Sinteza # 8

14,99 lei

INSIDE • Dosar Găgăuzia INTELLIGENT BUSINESS Noi nu ne-am săturat de România!

AMINTIRI PENTRU VIITOR Despre singurătate şi dragoste. În opoziţie

ROMÂNIA ROMÂNIA CELOR CELOR SINGURI SINGURI

Singurătatea Estului şi tristeţea păpuşilor de cârpă

C

ând în anul 2000, într-un studiu devenit celebru, Samuel Huntington vorbea despre singurătatea unei mari puteri într-o lume unipolară, personal, ca nespecialist în geopolitică, am crezut că este vorba despre o chestiune ideologică, menită să dea avânt vreunei politici americane de înarmare sau ceva de genul acesta, ceva ideologic de genul scrierilor produse la Rand Corporation. „Lonely Superpower” îmi părea un concept bun de adormit naţiunile fraiere. Dar am greșit atunci, nu am anticipat, deşi mai erau câteva luni, dezastrul de la 11 septembrie şi nici alte evoluţii. Cu atât mai puţin această trezire a URSULUI de la Răsărit. Huntington observa cu dreptate că SUA nu va fi ajutată de parteneri, cu excepţia Marii Britanii să-și exercite hegemonia sau să pună în practică armonioasa, utopica pax americana, aducătoare de armonie, fără conflict și confruntare.

Dansul Europei cu ale sale mari puteri secundare (Franţa, Germania) a fost și este un dans al lupilor.

Le este frică de creşterea masculului alpha şi caută să-i limiteze teritoriul. Evident, cu eleganţă şi cu o viclenie pe care o cultură milenară le poate rafina excepţional. NATO este construcţie bună, îţi spune orice neamţ, furnizează bunuri publice, securitate sau încredere, dar nu are resurse de gaz. Supermegaputerea, Marele Şerif al Ordinii Mondiale, are motive să simtă singurătatea. Sigur, o singurătate a înălţimilor.

Dar singurătatea Estului este şi mai mare. Ţările din Est, „teritoriul dintre Germania şi Rusia”, cum spun unii tot mai des, au motive să simtă o şi mai grozavă singurătate. Nu le este greu să o conştientizeze pentru că este deja o singurătate istorică. O simt de câteva sute de ani şi poate au găsit chiar mecanisme de apărare ca să scape de paralizia fricii.

Istorica singurătate a acestor ţări i-a făcut să dezvolte mecanisme nevrotice de supravieţuire în deşertul lor fără orizont.

2

SINTEZA # 8, septembrie 2014

3 SINTEZA # 8, septembrie 2014

E.

Vasile Dâncu

S

e autolobotomizează făcând decupaje nepermise în memoria colectivă a popoarelor lor. De singurătate şi frică ţările din Est nu au curajul să vorbească sau cel puţin nu cu voce tare, despre „trădarea Occidentului”. Din cărţile lor de istorie lipsesc episoade importante, mai ales marile trădări de după al doilea război mondial. Chiar dacă a trecut mult timp, autorităţile din ţările estice vorbesc foarte rar și în şoaptă despre Operaţiunea Keelhaul, despre „coridorul polonez” („coridorul polonez nu merită oasele nici unui singur grenadier britanic” – Chamberlain). Nici Conferinţa de la München, nu este subiect politic, nici Pactul Ribentrop – Molotov, nici crimele de la Katin, nici trădările de la Ialta ale Europei şi Americii.

O

altă reacţie a fost slugărnicia și automutilarea. Ca să nu omoare speranţa şi visul fiecărei generaţii de a reuşi să meargă în lume, cu capul sus, alături de fratele mai mare, au acceptat că trebuie să-şi privatizeze resursele pentru ca statul (cel român, de exemplu, este prost gestionar) grec - falimentar de altfel, ori statul austriac sunt vrednice să le ia telecomunicaţiile şi petrolul. Au crezut că aud o voce care le spune că democraţia este mai importantă decât economia şi zilnic îşi ucid capitalul propriu de dragul capitalului străin.

A

u promovat modele aberante de leadership.

Liderii lor au crezut că trebuie să devină puternici lideri regionali pentru ca să fie băgaţi în seamă de conducătorii mai mari sau mai mici ai domnului Superpower. Au întărit puterea centrală în detrimentul autonomiei comunităţilor, au făcut cadou resursele ţării companiilor transnaţionale și s-au ferit să ia decizii curajoase tot aşteptând să vadă dacă sunt sau nu pe placul Fratelui mai mare.

Au încercat să mutileze democraţia și să călărească justiţia în numele principiului că votul mulţimii este singura justificare pentru raţiunile politice, devenite raţiuni de stat.

Au preferat să se prefacă proamericani, dar la ospeţe sau când mass-media nu era acolo nu găseau

Editorial

Cuprins 8

România celor singuri

Continuare din pagina 3

19

Feţele singurătăţii

22

Singurătatea noastră istorică

24

Noi, pustiii

27

Raid deasupra singurătăţii

29

Campanie în pădurea de beton a singurătăţii

destule cuvinte pentru a spune că, dacă masele votează, nimeni nu are ce face de la Londra sau Washington.

Deja unele ţări din Est au obosit şi, de frică sau de singurătate, au început să negocieze cu Rusia. Mai discret sau mai puţin discret acest lucru se întâmplă. Au învăţat ceva din anul 1940 şi anii care au urmat, acum calcă peste principii, chiar peste voinţa popoarelor respective.

Deşi ar părea ca singurătăţile seamănă, aceasta este doar o similitudine înşelătoare. Singurătatea Estului este una nevrotică, disfuncţională și disolutivă. Ea acţionează de sute de ani ca o facilă justificare pentru ticăloşie, trădare, dominare aberantă internă şi exploatarea pasiunilor joase ale mulţimilor.

Plus iluzia că suferinţa noastră este originală de aceea putem construi și democraţii originale sau constituţii cârpite. Ţările estice nu au descoperit încă un lucru simplu: antidotul la singurătatea lor istorică este construcţia unor state inteligente. În locul unor ideologii strategice de apărare agresive în vecinătate, care să mascheze slăbiciunile interne, ar fi fost de preferat să se gândească din timp la stabilitatea sistemică internă care să permită ţării să se conexeze la politicile Singuraticului Şerif Universal. Un stat inteligent nu trebuie să fie nici sclav, nici aplaudac al marilor puteri, ci este unul care își construieşte în interior o forţă morală care îi dă forţă internă și respect extern, respectă principii și nu se pleacă intereselor de moment chiar ale partenerilor, iar prin aceasta este previzibil și uşor de integrat într-un sistem de apărare. Un stat inteligent acumulează continuu resurse, nu funcţionează doar ca un consumator, își planifică viitorul şi face modificări de strategie doar în funcţie de evoluţii și nu în funcţie de interese minore sau alternanţe la guvernare.

Statul inteligent îi păstrează pe oameni vii, creativi, cu iniţiativă şi cu încredere în viitor şi nici liderii lor nu pot fi altfel.

Prin crâșmele Estului, politicienii se îmbată şi bat cu pumnul în masă declarându-şi independenţa faţă de tutoriatul Europei sau hegemoniei Americii și spre dimineaţă cântă în limbi adecvate naţiunii: noi suntem români, noi suntem unguri, noi suntem bulgari... Spre dimineaţă, ajung la birourile lor și caută cu disperare mesajele Unchiului Sam pentru a ști ce trebuie făcut în ziua care începe. Nu găsesc nimic, faxurile sunt goale, cutiile de mail sunt empty. Dacă s-ar trezi, şi-ar da seama de dezastru, de veacul de singurătate care nu se mai termină și care i-a transformat în păpuşi de cârpă. Americanii nu mai vin, cum nu au venit nici atunci când bunicii îi aşteptau aprinzând focuri pe dealuri. Americanii trec din când în când pe aici, dar se întâlnesc cu singurătatea unor păpuşi de cârpă care aşteaptă să le mişte cineva. Dar americanii ăştia sunt pretenţioși, nu ştiu istorie și nici geografie, nu sunt miloşi şi nici înţelegători, ei ar vrea să devină prieteni cu nişte oameni vii. n

33

Blestemul imigrantului Cea mai tristă singurătate: singurătatea în doi

38

Temeri digitale: singuri într-o lume hiper-conectată

40

Singurătatea matematicianului

43

Ecuaţia singurătăţii

49

Luxul însingurării

54

Un continent de singurătate

58

Arhipelagul singuraticilor fericiţi

62

Panteonul de lut

74

REPORTAJ

128

87

DESTINE

150

Amintiri pentru viitor INTERVIU Matei Boilă: Despre singurătate şi dragoste. În opoziţie

100

POLITICĂ INTERVIU Árpád Szakolczai: Singurătatea dintre lumi

105

„Drumul mătăsii”- via România

108

Meridian Africa Subsahariană, viitoarea frontieră pentru investitori

116

Statul Islamic şi conflictele din Orientul Mijlociu

118

O nouă criză în Fâşia Gaza

123

Viitorul Ucrainei între worse şi worst

126

Manifest pentru drepturile cetăţenilor Republicii Moldova

SPAŢIU ŞI SENS: Fundamentals / Absorbing Modernity: Bienala de arhitectură de la Veneţia 2014

206

VERDE

INTELIGENT BUSINESS

Când toţi ornitologii au zburat spre marginea Lumii

Noi nu ne-am săturat de România!

Neînţeleşii 91

204

INSIDE Dosar Găgăuzia - Buturuga mică

Singurătatea dezrădăcinaţilor

168

CUGET&BUGET: Costul reducerii contribuţiilor de asigurări sociale

170

INTERVIU Aldous Mina: Mediul online, veriga dintre micro şi macro

174 182

214

SPORT LIFE Trio milionar

219

NEW AGE

Academia bunului business

SPRINT: De ce când aleargă, alergătorii se gândesc la alergare

220

Convorbiri

Punct zero

INTERVIU Varujan Vosganian: „Omenirea a scris mai mult decât poate uita” 196

Director: Vasile Dâncu Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Bogdan Stanciu, Marius Avram, Traian Brad

ZOOM

36

Revistă de cultură și gândire strategică

Star Tech

ARTE Despre poetica şi politica imaginii fotografice: subREAL, Serving Art 1

232

201

SEMN DE CARTE: Cele patru trepte ale lecturii totale

236

203

FESTIVAL DE CARTE: Toamna literară îl aduce la Cluj pe António Lobo Antunes

242

GOOD LIFE - AUTO Formula E

DINE&WINE Jurnalul unui băutor de rom

HIPE&VIBE Ce-am avut cu calul

Contributors: Horea Avram, Lavinia Betea, Marius Benţa, Dan Cazacu, Tudor Cătineanu, Vasile George Dâncu, Mihai Drăghici, Delia Enyedi, Augustin Ioan, Andrei Ionescu, Valentin Ionescu, Emilian Isăilă, Radu Hângănuţ, Dan Jurcan, Mircea Miclea, Elena Nicolae, Luminiţa Paul, Ioan Es. Pop, Stefan Pop, Florin Popa, Florin Popescu, Tudor Raţ, Alexandru Stermin, Ilie Ştefan, Mihnea Teodorescu, Eduard Ţone Traduceri: Sebastian Rus, Ştefania Tarău Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

ISSN 2359-8131 Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

Colaj foto: Vakarcs Loránd

Despre orice – şi-n primul rând despre singurătate – eşti obligat a gândi negativ şi pozitiv în acelaşi timp.

Când petreci zile întregi fără să schimbi vreo vorbă cu vreo făptură, când ai uitat semenii şi până şi condiţia de om, eul se dezvăluie cu o forţă tot aşa de mare ca şi lumea. Conversaţia ne dă măsura micimii noastre; singurătatea ne-o intensifică, dar în aşa fel încât micimea noastră nu e mai mică decât a lumii.

Emil Cioran, Razne, Humanitas

U GÂND 6

SINTEZA # 8, septembrie 2014

În ultimii 20 de ani, procentul oamenilor care locuiesc singuri a crescut cu peste 50%, iar datele Eurostat din 2013 arată că 92% dintre bătrânii români care locuiesc singuri nu reuşesc să meargă niciodată în vacanţă nici măcar pentru

7 zile, iar 4 din 10 nu pot să–şi asigure o masă cu carne o dată la două zile. În SUA, unul din şapte pensionari locuieşte singur, în Marea Britanie procentul este de 34%, în Germania unul din trei germani 7 SINTEZA # 8, septembrie 2014

locuieşte singur, iar în Suedia procentul este record: 47%.

Ca şi cum singurătatea ar fi doar o problemă privată sau doar o chestiune de moft, acest fenomen care este social prin geneză şi poate chiar prin manifestări, este abordat cu o

infinită pudoare.

Sentimentul singurătăţii şi conştiinţa însingurării au rămas mai mult tema poeţilor care fac din ele o tristă coroană compensatorie sau dovada excepţionalităţii sau ieşirii din cotidianul banal.

ZOOM

Vasile Dâncu

România celor singuri

Î

ZOOM 8

SINTEZA # 8, septembrie 2014

ntr-o lume a mega-comunicării sau a hiperconexiunii trăim paradoxul accelerării însingurării și izolării sociale, singurătatea fiind unul dintre fenomenele cele mai importante ale lumii contemporane. Accelerarea singurătăţii este determinată de emanciparea femeii, creșterea individualismului sau de cauze sociale care ţin de mișcări mentalitare profunde, cum ar fi concepţia privind separarea și divorţul. În România, una din cinci căsătorii s-a desfăcut, în 2013. 28.507 cupluri de români au divorţat contrazicând maxima din Biblie accentuată de preot la unirea destinelor: „Nu e bine să fie omul singur pe pământ”. Din păcate, nu avem o sociologie sau o psihologie a singurătăţii, chiar dacă avem milioane de oameni singuri. Există o singurătate ontologică, dar ea nu are sens decât cu referire la modalitatea în care este conceptualizată, gândită, dar mai ales trăită.

Când definim singurătatea, încercarea noastră de explicare nu se referă la condiţia de a locui singur, ci la sentimentul izolării, la singurătatea ca sursă de durere și angoasă, sentimentul de a fi afară din viaţa colectivă, în afara societăţii.

Singurătatea ca dimensiune obiectivă poate duce la ideea că poţi locui singur, dar nonizolat, fără a avea sentimentul singurătăţii.

Atunci când realizăm studii calitative de profunzime, este important să vedem în ce măsură izolarea de ceilalţi este o alegere și în ce măsură este un efect al respingerii individului de către societate. Dacă 9 SINTEZA # 8, septembrie 2014

este o caracteristică voluntară, asumată, chiar dacă poate avea cauze sociale, primește importante valenţe de liber arbitru. Ciudat este că în psihanaliză nu avem un concept al singurătăţii. Este un fenomen normal al creșterii, individul este singur la început și asta îi perpetuează amintirea, devenită traumatizantă, a paradisului pierdut. Totuși, multe din teoriile contemporane consideră că lumea noastră individuală este răstignită între două nevoi: cea de iubire și cea de independenţă; două nevoi contradictorii pe care trebuie să le rezolve. Vom vedea mai jos că diferenţele dintre bărbaţi și femei în ceea ce privește discursul despre singurătate sunt foarte mari.

Pedagogii contemporani sugerează câteva piste de acţiune pentru a limita accelerarea acestui fenomen.

Ei ne spun să renunţăm la cultivarea exagerată a individualismului în detrimentul sentimentului de apartenenţă la grup și solidarităţii, să-i ajutăm pe copii să înveţe a exprima sentimentele și a nu recurge la cultivarea iluziei supercomunicării mediatice. Alte studii consideră că deja din școală trebuie facilitat lucrul în echipă și responsabilizarea comună sau trebuie să-i ajutăm pe copii să participe la activităţi asociative.

Atunci când am realizat primul sondaj de opinie din România despre sentimentul de singurătate și o serie de comportamente comunicaţionale sau de factură relaţională, interacţionistă, eram conștienţi de marile dificultăţi ale unei asemenea întreprinderi. În primul rând știam că nu va fi ușor să-i convingem pe oameni să vorbească despre această

latură a intimităţii. Suntem o societate a neîncrederii și acest lucru, dovedit de altfel și de cercetare, va duce, gândeam noi, la multe non-răspunsuri sau la răspunsuri evazive sau care induc minimizarea fenomenului. Știm din puţinele cercetări și reflecţii sociologice occidentale că cercetarea singurătăţii are rezultatele grevate de modalitatea în care indivizii conștientizează starea de singurătate și acest lucru se întâmplă în funcţie de o serie de structuri ale imaginarului cotidian. În multe situaţii, indivizii sunt mai înclinaţi să atribuie stări ca sărăcia, deprivarea sau nefericirea mai degrabă celorlaţi, ei constituindu-se într-o inexplicabilă, dar miraculoasă excepţie. Greutăţile și erorile cercetării singurătăţii provin și din maniera în care își reprezintă solitarul propria singurătate. Cel singur își recunoaște singurătatea?

Sau singurătatea este considerată un handicap, o vulnerabilitate și atunci o ascunde? Vom vedea în rezultate o serie de reacţii contradictorii care arată că societatea românească nu este pregătită, la nivelul imaginarului colectiv, să vorbească liber și deschis despre singurătate.

Există și posibilităţi de a studia și măsura singurătatea cu etaloane de cercetare psihologică, cele mai frecvent folosite instrumente de cercetare a singurătăţii fiind The UCLA (University of California, Los Angeles) Loneliness Scale şi The Social and Emotional Loneliness Scale for Adults (SELSA). The UCLA Loneliness Scale este o modalitate unidimensională de măsurare a singurătăţii, iar SELSA are în structură trei unităţi de scalare  pentru a evalua

ZO OM 0%

Foarte mulţumit

5%

10%

15%

20%

25%

30%

35%

40%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

3% Oamenii obişnuiţi pot schimba ceva

37%

Destul de mulţumit

34%

35%

Destul de nemulţumit

Oamenii obişnuiţi sunt neputincioşi

24%

Foarte nemulţumit Nu ştiu / Nu răspund

ZOOM

1%

64% 2%

Nu ştiu

S1. Cât de mulţumit sunteţi de felul în care trăiţi?

SN1. Credeţi că oamenii obişnuiţi

pot schimba ceva important

în mersul lucrurilor sau sunt neputincioşi în faţa conducătorilor?

SN2. Cât de îngrijorat sunteţi în privinţa următoarelor aspecte?

0%

Economia ţării Situaţia economică personală Situaţia economică a copiilor/nepoţilor Sistemul de sănătate

20%

47% 42%

36%

9%

30%

14%

9%

31%

45%

8%

19%

31%

12%

13%

17%

36%

17%

5%

40%

18%

6%

15%

9%

15%

12%

29%

28%

6% 5%

68%

21%

57% 42%

Foarte îngrijorat

6%

47%

Conducerea ţării

14% 16%

31%

42%

16%

30%

7%

22%

25%

39%

Starea mediului înconjurător

10 SINTEZA # 8, septembrie 2014

51%

Poluarea

Şomajul

44%

100%

27%

29%

Datoriile statului

80%

32%

31%

Salariile

Prăpastia dintre românii bogaţi şi săraci

41%

25%

Învăţământul

Nivelul corupţiei

60%

31%

Sistemul de pensii

Politica

40%

26%

Îngrijorat

37%

Puţin îngrijorat

11% 15%

6% 6%

Deloc îngrijorat

trei forme ale singurătăţii precum: singurătatea socială, cea emoţionalromantică şi singurătatea emoţionalfamilială. Sunt și multe teorii prin care psihologia caută să explice unele aspecte ale singurătăţii: teoria afilierii (affiliation theory) aparţinând americanului Henry Alexander Murray, teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger, teoria sinelui în oglindă a lui Charles Horton Cooley sau chiar teoria ataşamentului, datorată lui John Bowlby şi Mary D. Salter Ainsworth. Dar teorii unificatoare nu există în niciuna din ramurile știinţelor sociale.

Singurătatea este o temă pe care sociologia nu a avut curajul s-o abordeze, decât foarte rar, ca obiect de cercetare și interogaţie. Atunci când o face, nu caută să o definească social sau în legătură cu contextul, dar mai degrabă explicaţia sare la fenomene asemănătoare sau, din aceeași serie fenomenologică, la marginalizare, excludere, izolare socială ș.a. Poate mai consistente au început să fie studiile care analizează singurătatea persoanelor în vârstă sau a celor care sunt internate în aziluri de bătrâni.

Studiile demonstrează că, pe plan mondial, 4 din 10 pensionari locuiesc singuri, iar un pensionar singur are de cinci ori mai multe șanse să ajungă în sărăcie. În ultimii 20 de ani, procentul oamenilor care locuiesc singuri a crescut cu peste 50%. Ca și cum singurătatea ar fi doar o problemă privată sau doar o chestiune de moft, acest fenomen care este social prin geneză și poate chiar prin manifestări este abordat cu o infinită pudoare.

Sentimentul singurătăţii și conștiinţa însingurării au rămas mai mult tema poeţilor care fac din ele o tristă coroană compensatorie sau dovada excepţionalităţii sau ieșirii din cotidianul banal.

O ţară a marilor nelinişti şi îngrijorări

A

m testat înainte de a face cercetarea despre singurătate câteva dintre percepţiile legate de condiţiile cele mai importante de viaţă, condiţii care se referă la parametrii generali ai evaluării siguranţei, nivelului de trai sau mulţumirii faţă de viaţă. Constatăm un cadru psihologic mult mai pozitiv decât în ultimii ani, dar cu toată 11 SINTEZA # 8, septembrie 2014

această firavă evoluţie, România rămâne o ţară a marilor neliniști și îngrijorări.

Jumătate dintre participanţii la Barometrul Starea Naţiunii, dezvoltat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, se declară optimişti în raport cu viitorul. 11% se consideră pesimişti, iar 37% se menţin în zona de mijloc declarându-se rezervaţi.

Românii afișează optimism, în ciuda îngrijorării sau a nefericirii declarate: 76% sunt de acord cu afirmaţia „Am încredere în viitor”, acordul cu această afirmaţie fiind mai răspândit în rândul tinerilor între 18 și 35 de ani și al celor cu studii superioare, iar 63% sunt de acord cu afirmaţia „Cred că situaţia economică a ţării se va îmbunătăţi în următorii 10 ani”. Mai mult, 72% sunt de acord cu afirmaţia „Românii sunt mai inteligenţi decât majoritatea europenilor”, opinie care pare mai răspândită în rândul femeilor, al persoanelor cu studii elementare sau medii și în rândul moldovenilor. În același timp, 85% dintre aceștia își exprimă acordul cu afirmaţia „Cea mai mare problemă a ţării o constituie clasa politică” (lucru cu care sunt în dezacord în măsură mai mare tinerii între 18 și 35 de ani), la fel 38% cu afirmaţia „Nu mai există nicio șansă pentru România, lucrurile vor merge din ce în ce mai rău”.

Remarcă așadar o ambiguitate în atitudinile românilor, care oscilează între optimism și pesimism.

Problema personală majoră cu care se confruntă românii este lipsa banilor din care derivă nivelul scăzut de trai, relevă un studiu realizat de IRES la finalul lunii august 2014, în contextul în care un sfert dintre respondenţi (24%) sunt foarte nemulţumiţi de felul în care trăiesc.

(S1.)

De altfel, principalele îngrijorări ale românilor se circumscriu unor factori cu impact direct asupra vieţii de zi cu zi care sunt probleme generale ale societăţii şi mai puţin unor factori care ţin de dimensiunile individuale ale respondenţilor.

Salariile (77%), poluarea şi starea mediului înconjurător (76%), şomajul (75%), sistemul de pensii şi sistemul de sănătate din România (74%) sunt elementele principale de îngrijorare pentru români. (SN2.)

E

ste de remarcat faptul că printre îngrijorările majore apare şi conducerea ţării faţă de care sunt foarte îngrijoraţi 46% dintre participanţii la studiul IRES, iar alţi 28% se declară îngrijoraţi.

Prin comparaţie, îngrijoraţi şi foarte îngrijoraţi de situaţia economică personală se declară 57% dintre respondenţi, iar de situaţia economică a copiilor şi nepoţilor doar 54% dintre aceştia. Cu toate acestea, atunci când vine vorba despre evaluarea posibilităţilor de a creşte un copil în România de azi, 92% apreciază că acest lucru este destul şi foarte greu, jumătate dintre respondenţi (52%) optând spre extrema negativă.

Neputinţa învinge

A

cest tip de poziţionare este o tendinţă a respondenţilor de a identifica elemente de îngrijorare cât mai îndepărtate de spaţiul lor personal din raţiuni de a identifica responsabili difuzi şi din teama de a fi asociaţi unor responsabilităţi. De altfel, atunci când sunt întrebaţi dacă oamenii obişnuiţi pot schimba mersul lucrurilor, 64% susţin că oamenii obişnuiţi sunt neputincioşi. (SN1.)

Sentimentul neputinţei și tema pasivităţii sunt elemente care traversează, în ultimii ani, majoritatea studiilor de opinie publică despre resursele de acţiune politică sau civică pe care le percep românii ca fiind mobilizabile pentru a reuși o schimbare a unei societăţi de care sunt profund nemultumiţi.

Când este vorba de autoaprecierea sentimentului de fericire, 46% dintre români se declară „mai degrabă fericiţi” în opoziţie cu 36% care recunosc că sunt „mai degrabă nefericiţi”. Fiind vorba de percepţii, cel care interpretează nu poate decât să constate, explicaţiile noastre sau căutarea fundamentării raţionale nefiind binevenite într-un demers investigativ. Respondenţii mai tineri se declară fericiţi în măsură mai mare decât cei mai în vârstă. Categoria persoanelor cele mai nefericite este cea a celor între 51-65 de ani.

De asemenea, persoanele cu studii superioare sunt mai fericite (51,7%) decât cele cu studii elementare (24,1%) și cele cu studii medii (38,2%).

0%

10%

Fericită

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

Nu ştiu / Nu răspund

8%

79%

Nefericită

Da 33%

2%

Nu ştiu

Nu răspund 1% Nu 46%

Dare de seamă despre singurătatea românilor

2%

10%

Nici fericită, nici nefericită

Nu 65%

Raportarea românilor la singurătate este ambivalentă cu elemente de comportament simulate

Da 54% S3. Vă gândiţi la acea perioadă ca fiind fericită sau nefericită?

Nu ştiu, nu răspund S4. / S5. În general, vă este

0%

S2. Puteţi spune că a existat vreodată o perioadă în viaţa dumneavoastră când v-aţi simţit singur?

10%

20%

30%

Mai degrabă fericit

G

ândindu-se la fericirea conaţionalilor, doar 24% dintre respondenţi consideră că aceștia sunt mai fericiţi acum decât înainte de 1989, în timp ce 58% consideră că aceștia sunt mai nefericiţi. În același timp, 4% consideră că românii sunt la fel de fericiţi, în timp ce 6% cred că aceștia sunt la fel de nefericiţi. (SN3. / SN4.) Persoanele mai în vârstă, peste 51 de ani, tind să afirme în măsură mai mare că oamenii sunt mult mai nefericiţi acum comparativ cu perioada de dinainte de 1989 (18-35 de ani - 29,2%; 36-50 de ani - 37,1%; 51-65 de ani - 45,8%; peste 65 de ani - 40%). În cazul distribuţiei conform nivelului de școlaritate, datele arată că persoanele cu studii elementare și medii tind să considere că oamenii sunt mult mai nefericiţi în prezent, comparativ cu perioada comunistă în măsură mai mare decât cele cu studii superioare.

Nu

frică de singurătate?

50%

Da

46% 17%

Nici fericit, nici nefericit

100%

36%

Mai degrabă nefericit

Fericirea ca un construct nostalgic

40%

3%

1%

3%

1%

0%

2%

59%

64%

68%

68%

40%

33%

32%

32%

Gen feminin

18-35 ani

36-50 ani

51-65 ani

80% 60%

Nu ştiu 1%

73%

59%

40%

Nu răspund 0% 20%

24% Gen masculin

SN3. În general, aţi spune că sunteţi mai degrabă fericit sau mai degrabă nefericit?

100% 80%

1% 53%

Sunt mai fericiţi

5%

10%

20%

25%

30%

35%

19%

Sunt la fel de fericiţi

4%

Sunt la fel de nefericiţi

6%

2%

71%

80% 46%

36%

Fără şcoală + studii elementare 100%

27%

Sunt mult mai nefericiţi 27%

54%

Studii medii

44%

Studii superioare

Folosesc internetul

Nu folosesc internetul

4%

0%

3%

1%

1%

68%

63%

70%

64%

32%

34%

Urban

Rural

80% 60%

Frica de singurătate

28%

20%

31%

Sunt ceva mai nefericiţi

peste 65 ani

40% 20%

5%

Sunt ceva mai fericiţi

Nu ştiu / Nu răspund

15%

1%

62%

60% 0%

0%

2%

39%

61%

40% 20%

SN4. Per total, credeţi că oamenii sunt mai fericiţi acum decât înainte de 1989?

12 SINTEZA # 8, septembrie 2014

13 SINTEZA # 8, septembrie 2014

29% Transilvania + Banat

P

este jumătate dintre români au cunoscut gustul amar al singurătăţii. Unul din doi români (54%) spun că au trecut prin perioade când s-au simţit singuri în trecut, însă doar 19% recunosc că se confruntă des şi foarte des, în prezent, cu momente de singurătate (S2.). Dintre cei peste jumătate dintre respondenţi care s-au confruntat cu perioade de singurătate în trecut, 60% sunt femei, 67% au peste 65 de ani, 66% sunt persoane fără studii sau cu studii elementare, 59% provin din mediul rural şi 63% locuiesc în Moldova (S2.1).

Românii se rapoartează într-o proporţie crescută la perioada de singurătate ca fiind nefericită (79%), doar 8% evaluând latura plăcută a situaţiei de separare de societate. Dar încercând să evaluăm frecvenţa cu care apare sentimentul de singurătate, observăm că 19% consideră că este o stare care revine des și foarte des, rar și foarte rar 53% și doar 28% sunt cei care spun că nu se întâlnesc niciodată cu această stare. (S3.)

35%

35%

Sud + Buc. + Dobrogea

Moldova

F

rica de singurătatea este mărturisită de o treime dintre respondenţi (33%), fiind mai prezentă la femei (40%), la cei peste 65 de ani, fără studii sau cu studii elementare. Internetul pare a fi un surogat pentru socialitate, doarece doar 28% dintre cei care folosesc internetul declară că le este frică de singurătate, pe când procentul în rândul celor care nu folosesc internetul este de 44%, aici însă trebuie să menţionăm că vârsta înaintată asociată cu nefolosirea internetului poate explica această diferenţă.

(S4. / S5.)

ZO OM

Nici una, nici alta

0%

Nu ştiu / Nu răspund 8%

6%

ZOOM

Este un prieten 14%

5%

Nu pot conta pe nimeni

10%

20%

25%

30%

35%

40%

0%

10%

20%

30%

40%

Este o soluţie

O persoană

50%

60%

Un trist pragmatism: „părinţii şi bunicii la azil!

70%

Î

n contextul întrebărilor legate de singurătate, studiul IRES a inclus şi o întrebare care a vizat percepţia orizontului de singurătate pe care îl aduce bătrâneţea şi a testat modul în care respondenţii se raliază soluţiei azilului pentru persoanele care ajung la o vârstă înaintată. 60% dintre cei chestionaţi acceptă această soluţie, în timp ce 33% spun că azilul nu este o soluţie.

Acceptabilitatea este crescută mai degrabă în rândul femeilor (62%), la persoanele între 51 şi 65 de ani (72%), în rândul celor cu educaţie redusă (73%) şi a celor care locuiesc în zona Transilvaniei şi a Banatului (69%), dar se manifestă în la nivelul cel mai scăzut în rândul respondenţilor între 18 şi 35 de ani. (S10. / S11.)

60%

10%

Două persoane

15%

Trei persoane

15%

33%

Nu este o soluţie 1%

Nu ştiu

11%

5%

Nu răspund 1% 42%

Cinci persoane sau mai multe Nu răspund

45%

4%

Patru persoane 71% Este un duşman

15%

2%

S6. Credeţi că singurătatea este un prieten sau duşman al omului?

S7. În cazul în care vă confruntaţi cu o problemă gravă, pe câte persoane

puteţi conta să vă ajute?

71%

dintre participanţii la studiul IRES identifică singurătatea drept un duşman al omului, în timp ce doar 14% o percep ca fiind un prieten, dintre aceştia mai mulţi sunt cei peste 65 de ani (19%), dar şi tinerii între 18 şi 35 de ani (17%) şi cei care locuiesc în Transilvania şi Banat (17%). Trei sferturi dintre cei chestionaţi cred că şi oamenii din jurul lor sunt mai degrabă integraţi în societate şi doar 19% apreciază că apropiaţii lor sunt oameni singuri. (S6.), (S6.1)

0%

5%

15%

20%

25%

30%

35%

40%

Da, mai multe

45%

S10. / S11. Credeţi că azilul de bătrâni este o soluţie pentru persoanele care ajung la bătrâneţe?

50%

46% Nu ştiu, nu răspund

7%

Da, una singură

Nu 8%

Nu

Da

Nu e cazul (nu lucrez, nu merg la şcoală)

100%

7%

7%

7%

7%

5%

7%

12%

80%

33%

36%

31%

53%

39%

21%

24%

60%

57%

62%

41%

56%

72%

64%

Total

Gen masculin

Gen feminin

18-35 ani

36-50 ani

51-65 ani

peste 65 ani

100%

7%

2%

6%

7%

7%

80%

33%

25%

34%

35%

29%

60%

73%

60%

54%

58%

64%

Total

Fără şcoală + studii elementare

Studii medii

Studii superioare

Folosesc internetul

Nu folosesc internetul

100%

7%

9%

5%

3%

10%

6%

80%

33%

25%

37%

28%

37%

32%

60%

61%

58%

69%

53%

62%

Total

Urban

Rural

Transilvania + Banat

Sud + Buc. + Dobrogea

Moldova

60% 40%

39%

20%

Evenimentele de socializare şi prieteniile – antidotul însingurării

S8. Aveţi în rândul colegilor de muncă sau al celor de şcoală persoane cu care vă simţiţi prieten?

P

este 80% dintre români declară că au prieteni apropiaţi și 43% că merg des sau foarte des la evenimente de socializare (nunţi, botezuri, zile de naștere, etc.).

La cei mai mulţi respondenţi există o tendinţă manifestă de autoevaluare pozitivă în ceea ce privesc factorii de sociabilitate investigaţi în studiul IRES: 63% susţin că se pot baza pe mai multe persoane dacă ar fi nevoie să împrumute bani, 46% spun că au colegi de muncă sau de şcoală cu care se simt prieteni, 42% cred că au cinci sau mai multe persoane pe care pot conta în cazul în care se confruntă cu o problem gravă, 48% spun că de sărbători primesc de fiecare dată musafiri, 78% preferă să meargă în concedii însoţiţi, iar 99% susţin că de ziua lor există cineva să îi felicite. (S7. / S8. / S9.)

10%

Nu ştiu, nu răspund Nu Da

0%

10%

20%

30%

Da, mai multe persoane

50%

60%

60%

20%

13% 21%

Nu ştiu 3%

Nu ştiu, nu răspund Nu Da

60% 40% 20%

S9. Dacă aţi avea nevoie să împrumutaţi o sumă de bani, aţi avea la cine să apelaţi?

14 SINTEZA # 8, septembrie 2014

34%

40%

70%

63%

Da, o singură persoană

Nu răspund

40%

12%

15 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ZO OM

ZOOM S6.1. Credeţi că singurătatea este un prieten sau un duşman al omului?

Fals

P

-85% e acest fond, românii se autoevaluează mai fericiţi, optimişti, sociabili sau în siguranţă, în timp ce evaluarea pe care o fac celorlalţi sau societăţii în general în aceste privinţe este mult -61% mai scăzută. Doar 13% au sentimentul că sunt excluși din societate. Chiar dacă 36% dintre români recunosc că majoritatea relaţiilor cu ceilalţi oameni sunt superficiale și 46% sunt de acord -48% cu faptul că nimeni nu-i cunoaște cu adevărat, 95% se consideră fiinţe sociabile și că există oameni de care se simt apropiaţi. (S12.)

Adevărat

13%

Nu ştiu, nu răspund Nici, nici

Mă simt exclus din societate

Duşman -3%

97%

Există oameni de care mă simt apropiat

L

16 SINTEZA # 8, septembrie 2014

6% 8%

80%

71%

40%

46%

14% Total

95%

În general, mă consider o fiinţă sociabilă

Nimeni nu mă cunoaşte cu adevărat

Nu ştiu, nu răspund Nici, nici

-10%

89%

Am la cine să merg în vizită de câte ori vreau

Duşman Prieten

7% 11%

74%

69%

41%

16% Gen feminin

18-35 ani

100%

6% 8%

80%

12% Gen masculin

24%

3% 3%

64%

72%

56%

17%

2% 9%

5% 7%

9% 8%

57%

Majoritatea relaţiilor mele sunt superficiale

-5%

36%

4% 11% 31%

9% 5%

60%

20%

36%

Culoarea singurătăţii şi câteva concluzii

a întrebarea privind culoarea cea mai potrivită a singurătăţii negrul câștigă detașat (34%), chiar dacă multe studii legate de simbolismul culorii spun că violetul este culoarea singurătăţii în zilele noastre. Pe locurile următoare sunt românii care colorează singurătatea gri sau cenușiu sau chiar în albastru (13%) care spun că singurătatea lor are culoare albastră. (S13.)

Colorată sau nu, singuratatea e prezentă, milioane de români sunt singuri sau trăiesc empatia tristeţii asociată cu singurătatea sau lipsa semenilor, nevoia de relaţie socială sau cea de comunicare. Operatorii de interviu IRES au observat un lucru care a ieșit apoi din aglutinarea și prelucarea statistică a datelor: chiar și subiecţii care bravau că au multiple relaţii sociale sau posibilităţi de contact parcă nu vroiau să închidă telefonul. Anonimul de la capătul firului le dădea posibilitatea să se confeseze, să vorbească despre ei sau cazuri pe care le cunosc, să-și exprime spaime, temeri sau neliniști.

Tema a părut interesantă și numărul de nonrăspunsuri sau refuzuri a fost neobișnuit de mic. Jenaţi să vorbească la început despre singurătatea lor, unii chiar au cerut să revină asupra întrebării și au modificat răspunsul, recunoscând că nu au fost siguri la început despre ce este vorba, dar că, de fapt, au gustat și ei din cupa amară a singurătăţii. Dacă pentru adolescenţi sau tineri singurătatea este o perioadă de tranziţie sau de individualizare, pentru cealaltă

Prieten

100%

12% 36-50 ani

71%

5% 14%

36% 77%

72%

67%

16%

14%

14%

13%

17%

Fără şcoală + studii elementare

Studii medii

Studii superioare

Folosesc internetul

Nu folosesc internetul

7% 5%

6% 10%

14% Total

S12. Cum sunt următoarele afirmaţii în cazul dumneavoastră, adevărate sau false?

71%

71%

57%

20%

peste 65 ani

7% 7% 31%

60% 40%

19%

13% 51-65 ani

S2.1. Puteţi spune că a existat vreodată o perioadă în viaţa dumneavoastră când v-aţi simţit singur?

Nu Da

100% 80%

46%

53%

40%

43%

54%

47%

60%

57%

Total

Gen masculin

Gen feminin

18-35 ani

50%

32%

49%

67%

51-65 ani

peste 65 ani

48%

60% 0%

10%

20%

40%

40%

34%

Negru Gri / Cenuşiu

15%

Albastru

13%

Roşu

6%

Alb Verde

6% 4%

Maro

3%

Galben

1%

Portocaliu

1%

Roz

1%

Bleumarin

1%

Bej / Crem

1%

20%

Nu Da

3%

Mov / Violet

52% 36-50 ani

100% 80%

46%

34%

45%

52%

51%

47%

49%

Studii superioare

Folosesc internetul

40%

60% 40% 20%

54%

Total

11%

Nu ştiu Nu răspund

30%

1%

S13. Dacă ar fi să alegeţi o culoare care reprezintă cel mai bine sentimentul de singurătate, care ar fi aceasta?

categorie foarte expusă, bătrânii de peste 65 de ani, sentimentul singurătăţii este o stare care duce doar spre… dincolo. Discursul românilor despre singurătate este încă grevat de inhibiţii și de teama de stigmatizare.

Condiţia de solitar nu îl avantajează pe cel care o trăiește, este considerată de societate ca un defect, ca o infirmitate și multi oameni se feresc să exprime sau chiar refuză să conștientizeze.

17 SINTEZA # 8, septembrie 2014

66%

Fără şcoală + studii elementare

55%

Studii medii

În faţa unei singurătăţi tot mai accentuate, românii maschează, mint și se mint, afișând o socialitate și o sociabilitate de paradă. Când doar unul din cinci români consideră că poţi avea încredere în oameni și 77% cred că cei mai mai mulţi încearcă să profite de pe urma celoralţi și nu poti avea încredere în ei este clar că singurătatea are deja drept de cetăţenie.

59%

Nu folosesc internetul

Sursa datelor (legendă): SN. = Barometrul Starea Naţiunii,

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, 27-28 august 2014, 1.295 subiecţi peste 18 ani, marjă de eroare±2,8%, aplicat prin metoda CATI

S. = România celor singuri, Institutul

Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, 10-12 septembrie 2014,1.108 subiecţi peste 18 ani, marjă de eroare±2,8%, aplicat prin metoda CATI

ZO OM

ZOOM

Mircea Miclea

Feţele singurătăţii

I.

D

eși suntem tot mai mulţi, se pare că suntem tot mai singuri.

O serie de studii (Berguno et al., 2004, Weeks, 1994) au arătat că cel puţin 80% dintre respondenţii sub 18 ani și 40% dintre adulţii peste 65 de ani se simt adesea singuri.

Un alt studiu influent, publicat în 2006 în American Sociological Review, arată că, spre deosebire de 1985, când americanii aveau, în medie, trei prieteni de încredere, în 2004 aveau doar două persoane apropiate cu care să poată discuta chestiuni personale relevante (McPherson et. al., 2006). Încă de acum 100 de ani, Durkheim ne atrăgea atenţia că am trecut de la societăţi organice la societăţi anomice, în care calitatea relaţiilor interumane e puternic deteriorată.

Trăim în aglomerări urbane tot mai mari, dar ne simţim tot mai singuri în aceste mari mulţimi de oameni. Existenţialismul a consacrat singurătatea ca stare definitorie a fiinţei umane: suntem singuri, într-un univers care n-are sens, nu știm de unde venim și nici încotro mergem. Oare ce se întâmplă cu singurătatea noastră? Încerc aici un răspuns în doi timpi – unul știinţific, experimental, altul personal, reflexiv.

n Foto: Anastasia Dumitrescu

18 SINTEZA # 8, septembrie 2014

19 SINTEZA # 8, septembrie 2014

1. Ce este singurătatea?

S

ingurătatea este costul colateral al nevoii noastre naturale de afiliere.

Suntem condamnaţi de codul nostru genetic să stăm împreună.

Fără interacţiuni cu un cospecific de sex opus, genele noastre nu se pot replica, iar creșterea unui pui de om (care are o copilărie mult mai lungă decât la orice altă specie) e o sarcină extrem de dificilă, dacă nu suntem ajutaţi de semenii noștri. Interacţiunile sociale fac posibilă reciprocitatea și cooperarea, adică jocuri de tip winwin, în care ambele părţi aflate în interacţiune au de câștigat, niciuna nu pierde. De-a lungul filogenezei umane, asocierea în grupuri s-a dovedit infinit mai adaptativă decât izolarea socială, decât indivizii singuratici.

Singurătatea rezultă din diferenţa dintre cantitatea și, mai ales, calitatea dorită a interacţiunilor și realitatea acestora. Nu e o situaţie obiectivă, ci o stare subiectivă. Pot să mă simt singur în mijlocul unei mulţimi, într-o relaţie maritală sau la locul de muncă, deoarece calitatea interacţiunilor e mult sub așteptările mele; ceilalţi nu mă înţeleg și nu le pasă de mine. După cum pot să trăiesc într-un ţinut izolat, dar să nu mă simt singur, pentru că îl am cu mine pe Dumnezeu. Chiar și o mare iubire ţine mai degrabă de cât de mult te gândești la celălalt când el nu e lângă tine, de cât de câte interacţiuni ai cu el în fiecare zi.

2. Ce ne predispune la singurătate?

C

ercetările recente (asistăm la un boom al investigaţiilor știinţifice asupra singurătăţii după 1980) au identificat antecedentele sau factorii cei mai importanţi care predispun la singurătate. Ei se pot grupa în mai multe categorii: a) factori genetici: aproximativ 37% din nivelul singurătăţii noastre ar putea fi explicat prin mecanisme genetice, arată un studiu efectuat pe 8.683 de gemeni, publicat în Behavioral Genetic în 2010. Ca să fim mai preciși: nu moștenim singurătatea, ci cât de mult suferim de pe urma ei.

Fiecare dintre noi are setat genetic un fel de termostat, care stabilește până la ce prag poate tolera singurătatea și de unde ea devine dureroasă (Howkley & Cacioppo, 2010). b) factori ce ţin de contextul de viaţă. Separarea fizică (de exemplu, faptul că tot mai mulţi oameni locuiesc singuri, că mobilitatea socială îi face să schimbe mereu locurile și colegii de muncă), schimbările de statut social (de exemplu, pensionarea, șomajul, ascensiunea rapidă sau prăbușirea carierei personale), terminarea unei relaţii interpersonale importante (de exemplu, divorţul, plecarea copiilor, văduvia) sunt întâmplări de viaţă care au un rol major în a ne induce singurătatea. 

ZO OM

Cumplit E golul singurătăţii!

Sunt ucisul ei...

Singurătatea?

Povara tăcerilor Sfăşiate de suspine...

Singurătatea...

Ochiul tău Priveşte îngheţat În ochiul gândului Neîmpărtăşit...

Singurătate, Nu te-am voit!

Viaţa – haină – M-a dăruit ţie.

Tu m-ai cerut Vieţii - Prizonierul tău – Singurătate...

Oamenii...

Cum i-am iubit...

Dar ei Nu m-au voit.

Din singurătatea Vieţii În singurătatea Morţii, şi nimeni Nu înţelege Acest adânc...

Poeţi, evitaţi Singurătatea. Între oameni E viaţa...

George Bacovia, Singurătate, nu te-am voit

20 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ZOOM

c) factori ce ţin de personalitatea noastră. Timiditatea, capacitatea redusă de a-ţi asuma riscuri în relaţiile interpersonale, stima de sine scăzută, anxietatea socială, depresia favorizează instalarea singurătăţii.

Cum anume acești factori interacţionează pentru a produce singurătatea ne este deocamdată necunoscut. Foarte probabil, ecuaţia personală a fiecărui individ este mai relevantă explicativ decât invarianţii statistici. Abordarea nomotetică ar trebui, aici, să lase locul celei ideografice.

3. Cum trăim singurătatea?

S

ingurătatea este un colaj de trăiri, gânduri și comportamente.

Avem un colaj de peste 40 de emoţii care intră în compoziţia și care orchestrează sentimentul copleșitor de singurătate, cele mai frecvente fiind: senzaţia de gol, de lipsă de sens, de inadecvare, de respingere, de tristeţe și de milă faţă de propria persoană.

Devenim hipervigilenţi când avem un contact social, ne așteptăm ca ceilalţi să ne facă mai degrabă rău decât bine, ne credem nedreptăţiţi, ne amintim mai degrabă întâmplările negative pe care le-am trăit cu ceilalţi decât cele pozitive și proiectăm un viitor sumbru alături de ei. Acţionăm compulsiv, oscilând între a ne apropia de alţii până la umilire și a ne îndepărta de ei definitiv. La nivel fiziologic, apare o hipersecreţie de corticosteroizi (sindrom de stres) și o hiperactivare neuronală generală. Singurătatea ne face să fim hipervigilenţi cronic, iar asta ne epuizează.

4. Ce efecte are singurătatea?

N

egative, zice știinţa actuală (a se vedea Cacioppo, 2008, pentru o sinteză). Oamenii copleșiţi de sentimentul singurătăţii au o rată mai mare de suicid, o incidenţă mai mare a tulburărilor cardio-vasculare, un consum mai mare de alcool și de droguri. Au o capacitate diminuată de autocontrol (de exemplu, o capacitate mai redusă de a persista într-o sarcină, de a face ce și-au propus), o incidenţă mai mare a actelor de automutilare, a depresiei și o probabilitate mai ridicată de a avea Alzheimer. Mai mult, producţia de anticorpi (celule NK-natural killers) se reduce semnificativ. Într-un cuvânt, nu e bine să fii singur; singurătatea e începutul multor nenorociri.

U

II.

tilizez cunoașterea știinţifică zi de zi, în practica mea de psihoterapeut. N-aș accepta să fac psihoterapie fără știinţă! Dar psihoterapia de succes necesită mult mai mult decât cunoaștere știinţifică. Nu intru aici în detalii, dar, așa cum bazându-te pe ceţi oferă un specialist în gramatică, nu poţi înţelege un poem, tot așa nu poţi avea succes terapeutic doar aplicând mecanic câteva rezultate știinţifice, inevitabil lacunare. La fel e și cu singurătatea: e mult mai complexă decât modelarea ei știinţifică. Iată câteva reflecţii bazate pe practica mea de terapeut.

1. Nu există singurătate; există doar singurătăţi.

E

u mă simt singur pentru că omul pe care l-am iubit a murit, iar viaţa mea nu va mai fii niciodată cum a fost; tu te simţi singur pentru că ai făcut Binele și ţi s-a răspuns cu Rău; el se simte singur pentru că toţi cei pe care (El) i-a ales l-au părăsit și l-au lăsat să moară singur pe cruce; ea se simte singură pentru că are un copil cu handicap grav și nimeni nu o ajută, noi ne simţim singuri pentru că, deși cândva ne-am iubit, acum ne purtăm ca doi străini; voi vă simţiţi singuri pentru că aţi intrat în universul kafkian al instituţiilor publice și totul vi se pare absurd; ei se simt singuri pentru că „Dumnezeu a murit” și nu mai știu unde să caute sprijin și alinare. Numai aceste singurătăţi, individualizate, scufundate în istoria de viaţă a fiecăruia, numai ele există. La ele trebuie să oferim o soluţie, tot individualizată, tot contextualizată. Singurătatea este o abstracţiune conceptuală, iar soluţiile generice la ea – flatus vocis, ar zice scolasticii, vorbă fără conţinut. Fiecare are singurătatea lui.

2. Nu contează singurătatea noastră, ci ce facem cu ea.

C

ândva, J.P. Sartre spunea că nu contează ce a făcut istoria din om, ci ce face omul cu ce a făcut istoria din el. Parafrazându-l, nu contează prea mult ce face viaţa cu noi, contează ce facem noi din ce a făcut ea cu noi. Singurătatea ţine de esenţa fiinţei noastre. Dacă încă nu ne-am simţit singuri, o să ne simţim, nicio problemă. Nimeni nu se îmbolnăvește în locul nostru, nimeni nu îmbătrânește în locul nostru, nimeni 21 SINTEZA # 8, septembrie 2014

nu moare în locul nostru, oricât ne-ar iubi. Singurătatea este inevitabilă, un fapt firesc al vieţii. Ce facem cu ea?

Unii, cei mai mulţi, încearcă să fugă de ea, să o evite, să o reprime. Uitaţi-vă câţi oameni încearcă, în fiecare zi, să-și umple viaţa cu orice tip de divertisment (de la bramburitul pe net, la zapping-ul la TV), numai să nu se simtă singuri, să nu se confrunte cu golul interior, cu neantul din propria viaţă. Singurătatea e ca un revelator: te arată așa cum ești și asta nu-ţi convine. Oare câte căsnicii se fac nu din dragostea unuia pentru celălalt, ci din teama fiecăruia de a nu rămâne singur? Oare câţi oameni acceptă să rămână într-o relaţie în care se simt umiliţi zi de zi doar pentru că despărţirea înseamnă pentru ei singurătate, care înseamnă dezastru? Pentru mulţi, singurătatea e atât de înspăimântătoare, încât fac orice ca să nu o trăiască. Singurătatea îi înspăimântă și caută să o evite sau să o îngroape prin abandonul în divertismente și mimetisme cotidiene.

Dar există și alte atitudini posibile.

A. Dürer are o gravură fascinantă: „Cavalerul, moartea și diavolul”. Dacă aveţi un pic de răgaz, căutaţi această capodoperă. Priviţi cavalerul: curând se va întâlni cu moartea, care îi arată clepsidra, cu trecerea inexorabilă a timpului. În spatele lui e Diavolul, ispititor, înspăimântator. E singur, în proximitatea morţii, dar n-are teamă. Își urmează demn, calm, drumul; într-o singurătate asumată. Merită să avem în minte această gravură, în momentele noastre de cumpănă. Ca o mantră! De singurătate nu se fuge; ea se trăiește, văzându-ţi de drum. Viaţa împlinită este o dialectică subtilă a singurătăţii și comuniunii.

3. Să ne îmbogăţim sufletul!

S

unt oameni care au un suflet subţire, ca tabla de 2 mm. Te uiţi la ei și vezi că sunt o colecţie de mimetisme sociale; fac ce fac ceilalţi, simt la fel, gândesc la fel, trăiesc la fel. Nu-și pot concepe fericirea decât în preajma celorlalţi. Nu sunt capabili să rămână singuri cu ei înșiși 24 de ore, fără să pună mâna pe telefon, pe telecomanda TV, pe o revistă, pe mouse, pe orice, numai să nu audă golul din interior. Dar, sunt și oameni puternici, care au dimensiunea verticalei: au valori care, trăindu-le, îi ridică spre înălţimi; au compasiunea sau înţelepciunea care-i ajută să înţeleagă profunzimile. Au etica lucrului bine făcut și le pasă de ceilalţi.

Dacă sufletul tău e subţire, superficial, ești ca un satelit: gravitezi

mereu în jurul a ceva; aceasta e raţiunea ta de a fi. Dacă acel ceva nu mai este, tu nu mai ești, nu poţi exista singur. Cei cu sufletul subţire gravitează mereu în jurul reţelei sociale, care le dă identitate. Dacă reţeaua se deteriorează, ei suferă cumplit, pentru că deteriorarea reţelei în jurul căreia gravitează înseamnă periclitarea identităţii personale.

Trebuie să se întâlnească cu cineva, să vorbească („chatuiască) cu cineva, să aranjeze ceva cu cineva, să primească un like, să fie conectat… Când ai sufletul subţire, singurătatea e un cataclism nuclear. N-ai ce să-i contrapui, pentru că în tine e golul; n-ai identitate, decât cea a punctului într-o reţea de puncte.

Singurătatea se contracarează cu bogăţia sufletului. Să ai un proiect personal, să ai o colecţie de tabieturi, să ai hobby-uri pe care să le poţi practica singur, să te uiţi la cerul înstelat, să te bucuri de o carte bună, de un vin bun sau de Natură (Deus sive natura, zicea Spinoza!). Oamenii care au un suflet bogat sunt ca planetele: gravitează în jurul unui soare, dar gravitează și în jurul axei proprii. Singurătatea e rea doar pentru oamenii-satelit, nu și pentru oamenii-planetă. Dacă ajungem să trăim rotindu-ne nu numai în jurul celorlalţi semnificativi, ci și în jurul propriei noastre axe, singurătatea nu e o ameninţare, ci un minunat prilej de dezvoltare personală.

Referinţe bibliografice: Hawkley, L.C., Cacioppo, J.T. (2010).

Loneliness matter: A Theoretical and Empirical Review of Consequences and Mechanisms, Ann. Behav.

Medicine, 40 (2).

Berguno, G., Leroux, P., McAinshk (2004). Children experience of loneliness at school and its relation to bullying and the quality of teacher interventions, Qualitative Reports, 9.

Weeks, D.J. (1994). A review of loneliness concept, with particular reference to old age, Int. J. of Geriatric Psychiatry, 9.

Cacioppo, J., Patrick, W. (2008).

Loneliness: human nature and the need for social connection, NY, W.W. Norton & co.

McPherson, M., Smith-Lovin, L., Brashears, M.E. (2006). Social isolation in America: changes in core discussion network over the two decades, American Sociological Review, 71 (3).

Mircea Miclea, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, este expert în psihologie cognitivă.

Fost ministru al Educaţiei şi Cercetării în perioada 2004-2005. n

ZO OM

ZOOM

Vasile Dâncu

Singurătatea noastră istorică

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei înălţam visători la steaua Singurătăţii.

Mihai Eminescu, Odă (în metru antic) / fragment

S

e spune că o broscuţă stătea liniştită pe o frunză de lotus. Priveliştea era grozavă, venise primăvara şi era mândră de frumuseţea locului în care trăia. O explozie de verde, o oglindă de apă în care se scăldau soarele şi petele mari de nuferi ca nişte insule ale paradisului.

Dar, după un timp, se simţi singură şi începu să strige: „Hey, you!” Nu-i răspunse însă nimeni în liniştea paradisiacă a deltei. „Hey, you!”, repetă ea mai tare, dar tot nu primi vreun răspuns. „Hey, you!”, strigă ea cu glas mai stins. Sări apoi în apă şi se opri pe un nufăr din apropiere: „Who, me?”, răspunse ea, fericită.

Auzită într-o dimineaţă de mai, la răsăritul zorilor, când eşti obosit de o noapte de chef, povestea te face să râzi.

Un efect spontan pe care situaţia de grup îl potenţează. Încet, încet, râsul se pierde şi tinerii mei prieteni cad parcă pe gânduri, bancurile spuse apoi au mai puţină priză. Gaşca se sparge, fiecare plecând spre casă la braţ cu una dintre singurătăţile uitate demult, cu una dintre tristeţile care i s-au cuibărit în suflet pentru totdeauna.

Ei urmează să se despartă după patru ani de studenţie, în care doar acum îşi dau seama că nu s-au preocupat destul de mult să comunice. Şi-au cunoscut, în această ultimă noapte, unii colegi pe care i-au ignorat sub o etichetă sau alta. Mulţi au trecut pe lângă ceilalţi fără să schiţeze măcar un semn de comuniune, s-au închis în loc să se deschidă. Nu le-a păsat nici cum erau văzuţi de ceilalţi, au trăit o frenezie egoistă de căutare a noului. Acum mă întreabă disperaţi cum erau în anul I, cum sunt acum sau 22 SINTEZA # 8, septembrie 2014

cum sunt ei faţă de alţi ani de studiu.

Disperaţi, caută urma trecerii lor. O urmă cât de mică, un gest, o imagine prin care vor rămâne în memoria profesorilor, colegilor sau chiar a portarului de la Universitate. Fiecare a trăit o experienţă a identificării, inconştient sau nu, a fost mult mai preocupat de diferenţiere, de distincţie, de sublinierea lucrurilor care ne separă. Au chefuit împreună, au dansat, au făcut dragoste, au copiat cursuri unul de la altul, dar nu s-au întrebat serios cine este celălalt, nu au avut răbdare să-i asculte povestea până la capăt. S-au ajutat de multe ori, dar niciodată n-au căutat să se gândească la celălalt în afara unui motiv exterior. De la prima întâlnire a intrat în funcţie procesul de categorisire socială (cum rece spun psihologii), ceilalţi sunt clasificaţi în categorii sociale semnificative, proces care se desfăşoară aproape automat.

Apoi, prin interferenţe sociale şi activarea unor scheme sau coduri, le judecă celorlalţi toate actele prezente şi mai ales viitoare. Previzibilitatea unor comportamente se bazează pe propriile noastre stereotipuri şi scheme de gândire şi experimentele demonstrează că, de cele mai multe ori, greşim. cum, timpul despărţirii a început să-i preseze, dar nu se mai poate face nimic. Ne dăm seama prea târziu că am trecut pe lângă nişte oameni pe care i-am tratat ca pe nişte mobile. Ce ne supără este poate mai mult curiozitatea că nu vom şti niciodată cum au fost ei cu adevărat. Le-am descoperit doar o frântură de umanitate şi ne mirăm că viaţa noastră, poate, ar fi

A

putut fi altfel, că am fi putut trăi în alte locuri, cu alţi oameni. Că acolo unde căutam o singură cale erau multe drumuri pe care ni le-a ascuns miopia noastră profundă. Ne mirăm că va putea merge viaţa înainte fără noi, irepetabile singurătăţi individualizate. Că realitatea se poate constitui şi din alte repere, că nu suntem începutul şi sfârşitul, fără noi vieţuiesc universuri umane paralele. Încă din adolescenţă am trăit un sentiment estetic al singurătăţii, un fel de dor de singurătate ca sentiment poetic. Scriam versuri despre aşteptarea în tranşeele singurătăţii, despre năpraznica nemângâiere a celui despărţit de iubire, dar, de fapt, nu trăisem niciodată până atunci acest sentiment. Era poate un reflex de apărare a fiinţei care se autoînspăimântă prin stereotipurile culturale ale însingurării, printr-un sentiment pe care-l prevestim şi credem că îl înnobilează pe suferind. În realitate, de puţine ori am avut ocazia să mă simt singur, să gust, cu adevărat, din cupa dulce-amăruie a lipsei de comunicare şi comuniune.

Am fost întotdeauna înconjurat de prieteni adevăraţi şi n-am simţit lipsa aproapelui niciodată. Nici atunci când eram depersonalizat prin haine militare, tuns chilug şi înghesuit în dormitoare cazone de 100 de oameni. xistă însă mulţi oameni singuri, a căror singurătate numai sufletul şi mintea lor o poate cuprinde.

Dar există şi comunităţi, neamuri, popoare, ţări de o excepţională singurătate. Chiar dacă istoria pe care o învăţăm noi este ca un joc de LEGO, joc în care se fac şi se desfac alianţe şi prietenii, acest lucru nu este valabil şi

E

pentru ţara noastră şi poporul român.

Doar scurte perioade am reuşit să fim subiecţi activi ai istoriei. În rest am fost singuri mereu şi părăsiţi de toţi cei pe care-i credeam, în proiecţiile însingurării noastre, prieteni durabili şi parteneri iubiţi. În marile momente ale istoriei noastre am fost singuri şi rar ni s-au recunoscut drepturile sau am fost trataţi ca egali. Ne-am considerat apărători ai creştinătăţii, dar creştinătatea nu ne privea decât ca pe nişte barbari care apar din când în când din păduri şi se bat cu turcii sau tătarii. Nu aveau cum să ne privească ca parteneri, pentru că n-aveam şcoli, cultură scrisă şi opere de civilizaţie renascentistă. Bărbaţii din Transilvania au fost sute de ani carne de tun pentru imperiile vremii, dar nu aveam dreptul la şcoală şi limbă. Turcilor le-am dat peşcheşuri, iar grecilor dregătorii, însă ei ne-au tăiat conducătorii atunci când luptam împreună. Tudor Vladimirescu sau Mihai Viteazul, ucişi de aliaţi, ne-au dat ocazia să-i urâm pe străini şi să ne plângem de milă. Relaţiile noastre cu ceilalţi ne-au făcut să ne victimizăm continuu, să nu ne dezvoltăm o identitate firească, naturală, individualizantă. Ne-am dezvoltat o identitate de victime, de rezistenţi, prin aplecare la taifunurile istoriei. Identitatea de învins care continuu se minte pe sine ne-a făcut să nu fim nici noi fairplay cu partenerii vremelnici. Nu există mai mare dramă decât cea cuprinsă în sintagma lansată de un intelectual proletcultist: „Nici cuceritori, nici cuceriţi”, într-o istorie a violenţelor şi cuceririlor, noi n-am existat deloc dacă am reuşit această istorică fofilare. Ne-am ascuns prin 23 SINTEZA # 8, septembrie 2014

păduri, satele româneşti sunt urcate pe dealuri sau munţi, însă nu ne onorează această fugă de istorie adevărată. Am inventat „întoarcerea armelor” în Al Doilea Război şi am plătit mult pentru asta. Plătim (ne-o plătesc) probabil şi acum tot felul de datorii. Suntem o comunitate singură, un popor singur, care s-a însingurat continuu, fără să-şi dea seama. Comunismul ne-a creat parteneri şi prieteni pe principiul solidarităţii proletare şi a fost pentru singura dată când ne-am simţit cineva în istorie. Mentalul colectiv valoriza fantastic o iluzorie prietenie cu China comunistă, ca un fel de contraputere opusă ruşilor. În forul lor interior, românii credeau că, dacă ruşii ne-ar ataca, ne-ar apăra chinezii.

Mitul prietenului chinez a făcut o mare carieră la noi. Poate şi acum el are reminiscenţe serioase, chiar dacă a dispărut, de peste un deceniu, orice legătură serioasă (în afara celor diplomatice). Ceauşescu era probabil obsedat de această singurătate istorică, de aceea a cheltuit resurse imense pentru a ieşi în lume, pentru a transforma România într-un actor major al istoriei, chiar dacă, în multe cazuri, era peste puterile noastre să partajăm proiectele lui megalomanice.

De aici şi obsesia lui cu plata integrală a datoriilor. Este acesta probabil marele merit al dictatorului din Scorniceşti. Băiat sărac, venit la Bucureşti din mizeria unei familii de ţărani, a simţit poate singurătatea destinului istoric al României prin analogie cu situaţii pe care le-a trăit personal în adolescenţa lui, când supravieţuia cu greu în Capitală. Ajuns la putere, a trăit paranoia ieşirii din izolare, fiind aproape de a sacrifica un

popor pentru proiectul lui nebunesc.

Oricât s-ar chinui politrucii mai vechi sau recenţii scriitori de istorie să nege, aceasta este contribuţia cea mai importantă a dictatorului Ceauşescu la istoria României. Nu a vrut mărire doar pentru el, ci pentru un popor care semăna mult cu destinul lui de cizmar zdrenţăros, singur într-o imensă capitală, om fără prieteni şi neiubit de ceilalţi. A forţat prea mult mâna istoriei şi istoria l-a înfrânt.

Cel mai grav s-a manifestat singurătatea noastră istorică după 1989. După revoluţia televizată, pe care am regizat-o noi sau alţii, se părea că simpatia ne va aduce doar prieteni de peste tot. Că nu vom mai fi singuri, că ne vor ajuta marile puteri şi vom reuşi să trăim mai bine muncind mai puţin. A urmat descoperirea marii singurătăţi istorice şi drama asociată ei. Nici în visele lor cele mai rele n-au crezut românii că sunt atât de singuri în Univers. Ne-am legat de Franţa ca avocat al nostru, am crezut că ne va iubi America după ce va pleca Iliescu.

Am urmat toate indicaţiile de regie ale tuturor turiştilor străini pe care i-am întrebat ce trebuie făcut.

Ca broscuţa din poveste, România saltă de pe un nufăr pe altul şi strigă nimănui. Este trist că toate ţările lumii au batalioane de oameni singuri ce caută cu disperare un prieten sau un gest de comuniune şi solidaritate.

Dar este tragic atunci când există popoare care sunt singure în Univers. În noaptea albastră a singurătăţii noastre cosmice, măcar de nu ne-am rătăci, măcar de nu ne-ar stinge vântul istoriei luminiţa firavă a credinţei.

11 iunie 1999

n

ZO OM

ZOOM

Caius Chiorean

Noi, pustiii în singurătatea asta în care iarna nu mai am curaj să fac focul în sobă pentru că soba scoate mai mult fum decît foc

N

evoia de spaţiu personal există în fiecare om. O personifică puştiul meu.

N-are doi ani, a crescut cam sălbatic şi crede încă în dreptul omului de a se bucura de sine însuşi. Dacă un celălalt vrea să împartă cu el toboganul, îl avertizează cu un ţipăt scurt şi apoi îl loveşte. Peste faţă. Ulterior, intervin desigur mamele pentru a încerca împăcarea. Spre cinstea lui, băieţelul o refuză. Se retrage şi observă de la distanţă. Îl privesc şi observ cum îşi protejează proaspăt dobândita viaţă interioară. Peste câteva luni, situaţia se va schimba. Vine creşa, cu profesioniştii ei în amalgamarea turmei. Va fi dăscălit să împartă lucruri. Ceva mai târziu, va împărtăşi idei. Va învăţa că e politicos să flecărească. Îşi va lua locul cuminte în strana comunităţii. Singurătatea îi va fi refuzatã.

Societatea nu-i iubeşte pe singuratici. Celor care aleg să fie singuri li se impută orgoliul de a fi diferiţi. Faptul că atitudinea lor denunţă contractul social. Cum ar funcţiona lumea dacă toţi ar ceda seducţiei de a se lipsi de cei din jur? Nici cei cărora singurătatea le este impusă de despărţirea sau de dispariţia celor apropiaţi nu sunt bine priviţi. Ochii lor conţin reproşuri: de ce sunt lăsat singur?

Sub presiunea opiniei majoritare, singurătatea este asociată izolării şi depresiei şi declarată boala secolului.

Fundaţia principesei Margareta a numărat vârstnicii singuri şi a identificat în România 645.000 de persoane peste 65 de ani, majoritatea femei, care trăiesc în singurătate.

24 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Organizaţia Mondială a Sănătăţii avertizează că, în 20 de ani, depresia va fi cea mai întâlnită problemă de sănătate care va afecta ţările dezvoltate economic, care nu vor avea resurse să-i facă faţă. Panica se răspândeşte în privinţa a ce se prefigurează a fi cea mai devastatoare maladie a sufletului şi trupului modern.

Avertismentele şi semnalele de alarmă sunt utile. Totuşi, exagerările de tot felul pot avea efecte contrare scopului. Terorizaţi de boala secolului, milioane de oameni tastează cu orele pe reţelele de socializare cu scopul de a-şi adăuga mii de prieteni virtuali.

Numărul acestora este relevant, cantitatea primează. Când scopul este să ai lista „groasă”, este ca în lumea reală a banilor: nu toţi au aceleaşi abilităţi să-i obţină. Un ţel înalt aduce cu sine pe destui care nu se pot adapta lui. Ca atare, o armată de internauţi care se însingurează pe reţelele de socializare în căutarea a cât mai multor tovarăşi.

Nu doar singurătatea în solitudine este stigmatizată în vremea modernităţii. Anatema se extinde şi asupra celor care păstrează tradiţia căsniciei ca parteneriat asumat raţional. Singurătatea în doi este alungată dintre opţiuni. Presiunea culturală este de a alerga după iubirea desăvârşită, fericirea devine obligatorie, orice formă de solitudine a sufletului în cuplu este respinsă.

Căminul tihnit, dar lipsit de dragoste pasională, nu mai e o opţiune.

De aici, creşterea numărului celor dezrădăcinaţi. Noul vine la pachet cu progresul, dar şi cu capcanele. Studii franceze arată corespondenţa dintre

utilizarea Viagra şi rata divorţurilor, consecinţă a regăsirii virilităţii. Un medicament care ar fi trebuit să sudeze relaţia de cuplu este, iată, la originea însingurării atâtor vârstnici.

Î

n acest vacarm al celor care deplâng epidemia de singurătate din lumea dezvoltată se disting şi voci discordante. Filosoful francez Pascal Bruckner scrie în cartea „Mai există oare căsătorie din dragoste?”, tradusă la Editura Trei, că „lamentările cu privire la singurătatea omului contemporan, care fac deliciul unei anumite ramuri a sociologiei, uită că ea a devenit, mai ales pentru femei, un drept care succede vechiului pact al aservirii lor”. El aminteşte că Europa a ieşit din etapa în care femeile erau împiedicate de convenţii sociale să iasă din căsătoriile nefericite şi conchide : „astăzi suntem mai singuri pentru că suntem mai liberi, chiar dacă această libertate este însoţită de o stare de angoasă”.

Libertate, singurătate, angoasă.

Nu este unica treime. Dacă admitem că singurătatea poate fi stresantă, la fel e resimţită şi absenţa ei. La modul extrem, o exprimă scriitorul francez Sylvain Tesson. El s-a stabilit timp de şase luni într-o cabană siberiană izolată, pe malul Lacului Baikal. „În pustietatea aceasta, mi-am inventat o viaţă frumoasă şi sobră, ducând o existenţă redusă la câteva activităţi simple. Am privit trecerea zilelor, având dinainte lacul şi pădurea. Am spart lemne, am pescuit ca să am ce mânca, am citit mult, m-am plimbat prin munţi şi am băut vodcă, şezând lângă fereastră. Am cunoscut iarna şi vara, fericirea, disperarea şi, în

în fericirea asta provizorie din noiembrie pînă în martie ca ieri ştiu că mîine n-o să fie nici mîine decît tot azi şi azi şi azi şi azi mereu şi de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru. e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult. dar sînt o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri.

Ioan Es. Pop, Iarnă cu Mircea

că altfel este nevoit să respire propriul aer viciat.

Spre sfârşitul perioadei de însingurare voluntară, Tesson primeşte pe telefonul conectat la satelit, mut până la acel moment, un mesaj prin care prietena îl anunţă că îl părăseşte. Nu mai vrea o relaţie cu un „fluieră vânt”. Farmecul izolării îl părăseşte pe Sylvain, cerul se face, din albastru, negru, şi sihastrul, acum „prizonier în edenul pe care mi l-am construit”, constată că singurătatea e preţioasă „când ai cui o povesti”.

Se întoarce în Franţa îndurerat şi cu adevărat singur. I-au rămas, după şase luni de izolare, în tovărăşia unor lecturi de calitate, intensitatea ataşamentului faţă de lucrurile cu adevărat necesare, o acuitate a trăirilor şi imboldul de a deveni mai bun.

Tentaţia singurătăţii este însoţită de suferinţă, aşa ne învaţă cartea lui Tesson. Dar tot el spune că, în doze terapeutice, momentele de izolare sunt utile dacă îţi doreşti să rămâi conectat la tine însuţi mai mult decât la gălăgia lumii. Într-o societate dominată de un zgomot de fond toxic-agresiv, cum e cea românească, opţiunea pentru evadarea în liniştea singurătăţii este parcă mai legitimă decât oricând.

Chiar şi numai pentru că se apropie alegerile, moment în care singurătatea din cabina de vot ar putea fi cu folos precedată de răgazul unor clipe de introspecţie neviciate de forfota televiziunilor. ***

F cele din urmă, pacea”, aşa îşi descrie Tesson aventura de jumătate de an.

Cartea sa În pădurile Siberiei, Premiul Medicis în 2011, redă modul în care izolarea în sălbăticie îl afectează pe autor. El constată că singurătatea „e un balsam pentru toate rănile. E ca o cutie de rezonanţă în care ecourile unor trăiri se aud de zece ori mai 25 SINTEZA # 8, septembrie 2014

intens când tu însuţi le propagi... Doar în singurătate ţi se umple mintea de gânduri, pentru că singurul dialog posibil este cu propria fiinţă. Te spală de păcatul flecărelii, te îndeamnă la introspecţie”.

Asemeni lui Rosseau, el ajunge să spună că singuraticul „trebuie să se supună datoriei de a fi virtuos”, pentru

iecare om este unic, aşadar e un singuratic în fiinţa lui. Chiar şi naţiunile visează la singurătate.

Scoţienii, catalanii, locuitorii Tiroului de Sud, de ce nu maghiarii din Transilvania, vor să se izoleze cât că economic vor avea de pierdut. Însă într-un dialog despre singurătate, opţiunea voluntară este doar un fragment al discuţiei. Singurătatea impusă, prin despărţirea sau dispariţia celor dragi, e de abordat în alt registru.

Un peisaj dezolant se deschide în satele şi orăşelele ţării, locuite de copii şi bătrâni vulnerabili, rămaşi singuri după exodul unei întregi generaţii. Aceştia sunt victimele însingurării politicienilor de România şi singurătatea lor nu este cea despre care am vorbit mai sus. E simptomul dezonorant al bolii unei naţiuni. n

ZO OM

ZOOM

Ruxandra Hurezean

M-am însingurat pentru că am simţit că tu nu mă mai iubești,lacrima mamei mele de gheaţă era, stăteam și rânjeam și o rugam să plângă, dar iarnă se făcuse în munţi.

M-am dat de mâncare lupilor, dar lupii erau friguroși și bolânzi.

Mâncaţi-mă! am strigat la ei, am strigat.

Noi nu, mi-au răspuns, noi nu mâncăm om îngheţat!

Nichita Stanescu, Nod 26

Raid deasupra singurătăţii

A

na Avram stă în ultima casă din cătunul Dângău de pe Munte. La cota 1200, de pe prispa casei ei verzi, Ana respiră singură tot aerul cerului. Trage o dată în piept văzduh din apus și apoi din răsărit, de la miazăzi și miazănoapte. Din aer vin semnele de la ceilalţi. Simte dacă a luat foc undeva, dacă a murit vreun animal prin pădure și miroase, dacă vine om spre munte sau dacă s-au tăiat iar pădurile de pe Găina. Simte miros de drujbă și miez de brad chinuit. Simte când vine primăvara, când se apropie iarna. Simte din aer prima zăpadă.

Tot din aer îl simte pe bătrânul ei, Aurel Avram, când se apropie de casă. Vine de jos, 16 kilometri, cu raniţa cu pâine de la prăvălie.

A

na are ochi abaștri și fruntea întinsă ca palma unui episcop.

Pe ea au alunecat soarele, ploaia si au netezit-o. Are optzeci de ani. A trăit tot timpul acolo, în căsuţa verde din vârful muntelui. A crescut copii, copiii au plecat. Bărbatul a umblat la mină, venea sâmbăta și pleca duminica. Ana așteapta. A ajuns să știe tot ce se întâmplă în jurul ei, să simtă din aer când vine iarba prin pământ spre soare. O aude. De aceea nici nu se mișcă din locul unde a fost pusă. Ca să asculte cineva toate astea.

Au scris pe ușa de la grajd numele lor.

Dacă trece cineva pe coama muntelui și le găsește cuibul când n-or mai fi ei, să știe cine a trăit acolo. Ana și Aurel și-au săpat de toamna o groapă lângă casă. Dacă se întîmplă ceva cu ei și e iarnă, iar pământul îngheţat...

Ana privește groapa ca pe o ușă spre

26 SINTEZA # 8, septembrie 2014

27 SINTEZA # 8, septembrie 2014

o lume cu mai multe suflete. Stă pe prispă și mănâncă un măr. Ne îmbie și pe noi cu unele pe care le scoate din șorţ. Ochii ei luminoși se întorc repede de la oameni spre munte, din neobișnuinţă. Singurătatea nu e grea dacă ţi-e sufletul îndestulat, spune Ana, dacă ai sufletul îndestulat, îţi e bine oriunde.

A

ndreea are 29 de ani și puţin peste patruzeci de kilograme. Întinde repede picioarele subţiri printr-o pereche de iegări, își trage tricoul peste umeri cu o dexteritate de felină și cu o smucitură de cap și-a despletit coada și-și flutură părul de două ori, în faţă și-n spate, în loc de periat. Își pune telefonul să sune la 7 dimineaţa, înainte să ajungem în gară, și apoi își trage pătura de CFR până sub bărbie. Este obișnuită cu drumul de noapte, cu cușeta de CFR și cu viaţa asta a ei. Lucrează de cinci ani pentru o firmă petrolieră în București, la departamentul IT. A plecat din orașul natal pentru că acolo nu câștiga bine. Și-a spus că trebuie să facă un efort la tinereţe. Și așa a început. Stă în chirie într-o garsonieră din Berceni.

Pleacă dimineaţa la șapte la firmă, lucrează până la opt-nouă seara, pleacă acasă pe întuneric, ajunge, face un duș și se culcă. Dimineaţa se trezește, face un duș și pleacă. Seara pleacă acasă pe la opt-nouă. Ajunge, face un duș și se culcă. O dată pe lună fuge la tren și după patru sute de kilometri, ajunge acasă. Mânâncă și se culcă. Își tot spune că ar vrea să mergă cu foștii prieteni în oraș, dar oboseala învinge.

Mănâncă supă făcută de mama și doarme. Duminică seara pleacă la tren, se urcă în vagonul de dormit, se

pregătește de drum într-un ritual precis, de multe ori exersat, se schimbă în echipamentul sport și adoarme. Ar fi vrut să-și cumpere o casă, visa să aibă doi copii și un câine... dar nu are pe nimeni. Nu are timp.

I

onuţ are 14 ani. Și-a văzut prima dată mama când avea 6. Până atunci a crezut că mama lui e bunica. În ziua când a apărut femeia mai tânără, care-i spunea că ea e mama lui, a început să plângă și să strige că nu e adevărat. Apoi s-a refugiat în camera cu porumbei. Îi adună mai ales pe cei bolnavi, îi îngrijește, îi ajută să trăiască, apoi le dă drumul. Părinţii lui, cei care au apărut târziu, lucrează în Spania, la un restaurant. Din banii strânși au început să facă o casă în sat, mai sus de cea a bunicii. Ionuţ merge cu bicicleta, în fiecare zi, la casa neterminată să vadă ce mai face. Dacă îi e dor de părinţi? „Nu, nici lor nu le e dor de mine!”

D

oina Cornea nu și-a mai putut citit toate cele 50 de volume ale dosarului ei de la Securitate.

După primele 20 a obosit. N-a mai putut trece cu ochii peste filele lui, la ce bun să mai parcurgă încă o dată mizeria acelor ani. Trăise multă vreme într-un fel de arest la domiciliu, cu miliţia la poartă. Singură în ce alesese să facă, în felul în care hotărâse să înfrunte comunismul. Când au văzut-o, după căderea dictaturii, mulţi dintre cei care auziseră de ea și de curajul ei au avut un șoc: așa arată Doina Cornea? E doar o bătrânică slabă și timidă? În mintea noastră, curajul se asocia cu o statură impunătoare. Dar nu, ea nu a avut nici măcar mușchii de partea ei. Avea să afle că nu a avut 

ZO OM

vizitiul a găsit piciorul printre ruinele castelului. L-a luat în mână, l-a șters cu pulpana, l-a băgat sub haină și a pornit spre Uzină. A fost singurul lucru din tot ce avusese, pe care contele l-a mai primit. A lucrat la Uzină, pe post de contabil, până când a murit. Niciodată nu a mai mers să vadă Castelul cu Inorogi, deși niciun kilometru nu-l despărţea de locul acela.

nici prietenii. S-a dovedit, cu tristeţe, că singurătatea din arestul impus de comuniști a fost mai ușoară decât cea ce avea să vină după, când a aflat câţi o trădaseră. Atunci a început o altfel de singurătate, din care Doina Cornea refuză să mai iasă și astăzi.

Î

n localităţile din zona HarghitaCovasna, revoluţia a fost mai altfel. Sătenii au avut o dublă măsură de ură: faţă de comunism și faţă de românii pe care i-au asociat comunismului. În focul evenimentelor, într-o comună din Harghita, localnicii au devastat primăria, au tras și seifurile cu boii și le-au dus în albia râului. Apoi i-au alungat pe funcţionarii români. Primarului, care era maghiar, n-au putut să-i aplice acest tratament și atunci i-au dat o altă pedeapsă: să nu mai treacă niciodată prin satul lor, pe șoseaua lor, printre casele lor. Să meargă peste câmpuri, pe unde o ști, dar nu prin sat. Fostul primar și-a găsit ceva de lucru la o staţie CFR. Pleca dimineaţa prin fundul grădinii, trecea peste ogoare și apoi ieșea la calea ferată. Făcuse potecă cu pașii lui. Omul nu a mai putut ajunge niciodată la cârciumă sau la biserică. Pedepsa a fost totală și definitivă. Cel mult, putea să se uite peste gard la satul care trăia mai departe.

C

ontele Karoly Korniș a avut în proprietate pământuri ce cuprindeau câteva sate. Avea un castel renumit pe care l-a renovat după model occidental și l-a dotat cu două statui imense cu inorogi, la poartă. Era pasionat de biologie, de vânătoare și de inginerie. El a amenajat și primul muzeu ornitologic din Estul Europei.

A construit o hidrocentrală pe Someș și a electrificat satul. Mergea la vânătoare cu protipendada Europei, iar la Castelul cu Inorogi îi primea în vizită pe prinţii Austriei, artiști și înalţi funcţionari de stat, dar și pe regele Carol l-a avut oaspete. Când au venit comuniștii, într-o noapte de toamnă, sătenii înfierbântaţi au ieșit cu coasele și topoarele și au atacat castelul, au distrus totul și apoi au dat foc. Contele avea un picior de lemn, pe al lui îl pierduse la vânătoare. Când a fugit de la Castel, și-a pierdut piciorul prin grădină, dar și așa, șchiop, a ajuns la Uzina Electrică, de el construită.

Acolo s-a adăpostit, alături de fostul lui angajat. A doua zi dimineaţa, 28 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ZOOM

J

Era iarnă, eram încă la catedră, Securitatea mă urmărea și se vorbea despre situaţia mea.

Amintirea cea mai dureroasă este că mă ocoleau colegii. Dacă mă apropiam de un grup care se încălzea la sobă, ei se îndepărtau.

Rămâneam singură și soba nu mi se mai părea caldă.”

Doina Cornea

ean Jacques Rousseau a avut perioada lui de glorie, în care și-a câștigat mulţi admiratori.

Dar după apariţia romanului educativ „Emil”, a început o adevărată prigoană.

Cartea a fost cenzurată de Sorbona și arsă din ordinul parlamentului. Înnebunit, Rousseau a părăsit Franţa, înainte ca ordinul de arestare emis împotriva lui să fie pus în aplicare. S-a refugiat în orașul său natal, Geneva, dar și de acolo a fost alungat. Dintr-un sat unde se retrăsese, a fost izgonit cu pietre. O vreme a stat pe o insulă, apoi la David Hume, iar mai târziu și-a găsit adăpost la un prieten în Franţa.

Acolo a și murit, câţiva ani mai târziu.

Tristetea și singurătatea i-au grăbit sfârșitul. Rousseau ajunsese însă să spună cu seninătate că singurătatea i-a readus pacea și puterea de a visa. În ultimii ani a scris o carte de confesiuni în care este preocupat mai mult de el decât de restul lumii.

P. S.: În timp ce scriu aceste rânduri, lumea este cutremurată de vestea decapitării unui jurnalist american, după ce a stat captiv în mâna fanaticilor islamiști timp de doi ani. Nu a putut fi găsit și eliberat cu niciun chip. Nici puternica Americă, nici NATO, nici ONU, nici UE, nici presa mondială, nici Carta Drepturilor Omului, nici măcar vreun sirian normal la cap, nimeni nu l-a salvat timp de doi ani. Foley s-a trezit singur cu un călău în faţă și un cuţit la gât. Acolo, în deșert, dispăruse toată lumea cu care credea că are de-a face. Când a plecat în misiune, fotoreporterul James Foley a considerat că pleacă în numele nostru, al tuturor, să fie ochii și urechile lumii în mușuroiul războinic. Era reprezentatul unei instituţii de presă, aparţinea unui club de profesioniști, unei ţări, unui scop. Când a ajuns acolo, a constatat că e un om singur: el, călăul și cuţitul. Ultimele cuvinte ale lui Foley ar fi trebuit să fie: n Nimeni nu te va salva!

Campanie în pădurea de beton a singurătăţii Radu Hângănuţ 29 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ZO OM

ZOOM

n Cu lacrimi în ochi şi inimile frânte şi-au lăsat din braţe copiii îmbrăţişând singurătatea străinătăţii

C

odru-i frate cu românul”, spunea Mihai Eminescu în urmă cu două secole. În timp însă, românul a dezvoltat o nefericită abilitate de a distruge relaţiile, izolându-se în propria-i singurătate. Ani de-a rândul, copacii au căzut pradă lăcomiei şi lipsei de perspectivă a celor mulţi, până când munţii impunători au devenit deşert singuratic. Răzbunarea lor a fost necruţătoare, oamenii locului fiind nevoiţi să treacă graniţa pentru a-şi câştiga pâinea.

Cu lacrimi în ochi şi inimile frânte şi-au lăsat din braţe copiii îmbrăţişând singurătatea străinătăţii. „Nu vrem, dar trebuie să plecăm”, este imnul pe a cărei linie melodică prea mulţi tineri au făcut primii paşi într-o viaţă derulată nenatural, alături de bunici, unchi sau mătuşi. Astăzi, mulţi dintre „părinţii risipitori” fac cale întoarsă spre locurile din care au plecat să aducă bani. Vin cu buzunarele pline, dar cu sufletele inundate de lacrimile vărsate în anii de pribegie, în care familia şi-au văzut-o, în cel mai bun caz, deschizând un sertar cu poze dintr-o tabără de muncitori de la marginea unei culturi de zarzavaturi sau căpşuni. Acasă descoperă că 30 SINTEZA # 8, septembrie 2014

timpul nu i-a menajat: copiii le-au devenit adolescenţi, părinţii le-au îmbătrânit şi singurul scop le este acela de a recupera anii pierduţi.

Ani în care singurătatea a măcinat continuu, lăsând urme pe care casele cu etaj, maşinile scumpe sau vacanţele la Marea Mediterană nu le mai pot acoperi. Însă singurătatea nu naşte doar monştri ci, în cazul celor puternici prin definiţie, sculptează cu lovituri dure un caracter ce le poate finalmente grăbi drumul spre succes. „Dacă nu ai o drujbă-n curte, nu eşti gospodar”, este o zicală bine cunoscută prin satele de la poalele Munţilor Bârgăului. Timp de zeci de ani, localnicii au jucat rolul unor călăi pentru pădurile din zonă şi, în scurt timp, nu au mai rămas nimic de tăiat.

Brusc, unicul „angajator” al locului nu a mai fost de găsit şi problema supravieţuirii a devenit mai palpabilă ca oricând. Deschiderea graniţelor Uniunii Europene a fost poarta spre o nouă pădure. Cu mai mult potenţial, mai diversificată ca ofertă de muncă şi mai bănoasă, „străinătatea”, aşa cum vorbesc oamenii locului în sens general despre ţările în care consătenii lor au plecat în „campanie” (denumirea populară a sezoanelor de recoltă în Spania), le-a zâmbit frumos

celor pentru care viitorul era incert şi i-a momit cu mii de euro ce puteau fi adunaţi în scurt timp.

Axa singurătăţii Someş - Spania Valea Someşului abundă în case mari, viu colorate, în ale căror curţi se odihnesc maşini înmatriculate în Spania sau Italia. Este sezonul concediilor, astfel că cei plecaţi în restul anului la muncă în străinătate revin în ţară pentru a investi banii câştigaţi. După care pleacă din nou.

Pentru veteranii în ale acestui tip de transhumanţă, regretele sunt mai mici de la an la an, chiar dacă în urma lor rămân copii care peste ani nu vor putea motiva o acţiune spunând „Aşa m-au învăţat părinţii”.

Comuna Leşu, aflată la ceva mai mult de 40 km de municipiul Bistriţa, pare în această perioadă a anului un şantier de construcţii. Sute de familii s-au reunit şi încearcă să recupereze lunile sau chiar anii în care doar internetul le-a mai dat şansa să se vadă. Bucuria este însă cumpătată, căci toţi cunosc, cu exactitate de ceas elveţian, data şi ora la care, din nou, cu privirile copiiilor urmărindu-i din pragul uşii, vor îmbrăţişa compromisul financiar şi singurătatea unei lumi în care până şi cerul le este străin.

Din cele 800 de familii din satele Leşu şi Lunca Leşului, în mai bine de 200 dintre ele, conform recensământului din 2011 sunt unul sau chiar ambii părinţi plecaţi din ţară. Invariabil, copiii au rămas în grija bunicilor şi a familiei, repetându-şi la nesfârşit promisiunea auzită pe scările autocarului: „Venim repede acasă”.

Cum majoritatea aveau cel mult studii medii, singurele domenii în care au putut munci peste graniţă au fost agricultura şi construcţiile, în cazul bărbaţilor. Adela Fodorca a plecat în Spania în 2002 lăsând în urmă două fetiţe, de şase, respectiv opt ani. Până să plece, muncise într-o fabrică de textile din Năsăud, dar imediat după ce s-a căsătorit şi a născut, a renunţat la locul de muncă.

Lipsa banilor a determinat-o să facă, alături de familie, o alegere aproape imposibilă: să rămână acasă unde neajunsurile erau din ce în ce mai mari sau să plece pentru a asigura un viitor financiar mai bun. Zece ani a durat pribegia prin solariile cu legume de la marginea oraşului Motril, timp în care Anamaria, una dintre fiicele ei, a devenit adolescentă. „Nu aş fi vrut să plec, dar lipseau banii. Aici nu mai aveam ce să facem, fabrica era deja închisă, nu mai era unde să te angajezi. Când am plecat, a fost o zi groaznică. Am plâns mult şi aici, şi pe autocar. Plângeam în fiecare zi şi acolo, dar ştiam că trebuie să muncesc, să merg mai departe şi să vin acasă. Eram foarte mulţi români acolo, dar tot singur te simţeai. Vorbeam la telefon cu familia, dar tot mai bine era când veneam acasă. A fost foarte greu, însă cu banii aceia am reuşit să terminăm casa, să mai cumpărăm nişte terenuri şi să ne luăm maşină.

Pe fete le duceam în Spania, la mare, în vacanţă. Nu aş fi putut face asta niciodată dacă nu plecam atunci. Am urât locul acela, chiar dacă am trăit 10 ani acolo. Spania nu e un loc care să îţi placă. De plăcut, îţi plac banii. Spania o urăşti, dar nu ai ce face. Stai acolo, îţi faci treaba, faci bani şi vii acasă sperând că nu mai trebuie să pleci. E un compromis foarte mare, am pierdut mult timp din viaţa fetelor mele. Dar dacă ar fi nevoie, aş mai merge o dată pentru că acum văd că ne e bine”, spune Adela.

Anamaria are acum 16 ani şi nu este deloc de acord când îşi aude mama convinsă că alegerea a fost una bună. Se îneacă în lacrimi încă din primul moment în care încearcă să 31 SINTEZA # 8, septembrie 2014

descrie ziua plecării mamei ei. Cei 10 ani petrecuţi de ea în solariu i-au oferit siguranţă financiară şi câteva vacanţe pe plajele spaniole, însă valurile spumoase ale Mediteranei nu au reuşit să spele singurătatea trăită în acest răstimp. „Aveam şase ani când a plecat.

Era o zi de miercuri, am fost foarte supărată şi ştiam că nu o să fie uşor. Înainte ne-a întrebat dacă o lăsăm şi pe ea să plece şi noi am spus «da», chiar dacă nu voiam asta. Ne-a spus că ne trimite bani şi ne putem cumpăra ce vrem. Atunci a contat asta, era tentant să am mai multe jucării şi dulciuri. Când am făcut şapte ani, în prima zi de şcoală, mi-am dat seama că e foarte greu fără părinţi. Atunci a trebuit să merg cu bunica. Ea ne-a crescut şi ne-a oferit tot ce am avut nevoie. O întrebam câteodată dacă şi când vine mama. Ea ne spunea ce vrem să auzim, doar ca să nu ne supere. De la o vreme ne-am obişnuit cu lipsa lor, dar a fost greu şi când sora mea mai mare a plecat la liceu, în Bistriţa. A fost un nou şoc pentru mine când a plecat. Au fost ani grei în care aveam tot ce voiam, din punct de vedere material, dar nu îi aveam pe ei. Îi simţeam aproape şi faptul că în vacanţe mai mergeam acolo a mai compensat. Spania şi oraşul acela nu mi-au plăcut niciodată. Mă plictiseam repede, nu aveam prieteni şi tot timpul am avut tendinţa să asociez acel loc cu locul care «mi-a răpit părinţii». Acum, când a venit mama acasă, sacrificiul a meritat într-un fel. Eu nu aş face asta, nu aş putea pleca fără copii. A fost foarte greu să recuperăm toţi aceşti ani pierduţi.”

Corina are încă două surori, este pasionată de desen şi mare parte din timpul pe care îl petrece singură se consumă în faţa şevaletului şi a colilor de hârtie. Din nefericire pentru ea, ultimii şapte ani i-au oferit multe oportunităţi de a fi singură, după ce mama ei a plecat. „Ne-a luat în braţe, ne-a pupat şi a spus că vine repede”.

După şapte ani, în casa familiei Corinei, mama continuă să lipsească.

La fel ca mulţi alţii, femeia a păşit cu frică în lumea solariilor dar, spre deosebire de mulţi alţii, în cazul ei, Spania s-a dovedit un loc mai bun. Şi-a întemeiat o familie acolo, iar cu cele trei fete ale ei mai vorbeşte din când în când pe Facebook.

Corina a fost singura care, povestind experienţa de a creşte

fără mamă, nu a plâns. În ochii ei nu mai există nicio licărire atunci când vorbeşte despre cea care în urmă cu şapte ani îi promitea că se va întoarce.

S-a obişnuit cu ideea şi recunoaşte că întoarcerea ei acasă nu ar mai salva nimic din anii pierduţi. Tatăl şi sora ei mai mare i-au ţinut locul şi au şi acum grijă să nu îi lispsească nimic.

Experienţa i-a unit şi acum Corina face acelaşi lucru pentru mezina familiei. „Încă nu îmi dau seama cum ni s-a schimbat viaţa. Ne-a trecut dorul de ea după câţiva ani. Mai vorbim doar pe internet, dar de şapte ani nu am mai văzut-o. Sora mea mai mică aproape că nu o cunoaşte. Ne-am ajutat fiecare una pe cealaltă. După atâta timp s-a pierdut şi căldura din vocea ei.

Sincer, nu îmi amintesc aproape nimic despre ea, când era aici. E o experienţă foarte greu de digerat care totuşi ne-a maturizat. Asta e singura parte bună.

Am crescut fără sfaturile unei femei şi a trebuit să compensăm cu tata. S-a descurcat foarte bine în contextul în care are totuşi trei fete”, spune Corina, care din toamna acestui an este liceancă, la Grupul Şcolar de Servicii din Bistriţa.

„Nu mai voiam să vorbesc cu nimeni, mă simţeam izolată” Capul familiei Suci, care locuieşte tot în localitatea Leşu, a început să fie „călător” în urmă cu 10 ani, atunci când pentru prima dată a decis să plece la muncă în Spania. La aceea vreme, fiicele lui, Ancuţa şi Denisa, aveau şapte, respectiv un an şi jumătate. „Îmi amintesc că l-am condus împreună cu mama. Nu am fost foarte afectată, pentru că atunci îmi puteai distrage atenţia cu orice jucărie.

Ceva mai târziu mi-am dat seama că dispăruse ideea de familie cu care eram atât de obişnuită. Dintr-o dată eram doar noi şi mama. Eram sigură că va veni înapoi, dar m-a speriat situaţia aceasta. Am resimţit lipsa unui bărbat în casă, pentru că, după plecarea lui, toate responsabilităţile lui i-au revenit mamei şi ale ei nouă. Totul era mai greu, dar a fost şi o parte bună, pentru că am învăţat de mici să îi ajutăm pe cei de lângă noi. Când venea acasă, încercam să recuperăm timpul pierdut şi eram pregătiţi de cei din familie de plecarea lui iminentă. Câteodată, când treceau mai multe 

ZO OM

zile fără să vorbim, mă speriam că nu va mai veni niciodată acasă”, spune Ancuţa, care în prezent este în clasa a XII-a a Colegiului Naţional „Andrei Mureşanu”.

Pentru sora ei însă, lucrurile nu au fost atât de „simple”. Când tatăl ei a plecat, Denisa abia dacă putea să-i rostească numele, iar prima lui revenire în ţară a fost un şoc pentru ea atunci când şi-a dat seama că omul care aleargă spre ea cu braţele deschise îi este complet străin. „Vorbisem cu el la telefon, dar când a venit nu era cum mi-l imaginasem.

Parcă aşteptam pe altcineva. Ancuţa îmi mai arăta poze şi plângeam când le vedeam. Ştiam că pentru noi e plecat, dar sigur că nu înţelegeam”, povesteşte Denisa, mezina familiei.

Ca şi cum plecarea deja obişnuită a tatălui nu a fost de ajuns, la urechile celor două surori avea să ajungă recent vestea că şi mama va pleca la muncă în Spania. În timp ce Ancuţa a acceptat provocarea şi a preluat frâiele gospodăriei, Denisa a suferit un adevărat şoc emoţional. „M-am simţit brusc foarte singură, deşi o aveam pe sora mea şi pe bunici.

Mă ascundeam de toată lumea, plângeam ore întregi şi nu voiam să văd pe nimeni. Voiam să stau singură acasă şi aveam impresia că nu mai am pe nimeni. Când nu am mai putut, m-am dus iar la bunici şi mi-am revenit puţin. Oriunde mergeam şi oricât de bine era, nu era mama şi asta era singurul lucru important. Mi-era teamă că voi avea probleme şi ea nu va fi lângă mine să mă sfătuiască. Asta a durut cel mai mult. Sora mea era şi ea plecată la liceu... nu mai aveam pe nimeni”, îşi aminteşte Denisa care, după şase luni de maturizare forţată şi-a revăzut mama, reîntoarsă acasă cu promisiunea că nu va mai pleca. Tatăl lor însă este deja în Spania.

Veronica este şi ea din comuna Leşu şi am găsit-o la primărie, în vizită, pentru a-şi saluta câţiva prieteni.

Alături de soţ şi cei şase copii, femeia care acum are 42 de ani trăieşte în Spania, în regiunea Andaluzia. Pentru ea, primul exod în Peninsula Iberică s-a petrecut în urmă cu 10 ani. Ea nu fusese niciodată angajată, iar soţul ei muncea, ca mulţi alţii, „la pădure”.

După o lungă dezbatere în familie, stâlpul familiei a intrat în concediu pentru a putea avea grijă de copiii, cel mai mic dintre ei având doar un an când mama lui a plecat.

32 SINTEZA # 8, septembrie 2014

„A fost foarte greu. Prima dată am plecat singură şi mi-am lăsat copiii acasă. Copiii îmi erau mici, cel mai mic nu avea nici un an şi eu a trebuit să plec de lângă el, pentru că nu erau efectiv bani. Am cules salată acolo într-un sat plin de români. Ne întâlneam şi vorbeam, dar tot era greu.

Eram toţi acolo, dar parcă eram cu atât mai singuri. Îmi doream să vin acasă în fiecare zi, plângeam în fiecare zi după copii şi locurile acestea. A fost incredibil de greu. Îmi era teamă de ce s-ar putea întâmpla cu vieţile lor cât sunt plecată”, spune Veronica.

Pentru că nu mai suporta singurătatea, Veronica a hotărât să îşi aducă toată familia în Spania, la noua casă de compromis. A urmat o perioadă neagră pentru cei mici, rupţi brusc de lumea de basm din zona muntoasă în care copilăreau şi relocaţi cu forţa într-o lume a betoanelor, la malul mării. În urma lor a mai rămas doar tatăl Veronicăi, care s-a şi stins mâhnit de singurătatea ce l-a cuprins după ce, subit, din casa lui a dispărut atât soţia cât şi fiica lui şi familia ei. „Am suferit mult, dar a meritat.

Dacă rămâneam, lucram toţi la pământ. Nu asta mi-am dorit pentru copiii mei. Am făcut toţi multe sacrificii, am trăit singură, dar a meritat. Acum am un loc de muncă, ei merg la şcoală şi e bine. Ne e dor de casă pentru că «acasă» e încă aici.

Nu ne place, dar vrem să ne facem o pensie acolo să termine copiii şcoala şi să venim aici, să trăim liniştiţi. Pentru asta am transpirat atât şi am trudit în solariile acelea”, explică Veronica, cel mai probabil cu gândul la plecarea de a doua zi spre Spania.

Sorbona, staţie pe drumul singurătăţii Există şi cazuri în care o copilărie fără unul dintre părinţi nu se transformă în dramă. Anamaria Ţărmure locuieşte în localitatea bistriţeană Căianu, dar a terminat cursurile Colegiului Naţional „Andrei Mureşanu” din Bistriţa. Mama ei a plecat din ţară încă din anul 2000, dar tânăra a rămas pe baricade. Astăzi se bucură de frumuseţile oraşului luminilor, Paris, acolo unde studiază la Universitatea Paris Sorbonne. A trecut rapid peste singurătate, a înţeles-o şi a decis să nu o lase să-i decidă viitorul, care a răsplătit-o aducând-o alături de mama ei, în capitala Franţei.

ZOOM

„Aveam şase ani când a plecat. Îmi aduc aminte că, înainte cu o zi de plecare, au venit prieteni şi vecini să-şi ia rămas bun, iar eu mă ascundeam şi plângeam. Pentru mine a fost foarte grea plecarea ei, deşi nu am rămas singură, sora mea mai mare şi bunicii fiind cu mine, însă mama e mama, nimeni nu poate înlocui absenţa ei.

Ziua în care ea a plecat a fost una dintre cele mai triste zile din viaţa mea. Simţeam că o parte din mine a plecat cu ea şi nu făceam nimic altceva decât să plâng şi să iau hainele ei din dulap şi le îmbrăţişez”, îşi aminteşte Anamaria.

Ca mai toţii copiii puşi în situaţia de a creşte fără un părinte, Anamaria a suferit primul şoc în chiar prima zi de şcoală. Pentru ea, primii paşi pe lungul drum al educaţiei nu au fost o bucurie în lipsa mamei, dar pe parcursul anilor de şcoală, cea care i-a dat viaţă a avut grijă să-i fie aproape prin bunici şi sora mai mare a Anei. Între timp, mama ei a plecat din Italia şi locuieşte în Franţa unde a ajuns şi Anamaria. Determinarea ei i-a oferit prilejul să se stabilească în Hexagon nu pentru a munci, ci pentru a studia la o universitate cu renume mondial, Universitatea Paris Sorbonne. „Cu siguranţă, experienţa pe care am trăit-o, distanţa dintre mine şi părinţii mei, m-a făcut să mă maturizez mult mai repede. Şi da, educaţia a fost, este şi va fi cel mai important lucru pentru mine. Însă nu pot spune că dau importanţă educaţiei pentru a nu fi nevoită să fac sacrificiul pe care l-au făcut părinţii mei, ci pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu independentă, să am o carieră care să îmi aducă plăcere şi profit în acelaşi timp. Totuşi, un lucru cert este că eu voi încerca să fiu mereu aproape de familia mea, mai ales să îmi văd copiii crescând lângă mine, să le dau educaţia şi afecţiunea de care au nevoie”, mai spune ea. Înapoi în Leşu, casele se ridică cu mare hărmălaie pe toate dealurile pe care acum mai puţin de 10 ani erau brazi impunători. Munţii au fost dezgoliţi şi lăsaţi în singurătate, dar răzbunarea lor a fost pe măsură: de îndată ce vara se va încheia, satul va fi aproape gol şi sute de muncitori se vor întoarce în solariile spaniole, în timp ce, din prag, copiii îi vor privi deja pregătiţi pentru încă o „campanie” de singurătate. n

Ştefan Ilie

Blestemul imigrantului Să şezi visând pe ţărm, pe lunci, pe stânci, să mergi unde-i pădurea mai obscură, în locuri unde tainele-s adânci şi unde tu eşti cea dintâi făptură; să vezi de sus ce alţii nu văzură, s-ajungi pe culmi cu fiarele a sta, s-admiri un pisc, un hău, o apă pură nu-i a fi singur, ci a conversa cu farmecul Naturii, cu măreţia sa.

Dar în mulţime, forfotă, foială, s-auzi, să vezi, să simţi şi să posezi, pierdut, pribeag, muncit de îndoială, lipsit de ale dragostei dovezi, neadecvat, scăzut, lovit de boală!

Să n-ai un prieten, un ortac, un frate, să n-ai pe nime-n care să te-ncrezi, cu milioane-n faţă şi în spate e a fi singur, e singurătate!

Lord Byron, Singurătate (Solitude)

33 SINTEZA # 8, septembrie 2014

P

ăşeam pentru o perioadă de doi ani într-o ţară pe care o cunoșteam doar prin prisma turistului ce avusese posibilitatea de a se bucura de domeniile schiabile moderne și generoase în perioada vacanţelor de Crăciun sau a celor dintre semestrele școlare, numită Austria. Mă aflam cazat la Hotelul Capri, situat pe bulevardul Praterstraße, între Prater și Schweden Platz, într-o zi de început al lui februarie 2011 și așteptam telefonul unui agent imobiliar pentru vizionarea unor apartamente, locuinţa fiind cel mai important lucru la începutul unui nou drum.

Prin fereastra camerei de hotel pătrundeau razele de soare ce promiteau venirea primăverii, nimic mai potrivit pentru vizionarea unor apartamente, dar mai ales pentru a lua o decizie destul de urgentă, dar si importantă. Cobor în faţa hotelului și, în câteva secunde, aud melodia telefonului meu și văd, coborând dintr-o mașină, o doamnă vorbind la telefon ce se îndrepta grăbită către intrarea hotelului. Era ora 9 fix, punctualitate germană. În acea zi am vizitat șase apartamente situate relativ central, jumătate dintre ele în clădiri aproape noi și cealaltă jumătate în clădiri mai vechi. Dintre acestea, un singur apartament mi-a dat senzaţia că este în armonie cu așteptările mele, se afla pe strada Argentinierstraße, stradă ce începe din Karlsplatz și se termina în Belvederegasse. Karlsplatz reprezintă un reper geografic, dar și cultural pentru Viena, aici se află Karlskirche sau Biserica Sfântul Carol, fiind una din cele mai frumoase și mai  interesante clădiri, combinând

ZO OM

elemente arhitecturale din Grecia și Roma Antică cu barocul contemporan vienez. În această piaţă mai regăsim: Kunsthalle Wien Karlsplatz, Technische Universität Wien și Wien Museum Karlsplatz. Până la Operă din aceasă piaţă se parcurg 500 de metri pe jos în aproximativ 8 minute, ceea ce face din Karlsplatz un reper cultural foarte vizitat. Argentinierstraße este o stradă linistită, ce urcă lent dinspre Karlsplatz către Belvederegasse, perspectiva având punct terminus Parohia catolică „Sfânta Elisabeta”, având de-a lungul său Ambasada Republicii Elene și Ambasada Regatului Spania, ORF Funkhaus Wien (Radio Viena) și Teatrul Akzent, dar cel mai important, cum avea să devină pentru mine, Institutul Cultural Român, la numărul 39. Acea zi mi s-a părut extraordinar de lungă, plină de o încărcătură emoţională în vederea luării unei decizii de care depindea arealul în care urma să-mi petrec cea mai mare parte a timpului aici, în Viena. Am promis agentului imobiliar că voi comunica alegerea făcută de comun acord cu soţia în privinţa apartamentului de închiriat până la ora 19.00 în aceeași seară.

Nu a fost să fie, în scurt timp de la despărţirea noastră am primit vestea că apartamentul fusese deja închiriat.

Am început să caut pe internet ofertele altor agenţii imobiliare pentru apartamente ce se aflau pe aceeași stradă sau în imediata vecinătate, ore întregi am petrecut tot căutând, nimic nu a fost de găsit. A doua zi a debutat cu aceeaşi activitate, mi-am extins zona de căutare şi către anunţurile făcute de proprietari, când aud în ușa camerei de hotel un ciocănit aproape imperceptibil, deschid și văd chipul unei cameriste între două vârste. Îmi spune că dorea să facă curat în cameră, că nu durează mult și, dacă doresc, în acest timp îmi pot petrece timpul la cafe-barul ce tocmai își deschisese programul. Am răspuns că prefer să rămân în cameră, că sunt presat de timp să-mi caut un apartament pentru închiriat și că fiecare zi pierdută aduce un minus financiar destul de important, prin plata hotelului. Deși mă așteptam să fiu din nou întrebat dacă prefer să merg la cafe-bar sau să rămân în cameră, am fost întrebat dacă doresc să fiu pus în legătură cu un agent imobiliar, unul foarte bun, cunoscut de foarte mulţi. Fulgerător iau hotărârea şi răspund că doresc să cunosc și alt agent imobiliar. În 34 SINTEZA # 8, septembrie 2014

clipa următoare o aud pe cameristă că întreabă pe altcineva de pe holul hotelului într-o limbă română ce părea venită din vremuri îndepărtate: „Cum îl cheamă pe maklerul din Negotin?”

O bucurie începuse să-mi cuprindă inima, auzeam românește și, mai mult, persoana era dispusă să-mi ofere o mână de ajutor. Fără să aștept să aud răspunsul celeilalte persoane, spun repede în românește că sunt din România, că putem vorbi pe limba noastră și nu în germană. Faţa cameristei se lumină şi mai mult, un zâmbet părea să fie toată faţa ei. ,,Așa, domnule dragă, de ce nu ai spus de la început că sunteţi din România? Noi suntem din Negotin, de la graniţă cu România, aici jos la Severin”. Între timp, în pragul ușii văd chipul unei femei trecute de 50 de ani, se îndreaptă spre mine şi se prezintă: „Mă numesc Vuchiţa şi sunt tot din Negotin, vorbim amândouă românește, părinţii nostri nu au vorbit decât româneşte, noi a trebuit să învaţăm și sârbește, acum chiar rupem și ceva germană, de nevoie, trebuie să ne câştigăm existenţa, fără să vorbești deloc germană este foarte greu”. Scoate telefonul mobil, formează numărul și în scurt timp începe o conversaţie în limba română, în care spune că a cunoscut un domn din România ce dorește să închirieze un apartament în Viena. Primesc pe o bucată de hârtie un nume, un număr de telefon și o adresă. Îmi spune că domnul cu care a vorbit este tot din Negotin, că vorbește și românește și că este dornic să mă ajute în căutarea apartamentului dorit.

Răspund bucuros cu un mulţumesc din toată inima și părăsesc mulţumit camera îndreptându-mă către cafebarul ce tocmai deschisese. În timp ce am savurat un Café mélange (o cafea neagră acoperită cu frişcă, foarte populară în Austria) , o sun pe soţie şi îi povestesc întâmplarea, stabilim ora la care putem merge la agenţia imobiliară și fixez întâlnirea cu noul agent imobiliar. Pășesc de astă dată în agenţia imobiliară împreună cu soţia, întreb cum îl găsesc pe domnul Stevanovic, sunt îndreptat către un spaţiu de primire a clienţilor și, în scurt timp, suntem întâmpinaţi cu, „Bine aţi venit la noi!”, facem cunoștinţă și aflăm numele agentului, Drăgan Stevanovic, sau Drăgan, aşa cum am fost încurajaţi să-i spunem.

Ne spunem pe scurt povestea, că suntem veniţi pentru doi ani in Viena, că trebuie să închiriem un apartament

ZOOM

pentru această perioadă, că dorim să fie relativ central, aproape de birou, cu legături bune de transport, dacă se poate linie de metrou, apartamentul să se afle dacă se poate, într-un imobil cât de cât nou. Așteptam să fiu întrebat și ce mai doresc, rușinat fiind puţin de seria de condiţii puse. Surpriză! În schimb, sunt întrebat dacă dorim să ne uităm singuri în baza de date a agenţiei, bază ce conţinea toate detaliile posibile, altele decât cele ce pot fi vizualizate în calitatea de client.

Până să accesăm baza de date şi să punem filtrele dorite de noi, Drăgan ne mai spune că, dacă nu găsim ceva pe placul nostru, este dispus să ne ajute să căutăm direct de la particulari apartamentul dorit, cu ajutorul unor site-uri sau în anumite ziare ce conţin astfel de oferte. Am petrecut mai mult de două ore tot căutând şi selectând posibile apartamente. Obosiţi și suprasaturaţi de atâtea informaţii și imagini, ne-am luat rămas bun, urmând să stabilim legătura a doua zi, să stabilim un plan de acţiune.

Drumul până la hotel a fost destul de scurt, dar conversaţia despre oamenii întâlniţi, despre aceşti români din Negotin, a continuat până spre miezul nopţii. Peste toată această descoperire ce fascina, plutea ceva, era dorinţa de a-l ajuta pe celălalt și doar atât. În ziua următoare accesez câteva site-uri din cele indicate de Drăgan, în care se găseau numai anunţuri făcute de către proprietari, găsind unul ce mi-a atras atenţia în primul rând prin zona verde ce părea să inunde întreaga fotografie. Culeg repede datele despre adresa unde se afla, verific traseul pe Google Maps, îmi notez câteva repere în agenda telefonului și plec pe jos către acest apartament, aveam de mers cam o jumătate de oră. Drumul cel mai scurt m-a condus prin parcul Prater, apoi pe lângă locul unde începuse construcţia unui nou sediu al Universităţii din Viena, sfârșinduse într-un ansamblu nou de clădiri, marea majoritate fiind sediile unor companii precum OMV, Unilever, Sandoz, Novartis si Xerox Austria. În acest nou ansamblu se afla un singur bloc cu apartamente, mare parte din apartamente nici nu erau locuite, blocul fusese finalizat de curând, nimic mai bun pentru noi. Am făcut un ocol de 360 de grade al zonei și în acel moment am simţit că nu mă mai interesează alte oferte, că este locul unde putem încerca să locuim, mai mult, zona verde îmi aducea aminte

de cartierul Titan din București unde am crescut, școala din spatele blocului părea să fie la aceeași distanţă cu cea de acasă, liniștea și aerul curat de acasă păreau să fie la fel de prezente. Îmi sun soţia și îi spun că am găsit ce căutam, mai adaug ca voi face tot posibilul să obţin spre închiriere acel apartament, ceea ce i-a adus și ei o mare bucurie, simţind cât de fericit eram. Simţeam nevoia unui sprijin, a unui om cu experienţă în acest domeniu și, mai mult, a cuiva care să cunoască toate aspectele în cel mai mic detaliu, ce decurg în acest proces numit închiriere.

Drăgan era persoana cea mai potrivită pentru a mări șansele unei reușite, ceea ce am și făcut. L-am sunat și i-am povestit totul cu o nerăbdare izvorâtă parcă din teama de a nu rata, încă o dată, închirierea apartamentului. Reușim să stabilim o întâlnire cu proprietarul pentru ora 17.00, la care am venit împreună cu soţia și Drăgan. Nu a durat mult, am obţinut apartamentul la preţul chiriei cerut de proprietar, nimic mai puţin, dar contractul a fost făcut în majoritatea termenilor ceruţi de noi.

Bucuroși, eu și soţia l-am întrebat pe Drăgan cât ne costă serviciul său și modalitatea prin care putem plăti, cash sau prin bancă.

Drăgan ne-a privit, pe rând, în ochi pe fiecare şi cu un zâmbet imperceptibil, ne-a răspuns; „Nu vă costă nimic, esenţa unei prietenii posibile în viitor constă în binele reciproc pe care prietenii vor să şi-l facă”. După o pauză scurtă continuă „poate vă costă timpul unei vizite scurte la mine acasă, doresc să vă prezint familiei mele și poate să împărtăşim ceva din experienţele noastre, desigur, dacă propunerea vă este pe plac”. Priveam cu admiraţie, dar si cu o oarecare nedumerire, era ceva amestecat, nu puteam să deslușesc ce părea de neînţeles în această toată poveste pe care o trăiam atât de intens și într-un timp atât de scurt. Am protestat, am spus că este greu de acceptat să nu plătim nimic, că timpul fiecăruia este preţios, că nu poţi obţine ceva fără să te coste nimic, că trebuie să lase atunci să apreciem noi, dar avem teama să nu greșim cu ceva... „Vă trimit adresa unde locuiesc pe sms și vă aşteptăm mâine seară la o cafea la ora 19.00 la noi acasă” - spuse Drăgan plecând grăbit către mașina sa, nu înainte de a-și lua rămas bun.

A fost o zi plină de emoţii și satisfacţie, pășisem fără să simţim pe 35 SINTEZA # 8, septembrie 2014

tărâmul unei alte lumi, o altă cultură.

A doua zi la ora 19.00 ne aflam în faţa casei lui Drăgan, undeva la marginea Vienei, într-un cartier ce-mi amintea de Vatra Luminoasă din București, case îngrijite, o stradă cu mulţi copaci și o liniște adâncă.

Ușa casei se deschide, o femeie minionă cu ochi negri și vioi pășeste în prag si auzim; „Bine aţi venit la noi!”. În livingul casei se afla Drăgan cu cei doi copii ai săi, Sașa și Andreea, primul elev la unul dintre cele mai bune licee tehnologice, și Andreea, studentă la BA International Development, University of Vienna.

Discuţia cu cei doi copii ai lui Drăgan am fost nevoiţi să o purtăm în limba engleză, Drăgan ne-a spus că doar Andreea înţelege româneşte, dar vorbește un pic mai greu, Jovanović nu înţelege decât câteva cuvinte.

A urmat povestea lui Drăgan și a familiei sale. S-a născut în Negotin unde primele cuvinte auzite au fost în românește, de la mama sa, până să ajungă la școală nu a vorbit decât limba romană în sânul familiei. La școală a învăţat limba sârbă ca pe o limba străină, a trebuit să o înveţe dacă și-a dorit să deprindă o meserie și să profeseze mai departe. A plecat din Serbia în Austria, căsătorit și având un copil, pe Andreea de doi ani, trecând prin perioade de dezamăgiri urmate de reînvierea nădejdii. A încercat un nou capitol în viaţa lui, pe care în optica îngustă a tinereţii l-a considerat, la un moment dat, o nouă viaţă. Nu era. „Dragul meu prieten, te pot deja considera așa”- spuse Drăgan și, continuă „este adevărat, mori de mai multe ori în viaţă, dar nu pentru a începe o nouă viaţă; o continui pe singura care ţi-a fost dat să o primești.

Iluzia că ceva s-a terminat, că începe ceva deosebit de astă dată este naivă, devreme ce tragi după tine tot trecutul, toate amintirile, toate obiceiurile; dar mai ales și pentru că viaţa te readuce pe urmele pașilor tăi. Nu poţi uita glasul mamei ce ţi-a şoptit primele cuvinte, nu poţi uita strigătul la joacă al fraţilor și prietenilor, orele de școală unde te-ai luat la întrecere, cu tine, cu ceilalţi, prima iubire, arhitectura străzilor și a orașului în care te-ai format ca adult. Este adevărat că poţi să simţi un altfel de libertate, că te poţi valorifica mai bine, că poţi câștiga mai mult, că poţi conjuga mai mult și mai des verbul a avea, dar mult mai puţin verbul a fi. Primul blestem al imigrantului este singurătatea.

Oricât te-ai strădui să înveţi limba

ţării de adopţie, nu ai să reușești să te exprimi ca în limba maternă, îţi lipsesc semnificaţiile cuvintelor repective, nu reușești decât după ani în șir petrecuţi printre noii tăi prieteni.

Este adevărat că aici am putut să ne facem o viaţă mai bună, în care ne-am satisfăcut toate plăcerile, dar despre bucurie nu putem spune decât că am cunoscut-o prin venirea copiilor pe lume și prin rezultatele obţinute de ei. Mă întristează că aceşti copii ai mei nu pot să-și imagineze un viitor în Serbia, deja și-au petrecut copilăria în Austria, au amintiri formate aici și obiceiuri asimilate, românește nu mai au cu cine să vorbească, iar sârbeşte nu știu să scrie. Mergem acasă în Negotin ori de câte ori putem, dar de fiecare dată vedem din ce în ce mai multe sate goale, casele sunt ferecate și se deschid doar de Paști și de Crăciun, poate vara cel mult în luna august să pară mai populate.

Populaţia din Serbia scade de la un an la altul, tinerii nu mai văd și nu mai cred în viitorul lor în această ţară, nici cei ce au rămas nu mai au cui să vândă produsele lor, transferul tehnologic este mai mic de la un an la altul, mare parte din intelectualii noştri au plecat și continuă să plece în străinătate.

Este trist să vezi cum ţara în care teai născut nu poate să ofere un viitor pentru tinerii săi. Cu toate acestea, dragul meu prieten, ţin să-ţi spun că nu mă văd nici plecat, dar nici rămas, trăiesc între două lumi, în ţara mea am cunoscut bucuria, iar în cealaltă de adopţie mai mult plăcerea” Aceasta din urmă a fost mărturia unor oameni care s-au instalat mai bine acolo unde i-a dus soarta și totodată se întorc în patrie când vor și cât vor.

Viaţa mea, după ce ne-am întâlnit, a fost altfel decât a lui, cum altfel fusese înainte, dar și unul, și celălalt ne-am întâlnit o secundă în beţia libertăţii, când te revolţi si crezi că poţi începe o viaţă nouă. Rădăcinile sunt acolo, oricât ne-am strădui, acolo ne întoarcem din ce în ce mai des. Putem să ne sacrificăm, să oferim o altă sanșă doar copiilor a căror copilărie începe acolo, având credinţa că le oferim ceva mai bun, dar nouă nu ne rămâne decât să plătim cu singurătatea. n

Ştefan Ilie, Viena. Specialist în management educaţional. Activează în domeniul formării şi în cel al consultanţei pentru companii.

ZO OM

ZOOM

Bineînţeles, relaţia se poate reface şi fără ajutorul unui specialist, dar, cel mai adesea, această soluţie este doar un alt basm.

Bogdan Stanciu

Cea mai tristă singurătate: singurătatea în doi

S

e salută formal, cu priviri goale, schimbă câteva cuvinte plate, apoi se aşază la masă. Mestecă mecanic şi dialoghează monosilabic. Se ridică de la masă şi îşi văd fiecare de treaba lui, el - la televizor, ea - între o carte şi smartphone. Prin casă se mişcă parcă ar fi nişte fantome care se evită reciproc. Cândva nu se puteau dezlipi unul de altul şi cuvintele nu erau suficiente pentru a-şi spune tot ce simţeau.

Dar asta era demult. Pe când nu se însinguraseră. „Singurătatea în doi este cea mai tristă dintre singurătăţi, pentru că este cea mai greu de identificat, se confundă cu o stare de depresie, cu o deprimare”, explică psihologul Stela Neamţ, specializată în terapia de cuplu.

Suntem învăţaţi de mici că „dragostea adevărată” ţine pentru totdeauna, că toate poveştile cu zâne şi feţi-frumoşi se termină cu înfrângerea zmeului şi apoi o viaţă fericită a cuplului triumfător, până la adânci bătrâneţi. Mai nou, chiar şi căpcăunii, ca Shrek şi Fiona, au parte de astfel de iubiri eterne, nu doar oamenii. Însă, pe Pământ, între oameni, multe poveşti de dragoste sfârşesc într-o singurătate în doi şi apoi se destramă sau continuă formal, doar de dragul copiilor – spune psihoterapeutul. „Probabil că dragostea durează cam şase luni şi apoi încă trei ani.

Prima dată, vorbim despre chimie, despre o stare emoţională intensă, despre o pasiune care nici nu ar putea să dureze mai mult, fiindcă am ajunge să ne «ardem» neuronal”, spune aceasta. „Apoi sunt, în medie, trei ani de 36 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Atâta timp cât te bucuri dacă te trezeşti alături de celălalt şi te bucuri să-l vezi când te întorci acasă, atunci relaţia merită salvată. Dar trebuie să înţelegem că la o căsnicie trebuie muncit pentru a dura fericită”, Stela Neamţ, psiholog

dragoste necondiţionată, în care îi iertăm orice partenerului, mai mult, dacă el greşeşte, noi îi găsim scuze chiar înaintea lui. Este o perioadă în care proiectăm asupra lui toate nevoile noastre”, mai spune specialista. „Apoi, urmează dragostea matură, raţională, care ne transformă în doi parteneri. Relaţia este ca un mers la serviciu - tu îmi oferi ceva, eu la fel.

Dacă nu-mi oferi ceea ce îmi doresc, mă revolt”, completează Stela Neamţ.

Singurătatea se instalează atunci când nu mai regăseşti în persoana de lângă pe cel pe care îl credeai. Atunci când responsabilităţile şi obligaţiile par infernale, în comparaţie cu slabele recompense de care mai ai parte. „Se întâmplă de multe ori să am de-a face cu cupluri care s-au căsătorit după 2-3 ani de când s-au cunoscut, apoi au făcut unu - doi copii şi au luat un credit. Farmecul relaţiei dispare şi totul devine o uriaşă responsabilitate. Devin extrem de critici unul cu celălalt, sunt supăraţi, nu mai văd decât defectele partenerului. Începe şi viaţa sexuală să se răcească şi, gata, putem vorbi de o singurătate în doi”, mai spune Stela Neamţ Singurătatea în cuplu se manifestă mai ales prin tristeţe şi nu este conştientizată ca atare. Majoritatea celor care suferă de această formă de însigurare cred că trec printr-o simplă depresie.

Acesta este momentul în care încă se mai poate interveni „Atâta timp cât te bucuri dacă te trezeşti alături de celălalt şi te bucuri să-l vezi când te întorci acasă, atunci relaţia merită salvată. Dar trebuie să înţelegem că la o căsnicie trebuie muncit pentru a dura fericită”, explică psihoterapeutul.

Terapia de cuplu poate ajuta la eliminarea singurătăţii în doi.

Depresia şi zona de confort Însingurarea este confundată adeseori cu depresia. „Şansele să facem o depresie pe parcursul veţii sunt foarte mari, mai ales dacă avem o predispoziţie genetică. O nerealizare, o neîmplinire ne vor răni foarte profund stima noastră de sine şi vom dezvolta această depresie, pentru că nu avem încredere în noi”, explică psihologul Stela Neamţ.

Unui lider, eşecul îi poate da o foarte mare depresie. „Faptul că eşti un lider nu înseamnă că ai un psihic de fier. Poţi să faci depresie chiar dacă eşti lider, mai ales că poţi fi suprasolicitat, foarte, foarte obosit, să nu ai o zonă de confort, indiferent de cât de puternic eşti”, mai spune psihologul.

Aşa numita zonă de confort este esenţială pentru păstrarea echilibrului. „Indiferent dacă formăm un cuplu sau suntem singuri, toţi avem o zonă de confort. Toţi avem de fapt falsa impresie că fericirea înseamnă viaţa în doi. Nu, şi viaţa în doi are plusuri şi minusuri, şi viaţa de om singur are plusuri şi minusuri, dar trebuie neapărat să avem zona noastră de confort. Vă dau un exemplu.

Imaginaţi-vă că trăim în junglă, şi avem un refugiu, un refugiu unde nu poate să pătrundă nimeni. O dată ce-am ajuns acolo, am scăpat de orice frică, de canibali, de animale sau de alte ameninţări. Acolo ne simţim în siguranţă. Când ieşim apoi, din nou, în junglă, adică în viaţa de zi cu zi, în situaţii pe care nu le putem controla şi anticipa, ei, când ieşim în junglă, ieşim foarte bine hrăniţi, foarte bine antrenaţi, foarte bine blindaţi şi înarmaţi cu arsenalul de care avem nevoie să ne apărăm. Aceea este zona de confort, acolo unde ne simţim noi foarte bine, unde nu există nicio prejudecată, nicio situaţie în care să ne comportăm ca şi cum am vrea să impresionăm pe cineva. Dacă avem această zonă de confort putem face faţă şi la viaţa de zi cu zi, cu eşecuri şi succese, şi atunci este mult mai greu să se instaleze depresia, indiferent ce job ai, indiferent dacă eşti lider sau nu”, mai spune psihologul Stela Neamţ. n 37 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Este-n noi o spaimă care ne doboară Bate vânt din lucruri, poate dinadins, Sufletu-i o luntre spre odinioară.

Carnea dulce vâslă. Ochiul necuprins Rupţi din soare-s mânjii, îşi aşteaptă hatul, Gloria căruţii - glorie pe roţi.

Ochelari de piele mărginind ospăţul Fără ca privirea să-nflorească-n părţi.

Noi vom umple caii gata de plecare Adunaţi în plasa ierburilor vechi, Steaua cea aleasă poate fi oricare În singurătate alergăm perechi.

Mircea Dinescu, Fuga în doi

ZO OM

ZOOM

Tudor Raţ

Temeri digitale: singuri într-o lume hiper-conectată

I

ubim şi, în acelaşi timp, urâm progresul. Dacă ar fi să alegem un status de Facebook pentru relaţia noastră cu tehnologia am bifa... it’s complicated.

Tehnologia este, deopotrivă, marele bau-bau şi marea promisiune a viitorului speciei umane, o enormă oglindă de carnaval prin care privim cu încântare sau cu groază la o paletă de viitoruri în care realitatea socială apare ca o reflexie a prezentului un pic alungită sau îngroşată. Suntem tot noi, dar puţin altfel. Ne vedem evoluând, devenind mai buni, mai sănătoşi, mai toleranţi sau mai deştepţi. Ne temem, în acelaşi timp, că vom deveni mai puţin liberi, mai violenţi, mai nevrotici, mai depresivi sau mai proşti. Imaginăm utopii în care trăim frumos şi etic, precum în Star Trek, sau intuim distopii a la Isaac Asimov, George Orwell, Aldous Huxley sau Philip K. Dick. Vedem în orice inovaţie promisiunea unui viitor mai bun, dar şi seminţele propriei noastre drame finale. Chiar şi atunci când suntem exaltaţi de propriile noastre succese tehnologice, nu putem alunga din subconştient acel fine print al contractului nostru cu inovaţia: ai grijă, Icar, aripile tale sunt de ceară!

Trăim o umbră a spaimei simţite de Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice, după vizionarea primului test al bombei cu hidrogen: „Am devenit Moartea, distrugătorul lumii”. Ne temem că, în cea mai rea versiune de viitor, ne vom fi pus singuri într-o colivie, sabotaţi şi apoi exterminaţi de un cancer tehnologic pe care, prea ambiţioşi, l-am creat şi nu am ştiut să îl controlăm.

Confruntaţi cu episoade urâte ale propriei noastre naturi umane, căutăm 38 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Cu căştile în urechi ori cu ochii în smartphone, ne distanţăm de momentele rutiniere sau neplăcute pentru a intra într-o realitate paralelă, o „bulă de gândire” creată de noi sau pentru noi, în care găsim apreciere, consens şi stimuli nelimitaţi.

colectiv cauze, vinovaţi care, chiar dacă nu au chip, pot fi uşor arătaţi cu degetul: vinovatul de serviciu este astăzi Internetul – reţele de socializare, social media, forumuri etc. – după anii de „domnie” ai culturii pop transmise prin televizor. În universul social media, ne temem cel mai mult de faptul că tindem să devenim antisociali, singuri într-o lume hiper-conectată, construind un Babilon social în care „comunicăm” defazat, într-o cacofonie de monologuri.

Adam Lanza, ucigaşul care a luat viaţa a 20 de copii şi 6 adulţi la şcoala Sandy Hook din Newtown, Connecticut în 2012, era pasionat de jocuri video violente: Call of Duty, Left 4 Dead sau Grand Theft Auto. În februarie anul curent, Venusha Bandara, o fată de 15 ani din Sri Lanka, s-a spânzurat după ce un coleg a postat pe Facebook o poză în care aceasta mergea pe stradă alături de un băiat, „incident” de care au aflat directorul şcolii şi familia adolescentei.

Conform studiului EU Kids Online II (2009-2011) realizat de London School of Economics, 13% dintre copiii din România au declarat că au fost hărţuiţi, inclusiv sexual, pe Internet, pe reţele de socializare sau prin mesageria instant.

Peter Cohan, contributor al Forbes Magazine, estimează că, dacă angajaţii din Statele Unite ale Americii ar munci în loc să stea pe Facebook, PIB-ul ar creşte cu 1,4 miliarde de dolari pe fondul unei creşteri a productivităţii totale de 9,4%.

Campanii online de conştientizare / awareness (precum ALSIceBucketChallange, Kony2012, „I like it on...”) trivializează problemele pe care le semnalează prin viralizarea conţinutului – utilizatorii se mulţumesc cu a bifa gesturi de tip notice me, fără a contribui efectiv (bani, voluntariat) la cauză.

Titlurile senzaţionale parcă se scriu singure. Nu contează că atentatele de tip mass shooting, actele de suicid, hărţuirea şi irosirea timpului la serviciu şi efectul bystander (slacktivism în versiunea sa online) sunt fenomene sociale generate de cumuli extrem de complecşi, de factori de natură socială, culturală, economică şi psihologică.

Am găsit duşmanul, „diavolul popular”, imaginea vinovatului (nu noi, evident) – putem înghesui rezultante înfricoşătoare în cauze simple, aparent măsurabile.

Este tehnologia o cauză a acestor comportamente colective şi individuale? În ce măsură? A dus tehnologia la o creştere a incidenţei unor astfel de fenomene sau doar le-a făcut mai vizibile? Greu de răspuns precis la astfel de întrebări, cu date, studii şi certitudini, dincolo de

n O aptitudine socială utilă astăzi este păstrarea contactului vizual cu interlocutorul

conjecturi, presupuneri şi anecdote bias-ate. Cert este că există, în întreaga istorie a invenţiilor menite a ne aduce mai aproape geografic sau temporal, de la telegraf la twitter, suspiciuni, verbalizate sau nu, cu privire la faptul că noile mijloace de comunicare vor facilita comunicarea la un nivel superficial, dar vor văduvi, într-un fel sau altul, intimitatea profundă a interacţiunii umane directe. Vom comunica mai repede, nu neapărat mai bine.

Sherry Turkle, titularul catedrei de Studiu social asupra ştiinţei şi tehnologiei din cadrul Massachusetts Institute of Technology, este de părere că tehnologia are un dublu efect asupra vieţii umane, atât în plan social, cât şi în ceea ce priveşte configuraţia psihologică a unui individ. În 1985, în The Second Self, Turkle afirma că „tehnologia catalizează schimbări nu doar în ceea ce priveşte ceea ce facem, ci chiar în privinţa modului în care gândim”. A prezentat o viziune puternic optimistă asupra rolului benefic pe care tehnologia îl poate juca în viaţa oamenilor, ajutându-i să acceseze cunoaştere, să socializeze şi să relaţioneze sau să treacă peste traume psihologice (cu ajutorul chatroom-urilor anonime).

39 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Mai recent, în Alone Together: Why We Expect More from Technology and Less from Each Other, profesorul american a explorat faţeta întunecată a afirmaţiei prezentate mai sus: astăzi, suntem mai conectaţi ca niciodată şi dezolant de singuri în acelaşi timp.

Atunci când ne întâlnim cu prietenii la un restaurant, folosim telefonul ca să urcăm fotografii cu farfuria cu mâncare pe Instagram, să dăm check-in pe Facebook, să tweet-uim despre cât de bine ne simţim. Şi apoi suntem curioşi să vedem dacă şi alţii se distrează la fel de bine ca noi. Reluăm ciclul – Instagram, Facebook, Twitter.

Exhibiţionişti şi apoi voyeuri.

Vrem să participăm la întâlnirea cu prietenii, dar doar la părţile interesante pentru noi. De aceea citim ştiri pe telefon, pe sub masă, în timp ce suntem la o şedinţă sau schimbăm sms-uri când participăm la înmormântări.

O aptitudine socială utilă astăzi este păstrarea contactului vizual cu „interlocutorul”, în timp ce scrii mesaje pe whatsapp unui terţ. Şi cine mai crede că poate naviga în jungla urbană dacă nu este capabil de text and walk simultan?

Dând sign in online, dăm opt out din viaţa reală. Cu căştile în urechi ori cu ochii în smartphone, ne distanţăm

de momentele rutiniere sau neplăcute pentru a intra într-o realitate paralelă, o „bulă de gândire” creată de noi sau pentru noi, în care găsim apreciere, consens şi stimuli nelimitaţi. Şi totuşi, aceasta este doar o faţetă a problemei extrem de complicate a modului în care ne modelează tehnologia viaţa psihosocială. Fără Facebook, Skype, WeChats, Shots sau Tinder, viaţa noastră ar fi mai săracă, lipsită de interacţiunea cu persoane dragi aflate departe. Accesăm resurse de cunoaştere mai facil şi mai ieftin ca niciodată, ne extindem cu uşurinţă capitalul social şi devenim autonomi într-o mai mare măsură.

Deşi sună clişeistic, tehnologia nu este inerent bună sau rea, doar augmentează ce e mai bun ori mai rău în natura umană. Îndepărtân­ du-ne de extremele raportării fie hiper-optimiste, fie apocaliptice la tehnologie, se impune o reflecţie atentă asupra modului în care progresul în domeniu schimbă straturi şi modele culturale, sociale şi psihologice ale vieţii noastre colective. Avem, în mod clar, opţiuni mai bune de sign in, dar şi de log out.

Marea întrebare este dacă acest lucru ne face, la nivel colectiv, mai aproape de statul inteligent sau de n idiocracy.

ZO OM

ZOOM

Mărturia din 1914 a lui Gheorghe Ţiţeica

Academician Solomon Marcus

Singurătatea matematicianului

R

arele bucurii pe care mi le-a oferit matematica în adolescenţă au venit nu atât din viaţa şcolară propriuzisă, cât din ceea ce am putut afla în timpul meu liber. Mult mai puternică s-a dovedit atunci atracţia pentru literatură şi pentru filozofie, dar nu ca urmare a celor învăţate la şcoală, ci prin lecturile de acasă, din cărţi care nu făceau parte din programa şcolară.

Prima revelaţie oferită de matematică am trăit-o abia la vârsta bacalaureatului, când am citit ceva despre geometriile neeuclidiene, dar nu din cărţile de şcoală. Am realizat, pentru prima oară, frustrarea căreia îi cad victimă cei mai mulţi copii şi adolescenţi. Au trecut de atunci peste 60 de ani; în tot acest timp, am urmărit evoluţia matematicii şcolare.

Dincolo de unele ameliorări locale şi temporare, la vârsta de 11, 12, 13 ani se produce ruptura de pe urma căreia cei mai mulţi elevi resping matematica şi o consideră un fel de pedeapsă.

Matematica şcolară trăieşte, de un secol şi jumătate, într-o nemeritată singurătate.

„Faceţi tabula rasa din matematica şcolară!”

Am optat, într-un moment de mare derută din toamna anului 1944, pentru studiul matematicii. Chiar de la prima oră de curs, am primit de la Profesorul Miron Nicolescu îndemnul de a face tabula rasa din matematica şcolară. Desigur, aceste cuvinte nu puteau fi luate ad litteram, dar sensul lor profund îmi devenise clar. Era o confirmare a impresiei la care ajunsesem la terminarea liceului: adevărata matematică nu este aceea 40 SINTEZA # 8, septembrie 2014

din manualele şcolare, chiar dacă unele cunoştinţe căpătate din ele sunt utile. Era o constatare negativă.

Dar lecturile privind geometriile neeuclidiene şi primele ore de curs cu Profesorul Miron Nicolescu au fost primii paşi spre o înţelegere a naturii reale a matematicii. Iniţierea în analiza matematică mi-a dezvăluit două aspecte esenţiale ale ei, atenţia acordată proceselor cu o infinitate de etape şi discrepanţa dintre ceea ce devine inteligibil prin matematica acestor procese şi ceea ce este vizibil, perceptibil pe cale directă. Dar mi-am dat imediat seama că aceste aspecte nu-mi erau necunoscute. Unde le mai întâlnisem? În poezia lumii, de la Eminescu, Arghezi, Blaga şi Barbu la Edgar Poe, Baudelaire, Mallarmé şi Rimbaud. Poezia are acces la infinitul existenţei, la „comportamentul ei asimptotic”. În acelaşi timp, întocmai ca matematica infinitului, poezia transgresează locul comun al existenţei cotidiene, pentru a ne pune în contact cu aspectele anti-intuitive, paradoxale, ale existenţei. În acest fel mi-am dat seama că veneam spre matematică marcat fiind de lecturile mele literare şi filozofice.

Eşecul educaţiei matematice Recunoscută ca unealtă uneori utilă, matematica era încă departe de a fi şi un fapt de cultură. Ciocanul este şi el o unealtă utilă; devine, prin aceasta, cultură? Educaţia primită în şcoală şi, uneori, şi cea de la facultate nu prea lasă să se vadă că în matematică există şi idei, istorie, conflicte, interacţiuni cu alte discipline, dileme privind formarea conceptelor alegerea problemelor. Din variatele moduri de gândire matematică (inductivă, deductivă, abductivă, triadică, binară,

analogică, metaforică, ipotetică, infinită, combinatorică, probabilistă, recursivă, topologică, algoritmică, imaginativă etc.), înzestrate cu puterea de a funcţiona şi în afara matematicii, practic având o rază universală de acţiune, şcoala nu se raportează decât la deducţie şi la combinare, uitând că modalitatea deductivă este numai haina în care matematica se prezintă în lume, nu şi substanţa ei. Metabolismul matematicii cu celelalte discipline şcolare este foarte slab. Aşa se ajunge la situaţia actuală, în care elevi şi părinţi protestează faţă de prezenţa matematicii în programele şcolare ale unor elevi care nu-şi propun să devină matematicieni. Intelectualii ajunşi la vârsta evocărilor nostalgice au rareori amintiri semnificative despre orele de matematică. Dacă acceptăm drept cultură ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot, atunci trebuie să recunoaştem o realitate crudă: cei mai mulţi oameni nu se aleg aproape cu nimic din matematica şcolară. Destui rămân marcaţi pe viaţă de spaima examenelor de matematică. Dar dacă mergem la sursa acestei situaţii, atunci vom identifica o complicitate, e drept, neintenţionată, între matematicieni, factorii de putere din societate şi birocraţia învăţământului. Este educaţia matematică, prin natura ei, destinată unei elite? Sunt mulţi cei care dau un răspuns afirmativ acestei întrebări. Nu mă număr printre ei. Fapt este că se ajunge la ceea ce francezii numesc „mathématiques, récettes de cuisine” iar americanii, în mod similar, „cook book mathematics”. Din această „monstruoasă coaliţie” rezultă caricatura de educaţie matematică pe care încercăm s-o depăşim.

Am căutat departe, în trecut, rădăcinile acestei situaţii. Iată cum începe discursul de recepţie al lui Gheorghe Ţiţeica la Academia Română, la 29 mai 1914: „Mă găsesc printre d-voastră ca reprezentantul unei ştiinţe pe care, cei mai mulţi, o socotesc mohorâtă, pentru care lumea are o deosebită groază, faţă de care chiar respectul unora nu e lipsit de un fior care ţine pe om la depărtare; în scurt, reprezint o ştiinţă puţin simpatică: matematica”. Faţă de singurătatea în care se afla Ţiţeica în urmă cu aproape o sută de ani, s-a schimbat ceva esenţial în starea de singurătate a matematicianului?

S-a schimbat, da, în sensul agravării situaţiei, ca urmare a faptului că limbajul matematic a devenit tot mai complicat şi, vorba filozofului francez Michel Henry, constituie o formă de barbarie (La barbarie, Grasset, Paris, 1987), căpătând un caracter antiuman. Ţiţeica merge mai departe şi, parcă anticipând reproşul care avea să fie adus matematicii şi care fusese adus ştiinţei încă din secolul al XIX-lea, de a fi fără patrie, îşi continuă discursul în modul următor: „Ştiinţa matematică nu e legată de niciunul din resorturile noastre sufleteşti care s-o facă iubită. Istoria, cu scrutarea şi reînvierea trecutului, literatura, cu bogăţia de închipuire şi strălucirea de expresii, geologia, chimia, biologia cu problemele lor de interes practic şi naţional n-au nevoie să-şi dovedească foloasele. Fiecare din reprezentanţii lor aici înfăţişează câte o bogăţie a ţării: bogăţie de gândire, bogăţie de simţire, bogăţie de energii.

Singură matematica nu are şi nici nu poate avea o însemnătate naţională”.

Dubla singurătate a matematicii Matematicianul are nevoie de singurătate pentru a se proteja. Nu este vorba de liniştea necesară oricărei activităţi intelectuale, ci de faptul că, preluând o anumită întrebare, el o transformă, pentru a-i da un sens.

Autorul întrebării, un inginer, un fizician, un economist, un lingvist sau altcineva, se simte de multe ori frustrat, el are impresia că problema lui a fost înlocuită cu o alta. Dintr-o dată, are loc o despărţire de lume, se naşte o suspiciune. De aici şi gluma conform căreia un matematician îţi rezolvă orice problemă…, în afară de aceea care te interesează. Să-l 41 SINTEZA # 8, septembrie 2014

cităm, într-o traducere aproximativă, pe Goethe (tot din Convorbirile cu Eckermann): „Matematicienii sunt ca francezii; le propui o problemă, ei o trec pe limba lor şi mai departe nu mai înţelegi nimic”. De aici, s-a dedus uneori că Goethe nu-i agrea pe matematicieni. Este însă mai potrivit să credem că autorul lui Faust avea o profundă înţelegere a naturii activităţii matematice, în care se manifestă un mod specific de a distinge un enunţ cu sens de unul fără sens şi o percepţie specială a demarcaţiei dintre claritate şi obscuritate. Mai este apoi faptul că, instinctiv, matematicianul caută să se folosească de acele părţi ale matematicii care-i sunt familiare, deci modul de a da un sens unei întrebări depinde şi de tipul culturii sale matematice. Structurile, formele, tiparele, formaţiunile matematice de orice fel se îmbogăţesc mereu şi sunt apte, prin generalitatea şi varietatea lor, de a găzdui idei dintre cele mai diverse. Dar, concomitent cu singurătatea care-l are pe el ca autor, matematicianul trăieşte singurătatea pe care matematica o resimte în viaţa socială. Începând cu anii de gimnaziu, cei mai mulţi elevi resping ceea ce li se propune sub eticheta matematicii, rămânând pe viaţă marcaţi de această experienţă negativă. Pariul educaţiei matematice se referă la faptul că modul de gândire pe care-l oferă această disciplină are o valoare universală, deci este folositor în orice altă disciplină şi în orice domeniu al vieţii. În momentul de faţă, ne aflăm la o distanţă astronomică de împlinirea acestui deziderat. Concludent este şi faptul că, ajunşi la vârsta a treia, cei mai mulţi nu-şi amintesc din matematică nicio idee, niciun fapt cu semnificaţie culturală; numai unele cuvinte-sperietoare, ca logaritm, sinus sau rădăcina pătrată, le mai apar în memorie, ca un vis urât. Izolarea socială şi culturală a matematicii este gravă.

„Pentru onoarea spiritului uman” Dar aici mai trebuie subliniat un aspect. Cercetarea matematică este o activitate cu scadenţă nedeterminată; ea este, în general, o întreprindere de cursă lungă, se extinde la generaţii succesive, care pot ocupa secole, dacă nu chiar milenii. Nu se ştie exact când a început şi nu i se întrevede un sfârşit. Acest atribut îl are şi cercetarea din alte domenii. Dar în matematică fiecare predare şi preluare a ştafetei

este atât de explicită, de clară, încât poţi contempla în toată grandoarea sa acest spectacol în care eforturile unor oameni care au trăit în perioade dintre cele mai diferite ale istoriei se conjugă într-un singur elan, pentru a conduce la rafinamentul de gândire al matematicii contemporane. Am trăit pentru prima oară acest sentiment ameţitor, pe vremea când eram student, contemplând istoria analizei matematice, de la Arhimede până în secolul al XX-lea. O dulce ameţeală, la vârsta adultă, în prelungirea stării similare trăite în copilărie, la vârsta scrânciobului şi a toboganului. În 1830, Carl Gustav Jacobi, într-o scrisoare către Adrian-Marie Legendre, scrie: „Dl. Fourier crede că scopul principal al matematicii este de a fi utilă şi de a explica fenomenele naturale; dar un filozof ca el ar fi trebuit să ştie că scopul unic al ştiinţei este onoarea spiritului uman şi că sub acest titlu o chestiune privind numerele nu valorează mai puţin decât una relativă la sistemul lumii”.

Sloganul lui Jacobi a fost preluat ca titlu al cărţii sale din 1987, de către Jean Dieudonné: Pour l’honneur de l’esprit humain (Hachette, Paris). Ca şi pe Jacobi, pe Dieudonné îl animă înţelegerea (pe care am moştenit-o de la vechii greci) matematicii ca artă, mai degrabă decât înţelegerea ei ca ştiinţă; matematicianul caută frumuseţea, nu utilitatea. Dar utilitatea vine şi ea, la vremea ei. Cu alte cuvinte, ar fi o profundă eroare să credem că funcţia cognitivă şi estetică a matematicii este un mijloc prin care atingem scopul reprezentat de funcţia ei utilitară. Adevărata matematică este cultivată pentru propria ei plăcere şi tocmai prin aceasta ea onorează spiritul uman. n Fragment dintr-un discurs public susţinut de Solomon Marcus la Academia Română, în 27.03.2008.

Conţinutul integral, pe: http:// www.acad.ro/com2008/pag_ com08_0327Marcus.htm Solomon Marcus este matematician, membru titular (2001) al Academiei Române. Deşi domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, a publicat numeroase cărţi şi articole pe subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie a educaţiei.

ZOOM

Abonamente la ziare şi reviste

Tudor Cătineanu

Ecuaţia singurătăţii

D

upă cum am arătat în cartea Configuraţii „fizice” şi exerciţii metafizice, în analiza oricărui fenomen uman, cu caracter spiritual şi/sau cultural, putem aplica modelul Matricii celor 7 niveluri.(6, 288-319) Aceste perspective sau niveluri sunt: al Expresiei, Ontologic, Logicoepistemic, Axiologic, Psihologic, Praxiologic, Sociologic, Stilistic.

0. Nivelul expresiei

Comenzi la: Tel: 021 312 48 01 • Fax: 021 314 63 39 E-mail: office@manpres.ro

wwwnmanpresnro

Nivelul expresiei poate fi numit, în limbajul lui Roland Barthes, „Gradul zero al scriiturii”, dar poate fi numit, în limbajul lui Lucian Blaga, şi „Zero cunoaştere”, înţeleasă nu ca absenţă, ci ca un punct de plecare. În acest sens, noi şi folosim expresia „Să plecăm de la zero!”.

Când luăm contact cu un fenomen, oricare ar fi el, ne întâlnim mai întâi cu exteriorul lui, sau cu „suprafaţa”, cum o numesc reprezentanţii Postmodernismului. Proprie Singurătăţii sau Solitudinii este Tăcerea. Solitarul tace sau pentru că nu mai are nimic de spus sau pentru că are prea multe de spus. Dar, să vedem ce ne spune Dicţionarul despre temaproblema deschisă aici. În Dicţionarul general al limbii române, al lui Vasile Breban, sunt analizate trei cuvinte: „singur” şi „singuratic”, care sunt adjective, şi „singurătate”, care este substantiv.

Preferăm să ne oprim la adjectivul „singur”, care are patru înţelesuri: „1.Neînsoţit de nimeni; fără nimeni alături; izolat, retras. 2. Prin forţele sale; din proprie iniţiativă. 3. Numai unul; (în construcţiile negative) nici unul; 4. Eu însumi, chiar eu”.(3,953) Observăm, poate cu surprindere, că 43 SINTEZA # 8, septembrie 2014

numai înţelesul nr.1 pune accentul pe aspectul negativ al cuvântului „singur”, adică pe izolare, celelalte trei mergând pe latura activă a lui „singur” În schimb, aspectul pasiv, de izolare, este concentrat în sinonimul „solitar”, despre care acelaşi Dicţionar ne spune: „Singur, izolat; care trăieşte retras, căruia îi place singurătatea.

(Despre lucruri) Pustiu, neumblat” ( 3, 964 ). Trecerea de la cuvântul „singur”, care este de origine latină şi face parte din fondul principal de cuvinte, la cuvântul „solitar”, venit prin filieră franceză, poate fi văzută şi ca un semn lingvistic al accentuării laturii de izolare din Singurătatea proprie timpurilor moderne. Altfel spus, Singurătatea este văzută mai degrabă ca un defect decât ca o calitate. La această dihotomie, sau „dihonie”, cum i-ar putea spune Constantin Noica, se mai adaogă una. În acelaşi Dicţionar, la cuvântul „singular”, găsim nu mai puţin de trei înţelesuri: 1. Înţelesul gramatical, care se opune lui „plural”; 2. Apoi, înţelesul axiologic: „Care se referă la un singur exemplar dintr-o categorie, care ocupă un loc aparte în cadrul unei categorii, care se deosebeşte în cadrul unei categorii prin trăsături aparte, individuale” 3. Înţelesul filosofic, acesta fiind: „În corelaţie cu particular sau cu general şi particular; Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, individual” (3, 953) Şi aici este evidentă diferenţa dintre sensul 1, care este numeric şi neutral axiologic, şi sensul 2, care este acela al unicităţii, respectiv al „rarităţii”, cum i-ar spune J.P. Sartre. În limbajul lui Mihai Eminescu şi cu referinţă la Ea ni se spune „Şi era una la părinţi / Şi

mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi Luna între stele”. Sau, în limbajul lui George Coşbuc, având acelaşi referent, adică fata de Împărat: „Şi-avea o fată, fata lui / Icoană-ntrun altar s-o pui / La închinat”. La cele două dihotomii menţionate, adică izolare goală - plenitudine şi neutral marcat axiologic, se adaogă şi a treia, întrucât, în diverse grade, Singurătatea poate fi activă sau pasivă. În sfârşit, Dicţionarul însuşi, prin cel de al treilea înţeles al cuvântului „singular”, ne conduce la prima perspectivă de abordare a Singurătăţii, respectiv la primul Nivel al Modelului nostru explicativ, cel Ontologic.

1.Nivelul ontologic Din perspectiva Filosofiei, este bine să plecăm de la Matricea dialectică General – Particular Individual, simbolizată prin G – P - I. Aceasta este o Matrice universală, prezentă la nivelul întregii Existenţe.

La nivelul Existenţei umane, ea capătă următoarea turnură: Prin G, definim omul în general şi există foarte multe şi variate definiri şi definiţii ale omului. Este suficient să menţionăm doar câteva dintre ele. Pentru Aristotel, Omul este un „mamifer raţional” (care gândeşte), pentru Pascal, Omul este „O trestie gânditoare” sau este „Ceva între totul şi nimic”, respectiv „Glorie şi pleavă a Universului”, pentru Heidegger, Omul este o „Fiinţă pentru moarte”, pentru că numai el ştie că va muri cândva..

Toate aceste enunţuri ne spun câte ceva despre Om, considerat în general, sau ca Fiinţă generică.

La nivelul lui P, apar diverse ipostaze ale Omului, care sunt diferite, uneori chiar contradictorii. Din perspectivă etnică, el poate fi român, 

ZO OM

ungur, rrom, german sau de altă etnie.

Din perspectivă profesională, el poate fi profesor, inginer, medic, militar sau marinar. Ca poziţie socială, el poate fi bogat sau sărac, ceea ce reiterează relaţia străveche dintre „Stăpân şi Sclav”. Ca dotare intelectuală, unii oameni sunt „proşti”, alţii sunt „băieţi deştepţi”, aceste însuşiri având un caracter gradual, fiind exprimate prin „mai mult sau mai puţin”, expresie de bază în Retorica lui Aristotel.

Tema şi problema devin delicate la nivelul lui I, unde este vorba de Individul, considerat ca Persoană unică, fiecare dintre noi fiind el însuşi, nu altcineva. Istoria şi istoriografia au introdus ideea de Persoană individuală cu mult înainte de apariţia ei reală.

Abia Solon a introdus în Justiţie dreptul Individului la apărare şi numai cu Socrate apare imperativul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Abia în epoca modernă se cristalizează ideea de Persoană individuală. În acest sens, Leibniz ne spune că nu există două frunze şi nici două fire de iarbă identice în Univers, încât, extinzând acest enunţ metafizic la scara umană, Kierkegaard va accentua latura unicităţii fiecărei Persoane. Pentru părintele Existenţialismului, oricare Persoană este irepetabilă în timp şi este ireductibilă la altceva decât ea însăşi (13). Biologia adevereşte că nici fraţii siamezi nu sunt identici. Două precizări sunt aici deja necesare: Mai întâi, determinaţiile G-P-I sunt variabile şi relative; am zis „relative”, nu „relativiste”. Adică ele pot fi mai extinse sau mai restrânse.

Dacă plecăm de la G şi îi extindem aria, atunci de la Om ajungem la Fiinţă (vie) şi , mai departe, la Formă a Existenţei, ultima limită desemnând Universalul (U). Dincolo de Existenţă nu mai este nimic, decât Nimicul, numit şi Nefiinţă. Invers, dacă plecăm de la P şi restrângem aria, ajungem la un Individ anume, să zicem că la Petru (P1) sau la Pavel (P2). Dar cele două nume sunt şi ale celor doi Apostoli, dar pot fi ale oricui, fie el Stăpân sau Sclav, în limbajul lui Hegel, Judecător sau Călău, în limbajul lui Dürenmatt, Geniu sau Nerod, în limbajul lui Eminescu. Mergând în jos, dăm peste Individualul pur, care nu poate fi exprimat în cuvinte, ci numai perceput sau intuit direct. În acest sens, încă Aristotel afirma că nu există şi nici nu este cu putinţă o Ştiinţă a Individualului pur. În Fenomenologia Spiritului, Hegel reia ideea şi afirmă că acesta este nivelul „concretului sensibil ca atare”, precizând că acest nivel este „iraţional”, întrucât el nu 44 SINTEZA # 8, septembrie 2014

poate fi nici gândit şi nici exprimat în cuvinte ( 12, 59-67). Putem deja intui că Singurătatea, numită şi Solitudine, se manifestă la acest nivel. Altfel spus, determinaţiile G-P, sau P-G, considerate în funcţie de mişcarea gândirii, sunt ale integrării şi comuniunii, în timp ce determinaţia I este una a dezintegrării şi a Singurătăţii. Această premisă ontologică este una necesară, dar nu şi suficientă. De aceea este necesară şi a doua precizare: Am afirmat la început că Matricea G-P-I este una dialectică, iar Dialectica, de la Heraclit la Hegel şi Marx, ca şi după aceştia, are la bază două idei cu caracter de coordonate carteziene. Şi anume, Mişcarea este universală în timp (T), iar Conexiunea este universală în spaţiu (S) Cele două coordonate sunt ele însele corelate, ceea ce este afirmat şi în faimosul Cuadruplu Spaţio-Temporal al lui Einstein. Formula lui Einstein E=mc² este valabilă la nivel Universal (U), dar sub acest nivel, adică la nivelurile G-P-I sunt posibile şi momentele non-dialectice. Iar aceste momente, pe care le putem numi retoric şi antidialectice, sunt două: Imobilitatea, pe plan temporal (T) şi Izolarea, pe plan spaţial (S), cu precizarea făcută anterior, că ele sunt , totuşi , intim corelate. Când Parmenide formulează enunţul „Fiinţa este, Nefiinţa nu este”, el ajunge la o Viziune tautologică asupra Fiinţei (Existenţei), întrucât în interiorul acesteia nu există nici o diferenţă, care să facă posibilă Conexiunea, respectiv Comunicarea, şi nici o Mişcare, care să facă posibilă Devenirea. În întregul ei, Fiinţa parmenidiană este una infinit singuratică sau solitară. În acest sens, în cartea Structura unei sinteze filosofice (I), am pus în joc două metafore epistemice, care sunt opuse, dar sunt şi corelate: Tautologia şi Fisura (4, 239-244) Un model exemplar şi cu caracter aplicativ al Matricii G-P-I, este prezentat de către Constantin Noica în cartea Şase maladii ale spiritului.

(15) Gânditorul român ia ca substrat al „maladiilor spiritului” chiar Matricea G-P-I. Dar, autorul pleacă de la ideea că cele trei momente ale Matricii nu sunt corelate, încât între ele pot să apară şi două tipuri de relaţii nonarmonice, adică Izolarea unuia dintre ele faţă de celelalte două şi tendinţa unuia dintre momente de a subordona, până la desfiinţare, celelalte două momente. Iar dacă înmulţim numărul momentelor, care sunt trei, cu numărul posibilităţilor, care sunt două, dăm

ZOOM

exact peste numărul „Maladiilor spiritului”, care sunt şase. Analiza lui Constantin Noica, fiind logică şi ontologică, vizează Spiritul, cu componenta lui reflexivă, care este esenţială. Analiza noastră, logică fiind, este una axiologică şi sociologică (implicit, psihologică) şi vizează un moment al Spiritului, care este Sensibilitatea, fie ea epistemică sau afectivă.

2. Nivelul logico-epistemic Pe Matricea ontologică G-P este, aşadar, posibil orice. În cazul Singurătăţii, momentul I se rupe de P-G şi tinde să funcţioneze exclusiv pe cont propriu. În această situaţie intră în joc Tautologia, exprimată prin enunţul lui Fichte „Eu=Eu” Chiar dacă adăugăm aici şi enunţul lui J.P. Sartre „Fiecare Eu tinde să devină Dumnezeu”, Tautologia se conservă. mai departe, ne-alterată. O dovadă ne-o oferă chiar Teologia, întrucât enunţul divin „Ego sum qui sum” a fost interpretat şi agnostic, în sensul că Dumnezeu Însuşi spune că nimeni nu poate ştii Cine anume este El, Dumnezeu. În acest sens vorbeşte şi Lucien Goldmann despre „Le Dieu caché”(11). Numai că Tautologia este însoţită strâns de o Fisură, dată chiar de ruperea lui I faţă de P-G. Astfel încât, Singurătatea este marcată de un paradox, întrucât ea se constituie între Tautologie şi Fisură. În acest sens, Sartre însuşi vorbeşte despre „Paradoxul lui Kierkegaard”(16) Paradoxul constă în faptul că părintele Existenţialismului vrea să-şi exprime unicitatea lui proprie, de fiinţă irepetabilă şi ireductibilă la altceva decât El însuşi. Pentru a exprima această unicitate, el este obligat să recurgă la cuvinte. Numai că aceste cuvinte, oricare ar fi ele, prin definiţie au un coeficient de generalitate. De unde rezultă că unicitatea nu poate fi exprimată. Tautologia şi Fisura se intersectează steril, încât Singurătatea ca atare este neproductivă epistemic.

Dacă recurgem la limbajul functorilor logici, numiţi şi epistemologici, avem functorul „şi-şi”, care este pozitiv şi integrativ, apoi, functorul „nici”-„nici”, care este disociativ , ca în expresia „Nici e lae, nici bălae”, sau „Nici în car, nici în căruţă” Or, dacă intersectăm cei doi functori logici, ajungem la formula Disperării. Aşa cum am arătat în cartea Structura unei sinteze filosofice, Cei doi functori se implică şi totodată se resping reciproc, ceea ce se poate exprima prin formula {(şi-şi)- (nicinici)}, termenii şi cele două paranteze fiind într-o relaţie de implicaţie

reciprocă (4, 275-287). Această stare de disperare a fost intuită în Cultura populară, în care Singurătatea nu este o valoare, şi a fost exprimată cu ironie şi umor: „Du-te-ncolo, hai încoace / Lasă-mă şi nu-mi da pace” Pe această cale, nu este posibil nici demersul, bazat pe demonstraţie, şi nici discursul, bazat pe argumentaţie, fiind posibilă doar Tăcerea, cum am menţionat deja. Pentru vindecarea Fisurii, numită şi „ruptură”, sau „crăpătură”, Nichita Stănescu găseşte o soluţie generică şi poetică , deci non-cognitivă, aflată sub semnul Sacralităţii. În Elegia a II-a Getica, poetul zice şi ne zice: „Ca peste tot / ca pretutindeni / vom aşeza acolo un zeu / ca să ne închinăm lui, pentru că el / apără tot ceea ce se desparte de sine”.

Este oarecum transparentă aici şi legătura dintre Nivelul logic şi cel psihologic la care vom trece după Nivelul axiologic.

3. Nivelul axiologic Acesta este nivelul Aprecierii, al Judecăţilor de valoare (JV), care sunt distincte, iar uneori chiar opuse faţă de Judecăţile de existenţă (JE). Prin JE noi constatăm ceea ce Este (E), dar prin JV noi apreciem ceea ce Trebuie să fie (T) După cum am arătat într-o carte recentă, Deontology of Opinion between Ethics and Rhetoric, între T şi E există cel puţin 5 relaţii posibile (7, 25-29) Singurătatea se înscrie în relaţia „Este, dar nu Trebuie să fie” (E ~ T). În situaţia temei noastre, există doi termeni ai unei relaţii, Singuraticul sau Solitarul şi Colectivitatea, iar ei se judecă reciproc. În ambele direcţii, judecata este negativă, adică este una de subestimare sau chiar de respingere. Ne putem aminti aici că Heraclit din Efes i-a cedat Tronul regal fratelui său mai mic şi s-a retras în singurătate. Din acest motiv, dar şi pentru că în textele sale este de neînţeles sau Obscur, fiind numit „Obscurul din Efes”, între el şi comunitatea efesiană a apărut un conflict. La Cursurile sale de Istoria Filosofiei, D.D.Roşca definea acest conflict astfel: „Contemporanii lui l-au dispreţuit pe Heraclit, dar mult mai adânc şi pentru totdeauna i-a dispreţuit Heraclit pe contemporanii lui”. Aceasta este o situaţie clasică sau tipică şi ea trebuie să fie distinsă de alte două situaţii, cu care se aseamănă formal, numai la suprafaţă.

Prima este situaţia lui Robinson Crusoe, care a ajuns să trăiască izolat pe o insulă, ea însăşi izolată. Plecând de la el, s-a ajuns şi la expresia simbolică „Robinsonadă” Numai 45 SINTEZA # 8, septembrie 2014

că Robinson Crusoe a ajuns acolo printr-un accident, care a fost naufragiul, nu pentru că ar fi dorit el.

Marx făcea undeva precizarea subtilă că Robinson Crusoe a dus cu el pe acea insulă izolată întreaga Cultură şi Civilizaţie engleză din acea perioadă, altfel el nu se putea descurca aşa cum s-a descurcat. Apoi, întâlnirea cu Vineri este o bucurie, iar recuperarea lui de pe insulă este ca o eliberare dintr-o închisoare inter-acvatică.

La polul opus stă Pustnicul, iar acesta poate fi Ioan Botezătorul sau Daniil Sihastrul. Aici, retragerea în Singurătate este deliberată, iar Pustnicul este evaluat superlativ de către colectivitate. În Singurătate, el trăieşte ca să elaboreze un nou Univers spiritual, în prelungirea aspiraţiilor colectivităţii din care s-a retras, dar nu a fost alungat, ca şi pentru a găsi o legătură nouă şi mai profundă cu ea. Şi aici se poate ajunge la un conflict , dar numai din cauza unei neînţelegeri.

Moise s-a retras în Singurătate, unde a avut revelaţia Lui Dumnezeu Cel Viu, dar, a ajuns să spargă Tabela de piatră a celor Zece Porunci (Decalogul), iar Ioan Botezătorul a fost sacrificat. Pe această latură de neînţelegere s-a ajuns şi la enunţul „Nimeni nu-i Profet în ţara lui”. În singurătate s-a retras şi Buddha, pentru a descoperi Nefiinţa şi Nirvana, iar Buddha a ajuns să fie chiar Dumnezeul orientalilor. Merită să îl menţionăm aici şi pe Socrate.

El , infinit colocvialul, se retrăgea în solitudine şi tăcere din când în când, spre mirarea contemporanilor lui. Într-o astfel de izolare, concentrânduse în propria lui fiinţă, el şi-a descoperit Demonul (Daimon), care nu este doar al lui, ci şi al nostru, al tuturora, Demonul fiind un echivalent a ceea ce noi, împreună cu Constantin Noica, numim Sinele şi Sinea. Este interesant de observat că şi Buddha şi Socrate au avut cele două revelaţii stând sub câte un copac, sau pom, care ne pot evoca „Pomul Cunoaşterii”.

Această diferenţă axiologică este susţinută şi lexical, cu ajutorul cuvintelor, după cum am şi văzut. Dacă luăm cuvântul „singular”, el are două semnificaţii. Prima semnificaţie este pur numerică şi neutrală, iar aici lui „singular” i se opune „pluralul”, ca în Gramatică: un om, mai mulţi oameni.

Numerele sunt neutrale axiologic, încât, folosind o metaforă epistemică, numărul 1 este „singuratic”, sau „solitar”, iar „socializarea” începe abia cu numărul 2. Că oamenii pot gândi în diverse matrici numerice, de la 0 la 10, este o altă problemă, pe care

am analizat-o într-un text special, din cartea despre „Configuraţii” (6, 105-134) Dar cuvântul „singular” are şi o altă semnificaţie, care este chiar opusă primeia, întrucât el desemnează excepţia, ceea ce este ieşit din comun.

Acelaşi regim îl are şi cuvântul „unu”, care este indiferent. După el vine „unitar”, ceea ce înseamnă „coerent” sau „identic cu sine”. Dar, la sfârşit, mai vine şi „unic”, respectiv „unicat”, iar acesta este superlativ axiologic, este „raritatea”, cum i-ar spune J.P. Sartre. De aceea, sunt posibile şi expresiile graduale: „un om printre oameni”, apoi „un om între oameni”, iar la sfârşit vine „un om cu adevărat”, sau, cum spunem noi, românii, „un om de omenie” Sensul superior al Singurătăţii este exprimat şi în Luceafărul lui Eminescu. Despre Ea, după cum am văzut, ni se spune: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele” Numai că între stele apare Luceafărul, care este şi el unic şi care, dincolo de tentativa coborârii în efemer, rămâne mai departe solitar, în eternitate.

Mai există şi o ultimă treaptă a coborârii axiologice. În cartea Constructe afirmam că „Fiecare sat sănătos are Nebunul lui”(5, 14-15). Într-un Nebun se acumulează, dar se şi descarcă toate complexele satului. Şi cine poate fi mai singuratic decât Nebunul, care nici cel puţin nu ştie că este nebun. Lângă el se iveşte Gâgă, care întruchipează Prostia satului.

Dar, la sfârşitul serialului axiologic, se iveşte şi genialul Bulă, a cărui fiinţă întruchipează un paradox, întrucât, pe de o parte, el este unic şi singuratic, căci nu are familie, rude, prieteni, dar, pe de altă parte, Bulă întruchipează geniul anonim al unui popor. Pe Pământ fiind, Bulă tinde chiar spre condiţia divină, pe care nu o poate, totuşi, atinge. Şi el este omniprezent şi omniscient, dar, din păcate, nu este şi omnipotent. În acest sens, se pare că şi Bulă s-a născut Poet, ca tot românul!

4. Nivelul psihologic Triada psihologică, moştenită de la Platon, are trei componente: Cognitivă, Afectiv-emoţională şi Volitivă. Cele trei componente pot intra în cele mai variate relaţii, dar , oricâte şi oricare ar fi, ele se înscriu între două limite, maximul lor acord şi maximul lor dezacord. La prima limită stă Sănătatea, iar la a doua limită ne pândeşte Boala, cele două limite fiind numite de către Tudor Vianu, „Valori vitale”, care au un caracter  „polar”, ca şi toate celelalte valori.

ZO OM

ZOOM

Ne interesează aici mai ales a doua componentă, cea Afectiv-emoţională.

Aici, Psihologia distinge între „Stări de spirit”, „Emoţii” şi „Sentimente” Cele mai complexe sunt Sentimentele, ele conţinând şi o componentă cognitivă.

Iubirea şi Ura sunt cele mai puternice şi mai cunoscute sentimente, ele fiind populare, numai uneori fiind şi populiste. Aici intră şi sentimentul Singurătăţii, sau al Solitudinii. El a fost cultivat şi teoretizat în perioada Culturii romantice, asociată cu depărtarea, cu „depărtările albastre”, cum ar zice Eminescu. Sentimentul este conştientizat, pentru că omul ştie că este singur sau izolat. În această situaţie, el poate să accepte sau chiar să caute izolarea, dar o şi poate refuza, fiind încercat de dor sau de nostalgie. În acest sens, putem percepe întreaga Lume ca pe o Lume înstrăinată , după alungarea din Rai, şi putem avea nostalgia Paradisului pierdut.

Psihologic, dar şi axiologic, putem face şi diferenţa dintre Eu şi Sine.

Eul este pur psihologic şi oricare dintre noi poate rosti propoziţia lui Fichte: „Eu sunt Eu” În schimb, Sinele este şi axiologic, întrucât în el se concentrează prin interiorizare Valorile contextului în care Individul trăieşte. Eul este tautologic şi pot repeta propoziţia lui Fichte de o mie de ori, fără să se petreacă ceva nou.

Sinele, fiind axiologic, el poate fi mai bogat sau mai sărac, în diverse grade. Între Eu şi Sine sunt posibile cele mai variate relaţii. Prin Eu, fiecare este doar El însuşi, dar prin Sine, tot fiecare intră în relaţie cu ceilalţi, respectiv cu un grup, cu un colectiv, fie el mai mare sau mai mic. Sentimentul izolării şi al singurătăţii apare atunci când Eul este maxim şi Sinele este minim.

Dacă, izolându-se de colectivitate, individul se retrage şi în Sinele său, el nu mai are sentimentul de frustrare prin izolare, cum se întâmplă în cazul Pustnicilor, sau a altor retrageri performative. Această temă-problemă merită să fie analizată mai adânc şi mai extins, mai ales în condiţiile vieţii noastre de azi., în care socializarea şi izolarea se află în conflict.

5. Nivelul praxiologic Registrul praxiologic este asociat cu Fapta, respectiv cu Interesul, care o generează, ca şi cu Scopul, care o orientează. Conflictele de interese angajează conflictele de posesiune şi de proprietate. În acest sens, încă J.J. Rousseau, în al său Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, afirma că acela care, primul, a trasat hotarul dintre „al meu” şi „al tău”, acela 46 SINTEZA # 8, septembrie 2014

47 SINTEZA # 8, septembrie 2014

a pus bazele nefericirii umane. În acelaşi sens, în Transcendenţa Eului, J. P. Sartre afirmă că Eul este forma sublimată a proprietăţii private. Şi azi, oamenii sunt în căutarea unei soluţii optime pentru această problemă a Proprietăţii, fie ea privată sau colectivă. Aici se cristalizează mai bine diferenţa dintre două forme de bază ale Singurătăţii, forma activă şi forma pasivă. În forma activă, Solitarul merge pe cont propriu, ignorând tot ceea ce se află în jurul lui. El este un performativ şi are, ca imperativ emblematic, enunţul „Voi merge încet şi simplu, ca Destinul!” O cristalizare exemplară a acestui destin solitar este cuprins în titlul unei opere de artă: Singurătatea alergătorului de cursă lungă. În starea lui nocturnă, de Bufniţă, el poate ignora contextul vieţii, ca şi alte interese, divergente faţă de cele care îi sunt proprii. Dacă eşti Bufniţă, eşti protejat de mediul nocturn, ca Balzac, sau ca Rebreanu, la noi. Iar dacă eşti Profet, eşti protejat de mediul pustiului din jur. Numai că, în prima situaţie, vine necesar şi Ciocârlia matinală, iar în a doua situaţie poate veni „Al treilea cântat al cocoşilor”, ca în cazul Apostolului Petru. Mediul zilei este şi mediul divergenţelor de interese, iar aici se adevereşte un alt titlu, al unei alte opere de artă: Singur printre duşmani Cât priveşte a doua formă a Singurătăţii, formaa pasivă, aici asistăm la absenţa intereselor, respectiv a scopurilor, respectiv a Faptei-Faptelor. Există şi aici grade şi accente, sau nuanţe. Un conflict exterior de interese, respectiv de scopuri, poate fi interiorizat., iar în acest caz suntem în prezenţa unui tip caracterial care este Conflictualul.

Reprezentantul clasic al acestei „personalităţi accentuate” este Hamlet. El îşi ruminează dilema lui metafizică „A fi sau a nu fi, iată întrebarea!”, fiind străin într-o Lume străină. Hamlet amână constant răzbunarea morţii tatălui său şi numai un şir de împrejurări exterioare îl conduc la Fapta aşteptată-amânată, iar răzbunarea coincide cu dispariţia lui de pe scenă, cu moartea lui. La limita de jos a situaţiilor posibile, ne întâlnim cu absenţa oricărui interes.

Nu pe scena teatrală, ci pe scena vieţii reale, fiul unui miliardar din Suedia s-a sinucis. El a lăsat în urmă un bileţel de justificare, pe care scria simplu şi clar: „M-am plictisit”. Având absolut tot cee ce îi trebuia, nu mai avea nicio Nevoie.

Or, Nevoia este factorul originar care generează Interesul şi, mai departe, Fapta. Probabil că, în acest sens, spune

şi Voievodul, prin pana lui Eminescu „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”. Absenţa oricărei Nevoi şi a oricărui Interes generează Plictisul şi acesta pare să fie o dominantă a sensibilităţii moderne, inaugurată, printre alte mişcări, şi de mişcarea hippy.

6. Nivelul sociologic La acest nivel, trebuie să facem distincţia dintre Subiectul individual (Si) şi Subiectul colectiv (Sc). Între cei doi termeni sunt posibile cel puţin cinci relaţii tipice, între care prima este relaţia Colectivităţii cu ea însăşi (Sc-Sc), iar ultima este relaţia individului cu el însuşi (Si-Si) Prima relaţie este ilustrată originar de Cutumă, iar ultima, după cum am văzut, începe cu imperativul socratic „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” şi continuă şi azi. Relaţia cea mai importantă în care se înscrie Singurătatea pare să fie relaţia Individ şi Colectivitate (Si-Sc). Desigur că putem să ne înstrăinăm şi într-o relaţie inter-individuală, iar acest fenomen poate parcurge diverse etape, respectiv faze. Dacă este vorba de relaţia dintre El şi Ea, se poate începe cu „Iubito, nu mai suntem tineri / La tine-i Luni, la mine-i Vineri”, se trece apoi prin Singurătatea în doi şi se sfârşeşte cu „A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată”.

Singurătatea autentică este prezentă atunci când Individul, respectiv Si, este izolat de colectivitate, adică de Sc. Izolarea poate porni din ambele părţi, iar motivele ei pot fi cele mai variate. Oricum, rădăcina izolării este o criză a intereselor, luând cuvântul „interes” în sensul cel mai general şi cuprinzător, nu numai în cel economico-financiar. Nietzsche se retrage în munţi din motive de sănătate şi pentru a nu mai avea contact cu Vulgul, la care revine în ipostaza lui Zarathustra. Wittgenstein se retrage într-o pădure din Norvegia, pentru a scrie un „Tratat”, şi în ambele cazuri izolarea este parţială şi provizorie: mă îndepărtez pentru a mă putea apropia mai bine. În condiţii pe care numai Sociologia le poate analiza şi măsura, izolarea tinde să se generalizeze, iar formula lui Hobbes „Războiul tuturor împotriva tuturor” tinde să fie înlocuită de formula „Izolarea reciprocă a tururor” Pentru această înstrăinare universalizată, avem expresia lui Hegel, cu valoare de concept, „Exterioritatea reciprocă”.

Putem înţelege, aşadar, şi rolul crescând pe care îl au în viaţa unor  oameni animalele de companie. În

ZO OM

clasa a VIII-a, Profesorul de Latină, Dumitru Mărtinaş, ne spunea propoziţia aproape stranie pentru noi copiii: „Dragii mei, când veţi ajunge să cunoaşteţi cu adevărat oamenii, probabil că veţi începe să iubiţi animalele!”. Probabil că un izvor similar are şi titlul filmului Binecuvântaţi copiii şi animalele!

Ne putem aminti aici şi de romanul Străinul, ca şi de caracterizarea pe care autorul romanului, Albert Camus, i-o face lui Mersault, personajul principal: „El este singurul Christos pe care epoca modernă îl merită”. Din acest punct, ne putem mişca în sus sau putem coborî Pe linia ascendentă, îl putem invoca aici pe J.J. Rousseau. Una dintre cărţile sale a fost primită cu adversitate maximă. Neînţeles de către oameni, s-a hotărât să-i ofere cartea lui Dumnezeu, ducându-se la o Biserică pentru a o depune în altar. Absolut întâmplător, Biserica era închisă. În ziua aceea. Autorul a avut sentimentul de frustrare şi de izolare maximă, crezând că şi Dumnezeu îi refuză cartea.

Dacă ne mişcăm, mai departe, în sus, putem ajunge chiar până la Iisus, care, răstignit pe cruce, a avut o secundă de îndoială, întrebându-Se şi întrebând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!?” Dacă ne mişcăm în jos, vom descoperi fenomenul Sinuciderii, în momentul în care atât viaţa cât şi singurătatea devin insuportabile. Este foarte instructivă analiza comparativă pe care Sociologul Durkheim o face celor două fenomene, adică Sinuciderea şi Religiozitatea, ambele fiind modalităţi de a depăşi atât conflictele cât şi izolarea.

Rămâne deschisă întrebarea în ce sens şi în ce măsură putem vorbi şi despre Singurătatea unor colectivităţi.

Poate fi vorba de colectivităţile izolate, cum ar fi aceea a leproşilor sau de colectivităţile discrminate, ori, şi mai grav, condamnate. În acest caz, s-ar activa şi relaţia sociologică nr.1: ScxScy. Ca un corolar, pe aceeaşi linie, putem vorbi şi despre Singurătatea omului în Cosmos, omul fiind înţeles aici ca specie sau ca neam omenesc.

Metafora epistemică folosită pentru a defini distribuţia sociologică a izolării, deci a singurătăţii, este atomul şi atomizarea. Încât, izolarea generalizată ar putea fi un fel de „bombă atomică”, una cu explozie întârziată!

7. Nivelul stilistic Nivelul stilistic este o reluare, pe un alt plan, a Nivelului zero, cel al expresiei., din Matricea celor 7 48 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Niveluri..

Noi considerăm că, din perspectiva Metafizicii, dimensiunea Stilistică, împreună cu celelalte patru dimensiuni spaţio-temporale (Cuadruplul einsteinian), este cea de a cincea dimensiune a Existenţei.

Lucian Blaga a extins dimensiunea estetică la sfera întregii Culturi, înţeleasă ca un ansamblu coerent al Valorilor spirituale. Noi considerăm că această dimensiune estetică poate fi extinsă nu numai la sfera Civilizaţiei, înţeleasă ca ansamblu, tot coerent, al tuturor Valorilor tehnico-materiale, ci şi mai departe, la nivelul Existenţei.

Aceasta pentru că Universul fizic, numit şi Natură, conţine premisele şi/sau prefigurările tuturor Valorilor umane, fie ele spirituale, materiale sau practico-spirituale. Aceasta înseamnă că Stilul se instituie chiar în primul moment al Matricii care se prezintă acum ca I-P-G, nu ca G-P-I, întrucât în orce facem, noi, oamenii, plecăm de la I, pentru a ajunge la P-G şi într-un târziu la U. Stilul este configuraţia specifică sau modalitatea de organizare a Concretului sensibil, acesta fiind exteriorul oricărui interior. În limbajul clasic al Filosofiei, respectiv în limbajul Filosofiei clasice, acesta este Fenomenul care exprimă şi totodată maschează Esenţa, întrucât aceasta este non-perceptibilă. George Călinescu, având o intuiţie de excepţie, spunea despre Estetic, asimilat cu Poeticul, că este „Restul esenţial”al Existenţei, a tot ceea ce există.

Dar, dacă fundamentul ontologic al Singurătăţii este Izolarea, forma de manifestare a acesteia, la nivelul expresiei, nu poate fi alta decât Tăcerea. Teoria generală a Comunicării face distincţia între Limbajele verbal, non-verbal şi paraverbal. Fiecare dintre ele poate fi şi adesea este însoţit de o Tăcere specifică După cum am arătat în cartea despre „Configuraţii”, există mai multe forme ale Tăcerii, de la Tăcerea „fizică”, prezentă în Vid, până la Tăcerea retorică, prezentă în oricare Discurs (6, 239-288) Aici ne întâlnim cu un alt paradox, care poate fi numit Comunicarea non-comunicării. Cel Singuratic vorbeşte numai atât cât să se poată izola mai departe, cât să rupă mai evident comunicarea cu ceilalţi.

La nivel non-verbal şi paraverbal, el va recurge la strategii similare, dar specifice, care pot face obiectul unor analize speciale. Robinson Crusoe, în ipostaza lui modernă şi mai ales postmodernă, îl va alunga pe Vineri de pe insula lui, sau îl va ajuta să ajungă pe o insulă vecină, tot izolată, şi va

ZOOM

încerca să uite întreaga Cultură şi Civilizaţie umană, reintrând astfel în sfera vieţuitoarelor şi apoi în Natură, adică în Nefiinţa acesteia.

Lavinia Betea

COROLAR Ne naştem ca Fiinţe individuale (I) şi murim tot aşa. Numai că, dacă nu avem conştiinţa naşterii noastre, avem pe deplin conştiinţa morţii noastre şi, în acest sens, spune Heidegger că „Omul este o fiinţă pentru moarte”.

Aici se instituie şi tema Paradisului pierdut şi totodată aşteptat, ca mişcare a Omului între Sacru şi Profan şi invers. Dar tema-problemă a atitudinii în faţa Morţii este una mai complexă şi cu totul specială, una de care ne vom n ocupa în alt text şi context.

Referinţe bibliografice 1. Aristotel, Metafizica, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965 2. Barthes, Roland, L´aventure sémiologique, Seuil, Paris, 1985 3. Breban, Vasile, Dicţionar general al limbii române, vol.I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.

4. Cătineanu,Tudor, Structura unei sinteze filosofice, I-II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1965 5. Cătineanu, Tudor, Constructe, Editura Sinapsa, Bucureşti, 2000 6.Cătineanu, Tudor, Configuraţii „fizice”şi exerciţii metafizice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 7. Cătineanu, Tudor, Deontology of Opinion between Ethics and Rhetoric, Editura Lambert, Saarbrücken, 2014.

8. Einstein, Albert, Cum văd eu Lumea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 9. Eliade, Mircea, Sacrul şi Profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 10. Freud, Sigmund, Straniul, în Opere, I, Editura Trei, Bucureşti, 1999 11. Goldmann, Lucien, Le Dieu caché, Galimard, Paris, 1955 12. Hegel, G. W. Fr. Fenomenologia spiritului, Editura Academiei R.P.R, Bucureşti, 1965, 13. Kierkegaard, Sören, Traité du désespoir, Gallimard, Paris, 1931 14. Nietzsche, Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, Editura Antet, 2009 15. Noica, Constantin, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010 16. Sartre, J., P., „L´univers singulier”, în Situadions IX, Galimard, Paris, 1972

Tudor Cătineanu eseist, doctor în filosofie

Luxul singurătăţii O piatră mică aruncată în lac…

S

-a întâmplat, către sfârşitul anilor 90, ca la un simpozion organizat de Facultatea de Psihologie din Caen, să fiu abordată de unul dintre participanţii locali cu întrebarea: cum se trata depresia în anii regimului comunist?

Din vorbă-n vorbă am aflat că psihologul francez fusese, în primăvara lui 1989, la o conferinţă internaţională organizată la Bucureşti.

Din comunicarea unui confrate român aflase, uimit, că-n România nu sunt depresivi. Ritmurile cotidianului, viitorul luminos, viaţa în colectiv şi pentru colectiv şi alte strategii politice stăvileau ,,dizabilitatea” care afecta din ce în ce mai numeroşi trăitori în ,,lagărul imperialist”. Să te-ndoieşti cu glas tare, în lipsa argumentelor, nu se putea. Dar nici să vezi prea mult decât ceea ce hotărâseră organizatorii conferinţei. Întâmpinat şi condus la Otopeni de ospitalierele gazde, cazat la Athenee Palace, ospătat din belşug şi plimbat, la final, ,,cu tot grupul”, pe Valea Prahovei cu apoteoza unui banchet animat de formaţii folclorice, oaspetele păstra amintiri frumoase…

Dar ce se-ntâmpla cu depresivii voştri?

- întreba el acum.

O pietricică aruncată în lac.

Din străfundurile memoriei, undele concentrice ridicate de întrebarea lui mi-au tulburat înşelătoarea limpezime a amintirilor. Ce fel de conferinţă internaţională de psihologie la Bucureşti când specializarea aceasta se desfiinţase încă din 1977? Pe baza căror informaţii se redactase acea comunicare ştiinţifică când în România nu se practicau terapii psihanalitice şi nu funcţionau cabinete 49 SINTEZA # 8, septembrie 2014

de psihologie altfel decât pentru testările militare şi din transporturi?

Pe de altă parte, nu auzisem apropiaţi plângându-se de simptomele depresiei în anii copilăriei petrecute la ţară ori în căminele liceului şi facultăţii.

Melancolia, anxietatea, atacurile de panică se puneau pe seama anemiei, carenţelor de calciu, crizelor prepubertăţii şi pubertăţii, alăptării şi altor cauze fiziologice. Căci, după credinţele tradiţionale, păcatele trupului tulbură sufletul - ziua şi noaptea. Iar, după preceptul marxist, materia determină conştiinţa.

Orice incursiune în trecut e o confruntare cu tine însuţi. În ce mă priveşte, îmi aminteam, de-o cu totul altă suferinţă - a trebuinţei de singurătate. Ca să-i explic colegului francez mi-a luat ceva vreme…

,,Omul nou” în experimente ratate Scopul declarat al ideologiei comuniste a fost crearea „omului nou”. Conceptul a fost preluat însă din Biblie. Apostolul Pavel vorbise de lupta ce se dă, în fiecare, „între omul vechi şi omul nou”. Comunismul, fascismul şi comunismul l-au transformat în prototip ideal al umanităţii, fiecare dintre aceste ideologii atribuindu-i trăsături distincte.

Fără preocupări aparte pentru definirea lui, Lenin l-a preluat din romanul lui Cernîşevschi „Ce-i de făcut? Schiţă despre oameni noi”.

Dar tovarăşul său bolşevic, Lev Troţki i-a proiectat astfel portretul într-un viitor imprecis: „Omul va deveni, în fine, cu adevărat o fiinţă armonioasă. El va începe prin a controla procesele semiconştiente,

apoi şi pe cele inconştiente ale organismului său: respiraţia, circulaţia, digestia, reproducerea, ajungând să le subordoneze în măsura dorită, datorită controlului, raţiunii şi voinţei… Omul îşi va putea controla emoţiile, ridicându-şi instinctele la înălţimea conştiinţei, făcându-le transparente, reuşind să creeze un tip biologic superior, un supraom… Omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înţelept, mai subtil. Corpul îi va fi mai armonios, mişcările mai ritmice, vocea mai melodioasă. Tipul uman mediu va ajunge la anvergura unui Aristotel, Goethe sau Marx. Iar dincolo de toate acestea, ni se vor arăta culmi şi mai înalte”. Asemenea gânduri aşternute pe hârtie par, astăzi, desprinse din literatura SF. Realităţile din începuturile statului sovietic depăşeau chiar şi fanteziile acestea.

Frăţia, egalitatea, dreptatea ar fi fost liantul unei societăţi coezive, alcătuite din nenumărate colective - de muncă, de creaţie şi chiar de destindere. Pregătită pentru o astfel de lume trebuia să fie în primul rând noua generaţie. În lucrarea sa intitulată „Scurtă istorie a revoluţiei ruse”, Richard Pipes a inventariat proiecte şi experimente nereuşite din programul ,,omului nou”. S-a plecat mai întâi de la teoria că ,,nu este raţional” ca omul să-şi considere chiar propriul corp o proprietate personală în noua societate. Cu atât mai puţin, copiii.

Progeniturile trebuiau încredinţate, încă de la naştere, statului care urma să le crească şi să le educe în consens cu principiile ,,lumii noi”. Mamele despovărate de asemenea îndatoriri tradiţionale ar fi urmat să-şi dedice muncii tot timpul şi energia de care-ar fi dispus. De unde însă 

ZO OM

resurse financiare şi materiale pentru subvenţionarea creşelor, îngrijitorilor, educatorilor, hranei, îmbrăcămintei…?!

Copiii au rămas astfel în grija părinţilor care-şi exercitau, gratuit, rolul, aşa cum o făcuseră de la începuturile omenirii încoace.

S-a pus şi chestiunea desfiinţării căsătoriei, considerată o ,,sclavie burgheză”. Teoria aristocratei convertite la bolşevism Alexandra Kollontai, după care sexualitatea trebuia tratată ca un pahar cu apă pe care-l bei când ţi-e sete şi pleci mai departe, păruse, la început, un succes. În anii războiului civil, cuplurile se făceau şi se desfăceau în ritmuri asemănătoare satisfacerii trebuinţelor fiziologice de apă şi hrană. Se avansa, pe-atunci, proiectul amplasării unor cabine stradale pentru întreţinerea raporturilor sexuale cu firescul utilizării toaletelor publice.

După război însă, oamenii au tins să reia tradiţiile statornicite de secole.

Femeile mai ales visau la ziua nunţii şi la straiele de mireasă. Iar statul se putea baza şi avea un mai bun control asupra familiei statornice decât asupra indivizilor şi cuplurilor ,,libere”. În plus, economisea locuinţe, electricitate şi gaze. Din perspectivă financiară, celibatul e un lux promovat abia de ideologia consumeristă. Astfel că modelul unei familii temeinic sudate, cu copii mulţi şi viguroşi, a intrat în tiparele tuturor regimurilor totalitare.

Makarenko şi cadrele vieţii în colectiv şi pentru colectiv O întâmplare, s-ar putea spune, a condus la fondarea principiilor care vor transforma cotidianul omului din regimurile comuniste.

După războiul civil, circa şaptenouă milioane de orfani, copii pierduţi sau abandonati bântuiau Rusia.

Organizaţi în bande, atacau la drumul mare încercând să supravieţuiască. O tară socială de care liderii bolşevici au încercat să scape încredinţându-i învăţătorului ucrainean Anton S. Makarenko sarcina înfiinţării şi coordonării unor instituţii speciale pentru ei. În sărăcia de după război se punea şi problema procurării hranei pentru aceşti minori. Situaţia se agrava şi prin penuria de cadre didactice, solicitate şi de campania de alfabetizare, obiectiv politic prioritar în debutul industrializării. În 1920, Makerenko a fost numit director al Coloniei „Gorki”, situată aproape de Poltava. Cei 420 de tineri ai coloniei au 50 SINTEZA # 8, septembrie 2014

fost transferaţi apoi într-o mănăstire dezafectată prin politicile ateiste ale epocii. În 1927, Makarenko a preluat Comuna Derzjirnski, denumită ulterior Colonia 1 Mai, pe care a condus-o până în 1935. Copiii şi adolescenţii delincvenţi şi abandonaţi, fete şi băieţi laolaltă, au constituit materialul experimental al „omului nou” şi al consacrării pedagogiei sovietice. În primăvara lui 1936, conducerea sovietică a oficializat pedagogia lui Makarenko, impunând principiile colectivismului şi ale educaţiei prin muncă şi pentru muncă drept mijloace de formare a ,,omului nou”. În scrierea sa intitulată „Poemul pedagogic”, Makarenko i-a definit astfel obiectivele: „Trebuie să înţelegem poziţia omului nou în societatea nouă. Societatea socialistă este bazată pe principiul colectivităţii. În această societate nu trebuie să existe personalitate izolată, când scoasă în relief ca un neg, când fărâmiţată în praful de pe drum, ci trebuie să existe numai membri ai colectivului socialist. (...) Interesele colectivului sunt mai presus decât interesele individului. (...)

Trebuie să educăm nu pentru fericirea individuală, ci pentru fericirea comună, pentru lupta comună. (...) În Uniunea Sovietică nu poate exista individ în afara colectivului şi de aceea nu poate să existe o soartă individuală, o fericire individuală, opusă soartei şi fericirii colectivului”.

Colectivul este marea putere educativă, calificată de Makarenko drept „bucurie”. Poate cea mai bună şi mai fericită din câte există, zice el, pentru că forţa legăturilor sociale, elastice şi solide, dintr-o comunitate cu interese comune conferă individului fericirea de-a exista. În cadrul colectivului nu sunt admise decât interesele comune, cele individuale urmând a fi spulberate.

Baza pedagogiei lui Makarenko este „colectivul de muncă”, iar punctul de plecare „munca colectivă”. Omul care munceşte, nu fabrică doar obiecte, ci se creează şi pe sine. Cel care s-a format în acest spirit pe sine este demn şi capabil să-i educe pe alţii.

După aceste principii au funcţionat creşele, grădiniţele, şcolile, internatele şi căminele studenţeşti din România după ce puterea a fost luată de partidul comunist. Odată desfiinţată marea proprietate privată şi legiferată prin constituţie obligaţia angajării într-o antrepriză socialistă, se înţelege că ,,omul nou” nu putea fi un singuratic.

Nici în ceasurile de muncă, nici în cele

ZOOM

de odihnă. Nici ziua, nici noaptea.

O primă generaţie a trecut către ,,şcoala fabricii” prin malaxorul internatelor şcolilor profesionale.

Cu nimic deosebite internatelor liceelor, locaţiile noi fiind construite după modelul auster al azilurilor pentru sărmani. În ce mă priveşte, voi păstra totdeauna amintirea imperioasei dorinţe de intimitate şi timp folosit după plac. Internatul Liceului Pedagogic din Arad se organizase la etajul superior al primei şcoli româneşti de învăţători din Transilvania, fondată de Dimitrie Ţichindeal în 1812. Cel mai mare dintre dormitoare avea 80 de paturi iar cel mai mic, peste 20. Programul spartan va fi fost, probabil, o simbioză între Comuna Derzjirnski şi regimul tinerilor pregătiţi în secolul al XIX-lea să devină preoţi şi totodată învăţători.

Scularea la 5.45, micul dejun la 6.30, meditaţii între orele 7.00 şi 8.00, apoi cursuri. Funcţiona interdicţia de a părăsi curtea şcolii şi portul altor veşminte decât uniforma şcolară.

După-amiaza, program obligatoriu de pregătire a lecţiilor pentru a doua zi sub supraveghere monitorială, şi, în sfârşit, stingerea la ora 22.00.

Ceea ce nu se închipuise însă în secolul al XIX-lea - proprietatea statului asupra propriului trup -, se exersa în cea de-a doua jumătate a secolului XX în liceul arădean.

Elevele erau periodic aliniate în rând şi conduse, obligatoriu, la cabinetul ginecologic pentru control. În efervescenţa creşterii demografice şi totodată a constrângerilor ,,moralei socialiste”, directorul şcolii promovase şi aplica, fără drept de apel, umilitoarea intromisiune în intimitatea cea mai profundă a adolescentelor ce-i fuseseră încredinţate spre educaţie.

Practica funcţiona, de altfel, în fabrici, noi fiind exemplul propus, dar neurmat, celorlalte şcoli. Paradoxal sau nu, tocmai acelui pedagog zelos în iniţiative antidemocrate, succesorii de azi i-au ridicat o statuie…!

Nici studenţii găzduiţi în cămine nu se puteau plânge de plictis, reverii în exces ori nostalgie. Cu excepţia celor de la şcoala superioară de partid şi a cuplurilor căsătorite, din dispoziţia lui Ceauşescu, căminele muncitoreşti şi studenţeşti de nefamilişti cazau minim trei locatari într-o cameră. În Complexul studenţesc clujean ,,Haşdeu” se înghesuiau câte patru studenţi într-o încăpere de 3 pe 4 metri. Odată introdusă obligaţia autogospodăririi, a dispărut personalul

de menaj şi ajutoarele de la bucătărie.

Ca şi practica agricolă, curăţenia şi operaţiile pregătirii hranei au fost trecute la capitolul ,,organizării timpului liber”.

Pe-atunci era interzisă şi cazarea într-un hotel din localitatea unde aveai domiciliu stabil sau viza de domiciliu flotant. Cu-atât mai puţin se elibera o cameră cuplurilor care nu puteau prezenta acte doveditoare căsătoriei.

Un detaliu aparte al epocii, merită amintit: interzicerea avorturilor şi a comercializării anticoncepţionalelor, considerate infracţiuni pedepsite cu închisoarea. Mai repede decât ar fi fost de dorit, în cuplurile de studenţi apăreau copiii. Concediile maternale se acordau în România pe perioade maxime de trei luni. Pentru o mamă studentă, obligată să frecventeze cursurile şi seminariile în vederea prezentării la examene, prevederea legală a concediului maternal n-avea valoare. Ca şi-n cartierele muncitoreşti, în complexul studenţesc funcţionau o creşă şi o grădiniţă cu regim săptămânal. Deosebit copiilor lepădaţi în orfelinate, bebeluşii studenţilor petreceau cu părinţii o noapte şi-o zi din săptămână - sâmbăta dinspre duminica liberă.

Singurătatea era în asemenea condiţii un lux care-ţi oferea plăcerea meditaţiei şi a regăsirii de sine. În sesiuni mai ales, studenţii căutau enclavele de linişte şi pustietate ale cimitirelor şi bisericilor din zilele lucrătoare…

,,Timp liber organizat” O iniţiativă diabolică a ultimului lider comunist, Nicolae Ceauşescu, a fost aceea de a cuprinde toţi locuitorii României în organizaţii puse sub patronajul partidului comunist. Sub ,,cupola” Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, de la vârsta de patru ani, copiii erau înregimentaţi, în organizaţia Şoimii Patriei. Treceau apoi, la vârsta stabilită, în colectivul detaşamentului pionieresc, apoi în acela al organizaţiei de tineret.

Odată cu angajarea primeau carnetul de sindicalist şi cota aferentă de ,,activităţi obşteşti” în colectivul sindical. La 35 de ani, cei care nu intraseră în colectivul organizaţiei de bază a partidului treceau din organizaţia de tineret (UTC) într-o alta numită, prin abreviere, ODUS. Din aceasta îi scotea moartea. În plus, femeile de la oraşe şi sate aparţineau organizaţiei de femei care obliga la participări şi acţiuni tipice.

51 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în 1976 s-a instituţionalizat Festivalul Naţional ,,Cântarea României” sub forma unei competiţii a creatorilor şi interpreţilor profesionişti şi amatori derulate în ediţii de câte doi ani.

Fiecărei şcoli primare, cooperative agricole de producţie, atelier meşteşugăresc sau secţie de uzină i s-a impus prezenţa în concursuri cu formaţii artistice proprii. Anul următor, obligaţia prestaţiei artistice a fost dublată de cea sportivă, prin instituţionalizarea Complexului Sportiv ,,Daciada”. Copiii, tinerii, adulţii şi chiar vârstnicii şi-au îmbogăţit astfel statusurile sociale cu calitatea de membri a cel puţin câte unui colectiv artistic şi sportiv.

Viaţă colectivă era şi la bloc. În incintele construite fără izolaţii de zgomot şi miros, locatarii obţineau involuntare informaţii despre traiul celorlalţi vecini. De altfel, în legislaţia anilor 80 privind divorţul s-a introdus şi procedura trecerii, în faza primară, pe la comisia de împăciuire a blocului sau a organizaţiei sindicale. În plus, partidul avea dreptul ,,să-şi arunce privirea” în familia oricăruia dintre membrii săi. O soţie de director, ultragiată de reala sau presupusa slăbiciune a soţului pentru vreo mai tânără şi apetisantă subalternă, dobândea satisfacţie imediată. După o reclamaţie adresată secretarului de partid, soţul infidel, beţiv sau fără grija familiei era ,,pus în discuţia colectivului”. Aici i se administrau proceduri de şoc în practica terapiilor grupului: critica şi autocritica. Şedinţa se lăsa fie cu autocritici, angajamente şi, implicit, o sancţiune a vinovaţilor pe linie de partid, fie cu debarcarea din funcţie a incriminatului.

Funcţii de defulare îndeplineau însă şi ,,cozile” din faţa magazinelor alimentare. Ca şi cenaclurile literare înfiinţate pretutindeni: în şcoli, în fabrici şi pe şantiere. Literatura funcţiona atunci ca un substitut al ştiinţelor socio-umane viciate de paradigma marxistă. Personajele de ficţiune puteau rosti adevăruri inacceptabile în şedinţele colectivelor şi în discursul mediatic. Pe tărâmul fermecat al literaturii, evadau oamenii din cotidianul opresiv cu efectul cathartic al teatrului antic. ,,Aproape întreaga Rusie citeşte versuri şi aproape jumătate din Rusia le scrie”, cugetase înaripat poetul Evgheni Evtuşenko. Adevăr valabil şi pentru români.

Societatea căreia i se spunea

începând din 1971 ,,socialistă multilateral dezvoltată” tindea spre pulverizarea individualităţii în reţeaua numeroaselor colective: un electron, ca oricare altul, din structura acestor atomi sociali… Aceasta nu înseamnă că n-au existat sincideri, violenţe, crime.

Dar despre rata autogresivităţii şi infracţionalităţii acestor societăţi nu se informa public niciodată.

Ar fi nedrept să nu recunoaştem însă că în menţinerea echilibrului psihic, unele particularităţi ale acestei societăţi s-au arătat benefice. Cetăţenii s-au simţit prizonieri ai regimului politic din ţara lor. Victime, aşadar, fără tendinţa de autoculpabilizare pentru alegeri, decizii şi ţinte greşite.

Fără frică de şomaj, cu trebuinţele de bază asigurate, cu dreptul proprietăţii limitat la un spaţiu de locuit şi la un autoturism din producţie naţională, stresul competiţiei şi sentimentul contraproductiv al invidiei erau mult diminuate. Simultan, multe relaţii din grupul de muncă dobândeau coloratură afectivă pozitivă. Oamenii îşi împărtăşeau unii altora bucuriile, grijile, supărările, primind, cel mai adesea, suportul emoţional (uneori şi material) aşteptat. Programul politic ţintea, de altfel, către relaţiile umane ale comunei primitive pe fondul unei civilizaţii materiale tehnologizate. Fără prilejuri şi spaţii dedicate melancoliei şi implicit cufundării în profunzimile sinelui, căci totul în jur tindea a fi ,,popular” - de la grădini şi parcuri, la spitale şi case de odihnă.

Revenind la depresie însă… Într-adevăr, e… altfel, a conchis colegul francez. Se constată şi azi, prin metodologia consacrată, că stilul de viaţă din comunităţile tradiţionale africane exclude rosturile psihanalizei…

Dar singurătatea a fost şi va fi visul celor cu bani puţini de-a scăpa de viaţa ,,la comun”. Dar şi luxul celor mult prea bogaţi în resurse spirituale şi creative pentru reuşite grăbite de presiunile eficienţei şi n pragmatismului.

Lavinia Betea, doctor în psihologie, istoric şi jurnalist, este profesor de psihologie politică şi socială la Universitatea „Avram Iancu” din Arad şi redactor-şef al „Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală”

ZOOM

Vai săracii, vai săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă, căci pentru El e uşor, ca pentru un copil ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ, de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi şi transpiră cumplit de atâta fericire. Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară, de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă, aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă responsabilitate şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde, ci pentru că inspiraţi de tinereţe ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului şi îi invită pe alcoolici să privească. Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât un petec de iarbă, tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice: „În curând, în curând va veni seara, atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese, îşi şterg buzele umede cu batista şi le este foarte, foarte ruşine Ion Mureşan, Poem 52 SINTEZA # 8, septembrie 2014

53 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ZO OM

ZOOM

Un continent de singurătate Discursul lui Gabriel Garcia Marquez la recepţia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatură Stockholm, 8 decembrie 1982

A

ntonio Pigafetta, un navigator florentin care l-a însoţit pe Magellan în prima sa călătorie în jurul lumii, a scris la trecerea lui prin America noastră meridională o cronică riguroasă care, totuşi, pare o aventură a imaginaţiei.

A povestit că văzuse porci cu buricul pe spate şi nişte păsări fără picioare, ale căror femele îşi cloceau puii pe spinarea bărbătuşului, şi altele asemenea pelicanilor, dar fără limbă şi cu ciocurile precum o lingură. A mai povestit că văzuse o pocitanie de animal cu cap şi urechi de catâr, trup de cămilă, picioare de cerb şi nechezături de cal. A mai povestit că primului băştinaş peste care dădură în Patagonia îi puseră în faţă o oglindă şi că uriaşul acela înfocat îşi pierdu uzul raţiunii de groaza stârnită de propria-i imagine.

Această relatare scurtă şi fascinantă, în care s-au întrezărit germenii romanelor noastre de astăzi, nu este nici pe departe mărturia cea mai uimitoare despre realitatea noastră din acele timpuri. Cronicarii Indiilor ne-au lăsat nenumărate altele. El Dorado – tărâmul nostru iluzoriu atât de râvnit – a figurat într-o mulţime de hărţi preţ de ani de zile, schimbându-şi locul şi forma după fantezia cartografilor. În căutarea izvorului Tinereţii fără Bătrâneţe, miticul Álvar Núńez Cabeza de Vaca a explorat vreme de opt ani nordul Mexicului, într-o expediţie necugetată, 54 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ai cărei membri s-au mâncat între ei, întorcându-se doar cinci din cei şase sute câţi o porniseră. Unul din misterele fără număr, desluşite niciodată, este al celor unsprezece mii de catâri, fiecare cu o povară de o sută de livre de aur, care au plecat într-o bună zi din Cuzco pentru a sluji drept plată pentru răscumpărarea lui Atahualpa şi n-au ajuns niciodată la destinaţie. Mai târziu, pe timpul Coloniei, în Cartagena de Indias se vindeau nişte găini crescute pe pământuri de aluviune, în pipota cărora erau pietricele de aur.

Delirul acesta după aur al întemeietorilor noştri ne-a urmărit până de curând. Chiar în secolul trecut, misiunea germană însărcinată cu prospectarea construcţiei unei căi ferate interoceanice în istmul Panamá a ajuns la concluzia că proiectul era viabil cu condiţia ca şinele să fie făcute nu din fier, un metal ce nu se prea găsea în zonă, ci din aur.

Independenţa de sub dominaţia spaniolă nu ne-a ferit de demenţă.

Generalul Antonio López de Santa Anna, care a fost în trei rânduri dictator în Mexic, a dat ordin să-i fie înmormântat cu funeralii magnifice piciorul drept, pe care-l pierduse în aşa-numitul Război al Plăcintelor.

Generalul Gabriel García Moreno a guvernat în Ecuador preţ de şaisprezece ani ca monarh absolut, iar cadavrul său a fost privegheat, în uniforma de gală şi cu platoşa-i de decoraţii, aşezat în jilţul prezidenţial.

Generalul Maximiliano Hernández Martínez, despotul teozof din Salvador care a exterminat printr-un măcel barbar treizeci de mii de ţărani, inventase un pendul pentru a verifica dacă alimentele erau otrăvite şi a poruncit ca felinarele să fie acoperite cu hârtie roşie spre a combate o epidemie de scarlatină. Monumentul generalului Francisco Morazán, ridicat în piaţa mare din Tegucigalpa, este în realitate o statuie a mareşalului Ney, cumpărată de la un depozit de sculpturi vechi.

Acum unsprezece ani, unul dintre poeţii străluciţi ai timpului nostru, chilianul Pablo Neruda, a luminat continentul acesta cu versul său. De atunci, printre cei care aveau cugetul curat din Europa şi, uneori, şi printre cei care nu-l aveau, s-au răspândit mai impetuos ca niciodată ştirile fantomatice din America Latină, patria aceasta uriaşă a unor bărbaţi călăuziţi de himere şi a unor femei brave, a căror dârzenie nesfârşită se confundă cu legenda. N-am avut nici o clipă de răgaz. Un preşedinte prometeic baricadat în palatul său în flăcări a murit luptându-se singur cu o întreagă armată, şi două catastrofe aeriene suspecte, niciodată elucidate, au secerat viaţa altui suflet generos şi a unui militar democrat care redăduse demnitatea poporului său.

Au fost cinci războaie şi şaptesprezece lovituri de stat şi a apărut un dictator satanic, care în numele Domnului a săvârşit

primul genocid etnic din America Latină contemporană. În vremea asta, două-zeci de milioane de copii latinoamericani mureau înainte de a împlini doi ani, adică mai mulţi decât cei născuţi în Europa din 1970 până acum. Numărul celor dispăruţi în urma represiunii ajunge aproape la o sută douăzeci de mii, adică aşa cum ar fi să nu se ştie unde sunt toţi locuitorii din Upsala. Foarte multe femei gravide arestate au născut în închisori argentiniene, dar nu se cunoaşte nici astăzi identitatea acestor copii şi nici locurile pe unde se află, fiind destinaţi de autorităţile militare adopţiilor clandestine sau orfelinatelor. Pentru că n-au vrut ca lucrurile să continue tot aşa, au murit cam două sute de mii de femei şi bărbaţi în tot continentul şi peste o sută de mii au pierit în trei ţări mici şi înverşunate din America Centrală: Nicaragua, Salvador şi Guatemala.

Din Chile, ţară cu tradiţie în privinţa ospitalităţii, au fugit un milion de persoane: zece la sută din populaţie. Uruguayul, o ţară minusculă cu două milioane de locuitori care se considerau naţiunea cea mai civilizată de pe continent, a pierdut prin exil unul din cinci cetăţeni. Războiul civil din Salvador a produs, din 1979, aproape un refugiat la fiecare douăzeci de minute. Ţara care s-ar putea face cu toţi exilaţii şi emigraţii forţaţi din America Latină ar avea o populaţie mai numeroasă decât Norvegia. Îndrăznesc să cred că această realitate ieşită din comun, şi nu doar expresia ei literară, a meritat anul acesta atenţia Academiei Suedeze de Litere. O realitate care nu este cea de pe hârtie, ci trăieşte cu noi şi determină fiecare clipă a nenumăratelor noastre morţi zilnice, dând naştere unui izvor nesecat de creaţie, plin de nefericire şi de frumuseţe, în care columbianul acesta rătăcitor şi nostalgic care sunt nu înseamnă altceva decât o pildă mai privilegiată de soartă. Poeţi şi cerşetori, războinici şi netoţi, toţi copiii acelei realităţi năprasnice a trebuit să cerem foarte puţin imaginaţiei, fiindcă provocarea cea mai mare pentru noi a fost insuficienţa mijloacelor convenţionale pentru a ne face credibilă viaţa. Acesta este, prieteni, punctul crucial al singurătăţii noastre.

Căci, dacă aceste dificultăţi ne năucesc pe noi, care facem parte din esenţa lor, nu-i greu de înţeles că spiritele raţionale de partea aceasta a lumii, extaziate în contemplarea 55 SINTEZA # 8, septembrie 2014

propriei culturi, sunt lipsite de o metodă valabilă pentru a ne interpreta.

E de înţeles că insistă să ne măsoare în acelaşi fel ca pe sine, fără a-şi aminti că vitregiile vieţii nu sunt egale pentru toţi, iar căutarea propriei identităţi ne este tot atât de anevoioasă şi cumplită nouă cum le-a fost lor. Interpretarea realităţii noastre cu scheme străine nu ne face decât să devenim tot mai necunoscuţi, tot mai puţin liberi, tot mai solitari. Poate că venerabila Europă ar fi mai receptivă dacă ar încerca să ne vadă prin propriul său trecut. Dacă şi-ar aminti că Londrei i-au trebuit trei sute de ani pentru a-şi înălţa primul zid de apărare şi alte trei sute pentru a avea un episcop; că Roma s-a zbătut în negura incertitudinii preţ de douăzeci de veacuri înainte ca un rege etrusc s-o aducă în istorie şi că, până şi în secolul al XVI-lea, paşnicii elveţieni de astăzi, care ne delectează cu brânzeturile lor nemaipomenite şi cu ceasurile lor fără seamăn, au însângerat Europa ca mercenari. Chiar şi în apogeul Renaşterii, douăsprezece mii de pedestraşi germani în solda armatelor imperiale prădară şi devastară Roma, măcelărind opt mii din locuitorii ei.

Nu încerc să întruchipez iluziile lui Tonio Kröger, ale cărui vise de unire între un nord cast şi un sud plin de pasiune erau exaltate de Thomas Mann acum cincizeci şi trei de ani chiar aici, dar cred că europenii cu spiritul limpede – cei care luptă tot aici pentru o mare patrie mai umană şi mai dreaptă – ne-ar putea ajuta mai mult dacă şi-ar reconsidera în profunzime modul de a ne vedea. Solidaritatea cu visele noastre nu ne va face să ne simţim mai puţin singuri, atâta vreme cât nu se concretizează prin acte de sprijinire legitimă a popoarelor care-şi afirmă năzuinţa de a avea o viaţă proprie în împărţirea lumii.

America Latină nu vrea şi nici nu are de ce să fie o piesă de şah, un nebun fără discernământ şi nu este deloc himeric ca ţelurile sale de independenţă şi originalitate să se transforme într-o aspiraţie occidentală. Totuşi, cuceririle din domeniul navigaţiei, care au micşorat atâtea distanţe între Americile noastre şi Europa, par a fi mărit, în schimb, depărtarea noastră culturală.

De ce, oare, originalitatea care ni se acceptă fără rezerve în literatură ne este refuzată cu un întreg cortegiu de suspiciuni în tentativele noastre atât de dificile de schimbare socială? De ce să credem că dreptatea socială pe care europenii de frunte încearcă să o

impună în ţările lor nu poate constitui şi un obiectiv latino-american cu metode distincte în condiţii diferite?

Nu: violenţa şi durerea ieşite din comun ale istoriei noastre sunt rezultatul unor nedreptăţi seculare şi al unor amărăciuni infinite, iar nu o înţelegere tainică pusă la cale la trei mii de leghe de casa noastră. Însă mulţi conducători şi gânditori europeni au crezut aceasta, cu infantilismul bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereţii lor, ca şi cum n-ar fi cu putinţă alt destin decât acela de a trăi după bunul plac al celor doi mari stăpâni ai lumii. Aceasta este, prieteni, dimensiunea singurătăţii noastre. Şi totuşi, în faţa opresiunii, jafului şi devastării, răspunsul nostru este viaţa. Nici diluviile, nici ciuma, nici foametea, nici cataclismele şi nici măcar veşnicele războaie de-a lungul secolelor nu au o superioritate ce se sporeşte într-un ritm accelerat: în fiecare an sunt cu şaptezeci şi patru de milioane mai multe naşteri decât decese, o cantitate de vii noi care ar face să crească de şapte ori în fiecare an populaţia New Yorkului.

Majoritatea lor se nasc în ţările cu mai puţine resurse şi, între acestea, de bună seamă, cele din America Latină. În schimb, ţările cele mai prospere au reuşit să acumuleze destulă putere de distrugere care ar omorî de o sută de ori nu numai toate fiinţele omeneşti care au existat până astăzi, ci toate fiinţele vii care s-au perindat pe planeta aceasta nenorocită au izbutit să reducă superioritatea tenace a vieţii asupra morţii. Într-o zi ca aceasta, maestrul meu William Faulkner a spus chiar aici: „Refuz să accept sfârşitul omului”.

Nu m-aş simţi vrednic să ocup acest loc care a fost al lui dacă n-aş avea pe deplin conştiinţa că, pentru prima oară din zorii omenirii, dezastrul uriaş pe care el refuza să-l admită acum treizeci şi doi de ani nu este astăzi decât o simplă posibilitate ştiinţifică. În faţa acestei realităţi cutremurătoare care, de-a lungul timpului uman, a părut, pesemne, o utopie, născocitorii de poveşti care credem totul ne simţim îndrituiţi să credem că nu este încă prea târziu pentru a făuri utopia contrară. O nouă şi năvalnică utopie a vieţii, unde nimeni să nu poată hotărî pentru alţii până şi felul în care să moară, unde iubirea să fie cu adevărat sigură şi fericirea posibilă şi unde neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă, în sfârşit şi pentru totdeauna, o a doua şansă pe Pământ. n

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt hoarde de nefericiţi care umblă şi caută alţi nefericiţi - numai că între nefericiţi şi nefericiţi sunt mari praguri de nefericire, unii au bani mulţi, alţii au speranţe deşarte - nu există doar nefericiţi de-un singur fel. iar când, totuşi, se unesc, nefericiţii fac revoluţii, după care li se ia totul.

Ioan Es. Pop, sunt un bărbat singur

56 SINTEZA # 8, septembrie 2014

57 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ZO OM

ZOOM

n Mizeria şi praful nu sperie pe nimeni în aceste triburi, iar bolilor nu li se dă o importanţă prea mare

Radu Hângănuţ

Arhipelagul singuraticilor fericiţi

„U

nde găsim fericirea?” este una dintre întrebările ce macină occidentul tot mai mult. Răspunsul, ca și întrebarea, au devenit deja clișeice însă în Pacificul de Sud există un loc uitat de lume, în care fericirea s-a ascuns de civilizaţie prin pădurile de mangrove și în nisipul fierbinte și alb al plajelor încă puţin atinse de ceea ce ne place să numim „omul civilizat”. Este vorba dspre Republica Vanuatu, un arhipelag format din 82 de insule care din punct de vedere geologic este un soi de mezin al Terrei. Tânăr cum este, acest loc este încă protejat de „lumea civilizată”, aflându-se în continuare într-un soi de vid temporal, în care singurătatea aduce fericire, iar tristeţea este doar una dintre bolile albilor ce îi vizitează pentru a se minuna de bunăstarea lor sufletească.

58 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Clujeanca Hanna Bota a fost și ea atrasă de perdeaua de mister ce învăluie insulele paradisiace de la Est de Australia. A plecat acolo în anul 2009, hotărâtă să petreacă zece zile alături de triburile vanuateze izolate care, printre altele, sunt printre ultimele ce au renunţat la canibalism.

A găsit acolo o comunitate ruptă de realitatea cu care suntem obișnuiţi noi, „civilizaţii”. Băștinașii sunt animiști, au frici dintre cele mai bizare, nu merg la școală, au foarte puţine noţiuni de agricultură și doar cu aceste caracteristici am putea să-i etichetăm primitivi. Dar sunt teribil de fericiţi.

Singuraticii din Ţara Singurătăţii Doar câteva zile a rezistat Hanna printre băștinașii obișnuiţi să consume reptile și rădăcini, timp suficient totuși pe clujeancă să descopere modul în care singurătatea, atât de temută în Occident, poate modela comunităţi

fericite, lipsite nu doar de stresși tristeţe ci de însăși aceste noţiuni. „Îmi doresc adesea să mă izolez, să fiu singură pentru a mă încărca. Pe de altă parte, lumea noastră, despre care spunem că este civilizată, percepe singurătatea ca fiind de speriat. Se spune că oamenii se însingurează pentru că nu sunt împliniţi, pentru că nu li se răspunde aștepărilor, pentru că se consideră neînţeleși și se trezesc singuri, mai ales când au în jurul lor oameni. Aceasta e o singurătate care ne transformă în suferinzi. Am vrut să compar acest tip de singurătate cu ce înseamnă singurătatea și izolarea într-o lume obligată să fie izolată de natură”, spune Hanna Bota care la întoarcerea din Vanuatu a scris cartea „Ultimul canibal”, documentată în acele locuri.

Chiar dacă se află literalmente în mijlocul oceanului, Vanuatu nu mai este de mult timp un loc izolat.

Creștinii și misiunea lor civilizatoare au ajuns și pe insulele actualei republici, americanii construind în timpul celui de-al doilea Război Mondial șosele și clădiri care acum formează marile orașe al acestei ţări în care trăiesc puţin peste 220.000 de suflete. Totuși , zonele montane din inima pădurilor tropicale găzduiesc numeroase triburi rămase, unele chiar de bunăvoie, captive în timp. „Este o foarte mare segregare în societatea lor. Vanuatezii de pe coastă, creștinaţi și civilizaţi, îi dispreţuiesc pe cei din triburi care au rămas credincioși religiilor lor ancestrale. Îi consideră inferiori și nu au contacte cu ei. Se ignoră pur și simplu și cei din triburi sunt foarte uimiţi când albii civilizaţi merg la ei să vadă cum trăiesc. E un fel de comunitate de romi, așa cum avem noi la marginea orașelor lângă gropile de gunoi. La fel ca vanuatezii de pe coastă, nici noi nu prea știm ce se întâmplă cu oamenii din acea zonă”, spune Hanna.

Comunismul fericirii Din punct de vedere individual însă, singurătatea nu aduce vreo atingere vieţii de trib. În munte, acolo unde triburile izolate își duc traiul, sensul vieţii nu este în niciun fel 59 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Hanna, alături de Nouka, fiul unui şef de trib, îmbrăcat în ţinuta oficială, tradiţională, cu nambasul în jurul brâului.

legat de cariere sau-stresul chiriilor.

Acolo, noţiunea de timp este relativă.

Băștinașii au o vagă idee despre anotimpul în care se află, dar nu au vreo idee despre vârsta lor sau despre zilele săptămânii. Mâncarea este la discreţie, chiar dacă meniul este sărac. Vanuatezii care populează aceste triburi vânează zilnic și împart mâncarea în mod egal. Ei nu își pun problema că mâine nu vor avea ce mânca, pentru că natura oricând le oferă ceva pentru ca ei să supravieţuiască. Porţiile de hrană ale copiilor sunt egale cu cele ale adulţilor sau ale șefilor de trib. „E un soi de comunism sănătos”, spune Hanna, care pe parcursul vizitei a fost tratată ca o regină de gazdele sale. „Știam că trebuie să merg într-o societate atât de neevoluată faţă de a noastră. Asta am căutat și din punctul meu de vedere, societatea cea mai îndepărtată faţă de cea occidentală este cea din Vanuatu și anumite triburi de acolo. Ei, ca popor, nu mai sunt o societate foarte izolată. Civilizaţia a ajuns la ei, dar mai sunt triburi rămase izolate faţă de băștinașii celorlalte triburi și sunt zone în care comunicarea cu lumea civilizată este inexistentă. Am fost deschisă și știam că nu voi găsi ceva la care mă

așteptam. Mă așteptam să găsesc o societate care suferă pentru că este atât de izolată și a rămas «bolnavă» biologic. Literalmente, acolo boli care la noi nu sunt periculoase, te omoară.

Speranţa de viaţă acolo e foarte mică, pentru că orice apendicită sau abces dentar te ucide”, explică Hanna.

„Ferice de cei săraci...” În lipsa internetului pentru a se informa, în lipsa curentului electric pentru a se încălzi ori în lipsa unor cunoștinţe de arhitectură, băștinașii au supravieţuit „mulţumindu-se” doar cu un trai fără griji în care întrebările existenţiale și problemele cu care suntem obișnuiţi nu există la niciun nivel. „Am descoperit o societate care reușește să supravieţuiască fără ceea ce noi numim tehnologie, dar cu un fel de a vedea viaţa mult mai sănătos în ceea ce privește relaţiile, timpul și sensul existenţei, deși am putea spune că felul lor de vedea viaţa este încă primitiv pentru că ei sunt animiști, cred în spirite rele care în continuu îi urmaresc și care trebuie îmbunate și au tot felul de frici. Totuși, fricile lor religioase nu se compară cu fricile noastre legate de singurătate, carieră, fericire. Ale noastre sunt psihologice 

ZO OM

ZOOM

și avem depresii din cauza lor. Îţi vine să râzi de fricile lor și de felul în care ei asociază orice problemă cu ceva ce ai făcut, mâniind astfel un anumit spirit. Nouă ni se par chestiuni hilare, dar ei nu cunosc fricile noastre. Nu am văzut acolo oameni depresivi sau triști. Nu au alte frici sau motive de stres. Deţin atât de puţine lucruri încât, la standardele lor, se consideră bogaţi. Adevărul e că natura le dă tot ce au nevoie pentru supravieţuire și ei oricum nu cer lucruri pentru a-și construi un statut, pentru a avea lux așa cum avem noi nevoie. Ei sunt foarte fericiţi și liniștiţi. Cel puţin așa erau până când am ajuns noi la ei”, adaugă scriitoarea.

Singurătatea naturală vs singurătatea civilizaţilor În Vanuatu, singurătatea nu este o opţiune. Te naști pe una din cele 82 de insule ale arhipelagului, iar universul îţi e astfel delimitat.Chiar și așa, în 2006, locuitorii acestuit stat erau declaraţi de către New Economic Foundation drept cea mai fericită ţară din lume, clasament realizat având principal indice modul în care statul permite individului să fie cât mai liber și să aibă un viitor cât mai lipsit de griji. Cum a ajuns deci Republica Vanuatu pe primul loc al acestui clasament în contextul în care locuitorii săi sunt uitaţi în mijlocul Pacificului? Zilele petrecute de Hanna printre cei mai fericiţi pământeni i-au oferit și răspunsul. „Ei trăiesc mult în timp puţin.

Poate că trăiesc 50-60 de ani, dar senzaţia de viaţă este cu totul alta.

Acolo zilele sunt lungi, ca cele din vacanţele din copilărie. M-am întors deja de patru ani și regăsesc o adâncă spiritualitate în ei. Ei au tot ce căutăm noi acum: pacea cu noi înșine, liniștea sufletească, legătura cu natura. Ei cred că toată lumea e ca ei. Niciodată nu își pun problema pierderii sufletului sau a ce se întâmplă după moarte. Moartea nu îi sperie. E ceva normal. Într-unul din triburile în care am stat era un bătrân paralitic. Era pe moarte.

Stătea într-o colibă murdară, arăta ca un schelet uman, dar zâmbea. S-a bucurat foarte mult că a trăit atât cât să vadă o femeie albă. Oamenii veneau și îi aduceau mâncare ceea ce îl făcea fericit. Mi-a spus că nu are motive să fie trist, pentru că moare 60 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Arhipelagul Vanuatu este format din 82 de insule. Triburile tradiţionale vanuateze sunt localizate în munţi, departe de ochii turiştilor, care vizitează republica

când oricum tristeţea nu îl va ajuta. Și era vorba de un om care nu avea literalmente nimic. Dar toţi gândesc așa. Ei se obligă să fie pozitivi pentru a nu emana energie negativă”, a descoperit Hanna.

Fericirea, monedă de schimb pentru tehnologie Anual, sute de turiști ajung în resorturile de lux din insulele idilice ale republicii. Fac poze, se cazează în staţiuni de lux, după care revin în „triburile” de beton, lăsând „exponatele” din munţii ascunși cu un tot mai periculos seniment: inferioritatea. „Ei, individual, nu sunt singuri.

Singurătatea lor este un colectivă pentru că sunt izolaţi natural, dar asta nu îi deranjează. Acum însă, după ce noi am mers la ei, i-am determinat să se simtă inferiori. Ei încep în felul acesta să își dorească ce avem noi, să își dorească bani pentru a putea cumpăra lucruri altfel nefelositoare.

Am venit cu o cunoaștere aparte, cu bunuri, am venit la ei cu avionul, cu vapoare și suntem superiori. Eu eram percepută ca o zeiţă. Mă atingeau pe furiș pentru a se mândri mai târziu că au atins o femeie albă. Eu eram prima servită de șeful de trib și eram mult

mai mult decât un om”, își amintește Hanna.

Așa cum în 1989 milioane de oameni scoteau capul de după Cortina de Fier și vedeau luminile hipnotizante ale occidentului, vanuatezii încep tot mai mult să guste din plăcerile a ceea ce ei percep a fi lumea civilizată.

Curiozitatea celor ca Hanna i-a făcut pe băștinași să își dorească o viaţă ca a ei, în timp ce ea și mulţi alţii, paradoxal, își doresc astăzi o viaţă tihnită într-un trib. „Tinerii triburilor încep să își piardă încrederea în puterea spiritelor văzându-ne pe noi unde am ajuns fără să credem în ele. Ei văd procesul acesta ca pe o evoluţie, în timp ce noi știm că în curând vor ajunge ca noi.

Au pierdut înţelepciunea strămoșilor și acum se află între două lumi. Le pare rău, am văzut asta. Au început să caute cunoștinţele noastre, ale celor civilizaţi, crezând că acestea sunt superioare și au pierdut cunoașterea strămoșilor. Ritualurilor le mai păstrează, dar semnificaţia multora dintre ele nu o mai cunosc. Le mai practică doar ca să nu supere zeii”, spune scriitoarea.

„Niciodată să nu spui niciodată” Astfel sună una dintre vorbele de

duh ale omului modern pentru care nimic nu este definitiv ori ireparabil. În Vanuatu însă, cuvântul „niciodată” are darul de a aduce spaima în inimile localnicilor. Pentru ei, întâlnirile sunt normale, naturale. Un oaspete precum Hanna este oricând binevenit, un copil, chiar dacă este al zecelea, la fel.

Plecările sunt însă fenomene ce au darul de a-i face pe vanuatezi să guste din singurătate. „Ei, trăind în triburi, nu sunt singuri. Individul nu poate trăi rupt de familie, nu poate să plece de acasă și să își schimbe felul de a trăi pentru că nu ar mai exista. Când le-am sugerat să își dea copiii la școală, acolo în zona de coastă, am văzut că nu se dorea asta și tânărului îi era frică să se rupă de clan, pentru că odată revenit ar fi fost un străin cu capul plin de idei străine. Asta speria pe toată lumea acolo. Când am plecat, erau foarte supăraţi că nu ne vom mai vedea niciodată. Pentru noi, atunci când întâlnești pe cineva, poţi păstra legătura cu el, aproape indiferent de distanţă. Nu poţi spune că nu o să mai auzi de el niciodată. La ei însă, «niciodată» chiar înseamnă niciodată.

Ei știau că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Asta îi sperie cel mai mult și pentru ei asta înseamnă 61 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Ei știu că cei care pleacă de pe o insulă pe alta nu mai vin acasă niciodată pentru că natura îi izolează. La ei nu există ritual de întâmpinare ci doar de rămas-bun.

Când plecam dintr-un loc, lumea se întrista, vorbea despre plecarea mea, făceau mese și se făceau cadouri”, Hanna Bota

însingurare. Ei știu că cei care pleacă de pe o insulă pe alta nu mai vin acasă niciodată pentru că natura îi izolează.

La ei nu există ritual de întâmpinare ci doar de rămas-bun. Când plecam dintr-un loc, lumea se întrista, vorbea despre plecarea mea, făceau mese și se făceau cadouri. Am sesizat teama lor de însingurare pentru că ei, pe insulele lor, doar au venit și nu au mai plecat.

Plecare înseamnă ruptură definitivă”, mai spune Hanna.

Din dorinţa naturală de a evolua, vanuatezii din aceste triburi singuratice au pășit pe un drum fără întoarcere, iar astăzi se găsesc între două lumi. Șefii de trib au realizat că această izolare în care ei trăiesc este mai bună decât acceptarea unui mod de gândire asupra realităţii importat și nepotrivit lor, însă procesul nu mai oate fi oprit. Efectele deja se văd: cei care cunosc ambele lumi au tendinţa de a fi triști. Își pun probleme foarte complicate pentru ei și sunt tot mai aproape să-și piardă identitatea. „Noi ne simţim singuri din cauza unu mod de a gând indus. Am putea să nu ne simţim așa, dar noi alegem asta pentru că ne victimizăm. Noi căutăm explicaţii pentru ceea ce suntem și ne convine să ne considerăm izolaţi de cei din jur. Ca ţară, am putea să hotărâm să gândim altfel despre noi. Astfel, ne-am transforma pe noi și pe cei din jurul nostru, care ne-ar percepe cu totul altfel. Ei, în Vanuatu, dacă noi nu le transmiteam că sunt rămași în urmă, nu ar fi simţit asta niciodată. Turiștii vin, îi privesc ca pe niște animale de zoo și pleacă. Felul lor de a fi atrage dispreţul celor civilizaţi. Le-am spus că sunt murdari și nu au înţeles ce înseamnă asta, pentru că ei niciodată nu și-au pus o astfel de problemă”, explică Hanna experienţa ei din 2009.

Astăzi, în mijlocul pădurilor vanuateze, fericirea s-a mai risipit.

Tehnologia și-a făcut loc în colibele sărăcăcioase și deja noţiunea de statut social prinde rădăcini în sufletele curate ale celor care până mai ieri ridicau zâmbitori și neștiutori din umeri atunci când Hanna îi întreba dacă sunt triști. Treptat, tânărul arhipelag se maturizează devenind ceea ce locuitorii săi admiră atât de mult și ceea ce mulţi dintre turiștii ce-i vizitează urăsc: un loc civilizat. În mijlocul Pacificului de Sud, singurătatea a găsit pământ fertil și prinde noi rădăcini. n

Panteonul de lut Nu era disponibil social, preferând ca pe parcursul acalmiei anoste dintre scene să stea singur citind filosofie sau mâzgălind într-un caiet școlăresc.

Iar după filmări, (...) se întorcea la hotel și rămânea acolo”, Truman Capote despre Marlon Brando

62 SINTEZA # 8, septembrie 2014

63 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Delia Enyedi

L

a Hollywood se spune că moartea unui actor este însoţită de încă două, în lumea rockului, o suită de coincidenţe macabre au așezat fundaţia Clubului muzicienilor retrași la 27 de ani, iar sportivilor dispăruţi prematur le este rezervat cultul recordurilor personale.

Indiferent de domeniu, însă, testamentul celebrităţii o descrie ca pe un drum comun cu două direcţii, goana spre faimă ciocnindu-se pe contrasens cu solitudinea.

Momentul în care publicaţia tabloidă americană NY Daily News a ales să relateze sinuciderea comediantului Robin Williams imprimând pe prima pagină portretul său deasupra cuvântului SPÂNZURAT! a solidarizat opinia publică cu editorul secţiunii de film a revistei Village Voice care a criticat o astfel de abordare. În fotografia postată de acesta din urmă pe o reţea de socializare, bileţele scrise

de mână, suprapuse pe coperta originală, înlocuiau detaliile concrete ale suicidului cu propoziţii precum „I-a făcut pe milioane de oameni să râdă” și „Ocazional și-a demonstrat talentul dramatic”, iar titlul devenea MERITĂ MAI MULT. În doar câteva zeci de minute, mii de oameni au contrazis studiile de piaţă, care explică dezvoltarea segmentului presei de scandal de pretutindeni prin apetenţa cititorilor pentru sordid, și au popularizat în rândul prietenilor lor virtuali rămășiţele de decenţă cuvenite tragediei. Asta pentru că, în spatele strălucirii reflectoarelor, ei au descoperit cu tristeţe, pentru a câta oară, poţiunea fatală a însingurării injectată într-una dintre multiplele tipologii ale faimei.

Clovnul trist Vagabondul este, probabil, cel mai faimos personaj al marelui ecran.

Creatorul său, Charlie Chaplin, îl descrie drept un „gentleman, poet, 

visător, însingurat, mereu plin de romanesc şi aventură”. Parcurgând autobiografia artistului, fiecare pagină pare a completa arcul de cerc al compasului sprijinit în această succesiune de adjective. Și totuși, Chaplin nu a ezitat să corecteze cu fermitate portretul pe care i-l făcuse celebrul Somerset Maugham, în care scriitorul găsea o notă pregnantă de singurătate în personalitatea sa. Actorul a invocat în acest sens relaţiile de prietenie cu mai toate personalităţile vremii și viaţa amoroasă densă, doar pentru ca, mai apoi, să se contrazică cu candoare când, odată încheiată pledoaria sa, a revenit constant asupra plimbărilor singuratice care i-au sacadat, în egală măsură, momentele de aspiraţii și cele de triumf, de pe drumurile prăfuite de trăsurile protipendadei din Londra copilăriei sale austere, până pe bulevardele iluminate ale New Yorkului îngenuncheat în faţa talentului său.

La apogeul succesiunii de mariaje nereușite, scandaluri sexuale și politice atribuite lui pe nedrept și apariţia filmului sonor, Chaplin, în vârstă de 54 de ani, o întâlnea pe Oona, nepoata de doar 18 ani, a dramaturgului Eugene O’Neill. Cel mai fericit moment al vieţii lui, după cum el însuși îl cataloghează, a făcut ca actorul să-și poată încheia memoriile cu priveliștea serenă a Elveţiei, în mijlocul celor opt copii ai cuplului, și nu de a le oferi spre speculaţie unui biograf avid de a desluși motivaţia unui suicid. Dar mărturisirea sinceră că, până la momentul ultimei sale căsnicii, nu a fost decât un om singur și trist, nu este decât o dovadă în plus că singurătatea nu este doar companionul actorilor grăbiţi să își încheie socoteala cu viaţa, fie ei genii ale comediei... sau ale dramei.

Diva nimănui Contradicţiile pe marginea ipostazei reprezentative pentru Marilyn Monroe, de actriţă talentată în Staţia de autobuz și Jungla de asfalt, de actriţă mediocră salvată de geniul regizoral al lui Billy Wilder sau de starletă cu vagi aspiraţii intelectuale, pălesc toate în faţa celei de sex-simbol. Imaginea emblematică a legendarei artiste rămâne, la decenii de la dispariţie, cea a unei blonde planturoase, cu tocul sandalei alunecat în grilajul unei guri de aerisire ce îi lasă rochia pradă curenţilor de aer ai metroului.

64 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Combinaţia de fascinaţie și empatie îndreptată spre Norma Jean, fata simplă incapabilă de a-și apropria imaginea de divă din oglindă, i-a sedus până și pe scriitori de talia lui Norman Mailer. Biografia pe care i-a dedicat-o se încheie cu un capitol intitulat sec Doamnă însingurată. În această sintagmă sunt reduse toate declaraţiile lui Marylin cu privire la singurătatea în care s-a văzut condamnată să traiască, sub privirile temătoare ale bărbaţilor intimidaţi de frumuseţea ei și pradă bârfelor veninoase ale femeilor din jur. Refugiul izolării căreia i-a căzut treptat victimă s-a dovedit a fi o bibliotecă personală bogată, cu precădere volumul Marele Gatsby, personajul literar preferat, a cărui moarte în deplină solitudine a împărtășit-o într-o ironie dintre cele mai amare.

Muzicianul tăcerii Fiica regretatului vocalist al trupei Nirvana, Kurt Cobain, este, deocamdată, singura voce care a criticat în mod deschis, ca o ripostă la declaraţiile interpretei Lana del Rey, poleirea artificală a așa-numitului Club 27. Dar declaraţia ei, conform căreia nu este nimic romantic în moartea tatălui, nu poate concura cu coincidenţa șirului de morţi din lumea

Adesea este suficient doar să fiu cu o persoană.

Nu e nevoie să o ating. Nici măcar să vorbesc. Un sentiment se naște între cei doi. Nu ești singur”, Marilyn Monroe

rockului, la aceeași vârstă, pare-se, fatidică, morţi cauzate de abuzuri de substanţe interzise și alcool sau, pur și simplu, extrem de violente, pe care tocmai decesul lui Cobain le-a reunit sub această titulatură.

Legende precum Jimi Hendrix, Janis Joplin sau Jim Morrison își găsiseră ecou post-mortem în memoria fanilor cu mult înainte ca mama lui Kurt Cobain să strecoare într-un interviu teoria a unui astfel de grup macabru, ce indexează astăzi câteva zeci de nume.

Până atunci, Cobain era considerat un membru al clubului inimilor însingurate, la a cărui adeziune nu ezita să ofere ca justificare adolescenţa. „În liceu, mă simţeam atât de diferit și atât de nebun, încât toată lumea mă lăsa în pace. Întotdeauna am simţit că m-ar vota drept cel care, cel mai probabil, îi va ucide pe toţi”. În final, a îndreptat arma de vânătoare înspre propria persoană.

Campionul perdant La primă vedere, depresia se află într-o relaţie de incompatibilitate cu efortul fizic, de anulare reciprocă definitivă. Dar uneori, autoexilul din lumea competiţională poate fi deznodământul tragic al unei cariere fulminante, cum este cea a ciclistului italian Marco Pantani, fie el și pe 65 SINTEZA # 8, septembrie 2014

În viaţa mea de zi cu zi este haos, iar ciclismul meu se bazează pe instinct.

Răspund momentului, dar nu toată lumea vede lucrurile aşa”, Marco Pantani motivul unor valori nepotrivite ale compoziţiei sângelui, într-o vreme în care dopajul nu era, încă, considerat o infracţiune. Asta după ce, în 1999, sportivul reușise deja performanţa de a câștiga trofeele celor mai importante trei competiţii de profil din lume: Le Tour de France, La Vuelta și, bineînţeles, Giro d’Italia.

Maidanul pe care obișnuia să bată mingea în copilărie, în apropierea plajei unei localităţi de pe Riviera Adriatică, este astăzi locul unui monument dedicat memoriei sportivului, contemplat zilnic de cel mai mare fan al lui. Îmbrăcat în simbolicul tricou galben, cu o bicicletă de aceeași culoare, pe care flutură însemnele Piratului, cum era poreclit Pantani datorită bandanei și cerceilor

pe care îi purta, Gigi întâmpină turiștii dornici de detalii privind băiatul pe care l-a văzut crescând și pe care, mai apoi, l-a însoţit cu motocicleta în toate colţurile lumii în care a triumfat. Ceea ce alege în mod conștient să nu adauge e depresia cruntă, ţesută cu cocaină, izolată de căldura familiei și adulaţia fanilor, din care, într-o zi a anului 2004, idolul său nu a mai găsit cale să evadeze decât prin moarte.

Un exerciţiu de echilibristică Dispărute timpuriu din proprie voinţă sau retrase la o senectute decorată cu lauri, celebrităţile se supun aceluiași dicton uzat, conform căruia părăsim această lume la fel cum ne naștem, și anume singuri. Dar în momentul în care sarcina de a desluși sensul existenţei scurte dintre aceste două momente, pe o planetă oarecare suspendată într-un univers întunecat, se derulează sub privirile a milioane de oameni, care fac un pas înapoi pentru a-ţi devora mai apoi răspunsurile găsite, tot singurătatea îţi este sortită ca punct, mereu mobil, de sprijin. Echilibristica de acest tip, însă, nu se predă niciunde. n Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

IN

BRIEF

IN

Gagauzia - On the Fissure Between Worlds

This issue of Sinteza Magazine refers to one of the most important phenomena of the modern world: loneliness. Loneliness is a theme that was approached by sociology on rare occasions and only as an object of research and interrogation. When under analysis the scope shifted from defining it from a social or contextual point of view, and it is explained by making reference to similar phenomena, or belonging to the same phenomenological series, such as marginalization, exclusion, social isolation, and others. Romania of the lonely people is the central theme of this issue which includes multi-disciplinary approaches to this phenomenon, starting with the perception Romanians have on loneliness to particular cases of loneliness, with different degrees of awareness. The discourse Romanians have on loneliness is still marked by inhibitions and by the fear of stigmatization. The condition of being lonely does not help the one that lives it, the society considers it a defect, an infirmity and many people avoid expressing it and even refuse to become conscientious. In front of a more accentuated loneliness, Romanians hide, lie to others and to themselves, displaying some sort of a parade sociability and sociality. On how do Romanians 8-65 apprehend loneliness and which are the faces of loneliness in the modern Romanian society you can read in the pages

Situated less than an hour away by car from the southeastern Romanian border, Gagauzia defies all the traditional models that make up today's societies in Europe: it is inhabited by a Turkish population, but they practice Orthodoxy and speak Russian in a state (The Republic of Moldova) where the majority is of Latin descendance. It is a unique ethnic and religious cocktail on the continent.

Gagauzia, an autonomous region in the southern part of the Republic of Moldova, was on the spotlight of global politics at the beginning of the year when a referendum was run without the approval of the Moldovan authorities from Chisinau. The local population voted for the independence of Gagauzia, provided that the Republic of Moldova would lose its sovereignty. At the same referendum, the people of Gagauzia voted for the integration of the region into the Eurasian

IN BRIEF We are not fed up with Romania!

The Babes-Bolyai University (The Faculty of Economic Studies and Business Administration - FSEGA) of Cluj-Napoca got together at the end of August some of the brilliant minds of the diasporas, Romanian researchers in the domain of economics from some of the most important universities in the world. What brought them here? As in the case of any beautiful script, the true story started ten years ago, when The Romanian Cultural Institute held a debate in Sinaia on the repatriation of the young Romanian researchers studying abroad. Sebastian Buhai, Visiting Researcher at the Department of Economics at the Stockholm University, Cosmin Iluţfrom Duke University, Ana Băbuş from Chicago FED and Imperial College of London and Cristian Pop-Elecheş from Columbia University are just a few of the Romanian economists that work in prestigious universities around the world that participated at the Annual Scientific Conference of the Romanian Economists that work in the academic field, held in Cluj-Napoca.

One of the proposals made by the participants was the foundation of a new elite line of study at the graduate level (M.A.) that would prepare the graduate students for a Ph.D. degree at prestigious universities around the world.

66 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Why would the Romanian government finance programs that facilitated brain migration? Sebastian Buhaiu, Visiting Researcher at the Department of Economics from Stockholm University pointed out a few advantages: preparing the existent Romanian human capital for elite doctoral programs at other universities, attracting human capital from the neighboring countries, or other EU countries, in order to have them participate to this future line of study. On short term a heterogeneous group of students with different backgrounds is more beneficial to everyone involved. On the long run, many of these students could be interested in the academia or in the business community, and another advantage would consist in attracting internationally acclaimed professors to teach within the program temporarily or during the summer etc. Thus, the involvement and the connection between the Romanian academia and such talented researchers would be materialized. „I/we never had enough or will ever have enough of Romania, but we

are fed up with its chronic problems and we believe that passivity is not an alternative” - Sebastian Buhai, Visiting Researcher at The Economics Department of the University of Stockholm. „In Romania there is no clear separation between politics and public policies” - Cristian PopElecheş, Associate Professor at Columbia University, New York, USA. „What does a country need? It needs human capital. We need to keep the young and educated people in Romania, at home, because they are the ones capable of changing things,” - Nicolae Bogdan Gârleanu, Associate Professor at California University, Berkley, California, USA. „The economic science underlines that if a state has sound institutions and the law is obeyed, if the public property is guaranteed, if it does trade with other states but is implementing free trade; if monopoly is kept in check, if people have the certitude of the future, if the state does not make the entrepreneurs'

B R IE F

life difficult by compelling them to wait for a half of year for an application, then the economy eventually is growing. Somebody has to make sure that these things are not only promoted, but respected as well”, Virgil Midrigan, Associate Professor at New York University, USA. „If the political system in Romania is improved, a lot of people will be able to come back.

My most preferred country in the world is Chile. What are they doing differently? They study at Harvard or Stanford and then they go back to Chile to help. Therefore, this is the most developed country in South America, everybody is happy and they all have jobs.

What is reason for that? They have qualified people that run the government and the corruption level is low, so everything goes well. That is what we need to do in Romania, we need to improve our political environment,” Manea Mihai, MIT Associate Professor.

Page 150

67 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Customs Union and rejected getting close to the European Community. Later, anchored on the separation of Crimea from Ukraine, there were fears, expressed in international settings, that Gagauzia could become the next frozen conflict in Europe. For alarmists this could mean a potential Nagorno-Karabah, a few hours away from Galati. A worrisome script meant bring Gagauzia to everyone's attention.

With such starting premises, Sinteza Magazine made a documentary on Gagauzia. A report/documentary portraying the everyday realities in Comrat, the capital of the region, and in the rural areas of Gagauzia (pages...).

This report is completed with an interview with the governor of Gagauzia, Mihail Formuzat (pages...). At last, the magazine presents an analysis of a few experts on the matter from Chicago, Bucharest and Comrat, and this article underlines the geo-strategic and political stakes that could be influenced by future events in the Page 128 region.

IN

BRIEF

IN

The Online Medium, the Link Between „Micro” and „Macro”

B R IE F

The Loneliness Between Worlds: America, Europe, Russia and the „Spaces of Liminality”

He is a young American that speaks with enthusiasm about the change that the online medium brought into our lives, with focus on the connections that it created among the different levels of the society and economy. It is a change that means progress and development, believes the economist Aldous Mina, who coined a new term: faceconomics. He wrote a book about it and now he travels around the world promoting it:”Faceconomics.

Like it! Face the New World Market.”

Faceconomics is „the new normal” in international business because it opens new markets and rapid developments through the new technologies that support it. You can read an interview with Aldous Mina Page 170 on..

In his books on sociology, historical sociology and political anthropology, Árpád Szakolczai is concerned with the ties between Europe, the problem of modernity and the processes of globalization analyzed with the help of a conceptual framework based on the works of Max Weber, Michel Foucault, Victor Turner, Rene Girard or Eric Voegelin. Modernity perceived as permanent liminality, the political phenomenon understood as a result of a genealogical process born of the Italian comedy of the Middle Ages, or the sociological view on grace and amiability are just a few of his sociological views detailed in his books. Forced by circumstances, Árpád Szakolczai leads himself a liminal existence between the„Extreme Occident” (he teaches in Cork, UK) and Southern Europe (where his family lives).You can read about the loneliness between the worlds and spaces of„permanent liminality” in the interview with Árpád Szakolczai, Page 100 sociologist…

Sub-Saharan Africa.

The New Frontier for Investors The Western society discovered that beside conflicts, poverty, malnutrition, HIV and Ebola epidemics Africa has a lot to offer: great gas reserves that can supply the European demand, a huge marketplace connected to the global trends in hi-tech; an important pool of young workers that are more and more educated etc. By using its assets, Africa climbed to the top places on the agenda of the main international players in the market, given the business opportunities that it offers. This could be a win-win situation for the exponents of the global economy and the African states.

Unfortunately, a very small part of the profit made by the national African businesses returns to the population that generated it in the first place, therefore it generates a series of risks with a boomerang effect on the created opportunities.

Sinteza presents the investment opportunities that Sub-Saharan Africa generates and points out that Romania should not miss such occasions. After a long period of time, for our country lost little by little the privileged economic ties it had with the African countries before 1989, the Romanian private companies became more and more interested in the African continent, especially the Sub-Saharan region. According to statistics, the trade volume between Romania and the region rose with more than 30% in 2011 than the year before, respectively 2.2 billion dollars. This is a positive sign yet, but Romania needs a strategy for promoting strong commercial ties and investments in this part of the world in order to make profits in business sectors where Romanian businessmen have a high level of expertise: construction, oil drilling and exploration, heavy machinery for gas exploitation and electric grids construction.

Read a complete analysis on... Page 108

„The Silk Road” Through Romania The diplomatic and political ties with China have been always valued

by Bucharest administrations and they could be included in a master plan that would allow Romania to attain strategic economic objectives.

What we know for sure is that nobody wants to repeat the failure registered in Africa and in the Middle East; respectively the decoupling with commercial partners in areas that brought many economic benefits to our country during the communist regime.

The way the Romanian authorities brought into discussion issues that were sensitive to Beijing, such as the human rights, terrorism, the Taiwan status-quo, cyber security or territorial autonomy, and other aspects such as the coordinating actions and the declarations on political themes and international security, represented an asset that our country relied on in order to raise the level of Chinese investments in Romania. The strategy proved to be a success.

An analysis on the relationship between Romania and China can be read on... Page 105

68 SINTEZA # 8, septembrie 2014

69 SINTEZA # 8, septembrie 2014

IN

BRIEF

IN

”Mankind has already written more than it can forget” The novel “The Book of Whispers”

by Varujan Vosganian was declared the bestseller of the year 2013 in Armenia.”The Book of Whispers” has already been translated in many languages and three months after its publishing at Polirom House, the publishing house Pro-Textos (Valencia, Spain) bought the publishing right of the book in Spanish. The translation was made by Joaquin Garrigos and the book was published in 2011. Along with the Spanish version, in 2011 the Italian translation was made by Anita Bernacchia and the book was published by Keller Editore Publishing House.”The Book of Whispers” also was printed in Bulgarian, Avangard Print Publishing House (translation by Vania Bozhikova). In French the book was translated by Laure Hinckel and Marily le Nir for Editions de Syrtes and for the Hebrew version “The Book of Whispers” was translated by Any Shilon. It was also translated in Hungarian and Czech (Orpheusz Publishing House in Budapest and Havran Publishing House in Prague).

In Swedish, the volume was translated by Inger Johansson. You can read an interview with the author of this volume, Varujan Vosganian- mathematician, member of the Parliament and economist on… Page 182

The Academy of Good Business

The Islamic State and the Conflicts in the Middle East The prolonged Syrian conflict and the withdrawal of the American troops from Iraq amplified the security problems in the region. The most affected region is the vicinity of the Syrian-Iraqi border: it has become a sanctuary for the terrorist organizations ready to identify new war zones for the proliferation of Jihad. The failure of state institutions in both countries and the magnitude of the ethnic and inter-sectarian violence - in fact a fierce fight for power and resources- represented the ideal breeding ground for the appearance of an Islamic State. Considered by Charles Lister, an expert at The Brookings Institute in Doha, Qatar, „the most important evolution since the terrorist attacks of 9/11 in the USA,” the founding of the Caliphate marks the „beginning of a new era of transnational jihadism.”

In the meantime, the persistence of critical political, economic and social problems generates the formation of a new jihadist generation in safe shelters around the region, mostly where they have the main correspondent Iraqi ethnic communities.

All the states in the region look at this situation with great worry and explore the possibility of fighting together against the influence of jihadists. In this fight against terrorism, Iran's name is evoked more often. If the political relationships between Iran and the Arab states will change towards fighting together and sustaining this common goal, then we will be able to analyze the Page 118 concept of „new geo-political strategies”. One can read more on the conflicts of the Middle East on...

70 SINTEZA # 8, septembrie 2014

The CEO and founder of the tech company Pitech+Plus, Bogdan Herea, had an imprint of Darwin and a slogan:”Engineered to Evolve.” He does not limit himself to programming the evolution and his several million Euros business that he founded eight years ago in Cluj ,but also sets out to fix a system problem -the difference between what the Romanian school offers and the market's needs.

In other words, he launches this fall Academy +Plus, an alternative educational platform designed to grow a new generation of high-tech entrepreneurs, ready to change the world and become business owners before they graduate from college. The school is developed in partnership with a private computer academy in France, Ecole 42, and is for three years. At the end students get a diploma that is accepted by EU. And the most important detail: it is free.

About the Academy+Plus initiative you can Page 174 find more on...

71 SINTEZA # 8, septembrie 2014

B R IE F

IN

BRIEF

The Loneliness of the East and the Sadness of the Rag Dolls

I

n a study that became famous, back in the year 2000, Samuel Huntington spoke about the loneliness of a great power in a unipolar world, and I personally, not being specialized in geopolitics, believed that it was more of an ideological matter meant to propell some sort of American politics on arming, something ideological, such as the writings produced by Rand Corporation. “Lonely Superpower” seemed to be a concept that could be used to make goosy nations fall asleep. But I was wrong then, I didn’t anticipate, although there were still a few months left, the September 11 event and a few other events that were evolving. The awakening of the Eastern BEAR was also hard to anticipate.

Huntington observed rightfully so that USA was not to be helped by partners, except for Great Britain, in its attempt to exert hegemony or to put into practice the harmonious, utopica pax americana, that brings harmony without conflict and confrontation.

Europe’s dance with its secondary powers (France, Germany) was and still is a dance of the wolves. They are afraid of the expansion of the alpha male, and therefore try to limit the territories. Evidently, with the grace and astuteness that can be refined in an exceptional way by a millenary culture. NATO is a good structure, any German will tell you so, it delivers public goods, security or trust, but it does not have gas resources. The Supermega power, The Great Sheriff of the World Order, has reasons to feel the loneliness. Of course, a form of loneliness manifested way up high.

But the loneliness of the East is even greater.

The Eastern countries, “the territory between Germany and Russia”, as many people say, have reasons to feel a greater loneliness. It is not hard to become conscious of it, for it already is a historical loneliness. People have been feeling it for hundreds of years and maybe they even found

72 SINTEZA # 8, septembrie 2014

IN

B R IE F

E. Vasile Dâncu

defence mechanisms to help them escape the paralysis generated by fear.

The historical loneliness of these countries made them develop neurotic survival mechanisms in the desert without horizon.

They lobotomize themselves by making cut-outs that are not permitted in the collective memory of their people. Out of fear and loneliness the Eastern countries don’t have the courage to talk, or at least of saying things out loud regarding “the treason of the West”. Their history books lack important episodes, especially the great treasons that occurred at the end of the Second World War. Even if a lot of time went by, authorities in the eastern countries rarely address the Keelhaul Operation, the “Polish corridor” (“the Polish corridor doesn’t deserve the bones of a single British grenadier” - Chamberlain), and even if they decided to address it, they would do it in a quiet voice. The Munich Conference does not constitute a political subject, nor does the RibbentropMolotov Pact, or the crimes that took place in Katin, or the treasons of Europe and America at Yalta.

Servility and self-mutilation was another reaction. In order not to kill the dream of every generation, that of being able to step into the world with the head up, accompanied by the big brother, it was accepted that there was a need to privatize the resources with the help of the Greek state, although a bankrupt state (the Romanian state, for instance, is poorly managed), or with the help of the Austrian state, such states were supposedly worthy enough to take our telecommunication and oil. They believed that they heard a voice saying to them that democracy is more important than economy and they end up killing their capital every day for the sake of foreign capital.

Aberrant leadership models were promoted.

Their leaders believed that they had to become

strong regional leaders in order to be noticed by the bigger or smaller leaders of Mister Superpower. They strengthened the central power to the detriment of the autonomy of the communities, gave away country resources to trans-national companies and avoided making courageous decisions for they wanted to do is please the Big Brother. They tried to mutilate democracy and ride the justice, in the name of the principle according to which the vote of the masses is the only way of justifying different political reasons, such approaches became reason of state.

They preferred to pretend to be pro-Americans, but at feasts and celebrations, or when the media wasn’t there, enough words were found to state that if the masses vote, London and Washington have no say in it.

Some Eastern countries are already tired, and out of fear or loneliness, start to negotiate with Russia. More or less discretely this is happening. A few things were apprehended from what happened in 1940, and during the years that followed, and consequently they stepped on principles, and ignored the will of the people.

Although it might seem that it is a resembling loneliness, it is in fact just a deceiving similitude. The loneliness of the East is neurotic, dysfunctional and dissolutive. It’s been active for over 100 years as a way of justifying abomination, treason, aberrant internal domination and the exploitation of the lowest passions of the masses.

Plus the illusion that our suffering is original therefore we can create original democracies and mended constitutions.

The Eastern countries discovered another simple aspect: the antidote to their historical loneliness is the construction of some intelligent states. Instead of some neighbouring strategic aggressive defence ideology meant to hide the internal weaknesses, one would better prefer to

73 SINTEZA # 8, septembrie 2014

plan ahead an internal systemic stability that facilitates the connexion to the politics of the Lonely Universal Sheriff. An intelligent state must be neither a slave, nor an applauder of the great powers, but a state that can build an inner moral force that would provide internal force and external respect. This state respects principles and doesn’t obey interests, not even partner interests, and therefore it becomes predictable and easy to integrate into a defence system. An intelligent state continuously accumulates resources, doesn’t function only as a consumer, but plans its future, makes strategic changes only in accordance with the way things evolve rather than according to minor interests or government changes.

The intelligent state keeps people alive, creative, with initiative and trust in the future, and the leaders can only be the same way.

In the slops of the East politicians get drunk, slam the tables and declare that they are independent of Europe and of the American hegemony. In the early hours they sing in tongues adapted to nation expectancies: we are Romanians, we are Hungarians, we are Bulgarians… Early in the morning, they reach their offices and desperately seek Uncle Sam’s messages in order to know what they are supposed to do that day. They find nothing, the fax machines are empty and the mail boxes are empty. If they woke up, they would be aware of the disaster, of the one hundred years of solitude that never seem to end transforming them into rag dolls. The Americans are not coming anymore, as they didn’t arrive when our grandparents were lighting fires on hills while waiting for them. The Americans do pass by from time to time, but they encounter the loneliness of some rag dolls waiting to be moved by somebody.

But these Americans are selective, they know no history or geography, feel no pity and don’t show understanding, they want to become friends with people that are alive. n

REPORTAJ Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Loránd

Singurătatea dezrădăcinaţilor 74 SINTEZA # 8, septembrie 2014

75 SINTEZA # 8, septembrie 2014

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Paul Hemeth în curtea casei din Richiş. "Stăpânul" unui Glob Pământesc din nuiele

L

n Când în horn e un cuib, casa e pustie

76 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ucrează ca ghid internaţional, face producţii tv, documentare pentru posturile Arte, ZDF ș.a. Paul și-a început viaţa de nomad la 14 ani. Martin, la 60. Christian a descoperit, și el, că Austria nu este locul unde vrea să moară, așa că a plecat spre Est. Fiecare căutând un pământ în care să-și înfigă din nou rădăcinile. Un loc unde să te întâlnești, în singurătate, cu tine însuţi.

Paul are aproape cincizeci de ani.

S-a născut la Mediaș, într-o familie de nemţi. Au locuit într-o casă din Centru. Acum acolo este un pub. Când vrea să meargă „acasă”, se așază la masa care ocupă locul unde era patul lui de copil: „Vezi, mama - îi atrage atenţia el - ţii minte, aici era patul meu!”, și-și scutură ţigara în scrumiera de pe masa rece a barului de noapte, care s-a înghesut în încăperile casei lui. Paul fuge. Fuge continuu, pentru ca nodul din gât să dispară. Nodul acela de lacrimi pe care l-a înghiţit și nu l-a lăsat să se vadă, în avion, când au pornit spre Germania. Ca să nu-l mai simtă, Paul aleargă prin lume, muncește, face bani cu care se întoarce și cumpără casele neamului lui. Apoi le umple cu oameni. A ales un loc 77 SINTEZA # 8, septembrie 2014

S-au adunat într-o seară la căminul cultural și au hotărât să plece toţi. Eu am zis nu, nu plec. Și în dimineaţa după ce au plecat, am ieșit la poartă... satul era complet gol. Atunci mi-am zis: acum e acum!

Johann Schaas din Richiș

anume unde să facă asta. Este satul în care, mulţi ani la rând, Johann Schaas a trăit singur, după ce toţi vecinii lui plecaseră. Era în 1990, când sașii s-au adunat într-o seară la căminul cultural și au hotărât să plece. Doar Hans a decis să rămână. Lui i-au lăsat cheile bisericii și au plecat.

A doua zi, când a ieșit la poartă, satul era gol. Nicio voce nu mai răsuna din nicio curte. Hans s-a întors cu spatele, a închis poarta după el și a plecat pe câmpuri, prin vii, sus pe dealuri. Avea nevoie să se gândească la ce urma să trăiască. Cea mai mare spaimă a lui, în anii care au urmat, a fost că nu va avea cui să lase cheile.

Povestea lui Paul Au făcut patru lăzi din lemn, potrivit de mari. Cu atât aveai voie să pleci, o lădiţă de fiecare membru al familiei. Mama așeza încet-încet, în fiecare zi lucrurile alese pentru a fi duse cu ei în Germania, în ţara-mamă.

Dar pentru Paul asta era ţara-mamă. El se uita în fiecare zi la pregătirile lor și mirosea așteptarea. Nu înţelegea de ce trebuia să plece. Aici avea câmpurile, copiii, străzile lui preferate, bicicleta, merele din grădina vecinului. Aici era el. Despre „dincolo” nu știa mai nimic.

Timp de 14 ani, părinţii lui au 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n La Richiş a fost prima şcoală cu învăţământ obligatoriu din Europa

așteptat „actele cele mari” în baza cărora puteau părăsi România comunistă. Din când în când, tatăl lui mergea seara, cu un plic cu bani, la liziera pădurii. Toţi știau că face asta pentru „actele cele mari” prin care li se aproba plecarea în Germania. Între timp, în ţară lucrurile se înrăutăţeau. Bunica făcea coadă la zahăr, băieţii făceau coadă, ajungeai și se spunea, nu mai e. Abia așteptau „omul cu mantoul”. Era un tip care venea îmbrăcat cu un mantou imens.

Intra într-o casă unde se adunau vecinii și el dădea jos mantoul. Sub el avea conserve, zahăr, măsline, salam, ciocolată, tot ce nu se găsea în magazine, cumpărai de sub mantoul lui. Paul avea viaţa lui, copilăria lui.

Creștea porumbei, canari, făcea inele. Într-o vară apucată au venit inundaţiile. Casa lor din Mediaș s-a umplut de apă. Din iarna următoare aveau să plece definitiv. „Comunismul ţine mult”, au spus. Mama a făcut un album cu fotografiile lor de când erau mici, cu pozele de la nuntă, de la școală.

Albumul l-a pus într-o lădiţă de lemn. În seara de 13 februarie le-au spus că a doua zi pleacă. Pentru casa din Mediaș au primit două bilete de avion, dus.

Pentru celelalte două bilete au vândut lucruri din casă, să le poată cumpăra.

78 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Pe 14 februarie, de Sfântul Valentin, s-au îmbrăcat frumos, cu pantalonii de velur făcuţi de croitorul din Mediaș și au plecat. Paul, mama, tatăl și fratele lui.

La Vamă, grănicerii le-au desfăcut lădiţele și au scos bucată cu bucată tot ce fusese așezat acolo cu grijă, de mamă. Când au luat în mână albumul cu fotografii, de îndesate ce stătuseră, se lipiseră foile abumului. Grănicerii au tras de ele, să se desfacă, poate aveau ceva ascuns acolo. Pozele au pârâit, s-au sfâșiat și chipurile copiilor au rămas lipite de foaia din faţă. „În mine s-a rupt ceva atunci, cum auzeam foile crăpând, mă strângeam de durere.

La nimic altceva nu ţineam ca la pozele acelea. Cum să mă duc în lume și fără ele? Cum vor mai știi nepoţii noștri cine suntem noi?”, își amintește acum Rosvita, mama lui Paul. După ce au răscolit lădiţele, lucrurile n-au mai încăput la loc. Încăpeau doar în forma perfectă aranjată de acasă, cu grijă. Dar vameșii strigau să meargă repede mai departe, oamenii așteptau la rând. Așa că mama a închis lădiţele și a lăsat lucrurile lor acolo, toate câte nu mai aveau loc. Pe unde treceau lăsau câte ceva din ei. Paul privea și tăcea. „Aveam o mare nedumerire. Nu înţelegeam de ce trebuie să plecăm de

n Saşii consideră că cel mai rău blestem este: „să îţi crească iarbă în poartă”

acasă, simţeam o tristeţe uriașă. Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aș comite o greșeală faţă de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun.

Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun faţă de cel de acasă. În avion tot înghiţeam nodul acela, din gât. Și nu se ducea. Poate și pentru strămoșii noștri a fost la fel, numai că ei, venind încoace, spre Transilvania, nu erau în avion, aveau timp să se răzgândească și să se întoarcă. În plus, ei veneau să fie liberi, noi plecam pentru că nu mai eram”, spune acum Paul, stând în curtea lui săsească din Richiș.

Prin Germanii de gheaţă Când au ajuns, au fost adăpostiţi într-un „lagăr” de tranziţie. Acolo dormeau în comun şi li se dădea mâncare, iar copiii mergeau la școală.

Părinţii trebuiau să-și caute de lucru, să-și ia apoi drumul din lagăr. Când au ajuns la școală, copiii nemţi se uitau urât la ei, râdeau de freza lor standard făcută de frizerul școlii din Mediaș, scurt pe după urechi și un pic de păr pe cap. „Noi trăgeam părul peste tunsoarea de după urechi, dar nu prea stătea, cei de acolo se uitau la noi ca la niște ciudăţenii. Iar pantaloni ca ai noștri, făcuţi de croitor, din velur, nu

mai văzuseră, deși noi eram mândri de ei. Mă rog, nu eram de-ai lor, am simţit asta, din capul locului. Și nici n-am devenit vreodată. Mulţi sași au suferit după plecare, unii nu au reușit să treacă peste momentul dezrădăcinării, așa au ajuns să se spânzure în șuri. Nu erau nici români, nici nemţi, nu erau nimic și n-au rezistat”. Paul era tânăr, a dat bice vieţii și a trecut peste anii aceia. Mergea pe străzi și vedea numai lumini albăstrui la geamuri. Oare de ce?, se întreba. Nemţii se uitau la televizoare. În toate casele, seara, se închideau și se uitau la televizoare.

Categoric, nu-i plăcea viaţa acolo.

După ce și-a terminat studiile, Paul a devenit ghid turistic, a lucrat în publicitate, în industria filmului. Iar după revoluţie a venit în România, în vizită. „Cum am coborât din avion, am simţit mirosul de acasă! Eram la București, dar jur că mirosea ca acasă!

Atunci mi-am zis: trebuie să mă întorc și am început să strâng bani pentru dorinţa mea.”

Deși are copii în Germania, după prima vizită în România, Paul plănuiește să se întoarcă acasă și vine în Transilvania să vadă ce mai este prin locurile lui natale. La Mediaș găsește casa transformată în spaţiu 79 SINTEZA # 8, septembrie 2014

comercial, dar caută să cumpere alta. Nu găsește ce-i place și revine.

Ani la rând caută locul bun pentru el. Până într-o zi când un prieten îl aduce în Richiș, satul în care mai trăia Johann Schaas. Vede casele ruinate, îl cunoaște pe Hans și decide să cumpere chiar casa străbunicului acestuia. Ca într-un ciclu invizibil în care și vieţile oamenilor se altoiesc între ele, ca viţa-de-vie.

Cercul Casa lui din Richiș, pe care a dat 18.000 de mărci este casa strămoșului lui Hans, bătrânul Noah. A cumpărat-o de la familia de sași care plecase în Germania. Paul i-a adus pentru prima dată acasă, după ce au părăsit ţara.

Când au ajuns în Richiș, au intrat prin odăile casei, au deschis dulapurile și au început să pună pe foc lucrurile, pozele. Paul a sărit să le smulgă din mâinile lor, el voia să le păstreze.

De ce nu le vroiau și ei? Pentru că le aminteau de ceva prea dureros, nu mai vroiau să aibă nicio legătură cu ce-i rănise. Paul a înţeles, dar a salvat câteva poze alb-negru, pe care le-a pus acum pe pereţii casei. Bătrânul Noah și soţia lui stau deasupra patului, în camera principală, la loc de cinste. În chiar inima casei.

Paul și-a amenajat frumos casa, a adus acolo și obiecte din lungile lui călătorii, din Tanzania, Cuba sau Zanzibar. Sunt și ele parte din viaţa lui, iar obiectele, ca oamenii, au dreptul să-și tot caute locul potrivit.

Arca lui Paul Între timp, a mai cumpărat două case, le-a renovat și pe ele, iar într-una a adus-o pe mama lui cu soţul ei.

Rosvita s-a întors în ţara de unde, într-o noapte de Sfântul Valentin a plecat cu patru lădiţe și doi copii spre o lume pe care nici ADN-ul ei nu și-o mai amintea. Obișnuiește să spună că viaţa e ca un cerc. Trebuie să-l parcurgi întreg.

Paul a continuat să caute prieteni cu care să umple golul din lumea lui. A convins oameni diferiţi dar asemănători și, acum, vecinii lui sunt prietenii lui din întreaga lume.

Au venit, au văzut lumea lui Paul și au hotărât să o împartă cu el. Așa se face că în câţiva ani, în Richișul cândva pustiit de plecare, locuiesc oameni de treisprezece naţionalităţi.

Ivan Pavkovs din Lituania, Stefan Oettiker din Elveţia, Helen și Martin Engbreghof din Olanda, Marc Treon din Boston, Ana Gergely din Ungaria, Alis Rjepi și Doru Chicișan, români 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Între ziduri şi oameni, trebuie să alegi oamenii. Tot ei vor face alte ziduri

Neamţul face ordine în jurul lui, atât de multă ordine, încât să acopere dezordinea din sufletul lui.

Dacă înăuntru nu e perfect, măcar afară să fie. Eu vreau să fie ordine înăuntru”, Paul Hemerth, din Richiş

stabiliţi în America, Christian și Ana si Antonia (cea mică) Rummel din Caifa, el, Paul, sasul tânăr și Hans, sasul vechi, romi sumedenie și români foarte-de-treabă. Ca pe o Arcă a lui Noah, ei încearcă să se salveze împreună, refugiaţi din singurătatea suprapopulată a lumilor în care nu se mai regăseau.

Aici toţi vorbesc o limbă de ei inventată: limba oamenilor care se aseamănă.

Hans are 81 de ani acum. Stă seara la povești cu Paul, îi spune să-i aducă și oameni care să facă agricultură pe dealurile cândva bogate ale Richișului.

Acum, nu-i mai e teamă că nu are cui să lase cheile bisericii și povestea ei veche de 700 de ani. Lângă el s-a așezat un ghid internaţional! „Dumnezeu le rânduiește pe toate!”, ne spune Hans, într-o zi toridă de vară, când inima lui dă semne de oboseală.

Povestea lui Martin Martin Johann a plecat în Germania în august 1989. Avea băiatul bolnav de cancer și spera că acolo îl va trata mai ușor, că acolo se găsesc medicamente. Lucrase 32 de ani la Gostat la Agnita. Și-a lăsat casa în grija unui prieten și a plecat. În 80 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Pe preotul Johannes Halmen îl cuprinde dorul cel mai tare când intră în biserică şi ea e goală

Germania au fost duși în lagărul de la Nurenberg unde a stat opt luni. Acolo stăteau toţi până când se acomodau.

Nu era rău, mâncarea venea „pe roţi”, cu căruciorul, îţi dădeau și haine. Dar după opt luni ţi se deschideau porţile lagărului și trebuia să pleci, să-ţi cauţi un loc. Pe străzi era mai greu. Treceai prin ciur. Martin avea deja 60 de ani. Oriunde mergea să se angajeze i se spunea: păcat, ai părul alb! Era disperat. Un asistent social l-a sfătuit să meargă la școală, să spună că vrea să înveţe germana, deși o știa. Dar ar primi un ajutor de la statul german încă 10 luni. Așa a făcut. A mers cu părul lui alb la școală. Dar băiatul urma tratament și asta îl mulţumea. Ar fi mers și la război pentru asta, darmite la școală! Între timp, soţia lui s-a angajat menajeră în casa unor nemţi.

După ce nemţii i-au cunoscut mai bine și au avut încredere îi ei, i-au luat în casa lor, iar Martin s-a ocupat de grădină. Mulţi ani au stat acolo, până când au murit stăpânii casei. Apoi, cu banii strânși și-au renovat o căsuţă la marginea orașului. Toţi care o văd spun: Ia uitaţi-vă ce casă frumoasă au făcut sașii din coliba aia!

Când vine acasă, Martin stă la un prieten din Criţ, pentru că la casa lui din Agnita nu se mai poate locui. A

năpădit-o ruia. Au crescut buruienile în curte, s-a prăbușit gardul, așa a avut grijă de ea prietenul lui! Când a sosit, nu a putut deschide poarta, era înţesată de buruieni. Și Martin începe să plângă pe o piatră în curtea bisericii din Criţ. „Dar câștigul, pentru care a meritat, este că băiatul meu trăiește”, spune Martin.

Povestea lui Johannes Johannes Halmen este un fel de episcop rătăcitor. Are în grijă bisericile și enoriașii din șaisprezece sate. Merge tot timpul, aproape că nu se oprește niciodată. Este văzut când într-un sat când în altul, pe un deal din Criţ sau pe unul din Bunești, unde nu te aștepţi, apare preotul cu cărţile și obiectele lui de cult pe spinare, umblând între sufletele răsfirate ale ultimilor luterani rămași pe aici. Înainte, casele sașilor erau răspândite și episcopului îi lua mult să le cutreiere, spun poveștile, dar acum casele sunt aproape, numai sașii sunt răspândiţi.

Aproape toţi ai lui au plecat. Are cinci fraţi și părinţii în Germania. Are fetele la școli în Europa. Are prietenii împrăștiaţi prin orașele Europei. Doar el n-a vrut să plece. Cum să plece și preotul? Dacă vine Dumnezeu și găsește biserica încuiată?

81 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Ne-am trezit că ce credeam noi că e frumos pentru fraţii noștri nu valora nimic!

Atunci am trecut printr-un fel de depresie. Dar nici sașii plecaţi n-au dus-o mai bine, pentru că și ei se simţeau vinovaţi faţă de noi și nevoiţi să se justifice”, Johannes Halmen

„Cei care au plecat ne-au negat pe noi, au negat viaţa noastră, au spus: asta nu e viaţă, viaţa voastră nu e bună, noi nu vrem să trăim așa.

Ne-am trezit că ce credeam noi că e frumos pentru fraţii noștri nu valora nimic! Atunci am trecut printr-un fel de depresie. Dar nici sașii plecaţi n-au dus-o mai bine, pentru că și ei se simţeau vinovaţi faţă de noi și nevoiţi să se justifice. În același timp, cei de acolo se uitau la ei întrebători: și cu voi ce e aici? Iar sașii trebuiau să se justifice și în faţa lor, să tot spună de ce au plecat. Iar noi, cei rămași, simţeam nevoia să ne justificăm și noi pentru că am rămas. Așa că am spus: gata cu justificările, nu mai vreau să aud justificări, haideţi să nu ne mai justificăm tot timpul, ci să începem să trăim pur și simplu viaţa pe care ne-am ales-o!”.

Se uită la adunarea veselă a unei sărbători de ocazie și spune că „Asta e ca o frișcă, realitatea nu e asta, realitatea este când trece vara și în octombrie, în sat rămânem doar cinci sași, unsprezece luni de zile trăim în singurătate. Dar imaginea asta, cu sașii întorși în sat, la sărbătoare, este ca o poză pe care o poţi ţine în mână și să trăiești pentru ea”.

Părintele Johannes mănâncă o 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Christian Haufmann, un austriac rătăcitor

felie de pâine unsă cu fasole și ascultă discursuri de promenadă. Știe că toate astea trec și-n urma câte unei chermeze câmpenești rămâne un gol și mai mare. După o scurtă tăcere simte că trebuie să restabilească echilibrul lumii: „Bunicul meu a avut copii care au fost deportaţi în Siberia.

Nu i-a văzut decât după cinci ani. Eu am două fete la studii în străinătate și pot vorbi oricând cu ele pe skype, pe messenger sau prin telefon. Ar fi mai rău să fie la război, să nu se mai întoarcă niciodată. Noi știm acum că cei plecaţi sunt bine și se întorc când vor. Plecarea definitivă e cea rea”.

Povestea lui Christian

n Şi locurile au singurătatea lor

82 SINTEZA # 6, 8, iulie septembrie 2014 2014

Christian Harfmann vine din Austria. Acolo avea o firmă de publicitate și se ocupa cu servicii de marketing. Locuia în Braunau, un oraș de lângă Salzburg. A venit în România, prima dată din curiozitate.

Nu spune că s-a atașat de locul acesta datorită peisajului. E altceva. E vorba de libertate, de spirit. „Acolo totul era perfect, iarba tunsă la milimetru, prea curat, prea aranjat. Eu nu mă regăseam în ce vedeam, omul nu e perfect, atunci de ce să-i placă perfect?

Când am venit aici, mi s-a părut mai natural, mai uman. Am cumpărat 83 SINTEZA # 8, septembrie 2014

două case în Cund și le-am renovat, am pensiune, case de vacanţă, livadă, ce-mi place”, spune el.

Christian are și o casă cu magazin la parterul ei, lângă Turnul Cizmarilor din Sighișoara. Acolo vinde produse naturale, ceaiuri, seminţe, dulceţuri și siropuri, într-un decor tradiţional făcut de mâna lui. Când s-a hotărât să se stabilească în România, iubita l-a părăsit. Ei nu i-a plăcut aici. Christian spune că a suferit mult și rana îl mai doare încă. Dovadă că pe tejgheaua prăvăliei lui rustice stă prinsă cu piuneze o carpetă bizară, cusută, cu o inimă mare, roșie, în mijlocul căreia un băiat e trist, pentru că fata cu care urma să se căsătorescă l-a părăsit, a plecat cu altul.

Dacă îl întrebi ce e, el îţi spune că nu mai știe. Când e în Austria e român, conduce ca un român, se poartă ca un român, și când e în România e ca un austriac. Dar nici el nu mai știe ce e. Nu-i mai place în Austria, deși nu poate să spună că acolo e rău, dar e totul prea fix, prea aranjat, te face să nu te mai simţi liber. El spune că gândește altfel decât prietenii din Austria, nu se mai regăsește în discuţiile cu ei. Iar golul din inimă îl umple cu „șase câini, trei miei, multă natură frumos, un hobby de enduro și n libertate”.

Acum sunt nici român, nici austriac.

Sunt un om singur”, Christian Harfmann din Braunau, mai apoi, din Sighişoara

n „Acoperă-mi inima cu ceva...”, Catrinel, cea care umple golul din viaţa lui Paul 84 SINTEZA # 8, septembrie 2014

85 SINTEZA # 8, septembrie 2014

D ESTIN E

Neînţeleşii Un pictor alungat din oraș îi aduce, mai târziu, faimă și bani.

Dar orașul nici azi nu crede în el. Într-un sat, răsculaţii dau foc castelului și-l lasă în ruină 170 de ani. Ca să-l salveze, un arhitect îl cumpără și-l reconstruiește singur. Un copil cioban coboară din munţi și spune că îngerii i-au poruncit să construiască un pod peste marele râu.

Locuitorii nu-l cred și-l pun să dea probe. Ciobanul trece probele și așa se face podul peste Rhon. Astăzi, nu mai este decât un ciot. Podul se oprește în mijlocul apei fără să mai ajungă la celălalt mal. Dovadă că neînţeleșii își continuă singurătatea și după moarte.

Ruxandra Hurezean

A

ajuns într-o iarnă la Arles, a pictat peste 200 de lucrări în doar 15 luni. Câmpurile, străzile, podurile, oamenii din Arles au intrat în istoria lumii datorită lui. Dar treizeci de cetăţeni au semnat o petiţie prin care i-au interzis să mai locuiască acolo, l-au alungat. Astăzi, casa în care a locuit nu mai există, iar podul pictat de el e o ruină năpădită de buruieni. Însă, la fiecare colţ de stradă, se vând căni și plase de rafie cu chipul lui.

Nebunul huiduit E o zi în care soarele arde răspicat, ca și cum vara aici ar fi infinită. Pe el l-a căutat Van Gogh când s-a pornit spre Sud să caute lumină. Era însetat de ea, el, biet olandez crescut în umbra umedă a unui port nordic. Avea doar 35 de ani când a sosit în micuţul Arles. S-a așezat într-un hotel la început, apoi a închiriat o casă lângă malul Rhonului, în Piaţa Lamartine, la numărul 2, aproape de poarta de ieșire din oraș. Pentru că el a pictat-o în galben, i s-a spus casa galbenă. Este însemnată pe toate hărţile și apare în toate pliantele. O poţi căuta. Toată lumea te va îndruma spre ea, toţi îţi vor spune că e puţin mai încolo, în 86 SINTEZA # 8, septembrie 2014

87 SINTEZA # 8, septembrie 2014

piaţeta din faţă. O cauţi mai departe, cei de la hotel îţi spun că este exact în spate. La fel te îndrumă și băiatul de la magazinul de vinuri, de pe colţ.

Doar tu nu o vezi. Începi să crezi că ești orb, până când un bătrân de la cafeneaua din piaţă îţi spune adevărul: casa nu mai există, o cauţi degeaba. A fost distrusă și n-a mai fost refăcută niciodată. Chiar pe locul acela, unde acum e banala cafenea, se ridica celebra „Casă galbenă” pictată de Van Gogh. În locul ei, pierdută pe trotuar, este o bucată de piatră pe care sunt scrise câteva cuvinte despre pictor și șederea lui acolo.

Adevărul este că oamenii locului nu l-au dorit pe Van Gogh prin preajmă. Îl învinuiau pentru certurile și scandalurile cu Paul Gauguin. În martie 1889, 30 de cetăţeni din Arles semnează o petiţie prin care artistul să părăsească orașul, iar Casa galbenă este închisă din ordinul poliţiei. Van Gogh decide să facă tot posibilul pentru a se vindeca, iar la 8 mai 1889 se internează din proprie iniţiativă la spitalul de psihiatrie din Saint-Remy. În Arles există o Fundaţie van Gogh, implantată acolo de comunitatea internaţională a artiștilor.

Fundaţia bâjbâie în căutarea misiunii ei, face expoziţii de fotografie sau

grafică, găzduiește câteva lucrări neterminate și este mai mult închisă vizitării. Dar cineva de acolo iese la poartă și-n faţa ușilor de garaje ne arată pe o hartă drumul spre Podul din Langlois, un pod pictat de Van Gogh cu obstinaţie și căruia i s-ar spune acum Podul lui Van Gogh.

Pornim spre capătul de nord al orașului și întrebăm pe toată lumea. Cu greu aflăm că este situat în apropierea unei benzinării.

Vânzătoarea de acolo ne trimite într-o direcţie greșită, undeva în spatele unor blocuri, la trei minute de mers, dar ea recunoaște că n-a fost niciodată să-l vadă. N-a avut timp. Nici nu știe de ce ar trebui să o facă, a auzit că era podul unui pictor, dar de ce ar avea un pictor un pod, nu poate să ne spună. Trecem prin spatele benzinăriei, pe un drum de pământ, vreo doi kilometri de mers pe jos, pe lângă malurile canalului și ajungem la o barieră. Un indicator prins de un colţ de gard, acoperit de buruieni ne arată că suntem pe drumul bun. Mai găsim un indicator în spatele unui stâlp de curent electric și în sfârșit, zărim podul. Silueta lui nu mai e galbenă, sau poate nu a fost niciodată, doar în mintea lui Van Gogh, acum e neagră, arsă de soare, are picioarele grele, putrede, 

DEST INE

D ESTIN E

n Podul Langlois în reprezentările lui Van Gogh (foto stânga şi dreapta)

sprijitite în bălării. Podul lui Van Gogh a rămas cu oasele căscate în aer, exact ca în pictura lui, dar este doar un schelet în paragină. Dincolo, pe mal, se vede casa podarului Langlois, după numele căruia i s-a spus iniţial podului. Și ea părăsită. Chiparoșii nu mai sunt, nici femeile care spălau rufe.

Nici căruţele și nici femeia cu umbrelă nu mai trece podul. Tablourile lui, toate sunt în altă parte decât la Arles.

Doi tineri pescuiesc pe lângă picioarele podului, caută peștii ultimelor zile de vacanţă. Yanik are 17 ani și s-a născut în Arles. Nici el, nici prietenul lui nu știu de ce i se spune podului „Podul lui Van Gogh”, dar știe că a fost un pictor care are legătură cu asta. „Cred că era francez, ba nu, spaniol. Da, sigur era spaniol! A trăit aici, în oraș, și a murit de bătrâneţe.

Da, era bătrân și a murit”, ne explică Yanik ce știe el despre povestea lui Van Gogh.

Dacă te apuci să scotocești în măruntaiele orașului Arles, nu-l găsești pe Van Gogh. El bântuie doar boutiqurile de souveniruri cu chipul lui încrâncenat lipit pe căni sau plase de rafie făcute în China și-l poţi cumpăra cu cinci euro bucata. Doar soarele imens e acolo, ca un ochi larg deschis spre pământ, gata să-l mistuie în flăcările lui.

88 SINTEZA # 8, septembrie 2014

A cumpărat castelul ca să-l salveze singur

n Podul Langlois a fost construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea pentru a extinde reţeaua de canale către Marea Mediterană

a apucat atunci să facă niște fotografii și mi le arată pe telefonul mobil. Nu știe nimic despre arhitect, deși l-a mai prins înainte să moară, dar el nu prea ieșea din castel. Nu avea prieteni în sat.

Henry Brifaut a vrut să se facă artist, dar tatăl lui nu i-a dat voie. Era militar și avocat și dorea ca fiul lui să-i urmeze cariera. Așa a și făcut, iar mai târziu a ajuns institutor al copiilor regelui Belgiei. Dar Henry nu a uitat niciodată de pasiunea lui pentru arte, pentru sculptură și arhitectură. A învăţat pe ascuns tot ce ar fi vrut să afle în

Coastei de Azur, un sat de munte, Callian. Acolo, în mijlocul satului, ridicat pe o colină, în formă de spirală, ca o cochilie de melc, stă grămadă o ruină castel medieval (foto). Fusese construit pe la 1038 de Ugo, un „prinţ” de Callian, refăcut în stil renascentist de familia Grasse și apoi ars și distrus de revoluţionari la 1792. Stăpânii lui de atunci au fost alungaţi și nimeni nu s-a încumetat mai apoi să-l locuiască.

După 170 de ani de abandon, când

să facă modificări faţă de forma iniţială a edificiului, iar la lucrări și la costuri n-a participat cu nimic. În 1967, Brifaut se apucă de lucru.

El este și arhitectul și inginerul și sculptorul. Timp de zece ani muncește continuu și apoi termină castelul.

Aproximativ 500 de sculpturi cu chipuri de oameni, animale și diverse creaturi au fost integrate în terasele și curţile interioare ale castelului, formând împreună un mediu vizionar.

Benezet a coborât într-o seară de pe munte să le spună ce i s-a întâmplat. Avea doisprezece ani

școli, a fost un autodidact tenace. Cei din jurul lui nu înţelegeau ce vrea cu asta, ce urmărește. Dacă ești dascăl la curtea regelui, ce șanse ai să devii vreodată arhitect? Ce proiect poţi avea tu? Dar iată că, în 1966, la 61 de ani, Henry umblă prin Franţa și descoperă o micuţă localitate din apropierea

totul nu mai era decât o ruină în care se jucau copiii și pășteau caprele, Henry hotărăște să ia el castelul și să-l refacă.

Autorităţile nu sunt dispuse să-l ajute, ba mai mult, spune René, un fost taximetrist, acum pensionar și ghid în Callian, a fost și tare mult șicanat de primăria care i-a interzis

Sculptase, în sfârșit, iar expoziţia lui era carne din carnea unui castel tot de el refăcut. Își împlinise visul. Dar pentru că nu-l împărtășise cu nimeni, nici măcar familia lui nu-l înţelesese, l-a închis între zidurile castelului.

Henry Brifaut a murit în 1995, castelul a fost deschis spre vizitare o singură dată, două zile. Anne Marie spune că

și pretindea că i-au apărut în vis niște îngeri care, cu voci divine, i-au poruncit să construiască un pod peste Rhone, adică de aici, din Avignon până dincolo, în Franţa. Oooo, au zis avignarzii, nici mai mult, nici mai puţin decât un pod peste Rhone! Până atunci, trebuie spus, râul era trecut doar cu bărcile. Dar, tot ei au zis apoi:

89 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Podul de piatră s-a dărâmat şi aşa a rămas

Bine, Benezet, dacă tu poţi arunca un pietroi, uite ăsta, în apă, atunci te credem! Hai, să te vedem! Și Benezet a aruncat piatra în mijlocul apei. Acolo au decis să facă podul.

Benezet a început în 1177 construcţia podului. Acesta a fost terminat în 1185 și avea peste 915 metri, cu 22 de arcade romane, un unghi drept pentru a atenua curenţii de apă.

Podul Saint-Benezet – cunoscut acum în întreaga lume ca Pont d’Avignon (foto) –, deși a avut iniţial 22 de arcade, acum i-au rămas doar patru. În timp îi tot cădea câte un picior, dar era imediat refăcut. Dar de câteva secole încoace, podul a fost lăsat în ruină.

După aproape 1.000 de ani, el stă oprit stingher în mijlocul apei, fără continuare spre celălalt mal. El nici nu mai este un pod... Pe Benezet l-au beatificat chiar atunci, are și o capelă, dar aici s-a oprit legenda și efectul ei.

Probabil că dacă ar mai veni o dată Benezet să le spună avignarzilor că ar trebui să refacă podul, l-ar pune din nou să arunce pietroiul, de data asta până pe celălalt mal. Dar la singurul capăt rămas întreg al construcţiei, cel dinspre Avignon, au pus o gheretă unde se vând bilete pentru turiștii care vor să meargă pe podul care nu mai n duce nicăieri.

AM IN TIR I

P E N TR U

VIITOR

Interviu realizat de Marius Avram

Despre singurătate şi dragoste. În opoziţie

A

AMINTIRI PENTRU VIITOR 90 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Născut pe 17 aprilie 1926, în Blaj, fiu al lui Zaharia Boilă şi Clara, Matei Boilă a fost senator al PNŢCD, a absolvit Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj, în 1951, şi a fost sfinţit preot grecocatolic în clandestinitate, în 1977. A fost economist la Napochim (1968 - 1990), iar până în 1968, în perioada de libertate, a fost sondor la Ochiuri şi la Târgovişte, tehnician, funcţionar, pedagog etc. A fost membru al PNŢCD înainte de interzicerea partidului, în 1947, şi secretar al organizaţiei Cluj a Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc. A fost arestat de patru ori şi condamnat pentru activitate politică naţional-ţărănistă, iar în perioada 19471964 a făcut zece ani de detenţie. Este căsătorit şi are patru copii. Este autorul mai multor cărţi.

Tatăl său, Zaharia Boilă (1893-1976), a fost avocat şi ziarist. Mama, Clara, a fost profesoară de muzică şi nepoata lui Iuliu Maniu, care a crescut-o de la vârsta de un an, când i-a murit tatăl, Ioan Pop, protopop greco-catolic în Năsăud.

91 SINTEZA # 8, septembrie 2014

vorbi despre singurătate dacă n-ai trăit-o, dacă n-ai simţit-o mistuindu-te, e, poate, ca un fel de blasfemie. Şi nu e vorba atât de singurătatea fizică, cât mai ales de singurătatea interioară, când sufletul şi inima ţi-s pustii. Mai ales despre această din urmă singurătate ne vorbeşte preotul greco-catolic Matei Boilă, care a cunoscut şi singurătatea fizică - în cele opt luni de izolare completă în temniţele comuniste -, dar şi singurătatea interioară, în momentele în care i-a slăbit credinţa. La 88 de ani, preotul Matei Boilă are forţa să-şi vadă şi slăbiciunile, la fel cum – deşi este foarte slăbit şi bolnav - are şi forţa fizică de a-şi săpa, de trei ori pe an, grădina de legume de lângă casa aruncată pe câmp, la o margine a Clujului. „Lucrez grădina şi eu am săpat-o de trei ori în fiecare an, aşa cum abia mă mişc. Sunt tare neputincios. Dar când pun mâna pe hârleţ, mă simt alt om”, spune, parcă mărturisind, Matei Boilă.

SINTEZA: Părinte Boilă, aş vrea să ne vorbiţi despre singurătate…

Matei Boilă: Singurătatea este problema esenţială, se opune dragostei. Eşti singur când nu ai dragoste. Nu împrejurările exterioare contează. Poţi să fii singur în mijlocul unei mulţimi imense, aşa cum, din păcate, sunt mulţi.

- Când n-ai dragoste să dăruieşti sau să primeşti?

- Şi să primeşti, şi să dăruieşti.

- Se spune despre om că tot timpul îl are alături pe Dumnezeu.

- O să vă spun tot felul de lucruri despre asta, însă vreau să ştiţi că mi-a plăcut că aţi ales acest subiect atât de important, atât de covârşitor.

- O să vă mai fac între timp câte o fotografie, dacă sunteţi de acord.

- Cum să nu, dar nu ştiu de ce trebuie să mai stricaţi filmul pe un om aşa de bătrân. 

AMI N TIRI

PENT RU

VIITOR

n Matei Boilă e promotorul reglementării situaţiei lăcaşelor de cult ale Bisericii Române Unite cu Roma (1996)

- Sunteţi născut în 1926, aprilie, aveţi 88 de ani. Mulţi înainte!

- Vă spun o chestiune: noi nu ne dăm seama ce importanţă şi ce adevăr cuprinde, chiar pentru un om bătrân, urarea asta, la mulţi ani. Timpul care ni s-a dat este un timp şi blestemat, şi binecuvântat. Este modalitatea noastră de a transforma clipa prezentă în eternitate fericitoare. Fiecare moment… Este o mare greşeală să spui că nu contează timpul. Contează enorm! Şi să ne amintim de pilda aceea a lui Isus pe care a spus-o despre bătrânul Lazăr, care a murit şi în momentul în care i-a spus: spune-le copiilor mei că între noi şi voi s-a stabilit o prăpastie infinită, nu mai putem trece de aici acolo. Momentul morţii este momentul în care timpul acesta trecător ni se ia, timpul acesta pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să putem să-l transformăm în eternitate. Deci, este extraordinar timpul acesta. Şi pentru un om bătrân, când îi spui „La mulţi ani!” spui un lucru extraordinar, pentru că nu contează că abia mă trag pe lumea asta sau nu, pot să fac lucruri, şi pot să gândesc, pot să realizez această dragoste între noi, care să transforme toată viaţa asta care trece în eternitate fericitoare. Deci este foarte important timpul acesta şi le mulţumesc tuturor care îmi spun „La mulţi ani”, chiar dacă din punct de vedere al suferinţei, bucuriilor şi plăcerilor omeneşti timpul la bătrâneţe este greu. Dar este foarte important.

- Spuneaţi că timpul este şi binecuvântat, şi blestemat.

Depinde de om să fie într-un fel sau altul? Sau e musai să fie şi binecuvântat, şi blestemat?

- Nu e musai. Vedeţi dumneavoastră, în momentul în care omul s-a rupt de Dumnezeu, a intrat într-o singurătate extraordinară. Acea singurătate care însemnează damnarea 92 SINTEZA # 8, septembrie 2014

AM IN TIR I

P E N TR U

n Iniţiativa prevedea folosirea în comun, de către comunităţile ortodoxe şi greco-catolice, a bisericilor. Adoptată în Senat, a fost respinsă în Camera Deputaţilor

pentru eternitate. Şi Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe om în această situaţie şi i-a promis un Mântuitor. În acelaşi timp, cum se spune în Cartea Facerii, a pus un arhanghel să apere pomul eternităţii, ca nu cumva să mănânce şi de acolo şi să rămână etern, în situaţia în care este. Deci, ni s-a dat timpul, timpul acesta, care este inexplicabil pentru filosofia umană. Cum se poate ca din eternitate, care e fără clipe, să izvorască clipa trecătoare?! Cum se poate? Nu poţi să gândeşti chestiunea asta! Dar Dumnezeu a dat totuşi acest timp, această posibilitate de a trăi, transformând, prin dragoste şi prin acceptarea mântuirii lui Hristos, această trecere, această viaţă trecătoare, în fericire eternă.

nimic. Trebuie să avem această capacitate extraordinară de a distinge între oameni. Sigur că şi Einstein… Teoria lui acum este depăşită, încep să existe alte modalităţi de a face ecuaţia la ceea ce noi vedem. Dar asta nu are nicio importanţă, este ştiinţa lor, care până-i lumea se va tot mări, sfera cunoştinţelor umane se va mări, dar cu cât se măreşte această sferă de cunoştinţe, cu atât contactul cu lumea necunoscută este mai mare, cu atât mai mult ne dăm seama de cât există dincolo de cunoştinţele noastre, infinit de mult.

- Dar există până la urmă timpul? De exemplu, în teoriile sale, Einstein spunea că timpul este relativ.

Acum se vorbeşte de mai multe universuri, de lumi paralele.

- Să vorbim despre singurătate: aş vrea să reamintim o întâmplare din Evanghelie, care este foarte interesantă şi semnificativă din acest punct de vedere. Isus a intrat odată în Vitezda, care era o scăldătoare unde, când se tulbura apa, care intra primul în apă se vindeca de orice boală. Şi erau tot felul de oameni bolnavi în jur. Isus se adresează unuia bolnav de 38 de ani, paralitic. Zice: tu vrei să fii sănătos?

Sigur, răspunde bolnavul, dar eu nu pot intra, că n-am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbura apa şi de aceea toţi trec înaintea mea. N-am om! Omul acesta era bolnav, dar boala lui, suferinţa lui teribilă era mai mică ca suferinţă şi consecinţe decât singurătatea. Era singur…

N-avea om… Au trecut pe lângă el toţi oamenii de acolo, erau oamenii care nu se ajutau unul pe altul şi rămâneau toţi singuri. Era un colţ de iad. Aşa este şi în lume unde nu există dragostea, suntem singuri. Şi singurătatea asta este cumplită. Posibilitatea de a transforma colţul de iad într-un colţ de Rai este prin dragoste, prin ieşirea din egoismul nostru. Prin dragoste faţă de aproapele, în numele dragostei faţă de Dumnezeu. Este extraordinară chestiunea aceasta

- Sigur că există. Ştiţi cum este chestiunea aceasta… Nu vă supăraţi că vă spun, dar Einstein a fost un om deosebit de inteligent în anumite privinţe şi în anumite probleme de fizică a realizat nişte lucruri care au schimbat modalitatea noastră de a privi această realitate, dar atât! El n-a fost un mare gânditor. Eu am citit despre cărţile lui privind filosofia - sigur că şi el credea în Dumnezeu, dar într-un fel al lui propriu - şi vă spun sincer că mi s-a părut la nivelul unui copil de clasa a 8-a. Aşa de slab era. Cât era el de genial în probleme de fizică, în probleme de filozofie şi de gândire era slăbuţ. Noi trebuie… Asta e una dintre marile erori ale oamenilor: că un om care are o expertiză şi cunoştinţe extraordinare într-un domeniu este considerat bun şi în alte domenii. Asta a fost una dintre cauzele pentru care foarte mulţi oameni au stricat, în politică de exemplu. Erau foarte buni ca oameni de ştiinţă, ca artişti, dar în politică erau

VIITOR

- Revenind: spuneaţi că singurătatea este opusul dragostei. Dar antonimul e ura. Există o apropiere între singurătate şi ură?

93 SINTEZA # 8, septembrie 2014

şi să ştiţi că această singurătate a omului, a acestuia care era bolnav acolo, cumplită, era mai mică – ca suferinţă decât singurătatea celor care au trecut pe lângă el şi nu l-au ajutat. Să ne gândim la chestiunea aceasta, că dacă noi nu ieşim din noi înşine şi nu-l ajutăm pe aproapele nostru şi nu realizăm legătura aceasta de dragoste în Dumnezeu, noi rămânem singuri, rămânem într-o suferinţă mai mare. Mai mare era suferinţa celui care a trecut pe lângă omul acesta bolnav şi nu l-a ajutat. Ori, noi mereu trecem, că noi suntem înconjuraţi de săraci. Şi noi suntem săraci, pentru că fiecare are câte ceva absolut necesar pe care nu îl poate avea decât de la semenul său.

- Dumneavoastră v-aţi întâlnit sau când v-aţi întâlnit cu singurătatea?

- Cu singurătatea adevărată. Aceasta a fost atunci când mi-a slăbit credinţa. Pentru că trebuie să vă spun o chestiune: există şi această suferinţă fizică, adică pur şi simplu eşti pus, cum am fost eu, de exemplu, într-o celulă, singur, timp de opt luni. Era foarte greu! Dar nu era singurătatea cea mare. Singurătatea cea mare este lipsa lui Dumnezeu din sufletul nostru. Acum nu vreau să mă laud şi nici nu am fost eu aşa de puternic, dar totuşi vă spun întâmplarea aceasta. Eram pus într-o celulă, singur. Opt luni, cu intervale foarte mici, am stat singur. Unul dintre motivele pentru care eram singur era că la început mi-au pus un turnător în celulă, eu mi-am dat seama că e turnător şi-i spuneam exact ce vroiam să ştie ceilalţi. Ei şi-au dat seama că eu ştiu şi l-au scos de acolo. După aceea, ca să mă silească să spun ceea ce ei vroiau să spun, mi-au dat singurătatea aceasta, care este foarte greu de suportat. Eu mi-am dat seama că ei vor acest lucru şi de aceea niciodată nu arătam că sufăr din cauza asta. Ei erau foarte intrigaţi 

AMI N TIRI

PENT RU

şi, la un moment dat, după luni întregi, anchetatorul îmi spune: tu cu cine eşti în celulă? Dar sigur că ştia că-s singur, că doar el mă punea. Zic: nu sunt cu nimeni, dar tocmai vroiam să vă rog ceva. S-a bucurat, credea că vroiam să-l rog să fiu cu cineva în celulă. M-a întrebat: dar ce vrei? Am răspuns: să nu mai puneţi pe nimeni în celulă, pentru că probabil îmi puneţi un turnător şi n-am nicio bucurie să stau cu el, lăsaţi-mă singur. Atunci el s-a ridicat şi a strigat: minţi, eu am avut în faţa mea sute de oameni şi ştiu cât de groaznică este singurătatea. I-am mai zis că nu vreau pe nimeni în celulă, mai ales că nu sunt singur. Cum nu eşti singur?, a întrebat. I-am zis: nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu. Sigur că puţin bravam, sigur că era suferinţa mare să fii fizic singur, dar aveam şi multă dreptate, că dacă îl aveam pe Dumnezeu şi mă rugam Lui, îl simţeam…

Trebuie să vă spun că e suferinţa mare de a fi singur, izolat fizic, dar că de multe ori mi s-a întâmplat acolo în celulă să mi se dea această posibilitate de a trăi şi de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul şi în sufletul nostru. Extraordinar!

A dus la nişte situaţii direct de fericire, pe care nu le-am simţit afară decât foarte rar. E şi suferinţa singurătăţii fizice, dar este şi acest har pe care câteodată ţi-l dă Dumnezeu şi-ţi umple sufletul. Am trăit nişte momente de mare, mare fercire. Vedeţi dumneavoastră, vreau să vă mai spun că una dintre modalităţile pe care Dumnezeu le-a dat omului încă de la început, ca să-l scape de singurătate, a fost că i-a dat femeia. Cum spune în Evanghelie: nu e bine să fie singur, să-i dăm pe cineva din ai lui, cu care să trăiască. Şi i-a dat pe femeie. Ceea ce înseamnă pentru noi, până la sfârşitul veacurilor, această căsătorie, care trebuie să se bazeze pe dragostea aceasta a lui Hristos. Ieşirea din singurătate prin Dumnezeu pentru eternitate. Doi inşi care se căsătoresc, dacă o fac în taină, pentru ei nu există posibilitate de desfacere. Singurul lucru care poate păzi căsătoria de neneorocire şi desfacere. Uitaţi-vă acum: 90% din căsătorii se desfac. Şi şi cele care rămân sunt un fel de iad, nu Rai. - Din ce cauză se întâmplă aşa?

- Acesta e motivul: că rămân singuri, că nu reuşesc să se dăruiască unul altuia în Hristos şi să rămână cu această dragoste împărtăşită, care îi scapă de singurătate.

- De ce nu reuşesc? Care sunt motivele?

- Pentru că în permanenţă există ispita aceasta a răului.

Nu pot să vă spun dumneavoastră, decât să constat ceea ce este: căsătoriile, aproape toate, sunt în dezastru din cauza lipsei de credinţă. Mie mi-a dat Dumnezeu, dincolo de păcatele mele, să am o căsătorie bună. De la început nu trebuie să existe gândul că poate să existe despărţire. Sigur că, în decursul timpului, orice fel de căsătorie întâmpină greutăţi de tot felul, de simţire, de afect, sociale, de avere, dar dacă există iniţial dorinţa asta de a face o căsătorie cu taină şi de a rupe singurătatea pentru totdeauna, astea nu pot să te atingă. Chiar în societatea noastră, dacă ai ochi de văzut şi urechi de auzit, vezi aceste căsătorii sfinte, care înving singurătatea şi înving timpul. De aceea, aceste căsătorii din ziua de astăzi eşuează, pentru că nu înving, prin Hristos, singurătatea. Oamenii rămân singuri. În lumea asta mare, când te uiţi în oraşele acestea aglomerate, oameni unul lângă altul, şi-s singuri. Ori, pentru noi, ni s-a dat cheia Raiului pe pământ: această dragoste între oameni.

- E deci singurătatea aceasta fizică, pe care aţi trăit-o şi 94 SINTEZA # 8, septembrie 2014

VIITOR

AM IN TIR I

P E N TR U

VIITOR

dumneavoastră în cele opt luni de izolare în celulă, şi e şi singurătatea acesta interioară, sufletească. Singurătatea fizică poate să ne ajute să învingem singurătatea interioară?

- Sigur! Dar e greşit să spunem că dorim suferinţa şi dorim lipsa, singurătatea, pentru ca să ducă la… Sigur, suferinţa duce – pentru că Dumnezeu poate face din orice binecuvântare… Dar asta nu însemnează că eu trebuie să o caut. Nu însemnează că suferinţa asta pe care ei, Securitatea, ne-au impus-o nu este un rău în sine, nu este lucrul pe care trebuie să-l combatem. Nimic nu poate să înlăture harul lui Hristos. Nimic! Nu însemnează că trebuie să căutăm această singurătate, nu însemnează că nu trebuie să ne opunem răului, nu însemnează că nu trebuie să arătăm că toate aceste încercări ale lor –printre care şi această singurătate impusă oamenilor- n-au fost o crimă. Răul rămâne rău, chiar dacă este învins până la urmă de harul şi de mila lui Hristos.

- Vă întreb asta şi pentru că sunt călugări, pustnici, care aleg singurătatea fizică, probabil tocmai pentru a învinge singurătatea cealaltă...

- Da, fiecare om este chemat la o anumită… Dar şi ei, dacă nu au dragoste pentru alţii, dacă nu au ceva prin rugăciune pentru alţii şi nu se deschid sufleteşte, ei rămân singuri într-o singurătate rea. Dar pot să fie într-o singurătate binecuvântată. Asta depinde de modul cum răspunzi la chemarea lui Hristos.

- Povestiţi-mi, vă rog, de perioada aceea în care aţi fost izolat în celulă. Când se întâmpla asta?

- Era prin 56-57.

- Pe ce motiv?

- Eu am fost arestat de mai multe ori. Prima oară am fost arestat şi condamnat administrativ, pentru că am fost secretarul TUNŢ, al tineretului universitar naţional ţărănesc, care am făcut greve şi ne-am revoltat împotriva comunismului. După aceea am fost rearestat, pentru că am făcut - împreună cu fratele meu, cu sora mea, cu Nicu Balotă şi cu încă câţiva - un memoriu pe care am vrut să-l dăm iscălit şi să arătăm lumii – că atunci era chestiunea că România a acceptat, că intelectualii au acceptat comunismul ca pe un bine - că este o minciună, că toţi aceştia au fost terorizaţi şi că există oameni care sunt dispuşi să sufere şi să fie închişi, să fie chiar omorâţi, ca să mărturisească că aici este o teroare cumplită. Am scris acest memoriu şi – cum se întâmplă întotdeauna - un turnător ne-a demascat înainte de a putea să-l trimitem în străinătate. Am fost închişi şi condamnaţi. Eu la 10 ani.

- Cât timp aţi stat în închisoare?

- Aproape 10 ani.

- În câte rânduri aţi fost arestat?

- În patru rânduri. Dar primele au fost foarte scurte.

Primele, câteva zile, apoi câteva săptămâni, apoi doi ani, apoi opt ani.

- În perioada aceea de izolare de opt luni îl aveaţi deja pe Dumnezeu? Adică nu eraţi singur nici când aţi intrat în celulă?

- Nu eram singur. Atunci eram în perioada de credinţă.

n Matei Boilă a stat în inchisoare aproape 10 ani, din care opt luni în izolare completă

Dar şi eu am trecut, ca oamenii păcătoşi, prin perioade de criză, de despărţire de Hristos. Dar mi-a dat Dumnezeu acest har al revenirii la Hristos.

- Despărţirile acestea erau şi în timpul izolării sau numai înainte?

- Nu în timpul izolării, înainte. Dar – deşi eram crescut într-o familie în care Sfintele Taine şi credinţa erau de bază - am făcut această trădare. Aş vrea să vă spun modul în care – deşi n-a fost singurul caz - am revenit la Hristos.

Eram în prima arestare şi în celula noastră din Jilava, la un moment dat, era prin octombrie, se deschide uşa şi este împins înăuntru un bătrân cu barbă albă, în izmene. Era monseniorul Ghika. El a fost preot romano-catolic, dar era şi oriental greco-catolic şi, în 48, după ce s-a închis biserica greco-catolică, el fiind romano-catolic la Bucureşti, continua să liturgisească şi să predice. Greco-catolicii, printre care şi fratele meu şi sora mea, mergeau la el. El era părintele spiritual al lor şi era o extraordinară figură. Ulterior a fost arestat şi el. Eu, când el a intrat în celulă, eram acolo cu câţiva, vezi, Doamne, celula de bază, care îi inspectam pe cei care veneau de afară, să ştim ce-i nou, ce se întâmplă. Şi când l-am văzut, eu repede am fugit la el şi când am văzut cum era, imediat am dat sfoară în ţară – eram vreo 270 de deţinuţi acolo - şi repede i-am făcut rost de cămaşă, de pantaloni, de tot. Eu i-am dat un pulover mare, alb, frumos, călduros, făcut de sora mea, şi n-a vrut să-l primească. I-am spus că e obligatoriu, că eu sunt deţinut mai vechi şi sunt comandant. L-a primit până la urmă şi am fost fericit că l-am văzut, în luna în care am stat împreună, cu puloverul acela mare şi că i-a fost şi lui, săracul, mai bine. Era cu un singur plămân. Am făcut prostia de l-am întrebat: când vom fi liberi? Că întotdeauna, asta era întrebarea. S-a uitat la mine zâmbind şi atunci mi-am dat seama de prostia pe care am 95 SINTEZA # 8, septembrie 2014

făcut-o. L-am întrebat când vom fi liberi pe cel mai liber om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Am zis: vai, iertaţi-mă, monseniore. A zis: nu-i nimic, bine că m-ai întrebat, că şi voi veţi fi liberi, fiţi liniştiţi, nu trebuie să vă necăjiţi. Eu m-am prezentat: sunt Matei Boilă. A zis: a, tu eşti fratele lui Nelu şi al lui Nena. Avea o memorie extraordinară. A zis că îi pare bine şi a făcut semnul să mă binecuvânteze, iar eu, în prostia aceea a tinereţii, am zis: părinte, eu nu merit, că eu nu fac parte din biserică acum, că m-am despărţit. S-a uitat la mine cu nişte ochi, că nu mai pot să uit niciodată şi a zis: nu-i adevărat, tu nu ştii, eu ştiu mai bine, tu eşti al lui Hristos. Şi m-a binecuvântat. Vă spun, am simţit în clipa aceea ceva ce nu pot să spun şi mi-am dat seama că, gata, am venit înapoi în biserică, sunt iar acasă. Am stat împreună o lună şi ceva şi pe mine m-au eliberat. A fost extraordinară luna aceea cu el acolo. Un sfânt. M-am dus apoi la Ochiuri, unde aveam domiciliu obligatoriu, era o schelă prizonieră şi eu lucram ca sondor. Acolo m-am întâlnit cu fratele meu, ne-am îmbrăţişat şi primul cuvânt pe care i l-am spus a fost: ştii cu cine am stat în puşcărie?

El mi-a răspuns: ştiu. De unde ştii, zic, că doar nu ne-am întâlnit? A zis: noi ne-am rugat să stai cu monseniorul Ghika, să te aducă la credinţă.

- Descrieţi cum a fost perioada în care aţi stat cu monseniorul Ghika în celulă.

- Era un om extraordinar, de o cultură vastă, fusese în toată lumea, ne povestea tot felul de lucruri. N-am văzut încă un om aşa dispus la dragostea pentru aproapele. Eu am stat cu foarte mulţi episcopi de ai noştri, preoţi buni, foarte buni, şi aveau fericirea ca în momentul acela să se roage, să facă meditaţie. Când mergeam la ei, că erau diferiţi oameni care aveau nevoie de o spovadă, de un sfat, şi îi rugam, ei 

AMI N TIRI

PENT RU

VIITOR

AM IN TIR I

spuneau că da, dar nu acum, că se roagă. Cu monseniorul această binecuvântare ca atunci când a început perioada Ghika n-am păţit aşa ceva. Deşi avea numai o jumătate de de singurătate să fiu în legătură, să spun aşa, cu El, prin plămân, n-am văzut încă un om care să se roage cu atâta credinţă. Şi pentru mine şi singurătatea a fost.. Cu toată bucurie. Şi totuşi, de câte ori mergeam – şi eram 270 de suferinţa, că aş fi mincinos să spun că nu era suferinţă… Era inşi -, veneau la el, niciodată n-a zis să-l lase, că se roagă. suferinţă lipsa asta totală de comunicare cu oamenii, dar a Niciodată. Ne spunea de toate. Ne vorbea despre Japonia, fost cu totul altceva. despre cum s-a întâlnit cu împăratul, cum l-a binecuvântat - Nu ne puteţi descrie o zi din această perioadă de pe împăratul Japoniei. Împăratul avea o suferinţă mare că izolare? nu avea băiat şi mi-a povestit cum a coborât împăratul şi - Nu pot decât să vă amintesc el l-a binecuvântat. Toţi au rămas poezia aceasta a lui Radu Gyr: „O zi înmărmuriţi. Toţi se întrebau ca toate zilele / Din toate închisorile / ce o să zică împăratul: cum să-l Goală ca vorbele / Sălcie ca ciorbele”. binecuvânteze cineva pe el, care era Asta era cumplit, că ziua care trecea Una din suferinţele zeu?! Şi totuşi, împăratul s-a uitat nu aducea nimic nou aparent. În la monseniorul Ghika şi a zâmbit. mari de la Jilava era afară de atunci când te anchetau şi te Oamenii au fost încântaţi. I-a spus obligaţia de a sta 24 băteau. Atunci era altceva. Dar erau monseniorul: nu te supăra, suferinţa de ore din 24 fără a cumplite zilele astea. ta se va termina. Şi peste nouă luni soţia sa a născut un băiat. A fost face nimic. Încercam - Şi simţeaţi că Dumnezeu comunică extraordinar. cu dumneavoastră? Aveaţi în perioada prin toate mijloacele - L-aţi cunoscut dinainte, adică l-aţi recunoscut atunci când a intrat în celulă?

- Îl ştiam doar de la fratele meu şi pe sora mea, de la prietenii mei, ştiam cine este şi cum este. Nu l-am cunoscut, dar a fost extraordinar pentru mine, a fost momentul crucial din întoarcerea mea la biserică. Şi, cum vă spuneam, a fost şi efectul rugăciunii alor mei, care s-au rugat pentru asta. Vedeţi, n-am întâlnit încă un om care să fie aşa de liber. Pentru el nu existau zidurile închisorii.

Era liber, l-am invidiat şi am dorit şi noi să ajungem aşa, să nu ne pese de închisoarea asta. Într-un anumit fel m-a ajutat şi după aceea. Îmi amintesc la aşa-zisa educare a doua, nu aia rea, în 64, înainte de a ne elibera, au vrut să ne educe, să facem angajamente pentru ei. La un moment dat, mi-a spus ofiţerul politic: de ce numai tu şi cu fratele tău vă încăpăţânaţi să rămâneţi fanatici?

O să fac din voi material de pavaj, a zis, o să rămâneţi în puşcărie până la sfârşitul vieţii. Atunci, eu i-am spus: domnule căpitan, v-am rugat eu să mă eliberaţi?

să eludăm această condiţie de existenţă: 1) Ne confecţionam pe ochiuri de geam tăbliţe de scris (apă cu săpun şi strat de DDT) care serveau la lecţii de limbă, matematică etc, transcrierea sau compunerea de poezii, transcrierea de rugăciuni; 2) Ţineam conferinţe pe diferite teme; 3) Făceam rugăciuni în comun şi, uneori, când aveam posibilitatea, Liturghia; 4) Ne confecţionam din pâine şi cărbune şahuri şi table.

- Revenind la singurătate, ce efecte mai poate avea asupra oamenilor?

- Ştiţi cum este chestiunea aceasta? Ca puşcăria. Ca multe alte lucruri. Pe unii îi face mai buni, dacă sunt buni, pe unii îi face mai răi, dacă sunt răi. Şi suferinţa asta a singurătăţii, dacă îl aveai pe Hristos în inima şi în sufletul tău, te ajuta până la urmă, te muta în altă lume. Dacă nu îl aveai, era mai rău, tot mai rău. Era groaznic, că în singurătatea aceasta începeai să simţi iadul. Era foarte greu.

Nu pot să spun ce efect avea asupra oamenilor, depinde de om. Şi depinde de împrejurări. Mie mi-a dat Dumnezeu 96 SINTEZA # 8, septembrie 2014

aceasta şi momente de îndoială?

- Da, simţeam, asta vă spuneam.

Momente de îndoială nu am avut. Ştiţi cum este: suferinţa asta te apăra tocmai de aceste momente de îndoială. Deşi credinţa, orice credinţă, şi credinţa marilor sfinţi este o luptă continuă, nu este ceva că ţi-a dat şi gata. Pentru că este împotriva naturii şi dincolo de natură. Cum pot să ştiu, să cred eu în cineva care este perfect, care există dintotdeauna, nu există clipă şi care a creat această lume?

Nu pot să-mi imaginez, nu pot gândi.

Deci, credinţa are întotdeauna un mare domeniu de taină, pe care îl acopăr prin îngenunchere cu umilinţă şi prin înţelegerea că nu pot să ştiu.

Credinţa este o luptă continuă. Nu pot să spun că, gata, am scăpat de această ispită. Şi asta este pentru toţi, nu numai pentru noi, care am fost în închisoare. Pentru dumneavoastră, pentru fiecare dintre noi.

- Aţi vrea să ne mai spuneţi ceva despre tema asta a singurătăţii?

- Tema aceasta a singurătăţii este tema fundamentală. Ieşim din această singurătate prin credinţă şi prin dragoste faţă de aproapele. Vreau să spun, să realizaţi că instituţia cea mai binecuvântată de Dumnezeu este căsătoria, dată tocmai pentru a învinge singurătea. Dacă este trăită fără credinţă duce la ceea ce vedeţi. Ori, vedeţi dumneavoastră, marea problemă a omului este depăşirea singurătăţii. Depăşirea singurătăţii prin dragoste bazată pe credinţă, pe ceva dincolo de ceea ce pot eu înţelege.

- Deci, dacă nu îl ai pe Dumnezeu, eşti singur…

- Sigur! De aceea Isus ne-a spus: fiecare frate al vostru mai mic pe care îl miluiţi, pe Mine Mă miluiţi. Asta este

P E N TR U

prezenţa lui Dumnezeu, în primul rând prin săraci, şi toţi suntem săraci unii faţă de alţii.

- Dar cei care păcătuiesc, păcate mai grele, care s-au aliat, să zicem, cu Satan, nu acelaşi lucru îl caută şi ei, să fugă de singurătate?

- Bine, dar fuga de singurătate însemnează dragoste şi dragostea asta este singura care ne apără de păcat.

- Mă gândesc la cei care comit crime, de exemplu, cei care au o lume a lor în care se simt singuri şi atunci vor să facă ceva pentru a scăpa de singurătate şi alunecă pe panta păcatului greu.

- Bineînţeles. Este ispita, fiecare are altă ispită. Este toată încercarea noastră de a ne crea idoli. Lumea asta face, îşi creează tot felul de droguri, ca să scape de această lipsă de comunicare cu Dumnezeu. Dar nu reuşeşte, nu reuşeşte. Cei care reuşesc cel mai bine de foarte multe ori sunt cei care intră în pragul sinuciderii. Pentru că suntem făcuţi pentru altceva, suntem făcuţi numai în momentul în care credem că făcând un bine şi apropiindu-ne de un semen de-al nostru, de un frate mai mic, îl miluim pe Hristos şi că aceste acte se transformă în acte eterne. În momentul în care credem asta, putem să învingem această singurătate şi acest blestem în care suntem. Sigur, este o luptă continuă. Cum spunea Sfânta Tereza: până în ultima clipă a vieţii am luptat pentru credinţă.

- Aţi văzut mulţi oameni singuri?

- Cum să nu. Şi nu neapărat în puşcărie, ci afară am văzut foarte mulţi oameni singuri, din păcate. În toate aceste aglomerări urbane, oamenii sunt singuri. Mulţi, nu toţi. Mulţi sunt singuri.

- Dintre personalităţile pe care le-aţi cunoscut, aţi întâlnit şi oameni singuri? Corneliu Coposu, Ion Raţiu?

- Eu am fost prieten cu Coposu şi ştiu şi mi-a spus că el a rămas şapte ani singur. A ajuns în aşa hal încât să nu mai poată vorbi. O singurătate teribilă de asta fizică, dar a avut şi el ajutorul din partea interioară ca să treacă peste astfel de lucruri, ca să poată să se refacă.

- Apropo de ce spuneaţi, că a ajuns să nu mai poată vorbi Coposu. Ajungi în momentele acelea de izolare, dumneavoastră de exemplu, să vorbiţi şi cu voce tare?

- Nu. Dar eu nu am stat decât opt luni. Mă mai scoteau la anchetă şi mai schimbam o vorbă. Altfel, sigur că ajungeai la un moment dat, să nu mai poţi vorbi. Nici nu era voie să vorbeşti. Acolo trebuia să stai să mori încet. E groaznică chestia asta, ce societate cumplită, au pus oamenii să se pârască unul pe altul, să ajungă să fie chinuiţi până la depersonalizare din cauză că el gândea altfel decât tine. A fost ceva groaznic. Şi acum mă gândesc că sunt puşi la zid turnătorii, săracii, din puşcărie, care, cedând suferinţelor, au acceptat să colaboreze cu Securitatea, dar cei care au organizat toată această ticăloşie, ăia sunt preşedinţi de republică, miniştri etc. E posibil aşa ceva? Şi noi îi arătăm pe bieţii oameni, îi punem la zid, dar pe ticăloşii care au organizat această cumplită teroare şi cumplită depersonalizare a oamenilor… O societate de o ticăloşenie diavolească! Ăştia conduc mai departe societatea.

- Cum vedeţi societatea actuală din punct de vedere al singurătăţii, oamenii sunt mai singuri decât odinioară?

97 SINTEZA # 8, septembrie 2014

VIITOR

- Niciodată nu poţi să ştii. Văzând din afară, situaţia e dezastruoasă. Nu vedeţi ce fel de conducere imposibilă avem, ce situaţie de hoţie generalizată? Porcărie nemaipomenită.

- Nu mă refer doar la societatea românească, ci la lume în general. La faptul că în satul acesta global, prin televiziune, prin internet, comunicăm foarte mult aparent, dar mijlocit şi superficial. Oamenii parcă se întâlnesc tot mai puţin, comunică cu adevărat tot mai puţin.

- Da… Există o anumită singurătate a oraşului, a megalopolisului. Sigur că da. Ştiţi, este foarte util să cunoşti şi problemele lumii, ale celorlalţi, dar să nu uiţi niciodată să te opreşti în primul rând la ticăloşia şi la răul de la tine, din societatea ta. Care are un specific. Sigur că noi suntem loviţi de aceleaşi rele de care este lovită toată populaţia asta globalizată. Da, dar pe lângă asta, noi avem nişte rele specifice, care ameninţă însăşi existenţa societăţii noastre.

Nu vedeţi că se depopulează societatea noastră? Oamenii pleacă. Cei care sunt capabili de muncă, pleacă. De ce?

Doar noi avem bogăţii destul de mari, cu un coeficient de inteligenţă peste medie. De ce se întâmplă această chestiune? Asta trebuie să ne gândim şi asta trebuie să încercăm, dacă putem, să remediem.

- Puterea, de orice tip ar fi – financiară, politică etc -, te face să te simţi mai singur?

- Puterea este unul dintre elementele care corup cel mai teribil. Nu există altceva care să te corupă mai tare decât puterea. De aceea, cei foarte puţini care au rezistat acestei tentaţii şi care au rămas curaţi sufleteşte, dincolo de orgoliile astea pe care le dă puterea şi dorinţa asta de a profita de pe urma puterii, şi marele orgoliu, sunt extraordinari de rari. Eu am avut binecuvântarea să stau de vorbă şi să fiu ucenicul lui într-un anumit fel, un om extraordinar din acest punct de vedere, poate rar în istoria lumii, capabil de o astfel de dăruire şi de depăşire a orgoliului, a puterii şi a ispitelor puterii. Iuliu Maniu. Noi acum suferim de lipsa unor astfel de oameni. Am ajuns la o situaţie disperată.

- Preşedinţii, marii directori, vedetele, oamenii cu foarte mulţi bani credeţi că se simt singuri? Sau sunt singuri?

- Fiecare om are destinul lui propriu şi în ceea ce priveşte raporturile lui cu mântuirea. Este foarte greu de spus. Sunt unii care sunt, sunt unii care nu sunt.

- Mă refer la faptul că în jurul multora dintre cei care au putere, care au bani, se adună oameni care nu le spun adevărul despre ei, nu-i pun în faţa oglinzii.

- Bineînţeles. Este ispita asta a megalomaniei, care este extraordinar de mare pentru un om care are putere şi bani. De aceea spun: cine rezistă la această ispită este extraordinar. De aceea spun: trebuie modele, cum l-am avut eu pe Maniu şi care am văzut că a rezistat la această ispită, pentru care niciodată n-a contat faptul că avea posibilitatea, puterea, bani. Şi-a pus întotdeauna toată energia în slujba a ceea ce credea el că este bine pentru cei din jurul lui. Eu nu pot să spun, Doamne fereşte, că nu există nimeni dintre cei de astăzi care să nu aibă această capacitate, într-o măsură mai mică. Dar aşa cum a avut-o Iuliu Maniu, rar găseşti în lume. n

98 SINTEZA # 8, septembrie 2014

99 SINTEZA # 8, septembrie 2014

P OL ITICĂ

Singurătatea dintre lumi

America, Europa, Rusia şi spaţiile „liminalităţii permanente”

Interviu cu Árpád Szakolczai, profesor la University College Cork, Irlanda

POLITICĂ 100 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Marius Benţa: În cărţile dumneavoastră descrieţi modernitatea prin conceptul de „liminalitate permanentă”. Lumea modernă, aşa cum e ea, dominată cultural şi economic de America, dă semne că se îndreaptă, într-adevăr, spre acel carnaval perpetuu al lui Hamvas Béla: celebrăm în fiecare zi fără să ştim exact ce, peste tot există petreceri, mass-media ne invită permanent la distracţie, la celebrarea, poate, a nimicului din noi. Vedem însă şi semne ale unei migraţii de putere spre Est, spre alte focare culturale şi economice, care sunt fondate pe alte valori şi pe un alt stil al experienţei.

Credeţi că asta va duce la un sfârşit al acestei perioade liminale în care ne aflăm? Se va încheia această liminalitate permanentă în momentul în care lumea va fi dominată de alte culturi?

Árpád Szakolczai S-a născut în 1958 la Budapesta, unde a studiat Ştiinţele Economice. A obţinut doctoratul în Statele Unite la University of Texas at Austin. A fost cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Ungare de Ştiinţe până în 1989, după care a predat la Londra, Florenţa şi, din 1998, în Irlanda la University College Cork, unde a fost şeful Departamentului de sociologie. A publicat numeroase articole în reviste ştiinţifice internaţionale şi opt cărţi în engleză, maghiară şi italiană, unele traduse şi în chineză, printre care: Comedy and the Public Sphere: The Re-birth of Theatre as Comedy and the Genealogy of the Modern Public Arena (2013), Sociology, Religion and Grace: A Quest for the Renaissance (2007), The Genesis of Modernity (2003), Reflexive Historical Sociology (2000), The Dissolution of Communist Power: The Case of Hungary (1992, împreună cu Ágnes Horváth). În cărţile sale în domeniul teoriilor sociologice, al sociologiei istorice şi antropologiei politice, Árpád Szakolczai e preocupat de legăturile dintre Europa, problema modernităţii şi procesele globalizării, analizate prin prisma unui cadru conceptual bazat din scrierile lui Max Weber, Michel Foucault, Victor Turner, René Girard sau Eric Voegelin. Modernitatea înţeleasă ca liminalitate permanentă, fenomenul politic înţeles ca rezultantă a unui proces genealogic născut din comedia italiană a Evului Mediu sau concepţia sociologică a harului şi graţiei sunt câteva dintre viziunile sociologice originale detaliate în cărţile sale. Forţat de împrejurări, Árpád Szakolczai duce el însuşi o existenţă esenţialmente liminală, cu o pendulare permanentă între „Extremul Occident” european (Cork, unde predă) şi Sudul Europei (Florenţa, unde e familia sa).

E căsătorit cu Ágnes Horváth, cu care colaborează şi în proiecte academice şi au doi copii.

101 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Árpád Szakolczai: E foarte complexă problema, pentru că acest tip de liminalitate permanentă pe care am încercat s-o surprind trebuie, prin definiţie, să ajungă la un sfârşit. Liminalitatea este ceva temporar: o societate sau o cultură poate rămâne într-o liminalitate, chiar dacă o numim „permanentă”, doar pentru o vreme, pentru o perioadă limitată, deci nu e vorba de eternitate în acest concept. Dar întrebarea cum se va sfârşi e una foarte sensibilă. Există un element carnavalesc în liminalitatea permanentă; în fiecare carte surprind fenomenul dintr-un unghi diferit: în Reflexive Historical Sociology, liminalitatea permanentă însemna statul disciplinar, societatea de curte, controlul permanentizat. În cartea despre teatru, mă aplec asupra elementului comic-carnavalesc, în vreme ce în cartea la care lucrez acum, care se numeşte The Sacrificial Carnival, încerc să adun sub un singur titlu două elemente. Primul e cel carnavalesc, care nu e ceva ce ar trebui să ne facă fericiţi, întrucât are acest caracter permanent şi, desigur, nimeni nu vrea să trăiască într-o petrecere fără sfârşit, pentru că devine plictisitoare. Uitaţi-vă la tineri, care au din ce în ce mai multe petreceri, ajung plictisiţi în acest exces de distracţie. Dar nu e vorba numai de asta în această carte, pentru că există şi componenta sacrificiului: carnavalul sacrificial. Sacrificiu înseamnă să renunţi la viaţa ta normală pentru a petrece în acest carnaval. De fapt, nu renunţi de bunăvoie ci eşti obligat să renunţi, poate fără să-ţi dai seama dacă e vorba de plăcere sau necesitate şi fără să-ţi dai seama ce se întâmplă în jur. O situaţie foarte paradoxală, confuză.

Violenţa are un rol aici?

Absolut. Violenţa întotdeauna se insinuează pe nesimţite. Astfel că e ca o călătorie pe banda lui Moebius: la început pare că eşti într-o zonă pură, că te simţi bine şi te distrezi, după care se insinuează sentimentul disperării, iar violenţa e instrumentalizată. Orice carnaval, nu doar cel permanent, se poate transforma astfel: pasiunile se pot inflama dintr-o dată, declanşând o situaţie de haos. Acest carnaval permanentizat a devenit ca un joc televizat, o stare care a fost surprinsă în numeroase filme, precum Portocala Mecanică sau Britannia Hospital din anii 70, ori mai devreme în teatrul lui Samuel Beckett. Trebuie să confruntăm acest fenomen şi să-l vedem ca pe un paradox, nu ca pe un rău care ne macină şi ne distruge realitatea.

Ai menţionat stilul de viaţă american. SUA joacă un rol important în această chestiune, dar SUA nu e decât un carrier, un „agent purtător”, în sensul sociologiei religiilor la Max Weber. O anumită religie poate avea diferiţi purtători: dacă ne uităm la istoria creştinismului, în diferite perioade existau anumiţi oameni care erau purtătorii creştinismului…

Dar e un accident că tocmai SUA e purtătorul acestui aspect al modernităţii şi nu altă ţară?

Nu e deloc un accident. La Lewis Mumford, bunăoară, găsim nişte analize foarte profunde ale acestei probleme. Statele Unite au purtat acest moment liminal al Europei într-un context foarte specific: sfârşitul Imperiului Bizantin. Fenomenul e mult mai uşor de remarcat din sud-estul Europei decât din Vest, unde e ignorat cu desăvârşire: 

POL IT ICĂ

n Există un aspect dublu al harului, de tradiţie şi de restaurare

pe nimeni nu interesează Imperiul Bizantin acum în Occident, iar asta e ceva greşit. Colapsul acestui imperiu şi sfârşitul epocii Renaşterii au fost situaţii liminale în Europa, pe care America le-a evitat oarecum prin mentalitatea puritanismului, însă America a devenit un teritoriu liminal într-un alt fel, specific, prin lipsa unei tradiţii proprii. Această liminalitate permanentă se opune oricărei tradiţii ca formă de stabilitate. Acolo unde există tradiţii, liminalitatea permanentă e, pur şi simplu, imposibilă.

E posibil ca alte spaţii culturale, spre exemplu Europa actuală, să îmbrăţişeze o liminalitate permanentă în ciuda tradiţiilor sale?

Acesta e motivul pentru care, spre exemplu, comunismul a erupt la Sankt Petersburg şi nu la Paris ori la Berlin. În Rusia exista o confruntare mult mai puternică între tradiţiile locale şi tradiţia Vestului, iar asta a creat o situaţie liminală pe care războiul a accentuat-o, slăbind şi mai mult valorile locale, pregătind terenul pentru comunism. Vestul Europei avea tradiţii interne mult mai solide deşi, şi aici, influenţele stilului american se insinuează acum cu tot mai multă putere. Mass-media, în special televiziunea şi internetul, consumă o doză incredibil de mare de energie şi de timp din viaţa oamenilor şi subminează constant tradiţiile — nu în sensul celebrant al cuvântului, ci în sensul de fel de a face lucrurile în modul în care oamenii sunt obişnuiţi să le facă şi fel de a valoriza lucrurile, astfel încât vieţile lor capătă sens şi stabilitate. Sensul e un concept important: liminalitatea permanentă e „mâncătoare de sens”, astfel încât totul devine fără sens, iar viaţa se reduce la o alergare constantă după ceva nou şi la gratificare senzorială.

102 SINTEZA # 8, septembrie 2014

P OL ITICĂ

n Nihilismul lui Nietzsche e foarte aproape de ceea ce ar fi opusul harului, adică vidul şi lipsa de sens

Este acest sens al cuvântului tradiţie legat de ceea ce numiţi „har” în cartea dumneavoastră, Sociology of Grace?

Face parte din tradiţie, însă ce e interesant la conceputul de har sau graţie e faptul că, pe de o parte, valorizează ceea ce e permanent şi frumos: există o legătură între har, frumuseţe şi generozitate, există acest corelat antropologic al harului ca dăruire, oferire. Pe de altă parte, harul se referă la acte subite: fie că e vorba de intervenţia divină, fie că vorbim în sensul de lider carismatic al lui Max Weber, ne referim la acel act care restaurează dintr-o dată sensul.

Există deci acest aspect dublu, de tradiţie şi de restaurare, la care se adaugă o componentă transcendentală importantă.

Puteţi da nişte exemple de „har” în acest sens în lumea contemporană?

Chestiunea e extrem de delicată. Din momentul în care Weber a adus conceptul de lider carismatic, termenul a devenit unul dintre cei mai larg folosiţi în politică, astfel că toată lumea vorbeşte despre asta, care lider politic e carismatic şi care nu e. Însă conceptul e sensibil, deoarece, cu cât e folosit mai mult…

Cu atâta devine mai „tricky”…

Devine „tricky”, aşa e, iar trickster-ul e tocmai figura opusă carismei şi harului. Ágnes Horváth a introdus conceptul de trickster în ştiinţele politice şi în sociologia politică, prin cuplul de figuri carismatice şi figuri ale trickster-ului care, deşi sunt opuse, pot fi uşor confundate.

Majoritatea figurilor importante ale secolului XX au avut această componentă carismatică, au exercitat o atracţie faţă de mase, dar această atracţie nu e întotdeauna a liderului carismatic veritabil, ci poate fi şi a trickster-ului şi e foarte

greu de spus azi care lider are carismă veritabilă. Problema e similară în câmpul religiei. Papa Ioan Paul al II-lea avea carismă, nimeni nu se îndoieşte de asta şi nimeni nu poate spune că nu era o figură carismatică. În câmpul politicii, care e mult mai controversat, există mulţi lideri care sunt consideraţi carismatici, dar au mai degrabă caracteristici de trickster. În mod surprinzător, liderii politici cei mai respectaţi din Europa ai momentului sunt complet noncarismatici, cum e cazul doamnei Merkel în Germania. Unii poate nu sunt de acord cu mine, însă doamna Merkel nu e implicată în scandaluri, a fost realeasă în mod absolut democratic şi e o persoană de încredere, iar încrederea e un element esenţial în politică, poate la fel de important ca şi carisma. Deci a căuta liderii carismatici poate fi o întreprindere ratată din start. Dar harul înseamnă mai mult decât lideri carismatici.

Dacă opusul liderului carismatic e trickster-ul, care e opusul harului şi al graţiei? E dizgraţia? E violenţa?

Cuplul conceptual lider carismatic/trickster funcţionează foarte bine atunci când e vorba de figuri publice, de persoane care atrag sau vor să atragă atenţie. În cazul harul şi a graţiei, dizgraţia e un opus lingvistic al graţiei, dar nu cred că e cuvântul cel mai potrivit în acest caz…

E altceva sau e mai degrabă un vid, un gol?

Mai degrabă un gol. Harul e un preaplin al vieţii şi al spiritului. Psyche în greacă înseamnă atât viaţă, cât şi spirit, astfel că opusul harului e golul, vidul, acest vid care e şi sursă a răului. În majoritatea tradiţiilor spirituale, răul nu e o substanţă ci o non-substanţă care îşi creează, într-un fel, propriul spaţiu de transformare a lucrurilor în nimic, de 103 SINTEZA # 8, septembrie 2014

anulare a lor, iar nihilismul lui Nietzsche e foarte aproape de ceea ce ar fi opusul harului, adică vidul şi lipsa de sens.

Oamenii care cad prizonieri în acest gol pot deveni ei înşişi surse ale răului, într-un anumit sens.

Aţi menţionat consecinţele căderii Imperiului Bizantin.

Dar recent am fost martorii, aici în Est, ai căderii unui alt imperiu mare, imperiul comunist. Care au fost consecinţele acelui eveniment?

Ridicarea şi căderea acelui „imperiu”, sau cum vrem să-l numim, au avut consecinţe importante. Desigur, conexiunile dintre Bizanţ şi Rusia sunt relevante la nivel religios şi politic. Chestiunea istorică e importantă şi nu a fost încă îndeajuns explorată, însă pentru a înţelege clădirea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice, ne sunt de ajutor concepţiile lui Weber şi Nietzsche. Oamenii au tendinţa să vorbească despre un fenomen doar când acesta există şi e important, iar după ce moare să-l lase baltă: „Uniunea Sovietică a dispărut, de ce ne-ar mai interesa acum?” Acest fenomen larg, care nu se referă doar la Uniunea Sovietică, ci la mişcarea comunistă în general care, la un moment dat era un simplu curent şi care s-a transformat brusc într-o forţă imensă, după care a dispărut. Ei bine, ea a lăsat o moştenire, un efect de „coadă de cometă” care nu poate fi ignorat.

Atunci când s-a născut, a fost un simptom a ceva, iar după ce a dispărut a lăsat o urmă puternică în lume în general, nu doar în ţările pe care le-a dominat, iar acum suntem în etapa în care încercăm să înţelegem care a fost sensul acestei poveşti. Conceptul de liminalitate permanentă e de folos, întrucât poate aduce laolaltă, într-un cadru analitic, diferite tipuri de evoluţie, precum capitalismul american, neoliberalismul, comunismul sovietic, fascismul. Nu spun că aceste fenomene sunt identice, ci că există o similaritate 

POL IT ICĂ

P OL ITICĂ

de sens dată de fenomenul liminal, fenomenele marginale ori de interstiţiu ale societăţii care, la un moment dat, acaparează şi alterează fundamental viaţa socială, felul în care oamenii gândesc, trăiesc şi se comportă.

Mihnea Teodorescu

Ce semnificaţie are existenţa acestui focar de război din Ucraina, la marginile Uniunii Europene, care e şi ea un fel de imperiu?

„Drumul mătăsii” - via România

N-aş numi UE un imperiu… toate aceste concepte sunt sensibile şi fiecare concept general poate fi reificat şi folosit ca o etichetă, ca un stigmat, pentru diferite tipuri de entităţi. Uniunea Europeană nu e un imperiu, dar e o entitate mare care are problemele ei. Când vorbim de imperii, ne gândim la Imperiul Roman ori la imperiile Macedonean, Persan, Chinez şi, retrospectiv, e discutabil în ce măsură toate pot fi numite imperii, întrucât existau uneori imperii-în-imperii. În ce priveşte Ucraina, această zonă dintre UE şi Rusia, ce văd eu important din perspectivă sociologică e că avem de a face cu aceste războaie de la periferia Uniunii — periferie însemnând nu „dincolo în neant” ci spaţiul dintre marile zone, frontiera dintre zonele dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate ale Europei, conectate cu acele dinferenţe dintre Est şi Vest în termeni strict religioşi. Primul Război Mondial, spre exemplu, a fost declanşat în Sarajevo; au fost, de asemenea, Războiul din Bosnia şi cel din fosta Iugoslavie în această zonă cu multiple linii de conflict în spaţiul de întâlnire a sud-estului cu vestul Europei, al ortodoxiei cu catolicismul şi, de asemenea, cu lumea musulmană. La fel e în cazul Ucrainei. Ucraina vine de la krai (край, în Rusă, înseamnă şi „graniţă”, n. red.) deci e, prin denumirea ei la graniţă, e şi a fost întotdeauna o zonă liminală. Există deci aceste conflicte la zonele de frontiere. O problemă a Ucrainei e că zonele de graniţă nu pot fi delimitate cu uşurinţă întrucât, prin definiţie, ele sunt pe jumătate aici şi pe jumătate dincolo, iar orice decizie de a le plasa la o entitate sau la cealaltă devine imediat controversată.

Preţuită, de-a lungul timpului, de către toate administraţiile de la Bucureşti, relaţia cu China s-a menţinut foarte bună la nivel politic şi ar putea începe să se bucure de un masterplan care să permită şi atingerea obiectivelor strategice economice.

U

n lucru este cert: nimeni nu îşi doreşte repetarea eşecului din Africa şi Orientul Mijlociu, respectiv decuplajul de partenerii comerciali care au adus numeroase beneficii economice ţării noastre în anii comunismului.

Credeţi că Uniunea Europeană are şanse de a merge mai departe în actuala formulă şi cu principiile ei fondatoare?

Auspicii politice favorabile Diplomaţia, în toate sensurile, a reprezentat un element cheie în menţinerea bunelor relaţii bilaterale pe componenta politică, caracterizată prin constanţă, echilibru şi pragmatism.

Modul în care autorităţile de la Bucureşti au abordat aspecte sensibile pentru Beijing, precum drepturile omului, terorismul, statutul Taiwanului, securitatea cibernetică sau autonomia teritorială, precum şi coordonarea acţiunilor şi declaraţiilor pe teme de politică şi securitate internaţională au reprezentat un atu pe care ţara noastră a construit cadrul de referinţă pentru creşterea interesului investiţional al Chinei, strategia dovedindu-se a fi una de succes.

Interesant la Uniunea Europeană e că s-a trădat pe sine în mai multe rânduri. Crearea UE a avut loc printr-o evoluţie foarte particulară după Al Doilea Război Mondial din mai multe puncte de vedere. În primul rând, a fost creată pentru a preveni războaiele. A fost deci o entitate politică şi culturală, care a devenit excesiv centrată pe dimensiunea economică şi s-a redefinit în termeni pur economici. Aceasta a fost prima trădare majoră a Europei.

A doua trădare majoră s-a referit la o construcţie specifică de natură creştin-democrată în contextul de după război când prevenirea unui nou conflict s-a fundamentat pe un consens post-nazist, dar în aceeaşi măsură pe un consens vizavi de comunism şi avea de a face cu interesul de a revigora civilizaţia şi societatea europeană. Şi această componentă a proiectului european a fost uitată sau pierdută undeva pe parcurs în mediul instaurat de ideologiile corectitudinii politice. Europa e ameninţată acum cu pierderea proriei identităţi, riscă să funcţioneze doar ca un mecansim de autoapărare, iar un astfel de mecanism nu are cum să funcţioneze fără o fundamentare n culturală ori de altă natură.

104 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Realităţi economice China este, în prezent, primul partener comercial al României în 105 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Asia, plasându-se, totodată, pe locul 18 în în clasamentul general al ţărilor care au investit în ţara noastră.

Interesele României pot fi sintetizate în diminuarea deficitului comercial prin creşterea exporturilor, implicarea chineză în proiecte de anvergură în infrastructură, energie şi agricultură, identificarea proiectelor de cooperare în domenii „netradiţionale”, respectiv IT, sectorul bancar sau protecţia mediului, precum şi explorarea şi valorificarea posibilităţilor de cooperare pe terţe pieţe unde China are o mai mare trecere: Mongolia, Irak, Afganistan.

Scăderea aferentă anului 2012 - o diminuare a exporturilor româneşti cu 9,11% şi a importurilor cu 26,62%, comparativ cu anul precedent -, a fost interpretată în presă prin prisma situaţiei incerte a economiei mondiale aflată în recesiune, datoriilor suverane ale statelor din Zona Euro, redresării lente a economiei americane, precum şi în contextul încetinirii ritmului de creştere a economiei chineze şi al evoluţiei ezitante a economiei româneşti în prima parte a anului. La finalul anului 2013, conform datelor statistice româneşti, volumul total al schimburilor comerciale (exclusiv RAS Hong Kong) a înregistrat valoarea 

POL IT ICĂ

P OL ITICĂ

n Prima vizită a premierului Li Kegiang în Europa Centrală şi de Est a fost în România

de 3,284 miliarde de dolari, din care exporturile româneşti pe piaţa chineză au totalizat 663,63 milioane de dolari (în creştere cu 34,20% faţă de anul precedent). Nivelul investiţiilor chineze în ţara noastră, 160 de milioane de dolari, s-a plasat sub cel al afacerilor autohtone în China, ce se ridică la 280 de milioane de dolari.

Trebuie să fim însă realişti: avem atuuri care ne situează, în politicile externe ale autorităţilor de la Beijing, pe o poziţie ridicată, însă departe a fi numită încă privilegiată. O privire comparativă a relaţiilor comerciale ale Chinei, în 2013, cu unele state sud-est europene oferă o imagine în acest sens. În mod realist, rivalizăm cu unele dintre aceste state pentru a câştiga cât mai mult posibil de pe urma raporturilor bilaterale şi a acoperi o serie de deficite structurale adâncite de criza economică globală.

Exporturile Poloniei către China au însumat 2,1 miliarde de dolari, în timp ce exporturile Chinei în Polonia au totalizat 19 miliarde de dolari. Oferta principală a Varşoviei este similară cu cea a ţării noastre, produse agroalimentare, iar interesul Beijingului se concentrează în sectorul energetic, IT&C şi imobiliare.

Ungaria doreşte, la rândul său, să exporte către China produse agroalimentare, statul asiatic fiind al treilea partener comercial al Budapestei. Exporturile către China au însumat 1,98 miliarde de dolari, cu 9% mai mult decât în 2012.

Cehia a înregistrat un volum al schimburilor comerciale cu China de 9,45 miliarde de dolari, fiind al doilea partener comercial al Beijingului în sud-estul Europei. Exporturile 106 SINTEZA # 8, septembrie 2014

cehe către China, în special maşini industriale, au totalizat 1,7 miliarde de dolari.

Bulgaria a exportat bunuri în valoare de aproximativ 691 de milioane de dolari, în timp ce importurile din China au fost de 649 de milioane de euro, în scădere cu 1,6% faţă de anul anterior, statul asiatic fiind a doua destinaţie de export a Sofiei. În Serbia, China a exportat mărfuri în valoare de 1,5 miliarde de dolari, exporturile Serbiei către China fiind de aproximativ 20 de milioane de dolari.

Slovenia şi China au realizat schimburi comerciale totale de aproximativ 880 de milioane de dolari, Ljubljana exportând în statul asiatic mărfuri în valoare de circa 167 milioane de dolari.

Oportunităţi economice Beijing, ale cărui nevoi de pieţe de desfacere pentru o producţie tot mai diversificată au crescut treptat, a protejat totuşi relaţia cu România.

Iar ţara noastră se situează în aria de interes a investitorilor chinezi prin proiecte care, odată dezvoltate, vor avea impact la nivel regional, dar mai ales macro, România fiind privită drept „cap de pod către Europa”.

Organizarea, la Bucureşti, în perioada 25 - 26.11.2013, a Forumului Economic al Oamenilor de Afaceri din China şi Europa Centrală şi de Est şi a Reuniunii şefilor de guvern China - Europa Centrală şi de Est a reprezentat, pentru ţara noastră, un efort necesar atât din perspectivă politică, cât şi economică.

Momentul a fost catalogat drept

n Cea mai mare comunitate de chinezi din sud-estul Europei e în România

„istoric”, prin prisma numărului statelor participante (17), cât şi din cea a faptului că a reprezentat prima vizită a unui prim-ministru chinez în România din ultimii 19 ani şi, în acelaşi timp, prima vizită a premierului Li Keqiang în Europa Centrală şi de Est după preluarea funcţiei, în luna martie 2013.

Cu această ocazie, autorităţile române şi chineze au semnat 13 memorandumuri de înţelegere în domeniile energiei (nucleară, termocentrale, hidrocentrale), sanitar-veterinar, industrial, societăţii informaţionale şi al culturii, acorduri de principiu în valoare de peste 8,5 miliarde de euro. De asemenea, China şi-a reafirmat aprecierea pentru calitatea cooperării bilaterale, calificată drept unul dintre „pilonii” importanţi ai relaţiilor China - Europa Centrală şi de Est, transpusă în schimburi dinamice şi colaborări bilaterale politice, economice, interumane şi culturale. Anul 2014 a fost anunţat drept Anul Promovării Investiţiilor şi Afacerilor China Europa Centrală şi de Est. Pentru a avea relevanţa strategică ce i s-a conferit de către România, rezultatele concrete ale acestui eveniment trebuie consolidate şi dezvoltate, vizitele reciproce din ultima perioadă construind „un momentum” în acest sens.

Avantaje pentru România ar putea fi conferite şi de faptul că acest stat este al doilea partener comercial şi prima sursă de importuri pentru UE, în timp ce UE este primul partener comercial al Chinei. Există însă şi dezechilibre majore în comerţul bilateral, UE importând de peste

3,15 ori mai mult decât a exportat în 2008, şi investiţiile directe fiind de 4,5 miliarde de euro în China, faţă de sub un miliard de euro în UE. Interesele chineze sunt integrate orientării generale de promovare a produselor proprii pe piaţa europeană, prin identificarea punctelor de penetrare în alte zone cu potenţial de consum şi implicarea în proiecte semnificative în domenii strategice infrastructură de energie şi transport.

Pe această componentă se distinge, în contextul evenimentelor de la Bucureşti, linia specială de credit pusă la dispoziţia UE de către China, în cuantum de 10 miliarde de dolari, pe care o vor putea folosi firmele comunitare în limitele regulamentului UE, iar instituţiile financiare chineze vor putea înfiinţa birouri şi sucursale în zonă.

Totodată, China şi-a exprimat disponibilitatea pentru consolidarea cooperării cu ţările din regiune în domeniul infrastructurii de transport (rutier, portuar, feroviar), telecomunicaţiilor şi energiei nucleare, iar planurile pentru intervalul 2013 2020 includ importuri de bunuri de pe spaţiul comunitar în valoare de 3.000 de miliarde de dolari.

Comunitatea chineză din România Fie că îşi doresc să beneficieze de drepturi pe care, în ţara de origine, le sunt limitate, fie că au descoperit aici oportunităţi de afaceri sau de angajare, chinezii din România s-au integrat în peisajul social autohton, contribuind la diversitatea culturală. În statistici sunt consemnaţi oficial peste 7.300 de cetăţeni din China, constituiţi în cea 107 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Victor Ponta a afirmat, în timpul vizitei din septembrie a.c., că în timpul celor 65 de ani de relaţii diplomatice, România și China au dovedit întotdeauna respect și prietenie. mai mare comunitate chineză din sudestul Europei. Concentraţi în mediul urban şi preponderent implicaţi în afaceri, aceştia şi-au găsit un cămin sigur în ţara noastră, contribuind la mediul investiţional intern în peste 10.000 de firme, majoritatea în domeniul comercial şi al serviciilor. Ei reprezintă un instrument de soft power pe care China l-a activat de curând şi de care, cel mai probabil, se va folosi din plin pentru a-şi răspândi valorile şi a-şi mări prezenţa la nivel global.

Avertismente În repetate rânduri, în spaţiul public intern şi-au găsit ecou avertismente cu privire la riscurile pe care le comportă implicarea firmelor chineze în dezvoltarea unor obiective strategice, precum centrala nucleară de la Cernavodă ori reţelele de telecomunicaţii.

De opinii critice au avut parte şi eşecurile înregistrate de China în proiecte de infrastructură din alte state, pornind de la faptul că, în 2010, contractul semnat de compania chineză „COVEC” pentru construcţia

unui segment de autostradă în Polonia a fost reziliat un an mai târziu. La acea dată, compania se angajase să construiască la jumătate din preţul celorlalţi competitori. Cu atât mai mult, în luna septembrie 2013, în România, una dintre marile companii chineze s-a retras din proiectul construirii autostrăzii Comarnic – Braşov. Sunt de aşteptat şi angajamente ferme privind investiţiile chineze în infrastructura din România: deşi tematica generală subsumată acestui domeniu a fost abordată în detaliu de oficialii români şi chinezi la Forumului din 2013, inclusiv construcţia de autostrăzi, căi ferate şi lucrări de amenajare pe apă, inelul feroviar al Capitalei, Canalul Dunăre- Bucureşti şi amenajarea portului Constanţa, nu a fost semnat niciun document în acest sens. Pe de altă parte, premierul Chinei, Li Keqiang, a încheiat un acord cu omologii săi din Serbia, Ivica Dacic, şi Ungaria, Viktor Orban, potrivit căruia China va investi în construirea unei căi ferate care să lege Serbia de Ungaria.

Perspective Pornită pe premise corecte, consecvenţa statului român în parteneriatul cu China s-ar putea materializa, treptat, în mai multe investiţii dinspre China. Această chestiune însă trebuie gestionată cu pragmatism şi obiectivitate.

Consolidarea pe premise corecte a relaţiei bilaterale necesită diplomaţie şi echilibru, pentru a se evita intrarea fără elemente de siguranţă într-o cursă a atragerii investiţiilor, de altfel absolut necesare, ale Beijingului, într-o încercare de securizare a legăturilor de afaceri într-o regiune aflată la confluenţa a numeroase interese. n

Meridian

Africa Subsahariană, viitoarea frontieră pentru investitori Florin Popescu 108 SINTEZA # 8, septembrie 2014

109 SINTEZA # 8, septembrie 2014

O

ccidentul a descoperit că, în afară de conflicte, sărăcie, malnutriţie, HIV/SIDA şi epidemia de Ebola, Africa are multe de oferit: mari rezerve de hidrocarburi, ce pot acoperi nevoile ţărilor europene; o piaţă de desfacere uriaşă, conectată de tendinţele globale în domenii de vârf; un bazin de forţă de muncă tânără şi din ce în ce mai educată etc.

Valorificând aceste atuuri, Africa a urcat pe primele locuri pe agenda principalilor actori internaţionali, prin prisma oportunităţilor de afaceri, ceea ce s-ar putea dovedi o situaţie de tip win-win pentru exponenţii economici globali şi statele africane.

Din păcate, o parte mult prea mică din câştigul obţinut de actorii naţionali africani se întoarce la cei care l-au generat, la populaţie, ceea ce creează o serie de riscuri cu efect de bumerang asupra oportunităţilor create.

Marii actori prezenţi pe spaţiul african Într-un material postat pe Brookings.edu în aprilie 2014, analistul Zun Sun nominaliza China ca fiind cel mai mare partener comercial al Africii, cu un schimb de mărfuri ce a atins valoarea record de 200 de miliarde de dolari în 2013, faţă de 11 miliarde de dolari în 2000. În acelaşi an, China a oferit împrumuturi în valoare de peste 10 miliarde de dolari ţărilor africane, jumătate din suma promisă urmând să fie oferită în intervalul 2013 - 2015 pentru finanţarea unor proiecte din domeniile infrastructurii, agricol şi manufacturier - o strategie total diferită de abordarea tradiţională privind investiţii în industriile extractive africane.

Companiile chineze par să fie prezente peste tot în Africa: CNOOC a investit două miliarde de dolari într-un zăcământ de ţiţei din Uganda; chinezii operează pe continentul african în domeniile extractiv şi al comerţului cu amănuntul; o companie de construcţii chineză construieşte prima linie de mare viteză din Uganda, cu un împrumut de la o bancă chineză.

Comerţul de mărfuri al SUA cu ţările africane a totalizat, în 2013, 85 de miliarde de dolari, iar cel de servicii - 11 miliarde de dolari.

Potrivit Departamentului american al 110 SINTEZA # 8, septembrie 2014

MERIDIAN

Comerţului, în primul trimestru din 2014, schimburile comerciale dintre SUA şi Africa Subsahariană s-au cifrat la 11,9 miliarde de dolari, în scădere cu 27% faţă de aceeaşi perioadă din 2013, ca urmare a declinului importurilor energetice ale SUA de pe continentul african.

Summitul SUA - Africa, din 4-6 august a.c., relevă importanţa pe care administraţia de la Washington o acordă stimulării comerţului şi investiţiilor pe acest continent.

Contractele în valoare de 900 de milioane de dolari anunţate în cadrul Forumului de afaceri desfăşurat cu aceeaşi ocazie sunt mici în comparaţie cu cele stabilite de Japonia în 2013, care se ridică la 32 de miliarde de dolari.

Deficitele fiscale rămân o sursă de vulnerabilităţi pentru multe state din zonă, ca urmare a creşterilor de salarii şi subsidiilor acordate în sectorul public, conexate cu veniturile reduse.

La începutul lunii august a.c., preşedintele american Barack Obama a semnat actul de înfiinţare a unui Consiliu consultativ privind realizarea de afaceri în Africa, ce are drept scop extinderea relaţiilor comerciale şi a parteneriatelor de investiţii pe pieţele regionale şi naţionale africane. Această structură va fi constituită până la sfârşitul lunii ianuarie 2015, din ea urmând să facă parte reprezentanţi ai corporaţiilor private ce vor oferi informaţii, analize şi recomandări preşedintelui SUA pentru consolidarea angajamentului comercial al Statelor Unite în Africa, în conformitate cu strategia SUA cu privire la Africa Subsahariană, din 14.06.2012.

Mai timid, dar hotărât, şi Uniunea Europeană încearcă să convingă statele africane să încheie acorduri de parteneriat economic, care ar asigura accesul preferenţial reciproc pe pieţe.

M E R ID IA N

Continentul cu cea mai rapidă creştere economică din lume În ultimii 10 ani, şase ţări africane, printre care şi Nigeria, s-au aflat printre primele 10 economii ale lumii în funcţie de creşterea economică, cele mai multe fără a fi dependente de resursele naturale.

Continentul s-a transformat treptat dintr-unul dominat de riscuri în unul cu creştere economică importantă.

Potrivit Raportului Băncii Mondiale, intitulat Global Economic Prospects, publicat în iunie 2014, PIB-ul Africii Subsahariene a crescut cu 4,7% în 2013, după o majorare cu 3,7% în 2012, şi se estimează se va accelera la 4,7% în 2014 şi 5,1% în 2015 şi 2016, ca urmare a investiţiilor în exploatarea resurselor, infrastructură şi agricultură. Această proiecţie este sensibilă la riscuri generate de preţurile reduse la materii prime, înăsprirea condiţiilor financiare globale şi instabilitatea politică.

După un declin de 8,6% în 2012, investiţiile străine directe nete în regiune au sporit în 2013 cu 10,7%, la 31,9 miliarde de dolari, pe fondul descoperirii de noi zăcăminte de hidrocarburi în ţări precum Mozambic şi Tanzania. În plus, statele din regiune au continuat să majoreze investiţiile în infrastructura publică - străzi, energie şi porturi. Creşterea remitenţelor cu 3,5% în 2013, la 21 de miliarde de dolari, şi reducerea ratelor dobânzilor de referinţă, posibile în condiţiile în care inflaţia a încetinit la 7,8%, faţă de 10,7% în 2012, au stimulat consumul în majoritatea ţărilor din regiune.

Deficitele fiscale rămân o sursă de vulnerabilităţi pentru multe state din zonă, ca urmare a creşterilor de salarii şi subsidiilor acordate în sectorul public, conexate cu veniturile reduse. În Zambia, de exemplu, salariile funcţionarilor publici au fost majorate cu 45% în 2013. Pentru a finanţa cheltuielile în creştere, multe ţări din regiune s-au împrumutat pe pieţele interne, emiţând titluri de trezorerie cu rate ale dobânzilor ridicate pe termen scurt (Ghana, Mozambic, Senegal).

Astfel, datoriile statelor au crescut la 43,3% din PIB în Mozambic şi 82,1% din PIB în Gambia în 2013, iar cele publice la 45,9% din PIB în Senegal şi 60,1% din PIB în Ghana, provocând îngrijorări privind sustenabilitatea.

Deficitul de cont curent al regiunii s-a adânci de la 2,7% din PIB în 2012

n Consumul privat se menţine ridicat, susţinut de o populaţie în creştere, îmbunătăţirea veniturilor şi stabilitatea preţurilor

la 3,4% din PIB în 2013, ca urmare a scăderii preţurilor la materii prime (la metale preţioase cu 17%, la produse agricole cu 7,2% şi la metale cu 5,5%), diminuării cererii externe, îndeosebi din China, şi creşterii importurilor, pe fondul cererii tot mai ample, generată în principal de majorarea cheltuielilor pentru investiţii în infrastructură.

Perspectivele de creştere pe termen mediu ale regiunii se menţin favorabile în majoritatea statelor, ca urmare a cererii interne ascendente şi investiţiilor în sectoarele extractiv, al infrastructurii şi agricol.

Consumul privat se menţine ridicat, susţinut de o populaţie în creştere, îmbunătăţirea veniturilor şi stabilitatea preţurilor. Ratele scăzute ale dobânzii de referinţă, combinate cu creşterea remitenţelor, prognozate să ajungă la 35 de miliarde de dolari în 2014, ar trebui să stimuleze consumul şi cererea internă. După ce s-a majorat cu 5,8% în 2013, consumul public este estimat să încetinească la 5% în medie în 2014 - 2016. Reflectând aceste tendinţe, deficitul fiscal regional s-ar putea reduce la 2,5% în perioada respectivă, iar deficitele de cont curent sunt estimate să crească la 4,4% din PIB-ul regiunii până în 2016.

Impactul înăspririi condiţiilor 111 SINTEZA # 8, septembrie 2014

de finanţare la nivel mondial este de aşteptat să fie limitat, parţial din cauză că investiţiile străine directe - tipul dominant de fluxuri de capital - tind să fie mai puţin sensibile la ratele ridicate ale dobânzilor pe plan mondial.

Banca Mondială a estimat că, în următorii trei ani, șapte ţări din Africa Subsahariană vor înregistra cele mai rapide creşteri economice din lume, fiecare cu o rată de creştere de 7% pe an sau mai mult.

PIB-ul Etiopiei va înregistra un avans de 7% anual. Având o economie predominant agrară, această ţară a progresat mult în domeniile manufacturier şi al construcţiilor, iar productivitatea muncii a sporit.

Tanzania, cu o proiecţie de +7,2% pe an în perioada 2014 - 2017, se bazează pe descoperirea de noi rezerve de gaze naturale; guvernul a promovat investiţiile în infrastructura electrică şi de transport; este a doua ţară din regiune, după Africa de Sud, în ceea ce priveşte piaţa telefoniei mobile, ceea ce prefigurează progrese în domeniul serviciilor bancare mobile şi al altor servicii financiare. În Rwanda, regimul autocrat al lui Paul Kagame promovează asiduu intenţia de a asigura un climat de afaceri prietenos, valorizând

oportunităţile existente pentru investiţii în infrastructura de comunicaţii ori turism.

Proiecţia de creştere a economiei Ciadului cu 7,5% în perioada 2014 - 2017 se bazează pe exploatarea petrolului, care este transportat prin conducte spre Golful Guineii, prin Camerun.

Având o estimare de creştere economică de 8,4% pe an în următorii trei ani, Mozambicul dispune de uriaşe rezerve de gaz, la care se adaugă planurile de construire a unui terminal de gaze naturale lichefiate, proiectele de infrastructură şi reluarea exploatării cărbunelui în provincia nordică Tete.

Estimările privind rata de creştere a Sudanului de Sud se ridică la 8,5% pe an, în perioada 2014 - 2017, dar riscul reizbucnirii războiului civil este semnificativ. Cu toate acestea, oportunitatea de a investi într-o ţară bogată în petrol, cu o populaţie de 11 milioane de persoane, s-a dovedit atrăgătoare pentru investitori.

Sierra Leone este creditată cu o creştere a PIB de 11,3% în intervalul 2014 - 2017, graţie deschiderii unor importante mine de fier. După un război civil îndelungat, guvernul depune eforturi pentru diversificarea 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Africa a început să fie percepută ca viitoarea frontieră pentru investitori

economiei şi împărţirea echitabilă a beneficiilor provenite din exploatarea minieră, construind drumuri, reţele de electricitate şi concentrându-se pe reducerea corupţiei şi asigurarea de servicii medicale gratuite.

Descoperirea şi exploatarea unor mari depozite de resurse de hidrocarburi au modificat semnificativ economia Africii de Vest. În 2013, PIB-ul Nigeriei, ţară cu cele mai mari rezerve de petrol din Africa Subsahariană şi cel de-al patrulea cel mai mare exportator de gaz natural lichefiat, a totalizat 510 miliarde de dolari, cu 190 de miliarde de dolari mai mare decât al Africii de Sud. În raportul intitulat „Nigeria’s Renewal: Delivering Inclusive Growth in Africa’s Largest Economy”, analiştii „McKinsey Global Institute” au susţinut că economia acestei ţări se bazează nu doar pe petrol şi gaze naturale (care contribuie cu 14% la PIB), ci şi pe agricultură şi comerţ.

Se estimează că economia nigeriană va creşte cu 7,1% pe an până în 2030, ţara fiind bine poziţionată pentru a beneficia de creşterea cererii din statele cu economii emergente, ca urmare a localizării geografice avantajoase în vestul Africii, ce favorizează comerţul atât în interiorul 112 SINTEZA # 8, septembrie 2014

continentului, cât şi cu Europa şi America de Nord. Agenţia de rating „Moody’s” a prognozat că economia Nigeriei se va afla printre primele 15 cele mai mari din lume până în 2050.

Datorită exploatării resurselor, Africa de Vest înregistrează cea mai rapidă creştere regională de pe continent, ţări precum Ghana şi Coasta de Fildeş obţinând avansuri ale PIB de 8-9% anual.

Potrivit unei analize „Ecobank”, aproximativ 90% din exporturile de petrol şi gaze naturale ale Africii Subsahariene vor proveni, în următoarea decadă, din Africa de Vest şi Golful Guineii, iar cercetările publicate recent în „Journal of Energy and Natural Resources” sugerează că producţia de petrol a regiunii s-ar putea dubla în următorii trei ani.

Beneficiind de resurse energetice semnificative, în intervalul 2002 2012, Angola a reuşit o majorare a PIB de la 11 la 114 miliarde de dolari. Pe lângă rezervele energetice, în regiune continuă să fie descoperite alte materii prime, precum fier, cupru, staniu, uraniu, bauxită şi aur.

Schimbarea de perspectivă Africa a început să fie percepută ca viitoarea frontieră pentru

n Ţările exportatoare de petrol (Nigeria şi Angola) se menţin în topul interesului investitorilor

investitori. Compania de consultanţă „Ernst&Young” a numit Africa „a doua cea mai atractivă piaţă pentru investiţii din lume, după America de Nord”.

Africa este „cel mai tânăr continent”, peste 200 de milioane de persoane având vârste cuprinse între 14 şi 24 de ani, număr care s-ar putea dubla până în 2045. Liderii africani ar putea transforma această categorie într-un motor al creşterii economice şi dezvoltării, inovării şi spiritului antreprenorial, ţinând cont de forţa de muncă îmbătrânită din alte părţi ale lumii, îndeosebi din Europa şi China.

Charles Robertson, economist-şef la „Renaissence Capital”, a susţinut că, pentru prima dată în istoria continentului, acesta dispune de capitalul uman pentru a participa la noua revoluţie industrială. În discursul susţinut în cadrul conferinţei „Africa Rising”, desfăşurat în Mozambic, la 29 mai a.c., directorul FMI, Christine Lagarde, a evidenţiat că, până în 2040, continentul african va avea cea mai numeroasă forţă de muncă din lume - un miliard de muncitori, mai mult decât China şi India la un loc.

Tendinţa de urbanizare în Africa Subsahariană, cea mai mare din lume, cu aproape 4% pe an, presupune un

necesar de investiţii în infrastructură estimat la 100 de miliarde de dolari pe an doar pentru a acoperi nevoia de energie electrică, reţele de comunicaţii şi îmbunătăţiri în domeniul agricol.

Banca de investiţii „Goldman Sachs” a subliniat că potenţialul Africii înseamnă mult mai mult decât resurse naturale, date fiind ratele rapide de creştere în ceea ce priveşte consumul, urbanizarea şi nivelul industrializării mai mari chiar decât în ţările BRIC. În perioada 2000 - 2008, două treimi din PIB-ul regiunii au fost reprezentate de evoluţiile din alte sectoare decât cele extractive: telecomunicaţii, transporturi, construcţii, vânzări en-gros şi servicii financiare. Nivelul cheltuielilor de consum, influenţate de urbanizarea rapidă şi creşterile de venituri, este aşteptat să se majoreze de la 860 de milioane de dolari în 2008 la 1.400 de miliarde de dolari în 2020.

Acest potenţial ar putea fi îmbunătăţit prin integrarea pieţelor regionale, prin înfiinţarea Continental Free Trade Area (CFTA) până în 2017 şi a unei uniuni vamale până în 2028. „Frontier Markets Sentiment Index”, pe care compania de consultanţă „Frontier Strategy Group” îl elaborează pentru „The Wall Street 113 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Journal”, a argumentat creşterea interesului investitorilor pentru Africa: - 9 din 20 de ţări din întreaga lume care atrag cel mai mare interes investiţional din partea companiilor multinaţionale se află în Africa Subsahariană; - Nigeria se află pe primul loc în topul primelor 10 ţări cu cel mai mare interes investiţional, urmată de Kenya (locul 5), Angola (locul 6) şi Ghana (locul 9); - Ţările africane sunt ţinta celor mai importante schimbări pozitive ale sentimentelor investiţionale în ultimul an: 4 din 5 ţări cu cea mai importantă schimbare pozitivă a percepţiei sunt din Africa Subsahariană, precum şi 7 din primele 10; - În timp ce ţările exportatoare de petrol (Nigeria şi Angola) se menţin în topul interesului investitorilor, acestora li se alătură state care oferă şi alte oportunităţi în afara industriei extractive (Kenya, Etiopia, Tanzania).

Oportunităţi investiţionale Infrastructura are un rol fundamental în stimularea creşterii economice, iar lipsa acesteia în ţările cu nivel de dezvoltare scăzut sau mediu este un impediment major.

Deficitul de infrastructură al regiunii

este acut în sectorul energetic.

Reţeaua de electricitate este insuficient dezvoltată. Conform estimărilor Băncii Mondiale, 550 de milioane de persoane trăiesc fără curent electric. Vera Songwe, cercetător la Brooking Africa Growth Initiative, a precizat că doar în opt ţări africane, peste 60% din populaţie are acces la electricitate.

Banca Mondială estimează costul nevoilor de investiţii în infrastructura continentului la 75 de miliarde de dolari pe an, din care 38 de miliarde de dolari pe an investiţii, şi alte 37 de miliarde de dolari în operaţiuni de mentenanţă. Din această sumă, aproximativ 35 până la 50 de miliarde de dolari anual nu este acoperită, iar guvernele africane sunt interesate de noi surse de finanţare şi parteneriate de tip public-privat.

Liderii ţărilor africane care au participat la Summitul SUA - Africa, la începutul lunii august a.c., au insistat asupra sporirii accesului la energie.

Nigeria, cel mai populat stat al Africii, este preocupată de extinderea capacităţilor de producţie a electricităţii pe plan intern. Sub conducerea preşedintelui Goodluck Jonathan, Abuja intenţionează să-şi tripleze  producţia de energie electrică

MERIDIAN

şi să-şi extindă reţeaua de furnizare în întreaga ţară.

Sistemul de energie electrică din sudul Africii este mult mai dezvoltat decât în vestul continentului, atât în ceea ce priveşte infrastructura de producţie şi transport, cât şi mecanismele pentru depăşirea deficitelor de curent electric. Comerţul cu electricitate între ţările din zonă s-a dezvoltat îndeosebi ca urmare a cererii industriei de extragere a cuprului în Republica Democratică Congo şi Zambia, care se bazează mai mult pe hidroenergie. Termocentralele acoperă 80% din capacitatea de producţie a regiunii, cea mai mare parte fiind localizată în Africa de Sud, dar costurile de transport al cărbunelui pe distanţe lungi limitează producţia.

Cel mai important proiect congolez este hidrocentrala Inga Dams, a cărei capacitate instalată finală va fi de 44 de gigawaţi (în condiţiile în care întreaga regiune sud-africană are o capacitate disponibilă de 51 de gigawaţi). Există îngrijorări serioase privind finalizarea proiectului, care presupune investiţii estimate între 50 şi 80 de miliarde de dolari, şi transportul energiei rezultate pe distanţe mari. Până în prezent, au fost finalizate primele două capacităţi de producţie, cu o capacitate de aproximativ 1.775 de megawaţi, dar construirea celei de-a treia, de 4.500 de megawaţi, nu a demarat. Capacitatea de producţie a Zambiei se ridică la aproape 1.845 de megawaţi, dar se estimează că ar putea ajunge la 6 gigawaţi din surse hidro.

Africa de Sud, cel mai important nod al acestei reţele, a avut surplus de electricitate până la mijlocul anilor 2000, după care creşterea consumului, ca urmare a subsidiilor acordate de guvern populaţiei de culoare, a condus la reducerea surplusului.

85% din producţia de electricitate a ţării provine din termocentrale, la care se adaugă uzina nucleară de la Koeberg, cu o putere instalată de 1.800 de megawaţi. În condiţiile în care resursele hidroelectrice este de aşteptat să scadă semnificativ până în 2025, gazele de şist şi cele naturale ar putea înlocui producţia de cărbune, care necesită exploatarea intensivă a apei. Conducerea sudafricană intenţionează să construiască o nouă centrală nucleară, pentru care şi-au exprimat interesul companii specializate din Japonia, Franţa, Rusia şi China, dar pentru care nu au fost identificate sursele de finanţare 114 SINTEZA # 8, septembrie 2014

necesare. În 2013, Africa de Sud a cheltuit 33 de miliarde de dolari pe 17 proiecte de energie regenerabilă cu capacitate totală de 1.456 de megawaţi.

Acestea fac parte dintr-un plan mai amplu, ce presupune obţinerea a 2.400 de megawaţi de energie - mai puţin de 10% din capacitatea de producţie.

Potrivit unui raport al Băncii Mondiale din 2014, în Africa Subsahariană, peste jumătate din populaţie are sub 25 de ani, 11 milioane de tineri fiind apţi de angajare pe piaţa muncii în fiecare an.

Infrastructura electrică din sudul continentului este relativ bine dezvoltată şi interconectată, iar deficitul poate fi acoperit prin creşterea capacităţii de producţie. Din cele 12 ţări din regiune care fac parte din reţeaua zonală de electricitate, nouă (cu excepţia Angolei, Tanzaniei şi a statului Malawi) participă la mecanismele de schimb, încercând să maximizeze utilizarea surplusului de energie. Tranzacţiile sunt realizate prin intermediul ShortTerm Energy Markets, un sistem care permite încheierea de contracte de comercializare pe zile şi ore.

Obiectivul este însă dezvoltarea unei pieţe energetice competitive, mai degrabă decât cooperative, iar aceasta va atrage investiţii sporite în capacităţile de producţie.

Investiţii şi responsabilitate socială Efectele asupra populaţiei par a fi pozitive: la nivelul continentului, calitatea vieţii este pe un trend pozitiv lent (Human Development Index anticipează scăderi doar în Libia şi Republica Central Africană şi o stagnare în Guineea-Bissau).

Companiile care investesc sunt conştiente de importanţa asigurării unui minim de dezvoltare socială la nivelul comunităţilor pe lângă care operează. Din acest motiv, sunt tot mai numeroase iniţiativele circumscrise corporate social responsability, dedicate sporirii nivelului de educaţie,

sănătate publică, acces la piaţa muncii, precum şi a accesului la utilităţi publice.

Aceste acţiuni au însă succes limitat, fiind focalizate pe comunităţi restrânse. Responsabilitatea socială este, în principal, apanajul autorităţilor naţionale, care trebuie să se asigure că bunăstarea şi nivelul de trai cresc uniform, pe tot teritoriul naţional, şi vizează toate categoriile sociale aflate în dificultate.

Indiferent cât de optimiste sunt statisticile, faptul că disparităţile sociale se menţin la cote ridicate în majoritatea statelor africane (proporţional, decalajul între bogaţi şi săraci rămâne acelaşi, chiar dacă nivelul de trai se îmbunătăţeşte constant) perpetuează vulnerabilităţile sistemice şi impietează asupra eforturilor de dezvoltare economicosocială.

Potrivit unui raport al Băncii Mondiale din 2014, în Africa Subsahariană, peste jumătate din populaţie are sub 25 de ani, 11 milioane de tineri fiind apţi de angajare pe piaţa muncii în fiecare an. Oportunităţile de muncă pentru aceştia sunt însă limitate la valorificarea resurselor primare. Sunt puţine şansele ca aceştia să performeze în IT&C, afaceri proprii, agricultură intensivă, cercetare-dezvoltare. Riscurile ce derivă din această situaţie sunt majore şi cu impact direct asupra climatului investiţional: export de criminalitate, radicalizare, mişcări sociale.

O şansă şi pentru România Aceste oportunităţi nu trebuie şi nu pot fi ratate de România. După o lungă perioadă de timp, în care ţara noastră a pierdut treptat relaţiile economice privilegiate pe care le-a avut cu ţările africane înainte de 1989, companiile private româneşti au devenit tot mai interesate de acest continent, îndeosebi de Africa Subsahariană. Potrivit statisticilor, schimburile comerciale au crescut cu 30% în 2011 faţă de anul precedent, la 2,22 miliarde de dolari.

Este un semnal pozitiv cert, însă România are nevoie de o strategie de promovare a relaţiilor comerciale şi investiţionale cu această parte a lumii, pentru a obţine beneficii în domenii în care oamenii de afaceri români deţin un nivel ridicat de expertiză: construcţii civile, explorare petrolieră, utilaje în domeniul exploatării hidrocarburilor sau realizarea de reţele electrice. n 115 SINTEZA # 8, septembrie 2014

MERIDIAN

M E R ID IA N

Statul Islamic şi conflictele din Orientul Mijlociu Prelungirea conflictului din Siria şi retragerea armatei americane de pe teritoriul irakian au amplificat problemele de securitate în zonă. Partea cea mai afectată este cea de la graniţa sirianoirakiană, care a devenit un adevărat sanctuar pentru organizaţiile teroriste, interesate să identifice noi scene pentru susţinerea Jihadului.

Dan Cazacu n Starea de incertitudine profundă care a cuprins societatea irakiană a fost exploatată de noua generaţie de jihadişti

E

şecul instituţiilor statale în ambele ţări şi amplitudinea violenţelor intersectare şi etnice, sub scutul cărora se poartă lupta pentru resurse şi putere, au reprezentat terenul ideal pe care a început să se dezvolte ideea instaurării unui Stat Islamic.

Instabilitatea pe spaţiile sirian şi irakian Una dintre consecinţele importante ale conflictului civil din Siria a fost atragerea unui aflux de luptători jihadişti, sosiţi aici din toată lumea.

S-a creat astfel un bazin de recrutare însemnat pentru aşa-numita „Legiune Străină” din cadrul organizaţiei Statul Islamic din Irak şi Levant / ISIS, devenită, în iunie 2014, Statul Islamic / SI. Beneficiind de aceste noi resurse, organizaţia a început o ofensivă de extindere a spaţiului de acţiune în cele două state, prefaţată de lansarea de acuze împotriva lui Ayman AlZawahiri privind provocarea unei schisme între mujahedinii din regiune, aflaţi în trecut sub comanda lui Ossama ben Laden, şi de delimitarea 116 SINTEZA # 8, septembrie 2014

de luptătorii Frontului Al-Nusra, catalogaţi drept „trădători”.

Acţiunile grupării, care beneficia deja la începutul anului 2014 de sprijinul câtorva mii de luptători în Irak şi Siria, mulţi dintre aceştia fiind suficient de radicalizaţi încât să realizeze misiuni sinucigaşe, au accentuat volatilitatea situaţiei de pe teritoriul irakian, oricum dificil de controlat după retragerea forţelor americane.

La acestea se adaugă incapacitatea autorităţilor de la Bagdad de a gestiona problemele cu care se confruntă societatea irakiană, precum lipsa locurilor de muncă şi a perspectivelor pentru populaţia tânără, inegalitatea veniturilor şi accentuarea corupţiei, dar şi tensiunile în creştere între segmentul şiit al populaţiei, ai cărui reprezentanţi deţin puterea politică, şi denominaţia sunnită.

Dorinţa fostului premier, Nouri Al-Maliki, de a crea o structură şiită de guvernare a statului, cu legături profunde cu Iranul, a alimentat retorica extremiştilor sunniţi care

au exploatat ideea „manipulării din umbră” a Executivului de la Bagdad de către Teheran.

Neînţelegerile s-au accentuat şi ca urmare a luptei kurzilor pentru independenţă şi divizării minorităţii şiite, diferitele facţiuni având „agende” divergente, care afectează covârşitor unitatea şi coeziunea statală.

Proclamarea califatului Ineficienţa operaţiunilor antiteroriste guvernamentale, valul de scindări înregistrate în cadrul armatei şi incertitudinile de pe scena politică au fost exploatate de ISIS, care şi-a concentrat atenţia din nou spre Irak, unde avea sanctuare solide în zona de graniţă cu Siria şi unde se afla un număr mare de insurgenţi proveniţi de pe teritoriul sirian.

Ca urmare a lansării unei campanii fără precedent, la sfârşitul lunii iunie 2014, ISIS a proclamat instaurarea Califatului în teritoriile controlate din Irak şi Siria, schimbarea denumirii organizaţiei în Statul Islamic, aspect care să denote dimensiunea internaţională a entităţii, şi numirea lui Abu Bakr Al-Baghdadi în funcţia de

calif şi lider al tuturor musulmanilor, sub numele de „Calif Ibrahim”.

Un avantaj considerabil al SI a constat în resursele financiare, mişcarea fiind catalogată drept „cea mai bogată organizaţie teroristă din lume” - cu fonduri apreciate la 1,4 miliarde de lire sterline, ca urmare a controlului asupra unor platforme petroliere din Siria şi Irak, acţiunilor de contrabandă în această regiune, extorcărilor şi altor practici ilicite, precum şi rezultat al impunerii unui regim strict de taxe în teritoriile controlate, însumând venituri de circa 4,7 milioane de lire sterline/lună şi obţinându-şi independenţa faţă de posibilii creditori din Golf.

Planul a fost posibil printr-un „modus operandi” perfecţionat, ale cărui elemente principale au fost dobândirea în timp scurt a controlului asupra unui teritoriu vast din cele două state şi a unor obiective de importanţă strategică, cum ar fi câmpuri petrolifere, centrale de electricitate, depozite de cereale, lacuri de acumulare, instituţii financiare sau baze militare, precum şi prin crearea 117 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Preşedintele american Barack Obama a subliniat zilele trecute că obiectivul său este să slăbească şi într-un final să distrugă (gruparea) Statul Islamic. „Vom slăbi şi, într-un final, vom distruge Statul Islamic printr-o strategie antiteroristă completă şi susţinută”, a declarat Obama, precizând că forţele americane nu vor fi antrenate în alt război terestru în Irak.

unei baze logistice militare cât mai puternice.

ISIS şi-a consolidat capacitatea operaţională, prin transferul facil de resurse sau personal dintr-un stat în altul sau prin asigurarea unor baze de retragere în zona de graniţă în cazul confruntării cu forţe superioare, perseverând în lupta pentru obţinerea poziţiei de lider jihadist.

Starea de incertitudine profundă care a cuprins societatea irakiană a fost exploatată de noua generaţie de jihadişti ai organizaţiei SI, care a încercat să umple vacuumul creat, constituind reţele de influenţă şi încercând să se infiltreze în special în comunităţile sunnite, ca posibilă alternativă socială - cooperând cu reprezentanţii tribali, distribuind ajutoare populaţiei sau înfiinţând clinici ori şcoli.

Accesul la tehnologia avansată şi la mijloace sofisticate de propagandă şi publicitate a fost folosit pentru promovarea în spaţiul nevorbitor de limbă arabă, prin materiale audio-video, în limbi de circulaţie internaţională cum ar fi engleză, 

MERIDIAN

M E R ID IA N

rusă, franceză sau germană, care au arătat dovezi ale violenţei de care este capabilă SI pentru implementarea legii islamice şi a preceptelor ultraradicale.

Încotro Dincolo de operaţiunile din teren, dimensiunile şi impactul pe care intervenţia grupării au avut-o ar putea ajuta SI „să detroneze” Al-Qaeda Core pe scena jihadistă, fiind cunoscute disensiunile dintre Abu Bakr Al-Baghdadi şi liderul Ayman Al-Zawahiri. Liderul SI s-a erijat în calif şi, implicit, conducător al tuturor musulmanilor, fără consultarea şi avizarea nucleului central al reţelei teroriste, gest care beneficiază de expunere mediatică maximă, eclipsându-l astfel pe Ayman Al-Zawahiri, creând posibilitatea apariţiei unor conflicte între SI şi facţiunile partizane AQ, precum şi a unor scindări ale reţelei qadiste, prin trecerea sub coordonarea SI a unora dintre francizele afiliate acesteia.

Un exemplu recent este anunţul organizaţiei jihadiste nigeriene Boko Haram, vechi colaborator al Al-Qaeda în Maghrebul Islamic, potrivit căruia oraşul Gwoza din nord-estul Nigeriei, cucerit de către insurgenţi în luna august 2014, „face parte din Califatul islamic”. Considerată „cea mai importantă evoluţie de la atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA”, instaurarea Califatului marchează, potrivit lui Charles Lister, expert în cadrul Institutului Brookings din Doha, Qatar, „începutul unei noi ere a jihadismului transnaţional”. În acelaşi timp, persistenţa problemelor critice de natură politică, economică şi socială alimentează formarea unei noi generaţii jihadiste în adăposturile sigure din regiune, unde au corespondente principalele comunităţi etnice din Irak.

Această situaţie este privită cu extrem de multă îngrijorare de către statele din regiune, care explorează posibilităţile de realizare a unui front comun de luptă împotriva influenţei jihadiştilor în care apare, tot mai des invocat, şi numele Iranului. În eventualitatea în care raporturile statelor arabe cu Iran se vor modifica pentru susţinerea acestui scop comun, atunci vom putea analiza critic conceptul de „noi realităţi geopolitice”. n 118 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Pagube majore au suferit mai ales obiectivele civile - şcoli, spitale, moschei, uzine electrice

O nouă criză în Fâşia Gaza Mihai Drăghici

În iulie 2013, secretarul american de stat, John Kerry, anunţa că negocierile de pace directe între Israel şi Autoritatea Palestiniană vor fi reluate în scurt timp, la trei ani de la suspendarea lor după decizia Israelului de a construi aşezări în Cisiordania.

Un an mai târziu, apare o nouă „criză în Gaza”, semn că eforturile diplomatice, indiferent de numărul de întrevederi, convorbiri, telefoane oficiale, au rămas şi vor rămâne, probabil, şi în intervalul următor, doar la stadiul de hârtii semnate şi strângeri de mână, niciuna dintre părţile implicate nefiind realmente dispusă la concesii sau măcar la respectarea înţelegerilor anterioare.

P

rofilul actualului conflict nu diferă prea mult de cele anterioare: a existat un factor declanşator, Israelul s-a simţit provocat şi a reacţionat, a lansat o operaţiune căreia i-a dat un nume, Hamas este considerat principal responsabil de escaladarea situaţiei, creşte numărul victimelor în rândul civililor, o criză umanitară este pe punctul de a izbucni, mediatorii stabilesc întâlniri, intră în vigoare armistiţii care nu se respectă, diplomaţia israeliană aminteşte de tragedii ale secolului trecut pentru a da greutate acţiunilor întreprinse, oficialii palestinieni acuză partea adversă de crime de război. Populaţia suferă. Din ambele tabere.

„Scânteia” Răpirea şi uciderea a trei adolescenţi palestinieni, în Hebron, Cisiordania, la 12 iunie 2014, s-a constituit în factorul declanşator al actualei crize, care a făcut deja mii de victime în rândul palestinienilor - majoritatea civili, dar şi membri ai conducerii grupării islamiste Hamas 119 SINTEZA # 8, septembrie 2014

şi pagube însemnate de ambele părţi.

Reacţia Israelului a fost promptă, atât la nivel declarativ, cât şi operaţional. La data de 15 iunie, premierul Benjamin Netanyahu declara presei că gruparea Hamas este responsabilă de acest act şi că „Israelul a avertizat comunitatea internaţională cu privire la pericolele asociate susţinerii pactului de uniune Hamas-Fatah”. Forţele israeliene au arestat sute de membri ai Hamas şi au lansat atacuri asupra infrastructurii din Cisiordania. La data de 8 iulie, Israelul a lansat operaţiunea „Protecţia graniţei”, prima ofensivă majoră în Fâşia Gaza de la armistiţiul negociat de Egipt în noiembrie 2012.

O operaţiune „legitimă” Similar conflictului din 2009 când ministrul de externe israelian, Avigdor Lieberman, compara situaţia cu războiul SUA-Japonia - , forţele de apărare israeliene nu au recurs la o invazie terestră, ci la o ofensivă aeriană majoră, cu obiective militare „legitime” - tunelurile Hamas dintre Fâşia Gaza şi Israel. Pagube majore au suferit însă mai ales obiectivele

civile - şcoli, spitale, moschei, uzine electrice. Una dintre explicaţiile părţii israeliene a fost că ţintele vizate s-ar afla în zone populate de civili. Ian Buruma, profesor la Bard College, New York, este de părere că aceste „bombardamente strategice” vizează erodarea moralului populaţiei prin distrugerea „centrelor vitale”.

Un armistiţiu de 72 de ore, intrat în vigoare la începutul lunii august, a fost încălcat, cele două părţi atribuindu-şi reciproc responsabilitatea. O nouă propunere în acest sens, avansată de Egipt, la 10 august, a fost acceptată de Israel şi Hamas, iar acordul chiar a fost prelungit cu cinci zile. La 19 august, negocierile de la Cairo au eşuat ulterior deciziei statului israelian de a-şi rechema reprezentanţii la convorbiri, acuzând gruparea islamistă palestiniană că a încălcat înţelegerea. În opinia lui Peter Singer, profesor la Universitatea Princeton şi la cea din Melbourne, este posibil ca regimul de la Ierusalim să fi folosit această tragedie ca pretext pentru a provoca gruparea Hamas să reacţioneze, ceea ce i-a permis să invadeze Fâşia Gaza şi  să distrugă tunelurile.

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Intenţia Hamas poate fi de a forţa Israelul să ucidă căt mai mulţi palestinieni pentru a-i folosi ca „propagandă”

Dintr-o perspectivă cel puţin cinică, într-un editorial semnat în „The Atlantic”, Jeffrey Goldberg a susţinut că, în comparaţie cu bilanţurile din alte zone ale Orientului Mijlociu, numărul victimelor din rândul palestinienilor este redus şi aminteşte, ca exemplu, de cei 170.000 de morţi în războiul civil din Siria. Mai mult, susţine că intenţia Hamas este tocmai de a forţa Israelul să ucidă cât mai mulţi palestinieni posibil pentru a-i folosi ca „propagandă”.

În aşteptarea unei rezoluţii Conflictele anterioare, inclusiv cel din 2009, au fost soluţionate cu sprijinul oferit de Egipt ca mediator, printr-o formulă relativ simplă: fiecare parte s-a angajat să se abţină de la deschiderea focului, atâta timp cât adversarul său face acelaşi lucru. În 2012, armistiţiul a fost obţinut în urma eforturilor diplomatice intense depuse de Cairo şi Washington. După trei războaie în ultimii şase ani, secretarul general al Naţiunilor Unite, Ban KiMoon, a promis sprijin internaţional pentru „reconstrucţia” Fâşiei Gaza, avertizând, şi acum, că este „pentru ultima oară”.

SUA s-a alăturat Uniunii Europene, mai precis Germaniei, Franţei şi Marii Britanii, în eforturile de adoptare a 120 SINTEZA # 8, septembrie 2014

unei rezoluţii ONU privind Fâşia Gaza, care să prevadă implementarea unui armistiţiu durabil şi mobilizarea unei misiuni internaţionale comune SUA UE de monitorizare în regiune. Blocul comunitar s-a oferit chiar, în cadrul unei întrevederi a şefilor diplomaţiilor europene la Bruxelles, să preia controlul asupra punctelor de trecere de la frontiera cu Gaza, pentru a stopa traficul de armament, susţinând că pacea Israelului va fi asigurată în acest fel.

Potrivit unor surse diplomatice implicate în discuţii, proiectul de rezoluţie ar include deschiderea punctelor de control de la graniţa cu Gaza şi o întoarcere a Autorităţii Palestiniene în teritoriul controlat, în prezent, de Hamas. Acest lucru este privit ca un pas înainte în soluţionarea conflictului, dat fiind că forţele de securitate ale Autorităţii şi-au dovedit eficienţa în asigurarea liniştii în Cisiordania şi, mai mult, au stabilit o relaţie de cooperare solidă cu forţele israeliene.

Deşi mai puţin vocală în Consiliul de Securitate pe marginea acestei crize, diplomaţia rusă s-a exprimat în principal pentru soluţionarea problemelor de natură umanitară. În cadrul unor întrevederi cu reprezentanţi ai Crucii Roşii, respectiv

cu o delegaţie a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a evidenţiat disponibilitatea ţării sale de a oferi asistenţă în procesul de formare „paşnică” a unui stat palestinian independent şi de a colabora cu organisme internaţionale în vederea ajutorării populaţiei afectate de conflict.

Poziţii diplomatice rezervate la nivel regional Spre deosebire de crizele precedente, poziţia adoptată de actori statali arabi, precum Egipt, Iordania sau Arabia Saudită, faţă de acţiunile Israelului a fost rezervată - nu neapărat din considerente morale, cât mai ales din cauza faptului că militanţii islamişti au devenit în prezent un risc şi mai mare decât statul israelian.

Gruparea Hamas ar fi încercat chiar să convingă Qatar şi Turcia să se implice în procesul de negocieri, însă fără prea mult succes.

Conform unor surse, Iordania ar pregăti un proiect de rezoluţie, pe care l-ar fi prezentat unor membri ai Consiliului de Securitate al ONU, prin care solicită încheierea unui armistiţiu, stoparea utilizării forţei împotriva civililor palestinieni şi condamnă violenţele.

n Perspectivele soluţionării conflictului sunt ca inexistente, pe termen scurt şi mediu

În ceea ce priveşte Egiptul, în timpul mandatului fostului preşedinte Mohamed Morsi, direcţia de politică externă urmată de Cairo a fost una pragmatică, evitând acţiuni majore (precum deschiderea graniţei cu Fâşia Gaza sau anularea acordurilor de la Camp David). De asemenea, regimul de la Cairo a fost conştient de repercusiunile pe care le risca dacă ar fi acordat sprijin concret Hamas pierderea susţinerii financiare externe, de care economia egipteană este dependentă. În luna mai a.c., în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale, actualul lider egiptean, Abdel Fattah El-Sisi, sublinia importanţa pe care un eventual progres în soluţionarea dosarului israeliano-palestinian o are pentru stabilitatea regională. La acel moment, propunea ca prim pas obţinerea unui acord din partea Israelului cu privire la crearea unui stat palestinian, cu Ierusalimul de Est drept capitală, şi pleda pentru susţinerea cauzei palestiniene, în pofida poziţiei dure a Hamas. În luna iulie a.c., regimul de la Cairo a prezentat o iniţiativă menită să aducă Hamas şi Israelul la masa negocierilor. La fel ca în 2012, acordul vizat de Egipt ar include, printre altele, oprirea refacerii arsenalului Hamas cu 121 SINTEZA # 8, septembrie 2014

arme traficate pe teritoriul egiptean şi abordarea problemei Peninsulei Sinai, regiune extrem de instabilă şi unde atacurile împotriva personalului de securitate egiptean sunt frecvente.

Succesul iniţiativei privind Gaza i-ar asigura lui Sisi, pe lângă refacerea profilului de forţă la nivel regional, un control sporit la frontiera cu teritoriul palestinian şi o legitimizare a măsurilor întreprinse împotriva grupărilor islamiste din Egipt, în speţă Frăţia Musulmană.

Cum era de aşteptat, poziţia adoptată de Cairo a nemulţumit partea palestiniană şi în principal conducerea Hamas, Guvernul egiptean fiind chiar acuzat de complicitate la perpetuarea asediului asupra Fâşiei Gaza şi de implicare în negocieri numai pentru a eroda poziţia grupării islamiste ramură a Frăţiei Musulmane, punând interesele de pe agenda politică internă înaintea discuţiilor privind un acord de pace.

Criză de legitimitate Dincolo de propuneri de rezoluţii sau mediatori cu interese, unii analişti susţin că Israelul se confruntă, în prezent, cu o criză de legitimitate: confruntările asimetrice purtate în regiune, dublate de perpetuarea controlului asupra Teritoriilor

Palestiniene şi a construirii de aşezări au alimentat sentimentele anti-israeliene. Atât de mult, se pare, încât, în contextul actualei crize, jurnaliştii americani vorbesc deja de un nou val de antisemitism care ar fi cuprins Europa. Recurgând la o retorică excesivă, ministrul de externe israelian, Avigdor Lieberman, a declarat chiar că Hamas vrea să îi extermine pe evrei, aşa cum a încercat regimul nazist în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

Perspectivele soluţionării conflictului sunt ca şi inexistente, pe termen scurt şi mediu. Peste poziţiile de forţă ale „protagoniştilor” se suprapune atenţia diminuată a celorlalţi actori statali implicaţi, fie pe fondul altor crize de securitate în plan regional, fie al unor interese divergente.

Dosarul de pace israelianopalestinian înregistrează, în fapt, doar un nou episod trist, într-un ritm ce arată că lecţiile de istorie nu ajută la nimic, atâta timp cât sunt folosite doar pentru a motiva violenţa sau pentru a da greutate unor decizii de cancelarie nesusţinute de o diplomaţie coerentă, ci doar partizană. n

M E R ID IA N

Ştefan Pop

Viitorul Ucrainei între worse şi worst

M

Întrebările legate de viitorul Ucrainei sunt deopotrivă stringente şi legitime.

Care Ucraina? Cu sau fără Crimeea? Cu sau fără Donbas şi Luhansk?

De Est şi de Vest? Aproape de Uniunea Europeană sau de Uniunea Eurasiatică?

Cu câte generaţii de oligarhi la conducere, până la o reală opţiune democratică?

Deznodământul poate consolida încrederea în modelul de guvernare postmodern sau ne poate întoarce în timp.

122 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ajoritatea scenariilor construite de analiştii occidentali pornesc de la premisa că Ucraina a fost şi este „curtea din spate a Rusiei”, cu o miză strategică majoră pentru Moscova, subliniată repetat ca atare îndeosebi de Vladimir Putin. O altă chestiune deseori discutată a vizat baza navală de la Sevastopol, privită ca element esenţial pentru flota rusă de la Marea Neagră şi interesele ruseşti în Orientul Mijlociu. De asemenea, „Rusia Kieveană”, ca factor permanent prezent în structurarea identităţii naţionale, precum şi rezervele deloc neglijabile de resurse naturale din Crimeea au constituit elemente relevate de experţi în cuantificarea interesului rusesc pentru Ucraina.

Luând în considerare toate aceste elemente, aproape toţi analiştii au concluzionat că liderul rus nu poate accepta să returneze Ucrainei un teritoriu considerat al Rusiei de jure. Cei mai mulţi au susţinut că un simplu calcul geostrategic a arătat Kremlinului că orice tentativă de cedare ar submina, pe de o parte, coeziunea sistemului în interiorul Federaţiei, iar, pe de alta, imaginea Rusiei ca putere regională.

O serie de analize recente publicate de „The Atlantic”, în iulie 2014, „Strafor” şi „Chatham House”, în august 2014, au insistat pe faptul că principalii jucători vestici, UE şi SUA, sunt preocupaţi de menţinerea echilibrului democratic intern, de situaţia economică fragilă şi de propriile interese geopolitice.

Acestea sunt însă probleme pe care 123 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Rusia nu le are sau, cel puţin, nu în aceeaşi măsură: democraţia nu a fost niciodată o preocupare reală a liderilor de la Kremlin, iar resursele naturale pot menţine un nivel acceptabil al economiei, cel puţin pentru o populaţie care, oricum, în atâtea decenii de privaţiuni a fost învăţată să nu ceară prea mult de la viaţă.

Aceeaşi experţi au subliniat un element esenţial, şi anume acela că UE nu a vorbit niciodată pe o singură voce cu Moscova: Franţa îi livrează în continuare armament, Germania îşi urmăreşte interesele energetice şi relaţia strict economică cu Federaţia Rusă şi Ucraina, în vreme ce statele baltice păstrează vie, în memoria colectivă, o dureroasă istorie. Aceasta în timp ce „Strafor” a evaluat opinia publică americană ca „relativ apatică” la ceea ce se petrece într-un spaţiu fără conexiuni directe şi evidente cu SUA şi mult mai atentă la politica internă.

Strategii agenţiei sunt de părere că Occidentul este conştient de faptul că Vladimir Putin conduce servicii de informaţii specializate în structurarea şi implementarea unor strategii geopolitice pe termen lung, care includ crearea de mişcări secesioniste şi conflicte îngheţate, în cadrul unor operaţiuni „sub steag străin”.

Experţii „Stratfor” au avertizat că, sub acoperirea expresiei „interes strategic naţional”, Rusia poate, în orice moment, identifica şi utiliza „motive” pentru o intervenţie în Ucraina: protejarea populaţiei rusofone, securizarea tranzitului gazelor ruseşti către statele vestice etc.

Analiştii occidentali susţin ideea că din orice punct de vedere am privi situaţia - economic, geografic,

propagandistic -, Moscova se află în postura comodă a maximului de efect cu minim de efort, o poziţie exact opusă celei a „partenerilor” de joc, cum îi place lui Vladimir Putin să se exprime în discursurile adresate comunităţii internaţionale. Thinktank-urile vestice au avertizat că Rusia nu pare să fi avut vreodată scrupule vizând „victimele colaterale”, aspect esenţial, însă, în discursul UE şi SUA. Experţii de la Institutul German pentru Afaceri Internaţionale şi Securitate din Berlin au respins ipoteza unei eventuale stabilizări în plan intern, chiar dacă forţele Kievului vor repurta victorii în teren, iar Vladimir Putin nu invadează Ucraina.

Aceştia consideră că este foarte posibil ca Rusia să continue confruntarea la nivel propagandistic, o zonă în care experţii Moscovei se pot mişca dezinvolt şi fără ca vreunul să poată fi acuzat direct de „intervenţionism”.

Cu o regiune din Est extinsă şi cu populaţie rusofonă (dacă nu şi rusofilă), segregarea zonei de restul ţării va fi un fapt împlinit, chiar dacă nu şi de jure.

Apropierea de Occident Un aspect asupra căruia mediile analitice cad de acord este acela că neafilierea Ucrainei la structurile euro-atlantice este o etapă importantă pe care Vladimir Putin trebuie să o „securizeze”, dacă doreşte reafirmarea Rusiei ca putere, cel puţin regională.

Acordul de Asociere la UE nu este considerat „o soluţie satisfăcătoare pe termen lung”, analista Kristi Raik, de la „The Finnish Institute of International Affairs”, motivând că implementarea acestuia solicită adoptarea extinsă 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Majoritatea estimărilor analitice merg pe ideea federalizării. Parlamentul ucrainean a adoptat, în 17 septembrie, proiectul de lege care acordă autonomie sporită regiunilor controlate de separatişti şi care stabileşte alegeri locale în aceste regiuni, programate în 7 decembrie

a unor norme europene în absenţa perspectivei de obţinere a calităţii de membru pentru Ucraina. În plus, UE nu pare a avea o strategie reală pentru Kiev, iar, în contextul menţinerii unei atitudini divizate faţă de vecinătatea apropiată şi Rusia, este puţin probabil să dezvolte o abordare specifică pentru Ucraina.

O altă provocare o reprezintă, în viziunea expertei, una dintre temele de negociere pentru aderarea la UE, politica de vecinătate, ale cărei condiţionalităţi Ucraina nu le va putea îndeplini pentru o lungă perioadă de timp de acum înainte.

Din perspectiva experţilor Clubului de la Valdai, în prezent există o „asimetrie periculoasă” - imprevizibilitatea lui Vladimir Putin versus predictibilitatea acţiunilor Occidentului, considerată a nu favoriza o rezolvare în favoarea Kievului a conflictului ucrainean.

Worse case scenario Majoritatea estimărilor analitice merg pe ideea federalizării Ucrainei, după modele variate, puse deja în practică în lume, ce merg de la Bosnia până la Sudanul de Sud. Într-o analiză publicată pe site-ul Clubului de la Valdai se apreciază 124 SINTEZA # 8, septembrie 2014

că Rusia ar avea, de fapt, în vedere, transformarea Ucrainei într-o Bosnie estică, alcătuită din entităţi politice, care să îşi exercite liber preferinţele economice, culturale şi geopolitice.

Adică o Ucraină tehnic integră şi suverană, în fapt, două ţări, cea din zona de Est permanentizând legături profunde cu Moscova, după modelul Republicii Srpska din cadrul Bosniei şi Herţegovina. Încă din aprilie 2014, într-un interviu pentru „Ukrainska Pravda”, ministrul Afacerilor Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski, atrăgea atenţia că strategia ar prevedea introducerea în Constituţie a statului de ţară neafiliată la NATO, iar regiunile îşi vor putea structura propria linie de politică externă. În schimb, analistul şi strategul politic american Edward Luttwak a amintit de proiectul geopolitic „Novaia Rossia”, spaţiu ce ar urma să includă teritorii din estul Niprului. În esenţă, ar fi vizate activarea unei axe Berlin - Moscova şi anexarea la Rusia a teritoriilor limitrofe din sud-estul Ucrainei şi a Crimeii. Practic, s-ar crea o entitate statală nouă, care să cuprindă regiunile ucrainene Doneţk, Luhansk, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Mikolaiv, Herson şi Odesa. Edward Luttwak a

remarcat că, trecând peste lipsa de sustenabilitate din toate punctele de vedere, dar, în principal, economic a unei astfel de regiuni, aspect pe care liderul de la Kremlin îl cunoaşte, ideea ar putea fi cu succes utilizată ca „argument-forte” în negocierile inerente cu capitalele occidentale.

De cealaltă parte, analistul rus Nikolai Protşenko dezbate cinci posibile scenarii de federalizare, după „modelele”: Bosnia şi Herţegovina, Cecenia, Nagorno-Karabah, Kosovo şi Sudanul de Sud. Însă, deşi le ia în calcul, atrage atenţia că cel puţin primele trei sunt entităţi politice care nu se pot guverna şi susţine economic singure, ceea ce ar crea probleme Rusiei, care nu are nevoie de asemenea „incertitudini” la graniţe. În opinia sa, modelul Kosovo ar presupune o „recunoaştere parţială” a regiunii de Est a Ucrainei, regiune care însă nu s-ar mulţumi cu un asemenea statut pe termen nedefinit, având în vedere importanţa sa economică şi mărimea teritoriului.

Nikolai Protşenko consideră că scenariul Sudanuli de Sud ar fi cel mai probabil, deoarece ar presupune recunoaşterea la nivel internaţional a noului stat astfel format, capabil să se guverneze şi să se susţină economic.

n O intervenţie militară a Rusiei în Ucraina ar presupune o confruntare directă cu NATO, pe care Kremlinul nu este capabil să o susţină

Worst case scenario Pentru ca un război să aibă „sens”, fiecare parte implicată trebuie să deţină o imagine despre ceea ce ar însemna victoria. Pentru Ucraina însă, niciunul dintre scenariile cu posibilitate mare de împlinire nu a fost considerat de experţii în securitate ca fiind legat în vreun fel de acest termen. În primul rând, pentru că, în opinia analiştilor, ce se întâmplă acum în Ucraina nu este un război convenţional. În al doilea rând, pentru că niciun specialist în domeniu nu l-a definit ca pe un război, fie el şi îndepărtat de standardele clasice. În vreme ce preşedintele Vladimir Putin încearcă să convingă o lume întreagă că în Ucraina se poartă un război civil, omologul său de la Kiev le explică aceloraşi interlocutori că ceea ce se întâmplă în ţara sa are toate ingredientele unui conflict internaţional. Niciuna dintre afirmaţii nu este pe de-a-ntregul adevărată, dar împreună ţin ocupate cancelariile occidentale şi îngroaşă ceaţa ce acoperă tragedia atâtor suflete!...

Subiectul intervenţiilor militare directe, fie ale Rusiei, fie ale forţelor aliate, strategie ce ar avea ca ultim scop divizarea Ucrainei, rămâne în 125 SINTEZA # 8, septembrie 2014

atenţia mediilor analitice din Est şi Vest, chiar dacă niciunul dintre experţi nu a identificat vreo utilitate imediată a unei astfel de decizii.

Ideea unei intervenţii militare directă a Rusiei în Ucraina, vehiculată iniţial ca posibilă evoluţie a situaţiei, a fost respinsă de Aleksei Makarkin, director adjunct la Centrul pentru Tehnologii Politice din Moscova şi Edward W. Walker, analist la Eurasiangeopolitics.com, platformă deţinută de Universitatea Berkeley din California. Aceştia au opinat că o astfel de iniţiativă ar presupune o confruntare directă între NATO şi Rusia, ce nu va beneficia de sprijinul populaţiei şi pe care Kremlinul nu este capabil să o susţină.

Timothy Ash, analist la „Standard Bank” în Londra, a dezavuat probabilitatea unei implicări directe a NATO, argumentându-şi poziţia prin „lipsa de apetit” a aliaţilor de a se angaja într-un război de apărare a Ucrainei, însă a afirmat posibilitatea ca Alianţa să continue dezvoltarea capabilităţilor militare ale statelor din vecinătatea Rusiei.

Cu toate acestea, cei trei atrag atenţia că o atare iniţiativă ar avea potenţialul de a „asigura” scindarea statului ucrainean în cel puţin două

zone distincte (de Est şi de Vest) din toate punctele de vedere: politic, economic, social. Mai mult, ar implica disoluţia pe termen lung a autorităţii statale ucrainene şi ar afecta în profunzime capacitatea de refacere a structurilor administrative.

Analiştii au subliniat, însă, că o intervenţie militară în Ucraina, indiferent de actorul care ar decide o astfel de acţiune, ar implica costuri foarte mari, financiare şi de imagine, şi ar reprezenta un moment de resetare profundă a relaţionărilor în plan internaţional.

Ucraina va pierde, cel puţin pe termen scurt, aceasta este convingerea fermă a majorităţii analiştilor. Până în momentul de faţă, nu a apărut niciun best case scenario. Nimeni nu mai crede în posibilitatea de stabilizare a situaţiei, aşa cum nimeni nu mai vorbeşte în mod serios despre o eventuală integrare a Ucrainei de structurile euro-atlantice.

Indiferent de scenariul dezvoltat, analiştii, fie ei ruşi sau vestici, sunt de acord că, în prezent, este cvasiimposibil de precizat care este adevărata stare de spirit a ucrainenilor şi atrag atenţia că, în asemenea momente, percepţia asupra unui eveniment este infinit mai importantă decât adevărul. n

MERIDIAN

M E R ID IA N

Andrei Ionescu

Manifest pentru drepturile cetăţenilor Republicii Moldova

P

ână la ridicarea regimului vizelor pentru Uniunea Europeană, câteva sute de mii de moldoveni au trecut graniţa cu Federaţia Rusă.

Pentru cea mai mare parte a bazinului demografic tânăr, plecarea la muncă în Rusia a reprezentat normalitatea.

Opţiunea era constant sugerată în mesajele majorităţii presei şi ale guvernărilor comuniste ce s-au succedat de la declararea independenţei până la „fatidicul” 2009, când PCRM a pierdut alegerile. Cunoaşterea limbii ruse era un atu pentru găsirea rapidă a unui loc de muncă şi integrare socială.

Vindicativa Rusie La 14 martie a.c., UE a decis eliminarea vizelor de călătorie pentru cetăţenii moldoveni. În aproximativ o lună, la 16 aprilie a.c., Consiliul Federaţiei Ruse a susţinut noua lege privind statutul juridic al cetăţenilor străini, adoptată de Duma de Stat la data de 4 aprilie. Potrivit noilor reglementări, „legea este îndreptată spre îmbunătăţirea legislaţiei imigraţionale în ceea ce priveşte introducerea obligativităţii confirmării documentare privind cunoaşterea limbii ruse, istoriei şi a cadrului juridic al Federaţiei Ruse de către cetăţenii străini care primesc permis de şedere temporară, permis de şedere, permis de muncă sau un brevet, cu excepţia specialiştilor de înaltă calificare”.

Mai mult, emigranţii trebuie să prezinte un certificat sau un document eliberat de o instituţie de învăţământ din ţările care au 126 SINTEZA # 6, iulie 2014

făcut parte din Uniunea Sovietică până la 1 septembrie 1991.

La 27 iunie a.c., Republica Moldova a semnat Acordul de asociere cu Uniunea Europeană. În mai puţin de o lună, în iulie a.c., Moscova a sistat emiterea brevetelor pentru cetăţenii Republicii Moldova pentru acordarea posibilităţii de a munci pe teritoriul Rusiei, invocând „motive tehnice”, situaţie în care peste 265.000 de moldoveni riscă, în prezent, să fie expulzaţi de autorităţile ruse.

Destine la răscruce Imediat, mass-media din Republica Moldova a fost invadată de poveşti triste de viaţă ale unor oameni aflaţi în situaţii disperate.

Subiectul a devenit atât de actual, încât presa vehiculează cifre de ordinul zecilor de mii de cetăţeni moldoveni care au deja interdicţia de intrare în Rusia sau care urmează să treacă prin această experienţă.

Indiferent dacă numele prezentate sunt reale sau nu, citatele exprimă un adevăr crunt: când ştiu că nu le sunt respectate drepturile, oameni ajung să fie stăpâniţi de frică. „O vânzătoare din Republica Moldova, de lângă un magazin de lângă noi, a fost trimisă acasă.

Lucra acolo de mulţi ani, avea şi apartament, dar nu mai poate reveni. E tot mai rău. Voiam să vin acasă de Anul Nou, dar nu mai vin”. „Chiar şi în anunţurile de angajare sunt schimbări. Anterior, scria simplu: invităm la lucru, acum scrie invităm la lucru cetăţenii Rusiei, Belarusului şi Kazahstanului”. „Ieri, de pildă, au dat jos din

vagonul nostru doi oameni, din tren, nu ştiu, cred că vreo 10 - 15. Se întâmplă să coboare şi câte 40 de persoane deodată”. „Lumea se teme să revină, deoarece se teme că nu va putea pleca înapoi. Aşa că stă acolo, indiferent de consecinţe”. „Cu două săptămâni în urmă, am vrut să plec la Moscova, dar la frontieră m-au întors, fără vreo explicaţie. Mi-au spus doar că nu am dreptul să intru în ţara lor”. „Ajungând la vama rusească, după prezentarea actelor, vameşii mi-au spus că intrarea în ţară îmi este interzisă. Nu mi-au dat nicio explicaţie. Ne-au ţinut trei ore fără apă, după care ne-au urcat pe toţi 14 în trenul Moscova - Odessa şi ne-au trimis spre Moldova. La frontiera ucraineană Konotop ne-au coborât din tren la fel fără explicaţii şi am fost nevoiţi să ne descurcăm singuri”. „Acum, mult mai uşor te alungă acasă decât înainte. Găsesc cele mai simple motive. În general, acum, ruşii îşi bat joc de cetăţenii Republicii Moldova. Mai ales acum, după apropierea de UE. Dar poate s-or linişti, când vor vedea că nu au soluţii”.

Povestea familiei Bejan spusă pe Youtube Pentru familia Bejan, decizia asumată „pentru mai bine…” s-a transformat într-o realitate cruntă, când fiica acestora, Serafima, în vârstă de numai patru ani, a primit din partea Direcţiei Serviciului Federal de Migraţiune pentru regiunea Breansk interdicţia de a intra pe teritoriul Rusiei, pentru următoarele şase luni!

Victoria şi Alexandru Bejan deţin permis de şedere temporară în Rusia, valabil până în luna septembrie a anului viitor. Cu un

astfel de document, orice cetăţean străin are dreptul, perfect legal, să se afle pe teritoriul rus. Potrivit legislaţiei în vigoare, dreptul de şedere al părinţilor se răsfrânge, automat, şi asupra copiilor minori.

Cu aceste drepturi bine cunoscute, la 26 iulie a.c., Victoria Bejan şi cele două fiice ale sale s-au întors în Republica Moldova, pentru a-şi petrece vacanţa, în timp ce tatăl a rămas în regiunea Kaluga, unde familia îşi închegase un trai în ultimii ani.

necunoscute încă, sunt puţine şi fără efect juridic. Presa de la Chişinău a prezentat poziţii ale unor reprezentanţi ai Ministerului Muncii, ai Biroului pentru Relaţii cu Diaspora sau ai Congresului Diasporei Moldovenilor, care converg către acelaşi mesaj: „nu ne putem implica în politica Federaţiei Ruse”, ale cărei norme lasă loc de interpretări, speculate pentru a justifica diferitele forme de abuzuri.

Cazuistica documentată

demersuri birocratice -, fie ca urmare a unor revizuiri a deciziilor adoptate de către autorităţile ruse. Cazurile de acest fel vor fi însă puţine, iar pentru majoritatea imigranţilor moldoveni viaţa în Rusia s-ar putea transforma într-o permanentă stare de nelinişte şi teamă.

Cine se poate aştepta la o atitudine de bunăvoinţă, când măsurile de retaliere curg una după alta: embargoul asupra produselor agroalimentare din

Tristeţea de pe chipul Victoriei Bejan, în apelul video postat pe Youtube de organizaţia neguvernamentală „Congresul Diasporei Moldovenilor”, în care a denunţat abuzul la care a fost supusă familia sa de către autorităţile ruse, este dovada clară a lipsei pârghiilor juridice când vine vorba de deciziile Rusiei în privinţa imigranţilor.

Legislaţia rusă lasă loc de interpretări, fapt care, inevitabil duce la abuzuri. Dacă Victoria Bejan nu şi-ar fi cunoscut drepturile şi nu ar fi vorbit public despre situaţia în care se află familia sa, cazul ar fi părut unul minor şi ar fi trecut neobservat.

Situaţia arată însă o nouă realitate, noul reper al relaţionării imigranţilor moldoveni legali cu partea rusă. În situaţia de faţă, legislaţia internaţională privind drepturile copilului stipulează că minorii nu poartă răspunderea administrativă, respectiv nu pot fi învinuiţi de vreo încălcare a regimului de şedere.

Faptul că un copil de patru ani nu a fost lăsat să se întoarcă cu mama sa în Rusia poate fi catalogat o deviere de la normă, o încălcare a drepturilor acestuia.

Opţiunile pentru familia Bejan, ca pentru multe alte situaţii

de instituţiile de profil şi de organizaţii neguvernamentale din Republica Moldova a devenit vastă şi îngrijorătoare, generând o adevărată epidemie a interdicţiilor de acces.

Lipsa unor explicaţii clare din partea autorităţilor de la vama din Breansk este îmbrăcată într-o exprimare standard: „Vi se interzice accesul în Rusia. Dacă veţi încerca să intraţi în ţară fără autorizaţia necesară, veţi fi pedepsit cu o amendă de până la 300.000 de ruble ori condamnat la muncă forţată pe termen până la patru ani sau la închisoare pentru acelaşi termen cu amendă de până la 200.000 de ruble”.

Republica Moldova, costurile suplimentare introduse de Serviciul Federal de Migraţiune pentru asigurarea documentaţiei pentru obţinerea unui permis de şedere pe teritoriul Rusiei, îngreunarea procedurilor prin introducerea obligativităţii de înscriere în evidenţe cu trei luni înainte, obţinere a certificatului de cunoaştere a limbii ruse, cursuri de instruire, eliberarea permiselor? În relaţia cu Moscova, totul a devenit relativ, iar mesajele liderilor politici, fie din arcul de guvernământ, fie din sferele de influenţă ale Kremlinului, nu pun în discuţie o eventuală schimbare de comportament faţă de Republica Moldova. În aceste condiţii, perspectiva accederii pe piaţa forţei de muncă a Uniunii Europene, cu toate drepturile şi libertăţile ce derivă din aceasta, ar trebui să devină opţiunea firească pentru cetăţenii Republicii Moldova, să se transforme în normalitatea zilei de mâine. Fără limitări şi constrângeri, fără teama de interdicţii, fără frica încălcării drepturilor şi cu încrederea că viitorul va fi unul în deplină concordanţă cu aspiraţiile fiecăruia şi cu statutul european. n

127 SINTEZA # 6, iulie 2014

Soluţii pentru viitor Realitatea este una singură: imigranţii moldoveni din Rusia se află în faţa unei situaţii fără ieşire. Administraţia de la Kremlin este ataşată şi preocupată de geostrategie şi geoeconomie, nu de destine şi de oameni simpli… Într-o situaţie extrem de ipotetic pozitivă, drame de genul celor prezentate mai sus vor fi remediate de către Moscova, fie în urma unor acţiuni insistente ale celor implicaţi - solicitări repetate de anulare a interdicţiei, depunere de documente justificative şi alte

INSIDE Buturuga mică La mai puţin de o oră de șofat de la graniţa de sud-est a României, Găgăuzia sfidează toate tiparele după care a fost croită Europa de azi: este locuită de o populaţie turcică, dar de religie ortodoxă, și rusofonă, într-un stat cu majoritatea latină. Un cocktail etnico-religios unic pe continent.

Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd

128 SINTEZA # 8, septembrie 2014

129 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Indicatorul de intrare în regiunea autonomă, pe şoseaua dinspre Chişinău, este realizat în limba găgăuză, mutual inteligibilă cu limba turcă

G

ăgăuzia, o regiune autonomă din sudul Republicii Moldova, a ajuns în prim-planul politicii globale la începutul acestui an, când aici s-a desfășurat un referendum nere­cunoscut de comunitatea interna­ţională.

Atunci, populaţia locală a votat pentru independenţă, dacă Republica Moldova și-ar pierde suveranitatea.

INSIDE

Ulterior, pe fondul separării Crimeei de Ucraina, au existat temeri că regiunea Găgăuzia ar putea deveni următorul conflict îngheţat din Europa. Pentru alarmiști, asta ar însemna un potenţial NagornoKarabah, la o oră și ceva de Galaţi.

Pornind de la aceste premise, revista Sinteza a realizat un dosar dedicat Găgăuziei. Un reportaj/ documentar care încearcă să surprindă realităţile de zi cu zi din această parte de lume (pagina 133).

INS ID E

El este completat de un interviu cu guvernatorul Găgăuziei, Mihail Formuzal (pagina 142). La final, o analiză politică reliefează mizele politice și geo-strategice pe care le poate influenţa regiunea (pagina 147).

U

nitatea Teritorială Autonomă (UTA) Găgăuzia se întinde pe 1.848 km2 și cuprinde trei orașe și 23 de comune, cu un total de 155.000 de locuitori. Cea mai larg acceptată ipoteză despre originea găgăuzilor

afirmă că aceștia sunt o seminţie de turci selgiucizi, stabiliţi în perioada medievală în nordul Bulgariei, unde s-au contopit cu alte popoare turcice și au adoptat ritul creștin ortodox. În 1812, după ce Rusia ţaristă a încorporat Basarabia, găgăuzii au fost invitaţi să se stabilească în sudul acesteia, zonă cunoscută sub numele de Bugeac. Găgăuzii s-au stabilit în principal în zonele părăsite de tătarii nogai, care s-au refugiat din faţa rușilor. După unirea Basarabiei

cu România, în perioada interbelică, populaţia găgăuză a fost supusă unui proces de românizare, care a creat resentimente faţă de populaţia majoritară.

După al doilea război mondial, găgăuzii au fost rusificaţi treptat.

Ei adoptă din 1956 grafia chirilică a limbii, iar din 1966 se renunţă la studierea limbii găgăuze în școli. În 1991, pe fondul disoluţiei URSS, la Comrat este proclamată o republică independentă, nerecunoscută. Experţii

internaţionali spun că mișcarea separatistă găgăuză de la începutul anilor 1990 a fost alimentată de teama unirii Republicii Moldova cu România, pe fondul resentimentelor din perioada interbelică. În 1994, după un referendum în care 90% din populaţia Moldovei s-a exprimat împotriva unirii cu România, și în urma intervenţilor diplomatice ale Turciei, a luat fiinţă Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, parte a Republicii Moldova.

Harta Găgăuziei şi amplasarea ei în Europa. Sursa © Atlasul UTA Găgăuzia 2014

130 SINTEZA # 8, septembrie 2014

131 SINTEZA # 8, septembrie 2014

INS ID E

Mica mare complicaţie

N

imic nu este simplu în Găgăuzia. În primul rând, sunt găgăuzii înşişi - un popor turcic, dar ortodox, singura populaţie din Europa de acest fel. În al doilea rând este multilingvismul regiunii - Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia are trei limbi oficiale: moldovenească, rusa şi găgăuza. În al treilea rând, este diversitatea etnică - regiunea este locuită majoritar de găgăuzi (82,6%), dar şi de ruşi, moldoveni, bulgari şi ucraineni. Nu în ultimul rând, chiar şi harta regiunii este o încâlceală, Găgăuzia fiind formată din patru teritorii disparate, intercalate de raionul Tărăclia, preponderent bulgăresc, al Republicii Moldova propriu-zise. Şi, dacă asta nu era destul, Găgăuzia este peste deal, literalmente, de zona rusofonă a Ucrainei sau „Noua Rusie” cum îi spun separatiştii din estul Ţării.

Comrat, mica metropolă Comrat, capitala Găgăuziei, este o metropolă liliputană. Deşi are doar 25.000 de locuitori, posedă toate atributele unei mari aglomeraţii urbane: guvern şi parlament, curte de justiţie, universitate, teatru, muzee, galerie de artă, centru cultural local şi străin, supermarketuri, catedrală, terase şic, locuri de joacă moderne, monumente, parcuri şi nu mai puţin de 11 filiale bancare.

Statuia lui Lenin din faţa guvernului regional este însă ceva ce nu găseşti în orice oraş, oricât ar fi el de mare. Tovarăşul are o privire absentă şi ţine o mapă sub braţul drept. Artera principală a oraşului îi poartă numele, la fel ca în mai toate 132 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Statuia lui Lenin domină principalul spaţiu public din Comrat piaţeta din faţa Başcanatului, care este şi cel mai popular loc de întâlnire din oraş

133 SINTEZA # 8, septembrie 2014

localităţile din Găgăuzia. În ciuda aparentei prosperităţi de factură occidentală din centrul Comratului, despărţirea de Lenin este lungă şi dureroasă în această parte a Europei, una dintre cele mai îndârjite anti-UE. În februarie anul curent, în Găgăuzia a avut loc un referendum, considerat ilegal de către Chişinău, în care doar 2,27 dintre participanţi s-au pronunţat în favoarea unei apropieri de Uniunea Europeană a Republicii Moldova. În schimb, o majoritate zdrobitoare, de 98,47 la sută dintre cei care au participat la scrutin, a votat pentru aderarea Moldovei la Uniunea Vamală Rusia, Belarus, Kazahstan.

La urne s-a prezentat peste 70% din populaţia cu drept de vot. Plebiscitul, organizat de guvernul regional, nu a fost recunoscut de guvernul central, şi a determinat o nouă încordare a relaţiilor dintre Chişinău şi Comrat.

Tensiunile dintre cei doi poli de putere au escaladat pe parcursul primăverii, pe fundalul neliniştitor al conflictului din Ucraina, stat aflat în vecinătatea Găgăuziei.

De Ziua Europei, în 9 mai, când un ONG pro-european din Comrat a organizat o acţiune de informare în stradă despre UE, s-a petrecut ceva neaşteptat. „Oamenii au fost ostili, am mai avut astfel de acţiuni, dar aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Au venit oameni agresivi la noi şi ne-au întrebat ce tot vrem cu Uniunea Europeană”, povesteşte Liudmila Mitioglo, coordonatoarea Centrului Interactiv European „Pro Europa” din Comrat.

Situaţia a atins un alt punct critic în iunie, când başcanul (guvernatorul) Găgăuziei, Mihail Formuzal, a criticat dur semnarea de către Republica Moldova a tratatului de asociere cu Uniunea Europeană.

La începutul lui august, în Baurci, o comună din Găgăuzia, s-a consumat un episod violent din tot acest război psihologic. O maşină de poliţie rutieră, care patrula noaptea la ora 3.00 în faţa unei discoteci, a fost incendiată de un grup de tineri.

Am ajuns în Găgăuzia la două zile după acest incident. Responsabilii de la Comrat îşi puneau întrebarea ce căuta o patrulă de poliţie rutieră - deci fără atribuţii de ordine publică - în toiul nopţii, în faţa unei discoteci, dintr-un sat care nu se află pe drumul naţional. Oficialii găgăuzi erau iritaţi şi de faptul că un suspect reţinut în acest caz fusese transportat şi încarcerat în afara graniţelor administrative ale Găgăuziei. De cealaltă parte, incendierea unei maşini de poliţie a fost de natură să alimenteze presa de la Chişinău, dar şi resentimentele autorităţilor.

Pace şi tovărăşie Nimic ostil, însă, pe străzile din Comrat, unde viaţa curge destul de molcom. La centrul cultural turcesc, situat vizavi de başcanat (guvernul regional), revistele şi cărţile se odihnesc în linişte, aşteptând cititorii. Turcia are o relaţie specială cu Găgăuzia, dată fiind apropierea lingvistică, istorică şi culturală dintre cele două popoare. Turcia, prin preşedintele de atunci, Süleyman Demirel, a jucat un rol diplomatic important în constituirea Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia, în 1994. În baza acestei relaţii privilegiate, la Comrat funcţionează Biblioteca Atatürk, patronată de statul turc. Directoarea bibliotecii, Vasilisa Tanasoglo, spune că, lunar, câteva zeci de persoane apelează la serviciile bibliotecii, solicitând volume 

INSIDE

INS ID E

n Directorul fondator al Muzeului din Comrat, Anatol Marinov, alături de munca sa de o viaţă. Muzeul a fost înfiinţat în 1969 în biserica din oraş

n Masă tovărăşească la muzeul din Comrat. Ivana Gheorgheevna, preşedintele fondului muzeal (cu pansament), a împlinit 69 de ani

legate de relaţia dintre Turcia şi Găgăuzia. „Lumea se uită şi la serialul «Süleyman Magnificul», la televizor, dar nu am observat să vină să ceară cărţi despre el”, spune directoarea.

Din spatele ei, alt lider turc legendar, Kemal Mustafa Atatürk, îi priveşte serios pe toţi vizitatorii.

Publicistul şi autorul Todur Zanet tocmai a ajuns la bibliotecă cu ultimul număr din ziarul „Ana Sözü” (Cuvântul-Mamă), pe care îl conduce. „Vi se pare că e pe aici vreun conflict?

Cei de la putere (la Chişinău - n.r.) vor să lase impresia că noi suntem duşmani. Pescuiesc în ape tulburi. Asta e tot”, comentează degajat literatul.

Zanet este unul dintre cei mai respectaţi oameni de cultură găgăuzi, el fiind, printre altele, autorul traducerii „Luceafărului” în găgăuză. „Mi-au trebuit patru sau cinci ani să îl traduc. A fost o muncă titanică. La multe cuvinte nu le înţelegeam sensul profund, a trebuit să studiez intens să înţeleg pe deplin”, mărturiseşte acesta.

Pe acelaşi bulevard Lenin, la o sută de metri de biblioteca turcească şi peste drum, se găseşte Muzeul Comrat, pe numele întreg „Muzeul Regional de Istorie şi Studiere a Ţinutului”. Fondat în 1969, păstrează un aer vetust de muzeu din alte vremuri. La intrare, un tablou de

Găgăuze, în 1994.

La finalul vizitei, suntem aşteptaţi cu masa pusă, într-o sală a muzeului.

Este ziua Ivanei Gheorgheevna, preşedinta fondului muzeului. Nu avem nicio şansă să scăpăm de ospitalitatea angajaţilor, care închid muzeul, deşi e abia ora 12.00, pentru a-şi sărbători colega. Scena e un flashback cu mesele tovărăşeşti dinainte de 1989. O masă lungă şi subţire susţine o grămadă de bunătăţi: salată de vinete, sarmale în foi de viţă, ardei copţi, platouri cu brânză telemea, roşii şi salam uscat „Victoria”, culoarea locală o dau plăcintele tradiţionale găgăuze, numite „gozlemä” şi un preparat numit „limba soacrei”, gătit din vinete, cu usturoi şi roşii. Totul este stropit din belşug cu vişinată de casă, vin roşu de casă şi compot de cireşe, tot de casă. În zece minute, atmosfera s-a încins şi mesenii încep să povestească câte în lună şi în stele, numai în rusă şi nimic despre politică.

134 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Vi se pare că e vreun conflict pe aici?

Cei de la putere vor să lase impresia că noi suntem duşmani.

Pescuiesc în ape tulburi. Asta e tot”, Todur Zanet, publicist găgăuz

dimensiuni impresionante al lui Ştefan cel Mare dă cezarului ce e al cezarului. În rest, mai nimic nu aduce aminte de Moldova. Suntem suficient de norocoşi să îl prindem la muzeu pe directorul fondator al acestuia, Anatol Marinov.

Spre deosebire de restul angajaţilor, ştie româneşte bine şi ne face un ghidaj amănunţit. Accentuează pe faptul că muzeul s-a deschis în 1969. „L-am deschis în biserică, că pe atunci, ştiţi, bisericile erau părăsite. Dacă nu eram eu să o fac muzeu, biserica asta din Comrat s-ar fi dărâmat”, destăinuie venerabilul muzeograf. Are 86 de ani, îşi găseşte greu cuvintele, dar reuşeşte să ne facă turul complet, trecând în revistă marile momente ale Comratului.

Perioada interbelică, în care actuala Găgăuzie a făcut parte din România Mare, este reprezentată doar prin prisma personalităţii lui Mihail Chiachir, preot care a realizat un dicţionar român-găgăuz, a scris o istorie a găgăuzilor şi s-a opus românizării forţate a zonei.

Perioada sovietică este mult mai bine reprezentată, începând cu primul militar al Armatei Roşii care a pătruns în Comrat şi până la dizolvarea URSS şi începutul mişcării de emancipare a găgăuzilor, finalizată cu înfiinţarea Unităţii Teritoriale Autonome

Iubirea, la Ceadâr-Lunga La 45 de minute de Comrat cu maşina, în al doilea oraş ca mărime al Găgăuziei, Ceadâr-Lunga, locul de naştere al eruditului Mihail Ciachir, aparenţa de prosperitate din capitala Găgăuziei a dispărut. Vântul fierbinte al Bugeacului mătură praful de pe 135 SINTEZA # 8, septembrie 2014

străzile desfundate ale localităţii.

Restaurantul Kozerog („Capricorn” în limba rusă), unul dintre cele mai selecte din localitate, este pustiu, chiar dacă un meniu al zilei - borş de sfeclă, la felul I, şi cârnaţi cu piure de cartofi, la felul II - este la jumătate faţă de preţurile din România. În schimb, un local mic şi sordid, la intrarea căruia scrie bilingv „Kрушка/Çölmek” este plin de bărbaţi între două vârste.

Termenul „Cruşca” (Kрушка) înseamnă băutură servită la suta de grame, în special votcă, explică translatorul.

De pe un panou publicitar, o tânără fată frumoasă zâmbeşte galeş, flancată de versuri scrise cu alfabet chirilic.

Toată lumea din Ceadâr-Lunga ştie povestea ei: Veronica este studentă la Varna, în Bulgaria, iar prietenul ei este atât de îndrăgostit de ea, încât a plătit acest panou, cu fotografia ei şi o declaraţie de dragoste, să vadă tot oraşul. În Ceadâr-Lunga se găseşte un monument al soldaţilor găgăuzi căzuţi în Afganistan, dar şi unul în cinstea lui Mihail Ciachir. Tot aici funcţionează un teatru în limba găgăuză, un liceu privat găgăuzo-turco-azer, iar în faţa primăriei a fost dezvelit un monument, în semn de mulţumire „poporului transnistrean” pentru ajutorul şi susţinerea acordate oraşului în 1990.

„Dacă la Comrat este capitala Găgăuziei, Ceadâr-Lunga este un fel capitală culturală”, spune Piotr Ostaş, un student în vârstă de 21 de ani, care urmează Facultatea de Administraţie Publică la Târgu-Mureş.

Piotr este el însuşi un rezumat al Găgăuziei: mama sa, Elana, este găgăuză, tatăl, Dumitru, moldovean; a învăţat găgăuza şi moldovenească copilărind la ţară, în Congazcic, nu departe de Comrat, iar şcoala a făcut-o în limba rusă, cu patru ore pe săptămână de moldovenească şi trei de găgăuză. Acum face facultatea în limba română. „Aşa suntem noi, găgăuzii, toţi ştim cel puţin două limbi, dar mulţi şi câte trei sau patru”, zâmbeşte Piotr.

Prietena sa, Iana Cîssa, de care este îndrăgostit cu toată puterea vârstei, este alt exemplu tipic de cetăţean al Găgăuziei. Tatăl ei, Serghei, este bulgar, iar mama, Liuba, este găgăuză. În familie vorbesc rusa, dar a învăţat şi bulgara. A făcut şcoala în limba rusă, dar şi câte trei ore de bulgară şi patru de moldovenească, pe săptămână. Nu vorbeşte fluent moldoveneasca, dar o înţelege bine. „Aşa suntem noi, vorbim în mai multe limbi, important e că ne înţelegem”, zâmbeşte tânăra. Tocmai a terminat liceul şi a intrat la facultatea de medicină din Belgorod, în Rusia. 

INSIDE

INS ID E

n Transportul public din Găgăuzia lasă de dorit, aşa că fiecare se deplasează cu ce poate sau aşteaptă la „ocazie“

n Toată lumea din Ceadâr-Lunga ştie povestea Veronicăi, al cărei iubit i-a făcut o declaraţie de dragoste de dimensiunile unui panou publicitar

n Pesaj urban în Comrat: un parc de joacă nou-nouţ şi o minicatedrală ca scoasă din cutie

n Una dintre piesele de bază ale ansamblului Sedef. În 2006 ansamblul a susţinut un recital de succes la Constanţa

136 SINTEZA # 8, septembrie 2014

137 SINTEZA # 8, septembrie 2014

INSIDE

INS ID E

n Maria Ivanova Casap (centru, cu faţa), alături de ceilalţi membri ai ansamblului Sedef, dă tonul la o horă aproape moldovenească

Taţii celor doi sunt o altă poveste sovietică: Dumitru Ostaş a făcut armata în Ungaria, iar al ei, în Tadjikistan. Între ei, Piotr şi Iana vorbesc cel mai mult în rusă, dar câteodată termină fraza în găgăuză, şi, nu rar, Piotr „scapă” un cuvânt în moldovenească, iar Iana, în bulgară.

Tradiţii la Beşalma În Găgăuzia, rusa este principala limbă vorbită. Pe culoarele başcanatului, pe stradă, în supermarketuri, rusa este omniprezentă. Ici-colo, inscripţii trilingve şi reclame în moldovenească sparg spaţiul de limbă rusă. Elita intelectuală şi politică de la Comrat spune că găgăuza se vorbeşte mai cu seamă la sate. În cele trei oraşe ale regiunii - Comrat, Ceadâr-Lunga şi Vulcăneşti - rusa este „lingua franca”, pentru populaţia eterogenă de găgăuzi, moldoveni, ruşi, bulgari şi ucraineni.

Beşalma, o comună cu 4.500 de locuitori, unde 97 la sută din populaţie este găgăuză, este locul unde îşi are sediul o importantă instituţie culturală a regiunii, Muzeul Naţional Găgăuz de Istorie şi Etnografie. Sala festivă a muzeului este plină-ochi cu ocazia unei ceremonii prin care sunt omagiate patru personalităţi găgăuze.

Un rând întreg de scaune este ocupat 138 SINTEZA # 8, septembrie 2014

de şapte membri ai grupului de dansuri populare „Sedef” (Perla), cinci femei şi doi bărbaţi, toţi trecuţi de 60 de ani. Femeile sunt îmbrăcate în culori vii - verde şi portocaliu - cu năframe albe, care le acoperă de la gât în sus, lăsând să se vadă numai faţa.

Câte o floare la tâmpla dreaptă le dă un aer proaspăt. În vârstă de 65 de ani, Maria Ivanova Casap este una dintre păstrătoarele tradiţiei. Poartă la gât o salbă din bucăţi rotunde de metal, numită „maniste”. „Avem oaspeţi de seamă şi am venit să-i cinstim cu dansurile noastre”, spune, ca la carte, femeia. Adaugă însă că straiele populare găgăuze nu se mai poartă decât la ocazii. „În 1965, încă se mai purtau zi de zi, pe stradă, dar acum nu”, mai spune ea.

Festivitatea începe cu un laudatio la adresa unuia dintre cei omagiaţi, I.N. Kirim, nimeni altul decât inginerul video al muzeului, în vârstă de 65 de ani. Toată lumea vorbeşte ruseşte, dar diploma citită cu voce tare de directoarea muzeului e în găgăuză.

Este proiectat apoi un fotomontaj cu scene din viaţa omagiatului. Aparent, cea mai importantă realizare a sa este faptul că a lucrat o scurtă perioadă la Mosfilm, după ce a făcut armata şi înainte de a se întoarce acasă.

Sărbătoritul primeşte o pâine, un

buchet de flori şi este aplaudat de toţi cei prezenţi. Se aşază la masa de prezidiu şi începe să povestească despre viaţa sa, în găgăuză. Este momentul din care majoritatea celor prezenţi trec de pe rusă pe găgăuză.

Pe rând, din sală se ridică în picioare amici de-o viaţă ai sărbătoritului care îl descriu ca pe un prieten de nădejde.

Fiindcă ceilalţi trei omagiaţi nu şi-au făcut apariţia, se trece direct la ultimul punct al ceremoniei dansurile populare. Cei şapte membri ai ansamblului încep reprezentaţia pe muzica pusă la un difuzor miniatural. Vocile puternice, plăcute, reverbează în sala festivă, în timp ce dansatorii se învârtesc cu mişcări complicate pe un dans cu ritmuri ce amintesc geamparalele dobrogene.

Reprezentaţia ţine aproape jumătate de oră. La un moment dat, angajaţi ai muzeului şi alţi localnici se prind într-un dans care seamănă izibitor cu horele româneşti. Între timp, sălile muzeului sunt vizitate de două fetiţe. Tatiana şi Snejana, în vârstă de 10, respectiv, 11 ani, au venit singurele să vadă muzeul.

Cele două se miră cu voce joasă în faţa feluritelor exponate etnografice.

Snejana are părinţi găgăuzi, dar locuieşte în Rusia, şi a venit în vacanţă la bunicii din Beşalma, iar prietena

n Ivan Nicolaevici Kirim a primit flori şi o pâine sărbătorească, din partea comunităţii din Beşalma

ei Tatiana a adus-o să vadă muzeul, mândria localităţii. Spune că a învăţat câteva cuvinte în găgăuză, dar nu o vorbeşte curent. Înapoi în sala festivă, oficialii muzeului nu vor să audă că cineva pleacă de la ceremonie înainte de a gusta ceva. Ca prin minune, în holul de intrare apar două mese, pe care se pun acelaşi tip de bucate ca la masa tovărăşească de la Comrat. Apare încă unul dintre cei omagiaţi, fostul campion de lupte libere Ghenadi Tulba. Vorbeşte apăsat în rusă despre cât de important este să nu se piardă limba găgăuză şi tradiţiile. Întrebat de ce spune toate aceste în rusă şi nu în găgăuză, răspunde cu cel mai firesc aer că în rusă îl înţeleg toţi. „Oricum”, continuă fostul mare sportiv, „ceea ce e cu adevărat important este că aici, dacă cineva cade pe stradă, oricine se apleacă şi îl ridică, imediat, dar într-un oraş mare asta nu se întâmplă”.

Vânt în buzunare, optimism în statistici Beşalma, ca şi restul satelor din Găgăuzia, se „laudă” cu drumuri catastrofale. O excepţie este drumul naţional M3, care străbate longitudinal Găgăuzia, de la sud la nord, continuând până la Chişinău.

139 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Drumul este în reabilitare, lucrările fiind executate de firma Pa&Co International, a controversatului om de afaceri român Costel Căşuneanu. Şoseuaua, în bună parte deja modernizată, străbate dealuri frumos lucrate, cultivate cu floarea-soarelui, viţă-de-vie, porumb sau cereale.

Agricultura este principala ocupaţie a găgăuzilor şi ştiu să o facă bine.

Se laudă cu legumele şi fructele lor, mai gustoase decât oriunde în lume.

Sărăcia este însă lucie în regiunea autonomă. Statistic, Republica Moldova este cea mai săracă ţară din toată Europa, iar Găgăuzia are un PIB cam cu 30% mai mic decât media naţională, potrivit estimării lui Vitali Chiurcciu, şeful departamentului economic din cadrul guvernului regional. La un PIB mediu naţional per capita estimat de FMI la 2.230 de dolari în 2013, asta înseamnă un PIB regional per capita de doar 1.560 de dolari.

Chiurcciu descrie regiunea ca fiind una care a început tranziţia de la o economie exclusiv agrară la una agro-industrială. Enumără apoi o serie de investiţii în domeniul cosmeticii şi al industriei farmaceutice.

Autorităţile de la Comrat au un pachet coerent de facilităţi pe care le oferă investitorilor şi care începe să dea roade. Companiile care deschid aici

unităţi de producţie nu plătesc niciun impozit timp de cinci ani, cu condiţia să nu închidă fabrica încă cinci ani, după expirarea facilităţilor. „În acest proiect avem cinci companii, şi încă două, care au încheiat toată perioada prevăzută, dar continuă activitatea”, spune Chiurcciu.

Totuşi, agricultura rămâne pilonul de bază al economiei locale. Şi la acest capitol, autorităţile de la Comrat excelează la statistici optimiste.

Producţia de fructe aproape s-a dublat din 2012 în 2013, există o creştere susţinută a suprafaţelor cultivate, volumul de struguri recoltaţi a crescut spectaculos ş.a.m.d.

Potrivit regulamentului de autonomie al Găgăuziei, toate taxele importante colectate rămân la ComratTVA, impozit pe profit, accize, taxe de proprietate etc. Excepţie face taxa de drum, care este împărţită 50%-50% cu Chişinăul. În schimb, fondurile de asigurări sociale şi medicale sunt gestionate 100% de Chişinău. De asemenea, Comratul nu are competenţe cu privire la aşanumitele „investiţii capitale”, care vizează în principal şcolile, spitalele şi infrastructura rutieră. „Aşa că, de 20 de ani ne străduim să facem o secţie nouă de chirurgie la spitalul din Comrat”, spune Chiurcciu. 

INSIDE

Maxim Mardari studiază la Sofia design industrial şi, în vacanţe, este singurul roller din Comrat. A călătorit mult, dar vrea să se întoarcă acasă. „Îmi place viaţa aici, ai tot ce îţi trebuie. Abia aştept să termin facultatea şi să îmi fac un rost aici”, spune Maxim înaintea unui antrenament în faţa statuii lui Lenin, din faţa Başcanatului.

n Iana şi Piotr se plimbă prin parcul din Ceadâr-Lunga, prea îndrăgostiţi pentru a-şi face prea mari griji pentru viitor

Dar marea problemă economică a autorităţilor de la Comrat este impozitarea de către Chişinău a comerţului exterior, import şi export, derulat de agenţii economici din Găgăuzia. Oficialul găgăuz se lansează într-o serie de calcule complicate care demonstrează că, dacă partea economică a regulamentului de autonomie s-ar aplica potrivit legii, bugetul Găgăuziei, în valoare de 400 de milioane de lei moldoveneşti (aprox 22 de milioane de euro), din care jumătate sunt alocări de la Chişinău, ar fi de trei ori mai mare, şi asta doar din resurse proprii, fără alocări de la centru. „Degeaba tot spun asta la Chişinău, suntem într-un dialog al surdo-muţilor”, se plânge responsabilul economic de la Comrat.

Creşterile din statistici încep să se regăsească, timid, şi în viaţa de zi cu zi, spune Liudmila Mitiogolo, de la Centrul „Pro-Europa”. „Cred că există o schimbare în bine în ultimii ani, văd că oamenii cumpără produse locale dar nu văd să se deschidă fabrici, uzine”, spune aceasta.

Embargoul impus de Rusia asupra importurilor de produse agricole din Republica Moldova este însă un motiv real de îngrijorare, spune Stepan Chiriacov, coordonatorul regional al Agenţiei Naţionale de Dezvoltare 140 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Rurală. Potrivit acestuia, principala problemă o reprezintă exporturile de fructe. „Nu ştim cum vom proceda, mai ales cu strugurii de masă, deoarece cei mai mulţi îi exportam în Rusia şi Belarus. Problema cea mai mare este că nu avem unde să păstrăm fructele, mai ales strugurii, deoarece nu există depozite frigorifice suficiente”, spune acesta.

Vinul este alt produs de bază al Găgăuziei. Datorită unor relaţii speciale cu regiuni înfrăţite din Rusia, cinci dintre cele 13 industrii de vinificaţie din regiune au în continuare drept de export în Rusia, în ciuda embargoului, explică Vitali Chircciu.

Probleme de nivel macro sunt însă floare la ureche pe lângă cele de nivel micro, respectiv banii din buzunare. Astfel, potrivit statisticilor furnizate de Vitali Chiurcciu, salariul mediu în Găgăuzia este echivalent cu 75% din salariul mediu net naţional al Republicii Moldova, care este cel mai mic din toată Europa. La sfârşitul anului 2013, acesta era de 263 de dolari, ceea ce ar însemna, pentru Găgăuzia, un salariu mediu net de doar 197 de dolari pe lună.

La intersecţie de lumi La un astfel de venit lunar, bineînţeles că mulţi găgăuzi au plecat

la muncă în străinătate, de unde, cu banii trimişi, susţin economia fragilă de acasă. În total, 17.000 de persoane, adică mai bine de 10% din populaţie, figurează ca emigranţi temporari.

Rusia şi Turcia sunt principalele ţări de destinaţie, cu 9.600, respectiv 5.800 de migranţi, cifre care demonstrează fără echivoc şi afinităţile emoţionale, şi cele culturale ale regiunii.

Migraţia în căutarea unui loc de muncă este completată de cea pentru studii. Başcanul Mihail Formuzal scoate în evidenţă faptul că o cincime dintre absolvenţii găgăuzi de liceu studiază în străinătate. Este vorba, în principal tot de Rusia şi Turcia, dar şi de Bulgaria, Ucraina şi România.

Printre cei plecaţi la studii sunt şi Piotr şi Iana, cei doi tineri îndrăgostiţi din Ceadâr-Lunga. Se plimbă de mână prin parcul dezolant de neîngrijit şi murdar al oraşului. La sfârşitul vacanţei, unul va pleca la studii în România, celălalt, în Rusia. Cei doi îndrăgostiţi nu ştiu ce le rezervă viitorul. Ar putea să se stabilească în oricare din cele două ţări sau să se întoarcă în Găgăuzia. Nu ştiu, încă, ce drum vor alege, dar Iana ştie sigur un lucru: „Noi hotărâm singuri cum va fi”. n 141 SINTEZA # 8, septembrie 2014

INS ID E

Nu am ieşit dintr-o Uniune Sovietică, să intrăm în altă Uniune Sovietică Eurosceptic şi antiunionist ferm, guvernatorul Găgăuzei, Mihail Formuzal, visează la un model elveţian pentru Moldova de peste Prut

Mihail Formuzal carte de vizită S-a născut în 1959 în satul Beşghez din raionul CeadârLunga, în RSS Moldova la acea vreme. În 1979, după efectuarea stagiului militar în marina militară a URSS, s-a înscris la Şcoala Militară Superioară de Artilerie „M.V.Frunze” Odesa, RSS Ucraina, pe care a absolvit-o în 1983.

Până în 1994 a urmat o carieră militară, trecând în rezervă cu gradul de maior. În 1995 a fost ales viceprimar în Ceadâr-Lunga (al doilea cel mai mare oraş din Găgăuzia), iar în 1999, primar. În 2002 a candidat ca başcan, dar a pierdut alegerile, în faţa candidatului susţinut de comunişti. În 2003 a fost reales prima dată în Ceadâr-Lunga, pentru ca în 17 decembrie 2006 să fie ales guvernator (başcan) al Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia. El a fost reales în 2010. Este membru al Partidului Regiunilor din Moldova, un partid nesemnificativ la nivel naţional. În calitate de guvernator al UTA Găgăuzia, Mihail Formuzal este membru al Guvernului Republicii Moldova.

Mihail Formuzal este căsătorit şi are trei copii, dintre care doi trăiesc în Europa de Vest.

142 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Mihail Formuzal

143 SINTEZA # 8, septembrie 2014

B

aşcanul Găgăuziei, Mihail Formuzal, nu a mai acordat un interviu amplu presei din România, până acum. În luna iulie, la puţin timp după semnarea tratatului de asociere dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, după o săptămână de discuţii prin e-mail, serviciul de presă al Başcanatului dă undă verde: avem la dispoziţie, conform solicitării, o întrevedere de 45 de minute cu Mihail Formuzal, în perioada 4-11 august, sau după 25 august. În 6 august, la ora 9.00, la intrarea în sediul guvernului regional din Comrat, trecem printr-un filtru de control ca pe aeroport.

Mai suntem verificaţi o dată în anticamera başcanului, de către garda personală de corp, aşteptăm preţ de 10 minute până când guvernatorul dă un sincron pentru o televiziune din Chişinău şi apoi intrăm. Biroul başcanului este luminos şi spaţios, cu mobilier albsclipitor, minimalist. Culoarea locală este dată de trei icoane expuse pe un dulap, deasupra biroului lui Mihail Formuzal şi de un glob pământesc cu suport aurit şi un cristal masiv în vârf.

SINTEZA: După 20 de ani de la obţinerea autonomiei Găgăuziei, care credeţi că sunt principalele provocări cu care se confruntă regiunea pe care o conduceţi?

Mihail Formuzal: Aşteptările oamenilor nu au fost respectate în totalitate. Legea (autonomiei - n.r.) nu a intrat în vigoare în toate elementele sale. Când legea a fost adoptată, s-a spus că Guvernul şi Parlamentul ar trebui să pună în aplicare în termen de o lună toate regulamentele de autonomie, în conformitate cu legea. Pentru 20 de ani, guvernul nu a făcut nimic, şi tot în aceşti 20 de ani, din acea lege a fost eliminat un articol după altul, fără a adăuga ceva. În Europa modernă, procesul de descentralizare şi regionalizare este însoţit de delegarea atribuţiilor şi prerogativelor, aceasta este practica europeană, în Moldova ea nu a fost aplicată în întregime, astfel încât oamenii să poată să simtă beneficiile autonomiei. Dar 

INSIDE

există şi o multitudine de lucruri pozitive: pe teritoriul Unităţii Teritoriale Autonome s-a păstrat pacea, armonia interetnică, se folosesc trei limbi, funcţionează instituţiile, sistemul este stabil. Dar rămân întrebări legate de relaţiile cu Chişinăul.

- Potrivit Regulamentului Găgăuziei, „renaşterea, păstrarea, dezvoltarea şi lărgirea sferei de utilizare a limbii găgăuze sunt sarcinile prioritare ale autorităţilor publice ale Găgăuziei”. Dumneavoastră sunteţi cea mai înaltă autoritate publică a regiunii şi vă aflaţi în funcţie de aproape opt ani. Vă întreb, deci, ce aţi făcut pentru dezvoltarea limbii găgăuze, atâta vreme cât, de la intrarea în Găgăuzia şi până aici, nu am văzut aproape nimic scris în găgăuză şi nu am auzit decât limba rusă?

- De fapt, s-au făcut multe pentru dezvoltarea limbii noastre, dar vă voi spune doar pe cele mai importante. În primul rând, am creat un centru de cercetare, care se ocupă cu studiul istoriei, tradiţiilor, al modului de viaţă, al obiceiurilor şi al culturii găgăuze. În al doilea rând, un număr foarte mare de cărţi au fost publicate în limba găgăuză, a crescut numărul de emisiuni în limba găgăuză la televiziune şi radio, a crescut numărul de ziare și publicaţii. De asemenea, se publică trei ziare în limba găgăuză, există o mulţime de alte materiale care sunt publicate în această limbă. În teatre se joacă în limba găgăuză. Teatrele din Găgăuzia merg şi dau spectacole în lumea turcică în limba noastră maternă.

Nu pot să spun că am rezolvat toate problemele, pentru că suntem doar la început şi avem încă foarte mult de făcut, astfel încât limba noastră să fie folosită pe scară mai largă. Pot să spun despre mine, personal, că dacă în urmă cu 20 de ani vorbeam cam 10% în limba găgăuză, în timp ce restul de 90% vorbeam în rusă, astăzi pot spune că 60% din discursul meu este în limba găgăuză, în timp ce restul de 40% este în limba rusă. În localităţile rurale, limba găgăuză este folosită mai mult decât în zonele urbane. Acest teritoriu este locuit de bulgari, ruşi, ucraineni, găgăuzi şi moldoveni. Multilingvismul este un mediu normal pentru noi. De regulă, fiecare rezident ştie două-trei limbi. Oameni din generaţia mai în vârstă ştiu patru limbi - rusă, bulgară, găgăuză şi moldovenească. Acestea sunt cele patru limbi de bază, foarte larg utilizate aici. Tatăl meu ştie patru limbi, eu ştiu trei limbi, dar nu vorbesc prea bine în limba moldovenească, însă cred că multilingvismul este cea mai mare avere a poporului nostru. Rezumând, am făcut mult, dar mai avem nevoie să facem în continuare pentru studiul limbii găgăuze.

- Vorbind despre limbi, în Găgăuzia se întâmplă un lucru ciudat: sintagma „limba română” este oficial interzisă în şcolile din regiune, deşi şcoala internaţională de lingvistică susţine că limba română şi cea moldoveanască sunt unul şi acelaşi lucru. Cum explicaţi, prin urmare, această interdicţie?

- Limba este o chestiune delicată. Noi, locuitorii Găgăuziei, tratăm foarte atent acest lucru. Locuitorii Găgăuziei formează doar 4,5% din populaţia Republicii Moldova, noi nu dorim să dictăm moldovenilor cum să îşi numească limba. Respectăm limba în sine, în cazul în care ni se spune că este limba moldovenească, 144 SINTEZA # 8, septembrie 2014

INS ID E

suntem de acord, în cazul în care se spune că este limba română - suntem de acord. Dar, în Constituţia Republicii Moldova se spune că limba este moldovenească. Când un moldovean zice că limba lui este limba română, noi nu-l contrazicem. Dar putem întâlni şi un moldovean care ne spune că limba lui este moldovenească. Noi suntem confuzi şi nu ştim ce să facem, şi de aceea am inventat formularea „limba de stat”. Fiecare priveşte limba lui aşa cum o doreşte, fie că este limba română sau moldovenească. Noi o numim limbă de stat, pentru a evita litigiile și certurile. Noi nu suntem împotrivă, dacă Parlamentul va vota că limba este română, deoarece atunci aşa va fi scris în Constituţie, că limba este română. Dar, atâta timp cât este scris că limba este moldovenească, eu sunt obligat să respect Constituţia ţării şi să numesc limba moldovenească.

- Aveţi trei copii, unde îi vedeţi trăind peste 20 de ani?

- Copiii mei îşi determină singuri soarta. Lumea modernă este una deschisă, şi dacă doresc să trăiască în America, ei vor trăi în America. În cazul în care doresc să trăiască în Moldova, vor trăi în Republica Moldova.

Aşa m-a învăţat tatăl meu. Am fost şase copii, dintre care doi sunt cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii, doi sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse, şi doi sunt cetăţeni ai Republicii Moldova. Scopul tatălui meu, în primul rând, a fost să ne dea o educaţie excelentă. El m-a învăţat aşa, şi eu îi învăţ pe copiii mei la fel. Le spun tuturor copiilor din Găgăuzia că ei ar trebui să obţină o educaţie excelentă, oriunde în întreaga lume. Aproape fiecare al cincilea copil din Găgăuzia studiază în străinătate.

Scopul nostru este să le dăm o educaţie bună, dar unde vor trăi este alegerea lor proprie. Şi, desigur, mi-aş dori ca ei să aleagă Republica Moldova.

- Conform legii autonomiei, Găgăuzia are dreptul de a-şi declara independenţa „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent”.

Din punctul dumneavostră de vedere, aderarea Moldovei la Uniunea Europeană înseamnă o schimbare suficientă de statut, pentru a începe procesul de declarare a independenţei?

- Putem spune că, în cazul în care Republica Moldova îşi pierde statutul de stat independent, Găgăuzia s-a declarat deja pe sine o republică independentă, din data de 2 februarie 2014 (data referendumului cu privire la independenţă derulat în Găgăuzia, fără a fi recunoscut de Chişinău - n.r.).

Dacă Moldova își pierde statutul său ca stat independent prin unirea cu România, acest lucru înseamnă că, în acest caz, Găgăuzia devine un stat independent. Oameni au avut de făcut această alegere şi 98,5% din ei au votat pentru acest lucru în 2 februarie 2014. În ceea ce priveşte UE, cercetările şi constatările grupurilor noastre de experţi nu sunt încă finalizate, noi lucrăm la un studiu cu privire la aceste chestiuni, pentru a stabili în ce măsura va fi pierdută suveranitatea naţională moldovenească prin aderarea la UE. Dar procedura de aderare este lungă, iar în următorii zece ani, Republica Moldova nu este susceptibilă să adere la UE. Deci, avem timp pentru a răspunde la această întrebare.

Aş privi chestiunea dintr-un punct de vedere

n Ostil aderării Moldovei la UE, Mihai Formuzal îşi doreşte o apropiere de Uniunea Vamală Rusia, Belarus, Kazahstan

diferit. Suntem cel mai mult interesaţi în Moldova de menţinerea unui statut de stat neutru, stat democratic, suveran, independent, statut pe care îl are astăzi Republica Moldova. Suntem pe deplin mulţumiţi cu acest statut. Anularea acestui statut al neutralităţii Republicii Moldova şi cooperarea cu NATO nu este binevenită, suntem categoric împotriva acestui lucru. Suntem de asemenea împotriva transferului de competenţe către Bruxelles. Nu am ieşit dintr-o Uniune Sovietică, ca să intrăm în altă Uniune Sovietică.

- După referendumul din februarie aţi declarat ceea ce aţi repetat şi adineaori, că, într-un anumit sens, Găgăuzia deja şi-a declarat independenţa. Totuşi, Chişinăul nu a recunoscut acest referendum. În mare, aceeaşi situaţie s-a repetat, până la un punct, în Crimeea, unde autorităţile regionale au organizat un referendum nerecunoscut, în baza căruia şi-au declarat independenţa. Apoi, Crimeea s-a unit cu Rusia. Cât de posibil este un asemenea scenariu pentru Găgăuzia?

- Există Constituţia Republicii Moldova, cât se poate de clară. Există o lege privind statutul juridic special al UTA, şi numai în cazul pierderii de suveranitate a Republicii Moldova, numai în acest caz, este posibilă autodeterminarea poporului găgăuz, şi care va fi decizia Parlamentului şi a oamenilor, eu nu pot spune. În cazul în care Parlamentul decide să elimine Republica Moldova şi se va uni cu România, în acest caz, poporul găgăuz se va întruni şi va decide cu privire la viitorul său. Îmi place modelul elveţian. Pentru Moldova, acest model este foarte bun. Un model în care o ţară poate coopera şi cu Occidentul, şi cu Orientul. Nimeni nu ne 145 SINTEZA # 8, septembrie 2014

împiedică să implementăm standarde democratice în propria ţară, este bine să rămânem un stat neutru, am avea posibilitatea de a coopta şi Transnistria.

- Cum vă afectează sancţiunile economice impuse de Rusia Republicii Moldova?

- Desigur, şi pentru Republica Moldova, şi pentru Găgăuzia, aceste sancţiuni au avut consecinţe negative.

Am avut până acum trei embargouri legate de producţia din sectorul viti-vinicol. Am avut 30% din piaţa rusă de produse viti-vinicole, iar acum a ajuns la 2%. Am auzit poveşti despre piaţa UE, dar acestea mă fac să râd, pentru că cel mai mare democrat din Republica Moldova am fost eu, dar chiar acum, ceea ce văd nu îmi inspiră încredere, fiindcă în Uniune se aplică standarde duble sau triple.

Vă pun o întrebare, unde-s vinurile noastre din Europa?! Spuneţi că Europa va lua vinurile noastre?!

Aceasta sunt poveşti! De ce să-i minţim pe oameni?!

Am văzut în UE pe rafturi vinuri italiene, spaniole, chiliene la 1,5 euro. Aici, noi vindem cu 2 euro sticla. La asta se adaugă transportul vinurilor, promovarea lor, şi vom ajunge la 5 euro sticla. Cine o va cumpăra? Piaţa este deschisă, dar nu suntem competitivi. Punctul meu de vedere este acesta: Moldovei îi trebuie zece ani de colaborare cu UE. Peste zece ani, prin retehnologizare am putea deveni competitivi în Europa.

- Care ar fi cel mai pesimist scenariu pentru Găgăuzia?

- Sunt concentrat pe pozitiv. Eu sunt un optimist, îmi place scenariul pozitiv, cu modelul elveţian. Sunt ofiţer de carieră şi ştiu ce e o armă, nu vreau să iau arma în 

INSIDE

mâini. Sunt politicieni, pe care eu îi numesc „sacouri”, care nu ştiu ce este războiul. Ei apelează la acţiuni de forţă. Moldova a trecut prin această etapă, în anul 1992 (războiul din Transnistria - n.r.). Politicieni moldoveni au făcut măcel între fraţi, în Moldova. Cei de succes au ajuns senatori în România. Acei oameni care au fost ucişi şi îngropaţi, ţăranii simpli, nu se vor mai întoarce.

Copiii au rămas orfani, soţiile - văduve. Politicienii i-au considerat carne de tun şi tot asta se întâmplă acum şi în Ucraina. Poroşenko este un bandit care tratează oamenii ca pe carne de tun, şi Europa spune că asta este o democraţie?! Acest Maidan?!

- Concret, care este poziţia dumneavoastră, cu privire la ce se întâmplă în Ucraina?

- Vrem să existe pace, vrem să lucrăm cu Ucraina, vrem să le vindem ce producem, vrem să fim prieteni cu Ucraina, cum am fost prieteni în ultimii 20 de ani.

- Ce părere aveţi despre împărţirea Ucrainei?

- Aş dori ca statul acesta să fie unul singur.

- Au existat voci care au vorbit despre Găgăuzia Mare, deoarece există o populaţie găgăuză şi în Ucraina, care s-ar putea uni cu UTA Găgăuzia...

- Este o provocare a serviciilor speciale, care difuzează aceste informaţii pentru a promova ideea unui conflict aici şi dorind să stârnească acest conflict. Vom respecta limitele teritoriale ale statelor vecine, România şi Ucraina. Noi credem că acestea ar trebui să rămână aşa cum sunt.

Cu şapte ani şi jumătate în urmă, când am venit la putere, am promovat ideea de a transforma Găgăuzia într-un model de regiune autonomă. Model pentru rezolvarea mai multor conflicte care astăzi există în lume: Nagorno-Karabah, bascii şi multe altele. Esenţa ideii mele este că avem un teritoriu mic, cu un număr mic de persoane şi deci avem nevoie de resurse mai puţine pentru a face din Găgăuzia un model, care să fie atractiv şi pentru Transnistria. Acest model ar putea fi aplicabil astăzi în Transilvania. Dar ce a făcut guvernul nostru timp de 20 de ani? Chişinăul a plasat o prostituată aici, pe care am răsturnat-o de la putere în 2006, când i-am învins pe comunişti. Am ajutat democraţii să vină la putere şi am sperat că vom construi un model, dar ne-am ales cu nişte prostituatemutante comuniste la putere, în Chişinău. În 2013, au încercat să îmi facă şi mie o lovitură de stat, au organizat atacuri împotriva mea. În cei mai mult de 20 de ani de existenţă a statului moldovean, toţi au făcut la fel, au jefuit ţara, şi-au pus în posturi cumnaţii, dar nu au construit un stat. Şi cel mai rău este că aceste prostituate plac Europei. Astăzi, în Găgăuzia, nu veţi găsi o singură persoană care să spună că este urmărită de guvernator, nu veţi găsi un singur canal TV care să spună că e persecutat sau cenzurat. Numărul de ziare, posturi de televiziune şi reţele de cablu creşte, creşte libertatea de exprimare, drepturile omului sunt respectate aici. Europa e aici, dar în afara Găgăuziei (în restul Republicii Moldova - n.r.) e Africa. Comuniştii mi-au deschis mie opt dosare penale, au vrut să mă pună în celulă cu criminalii, şi acum comuniştii-mutanţi mă hărţuiesc în cauze penale, doar pentru faptul că eu 146 SINTEZA # 8, septembrie 2014

construiesc în stat, şi să nu credeţi că eu spun acest lucru numai pentru dumneavoastră.

- Revenind la situaţia...

- Lăsaţi-mă acum să termin. (Se înfierbântă, îşi dă jos sacoul şi comandă ceai pentru toţi.) Le spun asta tuturor ambasadorilor, tuturori eurocomisarilor, le spun că sunt comunişti-mutanţi, nu sunt democraţi.

Uitaţi-vă în Ucraina! Sunt ucişi civili, există un adevărat război. Şi toţi spun că ruşii sunt de vină, ruşii sunt de vină şi pentru Moldova. Dar pe cumnaţi cine i-a pus în posturi, ruşii? Corupţia cine a adus-o, ruşii? Patrulele de poliţie colectează 300 euro de la cine? De la oameni simpli. Cine colectează? Ruşii ? Nu! Patrulele de poliţie.

Ofiţeri de poliţie beţi, din Chişinău, trag cu arma în Comrat. Ruşii trag? Sau un ofiţer de poliţie beat din Chişinău trage cu arma aici în Comrat, ca să provoace poporul găgăuz? Dacă nu plouă, ruşii sunt de vină, dacă e caniculă - ruşii sunt de vină. Cine ne împiedică să călătorim în Europa?! Ruşii ne împiedică. Cine distruge economia? Ruşii o distrug. Toate le fac ruşii. Putin face totul.

Balet pe gheaţă Pe fondul unor evoluţii greu de prevăzut în vecinătăţile estice, relaţiile tensionate dintre Chișinău și Comrat sunt un motiv de îngrijorare în mediile politice internaţionale

- Care sunt aşteptările dumneavoastră de la Turcia?

- Găgăuzia are linia sa de politică externă în conformitate cu standardele europene. Consolidarea de legături interregionale. Europa modernă este o Europă a regiunilor. Susţinem consolidarea legăturilor cu regiunile prietene din Turcia şi Bulgaria şi România şi Rusia, şi Germania şi alte ţări. Sunteţi un jurnalist român şi poate vă interesează să ştiţi că am fost de şase ori la ambasadorul României şi am întrebat cu care regiune am putea încheia un acord de înfrăţire. Am acţionat în cadrul politicilor europene regionale. M-am adresat la Târgu Secuiesc, Harghita, Covasna, în Alba Iulia, Constanţa, Galaţi. Am primit răspuns că românii nu au voie să încheie un acord de înfrăţire cu noi. Am dorit să intrăm în euroregiunea Dunărea de Jos. Vă voi arăta scrisori, m-am dus, m-am întâlnit, am solicitat, dar românii nu ne-au permis să intrăm în euroregiune.

Turcia este garantul autonomiei găgăuze, pentru că Turcia este responsabilă de acest lucru, fiindcă Turcia, în 1994, i-a convins pe găgăuzi, care au avut o republică independentă, să adere la Republica Moldova.

Turcia este responsabilă pentru asta şi este garantul autonomiei Găgăuziei, în componenţa Republicii Moldova.

- O ultimă întrebare. De ce vă este aşa de frică de România?

- Avem experienţa amară a intervalului de la 1918 până în 1939-1940. Oamenilor le este frică să nu se repete acest lucru. A fost o experinţă amară, fiindcă România a vrut să ne asimileze, ne-a interzis să vorbim în limba noastră, a interzis cultura noastră, tradiţiile şi obiceiurile. Această teamă trece din generaţie în generaţie. Cea mai importantă misiune a găgăuzilor este de a supravieţui ca popor, de a-şi păstra limba, tradiţiile, cultura. Cu 200 de ani în urmă, în România trăiau aproximativ 300.000 de găgăuzi şi bulgari, acum 100 de ani erau 100.000. Acum nu mai e aproape niciunul.

Ei i-au asimilat pe toţi, această asimilare românească agresivă îi sperie pe găgăuzi. n 147 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Toate intrările în satele şi oraşele găgăuze sunt străjuite de grupuri statuare proletcultiste

Guvernul de la Chișinău a învăţat să vorbească cu Bruxelles-ul, dar a uitat să vorbească cu oamenii de rând. Așa că o parte din vina relaţiilor reci dintre Chișinău și Comrat îi revine”, Liudmila Mitioglo, coordonator al Centrului „Pro-Europa”, Comrat

A

INSIDE

lături de Republica Autonomă Crimeea, Găgăuzia este singurul caz de autonomie teritorială care a aplanat un conflict interetnic în Europa Centrală de Est”, scria în 2009 cercetătorul Thomas Benedikter, în lucrarea „Sistemele moderne de autonomie ale lumii”, apărută sub egida Academiei Europene din Bolzano. Între timp, s-a dovedit că autonomia Crimeei nu a fost o soluţie viabilă pe termen lung, regiunea fiind anexată de Rusia la începutul acestui an. Prin urmare, Găgăuzia a rămas singura regiune din Europa de Est unde acordarea autonomiei a rezolvat un conflict interetnic, după destrămarea URSS.

Un pion în mâna Rusiei

Majoritatea politicienilor din Găgăuzia și-au stabilit ca obiectiv blocarea semnării Acordului de Asociere cu UE, (...) o luptă care nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost situaţia din Ucraina” Daniel Diviricean, consultant politic București / Chișinău

148 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Un scenariu de tip Crimeea în Găgăuzia este improbabil, însă, crede John R. Haines, expert american în probleme de securitate și relaţii internaţionale, de la prestigiosul thinktank Foreign Policy Research Institute. „Promovarea separatismului în Crimeea de către Rusia a avut intenţia de a fi un mijloc, mai degrabă decât un scop în sine. Totuși, separatismul din Crimeea a ajuns să se dezvolte ca un impuls de sine-stătător, în faţa căruia, în cele din urmă, Rusia a fost forţată să cedeze, unii vor spune că ezitând, dată fiind atât certitudinea sancţiunilor economice occidentale, cât și costul imens pe care îl va avea susţinerea pe viitor a Crimeei. Cred că Rusia este decisă să exercite un control mai mare în zone cum e estul Ucrainei, pentru a se asigura că un scenariu ca al Crimeei nu se va repeta.

Același lucru se poate spune și despre Găgăuzia, unde, din nou, Rusia susţine un separatism instrumental, și unde ambiţiile Rusiei sunt limitate”, a spus acesta.

El a completat că „separatism instrumental” înseamnă că Rusia îl folosește pentru a pune presiune pe un alt guvern, în cazul de faţă pe cel de la Chișinău. „Rusia face acest lucru și pentru a crea un inel protector de state eșuate la periferia sa. Prima intenţie, cea de a pune presiune pe state ca Moldova, este înţeles în Occident. Eu susţin însă că cea din urmă intenţie - de a crea o zonă-tampon de state eșuate - este mai puţin înţeleasă”, a

INS ID E

mai spus expertul american .

Nici Daniel Diviricean, consultant politic român familiarizat cu mediul puterii de la Chișinău, nu crede că cineva ia în serios separatismul în Găgăuzia. „Cetăţenii Găgăuziei sunt sigur că nu gândesc în termeni separatiști. Nici măcar politicienii de acolo nu cred că se gândesc serios la acest lucru, însă tema separatismului e o sperietoare bună pentru autorităţile de la Chișinău”, spune Diviricean.

Relaţie tensionată Centru - Regiune Chiar dacă un scenariu separatist de tip Crimeea e greu de imaginat, lucrurile nu stau însă pe roze, în relaţia dintre puterea centrală și cea regională. Mai mult, tensiunea dintre Chișinău și Comrat este palpabilă și s-a acutizat în ultimele luni.

Am întrebat-o de unde vine această tensiune pe Lidumila Mitioglo, coordonatoare a Centrului „ProEuropa” din Comrat, un ONG de orientare pro-occidentală. „Guvernul de la Chișinău a învăţat să vorbească cu Bruxellesul, dar a uitat să vorbească cu oamenii de rând, așa că o parte din vina relaţiilor reci dintre Chișinău și Comrat îi revine. Pe de altă parte, bașcanul a capitalizat politic referendumul din februarie, cu rezultate anti-europene, care l-a propulsat la o popularitate de peste 80%, de la una de 30-40%”, spune aceasta.

La aceeași întrebare, Daniel Diviricean are o altă optică. „Relaţia Chișinău - Comrat s-a deteriorat în ultimul an, imediat ce au început discuţiile legate de o dată concretă pentru semnarea Acordului de Asociere dintre Republica Moldova și UE. Din acel moment, majoritatea politicienilor din Găgăuzia și-au stabilit ca obiectiv blocarea semnării Acordului de Asociere, au desfășurat un referendum în acest sens, declarat ilegal de către autorităţile de la Chișinău, și-au abandonat practic proiectul de dezvoltare a UTA Găgăuzia și și-au canalizat toată energia spre acest proiect distructiv, de luptă cu politicienii de la Chișinău, o luptă care nu e a lor, o luptă care nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost situaţia din Ucraina și tensiunile din regiune”, a spus consultantul politic, fost consilier de comunicare al premierului Moldovei, Vlad Filat, în perioada 20102012.

n Agricultura este punctul forte al Găgăuziei, 70% din teritoriul regiunii fiind teren arabil fertil

Perioadă tulbure Relaţiile dintre Chișinău și Comrat sunt tulburate și de alegerile din Republica Moldova, din noiembrie anul curent, dublate, în Găgăuzia, de alegerile pentru bașcan, care vor avea loc în februarie anul viitor.

Actualul bașcan și, simultan, președinte al Partidului Regiunilor, formaţiune aproape inexistentă în afara Găgăuziei, nu mai are dreptul să candideze, fiind acum la al doilea mandat. În mediile de la Comrat se vehiculează că prim-vicebașcanul Valeri Ianioglo va candida din partea acestui partid, cu susţinerea lui Formuzal. Principalul contracandidat va fi primarul Comratului, Nicolai Dudoglo, din partea Partidului Democrat din Moldova, pro-european.

După ce aceste campanii se vor fi încheiat, Liudmila crede că și agitaţia anti-europeană din Găgăuzia se va termina. „Nu văd ce ne-ar putea împiedica să avem un parcurs european, împreună cu Moldova”, spune aceasta. Până atunci, o percepţie generalizată asupra Uniunii Europene este că aceasta este tot un fel de Uniune Sovietică.

John R. Haines este însă mai sceptic cu privire la aderarea Moldovei la UE/NATO: „Cred că dacă Moldova își va atinge obiectivul de a adera la 149 SINTEZA # 8, septembrie 2014

„Dacă ar fi să consiliez guvernul Moldovei, l-aș ruga să reflecteze dacă este de părere că Vestul va face faţă insistenţei Rusiei de a-și apăra interesele geo-politice pe termen lung în regiune” John R. Haines, expert în relaţii internaţionale, Foreign Policy Rsearch Institute, SUA UE/NATO, nu o va face intactă, adică nu și cu Transnistria și Găgăuzia. Ar trebui să vedem dacă UE sau NATO au un interes sincer în a îngloba astfel de regiuni disputate. Dacă s-ar întâmpla asta, ar putea avea efecte nedorite în alte locuri, de exemplu în Transcarpatia sau Tărăclia. Spun interes sincer, deoarece state-membre ale UE / NATO ar putea susţine altceva, din motive de politică internă.

Moldova, trebuie să recunoaștem, va contribui cu puţin sau deloc la o Uniune Europeană deja împovărată și, de asemenea, nu va îmbunătăţi

apreciabil postura defensivă a NATO. Din păcate pentru Moldova, ambele părţi - Occidentul și Rusia - au un interes clar în a menţine Moldova ceea ce este acum, adică o zonă-tampon”.

Astfel, crede expertul, pentru Chișinău calea spre reconciliere ar putea să înceapă cu acceptarea faptului că aderarea la UE/NATO este improbabilă, cel puţin în viitorul previzibil. Pentru Comrat, ar putea începe cu recunoașterea faptului că Rusiei îi convine de minune ca regiunea să rămână o zonă disputată pentru o perioadă mai lungă de timp.

Concluzia? „Dacă ar fi să consiliez guvernul Moldovei, l-aș ruga să reflecteze dacă este de părere că Vestul va face faţă insistenţei Rusiei de a-și apăra interesele geo-politice pe termen lung în regiune. La fel, dacă ar fi să consiliez guvernul regional al Găgăuziei, l-aș ruga să reflecteze dacă Rusia ar risca un conflict făţiș prin intervenţia în Găgăuzia. Cu cât mai rapid cele două părţi realizează că cel mai probabil răspuns la aceste întrebări este «nu», cu atât procesul de reconciliere poate începe cu seriozitate Reconcilierea, într-un final, va însemna unele variaţii în cadrul propus în urmă cu un deceniu de Memorandumul Kozak pentru o Moldova federală”, a încheiat expertul american. n

INTELIGENT BUSINESS

Noi nu ne-am săturat de România! „Beautiful minds inspire others”, scrie pe unul dintre tricourile puse la reducere într-unul din magazinele grupului Inditex din Iulius Mall Cluj. Surprinzător, această frază descoperită întâmplător și cam pe final de sezon descrie cel mai bine ce se întâmplă la o aruncătură de băţ de centrul comercial - și fără nicio legătură cu schimbarea colecţiilor.

La Facultatea de Știinţe Economice și Gestiunea Afacerilor de la Universitatea „Babeș-Bolyai” s-au adunat, la sfârșit de august, minţile strălucite ale diasporei, români care fac cercetare economică la cele mai importante universităţi din lume. Ce i-a adus aici?

Elena Nicolae

150 SINTEZA # 8, septembrie 2014

151 SINTEZA # 8, septembrie 2014

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

n Sebastian Buhai, Visiting Researcher la Universitatea din Stockholm, a fost sufletul iniţiativei care îşi propune să aducă minţile strălucite înapoi acasă

C

a orice scenariu frumos, povestea este adevărată și începe cu 10 ani în urmă, când Institutul Cultural Român organiza la Sinaia o dezbatere legată de repatrierea tinerilor cercetători români aflaţi în străinătate. Printre participanţi se număra și clujeanul Sebatian Buhai, care de-abia își începuse studiile doctorale la Universitatea Rotterdam. „Multe din discuţiile de atunci au rămas la stadiul de.... discuţie, însă dorinţa de a face ceva la modul foarte concret a supravieţuit și s-a intensificat, mai ales văzând că lucrurile în cercetarea și învăţământul superior din România nu se schimbă defel, nu intră pe un făgaș normal”, spune Sebastian, acum Visiting Researcher la departamentul de economie a Universităţii din Stockholm, făcând o precizare importantă: „cum am zis și acum 10 ani, eu/noi niciodată nu ne-am săturat și nu ne vom sătura de România, dar ne-am săturat de problemele ei cronice și credem că pasivitatea nu este o alternativă”.

De la cuvânt la faptă Lucrurile au început să se miște de-abia în 2012-2013, când Sebastian a luat legătura cu alţi oameni dornici 152 SINTEZA # 8, septembrie 2014

să schimbe lucrurile - Mihai Copaciu de la BNR, pe care-l știa din timpul olimpiadelor de matematică și Cristian Litan de la UBB, pe care îl cunoscuse în decembrie 2012 la un workshop la Târgu-Mureș. „L-am atras rapid în echipa de coordonatori și pe Cosmin Iluţ de la Duke University, și el clujean de origine, pe care îl cunoșteam tot din liceu, de la olimpiade. Ne-am pus cap la cap ideile, într-un manifest care milita pentru organizarea unui eveniment, o conferninţă care să aducă în ţară, măcar o dată pe an, cât mai mulţi cercetători din diaspora. Am stabilit și care sunt ţintele pe termen scurt, mediu și lung ale conferinţei și am punctat avantajele de care s-ar bucura instituţiile organizatoare din România”, povestește Sebastian. În februarie 2013 a avut loc o întâlnire cu reprezentanţi ai UBB și ai Băncii Naţionale a României, care și-au exprimat susţinerea pentru proiect, în special Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR, Dan Lazăr, prorector UBB, și Răzvan Mustaţă, decanul FSEGA. Mai mult, cercetătorii invitaţi să se implice în acest proiect au răspuns cu foarte mare entuziasm „și asta chiar în condiţiile în care au existat alte conferinţe prestigioase care s-au suprapus conferinţei de la Cluj”.

BUS IN ES S

n Banca Naţională a României a sprijinit prima ediţie a Conferinţei Ştiinţifice Anuale a Economiştilor şi Străinătate.

Guvernatorul Mugur Isărescu a deschis conferinţa, în Aula Magna a FSEGA, cu o prelegere despre aderarea României la zona euro

Organizarea propriu-zisă a evenimentului a început chiar de atunci, din februarie 2013, cu un an și jumătate înainte. Bugetul total al conferinţei s-a ridicat la aproximativ 22.000 de euro. UBB-ul și FSEGA au asigurat finanţarea integrală a infrastructurii organizatorice - cazarea invitaţilor, transportul de la hotel la facultate, evenimentele de socializare (prânz, cină, excursie de final), iar o parte din transportul invitaţilor români din diaspora a fost finanţată cu ajutorul unor sponsorizări venite de la instituţii financiare - bănci, fonduri. „Sperăm ca anul viitor parteneriatul cu mediul de afaceri să fie mult mai puternic, generând astfel efecte pozitive pentru toate părţile implicate”, spune Mihai Copcea.

Model de bune practici Pentru ediţia din 2015, organizatorii se gândesc la câteva schimbări. Primele se referă la rotaţia membrilor comitetului de organizare - locurile lui Sebastian Buhai și Cosmin Iluţ vor fi ocupate de Ana Băbuș, de la Chicago FED și Imperial College of London, și Cristian PopElecheș, de la Columbia University, care anul acesta au făcut parte din comitetul ştiinţific ce s-a ocupat cu selectarea lucrărilor prezentate în

conferinţă. A doua schimbare se referă la data desfășurării evenimentului: „următoarea ediţie va avea loc la sfârșitul lunii iulie și va avea trei zile dedicate dezbaterilor știintifice”.

Conferinţa va fi găzduită tot de UBB prin FSEGA, dar din 2016 se va aplica principiul rotaţiei și în ceea ce privește gazda evenimentului, cu precizarea că „ne dorim ca acesta să revină odată la doi ani la Cluj”, după cum spune Mihai Copcea.

Prima ediţie s-a vrut un model de bune practici și în ceea ce privește formularea unei strategii legate de viitorul acestei iniţiative. Concret, s-a discutat despre înfiinţarea unui master de elită, care să permită cercetătorilor din diaspora să susţină cursuri pentru studenţii români, în vederea pregătirii acestora pentru un doctorat la universităţi de prestigiu. Masterul nu ar presupune cheltuieli foarte mari, pe care să nu le poată suporta o universitate precum „Babeș-Bolyai”, de exemplu, și ar putea reprezenta primul pas către un centru de elită, care să ofere inclusiv programe de doctorat în economie.

Ce așteptări au organizatorii de la ediţiile următoare? „Continuitate, cel puţin la standardele stabilite în acest an. Odată această condiţie 153 SINTEZA # 8, septembrie 2014

îndeplinită, efectele pozitive or să apară”, spune Mihai Copcea. „Aș vrea ca în viitor să poată fi organizată și împreună cu una din marile asociaţii de economiști din Europa sau la nivel global. Aș vrea ca lumea să rămână la fel de entuziastă peste 10 ediţii, așa cum a fost acum. Aș vrea să existe și alte ramificaţii, de exemplu întâlniri știinţifice mai mici, workshopuri pe anumite teme specializate, organizate la diverse insituţii de cercetare, eventual de oameni care au fost și au văzut calitatea de la ERMAS. Aș mai vrea să se organizeze conferinţe similare și în alte domenii (am fost deja întrebat de detalii organizatorice de fizicieni și matematicieni). În sfârșit, aș vrea ca, în câţiva ani, această conferinţă să fie organizată într-un institut de elită în cercetarea economică din România, unde corpul academic să fie alcătuit din participanţi de la ediţiile anterioare”, enumeră Sebastian Buhai. Lunga listă de dorinţe este echilibrată de o listă cu 120 de nume aparţinând cercetătorilor români afiliaţi unor instituţii din străinătate, care și-au arătat deja interesul de a participa la acest proiect. Atât este de simplu: Beautiful minds inspire others. Vă pot convinge interviurile următoare. n

Argument pentru excelenţă La Conferinţa Ştiinţifică Anuală a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate s-a pus problema înfiinţării unui master de elită, care să pregătească tinerii pentru un doctorat la universităţi de prestigiu. Însă de ce ar finanţa statul un asemenea program care ajută la migraţia creierelor?

Sebastian Buhai, Visiting Researcher la departamentul de economie a Universităţii din Stockholm, a găsit câteva avantaje: - pregătirea capitalului uman existent în România pentru programe doctorale de înalt nivel din alte părţi - atragerea de capital uman din ţările vecine sau chiar din alte ţări din UE pentru a studia în acest master. Pe termen scurt, un grup eterogen de studenţi, cu backgrounduri diferite e mai benefic pentru toată lumea; pe termen lung, mulţi dintre aceştia ar putea fi interesaţi de mediul academic sau de afaceri în România.

- atragerea de profesori recunoscuţi internaţional pentru a preda în acest program, temporar sau pe timpul verii etc. Astfel, legătura la nivel de implicare şi schimb universitar cu mediul academic din România ar fi şi ea concretizată.

I NT EL IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

Cristian Pop-Elecheş, Associate Professor la Universitatea Columbia

În România nu există o separare clară între politică şi politici publice

C „

e aţi făcut să tranformaţi Banca Naţională a României în cea mai transparentă instituţie din România?”. Aceasta a fost prima întrebare care i-a fost pusă guvernatorului BNR Mugur Isărescu după discursul susţinut în deschiderea primei ediţii a Conferinţei Ştiinţifice a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate (ERMAS). A venit din partea unui bărbat înalt, cu părul grizonat, care nici măcar nu a avut intenţia de a-şi ascunde admiraţia cu care a rostit cuvintele.

Venind de la un om chitit să facă cercetare academică pe România, n-a fost deloc un gest gratuit. Cristian Pop-Elecheş (40 de ani), alintat Kiki de apropiaţi, a petr ecut deja mai mulţi ani în ţara adoptivă - America - decât în România. S-a născut la Sibiu, unde a făcut gimnaziul şi liceul, dar a plecat în Statele Unite imediat după majorat. Şi-a luat licenţa, masterul şi doctoratul la Universitatea Harvard şi din 2003 este Associate Professor (conferenţiar în sistemul românesc) la Universitatea Columbia. Ceea ce-l individualizează între participanţii la prima ediţie a ERMAS este preferinţa sa pentru cercetarea pe România - explicabil, având în vedere istoricul personal şi Africa. La Cluj a susţinut o prezentare numită „Doing Research on Romania”.

SINTEZA: Când aţi realizat că vă puteţi face studiile în afara ţării?

Cristian Pop-Elecheş: Am avut un noroc fantastic.

Fratele meu mai mare, Grigore, a cunoscut într-un mod foarte aleatoriu o doamnă, acum prietenă de familie, care a venit la liceul nostru în ‘90 cu ajutoare umanitare, chiar după evenimentele din decembrie. Ea l-a ajutat să aplice la un liceu privat din America, unde a primit o bursă. A plecat imediat şi a făcut acolo clasa a XII-a. După acel an de liceu a fost mai uşor să aplice la facultate în America, având note americane şi recomandări americane şi testele date în America şi aşa mai departe.

- Sunteţi specializat în sănătate, educaţie şi fertilitate şi aţi făcut multe studii despre România. Cum obţineţi finanţări pentru aceste studii?

- Nu e uşor. Sunt competiţii pentru granturi şi în sănătate care sunt deschise, dar sunt foarte competitive. În unii ani am avut mai mult noroc, în alţii am avut mai puţin noroc. Majoritatea studiilor le fac pe date existente, folosesc de exemplu recensămintele, cu date demografice care sunt 154 SINTEZA # 8, septembrie 2014

SINTEZA # 8 INTERIOR 16 septembrie FINAL.indd 154-155

culese de alţii. În alte cazuri vin şi îmi culeg propriile date şi pentru asta este nevoie de granturi. Am avut o colaborare foarte bună mulţi ani cu filiala locală a Gallup şi prin ei mi-am cules practic toate datele de care am avut nevoie.

- Cum se vede de acolo, din străinătate, sistemul românesc. Este transparent şi interesat să folosească rezultatele unei asemenea cercetări?

- În domeniul meu, lumea este interesată de studiul pe care-l fac, nu de modul în care fac rost de date. Este treaba mea să mă ocup de ele. Eu cam jumătate din studii le scriu despre România, iar cealaltă jumătate despre Africa. În România culeg un pic mai puţine date, adică sunt mai multe date pe care le pot primi din mai multe surse, dar în Africa mă duc foarte des, pentru că practic toate datele trebuie să le culeg eu cu echipele mele de cercetători.

- Cum afectează Ebola proiectele din Africa?

- Chiar acum am avut un schimb de e-mailuri cu colaboratorii mei. Avem acum un grant cu Agenţia de Dezvoltare a Coreei şi reprezentantul lor tocmai m-a informat că nu mai merge până în octombrie în Ghana, din cauza restricţiilor internationale.

- Până acum aţi colaborat cu autorităţile române? Aţi mai fost invitat la alte conferinţe?

- Nu direct. Am mai încercat să obţin date de la diferite ministere şi aşa mai departe, dar încă nu am avut o colaborare oficială. Şi bine, anumite sectoare nici nu presupun o asemenea colaborare. Foarte multe studii istorice sau evaluări din sectorul privat nu au nevoie de colaborarea autorităţilor.

- Autorităţile angajează cercetători atunci când intenţionează să reformeze anumite sectoare?

- E posibil, dar depinde foarte mult de subiect. Vă dau exemplul diferitelor organizaţii internaţionale care dau asistenţă de dezvoltare în toată lumea. Nu toate programele sunt evaluate şi probabil nici nu trebuie evaluate din punct de vedere ştiinţific. În multe cazuri se cunosc efectele intervenţiilor, deci e necesară doar o evaluare de proces - încerci să vezi dacă un program a fost implementat la parametrii la care s-a sperat. Cred că unele dintre studiile pe care le facem sunt interesante şi pentru specialiştii în politici publice sau sociale. Dar rolul meu ca cercetător este să scriu lucrări interesante, pe care să le pot publica. 

155 SINTEZA # 8, septembrie 2014

9/18/2014 1:38:32 PM

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

ultimii ani, discuţia publică s-a purtat foarte mult pe tema deschiderii pieţei de muncă din Europa. Şi că universitatea de medicină din România este din nou la nivelurile de dinainte de ‘89. Nu cunoaştem foarte bine efectele negative şi pozitive ale migraţiei. Depinde cum vrem să vedem - Am avut 23 de miniştri ai educaţiei în 24 de ani şi situaţia pe termen scurt, mediu sau lung. Eu mă întorc în fiecare dintre ei s-a văzut obligat să reformeze sistemul.

România anual, încerc să-mi centrez studiile pe România.

Care credeţi că sunt cele mai mari probleme ale Nu cred că o să mă întorc de tot, dar totuşi sper să am educaţiei în acest moment? o contribuţie de oriunde aş fi la discuţiile despre ţara - Sunt probleme foarte mari, greu de rezolvat, peste noastră. Cred că aşa poate fi văzută un picuţ şi migraţia asta tot în lume. Schimbarea structurii salariale în perioada mondială - pleacă 10 se întorc numai 5, dar poate cei 5 care de tranziţie a schimbat foarte mult procesul de selecţie se întorc au o contribuţie specială. Nu ştim deocamdată. în învăţământ. S-a întâmplat în America în anii ‘60, s-a Noi vedem doar efectele negative - statul investeşte o sumă întâmplat în România în ultimii 20 de ani, se întâmplă foarte enormă în educaţie şi este absolut normal să-şi dorească mult în lume. Tot mai puţini tineri absolvenţi de facultate îşi să culeagă roadele acestei investiţii. Din punctul meu de doresc să devină profesori sau învăţători, mai ales în zonele vedere ar trebui să văd ce se întâmplă cu aceşti medici rurale. Mama mea a fost profesoară în 20-30 de ani - se duc acolo, au de şcoală generală toată viaţa ei. Dar acces la nişte specializări, se întorc înainte de ‘89 erau alte motivaţii, înapoi… Nu ştiu. În cercetare este dascălii aveau un alt statut. Este o foarte greu să explici trecutul, problemă fundamentală - cum poţi dumneavoastră mă întrebaţi despre Nu cunoaștem foarte să atragi pe termen lung persoane viitor… Posibilităţile noastre de bine efectele negative care doresc să fie dedicate acestei prognoză, cel puţin prognoză meserii. Bine, cu mulţi bani se pot socială în economie, sunt incredibil și pozitive ale migraţiei. face întotdeauna multe, dar noi trăim de reduse.

Depinde cum vrem într-o ţară care nu dispune neapărat - Pentru că nu se poate fără politică să vedem situaţia pe de fondurile necesare.

BUS IN ES S

Personal am această dorinţă de a contribui la înţelegerea politicilor publice, dar asta nu înseamnă că fiecare lucrare pe care o scriu trebuie neapărat să fie legată de politicile publice din România sau de oriunde.

Asta ar fi una…

termen scurt, mediu sau lung. Eu mă întorc în România anual, încerc să-mi centrez studiile pe România. Nu cred că o să mă întorc de tot, dar totuși sper să am o contribuţie de oriunde aș fi la discuţiile despre ţara noastră”,

Ce-i trebuie unei ţări? Capital uman

B

şi pentru că totuşi experienţa unor oameni poate fi relevantă, ce sfat aţi da Ministerului Educaţiei. De unde ar trebui să apuce problema, ce ar trebui făcut în acest moment?

ucureştean la origini, Nicolae Bogdan Gârleanu (40 de ani) a plecat din ţară în 1991, pe când era în clasa a XI-a la Liceul „AlexandruIoan Cuza”. Decizia a luat-o însă mult mai devreme, în clasa a IV-a, după ce a câştigat faza municipală a Olimpiadei de Matematică. „A primit atunci drept recompensă o tabără în Franţa, dar după câteva zile a venit supărat acasă şi ne-a spus că el nu rămâne în ţara asta, pentru că nu e dreptate aici - fiica directoarei urma să plece în locul lui în Franţa”, rememorează tatăl său, Nicolae Gârleanu, care a venit la Cluj să-şi vadă fiul vorbind în faţa economiştilor. Bogdan, care probabil nu-şi mai aminteşte acest episod, a fost primul român care a ajuns, cu o bursă de doi ani, la United World College of the Atlantic, din Anglia.

Apoi s-a mutat în SUA, unde a făcut matematică la Universitatea din Pennsylvania, pe care a terminat-o în 1997 cu Summa Cum Laude.

Doctoratul şi l-a făcut pe finanţe, la Universitatea Stanford, iar din 2011 predă la Şcoala de business Hass, de la Universitatea California - Berkeley.

- Problema fundamentală a procesului de educaţie este cum menţii o şansă egală tuturor - Nu cunosc foarte bine situaţia categoriilor sociale. Acesta este de la Bucureşti. Ceea ce mi se pare un subiect foarte, foarte greu. adevărat în România şi în multe Comparaţia pe care o facem cu alte ţări este că nu există o separare perioada de dinainte de ‘89 este foarte clară între politics (politică) interesantă din punctul meu de şi policy, (politici publice). Dar vedere, pentru că atunci am avut eu sper ca în România să creem o adevărată cultură socială. S-a un mediu în care să putem face pus foarte mult accent pe educaţia această separare. Să vă dau un copiilor de top, olimpicii noştri Cristian Pop-Elecheș, exemplu - în Statele Unite, mulţi au obţinut note foarte bune la profesor asociat la dintre colegii mei de la facultate se competiţiile internaţionale. Asta nu Universitatea Columbia duc câte un an doi la Washington, înseamnă însă că avem un sistem pentru a lucra în Council of de educaţie bun pentru restul Economic Advisers, unde există oamenilor. Nu ştiu cât de bună e câte un economist pe fiecare sector şcoala românească pentru un copil important - sănătate publică, forţă de muncă şi aşa mai de la ţară, pentru un copil dintr-o familie de romi sau din departe. Acolo scopul este mai mult de a informa anumiţi orice alt segment defavorizat... responsabili politici despre diferite politici sociale sau În al treilea rând mi se pare că dezvoltarea socioeconomice. E foarte greu de creat acest policy care să fie cât economică a românilor este probabil subiectul cel mai de cât independent, inclusiv de deciziile politice. complicat social pe care îl are ţara noastră. Şi în mod clar, sistemul de educaţie este unul dintre modurile prin care - Dacă vi s-ar propune un asemenea stagiu de doi ani, în putem să contribuim la această discuţie. Problemele sunt România, în acest scop, aţi accepta? foarte complexe şi nu vreau să dau sfaturi. În problemele - Pe termen scurt probabil că nu, din motive personale complexe nu există rezolvări simple.

- am doi copii mici şi mi-ar fi foarte greu să fac această - Poate fi o soluţie creearea unui master dedicat mutare, setare. studenţilor capabili să-şi facă un doctorat la marile universităţi din afară, la care să predea foşti olimpici români, cu carieră academică în străinătate? De ce ar investi statul român bani într-un asemenea program, având în vedere că sigur acei tineri vor pleca şi nu e sigur câţi dintre ei se vor mai întoarce?

- Vedeţi, asta este o problemă fundamentală. Ştiu că, în 156 SINTEZA # 8, septembrie 2014

- Nu aţi vrea să-şi facă şcoala în sistemul românesc….

- E posibil să ne petrecem aici anul sabatic, pentru că vrem să le dăm posibilitatea să petreacă măcar o perioadă în sistemul românesc de învăţământ. Revenind, nu m-am gândit la o asemenea posibilitate. Dar pe termen lung este posibil. n 157 SINTEZA # 8, septembrie 2014

I N TE L IG ENT

SINTEZA: De ce credeţi că nu aţi mai fost invitat până acum niciodată să vă prezentaţi în România o lucrare ştiinţifică?

Bogdan Gârleanu: Probabil pentru că este o cultură mai nouă, venită din Vest, foarte puternică în Statele Unite în special. Este şi o chestie bugetară - poate e departe, poate se gândeşte lumea că n-aş veni...

Poate reprezenta această conferinţă punctul de pornire pentru rezolvarea unor probleme specifice României?

Este posibil lucrul acesta?

- Nimic nu este imposbil, dar este o chestie diferită să te implici în politici publice. Este o altfel de cercetare, care nu face parte din ţelurile carierei academice, cel puţin nu din ceea ce se răsplăteşte la începutul ei. Nu eşti promovat pe bază de contribuţii publice, de obicei. Însă cu timpul s-ar putea, mai ales dacă există legături cu instituţii de date, cu Banca Naţională - care a fost implicată de altfel şi în această conferinţă. Bănuiesc că ei s-ar bucura dacă s-ar putea face ceva şi cred că se poate. Specialitatea mea este legată de pieţele financiare şi nu atât de dezvoltare sau de politica monetară, ca să spunem aşa, dar sunt specialişti din diferite domenii. Kiki a lucrat cu date din România şi ar lucra în continuare.

BUSINESS

BUS IN ES S

imagine politică pe care trebuie s-o ia în considerare.

- Dar cum se vede uniunea monetară de dincolo de Ocean?

- Multă lume spune că, într-adevăr, a fost o greşeală, că a fost grăbită. Problema este că, pentru a funcţiona cum trebuie, sunt necesare alte condiţii - moneda unică este folositoare în cazul în care există o mobilitate a forţei de lucru, a capitalului şi, ceea ce ar folosi foarte mult, o uniune fiscală. În sensul că ţările Europei ar trebui să ajungă până la urmă precum statele federale, cum sunt Statele Unite ale Americii - dacă una are probleme, să fie susţinută de celelalte; dacă un stat este sărac, atunci să atragă lume care să vină să lucreze acolo şi să echilibreze lucrurile. Însă acum în Europa nu este nicio formă de uniune fiscală şi există ţări care nu numai că sunt sărace, dar sunt obligate să facă şi o politică monetară cum este cea pe care o vroia Germania care, deşi a fost dezavantajoasă pentru ele, a fost menţinută pentru o perioadă, cum spun unii - „catastrofic de lungă”.

- Este România un subiect interesant în America?

- Dacă te uiţi la reviste precum „The Economist”, care este una dintre cele mai serioase publicaţii de economie, citează mulţi indici, date despre diferite ţări, dar România - Obiectivul guvernatorului Mugur nu este niciodată printre ţările Ce-i trebuie unei ţări?

Isărescu de integrare a României în respective. Iau de regulă Ungaria, Capital uman. Trebuie zona euro în 2019 este realizabil şi Polonia şi consideră că au acoperit benefic României? să poţi ţine acasă tineri Europa de Est. Deci nu este foarte - Pare destul de devreme 2019. educaţi, capabili să vizibilă. Dacă te uiţi la frecvenţa cu Nu din punct de vedere tehnic, al care apar articole despre România, schimbe lucrurile”, respectării anumitor criterii impuse poate o dată la şase luni să fie unul Nicolae Bogdan Gârleanu, de tratatele europene şi aşa mai despre dezvoltări recente, despre profesor asociat la departe, care sunt depăşite, de altfel, certuri politice, despre plagiat, Universitatea California, Berkeley ci din punct de vedere al lucrurilor uneori despre sistemul de educaţie, care contează cu adevărat. Aşa numita de exemplu. Când citeşti despre convergenţă reală. În sensul că locurile România, citeşti de regulă şi despre diferite cu aceeaşi monedă trebuie să Bulgaria, ce probleme de integrare aibă nevoi cât de cât asemănătoare pe au - corupţia şi viteza mică cu care care să le servească moneda. Dacă ai Grecia şi Spania şi se schimbă lucrurile în direcţia bună. Dar nu se aud multe Germania în acelaşi timp, există posibilitatea de a apărea despre România. probleme, cum într-adevăr s-a întâmplat. Dacă nu există - S-a discutat la această conferinţă despre posibilitatea această convergenţă, trecerea la euro, trebuie făcută astfel înfiinţării unui master de elită în domeniul economic, încât să nu se petreacă anumite dezechilibre financiare care să ajute studenţii să-şi facă doctoratul în afară. De cum a fost cu Spania. Grecia - ştie toată lumea - a fost foarte ce ar finanţa statul român o asemenea iniţiativă având în îndatorată şi a minţit tot timpul şi a a avut tot timpul buget vedere obiectivul: plecarea din ţară? de criză. Spania însă a fost un elev model, ca să zicem aşa, - De ce statul român susţine o facultate de medicină însă după ce au intrat în zona euro au scăzut foarte mult şi jumătate din doctori nu rămân în ţară? Pentru că obţii ratele de dobândă în general şi atunci a venit foarte mult anumite legături. Pentru că studenţii, indiferent dacă se capital, aproape 800 de miliarde de euro din Germania şi întorc sau nu, sunt dornici să se implice şi astfel statul ar a crescut foarte mult dobânda privată, nu publică, în mod ajuta la dezvoltarea capitalului uman al ţării. Nu trebuie nesustenabil, cum ar spune Mugur Isărescu. Şi într-adevăr, neapărat să suporte statul aceste cheltuieli. Se pot găsi când au început să apară anumite falii în sistem, totul altfel de soluţii - să-şi plătească studenţii studiile, dar poate s-a prăbuşit foarte repede, şomajul a crescut la 25% şi aşa mai târziu, când au venituri. Sau poate un miliardar român mai departe. Cum se poate evita chestia asta? Sunt idei, îşi doreşte numele pe o instituţie academică sau poate are dar trebuie precauţie. Este un fel de poliţă de asigurare nevoie de absolvenţi bine instruiţi şi-atunci finanţează renunţi la ceva care-ţi oferă un avantaj sau un beneficiu el o asemenea formă de învăţământ. La ce ar folosi!? În mic, dar sigur, pentru a evita o potenţială catastrofă. Care primul rând pentru a pregăti economişti şi în al doilea rând poate fi rară, poate nu se întâmplă niciodată, de fapt. Este poate folosi drept certificat. Pentru că, din partea cealaltă a ca asigurarea de la maşină. Dar de departe nu sunt atât de procesului de aplicaţii pentru programe de doctorat, pot să apropiat de datele de care dispune Banca Naţională. Nici spun că este foarte greu să evaluezi corect un student după nu ştiu ei înşişi ce gândesc. Poate în forul lor interior au o 158 SINTEZA # 8, septembrie 2014

IN TE L IGE N T

n Nicolae Bogdan Gârleanu nu s-ar întoarce acasă definitiv, dar ar veni să predea sau să susţină lucrări ştiinţifice.

notele pe care le are, dacă nu ţi-l recomandă cineva. Avem de exemplu foarte mulţi studenţi chinezi, este o ţară imensă şi niciodată nu ştim care este de fapt nivelul de pregătire, dacă nu vin din două sau trei universităţi cu recomandări deja verificate. Şi atunci ce se întâmplă cu mulţi dintre aceşti studenţi din alte ţări este că fac un master în Anglia sau în Statele Unite la o universitate mai puţin bine contată, dar oricum, la un nivel suficient de ridicat, încât să aibă valoare.

- Cât de mult urmăriţi ce se întâmplă în România, din punct de vedere economic, social, politic?

- Mai mult ca anecdotă, ce aflu prin familie că îi afectează pe ei. Dar când văd un articol, sunt curios să văd ce scrie despre ţară „The Economist” sau „The New York Times”. Dar sunt destul de rare.

- Există nişte măsuri care ar trebui luate de urgenţă pentru ca România să se îndrepte în direcţia bună?

- Ceea ce este cel mai greu şi poate şi cel mai important este stabilirea unui culturi în sensul de obiceiuri, de comportament civic. În sensul că fiecare om trebuie să fie conştient că ceea ce face el implică şi pe alţii şi are consecinţe nu numai pe moment şi în cercul imediat.

Este clar că lucruri precum corupţia sunt probleme extraordinare, dar am înţeles că, în ultima perioadă, sunt mai multe cazuri de persoane de la nivel înalt condamnate, ceea ce demonstrează totuşi că sistemul judiciar este cât de cât independent. Problema este că toate lucrurile care se pot face vor lua mult timp. Ce-i trebuie unei ţări? Capital, uman. Trebuie să poţi ţine acasă tineri educaţi, capabili să schimbe lucrurile. Apropo de presă - am citit şi un articol în Bloomberg despre tinerii programatori din România care 159 SINTEZA # 8, septembrie 2014

preferă să rămână acasă, deşi primesc salarii mai mici decât ar primi în străinătate. Însă aceasta este o raritate, pentru că salariile din domeniu sunt mai bune decât în alte sectoare.

România ar trebui să continue să se dezvolte repede, pentru că mâna de lucru este încă destul de ieftină, iar capitalul străin tot o să vină... Însă ar trebui ca românii să fie împlicaţi într-o proporţie mai mare în tot acest proces. Să nu fie doar 20 de oligarhi, ci mult mai mulţi întreprinzători. Nu cunosc situaţia în amănunt, astfel încât să mă gândesc ce ar fi de făcut, dar sunt modele foarte bune de urmat, după părerea mea, în special ţări nordice - Suedia, Danemarca şi aşa mai departe. Nu zic Norvegia, pentru că Norvegia are petrol, şi ei pe zona de petrol nu cheltuiesc deloc. Au 800 de miliarde de dolari pe care nu-i ating, şi care tot cresc în fiecare an, pentru că sunt pentru zile negre. Ceea ce este în sine o pildă destul de uimitoare.

- Deci este suficient să-ţi deschizi ochii şi urechile şi să priveşti în jur, să nu repeţi greşelile făcute de alţii. Dar trebuie să existe oamenii capabili să facă lucrul ăsta...

- Capabili şi dornici. Ceea ce este cel mai greu este să te laşi condus de cineva a cărui dorinţă este să facă, să realizeze ceva pentru toată lumea, nu numai pentru sine, sau nu în special pentru sine. Trebuie un anumit sistem de motivare, care să dea respectivelor persoane mulţumirea că au reuşit să crească nivelul de educaţie, de trai, de siguranţă publică... sunt tot felul de probleme... circulaţia rutieră, de exemplu, e mult mai proastă decât în alte ţări. De ce? În parte pentru că nu sunt şosele, sunt două benzi şi pe de altă parte pentru că lumea conduce fără nicio grijă faţă de restul. Este şocant faptul că nu există acum în România o autostradă mai lungă de 100 de kilometri. Te gândeai că o să fie în 1993, nu în 2013. n

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

„Moldova, ca şi România, îşi face multe probleme cu mâna ei”

SINTEZA: Cum aţi ajuns din Republica Moldova să faceţi şcoala în Bulgaria?

Virgiliu Midrigan: A fost concurs la Chişinău. Se organizau concursuri de admitere în toate ţările din Europa de Est pentru American University in Bulgaria (o universitate privată fondată în 1991, cu model educaţional de arte liberale, situată în Blagoevgrad şi construită după modelul american, a cărei misiune este de a „educa studenţi cu un potenţial extraordinar într-o comunitate de excelenţă academică, diversitate şi respect, şi de a-i pregăti pentru leadershipul democratic şi etic, pentru a deservi necesităţile regionale şi mondiale” - n.a.). Bine, majoritatea studenţilor erau bulgari, dar erau şi studenţi de alte naţionalităţi. Din 150 de studenţi dintr-o promoţie vreo 20 erau din România, vreo 10 din Albania şi din Moldova numai 2-3.

- Şi în Statele Unite cum aţi ajuns?

V

irgiliu Midrigan (35 de ani), masterful asociat la Universitatea New York, departamentul de macroeconomie, şi-a început prelegerea de la Cluj prezentându-i audienţei pe părinţii săi, veniţi tocmai de la Chişinău ca să petreacă puţin timp cu el, dar şi „să vadă ce înseamnă o prezentare academică”. Tatăl său s-a ridicat fâstâcit şi a salutat audienţa, iar la final a salutat discret sala la braţ cu soţia sa, nu înainte însă de a savura fiecare secundă în care fiul său a fost aplaudat. Apreciat în mediul academic - după ce a absolvit cursurile Universităţii Americane din Bulgaria şi-a făcut masterul şi doctoratul la Universitatea de stat din Ohio, a fost research economist pentru Rezerva Federală în Minneapolis şi a susţinut conferinţe în aproape toate universităţile importante din SUA, de la Harvard la Princeton - Virgiliu s-ar întoarce în Moldova să predea peste vară, pentru a da şi el ceva înapoi ţării în care s-a născut.

160 SINTEZA # 8, septembrie 2014

- Îmi plăcea mediul academic, îmi plăcea să fiu la universitate şi în Moldova nu prea aveam mari şanse.

Mi-am zis să încerc să merg în America. Nu ştiam atunci ce înseamnă un doctorat. Dar îmi plăcea economia, iar la studiile de licenţă mi-am dat seama că n-am atins decât suprafaţa lucrurilor. Am aplicat la mai multe şcoli şi m-a acceptat Ohio State University, unde am stat şase ani. În 2006 am fost pe job market, un târg de forţă de muncă destinat mediului academic, care se organizează anual sub forma unor interviuri individuale la hoteluri mari şi aşa am ajuns la Universitate în New York.

- Vă mai preocupă situaţia economică din Republica Moldova? În urmă cu câteva săptămâni, după ce Moldova a semnat acordul de liber schimb cu Uniunea Europeană, Rusia a refuzat să mai importe mărfuri de aici. Iar acum Uniunea caută soluţii pentru a nu lăsa Moldova fără cea mai importantă piaţă de desfacere. Cât de importantă este această situaţie?

- Comerţul extern pentru o republică precum Moldova este foarte important. Aproape toate modelele economice prezic că, pentru fiecare 10 procente de mărire a raportului de import / export, produsul intern brut creşte cu două unităţi şi cinci procente. Într-o ţară aşa de mică nu merită să deschizi o afacere mai mare dacă te bazezi doar pe piaţa internă. Dacă nu poţi ieşi pe o piaţă externă, îţi rămâne să te ocupi cu agricultura şi cu alte chestii de-astea... Nu poţi 161 SINTEZA # 8, septembrie 2014

deschide o fabrică de maşini, dacă n-ai posibilitatea să le vinzi şi în străinătate. România produce maşini, dar foarte multe le vinde în Europa. Moldova nu-şi poate dezvolta industria sau orice afacere mare, dacă nu poate să facă comerţ. Comerţul te ajută să te specializezi în câteva lucruri pe care le poţi face bine şi să imporţi restul. Specializarea este foarte importantă. Aşa cum se specializează omul, trebuie să se specializeze şi ţara. Într-o ţară mare ca Statele Unite sau Rusia, chestiile astea nu-s aşa de importante, pentru că ei au o piaţă de desfacere uriaşă în interior. Pe termen lung, dacă nu se schimbă politica Rusiei, probabil Moldova o să reorienteze către piaţa europeană. Pe termen scurt e o problemă.

- Producătorii din Republica Moldova se plâng însă că accesul pe piaţa europeană este mai dificil din cauza reglementărilor mai stricte decât în Rusia....

- Exact! Presupune să ai, de exemplu, amabalaj diferit.

Iar pentru a face asta trebuie să ai certitudinea că firma o să existe şi azi, şi mâine, şi peste cinci ani, pentru că vorbim de investiţii de lungă durată şi trebuie să fii sigur că piaţa Europei o să fie deschisă. Din păcate avem şi chestia că politica nu e foarte stabilă. Nu ştim cine o să câştige alegerile din noiembrie, dar dacă revine tendinţa de orientare către relaţii mai strânse cu Rusia, atunci care-i sensul? Deci lumea acum aşteaptă o rezolvare a acestei incertitudini. Şi chiar dacă se rezolvă incertitudinea asta, mai sunt alte probleme: nu ştim cum o să ne primească piaţa europeană, dacă o să le placă produsele noastre.

- Care ar fi cea mai bună soluţie pentru Moldova? E un pic forţată ideea aliniereii la Uniunea Europeană?

- Aşa pune Rusia problema. Pentru Moldova ar fi bine dacă am putea avea relaţii deschise şi cu unii, şi cu alţii.

Pentru că ne-am deprins deja să facem comerţ cu Rusia.

Sunt relaţii între firme, cunoaştem consumatorul de acolo şi el ne cunoaşte pe noi... Nu putem renunţa peste noapte la piaţa de acolo. Din păcate, decizia politică a Rusiei este „ori noi, ori ei”. Pentru Moldova cel mai minunat ar fi să putem exporta şi în Uniunea Europeană, şi în Rusia.

- V-aţi confruntat cu stereoptipuri în Statele Unite?

Contează pentru studenţii de acolo ţara din care vine profesorul lor?

- Nu am observat acest lucru. Contează cât de mult



I N TE L IG ENT

suflet pui în ceea ce faci. Contează ce le ceri, dar şi cât le oferi, cât de bine te pregăteşti. Mediul academic din Statele Unite este foarte deschis. Sunt foarte mulţi profesori stăini, chiar la departamentul de macroeconomie de la NYU - avem un sârb, un francez, un cheh, un slovac, doi americani, doi argentinieni, un italian... Deci aproape toţi suntem străini.

BUSINESS

IN TE L IGE N T

- La această conferinţă s-a conturat ideea coagulării unei comunităţi a specialiştilor în economie vorbitori de limba română care să-i ajute pe cei rămaşi acasă....

- Toţi care-s aici au interesul să ajute politica economică a României, chiar dacă facem lucruri foarte diferite - Kiki face cercetare pe sănătate şi educaţie, eu studiez preţul caselor. Şi normal că, dacă comunicăm mai mult, avem - Cum pare economia americană unui tânăr crescut posibilitatea să găsim soluţii. Inclusiv pentru studenţii în sistemul rigid din această partea lumii? Este mai care doresc să-şi facă doctoratul în străinătate. Este o interesantă America decât Europa de Est? barieră foarte importantă - eu ştiu despre Moldova mai - Europa de Est este fascinantă şi ea în felul ei. Eu mult - de care se lovesc studenţii, care habar n-au cum să m-am dus spre economie din cauza lucrurilor pe care le ajungă să-şi facă doctoratul la universităţi renumite. Ca să observam aici, în Europa. Tranziţia asta, fluctuaţiile astea faci un doctorat în economie, nici nu trebuie să ştii foarte de curs de schimb... Eram în Bulgaria în timpul crizei multă economie. Ca să intri la doctorat, îţi trebuie foarte financiare şi peste noapte se devaloriza valuta lor în trei. multă matematică, iar la noi în Europa de Este matematica Aceleaşi produse pe care eu le se face bine şi mulţi dintre ei s-ar cumpăram azi cu un dolar, mâine califica pentru un asemenea doctorat. le cumpăram cu o treime de dolar.

Legătura asta e greu s-o faci - nu Crizele sunt fascinante pentru ştiu ce cursuri le trebuie, nu ştiu cu un economist. Când s-a despărţit cine să vorbească... chiar dacă au de Uniunea Sovietică, Moldova a internet, nu este simplu să ajungi avut o cădere de 70% a produsului la aceste informaţii. Un avantaj al intern brut; în Statele Unite este acestei comunităţi ar fi că am avea Știinţa economică spune acum o mare problemă că PIB-ul o modalitate - poate cursuri, poate că, dacă ai instituţii, dacă a scăzut cu cinci procente... Deci şcoală de vară - de a intermedia vă daţi seama cât de interesant se respectă legea, dacă această legătură între studenţii de era. Ideea este că Moldova, ca aici şi din Republica Moldova, să-i e garantă proprietatea şi România, probabil, îşi face îndrumăm şi să-i recomandăm să publică, dacă faci comerţ, foarte multe dintre probleme aplice mai departe. Pentru că eu când cu mâna ei. Ştiinţa economică liber schimb, dacă pui sunt acolo, în comitetul de admitere spune că, dacă ai instituţii, dacă se în frână monopolul, la universităţi, am nevoie de studenţi respectă legea, dacă e garantată buni şi-mi pare rău că nu aplică mai dacă există certitudinea proprietatea publică, dacă faci mulţi de-aici. Notele nu-ţi pot spune viitorului, dacă nu pui comerţ, liber schimb, dacă pui foarte multe, pentru că un 10 de la o în frână monopolul, dacă există piedici antreprenorului, şcoală nu se compară cu un 10 de la certitudinea viitorului, dacă nu altă şcoală. Şi-atunci cuvântul cuiva să aibă nevoie de o pui piedici antreprenorului, să pe care-l ştii, care nu vrea să-şi piardă jumătate de an ca să aplice aibă nevoie de o jumătate de an faţa pentru studentul despre care ca să aplice pentru documente, pentru documente, atunci spune că e bun, contează foarte mult. atunci economia o să crească. economia o să crească.

- Dar de ce ar încuraja statul român Dar cineva trebuie să se asigure Dar cineva trebuie să se sau moldovean o asemenea iniţiativă, că toate aceste lucruri sunt dacă ştie sigur că tinerii respectivi vor asigure că toate aceste promovate şi respectate. Sunt pleca din ţară? ţări care au crescut atât de rapid lucruri sunt promovate și în doar 10-20 de ani. Uitaţi-vă la - Da’ dar eu continui să fiu respectate”, Coreea de Nord faţă de Coreea cetăţean al Moldovei, vin foarte des Virgiliu Midrigan, profesor asociat la de Sud - odinioară erau la acelaşi în Moldova şi, dacă aş avea unde, Universitatea New York nivel. Coreea de Nord a făcut m-aş întoarce. Vara asta, când am fost nişte chestii pe care le ştie toată acasă, am lucrat o lună la Biblioteca lumea, despre care se vorbeşte Naţională. Dacă ar fi un cerc academic şi în Parlamentul Moldovei, dar acolo, aş sta mai mult - două, trei luni pur şi simplu nu se pun în fapte.

- verile profesorilor sunt majoritatea Dar când eşti politician şi faci libere, pot să vin aici, pot să merg şi bani din monopol, nu ai niciun interes să-ţi distrugi acolo, aş aduce şi eu ceva înapoi predând un curs. Poate nu afacerea. Trebuie educat şi electoratul să-şi dea seama de toţi, dar o parte se întorc. Este experienţa Ungariei, care a trimis profesori la universităţi prestigioase şi acum s-au aceste lucruri. Acesta este unul dintre avantajele Uniunii întors înapoi la Universitatea Central Europeană. Acum Europene, că impune politicienilor nişte reguli pe care au acolo unul dintre cele mai puternice departamente probabil de bună-voie nu le-ar respecta. Aţi întrebat mai de economie din Europa de Est, care în fiecare an trimite devreme ce ar fi mai benefic să alegi - Uniunea Europeană sau Rusia. Din acest punct de vedere ar fi mai bună Uniunea, studenţi la doctorat la cele mai bune universităţi din State.

Majoritatea rămân acolo - sistemul academic e mult mai care vine cu anumite reguli, care pe termen scurt pot chiar n liberalizat, dar se şi întorc. să dăuneze, dar pe termen lung o să aducă profit.

C

162 SINTEZA # 8, septembrie 2014

163 SINTEZA # 8, septembrie 2014

„În America eşti lăsat să faci cercetare când ai inspiraţie”

ine este Mihai Manea?

La sfârşitul anilor 2000, pe când îşi termina doctoratul la Harvard, după ce absolvise Universitatea Princeton, se vorbea despre el la superlativ - „o mare, mare stea pe piaţă”. Stea a fost şi în România, înainte de a pleca peste Ocean. Numele lui figurează şi acum pe site-ul Inspectoratului Şcolar Judeţean Galaţi, cu menţiunea „Elevul Mihai Manea de la Colegiul «Vasile Alecsandri» a câştigat trei medalii de aur la Olimpiada Internaţională de Matematică, în 1999, 2000 şi 2001”. Acum Mihai se pregăteşte să facă pasul de la Associate Professor la cel de profesor plin la MIT. Acest obiectiv îl face să rămână de multe ori până după miezul nopţii la birou, printre formule matematice în mediul universitar din America promovarea în grad fiind posibilă doar pe baza unui portofoliu de cercetare exceptional. Şi toată lumea îi aşteaptă următoarea sclipire.

BUS IN ES S

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

L

a prima vedere ai putea crede că prezenţa lui la catedra din Aulă este întâmplătoare. Pare prea tânăr să le predea studenţilor, cu atât mai mult să prezinte o lucrare știinţifică. Și totuși, gălăţeanul Mihai Manea (31 de ani) susţine cursuri de Teoria jocurilor la una dintre cele mai importante universităţi din lume, Massachusetts Institute of Technology (MIT), iar în august a fost invitat la Cluj să-și prezinte una dintre cercetări, la ERMAS. Până acum a susţinut conferinţe în peste 20 de ţări, printre care Chile, Columbia, Canada, Anglia, Franţa, Italia, Olanda, Suedia, Turcia, Coreea, China, precum și la toate universităţile importante din SUA. România a fost o premieră.

SINTEZA: De la a obţine medalii la olimpiada de matematică, până la a ajunge să studiezi la Princeton este un pas. În cazul tău cum s-au întâmplat lucrurile?

Mihai Manea: Toate universităţile au un proces de aplicaţie prin care trec toţi studenţii, fără nicio excepţie.

Desigur, medaliile de aur la olimpiada internaţională și orice alte realizări au ajutat în cazul aplicaţiei mele, sunt o parte a procesului de selecţie. Dar nu există niciun tratament preferenţial, nu există canale diferite pentru a ajunge la Princeton sau la Harvard. Școlile private au la dispoziţie fonduri incredibil de mari. Doar 50% dintre studenţi plătesc integral, acum costă cam 40.000 de dolari doar taxa de cursuri, iar restul primesc un ajutor financiar care nu e bazat pe merit, ci pe veniturile familiei. Odată ce o universitate decide să admită un student, familia sa raportează veniturile și universitatea stabilește cu cât să contribuie părinţii. Noi, cei din Estul Europei, suntem de regulă mai săraci și primim ajutor financiar aproape integral. Cred că majoriatea studenţilor români de la Princeton aveam unele dintre cele mai mici contribuţii solicitate, în jur de 500-1.000 de dolari pe an, bani pe care ei estimau că pot să-i plătească familiile noastre. Eu nu apelam la părinţi, pentru că reușeam să plătesc taxa din joburile pe care le găseam în campus.

- Alegerea a fost a ta sau a părinţilor?

- Când am început la Princeton, era deja o tradiţie ca românii cu medalii la matematică să studieze acolo. Este una dintre cele mai bune universităţi de matematică din lume. Cel care a demonstrat Marea Teoremă a lui Fermat este profesor acolo, dar și cel care a demonstrat teorema celor patru culori în teoria grafurilor. Vorbim despre teoreme studiate de sute de ani, iar demonstrarea lor a presupus mii de pagini de argumente matematice complexe și zeci de articole cu idei originale.

- În România, cel puţin la matematică, putem să ne compăram cu orice ţară din lume, ca performanţă....

- La nivel de liceu, pregătirea este extrem de bună. La universitate e complet opusul.

- De ce se întâmplă asta?

- Pentru că mulţi profesori universitari vin dintr-o generaţie cu idei învechite de predare. Vorbesc din două perspective. Prima este din partea colegilor mei de liceu absolvenţi de Politehnică. Ei mi-au spus că, pe vremea lor, adică imediat după 2001, nu exista posibilitatea ca un student să-l întrerupă pe profesor la curs cu o întrebare de clarificare. A doua perspectivă se leagă de această conferinţă. La Universitatea „Babeș-Bolyai” am avut oportunitatea să schimb idei de predare cu mulţi profesori de economie și am fost foarte plăcut surprins să constat 164 SINTEZA # 8, septembrie 2014

165 SINTEZA # 8, septembrie 2014

BUS IN ES S

cât de mult s-au îmbunătăţit strategiile și atitudinile de predare. Nu știu dacă pot extrapola observaţia mea la toate universităţile din România, dar cel puţin la UBB sistemul pare foarte apropiat de experienţa mea din America.

Profesorii sunt foarte deschiși, poate și pentru că mulţi dintre ei sunt tineri. Încurajează studentul să contribuie în timpul cursului, să pună întrebări în orice moment. Nicio întrebare care poate ajuta un student să înţeleagă cursul nu e considerată greșită. Așa și trebuie să se întâmple, studenţii să fie trataţi cu respect, pentru că sunt acolo să înveţe.

- Având în vedere că avem tineri cu un aşa mare potenţial şi o şcoală performantă, cel puţin la matematică, de ce nu se face cercetare, în domeniul acesta în România?

- Cred că cercetarea nu este bine răsplătită la noi în ţară. În multe universităţi românești se pune mai mult accent pe predat, decât pe cercetare. În America, predatul nu e așa de important, baza este cercetarea. Predăm din plăcere, dar nu suntem niciodată promovaţi în funcţie de cum predăm sau cum ne evaluează studenţii. Și predăm cursuri foarte puţine. La toate universităţile de top norma este de 2-3 cursuri pe an. Nu asta este partea principală a jobului de profesor universitar, ci cercetarea, pentru care există și multe fonduri. Dacă faci cercetare relevantă și originală ești promovat în grad, iar promovarea vine cu creșterea substanţială a salariului. Așa se încurajează cercetarea.

- Se pot face cercetări la comandă, care să ajute guvernul să ia cele mai potrivite decizii atunci când vine vorba despre implementarea unor reforme importante?

Un exemplu: în 2010, Ministerul Educaţiei a desfinţat şcolile profesionale, transformându-le în Licee Tehnologice cu argumentul că toţi elevii trebuie să-şi ia Bacalaureatul. Având în vedere rata foarte slabă de promovabilitate în aceste şcoli, acum s-a revenit asupra deciziei.

- Desigur, e necesar să avem cercetare sponsorizată de guvern, care să verifice ce efecte are o asemenea schimbare a politicilor publice. Pentru un economist e o situaţie ideală să studieze un asemenea scenariu. E un experiment natural.

Dar universităţile nu pot fi forţate să producă asemenea studii. Soluţia e ca statul să stabilească un buget pentru problema respectivă și să invite cercetători să aplice. Dacă unui profesor îi place tema, cu siguranţă se va bucura să poate accesa fonduri pentru studiu. Dacă nu este nimeni interesat în mediul academic de problema respectivă, poţi solicita ajutorul unei instituţii a statului sau unei companii private sau chiar să creezi o instituţie nouă care să studieze problema. Într-adevăr, efectele unei schimbări educaţionale majore, precum cea descrisă de dumneavoastră, trebuie evaluate cu atenţie de specialiști în economie și sociologie.

- S-a discutat la această conferinţă despre crearea unui master de elită, care să ajute studenţii să-şi facă doctoratele în afară. De ce ar finanţa statul român un asemenea program, în condiţiile în care se ştie cu siguranţă că tinerii vor pleca, dar nu se ştie şi dacă se vor întoarce?

- Nu e clar câţi absolvenţi ar pleca din ţară. Întradevăr, la început, probabil că studenţii cei mai talentaţi vor considera că e mai bine să plece undeva pe afară să-și continue studiile sau să aplice ce au învăţat. Dar sunt sigur că, pe termen lung, un astfel de program ar avea efecte pozitive pentru România. Principala dificultate e 

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

n Fotografie de grup la finalul Conferinţei Ştiinţifice Anuale a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate

să stabilești o tradiţie, dar sunt metode de a atrage studenţi talentaţi cu un program prestigios de master.

- Care ar fi acelea?

- Burse pentru studenţi și implicarea unor profesori de renume mondial. Spre exemplu, dacă cineva mi-ar propune să vin să predau un mini-curs de două săptămâni în România unui grup de studenţi bine aleși, eu aș veni cu mare plăcere. Și dacă se angajează alţi 10 cercetători ca mine, acest program se poate tranforma într-un program serios de master. Apoi mai găsim oameni care să se stabilească aici, cu abilităţi comparabile, cum au făcut rușii la Moscova în New Economic School (instituţie privată înfiinţată în 1992 - n.a.), sau ungurii la Budapesta în Central European University (instituţie privată înfiinţată în 1991 - n.a.). La Budapesta s-a mutat să predea profesori de la Berkeley, iar la Moscova s-au mutat chiar un coleg de-al meu de la MIT. Cu asemenea profesori se câștigă încredere și reputaţie, iar studenţii din aceste ţări nu mai trebuie să se ducă la școli din Anlgia, Franţa, Italia, Germania, dacă pot studia economia la nivel înalt la ei acasă.

- Dar în cazul României, dacă ar avea acces la un asemenea învăţământ, nu şi-ar da seama tinerii că nu au ce face pe piaţa de aici cu cunoştinţele pe care le acumulează?

- Dacă școlim oameni bine, poate crește și restul României... Nu trebuie să ne așteptăm ca printr-un asemenea program să reţinem 100% din absolvenţi. Poate rămân în ţară doar 20% și 80% pleacă. Tot ar fi un câștig. Cei care pleacă ne fac renume mondial și o parte dintre ei poate se întorc mai târziu. Sunt multe canale prin care putem să profităm din asta.

- Ai fost coleg de doctorat la Harvard cu Ioana Petrescu, 166 SINTEZA # 8, septembrie 2014

actualul ministru de finanţe, care nu cu mult timp în urmă a fost protagonista unui episod nu prea fericit din istoria conflictului dintre Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria...

- Este foarte bine ca oameni cu o astfel de educaţie se întoarc în România și contribuie, într-un fel sau altul. Ea este un exemplu bun, păcat că e rar. Dacă sistemul politic din România se îmbunătăţește, o să fie mai mulţi dornici să se întoarcă. Ţara mea preferată în lume este Chile. Ce fac ei: se duc la studii în străinătate, pe la Harvard, Stanford, Oxford și apoi se întorc înapoi să ajute ţara. Chile devine ţara cea mai dezvoltată economic din America de Sud, toţi oamenii sunt fericiţi, șomajul e redus. Care este motivul? Au la conducere oameni calificaţi, nu există prea multă corupţie și atunci totul merge bine. Deci asta trebuie schimbat și la noi, mediul politic.

- Dar cum s-ar putea face asta?

- Se face încetul cu încetul. Depinde care este următorul președinte al României, următorul premier, următorii parlamentari. Fiecare va avea efectul lui. Acum suntem într-o situaţie în care mi se pare că ţara regresează. Toată corupţia și certurile patetice din politică ne paralizează.

- Unul dintre scopurile conferinţei este crearea unei modalităţi prin care cei plecaţi să poate să ajute la progresul ţării. Poate fi transformat acest schimb de experienţă într-o colaborare pe termen lung şi cu obiective mai concrete?

- Da, înfiinţarea unui master la care să contribuim așa cum am discutat, am putea fi invitaţi la diferite ministere unde avem expertiză... Am putea veni în ţară că și consultanţi, pe perioade scurte - nu trebuie să stai un an

întreg pentru un schimb de experienţă, sunt suficiente și câteva zile când comunici cu persoanele potrivite. Poate dacă ar exista mai multe asemenea conferinţe în România, cu invitaţi români din toată lumea, instituţiile statului ar începe să profite de experienţa noastră. Organizatorii acestei conferinţe au rămas surprinși de răspunsurile pozitive pe care le-au primit de la invitaţi. Toţi am rezonat cu această idee. Deși aveam invitaţii din mai multe locuri, am renunţat pentru a veni în România. Eu am retras o lucrare de la o conferinţă din Japonia, care se desfășura în aceeași perioadă, doar ca să pot veni la Cluj. Mi s-a părut un eveniment important. La urma urmei e ţara noastră, nu?

- Apropo de ţara noastră, cum se vede România din SUA?

- În America nu contează de unde vii. Oamenii sunt evaluaţi în funcţie de ceea ce știu și pot să producă. Oricum nu suntem noi cel mai important partener strategic al Americii. Sigur când sunt scandaluri politice mari, nu apare bine în presa internaţională. Spre exemplu am avut prea multe referendumuri să demitem președintele. Și nici nu eram în stare să numărăm voturile. Așa bâlci nu a trecut neobservat nici în ziarele americane.

- Dacă ţi s-ar oferi varianta să te întorci în România, ai face-o?

- Depinde în mare parte de circumstanţe. Iar acestea ţin, pentru mine personal, de cercetare și de întreg sistemul educaţional.

- Cum te privesc foştii colegi de liceu? Ai fost la întâlnirea de 10 ani?

- Din păcate eram invitat la o conferinţă în Portugalia și n-am putut să ajung. Am prieteni foarte buni din liceu, ne întâlnim ori de câte ori ajung acasă. Mă gândesc cu drag la 167 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Colegiul „Vasile Alecsandri”. Cariera mea academică acolo a început.

- Ţi-a plăcut dintotdeauna matematica?

- Da, da. Mă jucam cu numerele de la 5-6 ani și doar din plăcere, cu puţină încurajare și îndrumare de la tatăl meu, care e profesor de matematică.

- De ce te-ai orientat către economie?

- Cercetarea mea este de fapt foarte matematică, deci nu este o schimbare așa extremă. Decizia a fost bazată pe faptul că, de la un anumit nivel, matematica devine foarte abstractă și mie nu mi-a plăcut asta. Însă după cum am spus, eu fac teoria jocurilor, care e partea cea mai matematică a economiei, deci nu e ca și cum am schimbat complet taberele complet.

Poate să fie presiunea prea mare? Tot timpul, inclusiv la această conferinţă, se insistă pe faptul că eşti tânăr - cel mai tânăra speaker, al doilea cel mai tânăra profesor de la MIT... Este aşteptarea oamenilor vizavi de tine prea mare, uneori?

- Da, desigur. Este o presiune constantă. Toţi profesorii de la MIT sunt foarte ambiţioși și competitivi. Ca să obţinem rangul de profesor plin, stăm de multe ori la birou după miezul nopţii. Criteriile înalte care nu se impun pentru cercetare ne motivează să muncim greu. Dar muncim fără niciun șef și avem libertatea deplină în a alege temele de cercetare. Nici nu avem orar fixat în afara zilelor în care predăm și nu e necesară prezenţa la birou zilnic. E complet la alegerea noastră. În unele zile lucrez de acasă, în altele nu mă simt prea inspirat... dacă nu mă simt în formă maximă pentru cercetare folosesc ziua respectivă pentru altceva.

Nu e nicio condică de semnat. În America te lasă să faci cercetare când ai inspiraţie. Și inspiraţia nu vine cu forţa. n

I N TEL IG ENT

CUGET

&

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BU G ET

Costul reducerii contribuţiilor de asigurări sociale

Valentin M. Ionescu

R

educerea contribuţiilor de asigurări sociale de la 31,3% pentru condiţii normale de muncă la 26,3%, pe obligaţia de plată a angajatorului (de la 20,85 la 15,8%) are implicaţii de natură fiscală. Totodată, măsura afectează cuantumul valoric al pensiilor publice în viitor. În condiţiile în care nu ştim dacă economia se afla într-un nou ciclu de creştere sau oscilează între recesiune şi stagnare, această reducere transformă riscul în pierdere financiară netă pentru toată lumea.

Am să argumentez.

Efectul reducerii CAS asupra bugetului asigurărilor sociale de stat şi populaţiei Schema pay as you go (sistemul public de pensii) este un angajament de plată permanent al statului către un număr de persoane care au ieşit din piaţa muncii. Sistemul este susţinut prin contribuţiile sociale plătite de cei aflaţi în muncă: salariaţi, liber profesionişti, administratori de companii, care alcătuiesc populaţia ocupată. Conform legislaţiei 168 SINTEZA # 8, septembrie 2014

pensiilor (Legea nr.263/2010), la sistemul de asigurări sociale sunt obligaţi la plată şi salariaţii, şi cei care câştigă un venit ca liber profesionişti sau administratori de întreprinderi.

Schema pay as you go nu are la bază o economisire, adică un stoc de capital care să fie fructificat.

Din această cauză, statul plăteşte pensiile din ceea ce încasează.

Conform datelor oficiale, în acest moment, contribuţiile sociale sunt susţinute de aprox. 6,6 milioane de lucrători – salariaţi şi nesalariaţi, deşi populaţia ocupată este de aprox. 9 milioane de persoane. În structura celor 9 milioane de persoane, apare un eşantion de 1,3 milioane lucrători neremuneraţi din agricultură, care sunt integraţi în întreprinderi familiale/individuale şi trăiesc pe seama capului de familie, fără să aibă oficial un venit, ca să nu plătească la sistemul de asigurări sociale. Tot din totalul celor 9 milioane de persoane care alcătuiesc populaţia ocupată există un eşantion de 1,1 milioane de persoane, ieşiţi din calculul statistic şi despre care oficialităţile nu pot oferi informaţii. În aceste condiţii, raportul între

pensionari şi populaţia ocupată este de 1 pensionar la 1,67 lucrători (5, 375 mil pensionari la 9 mil. lucrători – salariaţi şi nesalariaţi). Însă, în realitate, raportul este de 1 pensionar la 1,24 lucrători, întrucât numai 6,6 milioane de persoane plătesc contribuţii sociale.

Ca atare, problemele sistemului public de pensii tin de gradul de colectare în care socotim că există 1,3 mil de lucrători în agricultură scutiţi de orice plată, 1,1 mil persoane despre care nu se ştie nimic şi 6,6, milioane de persoane dintre care unii plătesc integral contribuţiile sociale, iar alţii plătesc în funcţie de cât declară oficial.

De aceea, o reducere a contribuţiilor sociale majorează obligaţiile de plată ale statului, în ipoteza în care numărul de persoane, din piaţa muncii şi venitul acestora, precum şi stocul de capital din economie rămân constante.

Cheltuielile cu pensiile publice sunt de aprox.11,3 miliarde de euro (51 mld lei) în fiecare an, dintre care aprox. 3,1-3,3 miliarde de euro este deficitul ce trebuie acoperit din transferuri de la bugetul de stat, alimentat din taxe şi împrumuturi.

Din 2007, contribuţiile sociale

totale plătite de angajatori la bugetul asigurărilor sociale de stat au scăzut în fiecare an de la 67,5% la aprox. 50%, iar contribuţiile plătite de angajaţi la acelaşi buget s-au contractat de la 31,5% la 20%. Diferenţa a fost acoperită din bugetul de stat prin subvenţie (transferuri către bugetul asigurărilor sociale de stat) care au crescut exploziv de la 0,05% la 28% /an. În situaţia în care se reduce contribuţia socială de la 31,3% pentru condiţii normale de muncă la 26,3%, în bugetul asigurărilor sociale de stat se pierd încă 7 mld lei pe an, adică 1,6 mld euro, ceea ce înseamnă că deficitul total în bugetul asigurărilor sociale de stat ajunge pe an la 4,7 mld euro, în situaţia în care gradul de colectare fiscală rămâne acelaşi, iar venitul celor din piaţa muncii, numărul persoanelor şi stocul de capital rămân de asemenea constante. Nu am luat în calcul numărul total al persoanelor din economie care lucrează în condiţii deosebite de muncă, unde CAS este de 36,3% şi a celor care lucrează în condiţii speciale de muncă unde CAS este de 41,3%. La această valoare a deficitului 4,7 mld euro/an se adăugă suma necesară indexării anuale a pensiilor cu rata inflaţiei, cum prevede Legea pensiilor nr.263/2010. Anul acesta, de pildă, indexarea ar trebui să fie de 3,76%, corelată cu rata inflaţiei din anul 2013. Înseamnă încă 424 mil euro. Se mai adăugă indexarea din 2015, cu rata inflaţiei din anul 2014. Deci, per total, în anul 2015, deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat pe componenta sistemului public de pensii creşte de la 3 mld. euro la aprox. 5 mld euro, care trebuie acoperit din taxele existente, majorarea subvenţiilor din bugetul de stat în detrimentul altor cheltuieli, împrumuturi, ori alte noi taxe. Alte variante nu există.

Socoteala de mai sus pare pur contabilă, dar în condiţiile în care sistemul public de pensii nu se bazează pe capitalizare, abordarea nu are cum să pornească de la reperele managementului financiar aplicabil unei investiţii, de pildă.

Deci, pe termen scurt, reducerea CAS amplifică deficitul cu aprox.

2 mld euro. Dacă economia nu 169 SINTEZA # 8, septembrie 2014

BUS IN ES S

creşte în termeni reali, veniturile fiscale nu au cum să intre pe o pantă ascendentă şi atunci deficitul bugetar se umflă. În ipoteza în care mărirea deficitului în sistemul public de pensii şi implicit în bugetul consolidat generează o taxare mai mare în viitor, generaţia aflată în piaţa muncii are de pierdut, pentru că îşi afectează venitul curent.

Prin aceeaşi situaţie vor trece şi pensionarii care au un venit mai mare de 1.000 de lei, prag care în prezent îi obligă la impozit pe venit. În cazul în care finanţarea sistemului public de pensii se face prin împrumuturi, fără majorarea taxelor, tot generaţia aflată în piaţa muncii are de pierdut, întrucât datoria publică trebuie achitată la maturitate din venit fiscal, adică tot din taxe, ceea ce afectează venitul populaţiei în viitor, nu neapărat la timpul prezent. În situaţia în care deficitul sistemului de pensii este acoperit prin majorarea subvenţiilor de la bugetul de stat, apare o redistribuire de cheltuieli în detrimentul investiţiilor publice, al cheltuielilor de personal sau al cheltuielilor materiale şi de servicii. Cum este puţin probabil ca un guvern să-şi reducă cheltuielile, ţinând cont de apetenţa pentru politici pro-ciclice, anticipez o creştere de taxare, prin reintroducerea impozitării progresive, într-un moment în care nu există altă cale de ieşire. Anul 2015 o să fie hotărâtor în această privinţă.

Impactul reducerii CAS asupra firmelor O plată mai mică la bugetul asigurărilor sociale de stat poate avea efect pozitiv pentru 9,35% din totalul întreprinderilor din România, dintre care 7,66% sunt întreprinderi mici (44.000 de firme), 1,35% sunt întreprinderi mijlocii (7.796) şi 0,24% întreprinderi mari (1.348). Reducerea CAS are efect semnificativ asupra cheltuielilor de personal la întreprinderile mijlocii şi mari, întrucât acestea au un număr ridicat de salariaţi. Dar, tot aceste întreprinderi sunt cele care suportă cel mai mult efectul negativ al altor taxe, precum TVA la nivelul de 24%, dacă ţinem cont de cifra

lor de afaceri şi taxa pe construcţii speciale introdusă în acest an. Şi atunci se pune întrebarea ce au câştigat aceste întreprinderi, dacă presiunea fiscală este cam aceeaşi sau chiar mai mare decât în anii precedenţi.

Cât priveşte microintreprinderile care au o pondere de 90.75% în totalul întreprinderilor româneşti, efectul este neglijabil, acestea având între 0-9 angajaţi, cu mari fluctuaţii de personal. În această categorie sunt cuprinse întreprinderile individuale şi societăţile comerciale înfiinţate mai mult pentru acoperirea venitului unei persoane. În privinţa angajaţilor, efectul este negativ, întrucât deşi aceştia vor avea mai puţin de plătit în contul contribuţiilor sociale, vor avea o pensie mai mică în viitor. Cei mai afectaţi sunt cei din eşantionul de populaţie peste 35 de ani care nu pot cotiza la pilonul II de pensii (pensii private obligatorii), întrucât au depăşit limita maximă de vârstă.

Ca să-şi menţină o pensie decentă, aceste persoane vor trebui să se înscrie la un fond privat de pensii, bazat pe contribuţii voluntare.

Tehnic acest lucru este posibil, dar greu de îndeplinit. Suma lunară minimă necesară porneşte de la 50 de lei şi nu poate depăşi 15% din salariul brut. Cu cât o persoană se apropie de vârsta de pensionare, cu atât trebuie să cotizeze mai mult, ca să beneficieze de pensie. În condiţiile în care venitul mediu pe gospodărie în România nu depăşeşte 2.300 de lei, efortul de a face plăţi suplimentare la un fond de pensii devine inutil, întrucât constrângerile fiscale şi priorităţile de consum pe termen scurt sunt mai importante decât economisirea pe termen lung.

Prin urmare, reducerea CAS nu este un beneficiu, ci un cost social net. Măsura ar fi trebuit să aibă la bază o modelare economică, nu doar un calcul ipotetic acompaniat de tot felul de ipoteze care duc sistemul public de pensii în hazard. Totodată, guvernul ar fi trebuit să procedeze mai întâi la reformarea sistemului public de pensii prin crearea unui fond de acumulare care să joace rolul de „netezire” pentru acoperirea deficitelor în viitor. n

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

Interviu realizat de Marius Benţa

Mediul online, veriga dintre micro şi macro

E

tânăr, e american și vorbește cu entuziasm despre schimbarea pe care mediul online a adus-o în vieţile noastre și, mai ales, în conexiunile noi pe care le-a creat între diferitele scări la care se agregă societatea noastră și economia. E o schimbare care înseamnă dezvoltare și progres, crede economistul Aldous Mina, care a găsit și un nume nou pentru ea: faceconomics.

A scris o carte, iar acum călătorește în întreaga lume pentru a o promova: „Faceconomics. Like It!: Face The New World Market”. Faceconomics este „the new normal" în businessul internaţional, întrucât aduce noi deschideri ale pieţei și dezvoltări extrem de rapide prin noile tehnologii care stau la baza lui. Pe Aldous Mina l-am întâlnit la un workshop organizat de American Cornerul Bibliotecii Judeţene din Cluj, unde și-a prezentat cartea unui grup de jurnaliști și oameni de afaceri. Ca orice american adevărat, lasă impresia că e mai important pentru el să „get things done” mai degrabă decât să se formalizeze prin discurs și ţinută. Dovadă că, după câteva minute după ce-l cunoști, te invită să-i spui Al. Ca orice american, Al are convingerea că lucrurile, contextual, merg într-o direcţie bună și că responsabilitatea e a individului de a profita sau nu de direcţia valului și de a-și face managementul propriilor interese și valori. Al e din statul Virginia și a studiat Afaceri Internaţionale la Liberty University in Central Virginia, apoi la Londra, în Scoţia, în Ţara Galilor și în Irlanda. A călătorit în mai multe ţări, iar în 2007 a fost invitat de Guvernul României să colaboreze în domeniul dezvoltării instituţionale din partea United States Peace Corps. În 2008, a organizat la Iași primul forum economic de dezvoltare găzduit de municipalitate.

Marius Benţa: De ce credeţi că avea nevoie lumea economiştilor de un nou concept - faceconomics - atâta timp cât existau deja macroeconomia, freeconomics şi altele?

Aldous Mina: Conceptul de faceconomic este noua normalitate în noua piaţă mondială în care globalizarea pieţei devine o latură a modului nostru de interacţiune ca indivizi, comunităţi și culturi într-o dimensiune cu totul diferită faţă de ceea ce însemna în dezvoltarea 170 SINTEZA # 8, septembrie 2014

171 SINTEZA # 8, septembrie 2014

economică micro și macroeconomia. Oamenii aveau acces la informaţie, bunăoară, la nivelul universităţilor sau a învăţământului preuniversitar în încercarea lor de a formula o manieră de adaptare la dezvoltarea economică. Astăzi, oamenii au acces la informaţie instantaneu, potrivit necesităţilor proprii de prioritizare a informaţiei și de stabilire a criteriilor de relevanţă.

Conceptul pe care îl propun eu este un pic diferit, întrucât e vorba de simultaneitate și de un efect de multiplicare. Spre exemplu, oamenii publică pe reţelele de socializare preferinţele lor în materie de brand, de artist, de politician ori de scriitor preferat, iar prietenii lor din diferite părţi ale lumii pot vedea și accesa imediat informaţiile publicate de ei.

- Deci era nevoie de un concept nou, pentru că fenomenul în sine e complet nou…

- Ţine de capacitatea noastră de adaptare printr-o manieră care nu era disponibilă înainte. Chiar dacă aveam la dispoziţie cărţi, documente, date istorice, înregistrări, acestea nu erau „împachetate" la fel.

Faceconomic se referă la această modalitate nouă de împachetare a informaţiei și la modul ei de acces.

Aceasta e dimensiunea care o face specială. Fiecare are acces astăzi la informaţii dintr-o anumită zonă a globului printr-un singur click, dacă are un prieten în acea parte a lumii și înţelege limba lui și ceea ce transmite el prin imagini și concepte…

- Iar geografia nu mai contează…

- Așa e, nu mai există bariere în calea informaţiei…

- Dar acest cuvânt, �prieten�, pe care tocmai l-aţi menţionat şi care pare să fi devenit atât de important în lumea Facebookului - întocmai precum termenul „like” - credeţi că a fost îmbogăţit prin noile sensuri pe care le-a primit astfel?

- Aș spune că, dintr-o anumită perspectivă, înţelegerea noastră a ideii de prietenie a fost îmbogăţită: unii pot evalua mai ușor personalitatea și caracterul unui om prin modul în care interpretează informaţiile postate, în vreme ce la alţii pot apărea sentimente de invidie sau furie pentru că, probabil, simt că prietenul respectiv nu e cel care ar vrea ei să fie. Oamenii sunt deci expuși unor  dimensiuni multiple, însă totul

I N TEL IG ENT

depinde de modul în care un individ evaluează și interpretează ceea ce citește și ce vede. Dacă prietenul tău are facultate și tu nu ai, dacă prietenul tău face bani mulţi și tu nu faci, dacă prietenul tău călătorește în toată lumea și tu nu-ţi permiţi, e normal că te simţi gelos, întrucât nu ai acces la aceeași calitate a vieţii la care are el acces. De asemenea, poate citești despre cineva care nu are acces la educaţie sau trăiește în sărăcie, iar tu te bucuri de aceste șanse, iar atunci simţi nevoia de a ajuta.

Toate aceste lucruri au căpătat o dimensiune diferită în zilele noastre. Nu împărtășim neapărat greutăţile noastre cu prietenii, nu ne împărtășim singurătatea cu ei.

- Am pus această întrebare pentru că, la întâlnirea din această seară au fost aproximativ douăzeci de persoane la această masă şi am avut senzaţia că unii dintre ei s-ar putea să-mi fie prieteni pe Facebook.

A fost doar o senzaţie, pentru că niciunul dintre ei nu e printre cei cu care ne salutăm pe stradă, şi totuşi unii dintre ei probabil că sunt în lista celor câteva sute de prieteni pe care îi am pe acea reţea de socializare. Deci nu aduce Facebookul şi o anumită superficialitate în înţelegerea cuvântului „prieten”?

Prietenie, în sensul tradiţional al cuvântului, înseamnă ceva cu totul diferit, nu?

- Aveţi dreptate, însă avem și ocazia de a ne face prietenii noi. Atunci când află mai multe despre persoana ta, încep să te respecte, să aibă încredere în tine și să spună, „ăsta e genul meu de oameni”, în vreme ce pe alţii simt nevoia să-i evite pentru că presimt că ar putea avea probleme cu ei. Deci totul ţine de transparenţă. Eu, unul, nu mă strădui să mă „împrietenesc” cu oricine, însă dacă cineva care simte că vrea să fiu în cercul lui, îmi cere prietenia, atunci sunt, de regulă, deschis. E modul modern de adaptare la schimbările din lume.

- Aţi menţionat în prelegerea anterioară că, dacă nu oferim pe Facebook „conţinut” care să fie valorizat de către ceilalţi, riscăm să ne izolăm. Asta e ceva ce face sens, în primul rând, în sens comercial, dar poate şi în sens social. Cedeţi că Facebook-ul a inventat sau poate doar a scos la iveală mai puternic, teama noastră de izolare? Teama de a nu fi în stare să oferim conţinut adecvat?

- N-aș crede că vinovatul e Facebook sau vreo altă reţea de socializare. Nu din cauza reţelelor au oamenii astfel de probleme. Oamenii au astfel de probleme pentru că le aveau dinainte…

- Dar poate Facebook le-a scos mai puternic la iveală?

- Poate că devin mai vizibile pe reţelele de socializare, dar nu reţelele sunt cauza. Asta e personalitatea oamenilor. Unii, în anumite etape din viaţa lor, s-au maturizat, iar alţii nu. Unii sunt mai independenţi, alţii nu. Nu poţi pune vina pe o platformă de socializare pentru probleme individuale care ţin de personalitate ori de caracter. Nu face sens.

- Credeţi în progres?

- Dacă cred în progres? Absolut! Aici e esenţa.

Motivul pentru care vreau să promovez conceptul de faceconomic e pentru că aduce cu sine progresul într-o 172 SINTEZA # 8, septembrie 2014

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

dimensiune nouă. Te învaţă să gândești într-o sferă mai largă, cu mai multe dimensiuni, la care nu aveai acces înainte. Astăzi, cu toţii avem acces la aceasă sferă.

termeni specifici, concreţi, demonstrabili. Eu pot dovedi ce am scris: că oamenii din întreaga lume folosesc economia acestor reţele pentru dezvoltare economică.

care le are pagina de Facebook a FMI cu numărul de like-uri pe care le are, să zicem, un filmuleţ haios cu pisici, mă tem că pisicile ies câştigătoare.

- Aveţi deci o credinţă în progres şi în faptul că Statele Unite sunt o ţară care a fost mânată mereu de o dorinţă de schimbare a mentalităţilor şi a lumii.

Există o justificare morală pentru asta?

- Deci credeţi sau nu că ar exista o latură întunecată a reţelelor sociale?

- Nu toată lumea e interesată de economie. Pentru asta am creat faceconomics: am vrut să poată fi inteligibilă pentru oricine, la un nivel comun. Nici mie nu-mi e ușor să atrag un număr mare de like-uri.

Nu contează însă like-urile; contează cine citește, cine înţelege conţinutul. Pentru mine, asta e mult mai benefic. Pentru că nu poţi dezvolta o comunitate sau o agendă fără ca acea comunitate să absoarbă, de la bun început, informaţia. Repet deci, ei încearcă să promoveze coerenţa, transparenţa și o dimensiune de serviciu deschis în utilizarea informaţiei pentru populaţia României și pentru întregul glob, dat fiind că există și conţinut referitor la alte părţi ale lumii. Acesta e specificul lor: trebuie să le înţelegeţi structura și modul de operare și motivele pentru care evită să vorbească despre ceea ce fac cu reporterii din mass-media. La evenimentele lor, presa din categoria profesionistă este invitată. Când spun profesionistă, mă refer la acea presă care e privită de guvern drept presă credibilă, la nucleul presei profesioniste din România.

- Cred că America trece printr-o etapă de trezire spre care societatea a aspirat întotdeauna: am dorit armonie, am dorit incluziune socială, dar nu am ajuns încă acolo. Suntem încă în procesul de dezvoltare a noi forme de adaptare, astfel încât să simţim că facem parte dintr-o singură ţară. Nu cred că SUA e o ţară care să să promoveze americanizarea lumii, nu e specificul nostru…

- Dar Facebook-ul e ceva profund american, la fel ca Internetul…

- America nu a inventat Facebookul. America a găsit modul de adaptare la Facebook. Reţeaua a fost creată de o mână de oameni. Noi am adaptat-o la un fel de a înţelege reţeaua socială ca societate, iar lumea s-a adaptat și ea, întrucât reţeaua a devenit accesibilă întregii lumi. Dar nu America a creat-o, ci un grup de indivizi care voiau să promoveze relaţionarea socială în mediul online. Și a prins. Oamenii au găsit că e cool, că le poate oferi experienţe noi, astfel că au sărit în barcă. Cineva m-a întrebat azi care e targetul cărţii mele și am răspuns că nu există un target specific, dat fiind că oricine poate înţelege fără probleme ce scrie în ea. Aceasta e ideea. Dacă m-aș adresa doar unui anumit tip de oameni, unui segment, aș rata scopul de a promova o mai bună înţelegere a comunităţii globale și a incluziunii sociale prin dezvoltare economică.

- Unde e localizată teoria faceconomics, la nivelul micro sau macroeconomic?

- La ambele. Chiar asta e definiţia: „Faceconomic e un mod de adaptare macro/microeconomică a dezvoltării sociale și economice folosind reţelele sociale pentru a influenţa schimbări în dezvoltarea de piaţă la nivel global.

- Deci e o verigă între micro şi macro?

- Da, pentru că acum totul se petrece în simultaneitate. Dacă postezi pe pagina ta de Facebook o fotografie cu un produs, spre exemplu o sticlă cu apă minerală, o va vedea și prietenul tău din Cluj și cel din Londra și amândoi vor vrea s-o cumpere. Fenomenul există atât la nivel micro, cât și la nivel macro.

- Credeţi că există lucruri de care ar trebui să ne temem în calitate de utilizatori ai reţelelor sociale? Ar trebui să fim îngrijoraţi, spre exemplu, de supravegherea discretă a NSA-ului (Agenţia de Securitate Naţională a SUA, n.r.) pe diferitele reţele?

- Nu pot vorbi în numele vreunei agenţii a guvernului american…

- Dar puteţi vorbi în numele utilizatorilor, în numele oamenilor, dat fiind că sunteţi şi dumneavoastră un utilizator…

- Nu pot să vorbesc în termeni generali, doar în

- Există o latură întunecată în orice. Poţi găsi o latură întunecată în mesajul unui film de pe Youtube sau într-o fotografie, în orice. Nu pot vorbi despre acest fel de generalizări ale influenţelor din aceste reţele sociale, întrucât e vorba de prea multe lucruri. Depinde cine evalueaza o anumită informaţie, depinde cum o vede și ce asociaţii face pe baza ei. Tot ce pot spune eu, din înţelegerea mea legată de economie și de dezvoltarea economică prin intermediul reţelelor sociale, e că există progrese care se datorează utilizării acestor social media. Să ne uităm numai la ce a făcut Banca Mondială ori Fondul Monetar Internaţional. Aceste instituţii au pus informaţii pe reţelele de socializare — pe Youtube, pe Facebook, pe Twitter, pe LinkedIn — astfel încât lumea are acces la aceste informaţii. Există pe Youtube un interviu pe care l-am luat eu reprezentantului FMI… - Îmi pare rău să vă contrazic, dar FMI nu excelează la capitolul transparenţă. Ce ştim în cazul României, e că s-a luat un împrumut uriaş, de vreo 20 de miliarde de euro dacă nu mă înșel, însă dacă cineva mă întreabă ce s-a făcut cu aceşti bani, mi-ar fi greu să răspund şi nu ştiu dacă ar fi mulţi în această ţară care ar fi în stare să răspundă, cu toate informaţiile de pe Facebook şi de pe LinkedIn…

- Eu vorbesc despre agenda FMI-ului, pe care o găsiţi pe pagina lor de Facebook, despre modul lor de a folosi reţelele sociale…

- Dar transparenţa nu e punctul lor forte…

- Trebuie să vedeţi exact ce anume postează, să analizaţi mai întâi conţinutul publicat de ei. Nu putem spune că nu sunt transparenţi. Sunt transparenţi.

Au venit la evenimentul pe care l-am organizat eu în luna mai, „FMI în era Faceconomics” — îl puteţi găsi pe Youtube — și au încercat să fie cât se poate de transparenţi…

- Îmi cer iertare că vă întrerup… dar de fiecare dată când FMI are vreo întâlnire cu reprezentanţii guvernului român, presa nu are acces la întâlnire.

Sunt opaci cu desăvârşire, dovedesc o secretomanie ciudată, de parcă s-ar întâlni să bea ori să facă cine ştie ce…

- FMI nu lucrează pentru poporul român. Ei lucrează în tandem cu guvernul român și oferă asistenţă guvernului, astfel încât guvernul să ofere asistenţă populaţiei. Eu nu pot vorbi despre FMI, despre ce face și ce nu face. Ce pot eu să spun e că trebuie să priviţi la agenda pe care o au ei, iar informaţiile legate de agenda lor se găsesc pe Facebook și pe LinkedIn și pe alte pagini de social media. Ei au făcut asta în trecut, iar acum se dezvoltă și mai mult în acest sens, împărtășesc informaţii cu întreaga lume. E punctul meu de vedere, întrucât nu pot vorbi în numele lor. Asta am observat eu că fac, că se dezvoltă și se promovează transparent.

- Însă dacă vom compara numărul de like-uri pe 173 SINTEZA # 8, septembrie 2014

- Cum vedeţi chestiunea responsabilităţii? Unii consideră că Facebook e responsabil pentru unele mişcări sociale, cum a fost cazul Primăverii Arabe.

S-a spus că astfel de revoluţii nu ar fi fost posibile fără reţelele sociale. Dacă o astfel de mişcare ia o turnură negativă, suntem întreptăţiţi să dăm vina pe Facebook?

- „A da vina” nu ar fi expresia potrivită… (râde) - În general, când ceva merge prost, oamenii au tendinţa să găsească pe cineva pe care să dea vina…

- Oamenii fac întotdeauna asta. Eu nu aș da vina pe social media sau pe cineva asociat cu social media, întrucât fiecare dintre noi deţinem controlul informaţiei pe care o publicăm sau al materialelor pe care le încărcăm pe un site de socializare și trebie să știm cum să ne gestionăm profilul. Deci reţeaua în sine nu intră în ecuaţie, pentru că noi controlăm ceea ce punem la dispoziţia altora. Această dimensiune e atât de puternică, pentru că fiecare poate avea acces la informaţiile noastre din orice parte a globului.

- Vedeţi vreun concurent serios Facebookului în acest moment? Facebook a fost un competitor serios presei tradiţionale - ziarul, radioul, televiziunea…

- Cine știe? Oamenii sunt creativi prin natura lor.

Următoarea chestie hot poate apărea oricând.

- Deci n-aţi remarcat-o încă…

- Încă nu. La un moment dat, lucrurile vor evolua.

Cine știe însă din ce parte a lumii va veni și cum va fi folosită? În acest moment, social media e promotorul dezvoltării noului tip de piaţă globală. Aceste noi medii sunt folosite, în unele ţări care înainte erau sărace ori subdezvoltate, drept catapulte economice, sunt folosite pentru dezvoltarea economică. Acest lucru e vizibil tot mai frecvent. Însă, în ultimă instanţă, mai important decât informaţia pe care o partajăm în mediul online e modul în care controlăm ceea ce partajăm. n

NEW AGE

Academia bunului business

Elena Nicolae

În America, marii giganţi ai tehnologiei militează pentru o programă școlară competitivă, pentru o finanţare mai puternică a știinţei și educaţiei tehnice și pentru reforme în domeniul imigraţiei, astfel încât să poată „importa” oameni calificaţi. În România, un antreprenor din IT a înţeles că rezolvarea nu este să aștepţi ca alţii să-ţi rezolve problemele.

Bogdan Herea finanţează prin propria sa companie de IT, PITECH+PLUS, prima şcoală privată de programare din România.

174 SINTEZA # 8, septembrie 2014

175 SINTEZA # 8, septembrie 2014

NEW

AG E

N EW

AGE

n Deşi a stat mai bine de un deceniu în Franţa, după finalizarea studiilor pe care le-a făcut la Lyon, Bogdan Herea a ştiut de la bun început că se va întoarce acasă, în România

n Nu doar angajaţii Google se relazează în timpul programului, ci şi elevii de la ACADEMY+PLUS

e spatele cărţii sale de vizită, Bogdan Herea, CEO și fondator al companiei de tehnologie Pitech+Plus, are imprimat portretul lui Darwin și un slogan: „Engineered to Evolve”. De această dată, evoluţia pe care o programează nu se limitează doar la businessul de câteva milioane de euro pe care l-a fondat în urmă cu opt ani la Cluj, ci își propune să rezolve o problemă de sistem - decalajul dintre ceea ce oferă școala românească și nevoile pieţei. Concret, omul de afaceri lansează în această toamnă Academy+Plus, o platformă de educaţie alternativă, menită să creeze noua generaţie de antreprenori high tech, gata să schimbe lumea și să devină întreprinzători înainte de a termina facultatea. Școala este dezvoltată în parteneriat cu cea mai mare universitate privată de informatică din Franţa, Ecole 42, durează trei ani, iar la final absolvenţii primesc o diplomă valabilă în Uniunea Europeană. A, și cel mai important amănunt – cursurile sunt gratuite.

în partea cealaltă, sunt nemulţumiţi tot timpul și nu așteaptă decât să li se dea – compania la care lucrează, statul – trebuie să li se dea. Sunt într-o stare de spirit care este și foarte pesimistă în momentul de faţă și foarte demotivată”. De ce Cluj și nu București? În 2002, Bogdan Herea a făcut un studiu de piaţă pentru firma la care lucra și care dorea să-și deschidă în România un centru de dezvoltare sau să găsească aici un partener de afaceri. „M-am uitat la Cluj și București. Și mi-am dat seama că potenţialul mai mare îl are Clujul, spre care se orientaseră deja companii mari, ca AROBS sau Alfa Global Solutions care a devenit Endava. În 2005 în București era și o nebunie foarte mare, logistic vorbind. Era aglomeraţie și era mai scump decât Clujul. Acum lucrurile s-au echilibrat, ba chiar s-au inversat din anumite puncte de vedere, cum ar fi salariile pe anumite segmente, care sunt mai mari la Cluj decât la București. Nu e o situaţie generală, dar este o tendinţă”, explică antreprenorul.

A ales Clujul și pentru că viaţa e mai plăcută aici, iar cu acest argument a convins și alţi oameni să lase Capitala pentru Transilvania. Unul dintre ei este Irina Ardeleanu, cea

P

Fără „aproape” merge Bucureștean la origini, Bogdan Herea a ajuns pentru prima dată la Cluj pe vremea liceului, în clasa a IX-a, când a participat la faza naţională a Olimpiadei de Fizică. A fost cea mai importantă performanţă școlară a sa, așa că a rămas cu o amintire frumoasă despre oraș, fără să știe că acest amănutul acesta va conta destul de mult mai târziu în viaţa sa.

Când a terminat liceul, în 1993, și-a depus dosarul la Institutul Naţional de Știinţe Aplicate din Lyon, o școală de ingineri cu specializarea informatică. Nu spera să obţină bursă, așa că se pregătea de admitere la Cibernetică, în București, când a fost informat că dosarul său a fost aprobat.

Toamna l-a găsit în Franţa, încercând să înveţe informatică în limba lui Moliere, alături de studenţi din 23 de state ale 176 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Uniunii Europene sau aspirante la integrare, dar și din ţări precum Rusia sau Ucraina. „Noi, românii și polonezii, aveam cel mai buni nivel din Europa de Est”, își amintește el, precizând că sistemul de la Institutul de Știinţe Aplicate care i-a ajutat foarte mult pe elevii străini să se adapteze, seamănă mult cu ceea ce se va face la Academy+Plus: „Are un focus important, cel puţin la începutul școlarizării, pe partea practică, pe lucrul în echipă, pe tot ceea ce înseamnă excelenţă. Adică lucrurile ori merg, ori nu merg, nu există «aproape» merg. V-aţi urca într-un avion care «aproape» merge?”.

Apetenţa pentru excelenţă l-a făcut rapid să înţeleagă că primise practic „bilet de voie” către o altă mentalitate într-o perioadă destul de restrictivă pentru tinerii din România, așa că după absolvire a mai rămas câţiva ani în Franţa, pentru a-și dezvolta experienţa în domeniul informatic și abilităţile antreprenoriale. Însă în 2005, deși devenise deja cetăţean francez, a ales să renunţe la oportunităţile profesionale din Franţa și să încerce o nouă provocare: PiTechnologies, o companie de IT pe care a fondat-o în Cluj-Napoca, România.

Despre decizii „Mi-am dorit dintotdeauna să plec și să mă întorc.

Oricum, eu acum mă consider un cetăţean european, cel puţin, dacă nu al lumii, și casa mea e peste tot. Am trăit 13 ani în Lyon și călătoresc peste tot în lume. E și o stare de spirit, cred”, explică Bogdan Herea decizia de a se întoarce în România. Dincolo de argumentul sentimental a avut și un motiv pragmatic: „Avantajul nostru este unul cultural aș zice, vizavi de Franţa. Cel puţin în mediul nostru, lumea nu are o problemă cu munca. Oamenii muncesc în continuare și nu sunt formataţi să aștepte să li se dea. Francezii au ajuns

177 SINTEZA # 8, septembrie 2014

care se ocupă de tot ceea ce înseamnă administrare la Academy+Plus. „O să se întâmple locuri bune la Cluj.

Sunt 1.000 de studenţi francezi la Universitatea de Medicină și o să fie și mai mulţi. Ar fi frumos să începem să-i convingem să și rămână să lucreze aici. Să se inverseze brain draine-ul.

Clujul e foarte conectat cu Europa, e un loc în care îţi face plăcere să locuiești”, spune el. Există însă o condiţie: ca orașul să-și continue dezvoltarea.

Despre adaptabilitate Compania pe care a înfiinţat-o la Cluj în 2005 se numea PiTechnologies și avea 10 angajaţi. PITECH+PLUS - după rebranding - numără astăzi 7 birouri cu echipe operaţionale specializate în diverse tehnologii, un produs informatic care va fi lansat la finalul anului și o școală de programare: ACADEMY+PLUS. În 2013, PITECH+PLUS a avut o cifră de afaceri de 3,5 milioane de euro și 170 de angajaţi, marcând un ritm de creștere anual de aproximativ 40% al cifrei de afaceri și de 50% în ceea ce privește personalul, lucru care se va întâmpla și anul acesta. Asta în condiţiile în care Bogdan Herea își propusese iniţial să crească compania până în 2010, când, spuneau estimările,

ar fi fost cel mai potrivit să o vândă. „Dar a venit criza care, în loc să ne facă rău, ne-a făcut bine, adică s-au blocat lucrurile în Europa de Vest și clienţii au încercat să scadă costurile externalizând din business”, spune el. Lipsa de forţă de muncă globală din domeniu l-a făcut să-și schimbe radical planurile de exit: „În acest moment, în Europa lipsesc 700.000 de informaticieni și devine o problemă de siguranţă naţională, pentru că depindem din ce în ce mai mult de China și India”. Iar dacă iniţial au reprezentat o alternativă bună pentru un buget de criză, chinezii și indienii pun acum probleme serioase marilor companii. „Chiar săptămâna asta am discutat cu o companie, o mare bancă franceză prezentă și în România, care ar vrea să relocheze în Europa o parte din echipele pe care le are în India, din cauza diferenţei de fus orar, de cultură și de limbă”, explică Herea, care a investit constant în programe de training intern, prin care a instruit până acum aproximativ 150 de oameni. „Am pornit cu stagii de vară organizate împreună cu Universitatea Tehnică și cu «Babeș-Bolyai» și am început să facem lucrurile din ce în ce mai complexe și mai structurate până când am ajuns la o perioadă 

Academy+Plus coordonate tehnice Academy+Plus se adresează în special elevilor de liceu pasionaţi de informatică, dar şi altor persoane care doresc să se specializeze în domeniul IT. „Obiectivul nostru este să atragem cei mai determinaţi elevi, astfel încât, la finalizarea acestui program măsurat în proiecte, să lansăm în piaţă o generaţie de absolvenţi pregătiţi să lucreze atât pentru companii, cât şi pentru ei înşişi”, se arată pe site-ul academiei.

ADMITERE. Vor beneficia de cursurile academiei acei candidaţi care îşi vor întrece limitele într-ale programării în cadrul unei testări de 28 de zile denumită Piscina. Înscrierile se fac până la 29 septembrie, iar cursurile propriu-zise încep în noimbrie.

CURSURI. Toţi cei trei ani de şcolarizare sunt gratuiţi. Aşa cum se întâmplă la partenerul din Franţa, Ecole 42, elevii vor fi îndrumaţi pe parcursul şcolii de mentori şi vor avea de găsit soluţii la probleme informatice contratimp, cum se întâmplă de fapt şi în situaţii reale.

ANTREPRENORIAT. Elevii vor avea posibilitatea să îşi exprime creativitatea în idei de business digital şi să vadă ce înseamnă să îţi construieşti propria afacere. Astfel, pe lângă Academie va funcţiona în viitor un Incubator de Start-Up care va finanţa ideile creative de business ale cursanţilor.

Principalul avantaj pe care-l are în acest moment România, pe lângă fusul orar, similarităţile culturale și limba, este mobilitatea. Ne urcăm în avion și mergem unde trebuie.

Nu ne mai trebuie viză în Europa, iar dacă intrăm în Schengen o să fie și mai bine.

Să aduci un indian să lucreze în Europa este aproape imposibil”, Bogdan Herea, CEO și fondator PITECH+PLUS

178 SINTEZA # 8, septembrie 2014

179 SINTEZA # 8, septembrie 2014

NEW

AG E

N EW

AGE

de training de șase luni, pentru care recrutam de trei ori pe an”. De aici și până la o școală în adevăratul sens al cuvântului nu a fost decât un pas – parteneriatul cu Ecole 42.

Modelul francez

Despre evoluţie Soluţia internshipurilor a fost sesizată și de alte firme de IT din Cluj, care au început, la rândul lor, să facă traininguri în vederea recurtării de personal. PITECH+PLUS s-a văzut astfel pusă în faţa unei dileme: să continue aceste programe, asemeni competitorilor, chiar dacă într-un ritm mai accelerat, având în vedere cererea, sau să facă altceva. „A fost și o conjunctură de factori. Anul trecut l-am întâlnit pe Antoine Bordier, care a lucrat la câteva companii pe care le cunoșteam dinainte, calitatea pe care el a pus-o când am discutat prima oară a fost un carnet de adrese enorm de mare, deci este conectat cu foarte multă lume în Franţa, în toate domeniile posibile și imaginabile. Și în felul ăsta am ajuns să intrăm în contact cu Ecole 42 din Paris. Îl cunoștea colateral pe Xavier Niel, fondatorul și finanţator al școlii și pe directorul acesteia, Nicolas Sadirac.

Xavier Niel are o firmă de telecom, a treia din Franţa, și a demarat acest proiect, Ecole 42, din același motiv ca noi: criza de informaticieni”, spune Bogdan Herea.

Una peste alta, o școală de programare pare o variantă mult mai ieftină pentru PITECH+PLUS. Astfel dacă în cazul internshipurilor cheltuielile se ridicau la 7-8.000 de euro de persoană, în cazul ACADEMY+PLUS se vor ridica la doar 3.000 de euro de persoană, cu dezavantajul că, în a doua variantă instruirea se termină în trei ani și nu în șase luni. Investiţia iniţială în amenajarea spaţiul, achiziţionarea calculatoarelor, traducerea bibliografiei din franceză în română se ridică undeva la 150.000 de euro, iar școala va presupune cheltuieli anuale de funcţionare de aproximativ 15.00020.0000 de euro (chiria – Academia funcţionează în Coratim Business Center, o clădire de birouri din fosta zonă industrial Clujana; salariile echipei etc). Resursele vor fi folosite însă la maxim - pentru 120 de elevi, la cât este gândită capacitatea initial maximă, este nevoie de șase profesori/ mentori și 60 de calculatoare, care 180 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n La academia de programare este cafea la discreţie, iar amenajările vor include duşuri pentru cei pe care inspiraţia nu-i lasă să ajungă pe-acasă

Pe vremea mea erau și puţine joburi pe piaţă, iar la selecţie veneau doar absolvenţii de facultate.

Acum vin după ce termină liceul”, Constantin Scrob, development manager la PITECH+PLUS

pot fi folosite în ture, după programul pe care și-l fac elevii - iar calitatea obţinută o să fie mai bună, pentru că tinerii vor fi recrutaţi mai devreme și vor putea fi formaţi mai bine nu doar profesional, ci și uman. Iar asta înseamnă adevărata evoluţie.

Despre competenţe Cum se potrivește însă acest proiect în sistemul românesc de educaţie? „Este o alternativă și un complement”, spune Bogdan Herea, precizând că îi împinge pe viitorii elevi să-și termine facultatea. „Nu facem trainguri ca să-i împiedicăm să-și dea licenţa sau să facă master – că asta este o dezbatere destul de aprinsă între firmele de IT și universităţile din Cluj. Ce se întâmplă este că, într-adevăr, nu mai merg atât de mulţi spre master și spre doctorat, pentru că câștigă mai mult muncind.

Aceasta este acum dinamica. Dar eu cred că nu putem să facem performanţă pe termen lung, dacă nu avem persoane capabile să facă cercetare. Și nu poţi să te inventezi cercetător dacă nu treci niște etape.

Masterul, doctoratul în special, asta fac. Trebuie să citești foarte mult, să sintetizezi, să scrii articole… e complicat să fii doctor. Nu e așa simplu”.

Și deși acum nu se mai cere o diplomă la angajare, ACADEMY+PLUS va oferi una, recunoscută în Uniunea Euopeană. „Am acreditat una dintre companii la ITM ca fiind centru de formare profesională, deci putem să le dăm un certificate, de formare profesională ca analişti programatori.

Dar vrem să acredităm mai multe asemenea competenţe, cum este cea de project manager, pentru că avem timp să le facem în trei ani”, spune Herea. În stresantul și inovatorul domeniu al tehnologiei, inclusiv obiceiurile de recrutare se schimbă rapid. „E o chestie diferită faţă de acum șase ani, când m-am angajat eu. Asta și pentru că acum candidaţii vin mult mai devreme la interviuri. Pe vremea mea erau și puţine joburi pe piaţă, iar la selecţie veneau doar absolvenţii de facultate. Acum vin după ce termină liceul”, spune Constantin Scrob, development manager la PITECH+PLUS, în cadrul departamentului Java. El a înţeles foarte repede că în acest domeniu, învăţarea nu se oprește niciodată, iar competenţele sunt extrem de flexibile: „În compania noastră, funcţia de development manager înseamnă foarte multe lucruri și activităţi. Înseamnă și relaţia cu clientul, managementul echipei care dezvoltă sau testează, recrutare de personal”, lucruri imposibil de învăţat la facultate. Cu toate acestea, Constantin apreciază perioada petrecută în Politehnică. „Pe lângă matematică, fizică, informatică și tot ce am mai făcut acolo, mi-a dezvoltat un stil de gândire care mă ajută să trec peste probleme. Pentru mine, lucrul acesta este mai importantă decât cunoștinţele dobândite. Pentru că mediul informatic e oricum foarte dinamic, nu ai ce să înveţi astăzi ca să știi mâine, tot timpul trebuie să te pregătești. Și important este să știi cum, iar abilitatea asta am câștigat-o în facultate”.

De altfel și Bogdan Herea se gândește, pe termen lung, la un parteneriat cu universităţile pentru că „nouă ne lipsește un pic ce au ei pe partea teoretică și lor poate le-ar fi de folos ce avem noi în plus pe partea practică”.

De parteneriate sunt interesate și asociaţiile profesionale din domeniu – Cluj Hub, acceleratorul de start-up Spherik, Cluster IT, firmele mari de IT, dar și ambasadele și camerele de comerţ. Și asta pentru că, pe termen scurt ACADEMY+PLUS scoate pe piaţă profesioniști, dar pe termen mediu și lung va putea lansa adevăraţi antreprenori. Ceva nu tocmai la-ndemâna oricui. n 181 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Parteneriatul dintre ACADEMY+PLUS şi Ecole 42 nu înseamnă doar o programă şcolară comună, ci şi schimburi de experienţă între elevii de la Cluj şi cei din Paris. Astfel, este posibil ca chiar de anul viitor să vină la Cluj între 5 şi 10 francezi pentru a-şi face la Cluj anul II, iar românii vor putea face stagii de pregătire la Ecole 42 începând cu luna ianuarie a lui 2016.

Ecole 42 şi-a deschis porţile în 15 iulie 2013 printr-un neobişnuit proces de selecţie numit Piscina, care durează 28 de zile de testare. Şcoala mizează pe cunoştinţe avansate şi pe calificări în programe de calculator specifice, numele fiind inspirat din cartea „Ghidul călătorului intergalactic", de Douglas Adams. „Astăzi, sistemul francez nu funcţionează.

Este blocat în universităţi de prestigiu care oferă o pregătire incompatibilă cu ceea ce au nevoie businessurile, dar gratuită şi accesibilă. Şcolile publice, de cealată parte, sunt extrem de selective şi admit doar persoane cu pregătire ştiinţifică, iar şcolile private care sunt foarte scumpe oferă instruire calitativă, însă nu încurajează cultivarea mai multor talente”, scrie în motivarea lansării Ecole 42 fondatorul acesteia, omul de afaceri Xavier Niel (foto), care a finanţat personal primii 10 ani de

funcţionare, pentru care va fi nevoie de o sumă estimată între 20 şi 50 de milioane de euro. Ecole 42 este deschisă candidaţilor între 18 şi 30 de ani care demonstrează talent şi pricepere la testele practice de admitere. Pe parcursul acestor teste, viitorilor elevi le este evaluată, practic, abilitatea de a învăţa programe de calculator.

CON VOR B IR I

„Omenirea a scris mai mult decât poate uita” Convorbire cu autorul romanului candidat la Nobel, „Cartea Şoaptelor”, realizată de Ruxandra Hurezean

SINTEZA: Ministru, matematician, parlamentar, economist.

Prima reacţie a multora a fost: nu poţi să fii de toate! Când v-aţi apucat de scris romanul „Cartea şoaptelor” ?

Varujan Vosganian: Am scris primele pagini în 2003, la solicitarea Aurei Christi, care şi-a amintit că am luat un premiu pentru proză în anul 1994. Citind paginile care au devenit apoi primul capitol al romanului, Nicolae Breban mi-a recomandat să continui. Ceea ce am şi făcut.

Convorbiri

Varujan Vosganian s-a născut la 25 iulie 1958, la Craiova, este economist, om politic şi scriitor român.

Este preşedintele Uniunii Armenilor din România de la înfiinţarea acesteia în 1990 şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Pentru romanul „Cartea şoaptelor” (Editura Polirom, Iaşi, 2009) Varujan Vosganian este propus anul acesta de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România la Premiul Nobel pentru Literatură.

- Pentru mulţi, nu doar din politică, a fost o surpriză.

Notorietatea mea politică prevala asupra celei artistice. Interesant este că, printre oamenii politici, „Cartea şoaptelor” nu a avut prieteni şi adversari. Romanul a fost bine primit de cei care l-au citit, dincolo de partide şi de preferinţe politice. De altfel, clubul cititorilor „Căriţii şoaptelor” este foarte prestigios. Pe site-ul romanului <www.carteasoaptelor.ro> , la rubrica «cititori» sunt menţionaţi unii dintre cititorii săi. Dacă în ceea ce priveşte romanul, lucrurile au fost limpezi, nu la fel de clară a fost şi acceptarea faptului că un om de cultură poate face politică. Faptul că sunt scriitor şi pianist a fost văzut adesea ca fiind nelalocul lui pentru un om politic. Ceea ce arată că tranziţia mai are cale lungă până să se termine.

- Vom reveni imediat la roman, dar trebuie să vă întreb ceva: păreţi destul de detaşat în ultima vreme de politica românească.

Ce s-a întâmplat?

- Detaşat nu e cuvântul cel mai potrivit. Politica românească are acum un ritm diferit de cel al începuturilor anilor 90. Atunci politica, pentru cei din generaţia mea, era o profesiune de credinţă.

Acum a rămas doar o profesiune (în cazul fericit). Când am intrat în politică, eram convins că sunt de partea celor buni. Puteam 

Varujan Vosganian 182 SINTEZA # 8, septembrie 2014

- Cum au reacţionat colegii din politică citind romanul? Aţi avut vreo surpriză în acest sens?

183 SINTEZA # 8, septembrie 2014

CONVORBIRI

explica ce e moral şi ce e imoral în politică, care sunt unii şi care ceilalţi. Acum politica nu e nici morală, nici imorală, ci, mai degrabă, amorală, adică indiferentă la reperele de natură morală. Asta îmi dă o oarecare stare de inadecvare.

- Ce părere aveţi despre schimbarea preşedintelui PNL, despre „îngrăşarea” PNL prin asocierea cu PDL? Sunt mişcări inspirate?

propus Academiei suedeze, atât pentru anul trecut, cât şi pentru anul acesta, candidatura „Cărţii şoaptelor” la Premiul Nobel pentru Literatură.

- Aţi fost recent în Armenia, cum este ţara acum?

- Armenia este o ţară frumoasă şi care merită descoperită de europeni. Are o civilizaţie străveche care ar trebui să stârnească admiraţia vestului european. În rest, se găseşte într-o poziţie geografică dificilă, izolată între vecinătăţi neprietenoase.

- Schimbarea preşedintelui PNL s-a datorat faptului că preşedintele în funcţie a demisionat şi a trebuit - E o carte care vă defineşte. Între diluarea ales altul. Aşa că schimbarea preşedintelui a fost specificităţilor unei populaţii şi păstrarea miezului rezultatul unui act de voinţă a fostului preşedinte. El a ei, cartea dumneavoastră se pune de-a curmezişul spus că, dacă PNL nu ia 20% la alegerile parlamentare, istoriei. Spuneţi lumii povestea a ceea ce înseamnă demisionează şi aşa a şi făcut. Opinia mea este că, în să fii armean. Aţi simţit-o ca pe o datorie de conştiinţă? politică, niciodată nu trebuie să spui cu atâta precizie ce-o să faci. Condiţiile sunt foarte schimbătoare.

- „Cărtea şoaptelor” este, se spune, o carte identitară Cât despre alianţa/fuziunea pentru poporul armean. E cu PDL, motivul e simplu. PNL adevărat că între paginile ei nu avea singur resursele necesare se găsesc datele compunerii să ducă bătălia prezidenţială şi A fost prea multă profilului unui popor: credinţa, lupta politică împotriva fostului cântecele, istoria, eroii, legendele, durere pe lume ca aliat din USL. În plus, electoratul bucătăria, destinele individuale să mai adăugăm de dreapta, de vreo 30%, are şi colective, melancoliile şi şi cu imaginaţia nevoie de un reprezentant politic aspiraţiile. Dar „Cartea şoaptelor” puternic. S-a văzut că românii nu nu e o carte doar despre armeni, noastră. „Cartea se pricep la alianţe, deci e nevoie ci şi despre români (cea mai mare şoaptelor” e , de fapt, de un singur partid puternic pe parte a acţiunii se petrece în o întrepătrundere dreapta.

România), despre evrei, despre alte neamuri. E o carte despre între istoria mare, - Cum vedeţi viitorul apropiat? secolul XX. În fond, fiecare Prezidenţialele? pe care o găseşti în popor, fiecare timp, fiecare loc manuale şi tratate, - Din păcate, candidaţii şi, are o carte a şoaptelor a sa. Ea apoi, preşedinţii noştri poartă trebuie doar povestită. Eu am scris şi istoria oamenilor tarele clasei politice, ale nivelului despre lucruri pe care le cunosc. obişnuiţi. Nu am primit mentalităţilor de la noi, atunci E o datorie de conştiinţă să reproşuri pentru asta, când nu le degradează ei înşişi împărtăşeşti lumii ceea ce ştii. prin comportamentul lor. Eu voi dimpotrivă. Eu cred că -Prin urmare, „Cine suntem sprijini, desigur, candidatul pe noi”? O lume întreagă pare să asta este importanţa care l-am desemnat în cadrul PNL. aibă astăzi astfel de frământări. literaturii, să arate În ce priveşte viitorul apropiat, nu Contează istoria, familia, locul?… ne putem vindeca atât de repede. că, de fapt, adevărata Sau e de preferat liberatatea totală, absolută a individului istorie nu se găseşte în - I-am cunoscut pe mulţi pentru a atinge fericirea? armeni, sunt prieteni buni, manuale.

Poţi să-ţi uiţi patria? oameni pe care te poţi baza.

Poţi să vrei să-ţi uiţi patria?

Le-am ascultat poveştile, dar povestea dumneavoastră m-a - „Cartea şoaptelor” este o cutremutrat, este ca un vulcan. Cum au reacţionat lungă pledoarie pentru a înţelege că nu-ţi poţi uita armenii la citirea ei? rădăcinile decât cu pericolul uitării de sine. Nu poţi fi

- Ecourile romanului în rândul armenilor de pretutindeni au fost puternice. Mai ales că povestirile din „Cartea şoaptelor” le erau cunoscute, ba chiar şi mulţi dintre eroii romanului. „Cartea şoaptelor” este socotită, alături de romanul «Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh» al lui Franz Werfel, emblematică pentru destinul armenilor în secolul XX. În Armenia, „Cartea soaptelor” este socotit romanul care reprezintă cel mai bine conştiinţa poporului armean pentru istoria sa recentă. A primit şi o distincţie în acest sens din partea autorităţilor armene. De altfel, Uniunea Scriitorilor din Armenia, ca Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel au 184 SINTEZA # 8, septembrie 2014

CON VOR B IR I

liber decât dacă eşti autentic şi dacă ai o viziune despre lume. Nu există temniţă mai grea decât renegarea, căci din ea nu te poate elibera nimeni.

- Cartea nu este un documentar, aşa cum s-ar aştepta unii, ci literatură densă, poveste de viaţă.

Detaliile, elementele nonistorice abundă, îi dau consistenţă literară. Ce vă spun criticii literari despre ea, vă reproşează ceva în mod special? Ce au apreciat mai mult? Dar cititorii?

- Întâmplările şi personajele din roman sunt reale.

Relatările se bazează pe o documentare minuţioasă.

Când scrii despre lucruri atât de cumplite, nu e cazul să inventezi. A fost prea multă durere pe lume ca

n V. Vosganian: Nu poţi ierta de unul singur. Astfel încât până când moştenitorii istorici ai autorilor genocidului armean nu recunosc acele fapte ale înaintaşilor lor, e vorba, desigur, de Turcia şi de Imperiul Otoman, e greu să ajungem la iertare

să mai adăugăm şi cu imaginaţia noastră. „Cartea şoaptelor” e , de fapt, o întrepătrundere între istoria mare, pe care o găseşti în manuale şi tratate, şi istoria oamenilor obişnuiţi. Nu am primit reproşuri pentru asta, dimpotrivă. Eu cred că asta este importanţa literaturii, să arate că, de fapt, adevărata istorie nu se găseşte în manuale. Tratatele vorbesc despre regi, generali, despre învingători. Dar adevărata istorie o fac învinşii, iar literatura este un omagiu adus celor învinşi.

- Descrieţi cumplitul genocid armean. Vorbiţi implicit despre bine şi rău, iertare şi vinovăţie, cu ce credeţi că ar trebui să înceapă „pacea”?

- Între uitare, răzbunare şi iertare, de preferat e iertarea. Dar a ierta este o mare responsabilitate. Ierţi numai dacă cineva îşi asumă faptele. Spre deosebire de uitare, care e un monolog, iertarea e dialog. Nu poţi ierta de unul singur. Astfel încât până când moştenitorii istorici ai autorilor genocidului armean nu recunosc acele fapte ale înaintaşilor lor, e vorba, desigur, de Turcia şi de Imperiul Otoman, e greu să ajungem la iertare.

- Avem experienţa comunistă, mulţi nu au ispăşit trecutul, vedem torţionari descoperiţi abia acum şi ura pe care o declanşează. Avem şi parte de socoteli neîncheiate cu regimul Ceauşescu. Desprinderea de această epocă nu vi se pare confuză, lapidară?

Afectează acest lucru evoluţia noastră?

- Din punct de vedere tehnic şi instituţional, ne-am desprins de comunism. Nu şi din punct de vedere mental. Ne dăm seama că schimbările nu se produc nici cu viteza luminii, nici cu viteza sunetului, ci cu viteza sângelui. Ori curgerea sângelui nu poţi s-o grăbeşti, 185 SINTEZA # 8, septembrie 2014

sângele nu poate fi împins sau îmbrâncit. Trebuie să se înţeleagă faptul că esenţa tranziţiei este de natură culturală. Nu datele statistice sau acordurile cu FMI ne vor ajuta să încheiem tranziţia, ci evoluţia mentalităţilor.

Adică atunci când nu vom mai face transfer de personalitate şi când vom înţelege că fericirea e o asumare personală.

- Destinul minoritarului, dincolo de parada de principii exprimate corect politic, v-a pus vreodată în dificultate? Cât de mult a contat faptul că sunteţi armean în felul în care a decurs viaţa dumneavoastră în raport cu ceilalţi?

- Depinde ce vrei. Dacă doreşti să fii un medic bun sau un scriitor bun, faptul că eşti armean nu te împiedică cu nimic. Dimpotrivă, armenii sunt foarte respectaţi în România şi a fi armean este aici un fel de titlu de nobleţe. Dacă, însă, vrei să reprezinţi pe alţii, în politică, de pildă, pot apărea prejudecăţi.

- Ce părere aveţi despre ce se întâmplă în Ucraina, Israel, Afganistan? Este lumea actuală capabilă să rezolve aceste conflicte? Felul în care se desfăşoară acum lucrurile arată că putem avea încredere?

- Ce se întâmplă acum s-a întâmplat tot timpul pe lume, numai că mijloacele de informare nu erau la fel de numeroase. Nu e destulă fericire pentru toţi cei care vor s-o capete. Nu e destul pământ pentru toţi cei care vor să-l locuiască. Nu e destulă mâncare pentru toţi cei care vor să supravieţuiască. Şi prea multe frontiere pentru cei care au ambiţii nemăsurate. Ar trebui un uriaş efort şi o iubire nemăsurată ca să lecuim omenirea de aceste boli.

Din fericire, cer este destul pentru toţi cei care vor să-l privească şi să viseze. 

CONVORBIRI

CON VOR B IR I

Cartea șoaptelor (fragmente din roman)

n Urmează câţiva ani foarte activi în privinţa recunoaşterii genocidului armean. La anul se comemorează un secol de la începutul său

- Ce rol credeţi că poate avea literatura în destinul lumii actuale? Ea are duşmani interni, legaţi de mijloacele de exprimare şi de receptare, dar şi în afara ei: o carte mai este reper pentru conştiinţe?

- Literatura va rămâne întotdeauna biruitoare.

Imperiile s-au destrămat, zidurile au căzut, armatele s-au risipit. Cărţile, fie că e vorba de tăbliţele de lut de la Ninive, de papirusurile egiptene, de manuscrisele de la Marea Moartă, de incunabulele Evului Mediu, de tipăriturile lui Gutemberg sau de e-book-uri, au supravieţuit. În lupta dintre cărţi şi autorităţi numai cărţile mor - arse, topite, interzise - şi cu toate astea autorităţile nu au biruit niciodată. Omenirea a scris mai mult decât poate uita.

- Cartea are succes, se traduce, este premiată. De unde credeţi că i se trage succesul?

- Frankfurter Allgemeine Zeitung spunea că, deşi abia a apărut, romanul „Cartea şoaptelor” aparţine deja patrimoniului universal şi că este o carte de referinţă pentru secolul XXI. Probabil că succesul acesta vine din faptul că oameni din toate colţurile lumii se regăsesc în paginile ei.

- Citind romanul dumneavoastră, i-am văzut acolo şi pe Kafka, pe Marquez... Ce fel de literatură vă este mai aproape, ce citeşte cu plăcere Varujan Vosganian?

- Asocierile cu Marquez s-au făcut adesea. Au fost chiar elaborate eseuri pe tema relaţiei dintre „Veacul de singurătate” şi „Cartea şoaptelor”. Eu am citit mult, în ce priveşte romanul m-am simţit atras, în prima tinereţe, de marii prozatori ruşi şi de romanul latino-american al secolului XX. 186 SINTEZA # 8, septembrie 2014

- Ce şanse sunt ca Turcia să recunoască genocidul asupra armenilor? În ce stadiu mai sunt discuţiile la nivel internaţional?

- Urmează câţiva ani foarte activi în privinţa recunoaşterii genocidului armean. La anul se comemorează un secol de la începutul său. Probabil că, în cele din urmă, Turcia va fi nevoită să recunoască acest genocid. Nu e, însă, doar o problemă a Turciei. Ţine şi de o anumită maturitate a opiniei publice internaţionale.

- În anii de după revoluţie au plecat mulţi armeni din România, iar alţii pleacă acum să muncească în Occident la fel ca mulţi români. E o problemă care în cazul minorităţilor restrânse se simte. Ce am putea face?

- Nu am putea face nimic să-i oprim pe cei care vor să plece. Năzuinţele sunt ca apele, curg. În cazul apelor, ele curg de la munte spre câmpie. În cazul năzuinţelor de la mai rău la mai bine. Aşadar, cei care pleacă nu se vor opri decât dacă acolo va fi mai rău sau dacă la noi va fi mai bine.

Romanul „Cartea şoaptelor”, scris de Varujan Vosganian, a fost declarat bestsellerul anului 2013 în Armenia. „Cartea şoaptelor” a fost tradusă deja în numeroase limbi, astfel că, la numai trei luni de la apariţia romanului la editura Polirom, editura Pre-Textos (Valencia, Spania) a achiziţionat drepturile de publicare a „Cărţii şoaptelor” în limba spaniolă, traducere realizată de Joaquin Garrigos şi apărută în ianuarie 2011. Alături de versiunea spaniolă, a fost publicată în 2011 traducerea în limba italiană, sub semnătura Anitei Bernacchia. n

E

u sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini.

Nimic nu este mai înţesat de memorie decât începutul. Amintirile sunt legate mai ales nu de ceea ce a fost, ci de ceea ce va fi fost să fie. Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Şi care tot pe atât n-am trăit.

Părinţii mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt încă născut pe de-a-ntregul. Ei mai rotunjesc câte puţin la umerii mei colţuroşi. Mai toarnă ceva suflet în pieptul meu care îşi schimbă conturul, aşa cum amforele bătrânilor greci luau forma vinului care se îngroşa înăuntru. Mai netezesc la chipul meu armenesc, arămiu.

Pentru că nu sunt încă născut pe de-a-ntregul, moartea e încă departe. Sunt încă atât de tânăr, încât aş putea s-o iubesc, ca pe o femeie frumoasă.

Primul meu învăţător a fost un înger bătrân. Cel care ne-ar fi privit de departe, în fundul curţii, ar fi văzut un copil aşezat la poalele unui nuc uriaş. De fapt, eu şedeam la picioarele îngerului acela bătrân, care era învăţătorul meu. Umbra lui mirosea a iod şi degetele mele, scriind, se pătau cu umbrele lui negre ca sângele închegat. Încât nu mai ştiam a cui rană e aceea, a mea sau a lui.

De la el am învăţat că numele nu este de nici un folos. Chiar şi atunci când îl scriu pe al meu, să îl scriu fără majuscule, precum numele unui copac sau al unei jivine. Vorbeam fără cuvinte şi era bine, ca atunci când alergi cu tălpile goale prin iarbă.

Nu rămân urme, de aceea mersul prin iarbă e fără

187 SINTEZA # 8, septembrie 2014

păcat. Aruncam sandalele la lizieră şi alergam pe câmpul de la marginea oraşului. Umbra lui se aşeza peste a mea şi eram fericiţi. Într-o zi, îngerul bătrân a dispărut. Am privit nedumerit nucul, trunchiul lui gros, frunzele mustoase. Pe crengi au coborât păsări. Toamna, vântul a scuturat crengile şi nucile au căzut pe pământ. Le-am spart coaja şi le-am mâncat. Erau gustoase. Am mâncat din trupul lui. De atunci nu l-am mai căutat pe îngerul bătrân. A rămas numai mirosul de iod şi, câteodată, mai văd urmele negreverzui pe degete. Semn că dedesubt carnea a rămas nevindecată. ocşaniul copilăriei mele era un oraş cu străzi largi şi case impunătoare. Pe măsură ce am început să cresc, străzile s-au îngustat şi casele s-au pipernicit. Aşa fuseseră, de fapt, dar ochiul meu de copil le dădea, ca de altfel, întregii lumi, dimensiuni care existau doar pentru mine. Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci trunchiuri vii.

Astfel, casele ar creşte deodată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.

Puţine lucruri se schimbaseră de la al doilea război încoace. Mahalaua noastră, din răsăritul oraşului, avea străzi nepietruite, cu trotuare aşijderea care se deosebeau de stradă printr-o ridicătură de-o palmă şi printr-o bordură de piatră.

Gardurile erau din lemn, uneori cu şipci rânduite şi proaspăt vopsite. Cel mai adesea lemnele erau inegale şi bătute în cuie unele peste altele, nevopsite sau date mai degrabă cu var. La poalele gardurilor creştea romaniţă. Florile acelea mici şi  parfumate le culegeam spre toamnă.

F

CONVORBIRI

n Când ploua, pe strada noastră se adunau pârâiaşe care curgeau unul dintr-altul. Învăţasem şi cuvântul care desemna albiile acelea şi unde, când era arşiţă, pământul era fin ca o pulbere şi mai roşiatic

Bunica le punea la uscat, în curte, pentru ceaiurile tămăduitoare de peste iarnă. Aşa cum făcea cu jumătăţile de caisă, vara, şi ceva mai târziu cu prunele şi cu feliile de măr. Fructele uscate erau bune: ţineau de foame, căci se mestecau îndelung. Şi dacă aveai destulă răbdare să le mesteci, căpătau gust de carne. trada noastră era scurtă. Avea numai zece case şi colţul unei fabrici de gheaţă, căreia noi îi ziceam Frigorifer. Numele străzii era 6 Martie 1945. Pe plăcuţă era adăugat: „Instaurarea primului guvern democrat”. După 1989, când celor de la primărie guvernul de la 1945 nu le-a mai părut tot aşa de democrat, numele străzii a fost schimbat, din motive pe care nu le cunosc, în Jilişte. Am trimis o scrisoare acasă. A ajuns după câteva luni. Poşta o trimisese mai întâi, aşa cum i se păruse mai la îndemână, tot în Vrancea, dar în satul Jilişte. Sângele curge mai încet decât timpul. De aceea, deprinderile se dezmeticesc mai greu. Mult mai inspirată se dovedise o altă denumire, câteva colţuri mai încolo: strada Revoluţiei. Numele acela a rămas neschimbat. Fiecare s-a gândit la revoluţia care i-a plăcut.

Când ploua, pe strada noastră se adunau pârâiaşe care curgeau unul dintr-altul. Învăţasem şi cuvântul care desemna albiile acelea şi unde, când era arşiţă, pământul era fin ca o pulbere şi mai roşiatic. Albia se chema rigolă. Cojile de nucă erau corăbiile acelor pârâiaşe repezi din rigolă. Îndesam înăuntru nămolul cald ca aluatul şi înfigeam pene de curcan care ţineau loc de catarg.

Rareori treceau maşini. Veneau, însă, căruţe, cu bidoane de aluminiu pline cu lapte. După colţ era

S

188 SINTEZA # 8, septembrie 2014

un centru de colectare şi prelucrare a laptelui. Se aşezau la rând, fiecare cu bidoanele lui. Ne căţăram pe capătul de la osie şi făceam ceva drum astfel cocoţaţi. Câte un căruţaş mai nervos că nu i s-au potrivit socotelile la lapte ne ardea câte un bici în spinare, să ne dăm jos. Săream din căruţă, iar el chiuia şi-şi îndemna caii.

Pe vremea aceea nu erau blocuri în oraş, iar casele cu etaj le numărai pe degete. Fuseseră cu etaj şi mansardă magazinele evreieşti de pe Strada Mare. La cutremurul din 1940, catul de sus se prăbuşise şi magazinele de pe vremuri se încovoiaseră şi se strânseseră unele într-altele, dughene zgribulite.

Oamenii din cartierul nostru erau săraci. Nici noi nu ne lăudam cine ştie ce, numai că părinţii mei erau oameni cu carte, ingineri. Ziarele veneau rar şi singurele ştiri le aflam de la jurnalul de la cinema şi de la difuzor, o cutie galbenă care bâzâia pe perete radiojurnale, muzică folclorică şi coruri patriotice. Când doamna Maria, vecina de vizavi, şi-a cumpărat televizor, pe strada noastră a fost un mare eveniment. Televizorul se chema Rubin şi era, ca mai tot pe vremea aceea, rusesc. Avea ecranul cât o farfurie. În serile calde, doamna Maria scotea televizorul în curte şi fiecare venea cu scaunul de-acasă. Adormeam repede, cuibărit pe scaunul meu, dar mă simţeam mândru ca un om mare. Ceea ce am văzut pe de-a-ntregul, căci se transmiteau la prânz, erau înmormântările. A lui Leontin Sălăjan, ministru al forţelor armate, şi apoi a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ore în şir, mahalaua a privit, mai degrabă curioasă decât îndurerată, cortegiul funerar, bând ţuică şi comentând ca la fotbal.

CON VOR B IR I

n Au fugit într-o noapte, cu hainele pe care le aveau pe ei şi cu nişte boccele în care adunaseră la repezeală câteva lucruri care puteau fi vândute

Înmormântările de acest fel erau cam rare, după gustul bunicului meu Garabet şi, mai ales, după gustul cumnatului său, Sahag Şeitanian. Altminteri, nu se întâmpla mai nimic în mahalaua noastră. ( ...) Apoi, mirosul cotloanelor. Locuri ascunse, umbroase ori la vedere, dar care se deschid rar şi, mai îmbietoare, locurile interzise. Fără cotloane de cotrobăit, copilăria e lipsită de noimă. Numai ceea ce e ascuns merită cu adevărat să se vadă. Mirosul cotloanelor se însoţeşte cu liniştea, care are şi ea mirosul ei. Mai întâi dulapurile de haine sub care şedeau învelite plăpumile şi saltelele. În dulapul bunicii se păstrau numai hainele grele, paltoanele, mirosind a naftalină, dintre care unele fuseseră chiar ale străbunicii mele, Heghine Terzian. Din hainele străbunicului meu nu putuseră păstra nimic. N-aveau cum, căci totul a rămas pe o stradă din Constantinopol, de unde se vedea soarele apunând pe Bosfor. Au fugit într-o noapte, cu hainele pe care le aveau pe ei şi cu nişte boccele în care adunaseră la repezeală câteva lucruri care puteau fi vândute. Se zvonea că în port, la Pera, a acostat un vapor care primea refugiaţi armeni. La urcarea pe punte, în mijlocul mulţimii aceleia buimăcite, ghemuită şi temătoare, ţinând de mână pe cele două fete, străbunicul meu a căzut în genunchi şi pe urmă s-a prăbuşit cu faţa în jos, continuând să-şi ţină fetele de mână. L-au întors, i-au închis ochii şi i-au descleştat mâinile.

L-au vegheat, găsind te miri unde un capăt de lumânare. Nu era singurul care îşi dăduse sufletul în învălmăşeala şi în spaima aceea. Înainte de a ajunge în port, la Constanţa, căpitanul a dat 189 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ordin ca toţi morţii să fie aruncaţi în mare. Aşa s-a făcut că Marea Neagră e mormântul mişcător al străbunicului meu Hovsep Terzian. ra, apoi, dulapul cu cărţi. Bunicul meu Garabet cunoştea mai toate alfabetele: cel latin, cel chirilic, cel grecesc şi cel arab. „Ca să nu greşeşti, spunea. Alfabetul e începutul, de-asta îi şi spune alfabet. Poţi începe de oriunde, cu condiţia să poţi descifra începutul.” Bunicul meu a descurcat începuturile, dar a încurcat sfârşiturile. Pe patul de moarte, noi, copiii, am fost chemaţi să-l vedem.

N-am înţeles nimic din ce spunea. Părea liniştit şi vorbea cu înţelepciune. Dar nu puteam să înţeleg.

Pe urmă tata mi-a explicat că bunicul ne vorbise într-o limbă amestecată: persană, arabă, turcă, rusă şi armeană. Toate pământurile pe care le cunoscuse în copilărie şi adolescenţă înviaseră în el. Aşa cum, grăbindu-te înainte de plecare, înşfaci lucrurile după cum îţi cad în mână, tot aşa şi el, vorbind, înainte de plecarea de pe lumea aceasta, înşfăca la întâmplare cuvintele.

La fel şi cărţile. Erau cărţi în turcă, dar cu caractere vechi, orientale, manuale de desen în engleză şi ediţii vechi Larousse. Avea şi o carte splendidă, în limba germană, despre covoare.

Bunicul o răsfoia deseori. „Covoarele noastre, îmi spunea, sunt ca Biblia. Găseşti totul în ele, de la începuturile lumii şi până azi.” Şi căutam amândoi înfăţişările lumii. „Aici e ochiul lui Dumnezeu”, ghiceam şi bunicul meu Garabet încuviinţa. „Iar ăsta e un înger”. „Nu e înger, opina. E bătrân, trebuie să fie un arhanghel. Poate Rafail, el e cel mai bătrân dintre toţi.” Aş fi vrut să-i vorbesc despre  îngerul meu bătrân din curte care vara

E

CONVORBIRI

mirosea a iod şi iarna îşi spăla picioarele desculţe în zăpadă. Am înţeles, însă, că oamenii care nu şi-au putut trăi fără spaime copilăria nu avuseseră cum să întâlnească îngeri bătrâni. Şi invariabil bunicul ajungea la pagina de care era cel mai mândru: covorul pe care îl ţesuse el însuşi. Covorul acela fusese întins în camera noastră, a copiilor şi acum se află în camera fetiţei mele, Armine. „E important, zicea bunicul, să ai deasupra capului un acoperiş zdravăn şi la picioare un covor gros”.

Covorul nostru persan era îndesat, făcut de mână, cu multe noduri.

B

unicul Setrak se juca cu mine. Legam noduri pe sfoară şi socoteam. Uneori îmi imaginam sfoara aceea ca pe o funie groasă, agăţată de un clopot. Putea s-o agite vântul sau braţul vreunui călător singuratic. Atunci clopotul ar fi sunat. Aşa mi-am imaginat întotdeauna clopotul ca vocea cea mai potrivită a neamului meu. Fiecare nod, strâns ca un pumn, ar fi fost unul din strămoşii mei.

Funia era, de fapt, un şirag de pumni încleştaţi.

Apoi întocmeam împreună cu bunicul meu Setrak letopiseţul. Primul era Melic, socoteam. Nodul cel mai apropiat de clopot. Aşa de aproape încât clopotul suna uneori ca un cal în galop. Următorul ar fi stră-străbunicul meu Haciadur. Un om ţanţoş şi bogat care descindea în Constantinopol călare.

Covorul a trecut prin istorie şi Negustorii îl cunoşteau şi îl pofteau înăuntru. nu oricum. În august 1944, Bunicul povestea de oraşul Focşani a fost ocupat serviciul de ceai, din argint de armatele ruseşti. Pentru şi cu toarte aurite, pe care o noapte, trei ofiţeri au fost trei generaţii l-au folosit, încartiruiţi la noi acasă.

Bunicul era un filosof povestind fiecare despre Au băut toată noaptea şi ochii mari ai negustorului al sângelui. „Sângele s-au îmbătat criţă. Bunicul când a văzut că un singur e mai nesupus decât meu şi cumnatul lui, Sahag om poate avea atâta bănet cu Şeitanian, soţul mătuşii mele carnea, spunea. dânsul. Altminteri, străbunul Armenuhi, au stat până în meu Haciadur era un om De-aia se spune zori treji şi la pândă, sărind cumpătat. Deşi osul lor avea glasul sângelui ori ori de câte ori vreunul o măduvă aleasă, neamurile dintre ruşii beţi, după ce blestemul sângelui.”

Melichienilor îşi trăiau îşi termina ţigara, arunca viaţa aspră de păstori şi se invariabil mucul aprins pe mulţumeau cu ea. covor. Printre ghionturi şi Străbunicul meu, David sudalme, Garabet şi Sahag au Melichian, a fost un om cu carte. Făcuse şcoala la Constantinopol, la Robert adunat toate chiştoacele. Abia dacă au rămas douăCollege. Scria poezii şi avea o caligrafie atât de trei semne care se mai văd şi astăzi. Bunicul avea frumoasă, încât veneau la el oamenii din satele propria sa viziune de-a dreptul kantiană asupra din jur şi chiar din Erzerum, să le scrie învoielile. lumii: acoperişul deasupra capului, altarul în faţa David Melichian a fost conducătorul ţinutului, cam ochilor şi covorul moale sub picioare. ceea ce ar fi un primar de astăzi. Când au venit ienicerii, în primăvara lui 1915, l-au băgat într-o ( ...) Acum trebuie să spun câteva cuvinte casă căreia abia începuseră să-i înalţe zidurile despre celălalt bunic al meu, din partea mamei, şi l-au omorât, zdrobindu-l cu pietre. Aşa au fost Setrak Melichian. Era un om bun şi vesel. Atâta i-a ucişi fruntaşii armeni şi în alte părţi. Probabil că dat viaţa, e bine primit. Atât i-a luat, să fie bun luat. de aceea bunicii mei pomeneau nu atât despre cer, Iar dacă mai mult i-a luat decât i-a dat, cine mai cât despre acoperiş, atunci când defineau laturile stă să socotească? Ridica din umeri, pocnea din lumii. Un copil fără părinţi e ca o casă fără acoperiş. palme şi râdea înainte. Precum Eschil pe câmpul de Cu alte cuvinte, nimic nu e mai rău decât o casă la Salamina. Aceasta era filosofia lui mai presus de neacoperită. Pe acolo poate să vină moartea. timpuri şi de oameni. Altminteri, numai dând piept Bunicul nu-şi cunoştea cu exactitate anul cu propriile amintiri, şi-ar fi pierdut minţile. naşterii. Ţinea minte că s-a născut pe când se Familia mamei mele era originară din Persia. culegea grâul şi lui i s-a părut destul. Mai târziu, Primul strămoş identificabil era un fel de prinţ, atunci când anii au început să capete sens pentru care îşi avea domeniul la răsărit de lacul Urmia, în el, bunicul meu Setrak spunea că s-a născut odată ţinuturile de azi ale Tabrizului. De aceea i se spunea cu secolul. Era mai uşor de numărat.

Melic, ceea ce în limba persană înseamnă prinţ.

Au fost cinci fraţi: doi băieţi şi trei fete. Macruhi, De acolo vine numele de familie al mamei mele: cea mai mare, se măritase la Erzerum. Apoi Melichian, adică de-ai lui Melic.

Harutiun, Maro, bunicul şi, cea mai mică, Satenig.

Prinţul Melic s-a împotrivit turcilor până când, Macruhi a murit în timpul masacrelor. Soldaţii turci înţelegând că e o luptă fără leac, şi-a luat familia şi s-au retras într-o noapte, lăsând bandele kurde avutul şi s-a mutat în munţii Karabaghului, mai la să jefuiască convoiul. Macruhi şi soţul ei au fost nord. Şi iarăşi, împins de năvălitori, s-a aşezat pe măcelăriţi. De pruncul lor nu s-a mai ştiut niciodată platourile muntoase din jurul Erzerumului. Asta nimic. e o poveste de trei sute de ani şi mai bine. Melic a Melichienii refuzând să se alăture convoaielor avut şapte băieţi. Cu familiile lor împreună ei au în drumul spre Der-es-Zor, soldaţii au înconjurat întemeiat o aşezare care s-a numit Zakar. satul. Maro a fost luată, împreună cu alte fete, dar 190 SINTEZA # 8, septembrie 2014

CON VOR B IR I

într-o noapte a reuşit să fugă şi până să prindă de veste păzitorii ei, s-a aruncat de pe stânci, în apele Eufratului, luându-şi viaţa. În amintirea ei, bunicul a botezat-o pe fata lui cea mare, sora mamei mele, cu acelaşi nume, Maro.

Bunicul era la Erzerum, la nişte rude, împreună cu bunica lui, soţia lui Haciadur. Când s-au întors, au văzut satul arzând. Şi pe Harutiun, fratele mai mare, în mijlocul drumului, oprindu-i şi povestind despre grozăviile care se petrec acolo. Bunica i-a îndemnat să fugă, urmărindu-i cu privirea, prea bătrână să-i poată urma. S-au ascuns în pădure.

Dar erau prea neîndemânatici să o facă aşa cum trebuie, aşa că au fost prinşi. Partea asta bunicul n-a povestit-o decât o singură dată în viaţă. O ştim de la vărul Khoren, cel care a aflat-o, într-o împrejurare pe care am să v-o spun, şi el a povestit-o mai departe. Aşadar, căpetenia ienicerilor i-a adus în faţa lui. Le-a poruncit să îngenuncheze. A scos sabia şi l-a ucis pe Harutiun, fratele mai mare. În limba armeană Harutiun înseamnă înviere. Poate vreodată, cine ştie…

Apoi s-a apropiat de bunicul meu care plângea, cu ochii în pământ. L-a smucit de păr în sus, până când flăcăul a fost nevoit să-l privească. „Uită-te bine!” a poruncit căpetenia, îndreptându-i privirile către satul arzând la poalele colinei şi către leşul fratelui său. „Ştii cum mă cheamă?” Smucit astfel şi cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, bunicul a făcut semn că nu. Căpetenia şi-a spus numele şi l-a pus să-l repete. Apoi a adăugat: „Tu ai să trăieşti!

Eşti destul de mare ca să înţelegi. Să spui la toţi ai tăi cine sunt şi ce ţi-am făcut, ţie şi neamului tău!” Bunicului nu-i venea să creadă că scapă cu viaţă. Abia după ce l-a lovit de câteva ori, ca pe un câine pripăşit, pe care îl alungi din ogradă, s-a îndepărtat, la început neîncrezător şi cu băgare de seamă, apoi zbughind-o de-a dreptul pe picioarele lui tremurând, dar iuţi, de băietan. Pe căpetenia aceea s-a răzbunat în singurul mod în care putea s-o facă. Nu l-a uitat, dar a tăcut întotdeauna în ceea ce priveşte numele lui.

Din satul lui n-a auzit să fi scăpat careva cu viaţă. Decât sora lui, Satenig, pe care ani de zile a căutat-o, când ajunsese deja negustor la Craiova şi a putut plăti banii pentru căutările prin orfelinatele congregaţiilor străine. A primit după mai mulţi ani un răspuns de la un orfelinat de fete, tocmai din Alep. A trimis banii pentru ea şi pentru însoţitor. În port la Constanţa, ca să se convingă că e fratele ei şi s-o încredinţeze, însoţitorul i-a pus, pe rând şi separat pe fiecare să spună numele bunicilor, părinţilor şi fraţilor lor. Era ca un pomelnic. Morţi cu toţii, într-o localitate de munte, lângă Erzerum.

Dovedind că plângeau aceiaşi morţi, însoţitorul i-a încredinţat-o. Satenig s-a măritat mai târziu cu un negustor din Brăila. După război a plecat în America şi a murit acolo. Eu nu am cunoscut-o decât din poze. unicul s-a ascuns pe unde a putut. Nişte turci cumsecade care îl cunoscuseră pe tatăl lui l-au ţinut într-un grajd, lângă animale, şi l-au îngrijit de tifos. Se îmbolnăvise pe drum, mâncând pe apucate, ca jivinele, şi dormind încovrigat de

B

191 SINTEZA # 8, septembrie 2014

frig. Când s-a mai înzdrăvenit, turcii aceia i-au dat merinde pentru drum şi un fes, să şi-l pună pe cap, ca să nu-l iscodească ochi străini. Bunicul a luat-o spre miazăzi, către muntele lui Moise, cum îi spunea pe turceşte, Musa Dagh. Auzise vorbindu-se că acolo vin vapoare franţuzeşti să-i salveze pe armenii fugari. Mergea noaptea ocolind drumurile, ferindu-se de galopul bandelor kurde şi de rutele convoaielor cu deportaţi către deşerturile Mesopotamiei. Şi iarăşi a povestit din nou Khoren cum bunicul şedea, plângând, cu fesul în poală, privind apele Eufratului pe care pluteau cadavrele la vale şi care devenise greu şi roşiatic, ca nişte cozi împletite, aşa cum trebuie să fi fost în vechime apa Vavilonului. „Nu ţi-ai aruncat fesul?” l-am întrebat, după ce bunica mea Sofia mi-a spus povestea plângerii de pe Eufrat. „De ce? m-a întrebat bunicul. Îl aveam de la nişte turci omenoşi şi, oricum, mă apăra de soare. L-am pus înapoi pe cap şi am mers înainte. Ce ştii tu? Trebuia să trăiesc.” Pe urmă bunicul s-a înţepat la deget şi mi-a arătat bobul de sânge. „Ia să te văd, poţi să faci la fel?” Mi-era frică, dar şi ruşine de frica mea. L-am lăsat, cu ochii închişi, să mă înţepe şi mi-am strâns degetul să nu mă doară. Atunci a ieşit la iveală bobul meu de sânge. „Eu sunt bătrân iar tu eşti un copil. Dar uite-te că sângele e la fel de viu şi la tine şi la mine.

Asta e dragostea de viaţă.” Bunicul voia uneori săşi îndulcească amintirile şi de aceea vorbea într-un mod ciudat despre sânge. Era un filosof al sângelui. „Sângele e mai nesupus decât carnea, spunea. Deaia se spune glasul sângelui ori blestemul sângelui.”

Sau: „Când sângele oboseşte, îţi iei toiag. Altminteri sângele e ca un toiag pe dinăuntru. Fiecare om se sprijină pe sângele lui”. Altădată spunea: „Sângele se întoarce mereu ca un animal cu botul umed şi muşcă din tine. Nu se satură. Ferească dumnezeu să se sature”. Şi când mă îmbărbăta: „Nu uita, sângele tău e ca o sabie care se înfige în pământ.” Probabil că ceva din el rămăsese pentru vecie pe malul Eufratului şi vorbea cu apele însângerate. Oamenii vorbesc adesea cu gândurile lor. Bunicul meu Setrak vorbea cu propriul lui sânge.

A ajuns prea târziu la poalele muntelui Musa.

Luptele încetaseră şi vaporul, singurul care venise şi îi salvase pe ultimii luptători care rezistaseră pe munte, plecase de mult. Şi atunci bunicul meu şi-a întors faţa de la mare şi a urcat iarăşi spre nord, către Rusia. Drum lung: Erevan, Tiflis, Rostov pe Don, Odessa. ergea spre Europa. Aşa era obiceiul familiei, ca tinerii, precum Petru cel Mare, să călătorească în Europa, unde să deprindă meşteşuguri, să înveţe cum să se poarte şi să vorbească europeneşte. Apoi se întorceau acasă şi se însurau. Aşa au reuşit să scape de măcel câţiva dintre verii lui mai mari, din stirpea Melichienilor: Oskian, Artur, Melcon, Calust, Nşan şi Khoren.

Din scrisorile care se citeau, în vremurile liniştite, duminică la biserica din satul Zakar, bunicul meu aflase că au ajuns în România. Şi acum mergea spre apus, spre România. Între timp lumea din jurul lui se schimbase. Vedea soldaţi fără epoleţi, târându-şi infirmităţile, grupuri răzleţe vorbind 

M

CONVORBIRI

şi risipindu-se la auzul galopului poliţiei împărăteşti. Se apropia revoluţia rusească. Şi bunicul meu a aflat într-un mod foarte neobişnuit ce se petrece, lucru pe care, ca multe altele, l-a înţeles mai târziu. Rătăcea prin piaţa de fructe din Rostov. Paşii l-au dus într-acolo pentru că peste tot în pieţe, mai ales în vremea aceea din an, adică vara, din Caucaz veneau armeni şi georgieni cu fructe: caise, rodii, struguri dulci, fără sâmburi, smochine, curmale ori pepeni. Îi ajuta la cărat, pentru mâncare şi uneori ca să se însoţească o bucată de drum. Hai cu noi, îi spuneau. Dar bunicul avea drumul lui de străbătut, spre apus. Şi dintr-o dată, la doi paşi de el, câţiva oameni au prins de subţiori pe unul mai mărunţel şi l-au cocoţat pe un butoi. Mărunţelul a început să vorbească. Avea ochi oblici, de tătar, şi voce subţire, dar puternică.

Atât îşi mai aducea bunicul aminte: ochii şi vocea. Şi mâinile care gesticulau. Târgoveţii, nu prea mulţi, s-au uitat împrejur şi când au văzut că nu se întâmplă nimic, s-au apropiat să-l asculte.

Bunicul s-a îndreptat către unul, sprâncenat şi cu nasul coroiat. Nu greşise, acela era armean.

Astfel a aflat bunicul că cel care pornise tam-nisam să vorbească, aşa cocoţat pe butoi, era Lenin.

Părea foarte convingător, cu vocea lui stridentă şi agitând braţele. Bunicul nu ştia ruseşte şi n-a înţeles ce spune. Spre norocul lui. Pentru că altfel îi plăcuse. Iată-l pe bunicul meu Setrak adolescent, cuibărit printre stive de pepeni, ciorchini de struguri şi mormane de rodii, smochine şi curmale ascultându-l pe Vladimir Ilici. Pentru că a cunoscut atâtea necazuri, bunicul a fost întotdeauna darnic cu cei săraci, cu prizonierii, cu orfanii şi cu cerşetorii. Probabil că şi lui Lenin, dacă l-ar fi cunoscut, i-ar fi plăcut de bunicul meu Setrak.

Printre convoaie de soldaţi, căruţe de târgoveţi ori bande de cerşetori, bunicul a ajuns până la Odessa. Acolo s-a angajat la un bărbier armean care l-a primit ucenic, cu gând ca într-o bună zi să-i lase prăvălia şi să-l însoare cu fiică-sa. Bunicul mătura părul tăiat şi spăla ştergarele. Într-o zi a venit un tânăr călare, şi-a priponit calul şi a intrat în prăvălie.

Când bunicul a dat să-i aşeze ştergarul, privirile li s-au întâlnit în oglindă. Sunt lucruri pe care viaţa le aşează într-un fel care chiar şi pe ea o nedumereşte.

Tânărul acela era tocmai vărul Khoren. Verii se sfătuiseră şi hotărâseră să-l trimită pe Khoren să caute urma neamurilor. Khoren n-a mai aşteptat bărbieritul. Şi-a smuls ştergarul, l-a luat pe bunicul meu de braţ şi i-a spus: „Un Melichian nu are voie să fie slugă la nimeni!” L-a săltat în spate, pe cal, şi au pornit înapoi spre casă, adică spre raiova. Căci între timp bunicul îi spusese, printre sughiţuri de plâns, că nu mai are rost să continue drumul spre răsărit, pentru că ceilalţi Melichieni sunt morţi. Chiar şi Satenig, spusese, fără să bănuiască întâlnirea de peste ani, din portul Constanţa. Atunci povestise, singura oară în viaţa lui, şi despre moartea lui Harutiun, fratele mai mare.

Verii au pus mână de la mână şi l-au ajutat pe bunicul să-şi deschidă o prăvălie de coloniale.

Din asta bunicul a făcut cu munca lui un lanţ

C

192 SINTEZA # 8, septembrie 2014

CON VOR B IR I

de magazine. Şi-a făcut două rânduri de case. În poze este frumos îmbrăcat, poartă pălărie de pai, ceas cu lănţug şi papion. A înfruntat, cu aceeaşi seninătate vicisitudinile istoriei. Fiindcă era apatrid, cu paşaport Nansen, liberalii i-au dat cu mare greutate autorizaţie pentru prăvălii. Nişte legionari l-au crezut evreu şi, în timpul rebeliunii, era cât pe ce să-i dea foc la prăvălii. Comuniştii i-au luat tot şi abia a scăpat de puşcărie. Norocul lui a fost că pe vremea ocupaţiei germane trimitea pe gratis pâine prizonierilor sovietici, printre care erau şi câţiva armeni. Când Armata Roşie a ocupat Craiova, un ofiţer şi-a adus aminte de el şi aşa a scăpat mai târziu de închisoare. A dus-o cu chiu cu vai până la pensie, paznic de noapte la liceul “Fraţii Buzeşti” şi apoi prin alte slujbe din astea care abia dacă te lăsau să nu mori de foame. Nu a duşmănit pe nimeni şi s-a împăcat mereu cu soarta ce i-a fost dată. Era un bătrân voios şi înţelept care nu făcuse rău nimănui şi care îi iertase pe toţi care îi pricinuiseră necazuri. În ultimii ani, la Craiova, viaţa lui era simplă.

Dimineaţa îl însoţeam în parcul din jurul Bisericii „Sfântul Dumitru”. Jucau tabinet în patru. Al doilea partener era dom’ Colonel al cărui nume nu l-am ştiut niciodată. Dom’Colonel venea cu haine elegante şi cu baston cu măciulie de argint. Făcuse multă puşcărie, ca legionar. Ceilalţi doi, fălcoşi şi îmbrăcaţi cu haine prea strâmte erau tovarăşii Botrâncă şi Butnaru. Botrâncă se pensionase de la Sfatul popular, fusese unul din cei care puseseră la cale arestarea bunicului meu, cu ani în urmă. Acum, laolaltă, comunist, legionar, comerciant şi proletar jucau tabinet, discutau despre medicamente şi despre vreme. Acesta era modul lor de a se împăca, peste ani, cu istoria. Tabinetul era tratatul lor de la Potsdam. În rest, bunicul meu Setrak Melichian comunica cu lumea, mai ales în zilele friguroase de iarnă. Dimineaţa, la ora şase, asculta ştirile de la Bucureşti. La ora unsprezece asculta Radio Moscova, în limba română. Înainte de masă, când îl nimerea, asculta Radio Tirana. Ăsta îl amuza cel mai tare. Pe la două şi jumătate asculta Vocea Americii în limba română şi apoi Radio Libertatea în limba armeană. După-amiază îl asculta pe Emil Georgescu la Europa Liberă, cu actualitatea românească. Pe urmă, pe la şapte seara asculta iarăşi Vocea Americii şi, ceva mai târziu, ştirile de la BBC. După zece noaptea, sorbind cu ochii întredeschişi din ceaiul de tei, asculta “O zi într-o oră”, la Radio Bucureşti. Apoi se întorcea şi-mi spunea: „Vezi? Totul e minciună!” A doua zi o lua de la capăt. Şi râdea, pocnindu-şi palmele. Peste o istorie însângerată, chinuitoare şi duşmănoasă.

Râdea.

A fost un om foarte sănătos. N-a supărat pe nimeni, nici măcar cu bolile lui. A murit de frig, în ianuarie 1985, în iarna aceea cumplită. Gazele abia pâlpâiau. Probabil că, din cauza frigului, sângele, bunul lui prieten, n-a mai avut puterea să curgă.

Am ajuns la timp să îi iau din buzunar mătăniile din sâmburi de măsline şi să le ţin, de atunci, în buzunarul de la piept. Când l-am pus în coşciug, era uşor ca o pasăre. n 193 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ARTE 194 SINTEZA # 8, septembrie 2014

195 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Despre poetica şi politica imaginii fotografice: subREAL, Serving Art 1 Horea Avram

F

ormula de grup a fost considerată de unii artişti, încă de la avangarda istorică, drept o soluţie mai eficientă de a articula discursul artistic şi de a mări impactul în rândul publicului şi a instituţiilor. Fenomenul asociativ al grupurilor (mai mult sau mai puţin coerente sau durabile) a căpătat amploare în România mai ales după 1989. Acest lucru se datorează mai ales unei dorinţe de a recupera coeziunea socială şi acţiunea colaborativă, alterate grav de sistemul socialist, care altminteri îşi declara tot timpul dimensiunea colectivistă. subREAL este produsul paradigmatic al artei româneşti de grup de după 1990 şi a rămas unul dintre cele mai de succes modele de conjugare creatoare şi de colaborare artistică durabilă. subREAL a fost înfiinţat în 1990 de către Călin Dan (istoric de artă şi artist) şi Dan Mihălţianu (artist), la care s-a alăturat la scurt timp Iosif Király (arhitect şi fotograf). Mihălţianu părăseşte grupul în 1993. Încă de la începuturile sale, subREAL a devenit extrem de influent în peisajul artistic românesc, totodată fiind primul grup românesc a cărui

196 SINTEZA # 8, septembrie 2014

197 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Serving Art 1, una din cele mai importante lucrări ale grubului subREAL este expusă în perioadele, septembrie-noiembrie 2014, în Galeria Spatiul Intact de la Fabrica de Pensule din ClujNapoca. Expoziţia este realizată în parteneriat cu Project Foundation din Amsterdam (Olanda).

Foto stânga n subREAL, Fără titlu, din seria Serving Art 1 (1997-1999).

Fotografie alb-negru, 18 x 24 cm, după un negativ din arhiva revistei Arta.

Copyright subREAL. Prin amabilitatea artiştilor.

activitate a fost larg recunoscută internaţional. O parte din arta neoconceptuală de azi de la noi datorează ceva subREAL-ului, mai exact ethosului său, atitudinii sale critice şi solidităţii conceptuale. subREAL a expus în locuri prestigioase în lume, printre care Manifesta 1, Kunsthal Rotterdam; Bienala de la Istanbul (1996); Bienala de la Berlin (1998); Bienala de la Veneţia (1993, 1999); Moderna Museet din Stockholm (1999); Galerie Nationale du Jeu de Paume, Paris şi Moderna Galerja din Ljubljana (2000); Neue Galerie Graz (2002); Sammlung Essl – Kunst der Gegenwart, Vienna (2003); Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), Bucureşti (2012). Câteva dintre lucrările lor au devenit legendare, printre care amintesc: Alimentara, (1991), Je t'aime moi non plus (1991), Eurasia (1992), Draculaland (1993 - 1995), Art History Archive (1995 - 1996), Serving Art (1997 - 1999), Interviuri cu oraşul (1999 - 2005) etc., fiecare dintre acestea fiind de fapt organizate în serii cu mai multe faze şi manifestări. Aceste lucrări utilizează un vocabular postconceptual şi neo-avangardist ce pune în discuţie – într-o cheie radical critică şi ironică – realitatea politică, socială 

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

A RTE

n Imagini din expoziţia de la Spaţiu Intact, (Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca, septembrie 2014) / Credit foto: Eliza Jurca

şi culturală ca o modalitate de a „exorciza reziduurile deceniilor opresiunii comuniste”. Astfel, lucrările explorează traumele, miturile şi clişeele istoriei recente româneşti şi impactul lor în societate, dar comentează şi asupra discursului despre artă şi a puterii imaginii de a manipula şi controla. Strategiile şi mijloacele artistice utilizate de subREAL sunt instalaţia (mai ales în primii ani), obiectul, video-ul, performance-ul şi, mai ales în perioada recentă, fotografia şi instalaţia fotografică.

Una dintre lucrările cele mai importante ale grupului este Serving Art 1 (1997-1999), lucrare ce a fost recent prezentată în galeria Spaţiu Intact de la Fabrica de Pensule din Cluj (septembrie - noiembrie 2014), o expoziţie curatoriată de subsemnatul.

Serving Art 1 este o instalaţie foto cuprinzând peste 750 de fotografii alb-negru (18x24 cm) montate pe pereţii galeriei. Fotografiile sunt făcute după negativele găsite în arhiva fostei reviste Arta, publicaţia de artă oficială în România între 1953 şi 1989.

Negativele reprezintă lucrări de artă picturi şi sculpturi fotografiate pentru tipar. Însă, aceste imagini cuprind şi contextul lucrărilor fotografiate – obiecte de recuzită, reflectoare, 198 SINTEZA # 8, septembrie 2014

subREAL este produsul paradigmatic al artei româneşti de grup de după 1990.

personaje ce ţin o pânză în fundal etc.

– detalii ce urmau să fie eliminate din imaginea finală tipărită.

Tocmai acest univers secundar este ceea ce îi interesează pe artiştii din subREAL, sau mai precis, relaţiile care se stabilesc între obiectul de artă înfăţişat, devenit acum un simplu detaliu, chiar dacă situat central, contextul acestuia văzut ca o mărturie a epocii respective şi spectatorul actual cu tot bagajul său de aşteptări şi orizonturi de cunoaştere. Această lume colaterală – considerată irelevantă şi inutilă în economia imaginii finale care urma să intre la tipar – dă de fapt măsura vremurilor în care fotografia a fost făcută, dar în acelaşi timp

reflectă şi mecanismele de fabricare a discursului artistic oficial. În fiecare imagine se întâlnesc două tipuri de realitate, la fel de adevărate şi la fel de reprezentative pentru societatea de atunci: pe de-o parte realitatea artei acelei epoci, fie că sunt lucrări comemorative, de propagandă sau abstract-moderniste, iar pe de alta, realitatea „mică” din jurul artei, cu personaje anonime şi detalii mărunte, dar grăitoare care erau puse în slujba artei. De aici şi titlul lucrării, Serving Art. Din această perspectivă, putem spune că proiectul subREAL are o dublă dimensiune critică: una estetică, alta politică. Pe de o parte, Serving Art 1 subminează scopul iniţial al acestor negative, adică cel de a prezenta un obiect de artă aparent autonom şi atemporal unui spectator impersonal şi universal. Serving Art 1 schimbă perspectiva: de la obiect la context, de la descrierea lucrării la înţelegerea lumii din jurul ei, astfel reuşind să recupereze ceva din „aura” posibil pierdută a obiectului de artă. „Aura” este ceea ce Walter Benjamin descria ca „prezenţa în timp şi spaţiu [a obiectului de artă], existenţa sa unică în locul în care se întamplă să se afle” şi care este în pericol să dispară

•

A R HITECTU R Ă

n subREAL, Serving Art 1 (1997-1999)

odată cu reproducerea mecanică a imaginilor. Recuperând această aură contextuală, Serving Art 1 subminează ideea de autonomie a artei, semnalând în acelaşi timp faptul că fotografia nu este un simplu martor, deşi imaginile au o valoare documentară evidentă, ci un instrument de semnificare care problematizează astfel relaţiile dintre obiectul de artă, istoria artei şi reprezentarea culturală. Mai este încă un aspect important pe care această lucrare îl pune în discuţie şi anume aportul auctorial. Imaginile sunt, cel puţin aparent, lipsite de o paternitate clară; identitatea autorului rămâne în mod asumat ambiguă, împărţită între artistul care a pictat sau sculptat lucrarea fotografiată, fotograful revistei Arta, şi membrii grupului subREAL. Astfel, Serving Art 1 poate fi văzut şi ca o ilustrare şi un comentariu la adresa dezbaterilor postmoderne despre dispariţia, sau măcar atenuarea rolului autorului cu A mare.

Pe de altă parte, Serving Art 1 are şi o dimensiune politică. Natura contingentă a imaginilor – capacitatea lor de a ilustra un moment şi un loc specific, adică ceea ce Roland Barthes denumea „acesta-a-fost” – indică prezenţa unei realităţi ce a fost profund marcată de constrângeri 199 SINTEZA # 8, septembrie 2014

politice, iar unele elemente din imagine simboluri, însemne, sloganuri atestă acest lucru. În acest sens, fotografiile acestei serii dezvăluie, dincolo de aparenta inocenţă a camerei foto, puterea imaginii de a servi puterea politică. Mai mult, imaginile semnalează faptul că multe (chiar dacă nu toate) dintre lucrările pregătite pentru a fi reproduse în revistă nu sunt cu totul neutre din punct de vedere politic, în pofida aparentei lor autonomii estetice, ci sunt lucrări făcute la comandă, dovedindu-se astfel a fi instrumente care serveau discursului politic oficial, dând aşadar un alt sens titlului lucrării, Serving Art. Dar componenta politică a acestei serii vizează şi chestiuni mai actuale, mai exact cele legate de înţelegerea capitalistă a noţiunii de copyright şi de posibilitatea transformării obiectului artistic în produs comercial, în serviciul căruia se află artistul.

Astfel, Serving Art 1 este un mod elaborat de a pune în discuţie în cheie critică atât convenţiile estetice, paradigmele politice, relaţiile de putere, cât şi capacitatea fotografiei de a înfăţişa realitatea şi, în acelaşi timp, de a fi un mijloc eficient de manipulare şi de construcţie discursivă. n

Horea Avram este istoric de artă, teoretician media şi curator independent. Studii doctorale în istoria artei şi comunicare la McGill University, Montreal, studii de master în domeniul managementului cultural la École Supérieure de Commerce de Dijon, Franţa şi diplomă de licenţă în istoria şi teoria artei de la Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti. În prezent predă la Departamentul de Cinematografie şi Media, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj. Cercetează şi scrie despre noile media, teoria reprezentării şi cultura vizuală. Publică în volume colective: Encyclopedia of Aesthetics (Oxford University Press, 2014), Theorizing Visual Studies (Routledge, 2013), şi în periodice, printre care: M/C Media and Culture Journal, International Journal of Arts and Technology, Kinephanos, Ekphrasis, Arta, Idea. Artă şi Societate etc. Curator pentru România la Bienala de la Veneţia în 1999. În prezent este curator independent şi director artistic al Fundaţiei Culturale Intact, în cadrul căreia desfăşoară un program expoziţional la Galeria Spaţiu Intact de la Fabrica de Pensule, Cluj. Colaborator al proiectului ClujNapoca, Capitală Culturală Europeană 2021.

A RTE

S E M N

D E

CART E

Cele patru trepte ale lecturii totale Ioan Es. Pop

A

trofierea muşchilor mentali este pedeapsa pe care o primim pentru neexersarea minţii. Şi este o pedeapsă îngrozitoare, întrucât s-a dovedit că duce la moarte. Nu pare să existe o altă explicaţie pentru faptul că atât de mulţi oameni mor imediat după ce s-au pensionat. Au fost ţinuţi în viaţă mult timp de solicitările la care le era supusă mintea în munca pe care o făceau. Erau ţinuţi vii de această proptea externă. Dar, imediat ce aceste solicitări se sting, nemaigăsind niciun fel de resursă în interior sub forma activităţii mentale, încetează să gândească şi dispar.”

Cu această concluzie se încheie o carte care a făcut valuri şi a stat pe val în Statele Unite decenii la rând, fiind revăzută şi actualizată vreme de treizeci de ani şi făcându-şi intrarea în limba română după mai bine de şapte decenii de la publicare (1940), prin efortul traducătorului Doru Căstăian şi al Editurii Paralela 45.

Subintitulată Ghid clasic pentru o lectură inteligentă, lucrarea* nu şi-a pierdut nimic din prospeţimea iniţială, iar cititorului care o deschide astăzi i se oferă informaţii de o mare actualitate şi utilitate (mediul universitar e un spaţiu ideal pentru propagarea ei). În acord cu Francis Bacon, potrivit căruia „unele cărţi există pentru a fi gustate, altele pentru a fi înghiţite şi doar foarte puţine pentru a fi mestecate şi digerate”, Mortimer J. Adler (căruia, mai târziu, i s-a alăturat Charles van Doren) stabileşte patru nivele de lectură („Le spun «nivele» şi nu «tipuri» pentru că, strict vorbind, «tipurile» sunt diferite unele de altele, pe când, în cazul nivelelor, cele superioare le includ pe cele inferioare”): nivelul elementar („atunci când cineva ajunge la acest nivel, trece de la analfabetism la o alfabetizare

200 SINTEZA # 8, septembrie 2014

201 SINTEZA # 8, septembrie 2014

bazală”), nivelul inspecţional sau prelecturarea („când subiectului i se pune la dispoziţie un anumit interval de timp pentru a citi o anumită cantitate de text”), nivelul lecturii analitice (la care „cititorul înşfacă o carte şi lucrează asupra ei până când ea devine a lui”) şi, cel mai complex, nivelul lecturii sintopice („Cu ajutorul cărţilor citite, cititorul sintopic va fi capabil să construiască o analiză a subiectului care să nu se afle în vreuna dintre cărţi.”).

Detalierea acestor nivele este consistentă şi nuanţată, încheindu-se cu pledoarii de felul celei care urmează: „Ştim că zgomotul a mii de boboci inocenţi tropăind pe treptele noilor lor şcoli face mesajul nostru greu de auzit […]. Dar atâta timp cât o bună parte, ba chiar o largă majoritate a acestora nu poate citi la nivelul elementar, suntem conştienţi că prima sarcină este să-i învăţăm să citească în sensul cel mai simplu, mai de bază, mai propriu al termenului. Pentru moment, nici nu ne dorim altceva. Afirmăm cu tărie că oferirea unor oportunităţi educaţionale nelimitate […] este unul dintre cele mai valoroase servicii pe care o societate le poate oferi membrilor săi. Dar trebuie să înţelegem că […], inclusiv atunci când vom fi realizat sarcina pe care ne-am propus-o, n-o vom fi realizat-o încă în întregime. […] Trebuie să fim mai mult decât o naţiune care poate citi.

Trebuie să devenim o naţiune de cititori competenţi, capabili de tot ceea ce presupune cuvântul «competent». Altfel, nu vom putea face faţă provocărilor viitorului.”

Parcurgerea fiecărui nivel de lectură presupune depăşirea anumitor dificultăţi, cel analitic fiind nivelul la

care se blochează majoritatea cititorilor.

Acesta presupune, deopotrivă, mai multă complexitate şi mai mult efort, direcţionat spre sporirea atenţiei şi îmbunătăţirea capacităţii de a gândi şi având drept rezultat transformarea cititorului într-unul de rang înalt. Este un prag fără trecerea căruia accesul la ultimul nivel, cel al lecturii sintopice, devine imposibil.

Formularea „lectură sintopică” le e străină multor cititori. Până a ajunge însă la ea, „ar mai trebui subliniat că cititul analitic nu este necesar dacă scopul dumneavoastră e să citiţi doar pentru informaţie şi divertisment. Cititul analitic se face mai ales în vederea înţelegerii. […] Nivelul sintopic îl solicită pe cititor în cel mai înalt grad […]. Un alt nume pentru acest nivel poate fi cel de lectură comparativă. Atunci când citeşte sintopic, cititorul parcurge mai multe cărţi, nu doar una, raportându-le pe una alteia şi apoi pe toate unui subiect unic.”

O „Listă recomandată de lectură” îi anunţă pe cititori că „majoritatea acestor cărţi îi depăşesc pe cei mai mulţi dintre oameni – suficient de mult încât să-i facă să îşi forţeze minţile şi să aprecieze cărţile. [...] Unele dintre ele sunt «mari» […]: întorcându-vă la ele, veţi descoperi mereu lucruri noi. Sunt recitibile la nesfârşit”, iar exerciţiile şi testele pentru cele patru nivele de lectură vă oferă (re)întâlniri cu texte fundamentale, semnate de Aristotel, Dante Alighieri, John Stuart Mill, Isaac Newton, Jean-Jacques Rousseau şi Charles Darwin.

Prin trecut, din această carte se iese în viitor. n Mortimer J. Adler, Charles van Doren, Cum se citeşte o carte, Editura Paralela 45, Piteşti, 2014

A RTE

F EST IVAL

D E

CARTE

Toamna literară îl aduce la Cluj pe António Lobo Antunes

António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Lisabona. Este de formaţie medic psihiatru, urmând tradiţia familiei, dar şi-a abandonat cariera medicală în favoarea scrisului. În timpul războiului colonial a fost în Angola ca locotenent, chirurg şi psihiatru, experienţă traumatizantă care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Face parte din generaţia de romancieri lansaţi după Revoluţia din 1974 şi e considerat cel mai valoros scriitor portughez contemporan.

Debutează în 1979 cu Memória de Elefante.

Urmează o serie de romane care îl consacră, printre care: Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Explicação dos Pássaros (1981), Fado Alexandrino (1983), „Întoarcerea caravelelor” (As Naus, 1988; Humanitas, 2003). În 1992 publică „Ordinea naturală a lucrurilor” (A Ordem Natural das Coisas; Humanitas Fiction, 2008), roman pentru care e comparat cu Gogol şi Canetti. Opera sa mai cuprinde: A Morte de Carlos Gardel, (1994), „Manualul inchizitorilor” (Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), „Cuvânt către crocodili” (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), Ontem Não te vi em Babilónia (2006), O Meu Nome é Legião (2007), „Arhipelagul insomniei” (O Arquipélago da Insónia, 2008).

Volumul de eseuri şi amintiri „Inima inimii” va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, selecţia textelor si traducerea purtând semnătura lui Dinu Flămând.

La începutul lunii octombrie, scriitorul António Lobo Antunes se va afla, la Cluj, fiind invitat la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania.

202 SINTEZA # 8, septembrie 2014

203 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Elogiul mahalalei „M-am născut într-o mahala a Lisabonei, la Benfica, pe atunci o strânsură de mici gospodării, despărţite de străduţe înguste, cu case scunde. Am crescut în preajma micului castel de la Portas care ne separa de Venda Nova şi de Drumul Militar, într-un ţinut ale cărui posturi de frontieră erau drogheria domnului Jardim şi mezelăria domnului Silvino, iar după-amiezile îmi plăcea să lălăi prin atelierul de cizmărie al domnului Florindo, care pingelea pantofi într-o odaie întunecată înconjurat de câţiva orbi aşezaţi pe taburete, toţi îmbibaţi cu un amestec de miros de piele şi de mizerie ce-mi rămâne în amintire, singurul miros de sfinţenie cunoscut de mine. Doamna Maria Salgado, mică, negricioasă, îmbrăcată mereu de doliu, transporta Sfânta Familie într-o cutie mică, din casă în casă, iar bunicii mei duceau şi păstrau în salon aceste trei figurine din teracotă, timp de cincisprezece zile, sub un clopot de sticlă ce se aburea, în jurul căruia servitoarele puneau lumânări aprinse.

Am crescut alături de domnul Paulo, cel care repara cu sfori şi bucăţi de trestie aripile vrăbiilor, şi alături de familia Ferra-o-Bico, în care una din mătuşi fugise cu un ţigan şi ştia să citească pe plajă liniile din palmele oamenilor, îmbrăcată şi ea de sus până jos în negru ca văduva unui marinar niciodată revenit la ţărm. Prietenii mei purtau nume teribile (Lafayette, Jaurès) şi locuiau prin camere de subsol care aveau pietrele de caldarâm în loc de ferestre, înlăuntrul lor puteau fi văzute uriaşe aparate de radio, oale cu tufe de busuioc plantate în ele şi tot felul de cumetre încălţate în şoşoni.

Câinele de la boiangerie inflama cu lătratul lui fosforescent nopţile de

iulie, iar când polenul salcâmilor ploua peste pleoapele mele, îndrăgostit nebun cum eram de femeia lui Sandokan, mă transformam într-un soi de inorog cu bucle prin latrinele de la şcoală, în vreme ce brigadierul Maia, cu bereta lui bască, cobora la Taverna Oaselor gesticulând şi blestemând regimul. Când pe la treisprezece ani m-am dus să mă încerc la hockey pe gheaţă la clubul de fotbal Benfica, portarul echipei, împlătoşat ca un baron medieval, m-a arătat cu degetul colegilor săi miraţi — Tatăl blonziului ăsta e doctor, ceea ce a fost de îndată pentru mine cel dintâi titlul de glorie sportivă, dar şi prima mea responsabilitate tenebroasă, pentru că antrenorul, pipăind-mi muşchii din ochi, m-a prevenit cu un aer îndoielnic.

— O să vedem de ce eşti în stare, blonziule, că taică-tu pe teren era mai degrabă bătăuş.

Proprietarul farmaciei União se juca cu bastonul, nevasta proprie­ tarului farmaciei Marques era o grecoaică somptuoasă cu buci de amforă şi ochi arzători, care mă făcea să uit de femeia lui Sandokan când o întâlneam duminca pe drumul spre biserică, al cărei clopotar purta numele Zé Martelo şi avea o agenţie mortuară cu un prospect-reclamă ce zicea aşa: „De ce Excelenţa Voastră se încăpăţânează să trăiască dacă ştie că pentru doar o sută de escudos ar putea avea o frumoasă înmormântare?”, iar eu făceam versuri între două partide de hockey, fumam pe ascuns, o jumătate din mine se dădea în vânt după Jesus Correia, cealalată jumătate după Camões, şi n eram indecent de fericit.

SPAŢ I U

Ş I

S E NS

Fundamentals/Absorbing Modernity: Bienala de arhitectură de la Veneţia 2014

Augustin Ioan

204 SINTEZA # 8, septembrie 2014

F

iecare al doilea an (par), Bienala de Arhitectură de la Veneţia ne aşteaptă să aflăm care e starea arhitecturii mondiale la zi şi, uneori, în viitorul apropiat. Anul acesta, călătoria a meritat fiecare euro cheltuit: curator a fost Rem Koolhas care, singur sau împreună cu echipa sa, OMA, a adus o contribuţie semnificativă la refondarea discursului arhitectural contemporan (este, printre altele, autorul ultimului tratat de arhitectură al secolului XX: „S, M, L, XL” ).

Am avut privilegiul de a urmări, în ultimii doi ani, dinspre partea românească, efortul de organizare şi, în primul rând, despre el va fi vorba în cele ce urmează. Orice bienală are câteva sloganuri care tematizează cumva informaţia şi proiectele puse

205 SINTEZA # 8, septembrie 2014

să coexiste în spaţiile ultra-generoase de la Arsenale şi de la Giardini.

Anul acesta, a existat un pavilion central, Monditalia, în Arsenale, un altul, Fundamentals, la Giardini şi celelalte pavilioane naţionale au stat sub semnul sintagmei ambigue Absorbing Modernity. Ar merita să medităm puţin asupra tuturor acestor vorbe. Monditalia, fireşte, este despre Italia şi modul ei propriu de a absorbi modernitatea (sau, potrivit celuilalt sens, sub semnul propriei modernităţi absorbante). Strategia curatorială a lui Rem Koolhas a fost aceeaşi pe care o ştim din toate studiile sale anterioare, unele concretizate cu clădiri (precum Biblioteca Publică din Seattle), altele… doar cu volume masive de informaţie, sub formă de foto, desene şi text, proprii sau împreună cu colective de masteranzi de la Harvard):

a) o masivă documentare, care îşi propune, dacă nu reuşeşte mereu, să fie exhaustivă b) o introducere de criterii de relevanţă, care să structureze informaţia acumulată (dacă nu cumva să organizeze, mai dinainte, chiar modul în care aceasta este strânsă, până la organizarea ei) c) o punere în scenă a rezultatelor acestei taxonomii, prin intermediul (aici, la bienală) a instalaţiilor artistice folosind ca ingrediente filmul (probabil, o treime din spaţiu e dedicată filmelor italiene postbelice, care rulează în buclă, privitorul fiind invitat să fie atent la mediul edificat dindărătul personajelor şi al acţiunii), informaţia despre arhitectură şi urbanism, pe cât posibil obiectivată (un slogan cerea: Arhitectură, nu arhitecţi!), cu metodele cunoscute 

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

A RTE

•

A R HITECTU R Ă

n Monditalia are un caracter fractalic: niciuna din temele puse în operă/scenă de autorii curatoriaţi de Rem Koolhas nu este strictamente italiană

n A 14-a ediţie a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia are loc între 7 iunie şi 23 noiembrie şi beneficiază de prezenţa a 65 de ţări expozante

de (re)prezentare: machete, fotografii, planşe de proiecte; în fine, contextul social şi politic al acestora două.

Accentul era pus pe dinamica proceselor mai mult decât pe obiecte (o instalaţie picura picături de apă pe machetele de sare ale capodoperelor antichităţii, dizolvându-le sub ochii tăi), iar temele alese erau fie violent de contemporane (multe dintre instalaţii erau despre migraţiune, de pildă, chiar şi cele care vorbeau despre dizolvarea graniţelor sudice ale Europei şi, mai ales, ale Italiei), fie violente pur şi simplu (instalaţia despre rolul urbanistic al terorismului italian din anii şaptezeci şi optzeci sau instalaţia despre casele şefilor mafioţi). Printre ele, nenumărate alte teme formidabil de actuale, de politic încărcate (spre pildă, una despre caracterul fluctuant al graniţelor în lumea contemporană), care ofereau puncte de vedere sau, cele mai interesante dintre ele, întrebări de natură să te pună pe gânduri. Instalaţiile înscenau, de pildă, relaţia dintre Conciliul Vatican II şi arhitectura religioasă (catolică) din Italia. Cum pe mine asta m-a interesat în mod deosebit, am fost foarte atent la argumentaţia instalaţiei. Pe scurt, autorul ei crede că s-a produs un aggiornamento arhitectural al catolicismului, dar că aducerea la zi

ştiut şi nu a încăput în expoziţie; în fine, fiecare spaţiu este anturat de o descriere sumarizatoare scrisă de Koolhas însuşi. La final, cu tot acest bagaj enorm de informaţie, consemnat şi în scris în catalogul Fundamentals şi în cele denumite generic Essentials, care acopereau fiecare tip de spaţiu, plecai întrebându-te: deci asta e esenţa arhitecturii? Părţile care o alcătuiesc şi care se supun regulilor de construcţie? Şi spaţiul însuşi, rezultatul tuturor acestor operaţiuni de asamblare şi de articulare, acreţie şi toate celelalte gesturi pe care le reunim sub termenul de compoziţie, unde va fi fiind?

Nu este o nemulţumire: nu era o bienală despre inefabil şi modernitatea numai metafizică nu va fi fost, absorbită sau absorbantă; dar cred că efortul personal, după ce îţi revii din năuceala acestui tsunami de informaţie, cu propria taxonomie şi cu propriile reguli de reprezentare, constă exact în a-ţi pune această întrebare: cum poate fi reprezentat marele absent dintre elementele fundamentale ale arhitecturii: spaţiul însuşi.

Pavilioanele naţionale sunt, ca de obicei, diverse ca teme şi ca realizare. Unii au cedat de tot, precum Grecia şi, iarăşi, Venezuela (aceasta deşi este beneficiara unui pavilion proiectat de Carlo Scarpa însuşi):

206 SINTEZA # 8, septembrie 2014

(din punctul de vedere al arhitecturii) nu s-a produs încă. Mai pe scurt, există o distanţă pe care biserica trebuie să o mai parcurgă pentru a fi realmente contemporană. Nu mai trimit la textele mele, unul publicat chiar aici, ca să explic de ce cred că un asemenea punct de vedere este complet greşit din perspectiva temei sacrului, dar nu pot să nu recunosc că autorul instalaţiei construieşte un punct de vedere redutabil când ne prezintă cele mai avansate conceptual biserici catolice de după 1968.

Interesant este că, în paralel cu Monditalia, tot la Arsenale, Italia are şi tradiţionalul pavilion propriu.

Unii au fost derutaţi: Monditalia şi pavilion propriu şi pavilionul central din Giardini? Dar Monditalia are un caracter fractalic: niciuna din temele puse în operă/scenă de autorii curatoriaţi de Rem Koolhas nu este strictamente italiană; dimpotrivă, mi s-a părut că a fost vorba despre o alegere a acelor probleme contemporane care, şi italiene fiind, la modul acut unele (invazia de imigranţi, spre pildă), erau universale în acelaşi timp. Mă gândeam, spre pildă, că o anchetă asupra caselor mafioţilor de la noi ar fi fost mult mai lămuritoare decât cea asupra celor italieni, mai ales că vreo doi-trei,

probabil, sunt aceiaşi…

Or, Fundamentals (expoziţia, de asemenea curatoriată de Rem Koolhas, din pavilionul central, al Italiei, din Giardini) risc să spun că este cel mai consistent eveniment expoziţional din câte am apucat să văd de când merg la bienalele de arhitectură veneţiene (1991, dar de urmărit le urmăresc de la cea postmodernă a lui Paolo Portoghesi, din 1980; un istoric al tuturor celor paisprezece este, de altfel, de găsit la Arsenale). Pe scurt, RK şi echipa sa au descompus o casă generică în factori primi constructivi (planuri: podea / pardoseală, perete / faţadă; aperturi: uşă, fereastră, balcon / loggia; spaţii serve: coridor, scară, elevator, lift şi, una dintre cele mai bine făcute, sală de baie / toaletă; şi, fireşte, acoperişurile); au ilustrat fiecare dintre aceştia de la origini până astăzi, uneori până mâine; în fine, au pus în contrast meşteşugul construcţiei cu tehnica şi, mai nou, cu tehnologiile (inclusiv cele mai la zi: faţade inteligente sau scaune de toaletă hiper-sofisticate, de felul celor japoneze, despre care a scris, la noi, cu multă savoare domnul Andrei Pleşu).

Fiecare spaţiu astfel creat are propriul catalog, unde este consemnată informaţia istorică, tehnică, modelele exemplare şi tot ce mai este de

207 SINTEZA # 8, septembrie 2014

ambele pavilioane naţionale erau închise. Altele erau remarcabil de simple, consemnând, într-un fel sau altul ce era semnificativ în relaţia cu modernitatea şi modernismul arhitectural al respectivului stat: Brazilia, Croaţia, Irlanda, Chile şi Republica Dominicană (o excelentă primă prezenţă). Ca de obicei, Olanda a fost extrem de sofisticată cu pavilionul ei despre Bakema, tatamarele arhitecturii moderniste olandeze, dar trebuia să ştii personajul ca să pricepi ceva din arhivele Bakema, expuse acolo. Ţările nordice, beneficiare ale unui excepţional pavilion, proiectat de Sverre Fehn, au vorbit despre cooperarea lor cu ţări din Africa subsahariană. Unele pavilioane erau cu adevărat esoterice, precum cel danez, unde fundamentele erau cele ale naturii însăşi, nu ale arhitecturii (cumva, similar, şi în pavilionul marocan din Arsenale, unde călcai pe nisip de la o machetă futuristă la alta) şi, mai ales, cel polonez, care mie mi-a plăcut în mod cu totul particular, şi care discută despre elementele simbolice de pe şi din arhitectura monumentului tombal dedicat Mareşalului Pilsudski. Puţină linişte interioară e nevoie pentru a le pricepe, ca şi niţică ştiinţă a arhitecturii simbolice: poate de asta erau mulţi nedumeriţi pe-acolo...

Cer îngăduinţa să nu scriu nimic despre pavilionul României, din pricina modului în care s-a ajuns la forma lui, cu descalificarea câştigătorilor şi din pricina faptului că, precum am spus de la început, am fost prea aproape de procesul de la UAR legat de forma şi conţinutul prezenţei româneşti pentru a fi obiectiv. Cred că era interesant şi folositor dacă am fi utilizat momentul şi tema, impuse de RK, pentru o retipărire în română şi engleză a TUTUROR studiilor de după 1989 dedicate modernităţii şi modernismului din România, ale celor arhitecturale măcar, ca şi pentru o dezbatere critică citabilă (aşadar publicată) asupra acestui corpus de opere construite, doar proiectate sau scrise. n Poate altădată…

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar dr. la Institutul de Arhitectură şi Urbanism „Ioan Mincu” din Bucureşti. A studiat la Institutul de Arhitectură „Ioan Mincu” Bucureşti, Oxford University, UK, University of Cincinnati, Ohio. Doctor al Facultăţii de filosofie a Universităţii Bucureşti.

Licenţiat în teologie ortodoxă şi Doctor Honoris Causa al Center for Traditionalist Orthodox Studies, Etna, SUA.Membru editorial board, revista Art Margins a Universităţii California Santa Barbara www.artmargins.com

VERDE Când toţi ornitologii au zburat spre marginea Lumii

Alexandru N. Stermin

Ştiu o vorbă de la Cătălin Mosoia: „Dacă 100 de oameni au câte un măr şi se strâng laolaltă şi schimbă merele între ei, la sfârşit fiecare rămâne cu câte un măr; dar dacă 100 de oameni au câte o idee şi se strâng laolaltă şi schimbă ideile între ei, la sfârşit fiecare pleacă acasă cu câte 100 de idei”.

208 SINTEZA # 8, septembrie 2014

209 SINTEZA # 8, septembrie 2014

VERDE

VE R D E

n Omul a creat maşinile, dar nu uită păsările

Î

n povestea mea, totul a început acum 130 de ani în Viena, când o seamă de oameni s-au strâns împreună şi au deschis discuţii şi au născut idei despre ceva ce a existat pe pâmânt cu mult înaintea oamenilor şi care există şi astăzi, despre ceva de care omul s-a preocupat încă de la începutul existenţei sale, pentru că fascinează prin frumuseţe şi pentru că suntem legaţi direct printr-un strămoş comun, din toate aceste motive şi din multe altele, la vremea aceea, oamenii au simţit nevoia să organizeze primul Congres Internaţional de Ornitologie, în care să vorbească despre păsări.

Istoria s-a scris încet şi dacă la început a fost mai rar, din 1950, din patru în patru ani, în diferite părţi ale Lumii, ornitologii au făcut eforturi să se întâlnească, iar în acest an au avut satisfacţia sărbătoririi celei de-a 26-a întâlniri, la „marginea Lumii”, în Ţara Soarelui-Răsare, în Tokyo. În august 2014, timp de şapte zile, peste 1.200 de ornitologi din peste 65 de ţări au comunicat rezultatele şi întrebările lor legate de tot ceea ce înseamnă ornitologia. Au fost organizate în jur de 70 de sesiuni pe tot atâtea teme, plecând le la subiecte legate de comportamentul de reproducere, evoluţia speciilor, 210 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Alexandru Stermin în marea familie de ornitologi a lumii

parazitismul de cuib, la studii legate de hormoni şi de structuri neuronale, imunologie, la complexitatea interacţiunilor sociale, plasticitatea cântecului, cogniţii şi semnale până la etno-ornitologie şi schimbări climatice.

Tehnologie farmaceutică în studii ornitologice Printre miile de lucrări prezentate, subiecul dezbătut de noi la congres a fost analiza variaţiei temperaturii în cuiburile cârstelilor de baltă şi a cresteţilor cenuşii din Bazinul Fizeşului. Aceste două specii de păsări sunt printre cele mai puţin studiate aripate, din pricina vieţii ascunse pe care o duc în stuful des şi greu de străbătut al mlaştinilor. La o primă vedere, ambele specii par a utiliza acelaşi tip de habitat - stufărişurile. Însă la o analiză de rezoluţie ridicată am putut afirma faptul că fiecare, spaţial, are o afinitate pentru o anumită microstructură a acestui tip de habitat. În acest fel, cârstelul de baltă cuibăreşte în trestie, la aproximativ 10 cm deasupra apei, iar cresteţul cenuşiu în papură, la peste 30 cm deasupra apei.

Pentru a analiza condiţiile microhabitatului în care cuibăresc, am instalat în cuiburile ambelor specii

niste „termo-butoni", dispozitive de mărimea unei monede de 10 bani, care la intervale predefinite de timp înregistrează variaţia temperaturii cu o rezoluţie de 0,5o C. Aceste dispozitive sunt utilizate cu precădere în industria farmaceutică, însoţind transporturile de medicamente şi monitorizând condiţiile în care acestea sunt transportate sau depozitate.

Dispozitivele au fost amplasate atât în cuiburile active sau inactive, cât şi imediat în apropierea cuiburilor. S-au înregistrat astfel variaţiile temperturii din cuib şi, în acelaşi timp, variaţiile temperaturii din jurul cuibului.

După analiza datelor am constatat că temperatura de cuibărire la cârstelul de baltă este influenţată semnificativ de variaţia temperaturii din jurul cuibului, în acest fel, dacă temperatura creşte sau scade în afara cuibului, chiar dacă pasărea cloceşte ouăle, temperatura din cuib va varia în tandem cu cea din mediul extern. În contrast cu această situaţie, temperatura din cuiburile de cresteţ cenuşiu nu este influenţată semnificativ de variaţiile temperaturii din mediul extern. Situaţia pare bizară, căci variaţiile temperaturii din jurul cuiburilor de cârstel de baltă sunt mici, la baza stufului condiţiile

de mediu sunt oarecum stabile şi cu toate acestea ele influenţează semnificativ temperatura din cuib, pe când variaţiile temperaturii în mediul din jurul cuiburilor de cresteţ cenuşiu sunt foarte mari, la 30 cm deasupra apei, razele soarelui încălzesc mai putrernic, iar curenţii de aer sunt mult mai influenţi şi cu toate acestea temperatura din cuib nu este influenţată semnificativ.

Rezolvarea confruntării cu această problemă a venit în urma analizei materialului de cuib. Astfel am observat că peste 90% din cuiburile de cârstel de baltă sunt construite din frunze de trestie, mai subţiri şi împletite strâns, pe când peste 90% dintre cuiburile de cresteţ au fost construite din frunze de papură, mult mai groase şi cu aerenchimuri camere cu aer - asemenea bolţarilor folosiţi în construcţii. În acest fel, cresteţul cenuşiu, folosind un material de cuib adecvat, izolează ouăle de variaţiile mari de temperatură din mediul extern şi poate să cuibărească în păpuriş, evitând astfel competiţia cu specia soră - cârstelul de baltă una dintre cele mai agresive specii ale familiei din care face parte şi fiind mult mai protejat de fluctuaţiile nivelului de apă ce pot inunda cuibul. În direcţia cealaltă, cârstelul de 211 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Am observat că peste 90% din cuiburile de cârstel de baltă sunt construite din frunze de trestie, mai subţiri şi împletite strâns, pe când, peste 90% dintre cuiburile de cresteţ au fost construite din frunze de papură, mult mai groase şi cu aerenchimuri - camere cu aer - asemenea bolţarilor folosiţi în construcţii”, Alexandru N. Stermin

baltă nu are nevoie de un material de cuib special, pentru că mediul din jurul cuibului nu este mult mai stabil, iar inundarea cuibului la creşterile nivelului de apă este evitată prin înălţarea cuibului, cu material nou, comportament pe care indivizii îl manifestă la începerea fiecărei ploi. Prin acest experiment demarat de mine împreună cu colegii mei de la Departamentul de taxonomie şi ecologie al Facultăţii de Biologie şi Geologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” şi un grup de cercetători de la Institutul de Ornitologie al Universităţii din Greifswald, Germania, am evidenţiat unele mecanisme de adaptare, apărute ca apanaj evolutiv în dimpul speciaţiei grupului de păsări studiate. Sunt rezultate ce completează spectrul cercetării fundamentale şi aduc informaţii cu aplicabilitate în tot ceea ce înseamnă conservarea acestor două specii de păsări.

Încotro merge ornitologia?

Din cele peste 900 de studii comunicate de alţi cercetători în cadrul sesiunilor mi-au rămas în minte cele legate de întrebarea apariţiei gustului şi sensibilităţii la „dulce" a păsărilor nectarivore. Întrebarea care s-a pus 

VERDE

VE R D E

n Studiem păsările şi aflăm ceva despre noi

a fost cum aceste păsări au început să se hrănească cu nectat, atâta timp cât strămoşii păsărilor actuale nu aveau receptori pentru acest gust. Analiza a fost complicată, iar rezultatele complexe, însă s-a concluzionat faptul că, în urma unor mutaţii la nivelul anumitor gene, a apărut această sensibilitate la gustul dulce. Ca o consecinţă, indivizii ce aveau această mutaţie au început să se hrănească cu precădere din flori cu nectar, la nivelul populaţiei au fost selectaţi indivizii din ce în ce mai adaptaţi (cu ciocul mai lung şi cu un zbor mai precis şi controlat) şi în urma evoluţiei s-a ajuns astfel la speciile de nectarivore de azi. Într-un alt experiment au fost luate în vizor câteva zeci de perechi de piţigoi. La unele dintre aceste perechi, în momentul depunerii primei ponte le-au fost schimbate 6-7 din cele 9-10 ouă, cu ouă de plastic. După ce au eclozat, în cuiburile cu ouă de plastic se aflau între 2 - 3 pui, iar în celelalte câte 8 - 10. Au fost, în acelaşi timp, efectuate teste de paternitate asupra puilor eclozaţi şi a ouălor scoase din pontă şi s-a stabilit faptul că între 10 - 15 % din ouă şi pui aparţin altui mascul decât ale celui cu care femela a format perechea. După ce primii pui au zburat din cuib, perechile au 212 SINTEZA # 8, septembrie 2014

n Omul este singura specie care acţionează asupra mediului în sens distructiv, după dinozauri

Mă aşteptam ca într-o lume cu o infrastructură supradezvoltată, cu autostrăzi suprapuse pe trei niveluri şi cu diguri din beton, dispuse într-o manieră calculată la milimetru, biodiversitatea să nu fie unul dintre punctele tari ale acestei părţi de Lume”, Alexandru N. Stermin depus un alt rând de ouă, asupra acestora cercetătorii nu au mai intervenit decât atunci când au luat probe biologice pentru a le analiza paternitatea. Ceea ce s-a observat a fost „şocant" din perspectivă antropomorf-socială, dar „de aşteptat"

din perspectivă evoluţionistă. Rata puilor ce nu aparţin masculului cu care femele formează perechea a rămas aproximativ aceeaşi cu cea din prima pontă, în cazul perechilor la care în prima parte a experimentului nu le-au fost înlocuite ouăle cu ouă de plastic, însă în cazul femelelor care în prima parte a experimetului le-au fost înlocuite ouăle, şi au avut puţini pui, rata puilor ce aparţin altor mascului a fost de la 60 până la 100%. În acest fel s-a demonstrat faptul că unul dintre motivele pentru care apare împerecherea cu un alt mascul decât cel cu care femelele formează perechea stabilă este evitarea unui consum de energie ridicat şi neeficient, datorită posibilei infertilităţi a masculului sau datorită incompatibilităţii genetice dintre parteneri. În concluzie, femela îşi „înşală" masculul pentru a creşte şansele de scuces ale pontei depuse.

Un alt experiment de lungă durată efectuat în laborator pe zebruţe australiene a concluzionat faptul că puii stresaţi în prima parioadă a vieţii lor, fie printr-un stres termic, creşterea sau scăderea bruscă a temperaturii, fie printr-un stres apărut în urma manifestării agresivităţii din partea părinţilor sau provocat de lipsa hranei, devin adulţi agitaţi, cu

incapacităţi în a forma relaţii sociale şi a transmite semnale altor indivizi, dar şi cu unele inaptitudini în ceea ce priveşte reproducerea, îngrijirea pontei şi a cuibului. În acelaşi timp, stresul timpuriu scade speranţa de viaţă a indivizilor. În acest fel a fost demonstrat faptul că mediul primelor zile de viaţă influenţează dezvoltarea şi manifestarea individului ca adult.

Evident că studiile prezentate au fost foarte multe şi din domenii variate, însă tendinţa spre care merge acum ornitologia este una de abordare interdisciplinară a diverselor chestiuni şi de integrare a diferitelor aspecte în cadrul unor concepte şi legităţi ce guvernează întreaga lume vie, totul însă analizat la o rezoluţie foarte mare şi din diferite perspective.

La mijlocul săptămânii de congres a fost organizată o excursie din Tokyo spre Muntele Fuji. Am considerat această expediţie un moment propice pentru întâlnirea cu păsările Asiei de Est. Tot ce mi-a rămas în minte au fost monoculturile întinse de orez şi lotus, câteva petece de stuf, însă „prea puţine" păsări. Mă aşteptam ca într-o lume cu o infrastructură supradezvoltată, cu autostrăzi suprapuse pe trei niveluri şi cu diguri din beton, dispuse într-o manieră 213 SINTEZA # 8, septembrie 2014

calculată la milimetru, biodiversitatea să nu fie unul dintre punctele tari ale acestei părţi de Lume. Însă cu toate acestea am avut o experienţă pe care o apreciez, de căte ori am ocazia, experienţa „birdwatching-ului". Adică acel „sport" şi hobby practicat pe scară largă în vestul Europei. Moment în care o mână de oameni se întâlnesc şi împreună pleacă după păsări, privesc toţi înspre un punct şi comentează momentul unic pe care li-l oferă natura, moment al cărui personaj principal este o pasăre. Pentru mine este, dacă vreţi, modul ideal ce înlocuieşte vânătoarea.

Păstrează totuşi acea legătură dintre om şi păsări, însă păsările nu mai sunt privite prin luneta armei, ci prin binoclu şi nu mai sunt împuşcate cu gloanţe, ci cu blitzuri. Sper să fie un mod de intaracţionare cu natura care să capete tot mai mult adepţi şi în ţara noastră şi să scadă în acest fel rata celor care intenţioneză să îşi procure o armă de vânătoare, sub pretextul că în acest fel au un motiv să iasă în natură.

Experienţa inspiraţiei În fiecare an, la nivel mondial au loc cel puţin două conferinţe pe teme de ornitologie care se adresează ornitologilor din anumite părţi ale lumii sau care tratează specific anumite

teme (Efectele încălzirii globale asupra păsărilor, monitorizarea efectivelor populaţionale sau evoluţia şi filogenia aripatelor). Participând la câteva dintre aceste conferinţe, am rămas oarecum cu gustul amar al faptului că, în mai toate cazurile, sunt prezentate programe de analiză a datelor şi de predicţie a diferitelor scenarii şi am simţit faptul că lumea ştiinţifică s-a îndepărat de obiectul principal şi că interacţiunea cu păsările are loc la un nivel foarte restrâns sau chiar deloc. Însă întâlnirea cu ornitologii şi temele abordate de ei aici la cel de-al 26-lea Congres Internaţional de Ornitologie mi-au readus încrederea faptului că ornitologia este într-adevăr ştiinţa bazată pe experienţa directă, nemijlocită şi de nedesluşit total dintre om şi pasăre. Ornitologia rămâne o experienţă din care ieşim mai înţelepţi mai şlefuiţi şi mai coşntienţi că împreună cu păsările împărţim mult, mult mai mult decât credem şi că vrem sau nu să recunoaştem dacă ele dispar sigur dispărem şi noi, însă regula nu se aplică şi invers. n Alexandru Stermin este cercetător, a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând şi un masterat în Filosofie. Este ornitolog pasionat.

Trio milionar

SPORT LIFE 214 SINTEZA # 7, 8, august septembrie 2014 2014

Sportivele cel mai bine plătite ale lumii în 2014 sunt trei în Top 1000 și vin din tenis în ordinea: Maria Șarapova, Li Na, Serena Williams Luminiţa Paul

215 SINTEZA # 8, 7, august septembrie 2014 2014

SPORT

P

rologul e o întâmplare de acum 14 ani. Maria Șarapova avea pe atunci 13 și deja se vorbea intens despre ea în lumea tenisului. Era viitoarea stea, idealul în devenire care părea să aibă totul: un joc promiţător, personalitate și un look potenţial aducător de contracte publicitare. În 2000, un reporter de la o televiziune americană a întrebat-o ce ar prefera: să cucerească Wimbledonul sau să facă 20 de milioane pe an din publicitate. Fetiţa de atunci s-a uitat fix la cameră și a răspuns: „Aș alege să câștig la Wimbledon pentru că apoi vor veni și milioanele”.

Maturitate precoce? Intuiţie?

Copilei nu-i venea să creadă că a fost întrebată așa ceva. „Nu poţi cumpăra Wimbledonul”, spune ea. „Nu se găsește în niciun magazin. Trebuie să-l câștigi. Să-l meriţi. Și atunci vei primi și banii”. Întâmplător sau nu, primul turneu de Mare Șlem câștigat de ea a fost chiar cel de la All England Club, în 2004, la numai patru ani de când îi fusese adresată perplexanta întrebare.

Tot atunci, în primele minute de la încheierea finalei în care o învinsese pe Serena Williams, i s-a conturat și primul contract important. Încerca de zor s-o sune pe mama ei, Elena, pentru a împărtăși cu ea emoţiile dulci ale 216 SINTEZA # 8, septembrie 2014

L IFE

Sponsorii globali au căutat mereu sportive care să se încadreze în standardele tradiţionale de frumuseţe, ceea ce, în cele mai multe cazuri, înseamnă femei albe și blonde”, Jim Andrews, vicepreședinte al firmei de consultanţă în sponsorizare IEG:

S P ORT

victoriei, dar telefonul nu voia să-i facă pe plac. Camerele televiziunilor erau fixate pe tânăra care butona, butona și degeaba. La puţin timp, a primit oferta de sponsorizare de la Motorola. Apoi, propunerile concretizate în acorduri atractive s-au înmulţit.

Nu e însă întotdeauna o regulă. În același an, 2004, alte două jucătoare ruse cucereau titluri de Mare Șlem: Anastasia Mîskina pe cele de la Roland Garros, iar Svetlana Kuzneţova pe cel de la US Open. Mîskina, înaltă, subţire, cu ochi verzi, a reușit să obţină doar un mic contract pentru o băutură, Tropicana, a concenului Pepsi.

Kuzneţova, mai solidă, puternică, încă purtând aparat dentar, nu a primit nicio ofertă.

Concluzia e simplă: rezultatele răsunătoare îţi aduc sponsorii la ușă (sau la telefon), dar trebuie să îndeplinești și tu niște criterii pentru a fi ales. Mai exact, să te încadrezi într-un profil de succes, testat deja. Iar Maria Șarapova întrunea și întrunește toate aceste condiţii. De câţiva ani buni, e sportiva cel mai bine plătită de pe planetă, cu măcar 20 de milioane de dolari pe an. În topul tradiţional realizat de revista Forbes pentru anul 2014, ea ocupă locul 34, cu un total al câștigurilor de 24,4 milioane, dintre

care 22 sunt din contracte publicitare.

Este însă prima femeie care apare în clasament dintr-un total de numai trei, întreg trioul venind din tenis. În acest moment, Șarapova are acorduri bănoase cu Porsche, Nike, Head, Samsung Electronics, Tag Heuter, Canon și Evian.

Următoarea pe listă, la poziţia a 41-a, cu 18 milioane de dolari din publicitate și un total al câștigurilor de 23,6 milioane, este chinezoaica Li Na. O prezenţă recentă în topul bogaţilor din sport, dar perfect justificată.

Ea a acoperit un gol important, cel reprezentat de piaţa asiatică, în special cea din China, una imensă și cu un potenţial pe măsură. Dar asta s-a întâmplat după ce a atins prima finală de Mare Șlem, la Australian Open 2011.

Imediat, a primit oferte de la Rolex, de la marele producător de îngheţată Hagen Dazs și de la website-ul chinez Sina. Apoi, după ce a cucerit titlul la Roland Garros, lucrurile s-au schimbat și mai dramatic în favoarea lui Li. Agentul ei, Max Eisenbud, același ca al Mariei Șarapova, reprezentant al firmei IMG, spunea pentru Bloomberg că, după Paris 2011, chinezoaica a semnat șapte contracte pe câte trei ani, valorând între 2 și 3,5 milioane de dolari anual. „Am avut oferte pentru încă cinci acorduri publicitare, dar, pur și simplu, nu are timp pentru toate”, a explicat Eisenbud. Au apărut pe lista lui Li firme precum Daimler AG, care produce brandul Mercedes, și firma chineză de asigurări Taikang Life Insurance Co. Mai mult decât atât, sponsorul ei pentru echipament, Nike, i-a permis să poarte pe mâneci logo-urile acestor companii, ceva inedit, întrucât nici Roger Federer, Rafael Nadal sau Maria Șarapova nu beneficiază de această înlesnire pentru alţi sponsori ai lor. „A avut abilitatea de a sparge piaţa chineză, unde firmelor americane și europene le este atât de greu să pătrundă”, spunea Nigel Currie, directorul agenţiei de marketing sportiv londoneze brandRapport. Faptul că Li a cucerit anul acesta al doilea titlu de Mare Șlem al carierei, la Australian Open, n-a făcut decât să-i consolideze poziţia și imaginea în ochii sponsorilor. Are acum, în afară de Nike, Mercedes și Rolex, plus câteva firme chineze, contracte cu Babolat, Samsung, Crown Limited și Visa. Li Na are, de asemenea, naturaleţea care o face simpatică, apropiată, mai puţin intangibilă decât alte 217 SINTEZA # 8, septembrie 2014

L IFE

figuri regăsire în reclame. Rămâne memorabil momentul în care, în timpul discursului de la festivitatea de premiere de la Melbourne, i-a mulţumit lui Eisenbud, adăugând: „Make me rich!”. „Fă-mă bogată!”, un standard atins deja într-o mare măsură.

A treia sportivă din Top 100 este Serena Williams. Cea mai vârstnică din trio, la cei 33 de ani pe care îi împlinește în septembrie, dar și cea mai titrată și mai experimentată, cu cele 18 titluri de Grand Slam cucerite în carieră. Ea ocupă locul al 55-lea în clasamentul întocmit de Forbes, cu un total al câștigurilor de 22 de milioane de dolari, dintre care 11 milioane vin din tenis și exact pe atât din contracte publicitare. Mult mai puţin, oricum, decât în cazul Mariei Șarapova sau al lui Li Na. Specialiștii în marketing explică această diferenţă prin faptul că Williams este diferită. „Serena a avut dificultăţi, pentru că nu se încadrează în imaginea standard pe care firmele vor s-o vadă și s-o promoveze”, spunea Harry Edwards, autorul cărţii „The Revolt of a Black Athlete”. El este completat de Jim Andrews, vicepreședinte al firmei de consultanţă în sponsorizare IEG: „Sponsorii globali au căutat mereu sportive care să se încadreze în standardele tradiţionale de frumuseţe, ceea ce, în cele mai multe cazuri, înseamnă femei albe și blonde”.

Totuși, Serena, ca și sora ei mai mare, Venus, au avantajul de a fi foarte clar recunoscute de consumatorii americani. Mezina Williams are un grad de notorietate de 91%, superior cu două procente celui al lui Venus și mult mai bun decât în cazul lui Roger Federer – 61%. Sponsorii americancei sunt Nike (cu care a semnat acum 11 ani un contract uriaș la vremea respectivă, 55 de milioane de dolari), Wilson, Gatorade și OPI, având, de asemenea, contracte cu HSN Inc, Sleep Sheets, Mission Athletecare și cu echipa de fotbal american Miami Dolphins, la care este și acţionar.

Când vine vorba de avere însă, Serena e deasupra tuturor, cu aproximativ 100 de milioane de dolari, conform site-ului therichest. com. Aproape 60 de milioane vin însă din tenis. Până la urmă, contează și n performanţa.

Luminiţa Paul este jurnalist la „Gazeta sporturilor” şi comentator Eurosport

Averile sportivelor

Maria Şarapova 27 de ani Numărul 6 WTA 32 de titluri în carieră, dintre care 5 de Mare Șlem Bani câștigaţi din tenis: 30,7 milioane $ Avere estimată: 90 milioane $

Li Na 32 de ani Numărul 3 WTA 9 titluri în carieră, între care 2 de Mare Șlem Bani câștigaţi din tenis: 16,7 milioane $ Avere estimată: 50 milioane $

Serena Williams 33 de ani Numărul 1 WTA 63 de titluri în carieră, dintre care 18 de Mare Șlem Bani câștigaţi din tenis: 57 milioane $ Avere estimată: 100 milioane $

S P ORT

L IFE

S PR IN T

De ce când aleargă, alergătorii se gândesc la alergare Emanuel Isăilă

P

rivită din afară, alergarea pe distanţe lungi pare o activitate plictisitoare, fără logică şi fără scop. Înainte de a mă îndrăgosti de acest tip de mişcare, şi eu mă întrebam la ce naiba se gândeşte cineva care aleargă o oră, două, trei sau chiar mai mult. M-am întrebat de atâtea ori până într-o zi când am decis să aflu.

Pot spune din experienţă, după ce răspunsul l-am verificat şi cu alţi alergători că nu mă gândesc la nimic... în afara alergării. Nu poţi să te trezeşti într-o dimineaţă după ani de sedentarism, să-ţi pui tenişii în picioare şi să fugi vreme de trei ore.

Dacă n-ai făcut mişcare de multă vreme, un kilometru ţi se va părea definiţia nesfârşirii şi nu te vei gândi decât când se termină supliciul.

Alergarea pe distanţe lungi reprezintă un tip de abordare a mişcării. E una naturală, strămoşii noştri se deplasau în jur de 50 de kilometri pe zi, atât bărbaţii cât şi femeile, până când cultivarea pământului a dus la sedentarizarea triburilor de nomazi.

Dacă vă uitaţi la copiii cu vârste cuprinse între trei şi şapte ani, veţi observa că instinctual se deplasează mai mult în alergare spre disperarea bunicilor care vor să se odihnească pe băncile din parc. Suntem născuţi pentru a alerga şi cred că acest mod de deplasare ne-a ajutat să ne impunem ca specie. Suntem singurele mamifere care ne putem deplasa în viteză pe distanţe foarte lungi şi la temperaturi ridicate.

Un câine nu rezistă mai mult de 15 kilometri, iar un cal, 30.

218 SINTEZA # 8, septembrie 2014

219 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Cum spuneam mai sus, nu te poţi trezi într-o dimineaţă şi să alergi un maraton. Trebuie să te antrenezi pentru asta. Aşa că o alergare de două ore e mai mult un exerciţiu decât o rutină. Deşi, cineva antrenat poate părea că face asta cu uşurinţă şi că ar avea ceva timp să se gândească la un film, la o carte sau la ce are de făcut la muncă, de cele mai multe ori, alergătorii se gândesc la alergare. Dacă e un exerciţiu, trebuie să te concentrezi pe el ca să-l faci cât mai bine.

Pregătirea pentru o cursă de maraton (42,195 kilometri) presupune un plan care se întinde pe o perioadă de cel puţin 16 săptămâni, cu patru antrenamente pe săptămână. În fiecare şedinţă faci un anumit tip de alergare - viteză, ritm sau distanţe lungi. Ai obiective de timp şi de viteză pentru a-ţi urmări evoluţia. La toate acestea se adaugă exerciţii de îmbunătăţire a tehnicii alergării, care nu e deloc simplă cum calci, cum ridici piciorul, cum ţii braţele, spatele, capul. E vorba de a ajunge la un model de eficienţă a deplasării. Aşa că cei mai mulţi alergători sunt concentraţi pe

minute, puls şi kilometri în timpul exerciţiului. De fapt, momentul în care începi să te gândeşti la altceva reprezintă momentul în care ai început să pierzi din viteză. În lumea de azi, chiar şi în România se aleargă mult. În fiecare weekend sunt competiţii în oraşe sau la munte, cumva oamenii au constatat că le lipseşte mişcarea şi au recuperat acest fapt prin concursuri de toate felurile. Sunt alergători care visează să alerge un maraton ca fiind o experienţă unică în viaţă, sunt alţii care-şi propun să alerge un maraton în fiecare an şi unii, în fiecare lună, sunt alergători care o fac pentru a slăbi, pentru a scăpa de stres, pentru a fuma mai puţin sau pentru a-şi impresiona partenerul de viaţă. Ceea ce e misterios la alergare este că aceasta îi mulţumeşte pe toţi.

Venim cu scopuri diferite şi după o cursă de cinci kilometri plecăm mulţumiţi, indiferent de scopul iniţial.

Mai presus de toate, e important să te concentrezi pe alergare mai ales dacă ai un scop. John Collins, inventatorul curselor de Ironman (3,8 kilometri înot, 180 bicicletă şi 42,195 kilometri alergare), spunea că trebuie să te gândeşti bine înainte de a lua startul într-o competiţie pe distanţe lungi pentru că, „în cazul unui eşec, cei din jurul tău te vor ierta repede, dar tu nu te vei ierta niciodată”. E un bun motiv de n concentrare!

Emilian Isailă, 46 de ani, jurnalist.

Pasionat de sport, a alergat 12 maratoane şi a terminat o cursă de Ironman.

n USS Enterprise, o imagine iconică ce ne poartă acum dincolo de limitele universului SF

Punct zero 220 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Star Tech Star Trek este un univers fabulos, cu personaje, povești și tehnologii uluitoare, dar și o sursă de inspiraţie pentru multe dintre gadgeturile high-end care ne înconjoară acum. Generaţia următoare a tehnologiei e deja aici!

Traian Brad

221 SINTEZA # 8, septembrie 2014

PUNCT

ZERO

P U N CT

n Scanadu Scout, gadgetul care ar putea schimba pentru totdeauna medicina de urgenţă

C

u mult timp în urmă, într-o galaxie foarte, foarte ... Hm, pare să fie dintr-un alt film!

Scuze! Să mai încercăm o dată: acolo unde nimeni nu s-a încumentat să păşească vreodată, încă din primele episoade ale seriei originale „Star Trek", eternul arţăgos Leonard „Bones” McCoy, medicul USS Enterprise NCC1701, ne testează imaginaţia cu tricorderul, dispozitivul medical de scanare şi diagnosticare imediată a pacienţior, indiferent că sunt tereştri sau vin de dincolo de zonele cartografiate ale Federaţiei Unite a Planetelor. Chiar dacă versiunii sale din lumea de dinainte de „Ultima Frontieră”, numită Scanadu Scout şi asemănătoare mai degrabă cu un puc de hochei, îi lipsesc deocamdată abilităţile mai complexe, gen scanările interne sau diagnosticele elaborate, prototricorderul poate fi un dispozitiv mai mult decât util pentru un control medical de rutină.

Scanări la purtător Desenat de Yves Béhar, fondator şi designer principal al Fuseproject, Scanadu Scout e, înainte de toate, un dispozitiv mic şi elegant, non-invaziv, 222 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Scanadu Scout este versiunea de secol XXI a tehnologiei din Star Trek. Practic, avem o întreagă cameră de urgenţă la purtător”, Walter de Brouwer, CEO Scanadu

Z E R O

n ScanaFlu poate detecta o mulţime de viruşi respiratori printr-o simplă analiză de salivă

care foloseşte mai multe tipuri de senzori pasivi pentru înregistrarea semnelor vitale. Ţinut între degetul mare şi cel arătător şi apăsat timp de zece secunde de tâmplă, Scanadu Scout nu doar că strânge date despre ritmul cardiac, temperatură, cantitatea de oxigen din hemoglobină, rata respiratorie, tensiunea arterială, nivelul de stres, dar și face o electrocardiogramă; odată înregistrate, toate aceste date sunt transmise via Bluetooth şi afişate pe ecranul unui smartphone prin intermediul unei aplicaţii pentru Android şi iOS. Se încarcă printr-un port USB în mai puţin de o oră. Dacă e folosit de mai multe ori pe zi, se descarcă în aproape o săptămână. Într-o scurtă paranteză (nu doar) pentru cei mai geeks dintre geeks, Scanadu Scout este construit pe platforma 32-bit RTOS Micrium, cea care a fost şi alegerea NASA pentru SAM (Sample Analysis at Mars), analizatorul de eşantioane de pe rover-ul Curiosity, trimis pe Marte de Agenţia Spaţială Americană în 26 noiembrie 2011. „Este versiunea de secol XXI a tehnologiei din «Star Trek». Practic, avem o întreagă cameră de urgenţă la

purtător”, spune fondatorul şi CEO-ul Scanadu, Walter de Brouwer. Pentru prima generaţie de utilizatori, Scanadu Scout va fi, aşadar, mai mult un instrument explorator, dar de Brouwer speră ca versiunile următoare ale dispozitivului să împrumute tot mai multe dintre caracteristicile avansate ale „originalului”.

Până atunci, Scanadu a dezvoltat în paralel două accesorii: ScanaFlo şi ScanaFlu. Primul dintre ele este un test de urină pentru infecţii ale tractului urinar, blocaj renal, preeclampsie şi diabet gestaţional.

Dispozitivul are incorporate câteva benzi care îşi schimbă culoarea la contactul cu urina. Rezultatul trebuie fotografiat, iar o aplicaţie dedicată de smartphone va interpreta rezultatele pentru a pune apoi şi un diagnostic.

ScanaFlu funcţionează după acelaşi principiu, doar că foloseşte saliva ca material de diagnosticare pentru depistarea infecţiilor cu virusul sincitial respirator, streptococ A, viruşi influenţă de tip A/B şi adenovirusuri.

Internetul care vindecă În secolul XXIV, banii sunt un amănunt desuet, iar tricorderul nu a avut nevoie de surse externe 223 SINTEZA # 8, septembrie 2014

de finanţare. Mai aproape de noi, de Brouwer şi-a căutat fondurile necesare proiectului în universul 2.0, printr-o campanie pe platforma de crowdfunding Indiegogo, cu o ţintă de 100.000 de dolari. În doar două luni, la data stelară 20082013, Scanadu obţinea cea mai mare finanţare din istoria de până atunci a Indiegogo - 1.664.375 de dolari (cu aproape 300.000 de dolari mai mult decât vechiul proiect-record „Let’s Build A Goddamn Tesla Museum”) -, urmată în scurt timp de o investiţie de 14,7 milioane de dolari a unor fonduri de capital de risc.

Momentan, Scanadu e disponibil doar într-o versiune-prototip. Pentru a fi lansat pe piaţă ca dispozitiv medical are nevoie de aprobarea U.S. Food and Drug Administration, astfel că prima generaţie de clienţi îl va putea folosi doar ca instrument cu valoarea exploratorie, în scop de cercetare şi (pre)testare. „Această versiune a Scanadu Scout nu e un aparat medical.

Ca instrument de cercetare, poate fi folosit la colectarea de date pentru studiile clinice care vor fi incluse în documentaţia solicitată de autorităţile de reglementare. Participarea la aceste studii nu este însă obligatorie

şi se va face doar după semnarea unui formular de consens”, explică CEO-ul Scanadu.

Fabricat în America, dispozitivul va fi disponibil şi pe pieţele din afara Statelor Unite, deocamdată doar cele terestre, la un preţ anunţat de 150 de dolari.

De pe Enterprise la NASA Între timp, în laboratoarele terestre ale NASA, inginerii Agenţiei Spaţiale lucrează la un dispozitiv medical care ar putea să vindece instantaneu rănile ușoare ale cosmonauţilor de pe Staţia Spaţială Internaţională. Dar înainte de a intra în alte detalii de moment, să ne mai amintim un pic din viitor. În cea de-a doua generaţie a Star Trek, cea Următoare, comandorul William Riker e zgâriat adânc pe faţă de motanul locotenent-comandorului Data.

Rănile i se vindecă însă pe loc, după ce medicul de pe Enterprise trece pe deasupra lor un „regenator epidermic” - un dispozitiv de dimensiunile unei lanterne, ce emite o lumină roșiatică.

Versiunea sa 1.0, BioReplicates, vine chiar acum de la NASA, sub forma unui dispozitiv capabil nu doar să regenereze ţesuturile umane, dar și să le reproducă prin construirea de celule 3D, pentru a fi folosite în testarea 

PUNCT

ZERO

n Imprimanta 3d, protoarhetipul replicatorului de pe USS Enterprise

de cosmetice și medicamente. Un pas uriaș pentru om, ce ne-ar putea duce până la sfârșitul deceniului și la eliminarea completă a testelor pe animale.

Aceeași NASA dezvoltă un al doilea prototrekdispozitiv, Scionic, ce ar urma să trateze pe cale externă inflamaţiile şi durerile oaselor şi muşchilor, fără niciun fel de medicamente, doar prin impulsionarea funcţiilor naturale analgezice ale organismului. Ceva mai greu de explicat în termeni biotehnologici, dar foarte ușor de făcut, prin simpla sa frecare de piele. În cursa pentru cucerirea Cosmosului...

Scuze din nou, e un episod de mult încheiat! (Cel puţin oficial). Așadar, în zborul său spre Ultima Frontieră, Agenţia Federală Spaţială Rusă folosește deja o tehnologie cu efecte similare - Scenar -, ce folosește un semnal electric de intensitate moderată atunci când este plasat deasupra zonelor corporale dureroase ale unei persoane. Aceste semnale sunt captate de receptorii din piele și transmise prin sistemul nervos central către creier, care reacţionează prin sintetizarea de neuropeptide substanţe eliberate în mod natural cu rol de vindecare şi de regularizare, 224 SINTEZA # 8, septembrie 2014

inclusiv endorfine, considerate a fi unele dintre cele mai puternice analgezice.

Dacă vor reuși să treacă de fazele de testare, BioReplicates și Scionic se vor alătura multor altor modele alte tehnologiilor viitorului dezvoltate în trecutul prezent. „Complet lipsit de logică” , ar putea spune Mr. Spock. Să vedem însă câteva exemple.

Printingul 3D Versiunea din lumea de acum a dispozitivelor de genul „cere și ţi se va da”, cunoscute drept replicatoare în secolul XXIV și capabile să (re) producă pe loc mai tot ceea ce îţi poate trece prin minte, încă nu sunt pregătite pentru a-i oferi vreunuia dintre fanii căpitanului Picard un ceai Earl Gray, fierbinte. Dar nici nu stăm tocmai rău pentru 2014. Varianta lor proto, imprimantele 3D, sugerează tot mai mult zorii unei noi revoluţii industriale, iar unii comentatori vorbesc deja de semnele unei apocalipse a producţiei de masă.

Printăm în plastic, metal sau ciocolată, la scară industrială sau la biroul de acasă, printăm piese pentru imprimante 3D care printează piese pentru imprimante 3D care la rândul lor printează piese pentru ..., mâncare,

P U N CT

n Telefonul cu clapetă s-a teleportat în secolul XX direct din Star Trek

arme, celule și chiar organe pentru transplant.

Telefonul cu clapetă Ce poate fi mai tare decât un comunicator capabil să contacteze dintr-un tunel subteran săpat în rocă dură o navă aflată pe orbită, fără nici cea mai mică problemă de semnal?

Le-am văzut pentru prima oară în Star Trek The Original Series, iar designul telefoanelor flip de astăzi a fost inspirat de ele. (Atât de mult încât primul model clamshell al celor de la Motorola, lansat în ianuarie 1996, a fost botezat StarTAC. Și un detaliu mai pământesc, costa 1.000 de dolari!) În multe privinţe, declinările mobile ale prezentului par mult mai evoluate. Bine, n.. v..bim ac...m ...espre s...mnal. No Mobile Network Connection!

Dar cine și-l poate imagina pe căpitanul Kirk trimiţându-i SMS-uri lui Uhura? Sau pe Leonard McCoy făcându-și un selfie în timpul unui transplant de creier pozitronic? Și chiar crede cineva că Federaţia ar avea nevoie de un App Store?

Comunicatoarele Cum generaţiile următoare ale uniformelor Federaţiei nu (mai) au

Z E R O

n Vocera, comunicatoarele portabile inspirate de insignele Flotei

buzunare, cum și unde să îţi mai ţii mobilul? Răspunsul apare prins de uniformă, în partea stângă a pieptului, în episodul 2 al sezonului 4 al Star Trek: The Next Generation, când insignele decorative de până atunci capătă și o altfel de funcţionalitate. E suficient să le atingi și poţi începe o conversaţie.

Când episodul a fost difuzat pentru prima dată, în 1990, ideea unui astfel de dispozitiv era, cum am putea să-i spunem altfel?, SF. A devenit însă realitate odată cu Vocera B3000, un sistem de comunicare prin intermediul unei reţele wireless, folosit preponderent în spitale și hoteluri.

E ceva mai mare decât o brichetă, se poartă agăţat la gât, iar pentru a-l activa, trebuie doar să spui numele celui cu care vrei să vorbești. Ușor de intuit, sunt mai puţin mișto decât insignele Flotei, spre dezamăgirea legiunilor de trekkies.

Translatorul universal Cu atât de multe forme de viaţă, și nu doar organică, întâlnite la tot pasul, echipajul de pe Star Trek mai avea de trecut o ultimă barieră, cea lingvistică.

S-a ocupat de asta Translatorul Universal (TU). L-am văzut pentru 225 SINTEZA # 8, septembrie 2014

prima dată în octombrie 2001, odată cu difuzarea episodului 2 al sezonului 1, și a făcut imediat senzaţie. Dezvoltat de explingvistul Ensign Hoshi Sato, TU lucrează după o matrice de limbaj care are nevoie de puţin timp pentru a înţelege o conversaţie. Practic, software-ul care echipează dispozitivul asemănător unei lanterne devine capabil să înţeleagă orice limbaj după ce ascultă câteva fraze, traducându-l apoi în engleza Federaţiei.

Cel mai apropiat echivalent al momentului ar fi Phraselator, un gadget folosit de armata americană în zonele de confict. Funcţionează și el destul de simplu: „vorbitorul” selectează o frază prestabilită dintr-un meniu, iar dispozitivul redă o înregistrare vocală în limba interlocutorului, araba, de exemplu.

Utilizatorul poate vorbi în dispozitiv, iar acesta va alege și rula din meniul său fraza cea mai apropiată ca și sens. „Ideea este de a reduce la minimum snafus cuvânt-pentru-cuvânt care fac traducerile produse de programe, cum ar fi Babelfish atât de problematic (și frecvent hilar)”. Ușor de înţeles, nu!?

Fazerele Abia după Apple designul a început să-și piardă din farmec. În

primele lor versiuni asemănătoare mai degrabă unor mașini de dat găuri sau de efectuat lucrări dentare de maximă urgenţă, fazerele au în schimb capacitatea de a concentra într-un singur fascicul de energie o gamă impresionantă de puteri distructive.

E floare la ureche pentru un fazer portabil să paralizeze un klingonian de 2 metri sau să vaporizeze un android într-o clipire de ochi, în timp ce un model de luptă, montat pe nava-mamă, pulverizeză asteroizi de dimensiuni impresionante. Încă mai tragem cu gloanţe, dar avem în teste și o armă cu laser cunoscută sub numele de cod, nu atât de întâmplător ales, de Personnel Halting and Stimulation Response (PHASR). Adică Fazer, într-o filtrare prin Translatorul Universal. Folosește un laser de intensitate joasă, conceput pentru a orbi temporar inamicul.

Pentagonul nu a suflat până acum vreo vorbă dacă și când îl vom - sau nu vom apuca să îl vedem?, folosit într-un conflict real.

Realitatea Virtuală Ei, bine, un holodeck e o chestie pe care oricine și-ar dori-o acasă. Sau pe propria navă stelară, de ce nu. Au apărut pentru prima dată pe 

PUNCT

ZERO

n PADD-ul e un calculator portabil folosit în munca de rutină a echipajului de pe Enterprise

Enterprise-ul lui Jean-Luc Picard și e o încăpere închisă care folosește un amestec exotic de holografie 3D și câmpuri de forţă pentru a genera experienţe și realităţi virtuale captivante, inclusiv sunete, atingeri și mirosuri. Ba uneori duce lucrurile atât de departe, încât poţi fi rănit sau chiar omorât de creaţiile virtuale, cum ar fi un glonte holografic, dacă setările de siguranţă ale unităţii de control au fost oprite.

Deocamdată, tehnologia VR (Realitate Virtuală) a momentului e mai degrabă... primitivă. O știm deja din (alte) filme cel mai adesea sub forma unei căști cu ecran - înlocuită odată noua senzaţie Oculus Rift de o pereche de ochelari de scafandru supradimensionaţi - și senzori atașaţi la urechi, gură și nas pentru stimularea simţurilor. Tehnologia e folosită preponderent în jocuri, dar are și alte utilităţi.

Tabletele Sunt deja o banalitate, indiferent de lumile despre care vorbim, iar pe prima dintre ele am văzut-o cu vreo 400 de ani în viitor, pe biroul căpitanului Jean-Luc Picard. Pe Enterprise, PADD-ul (un acronim 226 SINTEZA # 8, septembrie 2014

pentru Personal Access Display Device) e un calculator portabil folosit în munca de rutină a echipajului - nu, nu e vorba de verificarea conturilor de email sau de Trekbook -, cum ar fi verificări de zi cu zi sau completarea unor rapoarte de activitate. La fel ca și, hai să-l amintim pe el, iPad-ul, au o interfaţă minimalistă cu touchscreen și poate unul sau două butoane externe. iPad-ul arată ceva mai bine, dar nu e nici pe departe la fel de robust. PADD-ul poate cădea de la o înălţime de 35 de metri și continuă să funcţionze fără probleme. Nu încercaţi asta cu un iPad! De fapt, nu încercaţi asta cu niciun fel de tabletă. Poate doar cu cele pentru dureri de cap.

Vizorul Geordi La Forge e un personaj pe care nu îl poţi uita pre repede. În bună parte și datorită protezei curbate din jurul ochilor cu ajutorul căreia poate vedea, inclusiv infraroșu și ultraviolete.

Rezultat al 200 de milioane de dolari investite în 20 de ani de cercetare, Argus II este cel mai avansat ochi electronic al momentului disponibil publicului larg. Produs de cei de la Second Sight constă într-o cameră video integrată într-o pereche

de ochelari și conectată wireless la un receptor implantat în retină ce preia patternurile de imagine şi le transmite nervului optic sub formă de impulsuri electrice, impulsuri pe care creierul le interpretează ca informaţie vizuală.

Sunt încă departe de a restabili vederea normală sau de performanţele vizorului, dar pacienţii pot învăţa cum să interpreteze aceste semnale, astfel încât să poată percepe culori, să recunoască litere de dimensiuni mari sau să localizeze obiecte.

Bisturiul cu ultrasunete În cel de-al patrulea lungmetraj al francizei, The Voyage Home, dr.

Leonard McCoy e scandalizat de barbaria practicilor chirurgicale ale secolului XX. Martor al unei trepanaţii, „Bones”, exclamă indignat: „Doamne, Dumnezeule! Răspunsul nu e să dai găuri în cap!” . Pentru o intervenţie complicată pe creier, McCoy folosește un soi de plasture electronic, pe care îl lipește pe fruntea pacientului.

Intervenţiile mari, complet non-invazive, sunt în continuare de domeniul fantasticului, numai că medicina de astăzi a început să folosească fascicule de ultrasunete de mare intensitate în locul bisturiului, pentru extirparea unor tumori. n 227 SINTEZA # 8, septembrie 2014

GOOD LIFE ST. MORITZ

Paradisul vacanțelor de iarnă

228 SINTEZA # 8, septembrie 2014

229 SINTEZA # 8, septembrie 2014

E

leganţă, clasă și stil …

Simbol internaţional al serviciilor superioare, St. Moritz este una dintre cele mai faimoase staţiuni din lume. Chic, elegantă și exclusivistă, cu o ambianţă cosmopolită, aceasta se bucură de un climat deosebit, soarele strălucind aici în medie 322 de zile pe an. Staţiunea este punctul de convergenţă a trei regiuni

230 SINTEZA # 8, septembrie 2014

culturale diferite, iar locaţia sa incredibilă determină o îmbinare atractivă a naturii, culturii, sportului, activităţilor și liniștii.

La o altitudine de 1.850 de metri, albastrul strălucitor al cerului întâlnește albul radiant al vârfurilor montane Engandine. Aceasta este o imagine reprezentativă pentru St. Moritz, în una din zilele însorite ale anului. Situat deasupra staţiunii

sofisticate, Carlton Hotel captivează simţurile prin paleta extravagantă de culori. În spatele faţadei simple, hotelul emană unicitate și un caracter neconvenţional, designul interior modern al acestuia fiind completat de tradiţie. Aici luxul capătă o nouă nuanţă.

Atmosfera de lux și plină de culoare a hotelului poartă amprenta renumitului designer elveţian Carlo

Rampazzi. Stilul său extravagant îmbină mobilierul de epocă, nuanţe și culori izbitoare cu ţesături și materiale de înaltă calitate. Cele 60 de suite și junior suite redefinesc noţiunea de lux personalizat, oferind priveliști impresionante ale lacului St. Moritz și munţilor Engandine. Relaxaţi-vă și bucuraţi-vă de intimitate exclusivă.

Veţi descoperi, de asemenea experienţe culinare autentice în

231 SINTEZA # 8, septembrie 2014

restaurantele Da Vittorio și Romanoff, ce evocă un flux nesfârșit de creaţii interesante.

Admiraţi incomparabila panoramă a munţilor Engandine într-una din frumoasele locaţii ale hotelului. De pe terasa Carlton Bar & Lobby, priveliștea spre lac este cu adevărat incredibilă.

Interiorul cu două șeminee istorice radiază căldură în zilele mai reci și vă invită într-o stare de dolce far niente,

fie savurând un ceai sofisticat dupăamiaza ori un pahar de șampanie spumantă în timpul serii.

Vă invităm să descoperiţi St. Moritz, cu al său caracter cosmopolit și să experimentaţi farmecul unui hotel modern.

Accesaţi www.deluxetour.ro pentru mai multe informaţii referitoare la această destinaţie.

AUTO

Formula E Florin Popa

Anul 2014 va rămâne în istorie ca anul în care electricitatea a cucerit ultima redută a industriei auto: cursele de monoposturi. Să fie oare și anul în care a început pensionarea Formulei 1? Nu este exclus...

232 SINTEZA # 8, septembrie 2014

233 SINTEZA # 8, septembrie 2014

GO OD

L IFE

•

AUTO

GOOD

n Escadrila este gata, lupta poate să înceapă. Scapă cine poate, sau cine are mai mult curent în acumulator

n Adio injectoare şi miros de benzină, bine aţi venit cablaje şi mufe!

ndiscutabil, viitorul automobilului va fi electric, dar rămâne încă de văzut dacă electricitatea va fi generată de pile de combustie cu hidrogen sau de panouri fotovoltaice. Ce se știe însă cu siguranţă (și se și vede din ce în ce mai des pe străzi) este faptul că zilele eșapamentelor fumigene sunt numărate și aproape toţi producătorii auto au în portofoliu un model electric sau hibrid.

Dovada supremă a importanţei electrificării automobilului o oferă motorsportul, acest laborator de studiu și testare a celor mai noi, avansate și secrete tehnologii din industria auto. Toată lumea a auzit de Formula 1, nu? Lauda, Prost, Schumacher și Hamilton sunt nume care nu au nevoie de alte prezentări, iar bugetele care sunt asociate industriei F1 au sărit în zona cifrelor astronomice. Însă cum ar fi să auzi că, începând de mâine, în boxe a fost interzisă benzina și cine vrea să alerge pe pistă trebuie să își monteze sub caroserie un motor de... aspirator? Ar fi cam brutal. Și totuși, e bine să începem să ne obișnuim cu ideea, pentru că pe 13 septembrie 2014 debutează Formula E, sora clonată și electrificată a Formulei 1. Să vedem despre ce este vorba.

Respectând angajamentele privind

direct în România de către canalul Dolce Sport), toate desfășurate pe circuite stradale, în capitale și metropole importante ale lumii (Beijing, Putrajaya, Punta del Este, Buenos Aires, Miami, Long Beach, Monte Carlo, Berlin, Londra). De ce pe circuite stradale? Pentru că mesajul electrificării trebuie să ajungă la cât mai multă lume și, la fel de important, pentru ca spectatorii să nu mai fie nevoiţi să se deplaseze cu zecile de mii către circuitele de Formula 1 (plasate de regulă în afara orașelor), salvând astfel cantităţi importante de combustibil. La urmă urmei, în centru ajungi cu metroul sau cu bicicleta, nu?

Mai mult de atât, electricitatea folosită la încărcarea acumulatorilor va fi obţinută, unde se poate, din surse regenerabile. Acolo unde acest lucru nu este posibil, curentul electric necesar va fi livrat de un generator propriu al Formulei E, care funcţionează cu glicerină obţinută din alge, emisiile de CO2 fiind astfel reduse de 20 de ori. În ceea ce privește transportul întregii caravane între orașele care găzduiesc cursele, au fost preferate transportul maritim și feroviar celui aerian, tot în ideea de a minimiza consumul resurselor finite.

Superb până în ultimul detaliu.

Primul sezon din Formula E va

I

234 SINTEZA # 8, septembrie 2014

„ecologizarea” Formulei 1, prin reducerea consumului de combustibil și a noxelor aferente, managementul FIA (Federaţia Internaţională a Automobilului) a dat undă verde unei competiţii de monoposturi cu propulsie exclusiv electrică. A nu se înţelege că Formula E este ruda săracă a Marelui Circ, ci dimpotrivă - este viitorul. Nume mari, cu istorie serioasă în sporturile cu motor, și-au dat mâna pentru a proiecta și finaliza primele exemplare de monoposturi electrice. Spark Racing Technology se ocupă cu asamblarea componentelor și metamorfozarea unui morman de piese în 42 de mașini pregătite pentru pistă. McLaren Electronic Systems livrează platforma electronică și motorul, iar Renault integrează sistemele folosindu-și experienţa agonisită în propriile centre de cercetare. Acumulatorii sunt produși de Williams, Dallara construiește șasiul monococă, iar Michelin încălţă toate mașinile cu anvelope proiectate special pentru această competiţie.

Nici în spatele volanelor nu vor sta anonimi, pe lista piloţilor regăsindu-se Nick Heidfeld, Jarno Trulli, Nicolas Prost, Bruno Senna, Sebastien Buemi și mulţi alţii. În 2014, calendarul competiţional cuprinde zece etape (transmise în

L IFE

•

AUTO

n Se aude ceva? Parcă un uşor şuierat...

beneficia de un regulament aparte, menit să ofere condiţii egale echipelor, urmând ca în viitor limitările să fie ridicate, pentru a lăsa liber potenţialul fiecăreia în a-și dezvolta și perfecţiona propriile tehnologii. Prin urmare, în 2014, s-au produs 42 de monoposturi identice: 20 dintre ele vor participa la curse, câte două pentru fiecare din cele 10 echipe, restul fiind de rezervă, pentru cazurile în care entuziasmul piloţilor se lovește de parapeţii de protecţie. De ce două de echipă? Pentru că punctul slab al automobilelor electrice, autonomia, a rămas o problemă încă nerezolvată - mașinile din Formula E fiind nevoite să se retragă pentru reîncărcare după doar 25 de minute de cursă. După epuizarea bateriilor, piloţii vor intra la boxe pentru un schimb rapid de mașină și vor continua cursa. Încărcarea acumulatorilor durează între 45 și 60 de minute și de aceea este necesară schimbarea mașinii, dar procedura asta se va modifica într-un viitor nu foarte îndepărtat. Încărcarea fără fir, prin inducţie, este suficient de avansată pentru a promite în curând o Formula E cu bolizi care se încarcă în timp ce merg, graţie tehnologiei de inducţie dinamică. Și chiar dacă performanţele nu se ridica la nivelul celor din F1, monoposturile electrice sunt totuși 235 SINTEZA # 8, septembrie 2014

unele dintre cele mai rapide automobile de pe planetă, motorul de 200 kw/h (echivalentul a 270 CP) reușind să trimită caroseria de 800 de kilograme de la 0 la 160 km/h în doar trei secunde!

Pentru fani, spectacolul va fi garantat. E drept, zgomotul motoarelor în V va lipsi, acesta fiind înlocuit cu ţiuitul electricităţii, dar viteza, depășirile și virajele luate la limita aderenţei vor compensa din plin.

De fapt, singurii care vor suferi sunt producătorii de dopuri de urechi care vor pierde astfel un public destul de substanţial. Lumea va fi însă un loc mai liniștit, mai puţin zgomotos. Cursele Formulei E se vor desfășura într-un format compact, cu sesiunile de antrenamente și calificare programate în aceeași zi cu marea cursă, pentru micșorarea efortului logistic și a cheltuielilor. Pe parcursul calificărilor, piloţii vor putea abuza de întrega putere generată de motor, pentru a-și câștiga locul pe grila de start. În cursă însă vor fi obligaţi să utilizeze doar 180 CP, singura excepţie constând într-un „FanBoost” - un artificiu de marketing și socializare prin care fanii își pot vota piloţii favoriţi pe site-ul competiţiei. Cu 10 minute înainte de start, procesul de votare se închide și primii trei clasaţi

beneficiază de un surplus de 50 CP pentru cinci secunde, suficient pentru a face diferenţa dintre locul 1 și locul 2.

Adio piloţi morocănoși, indispuși sau fără chef de zâmbit la poze. Paginile de Facebook și Twitter ale echipelor vor fi probabil administrate de cele mai bune agenţii de PR din lume, iar „spăgile electorale” gen poze inedite sau obiecte cu autograf vor deveni obișnuite ca ploaia în Londra. Și toate astea pentru o cauza nobilă: electrificarea automobilului - un pas care ar fi trebuit făcut în urmă cu 100 de ani. Doar că, necunoscând finalitatea drumului pe care a apucat-o, omenirea a ales să sape în miezul Pământului în loc să privească spre Soare pentru mult râvnita energie.

Prin prisma vârstei Universului, 100 de ani sunt insignifianţi, iar mașinuţele electrice care vor alerga timp de 10 ore pe an pentru a-și dovedi eficienţa au puterea să-i șteargă în exact tot atâtea ore. Pentru că în asta constă puterea electricităţii. n Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şase ani în jurnalismul auto. Anterior carierei publicistice a fost director de vânzări şi marketing în cadrul reţelelor de import şi distribuţie în România a automobilelor Mercedes Benz, Smart, Chrysler, Jeep şi Dodge

GOOD

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

D IN E &W IN E

Jurnalul unui băutor de rom Adrian Pop

Marco Polo (1254-1324) descria în ,,Cartea minunilor lumii” că în lunga sa călătorie din Persia până în China, a degustat o licoare ce semăna cu un „vin excelent făcut din zahăr”. Cel mai probabil se referea la rom.

P

rimul rom cunoscut apare în insulele din Marea Caraibelor în secolul al XVII-lea. Se presupune că sclavii de pe insula Barbados care lucrau pe plantaţiile de zahăr au descoperit că din melasa rămasă şi fermentată se obţine o băutură alcoolică ieftină şi gustoasă, ce a căpătat ulterior numele de rom.

La scurt timp după apariţia sa, romul şi-a croit rapid drum spre continentul american unde au apărut şi primele distilerii moderne. Romul a continuat să fie foarte popular în perioada Războiului de Independenţă.

Se spune că George Washington a oferit lăzi de rom în campania sa electorală, pentru funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Treptat însă, datorită imigranţilor scoţieni şi irlandezi, whiskey-ul câştigă tot mai mult teren, iar consumul de rom scade vertiginos ,,ajutat” la un moment dat şi de perioada prohibiţiei. Romul rămâne însă ,,rege” în insulele din Marea Caraibelor, unde se află de altfel şi cei mai mari cultivatori de trestie de zahăr. Jamaica, Cuba, Republica Dominicană, Puerto Rico, Martinique, Barbados şi Trinidad sunt doar câţiva

236 SINTEZA # 8, septembrie 2014

237 SINTEZA # 8, septembrie 2014

dintre cei mai importanţi producători de rom. Se spune că romul adevărat se produce în insulele din Marea Caraibilor şi… restul lumii.

Piraţii din Caraibe Un craniu alb cu două oase încrucișate pe un steag de mătase neagră. Un papagal pe umărul căpitanului bandajat la un ochi şi o sticlă de rom pe masă, alături de un pumnal. Este imaginea emblematică a piraţilor din cărţi, descrieri, legende şi filme. Începând de la scriitorul Daniel Defoe cu al său Robinson Crusoe, până la seria de filme ,,Piraţii din Caraibe” în care actorul Johnny Depp îl interpretează pe căpitanul Jack Sparrow alături de Penélope Cruz, toţi piraţii sunt războinici, brutali, romantici şi mari consumatori de rom.

Dar de ce rom? Romul era o băutură mult mai ieftină decât coniacul franţuzesc sau whisky-ul scoţian pentru buzunarul marinarilor. Şi mai era un avantaj, piraţii îl obţineau de multe ori gratis de pe vasele pe care le jefuiau.

Prima asociere oficială a romului cu oamenii mărilor s-a petrecut în 1655, când flota engleză (British

Royal Navy) a ocupat insula Jamaica.

Descoperind aici o producţie importantă de rom, britanicii schimbă raţia zilnică de brandy oferită marinarilor, cu o raţie de rom. Evident, din raţiuni practice şi economice. Dacă la început raţia de rom era suficientă (jumătate de litru / zi), treptat lucrurile s-au schimbat. Astfel, în anul 1740, amiralul Edward Vernon, poreclit ,,Old Grog” adaugă în raţia de rom, apă şi suc de lămâie pentru a-i diminua tăria şi pentru a micşora efectele alcoolului asupra marinarilor. Această nouă băutură pe bază de rom s-a numit grog. British Royal Navy a continuat tradiţia raţiei zilnice de grog până la data de 31 iulie 1970, când Amiralitatea britanică a tăiat raţia printr-un comunicat sec, tipic englezesc ,,Times had changed”. La fel de sec, marinarii au denumit această zi ,,Black Tot Day”.

Nelson's Blood O poveste uimitoare a rămas în istorie după celebra bătălie de la Trafalgar din 1805, una dintre ultimele mari lupte navale din epoca vaselor cu pânze. Marea Britanie şi Franţa erau în război, încă din 1793. Flota regală a Marii Britanii, compusă din 27 de 

GO O D

LIFE

•

DINE

&

WINE

GOOD

Evoluţia „liliacului” Bacardi în

Royal Navy Toasts Pe vase, ofiţerii ţineau zilnic un toast, la cină, însoţit de ridicarea paharului de rom.

Luni: ,,Pentru toate vasele noastre de pe mare” Marţi: ,,Pentru toţi marinarii noştri de pretutindeni” Miercuri: ,,Pentru noi şi echipajul vasului” Joi: ,,Pentru o luptă sângeroasă şi o promovare rapidă” Vineri: ,,Pentru naţia noastră” Sâmbătă: ,,Pentru soţiile şi iubitele noastre. Ceilalti ofiţeri răspund în cor: ,,Pe care s-ar putea să nu le mai întâlnim” Duminică: ,,Pentru toţi prietenii pierduţi pe mare”

238 SINTEZA # 8, septembrie 2014

nave, sub comanda amiralului Horatio Nelson, a spulberat în dreptul Capului Trafalgar flota comună franco-spaniolă trimisă de Napoleon, care era alcătuită din 25 de nave de război franceze şi 15 spaniole.

Amiralul Nelson, un exemplu al curajului, conducea lupta din prima linie, de pe vasul HMS Victory punându-şi viaţa în pericol, aşa cum le cerea întotdeauna şi celorlalţi. La un moment dat „cel mai infam glonţ de muschetă din istoria Angliei” l-a lovit în umărul stâng pe Nelson, apoi i-a zdrobit două coaste, i-a perforat plămânul stâng şi s-a oprit în coloana vertebrală. Nelson s-a prăbuşit pe punte. La trei ore după ce a fost lovit, s-a bucurat de cea mai răsunătoare victorie navală a englezilor. Pentru a respecta dorinţa lui Nelson de a fi înmormântat pe uscat, deşi obiceiul marinarilor era ca morţii să fie aruncaţi în mare, și pentru a păstra în condiţii bune corpul lui Nelson până la destinaţie, trupul acestuia este pus într-un butoi plin cu rom. Printre marinarii englezi circulă o legendă care spune că, pe drumul de întoarcere spre Anglia, în timpul călătoriei, marinarii de la bordul vasului Victory au făcut o gaură mică în partea de jos a butoiului unde se afla Nelson și au

băut câte un pic de rom, crezând că astfel vor moșteni o parte din curajul şi priceperea lui Nelson. Victoria de la Trafalgar a distrus practic visul lui Napoleon de a cuceri Marea Britanie. Înmormântarea lui Nelson, la Catedrala St. Paul din Londra, a fost una dintre cele mai grandioase din istoria Angliei, iar victoria de la Trafalgar i-a dat Marii Britanii controlul de necontestat al mărilor lumii. În onoarea amiralului Nelson, s-a construit coloana lui Nelson, în Trafalgar Square, piaţă aflată în centrul Londrei.

Mii de tipuri de rom Trestia de zahăr este o plantă a regiunilor calde, tropicale şi subtropicale, unde nu există iarnă, iar temperatura medie anuală nu scade sub 14-16 grade. Pentru recolte bune este necesară însă şi o cantitate mare de precipitaţii. Când trestia de zahăr se apropie de maturitate, concentraţia de zahăr începe să crească. Recoltarea trestiei de zahăr din Caraibe este, de obicei, planificată când începe sezonul ploios în luna noiembrie și durează până în aprilie. Trestia recoltată este spălată, apoi este tocată în bucăţi mici, iar fibra este eliminată. Apoi se macină şi se extrage sucul care

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

campaniile de marketing

este fiert, transformându-se într-un sirop gros. Prin forţa centrifugă se extrag cristalele de zahăr din sirop.

Siropul rămas este de fapt un reziduu siropos de culoare brună, numit melasă, care stă la baza producerii romului. Melasa era folosită pe scară largă ca îndulcitor până la sfârşitul secolului al XIX-lea, deoarece era mult mai accesibilă ca preţ, faţă de zahăr. Melasa se amestecă cu apă și se lăsa la fermentat, de la o zi pentru romurile light, până la câteva săptămâni pentru cele mai concentrate și aromate. După distilare, alcoolul se îmbuteliază în butoaie de stejar. Romul îmbătrâneşte treptat, îşi schimbă culoarea (în funcţie de butoi) şi prinde arome abia de la un an în sus. Pentru romul cubanez, perioada de îmbătrânire a celui alb variază între trei și cinci ani, iar pentru cel închis la culoare între trei şi cincisprezece ani. Romul comercial se îmbuteliază în tancuri de inox şi primeşte ulterior arome şi coloranţi naturali sau artificiali în funcţie de preţ. Nu există reglementări sau legi care să oblige producătorii să menţioneze pe etichetele sticlelor de rom vârsta acestuia. Ron Cane, Ron Abuelo Anejo, Ron Brugal 1888, Angostura 1824, Appletons VX, Arehucas Carta 239 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Oro, Bally Ambre, Barcelo Grand Anejo, Captain Morgan, Jamaican Vintage, Mount Gay, Pyrat Cask 1623,Caribbean Club, Varadero, Santa Teresa, El Dorado sunt doar câteva dintre cele peste 2.000 de tipuri de rom cunoscute care se produc pe insule. Este aproape imposibil de făcut un clasament al vechimii, gustului sau al calităţii romului. Până la urmă, şi romul este la fel de exotic şi plin de surprize, precum viaţa marinarilor.

Bacardi şi Fidel Castro În 1862 este înfiinţată în Santiago de Cuba compania Bacardi de către Don Facundo Bacardí Massó. Bacardi a realizat că cei mai mulţi consumatori de rom nu ştiau să citească şi aveau nevoie de un ajutor pentru a recunoaşte mai uşor băutura. Amalia, soţia lui Bacardi, inspirată de colonia de lilieci ce se aciuiase în podul distileriei, vine cu ideea ca pe eticheta sticlei să fie desenat un liliac.

Astfel liliacul devine simbolul companiei Bacardi, oamenii au recunoscut mai uşor sticla, iar romul a început să fie cunoscut ca ,,Ron del Murcielago” adică ,,Romul

liliecilor”. În 1910, Bacardi a devenit una dintre cele mai mari companii din Cuba, cu distilerii în Mexic şi Puerto Rico. În timpul revoluţiei cubaneze condusă de Fidel Castro și Ernesto ,,Che” Guevara, din 1959, distileria Bacardi este naţionalizată.

Bacardi susţine că, atunci când forţele revoluţionare cubaneze au confiscat ilegal fabrica şi disitileria, în 14 octombrie 1960, compania Bacardi avea deja distilerii şi în alte patru ţări: SUA, Mexic, Puerto Rico și Bahamas. Motiv pentru care Bacardi şi-a continuat tradiţia şi originalitatea distilării romului, sub brandul liliacului. Astăzi, Bacardi a ajuns să deţină 27 de unităţi de producţie în 16 ţări şi are circa 6.000 de angajaţi. În portofoliul companiei, alături de celebrul rom Bacardi. se mai află: vodca Grey Goose, whisky-ul Dewar’s, vermutul Martini şi tequila Cazadores.

Fidel Castro a susţinut permanent că Bacardi a avut tentative de a submina Revoluţia cubaneză, inclusiv prin sponsorizarea unor acţiuni anticubaneze în anul 1962. 

GO O D

LIFE

•

DINE

&

WINE

GOOD

n Amber Heard şi Johnny Depp s-au întâlnit prima dată pe platourile de filmare la ,,Jurnalul unui băutor de rom". Imediat după terminarea filmărilor, Depp a încheiat relaţia cu Vanessa Paradis, după 14 ani de mariaj

Havana Club

La începutul filmului e o scenă foarte amuzantă în care Lotterman (Richard Jenkins) îi explică lui Kemp (Johnny Depp) cum caută el sânge proaspăt ca să facă lucrurile să meargă mai departe presupunând că el e omul potrivit. Înţelegerea e pecetluită cu mult rom. Nu degeaba filmul se cheamă «Jurnalul unui iubitor de rom». Toţi sunt ameţiţi mai tot timpul în acest film”, Bruce Robinson, regizorul filmului

240 SINTEZA # 8, septembrie 2014

Este brandul cel mai puternic al Cubei. Acesta s-a născut în 1878, iar în prezent este produs de CubaRon într-un joint-venture cu grupul francez Pernod Ricard din anul 1993.

Compania Havana Club din Cuba deţine toată producţia.

Povestea Havana Club a început în 1862, când un imigrant basc pe nume José Arechabala se stabileşte în oraşul de coastă Cárdenas din Cuba, unde deschide o mică distilerie de alcool.

Romul Havana Club este produs începând din 1935 de către familia Arechabala, până în 1960, când trupele revoluţionare ale lui Fidel Castro preiau distileria.

Membrii familiei au fost închiși pentru scurt timp, apoi reuşesc să fugă în Florida, USA. Spre deosebire de familia Bacardi, care a avut puterea financiară să-şi continue afacerea, familia Arechabala lasă licenţa mărcii Havana Club (care era valabilă până în 1973) guvernului cubanez. În 1974 Cuba a înregistrat marca Havana Club în Statele Unite pentru a împiedica utilizarea brandului de către alte companii. Din 1993, din

raţiuni diplomatice, cubanezii încep parteneriatul cu uriaşa companie franceză Pernod Ricard. Astfel, romul cubanez ajunge pe toate pieţele lumii (nu numai pe cea din Rusia) şi cubanezii obţin un aliat puternic pentru protejarea brandului Havana Club în lupta cu compania Bacardi.

Pernod Ricard este o companie franceză cu o cifră de afaceri de miliarde de euro, fiind al doilea mare producător de băuturi alcoolice din lume. Deţine sau distribuie mărci celebre precum: Absolut Vodka, Chivas Regal, Ballantine’s, Beefeater, Martell, Havana Club, etc. Cu toate acestea, în Statele Unite se comercializează un alt rom, Havana Club, produs de compania Bacardi în Puerto Rico.

Astfel, ,,Revoluţia cubaneză” pentru Havana Club continuă şi azi între cele mai mari companii de băuturi din lume, iar interesele financiare de pe piaţa americană sunt uriaşe. Povestea romului cubanez însă nu se opreşte aici. Ron Matusalem, Ron Mulata, Ron Vigia, Ron Varadero, Ron Caney sunt alte câteva branduri care fiecare are povestea şi legenda sa legată de Cuba şi de revoluţia lui Fidel n Castro şi Che Guevara.

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

n Johnny Depp, în vârstă de 50 de ani, şi Amber Heard, 28 de ani, au decis să se căsătorească în luna decembrie. Ceremonia va avea loc pe o insulă privată, din Bahamas, cumpărată de actorul american pentru 3.6 milioane de dolari

În ciuda diferitelor nume de pe etichetele sticlelor de rom, există termeni comuni care stau la baza clasificării romului: Light, white sau silver. Nu conţine arome şi este folosit în general pentru cocktailuri. Cele mai multe băuturi de acest tip provin din Puerto Rico.

Gold. Sunt romurile ,,chihlimbar” cu o învechire medie. Datorită faptului că sunt ţinute în butoaie o vreme mai îndelungată au o nuanţă închisă. Gustul acestui rom e mai puternic şi mai dur decât al celui light.

Dark sau black.

Sunt cele mai învechite romuri.

Cu un parfum puternic, se adresează cunoscătorilor fiind un rom pretenţios. Este utilizat şi pentru arome în reţetele bucătarilor şi cofetarilor. Este produs în general, în Haiti şi Jamaica.

Aromate. Infuzate cu diferite arome de fructe tropicale, au un gust 241 SINTEZA # 8, septembrie 2014

special. Lămâie verde, portocală, mango, cocos, banană sunt câteva din aromele ce fac din acest rom o băutură preferată de femei. Tăria acestui rom nu depăşeşte 40 de grade.

Spiced Rum. Acesta este de fapt un dark rom, fiind aromat cu multe condimente ca rozmarin, piper, scorţişoară, etc. Există pe piaţă şi variantele ieftine, produse din rom alb condimentat şi colorat.

Overproof. Face parte din categoria băuturilor cu o tărie alcoolică de peste 40o, ce poate ajunge şi la 75o.

Cel mai cunoscut este, romul Bacardi 151, care are o tărie de 75,5 grade.

Premium. Este un rom scump, de lux, fără adaosuri, fără arome, cu o învechire originală şi atent controlată. Se consumă ca atare, fiind extrem de apreciat de cunoscători.

GO O D

L IFE

HIP E

•

HIPE

&

&

VIBE

V I BE

Eduard Ţone

Ce-am avut cu calul Cine nu știe șah, să înveţe! Cine n-are un cal, să-și cumpere!

Cine nu are rege de ucis... să-și inventeze!

C

ând eram mic, jucam șah în draci. Pe la șase ani mă învaţase bunică-meu cum se mută piesele, după care mi-am luat avânt. Primele partide au fost cu el. Apoi cu tata.

Apoi m-am dus în parc, la „23”, în București, acolo unde bătrânii cartierului se adunau în jurul celor câtorva măsuţe cu pătrăţele alb-negre și animau atmosfera gri a acelor ani de liniște comunistă.

Am făcut cunoștinţă cu chibiţii și, deopotrivă, cu jucătorii. Ţânc în pantaloni scurţi, stăteam ore-n șir printre bastoane, batiste și chelii, holbându-mă la șahiștii de ocazie și încercând să le înţeleg tacticile. Nebăgat în seamă, jinduiam la un loc la masă, mai ales după ce am început să studiez cărţile Elisabetei Polihroniade și ale lui Florin Gheorghiu, din paginile cărora făcusem deja cunoștinţă cu Karpov și Kasparov dar și cu enigmaticul Bobby Fischer, campionul mondial american care se luase în piept cu toată Uniunea Sovietică și care, brusc, a decis să iasă din lumina reflectoarelor pentru a se autoizola vreme de aproape două decenii într-un turn de fildeș din care avea să iasă zdruncinat mental. „Cariera” mea în sportul minţii nu a depășit limitele unui premiu I obţinut la o competiţie Daciada.

Dar șahul m-a învăţat să văd că lumea se împarte între pionii salahori, nebunii surprinzători, caii

242 SINTEZA # 8, septembrie 2014

descurcăreţi, reginele care de multe ori decid totul și regii de mucava.

Din păcate, azi, lumea nu (prea) mai joacă șah. Nu știu dacă a devenit desuet, chiar dacă există chiar multe aplicaţii pentru tablete și smartphone-uri. Doar că, probabil, e mai distractiv să arunci cu păsări în porci decât să gândești o combinaţie năucitoare prin care să dai mat.

Nici măcar șahul vieţii nu mai e la fel de interesant ca altădată. Pe vremuri, oamenii își puneau mintea la contribuţie pentru aproape orice.

Erau obligaţi. Google nu le stătea în vârful degetelor, pentru a le oferi mura digitală în gura plictisită a cunoașterii. Practic, pe lângă faptul că ne controlează vieţile și știe totul despre noi, Google ne tasează constant neuronii, dându-ne iluzia că ne trimite pe shortcut-urile vieţii când, de fapt, ne pune cătușe și ne creează dependenţa de butoane.

E interesantă iniţiativa Ministerului Educaţiei, care a introdus șahul ca materie opţională în ciclul primar. E prematur să știm câţi elevi vor alege să participe la cursul de o oră pe săptămână, însă, dincolo de cifre, cei care o vor face – prin iniţiativa părinţilor inspiraţi – vor avea cu siguranţă un cât de mic avans intelectual, de logică și organizare, în faţa celor care rămân fideli distrugerii bombonelelor colorate pe display-uri mai mult sau mai puţin HD. Am cunoscut acum câteva zile un băieţel care urma să treacă în clasa a doua.

L-am întrebat dacă știe ce înseamnă „șah”. Puștiul și-a ridicat ochelarii groși, de hipster, privindu-mă ușor derutat. „Cum adică, tu nu știi ce înseamnă «șah»?”. „Să zicem că nu știu ce înseamnă”. „E un joc!”. „Ce fel de joc?”. „Hai măăăă, e jocul ăla în care trebuie să ucizi regele și să-i furi regina. Dar e plictisitor, pentru că durează prea mult și are și niște cai pe care nimeni nu știe să-i mute”.

Nu am avut altceva de făcut decât să râd și să-l asigur că șahul nu e chiar atât de plictisitor și că toată lumea știe cum să mute un cal dacă reușește să-l dreseze. N-a părut foarte convins, dar mi-a zis că, atunci când se va face mare, el va avea un cal adevărat. „Cum vei face să-l iei?”, l-am întrebat. „Simplu: găsesc un rege, îl ucid, apoi îi iau calul”. I-am dat dreptate: e super-simplu, chiar dacă ordinea nu e neapărat asta. Așa că am decis să-mi iau și eu un cal, ceea ce vă sfătuiesc și pe voi. Unica întrebare care se pune este dacă găsim atâţia regi. Fiindcă, altfel, va trebui să-i inventăm.. n Eduard Ţone este jurnalist din anul 1990, în prezent este redactor-şef al revistei Playboy. Are la activ numeroase articole şi colaborări în presa vremii, fiind totodată autor a două cărţi: Întoarcerea acasă (1997) – o carte-reportaj despre Campionatul European de fotbal Anglia 1996 - şi romanul „Castelul Prinţesei de Caramel” (2008)

243 SINTEZA # 8, septembrie 2014

60% Răceala unui procent exprimă, uneori, o mare tristeţe

dintre români cred că azilul este o soluţie pentru bătrâni*

* conform studiului România celor singuri realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES, în septembrie 2014 244 SINTEZA # 8, septembrie 2014