentru a ne deschide ochii, pentru a face ceva, Facultatea de Biologie şi Geologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai” a acreditat din 2014 un program master unic în România, intitulat „Ecologie culturală”.

O

168 SINTEZA # 13, februarie 2015

arabile şi numeroase drumuri de acces.

Modelarea naturii s-a accentuat odată cu progresul tehnic şi cu creşterea populaţiei umane. Astfel, în secolele XIV-XVI, structura peisajului se apropie în mare măsură de cel actual.

În ultimii ani, tot mai mulţi străini, dar şi unii dintre concetăţeni, descoperă valoarea, diversitatea şi unicitatea peisajelor culturale din România, bucurându-se de a le putea „trăi” într-un mod cum numai la noi se mai poate. Trăirea înseamnă nu numai a le privi şi fotografia, ci de a atinge, a gusta, a mirosi, a dormi sau chiar a suspina în miezul lor.

Prin urmare, peisajele culturale sunt sisteme complexe, socio-ecologice şi economice interdependente, generate prin activitatea multimilenară sau multiseculară a unor entităţi umane.

Amprenta comunităţilor umane, care au modelat peisajul natural transformându-l într-unul cultural, se poate vedea sălăşluind prin Ţara Moţilor, Ţara Maramureşului, Ţinutul Secuiesc, Ţara Bârsei, Bucovina, Dobrogea, Oltenia, Ţinutul Săsesc din Transilvania sau multe alte locuri cu istorie şi identitate culturală şi ecologică aparte. Spre deosebire de multe alte ţări ale Europei şi lumii întregi, România are privilegiul de a-şi fi conservat încă o bună parte din patrimoniul cultural şi natural, numit cumulativ „peisaj cultural”.

Prin „conservat” ne referim la faptul că toate aceste regiuni mai păstrează identitatea ecologică şi culturală a comunităţilor care le-au generat. Altfel spus, putem recunoaşte asemenea peisaje culturale după modul de cosire şi uscare a fânului, după soiurile de plante cultivate şi rasele de animale crescute, după arhitectura construcţiilor, după port, după cântări, după modul de pregătire a bucatelor, după modul de gospodărire a pământului şi altor resurse.

Bogăţia de specii şi practicile agricole tradiţionale În general, asociem activitatea umană cu dispariţia unui număr din ce în ce mai mare de specii, dispariţie mult accelerată în ultimii 169 SINTEZA # 13, februarie 2015

50 de ani. Puţini ştiu însă că, pentru o anumită perioadă de timp, practicile agricole tradiţionale au contribuit la creşterea numărului de specii la nivel local şi regional. Astfel, înlocuirea pădurilor cu terenuri deschise utilizate ca fâneţe, păşuni, livezi sau terenuri agricole extensive, a favorizat instalarea speciilor de pajişti, mult mai numeroase decât cele de pădure. Înlocuind monotonia pădurii cu terenuri diferit utilizate, creând şi favorizând aspectul mozaicat al peisajului, omul a diversificat structurile ecologice, favorizând biodiversitatea. Ca urmare a acestor activităţi tradiţionale, suprapuse peste o aşezare geografică şi condiţii ecologice ideale, pajiştile din imediata apropiere a Clujului sunt considerate de specialişti ca fiind cele mai bogate în specii de plante din lume. Avem astfel, alte superlative care se adaugă la unele deja cunoscute, dar puţin valorificate (cele mai înalte biserici din lemn, cele mai frumoase porţi cioplite, peştera cu cea mai mare cantitate de gheaţă din Europa, peştera cu cei mai mulţi lilieci din Europa, unicul loc în care toate cele patru specii de fluturi albaştri ai furnicilor trăiesc la un loc, cel mai frumos muzeu al aurului, cele mai valoroase biserici fortificate, cele

mai frumoase mănăstiri pictate, cele mai multe berze din Europa, cel mai frumos muzeu etnografic, cel mai vesel cimitir, ş.a.m.d).

Bogăţia de specii din pajiştile tradiţional gospodărite este mare şi foarte mare şi pentru păsări, fluturi, mamifere, amfibieni etc. Cea mai mare parte din pajiştile cu o înaltă biodiversitate şi o ridicată valoare naturală a fost inclusă în situri Natura 2000, beneficiind astfel de programe de protecţie şi dezvoltare sustenabilă, în beneficiul naturii şi al comunităţilor locale care le gospodăresc.

O valoare deosebită o au şi pădurile care şi-au păstrat structura şi aspectul natural, în această categorie neintrând plantaţiile. În pădurile României, hăcuite în ultimii ani de nongospodarii pădurilor, se mai păstrează cele mai importante populaţii de mamifere mari din Europa. Carpaţii şi Subcarpaţii româneşti au rămas leagănul lupilor, urşilor, râşilor şi cerbilor carpatini.

De peisajul cultural aparţin şi livezile tradiţionale, extensive, formate din pomi fructiferi cu tulpină înaltă.

Sub şi între pomii fructiferi se practica păşunatul extensiv sau se cosea iarba pentru fân. În trunchiurile scorburoase trăiau specii caracteristice de 

VERDE

VE R D E

n Concluzia este simplă: numărul mare de specii de plante şi animale reflectă calitatea şi sănătatea mediului în care trăim

păsări, devenite extrem de rare sau dispărute în ultimii 20 de ani. Soiurile fiind rezistente nu se stropeau cu insecticide, producţia fiind 100% bio.

Studii recente dovedesc că, şi azi, acest tip de livadă este cel mai rentabil şi fiabil.

Un pitoresc şi o valoare aparte o au păşunile sau pajiştile cu arbori seculari, din care foarte puţine sunt bine conservate. Deseori, asemenea pajişti serveau şi pentru serbări câmpeneşti cu o mare valoare spirituală şi socială.

Dar de ce noi avem şi alţii nu?

Gospodarii peisajelor culturale şi valoarea acestora Bogăţia mare de specii, diversitatea tipurilor de medii de viaţă, calitatea acestora se datorează comunităţilor rurale care, timp de secole, au aplicat cunoştinţe ecologice ancestrale în modul de utilizare şi gospodărire a terenurilor. Uneltele utilizate, calendarul tradiţional al cositului, aratului, semănatului, recoltatului, scoaterea animalelor la păscut pentru un anumit interval de timp, numărul animalelor pe suprafaţa păşunată, fertilizarea cu gunoi de grajd, sărbătorile etc. au creat şi menţinut peisajele culturale, pe care 170 SINTEZA # 13, februarie 2015

astăzi încercăm să le înţelegem şi să le menţinem în beneficiul naturii şi comunităţilor care le-au generat.

Echilibrul s-a schimbat imediat ce tehnologiile (mecanizarea, chimizarea) au înlocuit practicile tradiţionale extensive, cu cele industriale, intensive. Acolo unde tehnologiile moderne au fost generalizate, urmărindu-se obţinerea de profit maxim, peisajul natural-cultural a fost distrus, numărul speciilor de plante şi animale s-a redus drastic, solul şi-a pierdut fertilitatea, produsele obţinute fiind încărcate cu substanţe chimice, toxice organismului uman căruia îi sunt destinate. Ca urmare, numărul maladiilor greu curabile sau incurabile a crescut cel puţin proporţional cu numărul speciilor de plante şi animale dispărute la nivel local sau regional.

Concluzia este simplă, numărul mare de specii de plante şi animale, reflectă calitatea şi sănătatea mediului în care trăim. Avem în jurul nostru pajişti cu plante multicolore şi mulţi fluturi, trăim într-un mediu curat şi sănătos, nu avem, ne adresăm tot mai des medicului.

Prin subvenţii mai mult sau mai puţin bine gândite, se încearcă păstrarea activităţilor tradiţionale, în speranţa menţinerii bogăţiei de

specii şi a calităţii solurilor. Acolo unde practicile tradiţionale s-au menţinut, avem exemple concrete cu biodiversitate ridicată. Altfel spus, comunităţile rurale ştiu cel mai bine ce trebuie făcut pentru menţinerea peisajelor culturale şi a biodiversităţii.

Nu strică însă niciodată o mai bună consiliere şi orientare spre valorificarea produselor biologice pe pieţele locale sau regionale, la fel cum salutară ar fi şi orientarea spre agroturism. Din păcate, ne confruntăm cu o dublă lipsă: atât a ţăranului înzestrat cu cunoştinţele tradiţionale specifice locului, cât şi cu a ecologilor care să înţeleagă că numai sistemul socio-ecologic şi economic al regiunii poate salva biodiversitatea. Implicarea fermierilor în activităţile ecologice este cheia succesului pentru menţinerea peisajului cultural.

Pericolul intensificării utilizării terenurilor sau abandonul O bună parte din terenurile agricole ale ţării au fost cumpărate de investitori din ţară şi străinătate.

Cu siguranţă că niciunul dintre aceştia nu vor avea ca obiectiv protecţia peisajului cultural. Ţelul lor este producţia şi profitul maxim.

n În multe regiuni colinare şi de câmpie, pajiştile sunt atât de afectate de suprapăşunatul cu oi încât diversitatea speciilor de plante şi animale s-a redus cu peste 50%

În urma intensificării agriculturii, monoculturile pe suprafeţe mari, tehnologia avansată şi chimizarea, distrug structurile mozaicate care au asigurat diversitatea. Numărul speciilor scade de la un an la altul, la fel cum va scădea şi fertilitatea solului, ceea ce va duce la o mai intensă utilizare a fertilizanţilor sintetici şi pesticidelor. Un fenomen cu consecinţe negative extreme este suprapăşunatul. Subvenţiile mari pentru oi, creşterea cererii pentru export în interiorul UE şi în afara acesteia, au făcut din crescutul oilor o afacere de succes, îmbrăţişată de mulţi proprietari de oi. Ca urmare a crescut de două - trei ori presiunea la care sunt supuse păşunile de către oi. Mai mult, pe lângă nerespectarea încărcăturii / ha, nu mai există perioadă de păşunat, acesta practicându-se pe parcursul întregului an, inclusiv iarna. În multe regiuni colinare şi de câmpie, pajiştile sunt atât de afectate de suprapăşunatul cu oi, încât diversitatea speciilor de plante şi animale s-a redus cu peste 50%. Mai mult, păşunatul cu vite s-a diminuat foarte mult, rolul lor în menţinerea structurilor favorabile biodiversităţii din pajişti fiind bine cunoscut şi apreciat. Minunatele 171 SINTEZA # 13, februarie 2015

fânaţe din regiunile montane nu mai sunt cosite, fânul nefiind necesar din cauza renunţării la vaci şi boi. Boii mari şi puternici, folosiţi la tracţiune şi la extrasul arborilor din pădure, au dispărut sau sunt adevărate rarităţi. În

Un pitoresc şi o valoare aparte le au păşunile sau pajiştile cu arbori seculari, din care foarte puţine sunt bine conservate.

Deseori, asemenea pajişti serveau şi pentru serbări câmpeneşti cu o mare valoare spirituală şi socială.

asemenea situaţii fie se instalează tufărişurile şi apoi încet, încet pădurea, fie fânaţele şi păşunile folosite până nu de mult pentru întreţinerea cornutelor mari sunt păşunate de turme mult prea mari de oi.

La extrema opusă, abandonul utilizării tradiţionale a terenurilor are efecte benefice în primii trei-patru ani, după care diversitatea scade rapid, menţinându-se doar speciile oportuniste, bine adaptate, dar puţin valoroase din punct de vedere ecologic. Acest lucru s-a întâmplat în multe regiuni în perioada 19912000. Păşunatul tradiţional, cu un anumit număr de animale / ha şi un anumit număr de zile / an, are efecte benefice şi menţine peisajul cultural la parametrii optimi. Cositul manual, cositul cu maşini uşoare, la intervalele calendaristice tradiţionale, cunoscute şi respectate de-a lungul secolelor, are de asemenea numai efecte favorabile şi aduce beneficii naturii şi comunităţilor rurale. În niciun caz nu milităm pentru transformarea ţării într-un muzeu în aer liber, în care să arătăm turiştilor din ţară şi străinătate cât de frumos este peisajul nostru cultural. Cerem şi argumentăm menţinerea peisajelor culturale rămase în cele mai diverse 

VERDE

Televiziunea agriculturii

n În zece ani, casele de lemn seculare nu vor mai exista decât în muzeele etnografice sau pe proprietăţile câtorva nostalgici

zone geografice. Prin menţinerea şi valorificarea lor se pot obţine mai multe foloase decât de pe urma agriculturii intensive şi a produselor contaminate. Rămâne destul teren, lipsit de valoare ecologică şi culturală pentru agricultura intensivă, modernă, care să asigure producţia pentru uzul intern şi pentru export.

Viitorul peisajelor culturale din România Dacă nu vom stopa demolarea şi comercializarea în străinătate, pentru parchet, a caselor de lemn, vechi de peste 100 de ani din zonele tradiţionale (Maramureş, Munţii Apuseni, Ţinutul Secuiesc, multe dintre ele cu valoare patrimonială certă, în 10 ani nu vor mai exista decât în muzeele etnografice sau pe proprietăţile câtorva melancolici.

Astăzi, locuitorii meleagurilor mai sus amintite nu-şi mai construiesc case în stil tradiţional, ci cu banii câştigaţi în Vest, construiesc case apropiate celor văzute în ţările în care au muncit. În foarte puţine localităţi, arhitecţii locali au limitat diversitatea stilurilor, recomandând păstrarea tradiţiilor.

Cea mai mare parte din pajiştile cu deosebită valoare naturală şi culturală vor fi distruse datorită păşunatului 172 SINTEZA # 13, februarie 2015

intensiv. Se impune reglementarea paşunatului, reducându-se încărcătura cu animale şi perioada păşunatului în mod real şi nu numai pe hârtie.

Modul de gestionare a pădurilor şi suprafeţelor cu regim silvic se impune amplu revizuit şi permanent supravegheat. Abuzurile deja comise se vor repercuta pe o perioadă de 50-80 de ani asupra României. Dintre efectele deja sesizate menţionăm: multiple inundaţii anuale mari, degradarea solurilor din zona subalpină şi montană, colmatarea lacurilor de acumulare, schimbări climatice regionale, alunecări masive de teren etc).

Reducerea diversităţii genetice prin pierderea soiurilor de plante şi raselor tradiţionale de animale nu va putea fi recuperată niciodată.

Distrugerea diferitelor tipuri din multitudinea de peisaje culturale specifice României nu va putea fi niciodată refăcută sau recuperată.

Cu fiecare pierdere, zestrea noastră naturală şi culturală sărăceşte. Şi încă suntem departe de a realiza ce valori avem!

Toate aceste pierderi pot fi interpretate ca atentate la identitatea naţională şi regională. Dar cui îi pasă?

Epilog Da, se poate construi un „Dracula Land” undeva în Transilvania, dar nu distrugând un piesaj cultural unic în lume. Unicitatea acestui parc ar consta tocmai în a scoate în evidenţă superlativele peisajelor culturale din România. Fiecare dintre ele reprezintă un „brand” regional, care trebuie patentat prin cunoaştere şi recunoaştere. n

Profesorul László Rákosy este directorul departamentului taxonomie şi ecologie a Facultăţii de Biologie de la Universitatea „BabeşBolyai”, Cluj-Napoca şi preşedintele Societăţii Lepidopterologice din România. Se numără printre acei norocoşi care au reuşit să îmbine pasiunea cu meseria. Este autor al numeroase articole şi cărţi adresate lumii ştiinţifice, dar a scris şi scrie mult pentru popularizarea ştiinţei, protecţia şi conservarea naturii.

Tibor Hartel este conferenţiar la Universitatea Sapientia, Cluj-Napoca şi specialist în ecologie culturală.

Pasiunea sa se răsfrânge mai ales asupra pajiştilor cu arbori seculari, militând neobosit pentru menţinerea şi salvarea acestor peisaje unice.

Pixelul verde

173 SINTEZA # 13, februarie 2015

PUNCT ZERO Coduri de război Sunt deja câţiva ani buni de când militanţii jihadiști repetă aproape obsesiv pe diferite forumuri online că e doar o chestiune de timp până la următorul atac devastator asupra infrastructurii SUA sau a sistemului său financiar. În ciuda a ceea ce scepticii de serviciu ar putea (contra)argumenta, ideea unui astfel de atac, venit de data asta prin mii de linii de cod, nu e complet ruptă de noua realitate. Dimpotrivă.

Traian Brad

174 SINTEZA # 13, februarie 2015

175 SINTEZA # 13, februarie 2015

PUNCT

ZERO

P U N CT

n Stuxnet, Iran, e considerat unul dintre cei mai periculoşi viruşi din lume

E

xistă deja numeroase studii și avertismente ale unor experţi în securitate, care spun unul și același lucru: sistemele de control industriale - a se citi sistemele informatice specializate, care controlează centralele nucleare, rafinăriile de petrol, distribuţia electrică, staţiile de tratare a apei etc. - sunt slabe, depășite și, în consecinţă, vulnerabile la atacuri.

Dovada - și D-ul mare e justificat cu prisosinţă - vine, paradoxal (?), din Iran. Stuxnet e considerat și acum unul dintre cei mai, daca nu chiar cel mai, periculoși viruși din lume. E, cu siguranţă, prima ciberarmă cunoscută a Noului Război Rece, a fost identificat pe la mijlocul lui iunie 2010 și a fost construit pentru a ataca Controlerele Programabile Logice (PLC) - automate de comandă și reglare programabile, care se utilizează pentru mașini și procese industriale.

Spusă cât mai simplu, povestea sa e, ei, bine, simplă. A fost plantat pe un banal USB, a intrat în reţea odată conectat la un calculator cu Windows și de acolo a infectat sistemele de control ale centrifugilor centralei nucleare iraniene de la Natanz. De acţionat, a acţionat la fel de simplu 176 SINTEZA # 13, februarie 2015

Următorul Pearl Harbor ar putea fi provocat de ciberteroriști. Acest atac ar putea cauza distrugere în masă, ar paraliza şi ar şoca populaţia şi ar da un nou sens vulnerabilităţii” Leon Panetta, fost director CIA

Z E R O

n Stuxnet a fost creat de SUA şi Israel, sub administraţia Bush, într-o încercare de întârziere a programului nuclear iranian

- a crescut până la distrugere viteza motoarelor centrifugilor de îmbogăţire a uraniului, distrugând aproape 1.000 dintr-un total estimat de 8.700.

E punctul în care temerile celor convinși de posibilitatea unui atac informatic asupra SUA și incidentul de la Natanz prind conturul unui scenariu cu potenţial de repetiţie. Pentru că Stuxnet a intrat în sistemul Natanz printr-un călcâi al lui Ahile pe care îl are și (și nu doar) infrastructura americană - o vulnerabilitate a lanţului de distribuţie/aprovizionare. „Analiza activităţilor profesionale ale primelor organizaţii-victime Stuxnet ajută la o mai bună înţelegere a planificării operaţiunii. În final, acesta este un exemplu de vector de atac asupra lanţului de aprovizionare, prin care malware-ul pătrunde în organizaţia vizată indirect, prin reţelele partenerilor organizaţiei", spune Alexander Gostev, Chief Security Expert al Kaspersky Lab. Dar înainte de a intra în alte detalii, să anticipăm puţin și să amintim și detaliul secret care a încetat să mai fie un detaliu secret. Stuxnet a fost creat de SUA și Israel, sub administraţia Bush, într-o încercare de întârziere a programului nuclear iranian. Mai mult, o analiză recentă a unei versiuni

timpurii a lui Stuxnet a relevat că virusul a mai fost la Natanz și în 2009, într-o misiune de recunoaștere, în care a scanat sistemele și a copiat toate informaţiile găsite.

Dominoul Natanz Și astfel ne întoarcem la declaraţia lui Gostev de la Kaspresky despre infrastructură. Atacul iniţial a vizat cinci parteneri-cheie ai programului nuclear iranian, inclusiv producătorul centrifugilor folosite la Natanz, parteneri care s-au trezit puși în rolul nedorit al unui cal troian. Virusul a fost implantat în reţelele lor și a fost doar o chestiune de timp - o senzaţie de deja vu în aceste cuvinte? - până când Stuxnet a ajuns la Natanz printrun dispozitiv infectat (centrala nu are legături exterioare prin Internet) și a pornit haosul.

Toate acestea ar fi rămas, probabil, secrete, numai că, în 2010, Stuxnet a făcut singurul lucru pe care nu ar fi trebuit să-l facă: a ajuns și s-a răspândit în Internet, cel mai posibil de pe un dispozitiv portabil infectat, conectat într-un moment oarecare la reţeaua Natanz. De aici și până la disecarea sa bit cu bit, n-a mai fost decât, da, n-a mai fost decât aceeași chestiune de timp.

177 SINTEZA # 13, februarie 2015

Nu cred sub nicio formă că cineva ar putea cumpăra de pe piaţa neagră sau de oriunde altundeva codul sursă al lui Stuxnet", Roger Thompson, Chief Research Officer al AVG

După cum n-a mai fost mult nici până la apariţia unor știri pe surse, conform cărora codul sursă al Stuxnet ar fi fost scos la vânzare pe piaţa neagră. „Avem dovezi solide că virusul a ajuns în mâinile unor băieţi răi - mai mult de atât nu putem să facem public, dar e vorba de niște oameni foarte motivaţi și cu adevărat talentaţi, cu o grămadă de bani în spate, care au realizat că tipul ăsta de virus poate fi instrument devastator”, publicau cei de la Sky News declaraţia unui specialist în securitatea IT. Scenariul a fost însă contestat rapid. „Nu cred sub nicio formă că cineva ar putea cumpăra de pe piaţa neagră sau de oriunde altundeva codul sursă al lui Stuxnet”, spunea printre alţii Roger Thompson, Chief Research Officer al producătorului de soluţii antivirus AVG, explicând că ar fi nevoie de o muncă monumentală pentru a-l adapta pentru o altă ţintă, fără a mai aduce în discuţie faptul că a devenit atât de cunoscut încât e greu de crezut că nu ar putea fi detectat.

Cu - mulţi specialiști americani agreează și susţin această idee - sau fără nicio legătură cu Suxnet/Natanz, în ultimii ani, un număr tot mai mare de organizaţii din 17 ţări au fost victimele unor grupări de hackeri 

PUNCT

ZERO

P U N CT

n Pe 28 mai 2012, Kaspersky Lab anunţa descoperirea unei aplicaţii malware mult mai complexă decât Stuxnet, botezată Flame aka Flamer aka sKyWIper/Skywiper

Pe durata lui 2013 am avut un număr record de atacuri cibernetice asupra unor centrale nucleare, baraje și infrastructuri critice din SUA”, Charles Tendell, expert în securitate informatică al armatei americane

178 SINTEZA # 13, februarie 2015

care operează din Iran - de la ţinte militare și instituţii guvernamentale, la firme de energie, companii aeriene și spitale, arată un raport al companiei americane de securitate Cylance.

Iar nivelul de acces câștigat la unele dintre organizaţiile compromise a fost descris drept „dătător de fiori” .

Cam ceea ce s-ar putea spune și despre una dintre concluziile raportului Cylance, conform căruia „probabilitatea unui atac informatic cu impact în lumea fizică la nivel naţional sau global este în creștere rapidă ”. „Pe durata lui 2013 am avut un număr record de atacuri cibernetice asupra unor centrale nucleare, baraje și infrastructuri critice din SUA” , spunea la un moment dat Charles Tendell, expert în securitate informatică al armatei americane, citat de csoonline.com.

De altfel, Iranul a fost asociat și cu atacul asupra gigantului petrolier saudit Aramco, în urma căruia 30.000 de calculatoare ale companiei au devenit inoperabile din cauza unui virus care nu doar că a șters toate datele de pe hard disck-uri, dar le-a și împiedicat să mai pornească.

Activitatea companiei a fost paralizată timp de 10 zile, iar declaraţiile oficiale de la acea vreme au susţinut că

sistemele de producţie de petrol și gaz nu au fost afectate.

Lumea cuprinsă de Flăcări Pe 28 mai 2012, Kaspersky Lab anunţa descoperirea unei aplicaţii malware mult mai complexă decât Stuxnet, botezată Flame aka Flamer aka sKyWIper/Skywiper. Acesta se poate răspândi pe alte sisteme prin intermediul reţelelor locale sau prin stick-uri USB și a fost creat pentru spionaj cibernetic. Concret, are capacitatea de a fura date confidenţiale, de a face capturi de ecran, a strânge informaţii despre sistemele atacate, fișierele stocate, traficul din reţea, datele de contact, putând înregistra chiar și conversaţiile purtate prin microfoane și camere web sau tastele apăsate. Datele sunt trimise pe servere răspândite pe întreg globul, așteptând apoi noi comenzi.

Estimările din acea perioadă avansau un total de 1.000 de computere infectate cu Flame, majoritatea ale unor organizaţii guvernamentale și instituţii educaţionale din Iran, Israel, Sudan, Siria, Liban, Arabia Saudită și Egipt.

Analiza datelor ulterioare a dus la concluzia că Iranul a fost, de fapt, principala ţintă vizată. Înainte de a

Z E R O

n Majortatea experţilor au fost de acord că un virus de complexitatea Flame nu putea fi decât creaţia unui stat cu serioase resurse financiare

continua, să mai spunem că Flame a avut și o comandă „kill”, prin care se autodistrugea, ștergându-și toate urmele. Ceea ce s-a și întâmplat la scurt timp după apariţia primelor relatări în presa mondială despre descoperirea sa. „Cu adevărat interesant este faptul că avem indicii care sugerează o operaţiune sub acoperire pentru obţinerea de informaţii, motivată politic și dirijată de un guvern sau o agenţie guvernamentală", spunea Liam O Murchu, cercetător Symantec, pentru Arstechnica.

O ipoteză care ar putea fi confirmată de descoperirea în aceeași perioadă a virusului Madi sau Mahdi, folosit pentru obţinerea de informaţii secrete și care au infectat peste 800 de PC-uri ale agenţiilor guvernamentale, instituţiilor financiare și companiilor de infrastructură din Iran, Israel și Afganistan. De altfel, majortatea experţilor au fost de acord că un virus de complexitatea Flame nu putea fi decât creaţia unui stat cu serioase resurse financiare. La fel ca în cazul Suxnet, s-a vorbit din nou de o colaborare SUA - Israel. „În momentul de faţă, există trei categorii de dezvoltatori de malware și spyware: hacktiviștii, cibercriminalii 179 SINTEZA # 13, februarie 2015

și statele naţionale. Flame nu a fost conceput pentru a fura bani din conturile bancare. În plus, e complet diferit de majoritatea malwareului mai degrabă simplist folosit de hacktiviști. Prin excludere, dar și raportat la geografia și complexitatea atacului, nu rămâne decât a treia variantă” , spunea și Vitaly Kamluk, expert Kaspersky.

Atacul exploata o breșă de securitate Windows, care permitea virusului să apară la o scanare a sistemului sub forma unui program legitim al Microsoft. Ţinta sa presupusă: identificarea și copierea planurilor centralelor nucleare.

Sony pre-9/11 De prin 2009 încoace, Coreea de Nord a condus sau sponsorizat o serie de atacuri cibernetice, îndreptate cu predilecţie asupra Coreei de Sud, a căror evoluţie ulterioară au demonstrat, dacă mai era cazul, gradul și potenţialul real de pericol al acestora. Și nici măcar nu e nevoie de atacuri foarte sofisticate. În aprile 2011, bunăoară, serviciile Nonghyup Agricultural Bank, o bancă de dimensiuni medii din Coreea de Sud, au fost victima unui atac cu malware care a scos din funcţiune 

Flame nu a fost conceput pentru a fura bani din conturile bancare. În plus, e complet diferit de majoritatea malwareului mai degrabă simplist folosit de hacktiviști”, Vitaly Kamluk, expert Kaspersky

PUNCT

ZERO

n Sony Pictures Entertainmenta a fost ţinta grupării de hackeri Guardians of Peace, care le-au blocat reţeaua de calculatoare

aproape 300 dintre cele 587 de servere ale sale. Cum nu poţi face foc fără să scoţi și fum, urmele au dus la Coreea de Nord. Operaţiunile băncii au fost complet blocate timp de două zile, iar în următoarele 18 zile s-a lucrat la capacitate redusă și cu întreruperi frecvente și de durată. În noiembrie 2014 însă, Corea de Nord și-a schimbat ţinta. Studiourile din California ale Sony Pictures Entertainment au fost ţinta grupării de hackeri Guardians of Peace, care au blocat reţeaua de calculatoare și au sustras aproximativ 100 de terabiţi de date, însemnând filme nelansate, documente confidenţiale, scenarii, emailuri etc., valoarea totală a pagubelor fiind estimată la 100 de milioane de dolari. O parte dintre documente au fost imediat publicate pe Internet, iar unele sunt cel puţin stânjenitoare pentru Sony, vezi e-mailurile în care copreşedintele companiei, Amy Pascal, face referiri rasiste la adresa lui Barack Obama, sau cele în care un producător al studiourilor o descrie pe Angelina Jolie drept „un copil răsfăţat prea puţin talentat”.

Ulterior, hackerii au revenit cu un mesaj prin care cereau Sony să suspende intrarea în cinematografe a filmului The Interview, o comedie 180 SINTEZA # 13, februarie 2015

americană despre un complot fictiv al CIA de a-l asasina pe liderul nordcoreean Kim Jong-un. În același mesaj, GoP îi îndemna pe americani să-și amintească de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, avertizând că „Lumea va fi plină de teamă. Vă recomandăm să staţi departe de cinematografe la momentul difuzării.

Dacă staţi prin apropiere, mai bine plecaţi”. După o premieră new yorkeză anulată, fimul a intrat, totuși, în cinematografe.

Asocierea cu guvernul Coreei de Nord a fost firească. Phenianul a negat însă orice implicare, dar ulterior s-a descoperit că o parte dintre documentele furate de la Sony și ajunse în internet au fost postate de pe servere guvernamentale nord-coreene.

Atacul asupra Sony, scriau în acele zile cei de la Wired, reprezintă, în egală măsură, o nouă formă de terorism și o nouă ameninţare pentru America - ciberterorismul sponsorizat de un guvern.

Iar America e pregătită să răspundă. Dintr-un buget al Apărării de 496 de miliarde de dolari pe 2015, 5 miliarde de dolari au fost alocate exclusiv dezvoltărilor de strategii anticibertero. „Potenţialii agresori ar trebui să fie conștienţi de faptul că America

RECLAMA

are capacitatea de a-i localiza și de a-i trage la răspundere pentru acţiunile pe care le-ar putea îndrepta împotriva noastră. Există prejudecata că, în momentul de faţă, e imposibil să atribui un atac cibernetic unui individ sau unui stat oarecare. Numai că noi am investit masiv în dezvoltarea acestei capacităţi. Și s-a îmbunătăţit extraordinar”, spunea într-o dezbatere publică Leon Panetta, secretar al Departamentului Apărării. Și tot el avertiza că SUA s-ar putea afla în faţa unui „Moment pre-9/11”.

Scenariul la nivel global e mai degrabă îngrijorător, avertizează și Pierluigi Paganini, Chief Information Security Officer al Bit4Id, membru al ENISA (European Union Agency for Network and Information Security), și expert în ciber-securitate cu o experienţă de peste 20 de ani. Știrile despre atacuri prin intermediul sistemelor informatice care ar putea avea repercusiuni grave în orice moment sunt tot mai frecvente.

Iar între tensiunea surdă de acum și producerea unui atac asupra infrastructurilor critice, care ar putea duce inclusiv la pierderea de vieţi omenești, crede el, nu se află o chestiune de „dacă”, ci mai degrabă de „când”. Și mai devreme sau mai târziu, acest lucru se va întâmpla. n

181 SINTEZA # 13, februarie 2015

Ist rii hackuite

182 SINTEZA # 13, februarie 2015

L

una trecută, hackerii pro-ISIS de la Team System Dz au spart unul dintre cele mai mari siteuri de manele din România, evenimentemanele.ro, şi au postat pe prima pagină un mesaj în limba arabă, ce s-ar putea traduce prin „Lista Statului Islamic se extinde. Allah e mare!” . Dată fiind ţinta sa, atacul a trezit mai degrabă zâmbete şi comentarii maliţioase. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre hackingurile care au marcat (nu doar) istoria mediului virtual. n În 1982, în plin Război Rece, CIA a descoperit o metodă de a perturba funcţionarea unei conducte de gaz din Siberia fără a reurge la tradiţionalele rachete sau materiale explozibile.

Americanii au reuşit să provoace o explozie cu ajutorul unei „bombe logice”, un cod inflitrat în sistemul de control computerizat al operatorului conductei.

Deflagraţia a fost atât de mare, încât a fost detectată din spaţiu de sateliţii americani, iar Thomas Reed, un fost comandant al aviaţiei SUA, a descris-o în autobiografia sa drept „cea mai mare explozie non-nucleară detectată vreodată din spaţiu”. n În aprilie 2007, Estonia a fost ţinta unui atac cibernetic de o anvergură fără precedent, fiind vizate serverele parlamentului, ale ministerelor, băncilor, principalelor ziare şi televiziuni. Ţara a fost paralizată timp de trei săptămâni. Atacul a venit pe fondul unei

183 SINTEZA # 13, februarie 2015

dispute politice pe tema mutării unui monument dedicat eroilor sovietici, propunere contestată atât de Kremlin, cât şi de minoritatea rusă din Estonia.

Complexitatea sa a făcut din Rusia suspectul numărul unu, dar Moscova a negat orice implicare. n Un an mai târziu a venit rândul Georgiei, pe fondul conflictului din Osetia de Sud. Din cauza unor atacuri venite dinspre Rusia, reţeaua de internet a Georgiei a fost complet blocată. Marea victimă a fost, însă, sistemul bancar georgian. Pentru că băncile din Georgia şi-au sistat orice activitate online, hackerii ruşi au început să atace sistemul bancar internaţional, camuflând sursa atacurilor astfel încât să pară că pleacă din Georgia. Sistemele de securitate ale băncilor internaţionale au reacţionat automat, blocând toate conexiunile cu sistemul bancar georgian. Acest lucru a dus la blocarea imediată a operaţiunilor bancare din Georgia şi la paralizarea sistemului de cărţi de credit, lucru ce a atras şi oprirea reţelelor de telefonie mobilă. n În 2004, FBI a descoperit o serie de raiduri cibernetice, coordonate de grupări de hackeri sprijiniţi de guvernul chinez, şi care au vizat ţinte militare şi guvernamentale americane. Rămasă în istorie sub numele de „Titan Rain”, este una dintre cele mai mari campanii de ciberspionaj din istorie, căreia i-au căzut victime, printre altele, serverele NASA,

Lockheed Martin - cel mai mare mare furnizor din lume de soluţii în domeniul apărării, Redstone Arsenal - centrul de dezvoltare a programelor militare americane pentru proiectile şi rachete, sau Sandia National Laboratories laboratoare de cercetare şi dezvoltare aflate în subordinea Departamentului pentru Energie al SUA. n La cei 15 ani ai săi, Michael Demon Calce era un băiat normal din West Island, Quebec. Nu şi în spaţiul virtual, unde era un mic zeu, sub numele de MafiaBoy. A devenit faimos la începutul anilor 2000, când a spart serverele unor companii cu nivele înalte de securitate, cum ar fi Dell, Yahoo!, Amazon, Ebay sau CNN, provocând pagube estimate la 1,2 miliarde de dolari. n În 2011, reţeaua de calculatoare a Citigroup, una dintre cele mai mari instituţii financiare ale lumii, a fost spartă de un grup de hackeri, care au sustras datele a peste 200.000 de clienţi. Valoarea estimată a pierderilor Citigroup: 2,7 miliarde de dolari. n În 2009, câteva zeci de companii americane au fost ţinta unui atac venit din China şi cunoscut acum sub numele de „Operaţiunea Aurora” . Acesta a fost condus de Elderwood Group, un grup de hackeri din Beijing cu strânse legături cu armata chineză, şi i-a vizat, printre alţii, pe Yahoo!, Rackspace, Juniper Networks, Adobe Systems, Morgan Stanley, Dow n Chemical sau Symatec.

A RTE

Parodia în vreme de război

artE

Delia Enyedi

Într-un interval de doar câteva luni, hackeri nord-coreeni au atacat sistemul informatic american şi luptători islamişti au ucis caricaturişti francezi în contraofensiva unei arme neaşteptate: parodia. Dar în istoria mai lungă a filmului şi a televiziunii, umorul a echilibrat, în mod constant, absurdul marilor conflicte, fie ele politice, ideologice sau religioase.

I

În lungmetrajul „Marele dictator” (1940), Charlie Chaplin parodiază figura temutului conducător al celui de-al Treilea Reich drept Adenoid Hynkel

184 SINTEZA # 13, februarie 2015

maginea sediului unei publicaţii de satiră pătat cu sângele redactorilor ei ucişi sau anularea premierei cinematografice a unei comedii de duzină în urma unor atacuri teroriste descrie o stare de fapt cutremurătoare. După ce, milenii la rând, omenirea s-a zbătut să combată epidemiile care au decimat-o şi să găsească soluţii de protecţie în faţa catastrofelor naturale care au distrus civilizaţii, în secolul XXI principalul duşman al omului rămâne omul. Acel om pregătit să îndrepte arma împotriva seamănului său, incapabil fiind de a accepta opoziţia de principii, cu atât mai gravă dacă este formulată în notă parodică.

Desigur, acest om a existat dintotdeauna, asumându-şi diverse manifestări ale agresivităţii. Dar ceea ce terorismul a adăugat intoleranţei sale faţă de cei care formulează un mesaj considerat ofensator este intoleranţa faţă de publicul care, mai mult sau mai puţin întâmplător, devine consumator al respectivului mesaj. Când, la sfârşitul anului 2014, compania Sony Pictures a anulat premiera filmului „Interviul”, care ficţionalizează o tentativă caricaturală de asasinat a dictatorului 185 SINTEZA # 13, februarie 2015

comunist Kim Jong-Un, decizia s-a bazat nu doar pe atacul hackerilor nord-coreeni asupra sistemului său informatic, ci pe mesajul transmis de autoproclamaţii „Gardieni ai Păcii”, prin care ameninţau potenţialii spectatori şi rezidenţii din vecinătatea cinematografelor cu atacuri similare celor de la 11 Septembrie 2001. În cazul caricaturilor profetului Mohammed, care au stat la baza tragediei din sediul săptămânalului parizian Charlie Hebdo, ameninţarea tuturor cititorilor a devenit o sarcină ceva mai complicată odată ce publicaţii din toate colţurile lumii s-au solidarizat cu mesajul libertăţii de expresie a presei. Cu toate acestea, la începutul lunii ianuarie, cotidianul german Hamburger Morgenpost, care le-a republicat în forma lor originală, a fost ţinta unui atac, din fericire fără victime. Asta după ce, cu doar două zile mai devreme, ziarul danez Jyllands-Posten, o ţintă mai veche a ameninţărilor musulmane, refuzase să republice caricaturile, motivând în editorial decizia prin faptul că astfel de atacuri „demonstrează faptul că violenţa funcţionează”. În lumina sumbră a terorismului, practicile cenzurii producţiilor media controversate şi întocmirii listelor de

„persona non-grata” amintesc despre vremuri definitiv apuse.

Duelul propagandei Speculaţiile de sprijin politic, şi implicit de finanţare, din spatele producţiilor cinematografice menite să sprijine, fie şi ideologic, înclinarea balanţei de putere au fost constante pe parcursul marilor conflicte ale secolului XX. Cel de-al Doilea Război Mondial este exemplul perfect, întrucât izbucnirea conflagraţiei s-a suprapus epocii de aur a marilor studiouri hollywoodiene şi transformării televiziunii în mijloc de comunicare în masă. Faptul că, de cealaltă parte, Germania nazistă nu era străină de potenţialul strategic al noilor medii o dovedesc filmele din 1940 ale lui Joseph Goebbels, la acel moment deja ministru al propagandei publice. Dar a fost nevoie de un ordin direct al Führer-ului, de o cineastă talentată şi de un eveniment public de anvergură pentru ca filmul de propagandă să păşească pe teritoriul valorii estetice. În martie 1935 avea loc, în cel mai mare cinematograf din Berlin, în prezenţa lui Adolf Hitler, premiera filmului „Triumful voinţei”, un documentar al festivităţilor 

ART E

A RTE

n „Interviul” (2014)

desfăşurate în Nurnberg, cu ocazia celei de a şasea aniversări a Partidului Muncitoresc German. Realizatoarea lui, Leni Riefenstahl, a oferit detaliile impresionante din spatele producţiei: o echipă de 172 de membri, incluzând 16 operatori şi 30 de camere de filmat, aproximativ 60 de ore de filmare şi 5 luni de postproducţie. Rezultatul s-a dovedit ulterior a nu fi fost exclusiv un documentar, ci a fi căutat să sugereze o senzaţie de documentar, având în vedere că regizoarea a făcut uz de recrearea şi refilmarea unor discursuri. Dar aceste detalii nu au dăunat portretului superb orchestrat vizual al unui popor german unit şi puternic. În replică, guvernul Statelor Unite ale Americii şi-a propus să denigreze filosofia puterilor Axei şi să motiveze soldaţii americani să se pună în slujba Aliaţilor. Opera lui Riefenstahl a devenit modelul utilizat de regizorul Frank Capra pentru realizarea seriei de şapte documentare reunite sub titlul „Pentru ce luptăm?” (1942-1945).

Deşi nu au reuşit să egaleze valoric sursa de inspiraţie, acestea s-au bucurat de proiecţii numeroase în afara birourilor de recrutare, cărora le-au fost destinate. Dar mai mult decât atât, documentarele lui Capra 186 SINTEZA # 13, februarie 2015

n „Marele dictator” (1940); „Nutzi Land” (foto mic jos); „You’re a Sap, Mister Jap” (1942 - foto mic sus)

au aşezat temelia unei tradiţii a industriei filmului nord-american de a-şi plasa protagoniştii în conflicte narative în acord cu cele politice. În timpul Războiului Rece, James Bond s-a confruntat cu regimul comunist în „Dr. No” (1962) sau „Din Rusia, cu dragoste” (1963), iar Rambo a părut să-şi fi asumat de unul singur soarta

„Războiului din Vietnam”. Dar în această înregimentare propagandistică a filmului, să se fi uitat oare de parodie sau satiră?

Despre dictator, cu umor La scurt timp după primul documentar din seria regizată de Capra, dar cu mult înaintea supereroilor hollywoodieni înarmaţi până-n dinţi, Donald Duck a fost cel care s-a aventurat în ceea ce în titlul original era denumit sugestiv „Nutzi Land”. Scurtmetrajul animat „Faţa Führerului” (1943) îl transformă pe îndrăgitul răţoi într-un muncitor pe linia de producţie de artilerie, bombardat de mesaje propagandistice naziste, până în punctul unei căderi nervoase, care se încheie apoteotic cu trezirea din coşmar, îmbrăţişarea Statuii Libertăţii şi roşia de rigoare aplicată portretului lui Hilter.

Se-nţelege că, deşi recompensat cu premiul Oscar şi inclus în clasamentele celor mai bune animaţii din istorie, această aventură a lui Donald Duck a dus la interzicerea îndrăgitelor desene ale companiei Disney în Germania nazistă.

De acelaşi tratament avusese parte şi „Marele dictator” (1940), lungmetrajul (aproape) mut în care

Charlie Chaplin parodiază figura temutului conducător al celui de-al Treilea Reich drept Adenoid Hynkel, dictator ce poartă însemne cu iz de plasturi medicali în loc de svastică şi îşi ocupă timpul jonglând globul pământesc cu dosul. Se pare că Hitler ar fi solicitat o vizionare în privat a filmului şi nu este greu de imaginat care trebuie să-i fi fost reacţia, din moment ce o carte publicată în 1930, şi descoperită în 2008, îl inclusese deja pe lista evreilor vânaţi de regimul său pe Chaplin, catalogat drept „pseudo-evreu” în categoria de „evrei artistici”(!).

Revenind la filmele de animaţie americane, acestea nu au evitat nici exploatarea sentimentelor antijaponeze din timpul celui de-al Doilea Războiul Mondial sau cele anticomuniste din timpul Războiului Rece, de la celebrul exemplu al „unsprezecelui cenzurat” (1931-1944), un calup de animaţii produse de Warner Bros cu îndrăgitele personaje Bugs Bunny, Daffy Duck sau Porky Pig, ca intermediari de stereotipuri rasiale şi mesaje ofensatoare la adresa japonezilor, la care Paramount nu a ezitat să adauge vocea lui Popeye Marinarul în „You’re a Sap, Mister Jap” (1942), până la animaţia de 187 SINTEZA # 13, februarie 2015

televiziune „Aventurile lui Rocky şi Bullwinkle” (1959-1964) în care o veveriţă şi un elan îi înfruntă sugestiv pe agenţii secreţi Boris Badenov şi Natasha Fatale...

Cod şi conduită În aproape toate cazurile de mai sus, cenzura şi chiar autocenzura au funcţionat impecabil. Retrase la vremea lor din circuitul proiecţiilor publice, aceste filme şi animaţii conservă astăzi, pe platformele online unde pot fi vizionate fără restricţii, felii de controverse suspendate în timp. Ceea ce ieri părea a încălca o limită poate deveni astăzi un subiect acceptabil de parodie, odată dezrobit de greutatea contextului politic sau social. La fel de bine, poate rămâne un subiect tabu, apăsat de aceeaşi greutate prezentă în imaginarul colectiv, asociat anumitor ideologii şi doctrine religioase. Cazuri recente au dovedit posibilitatea alimentării unor controverse chiar în lipsa oricărei baze, dovadă sunt acuzele de conspiraţii sioniste care au motivat interzicerea desenelor animate „Tom şi Jerry” în Iran sau a „Ursuleţului Winnie” în Turcia, pe motiv că prietenul personajului este un purceluş, animal considerat a fi

murdar de către guvernul islamist care controlează televiziunea publică.

De-a lungul vremii, diverse coduri şi reglementări au încercat să stabilească ce aspecte ale vieţii trebuie tratate cu atenţie maximă pe ecran.

Unul dintre cele mai celebre, „Codul Hays” (1930), stabilea că nu pot fi ridiculizate naţiuni, rase sau credinţe.

Dar acelaşi text introducea şi o regulă de trei secunde ca durată maximă a sărutului, ca măsură de protejare a moralităţii spectatorilor. Şi atunci este legitimă întrebarea privind ce anume este permis să iei în derâdere?

Contează evident cine adresează întrebarea cui şi în ce context. Dar cu siguranţă rezolvarea unei ecuaţii cu atâtea necunoscute este infinit mai îndelungată decât durata celui mai sănătos hohot de râs despre care Laurent Joubert, autorul unui celebru tratat despre subiect, spunea că „este o expresie a fericirii”. Şi cum căutarea fericirii nu poate fi disociată de natura umană, cel mai probabil nu ne rămâne decât să râdem şi atât. n

Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele Spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai”, ClujNapoca

Arta cinematografică, între responsabilitatea politică şi constrângerile comercialului Interviu cu filosoful american Noël Carroll, realizat de Marius Benţa

Într-o perioadă în care problema libertăţii de expresie prin cuvânt şi prin imagine e problematizată la modul dramatic şi dureros, în care apelul la înlăturarea tuturor limitelor în privinţa a ceea ce putem pronunţa în urechile publicului şi a ceea ce putem arunca în faţa ochilor săi se transformă, subtil, într-un apel la şi mai mult control, la şi mai multă cenzură şi supraveghere, filosoful american Noël Carroll oferă răspunsuri care ating esenţa problemei responsabilităţii politice şi morale şi a libertăţii celui care creează artă folosind acest mediu teribil al secolului XX, care se bazează pe îmbinarea atentă de sunet şi imagine în mişcare: cinematografia.

188 SINTEZA # 13, februarie 2015

189 SINTEZA # 13, februarie 2015

ART E

A RTE

n Producţia franco-cambodgiană „The Missing Picture” (titlul original: „L'image manquante”, 2013)

- Marius Benţa: Dacă ne uităm înapoi la ultimul secol de producţie cinematografică, ce credeţi că a câştigat umanitatea din această formă de artă specifică? Aţi studiat în detaliu cinematografia în relaţia sa cu alte arte; credeţi că omenirea a obţinut din cinematografie vreun lucru anume, pe care nu l-ar fi putut obţine din alte arte?

- Noël Carroll: Teoreticianul ungar Balázs Béla, care a scris în limba germană, a făcut anumite observaţii în anii '20, observaţii care sunt încă valabile. El e cunoscut pentru scenariul baletului „Prinţul cioplit în lemn” pe muzica lui Bartók Béla, pentru romanele, basmele şi povestirile sale, dar şi pentru scrierile sale despre cinematografie. Ca scriitor, el era foarte atent la diferenţele dintre cinema şi literatură. El a fost surprins să constate că oamenii acceptă se vadă pe marele ecran poveşti pe care, în cărţi, le consideră drept triviale sau neinteresante, poveşti cu linii de plot extrem de simple. El s-a întrebat, cum e posibil ca oamenii să accepte poveşti atât de simple în cinema, în vreme ce le resping în literatură? Şi a venit cu următoarea idee: a spus că povestea care este spusă de un actor în carne şi oase - spre exemplu, cu mersul tălâmb 190 SINTEZA # 13, februarie 2015

al lui Charlie Chaplin sau cu privirea pătrunzătoare a lui John Wayne - e mai puternică…

- Cinematografia aduce, deci, o intimitate care înainte nu exista…

- Aşa e, a venit cu o nouă sensibilitate - la gesturi, la aspectul expresiei faciale - care a îmbogăţit povestea şi chiar a adăugat o poveste nouă, îmbogăţind plotul. Aceste aspecte noi i-au făcut pe oameni să vadă lumea cu alţi ochi. Bogăţia de gesturi şi expresii faciale a venit într-o epocă în care modernitatea părea să se îndrepte spre tot mai multă abstracţiune, iar filmele, care au adus tot acest bagaj concret, ne-au permis să recuperăm ori să recunoaştem o dimensiune expresivă a oamenilor şi a lumii. Asta a spus Balázs despre schimbarea dramatică pe care a adus-o filmul. În ce priveşte teatrul, Balázs credea că e vorba de o întreprindere a cuvântului: ca spectator, te afli la o anumită distanţă faţă de actor...

- E mai puţină imagine decât în cazul filmului...

- Da, şi în plus, a observat că, la teatru, eşti permanent în acelaşi loc în relaţie cu acţiunea. În film, datorită montajului, eşti în permanentă mişcare,

n Capacitatea cinematografiei de a-şi duce mai departe propriile valori este foarte mare, iar asta se vede din lucrările suedezului Ingmar Bergman

iar acest lucru îţi oferă o capacitate mai mare de pătrundere a detaliilor şi a expresiei - el folosea termenul „fiziognomie" (Physiognomik, în germană - n. red.) pentru a se referi la expresivitatea lumii, a peisajului, a oraşelor, a mulţimilor. Deci el spunea că cinematografia a recucerit această componentă a expresivităţii lumii.

Desigur, ar mai fi multe de spus despre asta.

- Aşadar, omenirea s-a îmbogăţit, fără îndoială, de pe urma acestei arte.

- Desigur.

- Dar este ceva ce s-a pierdut pe drum? Poate anumite forme de artă au fost dezavantajate? Poate citim mai puţin acum, dat fiind că petrecem atât de mult timp uitândune la filme?

- În ce priveşte pierderile, cred că e vorba mai degrabă de anumite genuri. Capacitatea cinematografiei de a-şi duce mai departe propriile valori este foarte mare, iar asta se vede din lucrările francezului Robert Bresson sau ale suedezului Ingmar Bergman. Pe de o parte, cinematografia are capacitatea de a cultiva îmbogăţirea lumii, dar pe de altă parte, din cauza diferiţilor

factori ai mediului capitalist, din cauza goanei după profit, există o tendinţă a filmului de a simplifica lucrurile, de a gravita în jurul supereroilor, de a reduce orice problemă la logica unei competiţii între un supererou şi un personaj supernegativ. Cred că genurile de film care se dezvoltă din dorinţa de a atrage cât mai mult public sunt cele care au această tendinţă de simplificare excesivă. Nu aşa ar trebui să stea lucrurile. Există şi azi realizatori de film, precum iranianul Abbas Kiarostami sau austriacul Michael Haneke, care practică o rezistenţă faţă de tendinţa de simplificare a viziunii cinematografice.

- Vorbim aici de separaţia dintre cinematografia comercială şi cea independentă?

- Cred că există chiar şi în cazul filmelor comerciale posibilitatea de a rezista. Însă, cu cât un film e mai costisitor, cu atât vor fi mai puternice presiunile în direcţia simplificării.

Sunt regizori care fac filme comerciale cu bugete mai reduse, între 8 şi 10 milioane de dolari, şi care îşi păstrează, în acest fel, o libertate mult mai mare.

Spre exemplu, filmele lui Woody Allen - care nu e neapărat cel mai profund regizor din lume - au bugete sub 12 milioane de dolari, iar el are o 191 SINTEZA # 13, februarie 2015

libertate extrem de mare. Allen se află undeva la graniţa dintre cinematografia comercială şi cea independentă.

- Cinematografia are şi o dimensiune politică. Credeţi că, în momentul în care un film are în spate o agendă politică explicită sau implicită, legitimitatea sa artistică este subminată?

- Nu. Cred că filmul lui Haneke, Caché (2005 - n. red.), care suscită întrebări legate de costurile psihologice ale războiului algerian, are un grad mare de subtilitate şi profunzime, dar

Nu cred că toţi artiştii au o responsabilitate politică. Dacă realizează, bunăoară, un film documentar, înseamnă că fac nişte afirmaţii, iar asta implică faptul că îşi asumă sarcina de a spune adevărul.

nu transmite un mesaj la portavoce sau de la tribună, ci invită la meditaţie în jurul unei anumite situaţii politice şi a costurilor sale umane. Deci e mai puţin important că filmul e unul politic; mai important e modul în care e transmis mesajul politic. Dacă mesajul e repetat obsesiv de la megafon, începe să semene cu un clip publicitar şi îşi pierde valoarea artistică. Pe de altă parte, există şi opţiunea de a lua subiecţi politici şi a-i portretiza cu imaginaţie. Mă gândesc, spre exemplu, la producţia franco-cambodgiană „The Missing Picture” (titlul original: „L'image manquante”, 2013 - n. red.), în care regizorul ne duce înapoi la era Pol Pot. Regizorul nu are la dispoziţie alte imagini decât cele deţinute oficial de guvern, astfel că realizează nişte statuete pe care le foloseşte pentru a construi naraţiunea acelor evenimente istorice. El suprapune imaginile statuetelor peste cadre din înregistrările acţiunilor regimului Pol Pot, iar senzaţia pe care o transmite este că imaginile istorice surprinse de cameră - care, se presupune, ar trebui să fie reprezentări corecte ale realităţii - sunt false, în vreme ce păpuşile par încărcate de mai mult adevăr. E o manieră foarte creativă şi subtilă de a transmite un mesaj politic. Regizorul 

A RTE

n Filmele lui Woody Allen au bugete sub 12 milioane de dolari, iar el are o libertate extrem de mare. Secvenţa din „Whatever works”, 2009

Modalităţi de abonare:

Datele pentru facturare pentru cumpărăturile făcute pe www.manpres.ro sunt:

1. Se face prin comandă la magazinul online www.manpres.ro.

Modalităţile de plată pentru comenzile efectuate pe magazinul online sunt:

SC Manpres Distribution SRL

- prin plata cu cardul

- prin ordin de plată

- numerar : la orice surcusala BRD sau la sediul firmei Manpres

2. Direct la sediul firmei la adresa: Piaţa Presei Libere, nr. 1, corp C, parter, cam. 14, sector 1, Bucureşti, Mobil: +40 722 341 546 / tel: +40 21 312 48 01 / Fax: +40 21 314 63 39

Strada Ziduri Între Vii, nr. 5, Bl. 8, Sc.1, Ap. 44, Sector 2, Bucureşti, România CUI: RO219 69 740 RC: J40/11911/2007 Cont Bancar pentru companii şi persoane fizice: RO85BRDE445SV84092604450 Bancă: BRD - Beller Cont Trezorerie doar pentru Instituţii Bugetare: RO69TREZ7005069XXX008138 Trezorerie: Autoritatea de Trezorerie a Municipiului Bucureşti Livrarea se face, prin flota auto proprie, în: Bucureşti, Brăila, Braşov, Bacău, Baia Mare, Cluj, Focşani, Iaşi, Ploieşti, Suceava, Zalău, în pachete sigilate, contra unor taxe de livrare în valoare de 10% din valoarea totală a comenzii.

Prin FAN Courier sau Poşta Română în celelalte oraşe/ comune/sate, în pachete sigilate, ambalate şi asigurate pe tot parcursul transportului, până la livrare.

Pentru informaţii suplimentare vă rugăm să accesaţi site-ul www.manpres.ro sau să contactaţi departamentul de vânzări on line la telefon: 021.312.48 01.

transmite informaţia în acest mod şi te face să fii atent la contraste. Ceea ce vreau să spun e că, pentru un regizor, e foarte importantă viziunea şi maniera de realizare şi nu înseamnă că nu e bine să abordeze teme politice. Atunci când ai de a face cu politicul, poţi fi tentat, din grija de a te asigura că nu ratezi transmiterea mesajului respectiv, să cazi în păcatul de a striga acel mesaj prea tare şi de a-l repeta.

- Cum vedeţi, în acest context, chestiunea responsabilităţii?

Credeţi că regizorii sunt suficient de conştienţi că influenţează publicul într-un fel sau altul?

- Nu cred că toţi artiştii au o responsabilitate politică. Dacă realizează, bunăoară, un film documentar, înseamnă că fac nişte afirmaţii, iar asta implică faptul că îşi asumă sarcina de a spune adevărul sau, cel puţin, de a se strădui să spună adevărul. Desigur, dacă faci filme SF despre extratereştri, nu mai ai nicio obligaţie de a spune lucruri adevărate.

- Nu ai obligaţii faţă de adevăr, dar poate ai obligaţii faţă de alte valori, dat fiind că un film transmite şi un mesaj moral, nu neapărat unul politic. Deci e o o doză de responsabilitate care rămâne?

3. Prin mail la : office@manpres.ro

SINTEZA februarie2014 2015 1192SINTEZA ## 11,13, decembrie

193 SINTEZA # 13, februarie 2015

- Da, însă chestiunea nu e simplă deloc, pentru că, în general, nu avem de-a face cu un mesaj unitar. Unele filme abordează problematici diverse şi invită spectatorul să găsească singur răspunsurile. Spre exemplu, filmul lui Pedro Almodóvar „Vorbeşte cu ea” (titlul original: „Hable con ella”, 2002 - n. red.) te face să-ţi pui întrebări: o dansatoare care e în comă e lăsată însărcinată de către infirmierul ei Benigno, iar acest fapt ridică dilema morală dacă Benigno trebuie sau nu să meargă la închisoare, dacă a fost sau bine ce a făcut, dat fiind că, în urma sarcinii, femeia iese din starea de comă.

Trebuie, deci trebuie, să fim precauţi pentru că, adesea, un autor se limitează la a ne prezenta o problemă cu faţetele ei multiple. Uneori, răspunsurile sunt prea simplificate; publicul sau un critic zelos pot înţelege că filmul transmite un anumit mesaj, chiar dacă, de fapt, nu se întâmplă asta. Trebuie să avem multă grijă atunci când ne aplecăm asupra unei anumite producţii cinematografice.

Alteori, cum e cazul lui Bertolt Brecht în teatru, o situaţie poate fi prezentată cu ironie. Să ne gândim la „Opera de trei parale”, la modul în care Brecht pare să facă apologia unei vieţi pline de vicii prin personajul Macheath şi alte personaje, în vreme ce autorul

nu intenţionează decât să prezinte la extrem tipul capitalistului deşănţat, cu scopul de a crea un sentiment de repulsie în rândul publicului şi de a-l face să se distanţeze de personaj. Deci cred că da, rămâne o responsabilitate morală, însă noi, ca oameni din public ori din zona criticii, trebuie, la rândul nostru, să fim suficient de responsabili pentru a înţelege că, dacă o acţiune imorală e prezentată pe ecran, nu înseamnă neapărat că e prezentată drept legitimă. Trebuie să ţinem seama întotdeauna de context şi de intenţiile autorului. Artistul poate să prezinte ceva foarte imoral şi să facă asta cu un scop moral. n Noël Carroll Născut în 1947, Noël Carroll e considerat una dintre figurile remarcabile la nivel mondial în filosofia artei şi filosofia filmului în particular.

A obţinut două doctorate - unul în studii de film şi unul în filosofie. A predat la Madison şi la Philadelphia, iar din 2012 predă la City University of New York. A publicat 17 cărţi şi zeci de articole ştiinţifice. Volumele sale cele mai cunoscute sunt „The Philosophy of Horror”, or „Paradoxes of the Heart” („Filosofia terorii sau paradoxurile inimii”, 1990) şi „Mystifying Movies” („Mistificarea filmelor”, 1988).

A RTE

SPAŢ I U

Ş I

•

A R HITECTU R Ă

S E NS

Augustin Ioan

Câte ceva despre templul religiilor monoteiste ale cărţii: sinagogă, biserică, moschee

S

ubiectul arhitecturii de cult în cele trei religii monoteiste, ale cărţii (iudaism, creştinism, islam) nu este doar extrem de vast, ci şi, în acelaşi timp, strâns interconectat.

Iată doar, contrasă, povestea Sfintei Sofii. Se spune că, intrând în ea la sfinţire, Justinian ar fi rostit: „- Te-am învins, Solomoane!”.

Justinian dorea, astfel, nu numai să celebreze o izbândă arhitecturală, ci şi să indice o genealogie a acesteia, care ducea la Templul prim din Ierusalim, cel de pe Muntele Moria. Dar şi acesta are propria genealogie complicată: cortul în care, pe durata Exodului, a fost

Origini. Templul veterotestamentar În cele ce urmează voi urmări destinul unei surse privilegiate pentru arhitectura iudaică şi pentru cea creştină: templul ierusalimitan.

Istorici ai religiilor şi arheologi precum Van der Meer, Gough şi Danielou s-au arătat interesaţi de protoistoria creştinismului şi, implicit, a spaţiilor sale sacre, care, cel puţin parţial, merg împreună cu originea arhitecturii spaţiilor de cult iudaice.

Despre sinagogă în general şi despre 194 SINTEZA # 13, februarie 2015

195 SINTEZA # 13, februarie 2015

sinagogile din România a scris mult mai pe larg profesorul clujean Mircea Moldovan, deci invit, pentru detalierea subiectului, la cartea sa.

Dar pare că doar arhitecţii, în istoriile lor pozitiviste, au ignorat presiunea formativă a configuraţiei spaţiale a templului asupra arhitecturii creştine. În cazul nostru, flataţi cum am fost de faptul că este singura limbă romanică în care „biserica” este desemnată printr-un cuvânt de certă descendenţă latină şi care, mai mult – şi din nou spre deosebire de celelalte limbi „surori” – desemnează nu adunarea credincioşilor, ci obiectul edificat care o adăposteşte: basilica, am încetat să mai cercetăm influenţa celorlalte surse pentru o arhitectură care s-a consacrat mai cu seamă în mediul rural (iar casa i-a slujit drept sursă originară) şi care, izolată de exemplele privilegiate ale lumii bizantine, s-a inspirat direct din textul biblic, spre a închipui noi spaţii de rugăciune.

Tempul însă nu doar este acceptat ca sursă, dar chiar este celebrat în această ipostază de către teologi: „Încă de la început, toate templele creştine au acelaşi plan care îşi are originea în viziunea Templului din Ierusalimul ceresc” (Evdochimov, 1993, 127).

Templul însuşi nu a apărut din neant;

el îşi are propria istorie contorsionată.

Se pot institui astfel două etape majore în devenirea spaţiului arhitectural destinat rugăciunii şi jertfei în Biblie, care subîntind în mare cele două secţiuni ale textului: cea veterotestamentară şi Evangheliile.

Ceea ce se petrece în exil, de la cortul care adăposteşte chivotul legii până la Templul ierusalimitan desemnează faza întâia (cu toate distrugerile şi refacerile ulterioare); toate etapele de configurare şi reconstrucţie sunt revelate: de la cortul care adăpostea chivotul din exil (incluzând şi forma chivotului însuşi) până la planul templului, arătat lui David, dar şi cele - străvăzute de Solomon şi Ezechiel. Între ele, în ciuda identităţii de statut ontic, există diferenţe greu de explicat, dată fiind variaţia de proporţie între dimensiuni, nu numai de scară.

Primul cort, care trebuia să umble dimpreună cu poporul ales prin pustia exilului său, avea dimensiuni pe măsură şi era făcut din materiale adecvate naturii sale. De asemenea, el conţine deja întregul (chiar dacă pliat în sine) conţinut de sacralitate al Templului. Pentru Cosmas Indicopleustes, autor al Topografiei creştine de secol VI, „cortul pe care Dumnezeu I l-a arătat lui Moise pe 

ARTE

muntele Sinai reprezenta imaginea lumii” (Delumeau, 39). Cortul era astfel din „zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie” (Ieşirea, 36:8) a douăzeci şi opt pe zece coţi fiecare; era acoperit cu covoare de păr de capră, unsprezece, a treizeci pe patru coţi (Ieşirea, 36: 14-15) şi, încă, cu „piei de berbec vopsite în roşu şi un acoperiş, pe deasupra, din piei vinete" (Ieşirea, 36:19); era sprijinit pe picioare din scânduri de salcâm (materialul chivotului) de zece coţi pe unul şi jumătate (Ieşirea, 36:20).

Diferenţa dimensională dintre templu şi cort este una esenţială, mai ales dacă menţionăm şi dimensiunile de ansamblu ale noului spaţiu sacru: „lung de şaizeci de coţi, lat de douăzeci şi înalt de treizeci”, cu un pridvor lat de zece coţi şi înalt cât templul (III Regi, 6:2-3). Deşi ambele revelate, servind aceleiaşi „funcţiuni”, cele două artefacte sunt, fizic, total diferite (minus câteva detalii decorative); legătura dintre ele există însă: „şi au băgat preoţii chivotul cu legea Domnului la locul lui, în sfânta sfintelor din templu, sub aripele heruvimilor" (III Regi, 8:6). Chivotul devine astfel un „caz particular” al templului. Închis fiind în Sfânta Sfintelor, el încetează de a mai fi perceput fizic de către credincioşi, dizolvându-se în noul lăcaş, pe care îl cauţionează: chivotul este ingredientul esenţial al sacralităţii noului edificiu. Chivotul, aureolat de caracterul genuin al experienţei sale exilice, va „contamina” şi templul înlăuntrul căruia fu depozitat. Astfel, Sfânta Sfintelor este o dată în plus sfinţită, condensând încă un strat de semnificaţie sacră. Deja, aflăm din Cartea Jubileelor, (167-140 î.Cr.) „grădina Edenului e Sfânta Sfintelor şi lăcaşul lui Dumnezeu” (Delumeau, 37); la Ezechiel, ea va deveni chiar locul unde şade Domnul însuşi; este, iată, şi locul unde este depozitată revelaţia dintâi.

Templul din Ierusalimul ceresc, revelat lui Ezechiel, avea însă cu totul alte proporţii decât cel edificat, distrus şi refăcut din nou şi din nou: o sută de coţi lungime, o sută de coţi lăţime cu tot cu curtea, dar la interior avea tot douăzeci de coţi, ca şi cel „real”.

Diversitatea informaţiilor privitoare la locul de închinare ridică, dintr-o dată, întrebări neliniştitoare în primul rând teologilor: dacă Templul este revelat 196 SINTEZA # 13, februarie 2015

•

ARHIT ECTURĂ

potrivit unui plan ideal, ceresc, cum de pot fi mai multe tipare pentru locuri sacre, care sunt actualizate în real, în funcţie de stadiul şi împrejurările în care se află la un anumit moment poporul ales? Sau, formulat altfel: pot „evolua” revelaţiile? Dar atunci Templul este un palimpsest - adecvări ale planurilor mereu şi mereu revelate se adaugă - strat peste strat, distrugere peste distrugere - într-o interminabilă oscilare între ideal şi realitate?

Bazilica şi casa Tipologia planimetrică predilectă a bisericilor evanghelice face, ca şi teologia pe care o găzduieşte, o întoarcere decisivă către originile creştinismului. Cel mai adesea, atunci când se discută originea arhitecturală a bisericii creştine, bazilica pare să capete un rol preponderent: după vremurile de prigoană, ajuns religie acceptată şi apoi unică, creştinismul ocupă spaţiile cele mai adecvate dimensional şi simbolic - noului său statut: bazilica, spaţiul dreptăţii din forum. În plus, este spaţiul care avea deja precizat în corpul său un spaţiu aparte care să sugereze deja, după luarea în posesie ca biserică, prezenţa altarului.

Nu se contează neapărat pe sacralitatea imanentă a unui vocabular formal, pe care tradiţia creştină l-a elaborat în timp. Cu alte cuvinte, nu se mizează pe sacralitatea misterioasă a spaţiului însuşi. Acesta este privit strict în ipostaza sa primordială, de conţinător, de adăpost al adunării de credincioşi. În acelaşi timp, derivat din acest statut, se observă că predilect în arhitectura evanghelică este spaţiul de tip bazilical, de navă direcţionată către pupitrul de unde vorbitorii se adresează congregaţiei de credincioşi.

După cum se ştie, primele biserici „legale” au colonizat, fizic şi simbolic, bazilicile. De unde şi primele tipologii navate ale lăcaşurilor de cult creştin.

Arhitectura catolică face într-adevăr din bazilică instrumentul arhitectural predilect pentru configurarea noului tip de spaţiu sacru urban. Nu altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte arhitectura (neo) protestantă, evanghelică. În chip evident, tipologic, spaţiul de tip hală domină statistic producţia de lăcaşuri de cult evanghelice din România.

Dar, tot la originile arhitecturii creştine, ba chiar, de data asta, cu

A RTE

referinţă în textul biblic, avem casa unui oarecare din Ierusalim, locul unde s-a săvârşit prima euharistie şi, mai înainte, templul în ipostaza sa de Casă a Numelui Domnului. În această ipostază, de „bisericasă”, putem să găsim destule exemple de arhitectură evanghelică: fie că este vorba despre aclimatizarea unei locuinţe preexistente, fie că este vorba despre construire de nou pe tiparul locuinţei tipice în zonă, dar cu sensuri de parcurgere a spaţiului diferite (intrare pe latura scurtă a casei). Există şi aici o genealogie prestigioasă, dacă ne întoarcem îndărăt, spre Sfânta Scriptură. Tot aici vom găsi şi referinţele – explicit asumate sau doar fortuite - pentru acele biserici evanghelice din România, al căror model este locuinţa.

Nu altceva face moscheea, atunci când, în genom, are înscrisă memoria casei, a gospodăriei Profetului, de la Mecca. Făcând asta, moscheea urmează o tradiţie ilustră: locuinţa lui Pitagora, după moartea acestuia, a fost preschimbată în templu. Într-un anume fel, ideea biblică, potrivit căreia templul era Casa Numelui Domnului este cumva mai accesibilă judecăţii comune. Pare de nesuportat pentru fiinţa umană ca în templul făcut de ea să locuiască zeul însuşi. În Ierusalimul ceresc, cel văzut de prooroci, este posibil ca în Sfânta Sfintelor Templului (i.e. în modelul arhetipal pentru oricare templu, începând cu cel din Ierusalimul „de jos”) să locuiască însuşi „Atotţiitorul şi Mielul”. Dar, jos, acest lucru, în sfiala sa, nu îl crede posibil nici regele David. Dumnezeul iudeocreştin nu se arată muritorilor altfel decât prin intermediari (nor, umbră, fum, foc) şi interlocutori (David, Solomon, prooroci, Mesia şi în fine, în Evanghelii, prin Fiul său, Iisus) în stare să negocieze, umanizând-o, prezenţa Sa. Pare mai „raţional” să accepţi că nu Dumnezeu locuieşte (în sensul că se înspaţiază) în biserică după consacrare (sau, ar spune cei ce cred în definiţiile sacrului de felul celor criticate la început: ca urmare a consacrării), ci o reprezentare, un „trimis” al său care ţine loc de (stands for) Dumnezeu însuşi.

Biserica, icoana, statuia sunt sacre pentru că sunt topos ai zeului însuşi, pentru că „îi fac loc” aici: „La fel se întâmplă şi cu statuia pe care

•

A R HITECTU R Ă

n Biserica Sfânta Irina, cu pictura iconoclastă rămasă intactă după 1453, Istanbul

biruitorul o închină zeului. Ea nu este o copie din care poţi afla mai lesne cum arată zeul; ea este o operă care face ca zeul însuşi să fie prezent şi care, astfel, este zeul însuşi” (Heidegger, 1995, 67) Aici unde? În spaţiul sacru, localizat în opere de felul templului, icoanei, statuii. Aşa după cum pâinea şi vinul împărtăşaniei sunt carnea şi sângele lui Iisus, la fel în spaţiu sacru „are loc” zeul însuşi. În ce priveşte natura clădirilor în care locuim, Templul nu este deloc singurul conţinător posibil de spaţiu sacru: casa este şi ea echipată pentru a-l primi în sine şi a-l celebra.

Nu-l vom invoca în sprijinul acestei afirmaţii tot pe Heidegger, ci pe Heraclit, cel care îşi invita oaspeţii să nu se sfiască a se apropia de focul bucătăriei, la care se încălzea, deoarece şi în bucătărie sunt zei. Luaţi o casă ţărănească cu trei camere, în care accesul se distribuie prin spaţiul central şi schimbaţi-i sensul de parcurgere într-unul liniar, de la Vest la Est: veţi obţine o biserică.

Nu altceva au făcut, atunci când au avut de edificat (sau de acomodat) un spaţiu de rugăciune, evangheliştii români din unele sate transilvănene.

Biserica derivată din casă are, într-o primă fază a diferenţierii, doar 197 SINTEZA # 13, februarie 2015

semnul crucii (mai) vizibil marcat pe acoperiş. Se înţelege că, dintr-o altă perspectivă decât cea urmată de textul de faţă, diferenţa dintre templu şi altarul casnic celebrat de Heidegger este una de „deteritorializare” a primului: „Această «casă a zeului», contrar altarelor domestice, sanctuarelor private, este o clădire publică, bun comun al tuturor cetăţenilor” (Vernant, 1995, 48-9).

Dar această înstrăinare nu ridica probleme prea complicate: exemplele privitoare la casa lui Pythagora trasformată în templu, la casa din Ierusalim unde a avut loc cina cea de taină, la casele chinezilor bogaţi, care erau adeseori lăsate prin testament spre a fi transformate în temple sunt lămuritoare pentru disponibilitatea locuinţei de a-şi „multiplica” şi „intensifica” altarul casnic până la a deveni o casă a zeului în adevăratul sens al cuvântului.

Iconoclasm?

Există o filiaţie împotriva reprezentărilor divinităţii prin imagine, care pleacă de la iconoclasmul bizantin (căruia Conciliul de la Niceea din 787 îi pune capăt în răsărit, dar contestaţia rămâne vie în Occident, prin teologii

lui Carol cel Mare, care opune acestui conciliu iconodul pe cel de la Frankfurt, din 794), trece prin reforma lutherană şi poposeşte în lăcaşurile de cult neoprotestante, cele despre care vorbim astăzi. Sprijinindu-se pe o întreagă teologie derivată din porunca antiidolatră a chipului cioplit această teologie a non-reprezentării divine a făcut ca bisericile de după reforma lutherană să expulzeze orice astfel de imaginare. Icoana, statuia cu sens divin, nu îşi mai găsesc locul în aceste lăcaşuri de cult.

Spaţiul interior redevine abstract, ca şi cel – excepţional, de altfel – al Bisericii Sf. Irina din Constantinopol.

Singura reprezentare este, deci, aceea simbolică, infinit codată, iar referinţele „portretistice” şi „realiste”, sau umanizante, sunt expulzate din spaţiul lăcaşului de cult. La Sf. Irina, bunăoară, crucea care domină întreg spaţiul din semicalota de deasupra altarului este astfel regulată prin efecte de trompel’oeil, încât, deşi este reprezentată pe o suprafaţă curbă, ea ne apare, de oriunde au privi-o, ca şi când ar fi dreaptă.

Ca şi într-o altă, mult mai violentă religie iconoclastă (islamul), influenţei căreia, poate, îi datorăm iconoclasmul (deşi există abateri semnificative de 

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

A RTE

n Sistemul de cupole al Moscheei Albastre, Istanbul

la iconoclasmul islamic în anumite perioade şi zone, de pildă în Persia şi India mogulilor), decoraţia spaţiului de cult (neo)protestant se limitează la invocarea textului biblic şi la decoraţia vegetală sau geometrică.

Rolul pe care reprezentările simbolice sau alegorice figurative îl au în ortodoxie şi catolicism este luat de pre-eminenţa textului biblic în ritual şi a reprezentării (textului) cărţii sfinte în ceea ce priveşte decoraţia. Prezenţa fizică în spaţiul luteran, reprezentarea Bibliei sau doar a cărţii deschise domină adeseori câmpul de vizibilitate central al bisericii (neo)protestante, de la luteranism încoace.

Putem asuma că există încă o desosebire importantă, care priveşte, de data aceasta, spaţiul însuşi, al lăcaşului de cult. Din modul în care este prefigurat arhitectural, lui i se atribuie – în ortodoxie şi catolicism, cel puţin până la Conciliul Vatican II - sarcina de a participa la misterele liturghiei, fiind, la rândul său, o „icoană tridimensională”, o reprezentare a transcendentului divin.

După Conciliul Vatican II, arhitectura noilor biserici catolice a pus cu precădere accentul pe comuniunea cu credincioşii prezenţi în lăcaşul de cult, în „detrimentul” comuniunii cu 198 SINTEZA # 13, februarie 2015

misterul transsubstanţierii. O seamă de autori catolici importanţi deplâng această transformare.

Orientarea Să luăm însă exemplul, discutat pe larg altundeva, al trecerii de la casă la biserică în nenumăratele ipostaze ale acestei metamorfoze, care nu presupune decât o schimbare de grad, nu una de rang; ele ne sunt oferite generos şi de arhitectura vernaculară din România. Casa cu trei spaţii interioare depinde de un sens al parcurgerii şi de prezenţa accesului pe latura de Sud. Fără modificarea conformaţiei spaţiale propriu-zise a casei, doar printr-o simplă operaţiune de orientare (aici în sensul etimologic, de îndreptare spre Est) a sensului de parcurgere a respectivelor spaţii interioare, am obţinut o biserică.

Desigur, lucrurile sunt ceva mai complicate. Parcurgerea spaţiului unei biserici de la vest spre est este un proces cu tabúuri. Dacă în curtea-exonartex, sau în pridvor, sau în pronaos are voie, ca şi în curtea templului ierusalimitan, oricine, în naos însă intră numai „iniţiaţii”.

Rămân afară impurii, nebotezaţii sau necredincioşii.

Odată intraţi, aleşii se desfac - în

biserica ortodoxă - din nou după un criteriu cardinal. Femeile merg la stânga, iar bărbaţii la dreapta. A vedea aici o „discriminare” este, fireşte, neserios. Radu Drăgan a încercat o explicaţie mai tare decât aceea relativă la un centru orientat: dacă acceptăm că la stânga e miazănoaptea, iar la dreapta e sudul, putem împinge explicaţia acestei despicări pe sexe a credincioşilor după această simbolică precreştină, care asociază - nu importă pentru economia textului de ce fiecăreia dintre cele două orientări cardinale trăsături precum întunericul umed, rece, pentru femininitate, respectiv solaritatea apolinică, raţională, pentru masculinitate.

Oricum ar fi, înaintarea spre Est continuă cu un nou tabú, cel al iconostasului. Să lăsăm deocamdată deoparte succesiunea de moduri în care masa altarului a fost despărţită - fizic, sau doar simbolic - de masa de credincioşi. Deosebirea dintre Sfântă/ naos şi Sfânta Sfintelor/altar incumbă prezenţa perdelelor, a parapetului, a uşilor împărăteşti şi, în ansamblul său, a acestui zid de icoane şi arc triumfal deodată, care este iconostasul. Ceea ce este la Est interzice prezenţa femeilor şi a majorităţii bărbaţilor. Prin centrul iconostasului nu pot intra decât

preotul, ierarhii bisericii şi regele. „Naosul este (h)ieration în potenţă, iniţiat şi sfinţit prin ducerea sa până la sfârşitul acţiunii de iniţiere şi sfinţire. Iar (h)ierationul este un naos actualizat, avându-l pe acela ca început al acţiunii de iniţiere şi sfinţire, care stăruie ca una şi aceeaşi prin amândouă” (Sf. Maxim Mărturisitorul, 2000, 16).

Cu alte cuvinte, îndreptarea spre Est incumbă mai mult decât un pelerinaj geografic. Aici, în spaţiul sacru creştin, el presupune trecerea de la potenţă la act, de la realitate virtuală la realitate reală, dacă îmi este permis acest barbarism. De asemenea - lucru pe care îl putem sugera din analiza celor două texte mai devreme citate - putem face, arhitectural vorbind, o sugestie potrivită pentru statutul dual virtual (potenţial)/real al spaţiului sacru creştin. Pornind de la simbolul de navă, de arcă, pe care îl poartă în sine biserica, vom observa că, dacă naosul navighează către est, altarul „a ajuns deja”, întrucât este chiar destinaţia pelerinajului. Cu alte cuvinte, arca navighează către Est muşcând deja din portul în care „dintotdeauna - deja” (ca să folosim o foarte potrivită aici sintagmă hermeneutică heideggeriană) va fi ajuns. Încă: dacă naosul se orientează, îndreptându-se către Estul geografic şi mistic deopotrivă, acesta, sub chipul altarului, aflat deja în repaos, îi va fi sosit, ca destinaţie, în chiar ascendenţa deplasării sale. Biserica înaintează spre Est, deja fiind acolo.

Este interesant de făcut, aici, o paralelă cu rugăciunea către un punct privilegiat din Islam. În primul rând, aş face observaţia că, până astăzi, regulile de acces în spaţiul sacru islamic sunt mult mai severe decât cele cu privire la accesul în sinagogă (acoperirea cu kipa a bărbaţilor) sau biserică (descoperirea bărbaţilor şi, invers, acoperirea femeilor, aşezate la stânga iconostasului la ortodocşi). Abluţiuni preced accesul credincioşilor în moschee, în vreme ce accesul necredincioşilor este interzis. Îndreptarea în rugăciune a credincioşilor este nu către un est mistic, ci către Mecca. O vreme, Profetul a oscilat în această privinţă, sugerând iniţial îndreptarea către Ierusalim, pentru a se decide definitiv către direcţia Mecca. Quibla este un dispozitiv care, fixat de turn sau 199 SINTEZA # 13, februarie 2015

•

A R HITECTU R Ă

de cupolă, indică această direcţie, către care credincioşii se îndreaptă în rugăciune. La marea moschee din Casablanca, direcţia este dată de o rază laser. Cât de importantă este acurateţea îndreptării către Mecca ne-o dovedeşte abandonarea unei prime construcţii a moscheei Koutoubia, din Marrakesh, care nu era corect îndreptată. Mă întreb cum va fi fost, însă, determinată pe vremea când nu existau GPS-uri şi hărţi?

Arabilor musulmani li se datorează apariţia arhitecturii gotice (care este, la origine, arhitectură sacră andaluză) în lumea europeană, dincolo de lucrurile pe care le ştim legate de matematică şi de păstrarea filosofiei clasice greceşti sau a astronomiei.

Nici orientarea nu este tocmai simplă, la biserici. Tehnic vorbind, n-ar trebui să fie simpla îndreptare spre estul geografic, corect de două ori pe an, la echinocţii. Biserica trebuie aşezată pe estul din ziua hramului (principal), astfel încât, pentru o biserică având hramul Sf. Andrei, spre pildă, soarele să răsară fix în axul altarului la 30 noiembrie.

Moschei. Geamii La origine, ca acum, venerarea pietrei cereşti de la Mecca (Kaaba, de unde avem şi noi termenul geometric de cub) reprezintă climaxul gesturilor ritualice preislamice şi, după revelarea Quranului, islamice. În orice alt locaş de cult (moschee sau, la noi, venind din limba turcă, geamie), se aminteşte despre Mecca prin îndreptarea clădirii, sau măcar a rugăciunii (când este vorba despre conversia unei clădiri mai

vechi), către acest oraş sfânt. În plus, se pare că moscheea face trimitere la gospodăria lui Mahomed, din acelaşi oraş. Urcând apoi, din Peninsula Arabică, spre Orientul Mijlociu, Persia, India şi mai departe; respectiv, spre Egipt şi Magreb, spre Al Andaluz şi, apoi, după Reconquista, spre Africa Neagră, de bună seamă că modelele arhitecturale ale arhitecturii islamice s-au contaminat de influenţele multiple ale lumilor cucerite, majoritatea celor din Asia Mică venind din partea unor civilizaţii cu tradiţie arhitecturală nu doar mult mai veche decât cea efemeră, de corturi, a arabilor, ci şi net superioară (ca să pomenim doar pe cea bizantină, care ne e atât de aproape; pe cea asiro-babiloniană, pe cea persană sau India clasică). Arabii islamici nu doar că şi-au însuşit influenţele, dar le-au şi hibridizat şi strămutat dintr-un capăt în altul al continentelor. Arabilor musulmani li se datorează apariţia arhitecturii gotice (care este, la origine, arhitectură sacră andaluză) în lumea europeană, dincolo de lucrurile pe care le ştim legate de matematică şi de păstrarea filosofiei clasice greceşti sau a astronomiei. Moscheile astfel construite se aseamănă Templului Ierusalimitan, deci şi bisericilor, după cum regăsim în Quran ecouri ale textelor sacre anterioare, vetero sau nou-testamentare. Curtea geamiilor stambuliote, dar şi arhitectura anterioară, sunt sinteze imperiale între estul şi vestul imperiului otoman: Mimar Sinan Paşa, deja amintit aici, era persan, arhitect militar, dar a lucrat cu predilecţie la Istanbul.

Mimar Sinan Paşa este, de altfel, şi autorul unui excepţional de interesant tratat de arhitectură, în care explică cum a proiectat arhitectura sa, de la cea militară la cea sacră. Este vital să înţelegem diferenţele – esenţiale la nivelul semnificaţiilor celor mai profunde - dintre geometriile şi numerologiile sacre ale religiilor despre care vorbim aici. Este, mă grăbesc să adaug, o greşeală că noi, arhitecţii europeni, nu îi cunoaştem opera măcar la fel de bine cum o cunoaştem pe cea a lui Michelangelo, la nivelul căruia cred că se află, pentru lumea turco-musulmană a vremii sale.

Interesant, interdicţia reprezentărilor realiste nu doar că a creat tot ce punem azi sub numele de arabesc – o decoraţie geometrizantă care porneşte de la scrierea kufică 

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

A RTE

•

A R HITECTU R Ă

n Reconstrucţie ipotetică a Templului lui Solomon, machetă, Ierusalim

n Detaliu ornamental deasupra intrării in Moscheea Albastră, sugerând peştera in care Profetul Mohamed a primit revelaţia Quranului

200 SINTEZA # 13, februarie 2015

a textului quranic, care face ca un perete să nu fie doar împodobit, ci şi lizibil, la propriu – ci şi a deschis, potenţial, arhitectura islamică spre modernitate. Geometrizarea, caracterul abstract, formele geometrice simple au făcut ca mulţi arhitecţi ai secolului trecut să se încerce în a trage în bandă arhitectura islamică spre modernism chiar. În acelaşi timp, promotorii unor arhitecturi extrem de contemporane în ţările Golfului exportă în ţări musulmane mai sărace (de pildă în Africa subsahariană) nu numai doctrina în versiune aşazicând mai originară (salafistă, adică strămoşească), ci şi o arhitectură mult mai tradiţională, mai istoricizantă în materiale noi şi la scări urieşeşti, dar sub potenţialul de înnoire al exact acestei tradiţii, remarcabile, a islamului. Cum precizam, construcţia de moschei în UE a ridicat semne de întrebare asupra rolului şi locului minaretelor în spaţiul urban vesteuropean, iar votul – indecis – din Elveţia, menit să interzică ridicarea de minarete în această ţară, sigur că nu a ajutat la temperarea climatului.

La drept vorbind, ca şi bisericile, moscheile pot fi camuflate în locuinţe particulare. Există cel puţin un exemplu în România, cel al unei case

sărmane, căreia i s-a ridicat, după 1989, un mini-minaret, la ieşirea dinspre Tulcea a comunei Ciucurova. Probabil sunt mult mai multe. În Maroc, fiecare benzinărie are o încăpere-capelă de rugăciune, pentru că nu îi pot spune moschee, devreme ce nu este decât o cameră îndreptată spre Mecca, fără mihrab (loc pentru muezinul care conduce rugăciunea). În aşezările islamice, clădirea de cult marchează comunitatea (centrul spiritual al acesteia); nu o face neapărat prin masa clădirii, cât prin proeminenţa minaretului, unu sau patru, din vârful căruia muezinul se roagă, invitând la momentele-cheie ale zilei, cele de rugăciune, de dinainte de răsărit până după apusul soarelui, momente care ritmează viaţa într-o aşezare musulmană. În ţesuturile istorice, tradiţionale (se cheamă toate, oriunde s-ar afla, după numele celuilalt oraş sfânt din Arabia, Al Medina: Oraşul), care nu conţine obiecte de arhitectură individualizate, ci doar masă edificată, traversată de spaţii de trecere, că nu sunt străzi, nu moscheea este relevantă, ci curtea care o precede.

Prestigiul unei astfel de medina este dat nu de cât de mult a edificat, ci, dimpotrivă, ca la Fes (Maroc), de cât de mult s-au abţinut de la a construi 201 SINTEZA # 13, februarie 2015

locuitorii, adică de cât de amplă este curtea moscheii…

Anamorfoze Origini comune, aşadar; există însă şi influenţe reciproce. Am menţionat iconoclasmul, dar sunt şi altele, mai importante: modelul Sfintei Sofii, de pildă, la Constantinopol, devenit Istanbul după 1453, a fost central în gândirea spaţiului de cult islamic câteva secole după cucerire. În orice caz, Mimar Sinan Paşa îl emulează adeseori, cu rezultate spectaculoase.

Bisericile au contat şi în arhitectura sinagogilor, mai ales acolo unde comunităţile ebraice au dorit să se integreze în topografia oraşelor europene. Şi invers: biserica ortodoxă Sf. Constantin şi Elena, de la Constanţa, a lui Ionescu-Berechet, de anii treizeci, e făcută din aceeaşi piatră cu moscheea cea mare a oraşului şi cu un turn unic, care face, de bună seamă, o bună pereche cu turnul acesteia din urmă. Uneori, fricţiuni există: nu se construiesc moschei în principate, dar la Tulcea, turnul moscheii principale, aşezată aproape de ţărmul Dunării, serveşte drept reper maxim pentru înălţimea bisericilor, care, aşezate pe cele şapte coline ale târgului, se obligă la felurite tensiuni spaţiale

spre a menţine, până la 1878 cel puţin, regula raialei. Asta ne aminteşte de plebiscitul elveţian cu privire la turnurile moscheilor celor noi, care ar trebui construite de comunităţile islamice din ţară. La vremea respectivă, am comentat în Dilema Veche momentul şi nu mai insist aici: în orice caz, spre cinstea lor, cele două moschei construite în Bucureşti (probabil, pentru comunităţile islamice non-turcice pe care ţara noastră le-a achiziţionat după 1989) nu epatează prin dimensiuni şi lucrurile, delicate fiind, bine ar face să se menţină în acelaşi registru. n

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar dr. la Institutul de Arhitectură şi Urbanism „Ioan Mincu” din Bucureşti. A studiat la Institutul de Arhitectură „Ioan Mincu” Bucureşti, Oxford University, UK, University of Cincinnati, Ohio. Doctor al Facultăţii de filosofie a Universităţii Bucureşti.

Licenţiat în teologie ortodoxă şi Doctor Honoris Causa al Center for Traditionalist Orthodox Studies, Etna, SUA.Membru editorial board, revista Art Margins a Universităţii California Santa Barbara www.artmargins.com

A RTE

S E M N

D E

CART E

Ioan Es. Pop

Optzecismul la vârf Doi grei ai generaţiei literare ’80, Nichita Danilov şi Ion Mureşan, au ieşit la rampă la sfârşitul anului 2014 cu câte o carte a cărţilor lor de poezie. Fiecare dintre ele este o antologie, o cutie cu pietre scumpe, care strălucesc la fel de intens azi ca în urmă cu ani şi decenii, la vremea primei lor ieşiri în lume. Tonalităţile grave apropie poeziile celor doi autori, dar universurile cărora aceştia le dau contur şi noimă sunt de neconfundat.

202 SINTEZA # 13, februarie 2015

203 SINTEZA # 13, februarie 2015

ARTE

•

SEMN

DE

CART E

A RTE

„Poetul For Ever” Sub acest generic, revista târgmureşeană Vatra i-a dedicat lui Ion Mureşan, în anul 2008, un număr întreg. Prezenta antologie se înscrie într-o serie a Editurii Paralela 45 în care au fost publicaţi, de-a lungul anilor, câştigătorii Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, trofeu pe care Ion Mureşan şi l-a adjudecat în anul 2014. Când şi-a alcătuit antologia, poetul a optat pentru un număr de 55 de poeme, o trimitere la anul naşterii, 1955, iar titlul simplu, Poezii*, duce cu gândul la titlul primului şi unicului volum antum al lui Mihai Eminescu. Postfaţa antologiei, pe cât de documentată, pe atât de inspirată şi de plină de aprecieri îndreptăţite, este semnată de Al Cistelecan şi se intitulează Poetul care nu poate scrie poezie.

Versuri emblematice fulgeră de peste tot din paginile cărţii lui Ion Mureşan şi trimit mesaje copleşitoare: „Eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei fără piele/ ce îşi pudrează venele...” (Înălţarea la cer); „Nu am decât o singură

204 SINTEZA # 13, februarie 2015

•

S E M N

D E

CA RTE

Profet sub cerul gol

prejudecată: realitatea, / la fel cu Democrit materialistul, cel care şi-a scos ochii / pentru a nu-l stânjeni în cercetările sale... (...)/ Eu duc pe umăr steagul singurătăţii şi nu-l duc spre locuri de desfătare. / Mă opresc uneori şi zic:/ – Trăieşte-ţi viaţa conform gramaticii” (Izgonirea din poezie); „Oh, dă-ne nouă puterea să plângem: ştiinţele / nu mai înfloresc, / artele, pe mari porţiuni, se usucă!“ (Dă-ne nouă puterea să plângem); „Eu cânt forţa neagră din capul meu, / la ordinul forţei negre din capul meu. (...)/ Puternic e cântecul despre forţa neagră din capul meu. / Mlaştina clocoteşte sub podele, se frământă sub scândurile subţiri. / Casa mea se scufundă. (...)/ Soarele e sus, iarba e putredă, / vremea e numai bună de cosit!“ (Cântec negru). „Un poet mare (...) şi un suflet mare.“ Din nou, Al. Cistelecan, pentru care Ion Mureşan e „poetul for ever“, trebuie crezut pe cuvânt. * Ion Mureşan, „Poezii”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2014

„Noi sîntem prizonierii neantului, prizonierii neantului/ şi strigăm din neant în neant, în neant:/ de aici nu vom putea evada niciodată“, avertizează Nichita Danilov în poemul „Orologiul anotimpurilor. Ieşirea din iarnă”, pe care îl regăsim antologat în această carte* de cinci sute de pagini apărută la Editura Tipo Moldova. Danilov oficiază ceremonii sumbre, în numele lui Nimeni şi al Nimicului, iar muzica poeziei lui este una de ritual halucinatoriu, derulat în peisaje „cu mâini şi aripi“, „cu îngeri orbi“, „cu arlechini la marginea cîmpului“, cu „aur şi vin“, cu „străzi şi umbre“, cu „cameră tapetată cu paşi“, într-o casă, „casa noastră“ din întuneric, unde, „la poartă, în lanţuri de piatră, cu gura de piatră/ din claruri de piatră, cîinele nostru iarăşi ne latră“. Cele trei Cărţi în care sunt distribuite poemele nu sunt întâmplător trei şi nici nu sunt întâmplător intitulate aşa: ele sunt Cărţi ale unui profet al vremii sale, care proroceşte dintr-o casă-corabie, pe timp de Apocalipsă: „Toate ferestrele au fost aruncate în mare,/ toate uşile au

205 SINTEZA # 13, februarie 2015

fost azvârlite în ocean./ Casa pluteşte în aer, doar acoperiş şi pereţi:/ prin ferestre ies palmele noastre, ca nişte lopeţi...”. Extraordinară această viziune a Sfârşitului nu prin apă, nu prin foc, ci prin aer.

Este splendid şi portretul pe care Paul Cernat îl creionează autorului şi operei sale pe manşeta primei coperte a cărţii: „Nichita Danilov nu e doar unul dintre poeţii de mare pondere ai generaţiei ’80 (...), ci şi singurul ei poet metafizic. Poate ultimul la acest început de mileniu, până la proba contrarie...

Poemele lui nu sînt nici moderne, nici postmoderne: ele sînt dincolo, nu dincoace de aceste concepte”.

Cât despre titlul cărţii, el deschide şi totodată închide: „uşile din asfinţit, ele însele mistice sub cerul gol, sunt fie fundături, fie începuturi.

Fundături sau începuturi? Poezia ştie aceste răspunsuri mai bine chiar decât autorul ei”. n * Nichita Danilov, „Uşi în asfinţit”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014

SPORT LIFE

Scrisoarea şi gloria care a urmat Luminiţa Paul

Serena Williams a cucerit la Australian Open al 19-lea titlu de Mare Șlem al carierei. Ascultând, peste ani, sfatul unei compatrioate celebre și găsindu-și locul în istorie.

206 SINTEZA # 13, februarie 2015

207 SINTEZA # 13, februarie 2015

SPORT

L IFE

S P ORT

n Chris Evert, Serenei Williams, în 2006: „Te gândeşti vreun pic la locul tău în istorie?”

Portret Născută pe 26 septembrie 1981 Titluri de Mare Șlem: 19 Australian Open - 6 (2003, 2005, 2007, 2009, 2010, 2015) Roland Garros - 2 (2002, 2012) Wimbledon - 5 (2002, 2003, 2009, 2010, 2012) US Open - 6 (1999, 2002, 2008, 2012, 2013, 2014)

208 SINTEZA # 13, februarie 2015

Î

n urmă cu aproape nouă ani, în mai 2006, Chris Evert i se adresa Serenei Williams printr-o scrisoare deschisă, publicată în cea mai importantă revistă americană de tenis. Pentru cea care astăzi are 19 titluri de Mare Șlem, pe atunci vremurile erau tulburi. Încheiase sezonul 2004 pe locul 7, fără să cucerească vreun trofeu major, iar în 2005, la final de an, coborâse până pe 11, cel mai rău clasament al ei din 1998. Cu tact, echilibru și o anume gingășie, Evert i-a pus atunci Serenei o întrebare, de fapt, extrem de dură: „Te gândești vreun pic la locul tău în istorie?”.

Era aproape de mijlocul lui 2006 și lucrurile nu mergeau deloc bine pentru mezina Williams. Eliminată în „optimi” la Australian Open, acolo unde deţinea titlul, a dat vina pe o accidentare la genunchi și pe lipsa pregătirii fizice. A dat apoi fuga acasă și s-a izolat, rumegându-și gândurile negre. Mult mai târziu, în autobiografia ei, a admis că trecea printr-o severă depresie. Au salvat-o intervenţia surorii mai mari, Venus, care a convins-o să vadă un psiholog, și, câteva luni mai încolo, întâlnirea cu o fetiţă, al cărei idol în tenis era chiar Serena. Jenată și, în același

L IFE

n Abia în 2008, după ce a pierdut finala de la Wimbledon şi a cucerit titlul la US Open, se poate spune că lucrurile s-au normalizat la nivel înalt

timp, stimulată de voinţa și ambiţia micii jucătoare, Williams și-a promis să revină. Alunecase până pe locul 139 în ierarhia mondială, un coborâș, spuneau mulţi, fără frână.

Nu ieșise însă din atenţia publică, doar că nu mai apărea în ziare și reviste datorită tenisului, ci a altor proiecte. Lucruri asupra cărora Evert îi atrăgea discret atenţia. „Ai câștigat cinci din cele şase turnee de Mare Șlem la care ai participat în 2002 și 2003, sezoane în care ai arătat dominatoare pe teren. Apoi ai stat deoparte din cauza accidentărilor, a proiectelor legate de animale, a indiferenţei și ai triumfat la un singur turneu major din ultimele şapte la care te-ai înscris.

Găsesc aceste lucruri greu de digerat.

Ești, pur și simplu, prea bună pentru a nu câștiga trofee mari în acești ani”, îi scria cea care, la rândul ei, fusese lider mondial și deţinea în palmares 18 titluri de Grand Slem.

Continuarea e încă și mai dură, ca o palmă rece aplicată peste un obraz înfierbântat. „Nu văd cum actoria și designul vestimentar se pot compara cu mândria de a fi cea mai bună jucătoare de tenis din lume”, îi spunea Evert. Și îi sugera că grandoarea în sport îi va facilita celelalte activităţi către care se simte atrasă. Revistele

o vor dori pe copertă, ușile i se vor deschide larg. „Ofer acest sfat din experienţă, nu e o critică. Dacă ești complet fericită cu viaţa ta de acum, atunci rupe această scrisoare și arunc-o la gunoi. Reţine doar că ai în faţă o oportunitate rarisimă: aceea de a deveni cea mai bună din istorie la ceva”, încheia Chris Evert emoţionanta și dura epistolă.

La momentul respectiv, reacţia Serenei a fost exact aceea a unei tinere de 24 de ani, dezorientată, deprimată și ușor prea arogantă. A minimalizat sfatul generos, luându-și alte luni departe de tenis până la finalul lui 2006, an încheiat pe locul 95 în lume. Șocant, aproape umilitor. Zilele fără competiţie au alimentat însă un alt gen de frustrare, una pozitivă, aceea de a vedea că tenisul merge înainte și în absenţa ei. Pentru că tenisul acelei perioade le avea pe Justine Henin, pe Maria Șarapova, pe Lindsay Davenport, pe Amélie Mauresmo, pe Elena Dementieva, pe Svetlana Kuzneţova și pe sora ei mai mare, Venus. De asemenea, un contingent de tinere flămânde de performanţă abia aștepta să muște din jofra dulce a gloriei.

De aceea, 2007 a devenit pentru mezina Williams un an de cotitură.

209 SINTEZA # 13, februarie 2015

În copilărie, nu eram cea mai bogată. Dar am avut o familie bogată în spirit, care m-a sprijinit. Să am în braţe al 19-lea trofeu de Mare Șlem e ceva ce n-am crezut că se va întâmpla vreodată.

Mergeam la teren doar cu o minge, o rachetă și multă speranţă, asta era tot ceea ce aveam”, Serena Williams, în discursul de la festivitatea de premiere

Anul în care a venit de pe poziţia 81 în lume pentru a cuceri din nou Melbourne-ul, pentru a treia oară în carieră. Era clar într-o formă fizică departe de ideal, cu multe kilograme în plus, și cu ameninţarea din partea sponsorului Nike că ar putea rezilia contractul dacă nu ajunge măcar în „sferturi”. A făcut mult mai mult decât atât, în rochia ei verde praz, cu cercei asortaţi cumpăraţi cu 10 dolari dintr-un magazin oarecare. I-a lăsat Mariei Șarapova doar trei game-uri în finală. Atunci, lumea a făcut socoteala și a realizat că Williams nu mai cucerise niciun trofeu, de niciun fel, de la precedenta victorie la Australian Open, cea din 2005.

Au urmat luni grele, dar niciodată nu s-a mai pus problema indiferenţei, a lipsei de motivaţie, a lenei. A tras de ea și s-a lovit mereu de o Justine Henin aflată în cea mai bună vreme a carierei sale. Belgianca a învins-o în „sferturi” în 2007 la Roland Garros, Wimbledon și US Open, dar a luptat eroic de fiecare dată. Abia în 2008, după ce a pierdut finala de la Wimbledon la Venus și a cucerit titlul la US Open, se poate spune că lucrurile s-au normalizat la nivel înalt pentru cea care, fără să recunoască, urmase în taină sfatul lui Chris Evert. 

SPORT

L IFE

Trăieşte

Top câştigătoare de Mare Şlem all-time 1. Margaret Court (Aus) 24

2. Steffi Graf (Ger) 22

3. Serena Williams (SUA)

19

4. Helen Wills Moody (SUA)

19

5. Chris Evert (SUA) 18 n Planul tatălui Serenei, Richard, de a-şi transforma fetele în mari stele ale tenisului a mers

Acela de a-și dori mai mult de la ea, de la cariera ei, de la locul pe care îl poate ocupa în istorie. În anii care au urmat, a câștigat mult mai mult decât în perioada de început a anilor 2000, când ea și sora ei dominau tenisul. A făcut-o în ciuda altor probleme de sănătate, chiar foarte grave – embolia pulmonară suferită în 2010. A făcut-o pentru că s-a luat mult mai în serios, a muncit și n-a mai dat fuga la plajă după fiecare înfrângere.

Până în 2008, avea nouă titluri de Mare Șlem, cucerite pe parcursul a 10 sezoane. Din 2009, pe durata a opt sezoane, al nouălea abia a început, a triumfat în alte 10 turnee majore, ajungând la un total, 19, care la momentul epistolei lui Evert părea ori un vis, ori o glumă proastă.

Anul trecut, la US Open, avea ocazia să le egaleze pe Chris Evert și Martina Navratilova, ambele cu câte 18 titluri majore în vitrină. Întrebată înainte de turneu ce înseamnă 18 pentru ea, a răspuns, cu un zâmbet: „Înseamnă că, legal, poţi să faci anumite lucruri. Și mai înseamnă legendar. Dacă eu sunt legendă? Nu știu. Sunt doar Serena”. A făcut-o, iar compatrioatele au răsplătit-o la capătul finalei în care a dominat-o pe 210 SINTEZA # 13, februarie 2015

buna ei prietenă, Caroline Wonziacki, 6-3, 6-3, cu o bijuterie, o brăţară din aur de 18 carate.

Iar anul acesta, la sfârșitul lunii ianuarie, Serena a avut prilejul să se desprindă de valoroasele ei predecesoare. Să câștige, la Australian Open, al 19-lea trofeu major. „Toată lumea crede că sunt ipocrită când spun că îmi doresc să reușească”, spunea Evert, prezentă la Melbourne în calitate de comentatoare tv. „Dar îmi doresc. Sunt un mare fan al tenisului ei. Cred că merită”. Și a reușit. Al 6-lea titlu la Melbourne, al 19-lea de Grand Slam din carieră, performanţă care o plasează pe locul 3 în clasamentul all-time. Trofeul i-a fost înmânat de Martina Navratilova, închizându-se astfel un frumos cerc. Și deschizându-se altul, pentru o istorie încă și mai mare, mai luminoasă, mai efervescentă. n

6. Martina Navratilova (Ceh/SUA) 18

7. Billie Jean King (SUA) 12

8. Monica Seles (Iug/SUA)

9

9. Maureen Connolly (SUA)

9

din Martie în exclusivitate la Digi Sport

10. Suzanne Lenglen (Fra) 8

11. Molla Bjurstedt Mallory (Nor/SUA) 8 Luminiţa Paul este jurnalist la „Gazeta Sporturilor” şi comentator Eurosport

www.digisport.ro

Plus:

DigiSport.Romania La Liga Serie A Ligue 1 211 SINTEZA # 13, februarie 2015

Moto GP

Tenis

Handbal

Disponibil în format digital şi HD prin

TV

GOOD LIFE Pârtieeeeeeee, vine Dorna!

În competiţia cu celelalte staţiuni de iarnă din România, Vatra Dornei mizează pe dezvoltarea sporturilor „albe” profesioniste. Peste doi ani, aici se va desfăşura Campionatul Mondial de sanie pe pârtie naturală, prima competiţie globală de iarnă pentru seniori care se desfăşoară în România.

Bogdan Stanciu | Foto: Vakarcs Loránd

212 SINTEZA # 13, februarie 2015 n Un copil se avântă pe minitrambulina situată în vârful Pârtiei Veveriţa, care domină staţiunea Vatra Dornei

213 SINTEZA # 13, februarie 2015

GO OD

L IFE

•

travel

n Pârtia „Bucovina” este singura de felul ei din Europa Centrală şi de Est

S

clipirile mondene ale staţiunilor de pe Valea Prahovei nu străbat prin aerul tare din Munţii Bucovinei. Pneurile maşinilor bârâie la viteză mică pe piatra cubică din centrul staţiunii Vatra Dornei, printre clădiri art nouveau, cu coifuri metalice ascuţite, care amintesc gloria veştezită a Imperiului Habsburgic. Vechiul cazino, ruinat, aşteaptă renovarea învelit cu o pânză pe care e zugrăvit aşa cum era odată.

Lumea forfoteşte de o parte şi de cealaltă a râului Dorna, trecând peste o punte pietonală lată, străjuită de doi poliţişti bonomi, care se salută amical cu şoferii din trafic. În staţiune, viaţa în sezonul de iarnă se orientează după trei poli: pârtia Dealu Negru, cu telescaun, pârtia Parc, cu două teleschiuri, baby-schi, nocturnă şi instalaţie de zăpadă artificială, şi pârtia Veveriţa, deschisă în 2011, cu teleschi, instalaţie de zăpadă artificială şi nocturnă. Între ultimele două pârtii se întinde parcul oraşului, cu chioşcuri elegante şi patinoar zgomotos.

Avem echipă! În cvasi-anonimat, pe acest fundal s-a desfăşurat, la sfârşitul lui ianuarie, 214 SINTEZA # 13, februarie 2015

Aici cred că e cheia, să ne facem publicitate, să ne promvăm cum trebuie şi la anul, şi, mai ales, în 2017”, Octavian Pungovschi, preşedintele Clubului Sporturilor de Iarnă din Vatra Dornei

GOOD

n O urcare cu telescaunul din Vatra Dornei durează 25 de minute

o etapă de Cupă Mondială la sanie pe pârtie naturală. La fel şi în 2014. La fel şi în 2013, când a fost inaugurată pista.

La fel va fi şi în 2016, iar peste încă un an, în 2017, Vatra Dornei va găzdui Campionatul Mondial la această disciplină.

Asta înseamnă cinci ani consecutivi în care staţiunea bucovineană figurează în calendarul oficial al unei competiţii de iarnă globale. „Aici cred că e cheia, să ne facem publicitate, să ne promovăm cum trebuie şi la anul, şi, mai ales, în 2017”, spune Octavian Pungovschi, preşedintele Clubului Sporturilor de Iarnă din Vatra Dornei. Pungovschi este artizanul, la propriu - cu hidrantul în spate, stropind pârtia -, şi la figurat - ca organizator -, al competiţiilor de sanie pe pârtie naturală de la Vatra Dornei.

Gheaţa solidă de pe pârtia de sanie licăreşte de sub un strat subţire de zăpadă, ca un şarpe alb care coboară în paralel cu Pârtia Veveriţa. Pârtia de sanie se numeşte „Bucovina” şi este singura din specia sa din ţările Europei Centrale şi de Est. „Mai este una în Rusia, în rest suntem singurii din toate fostele ţări socialiste care avem pistă de sanie naturală”, subliniază preşedintele cu alură de

L IFE

•

travel

n Plimbarea cu sania pe Dealu Negru este irezistibilă pentru copii

Sean Connery al Clubului Sporturilor de Iarnă.

Pârtia „Bucovina” are punctul de plecare la altitudinea de 984 de metri şi sosirea la altitudinea de 860.

Pe diferenţa de nivel, se străbat 11 viraje, iar panta medie este de 12,7%. În mod frecvent, viteza saniei trece de 100 de kilometri pe oră. Pe scurt, pârtia este o bijuterie în domeniu, confirmă Stelian Cupcea, un entuziast al sporturilor de iarnă, membru al lotului naţional de orientare-schi.

Stelian a fost unul dintre oamenii de nădejde care au pus umărul, adesea la propriu, la amenajarea impecabilă a pârtiei. „Noaptea, la 2.00, dădeam cu hidrantul, să fie gheaţă bună dimineaţa”, povesteşte sportivul.

Pentru CM din 2017 sunt câteva chestiuni minore de rezolvat, cum ar fi lărgirea spaţiului pentru echipele TV, un spaţiu antidopping etc. „Trebuie să ne dezvoltăm în jurul acestui Campionat Mondial din 2017, când se va face multă publicitate în jurul evenimentului. Sunt sigur că, datorită amplorii acestui eveniment şi a locului III ocupat anul acesta pe echipe de România în etapa de la Vatra Dornei, aici va lua naştere o şcoală de sanie, cu mai mulţi antrenori bine pregătiţi şi cu mulţi copii dornici să practice  215 SINTEZA # 13, februarie 2015

Top 5 Vatra Dornei

n Patinoarul din parcul oraşului

L

-am rugat pe şeful Serviciului de Turism din cadrul Primăriei Vatra Dorna, Petru Ariciuc, să facă un top al celor mai interesante atracţii turistice ale staţiunii. Au ieşit patru activităţi de iarnă şi una în afara sezonului hibernal.

1.

Sporturile de iarnă: Vatra Dornei are trei pârtii de schi omologate, cu grad uşor şi mediu de dificultate.

2.

Facilităţile balneo-climaterice.

Au început să apară baze de tratament moderne, de 4 stele, cu preţuri rezonabile.

3.

Drumeţiile montane. Crestele din jurul depresiunii Dornelor sunt domoale, cu mici excepţii, ceea ce le face ideale pentru trasee de drumeţie montană.

4.

Plimbările cu sania. Există întreprinzători care au 5-6 sănii şi se pot programa excursii care pot include şi opriri pentru mâncare la ceaun, vin fiert etc.

5.

Turismul activ de vară. Se poate face rafting uşor la 25 de kilometri în aval de staţiune. Există de asemenea o reţea bine amenajată de mountain biking.

acest sport”, profeţeşte Octavian Pungovschi.

Culoare locală Până atunci, la câţiva metri de superpista de sanie, şase câini vagabonzi buimaci privesc spre schiorii matinali de pe pista Veveriţa, care îi ocolesc de la distanţă. După câteva minute de contemplare reciprocă, câinii cedează şi se retrag spre o pădurice de brazi. „Numai şase erau?”, pufneşte Petru Ariciuc, şeful Serviciului de Turism din Primăria Vatra Dornei. „Îi aduc din altă parte, cu maşinile, şi îi lasă aici. Îţi poţi da seama că nu sunt din partea locului după aerul derutat. În ultima perioadă am ridicat vreo 300, dar tot vin”, spune oficialul, apoi arată un afiş în care se promite o recompensă de 400 de lei pentru fiecare persoană care ajută la

216 SINTEZA # 13, februarie 2015 n Schiori în vârful Pârtiei Veveriţa

identificarea maşinilor ce descarcă maidanezi în Vatra Dornei.

Petru Ariciuc scoate din sertar DVD după DVD şi pliant după pliant de promovare a staţiunii. S-au accesat fonduri europene pentru promovare, pentru amenajarea pârtiei Veveriţa etc. Urmează alt proiect, de amenajare a unui centru naţional de informare turistică, şi aşa mai departe.

Pe hârtie, lucrurile stau bine, dar turiştii se plâng că e scump să schiezi la Vatra Dornei şi nu există posibilitatea de abonamente la pârtii, ca să nu mai vorbim de un skipass unic, valabil pentru toate cele trei pârtii. „Sunt cu doi copii în staţiune, fiul meu şi un nepot. Fiecare a făcut ieri câte 12 ture de pârtie, la Veveriţa, şi încă 12 pe pârtia din parc, că-s tineri şi se dau toată ziua. Asta înseamnă 120 de lei de fiecare, deci

240 de lei, împreună. Noi nu ne mai dăm, ca să avem bani pentru ei”, spune Lăcrămioara Rus, o mămică din Bistriţa, venită în staţiune cu copiii, pe timpul vacanţei. Mama sa, Elisabeta Pintea, e mai directă: „Mai mult respect şi mai multă atenţie. De astea este nevoie în toată staţiunea.

Vin aici de ani de zile şi ce pot să spun e că preţurile au crescut, dar respectul, nu”, este de părere femeia. „Pârtia Veveriţa e făcută pe proiect şi nu ne putem abate de la el, aşa că nu putem introduce abonamente, iar celelalte instalaţii sunt private, nu le putem spune să introducă abonamente”, explică şeful Serviciului de Turism din Primăria Vatra Dornei. Cât despre un skipass, această idee este agreată de oficialităţile locale şi ar putea fi pusă în practică în sezoanele următoare, odată ce operatorii pârtiilor vor

ajunge la un numitor comun. „Ştiţi cum e... mai greu cu cooperarea la români. Proprietarii instalaţiilor de transport pe cablu ar dori implementarea acestui sistem, dar până acum nu a existat o iniţiativă din partea primăriei. Avem însă promisiuni în acest sens”, explică Petru Ariciuc.

Blanche, pisica aristocrată E vacanţă şi în Vatra Dornei e plin de elevi veniţi în tabără. O clasă de a VI-a din Bacău tocmai şi-a terminat vizita la Muzeul de Etnografie din staţiune. Câţiva dintre copii se despart cu greu de o pisică albă, cu aere de înaltă societate. Este pisica muzeului şi se numeşte Blanche von Rozenbot. „Copiii de la liceul de vizavi i-au dat particula nobiliară, după ce au remarcat că are un comportament foarte aristocratic”,

217 SINTEZA # 13, februarie 2015

povesteşte muzeografa Minorica Dranca. Acum vreo trei ani, pe când era un puiuţ, Blanche a intrat, nu se ştie cum, în clădirea muzeului. Înainte să poate fi prinsă, a zbughit-o prin cotloane şi s-a ascuns două luni în hornul unei sobe tradiţionale bucovinene, unde angajaţii muzeului nu s-au gândit să o caute. Muzeografii îi lăsau peste noapte lapte şi mâncare de la pet shop, care dispărea până a doua zi dimineaţa. Apoi, a început să se facă văzută la geamurile muzeului, dar numai după ora închiderii. Abia după şase luni de la instalare a consimţit să socializeze cu angajaţii muzeului, cu care acum este prietenă la toartă. Când vin grupuri de copii, Blanche îi priveşte cuminte, în timp ce muzeograful le prezintă istoria oraşului şi principalele atracţii ale muzeului, apoi se lasă mângâiată şi răsfăţată.

Pe lângă Blanche, Muzeul de Etnografie din Vatra Dornei se laudă cu o zestre de profil impresionantă, cu un plus pentru colecţia de ouă încondeiate. Bonus, vizitatorii pot primi de la muzeografa Minorica Dranca o competentă introducere în istoria zonei, cu un accent pe personalitatea lui Vasile Deac, un primar legendar, care a ctitorit staţiunea şi s-a dus în audienţă la împăratul Franz Joseph, îmbrăcat în bundiţă bucovineană. În al doilea muzeu din staţiune, cel de Ştiinţe Naturale, domneşte un aer stătut, dar asta nu scade cu nimic din valoarea exponatelor, printre care se numără un vultur pleşuv negru, specie azi dispărută din România, sau o dioramă unică în ţară, care reprezintă trei lupi în timp ce atacă un cerb. În secţiunea de vânătoare, impresionează blana unul urs 

GO OD

L IFE

•

travel

GOOD

n Blanche, la o sesiune foto cu un grup de elevi din Bacău

n Maidanezii tulbură uneori liniştea schiorilor

medaliată cu aur, şi colecţia de trofee de cerb.

în „s”-uri parcă direct spre piscurile albe. Pista de tubing are şi bandă automată de urcare, ceea ce nu e puţin lucru. În partea cealaltă a platoului, trece o sanie trasă de cai, încărcată cu şase copii chiuind. La câţiva paşi, sub un brad gigantic, adastă alţi trei cai, ţesălaţi cu artă, secondaţi de un ponei negru-tăciune. Roaiba, Sura, Doina şi, respectiv, Ţiganu’, mestecă absenţi fânul pus în faţă de stăpânul lor, dorneanul Gheorghe Buzilă. O tură pe calul purtat de căpăstru, cu explicarea împrejurimilor, costă 10 lei. „Cu sania e cinci lei de persoană. Încap vreo şapte copii în ea. Mai fac şi eu un ban în plus iarna, da’ nici vorbă să poţi trăi din asta”, spune proprietarul bidiviilor.

Cât timp stăm de vorbă, Ţiganu’ îşi găseşte un călăreţ de şcoală generală şi pleacă în tură, purtat de căpăstru de unul dintre fiii lui nea Gheorghe.

Oraşul, văzut de sus Muzeul de Ştiinţe Naturale poate fi desluşit doar de localnici, dacă priveşti oraşul din vârful Pârtiei Veveriţa. Aici, schiorii îşi pot face curaj înainte de coborâre, pe terasa minusculă a unui schi-stop, unde, întinse pe o sârmă, ca rufele la uscat, atârnă opt sticle verzi de Jägermeister. Lângă, mai mulţi schiori se relaxează pe câteva şezlonguri, privind spre staţiunea care le creşte din vârful picioarelor. Priveliştea face toţi banii. Vatra Dornei se vede ca în palmă, înconjurată din toate părţile de creste. În stânga, Munţii Rodnei afişează cele mai înalte piscuri, acoperite cu zăpadă grea. Giumalăul, Călimanii şi Suhardul închid restul coroanei muntoase.

O panoramă şi mai pitorească se deschide din vârful pârtiei Dealu Negru, după 25 de minute de urcat cu telescaunul, până la cota 1.300.

Lumea zumzăie pe platoul din vârf, la restaurant se comandă chintale de gustări tradiţionale, mici şi cartofi prăjiţi, dublate de tone de vin fiert. În jos de restaurant, o pârtie de tubing, verde cu bordură portocalie, glisează 218 SINTEZA # 13, februarie 2015

Zăpada e ca aurul pentru noi. În ultimii ani nu a prea fost. De prin 2000 încoace s-au decalat sezoanele. În decembrie nu prea e zăpadă, dar în schimb este în martie, însă lumea nu e obişnuită să schieze în martie”, Bogdan Apetri, proprietarului après-ski-ului de la baza pârtiei Veveriţa

Dependenţi de zăpadă Turismul în Vatra Dornei „duduie” când zăpada e bună. Avantajul principal al staţiunii este că pârtiile de schi sunt chiar în localitate. Cele trei piste sunt înţesate de schiori, snowboarderi sau amatori de săniuş, chelneriii de la après-ski-uri abia prididesc să umple shoturile

L IFE

•

travel

n O masă copioasă, cu o privelişte pe măsură, în vârful Pârtiei Dealu Negru

de reîmprospătare a forţelor, iar patinoarul geme de tineri care desenează volute, voluntare sau nu, pe gheaţă. „Zăpada e ca aurul pentru noi. În ultimii ani nu a prea fost.

De prin 2000 încoace s-au decalat sezoanele. În decembrie nu prea e zăpadă, dar în schimb este în martie, însă lumea nu e obişnuită să schieze în martie, aşa că nu vine în staţiune, deşi zapada e bună”, spune Bogdan Apetri, proprietarului après-ski-ului de la baza pârtiei Veveriţa.

Majoritatera turiştilor care ajung la Vatra Dornei sunt din judeţele Moldovei, plus un aport sănătos de bistriţeni şi ceva mai puţini clujeni. „Din Bucureşti vin puţini turişti, fiindcă distanţa e mare. Se opresc pe Valea Prahovei. Doar dacă au concediu mai lung, ajung până aici”, mai spune Apetri. „E frumos aici. Nu sunt aceleaşi dotări ca în staţiunile de pe Valea Prahovei, dar nici atâta aglomeraţie.

Păcat că lumea nu ştie suficient de pârtiile de aici. Trebuie mediatizate şi promovate. Sunt bune, dar nu trebuie să ne mulţumim cu atât, trebuie făcute şi mai bune”, concluzionează Mugur Bandol, un schior experimentat din Focşani, în vârstă de 50 de ani. n 219 SINTEZA # 13, februarie 2015

Vatra Dornei, pe scurt

P

otrivit muzeografului Minorica Dranca, „dornă” este un cuvânt atât de vechi, încât etimologia sa este disputată, cel mai plauzibil înţeles fiind cel de vârtej de apă, bulboană.

Majoritatea arborilor genealogici ai celor mai vechi familii din oraş duc spre Maramureş, de unde au venit primii dorneni care, până la 1775 au trăit ca răzeşi în Ocolul Câmpulung. În 1775, Bucovina a intrat sub ocupaţie austriacă. Austriecii au colonizat populaţie din restul imperiului în Ţara Dornelor, pentru a exploata minereurile

din zonă, astfel că în 10 ani populaţia din ţinut aproape că s-a dublat. Ctitorul staţiunii şi omul care a dus Vatra Dornei în modernitate a fost autodidactul Vasile Deac, ales în 1872 primar şi care a îndeplinit această funcţie vreme de 27 de ani, mai spune muzeograful. În 1907, Vatra Dornei este declarată oraş. În perioada interbelică, staţiunea este administrată de Fondul Bisericesc din Bucovina, dar în 1948 este naţionalizată. Momentan, capacitatea de cazare a staţiunii este de aproximativ 3.000 de locuri.

n Cazinoul din Vatra Dornei, în perioada de glorie

Vis tropical în plină iarnă. Turks&Caicos

D

eşi nu sunt încă suficient de cunoscute, insulele tropicale Turks şi Caiscos reprezintă un vis tropical, destinaţia din Caraibe la care aţi visat. Avantajul suprem al acestor insule este dat de localizarea geografică ce face acest crâmpei de paradis uşor accesibil. Dar principalele motive pentru care turiştii se întorc în aceste locuri divine sunt date de plajele cu nisip alb, apele cristaline, de un turcoaz pur şi climatul foarte plăcut.

Golfuri izolate şi insule, oraşe şi sate încărcate de un aer istoric, toate acestea vă vor crea impresia că vă aflaţi într-un film cu piraţi, atmosferă care vă va da fiori plăcuţi. Pentru a vă introduce mai adânc în această lume, închiriaţi o barcă până la insula învecinată, Grand Turk şi veţi

220 SINTEZA # 13, februarie 2015

221 SINTEZA # 13, februarie 2015

simţi mângâierea liniştii atât de plăcute, unde timpul parcă are alte dimensiuni.

Clădirile foarte vechi, cu un grad ridicat de deteriorare, iazurile sărate, aleile înguste, toate contrastează cu modernismul ce caracterizează Insulele Caicos.

Surprinzător, pe insula Parrot Cay nu există nici măcar un singur papagal (parrot), iar numele provine de la Pirates Island, întrucât insula a fost mult timp locul unde piraţii îşi ascundeau comorile jefuite.

Situat într-un colţ retras al unei insule nelocuite în cadrul Turks&Caicos, Parrot Cay oferă o experienţă unică a paradisului caraibian. Trei mile de plaje cu nisip alb fin, un nesfârşit orizont albastru şi superbe recife de corali, o vegetaţie naturală luxuriantă, o viaţă subacvatică fascinantă şi cele 175 de specii de păsări, printre care şi Flamingo, sunt premizele unei relaxări perfecte, departe de nebunia marilor oraşe. În timpul sejurului dumneavoastră la Parrot Cay, de pe singura insulă privată din Turks şi Caicos, vă veţi simţi ca într-un basm. Caracterul prietenos al caraibienilor, atmosfera relaxantă şi experienţa unică oferită de insulele Caraibe fac din Parrot Cay un refugiu pentru cei care îşi doresc o vacanţă

diferită. Dorind a fi o casă departe de casă pentru oaspeţii săi, hotelul de lux vă oferă şansa de a face plimbări lungi pe plajă şi de a vă relaxa încercând diferitele programe wellness din distinsul centru spa. Culorile intense ale naturii înconjurătoare transmit un sentiment de relaxare profundă şi absolută, de la începutul călătoriei şi până la sfârşit.

Parrot Cay reprezintă suprema simplicitate chic. Decorul clădirilor resortului şi al vilelor aminteşte de stilul colonial modern. Camerele cu vedere la grădină şi la ocean din cele 60 de vile sunt aşezate de-a lungul teraselor albe, între grădini luxuriante. În interior, teracota şi mobilierul din lemn de magnolia sunt îmbinate cu decorurile de inspiraţie asiatică, care se încadrează perfect cu albastrul puternic al cerului şi cu apele de un albastru deschis care înconjoară n insula.

Cele două destinaţii au fost alese în colaborare cu partenerii noştri DeLuxeTour.

Pentru mai multe detalii despre destinaţiile propuse de noi, accesaţi www.deluxetour.ro

D IN E

&

W IN E

Sălbatica fantezie a desertului Adrian Pop

Celebrităţile sunt cunoscute şi pentru ceremoniile de nuntă extravagante. De la rochii de mireasă, concepute de mari designeri ai lumii, la aranjamente florale superbe şi torturi împodobite cu mii de diamante orbitoare, nunţile celor bogaţi ajung la sume exorbitante.

Să nu ne mire faptul că cel mai scump tort din lume a ajuns astfel să coste 52,7 milioane de dolari.

222 SINTEZA # 13, februarie 2015

223 SINTEZA # 13, februarie 2015

GO O D

Michael Douglas - Catherine Zeta-Jones

oiembrie 2000: N cunoscutul actor american

Michael Douglas (născut în 1944 - fiul celebrului actor american Kirk Douglas) şi actriţa britanică Catherine Zeta-Jones (născută în 1969) au sărbătorit căsătoria la Hotel Plaza din New York City, în prezenţa a 350 de invitaţi. Tortul lor de nuntă a fost creat de celebra cake-maker Sylvia Weinstock, care este considerată un „Leonardo da Vinci” al torturilor de nuntă. Construit pe 10 etaje, tortul din cremă de vanilie şi unt a fost atât de înalt, încât bucătarii au fost nevoiţi să înlăture cu mare grijă două etaje pentru că depăşea înălţimea uşii sălii de bal şi să le reaşeze ulterior la loc. Tortul era împodobit cu mii de flori de zahăr şi a costat 7.000 de dolari. Diadema miresei a costat 300.000 de dolari, iar rochia executată de designerul francez Christian Lacroix a costat 140.000 de dolari. Aerul a fost parfumat de mirosul a 20.000 de trandafiri crem. Printre numeroasele celebrităţi la nuntă au fost prezenţi: Danny DeVito, Sean Connery, Goldie Hawn, Jack Nicholson, Russell Crowe, Meg Ryan şi Michael Caine.

Cei doi actori au decis, după 13 ani de căsnicie, să se despartă. Potrivit presei americane, s-au împăcat în 2014, urmând să acorde căsniciei o nouă şansă. Cei doi au împreună doi copii, Dylan Michael, în vârstă de 14 ani, şi Carys Zeta, de 11 ani.

Michael Douglas mai are un fiu din prima căsătorie, Cameron Douglas, acum în vârstă de 36 de ani şi el actor.

224 SINTEZA # 13, februarie 2015

LIFE

•

Chelsea Clinton Marc Mezvinsky

C

DINE

&

WINE

helsea (fata fostului preşedinte american Bill Clinton şi a lui Hillary), acum în vârstă de 35 de ani şi bancherul Marc Mezvinsky, 37 de ani, (de religie mozaică), şi-au pregătit nunta în cel mai mare secret cu putinţă. Abia când şi-au declarat oficial jurămintele de dragoste, secretul a fost dezvăluit. În această secretomanie a fost implicat inclusiv cofetarul tortului de nuntă.

Blatul tortului a fost făcut din făină fără gluten, umplut cu cremă de vanilie şi stratificat cu spumă de ciocolată neagră.

Era acoperit cu fondant de vanilie alb.

Construit pe nouă etaje ajungea la 1,20 metri înălţime. Fiecare etaj era decorat cu o varietate diversă de trandafiri, crini şi orhidee. În total au fost aplicate 1.000 de flori delicate de zahăr. Greutatea lui a fost de aproape 230 de kilograme şi a costat 11.000 de dolari. Nunta a avut loc în iulie 2010 şi au fost invitate 500 de persoane, iar cheltuielile finale s-au ridicat la 5 milioane de dolari. Cuplul a achiziţionat în 2013 un apartament în Madison Square Park din Manhattan pentru 10,5 milioane de dolari. În septembrie 2014 a venit pe lume Charlotte, preşedintele Clinton devenind bunic.

GOOD

Kim Kardashian Kris Humphries

şi actriţa Fdeotomodelul americană de seriale televiziune, Kim

Kardashian, a divorţat de primul soţ în 2004. În decembrie 2007 a apărut pe coperta revistei „Playboy”. În august 2011, la vârsta de 30 de ani se căsătoreşte cu Kris Humphries, jucător de baschet în NBA, de 26 de ani. Nunta avea loc la o proprietate privată din Montecito, California.

Cameramanii şi fotografii au fost obligaţi să-şi îmbrace aparatele şi obiectivele în huse albe pentru a nu face notă discordantă cu decorul conceput. Drepturile de imagine au fost vândute revistei „People” pentru suma de 1,5 milioane de dolari. Vedeta şi-a dorit ca tortul de nuntă să fie unul extravagant. Înalt de opt etaje, a fost creat de designerul Patrick Hansen. Cântărind 275 de kilograme, tortul avea două etaje de ciocolată neagră cu un aspect de marmură şi şase etaje albe, din glazură de unt. Înălţimea tortului era exagerată, iar culorile alternau între alb şi negru, oferind tortului o notă mult prea sobră.

Costul s-a ridicat la 20.000 de dolari. Dar cum banii nu pot compensa dragostea şi tortul prin imaginea lui deloc veselă parcă a anunţat sfârşitul rapid al idilei. La numai 72 zile după nunta mult mediatizată, Kim Kardashian cere divorţul, invocând „diferenţe ireconciliabile”. În mai 2014, Kim se recăsătoreşte cu muzicianul de culoare Kanye West, de data aceasta, în cadrul unei ceremonii restrânse la Forte di Belvedere din Florenţa. În prezent, cuplul are o fetiţă de un an şi jumătate, North West, pe care o răsfaţă la maxim. Potrivit dailymail.co.uk, moderatoarea unei emisiuni TV, Joan Rivers, cunoscută pentru comentariile înţepătoare la adresa vedetelor, a declarat că fetiţa lui Kim este urâtă şi are nevoie disperată de o epilare cu ceară, aluzia îndreptându-se la faptul că fetiţa la numai un an, avea deja sprâncenele aranjate, chiar epilate.

Sex and the City 2

C

u un buget de 95 de milioane de dolari, filmul „Sex and the City 2” le are în rolurile principale pe Sarah Jessica Parker, Kim Cattrall, Kristin Davis şi Cynthia Nixon. Filmul a avut încasări de peste 300 de milioane de dolari şi a vândut peste un milion de dvd-uri. Numai bugetul pentru haine a fost de 10 milioane de dolari, conform „New York Magazin”. Când s-a ajuns la tortul de nuntă, regizorul filmului l-a contactat pe „regele cofetarilor” Ron Ben-Israel, cunoscut pentru măestria sa de a realiza prăjituri şi torturi inspirate din artă, decorate cu cele mai frumoase flori de zahăr comestibile. „Datele tehnice” ale tortului din film arătau astfel: - Înălţimea: 1.93 m - Felii rezultate pentru invitaţi: 485 - Cristale Swarovski: 4.100 - Cost cristale: 16.000 $ - Costul suportului de susţinere: 3.500 $ - Ore lucrate pentru preparare: 450 - Cost total: 32.000 $ Cristalele Swarovski aplicate reprezentau apa care în timp ce curgea peste tort a îngheţat instantaneu. Totodată, baza tortului era formată numai din „ţurţuri” de cristal care dădeau impresia că se topesc.

Tortul era de vanilie, alb, avea cinci etaje, fiind înconjurat de reflexiile cristalelor transparente. Ron Ben-Israel spunea că la creaţia tortului a fost inspirat de celebrul tablou a lui Gustav Klimt, „Sărutul”.

225 SINTEZA # 13, februarie 2015

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

Liza Minnelli - David Gest

S

teaua de pe Broadway, celebra actriţă, cântăreaţă şi dansatoare americană Liza May Minnelli, laureată a premiului Oscar pentru rolul din musicalul „Cabaret” (1972), s-a căsătorit pentru a patra oară în 2002 cu David Gest, un producător de televiziune. Cu o orchestră formată din 60 de persoane, la nunta lor au cântat printre alţii, Tony Bennett, Natalie Cole şi Stevie Wonder. Aranjamentele florale au costat 700.000 de dolari. Tortul construit pe 12 etaje din ciocolată neagră şi albă, era înconjurat de ghirlande de trandafiri roşii din zahăr, aducând un aer de grădină japoneză. Tortul a costat 40.000 de dolari. La petrecere au participat Elizabeth Taylor şi Michael Jackson.

După cinci ani cei doi au divorţat, Liza Minnelli regretând şi în ziua de azi alegerea făcută şi mai ales cei aproape 4 milioane de dolari cheltuiţi pe nuntă.

Soţul său era bănuit de presa tabloidă că era homosexual. Gest a acuzat-o pe Minneli că era alcoolică şi violentă.

Procesul de divorţ s-a transformat într-un spectacol dezagreabil, cu scandaluri şi acuzaţii de ambele părţi, spre deliciul presei de scandal. Invitată la una din ultimele emisiuni ale lui Larry King şi întrebată cum de nu a găsit partenerul potrivit, actriţa a declarat: „Nu am nicio idee. Cred că am crescut în ţara visurilor. Îmi amintesc că am întrebat-o odată pe mama (actriţa Judy Garland) - ce se întâmplă când ajungi la bătrâneţe? După o lungă pauză mi-a spus.«Vei afla»”.

Prinţul William Kate Middleton

N

unta regală a prinţului William, duce de Cambridge (fiul cel mare al prinţului Charles şi a Dianei), cu Kate Middleton a fost un eveniment extravagant, care a captivat atenţia lumii în data de 29 aprilie 2011. Un milion de oameni s-au aliniat pe traseul mirilor dintre Westminster Abbey, unde a avut loc ceremonia şi Palatul Buckingham, unde a avut loc recepţia. În Regatul Unit, evenimentul a fost urmărit în direct de peste 26 de milioane de telespectatori.

Oaspeţii Palatului Buckingham au considerat că tortul a fost o „capodoperă arhitecturală”. Cinci săptămâni a muncit Fiona Cairns, specialistă în prăjituri şi torturi de lux, alături de echipa ei pentru această realizare. A fost nevoită să „asambleze” tortul chiar la palatul Buckingham, timp de două zile, pentru că transportul ar fi fost dificil şi periculos.

Tortul era format din opt etaje, umplut cu fructe tradiţionale, fiind acoperit cu glazură albă. Baza şi etajele tortului erau alcătuite din alte 17 torturi mai mici de fructe, toate albe. 900 de flori albe din zahăr, realizate manual, alături de trandafirul alb (simbolul Angliei), ciulinul (simbolul Scoţiei), trifoiul (simbolul Irlandei) şi narcisa (simbolul Ţării Galilor) au fost aplicate cu mult rafinament.

Rochia de mireasă a costat 434.000 de dolari, aranjamentele florale 800.000 de dolari, inelul miresei 11.000 de dolari, iar tortul 80.000 de dolari. Costul final al ceremoniei se apreciează că a ajuns la 34 de milioane de dolari, din care o mare parte a mers la serviciile de pază, poliţie şi securitate, conform hollywoodlife.com.

GOOD

Naţional Gay - Wedding Show

N

u există nicio îndoială că cel mai scump tort din lume a fost prezentat la Festivalul Naţional de Nunţi Gay din Liverpool, în martie 2013. Tortul a fost creat de o cofetărie din Chester, care a colaborat cu celebra bijuterie Russell @ Case din Liverpool (foto). Tortul avea opt etaje, fiind îmbrăcat în glazură albă şi era împodobit cu 4.000 de diamante. Valoarea finală a capodoperei comestibile a ajuns la impresionanta sumă de 52.7 milioane de dolari. Printre altele, scopul declarat a fost ca tortul să detroneze recordul precedent deţinut de americani, care era estimat la 20 de milioane de dolari. După eveniment, oaspeţii au fost serviţi din „capodopera cu scântei”. National Gay Wedding Show din Marea Britanie a fost conceput pentru a sprijini cuplurile de acelaşi sex care urmează să se căsătorească. Aici sunt prezentate cele mai scumpe servicii şi produse pentru ocazii deosebite şi pentru nunţile gay. Cel mai celebru cuplu gay este format din Sir Elton John şi David Furnish care şi-au unit destinele în urma unui parteneriat civil în 2005. Abia în 21 decembrie 2014, cei doi s-au căsătorit legal, după ce Marea Britanie a adoptat o lege care permite căsătoria cuplurilor de acelaşi sex. Sir Elton John, în vârstă de 67 de ani, şi David Furnish, 52 de ani, au organizat o ceremonie privată la casa lor din Windsor, la care au participat 50 de invitaţi, printre care David şi Victoria Beckham, Elizabeth Hurley, Hugh Grant şi Ozzy Osbourne.

Tortul de nuntă nu a avut etaje, a fost un pătrat simplu, alb, decorat pe margine cu petale de trandafiri roşii, simbolul dragostei eterne. În mijloc erau aplicate din ciocolată iniţialele mirilor „DE”. Elton John şi David.

Ron Ben Israel, regele prăjiturilor

N

u este niciun secret că Ron BenIsrael (57 de ani) este unul din cei mai talentaţi creatori de prăjituri, din lume. Prăjiturile şi torturile sale unice, în diverse forme şi culori, acoperite de flori extraordinare de zahăr l-au făcut unic în New York. Într-un interviu recent apărut în revista americană „Gotham Magazine”, Ron spunea: „Este curios faptul că torturile de nuntă au devenit din ce în ce mai mari în ultimii ani, chiar dacă am trecut printr-o periodă de criză economică.

Toţi clienţii îmi spuneau că nu doresc un tort mai mic, preferă să facă o nuntă de 100 de persoane în loc de

226 SINTEZA # 13, februarie 2015

200, decât să micşoreze dimensiunile tortului. Am clienţi care au solicitat ca tortul de nuntă să conţină obligatoriu migdale şi dulceaţă de petale de trandafir. Câteva familii indiene mi-au cerut ca blatul să fie însiropat cu apă de trandafiri, lucru care conferă tortului un gust ciudat. Un tort extrem de gustos, dar controversat, la vederea căruia o mulţime de oameni strâmbă din nas, este tortul de culoare verde, de fistic. Culoarea anului 2015 este «marsala». Sunt foarte entuziasmat pentru că îmi place mult această combinaţie de culoare maro - vişiniu.

Mă gândesc deja la o mulţime de combinaţii minunate de flori de zahăr”.

227 SINTEZA # 13, februarie 2015

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

Prinţul Albert de Monaco Charlene Wittstock

u existat păreri că A tortul de nuntă nu ar fi fost atât

de grandios ca tortul de nuntă al părinţilor lui Albert, prinţul Rainier de Monaco şi Grace Kelly. Totuşi, tortul lor, construit pe cinci nivele, a fost atât de mare, încât cuplul a fost nevoit să taie prima felie dintr-un tort în miniatură aflat alături. Era un tort cu glazură albă, care conţinea 50 de kilograme de căpşuni, fiind decorat cu 2.000 de flori de zahăr albe şi roz. Pentru a omagia originea miresei, pe tort au fost aplicate câteva flori „protea” roşii (floarea naţională a Africii de Sud) create din zahăr. Deasupra tortului era aşezat „cornul abundenţei”, din care se revărsau fructe, simbol al bogăţiei, prosperităţii şi belşugului. Conform „Vogue” au fost prezenţi 450 de invitaţi, iar cheltuielile cu nunta s-au ridicat la peste 75 de milioane de dolari. Charlene s-a confruntat cu o anumită ostilitate şi critică din partea familiei, chiar de când s-a căsătorit cu Prinţul Albert. Ea provenea dintr-o familie din clasa mijlocie din Africa de Sud, fiind sportivă olimpică - la înot.

Charlene (33 de ani) a fost îmbrăcată într-o rochie de mireasă „orbitoare” Giorgio Armani, care avea o trenă de 5 metri. Pe rochie erau aplicate 40.000 de cristale Swarovski şi 20.000 de perle de sidef.

Prinţul Albert (53 de ani) era îmbrăcat într-un costum militar alb cu medaliile de onoare ataşate pe piept, pantofi albi, mănuşi şi caschetă. Printre invitaţii celebri la nunta lor s-au numărat designerii Giorgio Armani şi Roberto Cavalli, modelul Naomi Campbell şi Karolina Kurkova, actorii Roger Moore şi James Bond, muzicianul Jean Michelle Jarre şi fostele glorii a sportului din ţara noastră, Nadia Comăneci şi Ilie Năstase.

Justin Timberlake Jessica Biel

S

uperstaruri de Hollywood, cântăreţul şi actorul american Justin Timberlake (34 de ani) şi actriţa Jessica Biel (32 de ani) s-a căsătorit, în octombrie 2012, într-o ceremonie secretă, care a avut loc în staţiunea exclusivistă Borgo Egnazia, din sudul Italiei. Având în vedere că nunta a fost una intimă (au participat doar 100 de invitaţi) nu au fost dezvăluite presei detalii. Totuşi se estimează că nunta a costat în jur de 6,5 milioane de dolari, iar imaginile de la ceremonie au fost vândute pentru 300.000 de dolari revistei americane „People”. Cert este faptul că Justin a fost extrem de îndurerat când a aflat că bunicul său a fost internat în spital, iar bunica trebuia să-i stea alături, motiv pentru nu puteau participa la ceremonie.

Atunci, Justin a trimis o felie din tortul de nuntă, cu avionul în SUA, la 8.000 de kilometri distanţă, bunicilor. Felia de tort era cu migdale şi nucă de cocos.

Cântăreţul şi actorul american Justin Timberlake a scris recent pe contul său de pe Instagram că va deveni în curând tată şi a postat o imagine când săruta abdomenul soţiei sale, Jessica. Imaginea publicată pe Instagram a strâns aproape un milion de aprecieri. Cel mai recent album al cântăreţului, „20/20 Experience”, a fost lansat în 2013, fiind nominalizat pentru un premiu Grammy la categoria Best Pop Vocal Album.

Filmul „Inside Llewyn Davis” în care a jucat Justin, a câştigat Marele Premiu la n Festivalul de la Cannes în 2013.

AUTO Pledoarie pentru diversitate Florin Popa

Frumuseţea este relativă, iar gusturile nu se discută sunt două mostre de înţelepciune seculară. Și dacă toată lumea știe asta, atunci de ce noile creaţii ale industriei auto primesc critici vehemente pentru... design?

228 SINTEZA # 13, februarie 2015

229 SINTEZA # 13, februarie 2015

GO OD

L IFE

•

AUTO

GOOD

n Noul BMW x6 – detaliile s-au schimbat, forma a rămas

Î

n aprilie 2008, cu ocazia summitului NATO, desfășurat la București, Albania și Croaţia au fost invitate să se alăture Alianţei. Tot în aprile 2008, transportorul complet automat Jules Verne a finalizat cu succes prima andocare pe Staţia Spaţială Internaţională. Dar niciunul dintre aceste evenimente nu a generat atâtea valuri de cerneală câte a produs lansarea lui BMW X6. Pentru puriști, pentru liberali, pentru fani, dar și pentru dușmani, X6 a fost pumnul care le-a spart nasul. Și nimeni nu iubește pumnul care sparge nasul. Toţi l-au urât pe X6, pentru felul în care arată.

230 SINTEZA # 13, februarie 2015

Până în 2008, lucrurile erau simple. Mașinile mici erau mașini mici, limuzinele erau limuzine, iar automobilele de teren erau niște enormităţi incomode care arătau ca porcu' (să ne scuze domnul porc, dar așa este vorba din popor). Iar dacă ne-am întoarce în timp cu 20 de ani, am ajunge într-o eră în care chiar că era o joacă de copil să-ţi alegi mașina. Fiecare producător auto avea o imagine asociată cu anumite valori și nivele de performanţă, nu existau confuzii nici din punctul de vedere al designului și nici al preţului de pe etichetă. Intrai într-un showroom și prezentarea modelelor dura vreo 45 de secunde. Mai stăteai încă pe atât

L IFE

•

AUTO

n Mercedes-Benz GLE – veriga lipsă între ML şi GL

pentru alegerea unei culori și cam asta era... sunai la bancă să efectueze plata. În 2015, piaţa auto pare a fi de pe altă planetă. Nișe, subnișe, clase, segmente, variaţii ale acestora, mutaţii, ediţii speciale - o grămadă de dureri de cap când vine vorba de alesul unei mașini. Iar pentru o vizită la showroom, fie el fizic sau virtual, trebui să ai câteva ore bune la dispoziţie.

Nu se poate spune că X6 a dat tonul acestei revoluţii, însă este un punct de pornire bun pentru a explica strănepoţilor ce s-a întâmplat și de ce.

Din păcate, nu se știe cu siguranţă ce a fost la început, cererea sau oferta, dar cert este faptul că un automobil de teren cu alură de coupe a ajuns în showroom și a spus hotărât că vrea să rămână. La naiba, și-a dat chiar și un nume nou: SAC - acronim pentru Sport Activity Vehicle.

Primii oameni care și-au cumpărat o astfel de struţocămilă au fost cei foarte curajoși. Să duci în faţa casei un 4x4 uriaș, în care de fapt nu prea ai mult loc pentru bagaje sau pasageri în spate a fost un act de rebeliune împotriva clasicilor. Kudos celor care au avut tupeul să îmbrăţișeze acest nou curent, pentru că a lor sunt gloria și satisfacţia! Câţiva ani mai târziu și după 250.000 de unităţi vândute în întreaga lume, chiar și

în vremuri de recesiune economică, BMW recidivează cu o nouă versiune X6, bătând astfel ultimul cui în sicriul cârcotașilor. Mai mult, competiţia ia notiţe și aruncă în piaţă modele similare, confirmând astfel ceea ce departamentele de futurologie auto au bănuit dintotdeauna: off-roaderul coupe este aici că să rămână, și nu are chef să dea satisfacţie celor care îi cântau prohodul în 2008. În 2015, alături de a doua generaţie X6, în lumina reflectoarelor au intrat Mercedes-Benz GLE și Volvo S60 Cross Country, iar asta înseamnă că nu mai vorbim de o nișă, ci de un segment. Deci, ce segment este ăsta?

Să aprofundăm un pic.

Fără excepţie, birourile de presă ale mărcilor amintite mai devreme aruncă înspre cetăţeni comunicate flamboiante, care încearcă să justifice existenţa pe lume a acestor SUVuri cu alura de coupe și cu patru portiere. Invariabil, cuvintele „robust”, „dinamic”, „sportiv”, „potent” sunt puse în oală și amestecate pentru a da sens existenţei mutanţilor. Și nu este nimic rău în asta. Natura iubește diversitatea, iar industria automobilelor nu trebuie să facă excepţie. La fel de firesc este și rictusul de pe faţa unui potenţial cumpărător în momentul în care trebuie să facă o alegere privind mașina în care o să-și 231 SINTEZA # 13, februarie 2015

ţină popoul în următorii ani, mai ales dacă individul are o vârstă și a trăit vremurile în care lucrurile erau mult mai simple. Mercedesurile însemnau confort, BMW-urile erau sportive, în Volvo te simţeai protejat, de la Renault cumpărai ieftin, iar pentru Dacia trebuia să ai cunoștinţe solide de mecanică auto. Astăzi, un MercedesBenz poate fi mai ieftin decât un Renault, iar un BMW se poate strica mai des decât o Dacie. Haos!

Da, haos, dar un haos necesar.

Automobilele, la fel ca orice alt bun de consum, trebuie să ofere diversitate.

Cum ar fi să intri într-un restaurant și să nu ţi se servească decât un singur fel de mâncare? Fără antreu, fără desert,

fără băuturi, o ciorbă de legume și cu asta, basta! Nu ar fi prea plăcut, nu?

Sau dacă într-un magazin de haine rafturile ar fi pline cu un singur model de pantaloni, disponibil într-o singură mărime! Nasol, nu? Și atunci de ce ar fi showroomurile auto altfel? Suntem diferiţi și unici în And, așa că, într-o lume ideală, fiecare dintre noi ar trebui să avem mașini personalizate. Însă până atunci, să înotăm fericiţi printre zeci și sute de vehicule mici, mari, mijlocii, rotunde, ascuţite, joase, înalte, sobre, vesele, noi sau vechi, pentru că zilele lui Ford Model T au apus. Să ajungi în parcare și să o vezi plină de Model T-uri, toate negre, trebuie să fii 

GO OD

L IFE

•

AUTO

GOOD

n Volvo S60 Cross Contry – lansat la Detroit, în curând şi pe drumurile europene

fost foarte demoralizant. Poate chiar și traumatizant. Așa că nu de cârcotași avem nevoie în 2015, ci de entuziaști.

De cei care adoră meniurile bogate și se bucură de blugii evazaţi sau mulaţi în egală măsură. De cei care nu văd o profanare într-un SUV cu haionul plonjat. De cei care înţeleg că mersul la pădure se poate face și cu stil, nu doar cu tractorul.

Simplitatea este bună, dar nu întotdeauna. La mașini, reţeta de succes este variaţia, mai ales în 2015, când mofturile sunt la modă și telefoanele mobile sunt schimbate la fiecare trei luni. Dacă caroseriile ar fi din plastilină, șoselele ar fi un

loc mai vesel și mulţi s-ar distra la sfârșitul săptămânii remodelându-și automobilul, de unii singuri, în faţa casei. Probabil că mașina viitorului va avea tehnologie Transformers și va putea fi tipărită 3D acasă, într-un weekend. Însă până atunci, trebuie să ne obișnuim cu ideea diversităţii animalelor în junglă și a mașinilor pe străzi, iar sprâncenele să nu mai fie încruntate acuzator când într-o reprezentanţă auto nu mai găsești marfa pe care o văzuseşi când era bunica fată.

La urmă urmei, oricine ar fi pus în locul unui CEO din vârful piramidei unui concern auto, ar face la fel. Și-ar

ţine clienţii aproape, legaţi în lanţuri imaginare de marca pe care o conduc.

Domnul Popescu are acum 15 copii care nu-i mai încap în hatch-ul de anul trecut? Să-i dăm un microbuz. A ajuns la andropauză și vrea să fugă de acasă?

Să-l servim cu o motocicletă! Sau cu un coupe! Sau cu orice putem, pentru a nu-l pierde. De oraș, de seară, de vacanţă, de serviciu - trebuie să avem câte o mașină pentru orice ocazie, mai ales acum, în era platformelor comune și a costurilor împărţite.

Prin urmare, un SUV coupe cu patru uși nu este o abominaţie, ci o evoluţie, poate chiar o mutaţie fericită a unui virus. Și atâta timp cât nu trebuie să treci pe antibiotice, poţi să trăiești cu el și cine știe, poate chiar să înveţi să-l iubești. Excepţiile care întăresc regulă, adică cei care au mâncat zilnic ciorbă, timp de 30 de ani și exclud, chiar și cu pistolul la tâmplă, eventualitatea unei linguri de supă, nu au decât să stea lângă oala lor și să o păzească. Noi, ceilalţi, care adorăm plastilina, nu-i vom deranja nici măcar o secundă.

Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şapte ani în jurnalismul auto. n

232 SINTEZA # 13, februarie 2015

233 SINTEZA # 13, februarie 2015

L IFE

•

AUTO

n O tânără poartă o tavă cu vin. Detaliu din fresca aflată pe unul din pereţii sălii de protocol de la SCV Murfatlar

V I N

DIN

RO M Â N I A

Dobrogea,

la masă cu regele Bogdan Stanciu | Foto: Vakarcs Loránd

Revista SINTEZA continuă călătoria pe harta vinurilor din România. Am ajuns în Dobrogea, ale cărei vinuri stau pe masa regilor României de zeci de ani, şi unde porumbeii au convins o franţuzoaică să lase Champagne pentru 23 August.

234 SINTEZA # 13, februarie 2015

235 SINTEZA # 13, februarie 2015

GO O D

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

n O mică porţiune din parcela de vie regală din faţa SCV Murfatlar. Carol al II-lea a fost primul cap încoronat vrăjit de calităţile vinului dobrogean

P

e harta vinurilor, Dobrogea a fost o pată albă până la unirea cu România. Ieşită de sub stăpânirea neiubitorilor de vin în 1878, provincia istorică dintre Dunăre şi Mare a început să fie testată de viticultorii români aproape imediat. Primele 4,8 hectare de viţă-de-vie au fost plantate experimental la Murfatlar, în 1887, cu scopul de a atenua efectele secetei.

Apoi, pe când mijeau zorile secolului XX, în 1907, plantaţia de la Murfatlar a fost extinsă cu 10 hectare de viţă nobilă, din soiuri internaţionale. În august 1939, când războiul plutea în aer, regele Carol al II-lea, încântat de vinurile de Murfatlar, a dispus trecerea viei de aici în rândul furnizorilor Casei Regale.

Astăzi, fosta parcelă de vie regală se află pe dreapta, cum intri în Murfatlar dinspre Constanţa, şi este administrată de Staţiunea de Cercetare şi Producţie Viti-Vinicolă (SCV) Murfatlar. În perioada comunistă, la Murfatlar se procesau strugurii din toată Dobrogea, vinurile de aici devenind celebre în România, dar şi în ţările CAER. Clădirea SCV este în sine un muzeu în aer liber al perioadei de glorie comunistă a Murfatlarului.

236 SINTEZA # 13, februarie 2015

Datorită climei, solului, şi intensităţii luminoase, soiurile franţuzeşti au prins aici cel mai bine(...)

Solul este predominant din carbonat de calciu şi atunci vinurile au aciditate mai scăzută, dar sunt mai catifelate”, Petru Boloş, oenolog SCV Murfatlar

Ferestrele sunt decorate cu vitralii inspirate din cultivarea şi culegerea viţei-de-vie, mobilierul, holurile, uşile - toate par încremenite în 1967, anul inaugurării clădirii. În sala de protocol, o frescă din acelaşi an, realizată de studenţii la Arhitectură din Bucureşti, oferă un fundal realist-socialist pentru o lungă masă tovărăşească, unde se organizează şi degustări.

Clădirea a rămas, poate, la fel, dar vremurile s-au schimbat. De pe acoperiş, viile podgoriei Murfatlar se văd ca în palmă. Doar 120 de hectare mai sunt administrate de SCV, din cele circa 1.000 câte erau înainte de 1989.

Instituţie de stat aflată în subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole, dar care trebuie să se autosusţină financiar, SCV Murfatlar a trecut prin clipe grele în urmă cu câţiva ani, când o linie de îmbuteliere achiziţionată prin credit bancar a fost vândută la licitaţie, împreună cu alte active, pentru recuperarea datoriilor.

Odată depăşit momentul critic, SCV se concentrează acum pe modernizarea capacităţilor de prelucrare a vinului şi creşterea calităţii. Aici au fost create şi trei soiuri de struguri unice: Columna, Mamaia şi Cristina. Columna a fost creat în 1985, din soiurile Pinot Gris şi Grasă de Cotnari. Acest soi a fost medaliat la

GOOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n O frescă proletcultistă din 1967 îi veghează încă pe cei care participă la protocoalele şi degustările de la SCV Murfatlar

târgul de invenţii de la Geneva, în 1994, spune directoarea SCV, Aurora Ranca.

De altfel, unul dintre cele mai bune vinuri pe care le produce SCV Murfatlar este un Columna ecologic. „Strugurii provin de pe o parcelă de trei hectare pe care nu se folosesc ierbicide sau pesticide, ci doar sisteme naturale de îngrijire a plantei şi sunt culeşi manual”, explică directoarea staţiunii. Pe lângă vinul ecologic Columna, SCV mai scoate la vânzare vinuri sub etichetele Via Regală şi Academic.

Un alt soi creat la SCV Murfatlar, Mamaia, a luat naştere în 1993, din Merlot, Băbească Neagră şi Muscat Ottonel. „Este un soi care dă un rose închis, cu o aromă tipică”, explică inginerul-şef al SCV, Petru Boloş.

Potrivit acestuia, 2013 a fost la Murfatlar un an foarte bun, generând vinuri de mare calitate din soiurile Chardonnay şi Cabernet Sauvignon.

Staţiunea are o colecţie de 25.000 de butelii, stocate dintre cele mai bune vinuri, din 1948 încoace. Un Pinot Gris din 1950 costă 632 de lei.

Colosul în insolvenţă Exact în celălalt capăt al Murfatlarului, spre Medgidia, se află sediul gigantului SC Murfatlar România SA, cel mai mare producător 237 SINTEZA # 13, februarie 2015

Pentru Columna ecologic, strugurii provin de pe o parcelă de trei hectare, pe care nu se folosesc ierbicide sau pesticide, ci doar sisteme naturale de îngrijire a plantei şi sunt culeşi manual”, Aurora Ranca, directoarea SCV Murfatlar

de vinuri din ţară, care exploatează o suprafaţă de 2.600 de hectare cu viţăde-vie. Compania se numără printre furnizorii Casei Regale a României, şi atât de mare este faima vinului produs aici, încât a ajuns sinonim cu toată podgoria, deşi în zonă există şi crame ale altor companii. Marele producător, deţinut de antreprenori români, este în insolvenţă din 2012.

Potrivit celor mai recente date oferite publicităţii, compania marşează pe 27% vinuri premium, 40% vinuri din gama medie şi 33% economice.

La sediul din oraşul Murfatlar mai funcţionează şi un muzeu al vinului, şi o sală de degustări. În ciuda insistenţelor, nu am putut vizita crama SC Murfatlar.

Seceta, calcarul şi soarele Soiurile care fac performanţă în podgoria Murfatlar sunt Chardonnay, Pinot Gris, Sauvignon Blanc, dintre cele albe, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, dintre cele roşii, este de părere oenologul Petru Boloş de la SCV Murfatlar. Calitatea vinurilor de Murfatlar este dată de condiţiile climatice şi de sol ale zonei. Este vorba mai ales de clima secetoasă, roca nativă, care este carbonatul de calciu (calcarul), şi soarele puternic. Sunt condiţii apropiate de cele din zona 

GO O D

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

GOOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n „Totemul” de la intrarea în incinta SCV Murfatlar

n Vinurile Annei Marie Rosenberg stau la învechit în baricuri de stejar

n Domeniul „Clos de Colombes" beneficiază de apropierea de staţiunile turistice Olimp şi Neptun

Champagne, mai spune oenologul.

Aceleaşi condiţii i-au făcut în 1913 pe doi pionieri ai viticulturii din România, George Nicoleanu şi Vasile Brezeanu, să încerce să obţină aici vinuri spumante de tip Champagne.

Acestea nu s-au ridicat la calitatea scontată, aşa că producţia a fost reprofilată către vinurile demidulci şi dulci. „Datorită climei, a solului, şi a intensităţii luminoase, soiurile franţuzeşti au prins aici cel mai bine.

Pentru că ele acumulează foarte mult zahăr, iar în anii buni obţii vinuri cu rest mare de zahăr natural. Solul este predominant din carbonat de calciu şi atunci vinurile au aciditate mai scăzută, dar sunt mai catifelate”, teoretizează oenologul.

ţara şi, inevitabil, litoralul. „Eram cazată la hotelul Amfiteatru, din Olimp şi, când microbuzul a făcut stânga de la drumul principal spre hotel, am văzut toată zona asta, cu vie moartă şi o ruină în mijloc.

Am simţit atunci ceva aici”, spune antreprenoarea şi arată cu mâna spre ceafă.

Atunci s-a produs declicul. A doua zi a venit cu un taxi să viziteze clădirile părăginite din mijlocul viţeide-vie şi un porumbel i-a dat târcoale.

Un an mai târziu a cumpărat domeniul şi, în 2005, a început renovarea. În 2006 a produs primul vin, din struguri cumpăraţi şi din cei produşi de vechea viţă-de-vie. „A fost primul vin pe care l-am făcut. Fără consultant şi fără oenolog. M-am gândit că nu e rău. L-am pus în vânzare în 2008”, povesteşte Anne Marie Rosenberg.

Aproape din întâmplare, o sticlă a ajuns la revista de specialitate vinul. ro, iar de atunci „Clos de Colombes” a devenit un nume în lumea vinului românesc. Viţa-de-vie veche a fost înlocuită cu una nouă, cu ajutorul fondurilor europene. Clădirile ruinate au devenit acum o cramă modernă, cu pivniţă săpată în stâncă, spaţiu de cazare, terasă şi un restaurant rafinat.

Producţia este mică, sub 20.000 de sticle an, pentru a permite păstrarea

Crama-bijou din 23 August Teoria a fost aplicată la 60 de kilometri mai încolo, în comuna 23 August, lângă plajele de la Olimp, chiar de o franţuzoaică din Champagne, Anne Marie Rosenberg. „Clos de Colombes”, crama-bijou a franţuzoaicei, se află pe un domeniu de patru hectare de viţă-de-vie, bătută de briza sărată a Mării Negre, care se ghiceşte după hotelurile-brontozaur ale staţiunii. „Clos” în franceză desemnează un domeniu viticol închis de un gard de 238 SINTEZA # 13, februarie 2015

piatră, iar „colombes” (porumbei - n.r.) vine de la un porumbel care i-a zburat în apropiere doamnei Anne Marie, când a vizitat prima dată domeniul. „Sunt un pic nebună”, spune, după aproape 15 ani de la acea întâmplare, Anne Marie Rosenberg, într-o limbă română cu accent de Patricia Kaas.

Nebunia ei a fost să creadă, în 2001, când a văzut o ruină, că va scoate un vin bun, din pământ şi piatră seacă. Şi - cum se întâmplă cel mai adesea cu astfel de nebuni - a avut dreptate.

Din partea mamei, Anne Marie Rosenberg este a 14-a generaţie a unei familii de viticultori din Champagne.

Aflată acum la a doua tinereţe, ea a avut o carieră de specialist în resurse umane şi comunicare, dar a fost şi jurnalist de vin. A urmat un curs internaţional în domeniul vinificării şi a lucrat ca director de cramă în SUA. S-a întors în Franţa unde a deschis un magazin de vin şi a aşteptat ca fiul său să îşi termine şcoala pentru a fi pe propriile-i picioare. Apoi s-a gândit ce ar vrea să facă în a doua parte a vieţii şi, cu prilejul unei vizite în România, a găsit răspunsul. „Bunicul meu din partea tatălui este român, dar până în 2001 nu m-am gândit să vin aici. Nu am avut legături foarte strânse cu familia din România”, povesteşte Anne Marie.

Apoi, în 2001, a vizitat in extenso

239 SINTEZA # 13, februarie 2015

Pe la mine trec oameni care călătoresc, care sunt deschişi, care mănâncă şi altceva decât şniţel cu cartofi pai şi ciorbă de burtă”, Anne Marie Rosenberg, proprietara unei crame lângă staţiunea Olimp

unei calităţi mari. Vinurile „Clos de Colombes” au intrat în portofoliul unor retaileri ca Auchan sau Mega Image, iar cele din gamele de vârf se distribuie în magazinele de specialitate şi în winebaruri.

Piramida vinurilor Anne Marie Rosenberg ia o hârtie şi desenează o piramidă. „Vedeţi, primul nivel, de la baza piramidei, sunt vinurile din supermarketuri, apoi urmează nivelul al doilea, din care produc maxim 3.000 de sticle, care sunt cupajele Terra Alba şi Terra Rosa, apoi, nivelul al treilea, în jur de 1.000 de sticle, din soiurile Sauvignon Blanc, Syrah şi Viognier”, explică producătoarea de vinuri. La al patrulea nivel se situează cupajele „Prinţesa şi bobul de mazăre” (alb), respectiv „Omuleţ de lemn” (roşu), care combină, fiecare, câte un soi românesc cu unul internaţional. Din aceste cupaje nu se produc mai mult de 700 de sticle pe an. În vârful piramidei, la nivelul al cincilea, se află Renaissance, cupaj alb şi roşu, din care se produce anual câte un singur butoi, în jur de 300 de sticle, ambalate manual. „Acest vin îl fac doar din strugurii de pe o parcelă de 6.000 de metri pătraţi, care, după o muncă de trei ani, în anul 2009, parcă a renăscut. 

GO O D

LI FE

•

VIN

DIN

ROMâNIA

GOOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n Fântână decorativă pe domeniul „Clos de Colombes”

n Un colţ din „Pivniţa lui Terente”, unde se pot organiza degustări pentru grupuri mici

De aceea i-am şi dat acest nume”, mai spune Anne Marie Rosenberg.

Pe cei care îi savurează vinurile şi restaurantul pe care l-a deschis, franţuzoaica îi descrie ca fiind „oameni care călătoresc, care sunt deschişi, care mănâncă şi altceva decât şniţel cu cartofi pai şi ciorbă de burtă”. În total, cu tot cu fondurile europene care au finanţat replantarea viţei-de-vie, Anne Marie Rosenberg estimează că a investit mai mult de un milion de euro, pe care speră să îi amortizeze în zece ani de la ieşirea pe piaţă. Momentan, „Clos de Colombes” exportă pe piaţa foarte complicată din Suedia, iar, pe viitor, energica investitoare franceză vrea să atace piaţa americană şi pe cea belgiană.

Cât despre domeniul din Champagne al familiei sale? „L-am lăsat în seama unui cuplu care are grijă de el. Aici e mult mai interesant”.

Vinul de la temelia Europei Pe lângă Murfatlar, tradiţia vinului regal de Dobrogea este ţinută şi în colţul de nord-vest al provinciei istorice, la Măcin, unde, viţa-de-vie creşte pe pantele celor mai vechi munţi din Europa, măcinaţi de trecerea eonilor până au ajuns nu mai înalţi ca nişte coline. Aici, singura firmă cu 240 SINTEZA # 13, februarie 2015

capital mixt româno-bielorus din ţară, Alcovin, figurează din 2011 pe lista oficială a furnizorilor Casei Regale. „Acest statut este o onoare şi garanţia faptului că facem un vin bun. În 10 mai, când e ziua porţilor deschise la Palatul Elisabeta, participăm cu o prezentare de produse, alături de toţi furnizorii Casei Regale. În rest, onorăm comenzile acesteia, în funcţie de ce solicită, poate fi Merlot, poate fi Aligote, poate fi Fetească Neagră, poate, şi una, şi alta şi încă ceva, în funcţie de ce eveniment are loc şi ce consideră ei că au nevoie”, explică directorul economic al Alcovin, Dan Jalea.

Alcovin a fost construită pe ruinele unei foste întreprinderi de stat de vinificare şi viticultură, scoasă la licitaţie în 2002. Pe vremea comunismului se făcea o vinificare primară, din care se obţinea un vin brut care era trimis mai departe la Murfatlar, pentru rafinare, îmbuteliere şi comercializare, spune directorul de producţie, Ionuţ Gâdiuţă. Celor 150 de hectare iniţiale li s-au mai adăugat 157 în 2009, printr-un program de replantare. Crama a fost şi ea modernizată, printr-un proiect european de 426.000 de euro.

Recent, Alcovin a lansat pe piaţă un vin produs special pentru Delta Dunării, denumit „Trei braţe”. „Este

n Magazinul de desfacere de la Alcovin Măcin este conceput ca o vitrină pentru vinurile din toate gamele comercializate de companie

Terente s-a născut chiar în Carcaliu, unde avem şi noi vii multe. Nu ştim dacă îi plăcea vinul, dar de ce să nu ne imaginăm că, pe lângă ceai sau pe lângă tărie, din când în când mai gusta şi un vin bun”, Dan Jalea, director economic Alcovin Măcin

un cupaj de trei soiuri albe româneşti, Fetească Regală, Fetească Albă şi Tămâioasă Românească, gândit pentru turiştii care vizitează Delta şi doresc să guste un vin autentic, din părţile locului”, spune Ionuţ Gâdiuţă. Alcovin vinde şi vin vrac, segment pe care este puternic „concurat” de podgorenii din jur, care comercializează la negru, dar are şi o gamă high-end, Renatus. La fel ca în cazul Renaissance-ului preparat de Anne Marie Rosenberg, şi acest cupaj de Măcin este botezat după o parcelă de viţă-de-vie care a renăscut din pârloagă. Alte game de vin îmbuteliate de Alcovin sunt Curtea Regală, de larg consum, şi Pelegrin.

La şpriţ cu Terente Alcovin este în continuă expansiune, după o investiţie totală de şapte milioane de euro, din care circa trei milioane de euro reprezintă plantaţiile noi. Investiţia vizează şi dezvoltarea unei baze de turism oenologic. Există deja două spaţii de degustare, unul mai mic, pentru degustări de până la 12 persoane, denumit „Pivniţa lui Terente” şi unul de dimensiuni respectabile, unde pot fi organizate şi evenimente corporate - „Crama Dobrogeană”. „Terente s-a născut chiar în Carcaliu, unde avem

241 SINTEZA # 13, februarie 2015

şi noi vii multe. Nu ştim dacă îi plăcea vinul, dar de ce să nu ne imaginăm că, pe lângă ceai sau pe lângă tărie, din când în când, mai gusta şi un vin bun”, zâmbeşte directorul Dan Jalea. Acesta speră ca şi afilierea la un program turistic internaţional, „Danube Wine Experience”, să aducă un număr mai mare de turişti pasionaţi de vin la crama din Măcin. Şi, bineînţeles, să nu plece fără să fi cumpărat ceva de la magazinul de desfacere al cramei.

După Banat, Transilvania, Moldova şi Dobrogea, în numărul viitor vom încheia trecerea în revistă a vinului românesc în fierbintele Sud. n

GO O D

LIFE

HIP E

•

HIPE

&

&

VIBE

Reţeaua de distribuţie

V I BE

OMV Petrom Carrefour

Eduard Ţone

Gazprom / NIS

OPT CAPODOPERE Cele opt nominalizări la Premiile Oscar 2015 merită vizionate de la primul până la ultimul minut pentru a ne demonstra nouă înșine că emoţia e importantă ca orice efect special.

Î

n a doua jumătate a lunii februarie, Unchiul Sam se îmbracă în frac, își pune ochelari de hipster bătrân și se duce la Dolby Theater (fost Kodak) din Hollywood, să vadă cine a fost cel mai tare din parcarea artei cinematografice a anului precedent. Premiile Oscar ridică interesul cinefililor din întreaga lume mai abitir ca o declaraţie de-a lui Obama, fie ea și de genul „a trecut criza, de-acum va curge lapte de vacă de Texas la robinet”. În preajma decernării statuetelor lunguieţe, cei care încă mai consideră că un film bun e de preferat unei partide de sex prost se lăfăie în oceanul producţiilor de calitate, cărora li se „dă drumul” întru vizionarea generală și aprecierea la valoarea simultană a jocului actoricesc, a inspiraţiei regizorale, dar și a milioanelor de dolari investite cu speranţa că acestea vor aduce înapoi înzecit.

Personal, cred că, în general, industria cinematografică a luat-o și ea, împreună cu alte ramuri ale artei, pe toboganul dezumanizării generate de utilizarea în exces a computerului. În curând nu va mai fi necesară nici măcar prezenţa actorului pe platou – Johnny Depp sau Denzel Washington vor sta acasă și vor savura de pe canapea

242 SINTEZA # 12, 13, ianuarie februarie2015 2015

scenele în care joacă niște pixeli care, puși laolaltă, seamănă uluitor de mult cu ei înșiși. Nicio problemă: la urma-urmei, societatea fake, cu al cărei palton ne îmbrăcăm din ce în ce mai des, ne schimbă percepţiile atât de mult, încât vom putea să mâncăm varză și să ne lăudăm că am savurat caviar. Dincolo de asta, însă, văd de-a lungul anului cum apar o mulţime de filme proaste, cu scenarii penibile, pline de efecte spectaculoase, fără emoţie și culoare, cu multă „scârţâietoare” și prea puţină foiţă de aur. Când se iţește însă luna ianuarie, apare și speranţa, odată cu valul de producţii cool. Nu altfel au stat lucrurile anul acesta.

Opt nominalizări pentru cel mai bun film al anului și tot atâtea delicioase felii de tort din care merită să înfuleci cu nesaţ. Habar n-am, în acest moment, cine va câștiga, și chiar dacă, personal, mi-aș da umilul vot pentru Birdman, ciudatul și splendidul film al spaniolului Inarritu, știu că americanii au vibrat infinit mai mult la sniper-ul lui Clint Eastwood, pentru că, nu-i așa?, războaiele din deșerturi, soldate cu eroi morţi la datoria altora și conștiinţe de-a pururi zdruncinate, au făcut ca noţiunea de patriotism să prindă aripi tot mai mari.

Alături de Birdman și American Sniper, mi-a plăcut la nebunie interpretarea lui Eddie Redmayne pe post de Stephen Hawking în The Theory of Everything, am rămas fascinat urmărind Grand Hotel Budapest, un film atât de frumos așezat grafic, încât ai impresia că răsfoiești o carte 3D din copilărie, în timp ce molfăi o acadea roz, am aplaudat ideea din Boyhood, de a filma vreme de 13 ani folosind aceiași actori pentru un rezultat final liniștit ca o plăcintă de casă, am aflat din The Immitation Game ce minte luminată a descifrat indescifrabilul cod nazist Enigma, am făcut cunoștinţă cu nebunia pasiunii din Whiplash și am înţeles ce și-a dorit Martin Luther King cu egalitatea votului, în Selma.

Mi-au plăcut nominalizările Premiilor Oscar de anul acesta, poate mai mult ca în orice an, pentru că aduc acea normalitate artistică pe care cinematografia o pierde cu fiecare nouă invenţie tehnologică și cu fiecare încercare de a demonstra că viaţa e făcută din lucruri artificiale care ne pot înlocui în orice clipă sentimentele și, din păcate, emoţiile. Încearcă să le vezi pe toate cele opt și pregătește-te pentru un alt an cinematografic plin de efecte atât de speciale încât vom deveni curând prea puţin speciali ca să mai conteze ceva. n

Reţeaua INMEDIO Reţeaua Librarium Reţeaua Cărtureşti Reţeaua distribuitorilor de presă locali

6 luni = 89.94 lei = 80 lei

ABONAMENTE

12 luni = 178.99 lei = 150 lei

Redacţia SINTEZA tel: 0733.333.800; abonamente@revistasinteza.ro

ALBA IULIA ALEXANDRIA ARAD BACĂU BAIA MARE BISTRIŢA BOTOŞANI BRĂILA BRAŞOV BUCUREŞTI BUŞTENI

BUZĂU CAREI CĂLĂRAŞI CĂLIMĂNEŞTI CÂMPULUNG MUSCEL CÂMPINA CLUJ CONSTANŢA COMĂNEŞTI CRAIOVA CURTEA DE ARGEŞ

DROBETA TURNU SEVERIN DEVA FOCŞANI GALAŢI GIURGIU HUNEDOARA IAŞI MEDGIDIA MEDIAŞ MIERCUREA CIUC

MIERCUREA SIBIULUI MIOVENI NĂDLAC ONEŞTI ORADEA ORDORHEIU SECUIESC PIATRA NEAMŢ PITEŞTI PLOIEŞTI PREDEAL RÂMNICU SĂRAT

www.manpres.ro tel: 021 312 48 01 / 021 314 63 39 office@manpres.ro

243 SINTEZA # 13, februarie 2015

RÂMNICU VÂLCEA RESIŢA REGHIN ROMAN SATU MARE SFÂNTU GHEORGHE SIGHETU MARMAŢIEI SIBIU SIGHIŞOARA SLATINA SLOBOZIA

SUCEAVA TÂRGU MUREŞ TÂRGOVIŞTE TIMIŞOARA TÂRGU JIU TURDA TULCEA VASLUI ZALĂU

Cifra insecurităţii

dintre români cred că în Europa vor mai avea loc atacuri teroriste *

* Conform studiului IRES - Percepţii publice cu privire la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo, 2 februarie 2015. Eşantion:1.023 de subiecţi, peste 18 ani, eroare ±3,1%. Metoda CATI 244 SINTEZA # 13, februarie 2015