Sinteza #14 by REVISTA SINTEZA

E d itor ia l

Vasile Dâncu

Obsesia imaginii frumoase și a brandului luminos

ând se întâlnesc mai mulţi români să vorbească despre ţara lor, cu siguranţă se plâng de imaginea României în lume. Vor spune clar că avem o imagine mai proastă decât merităm sau că media este de vină pentru că nu ne construiește o imagine bună, altfel spus, că difuzează doar stereotipuri negative și imagini false despre România şi români. În aceste zile, ţara se revoltă împotriva filmului de la Channel 4, Ministerul de Externe scrie scrisori și câteva zeci de diasporeni au făcut demonstraţie în faţa sediului televiziunii. Și eu am fost somat, pe vremea când eram ministru în Guvernul Năstase, să protestez faţă de TV5, când postul francez de televiziune a ales să difuzeze o serie de documentare despre România, în cadrul unui program special, pe durata a 24 de ore, pentru că, printre aceste producţii jurnalistice, era povestea unui copil rom de la Pata Rât. Mie însă mi s-a părut un film excelent despre viaţa și forţa supravieţuirii unui copil care răzbește împotriva tuturor piedicilor. Să facem o pauză din verbiajul acestei imense frustrări și din delirul de discurs autocentrat pentru a analiza cu realism câteva aspecte.

3 SINTEZA # 14, martie 2015

Mass-media din străinătate nu este duşmanul României Mass-media străină nu este dușmanul României, nu caută să ne denigreze doar ca să confirme un stereotip negativ. Nu mai suntem în epoca senzaţionalismului cu orice preţ sau a unei estetici a urâtului, a lugubrului televizual. Dar contactele mediei occidentale cu unele aspecte ale vieţuirii noastre sunt cu adevărat șocante. Cetele de cerșetori sau hoţi, români sau ţigani, au speriat de multe ori pașnicii trecători din orașele occidentale, iar călătoriile prin România, evident cu excepţiile orașelor mari, Bucovinei, Maramureșului sau Deltei, pot fi adevărate aventuri pentru un european obișnuit cu civilizaţia secolului XXI. Media occidentală nu este mult diferită de cea din România, care arată zilnic lucruri care ne șochează, dar atunci când o spunem noi nu este grav. Spuneţi de câte ori am văzut „moartea Domnului Lăzărescu” în jurnalele noastre de știri? Am văzut de zeci de ori cum ambulanţa lasă un bătrân pe câmp sau cum îl duce acasă împotriva voinţei lui și-l lasă în gradina, pe iarbă. Apoi, să fim sinceri, imaginea României s-a deteriorat în câteva decenii, din 1990 încoace. După ce am avut o revoluţie entuziasmantă, care ne-a creat imaginea unei naţiuni sărace, dar eroice – am făcut prima 

Editorial

„Revoluţie în direct”, occidentalii au observat că nu există teroriști, au constatat că a fost o lovitură de stat, însă nici noi nu le-am spus altceva. Apoi au venit mineriadele, al doilea val de decredibilizare, o barbarie greu de înţeles pentru cei care se pregăteau să intre cu adevărat în secolul XXI.

Nu poţi cumpăra o imagine bună De vreo 15 ani a început o cursă pentru recuperarea imaginii României. S-au făcut o serie de lucruri, mai ales după 2000, pe fondul aderării la NATO şi UE, am avut strategii și bugete alocate. Dar imaginea proastă nu este doar o problemă de comunicare. Comunicarea este o problemă strategică și ea poate să amelioreze imaginea în mediul politic, diplomatic, în mass-media. Sigur, pentru asta este nevoie de profesioniști și trebuie alocate resurse, dar ea nu poate rezolva tot, pentru că nu poţi să cumperi o imagine mai bună a României prin campanii de PR sau prin privatizări dezavantajoase pentru ţară. Soluţia nu este comunicarea, ci construcţia de civilizaţie. Imaginea pe care o proiectează un guvern, un președinte, este trecătoare. O greșeală a guvernului sau a președintelui poate fi reparată. Ceea ce nu facem noi în societatea noastră și, prin urmare, ajungem să șocăm opinia internaţională cere timp. Când o turistă japoneză este ucisă în pădurea de lângă Otopeni, după ce un turist a fost ucis de câini în centrul Bucureștiului, se distruge imaginea pentru o sută de ani. Apare astfel o imagine de ţară necivilizată, unde delincvenţii sau câinii nu pot fi ţinuţi sub control. Face imagine proastă în afară, nu se poate repara prin agenţii de PR sau articole plătite. Comunicarea este una, civilizaţia este alta. Rămâne bătălia de modernizare și civilizaţie, o bătălie cu noi înșine. Dincolo de ce spun politicienii, că România e frumoasă ca Elveţia, că avem munţi, ape și câmpii mănoase, noi nu avem infrastructură, iar siguranţa turiștilor poate fi o problemă. Acest mod de a ne asuma propriul destin este și o problemă de imagine externă. Avem nevoie de politici care să schimbe paradigma culturală, degeaba investim bani în brand. Este nevoie să lucrăm asupra interiorului, pentru a avea un rezultat de imagine externă. Schimbând eticheta, noi credem că schimbăm și conţinutul. Ne plac etichetele frumoase, ne place să ne minţim pe noi înșine, de fapt, vrem o imagine foarte bună, dar ca o formă de contrafacere. Pata Rât există la Cluj, nu a inventat-o presa străină, sunt sute de asemenea comunităţi de ţigani în România. Noi am cheltuit sute de milioane de dolari sau euro pentru programe de

SINTEZA # 14, martie 2015

E d itor ia l

luptă împotriva rasismului și discriminării prin fundaţii și asociaţii, dar nu am făcut programe guvernamentale pentru a construi locuinţe sociale suficiente pentru cei săraci. Mai degrabă am făcut prin ANL (agenţie guvernamentală înfiinţată pentru acest scop) duplexuri pentru demnitari sau alte șmecherii proprii tranziţiei. În 25 de ani puteam să scăpăm de majoritatea coloniilor de ţigani din jurul gropilor de gunoi. Dacă noi nu am fost deranjaţi de soarta copiilor de acolo, atunci de ce ne-ar cruţa media internaţională doar pe principiul că România are și zone frumoase?

Cum să-şi închipuie străinii România? Așteptăm de la străini să își închipuie o Românie frumoasă. Cei mai mulţi nu au călătorit niciodată în România și doar o mică parte dintre ei vor ajunge pe la noi. Le-am transmis noi vreodată mesaje clare despre ceea ce este România noastră, în afara unor rare imagini publicitare? Unii au auzit de Nadia, de Gică Hagi sau de Ilie Năstase. Dar ei știu că acestea sunt vedetele, oamenii excepţionali care, practic, sunt internaţionali. Le-am arătat bucăţi din viaţa reală, personaje și eroi. Adică tipuri umane, personaje, vieţi românești. Tinerii noștri regizori au câștigat premii la festivalurile de film vânzând personaje ale unei agonii românești: prostituate, familii cu probleme, revoluţii simulate și multe alte lucruri. Noul val al cinematografiei noastre aduce un realism tragic sau comedii negre și este dreptul lor, tipul lor de manifest artistic. Dar statul român și-a propus vreodată să arate o Românie frumoasă, să arate destine și eroi? Nici măcar copiilor noștri nu le mai povestim istoria sau chipurile strămoșilor. Manualele alternative au căutat să elimine mitologia naţională și valorile culturii dominante prin promovarea unor subculturi alternative. Statul român este, în multe cazuri, un fel de sponsor neutru al culturii noastre internaţionalizate. Nu căutăm să transmitem un sens colectiv în interior sau o imagine coerentă în exterior despre locuirea specific românească a cosmosului acestor vremi. Cred că am avea multe de spus lumii, nu doar imagini etnografice sau pășuniste. La teatrul ACT, într-o sală cât biroul unui șef judeţean de la cultură, Marcel Iureș reinventează un storytelling cu matricile stilistice ale narativităţii universale, pornind de la Creangă, Sorescu sau Marin Preda. Nu cere și nu primește bani din bugetele publice, deși caută să păstreze nestins focul sacru al gândirii și reflecţiei strămoşești păstrate în comunităţile rurale. Poveștile sunt universale, iar conţinutul lor concentrează un nucleu de sensuri, emoţii și informaţii care este uşor de transmis dincolo de barierele limbilor.

Nu traducem cărţile noastre în limbi străine decât rar și atunci în funcţie de găști sau cumetrii. Nu dăm patriei noastre un chip uman pe care să-l poată vedea străinii și care să le dea sentimentul că suntem asemănători și diferiţi.

Discuţiile şi polemicile despre strategiile de brand sunt inutile Ce-i de făcut? Să construim ţara și apoi se vor găsi și strategii de brand. O ţară civilizată, funcţională, europeană. Și încă ceva, mai important decât toate observaţiile semiotice: să facem o ţară care să ne placă întâi nouă, să nu mai vrem să plecăm din ea, să vrem ne dăm copiii la școală aici și să putem spune: I love you, Romania! Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alţii să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor dori să vină. O ţară nu doar cu câmpii, munţi, mare, pensiuni sau hoteluri, ci o ţară cu suflet. Cum spune Geo Bogza, să-i ajutăm pe români să-și vadă sufletul. Se vor ridica din această letargie și vor începe să construiască, vor putea fi fericiţi să se regăsească după 25 de ani în care au fugit de ei înșiși, în care au încercat să evadeze din propria lor viaţă, să se îmbogăţească rapid, să-i pizmuiască pe alţii sau să fugă departe pentru a căuta o fericire iluzorie printre străini. Își vor auzi din nou inima bătând și vor căuta prietenii aproape uitaţi și locurile de care au fugit. Vom putea redeveni o comunitate, vom putea gândi la viitor. Atunci și străinii vor observa că ne-am reîntors acasă și că existăm ca egali ai lor. Le vom spune poveștile noastre și ei ne vor spune poveștile lor.

5 SINTEZA # 14, martie 2015

Cu sau fără brand turistic, noi ar trebui sã începem să construim ţara. Suntem o societate fără proiecte sau chiar proiectofagă, care a uitat de un singur lucru: de oameni. Mă uit adesea la fotografii cu români simpli, portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Uneori deschid albumul mult hulit al „Eternei și fascinantei Românii”, mă uit la mâinile mari ale românilor, la ochii lor triști sau la hainele lor ponosite și caut acolo locul bogăţiei pe care o putem arăta străinilor. Văd fotografiile și mi-e dragă această ţară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau pajiște, pentru că e plină de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe un logo așa cum au ajuns frunza, râul, dealul.

Începutul renașterii României poate fi momentul în care redescoperim oamenii, cu vieţile și poveștile lor. Cu sau fără fonduri europene, cu investiţii străine sau fără acestea, cu sau fără scuturi antirachetă, România va reîncepe să trăiască și să urce panta istoriei cu încredere doar după ce statul și intelectualii vor redescoperi oamenii și îi vor ajuta să se reîntoarcă în casa sufletului lor. Până atunci, degeaba ne chinuie, din când în când, obsesia imaginii frumoase și a brandului de ţară n luminos.

CUPRINS

106

Imaginea românilor din Italia

109

Transilvania în politica României: de la Burebista la Iohannis (cu escală pe aeroportul Avram Iancu)

114

Nu suntem europeni de mâna a doua!

116

Primele impresii despre Bucureşti. Toamna, 1973

120

„Visit Romania”, de la Ibn Battuta la Tripadvisor

128

Vârcolaci şi vampiri, primele surse

129

Noi despre noi. Cum ne-am prezentat altora în ultima sută de ani

133

Propaganda comunistă – tehnici de prestigiu şi influenţă externă

152

MERIDIAN Implicaţii strategice ale situaţiei din Grecia

EDITORIAL Obsesia imaginii frumoase şi a brandului luminos

54 56

ZOOM Profilul imagologic al României între mit şi vulnerabilităţile reale.

Identitatea competitivă a României INTERVIU Simon Anholt: Naţiunile nu trebuie să mai fie văzute drept produse într-un enorm supermarket global

România Occidentală imaginea de ţară şi noua ordine mondială

Cadrul instituţional al României, în bătălia pentru minţi şi inimi

România – the good country

România suntem noi

Despre psihologia românilor

Imaginile unei Românii

Un tablou cam terfelit: imaginea României. A noastră, a tuturor

Imaginea României, între conspiraţie şi incompetenţă

70 74

158

Republica Moldova Ad Augusta per Angusta? *

161

Rusia - asaltul asupra Europei

168

Revistă de cultură şi gândire strategică

Director: Vasile Dâncu Redactor-şef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Marius Avram, Bogdan Stanciu

194

O economie globală cu mai multe turaţii 197 204

WAR TIMES

177

Mi-e ruşine

Mor de invidie

Where are you from?

Da, sunt româncă!

Dacă vrei să stai departe de englezi, ia-ţi o vacanţă în Londra

101

Americanu’, brandu’ şi românii

104

Diaspora românească adună un număr impresionant de creiere

247

Rapsodie română pentru George Enescu

253

Jean Negulescu şi toţi ceilalţi

256

SEMN DE CARTE: Cine-i scrie pe cei care scriu?

SPORT LIFE Idealuri de bun-simţ şi o viziune occidentală pe semicerc

264

INTERVIU Powell A. Moore: „Români, întăriţi-vă capacitatea de apărare cât mai rapid cu putinţă!”

GOOD LIFE Vulcanii noroioşi. Bine aţi venit pe Lună

216

224

România turistică. Încotro?!

ARTE Cine are dreptate în artă?

Piaţa armelor

Autenticitatea sentimentului religios la români şi oportunitatea promovării României prin religie

REPORTAJ

243

260

218

Oamenii de pe podium şi din istorie

INTERVIU: Publicitarul, handbalul şi dacii Lebăda neagră din carnea omului

INTERVIU Patapievici: Nu cred în teoria „brandului de ţară”construit propagandistic

INTELLIGENT BUSINESS

Contributors: Antonio Amuza, Marius Benţa, Lavinia Betea, Bety Blagu, Traian Brad, Laurenţiu Colintineanu, Daniel David, Daniela Enyedi, Vasile George Dâncu, Dan Dima, Adriana Dîncu, Adrian Marius Dobre, Bernd Fabritius, Marcela Feraru, Iulian Fota, Alin Fumurescu, Valentin Ionescu, Dan Jurcan, Claude Karnoouuh, Sorin Mitu, Iustina Macovei, Liviu Maior, Elena Nicolae, Luminiţa Paul, Răzvan Pascu, Patrice Podină, Ioan Es. Pop, Florin Popa, Elena Postelnicu, Maria Rus Bojan, Alina Staicu, Alexandru Stermin, Eduard Ţone, Alina Văcăroiu Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareş Olteanu, Isabela Muntean Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea Traduceri: Ştefania Tarău, Sebastian Rus, Cristina Beligăr SINTEZA foloseşte imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban

Viaţa mea

Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie

VERDE Despre animalele care dispar odată cu bunicii – bivolii

DESTINE ISSN 2359-8131

Profesorul de fluturi 233

PUNCT ZERO Războiul dronelor

272

Machu Picchu: civilizaţia incaşă şi peisaje care îţi taie răsuflarea

276

AUTO: Dacia noastră

282

VIN DIN ROMÂNIA:

294

DINE & WINE:

298

Măslinele, daruri ale zeilor HIPE & VIBE: Auto-branding

cea de toate zilele

180

INSIDE

Mândria aristocraţilor valahi

Primele zile ale Marelui Război 182

CONVORBIRI Unei Rusii în criză îi va fi greu să continue conflictul

Adresa redacţiei: Cluj-Napoca, 400495, str. Cometei, nr. 1 e-mail: redactia@revistasinteza.ro www.revistasinteza.ro Abonamente şi informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

SINTEZA Gheorghiţă din Viscri este proprietarul unei mici fabrici de cărămidă, care după ce a fost construită de Fundaţia Mihai Eminescu Trust, i-a fost predată lui. El vinde cu 0,80 lei o cărămidă şi cu 1,10 o ţiglă. Iarna arde piatra de calcar într-o parte a cuptorului de ars cărămida şi vinde var bulgăr cu 1,25 lei kg. Aproape tot ce produce se foloseşte la restaurarea clădirilor de patrimoniu şi a caselor din satele învecinate. Colin Richards, un arheolog britanic, l-a reînvăţat să facă ce el uitase. Iar îndată după inaugurare, a început să aducă un venit suplimentar pentru localnici.

U GÂND 8

SINTEZA # 14, martie 2015

După difuzarea documentarului „The Romanians are Coming", unii români au considerat că producătorii britanici au pus într-o lumină total nefavorabilă ţara noastră, alţii s-au solidarizat cu autorii filmului într-un ritual de exorcizare menit să arate lumii cât de conştienţi suntem de

condiţia noastră actuală. Sinteza vă propune o altfel de atitudine: haideţi să nu ne mai descoperim rănile în faţa celorlalţi cu un soi de voluptate, ci să le vindecăm în tăcere, discreţi, ca cetăţeni maturi ai unei lumi pline de răni la rândul ei. Haideţi să aruncăm şi ipocrizia şi mândria exagerate peste bordul navei noastre şi să navigăm mai curajoşi, cu fruntea sus pe apele lumii, nici ele prea 9 SINTEZA # 14, martie 2015

limpezi, nici ele o oglindă prea clară. Nu suntem nici mai răi nici mai buni, suntem oameni vii, gata să o luăm de la capăt de câte ori e nevoie. Avem trei milioane de români în afara graniţelor, statistic nu este posibil ca toţi să fie buni sau toţi să fie răi. Rămâne în grija celor buni şi deştepţi să afle calea pentru ca ţara noastră să fie locul unde să trăim bine. Nu poate fi imposibil!

ZOOM

Profilul imagologic al României, între mit şi vulnerabilităţi reale 10 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la România? 12%

Corupţie/Furt/Hoţie Sărăcie/Nivel scăzut de trai

8% 7%

Frumuseţe/Este o ţară frumoasă „Ţara mea”/Patrie

Lipsa locurilor de muncă

Dorinţa de un trai mai bun

Documentarul „The Romanians are coming”, perceput de o parte din publicul, presa şi structurile guvernamentale din România ca un veritabil Hannibal ante portas, lansat de postul britanic Channel 4, este doar un nou episod dintr-o lungă serie de vignete dureroase pentru self-esteem-ul colectiv, precum „români în Occident”, „imigranţi români”, „demersurile de integrare în structurile euro-atlantice”, „aderarea la Spaţiul Schengen”, „marginea Europei” sau „Balcani”.

Speranţa de mai bine/de progres 3%

Natură/Peisaje Acasă/Familie

Bogăţie/Prosperitate

Pace/Linişte

Stare economică precară

Nedreptate/Dezamăgire

Lipsă de organizare/Conducere deficitară

Dezastru

Turism

Sistemul sanitar deficitar

Salarii mici

Dorinţa de emigrare

Klaus Iohannis/Preşedintele ţării

Viitor/Viitorul copiilor

Tradiţie

Libertate/Democraţie

Aspecte negative/Ceva rău

Schimbare

Mândrie/Patriotism

Pensii mici

Justiţie

N 10%

Alt răspuns

14%

Nu ştiu Nu răspund

1% 0%

10%

12%

14%

G1. Percepţii publice cu privire la imaginea României, realizat în 23-26 februarie 2015, pe un eşantion de 1.200 de subiecţi cu vârsta peste 18 ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 2,8%.

edrept! - strigă cei care pun în contrapartidă alte clişee, de această dată pozitive: „româna e a treia limbă vorbită la Microsoft”, „olimpicii români”, „Transfăgărăşanul este cel mai frumos drum din lume”, „Prinţul Charles îşi face vacanţele în România” etc. Naivilor! - afirmă cei care se centrează pe „mizeria din spitale”, „şcolile care se dărâmă pe elevi”, „rromii din ghetourile băimărene” sau pe „metastaza corupţiei”. Din nefericire pentru o societate care nu ştie cum să gestioneze realităţi dihotomice, definitorii în mod egal, adevărul este, din nou, undeva la mijloc. Nesiguranţa noastră este amplificată de raportările fluctuante ale celorlalţi – dificilă oglindă care când îngroaşă, când subţiază, când lungeşte, când scurtează. Cum de laudă oficialii NATO armata română, când există şcoli la care copiii ajung după kilometri făcuţi pe jos, pe drumuri desfundate? Cum de avem IT-işti apreciaţi global când românii sunt unii dintre cei mai intoleranţi europeni? 13 SINTEZA # 14, martie 2015

Nicio ţară nu va mai fi capabilă să ignore felul în care o vede restul lumii.” Wally Olins

Începuturi dificile Cum să ne dăm seama dacă ceilalţi ne văd corect când nici noi nu ştim cine suntem de fapt? România, pentru străini, chiar şi cei cu care împărţim alianţe şi structuri politice suprastatale, este un spaţiu exotic. Ascunsă ochilor presei occidentale de regimul comunist timp de 45 de ani, ţara noastră a devenit o sursă importantă de ştiri începând cu momentul Revoluţiei din decembrie 1989.

În timp, pe măsură ce România a încercat integrarea în circuitele şi structurile geopolitice şi geoeconomice democratice, evoluţia statutului şi intenţiile declarate de oficiali privind aderarea la NATO (1993), UE (1995), Spaţiul Schengen (2007) au făcut ca România să se afle în atenţia publicului extern, iar apetenţa presei pentru senzaţional, dar şi interesele politice, geopolitice, strategice, specifice clasei politice pe care au reprezentat-o, au determinat parţial modul în care a fost şi este reflectată ţara noastră. O perspectivă critică asupra modului în care a fost expusă România în presa externă de după anul 1989 relevă trei piloni identitari ai ţării pe care a fost construită imaginea ţării, care odată aduşi în prim-plan, au reapărut episodic: asumarea democraţiei, protecţia socială şi fenomenul migraţiei. Cea mai dificilă perioadă din acest punct de vedere a fost cea a anilor ’90, când orice prilej era folosit de presă pentru a reinventaria problemele socio-economice cu care se confrunta ţara noastră. Obişnuiţi, din perioada comunistă, să repetăm (şi să credem) mantra excepţionalismului românesc, cu ale sale geografie, istorie, economie, 

Z OO M

n Şi maidanezii României visează să emigreze în Occident

tehnică şi calităţi umane nemaivăzute, duşul rece al portretizării ţării prin imagini indigeste specifice unei tranziţii cu adevărat dificile a fost perceput ca un atac nedrept. Victoria opoziţiei în alegerile generale din 1996, receptată ca semnal al „intrării în normalitate” a României, în sensul deschiderii perspectivelor reale ale consolidării democraţiei şi aplicării reformelor economiei de piaţă, nu a schimbat realităţile gri ale societăţii româneşti şi, în mod evident, oprit presa să reia o serie de subiecte: „revoluţie sângeroasă”, „mii de câini vagabonzi”, „străzile desfundate şi prost iluminate ale Capitalei”, „o Românie cu un mozaic de sate, unde apa este încă scoasă din puţuri, şi cu oraşe muncitoreşti apărute în timpul industrializării forţate a regimului comunist”. Evident, o ţară nu este suma orfelinatelor, a oamenilor străzii sau a grupurilor ce mănâncă lebedele din parcurile vieneze şi poate că, într-adevăr, aceste episoade au reprezentat excepţia şi nu regula, dar nu am putut să înţelegem abordarea tabloidă a acestor subiecte. Într-o oarecare măsură, am ales o cale neonestă şi laşă de a integra aceste imagini în autopercepţia noastră: nu noi „românii”, cei „educaţi” sau cei 14 SINTEZA # 14, martie 2015

România se confruntă cu lipsa unui profil identitar pozitiv consolidat în presa occidentală, dar este sesizabilă, în acelaşi timp, estomparea nucleului de imagine negativ, conturat în jurul şabloanelor de corupţie, sărăcie, orfelinate şi lipsă a democraţiei.”

n vizita lui Sacha Baron Cohen, ca Borat, la Glod

„din mediul urban”, ci ei: „rromii”, „ţăranii” sau „căpşunarii”. Certitudinea integrării europene a României, în anul 2006, a adus noi nuanţe de raportare la România, dar, din acest punct de vedere, ţara noastră a fost prezentată dihotomic, pe de o parte fiind evidenţiate evoluţiile economice pozitive, cu efect în plan investiţional şi, pe de altă parte, nivelul redus de dezvoltare, cu precădere în mediul rural, pentru a se argumenta „insuficienta pregătire” a României pentru integrarea europeană. Ca arie de diseminare însă, articolele şi emisiunile radio-tv care au prezentat efectele pozitive ale extinderii UE asupra statelor membre, în domeniul economic şi al securităţii, au fost contrabalansate de cele care au amplificat temerile referitoare la exportul masiv de migranţi, în special în rândul forţei de muncă blue collar şi, implicit, de infracţionalitate (mass - media din Marea Britanie, Italia, Spania, Austria, Germania şi Franţa). Au urmat campanii generate de cazul Giovannei Reggiani, de „valul de imigranţi proveniţi din România şi Bulgaria”, care au conţinut, ce e drept, inclusiv dezinformări, constând în prezentarea incompletă a datelor statistice, sau

de „atitudinea discriminatorie” faţă de romi, argumentată prin mesajul că perpetuarea problemelor acestei minorităţi se datorează politicii şi societăţii româneşti, respectiv „rasismului” din ţara noastră.

Punct de inflexiune Principala modificare în sens pozitiv în presa externă s-a produs în anul 2008, elementele-cheie fiind rolul ca partener NATO şi UE în regiunea Mării Negre şi dezvoltarea economică. Publicaţii de renume, cu un public - ţintă avizat, participant la actul decizional internaţional, au difuzat evaluări complexe, nu întotdeauna favorabile României, dar caracterizate de abordări consistente ale realităţilor economico-sociale şi culturale şi care au arătat totodată, o mai mare deschidere pentru promovarea poziţiilor autorităţilor de la Bucureşti. Într-o oarecare măsură, spin-ul propus de Bucureşti a început să se facă auzit. Ceva s-a schimbat în această perioadă: canale care prezentau în anii anteriori, constant, articole în care România apărea ca „un stat slab”, „incapabil de adaptare la standardele euro-atlantice” au început să îşi nuanţeze poziţiile. De asemenea, un plus de imagine a fost dat de evidenţierea maturizării 15 SINTEZA # 14, martie 2015

Ceva s-a schimbat: canale care prezentau în anii anteriori, constant, articole în care România apărea ca „un stat slab”, „incapabil de adaptare la standardele euro-atlantice” au început să îşi nuanţeze poziţiile.”

politico-economice, fiind considerate relevante, deopotrivă, alegerea Bucureştiului pentru un eveniment de amploarea Summitului NATO şi măsurile luate de autorităţi pentru asigurarea de condiţii de maximă securitate. Sectorul imobiliar şi cel al construcţiilor, piaţa media s-au dovedit a fi atractive pentru mediul străin de afaceri, dar informaţiile constant pozitive au fost destinate unui public de specialitate. Evident, astfel de evenimente nu se află pe radarul publicului de tabloide, a cărei atenţie a fost captivată, în continuare, de evenimente precum vizita lui Sacha Baron Cohen, ca Borat, la Glod. Deteriorarea circumstanţelor generale la începutul anului 2009 a atras după sine o modificare a imaginii difuzate cu precădere de sursele occidentale, pornind de la scăderea ratingurilor de ţară de către agenţiile „Standard and Poor's” şi „Fitch” şi ajungându-se la ideea unei degradări severe a statusului României în plan economic. S-au detaşat unele surse britanice şi americane, care au susţinut că ţara noastră „nu va putea face faţă turbulenţelor de pe piaţa financiară mondială, din cauza unor probleme 

Z OO M

n evoluţia profilului României în presa internaţională a fost influenţată favorabil de receptivitatea faţă de demersurile instituţiilor statului român în plan euroatlantic

n anul 2014 a marcat o schimbare favorabilă a tendinţei de mediatizare a realităţilor din ţara noastră

sistemice ale economiei naţionale”. Anul 2010 a fost marcat de regresul economico-social şi de divergenţele politice. Au fost publicate articole extinse dedicate celor trei moţiuni de cenzură depuse împotriva Guvernului Boc, iar mişcările de protest din luna octombrie au fost prezentate ca fiind „cele mai ample din istoria de după 1989 a ţării”. De altfel, tensiunile de pe scena politică internă, în acel an, au fost exploatate în construcţia discursului mediatic occidental privind aderarea prematură a României la Uniunea Europeană. În acest scop, presa vest-europeană semnala frecvent temerile oficialilor comunitari cu privire la continuarea reformelor, „ca urmare a crizei politice şi a schimbărilor continue de la nivelul Guvernului”, concretizate în decizia comună franco-germană din decembrie 2010 referitoare la amânarea aderării României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen, dar şi în amânarea unei decizii în cadrul Reuniunii Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) al Uniunii Europene din septembrie anul următor. Pe de altă parte, în 2011, evoluţia profilului României în presa

Evoluţiile ulterioare de pe scena politică internă, şi anume decizia Parlamentului României, de suspendare a fostului preşedinte Traian Băsescu, au generat un veritabil „derapaj mediatic” în presa externă, tonul general fiind mult mai critic comparativ cu cea mai dificilă perioadă, din punct de vedere imagologic, din 2007, când presa occidentală a reluat subiecte specifice intervalului anterior aderării ţării noastre la UE şi a vehiculat aprecieri defavorabile cu privire la capacitatea autorităţilor de a continua reformele. La accentuarea mesajelor au contribuit declaraţiile publice ale liderilor principalelor instituţii ale UE - Comisia Europeană, Consiliul şi Parlamentul European, care criticau acţiunile autorităţilor de la Bucureşti în ceea ce priveşte „respectarea Constituţiei” şi „ameninţarea la adresa Justiţiei”. În acest cadru, în anul 2013, presa externă reflecta amânările succesive ale adoptării unor decizii privind aderarea României şi a Bulgariei la Spaţiul Schengen de către Consiliul UE şi insista pe implicaţiile „imigraţiei cetăţenilor din Bulgaria şi România” în urma deschiderii frontierelor pentru forţa de muncă din cele două ţări,

16 SINTEZA # 14, martie 2015

Momentul maxim de vizibilitate în media internaţională a survenit pe fondul aprobării de către CSAT, în mai 2011, a amplasării unor elemente ale scutului american antirachetă în fosta bază aeriană de la Deveselu şi semnării Acordului privind amplasarea elementelor scutului antirachetă în România.”

internaţională a fost influenţată favorabil de receptivitatea faţă de demersurile instituţiilor statului român în plan euroatlantic. De un interes de nişă au beneficiat întrevederile şefului statului român cu omologul american, Barack Obama, şi cancelarul german Angela Merkel, ocazie cu care a fost lansat public obiectivul României de a se alătura statelor din Zona Euro în 2015. Momentul maxim de vizibilitate a survenit pe fondul aprobării de către CSAT, în mai 2011, a amplasării unor elemente ale scutului american antirachetă în fosta bază aeriană de la Deveselu şi semnării Acordului privind amplasarea elementelor scutului antirachetă în România. În timp ce oficiali americani (secretarul american al apărării, Leon Panetta, cu prilejul reuniunii miniştrilor apărării din statele membre NATO de la Bruxelles; amiralul James G. Stavridis, comandantul suprem al forţelor aliate din Europa, şi Ivo H. Daalder, reprezentantul permanent al SUA la NATO) salutau evoluţia României în operaţiunile NATO, presa din Federaţia Rusă, „refractară” ca întotdeauna, punea accent pe eventuale implicaţii în raporturile SUA - Moscova.

17 SINTEZA # 14, martie 2015

începând cu 1 ianuarie 2014. Cu toate acestea, în pofida persistenţei unor vulnerabilităţi de imagine, anul 2014 a marcat o schimbare favorabilă a tendinţei de mediatizare a realităţilor din ţara noastră, cel mai bun vector de imagine fiind succesele înregistrate în lupta anticorupţie. În prezent, în ciuda eforturilor de branding turistic, România se confruntă cu lipsa unui profil identitar pozitiv consolidat în presa occidentală, dar este sesizabilă, în acelaşi timp, estomparea nucleului de imagine negativ, conturat în jurul şabloanelor de corupţie, sărăcie, orfelinate şi lipsă a democraţiei. Cu toate acestea, realitatea este că incidente de natură penală, în care au fost implicaţi imigranţi români, au existat şi vor mai exista cu certitudine, crizele politice interne par să se desfăşoare critic, corupţia este o Hydră cu care statul încă se luptă, iar, în plan social, existenţa unor largi categorii defavorizate reprezintă o problemă sistemică. Din fericire, trendul este unul pozitiv, iar presa externă pare să înţeleagă mai bine această realitate. De aceea, un reper reprezentativ al noului trend este abordarea în termeni obiectivi a alegerilor prezidenţiale,

inclusiv a deficienţelor de la votul din diasporă din primul tur de scrutin. Cel mai probabil, aceasta reprezintă reacţia firească a presei externe care a receptat corect poziţia în proces de consolidare a României, de stat de drept. În concluzie, anumite reverberaţii ale unor subiecte sensibile, dar supraexpuse în timp şi alimentate de discursurile politice locale (Italia, Franţa, Marea Britanie, Olanda), precum documentarul recent al celor de la „Channel 4” sunt doar puseuri care nu mai au forţa de a genera naraţiuni definitorii pentru imaginea noastră externă. În perspectiva construirii unui profil identitar, România a reuşit, în 25 de ani, să se îndepărteze de o imagine arhetipală şi nestructurată, construită pe clişee care o înfăţişau drept un stat slab, al democraţiei şi statului de drept asumate doar declarativ. În acelaşi timp, rămâne în sarcina instituţiilor (în sensul sociologic al conceptului) româneşti să contribuie la diminuarea problemelor sociale, economice şi culturale moştenite sau dezvoltate de România în ultimii 25 de ani şi în sarcina fiecăruia să încerce să se raporteze onest la bunele şi la relele noastre ca societate. n

Z OO M

Cine credeţi că ar trebui să se ocupe de imaginea României pe plan extern, în primul rând?

G2.

25%

Statul O agenţie de publicitate/firmă de consultanţă specializată

27%

Preşedintele

Toţi aceşti actori

Alt răspuns

Nimeni

Cadrul instituţional al României în bătălia pentru minţi şi inimi Iustina Macovei

Nu ştiu

Nu răspund 0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

În lumea globalizată în care trăim, în contextul avansului tehnologic fără precedent și al afluxului de (surse de) informaţii, bătălii importante se duc pentru ocuparea unui loc în mentalul colectiv al altor popoare și câștigarea unei atitudini pozitive, favorabile faţă de naţiunea din care facem parte, faţă de obiectivele și politicile sale majore.

70%

Care credeţi că este cea mai bună metodă de a promova imaginea României pe plan extern? 15%

prin mass media 9%

prin campanii de publicitate prin personalităţi politice, culturale, sportive, etc.

11%

prin produse româneşti

11% 6%

prin evenimente

toate variantele sunt bune Alt răspuns

Nu ştiu

2% 0%

10% 15%

20% 25% 30% 35% 40% 45% 50%

Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele elemente ale imaginii României care trebuie promovate în străinătate?

96%

-4% -8%

91% 98%

-2% -8%

92%

-3%

96%

-18%

80% 70%

-29% -77%

17%

Cultura Istoria Turismul Produsele Tradiţiile Personalităţile României Economia Altceva

Percepţii publice cu privire la imaginea României, realizat în 23-26 februarie 2015, pe un eşantion de 1.200 de subiecţi cu vârsta peste 18 ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 2,8%.

socierile mentale care se formează cu privire la naţiunea respectivă iau naștere, de cele mai multe ori, în absenţa unui efort strategic de construire sau consolidare a reputaţiei ţării și care să fie coordonat instituţional. Cel mai adesea, factorii determinanţi în acest sens sunt stereotipuri, prejudecăţi, informaţii obţinute din mass-media, de pe reţelele sociale (Facebook, Twitter) sau direct, în urma unei experienţe/unor contacte cu cetăţeni ai respectivei ţări. Construirea unui brand de naţiune și, ulterior, managementul său, sunt activităţi complexe, care implică un efort coordonat din partea mai multor instituţii și organizaţii. Teoria ne spune că un asemenea demers ar trebui să fie iniţiat prin formarea unui grup de lucru, alcătuit din reprezentanţi ai sectorului public (cu responsabilităţi în ceea ce privește promovarea externă a ţării), ai sectorului privat și ai societăţii civile. Acest grup ar trebui să fie suficient de mare cât să se bucure de reprezentativitate, dar, în același timp, suficient de restrâns cât să permită luarea de decizii în mod eficient. În componenţa lui intră, de regulă, reprezentanţi din diverse 19 SINTEZA # 14, martie 2015

medii (politic, economic, mass-media, ONG-uri etc.). Responsabilitatea sa vizează elaborarea conceptului brandului de naţiune, stabilirea unei viziuni pe termen lung, care să se concretizeze într-o strategie de construire şi management al brandului, în colaborare (sau nu) cu o agenţie specializată. Este esenţial ca în cadrul grupului să se ajungă la un acord asupra acestor aspecte, astfel încât, în timp, în pofida schimbărilor factorilor politici (a guvernelor), să fie menţinute viziunea și strategia stabilite iniţial, cu unele adaptări, dacă este cazul, la schimbări majore de context care pot interveni (mai ales dacă avem în vedere că un asemenea demers durează adesea ani până la obţinerea rezultatelor). Această viziune trebuie să fie credibilă atât pentru populaţiile din grupul-ţintă de ţări avute în vedere, cât şi pentru naţiunea respectivă, care este foarte important să se regăsească în mesajele transmise. Din punct de vedere instituţional, în cazul ideal, trebuie să existe o cooperare între instituţii, astfel încât comunicarea să se facă în mod eficient, iar mesajele transmise să fie unitare și să utilizeze aceleași sloganuri, simboluri, personalităţi. În timp ce strategiile şi

instrumentele utilizate pentru implementarea lor pot să difere de la o ţară la alta, există câteva componente constante ale cadrului instituţional, care, prin atribuţiile lor, sunt în mod tradiţional implicate într-un asemenea proces: Ministerul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, instituţia/instituţiile cu responsabilităţi în atragerea investiţiilor străine şi promovarea exporturilor. În România, în absenţa unui concept și a unei strategii de brand de naţiune, eforturile de promovare externă efectuate de către instituţiile publice responsabile sunt necorelate între ele, ceea ce le face adesea ineficiente. Prezentăm în continuare cadrul instituţional românesc cu atribuţii în domeniul culturii și turismului (ca factori cu cea mai mare vizibilitate în promovarea unei ţări) și modul în care fiecare dintre aceștia a contribuit la promovarea ţării începând din primele decenii ale secolului XX și până în prezent, interval în care asocierile cu România au variat de la „Belgia Orientului” și „Micul Paris” (înainte de Al Doilea Război Mondial) până în perioada recentă, când aceste asocieri sunt predominant negative. 

Z OO M

Promovarea culturală a României

În România, în absenţa unui concept și a unei strategii de brand de naţiune, eforturile de promovare externă efectuate de către instituţiile publice responsabile sunt necorelate între ele, ceea ce le face adesea ineficiente.”

Bibliografie Călin Hentea, Statul şi propaganda, Institutul European, Iaşi, 2014 Edward L. Bernays, Cristalizarea opiniei publice, comunicare.ro, Bucureşti Călin Hentea, Spectacolul propagandei, Meteor Press, Bucureşti, 2014

20 SINTEZA # 14, martie 2015

Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Humanitas, Bucureşti Claudiu Alexandru Vitanos, Imaginea României prin turism, târguri şi expoziţii universale, în perioada interbelică, editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011 Luminiţa Banu, Eterna şi fascinanta Românie... din rapoartele Securităţii, Magazin istoric, ianuarie 2010

Hotărârea de Guvern nr. 1.508 din 18 decembrie 2002 privind constituirea Comitetului Executiv pentru Integrare Europeana, publicată în Monitorul Oficial nr. 4 din 8 ianuarie 2003. http://arhiva.gov.ro/comunicat-depresa__l1a15806.html http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%7CdisplayArticle/ articleID_3080/Guvernul-vrea-sarefaca-brandul-Romania.html

Ministerul Culturii este instituţia care, conform legii, elaborează şi asigură aplicarea strategiei şi politicilor în domeniul culturii. Printre principalele instituţii aflate în subordinea sau sub autoritatea sa (fără ca lista să fie exhaustivă) și care ar putea fi implicate într-o strategie de brand de naţiune sunt: muzeele reprezentative (Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Naţional „Peleș”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Naţional de Istorie a României), teatrele (Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”), Opera Naţională din București, Filarmonica „George Enescu”, Centrul Naţional al Cinematografiei. La acestea se adaugă Institutul Cultural Român, aflat în subordinea Senatului României, care are ca misiune promovarea culturii și civilizaţiei românești în ţară și în afara ei printr-o reţea de 18 institute situate în tot atâtea mari orașe ale lumii. În decursul timpului, în funcţie de perioadă, regimul politic, obiectivele majore ale naţiunii și contextul european și mondial, această instituţie a desfășurat o varietate de activităţi de promovare a ţării adaptate factorilor amintiţi, cu menţiunea că, în general, instrumentele utilizate în aceste sens au variat. În primele decenii ale secolului XX, din punct de vedere al cadrului instituţional din domeniul culturii, putem vorbi despre schimbări dese de denumire, despre restructurări și reorganizări. Instituţia coordonatoare responsabilă în domeniul culturii a fost Ministerul Propagandei Naţionale (și alte câteva structuri premergătoare: primul organism specializat în domeniul propagandei externe - Direcţia Generală a Presei și Propagandei, ulterior Subsecretariatul de stat al presei și informaţiilor). Înfiinţat în anul 1939, avea în subordine șase direcţii, care reflectă domeniile sale de responsabilitate: direcţia pentru studii și documentare, a presei, a propagandei, a turismului, cinematografică și a publicităţii, la care se adaugă două servicii - serviciul ospitalităţii și cel de radioascultare. În colaborare cu alte organisme guvernamentale, aceste direcţii și servicii aveau ca atribuţii: „editarea de volume referitoare la România, elaborarea unor buletine informative 21 SINTEZA # 14, martie 2015

destinate opiniei publice de peste hotare, difuzarea de articole, fotografii, diapozitive, filme, reclame comerciale în presa străină, subvenţionarea unor personalităţi sau jurnaliști influenţi, organizarea participării unor oameni politici sau de cultură la simpozioane, congrese sau expoziţii internaţionale etc.”. Istoria acestui minister a fost destul de sinuoasă, în sensul că a fost desfiinţat în 1940 și reînfiinţat în 1941, iar după 23 august 1944 a luat naștere Ministerul Presei și Propagandei, care a fost reorganizat, în 1946, sub forma Ministerului Informaţiilor. În perioada analizată, România a urmărit în mod constant să își pledeze cauza în faţa SUA și a unor state mari din Europa, însă experienţa românească în domeniul propagandei la acel moment era destul de restrânsă, comparativ cu aparatele de specialitate ale altor ţări. De exemplu, Edward L. Bernays vorbește în cartea sa „Cristalizarea opiniei publice” despre faptul că România dorea să transmită americanilor că este „o ţară străveche și statornicită” și făcea acest lucru prin intermediul unor tratate știinţifice care ofereau informaţii corecte, însă neatrăgătoare pentru publicul larg. Cu ajutorul unui consilier în relaţii publice, informaţiile din aceste tratate au fost transpuse în povestiri atractive și interesante, datorită cărora a crescut gradul de popularitate a României în SUA. Alte două instituţii care au contribuit la propaganda culturală a ţării în perioada avută în vedere au fost Fundaţiile Culturale Regale (anul înfiinţării: 1921; anul desfiinţării: 1948) și Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea (anul înfiinţării: 1948, activitatea sa a fost preluată de Fundaţia Culturală Română și, ulterior, de Institutul Cultural Român). În această perioadă, România a participat la numeroase târguri și expoziţii internaţionale, unde componenta culturală a fost în permanenţă foarte bine reprezentată, atât prin arta populară, cât și prin sculptură, teatru, pictură, etnografie etc. În perioada comunistă, activităţile culturale au fost supuse unei cenzuri stricte și se urmărea inocularea agresivă a valorilor staliniste în vederea creării „omului nou”. Din punct de vedere instituţional, ministerul responsabil a fost Ministerul Informaţiilor (sau cel al

Artelor și Informaţiilor), denumit ulterior Ministerul Culturii, iar apoi Consiliul Culturii și Educaţiei Socialiste. Această instituţie avea în subordine atât toate așezămintele de cultură (cluburi, case de cultură, cămine culturale, biblioteci), cât și Centrul Naţional al Cinematografiei, Centrala Cărţii, Centrala Industriei Poligrafice și Direcţia monumentelor istorice și de artă. Industria cinematografică a fost un domeniu considerat de interes pentru conducerea politică de la acea vreme, astfel că, după naţionalizarea din anul 1948, a fost creată o bază materială corespunzătoare în baza unor investiţii importante. Filmele de propagandă comunistă aveau adesea ca publicţintă unele categorii sociale al căror comportament doreau să îl influenţeze, respectiv ţăranii – pentru a accepta colectivizarea, tinerii – iniţial, pentru a se angaja în fabrici și pe șantiere, apoi, din contră, pentru a îmbrăţișa revenirea la viaţa rurală. În aceste filme, scenariul prevala asupra regiei. În același timp, au fost închise instituţiide cultură ale unor ţări occidentale în România, de exemplu: Institutul Francez, Institutul Italian. În anul 1949 s-au înfiinţat Uniunea Scriitorilor și Fondul Plastic. A luat naștere, în 1976, Festivalul Naţional „Cântarea României”, eveniment de amploare, organizat după modelul nord-coreean în sprijinul cultului personalităţii lui Nicolae Ceaușescu. După Revoluţie, România a cunoscut modificări structurale atât din punct de vedere instituţional, cât și al valorilor. Drepturile și libertăţile cetăţenilor, pluralismul politic sunt valori supreme, garantate prin Constituţie, iar libertatea de exprimare şi libertatea creaţiilor de orice fel sunt inviolabile. În ceea ce privește realizările în domeniu, cu vizibilitate semnificativă la nivel european sau mondial, se pot menţiona cele din domeniul literaturii, picturii, cinematografiei și nu numai. De exemplu, în perioada recentă, România se poate mândri cu numeroase premii obţinute la festivaluri de film de prestigiu (cel mai recent - Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin în februarie 2015 pentru regia filmului „Aferim!” – Radu Jude), cu organizarea unor evenimente culturale de mare succes cu participare internaţională (precum Festivalul „George Enescu”, Festivalul Internaţional de Film 

Z OO M

Transilvania – TIFF etc.), promovarea scriitorilor români în cadrul târgurilor internaţionale de carte, organizarea unor evenimente intitulate „Zilele Culturii Române” (care includ expoziţii, concerte, proiecţii de filme artistice şi documentare, lecturi literare şi reprezentaţii teatrale) în mari orașe ale lumii etc.

Promovarea turistică a României Deşi beneficiază de un potenţial turistic remarcabil, favorizat de relief, climă și așezarea geografică, România a întâmpinat de multe ori problema infrastructurii deficitare, care frânează mult dezvoltarea turismului. Frumuseţile naturale ale unei ţări nu pot fi transformate în avantaje turistice în absenţa accesului facil prin intermediul unei infrastructuri de transport adecvate, dar și prin infrastructură specifică la anumite standarde (condiţii adecvate de cazare etc.). Totodată, în ceea ce privește promovarea turistică externă a României, pentru a avea succes, oferta turistică trebuie să fie adaptată profilului turiștilor străini, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna. În perioada interbelică, instituţia care a coordonat acţiunile de propagandă turistică a României a fost Oficiul Naţional de Turism, înfiinţat în anul 1926 în subordinea Ministerului Sănătăţii pentru a coordona activitatea staţiunilor balneoclimaterice românești. Ulterior, a trecut în subordinea Ministerului Muncii, a Ministerului Instrucţiei Publice, iar în 1936 se concretizează Proiectul de lege pentru organizarea turismului – Oficiul Naţional de Turism. Printre activităţile de propagandă cel mai des utilizate s-au numărat: participarea la conferinţe, târguri și expoziţii internaţionale, elaborarea de ghiduri turistice, broșuri, afișe, filme, invitarea unor ziariști sau personalităţi marcante din diferite domenii să ne viziteze ţara etc. O altă instituţie din domeniu care merită a fi menţionată este Comisia pentru studierea participării la târguri și expoziţii internaţionale înfiinţată în februarie 1931. În perioada comunismului, în anul 1967 este înfiinţat Oficiul Naţional de Turism al Republicii Socialiste România, responsabil cu politica statului în domeniul turismului. El avea următoarea structurăorganizatorică: Agenţia centrală „Carpaţi” pentru turism internaţional; Agenţia centrală 22 SINTEZA # 14, martie 2015

ONT pentru turism intern; Direcţia generală a hotelurilor şi restaurantelor; Direcţia de investiţii şi aprovizionare; Direcţia de propagandă turistică; Direcţia plan economic şi contabilitate; Direcţia studii şi conjunctură; Direcţia personal; Corpul de control; Oficiul secretariat şi gospodărie; Oficiul juridic; Arbitrajul Oficiului Naţional de Turism; Biroul pentru primirea, evidenţa şi urmărirea rezolvării reclamaţiilor, sesizărilor şi propunerilor. Oficiul Naţional de Turism al Republicii Socialiste România a avut în subordinea sa întreprinderi, agenţii, filiale şi birouri de turism (inclusiv birouri de turism în străinătate) (conform Decretului 32/1967). Naţionalizarea din anul 1948 a permis crearea unei baze logistice adecvate pentru activităţi turistice, concomitent cu introducerea biletelor de odihnă şi tratament subvenţionate de sindicate, care făceau concediile accesibile pentru o parte semnificativă a populaţiei. În același timp, a existat o orientare spre atragerea turiștilor străini, însă de multe ori activităţile de propagandă turistică nu au fost încununate de succes. Printre dificultăţile întâmpinate în această privinţă s-au numărat: insuficienta pregătire profesională a factorului uman care lucra în domeniu, lipsa unei activităţi susţinute de propagandă peste hotare, calitatea nesatisfăcătoare a materialelor promoţionale, nereușita implicării unor ziariști de calibru sau unor personalităţi străine relevante care, în urma vizitării României, să poată comunica oportunităţile turistice pe care le oferă ţara noastră. După 1989 s-au efectuat numeroase încercări de construire a unui brand turistic pentru România, de cele mai multe ori punându-se accent pe destinaţii turistice tradiţionale: Marea Neagră, Delta Dunării, mănăstirile din nordul Moldovei, Bucovina și Maramureș, staţiunile montane. Aceste încercări de construire a unui brand turistic pentru România au fost marcate aproape de fiecare dată de scandaluri (în general pe teme legate de utilizarea banilor publici, de utilitatea și eficienţa unor acţiuni de promovare). România a fost, pe rând, „eternă și fascinantă”, „mereu surprinzătoare”, un „Fabulospirit” sau „grădina Carpaţilor”. Instituţia care gestionează politicile în acest sector este, începând din luna ianuarie 2015, Ministerul Economiei, Comerţului

Z OO M

și Turismului. Din punct de vedere instituţional, activitatea acestui domeniu a fost marcată de numeroase reorganizări și restructurări, desfăşurându-se, după 1989, în cadrul a şase entităţi . Anterior, ministerul a purtat diverse denumiri, turismul fiind de multe ori asociat cu alte domenii în același cadru instituţional. Astfel, titulatura purtată în diferite perioade a fost următoarea: Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (ianuarie 2010 – ianuarie 2013), Ministerul Turismului (ianuarie 2009 – ianuarie 2010, ianuarie 2001 – iulie 2003, decembrie 1992 – decembrie 1998, 1990 – 1992), Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerţ, Turism și Profesii Liberale (mai 2007 – ianuarie 2009), Ministerul Transporturilor, Construcţiilor și Turismului (iulie 2003 – mai 2007), Autoritatea Naţională pentru Turism (decembrie 1998 – ianuarie 2001), Ministerul Comerţului și Turismului (septembrie 1991 – decembrie 1992). În concluzie, cadrul instituţional este un factor indispensabil pentru succesul construirii și managementului unui brand de naţiune. De aceea, trebuie avute în vedere și problemele care pot să apară din acest punct de vedere și care sunt determinate, în general, de mai mulţi factori. Așa cum menţionam anterior, susţinerea (în unanimitate) venită din partea factorului politic este esenţială. În absenţa acestui sprijin, schimbările periodice ale partidelor aflate la guvernare pot să dezechilibreze și chiar să anuleze eforturile depuse anterior, inclusiv prin stoparea alocării resurselor financiare necesare pentru continuitatea demersului. În acest caz, apare, în rândul publicului-ţintă, problema credibilităţii mesajelor. Totodată, poate avea ca efect alocarea ineficientă a unor sume importante de bani, întrucât transmiterea unor mesaje în mod sporadic nu va avea niciodată ca efect crearea unor asocieri mentale pozitive. În al doilea rând, un alt gen de impedimente care pot interveni sunt cele legate de coordonarea demersului, pe de o parte rezultate dintr-un „orgoliu” instituţional sau personal (al conducătorului instituţiei subordonate), iar pe de altă parte cu privire la dificultăţile în ceea ce privește acceptarea subordonării. Este vorba, adesea, despre o subordonare strict conjuncturală, legată de acest demers, în general instituţiile în cauză

colaborând numai în mod ocazional. În al treilea rând, frecventele reorganizări sau restructurări ale unor instituţii, de exemplu transferul unor atribuţii sau al unor direcţii de la un minister la altul, pot genera confuzie și, în consecinţă, ineficienţă. În final, pot exista suprapuneri de atribuţii ale diferitelor instituţii datorită unor neclarităţi în legislaţie, care, de asemenea, să îngreuneze sau să împiedice obţinerea rezultatelor așteptate.

Promovarea externă: cadru postdecembrist În România postdecembristă, primele eforturi notabile în promovarea externă a ţării, care implicau și o colaborare interinstituţională semnificativă, au avut în centrul lor cele două obiective majore de politică externă după Revoluţie, respectiv intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană. După anul 2001, au existat mai multe iniţiative în acest sens, coordonarea fiind asigurată, de cele mai multe ori, de către Ministerul Informaţiilor Publice (ulterior Agenţia pentru Strategii Guvernamentale). Alături de acesta, instituţiile implicate au fost Ministerul Afacerilor Externe și, în cazul obiectivului de integrare în UE, Ministerul Integrării Europene, iar în cazul obiectivului de intrare în NATO, Ministerul Apărării Naţionale. În anul 2003 a fost constituit Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană, organism fără personalitate juridică, care funcţiona în subordinea directă a primului-ministru și care avea, printre obiective, asigurarea coordonării procesului de pregătire pentru aderare, în planul strategiei de comunicare internă şi externă. Din componenţa acestui Consiliu au făcut parte: ministrul afacerilor externe, ministrul integrării europene, ministrul finanţelor publice, ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi negociatorul-şef al României cu Uniunea Europeană. A fost elaborată o strategie de comunicare privind aderarea României la UE în cadrul căreia coordonarea era realizată de către Ministrul Informaţiilor Publice, care prezenta evaluări lunare Comitetului Executiv pentru Integrare Europeană. Delegaţia Comisiei Europene în România era invitată ca partener în această strategie de comunicare. Strategia avea două dimensiuni: 23 SINTEZA # 14, martie 2015

pe de o parte, o dimensiune internă, de comunicare adresată populaţiei României, iar pe de altă parte, o dimensiune externă, de comunicare cu statele membre ale UE şi cu cele 10 state candidate care urmau să adere la UE în anul 2004. Campania externă s-a concentrat pe următoarele acţiuni de promovare: „organizarea de acţiuni de diplomaţie publică şi participarea oficialilor români la acţiunile organizate de parteneri din statele membre sau candidate; informarea mass-media din statele membre şi candidate prin difuzarea de comunicate şi informări oficiale privind rezultatele României pe linia pregătirii pentru aderare; elaborarea de pliante, broşuri, filme documentare despre diversele aspecte ale integrării României în Uniunea Europeană, despre mediul de afaceri din România; organizarea de misiuni economice şi de întâlniri dintre oamenii de afaceri români şi cei din statele membre şi candidate; organizarea de acţiuni de informare în colaborare cu organizaţii neguvernamentale din statele membre şi candidate; organizarea de vizite de documentare ale unor grupuri de jurnalişti din statele membre şi candidate în România; difuzarea pe Internet a informaţiilor pregătirea României pentru aderare la Uniunea Europeană; organizarea unui centru de informare la Bruxelles privind România şi integrarea europeană; organizarea de acţiuni în comun cu Delegaţia Comisiei Europene în România; desfăşurarea în plan intern a unor programe de comunicare lansate la nivel european (ex. «Primăvara Europei»); organizarea de forumuri bilaterale privind integrarea europeană (franco-român, grecoromân, italo-român, germano-român) etc”. În anul 2005, în condiţiile unui nou guvern, avem o nouă strategie de comunicare internă şi externă privind integrarea României în Uniunea Europeană, adoptată prin Hotărârea de Guvern nr. 523/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 530 din 22 iunie 2005. Din punct de vedere instituţional, responsabili erau (în ordinea responsabilităţii): Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul Integrării Europene; Ministerul Culturii şi Cultelor; Institutul Cultural Român; Agenţia pentru Strategii Guvernamentale. În același an, Guvernul a demarat procedurile pentru elaborarea

conceptului de brand de naţiune și a fost constituit un grup de lucru în acest sens, din care au fost invitaţi să facă parte reprezentanţi ai Guvernului, Administraţiei Prezidenţiale, precum și reprezentanţi ai presei și ai industriei de publicitate. Așa cum estima la acel moment Agenţia pentru Strategii Guvernamentale (ASG), implementarea conceptului era un proces pe termen lung, cu o durată între 8 și 12 ani. Grupul de lucru urma să consulte și alte instituţii publice sau organizaţii neguvernamentale interesate în sprijinirea acestui proiect. Din grupul de lucru au fost invitaţi să facă parte: Mihai Răzvan Ungureanu (Ministerul Afacerilor Externe), Valeriu Turcan (ASG), Mirel Taloș (DAIS - Departamentul pentru Analiză Instituţională şi Socială), Corina Vinţan (MAE) - din partea guvernului; Theodor Stolojan și Claudiu Săftoiu - din partea Administraţiei Prezidenţiale; Horia Roman Patapievici - din partea Institutului Cultural Român; Emil Hurezeanu, Andreea Roșca și Ioan T. Morar - din partea mass-media; Mihai Ghyka, președintele International Advertising AssociationFiliala România - din partea asociatiilor profesionale de profil. Au fost organizate câteva întâlniri, la care am participat și eu, însă, din păcate, proiectul s-a oprit o dată cu schimbarea conducerii Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale, care a lansat acest demers. În prezent nu se întrevăd noi iniţiative în acest sens, însăși credibilitatea conceptului de „brand de naţiune” părând a fi scăzut semnificativ. În absenţa unei direcţii, a unei strategii de construire și management al brandului, a unui mesaj unitar și a unei coordonări și corelări între instituţiile cu responsabilităţi în promovarea imaginii României peste hotare, șansele ca o serie de eforturi disparate și sporadice să „câștige minţi și inimi” sunt reduse. n

Iustina Macovei este consilier în Departamentul pentru politici economice şi sociale din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, doctor în ştiinţe economice, domeniul marketing, cu lucrarea de doctorat intitulată „Marketingul în promovarea imaginii de ţară a României (Studiu de caz: Brand România)”. Opiniile autoarei exprimate în acest articol nu implică în niciun fel poziţia Administraţiei Prezidenţiale.

România

the good country? Adriana Dîncu, Mihaela Orban

Românii au fost dintotdeauna preocupaţi de modul în care sunt percepuţi de către celelalte naţiuni cu care au dezvoltat relaţii sau cu care au dorit să stabilească punţi de comunicare. O demonstrează o parte dintre articolele pe care autorii şi contributorii noştri le prezintă în acest număr dedicat temei imaginii României.

Z OO M

G3.

Vă consideraţi mândru că sunteţi român?

50%

46% 40%

40% 30% 20%

10%

10% 0%

G4.

da, foarte mândru

da, destul de mândru

da, dar nu prea mândru

Cum apreciaţi că este văzută România în lume?

50% 41%

40%

21%

20% 10%

n în contextul societăţii globalizate, lupta pentru un loc în mintea şi în sufletul lumii nu se mai poartă cu mândrie insuficient argumentată

30%

G5.

2% Foarte bine

Bine

Neutru

Prost

Foarte prost

Dumneavoastă vă consideraţi în primul rând…

50% 40%

39%

30% 17%

20%

11%

10%

0% român

ardelean moldovean

muntean

european

oltean

bănăţean dobrogean

1% Alt răspuns

ntr-un articol intitulat „The Rise Of The Brand State. The Postmodern Politics Of Image and Reputation” Peter van Ham scrie: „un brand este acea opinie pe care un consumator o are cu privire la un anume produs; the brand state comprimă astfel opiniile lumii întregi cu privire la un anume stat. Cu toţii ştim, astfel, că America şi sintagma Made in USA sunt emblema libertăţii si a prosperităţii. [...] În fapt, statele și mărcile fuzionează cel mai adesea în mintea consumatorului global” .1 Dacă în perioada comunismului, România a fost incapabilă din punct de vedere ideologic să-şi asigure o imagine în lume altfel decât prin propagandă pură, în 1989 România a primit un capital major de imagine pozitivă după evenimentele din decembrie. Eforturile în sensul promovării ţării în exterior s-au intensificat - intrarea în NATO şi în UE au reprezentat un moment-cheie în poziţionarea României în străinătate, dar s-au desfăşurat mai degrabă haotic, necoordonat şi au fost lipsite de viziune pe termen lung. Pe cât de important este un demers de branding de naţiune, pe atât de 27 SINTEZA # 14, martie 2015

gravă este demararea lui în condiţiile existenţei unor probleme serioase cu care ţara respectivă se confruntă - în primul rând în plan intern (criză politică, umanitară sau de altă natură) întrucât acestea ar diminua credibilitatea mesajelor de promovare în exterior. În acest sens, construirea unui brand de naţiune nu se bazează pe tehnici de propagandă, ci în primul rând pe tehnici şi instrumente de marketing, pe o ţintire, segmentare şi poziţionare adecvate, pe o strategie coerentă la nivel naţional şi pe leadership solid la nivelul guvernării care să stabilească o viziune pe termen lung. Mândria românilor se situează la cote ridicate. Aproape jumătate (46%) sunt foarte mândri că sunt români, iar 40% se declară destul de mândri. Doar 4% recunosc că nu sunt mândri, iar 10% spun că se consideră mândri, dar nu prea. Sentimentul de mândrie declarat este mai prezent la persoanele de peste 65 de ani şi la cei care locuiesc în regiunea Moldovei. (G3. pagina 26 ) Dar în contextul societăţii globalizate, lupta pentru un loc în mintea şi în sufletul lumii nu se mai poartă cu mândrie insuficient argumentată. Este necesar să

ne cunoaştem noi întâi suficient de profund, la nivelul tuturor dimensiunilor care ne compun identitatea competitivă, pentru a putea să ne construim o imagine a noastră pe care să o prezentăm altora. Studiul realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES pe care îl prezentăm în acest număr al revistei SINTEZA a căutat să surprindă, pe lângă percepţiile românilor legate de valorile pe care le are România, şi o dimensiune consistentă de auto-reprezentare a noastră, la nivel identitar, sub mai multe aspecte relevante în construirea imaginii de ţară.

România şi românii – cine şi cum sunt? Mai mult de 1 din 10 dintre respondenţi asociază România corupţiei / furtului / hoţiei. 12% dintre participanţii la studiul IRES au indicat una dintre cele trei asocieri ca fiind primul lucru care le vine în minte atunci când se gândesc la România. Lista asocierilor spontane este completată atât de alte atribute negative, dar şi de unele pozitive. Pe lista asocierilor pozitive se regăsesc: frumuseţea (7%), „ţara mea” 

Z OO M

Vă rog să-mi spuneţi despre fiecare dintre următoarele aspecte în parte în ce măsură credeţi că acestea sunt caracteristice României.

G6.

100%

1% 90%

90% 90%

80%

90%

2% 90%

90%

18%

17%

44%

45%

90% 90%

70%

32%

90% 38%

90%

23%

30%

60% 90%

29%

50% 33%

18%

37%

23%

32%

Deloc caracteristic

Mai degrabă nu e caracteristic Foarte caracteristic

19%

o ţară de oameni cinstiţi

11%

16%

o ţară democratică

13%

o ţară civilizată, cu oameni educaţi

o ţară tristă, pesimistă

o ţară veselă, plină de optimism şi…

19%

o ţară cu mari realizări în ştiinţă

13%

o ţară cu mari realizări în sport

10%

o ţară care a avut mult de suferit

3% 1%

o ţară cu o istorie glorioasă

o ţară cu femei frumoase

o ţară cu peisaje frumoase

7% 1% 2%

13%

o ţară cu o mare cultură

18%

24%

29%

Mai degrabă caracteristic

Nu știu/ Nu răspund

29%

o ţară care se dezvoltă rapid

29%

o ţară cu bune performanţe economice

20%

38%

o ţară săracă

30%

10%

34%

37%

n România este de departe, „o ţară cu peisaje frumoase” – 90% dintre respondenţi consideră acest aspect ca fiind foarte caracteristic

33%

32%

40%

/ patrie (6%), speranţa de mai bine / de progres (4%), natură / peisaje (3%), acasă / familie (2%), bogăţie / prosperitate (2%), pace / linişte (2%), dar chiar şi Klaus Iohannis / preşedintele ţării (1%). Din perspectivă negativă, topul este dominat de atributele legate de precaritatea nivelului de trai: sărăcie / nivel de trai (8%), lipsa locurilor de muncă (6%), dorinţa de un trai mai bun (6%) stare economică precară (2%), nedreptate / dezamăgire (1%), lipsă de organizare / conducere deficitară (1%), dezastru (1%), sistem sanitar deficitar (1%), salarii mici (1%). (G1. pagina 12) Rugaţi să asocieze România cu o culoare, dominantele cromatice percepute de respondenţi se situează în jurul a cinci culori: gri (17%), albastru (17%), roşu (17%), verde (15%) şi galben (10%). (G18. pagina 40) Dacă ar fi să asocieze România cu un simbol (obiect, vieţuitoare, plantă etc.), 1 din 5 participanţi la studiu nu ştiu să ofere un răspuns. „Floarea” a fost indicată, în acest sens, de 8% dintre respondenţi, în timp ce 5% au optat pentru „plantă”, iar alţi 5% pentru „trandafir”. Alte răspunsuri au indicat „câine” (3%), „leu” (3%), „copac/ arbore” (3%), „animale sălbatice” (3%). (G18. pagina 40) 29 SINTEZA # 14, martie 2015

„O ţară cu peisaje frumoase” sau „o ţară care se dezvoltă rapid”? Studiul IRES a testat opinia respondenţilor atât cu privire la un set de aspecte considerate „caracteristice” pentru România (cu precădere în autoreprezentările folosite pentru promovarea României după 1989), cât şi cu privire la un set de atribute ale românilor. Potrivit acestei testări, România este de departe, „o ţară cu peisaje frumoase” – 90% dintre respondenţi consideră acest aspect ca fiind foarte caracteristic, „o ţară cu femei frumoase” – aspect considerat foarte caracteristic de 77% dintre respondenţi, „o ţară cu o istorie glorioasă” – considerată foarte caracteristică de 64% dintre participanţii la studiu. Aproape jumătate dintre participanţii la studiu (47%) cred că România poate fi caracterizată în foarte mare măsură drept o ţară cu mari realizări în sport şi 43% cred că pentru România este foarte caracteristică sintagma România este „o ţară cu mari realizări în ştiinţă”. O treime dintre respondenţi cred, în foarte mare măsură, că România este „o ţară veselă, plină de optimism”, în timp ce un sfert

susţin că este foarte caracteristică descrierea „o ţară tristă / pesimistă”. La polul opus, aspectele mai puţin caracteristice sunt legate de dezvoltare (8%) sau performanţe economice (7%). Sintagma „o ţară de oameni cinstiţi” este considerată foarte caracteristică de doar 11% dintre respondenţi, „o ţară civilizată, cu oameni cinstiţi” de doar 14%, „o ţară democratică” de 15%. (G6. pagina 28)

Cum ne identificăm? Atunci când sunt rugaţi să se autopoziţioneze în raport cu apartenenţa lor la ţară sau la regiunea din care provin, 39% dintre cei chestionaţi spun că se consideră, în primul rând, români, în timp ce restul îşi declară apartenenţa la regiunea în care locuiesc sau de unde provin. (G5. pagina 26)

Românii între „ospitalieri” şi „proşti” Studiul a relevat faptul că „ospitalieri” este atributul considerat a fi cel mai caracteristic pentru români (cu o medie de 8,54), iar cel mai puţin caracteristic este „proşti” (cu o medie de 3,53). Este interesant de menţionat faptul că, dintre 34 de atribute testate, în partea superioară a clasamentului, 

Z OO M

0.00

2.00

4.00

6.00

8.00

8.54

ospitalieri

8.16

descurcăreţi 7.90

inteligenţi

7.63

curajoşi harnici

7.58

inovatori

7.41 7.38

amuzanţi

G7.

Vă voi citi o listă cu mai multe atribute/ cuvinte, iar pe o scală de la 1 la 10, unde 1 înseamnă „deloc” şi 10 înseamnă „foarte mult”, vă rog să ne spuneţi care dintre acestea îi caracterizează pe români.

optimişti

7.19

orgolioşi

7.10

idealişti

6.70

modeşti

6.68

impulsivi

6.65

eficienţi

6.63

toleranţi

6.61

cumpătaţi

6.42

civilizaţi

6.37

cinstiţi

6.33

demni de încredere

6.17

disciplinaţi

6.13

pesimişti

6.07

pragmatici

6.04

egoişti

5.72

altruişti

5.68

vicleni

n 95% dintre respondenţi sunt total de acord că România este o ţară cu peisaje deosebite, în schimb doar 22% dintre ei sunt total de acord cu afirmaţia „România oferă servicii de calitate în turism”

unde se plasează 21 de atribute care au obţinut medii peste 6, apar doar două atribute cu valenţe negative – orgolioşi (cu o medie de 7,10) şi impulsivi (cu o medie de 6,65). Medii sub 6 obţin 13 atribute, 12 cu valenţe negative şi doar unul singur cu valenţe pozitive – altruişti (cu o medie de 5,68). (G7. pagina 30)

Cine reprezintă România? Revelaţia Simona Halep

5.61

neglijenţi

5.27

nerealişti

5.21

hoţi

5.21

intoleranţi

5.05 4.86

laşi

4.81

neprietenoşi

4.52

înapoiaţi leneşi

4.51

plictisitori proşti

10.00

4.41 3.53

Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi şi Simona Halep sunt, în viziunea participanţilor la acest studiu, exponenţii personalităţilor care pot reprezenta România. Nadia rămâne pe primul loc, fiind indicată de 1 din 5 participanţi la studiu, şi este urmată de Gheorghe Hagi şi de Simona Halep, fiecare dintre ei fiind consideraţi reprezentativi de câte 13% dintre cei chestionaţi. 1 din 10 intervievaţi îl indică drept personalitate reprezentativă pe Mihai Eminescu, iar 6% avansează numele lui Constantin Brâncuşi. Preşedintele României, Klaus Iohannis, se află şi el pe această listă, 4% dintre respondenţi considerând că este personalitatea reprezentativă pentru România, fiind urmat de Ion Ţiriac (3%), Nicolae Iorga (2%) şi Ilie Năstase (2%). (G20. pagina 86) 31 SINTEZA # 14, martie 2015

România turistică: ce avem de promovat? Mănăstirile din Moldova sunt plasate pe primul loc (25%) în lista locurilor din România pe care respondenţii le consideră ca fiind cele mai vizitate de turiştii străini care vin în ţara noastră. A doua cea mai vizitată zonă din România de către turiştii străini este, în opinia respondenţilor, litoralul românesc (17%). 11% sunt de părere că turiştii străinii vizitează cel mai frecvent Castelul lui Dracula şi cetăţile fortificate din Transilvania, 9% cred că aceştia merg în Delta Dunării, 8% sunt de părere că aleg zona de munte, 4% cred că străinii merg să viziteze Palatul Parlamentului, 3% satele româneşti tradiţionale, 2% staţiunile balneoclimaterice şi tot 2% cred că străinii vizitează Bucureştiul. 8% dintre respondenţi au indicat o altă zonă. (G10. pagina 32) Delta Dunării şi mănăstirile din Moldova sunt considerate, fiecare, de către 18% dintre participanţii la studiul IRES, ca fiind locurile din România care ar trebui să fie cel mai vizitate de turiştii străini. 11% cred că turiştii străini ar trebui să viziteze Munţii Carpaţi (trasee montane şi zonele de schi), câte 9% dintre

respondenţi optează pentru cetăţile fortificate din Transilvania, satele tradiţionale româneşti sau pentru litoralul românesc, 5% pentru Castelul lui Dracula, alţi 5% pentru staţiunile balneoclimaterice, 3% pentru Palatul Parlamentului, 2% pentru siturile arheologice antice şi 2% pentru Bucureşti. 8% dintre respondenţi au indicat o altă zonă. (G9. pagina 32) Turismul românesc se situează între peisaje frumoase şi servicii de calitate. Dacă 95% dintre respondenţi sunt total de acord că România este o ţară cu peisaje deosebite, doar 22% dintre ei sunt total de acord cu afirmaţia „România oferă servicii de calitate în turism”. 86% agreează total faptul că România este o ţară cu obiective turistice deosebite, iar 75% se raliază total opiniei conform căreia „în România nu te poţi plictisi ca turist”. Puţin peste jumătate dintre respondenţi (53%) sunt total de acord cu afirmaţia „România este o ţară sigură pentru turişti” şi tot jumătate susţin total ideea că „România este o ţară în care s-au păstrat tradiţiile şi obiceiurile vechi”. În același timp, 48% acceptă total afirmaţia „România este o destinaţie turistică prea scumpă în raport cu calitatea serviciilor”. 

Z OO M

Unde intenţionaţi să vă petreceţi concediul / vacanţa anul acesta?

G8.

-44%

56%

România

17%

-84%

Alte ţări ale UE

-97% -73%

Alte ţări din afara UE

27%

-97%

Nu plec în concediu/Vacanţă

Nu ştiu

G9.

Dintre următoarele, care credeţi că sunt zonele din România care ar trebui să fie cel mai mult vizitate de turişti străini? Delta Dunării

18%

Mănăstirile din Moldova

18%

11%

Staţiunile de schi/Traseele montane din Munţii Carpaţi

9% Oraşele medievale din Transilvania

G10.

9% Satele româneşti tradiţionale

Dintre următoarele, care credeţi că sunt zonele din România care sunt cel mai mult vizitate de turişti străini?

5% Staţiunile balneo-climaterice

25%

Mănăstirile din Moldova Litoralul românesc

9% Litoralul românesc

5% Castelul lui Dracula

17%

11% Castelul lui Dracula 11% Oraşele medievale din Transilvania

Staţiunile balneo-climaterice

Bucureşti

8% Alt răspuns 0%

10%

15%

20%

25%

Situri arheologice antice Bucureşti

1% Nu ştiu/ Nu răspund

Palatul Parlamentului Satele româneşti tradiţionale

8% Alt răspuns

Staţiunile de schi/ Traseele montane din Munţii Carpaţi

Palatul Parlamentului

9% Delta Dunării 8%

30%

10%

15%

20%

33 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

Vă rog să-mi spuneţi numele unor produse / mărci româneşti pe care le consideraţi importante şi reprezentative.

G11.

În ce proporţie vinul pe care îl consumaţi este românesc?

În ce proporţie vinul pe care îl consumaţi este străin?

Întrebare filtrată – respondenţi care spun că obişnuiesc să bea vin – 89%

26%

Dacia Dacia Logan

Produse alimentare

Produse de Topoloveni

Brânzeturi/Caşcaval

Arctic

Gerovital

Produse lactate

Produse agricole

Mezeluri

Ciocolată „Rom”

Pălică/Ţuică

Fructe/Legume

Salam de Sibiu

Vinuri

Pâine/Produse de panificaţie

Vin de Cotnari

Farmec

Mititei

Napolact

Apă minerală

Carne

Cârnaţi de Pleşcoi

Clujana

Îmbrăcăminte tradițională

Sarmale

Covalact

Aro

Media 94%

2% 92%

Peste 75% Nu ştiu/ Nu răspund

1% 0%

20%

G12.

40%

60%

Produse şi branduri româneşti. Ne plac, dar le şi consumam?

27%

Nu ştiu 4% 5%

10%

15%

20%

25%

30%

Raportarea românilor la produsele româneşti este una declarativ pozitivă. 64% dintre respondenţi cred că produsele din România sunt mai bune din punctul de vedere al calităţii decât produsele din alte ţări est-europene. (G13. pagina 35) În comparaţia generală a produselor româneşti versus produsele străine, cele româneşti sunt apreciate din următoarele perspective: Raportul preţ calitate (60%) Încrederea în acest produse (73%) Calitatea ridicată (53%) Funcţionalitate (57%) Reputaţia bună (71%) Necesitatea (89%) Produse obişnuite, nu exclusiviste (91%)

35 SINTEZA # 14, martie 2015

80%

51% -75%

Peste 75%

Nu ştiu/ Nu răspund

100%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80%

56% dintre cei chestionaţi au spus să îşi vor petrece vacanţa din acest an în România, 16% vor merge şi în alte ţări europene, iar 3% şi în ţări din afara Europei. (G8. pagina 32) De altfel, România obţine cele mai ridicate evaluări în ceea ce priveşte atractivitatea turistică unor ţări din estul şi sud-estul Europei. Grecia se află pe locul 2 în acest top al atractivităţii, urmată de Turcia, Croaţia, Serbia, Muntenegru, Cehia şi Slovenia.

26% -50%

0.5%

Nu răspund

18%

1% -25%

26% -50%

74%

Niciuna

Sub 25%

51% -75%

Alt răspuns

Media 6%

Produse de export

Pe de altă parte, produsele româneşti, comparativ cu cele străine, sunt considerate a fi mai puţin performante din punct de vedere tehnic de către 45% dintre respondenţi, mai scumpe de 55%, cu ambalaje tradiţionale (66%), de serie (51%), precum și mai degrabă imitative (44%) decât inovatoare (42%). (G19. pagina 53)

G13.

Vinurile (18%) şi automobilele (16%) sunt produsele româneşti pe care românii le consideră ca fiind cele mai cunoscute în străinătate, însă trebuie menţionat faptul că 1 din 3 români nu ştie să indice un produs românesc cunoscut în străinătate. Alte produse menţionate de respondenţi, la 

Comparativ cu produsele din alte ţări est-europene, cum apreciaţi în general produsele româneşti? Aţi spune că produsele româneşti au o calitate mai bună, sunt de mai proastă calitate, sau sunt cam de aceeaşi calitate?

produsele româneşti sunt mai bune

64%

produsele altor ţări esteuropene sunt mai bune

sunt cam de aceeaşi calitate

26%

Nu ştiu 0%

20%

40%

60%

80%

100%

Z OO M

Dacă vă gândiţi la produsele de mobilier pe care le aveţi în locuinţa dumneavoastră, cât la sută dintre ele sunt fabricate în România?

Dacă vă gândiţi la produsele de mobilier pe care le aveţi în locuinţa dumneavoastră, cât la sută dintre ele sunt fabricate în străinătate?

Media 82% 2%

Niciunele

14%

26% -50% 51% -75%

8% 71%

Peste 75% Nu ştiu/ Nu răspund

58%

Niciunele

1% -25%

Media 18%

1% -25%

14%

26% -50%

15%

51% -75%

Peste 75%

Nu ştiu/ Nu răspund

1% 0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80%

Dacă vă gândiţi la produsele alimentare pe care le consumaţi în mod obişnuit, cât la sută dintre ele sunt româneşti?

1% 0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80%

Dacă vă gândiţi la produsele alimentare pe care le consumaţi în mod obişnuit, cât la sută dintre ele sunt străine?

Media 75% 23%

Niciunele

1% -25%

Media 25%

37%

1% -25%

21%

26% -50%

29%

26% -50% 15%

51% -75%

51% -75% 59%

Peste 75% Nu ştiu/ Nu răspund

Nu ştiu/ Nu răspund

1% 0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

Peste 75%

0% 5%

70%

Când vine vorba să vă cumpăraţi haine sau încălţăminte, cât la sută dintre ele sunt româneşti?

1% 10% 15% 20% 25% 30% 35% 40%

Când vine vorba să vă cumpăraţi haine sau încălţăminte, cât la sută dintre ele sunt străine?

Media 58% 2%

Niciunele

15%

G14.

51% -75% 36%

21%

Peste 75% Nu ştiu/ Nu răspund

4% 0% 5%

30%

26% -50%

12%

Nu ştiu/ Nu răspund

15%

1% -25% 28%

26% -50%

Peste 75%

21%

Niciunele

1% -25%

51% -75%

Media 42%

10% 15% 20% 25% 30% 35% 40%

4% 0% 5%

10% 15% 20% 25% 30% 35%

n Vinul este produsul consumat în cea mai mare măsură din producţie internă: 92% dintre cei 89% dintre respondenţii care obişnuiesc să bea vin au spus că trei sferturi din vinul pe care îl consumă este românesc

acest capitol, sunt: brânzeturile (4%), precum și fructele sau legumele (4%). În ceea ce priveşte menţionarea spontană a unor branduri româneşti reprezentative, în fruntea clasamentului se detaşează Dacia, indicată de aproape o treime dintre respondenţi (26% indică brandul Dacia, iar 3% brandul Dacia Logan). La mare distanţă, sunt produsele alimentare (3%) – fără să fie specificat un brand anume, produsele de Topoloveni (3%) sau brânzeturile (3%). Pe lista de branduri româneşti se regăsesc totuşi Arctic (2%), Gerovital (2%), ciocolata Rom (2%), salamul de Sibiu (1%), vinul de Cotnari (1%), Farmec (1%), Napolact (1%), cârnaţii de Pleşcoi (1%), Clujana (1%), Covalact (1%) sau Aro (0,5%). 27% dintre respondenţi nu ştiu să menţioneze numele unui produs important/ reprezentativ, dar, dintre cei care îl menţionează, 91% au o părere mai degrabă bună despre produsul menţionat. (G11. pagina 34)

Consum versus patriotism Dintr-o listă de produse româneşti, cele de îmbrăcăminte şi încălţăminte se dovedesc a fi cele mai cumpărate de către români – 71% dintre respondenţi spun că au cumpărat în ultimul an 37 SINTEZA # 14, martie 2015

aceste articole, urmate de produsele agricole & alimentare (66%), vinurile româneşti (61%), mobilă românească (50%) sau produse de artizanat (40%). Mai puţini au cumpărat software românesc (17%) sau automobile româneşti (11%). Vinul este produsul consumat în cea mai mare măsură din producţie internă: 92% dintre cei 89% dintre respondenţii care obişnuiesc să bea vin au spus că trei sferturi din vinul pe care îl consumă este românesc. (G12. pagina 35) 71% dintre participanţii la studiu susţin că mai mult de trei sferturi dintre produsele de mobilier pe care le au în casă sunt fabricate în România, 59% spun acelaşi lucru despre produsele alimentare pe care le consumă, 23% dintre ei susţinând chiar că nu consumă deloc produse alimentare din străinătate. Doar o treime dintre respondenţi spun că trei sferturi din articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte pe care le deţin sunt româneşti. 51% dintre respondenţii care au un calculator personal susţin că folosesc pentru acesta produse de software dezvoltate în România. (G14. pagina 36) Patriotismul local este destul de bine reprezentat în ceea ce priveşte brandul preferat din rândul

producătorilor de autoturisme. Un sfert (23%) dintre respondenţi spun că preferă Dacia, aceasta fiind urmată de Volkswagen (11%), Mercedes Benz (9%), BMW (9%), Ford (6%), Volvo (6%), Opel (6%), Renault (4%), Audi (4%), Skoda (2%), Peugeot (2%), Toyota (2%), Fiat (1%).

Cum credem că ne văd ceilalţi? Opiniile românilor despre felul în care este văzută România în lume sunt împărţite. Dacă 43% dintre participanţii la un studiu IRES pe această temă cred că România este văzută bine sau foarte bine, 36% consideră că, din contră, este văzută prost sau sau foarte prost. În același timp, 1 din 5 participanţi la sondaj cred că imaginea este neutră. (G4. pagina 26) Puşi în situaţia de a evalua percepţia românilor despre ei înşişi, jumătate dintre respondenţi (52%) cred că aceasta este una mai degrabă pozitivă, în timp ce 20% sunt de părere că aceasta este mai degrabă negativă. (G17. pagina 38) Bărbaţii, respondenţii peste 65 de ani şi cei din mediul urban tind să aibă o imagine mai favorabilă asupra modului în care românii se percep ei însuşi. Rugaţi să indice entitatea responsabilă de gestionarea imaginii României în plan extern, 64% dintre 

Z OO M

G15.

Care sunt ţările cele mai prietenoase cu românii? 13%

Statele Unite ale Americii

12%

Germania 11%

Franţa 9%

Italia

Bulgaria

Spania

G16.

Republica Moldova

Care sunt ţările cele mai puţin prietenoase cu românii?

Grecia

China

Serbia

Marea Britanie

Polonia

Austria

Rusia

Alt răspuns

Nu ştiu

G17.

Franţa

10%

12%

14%

Italia

Bulgaria

Olanda

Serbia

Spania

Ucraina Alt răspuns 20%

Nu ştiu 1%

16%

n Datele prezentate în această analiză sunt fotografia de moment a auto-reprezentării românilor şi a reprezentărilor pe care aceştia le au în legătură cu imaginea altora despre noi

Germania

14%

Nu răspund 4%

Marea Britanie

Niciuna

Turcia

24%

Ungaria

31%

Rusia

Ungaria 4%

Nu răspund 10%

15%

20% 25%

30%

35%

Care credeţi că este în general părerea românilor despre ei înşişi?

60%

52%

40% 18%

20% 0%

Foarte bună

Bună

20% 8% Neutră

Proastă

2% Foarte proastă

respondenţi se îndreaptă spre stat, ca entitate generică, în timp ce aproape o treime (27%) indică o agenţie de publicitate sau o companie de consultanţă specializată. În opinia respondenţilor, cele mai bune metode de promovare a imaginii României sunt: mass media (15%), prin intermediul personalităţilor (culturale, sportive, politice) – 11%, prin produse româneşti (11%), campanii de publicitate (9%) sau evenimente (6%). Ierarhizarea elementelor de imagine ale României care sunt considerate de participanţii la acest studiu prioritare pentru promovarea în străinătate arată astfel: turismul (indicat de 98% dintre respondenţi), tradiţiile (96%), cultura (96%), produsele româneşti (92%), istoria ţării noastre (91%), personalităţile ţării (80%) şi economia (70%). (G2. pagina 18) Economia este indicată cu precădere de către respondenţii din mediul rural, cu studii elementare, cu vârsta între 25 şi 64 de ani, în timp ce spre promovarea prin personalităţi se poziţionează femeile, respondenţii de peste 65 de ani, cei cu studii elementare şi cei care au rezidenţa în Moldova sau în Sudul ţării. Un top al celor mai prietenoase ţări cu românii, în opinia participanţilor la studiul menţionat, plasează Statele Unite ale Americii pe primul loc (13%), secondate de Germania (12%) şi Franţa (11%). Plasarea Statelor Unite ale Americii pe primul loc în acest clasament poate fi considerată surprinzătoare, dacă ne gândim la faptul că SUA nu a ridicat vizele pentru români, iar condiţiile de acces 39 SINTEZA # 14, martie 2015

pe „pământul făgăduinţei” nu sunt dintre cele mai facile. Pe de altă parte, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări şi expunerea mediatică intensă a oricăror luări de poziţie ale oficialilor americani în ceea ce priveşte România pot fi unele dintre raţionamentele care au stat la baza alegerii respondenţilor. Pe următoarele locuri în „topul prieteniei” se află o parte dintre vecinii României – Republica Moldova (8%), Bulgaria (5%), Ungaria (4%), dar şi cele două ţări în care se află comunităţi mari de români – Italia (9%) şi Spania (5%). Ultimele clasate sunt Marea Britanie, Rusia, Austria şi Polonia cu câte 1% din opţiuni. (G15. pagina 38) Rusia ocupă primul loc şi în topul ţărilor cel mai puţin prietenoase cu românii, o treime dintre respondenţi (31%) indicând această ţară, iar locul 2 este ocupat de Ungaria (24%). Rezultatul trebuie contextualizat pe fondul poziţionării diplomaţiei româneşti împotriva regimului de la Kremlin în ofensiva acestuia asupra Ucrainei; practic, cele două ţări si-au inversat în percepţia asupra acceptabilităţii străinilor faţă de români - un studiu IRES din 2013 plasa Ungaria pe primul loc şi Rusia pe locul 2, într-un top similar. Podiumul este completat de Marea Britanie, însă doar 6% dintre cei chestionaţi indică această ţară ca fiind mai puţin prietenoasă cu românii. Franţa (6%), Italia (4%), Germania (2%), Bulgaria, Olanda, Serbia, Spania cu câte 1% dintre menţiuni completează topul. (G16. pagina 38)

Datele prezentate în această analiză sunt fotografia de moment a auto-reprezentării românilor şi a reprezentărilor pe care aceştia le au în legătură cu imaginea altora despre noi. Imaginea înseamnă credibilitate şi nicio imagine pozitivă nu se poate crea în lipsa respectului pe care este nevoie să îl obţine, acesta nu ne este „dat”, pentru că suntem o ţară cu peisaje frumoase sau pentru că suntem ospitalieri. Pe de altă parte, trebuie să fim confortabili cu imaginea pe care ne-o asumăm. „Este posibil și legitimă (...) ca ţările să devină faimoase pentru ceea ce vor deveni în loc de pentru ceea ce au fost”, spunea expertul în branding, Simon Anholt în Competitive Identity (2007), astfel încât românii pot să facă pace cu ei înşişi şi să-şi proiecteze şi să-şi asume un viitor. n

Notă Datele din acest text fac parte din studiul IRES: Percepţii publice cu privire la imaginea României, realizat în 23-26 februarie 2015, pe un eşantion de 1.200 de subiecţi cu vârsta peste 18 ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 2,8%. Bibliografie 1. van Ham, Peter, „The Rise of the Brand State”, disponibil şi consultat la http://www.commlex.com/kaneva/ VanHam.pdf

Z OO M

Dacă ar fi să asemuiţi România unei culori, care ar fi aceasta?

Gri/Cenuşiu

17%

Albastru

17%

Roşu

17%

Despre psihologia românilor

15%

Verde

Daniel David

10%

Galben Negru

3% 3%

Maro Portocaliu

Alb

Mov/Violet

Roz

Alt răspuns

Nu ştiu 0%

10%

15%

20%

25%

Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la România? 8%

Floare Plantă

Trandafir

Animale sălbatice

Copac/Arbore

Leu

Peşte

Câine

3% 50%

Altele

Floarea soarelui, lalea, dezordine/hoţie/minciună/derivă, o casă, ghiocel, lup, măgar, grădină, pom fructifer, ciulin/cactus, hienă/ şacal, vacă, legume, cereale, o ţară, animale domestice, brad, crin, buchet de flori, „un obiect”, căprioară/gazelă, plantă veştedă, bogăţie, cal, reptile, păsări, junglă, urzică, munţi, muşcată, animale marine, melc, pădure, pisică, taur, bulgăre de zăpadă, cub 13%

Alt răspuns

20%

Nu ştiu 2%

Nu răspund 0%

G18.

10%

20%

30%

40%

50%

sihologia românilor poate fi abordată în mai multe paradigme: (1) cum suntem (profilul psihologic de suprafaţă); (2) cum am putea fi (profilul psihologic de adâncime/potenţialul pe care îl avem); (3) cum credem că suntem (autostereotipuri)?; (4) cum cred alţii că suntem (heterostereotipuri) şi (5) cum vrem să fim (modelul psiho-cultural ideal). Pentru a înţelege corect profilul psihologic al românilor, am analizat toate studiile de specialitate publicate până în ianuarie 2015 pe această temă şi am demarat o serie de studii proprii. Totalul subiecţilor care au intrat în studiile analizate/derulate de noi depăşeşte 50.000 de români, din diverse zone ale ţării, cu vârste de la 2 ani la +80 (multe analize fiind pe eşantioane reprezentative naţional). Nu intru aici în aspecte metodologice care vor fi descrise detaliat în lucrarea indicată mai sus (David, în pregătire). Spun doar că, simplu spus, stereotipurile se referă la credinţe despre generalizarea unor atribute la un grup de indivizi (ex. „Germanii sunt muncitori.”). De obicei, aceste credinţe/generalizări se bazează pe experienţe limitate şi/sau exemplare ilustrative, astfel încât adesea nu sunt adevărate, fără ca asta să însemne că unele stereotipuri nu pot fi adevărate şi/sau nu pot conţine elemente de adevăr. În fine, mai adaug că profilul psihologic al românilor este unul statistic, care nu poate fi aplicat la un individ, ci poate fi utilizat în situaţii în care doreşte a se face politici publice şi proiecte relevante pentru ţară. Voi formula în continuare doar concluziile de bază cu referire la psihologia românilor (pentru detalii vezi David, în pregătire): 41 SINTEZA # 14, martie 2015

I. Demersul empiric / pozitivist-pragmatic Cum suntem şi de ce am ajuns aşa? Profilul de suprafaţă este în unele segmente incomplet dezvoltat, neexprimând potenţialul pe care îl avem. Astfel, potenţialul ridicat pentru inteligenţa cognitivă/emoţională, creativitate şi învăţare nu este valorificat. Structura de personalitate, adesea defensivă, susţine uneori prea multe aspecte negative (ex. cinism/scepticism/mizantropie, etc.). Comportamentul este unul care nu se supune uşor normelor şi regulilor. Pe de altă parte, avem o mare nevoie de a ne dovedi valoarea (potenţialul), ceea ce ne face competitivi în muncă; într-adevăr, dacă condiţiile socio-culturale sunt prielnice, competitivitatea se traduce şi în performanţă (vezi performanţa românilor din străinătate în mediul academic şi în munca neacademică). Munca (ca modalitate de afirmare socială), familia (contextul siguranţei) şi religiozitatea (care ne dă sens şi semnificaţie în viaţă) sunt cele trei reperele majore care definesc viaţa românilor. O trăsătură cardinală a românilor este neîncrederea în oameni; aceasta se generalizează de la străini la cunoscuţi/prieteni, excepţie făcând familia, unde dimpotrivă, compensăm cu o încredere foarte mare. Acest profil psihologic derivă din modul în care mediu socio-cultural interacţionează cu profilul psihologic de adâncime. Sub aspect psiho-sociocultural românii caută puterea, dar în mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste în care nu dă bine să arăţi că vrei să ieşi din rând, îşi ascund această dorinţă sub masca modestie

şi sacrificiului pentru alţii (ex. „eu nu aş vrea puterea, dar oamenii îmi solicită asta…”). Apoi, utilizarea puterii se face într-o paradigmă feminină, caracterizată prin discuţii şi căutarea consensului. Din cauză că cinismul social şi scepticismul sunt ridicate, adesea aceste discuţii spre consens sunt grevate de certuri/neînţelegeri, nu se ajunge la planuri concrete, iar leadership-ului adesea i se refuză respectul cuvenit (ex. carisma/ valoarea). O cultură colectivistă este caracterizată de neîncrederea în străini, neîncredere care la români, amplificată de un nivel scăzut de autodeterminare şi spirit civic, aşa cum spuneam, s-a generalizat într-o neîncredere cronică, inclusiv asupra cunoscuţilor. Cultura românilor promovează heterodeterminarea (influenţa tradiţiei/religiei), în dauna autodeterminării (autonomie în decizie), şi a pragmatismului (interesul personal), în dauna spiritului civic. Românii au un stil cultural represiv şi evitativ, ceea ce îi face să fie defensivi. Defensivitatea se poate exprima în complexe de inferioritate şi/sau, dacă acestea sunt compensate, în complexe de superioritate. În ceea ce priveşte complexele de inferioritate spre exemplu, românii au aspiraţii similare ţărilor vestice (ex. SUA), dar adesea sunt mai neîncrezători că le pot realiza şi se simt mereu datori să facă auto şi heterocomparaţii cu alţii mai buni pentru a se valida. Românii au scoruri mai mici la valori ca universalism (preocuparea pentru binele general), benevolenţă (bunăvoinţă, preocuparea pentru binele celor cunoscuţi), hedonism (căutarea plăcerii), stimulare (căutarea noului) şi autodeterminare 

Z OO M

(autonomie/independenţă), dar aparent, pentru a fac o impresie bună, se pot prezenta ca dând importanţă acestor valori. Foarte interesant, la români, universalismul este secundar benevolenţei, ceea ce înseamnă că preocuparea pentru binele altora nu depăşeşte la români zona familiei şi ajunge uneori maxim până la persoanelor pe care le cunosc. Asta arată un individualism egoist care nu este opus colectivismului, ci îl poate fundamenta în forme foarte specifice (ex. familial); opus colectivismului este individualismul benevolent şi universalist. Românii au însă scoruri ridicate la realizare (a arăta că sunt competenţi), putere (a obţine statut social) şi conformism (la normele existente). Interesant, scorurile la tradiţie şi securitate sunt astăzi la un nivel mediu (dar uneori sunt exacerbate pentru a face o impresie bună). Probabil că tradiţia este văzută în prezent mai ales ca nevoie, românii fiind gata a renunţa la ea dacă nu mai aduce un beneficiu sau dacă apare altceva mai bun (aşa cum au făcut de altfel majoritatea popoarelor). Foarte probabil că securitatea a fost un factor important în influenţarea normelor socio-culturale ale românilor mai ales în trecut, dar aceste normele socio-culturale derivate din nevoia de securitate se perpetuează astăzi, deşi în prezent securitatea este mai sigură (ex. prin intrarea în NATO şi UE). Autonomia are un statut interesant la români. Atunci când este evaluată ca opinie, românii se consideră la fel de autonomi ca americanii şi turcii; chinezii, germanii şi spaniolii se simt cei mai autonomi, iar ruşii şi ucrainienii se simt cei mai puţin autonomi. Când este evaluată ca atitudine (ex. direct, în cadrul valorilor emancipative, şi/sau în forma autodeterminării sau conformismului), autonomia românilor este mai scăzută. Aşadar, luând în calcul şi situaţia chinezilor, opinia ar putea reflecta aici, mai degrabă, modul în care cred şi/sau îşi doresc aceştia să fie, decât situaţia în care sunt cu adevărat. Relaţia românilor cu religia este foarte interesantă. Aşa cum am spus mai sus, sfidarea, îndoiala şi relativismul sunt mai scăzute, iar conformismul crescut, ceea ce îi face predispuşi spre supunere la dogme. Într-adevăr, românii au un nivel crescut de religiozitate şi văd religia ca foarte importantă în viaţa lor (au încredere foarte mare în biserică). Deşi 42 SINTEZA # 14, martie 2015

sunt foarte încrezători în dezvoltarea ştiinţifică (ex. în dezvoltare tehnologiei; în universităţi), dacă ştiinţa s-ar ciocni cu religia, 50,2% dintre români ar alege religia. Dar religia este văzută echilibrat: (1) nu doar ca normă/ceremonie religioasă, ci şi ca mijloc de a face bine oamenilor şi (2) nu doar ca făcând sens pentru viaţa de apoi, ci şi ca făcând sens (a ajuta) în viaţa de acum. Pe termen lung, transgeneraţional, elementele din profilul de suprafaţă pot fi asimilate în profilul de adâncime Cum am putea fi? Profilul psihologic de adâncime, potenţialul pe care îl avem, este unul la nivelul altor ţări/culturi moderne şi democratice, astfel încât, prin prisma acestui profil, românii sunt perfect integrabili în lumea modernă (UE, NATO, etc.). Acest profil derivă din interacţiunile mediului sociocultural, ecologic şi biologic/genetic, susţinând apoi aceste medii. Astfel, avem potenţial ridicat (ex. comparabil cu francezii şi britanicii) pentru inteligenţă cognitivă/emoţională, creativitate şi învăţare. Structura de personalitate permite atât expresii pozitive cât şi negative, depinzând de noi pe care le modelăm socio-cultural. Este o neşansă extrem de mare că mediul socio-cultural din ţară nu ne permite exprimarea şi valorificarea potenţialului pe care îl avem în profil de suprafaţă modern; românii trebuie să meargă în ţări aşezate ca să exceleze şi să-şi poată realiza potenţialul. Această opoziţie reală între potenţial bun - valorificare deficitară apare şi în concluziile lui Iacob (2003), bazate pe analize de etnopsihologie, ca autostereotip naţional.

II. Demersul fenomenologico hermeneutic sau despre stereotipuri Cum credem că suntem şi de ce credem aşa? Acest demers generează mai ales autostereotipuri ale românilor. Avem o părere bună despre noi, considerând că suntem persoane „calde” (ex. primitoare/ospitaliere/tolerante/ altruiste, etc.) şi „inteligente” (ex. inteligente/creative/cu abilităţi peste medie, etc.). Cinstea, care apărea ca o caracteristică autoatribuită importantă a românilor atât în analizele din 1988 cât şi în cele din 1993 (vezi Chelcea,

Z OO M

1994), începe să dispară în analizele din 2005 şi 2007 (vezi Glăveanu, 2007) şi nu o ocupă o poziţie importantă nici în analizele noastre din 2014/2015. Personalitatea este considerată ca una pozitivă, cu umor, compensând comportamentele mai negative (ex. indisciplina), pe care le contextualizăm, definindu-le nu ca o caracteristică stabilă, ci una situaţională. Ne vedem astăzi ca alternând între (a) individualism (mai egoist) vs. colectivism, (b) perseverenţă (mai ales din interes şi/ sau încăpăţânare) vs. neperseverenţă / autodisciplină scăzută şi (c) autonomie vs gregarism. Această imagine dominant pozitivă este absolut necesară din punct de vedere psihologic pentru a ne forma stima de sine - imaginea / identitatea socială / predictibilitatea / justificarea prezentului, ţinând cont de faptul că profilul de suprafaţă nu este foarte încurajator în acest sens. Elementele negative din această imagine apar doar pentru a da credibilitate aspectelor pozitive, fiind de asemenea atenuate: (a) individualismul, deşi prezentat ca egoist, este extins pentru a include şi familia (automat deveni astfel „grijă pentru familie”) şi (b) neperseverenţa/autodisciplina scăzută poate fi oricând depăşită, dacă „ne interesează ceva” şi/sau dacă „vream noi neapărat asta”. Scurt spus, ne considerăm ospitalieri, inteligenţi, cu simţul umorului, patrioţi, adaptaţi/bine orientaţi şi prietenoşi; recunoaştem că în comparaţie cu atributele de mai sus, onestitatea, autodisciplina/conştiinciozitatea şi educaţia sunt mai scăzute (vezi şi David, în pregătire, Hunyady, 2003). În principiu astfel de atribute apar şi în cercetări mai vechi (vezi Chelcea 1994; Glăveanu, 2007), cu anumite nuanţe în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul autostereotipului (pentru o analiză vezi Glăveanu, 2007). Spre exemplu, în sondajul IRSOP din 2005 (apud Glăveanu, 2007), ordinea atributelor pozitive din autostereotip este următoarea: ospitalitate (19%), hărnicie (10%), inventivitate (10%) şi religiozitate (9%), iar cele negative sunt delăsarea (10%), dezbinarea (10%), neseriozitatea (10%) şi egoismul (9%). O subcategorie a acestui punct 3 se referă la cum cred alţii că suntem. Acest demers generează mai ales heterostereotipuri faţă de români. Sunt puţine studii riguroase de acest tip cu referire la români. Încerc însă o sinteză

a concluziilor la care am ajuns. Alţii ne văd mai ales patrioţi şi adaptaţi/bine orientaţi, dar restul autostereotipurilor noastre de mai sus sunt minimizate de aceştia. Mai recent, românii sunt asociaţi cu Dracula/vampiri, mai ales în SUA şi cu comportamente antisociale mai puţin conştiincioase, mai ales în Europa de Vest. Interesant, partea de lipsă de conştiinciozitate din heterostereotipurile faţă de români este recunoscută şi în autostereotipurile românilor. O altă subcategorie a acestui punct se referă la cum credem că sunt alţii (heterostereotipuri ale românilor). Aşadar, cum îi văd românii pe ceilalţi (după David, în pregătire; Hunyady, 2003)?: • Americanii – puternici, populari/cu umor, patrioţi; • Britanicii – inteligenţi/educaţi, oneşti, patrioţi; • Chinezii – patrioţi, oneşti, muncitori, inteligenţi; • Francezii – patrioţi, inteligenţi/ educaţi, boemi; • Germanii – muncitori, oneşti, inteligenţi; • Maghiarii – patrioţi, adaptaţi/bine orientaţi, asertivi/hotărâţi; • Ruşii – patrioţi, adaptabili/bine orientaţi, asertivi/hotărâţi. Românii îi preferă pe britanici, americani şi francezi, apoi pe germani, şi mai la urmă pe maghiari şi ruşi (după Hunyady, 2003). Analizând comparativ autostereotipurile şi hetero-stereotipurile românilor, rezultă lucruri interesante. Spre exemplu, Glăveanu (2007) arată că bucureştenii îi văd mai pozitiv pe europeni decât pe români, ceea ce confirmă şi analiza IRSOP din 2005 (apud. Glăveanu 2007) care arată că românii în general îi văd pe europeni mai favorabil decât se văd pe ei înşişi. Ca alt exemplu, în general, noi îi vedem pe maghiari mai pozitiv decât ne văd aceştia pe noi, dar nu atât de pozitiv pe cât ne vedem noi pe noi. Mai concret, noi îi vedem pe maghiari mai inteligenţi decât ne văd aceştia pe noi, dar nu atât de inteligenţi pe cât ne vedem noi pe noi (vezi Hunyady, 2003). La aceste analize se pot adăuga şi auto şi heterostereotipurile proiectate: „cum cred alţii că ne credem”, „cum credem că se cred alţii”, „cum credem că ne cred alţii” şi „cum cred alţii că îi credem”, despre care nu voi vorbi însă aici pentru a nu complica acest scurt text; am vrut însă să le menţionez existenţa. 43 SINTEZA # 14, martie 2015

III. Proiecţie în viitor Cum vrem să fim? Diferenţele dintre „cum suntem”(1)/„cum putem fi” (2), pe de o parte, şi „cum credem că suntem” (3)/ „cum cred alţii că suntem” (3), pe de altă parte, sunt generatoare de stres psihologic, stres care la rândul său întăreşte mecanismele de apărare care menţin discrepanţa (David, 2012). Se intră astfel într-o cerc vicios, care ne menţine în starea defensivă. Modelul cultural ideal al românilor – cum vrem să fim – este definibil în proiecţia lor psihologică: „cum cred că sunt”. Vestea bună este că deşi românii „se cred” aşa „cum nu sunt”, totuşi „se cred” aşa „cum ar putea să fie”. Aşadar, aş spune că proiecţia lor - „cum cred că sunt” - nu reprezintă o iluzie pozitivă, ci un optimism realist. De aceea, în cazul românilor există o şansă foarte mare pentru dezvoltare şi evoluţie în direcţia unui model cultural ideal. Cum ar trebui să arate acest model cultural ideal? Simplu spus, să creeze cetăţeni, inteligenţi, creativi, adaptabili social, cu un bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale vast, cu o personalitate care susţine comportamente prosociale (ex. altruism/deschidere spre oameni/ optimism/empatie, etc.). Aş vrea să văd nişte cetăţeni autonomi/ independenţi, capabili de o solidaritate socială formidabilă, generoasă, specifică societăţilor individualiste creatoare de instituţii sociale moderne, dincolo de comunitatea colectiviştilor născută din siguranţa în comun a unor cetăţeni nesiguri pe ei (care în România a generat adesea „clanuri” şi „găşti”). Toate acestea vor putea susţine apoi o sănătate psihică şi fizică bună, cu impact pozitiv asupra creşterii speranţei de viaţă şi a fericirii. Dezvoltarea acestei componente psihologice poate să fie parte a unui proiect de ţară, prin care România să nu fie doar o ţară care a aderat la spaţiul european, ci una bine integrată în acest spaţiu. Predicţia mea este că, cu o politică educaţională, socio-culturală şi economică înţeleaptă – dar chiar şi în ciuda acestora, ca urmare a presiunii administrativ-economice a UE (şi a infuziei de capital din UE) şi a tinerilor români din ţară şi diasporă -, România va fi nu doar o ţară care a aderat la spaţiul european, ci una perfect integrată în acest spaţiu. Ce se va mai păstra din profilul psiho-sociocultural actual (profilul de suprafaţă)?

Eu cred că puţin, deoarece, ca esenţă (în profilul de adâncime), românii sunt integraţi în cultura europeană, doar că au fost opriţi în drumul lor de blocajele istoriei, ultimul fiind perioada comunistă. Cât de repede se poate face tranziţia, astfel încât profilul de adâncime să devină unul de suprafaţă? Depinde de cât de repede se pot coaliza indivizii-cetăţenii autonomi pentru a crea reţele sociale moderne care să înlocuiască comunitatea colectiviştilor. Ţinând cont de contextul european în care ne-am integrat, cred că maximum o generaţie (20 de ani) va face tranziţia definitiv, dar speranţa este că schimbarea se poate întâmpla în anumite segmente (ex. economice, academice, etc.) şi mai repede. n

Textul este o avanpremieră a lucrării „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor”, care va apărea în prima jumătate a acestui an la Editura Polirom. Copyright-ul aparţine autorului. Daniel David este profesor „Aaron T. Beck” de psihologie clinică şi psihoterapie (ştiinţe cognitive clinice) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Este profesor asociat (adjunct professor) şi la prestigioasa instituţie medicală Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New-York, SUA şi directorul programului de cercetare la Albert Ellis Institute, New York, USA. Referinţe selective: Chelcea, S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Editura Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti. David, D. (în pregătire). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor. Editura Polirom, Iaşi. David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom, Iaşi. Glăveanu, P.V. (2007). Românii şi statutul de cetăţean european: apartenenţe identitare şi reprezentări stereotipe ale bucureştenilor. Psihologie Socială, 19, 64-83. Hunyady. G. (2003). Stereotypes during the decline and fall of communism. New York- Routledge. Iacob, L.M. (2003). Etnopsihologie şi imagologie. Editura Polirom, Iaşi.

Z OO M

n românii sunt ultragiaţi de ceea ce percep a fi generalizarea de către străini a elementelor pe care le consideră marginale în definirea naţiei lor: ţiganii, cerşetorii, persoanele cu comportament de „neam prost”

Imaginile unei Românii Caius Chiorean

-am idee câţi tele spectatori a avut Channel 4 la difuzările documentarului „The Romanians are coming” (Vin românii), o fi avut destui, e un post de televiziune popular, dar sunt sceptic că englezii care l-au urmărit au rămas cu altceva decât cu o altă seară petrecută la televizor în lipsa unui program mai captivant. Povestea lui Sandu, ţiganul pe care reporterii englezi l-au însoţit câteva zile într-o plimbare regizată din „ghetoul” băimărean până în City-ul londonez, la fel ca alte câteva naraţiuni prin care canalul britanic dorea să extragă o privire din interior a emigraţiei româneşti la Londra au fost primite de presa insulară cu detaşare. „Amuzant, echilibrat,

44 SINTEZA # 14, martie 2015

presărat cu un soi de tragedie”, scria The Guardian despre primul episod al documetarului celor de la Channel 4. „A dorit să fie provocator, eşuând în a fi irelevant”, comenta The Independent. O producţie aşadar cu durată de viaţă scurtă, între alte câteva sute sponsorizate anual de un concern auto japonez şi incluse în seria „Documentaries on 4”. Nu la fel au gândit românii. Câteva zeci s-au adunat în faţa sediului televiziunii din Londra într-un protest mut. Diplomaţii s-au autosesizat. Ambasadorul României la Londra, Ion Jinga, a transmis o scrisoare producătorului emisiunii, exprimând surprinderea şi dezamăgirea cu privire la conţinutul mesajului de promovare şi, totodată, speranţa că situaţia va fi corectată. Presa din România a luat

şi ea iniţial foc, abia când jurnaliştii britanici au mai diversificat etnicitatea românilor intervievaţi au început să apară şi comentarii privind calitatea materialului filmat. Nu e prima dată când e evidentă discrepanţa între receptarea internaţională a unor mărturii referitoare la România. Marele public din Anglia a început să cunoască România în anii 1960, când o autoare devenită rapid populară redacta un prim volum al unei trilogii cu acţiunea în Bucureştiul anilor 1939-1940. În „Marea Şansă” , primul volum al „Trilogiei Balcanice”, Olivia Manning nu caută să-şi ascundă neplăcerea de a fi petrecut un episod marital nu foarte fericit în Bucureşti. Amintirile ei transpuse în carte şi reconstituite ulterior într-un serial de televiziune

au construit prima imagine publică a românilor în Anglia. Reacţia enervată de atunci a comunităţii româneşti o rememorează publicistul Dennis Deletant, în prefaţa la traducerea cărţii apărută în 1996 la Editura Univers. „Pentru cititorul englez - scrie Deletant - Olivia Manning recreează Bucureştiul anilor 19391940, în stilul ei plin de viaţă şi amuzant. Cititorului român poate să i se pară însă părtinitoare şi plină de resentimente. Când BBC a adaptat trilogia în 1987, serialul de televiziune obţinut, intitulat «Şansele războiului», a stârnit multe critici din partea membrilor comunităţii româneşti din Marea Britanie. Într-o scrisoare către The Listener - prestigioasă publicaţie BBC - Horia Georgescu, un emigrant de marcă, a denunţat serialul drept revoltător şi a pretins că trilogia este un travesti al României şi al oamenilor ei peste care autoarea şi-a revărsat propriul venin”, îşi aminteşte Deletant.

Perspective alternative Cu detaşarea faţă de subiect a britanicului, Deletant privilegiază reuşita literară a cărţii şi nu subiectivismul autoarei, pe care îl menţionează totuşi. „Căsătorită la numai 24 de ani, Olivia Manning s-a 45 SINTEZA # 14, martie 2015

trezit aruncată în Bucureşti, într-un vârtej de confruntări sociale pentru care nu era deloc pregătită. Nu e de mirare deci că a devenit foarte geloasă pe soţul ei datorită legăturilor de dinainte de căsătorie, pe care el nu a încetat să le cultive. Am putea bănui că acestea au influenţat negativ imaginea locurilor şi a oamenilor” , admite Deletant. Iată cum a fost imprimată o primă imagine de ţară a României în Regatul Unit. Prin scrierile unei tinere talentate, dar lipsită de experienţă de viaţă şi frustrată de lipsa ei de adecvare cu locul (Bucureştiul a fost primul oraş străin pe care l-a cunoscut). Despre Olivia Manning, cei care au cunoscut-o în Bucureşti spuneau că „îşi petrecea majoritatea timpului închisă în casă, deasupra maşinii de scris, în timp ce soţul ei, un tip blând şi prietenos, mergea la o bere cu prietenii şi propovăduia o formă absurdă de comunism” . (The Independent, 1987, citat de acelaşi Denis Deletant). Imaginea unei ţări se compune din mult subiectivism. Profesorul Manning era atras de exotismul Bucureştiului. Dacă ar fi scris el trilogia, românii ar fi beneficiat de o relatare mai favorabilă. Publicul englez ar fi aflat o realitate

a Bucureştiului mai agreabilă şi, cel mai probabil, mai profundă. Nu e mai puţin adevărat că e posibil ca romanul domnului Manning să nu fi fost la fel de citit cum a fost cel al soţiei sale. În fond, oamenii sunt atraşi să afle trăsăturile distincte ale celorlalţi, mai puţin asemănările. Denis Deletant, care era, în 1987, consultant BBC pentru serialul bazat pe scrierile doamnei Manning, îşi aminteşte că pe Horia Georgescu îl înfuriase tocmai ceea ce a făcut cartea atât de populară: prezentarea Bucureştiului ca un oraş al „cerşetorilor” şi apoi „al banilor, mâncării şi sexului”. Iată un element constant în timp. În 1987, ca şi acum, românii sunt ultragiaţi de ceea ce percep a fi generalizarea de către străini a elementelor pe care le consideră marginale în definirea naţiei lor: ţiganii, cerşetorii, persoanele cu comportament de „neam prost”. „Acest documentar tendenţios (cel de pe Channel 4, n.r.) este o pată publică adusă reputaţiei oamenilor muncitori din comunitatea românilor”, declara într-un ziar local consulul României din Bristol. Vorbe care sintetizează aspiraţia românului emigrant de a ieşi din stereotipul „cerşetorului”, de a primi certificate de respectabilitate, de a fi scos din tagma perifericilor. 

Z OO M

Nevoia de legitimare

Atunci când vorbim de emigranţi, receptarea dramatizată a unor referiri mai puţin onorante ţine şi de o necesitate practică de legitimare. În viaţa de zi cu zi, atunci când vor să se angajeze, susţin un examen sau doar conversează, exilaţii români se luptă în societăţile gazdă cu prejudecăţile induse inclusiv de tot felul de producţii publicistice de masă. Importanţa exagerată care li se dă acestora în România nu este însă la fel de justificată şi resorturile ei ţin, posibil, de profilul psihologic al poporului român. Cu excepţia perioadelor când politica de stat o impune, românii au arareori cuvinte de laudă despre ei. Nu e doar nesiguranţă de sine, unii autori vorbesc despre un sentiment de inferioritate. Istoricul Lucian Boia menţionează complexul de inferioritate ca pe o primă maladie a societăţii româneşti. Acest complex se conturează, scrie Boia, în secolul al XIX-lea, când, odată cu conştiinţa naţională, „românii îşi descoperă neînsemnătatea, de trăitori în ţări mici aflate mereu la cheremul altora”. („De ce este România altfel?”, editura Humanitas, 2012). Din acest complex adaugă istoricul în aceeaşi lucrare - se naşte „o construcţie orgolioasă”, care va conduce, în perioada comunistă, la paradoxul unei Românii populate de naţionalişti, dar, care pe măsură ce mizeria vieţii curente se adâncea, devenea „tot mai frustrată şi mai complexată în faţa străinătăţii, a Occidentului, îndeosebi”. Din înapoiere se naşte aşadar complexul de inferioritate ca naţie, dar la fel, orgoliul şi nevoia de a fi admirat. „Există un fel de ruşine de a fi român”, scrie Boia, adaugând că „dacă ar fi ceva ruşinos, este tocmai această ruşine”. („De ce este România altfel?”, 2012) Lucian Boia primea în 1999, de la editura londoneză Reaktion Books, solicitarea de a scrie o carte despre România pe care a onorat-o un an mai târziu. Adresându-se unui public anglo-saxon, care - spune autorul - nu ştie mai nimic despre români, Lucian Boia este mai puţin frust în menţionarea unor defecte de neam. Din argumentul că „orice în lumea asta se explică mai întâi de toate prin istorie”, el extrage faptul că istoria îi trage îndărăt pe români prin 46 SINTEZA # 14, martie 2015

întârzierile şi disfuncţionalităţile acumulate. Permanenta stare de instabilitate care a caracterizat România, ca ţară de frontieră a Europei, a modelat caracterul şi comportamentul românilor, spune istoricul. În bine, pentru că „românii au dovedit întotdeauna o extraordinară capacitate de a recepta modele”, în rău pentru că a stimulat „uşurătatea”, trecerea nepăsătoare prin istorie. „Rigoarea, disciplina şi perseverenţa nu au fost chiar primele calităţi ale românilor; este ceea ce-i separă mai profund de tipul

În multe părţi din Europa de Est, introducerea mecanismelor pieţei a dus la agravarea situaţiei ţărănimii şi la decăderea ei spre condiţia servilă. Cei săraci şi slabi au devenit prăzi uşoare ale exploatării odată cu extinderea capitalismului. Remediul a constat tocmai în strângerea contactelor cu economiile mai avansate şi în strădania de a imita modelul de dezvoltare occcidental” Daniel Chirot, în „Originile înapoierii în Europa de Est”

occidental de civilizaţie. Fără a-şi pierde sufletul, românii au de făcut, în mentalităţi şi comportamente, măcar un pas spre Occident”, scrie Lucian Boia în încheierea cărţii („România. Ţară de frontieră a Europei”, Humanitas 2002). Pentru orice naţionalist onest, înapoierea României e un fapt,

Z OO M

dar nu neapărat unul intimidant. Rămânerea în urmă conţine şi un stimul pentru recuperare şi poate fi depăşită. Nu suntem singuri în acest rol. În momentul când regimurile din ţările comuniste stăteau să cadă şi Occidentul îşi punea întrebarea dacă să le reintegreze sau nu, mai mulţi sociologi şi istorici americani, dar şi din Franţa, Germania, Ungaria şi Polonia s-au întâlnit să discute timp de o săptămână într-o vilă din Italia pusă la dispoziţie de Fundaţia Rockefeller, cauzele şi consecinţele rămânerii în urmă a Estului. Conferinţa a generat o carte, „Originile înapoierii în Europa de Est”, publicată în Statele Unite în 1989, tradusă şi în româneşte în 2004. În decursul respectivei săptămâni, participanţii la conferinţă au ajuns la concluzia că eşecul Europei de Est în a ţine pasul cu Occidentul nu a fost un lucru neobişnuit, care să necesite explicaţii. Regiunea s-a dezvoltat pur şi simplu la fel ca cea mai mare parte a lumii. Fenomenul excepţional, care trebuia în schimb explicat, este dinamismul economic al Occidentului, modul în care acesta s-a detaşat în competiţia globală (discuţia avea loc la sfârşitul anilor 80).

Imitaţia ca model de depăşire a înapoierii Lucrarea evidenţiază ideea că locuitorii Europei răsăritene nu sunt de blamat pentru faptul că istoria şi geografia nu i-au plasat mai convenabil şi că decalajele faţă de Vest, cauzate de dezvoltarea naţională în contexte foarte diferite, pot fi depăşite. Într-o actualizare, pentru traducerea românească apărută la Editura Corint, a concluziilor cărţii, editorul Daniel Chirot lămureşte de ce capitalismul de tip occidental este calea de urmat pentru esteuropeni: „E adevărat, în multe părţi din Europa de Est, inclusiv în România, introducerea mecanismelor pieţei a dus la agravarea situaţiei ţărănimii şi la decăderea ei spre condiţia servilă. Deşi eram cu toţii de acord că cei săraci şi slabi au devenit prăzi uşoare ale exploatării odată cu extinderea capitalismului, concluzia noastră comună a fost aceea că remediul a constat tocmai în strângerea contactelor cu economiile mai avansate, şi nu în ruperea lor, precum şi în strădania de a imita-şi

n trei mii de medici şi asistente performează în Marea Britanie, în timp ce mama unui tânăr englez îi acuză pe doctorii din Constanţa că i-au greşit acestuia tratamentul şi că fiul său ar fi murit dacă nu l-ar fi transportat în Anglia

nu a respinge modelul de dezvoltare occcidental”. Ca la începutul de secol XX, la care au făcut referire participanţii la conferinţa de la Bellagio, adaptabilitatea, capacitatea de a recepta modele, pe care o amintea Lucian Boia, este aşadar trăsătura de neam a românilor care le poate fi foarte utilă în mersul accelerat şi mondializat al lumii. Emigranţii români în societăţi mai dezvoltate au modele bune de urmat (poate mai puţin în Italia, de aici şi din numărul lor mare care le permite să „rămână români”, vin şi problemele ceva mai grave de acolo) şi ca atare dezvoltă comportamente occidentale. Problema pare a fi pentru românii de acasă care sunt nevoiţi să urmeze tendinţe care îi trag în jos. În timp ce românii din diaspora sunt introduşi în tipare corecte, românismul se degradează în chiar ţara lui. Aşa se face că trei mii de medici şi asistente performează în Marea Britanie, în timp ce mama unui tânăr englez îi acuză pe medicii din Constanţa că i-au greşit acestuia tratamentul şi că fiul său ar fi murit dacă nu l-ar fi transportat în Anglia (unde e posibil să fi fost tratat, corect, de data aceasta, chiar de medici români). Tot despre medici. Românii 47 SINTEZA # 14, martie 2015

din spitalele americane sunt foarte apreciaţi, pentru că într-un sistem atât de birocratizat, încât semnezi hârtii cale de două ore pentru a primi o injecţie, ei păstrează încă deprinderi mai vechi vizitându-i personal pe pacienţi şi stând de vorbă cu ei. Nu la fel se (mai) întâmplă în România, unde tot mai mulţi medici dezvoltă un joc de-a v-aţi ascunselea cu bolnavii. Greu de găsit şi scumpi la vorbă, ei pot negocia astfel şpăgi mai consistente. În alt domeniu vital pentru sufletul unei naţiuni, în învăţământ, profesori tineri şi cu modernitatea ca ţel părăsesc sistemul de teamă că, în timp, vor ceda şi se vor conforma. Ei renunţă şi caută în alte profesii sau ţări mediul în care să se simtă valorificaţi. În lipsa lor, sistemul se conservă crispat, cu profesori de genul celor de la un liceu din Cluj care solicită respect cu „biciul în mână” anchetându-i cu sutele pe elevii care i-au persiflat pe un grup închis de facebook.

A treia Românie. Şi nu ultima Având abilităţi înnăscute de a se acomoda cu gazdele şi modele potrivite de urmat, nu va trece mult timp şi românii din Occident nu vor mai fi un balast pentru imaginea

României. Percepţia lor este deja bună în cel puţin două ţări europene mari, Spania şi Germania. Imaginea României va continua, în schimb, să fie subminată de românii neexilaţi, constrânşi să înainteze pe calea paşilor mici imprimată de elitele locale. Filosoful Mihai Ralea avertiza acum multe decenii în privinţa abilităţii românului de a se acomoda: „Adaptabilitatea e o sabie cu două tăişuri. Ea poate însemna evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate. În ea se găsesc conţinute virtual şi posibilităţile de progres, şi cele de decadenţă. Totul va depinde de directiva culturală, socială şi morală care va fi imprimată poporului nostru de conducătorii săi”. Aflaţi ca mai mereu „sub vremi”, dar sub influenţe atât de diferite, românii sunt la un pas de o nouă separare. Ritmul diferit în care evoluează cei din afară şi cei de acasă va mai adăuga o linie de fractură în interiorul naţiei. Discursul celor două Românii consacrat de fostul premier Adrian Năstase va trebui să includă şi o cea de-a treia Românie, cea a românilor pe care exilul îi schimbă în bine. n

Z OO M

Imaginea României, între conspiraţie şi incompetenţă Dan Jurcan

n Ambasadorul României a trimis o scrisoare de indignare celor de la Channel 4, punctând faptul că documentarul este „xenofob, incorect şi discriminatoriu”

rimul episod din documentarul „The Romanians are coming!”, realizat şi difuzat de către Channel 4 din Marea Britanie, a reuşit din nou să tulbure liniştea identitară a românilor. Români din diasporă şi din ţară s-au simţit lezaţi de asocierea imaginii lor cu cea a unor romi şi au crezut de cuviinţă că glasul lor trebuie să se facă auzit. S-au organizat proteste la Londra, mesajul-cheie al acestora fiind centrat pe ideea că „cei din documentar nu sunt reprezentativi pentru România”. Ambasadorul României a trimis o scrisoare de indignare celor de la Channel 4, punctând faptul că documentarul este „xenofob, incorect şi discriminatoriu”. Premierul României şi-a declarat solidaritatea cu protestele românilor de la Londra, iar unii s-au grăbit să îl condamne pe Klaus Iohannis pentru că nu a luat nicio poziţie pe această temă. Unele site-uri şi televiziuni din România s-au gândit că ar fi bun un contraatac şi i-au ilustrat pe britanici ca fiind „beţivi şi aroganţi”. Probabil că unii experţi de la Guvern sau de la Ministerul de Externe s-au declarat mulţumiţi de reacţia faţă de

48 SINTEZA # 14, martie 2015

49 SINTEZA # 14, martie 2015

Disocierea identitară, de genul celei de la Londra: «Românii nu sunt romi. Ei reprezintă o minoritate de 3%. Noi suntem altfel!» este rasistă, discriminatorie şi nu funcţionează”. documentar şi au bifat situaţia de criză ca fiind rezolvată. Însă reacţia faţă de acest documentar este una inadecvată din cel puţin două motive. Deşi acuză xenofobia şi rasismul jurnaliștilor britanici, disocierea de unii cetăţeni români de etnie romă este în sine un act de rasism şi discriminare, ceea ce nu îi face deloc pe protestatari mai buni decât cei care sunt acuzaţi de rasism şi discriminare faţă de români. Şi când în acest joc intră şi autorităţile române, totul devine de-a dreptul condamnabil.

În al doilea rând, să ne aducem aminte că, în urmă cu câteva săptămâni, Europa a spus JE SUIS CHARLIE pentru a arăta lumii întregi că libertatea de exprimare este o valoare fundamentală a lumii occidentale. Să vii acum şi să pui la colţ exerciţiul libertăţii de exprimare al unor jurnalişti britanici, pe motiv că mesajul lor nu e reprezentativ pentru români demonstrează că nu ai înţeles mai nimic din ceea ce înseamnă libertatea presei. Reprezentativitatea e treaba sociologilor, nu a jurnaliştilor. Un jurnalist nu trebuie să respecte regula reprezentativităţii. El are libertatea de a diseca realitatea şi de a fi atras de un caz particular, dacă acesta suscită interesul jurnalistic. În plus, tinerii protestatari din Londra şi oficialii români ar fi trebuit să ştie că reacţia lor nu a făcut decât să atragă şi mai mult atenţia şi să facă publicitate unui documentar care, probabil, că nu ar fi lăsat prea multe urme şi ar fi trecut mai degrabă neobservat în tumultul producţiilor mediatice ale zilei. De prea multe ori am asistat în România postdecembristă la reacţii stupide faţă de modul în care este prezentată România în mass media occidentală. Unii trăiesc cu impresia 

Z OO M

că jurnaliştii britanici, francezi sau italieni fac parte dintr-o conspiraţie şi nu vor pur şi simplu să vadă ceea ce este mai frumos la români. Nu vor să vadă şi să scrie despre medicii noştri din Franţa, despre studenţii din Londra, despre constructorii şi infirmierele din Italia, despre munţii şi văile României, despre clădirile frumoase din oraşele României ş.a.m.d. Nu, ei scriu despre cerşetorii şi hoţii care bântuie străzile şi parcurile Occidentului, despre profitorii sistemelor de ajutoare sociale, despre sărăcia şi mizeria din România. Sigur că nu e confortabil să fii asociat cu o astfel de imagine, dar reacţia de condamnare a jurnaliştilor nu rezolvă mai nimic, ba dimpotrivă. Într-o societate democratică nu poţi închide gura jurnaliştilor pentru că nu îţi convine ceea ce spun. Genul acesta de reacţie e mai degrabă o remanenţă de tip totalitar. Pentru a schimba ceva, poate că ar trebui să înţelegem cum anume funcţionează raportul între percepţie şi realitate, cum anume se formează reprezentările publice despre România în mintea cetăţenilor şi a jurnaliştilor străini. Dacă în spaţiul de proximitate al francezilor, englezilor, italienilor sau germanilor, cerşetorii, hoţii şi profitorii sistemului de ajutoare sociale sunt cei care sunt vizibili şi sunt percepuţi ca o ameninţare la adresa siguranţei cetăţeanului, atunci acest fapt va atrage atenţia jurnaliştilor din ţările respective. Mesajul mediatizat intră în mentalul colectiv şi se structurează ca atribut central al imaginii despre români. El devine parte a stereotipului ş,i cum stereotipul funcţionează ca un mecanism de economie a gândirii, românii vor fi judecaţi cel mai adesea în virtutea apartenenţei la categorie şi a atributului central al imaginii asociate acestei categorii. Un studiu guvernamental despre imaginea românilor în Italia sublinia faptul că 80% dintre italienii care interacţionaseră cu românii aveau o percepţie pozitivă, în timp ce italienii care fuseseră expuşi exclusiv mesajului mediatic aveau o percepţie preponderent negativă (peste 75%). În spaţiul interacţiunii directe poţi să îţi dai seama dacă un român e bun sau rău, funcţionează exigenţa verificabilităţii, pe când în cel distal, al interacţiunii mediate, credibilitatea este cea care contează. 50 SINTEZA # 14, martie 2015

E clar! Jurnaliştii străini influenţează modul în care sunt percepuţi românii în străinătate. Dar sunt ei vinovaţi pentru faptul că scriu mai mult despre criminalitatea de vitrină şi nu despre ceea ce ne face pe noi mândri că suntem români? Categoric, nu! Normalitatea nu este de interes jurnalistic. Dacă un român este bine integrat în societatea de adopţie, dacă munceşte, îşi plăteşte taxele şi trăieşte paşnic în relaţia cu vecinii, atunci asta nu e o ştire. Dar dacă unii români ies din tiparele comportamentului dezirabil aşteptat în societatea respectivă, atunci, da, ajung pe prima pagină, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Mailat în Italia şi al altor sute de români acuzaţi de crime, violuri, tâlhării şi alte infracţiuni. Ce e de făcut? Experţii în comunicare spun că, în astfel de situaţii, cel mai bine e să vii cu un mesaj alternativ. Blamarea jurnaliștilor e cea mai proastă dintre soluţii pentru o ţară care se pretinde a fi democratică şi parte a Uniunii Europene. Disocierea identitară, de genul celei de la Londra: „Românii nu sunt romi. Ei reprezintă o minoritate de 3%. Noi suntem altfel!” este rasistă, discriminatorie şi nu funcţionează. Un reputat expert în branding de ţară, Simon Anholt, susţine că nu poţi învăţa sau educa jurnaliştii şi opinia publică atunci când e vorba de imaginea unei ţări. Soluţia este să îi atragi, să le trezeşti interesul şi să ştii să te vinzi. În fond, există o competiţie globală între ţări, iar cel care are o reputaţie de ţară pozitivă are şanse mai mari decât ceilalţi să îşi vândă produsele pe terţe pieţe, să atragă turişti sau investitori. Nimeni nu are timp să proceseze toate informaţiile, de aceea simplificarea percepţiei este absolut necesară, brandul fiind acel integrator de percepţie care poate subsuma atributele esenţiale care creează credibilitate şi predictibilitate. Brandul este un proiect identitar, ce urmează a fi transformat într-un context de percepţie, pe când imaginea de ţară este o sumă de percepţii sau percepţia însăşi. Abordarea publicitară a brandului de ţară funcţionează mai ales în turism. Cele mai multe ţări au preferat să simplifice brandul de ţară la promovarea turismului, prin asocierea unui simbol, a unei imagini sau a

Z OO M

unui slogan cu o valoare cheie şi cu o promisiune. România a cheltuit câteva milioane bune de euro pentru campania „Exploraţi România, grădina Carpaţilor!” şi tot nu reuşeşte să atragă anual mai mult de 1,5 milioane de turişti străini, în timp ce Bulgaria atrage de patru ori mai mult. Imaginea contează, dar nu se rezumă totul la comunicare. Dacă investeşti sume colosale pentru a atrage turişti, dar calitatea serviciilor, siguranţa turiştilor şi infrastructura lasă de dorit, pe termen lung nu ai decât de pierdut, pentru că entuziasmul unei experienţe promise se transformă într-un potenţator pentru dezamăgire. Lucrul este valabil şi pentru investiţii, atunci când schimbi politica fiscală după bunul plac şi creezi incertitudine în mediul de afaceri. De aceea, abordarea imaginii de ţară într-o manieră publicitară, similară cu brandul unui produs, este eronată. Imaginea unei ţări nu poate fi un simplu efort de propagandă, de comunicare, de construcţie a unui ambalaj atrăgător ce ascunde un produs mediocru. Efortul de comunicare trebuie să meargă paralel cu schimbarea realităţii. De altfel, chiar şi Simon Anholt propune renunţarea la conceptul de brand de ţară, mult prea discreditat de excesul de comunicare, cu cel de identitate competitivă. Este un concept integrator, ce vizează şase dimensiuni cheie ale unei ţări: turismul, exporturile, guvernarea, investiţiile, cultura şi oamenii. Identitatea competitivă nu este un simplu proiect comunicaţional, ci un efort de planificare strategică, de diferenţiere şi de marcare a avantajelor competitive, de definire şi asumare a viziunii şi a obiectivelor strategice de către leadershipul unei ţări. Identitatea competitivă nu este un brand de ţară, ci un proiect de ţară, ce trebuie implementat şi comunicat în primul rând cetăţenilor ei. Diferenţa faţă de brandul de ţară este fundamentală. Aici nu e vorba pur şi simplu de comunicarea realităţii, ci de acţiune directă, de schimbare a realităţii, simultan cu comunicarea ei. O ţară cu o identitate competitivă consolidată cunoaşte o serie de beneficii. Un proiect de ţară asumat şi comunicat cetăţenilor ei creează solidaritate şi reîntăreşte stima de sine sau componenta identitară a naţiunii. Un proiect de identitate

competitivă implementat înseamnă că educaţia şi mediul de afaceri pun accent pe inovaţie, ceea ce înseamnă performanţă şi atractivitate pentru bunurile produse în ţara respectivă. Coreea de Sud e un bun exemplu în acest sens. IT-ul românesc este deja performant la nivel global, dar poate promite mai mult pentru a deveni un soi de Silicon Valley al Europei. Transparenţa şi buna guvernare, o altă componentă a identităţii competitive, reprezintă o garanţie în sine pentru predictibilitatea fiscală şi funcţionarea neviciată a mediului de afaceri, ceea ce poate deveni un factor de atracţie pentru mai mulţi investitori. De asemenea, un proiect de promovare a turismului pe nişele atractive pentru străini, concomitent cu corectarea deficienţelor legate de calitatea serviciilor sau a infrastructurii, poate fi un stimulent serios pentru dezvoltarea turismului ca industrie semnificativă la nivel naţional. O ţară cu identitate competitivă se bucură de un profil mai vizibil în mass media internaţională şi are o atractivitate mai ridicată pentru evenimente internaţionale, de genul competiţiilor sportive sau concertelor. În fine, o ţară cu identitate competitivă ridicată înseamnă o referinţă de ţară pozitivă şi, implicit, o dimensiune culturală mai atractivă, ceea ce înseamnă că şi „produsele culturale” (filme, cărţi etc.) reuşesc să penetreze mai uşor pieţele regionale şi globale. Secretul identităţii competitive nu stă în comunicare, ci în inovare şi coordonare, în capacitatea de a transforma realitatea unei ţări astfel încât să devină mai atractivă pe pentru proprii ei cetăţeni şi pentru pieţele globale. Un proiect de identitate competitivă pentru România nu poate reuşi decât prin viziune, leadership inspirat şi efort colectiv. Un proiect de identitate competitivă trebuie să ducă şi la schimbarea noastră, a românilor. Pentru că azi imaginea României nu este mai bună decât suntem noi. Şi poate că astfel, printr-un efort sistematic de transformare inovativă şi nu prin comunicare de tip propagandistic, se va schimba şi imaginea României. Este însă leadershipul românesc pregătit pentru un astfel de proiect? n Dan Jurcan este doctor în sociologie, profesor asociat la SNSPA.

51 SINTEZA # 14, martie 2015

Investiţii

Guvernare

Cultură

Identitate competitivă Exporturi

Oameni

Turism

Matricea identităţii competitive conform lui Simon Anholt, 2007

Viziune

Identitate competitivă pentru România

Leadership inspirat

Efort colectiv

Z OO M

Comparativ cu produsele altor ţări, cum apreciaţi produsele româneşti?

Scumpe

Ieftine

La fel

54%

10%

32%

35%

71%

60%

NŞ/NR 5%

La fel

NŞ/NR 2% 3%

89%

La fel

Nu sunt produse de încredere

Sunt produse de încredere 73%

NŞ/NR 4%

18%

La fel

Sunt produse obișnuite

Sunt produse exclusiviste 4%

1% 3%

Au un design tradiţional

24%

NŞ/NR

Sunt produse unicat/în serie mică

La fel

Au o calitate scăzută

31%

La fel

Pun accent pe funcţionalitate

Pun accent pe aspect

Imitative 42%

La fel

Au o reputaţie proastă 72%

20%

30%

La fel 18%

40%

50%

60%

70%

80%

NŞ/NR 10%

43%

Au o reputaţie bună

NŞ/NR 6%

57%

Inovatoare

NŞ/NR

12%

28%

53%

NŞ/NR 2%

39%

Au o calitate ridicată

51%

10%

La fel

66%

Sunt produse de serie

NŞ/NR

91%

Au un design modern

52 SINTEZA # 14, martie 2015

La fel

Sunt produse necesare

G19.

12%

31%

Sunt produse de lux

NŞ/NR

Au un raport calitate-preţ prost

Au un raport calitate-preţ bun

La fel

Mai multe de industrie ușoară

Mai multe de industrie grea

NŞ/NR

11%

45%

14%

La fel

Depășite tehnic

Avansate tehnic

NŞ/NR

NŞ/NR 7%

90%

100%

Z OO M

Identitatea competitivă a României Dan Dima

rebuie să recunosc faptul că invitaţia de a scrie pentru această prestigioasă revistă m-a luat puţin prin surprindere, dar dacă tot s-a întâmplat, atunci cred că este momentul să valorific cu egoism oportunitatea de a spune încă o dată răspicat că brandul de ţară şi brandingul, în general, în lipsa unui fundament de credibilitate şi proces de creating credibility nu valorează mare lucru. De asemenea, trebuie să mă demasc, încă de la început, ca un mare pasionat de diplomaţie publică şi management al percepţiei publice de ţară, fără a fi nici un mare admirator al brandurilor şi nici un pasionat de branding. Am auzit de nenumărate ori vorbindu-se în spaţiul public despre brandul de ţară al României în cele mai stranii contexte, iar invocarea s-a făcut în cele mai multe dintre cazuri de către personaje a căror expertiză (dacă există) se plasează în cu totul alte zone de cunoaştere. Am constatat cu mâhnire că multe resurse ale statului român s-au irosit (ca să nu spun mai mult) fără nicio noimă în tot felul de campanii care au pus în mişcare instrumente de modificare a brand identity-ului, sperându-se că astfel se pot obţine rezultate din zona brand image. Toate acestea mi-au clădit,

54 SINTEZA # 14, martie 2015

n Administraţiile responsabile sunt obligate să probeze că ştiu să construiască politici publice în rezonanţă cu aşteptările publicului, că ştiu să le promoveze corect şi credibil

de-a lungul vremii, un sentiment al zădărniciei în ce priveşte buna intenţie a decizionalului pentru optimizarea imaginii externe a României. Pentru că mi s-a oferit un spaţiu generos de expunere, voi începe cu începutul, pe scurt, voi începe prin a spune că, într-o lume globalizată, cum este cea în care trăim noi, identificarea

Vremea managementului percepţiei externe, bazată exclusiv pe comunicare, a trecut” ţărilor se face din ce în ce mai mult cu ajutorul unui concept integrat care poartă denumirea de identitate competitivă (competitive identity) şi din ce în ce mai puţin prin conturul frontierelor de stat (despre care ne-a vorbit atât de mult prof. Maliţa). Cu alte cuvinte, lumea a evoluat - s-au identificat noi obiective şi s-au construit noi instrumente utile în efortul de atingere a obiectivelor. Identitatea competitivă nu este altceva decât o construcţie ce are la bază fundamentul de

credibilitate pe care ţara îl probează în plan internaţional, peste care se construieşte prin metode bine cunoscute brandul de ţară. Dacă iniţial, brandul de ţară se putea sprijini pe credibilităţi, să spunem, mai puţin atent evaluate, astăzi, după experienţa crizei economice tradusă printr-o profundă criză de încredere, nivelul credibilităţii este determinant. Prin urmare, din păcate pentru industria brandingului, obişnuită să gestioneze bugete mari, vremea managementului percepţiei externe, bazată exclusiv pe comunicare, a trecut. Astăzi, administraţiile responsabile sunt obligate să probeze că ştiu să construiască politici publice în rezonanţă cu aşteptările publicului, că ştiu să le promoveze corect şi credibil şi, nu în cele din urmă, că ştiu care este importanţa responsabilităţii faţă de publicul căruia doreşti să te adresezi - că ştiu şi acceptă evaluarea publicurilor străine în permanentă căutare de confirmări. Aplecându-mă şi spre zona de branding propriu-zis, aş dori să atrag atenţia că vremea brandingului pe un singur palier, cel mai des – brandingul turismului capabil să tracteze întregul brand de ţară, a trecut de asemenea. Gradul de interconectare între state a crescut, iar numărul de paliere de interes (care compun brandul în sine) a crescut odată cu el. Încă de

acum zece ani (2004 - 2005), statele spaţiului Asia Pacific si cele din Asia Centrală au înţeles că promovându-se simultan pe acelaşi palier nu vor reuşi decât să uniformizeze particularităţile naţionale pe care orice ţară le-ar utiliza ca asset-uri – pe scurt, încă de acum zece ani, mai multe state au înţeles că acesta este un joc din care toată lumea pierde. Cum ne-am însuşit noi această experienţă tristă, prin care au trecut alte state?... Acela a fost momentul de inflexiune în care ţările Asiei Centrale au căutat şi au găsit soluţii de individualizare pe mai multe paliere de branding, simultan, neexcluzând niciodată din schemele de proiecţie externă componenta guvernamentală – o componentă care a reprezentat şi o garanţie a angajamentului asumat şi total al administraţiei statelor in efortul lor de optimizare a imaginii externe, a identităţii lor competitive, in efortul lor de a deveni atractive. În concluzie, după identificarea factorilor de decredibilizare şi numai după această etapă, după stabilirea direcţiilor de recredibilizare, ne putem gândi la branding. Brandingul României va trebui să înceapă printr-o evaluare obiectivă a stadiului actual pe cele şase paliere consacrate (guvernare, turism, exporturi, atractivitate la relocare, cultură şi patrimoniu cultural şi naţiune), etapă urmată de prioritizarea domeniilor de

55 SINTEZA # 14, martie 2015

competitivitate, unde putem performa prin elaborarea de politici publice, prin implementarea lor si confruntarea rezultatelor implementării cu publicurile în faţa cărora dorim să ne optimizăm. Din păcate, drumul este foarte lung şi este atât de lung pentru că, ne place

Nu avem un brand util, benefic pentru competiţia căreia ţara noastră trebuie să îi facă faţă într-o lume pe cât de reală, pe atât de globalizată”. să recunoaştem sau nu, România are astăzi un brand şi încă unul destul de puternic. Din nou, din păcate, nu avem un brand util, benefic pentru competiţia căreia ţara noastră trebuie să îi facă faţă într-o lume pe cât de reală, pe atât de globalizată. Până să vorbim în mod serios despre imaginea României, despre identitatea competitivă sau despre branding, cred că ar trebui să fim

extrem de preocupaţi de statusul credibilităţii noastre în plan extern, aşa cum înainte de a ne lăsa răvăşiţi de vertijurile provocate de termeni precum e-guvernare, ne-ar prinde bine să înţelegem conceptul de guvernare eficientă şi competitivă prin politici publice corect iniţiate, corect implementate, corect promovate şi obiectiv evaluate. Imaginea noastră în exterior nu este şi nu poate fi altceva decât realitatea pe care reuşim să ne-o clădim! Ar fi păcat să pierdem timpul sperând altceva. n

Dan Dima este consilier în Departamentul Securităţii Naţionale din cadrul Administraţiei Prezidenţiale. A înfiinţat Centrul pentru Diplomaţie Publică din Bucureşti şi a organizat primele două ediţii ale Forumului European pentru Diplomaţie Publică în 2013 şi 2014 la Bucureşti şi Iaşi. Este licenţiat în drept, absolvent al cursurilor Institutului Diplomatic Român, al Colegiului Naţional de Informaţii şi al Annenberg Communication School la University of Southern California – Public Diplomacy and Global Communication.

*Opiniile autorului exprimate în acest articol nu implică în nici un fel poziţia Administraţiei Prezidenţiale.

Z OO M

Simon Anholt Naţiunile nu trebuie să mai fie văzute ca într-un enorm supermarket global Interviu realizat de Marius Benţa

imon Anholt este un consultant independent României la nivel mondial, care să fi schimbat opinia în domeniul politicilor naţionale, regionale lumii despre această ţară. şi locale de implementare a implicării - E important ca regiunile să-şi economice, politice şi dezvolte brandurile în mod culturale cu alte ţări. independent de ţara lor? Ar E considerat întemeietorul trebui ca Guvernul României să şi „instigatorul” conceptului investească în brandurile regionale de „branding naţional” şi a Nu îmi vine în minte mai mult decât în brandul naţional? domeniului de studiu şi de nicio realizare realmente Cum vedeţi brandul Transilvaniei şi practică asociat acestuia. semnificativă a României al altor regiuni din România? Simon Anholt a lucrat împreună - În cazul unei ţări precum la nivel mondial care să cu şefi de guverne din diferite România, răspunsul e nu. Doar ţări, precum Olanda, Jamaica fi schimbat opinia ţările care sunt extrem de sau Malaezia. În Marea Britanie, cunoscute îşi pot permite luxul de lumii despre ţara sa natală, este membru a face lumii cunoscut regiunile lor: această ţară”. al Foreign Office Public Toscana, Provence ori California Diplomacy Board. De asemenea, sunt astfel de exemple. România e, a lansat diferite instrumente deocamdată, o naţiune de calibru de cercetare socială, cel mai mic, deci e mult prea devreme să genereze confuzie cu recent fiind proiectul The Good Country Index, o regiunile ei. Transilvania ar putea fi, totuşi, o excepţie, măsură precisă a contribuţiei fiecărei ţări pentru graţie lui Bram Stoker. umanitate şi pentru planetă. Înregistrarea video - Vedeţi vreo legătură între faptul că unele ţări, a prezentării ţinute de el la TED a devenit virală, precum Marea Britanie, au branduri de mare atingând peste un milion de vizualizări în primele succes, şi existenţa unui val ridicat al xenofobiei două luni. SINTEZA: Brandul unei naţiuni este important pentru modul în care ea este percepută şi „cumpărată” de către ceilalţi. Este brandul important şi pentru autopercepţia şi stima de sine a unei naţiuni?

şi intoleranţei în acele ţări (cum e, bunăoară, popularitatea în creştere de care se bucură UKIP)? Sunt aceste ţări victime ale propriului lor succes?

- Nu, nu cred că aceste lucruri au legătură unul cu celălalt. Există la fel de multe partide naţionaliste în ţări cu imagine proastă ca în ţări cu imagine puternică. Partidele naţionaliste tind să se ridice atunci când populaţia suferă din punct de vedere economic, astfel că politicienii lipsiţi de scrupule se folosesc de ocazie pentru a obţine voturi aruncând vina pe spatele imigranţilor.

Simon Anholt: Depinde ce înţelegem prin „brand”. Nu am mare încredere în acest cuvânt. Din câte am observat, se întâmplă adesea ca, în cazul în care o naţiune să aibă o imagine externă slabă sau negativă, populaţia din acea ţară să sufere şi de o stimă de sine scăzută. Însă e greu de spus care e cauza şi care e efectul. Faptul că o anumită ţară are o imagine proastă e cauzat, cel mai probabil, chiar de situaţia rea în care se găseşte ţara, iar dacă situaţia e rea, e România e, deocamdată, explicabil de ce oamenii sunt o naţiune de calibru mic, nefericiţi. - Cum s-a schimbat imaginea României în ultimii zece ani? A pătruns un pic de viaţă în ceea ce aţi numit odată drept „imaginea unui cadavru”? Pe ce voce cântă acum România în concertul naţiunilor din Uniunea Europeană?

deci e mult prea devreme să genereze confuzie cu regiunile ei. Transilvania ar putea fi, totuşi, o excepţie, graţie lui Bram Stoker”.

- Nu s-a schimbat mult, după câte am observat, însă nici nu am la dispoziţie date concrete pentru a putea da un răspuns precis, întrucât nu am inclus niciodată România în studiul meu, Anholt-GfK Roper Nation Brands Index. Fără îndoială că imaginea României s-a îmbunătăţit de la aderarea sa la Uniunea Europeană aşa se întâmplă cu orice stat membru nou, dar nu îmi vine în minte nicio realizare realmente semnificativă a 56 SINTEZA # 14, martie 2015

57 SINTEZA # 14, martie 2015

- Faptul că brandingul naţional a devenit atât de important în lumea globalizată a zilelor noastre sugerează că identitatea naţională s-a transformat, într-o anumită măsură, într-o marfă, intrând în cercul vicios al comercialismului şi mercantilismului. E acesta lun lucru bun, care ar trebui promovat şi mai mult sau, dimpotrivă, e ceva trist?

- Trist e faptul că naţiunile sunt în competiţie unele cu altele, în vreme ce lumea are o nevoie disperată de colaborare şi cooperare. Tocmai această mentalitate, potrivit căreia toţi străinii sunt fie duşmani care trebuie lichidaţi, fie potenţiali consumatori care trebuie goliţi de bani, este problema lumii de azi. Acesta e motivul pentru care am înfiinţat Good Country Index şi Good Country Party: ca să încurajez statele să lucreze împreună pentru a face faţă provocărilor globale şi pentru a înceta să mai funcţioneze după logica produselor de pe raftul unui enorm supermarket global. n

THE GOOD COUNTRY INDEX Un nou mod de a privi lumea

deea THE GOOD COUNTRY INDEX este simplă: are obiectivul de a măsura cu ce anume contribuie fiecare ţară la binele comun al omenirii şi ce anume trebuie să facă pentru asta. Folosind nu mai puţin de 35 de seturi de date provenind de la organisme internaţionale precum ONU, organizaţii nonguvernamentale sau agenţii internaţionale, Simon Anholt a realizat un index care oferă perspectivă precisă asupra fiecărei ţări: care dintre ele poate fi consideră creditor pentru omenire sau, din contră, o povară pentru planetă. „Este important să explicăm că noi nu facem nici judecăţi morale despre ţări. Ce vreau să spun prin o bună ţară este ceva mult mai simplu: este o ţară care contribuie la binele lumii”, susţine Simon Anholt. Indicele good country face parte dintr-o serie de proiecte ale britanicului care vor fi lansate în viitor cu scopul de a lansa o dezbatere globală asupra ţărilor „bune”. Ţările există doar pentru a servi interesele propriilor politicieni, companiilor şi cetăţenilor sau sunt în slujba întregii omeniri toată omenirea şi întreaga planetă? – este întrebarea pe care Anholt o supune dezbaterii critice, precizând că, dacă răspunsul este afirmativ la prima parte a acesteia, „suntem toţi în mare încurcătură”. Indicele good country nu măsoară ceea ce ţările fac în interiorul lor - nu pentru că cred că aceste lucruri nu ar conta, ci pentru că există o mulţime de studii care deja fac asta. Indicele good country îşi propune să lanseze o discuţie la nivel mondial cu privire la modul în care ţările pot echilibra datoria lor faţă de proprii cetăţeni cu responsabilitate faţă de restul lumii, pentru că acest lucru este esenţial pentru viitorul omenirii şi sănătatea planetei noastre. Astăzi, mai mult ca niciodată, avem nevoie disperată de o lume compusă din ţări bune. Vom avea parte de ele dacă le vom cere: de 58 SINTEZA # 14, martie 2015

Ştiinţă, tehnologie şi cunoştinţe

Cultură

Planetă şi climat

Top global ţări „bune”

Ordine Ordinemondială mondiaă

Caritate oferită - Procentul de populaţie care tratează caritatea ca pe un proxy al atitudinii cosmopolite Refugiaţi găzduiţi - Numărul de refugiaţi găzduiţi în raport cu PIB Refugiaţi generaţi - Numărul de refugiaţi generaţi de ţara respectivă în raport cu PIB (indicator negativ) Creşterea populaţiei - Rata de creştere a populaţiei (indicator negativ) Tratate ONU semnate - Numărul de tratate semnate în calitate de proxy pentru acţiune diplomatică şi soluţionare paşnică a conflictelor

la liderii noştri, de la companii, de la societăţile noastre şi, desigur, de la noi înşine. Indicele good country este un indicator compozit din scorurile obţinute de fiecare ţară în clasamente şi analizele internaţionale furnizate în următoarele domenii:

Sanătate Sanătate şi bunăstare şi bunăstare

114

Prosperitate şi egalitate

Ajutor alimentar – Cantitatea în tone de grâu echivalentă transporturilor de ajutor alimentar în raport cu PIB Exporturile farmaceutice - Exporturile de produse farmaceutice în raport cu PIB Donaţii voluntare suplimentare la OMS - Contribuţii voluntare suplimentare la Organizaţia Mondială a Sănătăţii în raport cu PIB Donaţii de ajutor umanitar Contribuţiile de ajutor umanitar în raport cu PIB Capturi de droguri - Capturile de droguri (echivalent în kilograme de cocaină pură) în raport cu PIB

Sursa: www.goodcountry.org <http://www.goodcountry.org/>

59 SINTEZA # 14, martie 2015

Pace internaţională şi securitate

Irlanda

Finlanda

Elveţia

Olanda

Noua Zeelandă

Suedia

Marea Britanie

Norvegia

Danemarca

Belgia

România

www.mae.ro

Z OO M

România la EXPO Milano 2015 România Occidentală imaginea de ţară şi noua ordine mondială Iulian Fota

Imaginea de ţară a fost întotdeauna importantă, dar pentru o ţară mică sau mijlocie, aşa cum este România, atunci când ordinea internaţională se remodelează imaginea de ţară capătă importanţa critică, putând face diferenţa între succes şi faliment naţional.

omânia va participa, în acest an, la Expoziţia universală care va avea loc la Milano. Expo Milano 2015 se va desfăşura în perioada 1 mai - 31 octombrie 2015 şi are ca temă generală „Hrănirea planetei, energie pentru

viaţă”. România şi-a anunţat oficial participarea la Expo Milano 2015 încă din anul 2011, fiind prima ţară din Uniunea Europeană care a confirmat prezenţa. EXPO Milano 2015 este a 15-a expoziţie universală la care România participă. România a participat, după 1989, la toate expoziţiile universale organizate sub egida Biroului Internaţional pentru Expoziţii: Sevilla-1992, Lisabona-1998, Hanovra-2000, Aichi-2005, Shanghai-2010. Din Comisia de organizare a Expo 2015 Milano fac parte comisarul general al Secţiunii române – Georgian Ghervasie – şi reprezentanţii Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Culturii, Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului, Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice; Ministerului pentru Energie, Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Mediul de Afaceri.

60 SINTEZA # 14, martie 2015

Participarea la EXPO Milano 2015 este coordonată de Ministerul Afacerilor Externe care a lansat o competiţie de idei pentru pavilionul României. Proiectul câştigător, realizat de SC Artline SRL în colaborare cu SC Adest Architecture SRL, are tema „În armonie cu natura/ Living with Nature” şi va combina elemente tradiţionale şi moderne: este inspirat din locuinţele tradiţionale româneşti din Delta Dunării, cu o prispă şi acoperiş de stuf şi mobilier tradiţional. Tema pavilionului este armonia cu natura, iar mesajul promovat este că România are de oferit biodiversitate, potenţial agricol, tradiţii, folclor şi ospitalitate. Selecţia de proiecte s-a făcut cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România și al International Advertising Association (IAA). În bugetul Ministerul Afacerilor Externe a fost prevăzut, pentru participarea României la EXPO Milano 2015, un program bugetar multianual 2014-2015 în cuantum total de aproximativ 3,5 milioane euro. La EXPO Milano 2015 şi-au anunţat participarea până în prezent peste 140 de state, dintre care peste 120 au desemnat comisarii generali. România este cel de-al 5-lea stat înscris formal la această manifestare expoziţională şi cel de-al 81-lea stat semnatar al contractului de participare. n

tatul român modern este rezultatul şi al unei bune imagini internaţionale, construită pe elementele de occidentalitate pe care înaintaşii noştri le-au avut la îndemână în secolul al XIX-lea: latinitatea noastră orientală, în special uşurinţa vorbirii limbii franceze, similitudinea idealului naţional şi paşoptismul cu restul Europei Occidentale, ceea ce ne făcea să fim „buni europeni”, moderni, în pas cu vremurile sau curajul asumării marilor idei europene, chiar a apărării lor pe câmpul de luptă. Europa ne vedea bine pentru că făceam ce trebuie, ne străduiam să ne sincronizăm, să fim ca ei. Ca şi italienii, germanii, polonezii, românii urmăreau să-şi realizeze statulnaţiune. Ca şi francezii, britanicii sau spaniolii, românii umblau după modernizare instituţională şi dezvoltare industrială. Aveam chiar ambiţia să fim printre primii şi reuşeam. Oficiul de invenţii şi mărci a fost al treilea din Europa, în ordinea cronologică a înfiinţării, iar Şcoala de război, de pe dealul Cotrocenilor a fost a şasea înfiinţată, imediat după şcoli de prestigiu precum Paris, Berlin 61 SINTEZA # 14, martie 2015

sau Torino. Ridicarea Principatelor Române Unite la rangul de regat, în 1881, a fost şi rezultatul imaginii bune de ţară. O imagine bună de ţară aduce multiple beneficii politice şi economice. Cele două dimensiuni se susţin reciproc. O bună imagine politică încurajează investiţiile străine şi ajută la vânzarea produselor, la creşterea exporturilor. Pe de altă parte, puternicele branduri industriale sau economice susţin influenţa internaţională pe care o ţară o poate obţine. Câţi lideri politici ar refuza o cerere de audienţă a lui Bill Gates? Cu cât o ţară deţine mai multe branduri industriale sau comerciale, cu cât exportă mai multă inteligenţă încorporată în mărcile naţionale, cu atât mai semnificativă este puterea ei soft, „soft powerul”. În cei 25 de ani scurşi de la prăbuşirea comunismului, România a traversat perioade de timp în care a beneficiat de o bună imagine de ţară, dar şi situaţii în care a avut de pierdut, datorită unor proaste imagini de ţară. De altfel, România are o imagine bună de ţară când face ce trebuie, înţelegând prin asta asumarea cinstită şi profesionistă a reformelor democratice şi economice

pe care Occidentul le-a aşteptat de la toate ţările Central Europene. Când rătăceşte „calea europeană”, când ezită şi dovedeşte laşitate, evident că imaginea României are de suferit. Aici este de făcut o precizare importantă. Din punct de vedere internaţional, imaginea României are importanţă în primul rând prin raportarea noastră la ţările occidentale, plecând de la nevoia noastră istorică de a reveni în marea familie a ţărilor vestice. Odată cu aderarea noastră la NATO şi UE, ceea ce trebuie să ne intereseze cel mai tare este ce imagine avem în aceste ţări. Putem discuta şi despre cum este percepută România în Rusia sau în ţările africane, dar o astfel de aboradare ne-ar scoate mult în afara spaţiului alocat acestui articol. În ultimii ani, imaginea internaţională a României nu a fost una foarte bună, în special după vara lui 2012 asistând la o deteriorare gravă a ei. România a fost primită în UE fără a fi complet pregătită, lucru recunoscut de doamna cancelar Merkel chiar de curând, pe timpul întâlnirii cu preşedintele Klaus Johanis la Berlin în luna februarie 2015. Ţările mai vechi ale UE au privit aderarea României şi că pe o chestiune de onoare. România, ca şi 

Z OO M

Bulgaria, erau primite mai devreme în UE, în special pentru a da o gură de oxigen economic propriilor populaţii, pentru a le încuraja în asumarea în continuare a dificultăţilor reformelor. Pe de altă parte, aşa după cum a fost de altfel aranjamentul, occidentalii contau pe sentimentul nostru de onoare, pe promisiunea ce am făcut-o că vom continua şi după aderare reformele politice şi economice, până la deplina lor fnalizare. Lovitura dată statului de drept în vara lui 2012, sub pretextul suspendării preşedintelui Traian Băsescu, a zdruncinat puternic încrederea Vestului în noi, afectân du-ne grav imaginea de ţară. Această lipsă de încredere în clasa politică românească, anticipată încă de acum câţiva ani de mecanismul MCV, repezintă principala problemă de imagine de ţară. Evident că pe acest fundal, al neîncrederii intre Occident şi România, pot profita şi alţii, state sau alţi actori internaţionali, companii sau poate chiar indivizi, care pot derulează campanii de denigrare a imaginii noastre. În vremuri internaţionale mai liniştite, o proastă imagine de ţara ar avea consecinţe limitate. Ceva pierderi economice la buget, eventual un GDP mai scăzut sau negocieri diplomatice mai anevoioase, încheiate uneori cu câte un insucces. Incapacitatea noastră de a convinge anumite ţări europene să ne permită aderarea la Schengen este un bun exemplu în acest sens. Din păcate, problema mare este că sistemul internaţional din care şi noi facem parte a fost angrenat într-un proces de schimbare, de reaşezare şi de construcţie a unei noi ordini internaţionale. Ştim din istoria noastră că nu întotdeauna astfel de reaşezări internaţionale, de construcţie a noii ordini mondiale ne-au fost favorabile. De aici şi imaginea extrem de importantă a imaginii de ţară. Reaşezarea ordinii internaţionale întotdeauna a fost rezultatul unor negocieri între marile puteri. Reaşezarea Lumii este inevitabilă, procesul a fost deja iniţiat de Rusia , care prin războaiele din Georgia şi Ucraina a aruncat în aer ordinea europeană. La nivel global, ordinea globală a fost pusă în discuţie prin creşterea economică a statelor emergente şi prin dezoccidentalizarea globalizării. 62 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

Cum va arăta noua ordine europeană şi globală nu ştim încă, este prea devreme. Sperăm să fie tot una de tip liberal. Dar indiferent de cum va arăta ea, pentru a fi favorabilă ţării noastre România are nevoie rapid de o altă imagine de ţară. Iar asta presupune organizare, inteligenţă, resurse umane, specializate şi bani. Dacă începem de mâine, s-ar putea să mai avem şi timp. Tot acest efort ar putea fi aşezat sub eticheta „România Occidentală” şi ar trebui să aibă ca principal motor Guvernul României, în special MAE, dar la rândul să guvernul va trebui să realizeze un parteneriat public-privat, pentru că expertiza reală în domeniul „brandingului” se afla în sectorul privat. În al doilea rând, efortul trebuie să fie unul relevant pentru mediul internaţional, pentru a putea spera în preluarea rapidă a mesajelor noastre.Şi în fine, la un astfel de efort va trebui raliată mass-media din România, care va trebui convinsă să iasă din epoca negativismului total. De altfel, străinilor le vine uşor să aibă o proastă părere despre România, pentru că, în primul rând, noi avem o părere foarte proastă despre ţara noastră. Şi asta este lucrul cel mai greu de înţeles, dar şi de acceptat. Cine mai îndrăzneşte astăzi să-şi numească ţara „dulce”: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce României!”. n

România suntem noi Antonio Amuza

itesc lucrări care amintesc de patriotism, mă întâlnesc cu prieteni în căutare permanentă de valori şi dornici să se afirme pe plaiuri mioritice, verific calendarul concertelor lui Tudor Gheorghe o dată la două luni, dar nu pot da un răspuns clar şi răspicat la întrebarea „ce este România pentru ceilalţi?”. De doi ani m-am aplecat asupra unui subiect suculent, „un subiect bun”, aşa cum îşi numeşte sociologul francez Jean-Claude Kaufmann, tema din lucrarea Trupuri de femei, priviri de bărbaţi. Sociologia sânilor goi (2009) şi cum a avut grijă să-mi amintească profesorul Gabriel Jderu în ultimul său studiu, Cultura motocicletelor – Studii de sociologia moto-mobilităţii (2014). În cazul meu, ceea ce mi-a atras atenţia a fost autenticitatea sau firescul. Dat fiind că cercetarea mea este susţinută exclusiv în limitele graniţelor României, cel puţin până acum, vă propun să particularizăm şi să ne referim în continuare la conceptul de autenticitate la români. Luat individual, acest concept pare, paradoxal, lipsit de consistenţă. Şi poate chiar aşa şi este. Totuşi, împreună cu un alt mentor de-al meu, de data aceasta fiind vorba de chiar coordonatorul lucrării mele de doctorat, profesorul Vasile Dâncu, am reuşit să plasez autenticitatea într-un context tare drag mie, consumul. Mai exact, încerc să stabilesc o punte de legătură între realitatea comportamentelor de consum şi nevoia oamenilor de a experimenta autenticul. Acesta este motivul pentru care, de curând, mi-a atras atenţia

Iulian Fota este conferenţiar universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, unde susţine cursuri în domeniul relaţiilor internaţionale. A fost consilier prezidenţial pentru securitate naţională al preşedintelui Traian Băsescu şi coordonator al Departamentului Securităţii naţionale în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, în perioada 2009-2014. Între 19961998 şi 2001-2005 a fost consilier la Departamentul pentru integrare euroatlantică şi politică de apărare în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, iar între 1998 şi 2001 a fost şeful Secţiei Militare la Misiunea României la NATO şi UE, Bruxelles. Între 2005 şi 2009 este director al Colegiului Naţional de Apărare. În perioada 1993-1997, este unul dintre iniţiatorii, în România, a seminariilor şi stagii de pregătire pe problematica relaţiilor civil-militar sau în domeniul studiilor de securitate şi integrării euro-atlantice.

63 SINTEZA # 14, martie 2015

un articol din Ziarul Financiar care prezenta faptul că România a investit 3,5 milioane de euro pentru promovarea mediului de afaceri local la o expoziţie internaţională. Bun, şi care este legătura cu autenticul sau cu firescul? Păi, lăsându-ne îndrumaţi de dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi”, haideţi să vedem ce înseamnă autenticul la români, apoi să facem o paralelă cu ceea ce statul promovează drept imaginea de ţară şi la final, să ne mai punem o dată întrebarea - „ce este România pentru ceilalţi?”. În acest sens, mai întâi aş vrea să facem o scurtă trecere în revistă a principalelor concepte cu care vom lucra pe mai departe. În primul rând, pentru înţelegerea comportamentelor de consum, vă propun să plecăm de la ideea profesorului Tim Friesner, care înţelege acest concept ca pe un proces decizional pe care consumatorii îl parcurg înainte de a lua o hotărâre privind achiziţia sau simpla experimentare a unui obiect de interes sau a unei situaţii (Friesner, 2014). Concret, în ceea ce priveşte o decizie de consum, întregul sistem de valori al individului este angrenat într-un proces complex de validare a unei anumite poziţii pe care consumatorul şi-o va asuma faţă de obiectul de interes. Deşi un astfel de mecanism, privit în detaliu, poate părea foarte raţional, emoţia joacă un rol la fel de important în luarea unei decizii: De câte ori nu aţi cumpărat o vată de zahăr multicoloră doar pentru a primi un zâmbet din partea celui pe care l-aţi cadorisit, deşi ştiaţi de impactul acestei bombe calorice asupra sănătăţii omului? La fel se întâmplă şi în cazul autenticităţii. Acesta din urmă este un concept care se defineşte în funcţie de contextul 

Z OO M

pe care îl caracterizează. Aşa cum The theory of everything, pelicula nominalizată anul acesta la Gala Premiilor Oscar, la categoria Cel mai bun film, ne reaminteşte de îndoielile Naturii, simplificate de Einstein într-o formulă simplă - relativitatea, la fel şi conceptul nostru poate avea mai multe înţelesuri, descrise diferit, în funcţie de cei care au astfel de experienţe. Păstrând în minte această idee, dacă în acest moment am alege să explorăm autenticitatea din perspectivă filosofică, unde deviza diferenţiază-te sau mori este atât de actuală, am fi nevoiţi să ne raportăm distinct, la fiecare individ în parte. Prin urmare, ar fi foarte probabil ca, la finele acestui exerciţiu, să ne alegem cu peste 6 miliarde sau 20 de milioane (depinde cum privim) de înţelesuri pentru acest concept, fiecare persoană raportându-se individual la propriul sistem de valori în încercarea de a defini autenticul. Din fericire nu vom fi nevoiţi să facem acest lucru, deoarece există destul de multe studii de segmentare, realizate de diverse companii de cercetare de piaţă, care au grupat oamenii în diverse categorii de consumatori. Studiul la care ne vom referi noi a fost prezentat de compania Vocatus, din Germania, în 2014, la întrunirea anuală a companiilor de cercetare de piaţă şi sondarea opiniei publice. Astfel, în înţelegerea autenticităţii, vom face referire doar la cele cinci categorii de consumatori conturate de Vocatus: Vânătorii de chilipiruri, Cei care nu îşi asumă riscuri, Cumpărătorii nepăsători, Cumpărătorii loiali şi Cei care acceptă preţurile. Nu vom intra în detaliile grupelor de consumatori tocmai datorită caracterului viu al fiecărei etichete care defineşte, într-un mod foarte intuitiv, principalele caracteristici ale membrilor acestora. De asemenea, chiar dacă această segmentare se centrează mai mult pe consumatorul care achiziţionează decât pe cel care experimentează, pentru a servi scopului nostru, vă propun să privim problema monetară mai degrabă ca pe un mijloc prin care consumatorul ajunge să experimenteze o situaţie sau utilitatea unor obiecte. Totuşi, nu vom renunţa în totalitate la etichetele vânători de chilipiruri şi cei care acceptă preţurile. De câte ori turismul în România nu a însemnat şi o consecinţă a bugetelor de vacanţă reduse? Conform unui studiu IRES din 2011, mai mult de 64 SINTEZA # 14, martie 2015

jumătate dintre români aleg să îşi petreacă vacanţa în staţiunile din interiorul graniţelor, preţul fiind un factor important în procesul decizional al acestora. În schimb, costul redus nu este unicul declanşator al deciziei de a experimenta România, nevoia de firesc având un rol similar. Pentru a i se atribui o definiţie completă, conceptul de autenticitate a fost de multe ori aşezat în contexte mai largi, Glenn Carroll de la Stanford University vorbeşte despre lucrurile autentice, ca despre ceva care apare datorită armonizării dintre tehnici şi ingrediente adecvate (Glenn, 2009). Iar pentru a înlesni procesul de identificare a acelor lucruri autentice, profesorul Baugh ne spune că obiectele care se potrivesc în mod clar şi natural într-o anumită clasificare (Baugh, 1988) au această valoare. În plus, acelaşi autor îşi completează definiţia cu ideea conform căreia, dacă mai multe persoane pretind că un obiect sau o experienţă este veritabilă, atunci aceasta devine automat autentică. Ideea este interesantă, dar raportată la nivelul de cunoaştere din prezent, este incompletă. Gândiţi-vă, spre exemplu, la prejudecăţi: „Prejudecata se caracterizează prin stereotipuri care nu sunt verificate în realitate, ci mai degrabă au de a face cu propriile sentimente şi atitudini ale posesorului” (Marshall, 2003, p.438). Deşi nu putem susţine că o prejudecată este definiţia autenticităţii, ce putem spune, în schimb, este că trăirile sau credinţele din spatele prejudecăţilor sunt autentice, pentru că sunt împărtăşite de mai multe persoane. Iar dacă a fi împărtăşit înseamnă a fi experimentat, deci consumat, putem vorbi despre consumatorii de autentic, sau consumatorii de firesc, aşa cum încerc să îi definesc eu, folosindu-mă de limbajul persoanelor intervievate în cadrul studiului meu. Unde se încadrează aceştia, în segmentarea amintită anterior? Probabil în fiecare grupă există reprezentanţi ai consumului de firesc. Preţul, loialitatea, riscurile, toate îşi pun amprenta într-un proces decizional, la fel cum o face şi autenticitatea. Iar nevoia de autenticitate atrage consumul de firesc. Mergând pe acest fir logic, am pus întrebarea direct – ce este România? Dată fiind metodologia, exclusiv calitativă, a cercetării mele, nu mă voi avânta să trag concluzii la nivelul

Z OO M

percepţiei tuturor românilor, cum nu voi oferi procente în rezultatele următoare. Ce pot, în schimb, să spun este că românii intervievaţi au vorbit despre lucrurile unice care fac România ceea ce este. Obiecte sau experienţe care nu pot fi regăsite în altă parte, decât în interiorul graniţelor. Astfel, Delta Dunării, experienţele de consum de dinainte de 89, brandurile apuse (multe dintre ele revitalizate în încercarea de a exploata nostalgia: Kent, Pegas, Ciocolata Rom) sunt câteva dintre valorile pescuite din focus grupurile moderate de mine. Dar las radiografia, pe larg, a valorilor căutate de români pentru a deservi obiectivul altui studiu şi, revenind la articolul care prezintă felul în care România s-a pregătit pentru expoziţia de la Milano, în sensul promovării mediului de afaceri local, vedem că simbolul ales, spre a fi expus acolo, este o lacustră din Delta Dunării. Cu siguranţă, aceasta strigă autenticitate, astfel că putem vorbi despre materiale autohtone (folosite în astfel de construcţii), despre Deltă, ca locaţie unică pe întreg mapamondul, despre intervenţia omului în armonie cu legile naturii ş.a.m.d. Dar dumneavoastră, dragi cititori, care vi se par a fi locurile din România care vorbesc cel mai clar de imaginea ţării? Şi cel mai important, ce este România pentru ceilalţi? Dacă ne-am gândi doar la locaţii turistice, probabil nu ne-am putea limita doar la una sau două locuri de acest fel. Dar dacă ar trebui să participăm la o expoziţie internaţională unde avem una în trei sute de şanse să promovăm autenticul românesc? Ce am alege? Răspunsul meu la întrebare: România este ceea ce ea însăşi lasă să se vadă. Iar România suntem noi. n Antonio Amuza este student doctorand al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, licenţiat în drept şi cercetător sociolog la Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES. Predă tehnici proiective de cercetare calitativă la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a UB.

Un tablou cam terfelit: Imaginea României. A noastră, a tuturor

Are experienţă în cercetare de piaţă şi în advertising, a scris şi a prezentat noi tehnici de segmentare a pieţei în cadrul conferinţelor IRIS (Dubai 2014) şi „Zilele Biz” (Bucureşti 2013).

Adrian Marius Dobre

65 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

afaceri să fie unul atractiv. Deci nu trebuie să rămânem a nivel naţional se poate articula un mecanism cu discuţia la avantajele materiale, palpabile, ci şi la cele complex prin care măsurile de consolidare legate de valori, de abstract. În acest sens trebuie creat a economiei româneşti recreează pentru sau închegat un sistem coerent de valori şi integrat într-o investitorii străini un mediu de afaceri propice. strategie de comunicare guvernamentală. Apoi, la nivel În acest moment ne confruntăm cu două planuri sau cu două provocări, cea al menţinerii companiilor extern, diplomaţia economică şi diplomaţia publică sunt două instrumente vitale în acest proces de promovare. deja prezente şi a colabora cu acestea pentru impulsionarea Punerea în valoare a unei tradiţii şi până la urmă şi creşterii economice, şi cel al atragerii de investiţii străine. existenţa acesteia derivă în primul rând din identificarea Pentru cel de-al doilea plan, al atragerii de investiţii unui profil economic al ţării, gândit strategic şi asumat. străine, pe lângă măsurile deja perene ce se vehiculează, din Astfel că momentan nu putem vorbi de o tradiţie, ci mai păcate la nivel de idei (stabilitate şi predictibilitate politică degrabă de o masă amorfă de valori, interese, industrii, şi fiscală, măsuri împotriva corupţiei şi evaziunii fiscale, sisteme, oameni şi oportunităţi ratate. o birocraţie mai suplă, îmbunătăţirea infrastructurii) este Aşadar, în cazul oricărui brand, şi în cazul celui de necesară şi o diplomaţie economică agresivă. ţară, elementul central al conceptului de brand este Fără a insista pe o radiografie a evoluţiilor investiţiilor valoarea („equity”) pe care o înglobează acesta, valoare străine directe, care nu ne-ar spune decât că există o care trebuie a fi percepută de publicul extern. Cum este dinamică în această zonă în funcţie de interese, conjuncturi, imaginea României peste hotare politici publice şi profiluri economice, este lesne de aflat din relatările de am să punctez câteva aspecte de fond, presă internaţională sau din opiniile de construcţie a unui fundament exprimate. Atât timp cât nu le oferi care ar fi de preferat să se transforme informaţii, poveşti de succes, cele într-o tradiţie naţională, într-un bun Să fim oneşti. Institutul mai bune rezultate, aceste medii pe care îl ataşezi unei naţiuni şi nu Cultural Român face îşi vor cristaliza o imagine din îl mai poţi dezlipi. Aceste aspecte mai mult figuraţie, iar experienţele lor, din sursele din care vor avea ca epicentru un mediu de îşi culeg informaţiile şi poate că nu business sănătos, un brand de ţară lipsa unui institut de sunt de fiecare dată elemente care să solid şi stabilirea unui nivel de ambiţie cercetare solid, atât în întruchipeze cel mai fidel realitatea. la înălţimea potenţialului naţional şi domeniul comerţului Să ne uităm că şi acesta este un război a funcţiei internaţionale a României, astfel încât dorinţa de manipulare şi aflată în acest moment la cote maxime. exterior, cât şi al dezinformare este uriaşă. Şi el trebuie diplomaţiei publice, Cum stăm cu promovarea? combătut prin orice mijloace. precum şi lipsa unui În primul rând să ne gândim la Această idee explică de fapt ce se minister al Comerţului promovarea avantajelor competitive întâmplă cu imaginea României în ale României! Observăm că încă Marea Britanie, Franţa, Olanda, ţările Exterior nu ne oferă ne confruntăm cu un vid în ceea ce nordice, ş.a.m.d. prea multe surse de priveşte o direcţie clară şi structurată în Într-un studiu despre bandurile de reuşită”. acest sens. ţară publicat la finalul anului 2014 cu Câteva dintre atuurile economiei titlul „Nation Branding is essential, româneşti sunt des menţionate în but not an easy ride” – Brand Finance editoriale de specialitate sau în discursuri politice şi fac Nation Brands, se atrăgea atenţia asupra faptului că referire la forţa de muncă calificată şi ieftină, resursele brandingul nu se referă la crearea de logo-uri, sloganuri, naturale semnificative, oportunităţile deschise de o publicitate și relaţii publice – este despre dezvoltarea economie în curs de dezvoltare care îţi lasă un spaţiu de unor strategii competitive, care nu trebuie să vizeze doar manevră foarte mare, poziţia geopolitică favorabilă în comunicarea, dar şi livrarea mesajului. La nivel de ţară, contextul dinamicii actuale a sistemului internaţional etc. acesta implică politici și diplomaţie publică, precum și Dar faptul că, în spaţiul public, aceste avantaje sunt modificări de comportament atât în sectorul public, cât dezbătute nu suplineşte sau nu înlocuieşte importanţa unei și cel privat. Incluziunea este critică pentru succes și un strategii guvernamentale de marketing în acest sens. Din eșec al neincluderii tuturor părţilor interesate în procesul contră, o face din ce în ce mai necesară. Cu alte cuvinte, de branding naţional va duce aproape sigur la un rezultat această acţiune se referă la constituirea unui brand de suboptim. ţară, gândit strategic în susţinerea atractivităţii pentru În altă ordine de idei, în contextul internaţional actual investitorii străini. Vorbim de consolidarea unui brand de nu putem să nu dezbatem impactul poziţiei georgrafice a ţară orientat către un obiectiv bine delimitat, în aşa fel încât României la graniţa cu un conflict ce implică marile centre să devină operaţional. de putere ale lumii. Un studiu publicat de Ernst and Young Fără un brand de ţară solid construit este ca şi cum am România sublinia că există o reticenţă a investitorilor faţă avea un „produs” fără nume. Există şi astfel de produse, dar de instabilitatea politică şi de apropierea cu Ucraina, dar că sunt în general foarte ieftine şi expiră repede. la nivel global încrederea se menţine la un nivel ridicat, de Şi când vorbim despre brand de ţară în ceea ce priveşte peste 60%. De asemenea, se observă predilecţia de orientare economia naţională, vorbim despre excelenţă, despre către pieţe stabile şi mature, chiar dacă oferă avantaje reuşite şi despre acele valori care atrag şi fac mediul de competitive mai firave.

66 SINTEZA # 14, martie 2015

n brandingul nu se referă la crearea de logo-uri, sloganuri, publicitate şi relaţii publice – este despre dezvoltarea unor strategii competitive

Există specialişti care dezvoltă teorii pe seama evoluţiilor regionale şi consideră că s-a creat o zonă de oportunitate, atât timp cât o mare parte din fondurile care s-au retras din Rusia sau Ucraina caută o altă piaţă. Trebuie notat că în topul preferinţelor se află pieţele emergente din Polonia, Asia şi Turcia, dar oportunitatea pentru România rămâne şi trebuie fructificată. Un exemplu practic în promovarea României, pe lângă trasarea cadrului general şi al creării de organisme specializate în domeniul diplomaţiei economice şi cel al diplomaţiei publice, îl reprezintă atenţia deosebită acordată creşterii numărului de reprezentanţi de afaceri care participă la vizitele diplomatice. Să fim oneşti. Institutul Cultural Român face mai mult figuraţie, iar lipsa unui institut de cercetare solid, atât în domeniul comerţului exterior, cât şi al diplomaţiei publice, precum şi lipsa unui Minister al Comerţului Exterior nu ne oferă prea multe surse de reuşită. Facilitarea exporturilor prin intermediul diplomaţiei economice este un alt obiectiv ce merită punctat în eforturile de a atrage investiţii străine, dar şi în acelea de redresare a economiei naţionale. Practic cele două sunt într-un raport de determinare reciprocă. O politică economică sănătoasă în sprijinirea acestui deziderat face referire la stimularea producerii de bunuri şi servicii exportabile.

Internaţionalizarea capitalului autohton. Un instrument puternic Internaţionalizarea capitalului unei companii reprezintă actul de voinţă al acesteia de a se angaja în bătălia de pe pieţele externe, cu asumarea beneficiilor şi a riscurilor

67 SINTEZA # 14, martie 2015

majore rezultate din această decizie. Pentru stat, acest act individual şi privat reprezintă un vehicul de imagine major. Acest fenomen ar trebui asumat de economie în ansamblul său, pentru a se putea vorbi despre internaţionalizarea capitalurilor autohtone sau a economiei româneşti – ca abordare holistică. Dar înainte de a-l internaţionaliza, trebuie să creăm capitalul autohton real. Să îl creştem, să îl stimulăm, să îl punem în valoare. Şi aceasta este un demers lung de parcurs. Dintre toate cele şase forme de internaţionalizare cunoscute în teoria şi practica de specialitate: exportul, proiectele la cheie, licenţierea, francizarea, societăţile mixte şi filialele deţinute integral, în mod cert favorită, mai ales în acest stadiu de dezvoltare al economiei româneşti, este exportul. Aşadar, în goana după investiţii străine, nu trebuie omis apetitul pentru exporturi, un prim pas al companiilor de a se extinde la nivel global. Într-adevăr, aceasta măsură nu este una facil de implementat, dar beneficiile dezvoltării economiei româneşti pe această dimensiune creează beneficii pe termen lung. În mod evident nu acesta este stadiul diverselor companii româneşti, care în aceşti ani se zbat să supravieţuiască, nu să prospere. Este necesar deci să le aducem în stadiul în care să îşi dorească internaţionalizarea. Este aproape imposibil pentru o companie să accepte un mediu investiţional riscant atât la nivel intern cât şi la nivel extern, în mod simultan. Un capital autohton, firav cum este cel românesc, nu are nicio şansă să iasă pe arena internaţională dacă nu primeşte sprijin instituţional şi informaţii de calitate pertinente şi în timp util. 

Z OO M

United States

China

2013 Rank 1 $ 19,261bn: +7% Rating AA+

2013 Rank 2 $ 6,352bn: +4% Rating AA-

Germany

2013 Rank 3 $ 4,357bn: +9% Rating AA+

United Kingdom

Japan

2013 Rank 4 $ 2,833bn: +20% Rating AA

2013 Rank 5 $ 2,458bn: +9% Rating AA-

48 Romania 2013 Rank 46 $ 127bn: +4% Rating A-

Sursa: Brand Finance Nation Brands 2014, www.brandfinance.com

Un capital autohton, firav cum este cel românesc, nu are nicio şansă să iasă pe arena internaţională dacă nu primeşte sprijin instituţional şi informaţii de calitate pertinente şi în timp util.”

Parteneriatul strategic, între economia reală şi stat Eforturile de atragere a investiţiilor străine trebuie completate cu acţiuni la nivel intern, de a crea un climat de business favorabil şi în special de a deschide un dialog şi de a dezvolta premisele unei colaborări cu companiile prezente, fie ele străine sau nu. Modelul de creştere al României trebuie să cunoască o direcţie trasată din interior spre exterior, astfel că priorităţile trebuie să se concentreze pe măsuri interne, pe renumitele reforme structurale, dar şi pe mobilizarea resurselor autohtone şi pe un impuls de economisire foarte bine gândit şi pus în practică. Dependenţa de zona euro şi efectele evoluţiilor negative asupra României fac ca orientarea principală a unei bune guvernări să trateze cu seriozitate disfuncţionalităţile interne şi să folosească toate instrumentele ce le are la dispoziţie pentru a diminua orice raport de dependenţă. Crearea unui dialog între instituţiile guvernamentale şi companiile prezente în România reprezintă un pas important, care în acest moment cunoaşte o formă incipientă. Ele se referă la semnarea unor protocoale de colaborare, a unor parteneriate strategice care să urmărească stabilirea unui climat confortabil pentru investitorii străini. Scopurile unei astfel de iniţiative sunt diverse şi se pot multiplica, de la securizarea investiţiilor străine, până la sporirea ocupării forţei de muncă, impulsionarea exporturilor şi reinvestirea profiturilor la nivel local. Impactul acestor parteneriate nu este de neglijat. Companiile percep un sentiment suplimentar de siguranţă, iar prin faptul că prezenţa lor, buna lor funcţionare şi bunele practici pe care le implementează sunt importante pentru creşterea economică naţională, acestea primesc garanţia identificării unor obiective comune şi, mai ales, garanţia implementării unor acţiuni comune pentru atingerea obiectivelor. Brandul de ţară nu poate fi o acţiune punctuală şi superficială. Imaginea noastră de ţară este perfect identică cu ceea ce credem noi despre noi şi ceea ce vrem să arătăm. O imagine de ţară „premium” se creează în generaţii. Este un puzzle cu un „miliard de piese mici”. Ea nu este o chestiune de formă, este o destinaţie de fond. Se bazează pe respect, pe principii, pe încredere, pe onestitate şi, de ce nu, are la bază foarte multă ambiţie. Ambiţia fiecăruia dintre noi şi a tuturor laolaltă. Aspecte culturale, sportive, istorice se împletesc cu performanţa economică şi societală pentru crearea... nu a unei imagini false în oglinda scenei internaţionale, ci a unei realităţi palpabile. O realitate dezirabilă, savuroasă şi plină de conţinut. Vom fi vreodată capabili să pornim aceasta construcţie vitală pentru România? Recunosc cinstit, cel puţin în acest moment, am mari rezerve. n

Ne lipseşte un proiect de societate.

Suntem doar segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare.

SINTEZA caută mecanismele colective de a ne bucura de succese dar şi luciditatea

de a recunoaşte cauzele adevărate, sociale şi individuale pentru înfrângerile noastre.

Trăim într-o societate a urgenţei şi a riscului continuu, dar mai ales cu un sentiment al populaţiei că riscurile sunt deja imposibil de manageriat.

Avem doar iluzia că înţelegem lumea şi că participăm direct la evenimente. SINTEZA stimulează democraţia participativă şi denunţă patologiile democraţiei.

este un loc al conversaţiei, al gândirii libere şi lucidităţii asumate.

SINTEZA crede că este nevoie de gândire critică şi că viitorul poate fi modelat.

SINTEZA crede că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoaşterii.

SINTEZA vrea să arăte că există gândire şi dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool. În faţa bombardamentului informaţional cotidian, ne simţim dezarmaţi.

Crizele sociale care zguduie ritmic de două decenii această ţară nu au nicio perspectivă pentru că reuşesc maximum să schimbe oameni din poziţii de putere.

Adrian Marius Dobre este secretar general al Institutului Social Democrat „Ovidiu Şincai”, dar şi al Fundaţiei Europene „Nicolae Titulescu” şi director al PointMax

www.revistasinteza.ro 68 SINTEZA # 14, martie 2015

SINTEZA aduce argumentele tuturor la judecata faptelor şi la radiografia prin intermediul valorilor.

Nu cred în teoria „brandului de ţară” construit propagandistic Interviu cu Horia-Roman Patapievici, realizat de Ruxandra Hurezean

Da, suntem preocupaţi narcisiac numai de noi; şi, în acelaşi timp, aşteptăm ca alţii, şi anume toată lumea, să ştie de noi, să ne admire şi să ne iubească”.

70 SINTEZA # 14, martie 2015

71 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

SINTEZA: Lumea în jurul nostru e bulversată, România nu şi-a consolidat încă poziţia în Europa, dar şi Europa e şubrezită de atacuri şi conflicte. Ce ar trebui făcut pentru îmblânzirea relaţiilor, pentru împrietenirea culturilor. Cu ce arme putem lupta împotriva armelor?

H-R Patapievici: Împotriva armelor nu se poate lupta cu arma culturii. Spuneţi-le ucrainenilor să lupte cu Gogol împotriva ruşilor! Când armele trag, cultura tace. Ori de câte ori oamenii sunt ucişi, cultura amuţeşte. Uneori chiar dispare. - V-aţi ocupat mult timp de modul în care România putea fi percepută în străinătate, cel puţin din punctul de vedere al culturii româneşti. Cum vi se pare că mai este văzută acum România în lume?

Z OO M

succeselor remarcabile care au fost obţinute. - Putem fi în continuare ţara lui Mihai Eminescu? Sau avem nevoie de alte axe culturale pe care să le transmitem în exterior, adaptate timpurilor moderne pe care le trăim şi modernităţii în general?

- Cum încercam să argumentez, nu „excepţionalităţile” sunt axa de promovare, ci „contemporaneităţile”: culturile pot fi în contact de piaţă numai prin prezentul lor. Am convingerea că singura modalitate realistă, prin care te poţi face auzit în străinătate este prin conectarea de piaţă a vocilor contemporane. Nu propagandă prin instituţii, ci conectare de pieţe prin acţiunea operatorilor culturali. Dacă ai reuşit să realizezi un contact de piaţă reproductibil pentru câteva zone de cultură contemporană, atunci poţi spera ca pe această punte de contact să poată fi exportate şi câteva valori ale trecutului care, pentru noi, sunt valori naţionale. Culturile vii respiră prin arta lor contemporană, nu prin muzeele în care şi-au depozitat valorile naţionale. Aşa că, dacă vrei să exişti azi în arta contemporană, trebuie să te prezenţi cu arta ta vie, nu cu muzeele naţionale.

- Nu există o singură imagine a României, iar imaginile asupra ţării noastre sunt diferite în funcţie de zona lor de întrebuinţare. Imaginea politică e diferită de cea administrativă ori socială. În mare, putem spune că imaginea politică domină cancelariile, cea administrativă mediile de afaceri, cea socială publicul larg. Imaginea culturală funcţionează în mediile de contact cu actorii şi operatorii noştri culturali, şi nu e deloc neglijabilă, în funcţie de arta de interes. Dar nu cred că se poate vorbi global, fără Noi nu suntem în contact diferenţierile de care am vorbit, de o de piaţă cu niciuna dintre imagine culturală a României, căci, dacă ar exista, atunci aceasta le-ar culturile occidentale de la domina pe toate celelalte. Or, nu cred care vrem recunoaştere. că este aşa. Imaginea de ansamblu E un fapt: suntem rupţi de a României e dominată de imaginile pieţele unde vrem să fim noastre sociale şi administrative, care sunt proaste. recunoscuţi”. - Care sunt excepţionalităţile din cultura românească pe care ar trebui să ne fundamentăm un brand de ţară?

- Nu cred în teoria „brandului de ţară” construit propagandistic. Brandul de ţară nu se face, îl descoperi că există, după ce s-a făcut. Cine îl face? Istoria, conjuncturile, întâmplarea. Fireşte, câteva ministere, cu fonduri mari, pot lua măsuri de omogenizare internă şi externă a felului în care sunt marchetizate mărfurile româneşti. Pot face (uneori inteligent) propagandă coordonată unui „brand de ţară” (pe bani foarte mulţi). Dar efectul e nul sau minim, deoarece ar trebui plătite constant şi instituţiile partenere din străinătate să accepte să funcţioneze, în raport cu noi, folosind aceleaşi reprezentări de piaţă, ca acelea pe care noi le-am botezat „brand de ţară”. Nu asta e calea. Calea constă în finanţarea acelor măsuri capabile să pună în contact zone punctuale din piaţa culturală de la noi cu zonele specializate din pieţele culturale străine; şi în menţinerea ani de zile a acestor contacte punctuale, urmată de lărgirea lor sistematică şi tenace, în funcţie de succese, conjunctură favorabilă etc. Soluţia NU constă în propagandă (de stat) în favoarea culturii, ci în formarea legăturilor de piaţă între cultura noastră (reprezentată de actori şi operatori culturali români) şi culturile în care vrem să existăm (reprezentate din operatori şi instituţii culturale). Asta a făcut Institutul Cultural Român pe care l-am condus între 2005 şi 2012; asta au decis Guvernul Ponta şi Parlamentul României că nu trebuie făcut şi totul a fost distrus în câteva luni, în ciuda 72 SINTEZA # 14, martie 2015

- În fond, ne învârtim în jurul axei noastre tot căutând o faţă mai bună pe care să o arătăm lumii. Dar avem o faţă bună de arătat, domnule Patapievici? Una care să nu fie înnegrită de bocancii comunismului, nicio mască a capitalismului, o faţă vie autentică, avem?

- Cultura noastră e toată bună de arătat. Întrebarea e ce sunt dispuşi să primească alţii din ea, azi. Şi răspunsul e unul singur: din punctul de vedere al exportului cultural, cultura română nu are decât o singură faţă, cultura română contemporană. Ceea ce atrage azi atenţia este contemporanul, recentul, nou-apărutul. Numai prin intermediul interesului deşteptat faţă de cultura noastră contemporană (dacă cumva am reuşit să facem acest lucru!), se poate atrage atenţia în afară asupra valorilor noastre de patrimoniu, cele care ţin de canonul naţional. Ordinea nu poate fi decât aceasta: ceea ce e contemporan şi, pe urmele acestuia, ceea ce ţine de trecut. Pe de altă parte, aceasta nu este numai o logică de export. Valorile trecutului există în prezent numai prin intermediul felului în care trecutul trăieşte în cultura de azi. Eminescu trăieşte numai dacă îl citim şi vorbim despre el. Blaga e viu ca poet ori ca gânditor numai dacă ne dă de gândit în continuare, în fiecare zi. Numai prezentul poate face trecutul să fie viu. - Ce ne lipseşte, de fapt, nouă, României? Ne lipseşte identitatea de brand? Ne lipseşte o piaţă a ideilor (aşa cum sugerează şi titlul cărţii dumneavoastră, De ce nu avem o piaţă a ideilor) care să genereze în primul rând o solidă autocunoaştere a noastră şi apoi, desigur o adecvată punere în valoare a elementelor care ne definesc ca popor/naţiune?

- Am spus mai înainte ce cred despre brand. Ne lipseşte, da, o piaţă culturală internă; în sens larg, o piaţă internă a ideilor. Ilustrarea cea mai flagrantă a acestei carenţe este filmul românesc, care este un succes pe pieţele străine şi care nu există pe piaţa românească. E un caz unic: un

produs cultural lipsit total de piaţă internă, care are numai desfacere externă. Nu ştiu ce cred naţionaliştii noştri: mai este cinematografia românească de azi o valoare naţională sau nu? Oricum, ceea ce ne lipseşte este o piaţă internă a schimbului de valori, care să funcţioneze bine: adică una care să fie capabilă să recunoască singură şi să omologheze intern valorile pe care societatea în mod constant le produce. Asta, cum spuneţi, ne-ar da o „solidă autocunoaştere” şi o „adecvată punere în valoare a elementelor care ne definesc ca popor/naţiune”. - În ce măsură credeţi că noi, ca naţiune, ştim încotro ne îndreptăm ca să ştim unde sau în ce direcţie vrem să ajungem?

- Cine este naţiunea? Guvernul? Academia? Autorităţile? Societatea? ONG-urile? Partidele politie? Scriitorii şi artiştii? Sau, dintre aceştia, numai cei de geniu? Sau poate poporul? Cine este poporul? Ţăranii, citadinii? Sau poate Biserica? Greu de spus, nu? Cu toate acestea, există o direcţie. Deşi Ion Iliescu nu a fost pro-occidental, iar guvernul Roman a vrut în 1991 să semneze cu URSS un tratat de colaborare care ne interzicea o alianţă militară cu Occidentul, totuşi România, sub toate guvernele şi sub toţi preşedinţii, şi-a urmat cursul aderării la NATO şi la UE, iar alianţa noastră externă cea mai importantă a devenit parteneriatul strategic cu Statele Unite. Asta este o direcţie. În rest, cred că scopul unei societăţi este să fie o societate decentă. Adică o societate în care viaţa fiecăruia să fie respirabilă, decentă, în care bucuria (de sine şi de alţii) să fie posibilă. - Credeţi că suferim noi, ca popor, de un anumit narcisism?

- Categoric. Suntem preocupaţi numai de chestiuni domestice, numai de politica mică. Ştirile externe sunt întotdeauna, în presa noastră, anemice ori inexistente. Interesul faţă de lumea din afară nu apare decât tot când e vorba de noi (de pildă, reacţia de indignare faţă de filmul transmis de Channel IV, „Vin românii”). Interesul nu apare nici măcar atunci când securitatea naţională este direct ameninţată, cum e acum cazul cu războiul hibrid declanşat

Horia-Roman Patapievici este fizician, scriitor, cercetător ştiinţific în fizică, cercetător independent în istoria ideilor. Este membru al Grupului pentru Dialog Social şi al Uniunii Scriitorilor, fost membru în conducerea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (2000-2005) şi fost preşedinte al Institutului Cultural Român (20052012). Membru fondator al Grupului de Cercetare a Fundamentelor Modernităţii Europene (Universitatea Bucureşti) şi membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises (România). Alumn al Colegiului Noua Europă. A fost corespondent pentru Deutsche Welle (1996-2005) şi Europa Liberă (1998-2005), realizator, pentru TVR Cultural, al dialogurilor culturale „Idei în libertate” (2002-2005) şi „Înapoi la argument” (2005-2012). Din 2013

73 SINTEZA # 14, martie 2015

de Rusia în Ucraina. Da, suntem preocupaţi narcisiac numai de noi; şi, în acelaşi timp, aşteptăm ca alţii, şi anume toată lumea, să ştie de noi, să ne admire şi să ne iubească. - Care credeţi că este rolul diasporei în construcţia percepţiei pe care străinii şi-o fac despre România? Şi în acest context, putem vorbi despre o diaspora românească sau doar despre indivizi care transmit identităţi?

- Neglijabil. În străinătate, românii nu formează o diaspora percepută ca atare de societăţile în care trăiesc. Noi o percepem ca diasporă, nu străinii. Când sunt percepuţi ca români, de regulă e vorba de probleme sociale ori infracţionale. Altminteri, sunt percepuţi ca străini care s-au integrat şi funcţionează bine. Din nefericire, paradoxul nostru este acela că românii sunt identificaţi ca purtători de identitate atunci când sunt percepuţi negativ, şi ca non-purtători, atunci când sunt percepuţi pozitiv. În privinţa „indivizilor care transmit identităţi” sunt sceptic. Am întâlnit destui români stabiliţi în străinătate care nu îşi mai învaţă copiii limba română, ca să nu le stânjenească integrarea. Pe cât de concentrat-nombrilişti suntem în ţară, pe atât de diluaţi-naţional suntem odată stabiliţi în străinătate. - Ce părere aveţi despre incidentul diplomatic din Franţa? De ce credeţi că apar stângăcii de felul acesta şi ce efecte au ele pentru diplomaţie şi imaginea României? Sunt ambasadorii noştri culturali şi politici pregătiţi pentru misiunea care le este dată?

- Lipsă totală de profesionalism. Oamenii trimişi în străinătate nu sunt selectaţi pentru calităţile necesare misiunii lor, ci în funcţie de logica bazinului de cadre din minister. Suntem una dintre ţările în care configuraţia umană a reprezentării externe nu reflectă interesele noastre naţionale, ci politica de cadre a ministerului. - Domnule Patapievici, v-aţi retras o vreme din viaţa publică. La ce lucraţi acum?

- Tocmai am încheiat, împreună cu Radu Vancu, primul volum dintr-o ediţie Ezra Pound în patru volume, care va apărea la Humanitas. n

realizează dialogurile cu public „Înapoi la argument” de la librăria Humanitas Cişmigiu. Fondator şi director al revistei ID (Idei în Dialog) (2004-2009). Din 1992, cînd a debutat, şi pînă în 2010, când s-a retras din publicistică, a publicat în diverse periodice eseuri, poeme, proze, comentarii politice. A publicat următoarele cărţi: „Cerul văzut prin lentilă” (Nemira, 1995; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut); „Zbor în bătaia săgeţii” (Humanitas, 1995; traducere în limba engleză: Flying against the Arrow, CEU Press, 2002); „Politice” (Humanitas, 1996; traducere în limba maghiară: Nézz vissza haraggal, Az előszót Konrád György írta, Pont/Kiadó, 1997); „Omul recent” (Humanitas, 2001; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor, 2001; premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru

cel mai bun eseist român, 2002; traducere în limba spaniolă: El hombre reciente, Madrid, Áltera, 2005); „Discernămîntul modernizării” (Humanitas, 2004); Ochii Beatricei (Humanitas, 2004; premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor; traducere în limba italiană: Gli occhi di Beatrice, Milano, Bruno Mondadori, 2006; traducere în limba spaniolă: Los ojos de Beatriz, Madrid, Siruela, 2007); „Despre idei & blocaje” (Humanitas, 2009; reeditare cu o nouă prefaţă şi sub un titlu schimbat: „De ce nu avem o piaţă a ideilor”, Humanitas, 2014); „Ultimul Culianu” (Humanitas, 2010). A fost vicepreşedinte (2008-2010) şi preşedinte (2010-2011) al EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Deţine Ordinul Artelor şi Literelor, în grad de Ofiţer (acordat de Republica Franceză).

Z OO M

Autenticitatea sentimentului religios la români şi oportunitatea promovării României prin religie Iustina Macovei

Încă de la începutul anilor 2000, tema brandului de naţiune a devenit un subiect extrem de dezbătut (și) în România, atât de către specialiști, cât și de către persoane mai puţin familiarizate cu domeniul. A fost vorba iniţial despre o efervescenţă pe care recunosc că am împărtășit-o, existând convingerea că lucrurile pot fi făcute să funcţioneze, iar percepţia României peste hotare poate fi îmbunătăţită, adusă la același nivel cu coordonatele identităţii românilor (interesul fiind cu atât mai crescut cu cât aveam de îndeplinit, la acel moment, câteva obiective majore de politică externă - intrarea în NATO și aderarea la UE).

șadar, plecam de la un decalaj semnificativ dintre imagine și identitate, care, conform teoriilor din domeniu, putea fi redus și poate chiar eliminat (dar era vorba despre un demers continuu, pe termen lung, chiar de câteva decenii). Treptat, timpul a mai șters din elan și toate tentativele în această direcţie au fost sortite eșecului sau, în cel mai bun caz, obţinerii unor rezultate mult sub așteptări. Factorii care au contribuit la obţinerea acestor rezultate nesatisfăcătoare au fost multipli, de la cei politici, scandaluri privind utilizarea banilor alocaţi pentru promovarea României, până la aspecte de natură instituţională, absenţa unei coordonări și conlucrarea ineficientă a diverselor ministere, agenţii și autorităţi ale statului cu atribuţii în domeniu. În concluzie, deși teoria este clară, punerea în practică a blocat evoluţia unor asemenea proiecte. În teoria brandului de naţiune se vorbește despre șase canale de comunicare prin care este creată reputaţia unei ţări: promovarea turismului, brandurile de export, deciziile de politică ale guvernului,

74 SINTEZA # 14, martie 2015

75 SINTEZA # 14, martie 2015

cultura, investiţiile și cetăţenii ţării respective (atât oamenii obișnuiţi, cât și personalităţi din diverse domenii, prin comportamentul lor în afara ţării). În acest articol, suplimentar faţă de teoria clasică a brandului de naţiune / identităţii competitive a unei naţiuni (cum s-a încercat să fie redenumit conceptul), supun discuţiei, pe de o parte, capacitatea religiei, ca element fundamental al identităţii naţionale, de a contribui la promovarea României și românilor, iar, pe de altă parte, oportunitatea unui asemenea demers.

Context geopolitic Contextul geopolitic actual de la Marea Neagră se caracterizează prin instabilitate, prin prezenţa în regiune a unor conflicte armate aflate în desfășurare (Ucraina) sau îngheţate (Osetia de Sud şi Abhazia, Transnistria şi Nagorno-Karabah). Aceste conflicte au fostgenerate în mare măsură de dispute teritoriale mai noi sau mai vechi, de sentimente separatiste și / sau de opţiuni diferite ale unei părţi a populaţiei ţărilor în cauză cu privire la evoluţia viitoare (o orientare pro-Rusia, pro-NATO sau pro-UE). Majoritatea ţărilor vecine situate în regiunea extinsă a Mării Negre (Georgia, Ucraina, Republica Moldova,

Bulgaria) sunt ţări ortodoxe, cu un nivel de dezvoltare economico-socială sub media europeană, o infrastructură insuficient dezvoltată, frământări politice în perioadele recente și probleme de corupţie. Aceste state (cu excepţia Bulgariei, evident) au ca obiectiv major de politică externă aderarea la UE și / sau intrarea în NATO. În acest context putem afirma că România se detașează ca un pol de stabilitate și civilizaţie în zonă, din raţiuni care ţin de factori de politică externă, politici, economice, de securitate, naturali (care ţin de geografie), dar și religioși, pe care îi voi prezenta succint în continuare. Stat membru al Uniunii Europene și NATO, România se bucură de parteneriate strategice atât cu SUA, cât și cu ţări europene, în cadrul cărora și-a creat avantaje de natură economică, politică, socială și de securitate. Un exemplu în acest sens îl constituie participarea României la sistemul american de apărare antirachetă în Europa.

Context politic În plan politic, în pofida disputelor politice din perioada ultimilor ani dintre președinte și premier 

Z OO M

n Emil Cioran susţine că România nu a cunoscut alt mijloc de respiraţie spirituală decât religia şi că ortodoxia n-a fost niciodată dinamică, în schimb, n-a încetat niciodată de a fi naţională

și a celor două suspendări ale celui dintâi, a scandalurilor de corupţie în care au fost și/sau sunt implicaţi miniștri, parlamentari sau alţi oameni politici, nu putem susţine că România se confruntă cu instabilitate politică, cu consecinţe negative majore asupra nivelului de trai al cetăţenilor români sau în ceea ce privește descurajarea investitorilor străini de a face afaceri în România. Cazurile majore de corupţie mediatizate masiv în această perioadă au transmis partenerilor externi ai României mesajul că lupta împotriva corupţiei continuă și lucrurile avansează în direcţia bună. În plan intern, DNA și DIICOT se bucură de un grad ridicat de încredere din partea populaţiei (conform raportului de cercetare al IRES „Bilanţul politic al anului 2014”, 66% dintre respondenţi au multă și foarte multă încredere în DNA, iar 58% în DIICOT). Acestea sunt semne că, deși cu o oarecare întârziere, democraţia începe să funcţioneze, iar România începe să recupereze deceniile de comunism.

Context economic În plan economic, acordurile cu instituţiile financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană și Banca 76 SINTEZA # 14, martie 2015

Mondială) ne-au creat cadrul pentru stabilizarea macroeconomică după perioada de criză și pentru adoptarea unor reforme structurale esenţiale pentru eficientizarea sectorului de stat, care de multe ori constituie o frână în calea dezvoltării economice a României. Din păcate, nu toate aceste reforme s-au concretizat în rezultatele așteptate (de exemplu: eșecul implementării managementului privat la companiile de stat). Rămân în continuare probleme importante de soluţionat, printre care: sustenabilitatea sistemului public de pensii, slaba absorbţie a fondurilor europene, decalaje mari de dezvoltare între diverse regiuni ale ţării (în România se află două din cele mai sărace regiuni din UE), gradul redus de colectare a veniturilor la bugetul de stat etc. Cu toate acestea, economia României nu traversează o perioadă de instabilitate și nici nu există semnale semnificative de îngrijorare în acest sens. În plus, economia românească îndeplinește toate cele cinci criterii de aderare la zona euro, însă din punct de vedere al productivităţii mai sunt aspecte de soluţionat înainte de a trece în această etapă (estimată a avea loc în 2019).

Context de securitate În planul securităţii, România a moștenit din perioada comunistă o armată numeroasă și bine pregătită, capabilă să desfășoare acţiuni în toate mediile (aerian, terestru, naval) care s-a adaptat standardelor NATO, atât din punct de vedere al nivelului de profesionalism, cât și numeric. La aceasta se adaugă servicii performante de ordine publică și de informaţii, care au reușit să prevină organizarea de atentate teroriste pe teritoriul ţării. Conform raportului de cercetare IRES „Bilanţul politic al anului 2014” din luna decembrie 2014, Armata se bucură de multă și foarte multă încredere din partea a 81% dintre respondenţi (în creștere faţă de 70% în 2010), Poliţia – 52% (în creștere faţă de 37% în 2010), Jandarmeria – 63% (în creștere faţă de 57% în 2010), pompierii – 90% (în creștere faţă de 87% în 2010), SRI – 58% (în creștere faţă de 43% în 2010). Un alt factor generator de stabilitate constă în faptul că România nu este implicată în dispute teritoriale cu ţările vecine. Există afirmaţii ale unor oameni politici cu privire la o potenţială unire cu Republica Moldova, dar acest deziderat ar putea fi realizabil doar în contextul aderării acestei ţări la UE. În

n românii sunt singurii ortodocşi care folosesc alfabetul latin, adoptat prin lege în anul 1860

ceea ce privește relaţiile cu Ungaria, există câteva mișcări extremiste care acţionează pe teritoriul României, însă până în prezent situaţia a fost ţinută sub control și nu sunt semne că acest lucru se va schimba în viitor.

Context social În plan social, populaţia României este una instruită, ceea ce se constituie într-un atu în faţa potenţialilor investitori străini. Din perspectiva contribuţiei sale la stabilitate, trebuie menţionat faptul că românii nu au o cultură naţională a violenţei, nu sunt cunoscuţi ca autori ai unor atacuri teroriste, obiectivul lor fiind orientat îndeosebi spre familie sau carieră (mobilitatea locului de muncă nefiind o barieră în calea dezvoltării profesionale) și nu spre acţiuni violente motivate religios.

Context geografic Un alt factor care a favorizat stabilitatea a constat în așezarea geografică strategică a României, cu un acces relativ facil la oceanul planetar, iar dimensiunea teritoriului și a populaţiei se constituie în tot atâtea elemente atractive pentru investitorii străini să ne aibă în vedere ca o posibilă destinaţie pentru afacerile lor. Totodată, dispunem 77 SINTEZA # 14, martie 2015

de o varietate de resurse naturale și o distribuţie echilibrată a formelor de relief și a resurselor în teritoriu, o reţea hidrografică radială și un potenţial agricol care poate asigura, conform estimărilor, hrana a 80 de milioane de oameni (deși, în mod paradoxal, România importă o pondere semnificativă – circa 70% -din hrana necesară populaţiei). Acestea au făcut ca, în istoria noastră, să avem, în mare măsură, asigurate cele necesare traiului, chiar și fără depunerea unor eforturi deosebite. Nu a fost nevoie să obţinem aceste avantaje prin acţiuni de agresiune împotriva ţărilor vecine. Ultimul factor menţionat, dar nu și din punctul de vedere al importanţei, care a contribuit și contribuie la stabilitate în România este religia ortodoxă. În România, populaţia majoritară (circa 87%) este de religie ortodoxă, ponderea sa în totalul populaţiei ţării (conform recensămintelor din anii 1930, 1992, 2002 și 2011) menţinânduse la o valoare relativ constantă după Revoluţie. Din punct de vedere religios, România are câteva elemente esenţiale de diferenţiere faţă de restul popoarelor ortodoxe. Astfel, România este, aşa cum afirma Nicolae Iorga, „o insulă de latinitate într-o mare slavă”,

cu o pondere a creștinilor ortodocși de peste 80% din totalul populaţiei, comparativ cu bulgarii, de exemplu, unde acest indicator este de circa 60%. Suntem singura ţară latină de confesiune creștin-ortodoxă, singurul popor care se trage din romani și care a finalizat înlocuirea limbii slavone din biserică, din cultură și din cancelarie abia în secolul al XIX-lea. În același timp, românii sunt singurii ortodocși care folosesc alfabetul latin, adoptat prin lege în anul 1860. O altă particularitate o constituie faptul că suntem singurul popor romanic european care a trăit peste 40 de ani în comunism. Și, nu în ultimul rând, românii sunt singurul popor creștin ortodox care este asociat cu un vampir, Dracula. Prin principiile morale pe care le promovează, cultul creștin ortodox a sprijinit, de-a lungul istoriei, dezvoltarea la români a câtorva caracteristici individuale sau colective esenţiale, care ne-au influenţat în mod decisiv evoluţia: toleranţa, tradiţionalismul, atitudinea pasivă/ defensivă, supunerea, conformarea, supravieţuirea, blândeţea, iertarea, solidaritatea, prevalarea spiritului colectivităţii în defavoarea individualismului, descurajarea atitudinilor orientate spre 

Z OO M

acumularea de avere, profit, investiţii, a iniţiativei și antreprenoriatului, a spiritului proactiv, care sunt accentuate la ţările europene catolice și protestante cu un nivel de dezvoltare superior nouă. În baza acestor valori, părerile asupra influenţei bisericii și religiei asupra atitudinii românilor în decursul istoriei noastre este împărţită. Dacă pentru Dimitrie Cantemir, de exemplu, „în afară de credinţa ortodoxă și de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate” (în Descriptio Moldaviae, 1714), Dumitru Drăghicescu este de părere că „legea creștină, biserica noastră duse neamul românesc, în mai multe rânduri la marginea pierzării” și că „românii sunt dintre toate naţiunile creștine de orice rit, poporul cel mai ateu, cel mai sceptic, cel mai puţin credincios”. Emil Cioran susţine că „Puţine ţări au fost care – ca România – în întreg trecutul lor să nu fi cunoscut alt mijloc de respiraţie spirituală decât religia. (…) de n-am fi avut nici măcar atât din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n-a fost niciodată dinamică; în schimb, n-a încetat niciodată de a fi naţională. (…) Teza lui Eminescu, după care de-am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă de civilizaţie mult mai înaltă, poate fi justă, cu o singură rezervă: poate nu mai eram”.

Cum se văd românii din punctul de vedere al religiei? În contextul celor de mai sus, interesant este ce spun românii. Astfel, conform cercetărilor sociologice, românii se declară a fi un popor religios. Conform World Values Survey (WVS), ei declară într-o proporţie foarte ridicată (63,8%) că Dumnezeu este foarte important în viaţa lor, acest nivel fiind mult peste valorile înregistrate în celelalte state membre ale UE (spre comparaţie: 12,7% în Germania, 12,5% în Spania, 44,5% în Polonia). Același lucru l-au declarat și referitor la religie 50,5% dintre respondenţi. În același timp, 92,3% dintre români cred în Dumnezeu, iar 81,4% au declarat că sunt persoane religioase. Procentul celor care cred în Dumnezeu a crescut continuu după Revoluţie (de la 94% în 1990 la 96% în 1999 și 98% în 2008 – conform European Values Atlas). Cercetările din ultimii doi ani arată o tendinţă ușor descendentă, conform cercetărilor IRES, respectiv 96% în 78 SINTEZA # 14, martie 2015

2013 și 95% în 2014. Rugăciunea și participarea la slujbele religioase sunt activităţi frecvente la români. Astfel, conform WVS, 33,4% dintre ei se roagă de mai multe ori pe zi, 30% o dată pe zi, 14,3% de mai multe ori pe săptămână, 5,7% doar când participă la slujbe religioase, 4,1% numai de sărbători religioase, 1,1% o dată pe an. În ceea ce privește participarea la slujbele religioase, 4,4% dintre români declară că fac acest lucru mai mult de o dată pe săptămână, 21,5% o dată pe săptămână, 17,2% o dată pe lună, 28,4% numai cu ocazia sărbătorilor religioase. Cei care nu participă niciodată sunt în proporţie de numai 5,2%, mult sub nivelurile din Spania (53,3%), Suedia (55,8%), Olanda (52,9%) și Germania (34%). Conform aceleiași surse, în anul 2012, românii care au foarte multă încredere în biserică sunt în proporţie de 43%, din nou, depășind cu mult chiar și Polonia, cunoscută pentru fervenţa religioasă (19,9%). Biserica rămâne una dintre instituţiile care se bucură de o mare încredere din partea românilor. Astfel, cercetările sociologice efectuate de IRES au arătat că, în decembrie 2014, 66% dintre români susţineau că au multă și foarte multă încredere în biserică. Pe de altă parte, încrederea în preoţi este mai scăzută (totuși un nivel semnificativ), respectiv 53% dintre români au multă și foarte multă încredere în preoţi. Pentru 37,8% dintre români, tradiţia este importantă, ca și obiceiurile preluate de la familie sau religie (comparativ cu 3,5% în Olanda și 14,3% în Germania). 72,1% consideră că semnificaţia religiei este de a face bine altor oameni, în timp ce doar 22,4% consideră că înseamnă respectarea normelor și ceremoniilor religioase. 50,2% dintre români sunt de acord și foarte de acord cu faptul că, în cazul unui conflict de puncte de vedere între religie și știinţă, religia are mereu dreptate (din nou în contradicţie cu ţările europene: 63,5% dintre polonezi nu sunt de acord sau nu sunt de acord deloc cu această afirmaţie, ca și 80,1% dintre germani, 83,3% dintre olandezi, 59,2% dintre spanioli și 87,3% dintre suedezi). În același timp, conform Raportului de cercetare STISOC 2009, România are unul din cele mai mari deficite de cunoaștere știinţifică la nivel european (de exemplu: 42% dintre respondenţi au afirmat că Soarele se învârte în jurul Pământului). În ceea ce privește toleranţa faţă

Z OO M

de alte religii, ortodocșii români înregistrează ponderi ridicate în ceea ce privește acceptarea altor religii (79,1%) și cred în mai mică măsură decât alte confesiuni religioase că numai cei care merg la biserică pot fi consideraţi credincioși (17,7%). Toleranţa este evidenţiată prin însuși faptul că primii doi regi ai României (Carol I și Ferdinand) au fost romano-catolici, care s-au căsătorit cu principese protestante, însă copiii lor au trebuit să fie crescuţi în religia ortodoxă, conform prevederilor Constituţiei din 1866. Totodată, în România se află și singura biserică jumătate ortodoxă – jumătate catolică din lume, situată în satul botoșănean Hilișeu Crișan, declarată monument istoric de interes naţional. Este vorba despre o biserică ortodoxă prin construcţia sa, finalizată în 1802, modificată ulterior și cu elemente catolice de către fiul celui care a ridicat-o (boier ortodox), din dragoste pentru soţia sa, care era catolică. Având în vedere aceste trăsături declarate ale românilor, apar însă și câteva neconcordanţe, câteva aspecte care vin într-o anumită măsură în contradicţie cu cele de mai sus.

Credinţa ca trăsătură de caracter Credinţa, ca trăsătură pozitivă de caracter pe care românii și-o asociază lor înșiși, a fost menţionată în anul 2010 de doar 1% dintre respondenţi și nu a fost menţionată deloc în anul 2012. În Eurobarometrul „Europeans in 2014” din luna iulie 2014, românii au poziţionat religia pe locul 10 (cu 12% din răspunsuri) din cele 12 opţiuni de răspuns la întrebarea „Care sunt cele mai importante valori pentru tine, personal?”, pe ultimele două locuri din clasament situându-se toleranţa și respectul pentru alte culturi. În topul ierarhiei valorilor pentru români se află drepturile omului (51%), respectul pentru viaţa umană (35%) și pacea (31%). Conform aceleiași cercetări, românii consideră că valorile care reprezintă cel mai bine UE sunt drepturile omului (48%), respectul pentru viaţa umană (28%), abia pe ultimul loc plasându-se religia (4%). Totodată, 89% dintre respondenţi consideră că, în prezent, există prea multă toleranţă, iar criminalii (infractorii) ar trebui să fie pedepsiţi mai sever. Conform WVS, procentul celor care sunt de acord și foarte de acord cu faptul că religia lor este singura acceptabilă este de 43,3%.  79 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

n Religia a oferit oportunităţi de promovare a României, atât prin expoziţii de icoane şi diverse obiecte de cult, cât şi în corelaţie cu turismul

n ţara noastră are şansa de a se promova ca fiind o ţară cu obiective religioase de prim rang la nivel european şi mondial

Trăsăturile negative pe care chiar românii și le atribuie lor înșiși vin în opoziţie cu învăţătura ortodoxă; ei se percep, atât în 2010, cât și în 2012, ca fiind hoţi, leneși, lași și mincinoși. Atributele negative cu care suntem percepuţi în alte ţări nu sunt cu mult diferite (se mai adaugă asocieri negative, precum: prostituţie, mizerie, copii abandonaţi etc.). În același timp, România se situează pe primele locuri în Europa în ceea ce privește încrederea populaţiei în para sau pseudoștiinţe, precum horoscopul sau numerele norocoase, conform Raportului de cercetare STISOC 2009. Simbolistica asociată bisericii, în proporţie de 64% dintre români, este locul unde au loc slujbe religioase. Conform STISOC 2009, din punct de vedere simbolic, românii percep biserica mai puţin ca pe un corp spiritual şi mai mult ca pe un loc de practicare a religiei; un loc care aparţine lumii materiale, mai mult decât o unitate de credinţă. 55% dintre români au o părere bună și foarte bună despre introducerea slujbei de sfeștanie pentru un vehicul de către Patriarhia Română, 57% cred că preoţii ar trebui să fie de acord să sfinţească mașini, iar 27% și-ar sfinţi mașina, în timp ce 10% au făcut-o deja. Românii nu au încredere în cei din

atât apartenenţa la credinţa ortodoxă, tradiţiile religioase (de exemplu cele legate de botezarea copilului), cât și mănăstirile ortodoxe din Bucovina, Maramureș, nordul Moldovei, Mănăstirea de la Curtea de Argeș, dar și a obiectivelor religioase din patrimoniul UNESCO. Ea a făcut, cu această ocazie, notă discordantă faţă de majoritatea statelor europene, care nu au apelat la elemente cu conotaţie religioasă pentru a se promova. Mai mult, spre exemplu, la standul Danemarcei mesajul era „Noi, în Danemarca, nu ne rugăm prea mult, dar este în regulă așa. Credem unii în ceilalţi”. Pelerinajele religioase la care participă mii de oameni în fiecare an (cel la moaștele Sfintei Parascheva de la Iași, cel de la Șumuleu etc.) pot juca un rol important în poziţionarea României pe harta religioasă a lumii. Biserica a fost, inclusiv în comunism, un factor de coeziune al românilor de peste hotare. După Revoluţie, activitatea diasporei românești ortodoxe s-a amplificat. Avem parohii ortodoxe nu doar în ţări europene (Germania, Elveţia, Suedia, Franţa, Italia, Spania, Anglia, Serbia, Norvegia, Danemarca, Portugalia, Austria, Cehia, Belgia, Olanda, Irlanda), dar și în Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Japonia, Turcia, SUA, Canada.

80 SINTEZA # 14, martie 2015

jur, 46% dintre ei au încredere puţină și foarte puţină în vecini, iar 73% consideră că, în general, cei mai mulţi oameni încearcă să profite de pe urma celorlalţi. Cu toate acestea, românii se declară un popor credincios și și-au promovat apartenenţa la religia ortodoxă ori de câte ori au avut ocazia. Este vorba, pe de o parte, de simbolurile religioase, iar pe de altă parte de corelaţia religiei cu alţi factori alături de care românii și-au promovat imaginea de popor ortodox în afara graniţelor ţării. În ceea ce privește simbolistica, elementul cel mai important care se poate remarca, la fel ca și în cazul altor naţiuni ortodoxe (Grecia, Muntenegru, Georgia), constă în prezenţa crucii pe stema României și a unora dintre localităţile ţării, în semn de recunoaștere a importanţei religiei ca o constantă a identităţii naţionale.

Simbolistica religiei ca instrument de promovare a imaginii Religia a oferit oportunităţi de promovare a României, atât prin expoziţii de icoane și diverse obiecte de cult, cât și în corelaţie cu turismul, în sensul existenţei unor obiective cu caracter religios, care atrag un număr

important de turiști în fiecare an, fie că vorbim despre mănăstirile din Bucovina, din nordul Moldovei sau din Maramureș, fie de renumita Cruce de pe Caraiman sau de Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Promovarea acestor locuri nu este o noutate. Astfel, în cadrul unor evenimente de anvergură (din ţară sau din străinătate) a fost aproape mereu prezent și elementul religios. Astfel, de exemplu, în cadrul expoziţiei „Luna Bucureștilor” din anul 1937 a existat un pavilion cu „icoane, picturi, fresce, sculpturi și odoare bisericești”. În ceea ce privește participarea la expoziţii internaţionale, trebuie menţionat faptul că pavilionul României a avut mai mereu și o secţiune dedicată artei religioase (incluzând, după caz: icoane, sculpturi, cruci, broderii, cărţi, obiecte de cult, imagini ale bisericilor de lemn din Maramureș etc.) atât la Expoziţia Universală de la Barcelona din 1929, cât și la Expoziţia Universală de la Bruxelles din 1935, la Expoziţia Universală de la Paris din 1937 și la Expoziţia Universală de la New York din 1939. La Expoziţia Universală de la Paris din anul 1867, pavilionul României a avut ca model principal Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș. Revenind în actualitate, la cea mai recentă expoziţie (Expo 2010 Shanghai), România și-a promovat

81 SINTEZA # 14, martie 2015

Având în vedere toate acestea și pornind de la faptul că România, una dintre ţările foste comuniste de religie ortodoxă cu o pondere crescută a populaţiei care se declară a fi religioasă, se poate afirma că ţara noastră are șansa de a se promova ca fiind o ţară cu obiective religioase de prim rang la nivel european și mondial, ca o continuitate a eforturilor depuse în acest sens și consolidate în timp, încă dinainte de 1900. Ea are opţiunea să se prezinte ca un spaţiu în care se împletesc elemente arhaice cu unele inovatoare, care își cultivă tradiţiile, dar apreciază și modernitatea. În majoritatea cazurilor, eforturile de promovare al României au avut în centrul lor turismul, fiind utilizate în acest sens resurse financiare importante, însă fără obţinerea unor rezultate notabile, în absenţa unei studieri prealabile atente a profilului pieţelor turistice din ţările ţintă și a unei adaptări în consecinţă a ofertei turistice naţionale. Au existat eforturi de promovare și a culturii și brandurilor românești, dar nu de o amploare egală cu cea a turismului. Diplomaţia publică a fost mai degrabă un demers defensiv, care a reacţionat la evenimentele negative în care au fost implicaţi români, decât să încerce să genereze în permanenţă un val de simpatie

în rândul altor popoare. În ceea ce privește personalităţile românești, acestea au apărut relativ accidental în vizorul public, în urma obţinerii unor performanţe excepţionale în domeniul lor de activitate, printre puţinele nume consacrate în perioada recentă care generează admiraţie în rândul populaţiei numărându-se Simona Halep. Rămâne de decis varianta de promovare care să se bucure de cea mai mare credibilitate și să combine elementele cu adevărat relevante care merită să fie comunicate în plan intern și extern despre români și România. Consider însă că rezultatul optim se poate obţine numai prin efectul sinergic al mai multor canale de comunicare, unul dintre ele fiind religia, ca element definitoriu al identităţii naţionale. n Iustina Macovei este consilier în Departamentul pentru Politici Economice şi Sociale din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, doctor în ştiinţe economice, domeniul marketing, cu lucrarea de doctorat intitulată „Marketingul în promovarea imaginii de ţară a României (Studiu de caz: Brand România)". Opiniile autoarei exprimate în acest articol nu implică în nici un fel poziţia Administraţiei Prezidenţiale.

82 SINTEZA # 14, martie 2015

83 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

n Iolanda Balaş este atleta română cu, probabil, cel mai mare succes din istorie

Oamenii de pe podium şi din istorie Luminiţa Paul

Nadia Comăneci, Iolanda Balaș, Ivan Patzaichin, Elisabeta Lipă. Recent, Simona Halep. Și mulţi alţii care contrazic tiparul mioritic aplicat în sport

„A

pierdut românește”. O propoziţie simplă, verdictuală, care se aude des de câţiva ani buni. În sport, a devenit aproape un clișeu, replica servită la capătul fiecărei competiţii sau etape care nu se încheie cu o victorie. Și a devenit, în același timp, confiscarea nejustificată a unui bun universal: înfrângerea. Dreptul de a pierde. De a nu fi cel mai bun într-o lume în care, prin specificul, prin regulile ei, învingătorul este unul singur. Egalităţie sunt rarisime și 84 SINTEZA # 14, martie 2015

apar numai în discipline în care departajarea se face cu ajutorul cronometrului, al ruletei sau al cântarului. Chiar și acolo însă, forurile responsabile au născocit criterii de departajare care merg uneori până la limita absurdului. Cu un singur scop: acela de a stabili un singur câștigător, de a nu diviza aurul, de a-l lăsa întreg, rotund, la gâtul unei persoane. Sau în braţele unei echipe. „A pierdut românește” mai înseamnă, într-o bună măsură, minimalizarea meritelor adversarului. Nu întotdeauna cedezi pentru că te-ai

împiedicat, nu te-ai concentrat, ai greșit. E foarte posibil ca oponentul tău să-ţi fie superior valoric. Punând eticheta de mai sus, îi anulezi calităţile, într-un fel, chiar îl ignori. „A pierdut românește” limitează, de multe ori, tabloul la un singur fragment. Exclude o perioadă mai slabă, o zi proastă, o suferinţă. Chiar un context obiectiv: vreme, oră. Totul se reduce la cele trei cuvinte. De câte ori am auzit însă „a câștigat românește?” De foarte puţine ori. Tinzând spre zero. Iar referirea e tot mai degrabă legată de ultimii ani. Anii

de derută, chiar decădere a sportului românesc. Anii în care medaliile, nu doar cele de aur, toate, se numără pe degete. Când e foarte posibil să se ajungă în decembrie fără a exista în vitrine vreun titlu mondial. Ceea ce nu se întâmpla în urmă cu 25, 30 sau 40 de ani. Atunci sportul era motiv de mândrie, iar sportivul, fie el doar câștigător al unui bronz european, avea rezervată o doză de recunoaștere, de respect. Coborând în timp și preţuind, de asemenea, vârfurile prezentului, pentru că ele există – doar că sunt mai puţine – vom descoperi că există numeroși români care au marcat istoria sportului. Care au strălucit, au dominat. Sau care, în felul lor, în momentul lor de maximum, au sfidat ordinea, au împlinit imposibilul, au răsturnat temerile. Tot acest imens buchet înseamnă „a câștiga românește”. Deși înseamnă, pur și simplu, a câștiga. Exemplele vin unul după altul. Fără o ordine anume, nici cronologică, nici de măsură a performanţei pentru că epocile și sporturile sunt diferite. În anii ’60, pe unele stadioane se anunţa solemn: „Liniște, sare Iolanda Balaș!”. Atleta română cu, probabil, cel mai mare succes din istorie. De două ori campioană olimpică la săritura în înălţime, la Roma 1960 și Tokyo 1964, 85 SINTEZA # 14, martie 2015

ea a stabilit 14 recorduri mondiale în proba sa, adăugând alte două recorduri egalate. Ultima performanţă de vârf, 1,91 metri, fixată ca reper în 1961, a rezistat zece ani. Apăruseră deja sportive care aveau alt stil, mai performant decât dubla foarfecă a lui Ioli. Mai impresionant decât cele două medalii de aur olimpice și cele două titluri europene a fost însă altceva: între 1957 și 1966, Iolanda Balaș a câștigat 150 de concursuri de toate categoriile, fără să fie învinsă vreodată. O mostră de cum se poate învinge românește... În 2012, când Federaţia Internaţională de Atletism și-a sărbătorit centenarul, a fost inaugurat și Hall of Fame-ul acestui sport. Între primii introduși a fost și ea, Iolanda Balaș, care a urcat pe scenă la gala somptuoasă alături de alţi câţiva mari atleţi. Doar 13 din miile care au învins, au stabilit recorduri, au făcut istorie. 13, și între ei o româncă. În atletism, exemplele de excelenţă sunt multe, însă, la trei decenii după retragerea marii săritoare în înălţime, a apărut o altă stea. Alergătoarea Gabriela Szabo, cea care în 1999 a primit titlul de Atletă a Anului din partea IAAF. Cu un titlu olimpic, trei titluri mondiale outdoor și patru indoor, ea a fost timp de câţiva ani autoritatea absolută în probele de

1.500, dar mai ales 3.000 și 5.000 de metri. Și a triumfat într-o perioadă în care începuse să se facă tot mai vizibilă ascensiunea sportivelor africane, din Etiopia sau Kenia. Mai sunt însă atâtea și atâtea nume care au lăsat amprentă pe o parte de istorie. Cine credea că Lia Manoliu va deveni campioană olimpică la 36 de ani, dintr-o singură aruncare a discului, cu braţul suferind, dureros? Dar așa s-a întâmplat, în 1968, la Ciudad de Mexico. Cum a fost posibil ca o elevă de liceu, în vârstă de 17 ani, să vină și să cucerească aurul la aruncarea suliţei la JO de la Tokyo 1964? Și totuși s-a întâmplat. Era o româncă, Mihaela Peneș. Câţi și-ar fi pus banii pe Constantina Diţă la Beijing, în 2008, pentru titlul olimpic la maraton? Dar ea a câștigat și a făcut-o clar. Doar câteva nume și isprăvi. Există puţini sportivi în istorie care să fie cunoscuţi doar după prenume. Notorietatea lor e atât de copleșitoare, încât nu are nevoie decât de câteva litere pentru a se exprima. Când spui Nadia, te gândești imediat la Nadia Comăneci. Gimnasta care în 1976, la Montréal, obţinea primele note de 10, maxime la momentul respectiv, dintr-un concurs olimpic. Aveau să fie şapte în total, iar ea, pe atunci fetiţa de 14 ani și jumătatea, se transforma în coperta obligatorie a 

Z OO M

Vă rog să-mi spuneţi numele unor personalităţi româneşti din domeniul culturii, sportului, politicii sau orice alt domeniu pe care le consideraţi reprezentative pentru România. 20%

Nadia Comăneci Gheorghe Hagi

13%

Simona Halep

13% 10%

Mihai Eminescu 6%

Constantin Brâncuşi 4%

Klaus Iohannis

Nicolae Iorga

Ilie Năstase

George Enescu

Vlad Ţepeş

Henri Coandă

Victor Ponta

Alexandru Ioan Cuza

Gabriela Szabo

Ivan Patzaichin

Ştefan cel Mare

Aurel Vlaicu

Gabriel Liiceanu

Emil Cioran

0.5%

Lucian Bute

0.5%

Traian Vuia

0.5%

Ion Ţiriac

11%

Alt răspuns 6%

Nu ştiu 0.5%

Nu răspund 0%

10%

15%

n Simona Halep este probabil sportivul român cel mai cunoscut la nivel mondial în acest moment

tuturor publicaţiilor importante de pe Glob. Asta înseamnă măreţie: să baţi specificul local, să baţi politica sau socialul. Să fii în Time și în Newsweek, acolo, înconjurată de superlative. Nadia a avut una dintre cele mai longevive cariere într-o vreme în care gimnastica de top începea foarte devreme. Iar numele ei a rezistat sus și la Olimpiada următoare, și în ciuda transformărilor inerente maturizării. Și azi, lumea se raportează la ea ca la un simbol al perfecţiunii. O româncă. Iar ei i-au urmat altele, alte eroine aparţinând deja unei școli de gimnastică: Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Simona Amânar, Andreea Răducan, Cătălina Ponor, Sandra Izbașa. Lumea îl recunoaște și acum pe Ivan Patzaichin pe stradă și îi cere autografe sau să se pozeze cu el. Nu doar pentru că are o figură distinctă, cu coadă și ridurile săpate de-a lungul anilor de vânt și de efort. Ci pentru că vede în el un campion, o personalitate, un model. Din 1968, de când avea doar vârsta majoratului și cucerea primul său titlu olimpic, și până în 1984, anul ultimului aur la JO, el a marcat istoria canoei. Cu excepţia unui singur sezon negru, 1976, n-a fost ocazie importantă de unde să nu revină cu o medalie de gât. Așa a adunat 7 medalii olimpice –

20%

G20.

87 SINTEZA # 14, martie 2015

4 de aur - și 22 mondiale, între care 9 de aur. Numărul cel mai mare pentru un român, la egalitate cu Gina Gogean și Marian Drăgulescu. În lumea canotajului, a existat o sportivă care s-a retras din activitate neînvinsă. Da, nu a pierdut nicio cursă în cei trei ani la vârf, 1979-1981, timp în care a câștigat un titlu olimpic și două mondiale la schif simplu. Ea e Sanda Toma și e româncă. Mai târziu, o altă româncă avea să fie desemnată de federaţia internaţională „Canotoarea secolului XX”. Elisabeta Lipă, de cinci ori campioană olimpică, ultimul titlu cucerit în 2004, la aproape 40 de ani. Cine a fost primul număr unu mondial din istoria computerizată a tenisului masculin? Un român, Ilie Năstase, care a inaugurat ierarhia și a rămas 40 de săptămâni în vârful ei. Câștigător al două titluri de Mare Șlem, US Open 1972 și Roland Garros 1973, de patru ori învingător la Turneul Campionilor, el a fost unul dintre cei mai talentaţi și valoroși sportivi ai generaţiei sale. Încă se află pe locul al 10-lea într-un clasament all time al trofeelor cucerite, cu 58, în condiţiile în care cariera sa s-a suprapus pe un calendar mult mai sărac în turnee în comparaţie cu zilele noastre. Trecând la tenis, ajungem la Simona Halep, probabil sportivul român cel mai cunoscut la nivel

mondial în acest moment. A avut o ascensiune fulminantă, începută în 2013, cu șase titluri cucerite într-un sezon și apropierea de Top 10 WTA. 2014 i-a adus încă alte realizări: a urcat până pe locul 2 în lume, a jucat finala la Roland Garros și la Turneul Campioanelor, a ajuns în semifinale la Wimbledon și în „sferturi” la Australian Open, a câștigat alte două trofee. Câteva dintre acestea sunt performanţe în premieră pentru România, venite în contextul unui circuit feminin puternic, plin de personalităţi, de valoare și competitivitate. Mai sunt însă atâtea exemple, atâtea momente, atâta strălucire! Cele patru titluri mondiale al handbaliștilor. Medaliile de la scrimă, lupte, tir, judo. Nume de sportivi care rezonează cu triumful. Toţi sunt români. 301 medalii olimpice, dintre care 88 de aur, și locul 15 într-un clasament al tuturor timpurilor. Înaintea unor naţiuni mai numeroase, mai puternice, mai bogate. Și atunci, ce înseamnă „a pierdut românește”? Doar un clișeu al neputinţei efemere. România există în istorie și prin sport. Uneori, mai ales prin sport. n Luminiţa Paul este jurnalist la „Gazeta Sporturilor” şi comentator Eurosport

Z OO M

România turistică. Încotro?! Răzvan Pascu

n urmă cu patru ani mergeam la primul meu târg internaţional de turism, la Londra. Citisem despre evenimentele de turism cu zeci de mii de participanţi și sute de expozanţi și mi-am planificat această vizită tocmai pentru a ieși cumva din globul de cristal al ţării noastre și pentru a avea exemplul viu al altor destinaţii. Și a fost o mișcare extrem de inteligentă, pentru că a fost prima „vacanţă” din care m-am întors cu un bagaj suplimentar de... pliante și broșuri.

88 SINTEZA # 14, martie 2015

Evenimente precum London World Travel Market, ITB Berlin, WTM Dubai și altele sunt cele fac cea mai eficientă radiografie a brandurilor de ţară și a poziţionărilor destinaţiilor turistice, iar pentru mine a fost prima confirmare reală că o destinaţie turistică nu poate avansa fără o strategie de brand în spate. Vecinii nostri au înţeles importanţa imaginii și merg pe abordări holistice, nu nișate. Bulgaria are sloganul „A discovery to share”, iar Ungaria se prezintă „More than expected”.

Într-adevăr, nu toate sloganurile vor fi memorabile precum celebrele „Malaysia, truly Asia” sau „Incredible India”, dar la aceasta contribuie și campania de promovare din spatele unui brand reușit. Nu te poţi baza pe eternul „Lasă, că oamenii care vor să ne viziteze vor afla oricum” așa cum nu te poţi lăsa impresionat de gradul de ocupare de pe litoralul românesc în lunile iulie și august sau de gradul de ocupare al hotelurilor și pensiunilor de la munte în preajma sărbătorilor de iarnă.

Lumea turismului a depășit de mult faza vacanţelor la mare și la munte. Acum turiștii caută experienţe, oameni autentici, vor să cunoască o destinaţie dincolo de plaja privată a unui hotel și, din fericire, România nu duce lipsă de astfel de experienţe. Ceea ce ne-ar mai trebui este o umbrelă sub care să fie promovate toate aceste lucruri, adică brandul României. Brandul existent al României asociat cu sloganul „Grădina Carpaţilor” sau „Explorează Grădina Carpaţilor” reprezintă un pas înainte pentru România ca destinaţie turistică. Cu toate acestea, nu promovează decât o parte din ceea ce România are de oferit ca destinaţie turistică, respectiv natura. Din punctul meu de vedere eșuează în a transmite jovialitatea oamenilor, caracterul autentic al anumitor regiuni din ţară, experienţele de care un turist se poate bucura și care sunt unice pentru această parte a Europei. Cred însă că ultimii cinci ani au însemnat o evoluţie din punctul de vedere al promovării turistice. Nu știu dacă, pur și simplu, ni s-a dus vestea și a venit și rândul României să fie inclusă pe harta destinaţiilor turistice din Europa de Est sau dacă schimbarea de brand și campania media realizată în parteneriat cu Travel Channel sau National Geographic au dat rezultate. Cred că este o combinaţie între cele două. Cu siguranţă, brandingul actual a fost mai vizibil decât „România. Mereu surprinzătoare” din 2004 sau „Ţară de basm” din 2006, campanii de care nimeni nu își mai amintește și care nu au reușit decât să genereze polemici. Senzaţia mea este însă că mai avem de lucrat până să ajungem la acea combinaţie de logo, slogan și campanie care să ne scoată din anonimat şi mai ales, să contureze brandul din spatele logoului.

89 SINTEZA # 14, martie 2015

Până în acest moment, cea mai eficientă promovare adusă României nu a fost pusă la cale de vreun guvern sau de vreun ministru, ci nu a costat nimic și a fost generată de Prinţul Charles al Marii Britanii. Îndrăgostit de România și de oamenii frumoși din zona Transilvaniei și a secuimii, prinţul Charles a promovat România prin sinceritate... și a funcţionat de minune. Declaraţii precum „Hrăneşte sufletul şi inima; asta îţi face, până la urmă, ţara aceasta” sau „România e o parte specială a lumii” venite din partea unei figuri atât de importante pe plan internaţional au făcut mai mult bine imaginii noastre ca destinaţie turistică decât toate campaniile de marketing cumulate, derulate până în prezent. Și poate că nu ar fi rău să folosim ecoul acestor declaraţii ca o dovadă de best practice și să reușim să atragem influenceri și persoane cu voci puternice în media, care să transmită mai departe mesajul unei destinaţii turistice autentice. La fel de eficiente mi s-au părut a fi și reportajele Wild Carpathia, întrucât avem nevoie ca specificul nostru să fie arătat turiștilor de peste hotare înainte de a-i convinge să ne facă o vizită. Mi-aș dori ca toate marile posturi TV de călătorii, și nu numai, să fie invitate în România pentru a le prezenta ce avem mai frumos. Aș vrea ca în fiecare an să aducem în România bloggeri internaţionali de renume, care să transmită mai departe cât de frumoasă este România și cât de autentici sunt românii. Mi-ar plăcea ca părerile tinerilor din societatea civilă sa conteze mai mult pentru minister şi pentru ANT, mi-aş dori ca cei cu putere in Administraţia Publică să înţeleagă că specificul acestei perioade este internetul şi mai ales mediile sociale (bloguri,

Facebook, etc.). Și că toate trebuie abordate de specialişti, nu după ureche. Mi-ar plăcea ca tot mai mulţi români de peste hotare să se implice în campanii de promovare a României, iar cele mai eficiente dintre acestea sa fie susţinute inclusiv de către autorităţi. Mi-aş dori ca parteneriatele public-privat să nu mai fie doar simple vorbe, ci să fie puse în practică de către autorităţi, astfel încât oamenii buni din diferite nişe să îşi pună know-how-ul la aceeaşi masă cu capacitatea financiară a instituţiilor statului. Tot ce am propus sunt modele experimentate şi care au succes în multe alte ţări, iar ceea ce spun eu este foarte simplu: România nu trebuie să reinventeze roata, ci să se inspire şi să copieze din modelele de succes ale altor ţări. n

Răzvan Pascu este consultant în marketing turistic cu experienţă în PR, organizare de evenimente, consultanţă şi comunicare. Are un Executive MBA obţinut la WU Vienna University şi conduce o companie de PR şi evenimente - www.TravelCommunication. ro, dar şi un ONG care se ocupă de promovarea regiunilor turistice din România - www. TravelFocusRomania.org

Z OO M

Where are you from? Vasile Dâncu

90 SINTEZA # 14, martie 2015

upă ce călătorești o săptamână prin câteva imigranţii se caută unii pe alţii, își fac semne discrete de capitale europene pe care, de altfel, le-ai mai recunoaștere. Băştinașii pun o barieră prin această întrebare văzut de câteva ori, ceea ce îţi rămâne în ori poate, în mai rare situaţii, întrebarea marchează o urechi este o întrebare pe care ai auzit-o de acceptare, în pofida unei diferenţe pe care o facem vizibilă zeci de ori. De unde ești?, se aude întrebarea, prin acest răspuns. spusă cu accente diferite, cu prescurtări, cu speranţă, cu Dar ce răspunzi, tu, călătorule, românule, la această răceală sau cu teamă. Uneori ai senzaţia că interlocutorul întrebare-stereotip, aproape un clişeu lingvistic? E ușor nu așteaptă răspuns, vrea doar să spună ceva, cu de întrebat, însă răspunsul nu e uşor de dat, el nu este un subînţelesul că este și el de undeva, dintr-un loc care act reflex. Te uiţi fulgerător la cel care întreabă și încerci seamănă cu locul tău de naștere, deci că te înţelege. să detectezi intenţia cu care întreabă sau tonalitatea din Te întreabă asta bagajistul de la marele hotel din centru, voce pentru a vedea dacă întrebarea vrea să valorizeze care poate fi român, turc, sârb, moldovean sau bulgar. Te răspunsul sau este doar o încercare de a se confirma o nouă gândești că te întreabă pentru a vedea dacă va primi după imagine negativă despre ţara ta. Uneori poţi să tragi de timp ce ajunge în cameră o bancnotă, o monedă sau doar un întorcând întrebarea… Dar tu? Știi încă din acel moment că mulţumesc rece. Nu scapi de întrebare nici când te urci tot va trebui să răspunzi și asta se va întâmpla peste câteva în taxiul spaţios pentru a face un tur al orașului. Aici însă secunde, după ce o să primești răspunsul. întrebarea este parcă mai profesionistă, mai filosofică și mai I-am spus odată unui olandez fudul că sunt din… Europa profundă. Taximetristul este un expert în social, un adevărat și mi-a aruncat o privire arogantă, de parcă Europa era deja sociolog și expert în disimulare. un continent născut și crescut de mămica Cu el nu te poţi juca, ești captiv în și tăticul lui, pe canalele din fundul curţii. ...drama răspunsului mașina lui și te poate întreba, îţi Dacă treci de acele momente și poate cere detalii, dacă cumva nu spui… I’m from Romania, poate apărea la nefericirea asta de îi convine răspunsul. Taximetristul suspiciunea ta faţă de tine, oare am întrebare este că trebuie îţi va da detalii despre ţara din spus destul de hotărât, ori poate am care spui că vii și va găsi poate ezitat, mi-a fost ruşine cu ţara mea. să optezi, să răspunzi și aspecte pitorești pe care să ţi Dacă cumva ai spus că eşti din Moldavia sau nu. Nu poţi face le povestească pentru a-ţi face sau că ești polonez, te poate cocoșa selecţii. Nu ai cum să spui responsabilitatea că nu ești un bun patriot plăcere. Dacă intri într-un magazin de și nici un bărbat destul de vertical. Dacă că tu ești din Romania bijuterii sau de ceasuri scumpe ai spus „Transylvania” unii vor zâmbi cu profundă, iar cei pe care și vânzătoarea nu te-a observat înţelegere europeană, dar în camera de la timp, în momentul în care se nu-i placi vin din România hotel nu vei adormi liniștit, din aceleași sperie că ai 1.94 și este singură cu motive. superficială, vulgară. tine printre diamante, te întreabă Dar dacă spui cu mândrie „Sunt murdară sau coruptă. scurtat … are you from? Şi simţi din România”, cu accent românesc, nu că îi este frică și vorbește doar Romania, nici Roumanie, atunci poate E ca în iubire, pe celălalt pentru a reuși să îţi blocheze o te întrebi despre ce ai vorbit, din care trebuie să-l accepţi cu agresivitate sălbatică, atavică, pe Românie ai spus că ești. Sunt mai multe care o aduci cu tine din pădurile locuri de unde eşti, nu poţi transmite totul, în îmbrăţișare, să-i Orientului. În magazinele de asta cu exactitate, la o întrebare care este iubești și defectele. branduri mai scumpe, dacă nu ești imprecisă în esenţă este greu să răspunzi salutat în rusește, eşti întrebat de doar printr-un cuvânt. În mintea și inima unde vii, exact în momentul în noastră sunt multe variante de Românie. care mângâi cu dosul palmei vreun pulover sau un sacou de Sunt multe locuri unde ne-am născut sau am renăscut. Sunt cașmir. locuri de care am fugit, unde nu era România noastră, locuri Te pot întreba și localnicii bătrâni cu care se întâmplă pe care nu le recunoaștem nici acum. să intri în contact. I-am dus odată unuia o plasă grea Dar drama răspunsului la nefericirea asta de întrebare de cumpărături până la mașina parcată departe de mall este că trebuie să optezi, să răspunzi sau nu. Nu poţi face și, după ce și-a revenit din uimirea că nu am fugit cu selecţii. Nu ai cum să spui că tu ești din România profundă, detergenţii și pastele, mi-a pus această întrebare ca un iar cei pe care nu-i placi vin din România superficială, semn de mulţumire că nu sunt la fel de barbar precum mă vulgară. murdară sau coruptă. E ca în iubire, pe celălalt recomandă AND-ul cultural. De regulă, bătrânii europeni se trebuie să-l accepţi cu totul, în îmbrăţișare, să-i iubești și uită la tine cu ușoară suficienţă, dar și cu un fel de dispreţ defectele. Nu ai cum să explici că tu vii dintr-un colţ de care ar trebui să-ţi transmită fără echivoc că nu ar trebui Românie civilizată, nealterată. Ești din România sau nu ești. să faci prea mulţi purici pe-acolo, fiindcă este vorba de o Ești vinovat de tot ce e rău, ești premiat pentru tot ce este comunitate pe care au construit-o ei pentru copiii lor, nu perceput ca bun și frumos. Această Românie nu se împarte pentru străini. după partide, nici după ideologii, nici chiar după geografie. De unde să vină această obsesie a căutării originilor? De Este România pe care o purtăm în noi și se schimbă o ce nu se întreabă oamenii între ei ce etnie au, ce profesie, dată cu noi, cu viteza cu care credem noi că trebuie să ne cum îi cheamă? Oamenii cred că locul de unde provenim adaptăm lumii civilizate. este mai important decât toate celelalte lucruri și că acest Trebuie să ne gândim mai bine înainte de a răspunde? lucru poate vorbi despre tine în modul cel mai serios. Ţara Nu, din contră, mai bine răspundem fără reticenţă și ne din care vii, pământul și societatea în care te-ai născut se gândim pe urmă. Să ne gândim la ceea ce trebuie făcut cu presupune că își pun amprenta definitiv asupra ta, fiind cei România, pentru că iar vine întrebarea asta cretină și ne mai buni indicatori de personalitate. scoate din reverie și excepţionalism. n La cei străini ca și tine, întrebarea este un cod de recunoaştere, un fel de parolă. Fiind departe, printre străini, (12 Octombrie, 2010) 91 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

Da, sunt româncă! Maria Rus Bojan

i-am creat, de ceva vreme obiceiul, atunci când mi se punea întrebarea, în general rău intenţionată, despre locul meu de baștină, să răspund printr-o altă întrebare îndemnându-mi interlocutorii să ghicească de unde provin. Arareori m-au nimerit din prima incercare… „Româncă?! Vorbești bine limba rusă, nu-i așa? Nu? Da, da’ sesizez acum un pronunţat accent est-european, slav, deși aș fi jurat că ești italiancă!” exclama surprins, mai deunăzi, la o petrecere cu colegii, un olandez, vizibil iritat că nu m-a ghicit din prima. „Da, femeile din România sunt diferite și nu pot fi asimilate unui tip unic”, îi explic eu. „Aha, deci nu-s nici ca italiencele, și nici ca rusoaicele, ale naibii femei româncele astea!” Dă din cap cu înţeles. „Cum de-ai venit în Olanda?” „Ce întrebare e asta?”, se bagă un coleg în vorbă, „evident că-i place la nebunie vremea de aici!”. Toată lumea râde. „Aha, ești măritată cu un olandez!” „Cu un bancher!”, comentează maliţios soţia colegului meu. „Oh, e bancher!”, îngână toţi, în cor. „Nu, e doar un umil intelectual”, le răspund. „Soţul meu scrie cărţi.” Hohote de râs. Adevărul e cea mai bună glumă… „Am fost demult în anii ‘80 la Mamaia, frumoase fete aveţi voi pe acolo, în România, da’ e mare săracie, nu mă mir că ai plecat”. Le explică celorlalţi meseni: „E ţara cea mai săracă din Europa!” „Şi îţi place la Amsterdam?”, mă întreabă un altul. „Da, dar dacă tot mă întrebi, parcă îmi plăcea mai mult acum câţiva ani. Acum aș pleca mai departe, la New York, de pildă. Nu e înghesuiala de aici și nimeni nu te întreabă de unde vii. De fapt nu contează de unde vii, pentru că toţi acolo au venit de altundeva. Criteriile etnice nu sunt decisive ca aici”. Văd sprâncene ridicate. Discuţia se animă brusc. „Cum adică?” Noi, olandezii, suntem toleranţi și deschiși, suntem așa și pe dincolo, istoria noastră e așa și așa, urmează o dizertaţie despre lupta lor împotriva apelor și consolidarea drepturilor omului, Tribunalul de la Haga, decăderea lui Geert Wilders și guvernul de struţo-cămile socialiste și neoliberale, care culmea, funcţionează perfect! „Struţii sunt ăștia de-și zic Partidul Muncii”, comentează cu umor barmanul, „niste socialiști cu nisip în loc de cap!” Ne servește bere și korenwijn la greu. Discuţiile despre politică încălzesc atmosfera, Bachus îi face pe toţi mai simpatici, bolboroselile iau locul conversaţiei, iar eu am brusc senzaţia că mă aflu în faţa unui tablou vivant de Frans Hals. Fără 92 SINTEZA # 14, martie 2015

măști toţi par mai umani. Ne ridicăm de la masă în același timp. „Gezelig, he?!”, îmi face cu ochiul domnul cu amintiri de la Mamaia. „Echt leuk hier in Amsterdam, toch?!”, și, cu o măiestrie demnă de toată admiraţia își încalecă bicicleta, luând-o din loc, dar menţinându-și cu greu echilibrul. „Doei! Doei !” Acasă nu mă pot abţine să nu-i spun soţului meu : „Iar li s-au lungit la toţi feţele când le-am spus că vin din România! În sinea lor sunt ferm convinși că m-am măritat cu tine din interes”, adaug eu maliţios. „Şi nu le-ai spus, că ai luat ţeapă, că nu sunt nici bogat și nici frumos?” „ Ba da, le-am spus că ești scriitor!” „Tu ești de vină, de ce insişti să le spui că vii din România?” Mă enervez. „Şi ce, să le spun, că vin din Patagonia?” „Nu, trebuia să le spui că vii de pe Marte și te lăsau în pace”, „da, dar eu vin de pe Venus și am vrut să le testez limitele ignoranţei”, „pierdere de vreme”, zice bărbatul meu, dând semne evidente că-l obosește subiectul. Da, sunt mai bine de zece ani de când nu încetez să-mi pun nevrotic aceeași întrebare: de ce, când spui că ești român, se pornesc aceleași discuţii tendenţioase, comentarii aproape sub limita bunului-simţ însoţite de zâmbete cu subînţelesuri? Mă uit și citesc câteodată, în gesturile, atitudinile și reacţiile unora din jur, nu atât ostilitate reală, cât o dorinţă avidă de a reafirma aceleași eterne clișee care neapărat trebuie să corespundă imaginii lor mentale despre noi ca români. Degeaba le spui că atitudinea lor nu poate fi critică decât în măsura în care cunosc bine subiectul - ori ei nici măcar nu ne pot localiza pe hartă -, dar chiar și așa, tot ei insistă să afirme că știu ei cel mai bine cum suntem noi de fapt. Pentru că nu contează cum suntem, oameni reali cu preocupări și calităţi reale, atâta vreme cât subliminal li se innoculează cum ar trebui să fim, proiecţia a ceea ce ei trebuie să vadă ca să-și menţină aceeași opinie despre noi. Îndrăznești cumva să fii diferit, ieșind din tiparul binecunoscut, atunci se pornește mecanismul liber de expresie al propagandei și subtil ni se arată locul, amintindu-ni-se doar acele realităţi ce confirmă încă o dată stereotipurile despre noi. Ne revoltăm pe Facebook, facem mici demonstraţii că suntem altfel, că suntem buni, modești și muncitori, însă până la urmă trebuie să înţelegem că fondul problemei e că noi trebuie să rămânem săraci și inofensivi, fie și numai pentru a echilibra balanţa, deja mult prea mult înclinată, înspre cei bogaţi și puternici. Că lumea așa cum o știm

n Am învăţat aici în Olanda că niciun prilej nu e deajuns pentru a afirma cât de mult îţi iubeşti ţara

noi se dezintegrează pe zi ce trece, a devenit deja un truism, ce nu mai trebuie comentat. Paradigma alterităţii ameninţătoare, a terorii permanente, a devenit cel mai bun paravan pentru globalizarea unei noi forme de panoptism. Lupta pentru noua ordine mondială demult nu se mai duce sub ochii noștri, ci s-a mutat în hipervizibil, acolo unde, prea mulţi „big brothers” vor să te privească la propriu, de sus. Suntem captaţi și normalizaţi de toţi acești „fraţi”, deși nu facem rău nimănui. Suntem ţinuţi la distanţă sau în carantină, pentru că am acceptat prea bucuroși ideea integrării noastre europene, așa cum ni s-a cerut. Ni s-a spus că Estul nu poate supravieţui fără Vest. Nu trebuie deci să fim surprinși acum. Noi înșine, cu ideile și acţiunile noastre am fundamentat această „integrare”. Ne-am confecţionat avataruri necorespunzătoare și ne-am livrat Vestului vulnerabili în minoratul nostru economic și cultural. Am vrut să fim înghiţiti, însă am rămas pe din afară, am vrut să fim asimilaţi până la nerecunoaștere, dar am rămas tot discrepanţi și marginali. În loc să ne fi dorit să fim cu toţii asimilaţi fluxului global, ar fi trebuit probabil să mizăm pe inaptabilitate, intraductibilitate, raritate. Ne-am vândut și încă ne mai vindem durerile și amintirile din comunism pe bani puţini. Tranziţia noastră s-a încheiat demult, însă în loc să fim preocupaţi de construcţia unei alte lumi, noi tot la deconstrucţia comunismului am rămas. Cum bine au intuit regizorii filmului românesc din noul val sau tinerii pictori din Şcoala de la Cluj, doar centraţi patetic pe istorie și pe extragerea din realitatea noastră imediată a tot ceea ce definește acest minorat cultural, mai putem deveni interesanţi pentru Vest. Prin imagini, cuvinte sau gesturi exorcizăm la foc continuu elemente de non-cultură, subdezvoltare, zonele de lume a 93 SINTEZA # 14, martie 2015

treia prin care ne evadează expresia. Ne-am creat propria noastră nișă culturală, articulându-ne o devenire întru minor. Şi între timp, am rămas cu toţii fără adăpost, căci am pus cu toţii umărul la dărâmarea propriului nostru trecut. De 12 ani de când trăiesc în Olanda, arareori am văzut aici situaţii de exorcizare publică a acelor trăsături care nu fac cinste poporului olandez. Se vorbește puţin sau deloc despre trecutul lor colonial, despre masacrul din Indonezia sau despre rolul lor controversat în Srbrenica. Izolat, apar știri despre pedofili îngrijitori de grădiniţe, despre secte de motocicliști interlopi, despre imamii marocani care se încăpăţânează să nu vorbească olandeza și despre cutremurele datorate excesului exploatării gazului din Groningen. E destul să comparăm un banal jurnal de știri în Olanda, cu unul din România pentru a înţelege ce diferenţe imense ne separă. În timp ce în Olanda nu se întâmplă mai nimic, și dacă se întâmplă, se iau imediat măsuri drastice, la noi se întâmplă mult prea multe. Pe toate canalele de televiziune se dezlănţuie comentarii la adresa celor luaţi pe drept sau nedrept în colimator, manipulându-se insaţiabil, exteriorizând aproape orgiastic luptele pentru putere, și construind sistematic mereu alte pârghii pentru impunerea unor teme dominante în percepţia publică. Acest desmăţ se face printr-o violare continuă a dreptului la propria imagine și linșaje mediatice ce greu pot fi calificate ca acte de jurnalism. Televiziunea a devenit locul teatrului absolut unde, în același timp, se consumă tragedia greacă a Elenei din Troia noastră dâmboviţeană, poveștile despre dropiile domnului Greblă sau valizele lui Cocoș, și se petrec comedii parlamentare ce se numesc dezbateri despre legile vânătorii. Poveștile despre lei, hiene și neveste înfricoșătoare fac deliciul comentariilor din spaţiul public,

Z OO M

din 19 iunie vă invităm la bord

VALENCIA

n Am învăţat aici în Olanda că niciun prilej nu e deajuns pentru a afirma cât de mult îţi iubeşti ţara

iar tăcerile noului președinte nu pot acoperi nicicum vacarmul junglei noastre cea de toate zilele. Suntem prea vii ca să încăpem într-un ecran atât de mic ca al televizorului. Avem nevoie de întregul spaţiu public. Ştefan Agopian spunea la un moment dat că „la noi ești ori totul, ori nimic”, nuanţe și măsuri intermediare nu există, căci nu ne sunt permise. Peisajul nostru cultural oscilează așadar de la regi și tătuci pe post de semizei sau eroi mitici, la neantul pur și un fatalism încărcat cu o expresivitate fabuloasă. Pe scurt, vitalitatea noastră constă în neajungerea noastră la acea maturitate asumată atât de mândru de societăţile occidentale. Dar nu mai există erezii mândre în lumea vestică, ci doar sedentarism și tendinţe de obezitate. Toată lumea merge la fitness și ţine regim, în timp ce, în spatele ușilor închise își consumă în tăcere propriile drame existenţiale. Da, noi, românii, nu ştim ce înseamnă expresia britanică „keeping up appearances”. Ne dezvăluim prea repede și prea ușor vulnerabilităţile, ne ridicăm prea des poalele în cap, defilând cu lenjeria la vedere. Pe de altă parte, nu am fi români dacă nu am fi atât de vizibil și absurd implicaţi în lupte fără alte mize decât orgoliul pur. Dacă ne-am ogoi poftele autoritare sau lamentaţiile despre neîmplinirile existenţiale am fi desigur un alt popor. Cu toate acestea, exerciţiul democraţiei ne-a trezit spiritul polemic și conștiinţa, iar ceea ce se întâmplă acum cu noi și cu cultura noastră echivalează fără nicio exagerare cu un miracol. Polemica, ca mod de viaţă, ne-a întărit organic și ne-a redat speranţa în viitor. După exodul masiv și goana după „aurul” Vestului, mai toţi, în sinea noastră, ne-am dori să ne reîntoarcem acasă. 94 SINTEZA # 14, martie 2015

Pe lângă semnalul important dat clasei politice din ţară, votul masiv al diasporei de la ultimele alegeri anunţă însă o resurecţie a patriotismului pur, similară poate în istoria noastră doar cu perioada revoluţiei pașoptiste. Un șuvoi de conștiinţe renăscute, ce mătură totul în cale, asemenea zăgazurilor rupte de zăpada topită brusc în primele zile de primăvară. Arareori avem o șansă ca acum, de construcţie solidară a unei noi conștiinţe naţionale. Sună totul prea patetic sau prea naţionalist? Am învăţat aici în Olanda că niciun prilej nu e deajuns pentru a afirma cât de mult îţi iubești ţara. Căci respectul celorlalţi este direct proporţional cu respectul faţă de noi înșine și credinţa în puterea noastră reală de a schimba lumea noastră și percepţiile greșite despre noi. Deci, sus inima, nu trebuie să facem altceva decât să reînvăţăm să mergem drept, gândind fiecare pas, cu capul sus. n Născută la Cluj în 1967, Maria Rus Bojan este critic de artă şi curator independent. A studiat la Universitatea de Artă Cluj, la Centrul Internaţional pentru Cultură şi Management (ICCM) Salzburg şi la Facultatea de Limba şi Literatura Olandeză a Universităţii din Amsterdam. Între 1994-1999 a fost curator al Muzeului de Artă Cluj, iar între 1999-2003 a fost directorul general al Fundaţiei Culturale Sindan Bucureşti, respectiv al Centrului Cultural Sindan Cluj. În 2011, a fost curatorul Pavilionului României la Bienala de la Veneţia. În prezent trăieşte şi lucrează la Amsterdam în Olanda, unde a înfiinţat un birou de expertiză în arta Estului Europei şi o fundaţie care are ca scop susţinerea artei contemporane din România prin donaţii marilor muzee din întreaga lume. Este membru AICA, IKT, şi membru al comitetului de achiziţii pentru Estul Europei al Tate Modern, Londra.

95 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

Mor de invidie Laurenţiu Colintineanu

n Channel 4 nu a făcut altceva decât să ne pună o oglindă în faţă. Nu ne-a plăcut ce-am văzut? Foarte bine, atunci hai la treabă, că avem multă

entru că n-am facut eu documentarul despre imigranţii români din Marea Britanie. Acest documentar Channel 4, care a provocat indignarea comunităţii de români de acolo, e o operă jurnalistică. E un film foarte bine realizat, cu puternic conţinut emoţional, cu personaje ce se dezvoltă pe firul narativ cu naturaleţe şi cu o puternică înclinare către spulberarea mitului cerşetorilor români, nicidecum către umflarea lui. Ce mi-ar fi plăcut ca presa română să facă aşa ceva. În fond, era datoria noastră de „patrioţi români” să mergem şi să documentăm realitatea românilor din Marea Britanie, dacă tot am fost jigniţi de atitudinea englezilor faţă de noi. Păi trebuia, stimată presă română, să vină tocmai pistruiaţii ăia roşcaţi să ne spele nouă imaginea sau trebuia să o facem noi înşine? Sigur, o să spuneţi, dar noi, jurnaliştii români, nu avem bani de asemenea producţii. Noi investim în munca noastră fix suma necesară ca să vorbim zile întregi dacă Doamna trebuia să aibă cătuşe sau nu. În acelaşi timp nu avem însă bani să o întrebăm pe Doamna cum avea ea acces atât de facil la un director de serviciu de informaţii. Ce mi-ar fi plăcut să îl aud pe ambasadorul României la Londra, E.S. Jinga, vorbind în română ca reacţie la un documentar românesc. Nu de alta, dar cunoştinţele de engleză ale E.S. Jinga nu sunt deloc departe de cele ale boschetarilor din film, care nu îşi găsesc de lucru din cauza limbii aproape nevorbite. Dacă şi la Ministerul Afacerilor Externe l-ar fi rugat cineva pe E.S. Jinga să ridice mâna stângă înainte să îi dea postul de ambasador, nu ştiu, zău, dacă îi mai pomeneam numele acum. Ce mi-ar fi plăcut ca Ministerul de Externe să emită un comunicat în care să spună că, da, segmentul prezentat de Channel 4 nu este reprezentativ ca număr de persoane pentru comunitatea românească din Marea Britanie, dar 96 SINTEZA # 14, martie 2015

că, da, el este reprezentativ pentru un fenomen social din România care obligă sute de mii, dacă nu milioane, de oameni să plece peste hotare în condiţii incerte pentru a încerca să găsească un loc de muncă. Oare ce comunicat ar da MAE dacă cele trei milioane de români din afara ţării s-ar întoarce mâine acasă? Oare cum ar arăta rata şomajului atunci? Ce mi-ar fi plăcut să citesc pe Twitter că premierul Victor Ponta se solidarizează nu cu protestul din faţa Channel 4, ci cu situaţia disperată a oamenilor din documentar şi a familiilor lor din România. Să văd cum prim-ministrul lansa strategia de incluziune socială la început de 2013, nu la început de 2015, la peste doi ani de la preluarea guvernării în numele unui partid social democrat. Ce mi-ar fi plăcut să văd cum acea nobilă şi neprihănită comunitate română indignată de Channel 4 se ducea să îi caute pe amărâţii ăia de boschetari şi să le dea o mână de ajutor. Nu în bani, că nu despre asta e vorba. Măcar să fi mers cu ei la autorităţi să le traducă, să le completeze nişte acte, să întrebe pe la cunoscuţi dacă nu există joburi vacante la curăţat străzi sau cărat materiale de construcţii.

De ce mi-ar fi plăcut toate astea? • Pentru că documentarul Channel 4 intitulat „Vin românii” se foloseşte de un truc tabloid în numele său pentru a arăta cât mai multor oameni o serie de probleme cât se poate se serioase şi de adevărate. Probabil că cel mai mult a deranjat titlul. Păcat. A pune un titlu cu tentă tabloidă e o practică uzuală pentru a determina publicul să consume un produs. Se face şi în România, de către mulţi jurnalişti pentru ca publicul măcar să deschidă un articol. Ce se povesteşte apoi e un subiect cât se poate de serios şi relevant. Să fac un autodenunţ: în primul material jurnalistic

exhaustiv despre depresie din România, Vlad Mixich şi cu mine am decis să folosim titlul „A venit Urâta”. Numai că, în cazul nostru, lumea a trecut peste titlu amuzată, ajungând apoi în adevăratul conţinut. În cazul Channel 4, probabil, „corazonul” patriotic nu s-a oprit din fibrilaţii. • Pentru că filmul face mişto de britanici, nu de români. Naratorul vorbeşte despre englezii care au luat-o razna de parcă veneau talibanii, despre necesitatea de a schimba mentalităţi, despre persoanele cu înaltă calificare care sunt majoritari în comunitatea românească şi despre ruşinea lui de a fi ţigan atunci când aude ceva de ţiganii care cerşesc la Londra. Replica „într-un fel furăm joburi de la britanici, dar joburile de rahat” este genială! Sau întrebarea „dacă tot vă plângeţi că vă furăm mii de locuri de muncă, cum de lăsaţi un amărât de român să ajungă primul la ele”. • Pentru că documentarul este obiectiv din cale afară. Arată contextul din România, arată situaţia unui grup din Marea Britanie, arată datele statistice relevante. Aflăm că din cei 28.000 de români arestaţi la Londra, doar 624 au fost încarceraţi. Aflăm că unul din şapte joburi din Marea Britanie e creat de imigranţi şi că banii daţi pe ajutoare sociale sunt mult mai puţini decât cei încasaţi din impozite. Sau aflăm că, în medie, aproape o treime din personalul sanitar britanic e, de fapt, de altă origine. Şi mai aflăm şi alte lucruri, pe care le ştiam, dar e comod să le uităm, de exemplu, faptul că exploataţiile agricole din Marea Britanie sunt pline de profesori şi ingineri români care câştigă acolo de câteva ori mai mulţi bani decât la locurile lor „intelectuale” de muncă din România. • Pentru că se vede atât de bine drama celor care, forţaţi de împrejurări, îşi părăsesc familiile ca să le poată întreţine. Când a fost, oare, unul dintre indignaţi ultima oară la Lupeni sau în ghetoul ţigănesc din Baia Mare ca să vadă cum se trăieşte acolo? E uşor să dai cu piatra, dar 97 SINTEZA # 14, martie 2015

măcar să vizitezi locuri care îţi întorc stomacul pe dos din cauza mirosului nu e chiar aşa simplu. În documentar mulţi ajung să regrete faptul că au plecat. Unii renunţă, alţii nu au încotro. Dar să vezi oameni dormind sub pod şi care nu le spun familiilor lor (cărora le trimit bani) unde stau pentru că le e ruşine… E dureros. Şi e adevărat. E o replică pe care nu o voi uita multă vreme: „E greu să fii departe de familie, dar e mult mai greu să spui că ai făcut o greşeală”. Channel 4 nu a făcut altceva decât să ne pună o oglindă în faţă. Nu ne-a plăcut ce-am văzut? Foarte bine, atunci hai la treabă, că avem multă. Dar să ne supărăm pe cel ce ţine oglinda e aiurea. Mai bine ne supărăm pe medicul care i-a pus fetiţei piciorul la loc strâmb, aşa încât tatăl a trebuit să plece şi să doarmă pe străzi ca să facă rost de bani pentru copilul său. Hai să ne indignăm că în România se condiţionează actul medial cu şpagă. Cum ar fi să ne supărăm şi să ne uităm cu atenţie ce s-a întâmplat cu minele din Valea Jiului? Sau să ne întrebăm de ce le cerem oamenilor care vor să măture străzile să aibă opt clase absolvite? Când vom avea răspunsuri la aceste întrebări, o replică de la începutul documentarului Channel 4 nu va mai fi valabilă: „Unii plănuiesc să plece pe Marte, iar noi mergem încă cu calul”. n

Laurenţiu Colintineanu este jurnalist multimedia. Are un master în Economie Internaţională. Şi-a început cariera de jurnalist la radio, specializându-se în analiză de politică externă. A lucrat pentru Deutsche Welle (Germania) şi Radio France Internationale (Franţa). Colaborează cu publicaţii print şi online din România şi are propriul site colintineanu.ro.

Z OO M

Dacă vrei să stai departe de englezi, ia-ţi o vacanţă în Londra Alexandra Văcăroiu

u mă număr printre românii care au venit în Londra fugind, cu poalele în cap, plângându-se în stânga şi în dreapta de un sistem corupt. Nici n-am venit cu prejudecăţi în bagaj, ci doar cu un sistem de valori pe care le-am expus ori de câte ori a fost nevoie. Orientarea către capitala Angliei a venit ca urmare a faptului că am fost acceptată la un program de masterat. În universităţile londoneze, schimbul cultural este o normalitate, având în vedere ponderea studenţilor europeni şi internaţionali. Am căutat acest rasism despre care vorbeşte toată lumea şi nu l-am găsit decât ocazional la ghişeul de bilete de la TFL. Rasismul este adeseori o interpretare greşită a diferenţelor de cultură sau chiar genetice. Diplomaţia este văzută ca o răceală pentru care nu există medicamente, dar nu face parte dintr-un plan malefic al britanicilor de a subjuga psihic popoarele imigrante, ci reprezintă o distanţă necesară pe care o iau în faţa altor britanici şi în faţa altor naţionalităţi. În circulaţie se păstrează o distanţă necesară pentru evitarea accidentelor, ceea ce se întâmplă şi aici. 98 SINTEZA # 14, martie 2015

n Este adevărat că britanicii nu sunt atât de calzi, încât să-ţi pui ochelari de soare când îi întâlneşti, însă prieteniile lor nu se bazează pe descusut, pe intimităţi, ci pe respect şi valori

Românii nu sunt arătaţi cu degetul în Marea Britanie. Dacă ne uităm cu atenţie la degetele care sunt arătate către noi, vom observa că sunt ale noastre. Acest obicei neconstructiv de a ne victimiza de la revoluţie încoace, trebuie să dispară într-o eră în care românii se afirmă peste hotare...

Londra este o capitală multiculturală, dar pentru că oamenii au început să călătorească foarte mult, ei şi-au şi pierdut din identitate, câştigând-o pe a altora. Trăsăturile specifice unui popor au fost înlocuite de o simbioză de valori care sunt personale, şi nu reprezentative unei naţiuni. Singura diferenţă între noi şi celelalte popoare imigrante de aici este că am primit mai multă reclamă

negativă din cauza situaţiei rromilor români. O minte cultivată nu va auzi părerile unora şi altora, nu va traduce excepţiile ca generalităţi, în timp ce mintea slabă se va hrăni cu etichete şi prejudecăţi. Documentarul de pe Channel 4 a iscat reacţii în masă, mai ales pe reţelele de socializare, atât din ţară, cât şi peste hotare. Puţini sunt cei care au rămas indiferenţi. Problema cu acest documentar este că nu este un documentar, ci o generalizare mascată. Nu ar fi o problemă dacă ar filma chiar români, şi nu doar rromi, sau dacă ar filma cazuri de familii normale, şi nu doar excepţii. Să nu mai spun că ar fi corect din moment ce emisiunea se numeşte „The Romanians are coming”, să fie arătate şi cazuri peste normalitate, cazuri ale unor români care s-au afirmat profesional şi care au avut un impact pozitiv asupra societăţii lor adoptive. Doar atunci emisiunea şi-ar merita numele. Pe mine m-au ocolit întrebările referitoare la provenienţă în cercurile profesionale. Curiozitatea, dacă a existat, ţintea la lucruri care ţin de gusturi personale şi dacă cineva a căutat să mă plaseze într-o categorie, să-mi pună etichete, a făcut-o în detrimentul muzicii, literaturii,

dorinţelor şi aspiraţiilor proprii. Ar fi parşiv să afirm că sunt trăsături de caracter ce nu pot fi explicate prin prisma apartenenţei la o anumită ţară, că sistemul economic şi social în care un om a trăit nu şi-a lăsat amprenta asupra lui într-o formă sau alta, aşa cum ar fi parşiv să afirm că aceleaşi trăsături de caracter nu pot fi explicate prin analiza experienţelor personale. Comportamentul uman este un rezultat al intersectării acestor factori. Problema oamenilor în general este că, în loc să caute asemănări, tânjesc după diferenţe. Curiozitatea românului pus în faţa unei persoane noi depăşeşte orice graniţă. Detalii de genul „ce e maică-ta, ce e taică-tu”, prima iubire şi pasta ta de dinţi preferată ne aduc într-o zonă periculoasă, în care vrem să aruncăm cu etichete în interceptori. Căldura noastră, a românilor, se manifestă uneori şi în aruncarea ofurilor, împărtăşirea secretelor şi în pretenţia de a auzi aceleaşi lucruri şi mai  mult, de a fi ajutaţi. Când tratamentul nu este reciproc, băgăm mâna în buzunar şi scoatem o etichetă pe care punem „rasist” şi încă una pe care punem „rece”. Este adevărat că britanicii nu sunt atât de calzi, încât să-ţi pui ochelari de soare când îi 99 SINTEZA # 14, martie 2015

întâlneşti, însă prieteniile lor nu se bazează pe descusut, pe intimităţi, ci pe respect şi valori. Atâta timp cât suntem deschişi să vedem şi nuanţe de griuri, să înţelegem frumuseţea ceaiului englezesc, a hainelor de biserică ale africanilor, a acelui „thank you” spus excesiv, dar şi să ne lăudăm cu sarmalele şi milieurile noastre, vom răzbate. Votul reprezintă dovada maturizării generaţiei mele. Entuziasmul conştientizării dreptului de vot şi al identităţii naţionale, al apartenenţei la un stat democratic, în care avem un cuvânt de spus, s-a manifestat la Londra în aşteptări excesive, în scandări, într-un sentiment de unire cu ceilalţi români de acasă, într-o dorinţă extrem de puternică de a învinge corupţia care s-a materializat dintr-o simplă posibilitate într-o realitate ideală. Am strigat imnul împreună, am plâns şi ne-am strâns în braţe, pentru că a existat o victorie, iar acea victorie nu a fost câştigarea alegerilor de un om pe care l-am dorit pe tronul prezidenţial, ci victoria trezirii. A fost victoria determinării, a insistenţei de a pune o ştampilă, de a căpăta o voce împreună, pur şi simplu pentru că acesta este dreptul nostru şi nu ni-l poate lua

nimeni. Nici ploaia, nici foamea, nici corupţia, nici aranjamentele clasei politice. Monica Macovei a venit să ne susţină, a venit îmbrăcată normal, cu părul prins într-un elastic şi a vorbit cu toată lumea. A fost revoltată, a stat la coadă ca un simplu cetăţean, a răspuns la întrebări, a pus întrebări, a făcut poze cu noi, a promis ajutor şi cel mai important, şi-a ţinut promisiunile. Românii nu sunt arătaţi cu degetul în Marea Britanie. Dacă ne uităm cu atenţie la degetele care sunt arătate către noi, vom observa că sunt ale noastre. Acest obicei neconstructiv de a ne victimiza de la revoluţie încoace, trebuie să dispară într-o eră în care românii se afirmă peste hotare, într-o eră în care avem curajul să ne exercităm drepturile şi să strigăm când ceva nu ne este pe plac. Trebuie să renunţăm la aceste prejudecăţi despre care credem că sunt ale altora, dar care de fapt ne aparţin chiar nouă. n Alexandra Văcăroiu este fotograf de modă şi poet. Este absolventă UNARTE Bucureşti şi a terminat un master în Fashion Fotograhy la London College of Fashion. A fost nominalizată pentru premiul Art Aesthetica, plasată în Top 100 de artişti contemporani din lume.

Z OO M

Mi-e ruşine

Americanu’, brandu’ şi românii

Bety Blagu

Alin Fumurescu

fiecare colţ de stradă și de lume. u ţin minte o vreme în care românilor să nu le fi fost rușine de necazuri. Imaginea Suntem un popor de bipolari, pe onoarea mea. De la publică a vieţii unui individ trebuie să fie „doar în România se poate întâmpla asta”, exclamat cu una idilică, un urcuș continuu, însorit și ochii daţi peste cap ori de câte ori auzim ceva nasol, la înflorit, și orice abatere pe-o altă potecă îl săritul de cur în sus când un străin spune ceva cât de puţin transformă pe protagonist într-un ratat. Lăcrimăm când critic la adresa românilor. Când noi ne desconsiderăm, vedem cum sunt ajutaţi oameni necăjiţi din alte părţi e normal, dar să nu îndrăznească altcineva să ne pună o ale lumii, dar dăm din cap dezaprobator când auzim că oglindă în faţă că primește o poșetă-n cap. vecinul de la parter, tată singur cu trei copii, nu-şi găseşte De ambasadă nici nu mai vorbesc. Vajnicul corp serviciu - „O fi fiind ceva în neregulă cu el, nu se poate diplomatic românesc din întreaga lume pare să fie construit, altfel” . Suntem prea mândri să cerem ajutor și, uneori, astfel încât unica lui menire să fie să-ţi amintească continuu de ce ai plecat din ţară. Probabil că agenda minunatului suntem prea mândri să acceptăm atunci când ni se oferă. ambasador e prea încărcată, și nu mai încap în ea și Pentru că a avea necazuri e o rușine. „Ce faci?” - „De la preocupări legate de ajutarea celor care au nevoie. Ca orice excepţional în sus, să moară dușmanii de ciudă”. instituţii pline de funcţionari, ambasadele n-au niciun pic În acest contextul am văzut „The Romanians are de cultură pro-activă. Sunt prea ocupate coming”. Înainte de a scrie textul ăsta, chermezele, cu „comunitatea” am văzut doar episodul I, ca să aflu ce-a Mi-e rușine de reacţia cu îmbrăcată business și cu eliberatul de ofuscat „comunitatea” și ambasadorul. Și românilor care au acte la tarife umflate. nu înţeleg cum, după ce a văzut poveștile Mi-e rușine de reacţia românilor acelea, primul gând „al civilizatei și protestat în faţa care au protestat în faţa Channel 4, faţă educatei comunităţi românești” a fost „hai Channel 4, faţă de o de o serie de documentare care nu are să protestăm și să sărim de cur în sus că nu serie de documentare absolut nimic greșit în ele. Mi-e rușine toţi românii-s așa”? Really? No, really? Hai de reacţia ambasadorului României la să ne îmbrăcăm „business” ca să arătăm că care nu are absolut Londra, care a trimis producătorului noi nu dormim sub poduri / în parcări și că nimic greșit în ele. seriei o scrisoare de protest. ne e rușine că sunt români care o fac, așa Mi-e rușine de reacţia Mi-e rușine că, deși au trecut mai că am vrea să fie ignoraţi și să nu mai zică bine de două săptămâni de când a fost nimeni că-s români? Pentru că, nu-i așa, ambasadorului difuzat episodul cu pricina, nu am auzit istoria ne-a demostrat succesul rezolvării României la Londra, de nicio iniţiativă a românilor din zonă problemelor prin ignorare. care a trimis pentru ajutarea, în orice fel, măcar a Câtă energie consumată aiurea, în loc cazurilor făcute publice. să fie folosită constructiv. Nu s-a gândit producătorului seriei Cât de negru și egoist trebuie să fii niciun educat din ăla îmbrăcat la costum o scrisoare de protest. în suflet să vezi episodul ăla și prima ta să zică „Băi, eu știu engleză și pot să încerc reacţie să fie de protest? Cât de departe să-i învăţ și pe alţii. De la 10 la 12 sâmbăta, trebuie să fii de lumea reală să nu-ţi dai în parcul cutare, cine vine primește lecţii seama că există oameni necăjiţi și disperaţi, care încearcă de engleză elementară. Moca. Nu s-a gândit niciunul ce ar să răzbească prin viaţă fără să vrea să facă rău nimănui. putea să facă el, ca individ, pentru a schimba situaţia pe Cât de împietrit trebuie să fii să afli o astfel de poveste și care o consideră jenantă. Nu, nu facem nimic, doar ignorăm primul tău gând să fie tot la tine? Ce naiba câștigi, ca om și și vrem ca și restul lumii să ignore” . E adevărat, să ajuţi e mai greu decât să stai momâie la un comunitate, protestând în cazul ăsta? De empatie n-a auzit nimeni? n protest. Implică mai mult decât îmbrăcatul „business”, e pe bază de empatie și responsabilizare și implicare sufletească. Dar trebuie, trebuie musai să vină o dată momentul în care Bety Blagu este jurnalist din 1997, a lucrat la HotNews.ro, să scăpam de victimizarea asta care ne e scrisă în gene, Cotidianul, Evenimentul zilei. Din 2014 trăieşte în Toronto, momentul în care o să încetăm să ne dedublăm ipocrit la Canada. 100 SINTEZA # 14, martie 2015

…

Aristotel s-a născut în Stagira, un „polis” la graniţa cu regatul macedonian. Cu alte cuvinte, un polis „între” lumea greacă şi cea macedoniană. Aristotel însuşi n-a dobândit niciodată cetăţenia ateniană, deşi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii acolo, şi a fost suspectat (pe bună dreptate), de simpatii macedoniene (nu degeaba a fost tutorul lui Alexandru cel Mare). Din această cauză, a fugit de două ori din Atena pentru a scăpa cu viaţă şi – după cum singur mărturiseşte – pentru a împiedica atenienii să păcătuiască a doua oară împotriva filosofiei (după condamnarea la moarte a lui Socrate). Simplu spus, Aristotel şi-a trăit toată viaţa „nici cal, nici măgar”, de unde probabil şi obsesia sa cu „mestoes” („mijlocul”, între „nici-nici” sau „şi-şi”; dreapta măsură). Bine-bine, veţi spune, şi ce legătură are Aristotel cu percepţia românilor în Statele Unite? Răbdare. Înţeleptul a spus să te apropii încet de miezul plăcerilor. Obsedat fiind cu „mesotes”, Aristotel a fost deopotrivă orgolios şi modest. Orgolios (şi misogin) când venea vorba de autoidentificare („Mulţumesc zeilor că m-au făcut bărbat, iar nu femeie, om liber, iar nu sclav, grec, iar nu barbar”), dar modest, cu picioarele pe pământ, ca să zicem aşa, când venea vorba despre exactitatea răspunsurilor pe care filosofia, în special cea politică, le poate da întrebărilor fundamentale. Nu poţi aştepta, zicea el, aceeaşi precizie în matematică şi-n retorică. În politică, la fel ca în viaţă, trebuie să te mulţumeşti cu aproximări. Cu alte cuvinte, nu vei lovi niciodată ţinta drept în mijloc (bull eye, îi zice 101 SINTEZA # 14, martie 2015

americanul), dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci din răsputeri să te apropii de „punctul negru” pe cât e omeneşte posibil. Percepţia românilor de către americani e aristoteliană, pentru că e în „mesotes”, la mijloc, nici preaprea, nici foarte-foarte. În orice caz nu seamănă defel cu cea a percepţiei românilor de către vest-europeni, iar asta din două motive cât se poate de limpezi: (1) Spre deosebire de Franţa, Spania, Germania, Marea Britanie sau Italia, Statele Unite au fost – şi-n ciuda vocilor contrare – au rămas o naţiune de imigranţi. Ca urmare, în codul genetic al celui mai înfocat opozant al imigraţiei mai pâlpâie o genă a toleranţei faţă de „venituri” (new arrivals). Dacă există o suspiciune faţă de imigranţi – şi există – e bazată pe rasă şi/sau legalitatea imigrării. Să nu ne ascundem, ipocrit, după degete. Una e să emigrezi din România, alta din Mexic. (Un prieten, acum profesor la Texas University El Paso, oraş plasat de-a dreptul pe frontiera cu Mexicul, îmi povestea că adaptarea a mers mai bine decât spera: americanii îl acceptă, pentru că „măcar” e alb, mexicanii îl acceptă pentru că „măcar” nu e american get-beget.) Iar cu asta ajungem la punctul (2) unde intervin numerele. Numerele contează de ambele părţi ale ecuaţiei. Pentru americani, contează faptul că numărul românilor nu e nicăieri suficient de mare pentru „a pune în pericol” stilul lor de viaţă (care, între noi fie vorba, diferă considerabil de la Coasta de Est la cea de Vest, sau de la Midwest la Sud). Numerele contează şi pentru români, căci nefiind o minoritate semnificativă nu-ţi poţi îngădui auto-ghetoizarea mexicanilor

– dacă nu înveţi limba şi nu „te amesteci” („blend in”) n-ai nicio şansă. Prin forţa gravitaţională a numerelor, românul fie se americanizează repede, fie eşuează. Aici nu mai încape niciun mesotes, cum e cazul polonezilor din Chicago, bunăoară, care fiind suficient de numeroşi şi de „ghetoizaţi” se pot descurca o viaţă întreagă cu doar o brumă de engleză: au magazinele lor, restaurantele lor, afacerile lor în construcţii, etc, aşa că „presiunea de integrare” e mai mică.

… şi-apoi intervin ţiganii Şi, din nou, spre deosebire de Europa de Vest, numerele sunt la fel de nemiloase, ba chiar mai mult, când vine vorba de ţiganul sau de rromul român. În cazul în care aţi uitat, între România şi SUA se strecoară un ocean întreg, aşa că emigraţia presupune avion. Avionul presupune paşaport, paşaportul presupune viză. Aşa se face că, în douăzeci de ani petrecuţi în America, am văzut o singură dată o familie de ţigani căldărari, pe aeroportul O’Hara, din Chicago. Plecau. Un român care locuieşte în Atlanta, Georgia, mi-a spus că acolo ar fi o minoritate rromă relativ semnificativă, dar una care nu afectează cu nimic „brandul” românesc. Explicaţia pe care mi-a oferit-o a fost frustă: pe termen lung, în America nu poţi trăi din furat. La propriu. Poţi trăi din „învârteli” mai mult sau mai puţin legale, dar nu din furat pe faţă. Consecinţele sunt prea dure. Riscul, raţional vorbind, nu merită. Românul cu pricina e ţigan. Sau rrom, cum preferaţi. El îşi spune ţigan. Şi încă o dată, spre deosebire de Europa de Vest, ţiganii români sunt 

Z OO M

n Când vine vorba despre brandul românesc în SUA, ţuica s-ar cuveni să fie pe buzele tuturora

„interesanţi” pentru americani doar în mediile universitare. Ca ungurii. Nu râdeţi, că e logic. Mi-am făcut doctoratul la Indiana University, Bloomington – singura universitate din SUA unde se studiază România la nivel graduate sau post-graduate (master, PhD sau post-doctoral studies), singura universitate care organizează anual Romanian Studies Conference. Americanii interesaţi de România sunt, de bună seamă, interesaţi de conflict. Pacea, liniştea, nu sunt pasionante, academic vorbind. Nu publici cărţi spunând că totul e bine. Normalitatea plictiseşte, conflictul excită. Aşa se face că mulţi dintre americanii interesaţi – academic vorbind – de România şi de români, focusează pe tensiunile dintre români şi rromi, români şi unguri, ortodocşi şi homosexuali, etc.

… şi-apoi intervine „dacă-I musai, cu plăcere” Vorbă lui Sartre: „libertatea e necesitatea înţeleasă.” Asta e vestea bună. În măsura în care sunt recunoscuţi ca atare, românii au o bună reputaţie în America. Iar asta nu doar în mediile academice prin care obişnuiesc să mă învârt. (Nu demult, la o recepţie ţinută la un hotel 102 SINTEZA # 14, martie 2015

unde a „tras” până şi Regina Angliei – au şi profesorii de filosofie politică micile lor momente de răsfăţ – un profesor american care-i o legendă vie, James Caesar, de la University fo Virginia, m-a întrebat fără nicio umbră de ironie: „Cum se face că toţi românii sunteţi atât de deştepţi?” Mai cunoscuse doi români, amândoi profesori de filosofie politică: pe Aurelian Craiutu şi Costica Bradatan. Am bâiguit o explicaţie legată de supravieţuirea în comunism.) Am vorbit cu români care sunt taximetrişti, parchetari, ingineri, lucrează în construcţii sau sunt oameni de afaceri şi toţi mi-au zis acelaşi lucru: românii au o reputaţie bună în rândurile americanilor, la orice nivel. Că n-au încotro. Toţi vor să reuşească, că de aia au venit în America, or, ca să reuşeşti, trebuie să-ţi asumi regulile jocului. Do or die, vorba americanului. Aici nu mai încape mestotes. După valul de emigraţie de la începutul secolului XX (a se vedea filmul „Profetul, aurul şi ardelenii”, corect, istoric vorbind) care, identitar vorbind, a cam dispărut, a existat un val de români emigraţi la începutul anilor ’80, sub preşedinţia lui Jimmy Carter – majoritatea baptişti. Oameni de treabă, de bună seamă, pe care

n spre deosebire de Europa de Vest brandul românesc în State e, de voie, de nevoie, pe mâini bune

te puteai baza: nu fumau, nu beau, nu una-alta. De la un român care a fost chelner la o petrecere la Oprah acasă, ştiu că „menajera”, Paulina, era româncă baptistă şi singura care-şi permitea să urle la vedetă. Pur şi simplu nu ştia că e „vedeta”. A urmat valul de studenţi din jurul lui 2000. Ăştia fumau şi beau, dar erau şi, simplu spus, destupaţi la minte – înţelegeau că trebuie să faci pe ospătarul sau parchetarul, lăsând toate orgoliile deoparte, înainte de a ajunge acolo unde vrei să ajungi. Mulţi au ajuns, unii s-au mai poticnit pe la jumătate, foarte puţini s-au dat bătuţi şi au plecat acasă, unde lucrurile se pot rezolva „şi altfel”.

… Şi-apoi intervine ortodoxia Vă vine sau nu să credeţi, ortodoxia e „cool” în America! Copiii mei au descoperit asta la o Înviere, când a venit poliţia, în Missouri, speriată ca nişte oameni cu lumânări aprinse dau ocol bisericii la miezul nopţii. Au crezut c-a renăscut Ku Klux Klanul. După ce problema s-a lămurit, poliţiştii şi-au cerut scuze. Pe urmă a apărut mass-media, iar poza unui fiu de-al meu, c-o lumânare în mână, a apărut prima pagină a ziarului local. Îmbrăcat în alb, ca băiat de altar,

arăta ca un înger. Alte vremuri. Dar de atunci, toţi trei copiii sunt mândri că-s ortodocşi. În plus, ortodoxia prezintă şi nişte avantaje practice: de Crăciun, românii vor să fie liberi în Ajun, americanii în dimineaţa zilei de 25 decembrie, aşa că toată lumea e mulţumită când vine vorba de „libere”. La fel cu Paştele, chiar dacă se întâmplă să fie în aceeaşi zi, ceee ce e rar. Aşa că ortodoxia devine brand românesc în ochii americanilor – şi nu numai. Zilele trecute, la o altă conferinţă de Political Theory găzduită de noi, la University of Houston, un canadian cu mustăcioară de D’Artagnan, m-a întreabat dacă sunt român. Când numele de familie ţi se termină în „…escu”, nu e greu de ghicit. Da, sunt. Şi eu, mi-a zis el – în engleză. Vorbeşti româneşte? Nu! Bunicii mamei emigraseră în Canada la începutul anilor ’50 – aţi ghicit! pe motive de comunism – mama se căsătorise cu un francez, catolic, a cărui mamă era la fel de încăpăţânată ca soacra ortodoxă. Soluţia a fost să se căsătorească de două ori, o dată la catolici, o dată la ortodocşi. Copiii însă au fost botezaţi ortodocşi. D’Artanganul meu nu vorbeşte româneşte, dar vorbeşte engleză, franceză, italiană, greacă veche şi latină. Şi merge 103 SINTEZA # 14, martie 2015

săptămânal la bisercă. Cică vrea să viziteze şi Romania şi să înveţe limba română. Dacă aş fi avut o pălărie, mi-aş fi scos-o.

… şi-apoi intervine ţuica! La recepţia care a urmat, vorbind cu canadianul-francez-român, între două pahare de vin ne-am adus aminte de ţuică. Când vine vorba despre brandul românesc în SUA, ţuica s-ar cuveni să fie pe buzele tuturora. N-am întâlnit american care să spună, după ce-a gustat o ţuică bună, că preferă vodca. Am şi dovada, venită din Atlanta. Amicul român îi toarnă un păhărel de ţuică amicului american, dintr-o sticlă de apă minerală pe a cărei etichetă scria „Borsec”. (Pentru necunoscători, aşa se aduce ţuica în State – în sticle de plastic, fie de apă minerală, fie de Sprite. Nu de Cola, că nu seamănă la culoare) Americanul e încântat, dar are o nedumerire: „Când am fost la alţi români, am băut tot aşa ceva, dă-i zicea (cu pronunţia de rigoare) … Perla Harghitei!” Şi uite-aşa, ţuica devine şi ea, în ochii americanilor, parte din brandul românesc. Trebuie să fii „macho” să bei o ţuică întoarsă fără să clipeşti. A trebuit să ajung în America pentru a începe să apreciez o ţuică bună – şi

pentru a-l citi pe Marx. Viaţa e ciudată. Nu vă faceţi, aşadar probleme: spre deosebire de Europa de Vest, brandul românesc în State e, de voie, de nevoie, pe mâini bune. Aristotel spunea că virtuţile sunt şi ele „în mesotes”, între două extreme. Curajul, bunăoară, e între laşitate şi inconştienţă. Ţi-e frică, dar o poţi controla. Românii din America nu sunt nici îngeri, nici demoni, şi nici nu sunt perecepuţi la extreme. Şi dacă ar fi, până şi îngerii şi demonii învaţă să se controleze. Că în America, n-au încotro. Do or die. n Alin Fumurescu predă în cadrul Departamentului de Ştiiţe Politice la Universitatea Houston (SUA). A fost profesor asistent la Yale University. Are două masterate în filosofie, unul în Franţa şi altul în Statele Unite. Interesele sale de cercetare includ teoria politică modern, bazele gândirii politice americane, tranziţii spre democraţie, reprezentare şi autoreprezentare sau comunicare politică. În 2013 a primit American Political Science Association’s Leo Strauss Award pentru cea mai bună teză de doctorat în filosofie. Cel mai recent volum al său, Compromisul – O istorie politică şi filosofică, a intrat în top 25 de titluri academice de neratat în anul 2013 în SUA.

Z OO M

Nu suntem europeni de mâna a doua! Bernd Fabritius

ine înşală zboară!“ a fost sloganul cu care viaţa politică în Germania a început la debutul anului trecut. Presa germană, dar şi cea romană s-au grăbit să interpreteze această accentuare ca atac la adresa ţărilor UE, în raport cu care, la 1 ianuarie 2014, a intrat în vigoare libertatea circulaţiei forţei de muncă din Bulgaria şi România. Replica dată la această interpretare – nu la sloganul politic – nu s-a lăsat aşteptată. Suntem europeni de mâna a doua? - a fost una din întrebările cele mai frecvente auzite în acele zile. Şi în Germania, dar şi în România, părţile interesate nu s-au grăbit să citească sau să înţeleagă declaraţiile venite din partea politicienilor prin care se explica faptul că nicidecum acest slogan nu ţintea spre o anumită ţară, popor sau spre o etnie, ci era rezultatul unor demersuri venite de pe platforma autorităţilor locale care se trezeau, de exemplu, cu cereri pentru alocaţii pentru copii care erau prezenţi doar prin certificatele de naştere aduse de peste hotare din mai multe ţări, nicidecum numai din România sau din Bulgaria, şi care găseau drumul în afara ţării în satele de unde proveneau acele certificate. Au trecut săptămânile şi lunile, treburile s-au mai aranjat. 104 SINTEZA # 14, martie 2015

n considerăm România ca o ţară „tânără”, căreia îi acordăm un bonus fiindcă peste 40 de ani a stat într-o stare „îngheţată”, cu o societate incapabilă de a se dezvolta

Încercările de a diferenţia discursul politic au relevat foarte clar răspunsul la această întrebare: nici vorbă de o generalizare în sensul unor „Europeni de mâna a doua“ – cel puţin în percepţia publică în Occident. Desigur – există cazuri în care românii sunt subiecţi ai unor ştiri mai puţin favorabile în mass-media germană indivizi care mai fură, mai şmecheresc prin Germania sau cazurile unor gafe politice, dar nu putem să considerăm că este o regulă. Mulţi germani cunosc câte-un medic venit din România sau câte o infirmieră harnică. Deja în toamna lui 2014, acel slogan criticat şi interpretat era aproape uitat. Toţi germanii au privit cu mult interes la alegerile prezidenţiale unde – premieră în România şi în Europa – un candidat care nu provine din grupul majoritar al societăţii, ci dintr-o „etnie conlocuitoare“, un sas neortodox, şi-a făcut speranţe să acceadă chiar la Preşedinţia ţării. Multe din afirmaţiile şi polemicile regretabile de pe parcursul campaniei electorale din România au ajuns în Germania, unde parcă au fost luate chiar mai în serios decât în România. Atenţia Germaniei asupra României a devenit şi mai crescută după ce incidentele legate de votul din diaspora, chiar în ţările

de unde se aştepta o susţinere pentru candidatul minoritar, au devenit evidente. Este un consens general că România se va orienta către Europa în ceea ce priveşte valorile sociale şi normele politice. Aderarea NATO şi UE dovedesc astea. Avem speranţa că mulţi oameni care până acum au părăsit ţara din cauza corupţiei şi a situaţiei economice vor dori să revină în România şi, mai mult, că oameni care aveau de gând să părăsească din aceste motive ţara, vor renunţa să o facă pentru că s-au schimbat premisele. Politica faţă de minorităţi fiind un benchmark pentru gradul de civilizaţie a unei societăţi obţine în România de azi o nouă valoare. Alegerea lui Klaus Iohannis este un milestone în cultura politică a României, nu poate fi trecută cu vederea, debarasarea de structurile vechi, comuniste (atât în gândire, cât şi în politica guvernamentală) a fost grea pentru România, cu toate că cetăţenii şi-au dorit-o foarte mult. Dacă vorbim despre economie sau despre societate, nu avem voie să măsurăm România cu aceleaşi standarde pe care le folosim la analiza altor ţări care au de sute de ani o stabilitate economică şi norme sociale dezvoltate în timp.

Trebuie să acordăm României posibilitatea să-şi urmărească drumul propriu de dezvoltare şi maturizare; aceasta însă trebuie să vrea să îl parcurgă şi trebuie s-o facă vizibil pentru partenerii europeni. În general, considerăm România ca o ţară „tânără”, căreia îi acordăm un bonus fiindcă peste 40 de ani a stat într-o stare „îngheţată”, cu o societate incapabilă de a se dezvolta. Pe acest fond, Europa nu va condamna greşelile care s-au făcut în România, cum ar face-o în accepţiunea globală. Vedem România ca pe o ţară care, cu toate că are mulţi munictori şi ţărani, generează şi o intelectualitate considerabilă, care duce la creşterea reputaţiei ţării. Laureaţii Nobel din Banatul românesc sunt un exemplu, dar şi cercetătorii foarte calificaţi care se integrează perfect în companiile europene sau transatlantice. Societatea civilă românească se află pe o bază modestă, însă generează strategii de supravieţuire într-un mod inovativ şi capabil de metamorfoză. Aceasta este o calitate care caracterizează societăţi care fac trecerea de la o societate în curs de dezvoltare către o societate dezvoltată. Totodată, aceasta este şi un obstacol pe nivelurile mai înalte de dezvoltare, pentru că „lupta de supravieţuire zilnică“ consumă energii care lipsesc altundeva. 105 SINTEZA # 14, martie 2015

Cultura României se defineşte în mare măsură prin artele sale frumoase ai căror reprezentanţi sunt bine cunoscuţi în întreaga lume.

Revigorarea României din cinci perspective Generaţia tânără însă a dat publicului din Germania o lecţie de democraţie parcurgând sute de kilometri şi stând la cozi mai bine de 10 ore pentru a-şi exercita dreptul de a vota. Societatea românească alege un preşedinte dintr-o minoritate şi de altă religie decât cea predominantă dovadă clară a maturităţii democratice a societăţii şi a sfârşitului perioadei de tranziţie. Acum românii sunt văzuţi ca o şansă în Europa şi pentru Europa, iar preşedintele nou ales beneficiază de o solidă încredere. Locuitorilor României li se atribuie o mentalitate mai apropiată de cea a sudului Europei (italienească), dar sunt mai puşi pe treabă decât italienii. România este percepută ca o societate de la porţile Balcanilor, dar este mult mai modernă decât ţările din această regiune. Vedem progrese substanţiale în combaterea corupţiei şi în întărirea statului de drept. Constatăm apoi ca temerile de la începutul 2014 legate

de invazia lucrătorilor din România nu s-au materializat. Sunt mulţi români care au venit în Germania, dar ei sunt bine integraţi şi predomină ştirile pozitive legate de aceştia. Personal primesc tot mai des cereri din partea unor persoane din Germania de a mă însoţi în vizitele în România, deci vedem că există o curiozitate foarte constructivă. În consecinţă: nicidecum „europeni de mâna a doua“, ci o speranţă pentru Europa răsăriteană. n

Bernd Fabritius s-a născut la Agnita în 1965. A urmat cursurile Liceului Brukental din Sibiu. În 1984 a emigrat cu părinţii în Bavaria, la Waldkraiburg, unde bunicul matern se stabilise după ce a fost deportat din România în Uniunea Sovietică. În anul 2007, Fabritius a fost ales preşedinte al Asociaţiei Saşilor Transilvăneni din Germania. La alegerile din 2013 a candidat pe listele Uniunii CreştinSociale (CSU) din Landul Bavaria şi a obţinut un loc în Bundestag (Parlamentul Republicii Federale Germania). În prezent este membru al comisiei pentru afaceri europene din Bundestag şi raportor pentru România, Ucraina şi Republica Moldova.

Z OO M

Diaspora românească adună un număr impresionant de creiere Marcela Feraru

n Marea „invazie” a început odată cu facilitarea circulaţiei în spaţiul european, respectiv deschiderea negocierilor de aderare la UE

âteva milioane de români trăiesc în afara graniţelor. Ne-am dat bine seama la ultimele alegeri când au fost folosiţi pe post de „program electoral” - în lipsa de ceva mai bun – sau la ultimul referendum, când au umflat cvorumul cu sau fără ştiinţa lor. Din păcate, de aceşti români din străinătate, politicienii îşi aduc aminte din an în an sau chiar mai rar, pe principiul „ce pot face ei pentru mine” şi nu „ce pot face eu (politician) pentru ei”. Cei mai mulţi dintre emigranţi, milioane, conform unor statistici, n-au plecat din România de bine ce le era. Au lăsat în urmă uneori copii şi, în mod sigur, părinţi. Şi cea mai mare parte lucrează din greu în condiţii mult mai proaste şi în situaţii mult mai precare decât autohtonii. Pe lângă toate acestea, românii din diaspora trebuie să mai suporte şi greutatea unei imagini degradate şi degradante pe care mass media occidentală o vehiculează, cu ajutorul unei părţi a clasei politice, care şi-a făcut cal de bătaie din „pericolul” românesc. Pe scurt, istoria migraţiei românilor poate fi împărţită în câteva etape. Dacă în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului XX în Occident ajungeau mai degrabă cei înstăriţi fie la studii, fie trăind de pe urmă rentelor sau artişti atraşi de înflorirea culturală, primul val important s-a văzut imediat după război şi odată cu instaurarea comunismului. A fost o imigraţie a claselor superioare, că e vorba de intelectuali, universitari, aderenţi ai partidelor istorice, burghezi… Chiar dacă marea majoritate a trăit în sărăcie, şi-a păstrat un oarecare lustru, iar Occidentul a evitat să vorbească 106 SINTEZA # 14, martie 2015

despre aceşti evadaţi din infern, căci ar fi trebuit să recunoască existenţa infernului şi deci fie să ia măsuri fie să-şi etaleze ipocrizia. Un al doilea val important şi-a făcut apariţia odată cu înăsprirea regimului ceauşist, în anii 70-80. Era vorba fie despre dizidenţi, fie despre oameni care şi-au luat, pur şi simplu, lumea în cap în faţa noului obscurantism. Dacă dizidenţii cunoscuţi au făcut uneori prima pagină a ziarelor, despre cei mai mulţi nu s-a spus nimic şi ei înşişi au încercat să se integreze tăcut, fără mare vâlvă, în ţările de adopţie. „Securité oblige!”. Al treilea mare val s-a văzut imediat după revoluţie. În mare parte a fost o imigraţie economică, oameni plecaţi în căutare de mai bine şi care nu fuseseră destul de aventuroşi ca să facă această alegere în condiţiile dificile ale sfârşitului de regim ceauşist. Au fost oameni de toate categoriile sociale – de la studenţi şi persoane cu diplomă sau calificare până la pălmaşi care au început să abunde pe piaţa muncii în occident. Marea „invazie” a început odată cu facilitarea circulaţiei în spaţiul european, respectiv cu deschiderea negocierilor de aderare la UE (şi deci perspectiva aderării României) şi ridicarea vizelor. Zeci, sute de mii, milioane de români au început să sosească în ţările care pentru ei păreau mai uşor de integrat datorită înrudirii lingvistice: Franţa, Spania, Italia, Portugalia. Unii s-au oprit pe drum, în Germania sau Austria, alţii au aşteptat oportunitatea de a trece mai departe spre Marea Britanie. Contrar a ceea ce se vehiculează în Occident şi se crede probabil şi în România, printre aceştia există

un număr impresionant de creiere: informaticieni, doctori, ingineri… Există de asemenea un număr impresionant de români care muncesc pe brânci, în condiţii nu întotdeauna corecte. Mai prost plătiţi, uneori nedeclaraţi şi deci fără o acoperire socială – că este vorba despre asigurare medicală, şomaj sau pensie. Există însă şi o minoritate extrem de vizibilă şi extrem de supărătoare, care aruncă o lumină proastă asupra majorităţii tăcute a românilor din diaspora şi asupra României în general. Aceasta minoritate a început să sosească masiv la începutul anilor 2000. În proporţie covârşitoare este vorba despre rromi, dar nu numai. Iar problema are mai multe aspecte:

Problema de fond Rromii – ţiganii – au fost dintotdeauna un popor migrator. Plecaţi din nordul Indiei în primul mileniu, sunt urmaşi ai celei mai năpăstuite caste – „cei de neatins” (în greacă atigani înseamnă chiar acest lucru – de neatins). Ajunşi în nordul Africii, s-au despărţit în două branşe. Unii au plecat de-a lungul Mediteranei până la Gibraltar şi au urcat spre Spania, Franţa, Anglia – gitans, sau gipsy – alţii au urcat spre estul Europei, prin Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţ). În Ţările Române, prezenţa lor începe să fie semnalată prin secolele XIV-XV. Robi până în secolul al XIX-lea, aceştia au fost ţinuţi mereu la marginea societăţii, iar problema integrării lor s-a pus foarte târziu, după revoluţie. Între timp, odată cu deschiderea graniţelor, oportunitatea unei noi migraţii i-a făcut pe mulţi dintre aceştia să plece mai departe, spre Occident. Semnalez

aici şi o „emigraţie forţată” care a creat scandal în anii 90, când Vladimir Meciar, preşedintele Slovaciei, a decis să rezolve problema îmbarcându-i în chartere cu destinaţia Canada… De precizat că în 1995 şi profitând de neatenţia guvernului, s-a reuşit obţinerea la Consiliul Europei a denumirii de „rromi”. Sămânţa confuziei a fost astfel plantată. Cum spuneam, valul masiv al unei minorităţi vizibile şi supărătoare şi-a făcut apariţia la începutul anilor 2000. Şi când spun „minoritate”, mă refer la faptul că, indiferent de etnie, aceşti cetăţeni români sunt minoritari faţă de sutele de mii dacă nu milioane de alţi cetăţeni români care muncesc din greu prin cele strainătăţuri, dar care sunt stigmatizaţi la grămadă. Tabere insalubre aşezate la marginea oraşelor, spălători de parbrize cu cârpe înmuiate în zoaie la intersecţii – pe care bucureştenii îi cunosc foarte bine, dar cu care parizienii nu se pot deloc obişnuihoţi de buzunare şi parcometre, cerşetori peste care dai în faţa tuturor magazinelor, pe treptele obiectivelor turistice şi în toate staţiile de metrou, „cântăreţi” care populează ramele de metrou cu o frecvenţă aiurisantă (mai nou, nu e câte unul pe tren, ci câte unul pe vagon!) pentru a vorbi doar de partea vizibilă… La care se adaugă reţele de prostituţie – e drept, cele mai multe din Republica Moldova, dar fără îndoială şi din România.

Problema de formă Presa nu putea să rateze astfel de subiecte „zemoase”. Prin 20012002 când am ajuns la Paris, a fost pentru mine un adevărat şoc să văd că nu există jurnal televizat sau număr de ziar care să nu vorbească 107 SINTEZA # 14, martie 2015

pe larg şi bogat ilustrat despre această realitate. Sigur, Franţa are probleme mult mai grave - traficul de droguri sau de arme grele, însă acestea sunt mai puţin vizibile şi mai greu de filmat! Ambasada română renunţase să mai protesteze în faţa acestei reacţii viscerale a jurnaliştilor pentru care confuzia între rromi şi români fusese deja creată. Pentru a vă explica de ce această confuzie este atât de uşor de făcut în Franţa trebuie să fac o precizare: în Franţa, nu există distincţie între „cetăţenie” şi „naţionalitate”. Eşti cetăţean francez sau român – şi atât. S-a adăugat la această realitate extrem de vizibilă şi la această campanie de presă ambiţia electorală. În 2002 drapta revine la putere, iar Nicolas Sarkozy preia portofoliul de la Interne, cu intenţia precisă de a îşi construi drumul spre Elysée. Tema campaniei prezidenţiale din 2002 fusese aceea a insecurităţii şi, să ne aducem aminte, pe această tematică Jean Marie Le Pen a ajuns în turul doi în detrimentul candidatului socialist, Lionel Jospin. Există deja o mare sensibilitate a opiniei publice faţă de această tematică, şi ea a fost accentuată de extinderea cu primele 10 ţări din Europa de Est, urmată apoi de aderarea României şi Bulgariei. Nicolas Sarkozy a jucat încă din prima clipă cartea imigraţiei, şi cel mai uşor a fost să se folosească de imigranţii români, uşor de expulzat. Până la sfârşitul lui decembrie 2007, chartere încărcate cu romani au bătut drumul între Franţa şi România, alimentând statisticile Ministerului de Interne. Totuşi, trebuie precizat că o ameliorare semnificativă s-a produs în perioada guvernului Năstase. O vizită fulger la Paris şi o discuţie răspicată cu

Nicolas Sarkozy au permis atenuarea eploatării subiectului imigraţiei româneşti. Ambasada a devenit şi ea ceva mai reactivă, contracarând în măsura posibilului campania de presă. Lucrurile s-au agravat însă după 2006 când, în relaţiile franco-române, a intervenit o răceală evidentă. Vizitele la nivel înalt s-au rărit până la dispariţie, la fel şi cele ministeriale, iar ambasadă a intrat într-o nouă epocă de autism. Prin urmare, imaginea proastă pe care România şi românii o au în străinătate – şi în special în Franţa, zona pe care o cunosc şi despre care vă pot vorbi în cunoştinţă de cauză – vine pe de o parte de la o realitate ce nu poate fi contestată, pe de alta de la o totală lipsă de reacţie a autorităţilor române. Atât pentru a rezolva problema de fond, cât şi pentru a contracara dezlănţuirea din presă franceză. Ca să nu omit un aspect totuşi important, o parte din vină revine probabil şi puzderiei de asociaţii ale românilor din diaspora, incapabile să se federeze, să reacţioneze chiar ele, sau să se sustragă jocurilor politice după ce au fost inteligent infiltrate de unul sau altul dintre partidele politice de la Bucureşti. n Marcela Feraru este jurnalist, autoare şi realizatoare tv, a condus mai multe redacţii de ziare în România. Corespondent al televiziunii publice române la Paris. După 2002, a realizat mai multe documentare şi emisiuni pentru televiziune. Specializată în probleme de apărare. A realizat filme cu tematică istorică pentru canalele tv Histoire, Toute l'Histoire, France 3, Publique Sénat.

Z OO M

Imaginea românilor din Italia Elena Postelnicu

n Tabloul se completează în mod fericit prin contribuţia copiilor şi a tinerilor care studiază în scolile de diverse grade din Italia

ând ne gândim la românii din Italia, nu avem cum să uităm cutremurătorul episod Mailat din 2007, care a reușit, în numai câteva zile, să schimbe radical părerea localnicilor faţă de conaţionalii noștri care lucrau în Peninsulă. Atunci toţi au uitat sau... voit parcă nu au vrut să mai știe de femeile simple care îi îngrijeau pe bătrânii italieni sau pe copiii lor, femei care în niciun caz nu exprimau violenţă sau ură prin comportamentul lor. Din contră. Nu există persoane mai umile ca ele... Dar de atunci au trecut mai bine de șapte ani, iar situaţia - așa cum era de așteptat - s-a schimbat. Cât de cât în bine. Mai există mici cazuri de discriminare, nu de puţine ori, provocate chiar de compatrioţii noștri, dar oricum aceste cazuri sunt puţine. Și cum putem descoperi realitatea altfel decât încercând să-i întrebăm pe românii stabiliţi în Peninsulă, de cum au fost trataţi de gazde în parcursul lor în ţara în care trăiesc în prezent. „În cei 15 ani de când sunt în Italia, nu m-am simţit niciodată tratat diferit decât de foarte puţini italieni și aceasta s-a întâmplat doar până în momentul în care cunoașterea reciprocă a reușit să înlăture bariera de neîncredere iniţială” povestește George Lupașcu, scriitor și interpret de muzică populară și ușoară din Marino, un orășel de lângă Roma. „Nu m-au interesat și nici nu m-au afectat prea mult anumite aprecieri negative, venite din partea unor persoane cu vădite idei antiromânești pentru 108 SINTEZA # 14, martie 2015

simplul motiv că opiniile fondate pe principiul rasismului si al intoleranţei sunt vehiculate în general de persoanele ignorante, care reduc totul la ideea că între un emigrant și un delicvent se poate pune mereu semnul egal. Din fericire, nu am avut parte de un asemenea tratament, la aceasta contribuind în mod evident și maniera personală de comportare în societate, reușind astfel să schimb uneori radical modul de evaluare al românilor, chiar și la persoane care aveau anumite tendinţe șovine. Cred că foarte mult contează comportamentul personal, în toată această viziune distorsionată, care se face uneori la modul simplist și total eronat, atunci când se tratează de catalogare globală a comunitaţii românești, pentru că, de fapt, fiecare persoană poate contribui în mod pozitiv sau negativ la obţinerea unui calificativ colectiv, care mai apoi se regăsește și în maniera de apreciere individuală”. Și are dreptate George Lupașcu. Fiecare dintre noi, românii din Italia sau din orice alt stat, putem singuri să reprezentăm imaginea ţării noastre prin noi înșine. Asta desigur dacă vrem. La aceeași curiozitate a mea, Violeta Popescu de la Milano, care trăiește se 10 ani în partea de nord a Italiei mi-a mărturisit că nu a avut vreodată „vreun episod, un moment în care am simtit o discriminare ca strain, ca persoană rezidentă în Italia”. În anul 2008, Violeta Popescu a înfiinţat la Milano un Centru de cultură italo-român, centru în cadrul căruia organizează numeroase evenimente pentru conaţionalii noștri, dar și pentru italieni.

Românii din Italia consideră că se vorbeşte pozitiv despre ei Dacă în urmă cu câţiva ani, buletinele de știri erau dominate de informaţiile referitoare la compatrioţii care fură sau comit tot felul de infracţiuni, în prezent noi nu mai constituim un astfel de interes nici pentru presă, dar nici pentru public. „Despre imaginea românilor pot să spun că aceasta este relativ bună, cu excepţia anumitor episoade în care prin instrumentalizarea tendenţioasă de către mass-media italiană a unor cazuri în care au fost implicaţi conaţionalii noștri s-a aruncat o pată nemeritată de noroi asupra întregii comunitaţi românești” consideră George Lupașcu. O pată de noroi care a produs nenumărate răni, accentuând în urmă cu patru - cinci ani cazurile de discriminare faţă de compatrioţii noștri. Acum însă noroiul s-a transformat în mici granule. În prezent, în ciuda crizei, românilor li se recunoaște în general statutul de oameni muncitori, profesioniști, competenţi în domeniile în care activează. „Tot la capitolul imagine poate fi inclus și faptul că mulţi români au trecut de la statutul de angajaţi la cel de angajatori, iniţiind anumite afaceri în diverse domenii, cele mai multe în domeniul alimentar, al serviciilor și al construcţiilor, acesta din urmă fiind unul în care ni se recunoaște primatul în mod indiscutabil. Tabloul se completează în mod fericit prin contribuţia copiilor și a tinerilor care studiază în scolile de diverse grade din Italia, aceștia fiind apreciaţi ca modele de comportament și seriozitate în procesul formativ-

educativ. Dacă s-ar putea adăuga și o mai mare coeziune comunitară, faţă de cea în care ne găsim acum, atunci într-adevăr am putea spune că imaginea românilor s-ar bucura de o apreciere și mai mare, în raport cu cea pe care am cunoscut-o în primii ani, de când am ales calea imigrării”, completează punctul său de vedere scriitorul și cântăreţul George Lupașcu.

Autorităţile locale din Italia participă la evenimentele românilor În schimb, coordonatoarea Centrului cultural italo-român de la Milano menţionează că actiunile lor - conferinţe, dezbateri au avut, în ultima vreme, ca mesaj situarea comunităţii româneşti în Italia la nivelul imaginii sau implicarii acesteia în societatea italiană: „Prin faptul că la Milano avem un Centru Cultural Italo-Român, am intrat în contact exact cu această realitate locală, care însemna parteneri italieni si «imagine» a noastră, a românilor. Vorbesc de şcoli, biblioteci, fundaţii, universităţi până la primării sau alte instituţii locale. Colaboarea noastră este una foarte bună, pentru că ceea ce ne-am şi propus, a fost aceasta dinamizare a raporturilor românoitaliene prin prisma culturii, valorilor comune. La nivelul acesta, a ceea ce facem noi in zona Lombardiei, cu puţinele resurse umane şi materiale, aş putea spune că imaginea de care ne bucurăm este foarte bună. Avem evenimente unde sunt prezenţi primarii oraşelor respective, consilierii locali din domeniul culturii, profesori, directori de biblioteci şi pentru noi 109 SINTEZA # 14, martie 2015

Prezenţa numeroasă a românilor în Italia face ca infracţiunile cu autori români să pară frecvente în ochii publicului italian, în ciuda statisticilor autorităţilor italiene care afirmă contrariul”, Dana Manuela Constantinescu, ambasadorul României în Italia însemna un bilet de vizită relevant, întrucât dăm un semnal generic despre cine suntem, de unde venim şi care este potenţialul nostru. În toate aceste ocazii, legat de contactele cu italienii, am observat că depinde foarte mult de ceea ce noi transmitem. Cu cât cunoştintele noastre legate de valorile proprii culturale, legate de tradiţia şi istoria comună sunt mai temeinice, cu atât dobândim un capital de încredere ca imagine din partea italienilor. Şi reversul, fără o bază, fără un mesaj definit a ceea ce suntem, generează lipsa unei păreri obiective de ceea ce reprezentăm”.

Promotorii unei bune imagini sunt toţi românii Și în înșiruirea noastră de exemple ajungem tot la ideea de bază că imaginea se face prin noi înșine. În primul rând, promotorii acestei imagini sunt toţi românii

care în mod temporar sau definitiv au ales să traiască într-o altă ţară. Imaginea porneşte deja de la acest nivel. Un român este purtător - fără să conştientizeze poate acest lucru foarte tare - al unei tradiţii, culturi, mentalităţi, al Ţării de unde vine. Apoi, desigur există suportul de imagine venit dinspre instituţiile menite să aducă o contribuţie în aceasta direcţie: consulate, ambasade, institute culturale. Aici este vorba deja despre strategii culturale, anumite politici culturale de imagine explica Violeta Popescu completând totuşi că, în zona lor, în regiunea Lombardia, Consulatul General al Romaniei de la Milano, prin intermediul consulului general George Bologan, se implică în câmpul diplomaţiei culturale şi al parteneriatului cu instituţiile locale. Cum era și firesc, am vrut să aflu, pe lângă părerea românilor faţă de imaginea din Italia și pe cea a autorităţilor române de la Roma. A avut amabilitatea să îmi răspundă la două întrebări ambasadorul României în Italia, Dana Manuela Constantinescu: - Reporter: Cum este în prezent, după părerea dumneavoastră, imaginea românilor în Italia?

- D.C.: Lucrătorii români sunt percepuţi în Italia drept oameni foarte muncitori, foarte dedicaţi domeniului în care activează: vorbim despre asistente familiale, lucrători în agricultură, construcţii, restaurante - într-o proporţie mai mare, dar și de medici, ingineri, profesori, antreprenori - e adevărat într-o proporţie mai mică. Despre toţi aceștia primim în mod constant un feedback pozitiv, atât din partea angajatorilor 

Z OO M

Transilvania în politica României: de la Burebista la Iohannis (cu escală pe Aeroportul „Avram Iancu”) n ambasadorul României în Italia, Dana Manuela Constantinescu

italieni, cât și în cadrul întâlnirilor cu autorităţile și politicienii italieni. Pe de altă parte, prezenţa numeroasă a românilor în Italia face ca infracţiunile cu autori români să pară frecvente în ochii publicului italian, în ciuda statisticilor autorităţilor italiene care afirmă contrariul, iar problemele legate de cerșetorie, prostituţie, dificultăţi în integrarea romilor să capete o vizibilitate nedorită în massmedia italiană. În plus, ne mai confruntăm cu un fenomen greu de gestionat la nivel de autorităţi românești în Italia. Este vorba despre situaţia celor care vin să își caute un loc de muncă în Italia și sunt pregătiţi să accepte orice fel de condiţii de muncă, inclusiv la negru, expunându-se unor riscuri și abuzuri din partea angajatorilor italieni sau a intermediarilor români de rea-credinţă. Aceste situaţii în care lucrătorii cedează de bunăvoie drepturile garantate pe plan european vulnerabilizează imaginea lucrătorului român în Italia în ochii angajatorilor. În același timp, o creștere a numărului de cazuri extreme, favorizate de acest fenomen, pune o presiune extraordinară pe reţeaua noastră consulară. De aceea suntem foarte bucuroși acolo unde găsim sprijin în teritoriul italian din partea asociaţiilor românești sau din partea consilierilor români aleși în administraţia italiană. Mai multe voci care să reflecte cantitatea și calitatea românilor din Italia sunt binevenite și reprezintă un sprijin real pentru ambasadă. Din păcate se înregistrează un interes insuficient al românilor din Italia faţă de politica din ţara-gazdă, 110 SINTEZA # 14, martie 2015

deși legislaţia europeană prevede drepturi în acest sens pentru cetăţenii comunitari, în speţă dreptul de a alege si a fi ales în cadrul alegerilor locale si al celor europene. Această implicare redusă, favorizată și de legislaţia italiană care prevede inregistrarea voluntară, si nu automată, a cetăţenilor comunitari pe listele electorale, reduce din șansele cetăţenilor români de a avea un cuvânt în elaborarea de politici care în multe situaţii îi vizează în mod direct. În plus, se pierde ocazia de a crea în societatea italiană imaginea unei comunităţi româneşti active, vocale şi puternice, care îşi apără drepturile şi îşi promovează ţara de origine. - Cazurile de discriminare faţă de cetăţenii români s-au micşorat comparativ cu anul 2007, când a avut loc episodul Mailat?

- Prezenţa a peste un milion de români în Italia înseamnă că aceștia trăiesc o viaţă bună aici, înseamnă că italienii și Italia sunt mai primitori decât alte state europene. În plan politic, contactele bilaterale frecvente au, pe lângă interesele politice si economice, rolul de a menţine un dialog cu autorităţile locale, de a ne ţine la curent cu situaţiile de actualitate legate de prezenţa românească în Italia. Declaraţiile izolate ale unor politicieni poziţionaţi la extremele spectrului politic și dornici de publicitate cu orice chip sunt sancţionate pe loc de publicul și mass-media italiană. Rolul misiunilor diplomatice este acela de a garanta drepturile şi interesele colective ale propriilor cetăţeni de abuzurile autorităţilor,

ceea ce nu este cazul în Italia. La nivel individual, cine nu își poate convinge angajatorul să legalizeze raportul de muncă trebuie să se adreseze în primă instanţă autorităţilor italiene. În cazul unei lipse de reacţie din partea acestora, trebuie sesizată Ambasada, în particular biroul Atașatului pentru probleme de muncă. Frecvent ducem campanii de informare cu privire la drepturile sociale ale românilor în calitate de cetăţeni europeni activi pe piaţa muncii, iar primul demers în combaterea exploatării este unul personal, de a nu accepta un loc de muncă în condiţii incerte, responsabilitate ce revine fiecăruia. Întrucât există o confuzie în spaţiul public între discriminare, rasism și xenofobie, am să mă refer și la acestea din urmă. Fiecare cetăţean român care se consideră victima unui act de acest tip este obligat în primul rând să sesizeze carabinierii şi UNAR, autoritatea italiană împotriva discriminării. Aceasta este prima instituţie care dă un verdict referitor la natura discriminatorie sau xenofobă a unui gest sau a unei declaraţii. Pe de altă parte, xenofobia nu se manifestă exclusiv în cadrul comunităţii-gazdă, în cazul de faţă cea italiană, ci și în rândul comunităţii oaspete, cea românească. Tot la capitolul xenofobie putem încadra și o eventuală afirmaţie și anume aceea că italieni sunt rasiști. Ea este falsă tocmai prin caracterul generalizator și este contrazisă de prezenţa în Italia a celei mai mari comunităţi românești de peste hotare. n Elena Postelnicu este corespondent Radio România în Italia.

Sorin Mitu

entru România, din 1918 încoace, Transilvania a fost o podoabă numai bună de pus în vitrină. Nu atât pentru a fi arătată străinilor – deoarece, la modul declarativ, nouă nu ne place să ne vindem ţara. Ci în primul rând pentru a contribui la fortificarea orgoliului nostru naţional, afectat mereu de o imagine de sine negativă. Prin calităţile sale intrinseci, prin poziţionarea sa în Europa, prin peisajul specific, prin istorie, tradiţii şi alte resurse simbolice, Transilvania are multe de oferit României, în vederea completării fericite a unui profil de ţară. Orice specialist în advertising are la îndemână o paletă foarte largă de opţiuni, dacă este plătit să vândă imaginea acestui colţ de lume, într-un mod cât mai profitabil. Pe mine, ca om care iubesc acest loc, care îi aparţin şi care consider, în egală măsură, că acesta îmi aparţine, mă cam enervează să-i văd imaginea scoasă în acest fel la mezat, pe motiv că trăim în minunata epocă a comunicării şi, dacă nu eşti în reţea, nu exişti. Nu vreau să văd Transilvania pe Facebook – şi ăsta e unul dintre motivele pentru care nu îmi fac cont –, deşi e limpede că 111 SINTEZA # 14, martie 2015

multă lume postează la greu imaginile iconice ale ţinutului de peste păduri, le dă like-uri şi le sharuieşte, cu frenezia veselă şi tâmpă specifică interacţiunilor virtuale.

Transilvania 3 în 1: occidentalism şi diversitate După toate probabilităţile, cel mai preţios dar oferit României de Transilvania este aşezarea ei ceva mai la apus. Mai la apus faţă de Dorohoi şi Călăraşi (Bucureştii sunt totuşi situaţi cu aproape două minute longitudinale mai la Vest decât Târgu Secuiesc), dar e bine şi atâta, dacă nu suntem traversaţi de Alpi şi nu avem ieşire la Atlantic sau măcar la Adriatică... Fără îndoială, românii (nu chiar toţi, dar asta-i situaţia) se identifică prin confesiunea lor ortodoxă, ceea ce îi face răsăriteni. Lucru pe care l-a sesizat – cu mare sagacitate, ce să spun – şi regretatul Huntington. Românii apreciază, de asemenea, atunci când e cazul, pitorescul balcanico-oriental, mai ales sub raport estetic, începând cu Mateiu Caragiale şi terminând cu Ion Barbu, Eugen Barbu sau Mircea Cărtărescu. Le place uneori să se vadă (şi chiar să se legene) ca o punte între Orient şi Occident, imagine pe care au

cultivat-o cu sârg şi alţi balcanici sau central-europeni. Dar totuşi, de fiecare dată când dinspre Răsărit se profilează ameninţători sciţii, tătarii, sovieticii sau omuleţii verzi ai lui Putin, românii se întorc cu faţa spre Occident, spre Roma, Paris, Bruxelles ori Washington. Iar Transilvania şi punctul de frontieră de la Nădlac (pe unde ne vin şi gazele din Marea Nordului) redevin, în asemenea situaţii, legătura noastră epidermică cu Europa, cordonul ombilical menit să ne salveze de barbaria răsăriteană, care nu ne mai place. Al doilea dar special pe care Transilvania îl oferă zilnic patrieimume române este diversitatea ei culturală – „multiculturală”, cum se spune astăzi, pentru a aplica o etichetă ideologică unei realităţi vechi de când lumea. Dar acest cadou, chiar dacă nu este unul otrăvit (decât pentru unii), implică o serie de provocări şi responsabilităţi speciale. Convieţuirea cu alţii, în mediu concurenţial, te obligă la mai mult şi, dacă reuşeşti să faci faţă situaţiei, te ajută să evoluezi, îţi oferă şi alte modele, te mai scoate din iluzia autoreflectării narcisiste în oglinda propriului specific naţional. Diversitatea poate să genereze însă 

Z OO M

şi dificultăţi majore, după cum tot vedem în lumea de astăzi, dacă nu reuşeşti să te înţelegi în condiţii civilizate cu partenerul tău de multiculturalism. Iar vina pentru această situaţie poate să fie doar a uneia dintre părţi (dar care să fie aceasta?), a amândurora (cel mai frecvent, pentru că niciunii nu suntem sfinţi), iar uneori chiar a unor conjuncturi externe sau a unor terţi. Aşa ceva s-a întâmplat atunci când Antanta şi americanii au câştigat Primul Război Mondial, ceea ce le-a permis românilor să-şi valorifice avantajul demografic, sau atunci când Hitler, Mussolini şi Stalin au redesenat de câteva ori frontierele externe ori chiar pe cele interne, administrative, ale Transilvaniei. Transilvania despre care vorbim noi astăzi, dominată numeric de români şi considerată parte a unei Românii care ar fi existat dintotdeauna, nu este însă decât una dintre suprafeţele lucitoare ale unui diamant multifaţetat. Istoriceşte vorbind, această provincie îndepărtată şi pitorească a Europei are o structură similară cu cea a unui pliculeţ de cafea solubilă: Transilvania a fost şi mai este încă, la nivelul memoriei istorice, o entitate 3 în 1 (cel puţin), fiind considerată o vatră strămoşească, un leagăn şi o patrie, în egală măsură, dar în modalităţi profund diferite, de către români, maghiari şi saşi. Maghiarii sunt încă prezenţi, în număr semnificativ, în munţii păduroşi ai Secuimii, ca şi în câteva oraşe cu clădiri în stil eclectic sau Sezession, edificate în timpul regimului austroungar (din păcate – ar putea comenta, cu siguranţă, câţiva glumeţi mai siniştri de pe net, chiar dacă să spui aşa ceva nu e frumos şi e politically incorrect). Saşii, în schimb, plus şvabii bănăţeni, ei chiar nu mai sunt, aproape deloc. Doi laureaţi ai premiului Nobel, Herta Müller şi Stefan Hell, ieşiţi din rândurile celor pe care tocmai i-am amintit, se numără printre cei care au lăsat Banatul în urmă. Până de curând, saşii ardeleni nu mai erau reprezentaţi în patria lor transilvană, aproape în exclusivitate, decât de umbrele strămoşilor care au ridicat cândva burgurile de piatră ale Transilvaniei. Iar în locuinţele lor părăsite s-au aşezat adeseori alţi concetăţeni de-ai noştri, de limbă 112 SINTEZA # 14, martie 2015

romanes – care au hălăduit şi ei de multe secole prin Transilvania, alături de noi, câştigându-şi traiul amărât ca spălători de aur, ursari, lingurari sau spoitori (uneori şi ca ciorditori, afirmă unele documente săseşti medievale, dar să nu le luăm în seamă, sunt tendenţioase: cam aşa ceva spuneau şi despre valahi). Însă din toamna anului 2014, o ironie extraordinară a istoriei a permis propulsarea unui burgmeister sibian – aidoma rachetelor interplanetare proiectate cândva de sasul Hermann Oberth – în fotoliul prezidenţial de la Bucureşti. Asta, da, revanşă istorică!

Baci ardeleni la Bucureşti În acest fel, Transilvania a ajuns să dea pentru întâia oară României un adevărat şef de stat, în persoana unui reprezentant al celei mai „apusene” componente ale sale (dacă nu îl socotim şef de stat şi pe dr. Petru Groza, preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale între anii 1952-1958, când statul român era condus însă, de facto, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de prim-secretar al PMR). Ce şi-au spus românii: dacă tot este să nu mai fie un mitíc, atunci să fie chiar sas, ca să ştim de-o treabă! Dacă bunul Dumnezeu are cumva, în Ceruri, un departament care se ocupă cu problemele Transilvaniei, atunci e limpede că de acolo a fost influenţat rezultatul alegerilor prezidenţiale, cel mai probabil prin intermediul românilor din diaspora şi, posibil, cu sprijinul discret al Preafericitului Daniel. Inspirată de porunca divină, care le-a cerut românilor, încă o dată, să se lepede de fanariotism şi de bacşiş, România s-a întors din nou cu faţa spre Soare-Apune şi a rugat Transilvania să o miluiască cu un preşedinte, din cea mai neaoşă stirpe dacică şi carpatină. După cum specialiştii în istoria istoriografiei ştiu prea bine, iar publicul larg nici nu are habar, saşii au afirmat încă din secolul al XVII-lea, sus şi tare, că ei sunt adevăraţii urmaşi ai dacilor şi cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Aşa că, în lumina acestei vechi tradiţii istorice, preşedintele Iohannis poate fi considerat, fără probleme, succesorul legitim – şi, să sperăm, la fel de glorios – al lui Burebista şi Decebal. Rămâne de văzut cât de frumos vor cânta poeţii dâmboviţeni domnia lui

Z OO M

peste veacuri, în condiţiile în care cam toţi ardelenii care au avut ocazia să guverneze pe la Bucureşti, până acum doar în calitate de prim-miniştri, nu au reuşit să lase o impresie prea grozavă printre urmaşii ciobanului Bucur (sau ai altor ciobani, cu nume de origine cumană, dar cu gândire mioritică). De regulă, premierii transilvani au reuşit să îi enerveze pe bucureşteni (şi nu numai pe ei, până la urmă), cu apucăturile lor mai domoale, mai puţin agitate, de oameni de la munte. Plusul lor de consecvenţă, moderaţie sau seriozitate (doar o picătură, să ne înţelegem, n-au dat nici ei pe dinafară, că doar de la Râm ne tragem cu toţii, în pofida unor diferenţe şi stereotipii regionale) se pare că i-a făcut antipatici. Aşa a păţit Victor Ciorbea (care le-a fost bucureştenilor şi vornic de târg), despre care se spune că ţinea şedinţe de guvern interminabile, spre disperarea miniştrilor săi; sau Emil Boc, acuzat că n-a ieşit din cuvântul baciului-senior constănţean, cu o cuminţenie inspirată parcă din filosofia lui Blaga. Ce să mai spunem despre Iuliu Maniu, care nu s-a înţeles nici cu liberalii bucureşteni, nici cu Carol al II-lea şi pe care comuniştii l-au socotit cel mai periculos inamic politic, motiv pentru care i-au şi făcut de petrecanie până la urmă, deşi nu era decât un bătrânel venerabil. În mod curios, Alexandru Vaida-Voevod a scăpat ceva mai ieftin, murind în 1950, în arest la domiciliu. El a fost unul dintre politicienii ardeleni care, după 1918, îi va judeca pe regăţeni în termenii cei mai aspri, afirmând, printre altele, că „unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, dincolo, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim precum cei de aici: un morman de mizerie bucureşteană! Aici te afli în mizerie, nu eşti nici măcar în Balcani, ci în Asia!” Petru Groza a făcut şi el o figură aparte la Bucureşti, de data aceasta printre ceilalţi bandiţi din guvernele comuniste, cu trecutul său de ministru burjui şi cu apucăturile sale sibarite, de profitor cinic al democraţiei populare. L-aş mai putea adăuga aici, doar ca să lungesc astfel o listă de altminteri foarte scurtă, pe Mihai Răzvan Ungureanu, care a făcut de asemenea notă discordantă în masa

n „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici” – scria cândva Eminescu

politicienilor dâmboviţeni, măcar prin calibru intelectual, motiv pentru care nu a rezistat în fruntea guvernului mai mult de 78 de zile. Desigur, el este cât se poate de moldovean (chiar dacă unul total lipsit de acşient), dar numele său de familie indică, fără putinţă de tăgadă, origini ardeleneşti. Pe deasupra, ştie şi ungureşte!

Iancule mare... Pe când scriam de zor la acest articol, parcă tocmai pentru a ilustra în modul cel mai elocvent locul pe care îl ocupă Transilvania în politica de la Bucureşti, parlamentul României mi-a sărit în ajutor, oferindu-mi una dintre pildele sale nemuritoare. Am aflat, aşadar, că a doua zi după ce românii tocmai îl sărbătoriseră pe Dragobete, Camera Deputaţilor l-a înaintat pe Avram Iancu la gradul de Erou al Naţiunii Române, cu o zdrobitoare majoritate de voturi. Se pare că doar UDMR-ul s-a abţinut de la vot, exprimându-şi nu ştiu ce dubii şi ratând astfel şi el ocazia de a-şi vedea de treabă, într-o materie care, după umila mea părere, chiar nu avea ce să caute pe agenda de lucru a unui for legislativ dintr-o ţară europeană. Avram Iancu este, cu adevărat, pentru mulţi români, printre care 113 SINTEZA # 14, martie 2015

Dacă nutresc şi politicienii un simţământ pentru Iancu, e foarte bine, să meargă şi ei la Ţebea, să se închine, dar nu atunci când sunt ziariştii cu reflectoarele pe ei, la parastase mediatice, ci doar atunci când simt ceva, dacă simt, în adâncul sufletului. Iar dacă sunt cu adevărat patrioţi, să-şi arate patriotismul făcând ceva util pentru România contemporană, şi nu pentru strămoşii de alaltăieri, care nu au nevoie chiar deloc de politicienii de astăzi”.

am onoarea să mă prenumăr, cel mai drag erou naţional, o figură care nu se va şterge atât de uşor din memoria noastră istorică. Poate chiar niciodată, aşa după cum spun cântecele naţionale, deşi astăzi nimeni nu prea mai gândeşte pe termen atât de lung. De asemenea, pentru mulţi maghiari – de astăzi sau chiar din timpul revoluţiei de la 1848 – el a fost şi este eroul românilor şi poate fi privit cu respect din acest motiv, chiar dacă maghiarii, ca naţiune, îşi au, desigur, proprii lor eroi, dintre care unii s-au luptat cu moţii lui Iancu. Şi englezii au ars-o pe rug pe Ioana d’Arc, dar acesta nu este un motiv pentru ca astăzi să mai aibă ceva de împărţit cu francezii. Iar dacă există şi cetăţeni care nu îi respectă pe Iancu, pe Kossuth sau pe Fecioara din Orléans, fie ei maghiari, români sau englezi, aceasta este problema lor personală şi, până la urmă, au şi ei dreptul la opinie şi la liberă exprimare, inclusiv în această chestiune, ca în oricare alta. Desigur, m-aş bucura să şi-l exercite cu decenţă, pentru că nu este neapărată nevoie să ne batem joc zilnic de profetul Mahomed sau de oricine altcineva, doar ca să ne aflăm în treabă. Dar, repet, până la urmă, aceasta este o chestiune de opţiune personală, pentru că eroii naţionali, ca şi zeii, 

Z OO M

sunt adoraţi în devălmăşie. Ei fac obiectul credinţelor sau necredinţelor noastre, ale tuturor, şi nici o instituţie pământeană nu are dreptul să ne explice cum să credem, cum să iubim sau cum să urâm. Şi cu atât mai puţin să ne impună acest lucru printr-o lege! Cu atât mai mult, parlamentul de astăzi al României, o instituţie creditată în sondajele de opinie cu o rată de încredere de nouă procente şi de la care aşteptăm cu totul altceva decât lecţii de patriotism şi declaraţii patetice, chiar ar fi fost mai bine să-l lase în pace pe Avrămuţ al nost’ şi să-şi vadă de mizeriile sale politice cotidiene. Ar fi fost de o mie de ori mai potrivit să permită începerea urmăririi penale în cazurile atâtor infractori prezumtivi pe care i-a protejat, decât să întineze memoria unui personaj care chiar este drag multor români, bălăcărindu-i numele prin sălile bântuite ale palatului lui Ceauşescu. Este ruşinos că aceleaşi mâini care au votat de atâtea ori hotărâri mai mult decât discutabile s-au găsit acum să se ridice în cinstea lui Iancu, ca să se mai spele de păcate.

... bravule tare „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici” – scria cândva Eminescu, alt personaj angajat fără voie în reclamele electorale ale unor indivizi care n-au mai citit un vers de pe băncile şcolii primare. Nu vreau să exprim opinii partizane într-un caz care priveşte întreg parlamentul României şi nu am nimic de împărţit cu politicienii liberali de astăzi, pe care i-am votat în destule rânduri, în diferitele lor întrupări partinice, electorale şi ideologice. Dar dacă tot v-aţi vârât ca musca în lapte în zerul nostru ardelenesc, ar fi bine să vă reamintiţi că ipochimenii pe care Eminescu îi soma să-i mai lase pe strămoşi în pace erau tot politicieni liberali, chit că respectivii, cel puţin, au trăit şi au activat într-o epocă de frumoasă dezvoltare a României: „Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul?” Nu a fost suficient că Gheorghe Funar l-a înălţat pe Iancu în vârful unui monument atât de dizgraţios, încât a ajuns să fie luat peste picior până şi de Corneliu Vadim Tudor, care spunea că, în acest fel, fostul său coleg de partid şi-a bătut joc de clujeni? 114 SINTEZA # 14, martie 2015

115 SINTEZA # 14, martie 2015

Chiar era necesar să i se ridice încă un piedestal asemănător, şi nu din bronz, ci din cuvinte goale şi din articole legislative? Credeţi-mă, vă rog, pe baza brumei de competenţă pe care oi fi având-o ca modest istoriograf al Transilvaniei, că lui Iancu, aşa cum îl cunoaştem din mărturiile vremii sale, nu i-ar fi plăcut nici să-şi vadă statuia cocoţată pe stâlp şi nici numele vânturat prin gazete. Nu i-ar fi plăcut să fie nici nume de aeroport şi nici de sucursală bancară. Şi pentru că şi noi, ardelenii, putem să glumim cu cele sfinte (inclusiv dacă sunt ale noastre, nu doar ale altora), fără să le scoatem însă din suflet, amintesc aici că un amic istoric, mare cunoscător şi preţuitor al trecutului românilor ardeleni, îmi spunea că s-a mirat foarte când a aflat că unitatea de pompieri clujeană a primit şi ea numele lui Iancu: el ştia că acesta obişnuia mai degrabă să pună foc, decât să stingă incendiile... În orice caz, ştim sigur că Iancu a refuzat să se întâlnească până şi cu Franz Joseph, cu drăguţul de împărat, când acesta a venit în vizită în Apuseni. Şi împăratul de la Viena chiar era cineva! Ne putem imagina cam ce părere ar fi avut despre lacrimile patriotice ale deputaţilor de astăzi! I-ar fi plăcut lui Iancu – şi dovadă stau şi faptele şi vorbele lui, atâtea câte ni s-au păstrat transmise în scris – să vadă un Ardeal în care românii sunt trataţi în mod echitabil, se bucură de drepturi politice, au scăpat de sărăcie şi trăiesc în pace şi bună înţelegere cu fraţii lor maghiari din Transilvania, aşa cum i-a numit mereu pe aceia cu care s-a şi bătut, dacă a fost cazul. Chiar nu este nevoie să-l glorifice nimeni pe Avram Iancu în parlamentul de la Bucureşti, într-un oraş în care el n-a pus piciorul niciodată. El este erou, în primul rând pentru moţi, pentru ardeleni şi pentru toţi românii, la Vidra, la Zlatna, la Cluj, la TârguMureş, la Blaj, la Alba, la Abrud, la Câmpeni sau la Ţebea, peste tot unde amintirea chiar i se mai păstrează în inimile oamenilor, şi nu în texte meşteşugite.

... cu noi să fii! Fără îndoială, Avram Iancu nu este doar al ardelenilor, ci al tuturor românilor. Dar, ca orice erou, el este „al nostru”, al societăţii civile, al oamenilor de rând şi al istoricilor. În

niciun caz nu este al politicienilor, care nu au voie să intre cu bocancii pe terenul sensibil al memoriei colective şi cu atât mai puţin să ne-o confişte. Dacă nutresc şi ei un simţământ pentru Iancu, e foarte bine, să meargă şi ei la Ţebea, să se închine, dar nu atunci când sunt ziariştii cu reflectoarele pe ei, la parastase mediatice, ci doar atunci când simt ceva, dacă simt, în adâncul sufletului. Iar dacă sunt cu adevărat patrioţi, să-şi arate patriotismul făcând ceva util pentru România contemporană, şi nu pentru strămoşii de alaltăieri, care nu au nevoie chiar deloc de politicienii de astăzi. Ei merită recunoştinţa generaţiilor viitoare, dacă acestea mai sunt în stare să le-o arate, dar nu pot intra în atenţia politicienilor şi parlamentarilor, decât dacă aceştia se manifestă în calitate de persoane private. Dacă, prin absurd, asemenea aspecte ar intra în aria de competenţă a politicului, ar fi mai utilă adoptarea unei legi prin care parlamentarilor să li se interzică gestionarea trecutului, fiind îndrumaţi, totodată, să se ocupe cu administrarea prezentului, un domeniu în care li s-au atribuit într-adevăr nişte responsabilităţi importante, pe care ar face bine să le onoreze. Când Transilvania s-a măritat cu România, i-a adus acesteia ca zestre o bogăţie nesfârşită de bunuri simbolice: eroi, tropisme geostrategice, geografii culturale, tradiţii, valori, atitudini morale.... În politica unei ţări democratice însă, ea nu poate furniza decât nişte contingente de alegători oarecare, cu un profil care se topeşte până la urmă în medii statistice, precum şi câţiva indivizi mai deosebiţi ieşiţi din rândurile acestora, cu calităţile şi defectele lor omeneşti, sortiţi uneori – să sperăm, cât mai des, pentru că e reconfortant să credem în ai noştri – să conducă întreaga ţară. Ca şi locurile în care s-au născut, oamenii aceştia – aşa cum spunea, nu demult, unul dintre ei – au totuşi un stil al lor, specific şi diferit. Fiecare cu stilul lui...n

Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului. Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj.

Z OO M

Primele impresii despre Bucureşti. Toamna, 1973 Claude Karnoouh

a începutul lunii septembrie 1973 soseam în România pentru a începe studiile mele de teren în Maramureş, dar a fost nevoie să aştept în capitală actele necesare pentru a putea locui timp de nouă luni la un localnic, să găsesc soluţii legale pentru a vărsa indemnizaţiile de cercetare compatibilizate cu Academia Română, să deschid un cont la CEC, să urmez toate formalităţile administrative, care să îmi permită obţinerea unui document provizoriu de identitate şi diversele autorizări care să îmi permită să plătesc combustibilul pentru autoturism şi camerele de hotel la preţul plătit de cetăţenii români. Am folosit această perioadă, prevăzută iniţial să dureze o lună, dar care s-a prelungit cu încă una din cauza unei crize de alergie pe cât de inopinată, pe atât de violentă, pentru a lua cursuri de iniţiere în limba română de la un profesor particular. În această perioadă l-am cunoscut pe Jean Bernabé, un personaj puţin cunoscut la acea vreme, ascet şi sybarit, un spirit filosofic de talent şi un antropolog imaginativ venit din Gand, un flamand francofon, fin şi subtil şi, last but not least, mare amator de patiserie; avea darul de a găsi ici-colo mici locuri unde se făceau prăjituri delicioase, în special millefeuilles cremoase cu gust de vanilie. Ne-a făcut cunoştinţă Irina Nicolau în biroul ei de la Institutul de Folclor şi ne-am simpatizat aproape imediat. În acelaşi birou şi graţie lui Bernabé, l-am cunoscut pe Rik Pinxten, în acea vreme asistent la departamentul de filosofie la Universitatea din Gand, venit in vizită la Bucureşti pentru 116 SINTEZA # 14, martie 2015

a-l întâlni pe Noica. Mai târziu, a devenit fondatorul şi directorul departamentului de antropologie filosofică şi culturală a Universităţii Gand. Astfel, conivenţa profesională născută la Bucuraşti se transformă într-o profundă prietenie care dăinuie şi azi, când amândoi suntem deja pensionari. După o remarcabilă cercetare legată de morţii din Oltenia, Jean Bernabé s-a orientat spre psihologia practică, cea care a devenit profesia lui. Dar, spre tristeţa noastră, el s-a stins de tânăr, câţiva ani mai târziu, la 40 de ani, din cauza unui anevrism, lăsând în urma lui o văduvă şi doi copii minori. Împreună cu el mi-am petrecut serile bucureştene pentru că, în afară de câteva rare ocazii în care mergeam la una sau două cunoştinţe comune, majoritatea colegilor noştri evitau relaţiile cu străinii. De altfel, în afara relaţiilor profesionale, nu cunoşteam amical şi familiar decât pe Magda Vulpe (fiica cea mică a lui Sextil Puşcariu, căsătorită cu arheologul Alexandru Vulpe, astăzi membru al Academiei Române), un remarcabil şi admirabil dialectolog împreună cu care ar fi trebuit, mai târziu, să traduc poezie culturală şi pe Mihai Pop care, după ce a fost mentorul meu, mi-a devenit prieten, chiar un frate mai mare care mi-a împărtăţit fără rezerve cunoştinţele sale din domeniul etnografiei şi mi-a dat subtile sfaturi practice. Ce le rămăsese deci de făcut unor doi intelectuali străini pentru a-şi petrece serile cât mai agreabil, după terminarea studiilor. Camerele din apartamentele private care ne fuseseră oferite de către Academia Română erau fără îndoială confortabile, dar de o monotonie abisală; şi-apoi oricum

eram nevoiţi să ieşim din casă pentru a lua cina la Casa Oamenilor de Ştiinţă (COS) sau la restaurantul universităţii. Diplomaţii trăiau într-un soi de ghetou şi cei francezi, cu rarisime excepţii, aveau o atitudine arogantă faţă de cercetătorii care veneau să lucreze mai mult timp în ţară, nu-i apreciau decât pe cei care veneau să susţină conferinţe şi să plece după un tur al institutului. În ceea ce îi priveşte pe comercianţi, pe ingineri sau alţi angajaţi din mediul privat francez, obişnuiţi cu hotelurile internaţionale din Europa de Est, ei îşi înecau plictisul nocturn în barurile hotelurilor, alcoolizându-se în compania prostituatelor profesioniste agreate de Securitate sau cu cele ocazionale, care erau fie secretare, vânzătoare, muncitoare, în cârdăşie cu recepţionerii sau barmanii din hoteluri. În ceea ce mă priveşte, nu pot să mă culc cu prostituate… numai gândul la asta e suficient pentru a-mi pieri orice urmă de erecţie. Învăţăm atât de multe lucruri despre faţa nevăzută a sxualităţii masculine a burghezilor şi a micilor burghezi: la prostituate, decenţa cade asemenea pantalonilor. Dar ideea de a face dragoste cu ele îmi pare imposibilă, sexul plătit mă face total impotent. Şi apoi, poate părea trivial, dar de ce să arunci banii pe fereastră pentru relaţii sexuale auxiliare, când «burghezele» se dau pe gratis şi cu perversitate. Astfel, în serile noastre de la Bucureşti, împreună cu Jean, nu ne rămânea decât să mergem la cinema, dar în acele timpuri, româna mea era destul de slabă şi eram constrâns să văd doar filme în care se vorbea una din limbile pe care le înţelegeam mai mult sau mai puţin franceză, engleză, italiană,

puţină germană, pentru că cele în română, rusă, maghiară, poloneză sau sârbo-croată, chiar subtitrate fiind, numi erau de vreun mare ajutor. Exista şi teatrul românesc care avea reputaţia internaţională cu montările de foarte bună calitate. Dar, încă o dată, bariera lingvistică era dificil de depăşit, doar dacă asistam la piese pe care le cunoşteam deja mă puteam concentra asupra punerii în scenă. Existau restaurante bune unde se putea găsi o bucătărie şi vinuri bune: Minion, Capşa sau Pescăruş din Herăstrău au fost locurile de iniţiere în gastronomia dâmboviţeană. Pe de altă parte, noi am fost uneori martori ai unor ciudate situaţii cu privire la spiritul ştiinţific şi economic dominant în această ţară, la acea vreme comunistă. La Institutul de Folclor am făcut cunoştinţă cu un etnograf român specializat în cultura materială. La începutul anilor 70, el trebuie să fi avut în jur de 40 de ani şi aparţinea acelei generaţii de fii de ţărani săraci care, în anii 50, au fost trimişi de către PCR să îşi facă studiile superioare în URSS unde a obţinut un doctorat în etnologie. Acolo şi-a întâlnit soţia, o mare şi frumoasă rusoaică, dotată cu un piept splendid care trebuie că era încă ferm, capul aureolat de un păr bogat, blond, care îi cădea în valuri pe umeri. La 35 de ani şi mamă, păstra o candoare tinerească care, după gustul meu, îi conferea un soi de erotism rustic. Ea făcea parte dintr-un grup spiritist la sesiunile căreia ea a ţinut neapărat să mă invite. Într-o seară, într-un apartament conforabil e pe Bulevardul Magheru mobilat cu un Bidermaier puţin învechit, am întâlnit o duzină de persoane necunoscute, cu excepţia unei femei în jur de vreo patruzeci de ani, nici frumoasă, nici urâtă, dar foarte elegantă şi oarecum seducătoare pe care mi-am dat seama că o văzusem la secretariatul pentru relaţii externe a Academiei Române. După un schimb de priviri, ca semn al cunoaşterii noastre, neam comportat ca şi cum nu ne-am fi cunoscut. Câteva toasturi de bun venit şi ne-am aşezat cu toţii în jurul unei mari mese rotunde, apoi stăpâna casei, împreună cu toţi participanţii, cu mâinile pe tăblia mesei, au început să invoce spiritul lui Stalin… Linişte! Nimic, niciun semn! Cererile s-au reiterat timp de vreo 20 de minute fără ca Micul Tată al popoarelor să 117 SINTEZA # 14, martie 2015

binevoiască a se arăta. În acea seară s-a încăpăţânat să rămână mut. S-a acuzat indisponibilitatea spirituală a anumitor participanţi, poate chiar prezenţa unui străin neiniţiat, un „duşman de clasă” , pe scurt, totul a reintrat în normal şi am început să ascultăm muzica celor de la Beatles bucurându-ne de o foarte bună vodkă rusească. Serata devenise plictisitoare, astfel că am abandonat-o. M-am îndreptat spre locuinţa situată

Exista şi teatrul românesc care avea reputaţie internaţională cu montările de foarte bună calitate... Existau restaurante bune unde se putea găsi o bucătărie şi vinuri bune”. pe Intrarea Frumoasă, într-una din camerele unui apartament confortabil care îi aparţinea fostului director al Radio România din Chişinău în al Doilea Război Mondial. Omul era deja foarte în vârstă şi marcat de anii de închisoare pe care i-a făcut între 1947 şi 1962. Îl văd întins şi foarte obosit, aproape întotdeauna în pijama şi halat, şi chiar dacă la acea vreme încălzirea nu era măsurată, de la începutul toamnei, chiar dacă era cald, el era încotoşmănit într-o cuvertură veche aruncată pe umeri. Părea întotdeauna pierdut în amintirile lui. De fiecare dată când mi se întâmpla să mă intersectez cu el prin apartament, atunci când mergeam la bucătărie pentru a lua micul dejun sau după amiaza, când mă invita să bem o cafea turcească cu dulceaţă de trandafiri, îl găseam aşezat la coţul mesei înconjurat de diverse obiecte şi aplecat deasupra unui caiet ponosit. Îşi petrecea timpul scriindu-şi memoriile sub privirea închizitoare a soţiei sale, una din acele bucureştence pur sânge, cu tonul ridicat, băgânduse în tot, strigând fără încetare după oricine şi orice, pe care am putea-o crede că fusese scoasă dintr-o piesă a lui Caragiale. Ea era, de asemenea,

îmbrăcată tot timpul într-un capot şi avea o ţigară în colţul gurii, ceea ce o făcea să semene cu o metresă dintrun stabiliment rău famat. Tot ea era cea care încerca prin orice mijloace să-şi mărite una dintre nepoate (care îmi părea foarte frumoasă) cu tineri universitari sau cercetători străini pe care Academia îi trimitea să locuiască în casa lor. Am trăit două luni în acel apartament, mai degrabă răsfăţat, fiind invitat uneori să iau cina cu gazdele mele. Le aducem ocazional flori, ţigări americane, o sticlă de rom excelent sau trabucuri din Cuba care se găseau la acel moment în orice tutungerie centrul orașului la preţuri derizorii. Acești oameni erau însă total anacronici, complet depășiţi, pierduţi în nostalgia „trecutelor vremuri bune dinaintea războiulu” cu seratele mondene între „familiile bune". Pentru ei am avut un sentiment de milă amestecată cu dispreţ pentru că păreau să nu fi înţeles nimic din propria lor tragedie ca element înscris într-o tragedfie mult mai mare pentru istorie decât o spune numele: al doilea război mondial sau Weltbürgerkrie. Mi-am amintit de multe ori primele impresii (desigur, corectate ulterior) legate de întâlnirea inaugurală cu Bucureştiul și mi-a servit ca punct de referinţă în percepţia pe care am avut-o asupra multitudinii de tipuri de oameni pe care aveam să îi întâlnesc mai târziu în situaţii diverse, timp de mai bine de 45 de ani n Claude Karnoouh s-a născut în martie 1940 la Paris, unde şi-a făcut şi studiile superioare. A urmat studii de ştiinţe (fizică şi chimie) la Sorbona, iar apoi studii de ştiinţe umane (filosofie, antropologie socială, sociologie şi lingvistică) la Universitatea Paris X Nanterre. Din 1970 este cercetător la Centrul Naţional Francez de Cercetări Ştiinţifice şi a predat la Universitatea Paris X Nanterre, Sorbona, INALCO, Universitatea din Gand (Belgia), Charlottesville (Virginia, SUA), Urbino (Italia) şi ELTE (Budapesta). În 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie şi folclor în Transilvania. Din 1991 până în 2002 a fost profesor invitat al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. În prezent este profesor invitat la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Karnoouh este autorul a şase cărţi şi peste o sută de articole şi eseuri de antropologie culturală şi politică, filosofia culturii şi filosofie politică.

Z OO M

Cum se vindecă un xenofob Caius Chiorean

âteva cuvinte despre xenofobie, o atitudine care îi afectează pe foarte mulţi români din afara ţării. Xenofobia este un mecanism care nu derivă neapărat din imaginea pe care un grup etnic o are, teama de Celălalt în binomul identitate - alteritate, are o răspândire universală şi victimele ei sunt foarte diverse. La fel însă ca multe fobii, xenofobia poate fi combătută prin umor. E ceea ce a încercat să facă editura Oval Books atunci când a lansat, în 1999, Xenophobe's Guide, o serie internaţională de succes de cărţi scurte, care aduc informaţii despre diferite ţări şi popoare. Caracteristicile culturale, geografice şi istorice unice ale popoarelor şi modul în care acestea determină comportamentul particular al locuitorilor diferitelor ţări sunt prezentate de autori locali într-un limbaj accesibil, plin de umor şi autoironie. În România, colecţia „Ghidul xenofobului” a fost tradusă aproape integral la Editura Nemira, sub motto-ul: Un cititor prevenit - un

Ungurilor le alocăm o prezentare mai amplă din considerentul că sunt concurenţii noştri direcţi în întrecerea pentru câştigarea admiraţiei Occidentului. De aceea, selecţia de texte din „Ghidul xenofobului. Ungurii” , Nemira 2010, este mai amplă. Recomandăm lectura integrală a cărţii, de altfel a întregii colecţii.

118 SINTEZA # 14, martie 2015

xenofob convertit! „Un univers în format de buzunar: micile calităţi şi marile defecte ale omenirii, într-o călătorie şarmantă şi ireverenţioasă, plină de umor şi onestitate. Vindecă de xenofobie aproape garantat!”, este formatul de prezentare al editorului român. Din păcate, România nu e parte din această călătorie de însănătoşire a xenofobului din întreaga lume. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie, cum ar putea arăta frazele introductive ale unui ghid al xenofobului despre români. Să luăm câteva exemple din ghiduri deja publicate, care reuşesc să-ţi facă simpatice tocmai caracteristicile enervante ale altora. Francezii. „Francezii se concentrează exclusiv asupra lucrului care contează cu adevărat în viaţă: să fii francez... Francezii sunt convinşi de superioritatea lor colectivă şi individuală faţă de toţi ceilalţi locuitori ai planetei. Farmecul lor constă în faptul că nu ne dispreţuiesc: le e doar milă de noi, pentru că nu suntem francezi”. (Ghidul xenofobului. Francezii, Nemira 2009).

Japonezii. „Cinci şesimi din teritoriul Japoniei este nelocuibil; fiind atât de muntos, este propice doar coniferelor, astfel că nu există în acele regiuni nici drumuri, nici case sau fabrici. Ultima şesime rămasă, care acoperă în principal zone de coastă, este nelocuibilă fiindcă acolo nu există altceva decât drumuri, case şi fabrici. Asta înseamnă că japonezii trăiesc aproape unii peste ceilalţi, astfel încât orice idee de individualitate, de a fi independent de ceilalţi, fără a te baza pe ei, a dispărut din conştiinţa niponă”. (Ghidul xenofobului. Japonezii, Nemira, 2011) Evreii. „Israelienii ştiu că ei sunt eternii supravieţuitori, iar trăsătura aceasta stă la baza unora dintre caracteristicile lor. De-a lungul secolelor, ei au învăţat să improvizeze în orice situaţie şi să ia tot ce pot atunci când le este oferit. Este ceea ce le motivează chutzpa - îndrăzneala obraznică... Când oportunitatea se iveşte, israelienii nu au nevoie de invitaţii suplimentare, aşa cum o ilustrează nişte turişti care au plecat în turul Alpilor Scandinavi. Deoarece

„Ori de câte ori vine vorba despre unguri, cele două lucruri care apar imediat în conversaţie sunt gulaşul şi lăutarii viorişti. Maghiarii găsesc aceste caricaturi exasperante. Nu că gulaşul ar avea vreun defect. În perioada sa de declin, comunismul din Ungaria a căpătat chiar porecla de «comunism cu gulaş», pentru că guvernul de la Budapesta a izbutit să şantajeze Moscova, ameninţând că va clătina şi mai tare barca, obligând-o să-i acorde concesii economice care au făcut ca nivelul de trai să fie mai ridicat decât în alte ţări satelit” (nimic deci surprinzător în jocul actual al Ungariei în interiorul noului său „protectorat”, Uniunea Europeană, pe care o ameninţă cu... apropierea de Rusia, n.r.)

„Maghiarii cred cu tărie că ţara lor este cea mai frumoasă din lume. Şi se bazează pe următoarele aserţiuni: Ungaria este cea mai frumoasă ţară din lume- altfel, primii colonişti maghiari şi-ar fi continuat drumul în căutarea unui loc mai bun...Ungaria este cea mai frumoasă ţară din lume pentru că un mare poet romantic din secolul al XVIII-lea a scris odată: Dacă lumea ar fi pălăria lui Dumnezeu atunci Ungaria ar fi buchetul de flori de la pălărie”

li s-a spus că în programul zilei vor fi puţine escale pentru masă, ei s-au năpustit la micul dejun în stil bufet, au împachetat tot ce era pe masă şi au mai solicitat când «proviziile» respective s-au terminat. Ceilalţi participanţi la acelaşi tur au fost stupefiaţi, însă pentru israelieni nu era decât aplicarea practică a artei de a supravieţui. Aşa cum ştie orice general, «soldaţii nu pot mărşălui cu stomacurile goale»” (Ghidul xenofobului. Israelienii, Nemira, 2009). Trecerea către o posibilă formulare succint-ironică a psihologiei românilor, o facem evidenţiind ceea ce pare a fi o trăsătură comună româno-evreiască. „Israelienii cresc cu expresia «să nu fi niciodată freier». Freierul (fraier) este un ratat sau un nedescurcăreţ care poate fi păcălit... Pentru un israelian, automobilul simbolizează succesul şi nu există absolut nimic mai rău decât ca altcineva să aibă mai mult succes decât tine, astfel încât să te simţi un freier absolut” . (Ghidul xenofobului. Israelienii, Nemira, 2009) Românii. România are ca ţară o existenţă de un secol şi jumătate obţinută îndeosebi prin manevre ingenioase care au ocolit planurile pe care mari puteri i le pregăteau. Astfel au reuşit românii să-şi obţină o primă ţară la jumătatea secolului al XIX-lea prin unificarea vicleană a două provincii pe care le locuiau. Fără acceptul puterilor tutelare, românii s-au adunat într-un stat alegând un acelaşi domnitor în ambele provincii, lucru pe care arbitrii internaţionali omiseseră să-l exprime direct ca fiind interzis. Tot cu multă dibăcie au reuşit, românii, după încă o jumătate de secol şi o înfrângere în Marele Război să-şi dubleze teritoriul alipind alte câteva provincii pe care le locuiau în

„Dacă Dumnezeu ştie tot, maghiarii sunt mult mai grozavi: ei ştiu totul mai bine... Maghiarul Ştie-Tot este văr primar cu maghiarul băgăreţ, care se deosebeşte uşor de alţi băgăreţi din lume. În loc să facă ceva, el vorbeşte. În majoritatea situaţiilor, nu se poate abţine să nu vorbească despre lucrurile pe care ar trebui să le facă. În felul acesta, aparţine unei specii rare, aceea a băgăreţilor teoreticieni”.

119 SINTEZA # 14, martie 2015

majoritate. O parte dintre ele le-au fost luate ulterior, atunci când au fost învinşi în cel de al doilea mare război de un inamic din est prea puţin concesiv unor fineţuri diplomatice. Trăitori în mare parte a istoriei lor la graniţa lumii civilizate, sub tutela unor neamuri diferite, nu e de mirare că românii prezintă o sinteză pestriţă a teritoriilor de margine, cu oameni adaptabili şi creativi, încrezători că se vor descurca în orice situaţie, dar sceptici că neamul lor va prospera fără o conducere străină. Astfel se face că au adus în secolul al XIX-lea un rege neamţ, sub restricţia expresă ca

„Pentru maghiari, pesismismul este o stare de spirit. Majoritatea sunt campioni olimpici în materie de pesimism, iar restul vin pe locul doi... Maghiarii îşi cultivă cu plăcere această perspectivă sumbră, spunând: «Optimistul este o persoană prost informată». Sunt nişte realişti, în basmele lor se trăieşte «fericit până la moarte», nu «fericit până la adânci bătrâneţi» ”

„În adâncul sufletului, maghiarii sunt nişte sentimentali. Plâng după tot ce au pierdut, chiar şi când nu a pierdut nimic. Nu au nefericirea în sânge, ci în loc de sânge. Unul din lucrurile care îi bucură intens este atunci când plâng mai tare decât cei din jur”.

dinastia străină să nu se „românizeze” prin căsătorii indigene. Astfel se explică şi entuziasmul unanim cu care românii au solicitat şi primit tutela Uniunii Europene, la nici 15 ani de când s-au scuturat de despotismul rusesc la sfârşitul războiului rece? De remarcat că românii s-au folosit de ruşi ca să scape de un dictator de tip stalinist. Un deceniu şi jumătate de libertate? Prea lung interval pentru o naţie genetic adaptată să lase pe seama altora ocupaţia plictisitoare a reglementărilor. Anul trecut, românii au ales un preşedinte nou. Calitatea sa dintâi: este neamţ. n

„Sunt popoare mici care suferă de un complex de inferioritate, dar nu şi acesta. Maghiarii se consideră spirituali şi talentaţi, dar urmăriţi de un ghinion istoric. Încrederea în propriile forţe se vede cel mai bine când iau viaţa de la capăt într-o ţară străină” . „Ghidul xenofobului. Ungurii”, Nemira 2010

Z OO M

„Visit Romania”, de la Ibn Battuta la Tripadvisor Bogdan Stanciu

n Horă românească, litografie de la jumătatea secolului al XIX-lea

rovinciile istorice care alcătuiesc acum România nu au apărut în relatările călătorilor străini decât relativ târziu, în secolul al XIV-lea, după formarea statelor medievale Moldova şi Ţara Românească. Diferenţa dintre relatările călătorilor şi actele oficiale care se referă la spaţiul românesc este ca aceea dintre un peisaj şi o hartă, aprecia istoricul Maria Holban, în introducerea monumentalei lucrări „Călători străini despre Ţările Române”. O hartă e o lucrare ştiinţifică, riguroasă, cu acelaşi înţeles pentru toţi. În schimb, fiecare om descrie un peisaj în felul lui, subiectiv, mai aproape sau mai departe de realitate, în funcţie de tot bagajul educativ, şi de stereotipiile cu care a pornit la drum. De aceea, unele texte ale rarilor călători care scriu despre România în Evul Mediu sunt pagini negre descriind o societate aproape sălbatică, iar altele exaltă frumuseţea plaiurilor şi oamenilor. Bineînţeles, pe măsură ce Europa iese din Evul Mediu şi trece spre modernitate, prin Renaştere şi Iluminism, numărul relatărilor de călătorie despre Ţările Române creşte şi el şi apare şi o anumită rigoare a redactării. Saltul spectaculos are loc însă odată cu apariţia industriei turistice, după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci apar şi ghidurile de călătorie profesioniste, cu Baedeker ca pionier, care îşi propun să descrie cât mai precis locurile vizitate. Şi, în final, după încă un secol, apar portalurile online cu informaţii, recenzii şi sfaturi generate de utilizatori, cum este TripAdvisor, unde mii de călători îşi împărtăşesc aproape în timp real experienţele de călătorie. Să dăm, deci, cuvântul călătorilor. 120 SINTEZA # 14, martie 2015

La început a fost Babadag Unul dintre primii călători celebri ce au străbătut spaţiul actualei Românii a fost geograful arab Ibn Battuta, care a străbătut Dobrogea în anii 1330-1331. Acesta face un popas în oraşul Baba-Saltâk, identificat de cercetătorii români cu Babadagul, despre care scrie că este cel mai depărtat oraş care ţine de împărăţia turcilor. Relatarea lui Ibn Batuta este plină de confuzii şi inadvertenţe, puse pe seama faptului că a scris-o după 25 de ani de la efectuarea călătoriei. El descrie Babadagul ca fiind la marginea unui pustiu a cărui traversare ţine 18 zile, dintre care opt fără sursă de apă. Tot în Babadag, Ibn Battuta a suferit aşa de tare de frig, încât şi-a adus aminte perfect şi la bătrâneţe: „Era atunci toiul iernii. Eu mă îmbrăcam cu trei cojoace şi cu două rânduri de nădragi, dintre care unul bine căptuşit. (...) Mă spălam cu apă caldă, chiar lângă foc. Dar nu curgea nicio picătură care să nu îngheţe îndată. (...) Şi dacă îmi scuturam barba, cădea un fel de zăpadă”.

Peripeţiile unui cavaler francez Din secolul următor datează una dintre primele relatări de călătorie ale unui apusean, care a avut parte de aventuri nedorite pe meleagurile româneşti. Este vorba despre Ghillebert de Lannoy (1386-1462), un cavaler francez, care în 1421 se îndrepta spre Ţara Sfântă, când a fost jefuit în Moldova. Iată ce scrie francezul despre această păţanie: „(...) şi când m-am despărţit de sus-numitul domn al Moldovei (Alexandru cel Bun – n.r.), acesta mi-a dat un cal, o escortă, tălmaci şi călăuze şi am umblat prin mari întinderi pustii, de peste patru leghe, în sus-numita Moldovă. Şi am ajuns la

o cetate întărită şi port la Marea Neagră, numită Moncastro (Cetatea Albă – n.r.) unde trăiesc genovezi, români şi armeni. (...) Iar când să intru noaptea în sus-zisul oraş Cetatea Albă, eu şi cu un tălmaci al meu am fost prinşi, aruncaţi jos de pe cai şi prădaţi de hoţi; şi chiar m-au bătut şi rănit greu la braţ, ba m-au şi dezbrăcat lăsându-mă gol doar în cămaşă, legat de un copac, o noapte întreagă lângă malul unui mare râu numit Nistru, unde am petrecut noaptea, în mare primejdie de a fi ucis sau înecat.” După ce şi-a văzut moartea cu ochii, cavalerul francez a fost eliberat a doua zi dimineaţa, şi, îmbrăcat doar în cămaşă, a intrat în Cetatea Albă. Ghillebert de Lannoy a intervenit apoi pe lângă Alexandru cel Bun, iar tâlharii au fost prinşi şi predaţi cavalerului „cu ştreangul de gât, cu slobozenia să-i omor”. El i-a iertat însă, după ce şi-a recuperat banii.

Cum arăta Suceava lui Ştefan? Tot de la un călător occidental, Giovanni Maria Angiolello (1450-1525), ne-a rămas o succintă descriere a Sucevei, din vremea lui Ştefan cel Mare. Italianul era vistier al sultanului Mahomed al II-lea, pe care l-a însoţit în campania din 1476 împotriva domnitorului moldovean. „Oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat”, scrie Angiolello despre cetatea de scaun a marelui voievod. Un alt italian, Matteo Muriano, doctor la curtea lui Ştefan cel Mare, a lăsat o descriere a Moldovei în 1502. „Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri, şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război, pe câmpul de luptă (...). Ţara este mănoasă şi foarte frumoasă şi bine aşezată, plină de animale şi de toate bucatele. (...) Grânele se seamănă în aprilie şi în mai, iar vinuri de felul celor din Friul (nordul Italiei – n.r.) se obţin în august şi septembrie. Păşuni sunt foarte bune”, spunea acesta într-o scrisoare către Senioria Veneţiei. 121 SINTEZA # 14, martie 2015

Transilvania, bogată, dar necivilizată De la începutul secolului al XVI-lea, datează şi o descriere a zonei aurifere din Transilvania, datorată prelatului catolic Stephan Taurinus, un german originar din Moravia. „Abrudul Transilvaniei este un târg bogat în aur, în jurul căruia munţii sunt atât de fericit încărcaţi de un belşug minunat, încât cu bună dreptate s-ar putea spune că e tezaurul naturii atotroditoare şi vistieria nicicând secătuită a unei măreţe împărăţii”, scrie Taurinus. El notează şi despre Cluj, laconic, că „este mai frumos pe din afară, mulţumită zidurilor ce-l înconjură, decât pe dinăuntru, cu clădirile înălţate acolo”. Şi tot Taurinus concluzionează despre Transilvania: „Bogată în aur, argint, oi, vii, turme, ocne de sare. (...) Într-un cuvânt nu-i lipseşte decât lustrul civilizaţiei şi un aer mai temperat”.

Pământ roditor, neam aplecat spre beţie Scrierile lui Taurinus despre Transilvania sunt datate la 1517-1519. Cinci ani mai târziu, în 1524, raguzanul Michael Bocignoli face o descriere a Ţării Româneşti, cu bune şi cu rele: „Se întinde în lungime de la Apus la Răsărit cale de douăsprezece zile, în lăţime de la miazăzi la miazănoapte, cale de trei zile şi mai mult. În acest şes necurmat, pământul este gras, potrivit pentru cultură, afară de locurile unde e tăiat de mlaştini sau păduri. Regiunea este productivă în toate cele privind nevoile traiului, în afară de vin, de care acest neam este foarte doritor ca unul ce e aplecat la beţie şi la lăcomie; nu este nicăieri în altă parte o mai mare mulţime de vite, iar hergheliile de cai sunt abia mai puţin numeroase ca turmele de vite mărunte(...) Se locuieşte nu la oraşe ci în sate, dar cu populaţie foarte deasă. (...) Spiritul poporului este grosolan şi necioplit, ei sunt deopotrivă cu vitele lor; nu se îngrijesc nici de slujba ostăşească şi nici de treburile obşteşti; sunt atât de porniţi pe harţă şi ceartă, încât de cele mai multe ori nu se dau în lături de a-şi omorî domnii.” 

Z OO M

n Sat ţigănesc din Oltenia, litografie de la jumătatea secolului al XIX-lea

Moldova cea îndestulată Moldova din aceeaşi perioadă este vizitată de Georg Reicherstorffer, un sas din Sibiu, care în 1528 o descria aşa: „Ţinutul acesta al Moldovei este destul de frumos şi nespus de bogat în văi şi oraşe şi sate, fără întărituri şi cetăţi, afară de una singură, numită Suceava, înconjurată de ziduri, şi e întărit oarecum de la natură, de râuri potrivite. În această regiune se vede că nimic nu lipseşte din cele trebuincioase omului pentru nevoile sau plăcerile sale, întrucât sunt dealuri cu vii şi de asemenea în orice loc ţara e binecuvântată şi foarte îmbelşugată în roade şi ogoare şi în toate cele folositoare traiului; este şi foarte bogată şi în iazuri, bălţi şi heleşteie într-atâta, încât omul nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii. Apoi, în această parte a Moldovei, sunt munţi foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care printr-o muncă necurmată aduc din zi în zi un câştig şi un folos tot mai mare. Este adevărat că poporul de aci este primitiv şi rustic, totuşi este destul de deprins cu treburile razboiului, după obiceiul lui.”

Veranzio Întregitorul Eruditul Antonio Veranzio (1505-1573) este unul dintre primii autori care a lăsat o descriere coerentă a tuturor celor trei ţări româneşti, aşa cum arătau ele la jumătatea secolului al XVI-lea. Iată cum descria Ţara Românească şi Moldova: „Ţara Românească este mai netedă şi cu o aşezare mult mai lină şi se deosebeşte mai mult prin frumuseţea îmbietoare a locurilor. Totuşi, şi una, şi alta au o climă sănătoasă, un pământ roditor şi sunt foarte bogate în vin, în bucate, în vite şi în herghelii. Oraşe nu sunt deloc în aceste ţări şi nicio civilizaţie orăşenească, şi nici clădiri mai impunătoare. În Moldova sunt doar trei cetăţi de piatră, în primul rând Suceava, reşedinţa domnească, apoi Hotinul şi Neamţul (...). Satele arată ca nişte colibe de păstori împrăştiate peste tot locul, târgurile nu sunt întărite cu niciun fel de îngrădituri, iar casele ţărăneşti sunt puţin ridicate de la pământ şi făcute din lemn, lipite cu lut şi acoperite cu paie sau stuf. În Ţara Românească, Târgovişte este singurul oraş mai însemnat, destul de întins şi capitala ţării, mai sunt două cetăţi de piatră, dar nu aşa însemnate ca să fie vrednice a fi date pe nume. Celelalte toate sunt aproape ca în Moldova”. Transilvania, pe care o cunoştea cel mai bine, Veranzio o descrie cu lux de amănunte. Iată un pasaj: „Acea parte 122 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

n Un drum principal din Ţările Române, litografie de la jumătatea secolului al XIX-lea. Se pot observa deja cablurile telegrafice

care este locuită de secui şi care pornind de aci se întinde spre Braşov cât şi spre cetatea Făgăraşului şi până la Sibiu este cea mai sălbatică, amestecată, pe alocuri, cu păduri, văi si munţi, căci are păduri umbroase, pline de farmec şi este udată de râuri nesecate, şi în tot locul se ivesc dealuri însorite, acoperite de vii şi (...) câmpia este aproape şi nu este strâmtă. Regiunea este de altminteri foarte potrivită pentru toate semănăturile şi dacă vrei să o compari întru toate cu toate acele ce se fălesc cu rodnicia gliei, cu îmbelşugarea bucatelor, cu mulţimea turmelor, cu râurile, izvoarele, cursurile de apă, cu blândeţea aerului, în sfârşit cu toate cele ce sunt pentru folosul omului, nu va ramâne mai prejos pentru niciuna din ele şi va întrece pe cele mai multe. Căci în adevăr ea este atât de bogată în grâne şi chiar în vinuri, încât adeseori se vine de aci chiar în ajutorul Ungariei şi al ţărilor vecine.”

Iaşiul lui Vasile Lupu Trecem pe repede înainte 100 de ani şi ajungem la călugărul Niccolo Barsi, autorul unui veritabil jurnal de călătorie, intitulat „Noua şi adevărata povestire a călătoriei facute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul 1632 până în 1639, în ţinuturile tătarilor, cerchezilor şi abbazilor şi în Mingrelia, în care se povestesc multe întâmplări stranii şi ciudate”. Barsi străbate şi Moldova, lăsând o descriere consistentă a Iaşiului din acele vremi, pe când voievod era Vasile Lupu: „Acest oraş este aşezat jumătate în şes, iar cealaltă jumătate pe coasta unui deal; nu are însă ziduri; numai palatul domnului este înconjurat de o parte cu ziduri şi de cealaltă parte este închis cu bârne îmbucate unele într-altele. Lângă palat este un lac prea frumos, bogat în peştii cei mai gustoşi, dar nimeni nu are voie să pescuiaseă fără învoirea anume a domnului. În faţa palatului, pe celălalt mal al lacului, se află o mândră Mănăstire de călugări din ordinul Sf. Vasile, dar de schismatici; numită Galata. Locuinţele oraşului, foarte puţine la număr sunt toate din pământ, însă cea mai mare parte din ele sunt făcute din bârne îmbucate unele într-altele. (…) Aceste case ei şi le împodobesc cu pridvoare şi balcoane ieşite în afară, pentru a putea sta în timpul verii la răcoare, şi le acoperă de cele mai multe ori cu paie. Numai casele boierilor şi cea a domnului sunt acoperite cu şindrilă. Toate sunt izolate una de alta şi fiecare din ele îşi are ograda sa cu grajduri pentru vite. Numai bisericile şi palatul domnului sunt de zid.

Catolicii au o bisericuţă ţinută ba de călugări dominicani, ba de franciscani. În acest oraş locuiesc moldoveni, greci, armeni, turci, francezi, poloni, unguri, ruşi, italieni şi alţii de toate neamurile”.

Ţara Românească, sub Matei Basarab Cam în aceeaşi perioadă, se remarcă şi aventurierul Bartolomeo Locadello, un negustor italian din Bergamo şi pescuitor în ape tulburi la Istanbul. În capitala otomană, el se dădea ca fiind fiul lui Anton Vodă şi emitea pretenţii la tronul Moldovei. În acest scop, a amanetat mărfurile tatălui său, pentru a corupe administraţia otomană, dar a ajuns în temniţă, de unde a fost salvat de sora sultanului. Bartolomeo a ajuns în cele din urmă în ţările române, dar nu în Moldova, ci în Muntenia, unde, la un moment dat, recruta mercenari pentru armata veneţiană. Într-o scrisoare trimisă în 1641 de la Bucureşti către dogele veneţian, Bartolomeo descrie Muntenia lui Matei Basarab ca un stat cu un comerţ înfloritor, deşi pustiit de războaiele recent consumate: „Această provincie a Ţării Româneşti, aşezată la şes, are câmpii întinse şi păduri nesfârşite precum şi munţi, dar numai spre partea Transilvaniei; este scăldată de multe râuri (…) are bălţi, care sunt numeroase, şi îşi au obârşia în Dunăre; din aceasta se formează mlaştini foarte mari; de asemenea, are şi ocne de sare. Are mine de aur, de aramă şi de o anumită păcură neagră, care arde ca ceara; de acestea însă locuitorii nu se ating, pentru a nu da turcilor prilej de vreo schimbare. Bogăţia acestei provincii stă în marele belşug de grâu, din care se opreşte cantitatea necesară pentru nevoile ţării şi se mai trimite acum de ajuns şi în ţările vecine, iar ceea ce prisoseşte este cumpărat de negustorii turci şi greci (…) Vin se produce din belşug; nu este prea tare şi se consuma mult; se mai aduc şi vinuri străine, căci în aceste locuri vinul se bea cu plăcere. Apoi, cea mai mare parte din boi şi oi - de care ţara este îmbelşugată - sunt de asemenea duşi de catre negustorii turci şi greci la Constantinopol, unde găsesc foarte uşor 123 SINTEZA # 14, martie 2015

debuşeu; iar boii, mai sunt duşi de către negustorii albanezi la Zara şi de acolo la alţi negustori, la Veneţia. Este apoi uimitor belşugul nesfârşit de miere, despre care s-ar putea spune a alcătui venitul cel mai statornic al ţării; din vămi, din banii plătiţi pe miere şi din ceara ce se produce din belşug, ţara poate acoperi, în cea mai mare parte, cheltuielile nenumărate pe care le face anual, la Poartă. Şi după cum mierea mai sus pomenită se vinde în Turcia la Constantinopol, tot astfel cea mai mare parte din ceară este dusă de negustori greci, prin Spalato, la Veneţia, care aduc, în schimb, din Veneţia multe stofe de mătase, de lână şi fir, şi le vând domnului şi bisericilor lui, şi altora”. Transilvania aceleiaşi perioade (1629-1639) este descrisă la superlativ de scriitorul David Frolich, care se arată impresionat de bogăţia ţării. Este de altfel „epoca de aur” a Principatului Transilvaniei. „Nu cred să se găsească în lume un loc unde să crească mai bine grâul ca în această Transilvanie, căci aici paiul grâului este aproape tot atât de tare şi de lung ca trestia”, remarcă acesta. Laudele sale la adresa Transilvaniei sunt supralicitate în 1632 de cele ale Paul Strassburg, consilier secret al regelui Sudiei, la adresa Valahiei: „Pot spune că în toată lumea creştină nu este pământ mai roditor decât cel al Ţării Româneşti.”

Ţară frumoasă, femei la fel Odată cu secolul al XVIII-lea, destinele provinciilor istorice româneşti devin divergente, pentru 150 de ani. Regiunile vestice sunt încorporate monarhiei habsburgice, fiind conduse cu mână de fier de la Viena, în timp ce Moldova şi Ţara Românească sunt guvernate de grecii fanarioţi, impuşi de Poartă. În Europa este Epoca Luminilor, începe să apară, timid, ideea călătoriei doar de dragul de a călători, curţile europene se întrec în maniere elegante şi tot mai mulţi străini străbat ţările române. Apar şi descrierile organizate şi precise geografic, cum este cea a unui dregător turc, rămas anonim, care a cunoscut îndeaproape realităţile anului 1740 din Moldova şi Ţara Românească. „Ţara Românească este o ţară foarte 

Z OO M

n Sat în apropiere de Târgu-Jiu, litografie de la jumătatea secolului al XIX-lea

mănoasă şi foarte bine lucrată. Oraşele şi târgurile ei precum şi cele mai multe din mănăstirile mai mari sunt înconjurate cu ziduri ca nişte cetăţi. Pieţele curate, rânduite după moda orăşenească, slujesc la înfrumuseţarea oraşului, râuri, izvoare şi gradini sunt din belşug. Seu, miere, vite, berbeci, şi cai sunt la îndemână în cantităţi uriaşe. (…)

În unele târguri se ţin la date fixe bâlciuri şi iarmaroace. Astfel, la Craiova şi în multe locuri la hotarele Transilvaniei, unde roiesc negustori din toate părţile”, scrie acesta despre Muntenia. Despre români, el spune că sunt neîncrezători din fire şi de aceea nu sunt înclinaţi spre prietenie. În schimb, „Femeile lor sunt nespus de frumoase, şi tratate cu mare cinste, astfel că cele mai multe treburi se află în mâinile lor”

Românul, fişă clinică

n Mănăstirea Cozia, litografie de la jumătatea secolului al XIX-lea

O opinie interesantă despre români exprimă medicul Adam Chenot, unul dintre cei mai cunoscuţi discipoli ai lui Hipocrat din perioada Iluminismului. El îi descrie pe românii din Transilvania cu acribie de savant: „Căldura, frigul şi toate asprimile vremii le suportă, cu atât mai uşor, cu cât se deprind, aşa zicând, din leagăn cu ele, căci copiii şi tinerii se joacă desculţi ori numai într-o cămaşă sub cerul liber şi-n cursul iernii aspre, când îşi fac un foc uneori în casă, lângă care se culcă, noaptea pe pământul tare, acoperindu-se cu hainele din timpul zilei ori numai cu o pătură slabă. Într-adevăr, e de mirare simplitatea în hrană, în îmbrăcăminte şi în toate lucrurile din casă, ale acestui popor. Au corpul vânjos, robust, cărnos, cu temperament sanguinic ori datorită vârstei coleric (…) de aceea nu le pasă de primejdii, ameninţări, ba chiar nici de lovituri. Când îi atacă ori îi copleşeşte boala, nu se lasă răpuşi ca saşii, nici nu se sperie ca ei. Şi pricinile bolilor ce le îndură, ei le atribuie după credinţa lor religioasă păcatelor săvârşite. Astfel, în comparaţie cu saşii, sunt mai potriviţi pentru vindecare, (…) daca n-ar fi stăpâniţi de prejudecăţi de neînvins faţă de medici, la care nu recurg niciodată sau numai atunci când totul s-a sfârşit. Şi chiar atunci, abia pot fi înduplecaţi să ia alte medicamente decât cele pe care le găsesc pe gustul şi gândul lor. Şi de acestea foarte rar se ţin.”

Descoperirea Sighişoarei

n Peisaj românesc, litografie de la jumătatea secolului al XIX-lea

124 SINTEZA # 14, martie 2015

După încă o sută de ani, la jumătatea secolului al XIXlea, călătoria începe să devină o industrie, iar jurnalele de călătorie, un gen literar în toată puterea cuvântului. Transilvania este prima provincie „prinsă” în paginile ghidurilor turistice, dată fiind apartanenţa ei la unul dintre cele mai mari state europene ale vremii. Cei mai de seamă călători ai lumii moderne sunt britanicii. Dintre ei, scriitorul

Z OO M

n Piaţa Unirii din Timişoara, litografie de la jumătatea secolului al XIX-lea

englez Andrew Archibald Paton a lăsat în urma sa o foarte interesantă descriere a Transilvaniei, pe care a vizitat-o în iarna din 1849-1850. Observaţiile sale de călătorie sunt prinse în cartea „Gotul şi hunul; sau Transilvania, Debrecen, Pesta și Viena, în 1850” (The Goth and the Hun; or, Transylvania, Debreczin, Pesth, and Vienna, in 1850), apărută în 1851. Ca o profeţie pentru ce urma să însemne potenţialul turistic al Sighişoarei, călătorul britanic, membru al Societăţii Regale de Geografie, a descris astfel o zi de iarnă în burgul săsesc: „Sighișoara, unde am ajuns acum, este cel mai pitoresc loc din Transilvania. Orașul de sus ocupă vârful unui deal și ai putea crede că este un colţ din Nurnberg adus până în Carpaţi. (…) Hanul a fost foarte rău și făcut și mai inconfortabil de un batalion de infanterie aflat în trecere prin oraș, așa încât am primit o cameră de câţiva metri pătraţi. Cât despre a fi servit la mine în cameră, acest lucru nici nu a încăput în discuţie. (…) Dar orașul în sine avea o înfăţișare veselă, nordică, nu mult diferită de scena de iarnă din «Profetul», unde toţi erau acoperiţi cu blănuri. Aerul era perfect senin, iar gerul nici nu pică rău, cu un cer de azur și un soare de aur, în timp ce săniile alunecau ușor, fără zgomot de roţi, doar pe capetele cailor clinchetind clopoţeii prinși de frâiele viu colorate. Iar noaptea, fiind Ajunul de Crăciun, oamenii s-au mascat și s-au maimuţărit, au petrecut și au chicotit, iar un om îmbrăcat în urs și ursarul său au stârnit hohote de râs”.

Braşov şi Bucureşti în primele ghiduri turistice Baedeker a fost pentru ghidurile turistice ce a fost Adidas pentru încălţămintea sport. Primul ghid a apărut în 1832, iar în „La Belle Époque” ele erau atât de populare încât în limba engleză termenul baedekering ajunsese să desemneze călătoritul în scopul de a scrie un ghid turistic sau un jurnal de călătorie. Practic, niciun cetăţean respectabil al Angliei victoriene, Germaniei imperiale, al Franţei celei de-a treia republici sau al Imperiului AustroUngar nu pleca în călătorie fără un Baedeker la el. Ediţia din 1896 a ghidului Austriei, incluzând Ungaria, Transilvania, Dalmaţia şi Bosnia, conţinea un capitol consistent despre provincia română, întins pe 24 de pagini, cu două planuri de oraş, pentru Braşov şi Sibiu. Interesant este că Transilvania este tratată distinct de acest ghid turistic, deşi administrativ fusese alipită Ungariei. Iată cum era descris cel mai mare 125 SINTEZA # 14, martie 2015

oraş al Transilvaniei de atunci, Braşovul: „Kronstadt (1877 de picioare), ung. Brassó, rom. Braşov, cu 30.750 de locuitori, din care în jur de 9.000 sunt saxoni, cel mai important oraş comercial şi industrial din Transilvania, este aşezat într-un bazin încântător, cu deschidere, pe o parte, spre câmpia Bârsei. Fondat de Ordinul Teutonic, oraşul încă îşi păstrează caracterul german, în ciuda creşterii constante a elementului român şi maghiar. Este format din patru cartiere: 1. Oraşul Interior, centrul afacerilor; 2. Oraşul vechi sau Ó Brassó, cel mai vechi cartier, dar acum modern şi lipsit de importanţă; 3. Blumenau, ung. Bolonya, cartierul de lângă gară, locuit mai ales de industriaşi; 4. Cartierul de Sus sau Cartierul Românesc (Şcheii Braşovului – n.r.), asemănător unui sat, locuit preponderent de români, despre care se spune că a fost fondat în 1392 de muncitori bulgari (de aici numit şi Bolgárszeg), care au venit aici pentru a construi Biserica Neagră”. Tot într-un Baedeker pentru Austro-Ungaria, din 1911, este inclusă şi o excursie la Bucureşti, oraş care este prezentat cu toate informaţiile utile posibile. Printre restaurantele recomandate se număra Capşa, şi Iordache, ultimul cu program de orchestră ţigănească, în fiecare seară. Alte recomandări includeau Caru’ cu Bere, cafeneaua High Life de pe Calea Victoriei, spectacolele Teatrului Naţional şi concertele de la Ateneu. Turiştii erau totodată sfătuiţi să negocieze cu birjarul înainte de a se urca în trăsură. Atracţiile principale ale oraşului erau indicate Palatul regal, Ateneul, Biserica Stavropoleos, Biserica Doamna Bălaşa şi Mitropolia, Muzeul de Arheologie şi plimbările de-a lungul Şoselei Kisselef a Bulevardului (Elisabeta) şi Căii Victoriei. „Bucureşti, capitala Regatului României, cu 300.000 de locuitori (35.000 de austro-ungari, 2.500 de germani şi 43.000 de evrei) se găseşte într-o câmpie monotonă şi este împărţit în două de Dâmboviţa. Optsprezece forturi avansate protejează oraşul. Cartierele mărginaşe sunt oarecum orientale ca înfăţişare, dar numeroasele construcţii noi din restul oraşului îi conferă un aer modern, în esenţă. Costumele populare brodate vesel sunt foarte pitoreşti. Străzile principale sunt Calea Victoriei, Bulevardul (Elisabeta –n.r.), iluminat electric, şi strada Lipscani, numită aşa deoarece mai demult negustorii bucureşteni îşi cumpărau marfa din Târgul Leipzig”, mai scriau autorii ghidului. 

Z OO M

n Piaţa Sfatului din Braşov, unul dintre cele mai frumoase spaţii urbane din România

Speranţa de dincolo de Cortina de Fier De abia descoperită de publicul din Vestul Europei şi din SUA, România s-a închis din nou, odată cu căderea Cortinei de Fier. O excepţie notabilă o constituie seria „Life World Library”, scoasă de conglomeratul media Time-Life, cu începere din 1961. Seria s-a bucurat de un succes enorm, devenind o prezenţă constantă în bibliotecile americanilor din clasa mijlocie. În volumul dedicat Balcanilor, apărut în 1964 în engleză, şi 1965, în franceză, România este pusă în aceeaşi oală cu Iugoslavia, Bulgaria, şi Albania. „România, care de atâţia şi atâţia şi atâţia ani proclamă cu pasiune că este «o insulă latină într-o mare slavă», se străduieşte astăzi să reînnoade legăturile sale cu Europa occidentală, păstrându-şi cu prudenţă legăturile diplomatice şi ideologice cu Estul”, scriau editorii revistei Life la începutul volumului. Spre sfârşit, după un periplu prin istoria, cultura şi politica României, prezentate împiedicat şi sinuos din cauza alegerii nefericite de a pune în armonie patru ţări de o diversitate frapantă, autorii concluzionau cu speranţă: „Se poate aştepta o evoluţie a României, unde vechile legături cu cultura occidentală şi un sentiment de diferenţă etnică faţă de Rusia nu ar putea, pe termen lung, decât să slăbească relaţiile pe care le-a impus apropierea geografică de acest vecin puternic”.

Din nou pe harta lumii România interbelică, perla Europei de Est Perioada interbelică este deja una clasică, pentru turismul practicat de elita socială din Occident. Acestui public i se adresa şi National Geographic în 1934, când a dedicat nu mai puţin de două numere „României vrăjite, perla Europei de Est”. „Dacă Paris poate reprezenta Franţa, Bucureştiul nu prea se potriveşte cu restul României. Este un oraş vesel, cosmopolit, deseori numit «Micul Paris». Străzile sunt aglomerate cu femei frumoase şi îmbrăcate cu gust, ofiţerii de poliţie strălucesc în uniformele lor, iar străinii contrastează uneori cu ţiganii zdrenţăroşi şi ţăranii români îmbrăcaţi în costume tradiţionale. Din restaurantele şi cafenelele aproape tot timpul pline, răsună până în stradă dialoguri politice şi bârfe”, scriau redactorii revistei. Ajunşi la o nuntă într-un cătun din Moldova, ei se arată încântaţi de exuberanţa localnicilor: „Erau atât de curaţi şi de fericiţi, fără nicio grijă, încât problemele financiare şi Marea Depresiune păreau la milioane de mile distanţă. Erau frumoşi în hainele lor de sărbătoare, cele mai frumoase pe care le-am văzut în România”.

126 SINTEZA # 14, martie 2015

După căderea Cortinei de Fier, România rămâne încă aproape o decadă o Cenuşăreasă a ghidurilor turistice, până înspre anul 2000 când, rând pe rând, Lonely Planet, Rough Guides, Michelin, sau National Geographic Guides, pentru a menţiona doar câteva dintre cele mai mari branduri mondiale de profil, dedică volume amănunţite ţării noastre. Dintre toate, Michelin alocă cele mai ample spaţii descrierii României dintr-o perspectivă istorico-socioculturală. „Un pământ prins la mijloc între mai multe puteri cu interese antagoniste – aceasta a fost situaţia României, al cărei teritoriu a servit în repetate rânduri drept câmp de bătălie pentru Regatul Ungariei, imperiile austriac, otoman şi apoi ţarist. În aceste condiţii, este dificil să-ţi făureşti un destin”, apreciază ghidul Michelin 2008. Sentinţele acestuia continuă: „Scriitori, artişti, muzicieni, cărora li se adaugă astăzi ambiţioşi cineaşti ai noului val, par a fi sortiţi unei ciudate fatalităţi: totul se petrece ca şi cum ar trebui ca un 127 SINTEZA # 14, martie 2015

român să-şi părăsească pământul natal pentru a întâlni gloria” sau „Tranziţie. Acest cuvânt este suficient pentru a rezuma România de astăzi şi se aplică tuturor sectoarelor societăţii, economiei, precum şi mentalităţilor. Un sejur, oricât de scurt, ajunge pentru a lua pulsul metamorfozei în curs de desfăşurare”. Mai „americănesc”, ghidul Lonely Planet Romania 2010 abundă de informaţii utile, ponturi şi trasee. Nu este însă lipsit de profunzime: „Frumuseţea unică a României, simplitatea ei seducătoare şi istoria fascinantă rămân neatinse, în ciuda transformării ei rapide, de după aderarea la UE. Câmpuri arate cu mâna, căpiţe de fân în formă de conuri, turme de oi panicate pe drumurile de ţară, şi distileriile de ţuică de casă, nu foarte legale, dar nici chiar ilegale, încă rezistă. Munţii Carpaţi, cu formă de bumerang, oferă oportunităţi excepţionale şi relativ lipsite de aglomeraţie pentru drumeţii, plimbări cu bicicleta şi schi. Oraşe ca Braşov, Sibiu şi Sighişoara sunt terenuri de vânătoare încremenite în timp, pentru fanii arhitecturii gotice şi ai moştenirii austro-ungare. Peştii - şi păsările care îi mestecă – fac pe gazdele în Delta Dunării. Bucolicul Maramureş de lemn are «Cimitirul Vesel», Bucovina de Sud are mănăstirile pictate de pe lista UNESCO, şi, să fie consemnat, oraşele mari ca Timişoara şi Cluj-Napoca sunt şi ele o nebunie.” Tot după 2000 s-au consacrat ghidurile de călătorie online, create chiar de cei care le utilizează. Numărul 1 în domeniu este TripAdvisor.com. În momentul redactării acestui material, cele mai populare destinaţii din România pe acest portal erau, în ordine: Bucureşti, Oradea, ClujNapoca, Braşov, Sinaia şi Sighişoara. n

Notă Textele dinainte de secolul al XIX-lea au fost preluate din lucrarea „Călători străini despre ţările române” (volumele I-VIII). Ilustraţiile alb-negru sunt reproduceri după litografii semnate de Dieudonné Auguste Lancelot (1822–1894).

Z OO M

Vârcolaci şi vampiri, primele surse

na dintre primele relatări despre oamenilupi în spaţiul românesc apare în jurnalul de călătorie al unui călugăr franciscan anonim din Glatz, Boemia, care a vizitat Transilvania în 1738. Călugărul stă de vorbă, în Sebeş, cu un preot, care vizitase Ţara Românească şi care îi povesteşte despre vârcolacii de acolo: „În amândouă ţările româneşti, Dumnezeu drept şi sfânt în toate înfăptuirile sale, ca să arate lumii întregi ruşinea incestului în primul grad de rudenie, obişnuieşte să pedepsească o crimă aşa de mare cu o anume pedeapsă temporară cu totul îngrijorătoare; vinovatul de sex masculin este prefăcut pe loc într-un fel de lup; cu această deosebire că nu are coadă şi, după ce vor trece şapte ani, îşi va redobândi chipul de om, dacă nu a fost omorât până atunci. În adevăr, cum un asemenea monstru sau lup nu mănâncă aproape nimic în afară de carne de om şi mai ales de copii nevinovaţi, oamenii dacă zăresc pe undeva o atare fiară se străduiesc din răsputeri s-o omoare, ceea ce se întâmplă însă foarte rar, din cauza vicleniei şi a grijii mari a acestuia”. În 1897, 150 de ani mai târziu, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat romanul epistolar „Dracula”, care a dat naştere unui personaj devenit cult vampirul. Care a fost, însă, sursa de informare a lui Bram Stoker, cu privire la credinţele transilvănene în vampiri? Exegeţii operei lui Stoker afirmă că „vinovată” de inspirarea irlandezului este scriitoarea scoţiană Jane Emily Gerard, care a locuit doi ani

128 SINTEZA # 14, martie 2015

la Sibiu, publicând apoi în mediul victorian o serie de articole despre Transilvania, iar în 1888 lucrarea „Ţara de dincolo de pădure: fapte, cifre şi fantezii din Transilvania”. Prima dată când s-a referit la susperstiţiile românilor transilvăneni, inclusiv la credinţa lor în vampiri, Jane Emily Gerard a făcut-o în revista „Nineteenth Century”, în 1885, după care a reluat şi dezvoltat subiectul în volumul din 1888. Iată paragrafele referitoare la vampiri din această lucrare: „Mult mai malefic este nosferatu, sau vampirul, în care orice ţăran român crede cu aceeaşi putere ca în rai sau iad. Există două feluri de vampiri, vii şi morţi. Vampirul viu este de obicei urmaşul nelegitim al unor părinţi necăsătoriţi; dar nici măcar un arbore genealogic fără pată nu asigură pe nimeni împotriva apariţiei unui vampir în cripta familiei, din moment ce orice persoană ucisă de un nosferatu devine la rândul său vampir după moarte, şi va continua să sugă sângele altor persoane nevinovate, până când duhul va fi exorcizat prin deschiderea mormântului persoanei suspectate, iar apoi fie străpungând cadavrul cu un ţăruş, fie trăgând un foc de pistol în coşciug. Să dai roată mormântului [cu cristelniţa] fumegând la fiecare aniversare a morţii se presupune că este altă metodă eficace în a împiedica vampirul să iasă din coşciug. În cazuri de vampiri care nu se dau bătuţi cu una cu două, se recomandă tăierea capului şi apoi reaşezarea acestuia în mormânt, cu gura umplută cu usturoi, sau scoaterea inimii şi arderea acesteia, presărând apoi cenuşa pe mormânt”. n

Noi despre noi. Cum ne-am prezentat altora în ultima sută de ani Bogdan Stanciu

reocupările legate de imaginea României peste hotare au început să ia avânt abia în perioada de la sfârșitul secolului al XIXlea, începutul secolului XX. Articolul de mai jos este o trecere în revistă a câtorva dintre apariţiile editoriale importante, prin care România prin instituţiile sau somităţile ei știinţifice ori politice - s-a prezentat pe sine în exterior.

Modernizarea În 1900, la Paris apărea lucrarea „La Roumanie en 1900” (România în 1900), semnată de G. Benger, consul general al României la Stuttgart. Volumul, o ediţie tipărită în condiţii excelente, cu 26 de gravuri, se deschidea cu imaginile Reginei Elisabeta și ale Regelui Carol. Lucrarea era o traducere după originalul în limba germană. Scopul lucrării era de a face cunoscută România, aflată în plin proces de modernizare, publicului din spaţiul germanofon și francofon. Autorul spune aceasta încă din prima pagină: „Nu cu mult timp în urmă, provinciile dunărene erau doar un loc de trecere spre Orient și erau considerate părţi ale Europei, complet străine de civilizaţie, văzute fiind chiar ca niște părţi ale Asiei demne de prea puţin interes. În scurtă vreme, oamenii, munca, proprietatea, capitalul s-au descătușat în România; totul s-a întâmplat cam în douăzeci de ani; puterile occidentale au făcut același lucru în sute de ani. (...) Această evoluţie este obiectul acestei lucrări” 129 SINTEZA # 14, martie 2015

România Mare După Unirea din 1918, discursul către exterior se schimbă, accentul căzând dinspre modernizare spre unitate. În 1924, Nicolae Iorga publică, tot la Paris, volumul „La Roumanie Pittoresque” (România pitorească). „Această carte este, dacă doriţi, un album, dacă doriţi, un ghid, sau, dacă doriţi, o descriere a frumuseţilor României, a României întregi, văzută prin văile sale, ca în vechime, fără ţări separate, libere sau sub dominaţie străine, cu nume fabricate sau date în mod arbitrar: Bucovina, Transilvania, Basarabia”, scrie Nicolae Iorga, din

capul locului. Lucrarea realizează o descriere originală a teritoriului românesc, grupat după văile principalelor râuri care îl străbat. Cinci ani mai târziu, în 1929, tot la Paris apărea un album impresionant „La Grande Roumanie” (România Mare). Editat în condiţii excepţionale, albumul prezintă membrii marcanţi ai casei regale, după care este publicat un articol intitulat „Transilvania, pământ românesc”, semnat tot de Nicolae Iorga. Alte subiecte se ocupă de originea poporului român, rolul lui de santinelă la frontiera creștinătăţii și a civilizaţiei europene, dar și articole despre sportul românesc, artă, și o secţiune dedicată Bucureștiului. Albumul continuă cu o prezentare generală a ţării, sub titlul „România pitorească” și, după o serie de pagini dedicate sărbătoririi Unirii din anul respectiv, se încheie cu prezentarea economiei românești.

Războiul Rece După al doilea război mondial, discursul de prezentare a României în exterior se schimbă din nou. Unitatea lasă loc transformărilor sociale și economice pe care le cunoștea ţara după instaurarea comunismului. Un volum impresionant care prezintă România din perioada Războiului Rece a fost tipărit în 1958 în franceză și 1959 în engleză. Din colectivul care a editat lucrarea de dimensiuni enciclopedice au făcut parte șase membri ai Academiei, printre care Constantin Daicoviciu și Victor 

Z OO M

n „Ce spui când spui România? Spui o poveste. Iar o poveste are o curgere în timp, ca şi cum ţara n-ar fi aşa cum se ştia dintotdeauna în reliefurile ei eterne de pământ şi piatră, ci ar începe într-un punct îndepărtat şi neguros şi s-ar mai conteni, într-o curgere de clepsidră”

Eftimiu, dar și scriitori și publiciști, precum Demostene Botez sau Traian Coșovei, Ion Grigorescu. Volumul este alcătuit din două părţi, prima fiind o prezentare monografică a României, iar a doua, o prezentare detaliată a celor 17 regiuni în care era ţara împărţită în acel moment. Un pasaj de la începutul secţiunii de geografie economică este sugestiv pentru retorica întregului volum: „Republica Populară România este astăzi o ţară ale cărei industrie și agricultură sunt în plină dezvoltare, în contrast cu trecutul, când, în ciuda resurselor de bogăţii naturale și mână de lucru, România era una dintre cele mai înapoiate ţări din Europa. (...) Înapoierea și mizeria de dinainte de război au fost puternic agravate în al doilea război mondial de jaful hitlerist și distrugerile războiului. Aceste pierderi au fost evaluate ca fiind de 12 ori mai mari decât valoarea bugetului de stat în 1945. Aceasta era situaţia economică a României în 23 August 1944, ziua eliberării”.

Comunismul relaxat După 15 ani, în 1973, lupta de clasă se mai îndulcise întrucâtva, pe fondul celor mai prosperi și relaxaţi ani ai perioadei comuniste. În schimb, 130 SINTEZA # 14, martie 2015

era în plină ascensiune patriotismul exaltat, declamat cu patos. Un album foto bilingv, în română și germană, a fost tipărit în acel an chiar în RFG, sub titlul „România Turistică / Reiseland Rumänien”. Cuvântul înainte este lămuritor. Iată o mostră: „O ţară nu e altfel, geografic, decât o cultură. Are piscuri greu accesibile, fie și în adâncime, înălţimi care îţi taie respiraţia, care sunt asemenea cu geniul sau devin emblema geniului. Are fluvii sau râuri tumultoase, comparabile cu istoria sau destinul unor comunităţi umane, deci cu drumul unor șiruri de generaţii peste timp” sau „Ce spui când spui România? Spui o poveste. Iar o poveste are o curgere în timp, ca și cum ţara n-ar fi așa cum se știa dintotdeauna în reliefurile ei eterne de pământ și piatră, ci ar începe într-un punct îndepărtat și neguros, și s-ar mai conteni, într-o curgere de clepsidră” sau „Deci România e o carte, o carte groasă și foarte veche și foarte elegantă, o carte puţin obișnuită, o carte unică, fiindcă ce este scris în ea nu veţi mai găsi scris nicăieri. Veţi găsi altceva: irepetabilul nostru ne face deschiși spre lume, nu idolatri faţă de noi înșine, ci doar mândri”.

Eternă şi fascinantă... După Revoluţie, în jurul unui album de prezentare a ţării noastre în exterior s-a declanșat unul din marile scandaluri post-1989. Este vorba despre „Nemuritoarea și fascinanta Românie”, album tipărit în 1997 în Spania, de către un grup editorial francez, patronat de un român. Albumul conţine peste 500 de fotografii însoţite de texte în limbile franceză germană, engleza, arabă, spaniolă, italiană, japoneză şi română. A fost distribuit în mediile politice și de afaceri din 144 de ţări. Scandalul din jurul lui a fost legat de costul uriaș, de 5,79 de milioane de dolari, plătit de Guvern, dintr-o sponsorizare de la Bancorex. Dincolo de acest scandal, volumul constituie una dintre cele mai echilibrate prezentări „oficiale” ale României, care poate fi rezumată în câteva din frazele de final: „Obiectivul acestei cărţi este de-a redescoperi România cu o privire nouă, proaspătă, plină de dragoste, de înţelegere și de complicitate. (...) Am vrut ca imaginile acestei cărţi să fie reprezentative și revelatoare pentru oamenii, locurile, clădirile, monumentele, obiceiurile, tradiţiile, de pe tot cuprinsul României”. n 131 SINTEZA # 14, martie 2015

Z OO M

Propaganda comunistă – tehnici de prestigiu şi influenţă externă Interviu cu Lavinia Betea, realizat de Marius Avram

SINTEZA: Doamnă Lavinia Betea, când şi de ce decid liderii români că au nevoie de o propagandă favorabilă în exteriorul ţării?

Regimul comunist din România a pus la punct un întreg arsenal de tehnici şi metode propagandistice prin care să-şi vândă imaginea în Occident. Recurgând la practici perfide şi reuşind în multe cazuri să-şi facă din duşmani prieteni şi să-i transforme în agenţi de influenţă, regimul comunist din România chiar a reuşit să seducă Occidentul şi pe reprezentanţii săi cei mai importanţi la vremea respectivă. Dar până la un punct, aşa cum reiese dintr-o discuţie cu istoricul Lavinia Betea.

132 SINTEZA # 14, martie 2015

Lavinia Betea: Moartea lui Stalin a schimbat, în mare măsură, practicile regimului comunist. Printre altele, noul lider al PCUS, Nikita Hrusciov, a decis că Uniunea Sovietică şi întreg lagărul comunist vor avea un alt tip de relaţii cu partea adversă, numită atunci lagărul imperialist, relaţii pe care le subsumase principiului coexistenţei paşnice. Adică, ambele sisteme pot coabita paşnic, se vor întrece prin muncă, printr-o anume etică etc. Hrusciov estima că, la final, va ieşi victorios sistemul reprezentat de el. În privinţa propagandei externe, strategia pentru toate ţările lagărului socialist a continuat să fie coordonată de Moscova. La fel cum se făcuse şi până atunci, după Cel de al Doilea Război Mondial, cu toate celelalte strategii. În privinţa propagandei, repartierea emigranţilor din Occident ar fi fost un prim pas. Pentru că acolo ei erau extraordinar de credibili în campaniile duse împotriva politicii ţărilor de origine. A-i apropia, a-i aduce la tine acasă, a-i pune sub control devenise un obiectiv. Seducţia lor mergea până la acordarea unor privilegii ce însemnau pentru fugarii de altădată împlinirea unor visuri de tinereţe. Dar nici aceasta nu era o noutate, pentru că şi Stalin încercase după războiul civil să aducă acasă personalităţile ruse emigrate în Occident în anii războiului civil.

- Spuneţi că propaganda comunistă era coordonată de la Moscova, dar nu era particularizată pentru fiecare ţară din blocul comunist? În ce măsură liderii comunişti din fiecare ţară 133 SINTEZA # 14, martie 2015

Occidentul era foarte interesat de politica regimului de la Bucureşti. Occidentul şi Statele Unite priveau cu enormă simpatie către acest spărgător de grevă. Cam aşa apărea Ceauşescu în ochii lor, prin fronda pe care o făcea în Tratatul de la Varşovia. Vă daţi seama ce însemna un astfel de om?

aveau posibilitatea să-şi facă propria strategie?

- Din păcate, acestea sunt subiecte foarte sensibile în argumentaţia cu dovezi de arhivă. La noi şi în celelalte ţări ex-comuniste. Astfel că nu avem lucrări de sinteză, lucrări comparative, care să conducă la date concludente. Pot să spun însă că a existat o strategie comună, deoarece toate ţările din lagărul socialist au înfiinţat

aşa-numitele comitete, comisii de repatriere în acelaşţi an, 1955, Comisiile recurgeau toate la nişte momeli. Aceleaşi însă?! Să vă explic însă strategia românească. Inspirată, s-ar spune, de practica vânătorilor de a-şi momi vânatul imitând chemările animalului pe care vrei să-l aduci în bătaia puştii din perioadele sale de rut. Sau să faci pasărea să intre cu capul în laţul pregătit, aducând, în apropiere, colivii cu surate. La noi, această falsă chemare de dragoste s-a numit revista „Glasul Patriei”, apărută în 1955, sub egida Comitetului de repatriere, subordonat Ministerului Afacerilor Interne. Sub această denumire, publicaţia a fost editată şi difuzată până în 1972. Apoi şi-a schimbat numele, dar scopul publicaţiilor pentru străinătate s-a menţinut. E greu însă să găseşti analize serioase, adică obiective, despre publicaţia amintită. Şi iată de ce. Articole din „Glasul Patriei” poartă semnăturile unor ilustre personalităţi din perioada interbelică. Unii dintre ei, foşti deţinuţi politici, reinsertaţi în viaţa culturală a României după etapa ,,luptei de clasă”. Iar, după anii 90, simboluri ale ,,rezistenţei prin cultură”. Atunci, când scriu despre „Glasul Patriei” ori se referă la manipularea efectuată prin această publicaţie, cei care sunt tributari acestor personalităţi ori aderenţi ai modelului explicativ desemnat prin sintagma ,,rezistenţei prin cultură”, se prefac a uita anumite ,,colaboraţionisme” . Este, dacă vreţi, un retur la gândirea prelogică exprimată prin dihotomia personajelor de basm: fie buni fără pată, fie răi cu desăvârşire. Cel mai adesea se face uitat publicistul şi criticul literar George Ivaşcu. Adică 

Z OO M

a lagărului, dirijată de sovietici. Să ştiţi că aceasta a fost şi cauza celei mai extraordinare strategii de imagine reprezentată de eliberarea deţinuţilor politici din închisori, în perioada 1962-1964. Vă daţi seama ce impresie a făcut în Occident faptul că România „demonstra” că nu mai are deţinuţi politici? Tot pe-atunci, regimul de la Bucureşti şi-a eclerat imaginea prin aceea că a încetat bruiajul emisiunilor în limba română difuzate de Radio Europa Liberă. Uniunea Sovietică şi celelalte ţări au făcut-o abia în vremea lui Gorbaciov. Noi am fost prima ţară care, din 1962, nu mai bruiam aceste emisiuni. Apoi, s-au folosit artiştii ca agenţi de influenţă. Să trimiţi peste graniţe, mai ales în Occident, ansambluri folclorice, formaţii de teatru, muzică etc, expoziţii, au sporit extraordinar prestigiul României. Arta operează cu simboluri universale. Să ştiţi că regimul Ceauşescu a diversificat încă tehnicile, dar a continuat linia lui Dej. n Henri Coandă, revenit în ţară în 1969, pentru el s-a înfiinţat Institutul de creaţie ştiinţifică şi tehnică INCREST. Dar, după moartea lui, în 1972, autorităţile nu şi-au ţinut promisiunea faţă de el: n-au organizat Fundaţia „Coandă”, au desfiinţat INCREST…

tocmai redactorul-şef al ,,Glasului Patriei”. De ce? Pentru că, tocmai după această probă de fidelitate, puternicii vremii l-au numit redactorul-şef al prestigioaselor reviste culturale „Contemporanul” şi „România literară”. Aşadar, cum poţi tu, careai făcut o anume carieră, susţinută şi de paginile „României literare”, să te asociezi cu un ,,colaborationist” precum George Ivaşcu?! Mai ales dacă te-ai relansat şi ca anticomunist. Ocultată e şi biografia lui George Ivaşcu anterioară momentului ,,Glasul Patriei”. Se spune că a fost arestat, condamnat la moarte în procesul Pătrăşcanu, că l-au graţiat în ultimul moment…! Ei, eu l-am ,,cunoscut” pe George Ivaşcu în dosarele anchetei şi procesului lui Pătrăşcanu. Era şi el printre cei circa o sută de anchetaţi. Dar, şi aici, s-a plasat în categoria aparte a celor care începeau să colaboreze cu anchetatorii. A trecut chiar de partea cealaltă a baricadei, fiind folosit ca ,,agent de cameră” pentru alţi deţinuţi. Provocator, trăgător de limbă cum li se mai spunea informatorilor cu astfel de misiuni. N-ar fi corect să mă exprim astfel fără atenţionarea că închisoarea, spaţiile acestea de anchetă sunt nişte medii cu totul şi cu totul aparte. Nu putem judeca nici comportamentele 134 SINTEZA # 14, martie 2015

anchetaţilor după principiile funcţionale în sfera normalităţii. Dar, după reacţiile unuia ca Ivaşcu la astfel de încercări, acela putea fi considerat om de încredere. În primul rând că purta o lesă secretă, nevăzută de subalterni şi colaboratorii scriitori. Unuia ca acesta i se puteau încredinţa misiuni delicate precum coordonarea „Glasului Patriei” şi mai apoi ale prestigioaselor reviste culturale amintite. Să ştiţi că în „Glasul Patriei” publicau Nichifor Crainic, Constantin Noica, CC Giurescu, Vladimir Streinu, Ion Vinea, Radu Gyr, Dumitru Stăniloaie, Şerban Cioculescu, Păstorel Teodoreanu. Chiar şi Arghezi, care nu fusese deţinut politic, dar trăise purgatoriul dizgraţiei. E extraordinar să citeşti astăzi o poezie de-a lui, apărută acolo, „Foaie verde de Paris”… Nu sunt însă deloc amuzante la lectură autocriticile lui Constantin Noica. Un spirit ales care-şi face mea culpa pentru ideile sale greşite de dinainte de 1944. Spuneam însă că mediul închisorii nu este unul obişnuit şi că acolo deprinzi o psihologie a victimei. Dacă suporţi repetat şi vreme îndelungată agresiuni fizice şi/sau psihice, ajungi la un moment dat să crezi că meriţi asta. Ajungi să vrei să ,,te îndrepţi”. Mecanismele perfide ale reeducării deţinuţilor de la Aiud,

în vederea eliberării lor, au avut în vedere aceasta. Din punctul de vedere al regimului era o tactică extraordinar de perversă. Vă amintiţi replica aceea din „Răzvan şi Vidra”: ,,Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău / e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.” - Vă întrebam dacă existau particularităţi ale propagandei din fiecare ţară comunistă, asta şi pentru că Nicolae Ceauşescu a cam ieşit şi s-a evidenţiat în grupul sovietic, cam avea o opinie distinctă, separată. Probabil de aceea a şi fost primit de Regina Angliei, de preşedintele Carter, după ce anterior România fusese vizitată de preşedintele Nixon. Cum vă explicaţi aceste lucruri? Cum a reuşit, prin ce mijloace?

- Nevoile speciale de imagine ale regimului de la Bucureşti au început înainte să fi venit Ceauşescu la conducerea partidului. Le-a conştientizat Gheorghiu-Dej când s-a decis pentru o politică a ,,porţilor deschise” ale economiei româneşti - atenţie, ale economiei -, pentru tehnologia avansată occidentală şi americană. O politică a naţionalismului comunist, în care se dorea şi spargerea unităţii de monolit

- Dar Occidentul nu avea oamenii săi şi informaţiile sale de la sursă? Nu ştia ce se întâmplă în realitate şi că în fond era vorba doar de propagandă?

- Da, dar Occidentul era foarte interesat de politica regimului de la Bucureşti. Occidentul şi Statele Unite priveau cu enormă simpatie către acest spărgător de grevă. Cam aşa apărea Ceauşescu în ochii lor, prin fronda pe care o făcea în Tratatul de la Varşovia. Vă daţi seama ce însemna un astfel de om? Aceasta era latura politică a interesului. Exista şi una economică. Exact ca acum. Să ai relaţii comerciale, să-ţi vinzi anumite linii tehnologice în Est însemna o afacere bună. Regina Angliei l-a primit pe Ceauşescu în vederea afacerilor, cumpărăturilor pe care noi urma să le facem din Marea Britanie. Am face o mare greşeală să ne imaginăm că în materie de politică există îngeri şi diavoli. Interesul naţional este întotdeauna cel care primează într-o politică bună. Ori, Occidentul, din acest punct de vedere, acţiona absolut raţional. - Îşi urmărea interesul lui…

- Sigur că da. Cum este şi firesc. Preşedintele Americii nu acţionează într-o armată a îngerilor, ci pur şi simplu în interesul Americii. Iar interesul americanului este creşterea PIB-ului, al salariului său, determinate 135 SINTEZA # 14, martie 2015

şi de mai bunele afaceri ale ţării sale în lume. Ori, România reprezenta în acel timp o foarte bună afacere. Din multe puncte de vedere. - Atunci, drepturile omului, ale individului erau şi pentru Occident situate mai jos decât interesele economice proprii?

- Vedeţi că se fac astăzi foarte multe confuzii. Sintagma aceasta a drepturilor omului a început să fie utilizată în politică, cu sensurile actuale, după acordurile de la Helsinki. În a doua jumătate a anilor 70. Nu uitaţi că timpul despre care noi vorbim era unul în care aveau loc acele extraordinare mişcări de eliberare naţională ale fostelor colonii. Era timpul când negrii militau pentru drepturi egale cu albii tocmai în democrata Americă. Vorbim despre timpul cînd s-a produs şi asasinatul lui Martin Luther King. Vorbim de anii războiului din Vietnam. Atunci, în anii 60 - 70, se manifesta Ceauşescu în Tratatul de la Varşovia împotriva creşterii cheltuielilor de înarmare a blocului comunist, făcea oficii de mediere între americani, Vietnamul de Nord şi cu China. În anii respectivi, operăm cu alte unităţi de măsură decât cele de la sfârşitul anilor 80 sau cele actuale… Spuneam despre Ceauşescu că a diversificat tehnicile de propagandă în străinătate. Există o şedinţă a conducerii partidului din 1967, de stenograma căreia dispunem, pe tema activităţii în rândul emigraţiei române. De unde aflăm că a suportat finanţări de la Bucureşti. Că Bucureştiul finanţa reviste şi asociaţii ale emigraţiei româneşti în străinătate, că trimitea mesageri potriviţi, că sprijinea până şi concerte de colinde. Şi poate că nu e lipsit de importanţă să spunem – dar iarăşi trebuie să contextualizăm - că Nicolae Ceauşescu avea mari cuvinte de apreciere – atenţie, atunci! - faţă de rabinul Moses Rosen. Care, spune el, a făcut mai mult pentru România în SUA decât Ambasada României la Washington. Nu avem voie să încurcăm timpul şi faptele. În influenţarea emigraţiei române s-a implicat de asemenea mult. Viza creşterea prestigiului său prin atragerea unor voci. Un caz interesant este Pamfil Şeicaru. Marele gazetar din perioada interbelică fusese condamnat în 1945 la moarte în contumacie. Dar în decembrie 1966, printr-un decret unic, emis de Consiliul de Stat, şi

nedat publicităţii, Pamfil Şeicaru a fost graţiat, cu motivaţia că are o atitudine corespunzătoare desfăşurată în străinătate, prin scris în favoarea ţării noastre. Apoi a fost ajutat financiar să publice cărţi şi articole în care elogia – poate nu-i cuvântul cel mai potrivit - independenţa lui Ceauşescu faţă de Moscova. Şi să ştiţi că Pamfil Şeicaru a fost adus în secret la Bucureşti, să vadă demonstraţia de la 23 august 1977. Cam la fel se proceda cu deţinuţii politici în procesul ,,reeducării” de la Aiud, pe la începutul anilor 60. Îi încărcau, în secret, în dube şi-i plimbau prin ţară ca să admire realizările socialismului. Ulterior să-şi scrie autocritica şi să afirme că ţara arată mai frumos decât în visurile lor. Au fost încercări de câştigare de partea lui Ceauşescu a lui Mircea Eliade. Pe Mircea Eliade, pe actriţa Elvira Popescu i-a vizitat acasă Corneliu Mănescu, pe-atunci ambasadorul României la Paris. Mănescu – după mărturisirea pe care mi-a făcut-o el -, s-a dus cu o carte la Mircea Eliade pentru autograf. La Elvira Popescu era invitat frecvent. Tehnici de captare a bunăvoinţei… Îmi amintesc şi cazul folcloristului Harry Brauner, fost deţinut, condamnat în procesul Pătrăşcanu. După ,,reabilitarea” din 1968 era trimis în străinătate, la expoziţiile organizate fratelui său, cunoscutul pictor suprarealist Victor Brauner, care trăise la Paris. Din străinătate îi trimitea scrisori soţiei sale, pictoriţa Lena Constante, fostă condamnată politic în acelaşi proces. Scrisori interceptate de Securitate, desigur, în care-i povestea cu ce personalităţi s-a întâlnit, cât de frumos le-a vorbit despre Ceauşescu, cum nu este antisemitism în România, căci el, evreu, călătoreşte, pe banii statului român, în străinătate. S-a mers apoi mai departe, cu repatrierea lui Henry Coandă. Revenit în ţară în 1969, pentru el s-a înfiinţat Institutul de creaţie ştiinţifică şi tehnică INCREST. În 1970 a fost primit în Academia Română. Dar, după moartea lui, în 1972, autorităţile nu şi-au ţinut promisiunea faţă de el: n-au organizat Fundaţia „Coandă”, au desfiinţat INCREST… Pentru că trebuia să rămână doar Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, condus de Elena Ceauşescu! S-a mers până la a i se livra o nevastă româncă lui Bokassa. Şi încă mai departe pentru a se face o bună reclamă prin turiştii străini veniţi pe litoralul românesc: acceptarea 

Z OO M

plajelor de nudişti în plină epocă a Codului eticii şi echităţii socialiste. - În ce măsură arhivele epocii oferă indicii despre agenţii de influenţă?

- Găsim urme aleatoriu în arhivele provenite din nucleul puterii. Ca exemple de bune practici de influenţă în străinătate, Ceauşescu îi dădea pe Iosif Constantin Drăgan şi pe George Palade. Nu li se spunea lor agenţi de influenţă, dar erau cultivaţi în acest scop. Lui Palade I se trimiteau oameni dragi, Constantin Drăgan venea aici. Ceauşescu era mulţumit de efecte. Nu putem cita cu cote de arhivă, nu putem spune că de aici sau de dincolo rezultă că matematicianul, istoricul sau artistul cutare nu ,,au ales libertatea” pur şi simplu atunci când au decis să rămână în străinătate. Putem conchide însă, cu argumentele apropierii lor anterioare de putere şi după tehnicile de prestigiu de care-au beneficiat că erau ajutaţi de-ai ,,noştri” acolo. Pentru anumite servicii, desigur. Găseşti, din când în când, câte un capăt de informaţie strecurată în alte dosare. Aceşti agenţi de influenţă nu au fost şi nu sunt încă deconspiraţi. Va veni însă şi timpul lor. Aţi văzut că Serviciile speciale franceze au desecretizat dosarele acelei acţiuni de compromitere a lui Ceauşescu. Cazurile Virgil Tănase şi Paul Goma, aşa-zisa tentativă a lui Ceauşescu de răpire, otrăvire… Noi suntem mai înapoiaţi. Şi… mai complicaţi. Când spun asta, am în minte altă şedinţă prezidată de Ceauşescu, în iunie 1967, care normează relaţiile Securităţii cu informatorii. Indicaţiile lui Ceauşescu îngreunează foarte mult deciziile de astăzi ale CNSASului privind stabilirea colaboratorilor. Pentru că acolo Ceauşescu spune textual: nu mai aveţi voie să recrutaţi membri de partid ca informatori ai Securităţii, exceptând munca în străinătate. Nu am nevoie – zice el - de membri de partid care să se înfiltreze la legionari; legionarii să fie aceia care vin şi ne spun nouă ce-I pe-acolo. Dar şi membrii de partid pot lucra ca informatori Securităţii, cu aprobarea prim-secretarului de judeţ, fiind recrutaţi pe anumite cazuri. Apoi - spune el - nimeni nu pleacă în străinătate fără a fi instruit. Vă daţi seama?! Deci nimeni nu putea să plece cu o bursă în străinătate sau întrdelegaţie, fără să treacă de instructajul Securităţii. Dar instructajul acesta se făcea în cadrul ministerelor de profil, 136 SINTEZA # 14, martie 2015

nu ,,acasă”, la Interne. O chestiune extraordinar de perfidă! Universitarul român trimis pentru un lectorat de limba română la o universitate vestică, nu mai era chemat la Securitate pentru zisul isntructaj, ci la Ministerul Învăţământului. Acolo, colonelul de Securitate sau ce grad o fi avut, apărea drept un ,,tovarăş din minister” care-i ţinea prelegerea despre ce are de făcut pentru imaginea ţării. Iar, la înapoiere, putea să-i ceară şi o informare. Dacă era cazul. În perfidia acestor mecanisme, putem găsi foşti bursieri în străinătate cu informări în dosarele Securităţii, ei fiind convinşi că le-au dat superiorilor pe linie profesională… - Chiar toţi cei care plecau în străinătate erau folosiţi de Securitate?

- Securitatea era subordonată partidului. În absolut toate cazurile, Ceauşescu spune explicit că acela care pleacă în străinătate serveşte ,,politica noastră”. - Pentru că, de exemplu, au fost şi înalţi prelaţi plecaţi în străinătate...

- Dar şi biserica era sub controlul Securităţii, sub controlul partidului. Explicit prin apartenenţa la Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, condus de partid. Dacă noi vorbim despre o societate totalitară, cum putem să excludem segmente din ea, în ideea că acestea puteau fi democrate? - Şi feed-back-ul îl aveau de la toţi? Adică, toţi se conformau acestui instructaj?

- Vă daţi seama că, dacă nu se conformau, nu plecau. Nu există personalităţi culturale sau ştiinţifice de care să se fi temut, să zicem, securitatea. Sau conducerea partidului. Încă o dată, vorbim de o societate totalitară. - Eforturile propagandistice şi până la urmă rolul pe care şi-l aroga regimul comunist din România nu erau prea mari pentru statutul pe care îl avea de fapt ţara noastră? Aminteaţi adineauri de Moses Rosen că…

- Eu nu mă îndoiesc nici un moment că Moses Rosen a fost un om de bună-credinţă, care-a iubit România. Sunt convinsă că a iubit foarte mult această ţară. Că şi-a iubit foarte mult comunitatea în fruntea căreia se afla. Politica externă pe care o făcea România în acel moment

Z OO M

merita sprijinită. Sunt convinsă că acestea au fost raţionamentele lui Moses Rosen şi ale altor oameni. Încă o dată: nu putem să tratăm regimul comunist ca fiind o epocă monocromă şi monotonă, în sensul că anii 50 sunt identici cu anii 80. Spre exemplu, în anii 80, Ceauşescu ajunge la concluzia plăţii datoriei externe cu orice preţ. Nu mai avem valută pentru schimburile culturale, nu mai cumpărăm tehnologie din străinătate. S-a făcut antipatic şi în felul acesta pentru „lagărul” advers. Atunci şi propaganda este dominată de figurile celor doi: Nicolae şi Elena Ceauşescu. Poate că vă sună ciudat, dar să ştiţi că în anii 60 şi Securitatea depunea eforturi pentru traducerea autorilor români în străinătate. Evident, pentru cărţile care conveneau regimului. Dar în anii 80, eforturile sunt pentru promovarea celor doi: a lui şi a ei. Lor li se traduceau şi cărţile. În tehnicile lui de prestigiu o figură reuşită a fost biografia plătită unui jurnalist francez, Michel Hamelet, în 1971. Ceauşescu îl copiase aici pe Carol al II-lea care plătise şi el, în Franţa, un număr din ,,L’illustration” pentru promovarea imaginii sale. În ce-o priveşte pe Elenea Ceauşescu, voi aminti iarăşi ceva neplăcut unora care vor să vadă lumea în alb şi negru. Înaintea primirii ei în Academia Română, cei care i-au dat un titlu academic au fost americanii. În 1973, Elena Ceauşescu a devenit membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York. Aceşti pragmatici americani, care-au reuşit astfel să-i facă o plăcere lui Ceauşescu. Şi nu din curtoazie. S-au făcut, bunăoară, diverse speculaţii de ce-a venit Nixon în România, în 1969. Era prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară comunistă. Şi speculaţiile au mers –pentru că documentele erau strict secrete - până la a spune că, vezi, Doamne, preşedintele Statelor Unite fusese măgulit că-i dăduse Ceauşescu atenţie pe vremea când era un nimeni. Ca şi cum am vorbi despre un naiv sedus de complimentele unui lider din Balcani. Nu! În 69, în convorbirea secretă dintre Nixon şi Kissinger, de o parte, de cealaltă Ceauşescu şi Maurer, lui Ceauşescu i se cere pur şi simplu medierea relaţiei cu Mao Tse Dun. Iar titlul academic dăruit Elenei Ceauşescu s-a obţinut prin strategii operate prin Direcţia de informaţii externe. Pentru că ei erau abilitaţi să depisteze o persoană din interior,

n Soţii Ceauşescu împreună cu preşedintele american şi prima doamnă Nixon

care ar putea să facă demersurile. Iar acea persoană a fost un om de ştiinţă cu origini în Bucovina, care-a fost acroşat şi cointeresat prin ,,tehnici specifice” să mişte lucrurile. Mai putea să zică ceva academicienii români, de vreme ce ea primise deja o astfel de recunoaştere ştiinţifică?! Psihologic vorbind, vom spune că, spre deosebire de animale, acţiunile omului sunt guvernate de interese. Interesul nu are conotaţii negative ca în limbajul natural. Comunităţile moderne, comunităţile bine guvernate îşi promovează interesele. Interesele comunitare. De fapt, interesul naţional este esenţa politicului. Şi în această globalizare, o politică bună şi în folosul cetăţeanilor în numele cărora trebuie să acţioneze politicienii este aceea a interesului naţional. - De ce până la urmă propaganda comunistă n-a mai funcţionat la sfârşitul anilor 80?

- Şi aici sunt nişte dedesubturi ale istoriei trăite. De fapt, sistemul comunist a intrat în implozie de la începutul anilor 70. Dar nu se vedea cu ochiul liber. Atunci, ţările comuniste au început să împrumute bani din Occident. La început au făcut-o cu voia Moscovei şi cu intenţii perfide. Hrusciov cita o zicală rusească: 137 SINTEZA # 14, martie 2015

tunde şi părul de pe câine. Sperau ca tocmai cu banii capitaliştilor să-şi modernizeze economia ca să-i concureze. N-a fost aşa. Iar implozia în care intrase regimul comunist ţine de factorul uman. Fac trimitere în explicaţiile mele la teoria lui Maslow, la modelul trebuinţelor umane. Oamenii nu vor fi niciodată fasonaţi astfel încât ei să se mulţumească cu strictul necesar. Pentru că în vârful piramidei există trebuinţa de dezvoltare. Omul nu este niciodată sătul, îşi doreşte întotdeauna să aibă mai mult, chiar dacă nu are nevoie. Este de fapt cheia prin care înţelegem progresul şi, în acelaşi timp, este cheia prin care noi putem să explicăm de ce nici lumea lui Cristos nu s-a întronat, deşi biserica lui este o mare putere şi există de 2.000 de ani. Nici măcar prelaţii, oamenii bisericii nu se mulţumesc cu strictul necesar. Acest factor uman a făcut imposibilă dezvoltarea economiei în ritmurile programate, cu fermentul conştiinţei socialiste. Venirea la putere a lui Gorbaciov înseamnă recunoaşterea acestor realităţi. Încearcă o redresare prin reducerea cheltuielile care se fac cu înarmarea. În acest scop, a început negocieri cu SUA. În aceste negocieri directe între capii celor două superputeri, Ceauşescu nu mai avea

ce căuta. El făcuse înainte mişcarea aceasta de pendul între Moscova, China, Washington, Hanoi, pentru că liderii lor nu găsiseră atunci un limbaj comun. O altă cauză, ţine de evoluţia lui Ceauşescu. Evoluţia psihică şi a stilului managerial. În teoriile actuale ale psihologiei se spune că, în locuri care presupun creativitate şi iniţiere de strategii, oamenii n-ar trebui să fie folosiţi mai mult de şapte ani, cu o toleranţă de plus-minus doi. Pentru că ei ating maximul performanţei în perioada respectivă. După, nu fac decât să repete formulele de succes, pierzându-şi senzitivitate la schimbările mediului. Mediul puterii, mai ales dacă e vorba de o putere absolută, este unul extraordinar de nociv, care conduce la dezechilibru psihic. Evoluţia lui Ceauşescu dovedeşte aceste lucruri. În anii 80 a reluat metodele anilor 50: cote agricole, şantierele tineretului cu muncă voluntară şi aşa mai departe. De putere nu voia însă să se mai despartă. n avinia Betea, doctor în psihologie L socială, istoric şi jurnalist. Este redactor-şef al „Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală“.

IN BRIEF

138 SINTEZA # 14, martie 2015

139 SINTEZA # 14, martie 2015

B RI E F

•

Editorial

I N

B RI E F

•

E d itor ia l

Vasile Dâncu

The obsession of the beautiful image and of the bright brand n The solution stands not in communication but in constructing the civilization

hen more than few Romanians meet to discuss about their country, they surely complain about their country’s image all over the world. They will clearly say that our image is worse than we deserve, or that the media is responsible for our bad image, in other words, that the media disperses only negative stereotypes and false images about Romania and the Romanians. Nowadays the country rises against the Channel 4 movie, The Ministry of Foreign Affairs writes letters and tens of Romanians living abroad had demonstrated in front of the television’s head office. At one time when I was a minister in Nastase’s cabinet, I’ve also been asked to protest against TV5, when the French TV channel had chosen to broadcast a number of documentaries about Romania, during a special program, lasting 24 hours, because among those journalistic pieces it also was the story of a gypsy child from Pata Rât. Personally, I felt that it was an excellent film about the life and the will to live of one child who struggles against all obstacles. Let’s take a rest from the verbiage of this immense frustration and from the delirium of this floating discourse to analyze, in a realistic way, a few aspects.

The foreign mass-media are not Romania’s enemy The foreign mass-media are not Romania’s enemy, they don’t aim to denigrate only to confirm a negative stereotype. We are no longer in the sensationalistic era, regardless of the expenses,or in the era of esthetic ugliness, or of the lugubrious televisual. But the contacts 140 SINTEZA # 14, martie 2015

of the Western media with some of the aspects of our living are truly scandalous. The cohorts of beggars or thieves, Romanians or gypsies had scared the passersby on numerous occasions in Western countries, and the trips in Romania, clearly, with the exception of big cities, and of regions like Bucovina, Maramures or Delta Dunarii, can turn into real adventures for a European accustomed to the 20th century civilization. The Western mass media are not much different than those in Romania which daily present things that scandalize, but when we are the ones who report them, they don’t seem so severe. Tell me how many times we saw „The Death of Mr. Lazarescu” during our newscast? We’ve seen dozens of times the way an ambulance abandons an old man on a field, or how it takes him to his home against his will and abandons him on the grass in the backyard? Then, to be honest, Romania’s image had been damaged from several decades already since 1990 onward. After we’ve witnessed an enthusiastic revolution which shaped us as a poor but heroic nationwe’ve succeeded to accomplish the first Live Revolutionthe Westerners had noticed that there weren’t any terrorists, they’ve realized that it was a coup d'État and we didn’t bother to tell them otherwise. Then the mineriads came, the second wave of mistrust, a barbarity which was hard to understand by those who were preparing to really enter in the 21st century.

You cannot buy a good image For about 15 years a race had started to regain Romania’s image. Things have been done, mostly

after the year 2000, based on Romania’s adherence What it really stands-by is the battle of modernization and civilization, a battle within ourselves. to NATO and EU, we’ve had assigned strategies and Above everything the politicians say, that Romania is as budgets. But the negative image it’s not just a problem beautiful as Switzerland, that we have mountains, rivers of communication. The communication is a strategic and corny fields, we don’t have an infrastructure, and problem and it can improve the image in the political for that reason the tourists’ safety can be a problem. The and diplomatic environment and in mass-media. Clearly way we face up our own destiny it is also an external this calls for experts’ opinion and resources must be image problem. We need policies which can change allocated, but it can’t solve everything because it’s the cultural paradigm, while to invest money in a brand impossible to buy a better image for Romania by means would be in vain. It is necessary to work on the inside, to of PR campaigns or by onerous privatization with acquire a result in what an external image represents. detrimental effects to the country. By changing the label, we assume The solution stands not that the content also changes. We in communication but in enjoy beautiful labels, we enjoy lying constructing the civilization. The to ourselves, actually we want a very image projected by a Government good image, but in a fabricated form. or by a President is ephemeral. A Pata Rât is a real place in Cluj and I believe we’d have much mistake made by a Government it wasn’t made up by the international or a President can be repaired. more to say to this world, media, in fact there are hundreds of What we don’t do in our society not just ethnographic and such gypsy communities in Romania. and we get to astonish the We’ve spent hundreds of millions bucolic images”. international opinion takes time. of dollars or euros for programs When a Japanese female tourist which fight against racism and is killed in a forest near Bucharest discrimination, through foundations Otopeni Airport, after another and organizations, but we didn’t tourist is killed by stray dogs in the center of Bucharest, produce governmental programs to build enough social one country’s image is damaged for the next 100 years. homes for people in need. Instead, we’ve built through It appears the image of a primitive country where the ANL (a governmental agency founded for this purpose) delinquents and the dogs are out of hand. This results duplexes for dignitaries or other trickeries proper to in a negative image outside our country which cannot transition. In the last 25 years we could have gotten rid be undone through PR agencies or by means of fixed of most of the gypsies’ colonies around garbage dumps. up articles. Communication is one thing, civilization is If we weren’t disturbed by the children’s faith from those garbage dumps, why would the international media  another. 141 SINTEZA # 14, martie 2015

B RI E F

•

Editorial

What must be done? We have to build the country and then we’ll also find brand strategies. A civilized, functional and European country. And one more thing, How should foreigners envision Romania? more important than all semiotic observations: firstly, We expect from foreigners to envision a beautiful to build a country on our own taste, so that we wouldn’t Romania. Most of them had never travelled in Romania want to leave it, and to have the opportunity to send our and only a small part of them will ever reach us. Have we children to school while saying: I love you, ROMania. A ever sent them clear messages about what our Romania brand that would convince us that we are home. Then represents, other than rare promotional images? Some we would convince the others to look for us, they would have heard about Nadia, about Hagi or Ilie Năstase. anyway know that we are here and they’d want to come. But they are aware that they are stars, exceptional A country characterized not only by fields, mountains, individuals who, in fact, are internationalized. We’ve pensions and hotels, but a country which has a soul. As shown them pieces of real life, characters and heroes. the writer Geo Bogza says: „Let’s help the Romanians to see their soul”. They will rise up from this lethargy Mainly, human models, characters and Romanian and they will start to build, they could finally be happy lives. Our young film makers had been awarded at film to find themselves after 25 years while they ran from festivals selling characters typical for Romanian agony: themselves, while they tried to escape from their own prostitutes, families with issues, simulated revolutions life, to rapidly get rich, to envy and many other things. the others or to run far away in The new Romanian search for delusive happiness cinematographic wave brings a among foreigners. They will hear tragic realism or dark comedies their heart beat over again and and it is their right, their own art We expect from foreigners they will look after their long manifesto. Yet, did the Romanian forgotten friends and search for state ever decide to display a to envision a beautiful those places they’ve flew away beautiful Romania, to show destinies Romania. Most of them from. We’ll be able to regrow into and heroes? Even our children are had never travelled in a community, to think about the no longer familiar with the history future. Than the foreigners will Romania and only a small and the faces of the ancestors. What finally notice that we’ve returned the alternative school books want is part of them will ever home and that we exist as equals. to exclude the national mythology reach us. Have we ever We will tell our stories and they and the dominant cultural values send them clear messages will tell us theirs. by promoting some alternative With or without a touristic subcultures. The Romanian state about what our Romania brand, we should start building is, in many cases, some sort of inert represents, other than rare the country. We are a society sponsor of our internationalized promotional images?” without projects and at the same culture. We don’t seek to send a time which devours its projects collective sense on the inside or a and one which forgets one thing: coherent image on the outside about it forgets about humans. I often the proper Romanian habitation in look at photographs depicting common Romanians, the world these days. portraits of misery, statues of dehumanization through I believe we’d have much more to say to this world, work. Sometimes I open the long criticized album not just ethnographic and bucolic images. of „Eternal and fascinating Romania”, I look at the At the ACT Theater, in a room as large as the office Romanians’ big hands, at their sad eyes or at their of a local headman responsible for cultural matters, battered clothes and I’m looking in the same album after Marcel Iureș reinvents a storytelling with the stylistic the place of richness which can be showed to others. I matrices of universal narrativity starting from Creangă, see the photographs and I feel close to this country. As Sorescu or Marin Preda. It doesn’t ask for and doesn’t it simply is, like a green or dry leaf, garden or grassland, get public money, although it tries to keep alive the fire because it is full of people who didn’t reach the dignity of thought and the ancestral reflection still existent in to be present on a logo, as the leaf, the river or the hill rural communities. The stories are universal and their did. content summons a nucleus of senses, emotions and The beginning of Romania’s rebirth can be the information which is easy to deliver beyond linguistic moment we rediscover the people, with their lives and barriers. stories. With or without European funding, with or We rarely translate our books in foreign languages without antimissile shields, with or without the help of and when it happens we do so in terms of clans and external investments, Romania will restart to live and nepotisms. to advance, with confidence, on the cliff of history, only We don’t give to our country a human face so that after the state and the intellectuals will rediscover the foreigners could see and which would give them the people and they will help them to return in the home feeling that we are similar and happy. of their soul. Up till then, we are haunted in vain by the The discussion and the polemics about brand beautiful image and the bright brand obsession of our strategies are useless country. n spare us based only on the principle that Romania also has beautiful landscapes?

142 SINTEZA # 14, martie 2015

I N

B RI E F

2 Strategic Implications concerning the Situation in Greece

1 Romania, an identity profile How can we figure out if the others perceive us correctly when we don't even know who we are? Romania, for foreigners, even for those we share alliances with and super-state political structures, is an exotic space. Hidden to the Western press by the communist regime for 45 years, our country became an important source of news starting with December 1989, when the Romanian revolution happened. The documentary „The Romanians are coming,” seen by the public, the press and the government structures of Romania as a true Hanibal ante portas launched by the British cable station Channel 4, is just a new episode of a long series of painful vignettes on the collective self-esteem, such as „the Romanians in the West”, „the Romanian immigrants”, „the integration attempts into the euroAtlantic structures”, „the adherence to the Schengen space”, „the outskirts of Europe” or “the Balkans”.

143 SINTEZA # 14, martie 2015

This issue of the SINTEZA Magazine brings to the attention of the readers the multi-dimensional perspectives of the attempts made by Romania in promoting itself to the world. With the perspective of building an identity profile in sight, Romania managed to distance itself for the past 25 years from an unstructured archetypal image, which was based on clichés portraying the country as a weak state of democracy, respectively a state of law assumed only at a declaratory level. Meanwhile, it is up the Romanian institutions (in a sociological sense of the concept) to contribute to reducing the social, economic and cultural problems, inherited or developed by Romania over the past 25 years and make it everyone's responsibility to try to relate in an honest way to the good and the bad our society offers. Page 11

The win of the Syriza Party during the January elections generated anxiety, but the financial markets were relieved once with the installment of the new government in Athens. This government had no choice but to continue the structural reform program and maybe try to modestly relax the fiscal austerity. This victory is a „semantic” one. The goal was to caress the sensibilities of the new leading party in Athens, and it started with the dropping of the Troika term, which referred to the institutions that supervise development of the agreement - The European Central Bank, The European Commission and The International Monetary Fund. The Greek government may come up with economic reforms that could lead to reaching the financial criteria established, but the reforms need to be approved by the members of Eurogroup and, most importantly, the money tranches could be approved only after the „institutions” confirmed the achievement of the assumed targets. Even if Greece and the ministers of finance in the Euro Zone reached a compromise and continued with the financing, the political and economic dangers of the monetary union have not disappeared. A complete exit of Greece from the Euro Zone is still not excluded, since the use of the Euro in this country is less and less wanted. In any framework, most of the adjustments will be paid by Greece. Find out why on page 152

B RI E F

I N

B RI E F

3 Russia - the Assault on Europe It's been a year since the annexation of Crimea by Russia and the pinning of Ukraine onto the map of destabilized states. It was a strategic move that many considered as a visible part of the Russian assault upon the European space, a stage in Putin's plan to build a „unified Europe from Vladivostok to Lisbon”, the hard power version. Five years ago, we could have risked and state that in a decade, EU and Russia could become a common space of harmony and cooperation for the common good, governed primarily by the values of democracy and of the free market. Today, maybe, we should ask ourselves what the European Union would look like in a few years when the present allies of Vladimir Putin - Gabor, Le Pen, Tsipras and others – gained power, and the promoted values were of „manipulated democracy” for the benefit of the elites. Read more on the the Russian assault on Europe on page 161

144 SINTEZA # 14, martie 2015

The Republic of Moldova Ad Augusta per Angusta?

Advertising, Handball and the Dacians

The slow pace of the instatement of the government in Moldova surpassed everybody's expectations, but not the patience of the main players that did not see any problems with the recently installed Minority Cabinet in Chisinau, which happened with the tacit help of communists. The minority government created by PLDM and PD has already shown that it is in the hands of the communists and that it was no longer a secret that Chiril Gaburici's occurrence in the Chisinau equation of power was their decision. This won’t be the end of the story as long as Vladimir Voronin was given the opportunity not to sign any written agreement, which could have avoided blackmail every time the actions of the Government needed the vote of the Parliament. The existent political background in Chisinau indicates the fact that the hesitation between the East and West will continue for a long period of time, given the fact that Russia counts on the advantage of the massive media presence or of the commercial „weapons”, as well as of the influence the communists have on the new authorities. Even if, in general, the picture does not look optimistic, it is better to look at Moldova without prejudices, and give the government enough time to get to work and try not to underestimate the will of this country that is to remain committed to the process of modernization and Europeanization. An up to date situation on Moldova on page 158

5 The International Market of Weapons During such a complicated period, from the point of view of security, with rising tensions and long term military confrontations, conventional and hybrid, the interest of the observers towards the dynamics of the profile equipment market is more and more present. The transfers of conventional weaponry and associated technologies becomes less „transparent” and mediated when we make reference to international security. Information regarding the trade of military equipment can be found in the public space, but a comprehensive analysis is difficult to be made because of the fragmentation of such data, which cannot be understood entirely unless one becomes familiar with details that are not always visible, and with the difficulty encountered when trying to differentiate between marketing and reality. You can read more about this market within the context of a permanent dynamics of the international geopolitical context on page 168

There are many things to be said about Lorand Balint, also nicknamed Boti. He belongs to a rare species of people who set up their work in a way that makes it easy for them to be replaced at any time: „if tomorrow I get offered my dream job, I want to leave everything in order”, he justifies. Let's take as an example his involvement with The Romanian Handball Federation. He found out about the necessity of a marketing strategy for the national handball team from an interview with president Alexandru Dedu. He looked him up on Facebook and left a message letting him know that he could help. From this point on, it made its way into history: in a few months, the national handball team had a new anthem: „With hats on foreheads,” which will be heard for the first time at the Carpati Trophy of women’s handball (Cluj, March, 20th and 21st). The tournament mascot - a Dacian with gray hair, a symbol - the Dacian wolf, one of the most feared military symbols of the ancient world and the concept for the new equipment – which will be ready in June. At the Carpati Trophy of women’s handball, the supporters will be invited to wear, for the first time at a game, Dacian hats and special T-shirts, with prints that can be downloaded from the Federation's Internet site. When Boti was in Cluj to promote the Carpati Trophy, he spoke for the first time about his strategy of promoting handball in an interview given to Sinteza Magazine. You can read it on page 197

145 SINTEZA # 14, martie 2015

The Black Swan of the Human Flesh 8

7 Romania's Foreign Policy Bogdan Aurescu, the Romanian foreign minister: „The Russian Federation is confronted with a severe economic crisis that should logically exclude the continuation of the existent conflict”. The foreign minister, Bogdan Aurescu, explains for Sinteza Magazine the priorities of the Romanian foreign policy in a problematic European context. Page 182

Cancer will reach to kill more than 13.2 million people by 2030, which is nearly the double from 2008, as shown in a UN report. The same study points that 21.4 million new cases will be diagnosed annually up until 2030. In the USA, cancer kills daily approximately 1,500 people and it is the most widespread after heart disease. In Romania, recent statistics monitored 420, 000 patients, and annually, 95, 000-98, 000 people are being diagnosed, half of which are in an incurable stage. A surgeon in an oncologic institute in Romania operates more than 500 patients a year, which means about two surgeries per working day. Everything is more complicated, less predictable and with fewer resources than other European countries. The doctors leave the country for better wages in the West. Research in this domain is based on projects financed out of European money and national grants. During the last ten years, research at The Oncologic Institute meant more than 30 research projects in the domain of cancer done by a group of 25 researchers that collaborated with clinicians and anatomopathologists. If it weren't for the income derived from grants, researchers would not stay in Romania anymore. Even if it had been around for 85 years, The Oncologic Institute has a psychologist for adults only starting with the year 2011. But it has a single psychologist for all departments and patients. In France, they have a psychologist for every two hospital rooms, while our legislation recommends a specialist for every department. It is tough to fight such a disease, but a psychologist can help the sick to find their way, and wander less through darkness. An inside report on the fight against cancer can be found on page 204

B RI E F

I N

B RI E F

14 Common Sense Ideals and a Western Vision on a Semicircle

11 The Drone War

10 On Animals that Shall Disappear Together with Our Grandparents – the Buffalos

9 The Butterfly Teacher It is believed that no one has as much information on butterflies as he does, from Vienna till here. He publishes books that rival any book on butterflies in the world, even if his country couldn't offer him the paper necessary. He is a university professor who created a true school of biologists. He selects them in accordance with their passion for what they do. Laszlo Rakosy knows that in order to save the world's balance there is a need of „unbalanced” people: they need to be ready to put their lives on the line for a frog, a butterfly or a bug. Because being a biologist means knowing what others don't and seeing what others don’t, and defending what others are ready to destroy. You are invited to discover the butterfly teacher on page 224

146 SINTEZA # 14, martie 2015

When it comes to conservation, the priority given to any species is mainly based on the equation and its importance in the ecosystem, on the living chain, on the number of natural or anthropogenic pressures that affects it directly or indirectly, and also on the number of individuals that are still around. This is the way the main plant species or wild animals are protected, because it is easy to understand that the anthropogenic impact that modifies and models unceasingly Planet Earth leads towards the expansion of the anthropogenic medium and towards the fragmentation of the natural wild habitat they live in. Nevertheless, the human space is populated with animals more or less involved in the survival and development of communities and, implicitly, of the society. In that medium, some animal species have a defining role. Among them, we mention Bubalus microceros, or the buffalo, the domesticated version of an Asian buffalo species. About this species, we invite you to find out things less known on page 218

It has been 13 years or so since then, that is the 4th of February 2002, when the CIA used for the first time a Predator drone in a „search and kill” type of a mission. The first CIA drones flew on a reconnaissance mission above Afganistan starting with the year 2000. After the September 11 attacks the drones were armed and used during air military operations against the Talibans. Still, until February 2002, CIA did not use its drones in missions without military support or in actions that had human beings as targets. Where does the drone fascination stem from? Why does it interest, intrigue and bother us more than other killing machines used in the past or at present? Page 213

12 Jean Negulescu and the others He was among the spectators of Idsadora Duncan’s last representations, and was interrupted by Pablo Picasso’s curiosity, while he was painting on the French Riviera and negotiated a good-size piece of pie he later had with Aristotel Onassis. But, before anything else, Jean Niculescu, for this is the name that appears on the star on the famous Walk of Fame boulevard, had Hollywood at his feet. Without any trace of false modesty, the 80 year old concluded „another smart and hilarious Romanian”. We discover the personality of Jean Negulescu on page 253

13 The Romanian Rhapsody for George Enescu The pianist Raluca Ştirbăţ and the violinist Alexandru Tomescu played in London on the 26th of March for saving a house. It is a small building situated at the borderline with Ukraine and it was made out of wood, mud and straw, 200 years ago, and, unfortunately, is on the verge of collapsing. The house in Mihăileni, where George Enescu spent many vacations working and finishing masterpieces, belonged to his mother and was built by her parents sometime between 1775 and 1830. For Raluca Ştirbăţ, one of the wellknown representatives of the young generation of pianists and President of the International Society „George Enescu” in Vienna, who also finished this year the integrale disk of the Eminescu masterpiece for piano – the attempt to save the house started even earlier, starting with the first visit she paid in 2012. As a result of her efforts, the house became part of the national patrimony at the end of the year 2013, and by August 2014, the degradation process stopped due to the conservation actions run by Serban Sturdza, President of the Order Architects of Romania, Bucharest Branch and Vice-President of the Pro Patrimonio Foundation, Romania. Why should every Romanian know of and support such an initiative read on page 247

147 SINTEZA # 14, martie 2015

He wants to be the best in everything that he does and is guided in life by principles he strongly believes in. For Alexandru Dedu things couldn’t have been in any other way. He won three times the European Champions Cup with FC Barcelona and became a role model for the young generation of sportsmen that practice the sport on the semicircle. He guides himself on instinct, he knows where he wants to get, and most importantly, he knows how to reach his goals. He likes to „speed” on his bike, to fall asleep with the hand rested on his wife, he has moments when he prefers solitude and he wants to accomplish everything he aims for. He likes to be right, but not at any price. He does not insist on making changes and is convinced that we can improve upon things. For more on the future of Romanian handball, read the interview with Alexandru Dedu, president of the Romanian Football Federation on page 260

15 The Mud Volcanoes. Welcome to the Moon If you want to feel as if you were always on a first date, visit more often the Mud Volcanoes. The people in the area say that the volcanoes are never the same. The geography of the area is constantly changing according to the quantity of mud that is brought to the surface of the earth, and in accordance with the places where the eruptions take place - in one place a cone becomes rounded, in another a new one rises. The Mud Volcanoes of Buzău mumble stories about fights between ogres and people of the past. Read more about these stories on page 264

16 The Olives, a Gift from God If you did not spend your childhood among olive trees and you’ve never stolen fruits from trees, olives will seem unattractive and bitter. But as the story of the olive trees begins with the genesis of the world, the tree was perceived throughout history as a symbol of peace, victory, life and faith. All about olives can be read on page 294

17 Wine from Romania – the Pride of the Noblemen of Vallachia The SINTEZA magazine continues its journey on the Romanian map of wines. After Crişana, Banat, Transilvania, Vrancea and Dobrogea, we reached the hot South, specifically Oltenia, at Drăgăşani, and Muntenia, at Dealu Mare. We found two winegrowing regions where the elite of Bucharest, as well as the foreign investors reinvent the good quality Romanian wine. For more on the wine treasures of Vallachia, we invite you to read on page 282

I N

BRIEF

•

ZOOM

Simon Anholt: Nations must stop behaving like products in a gigantic global supermarket Interview by Marius Benţa

I N

B RI E F

Z OO M

- Is it important for regions to develop brands imon Anholt is an independent policy independently of their country? Should the advisor who helps national, regional, and Romanian Government invest in regional branding city governments develop and implement more than national branding? How do you see strategies for enhanced economic, political, the brands of Transylvania and other Romanian and cultural engagement with other regions? countries. He is considered the founder and the „instigator” - Not for a country like of „nation branding” as a field Romania. Only countries that are already extremely well-known of study and practice. Simon have the luxury of being able Anholt has worked closely Romania still has a low to teach the world about their with heads of governments profile as a nation, so it’s regions: Tuscany, Provence and in many countries, such as California are examples of this, the Netherlands, Botswana, far too early to confuse but Romania still has a low profile Jamaica, or Malaysia. In United people with its regions. as a nation, so it’s far too early Kingdom, his home country, Transylvania may possibly to be confusing people with he is a member of the Foreign Office Public Diplomacy Board. be an exception, thanks to its regions. Transylvania may possibly be an exception, thanks As a researcher, he created Bram Stoker”. to Bram Stoker. various international surveys, his latest project being The Good - Do you see any relationship Country Index, which measures between highly successful exactly how much each country national brands, such as the UK’s, and the rise of contributes to the planet and to humanity. Simon xenophobia and intolerance in those countries (say, UKIP’s ascending popularity)? Are these countries Anholt's TED talk video went viral, reaching victims of heir own success? 1,200,000 views in the first two months. No, I don’t think these two things are related, Marius Benţa: The brand of a nation is important and there are just as many nasty nationalist parties for the way that nation is being perceived and in countries with weak images as in countries with „bought” by others. Is it important for a nation's strong images. Nationalist parties tend to rise when self-perception and self-esteem, too? people are suffering economically, and unscrupulous Simon Anholt: It depends on what you mean politicians can always get votes by blaming their by „brand”. This is a word which I greatly mistrust. suffering on immigrants. Certainly, if a nation has a weak or negative external - The fact that national branding is so important image, I often find that the population also suffers from in today’s globalised world suggests that national low self-esteem, but it’s very difficult to say whether identity has been turned into a commodity, to a this is cause or effect. The most likely reason why a certain extent, and has entered the inescapable country has a bad image is because it’s a bad country, wheel of commercialism and and if it’s a bad country then that mercantilism. Is this fact would also explain why the people something good, something that are unhappy. needs to be promoted even more, - How did the image of Romania change in the past ten years? Has any life been instilled into what you saw as the image of „a corpse”? What song does Romania sing now in the choir of the EU nations?

or is it rather sad?

No doubt Romania’s image has improved since it joined the EU (this always happens to new member states) but I’m not conscious of Romania having done anything very significant in the world to make the world change its mind about Romania”.

- It hasn’t changed much, as far as I can tell, but because I’ve never yet included it in my survey, the Anholt-GfK Roper Nation Brands Index, I don’t have any proper data on this. No doubt Romania’s image has improved since it joined the EU (this always happens to new member states) but I’m not conscious of Romania having done anything very significant in the world to make the world change its mind about Romania.

148 SINTEZA # 14, martie 2015

•

149 SINTEZA # 14, martie 2015

- What’s sad is the fact that nations are still competing against each other when the world desperately needs them to collaborate and cooperate. The mindset that sees all foreigners either as enemies to be liquidated or potential consumers to be fleeced is precisely what’s wrong with the world today. That’s why I launched the Good Country Index (www.good.country) and the Good Country Party, in order to encourage countries to work together to solve our global challenges, and stop behaving like products on the shelf of some gigantic global supermarket. n

B RI E F

•

Z OO M

I N

Powell A. Moore: Romanians, build your defense capability as fast as possible!

- How do you see the risk that the Russians apply to other Eastern European countries the „recipe” they used in Ukraine?

Interview by Marius Benţa

Marius Benţa: You have witnessed two of the saddest and most important moments in the recent history of Europe and the US: You were in Berlin when the Wall was built; you were a senior official with the George W. Bush Administration when the September 11th attacks took place. Both events are history now. Has time helped you reach a deeper understanding of those two events now that you look back on them?

Powell A. Moore held various senior official positions with the White House under Presidents Richard Nixon, Gerald Ford, Ronald Reagan, and George W. Bush. During his political career spanning over more than 40 years, he has been actively engaged in legislative and public affairs, national security and international relations. In his most recent government service, he was the Representative of the United States Secretary of Defense to the Organization for Security and Cooperation in Europe, based in Vienna. A native of Milledgeville (Georgia), Powell A. Moore studied at the Georgia Military College and the University of Georgia. After college, Moore joined the Army, serving in the infantry, and was present in Berlin when the Wall was erected. In addition to his Federal service, he had more than 20 years of experience advising and representing clients on public affairs and legislation in Washington.

150 SINTEZA # 14, martie 2015

national product on defense. If I had one suggestion for Romania, it would be to build your defense capability as fast as humanly possible. The two percent of GDP standard is probably inadequate. I also believe a more forward deployment of NATO forces is necessary. NATO should have a stronger presence in Romania, Poland and the Baltic states.

Powell A. Moore: Both events had great symbolic significance. Both of them defined U.S. and NATO security policy for a quarter of a century. The passage of time always leads to a clearer perspective of significant events. - Do Americans have the feeling

that their country is in a state of war? If yes, do you think this affects in some way or another their everyday life, their plans and visions for the future?

- Many Americans recognize the dangers and uncertainties connected to the security challenges we face, but unfortunately, many more don’t. There is little, if any, personal exposure to recent conflicts. Their daily lives have seen little change. A very small percentage of the American population serves in the military and most Americans don’t know men or women who have served in combat in Afghanistan or Iraq. The outpouring of patriotism that followed 9/11 remains, but it has faded with the passage of more than 14 years. There has been an uptick in public concern in recent days with the warnings that public shopping malls have been targeted by terrorists, but Americans are basically optimistic. Displeasure with the war

in Iraq among many Americans drives public opinion against committing ground combat forces anywhere in the world. - America’s way of doing war changed after September 11th, becoming faster, more efficient, and with less American casualties. Now, we see that Russia „innovates” war with their silent invasion of Crimea and their subversive actions in Eastern Ukraine. Do you think NATO should adapt to Russia’s new forms of combat?

- I think the non-NATO nations of eastern Europe like Georgia and Moldova face great risks. They clearly need our help and support. The NATO nations also face risks and we need to be clear about our commitment to Article 5 that an attack on one NATO nation is an attack on all. We need to recognize that Article 5 contemplates an armed, military attack, but there are other more subtle ways of attacking a nation. This could present problems for us. - Do you believe that the US and Russia could have an efficient

- The challenge represented by Putin’s aggression is the most formable challenge faced by NATO in a quarter of a century. There is no question that NATO should adapt to this reality. NATO’s very existence depends on its ability to meet the Putin challenge and preserve the integrity of international borders in Europe. - Do you think that a stronger NATO presence in Romania will make this country safer or, rather, more likely to be attacked?

- Winston Churchill answered this question in his landmark Iron Curtain speech in Missouri in 1946. Referring to the Russians, he said, „there is nothing they admire so much as strength and there is nothing for which they have less respect than for weakness, especially military weakness.” Ronald Reagan had a formula called „peace through strength.” A militarily strong NATO and Romania will make you safer. Romania, like most NATO members, falls below the NATO commitment of spending two percent of gross 151 SINTEZA # 14, martie 2015

B RI E F

•

Z OO M

dialogue so as to avoid an escalation of the Ukraine conflict? Are their shared Christian values strong enough to overcome the

If I had one suggestion for Romania, it would be to build your defense capability as fast as humanly possible. The two percent of GDP standard is probably inadequate. I also believe a more forward deployment of NATO forces is necessary. NATO should have a stronger presence in Romania, Poland and the Baltic states”.

differences of their visions and to fight together against the higher danger posed by radical Islam?

- I wish I could be more hopeful about negotiations with the Russian Federation and the possibility that there could be more cooperation between our two nations in facing our common problems. When I represented the U.S. Secretary of Defense at the Organization for Security and Cooperation in Europe, I promoted a cooperative program with the Russian Federation to fight drug trafficking from Afghanistan. They seemed to believe that it was a sign of weakness to cooperate with a U.S. initiative, even though they have a serious problem with drugs that originate in Afghanistan and could benefit. Negotiations are difficult unless you can begin by acknowledging the same set of basic facts. For example, Putin doesn’t even acknowledge that there is a Russian military presence in Ukraine. More work is needed on the military and economic fronts before we can hope for much success on the diplomatic front. n

Meridian Implicaţii strategice ale situaţiei din Grecia Mihnea Teodorescu

Victoria Syriza la alegerile din ianuarie a provocat nelinişte, dar pieţele financiare au răsuflat uşurate când s-a instalat noul guvern la Atena, care nu a avut altă variantă în afară de continuarea programului de reforme structurale, poate doar o relaxare modestă a austerităţii fiscale.

152 SINTEZA # 14, martie 2015

153 SINTEZA # 14, martie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Pentru menajarea sensibilităţilor noii conduceri de la Atena s-a renunţat la termenul Troică pentru a desemna instituţiile care supervizează derularea acordului cu Grecia

n Best-case scenario ar fi cel în care Atena ar fi capabilă să se împrumute pe pieţele internaţionale

oul premierul grec Alexis Tsipras a declarat, după ajungerea la un acord cu creditorii internaţionali, la 20 februarie, că ţara sa a făcut un pas decisiv în direcţia părăsirii austerităţii, bailout-ului şi Troicii, însă a câştigat doar o bătălie, nu şi războiul, având dificultăţi reale de înfruntat. Victoria este mai degrabă una „semantică". Pentru menajarea sensibilităţilor noii conduceri de la Atena, s-a renunţat la termenul Troică pentru a desemna instituţiile care supervizează derularea acordului Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. Guvernul grec poate propune reformele economice care să permită atingerea criteriilor financiare, care trebuie însă aprobate de către membrii Eurogrup şi, foarte important, tranşele de bani vor fi eliberate doar după ce „instituţiile" vor confirma îndeplinirea obiectivelor asumate.

Dar în privinţa tuturor măsurilor care se referă la beneficiile sau drepturile salariaţilor, Atena a folosit formulări neclare, precum „raţionalizare". Promisiunile au inclus, de asemenea, politici care ar putea duce la majorarea cheltuielilor, precum „o schemă pentru un venit de bază" pentru cei pensionaţi anticipat şi creşterea salariului minim. Deşi cei trei creditori internaţionali au avizat favorabil planul de reforme propus de Guvernul de la Atena, apreciind că reprezintă „un punct de plecare suficient de comprehensiv", şeful FMI, Christine Lagarde, a atras atenţia asupra faptului că acesta „nu conţine angajamente clare privind proiectarea şi implementarea unor reforme cuprinzătoare în domeniile pensiilor şi TVA, şi nici în ce priveşte continuarea reformelor în domeniile administraţiei şi pieţei muncii ori a politicilor de privatizare", pe care le-a descris ca fiind „critice pentru capacitatea Greciei de a atinge obiectivele de bază ale programului său de finanţare". Şi şeful Eurozone, Jeroen Dijsselbloem, a avut obiecţii la planul prezentat de conducerea de la Atena, avertizând că măsuri precum implementarea sistemului de colectare a taxelor ar putea dura şi că, în

Etapele compromisului Miniştrii de finanţe din Eurogrup au aprobat, la 24 februarie, lista de reforme trimisă de Atena, deschizând calea parlamentelor naţionale să sprijine prelungirea cu patru luni, 154 SINTEZA # 14, martie 2015

În schimbul prelungirii finanţării, Guvernul de la Atena a promis că va implementa măsuri pentru combaterea corupţiei şi evaziunii fiscale şi că va reforma sistemul fiscal până în iunie 2015, a programului de bailout, care a expirat la sfârşitul lunii februarie a.c. În schimbul prelungirii finanţării, Guvernul de la Atena a promis că va implementa măsuri pentru combaterea corupţiei şi evaziunii fiscale şi că va reforma sistemul fiscal, că va consolida fondurile de pensii şi va elimina stimulentele pentru pensionarea anticipată. În plus, Atena a promis să reanalizeze şi să aducă sub control cheltuielile publice. Printre angajamente figurează reducerea numărului de ministere de la 16 la 10 şi diminuarea beneficiilor salariale ale miniştrilor, parlamentarilor şi ale altor oficiali.

n şeful Eurogrup, Jeroen Dijsselbloem, a indicat că, „foarte curând", ar putea începe discuţii cu privire la un al treilea pachet de bailout pentru Grecia

acest interval, bugetul trebuie să fie alimentat, motiv pentru care a avansat posibilitatea unor măsuri suplimentare pe termen scurt. Liderul Eurogrupului a subliniat că lista propusă de Guvernul Tsipras este „primul pas" pe care Grecia trebuie să îl facă pentru a primi restul fondurilor prin acordul de bailout. Înţelegerea la care s-a ajuns deschide calea deblocării ajutorului financiar din acordul de bailout, în valoare de 240 de milioane de euro. Dar creditorii vor elibera sumele doar dacă Grecia îndeplineşte anumite condiţii. În caz contrar, plăţile ar putea fi sistate, fapt ce ar putea relansa ideea unei ieşiri a Greciei din Zona Euro. Acordul va avea ca efect la Atena reducerea presiunii politice antibailout, iar decidenţilor din Zona Euro le va furniza argumente care să susţină că nu au irosit banii şi că au evitat Grexit-ul. Oficialii din ţările membre au jubilat, ministrul italian de finanţe, Pier Carlo Padoan, declarându-l „un mare pas înainte pentru Europa", evidenţiind însă că binomul diminuarea datoriei - reducerea austerităţii pare să-şi fi atins limitele. Best-case scenario ar fi cel în care Atena ar fi capabilă să se împrumute pe pieţele internaţionale şi să solicite doar un împrumut preventiv. 155 SINTEZA # 14, martie 2015

Înţelegere cu semnificaţii diferite Cele două părţi interpretează ajungerea la un acord ca o victorie proprie. Atena susţine că demersul este reprezentativ pentru noua abordare a relaţiilor cu UE, cu care poate negocia obţinerea de condiţii financiare mai favorabile, având în acelaşi timp acces la fonduri importante. Ministrul elen de finanţe, Yanis Varoufakis, a descris acordul drept „un aranjament reciproc avantajos" pentru Grecia şi creditorii săi. Pe de altă parte, oficialii europeni susţin că pactul respectă principiul potrivit căruia banii pot fi alocaţi doar dacă sunt întrunite anumite condiţii. Realitatea este că, dacă nu s-ar fi ajuns la un acord, Grecia intra în faliment. Din decembrie 2014, au fost retrase din băncile greceşti 23 de miliarde de euro, din care un miliard de euro doar în ziua în care a fost semnat acordul. Prin noua înţelegere, Guvernul Tsipras doar a amânat, până în iunie, semnarea unui nou acord cu partenerii din Zona Euro, denumit „Contract pentru însănătoşire economică şi creştere", care conţine condiţii stricte, ce contrazic fundamental toată agenda electorală propusă de Syriza. În condiţiile în care o facţiune radicală de stânga se

va opune încheierii unui noi acord, Alexis Tsipras ar putea opta pentru organizarea unui referendum sau alegeri anticipate. Înţelegerea nu va conduce însă la rezolvarea problemelor fundamentale ale economiei Greciei, care s-a contractat, în ultimii cinci ani, cu 25%, şi care se confruntă cu o rată a şomajului de peste 25%. Acordul nu este nici pe departe suficient pentru a permite Greciei să depăşească etapa cea mai grea. Ca urmare, şeful Eurogrup, Jeroen Dijsselbloem, a indicat că, „foarte curând", ar putea începe discuţii cu privire la un al treilea pachet de bailout pentru Grecia. În plus, niciuna din promisiunile electorale ale Syriza nu a fost respectată: nivelul datoriilor rămâne acelaşi, creditorii vor continua supervizarea şi, foarte important, guvernul nu poate lua nicio măsură care să afecteze ţintele fiscale convenite.

Soluţiile alternative tactici de negociere Yanis Varoufakis, ministrul de finanţe de la Atena, este profesor de matematică economică, specializat în teoria jocurilor, pe care, se pare, o neagă prin utilizarea unor tehnici 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Panos Kammenos, ministrul de interne (stânga), afirmă că, dacă Germania e rigidă, Grecia are şi un plan B

de negociere contrare - oscilaţii impredictibile între agresivitate şi slăbiciune -, alegând să penduleze între conciliere şi sfidare. La începutul negocierilor cu creditorii internaţionali, a insistat că reducerea datoriei este linia roşie, dar a abandonat după câteva zile această poziţie şi a ameninţat cu încetarea negocierilor cu Troica. Noul Guvern de la Atena a ameninţat că, decât să respecte măsurile de austeritate cerute de UE, va încerca să obţină împrumuturi de la Rusia şi China pentru a evita o criză financiară, riscând o scindare politică periculoasă cu principalele ţări din UE şi o criză în cadrul NATO. Panos Kammenos, ministru de interne şi şeful formaţiunii Grecii Independenţi din coaliţia guvernamentală, a declarat că, „dacă Germania este rigidă şi doreşte destrămarea UE, va trebui să apelăm la planul B. Avem şi alte surse de finanţare. În cel mai bun caz, de la SUA, Rusia, China sau alte ţări". Şi ministrul elen al apărării a precizat că „Atena ar prefera să renunţe la euro, dacă aceasta înseamnă supunere faţă de Europa sub dominaţie germană". Ameninţarea implicită de coalizare cu Rusia a survenit într-un moment extrem de delicat al crizei ucrainene, în care 156 SINTEZA # 14, martie 2015

liderii francez şi german încercau să ajungă la o înţelegere cu Vladimir Putin pentru soluţionarea conflictului. Adjunctul ministrului grec de externe, Nikos Chountis, a informat insidios că „au existat propuneri, oferte de la Rusia, imediat după alegeri, pentru sprijin economic, dar şi din partea Chinei, privind ajutor şi posibile investiţii", indicând, totodată, că „nu le-am solicitat", că sunt luate în calcul şi că prioritară este „epuizarea tuturor opţiunilor" pentru ajungerea la un acord cu Zona Euro. Cunoscătorii au zâmbit compătimitor, probabil, de vreme ce Rusia se confruntă ea însăşi cu o criză economică, iar rezervele sale valutare se depreciază în ritm accelerat, iar China, deşi are rezerve valutare masive, este extrem de precaută în ceea ce priveşte tranzacţiile externe. Ashoka Mody, fost şef al FMI pe probleme de bailout în Europa, a evidenţiat că „toată lumea a aşteptat în zadar, ani în şir, ca Beijingul să salveze Europa".

Implicaţii la nivelul Uniunii Europene Chiar dacă Grecia şi miniştrii de finanţe din Zona Euro au ajuns la un compromis pentru continuarea finanţării, pericolele politice şi

economice pentru uniunea monetară nu au dispărut. Nu este exclusă complet o eventuală ieşire a Greciei din Zona Euro, cu atât mai puţin cu cât folosirea monedei unice în această ţară este din ce în ce mai puţin dorită. În orice scenariu, cea mai mare parte a ajustărilor va fi plătită de Grecia. Orice stat forţat să supravieţuiască din propriile venituri are de făcut ajustări uriaşe, chiar dacă toate datoriile acumulate ar fi şterse - iar datoriile Greciei sunt uriaşe. În 2010, la începutul crizei datoriilor, deficitul bugetar primar, care nu include dobânzile la datorii, era echivalentul a 10% din venitul naţional. Chiar şi în condiţiile în care întreaga datorie a Greciei ar fi ştearsă, trecerea de la un deficit primar de 10% la un buget echilibrat presupune constrângeri masive şi, inevitabil, recesiune. Unii decidenţi din Zona Euro par să considere că ieşirea Greciei din Zona Euro nu va mai constitui o ameninţare pentru alte ţări periferice. Cu toate acestea, riscurile financiare globale care derivă din instabilitatea Greciei sunt profunde. În plus, cazul Greciei este important nu doar pentru că această ţară are nevoie de fonduri, ci şi pentru că Guvernul Tsipras insistă să schimbe modul în care Europa îşi gestionează

n o problemă de fond: conflictul dintre mandatul electoral cu care Syriza a obţinut puterea la Atena şi regulile şi obligaţiile instituite în interiorul UE, mai ales în Zona Euro

problemele. Întreaga situaţie a pus în discuţie o problemă de fond: conflictul dintre mandatul electoral cu care Syriza a obţinut puterea la Atena şi regulile şi obligaţiile instituite în interiorul UE, mai ales în Zona Euro. Ideea că un guvern nou poate decide la un moment dat, făcând trimitere la mandatul democratic, să nu mai respecte obligaţiile asumate de precedentul a provocat nelinişte în marile capitale europene. Este motivul pentru care ministrul german de finanţe, Wolfgang Schauble, a ţinut să precizeze, imediat după semnarea acordului, că „este important că am respins pretenţia ca o ţară puternic îndatorată, care se află într-un program de asistenţă financiară, să dorească să schimbe termenii înţelegerii, motivând că rezultatul unor alegeri o îndrituieşte să ceară asta". Daniel Gros, directorul Center for European Policy Studies, a subliniat că „există o confruntare între responsabilitatea naţională democratică şi regulile şi obligaţiile europene", iar UE „nu poate funcţiona dacă fiecare nou guvern nu respectă obligaţiile asumate de precedentul". Din această perspectivă, este mai importantă respectarea acestui principiu fundamental decât 157 SINTEZA # 14, martie 2015

menţinerea cu orice preţ a Greciei în Zona Euro. Nerespectarea principiului ar deschide o întreagă cutie a Pandorei, care ar propulsa electoral grupările radicale cu acelaşi discurs ca Syriza, precum Podemos în Spania, cu un potenţial destabilizator greu de subestimat.

În afară de Syriza, Podemos în Spania, Sinn Fein în Irlanda şi Frontul Naţional în Franţa oferă electoratului o alternativă la politicile macroeconomice actuale Mai mult, decidenţii din alte ţări ale Zonei Euro care au primit asistenţă financiară - Irlanda, Portugalia, Spania şi Cipru - sunt îngrijoraţi în legătură cu concesiile acordate Greciei, temându-se că opinia publică internă va pune sub semnul întrebării ajustările fiscale şi

structurale pe care le-au implementat sub presiunea Troicii, iar popularitatea partidelor anti-austeritate ar putea creşte. Reducerea ţintei de deficit bugetar primar al Greciei de la 4,5% din PIB în prezent la un nivel cuprins între 2 şi 4% ar putea provoca o reacţie în alte ţări care au derulat programe de împrumut. În plus, Moscova a oferit Ciprului doar promisiuni, în 2013, înainte ca reducerea preţurilor la ţiţei să forţeze Kremlinul să îşi diminueze cheltuielile, în schimbul accesului sporit la porturile şi aeroporturile sale - inclusiv „facilităţile militare". Între timp, polarizarea politică în Europa s-ar putea accentua. În ţările afectate de criză, forţele politice care pun sub semnul întrebării abordarea conform căreia „nu există nicio alternativă" la cea actuală sunt cotate cu şanse mari la alegeri, în timp ce perspectivele formaţiunilor de centru-stânga sau centru-dreapta se reduc. În afară de Syriza, Podemos în Spania, Sinn Fein în Irlanda şi Frontul Naţional în Franţa oferă electoratului o alternativă la politicile macroeconomice actuale. Cei care se tem că Grecia va provoca o nouă criză în Europa ar trebuie să utilizeze această oportunitate pentru a modifica arhitectura europeană. n

M E R ID IA N

n Premierul Chiril Gaburici a fost promovat drept un tehnocrat, expert în economie şi management. Recent, el a recunoscut că nu a promovat Bacalaureatul

J Republica Moldova Ad Augusta per Angusta? * Andrei Ionescu

Ritmul mai mult decât lent al procesului de învestire a Guvernului a depăşit aşteptările tuturor, dar nu şi răbdarea principalilor protagonişti, care nu par să vadă un impediment major în Cabinetul minoritar proaspăt instalat la Chişinău cu sprijinul „din umbră" al comuniştilor.

ocurile de culise care au stat în spatele eşecului înregistrat în Parlament de premierul desemnat, Iurie Leancă, sugerează existenţa unor calcule precise despre cum va funcţiona puterea şi care va fi rolul comuniştilor, în timp ce liberalii au ratat definitiv şansa de a imprima o identitate pro-europeană clară noilor autorităţi. Vlad Filat, liderul PLDM, singurul care părea înclinat, la un moment dat, să mai acorde o şansă PL-ului, aminteşte acum tot mai mult de Iurie Roşca, al cărui Partid Popular Creştin Democrat a dus, în 2005, la „monstruoasa coaliţie" care a asigurat realegerea lui Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte al ţării. Decizia de atunci a schimbat cartea de vizită a politicianului din „vârf de lance al luptei anticomuniste" în cea de „trădător", iar dezvăluirea, peste ani, a motivelor care au dus PPCD la guvernare nu a mai contat. Mai mult, proaspăta demisie din PLDM a prim-vicepreşedintelui Iurie Leancă, în semn de nemulţumire faţă de accesul PCRM în cercurile guvernării, are valenţa de a confirma public abandonarea de către Vlad Filat a proiectului „Moldova fără comunişti" cu care acesta a pornit în ianuarie 2008, iar efectele nu se vor opri aici.

*Ad Augusta per Angusta? - „Pe căi dificile, la fapte strălucite”, Victor Hugo

158 SINTEZA # 14, martie 2015

159 SINTEZA # 14, martie 2015

Opinia publică şi (lipsa) exerciţiul(ui) democratic Este mai mult decât evident că ceea ce s-a întâmplat între timp cu voturile electoratului pro-european de la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 constituie o desconsiderare şi o distorsionare nepermisă a opţiunilor exprimate de peste 45% dintre cei care s-au prezentat la urne. Într-o democraţie funcţională, lipsa de transparenţă a actului puterii este sancţionată prompt prin mecanismele de reacţie ale opiniei publice. Nu este şi cazul Republicii Moldova, unde nu opinia publică este cea la care se raportează actul puterii, atât timp cât politicul va fi măcinat de corupţie şi dominat de interese partinice. Societatea civilă nu are nici ea suficient exerciţiu sau instrumente la îndemână pentru a sancţiona derapajele puterii, nu reprezintă o voce şi pare departe de a-şi găsi menirea, în condiţiile în care cel puţin două subiecte de maximă importanţă în actualul context geopolitic sunt sistematic ocolite în dezbaterile publice: dosarul transnistean şi aderarea la NATO. Această stare de fapt a fost privită dintotdeauna ca un avantaj de către partidele care s-au aflat la guvernare după 1991, întrucât nu au fost puse în

dificultate decât eventual de propriile decizii, însă perpetuarea unei astfel de abordări se poate dovedi destul de riscantă pentru materializarea proiectului de ţară asumat cu entuziasm după momentul aprilie 2009, şi anume integrarea europeană.

Între timp, partenerii Republicii Moldova… … aşteaptă cristalizarea noii puteri, reluarea dialogului asupra agendei de asociere şi rezultate palpabile privind implementarea Acordului de Asociere cu UE. Oficialii de la Bruxelles au urmărit cu discreţie evoluţiile de la Chişinău, iar semnalele lansate de liderii pro-europeni nu sunt în măsură să genereze optimism, dimpotrivă, indică faptul că noile autorităţi ar putea să imprime o altă dinamică parcursului european al ţării, după ce au ignorat mesajul clar privind oportunitatea creării unei coaliţii tripartite de guvernare, iar în programul de activitate 2015 - 2019 al Cabinetului de Miniştri, integrarea europeană a fost transformată din obiectiv principal în mijloc de atingere a noilor ţinte identificate de premierul Chiril Gaburici. Nivelul real al expectanţelor din partea Uniunii Europene a fost definit recent, fără ocolişuri şi fără false iluzii, de fostul raportor pentru Moldova din Parlamentul European, eurodeputatul 

MERIDIAN

n Fundalul politic existent la Chişinău indică faptul că frământarea Republicii Moldova între Est şi Vest va continua o lungă perioadă de acum înainte

lituanian Petras Austrevicius, într-un interviu acordat presei de la Chişinău, care a pus degetul pe toate „rănile" ţării: deficitul de stabilitate rezultat în urma necooptării liberalilor la guvernare, lipsa de coeziune a clasei politice pentru susţinerea intereselor naţionale sau numirile pe criterii politice la conducerea instituţiilor responsabile de lupta împotriva corupţiei. Rămâne de văzut modul în care Alianţa pentru Integrare Europeană se va poziţiona în faţa provocărilor remanente şi viitoare, funcţie de care va putea îndeplini sau nu angajamentele asumate de Republica Moldova. Aşteptările dinspre România nu par să indice o resetare în relaţia bilaterală, deşi unii experţi pe spaţiul Republicii Moldova punctează insistent faptul că, atât timp cât noul Guvern de la Chişinău „este controlat de Rusia”, Bucureştiul ar trebui să se concentreze exclusiv pe componenta de sprijinire a populaţiei de peste Prut. În atare condiţii, definitoriu pentru viitorul curs al dialogului rămâne obiectivul declarat de aprofundare a parteneriatului strategic cu România pentru integrarea europeană a Moldovei, asumat de noul Guvern.

Ce aduce 2015? Primele semnale ale instabilităţii invocate de lituanianul Petras 160 SINTEZA # 14, martie 2015

Austrevicius au început deja să apară la nivelul PLDM, iar în promisiunile cu care porneşte la drum Iurie Leancă s-ar putea regăsi o bună parte a electoratului pro-european dezamăgit şi chiar politicieni liberal-democraţi. Guvernul minoritar creat de PLDM şi PD a arătat deja că se află la mâna comuniştilor, nemaifiind un secret pentru nimeni că apariţia lui Chiril Gaburici în ecuaţia puterii de la Chişinău a fost decizia acestora. Iar lucrurile ar putea să nu se oprească aici, cât timp lui Vladimir Voronin i s-a dat posibilitatea de a nu-şi pune semnătura pe nicio înţelegere scrisă, care să evite un şantaj de fiecare dată când acţiunile Guvernului vor avea nevoie de votul Parlamentului. Pentru partidele pro-europene şi pentru PCRM, un moment care va exacerba interesele partinice şi va pune la încercare funcţionarea alianţei vor fi apropiatele alegeri locale, practica demonstrând că, în astfel de împrejurări, tendinţa de a confunda partenerii cu adversarii devine lege nescrisă. Cu alte cuvinte, PLDM, PD şi PL îşi vor face reciproc concurenţă în toate localităţile, irosind resurse importante de multe ori fără garanţia succesului, iar câştigător va fi PSRM, care continuă să se promoveze ca unica formaţiune interesată de soluţionarea problemelor grave cu

care se confruntă sistemul economic, financiar bancar şi cel de protecţie socială. PD ar putea fi un alt câştigător, în măsura în care strategia sa electorală va miza pe înţelegeri locale cu PCRM în turul al doilea, în timp ce PLDM şi PL se întrevăd ca perdanţi în faţa unei astfel de concurenţe. Şi provocările nu se opresc aici dacă e să ne uităm spre Găgăuzia, care se pregăteşte pentru alegerea başcanului în luna martie - eveniment existent doar pe agenda socialiştilor, care susţin un candidat proaspăt ieşit din PCRM, Irina Vlah, al cărei discurs se pliază perfect de dezideratul PSRM privind denunţarea Acordului de Asociere cu UE şi orientarea ţării către Uniunea Eurasiatică. Fundalul politic existent la Chişinău indică faptul că frământarea Republicii Moldova între Est şi Vest va continua o lungă perioadă de acum înainte, Rusia mizând mai nou nu doar pe avantajul dat de prezenţa mediatică masivă sau pe „armele" comerciale, ci şi pe ascendentul comuniştilor asupra noilor autorităţi. Deşi, în ansamblu, tabloul nu pare unul optimist, este bine să privim în continuare spre Republica Moldova fără prejudecăţi şi şabloane, să dăm timp Guvernului să se aşeze la treabă şi să nu subestimăm voinţa acestui stat de a rămâne angajat pe calea modernizării şi europenizării. n

Rusia - asaltul asupra Europei Ştefan Pop

A trecut un an de la anexarea, de către Rusia, a Crimeii şi tot un an de la punerea, de către Moscova, a Ucrainei pe harta statelor destabilizate. A fost o mişcare strategică, pe care mulţi au considerat-o partea vizibilă a asaltului rusesc către spaţiul european, o etapă în planul Putin de a înfăptui „o Europă unificată, de la Vladivostok la Lisabona”, în varianta hard power. 161 SINTEZA # 14, martie 2015

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Kremlinul are nevoie de timp pentru a „digera” Crimeea din punct de vedere economic

iziunea liderului de la Kremlin nu avea nicidecum, la momentul 2010, în interviul acordat publicaţiei germane „Der Spiegel", o conotaţie salutară: nu se referea la un spaţiu unic cu capitala la Moscova, ci ca unul al cooperării economice, sociale şi politice. Un lucru evident nu era spus: beneficiarul principal al acestui joint venture urma să fie Rusia. Spre Uniunea Europeană nu se poate vorbi de o reconfigurare fizică a Rusiei, dincolo de spaţiul pe care îl consideră, istoric vorbind, ca fiind leagănul civilizaţiei sale, cel puţin pe termen mediu. Pe moment, are nevoie de timp pentru a „digera" Crimeea din punct de vedere economic şi social, iar situaţia financiară internă nu este cea mai favorabilă posibil. Altele sunt instrumentele efective pe care Moscova le foloseşte pentru a se insinua în spaţiul european şi a încerca să submineze din interior unitatea Uniunii. Unii analişti le pun în coşul de măsuri denumite soft power. Pot fi însă cu uşurinţă caracterizate drept şantaj şi punere sub suzeranitate. Orice strategie este bună atunci când conduce la atingerea scopului: cartea naţionalistă, relaţia frăţească, 162 SINTEZA # 14, martie 2015

suzeranitatea economică, coruperea, ajutorul din cel de-al 12-lea ceas etc. Toate sunt utilizate de Moscova pentru a se poziţiona strategic în Europa nu doar pentru a-şi servi obiective imediate, cum este, în prezent, ridicarea sancţiunilor economice şi recunoaşterea „dreptului pământului" asupra Ucrainei, ci pentru a-şi securiza viitorul.

Ucraina este doar partea vizibilă a expansiunii ruse către Europa şi cea care are, mediatic, cel mai mare impact.

Unele dintre aceste strategii sunt vizibile şi menite a fi aşa, pentru ca mesajul să fie recepţionat atât de decidenţi, cât şi de publicul larg, de percepţia căruia depinde, în mare măsură, viitorul politic al decidenţilor respectivi.

n Crimeea în 2014, Donbas în 2015 - se conturează treptat întrebarea care va fi următorul pas de bocanc rusesc către Europa

Altele, dimpotrivă, sunt discrete, dar cu o mare capacitate de influenţare, pentru că au ca ţintă eşaloanele din spatele decidenţilor, cei care pun în practică efectiv decizia, dar şi pe cei capabili să o influenţeze.

Spre Europa, bucată cu bucată Ucraina este doar partea vizibilă a expansiunii ruse către Europa şi cea care are, mediatic, cel mai mare impact, pentru că ilustrează ideea pe care europenii au respins-o vehement în ultimii 10 ani: angajarea hard power în spaţiul european este extrem de puţin probabilă. Devenind o realitate, a recreat spaime şi reinterpretări ale unor evenimente care au alimentat, în timp, o bulă de neîncredere care a atins limitele anul trecut, victimă fiind, oarecum previzibil, Ucraina, deşi putea să fie şi Republica Moldova. Dintre două victime, a ales-o pe cea mai puţin facilă, dar mult mai importantă din punct de vedere simbolic. UE şi suporterii săi ar trebui să înţeleagă astfel că bătălia diplomatică dificilă a fost asumată din start de Moscova şi că va fi una de durată. Până acum, disputele teritoriale au reprezentat un motiv important pentru ca UE să domolească ritmul integrării, probabil că acesta

este şi obiectivul principal al Moscovei vizavi de evoluţiile provocate la periferia estică a Uniunii. Crimeea în 2014, Donbas în 2015 se conturează treptat întrebarea care va fi următorul pas de bocanc rusesc către Europa. Cea mai vulnerabilă este, evident, Moldova, şi riscul este ridicat, dacă luăm în considerare că ritmul în care Rusia a avansat fizic către spaţiul european este unul mai susţinut decât cel din regiunea caspică, spre exemplu. Însă Rusia a dovedit că îşi dozează atent riscurile şi mesajele atunci când îşi încordează puterile cu UE şi, mai ales, partenerii săi extraeuropeni, motiv pentru care nici statele baltice nu ar trebui să se considere la adăpost. Faptul că Lituania a introdus temporar serviciul militar obligatoriu arată că nici nu o fac, dovedind că, de multe ori, „statele mici" au mai mult bun-simţ decât „actorii geopolitici", dar şi un simţ mai bun al realităţii.

În căutarea „Calului Troian" La 17 martie 2014, în Parlamentul European, Rezoluţia privind presiunea exercitată de Rusia asupra ţărilor din Parteneriatul estic și în special destabilizarea Ucrainei de est a fost respinsă prin vot de 49 de membri, provenind din extrema dreaptă şi 163 SINTEZA # 14, martie 2015

stângă şi, probabil, câţiva radicali din partidele eurosceptice. În comparaţie cu cei 437 de europarlamentari care au aprobat documentul, numărul celor care au făcut notă discordantă este neglijabil şi arată, în plus, că în chestiuni cu adevărat serioase pentru Europa, chiar şi cei care contestă politicile „constrângătoare" ale Bruxelles-ului ştiu să facă diferenţa. Şi la nivelul Consiliului European, în condiţiile multiplelor artificii politice şi diplomatice ruseşti, cel puţin până în prezent, unitatea europeană în faţa provocărilor Rusiei pare să reziste, binomul francogerman sprijinit din urmă de Marea Britanie dovedindu-se rezilient, chiar dacă nu şi extrem de eficient. Înăsprirea consecutivă a sancţiunilor este, orice s-a zice, un act de curaj, chiar dacă, în niciun dosar internaţional important nu a dat rezultate efective, aşa cum o dovedeşte Iranul. Efectele se vor resimţi, inevitabil, pe termen mediu şi lung, dar pentru Ucraina, probabil, nu se va mai putea face nimic, aşa cum nu s-a mai făcut nimic pentru Serbia - Kosovo, Moldova - Transnistria, Azerbaidjan - Nagorno Karabah sau Georgia Abhazia şi Osetia de Sud. În toate aceste dosare de securitate, UE are rol

de stakeholder, însă instrumentele sale diplomatice, politice ori economice au fost şi vor rămâne, pe termen scurt şi mediu, ineficiente în relaţia cu Rusia. Şi Comisia Europeană, pe partea sa de acţiune, deşi va avea o misiune dificilă în a crea piaţa energetică unică, a făcut un pas important în relaţia cu Rusia, pe dimensiunea în care cele două părţi sunt profund interesate: la 25 februarie 2015 a fost adoptată Strategia privind Uniunea energetică. În conferinţa de presă ce a marcat acest eveniment, cei doi comisari europeni implicaţi direct, Maros Sefcovic, responsabil pentru Uniunea energetică, şi Miguel Arias Canete, responsabil pentru politica în domeniul climei şi energiei, au marcat apăsat aceeaşi frază: am demarat o piaţă energetică unitară în Europa. Este unul dintre obiectivele europene pe care Vladimir Putin încearcă prin orice mijloace să îl împiedice. Unitatea aparentă de la nivel comunitar este periclitată de sensibilităţile la nivel naţional, în care se împletesc promisiunile populiste, aspiraţiile ultranaţionaliste şi lehamitea de traiul în criză. În capitalele europene, relaţia cu Rusia se vede în mod diferit şi Rusia preferă să trateze „de la egal la egal" atunci când îşi promovează interesele naţionale. 

M E R ID IA N

n Pentru Viktor Orbán, onorarea agendei bilaterale stabilite cu Rusia a fost un gest de frondă extremă

La Budapesta şi Atena, spre exemplu, sunetul arginţilor s-a făcut auzit deja şi se pun pariuri pe următorul stat care ar putea să rezoneze la doleanţele Moscovei. Pentru formaţiunile şi liderii populişti, orice alianţă care generează resurse pentru menţinerea la putere este, în mod normal, acceptabilă. Şi dacă poate să genereze şi o strângere înfrigurată de umeri în rândul celor care o blamează, cu atât mai bine. Pentru Viktor Orban, deja aflat într-o relaţie tensionată cu Bruxellesul şi Washingtonul deopotrivă, onorarea agendei bilaterale stabilite cu Rusia a fost un gest de frondă extremă, dar şi un test de popularitate internă, pe care, se pare, nu reuşeşte să îl mai treacă. Un prim semnal îl reprezintă pierderea majorităţii absolute în Parlament, după alegerile parţiale de la Veszprem din 22 februarie 2015, care se pliază negativ pe rezultatele îngrijorătoare din sondajele de opinie şi intensele proteste ale societăţii civile faţă de îngrădirea unor drepturi şi libertăţi. Legăturile dintre cele două state nu sunt promovate doar la nivel politic. Ungaria fiind un stat eminamente catolic şi nonslav, filonul religios şi etnic nu poate fi utilizat cu succes, însă cel ideologic are o mare 164 SINTEZA # 14, martie 2015

165 SINTEZA # 14, martie 2015

aderenţă, atrăgând extremele către o idee comună: „Rusia Mare", din care Ucraina este nu doar parte integrantă, ci însuşi leagănul civilizaţiei ruse, nu poate fi decât un model pentru cei care se visează în „Ungaria Mare". Astfel se poate explica de ce, în 2013, liderul Jobbik, Gábor Vona, aflat în vizită la Moscova, a discutat nu doar aspecte ce ţin de interesul naţional al Ungariei, precum securitatea energetică, ci s-a întâlnit cu Aleksandr Dughin şi a ţinut o prelegere în care a caracterizat UE drept „trădător al continentului" care urmează cultura banului şi a maselor şi a devenit un servitor al SUA, spre diferenţă de Rusia, păstrătoarea tradiţiilor şi contrabalans la „americanizarea Europei". Mai mult, trebuie să fi sunat mulţumitor în urechile elitei de la Moscova posibilitatea ca Ungaria, probabil sub mandatul Gabor, să ia în considerare opţiunea ieşirii din UE, fie pentru a rămâne „independentă", fie pentru a se alătura Uniunii Eurasiatice ori susţinerea directă a aspiraţiilor secesioniste ale rutenilor ucraineni, în speranţa că va mai face un pas în îndeplinirea „visului suprem". Jobbik a făcut, de altfel, notă discordantă cu delegaţia ungară şi în ianuarie 2015, votând împotriva proiectului de rezoluţie care prevedea suspendarea

dreptului de vot şi interzicerea participării delegaţiei ruse la organismele decizionale ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Iar acestea sunt doar aspectele vizibile de susţinere a Rusiei de către o parte importantă a clasei politice. Lucrurile se complică dacă se includ în ecuaţie relaţiile economice bilaterale, în care Rusia este câştigătorul net iar Ungaria - perdant absolut chiar şi în condiţiile în care s-ar materializa recentul acord încheiat cu Gazprom de promisiune de taxare a gazelor naturale consumate în mod real de Ungaria. Rusia furnizează cea mai mare parte a resurselor energetice către Ungaria şi are şanse să devină şi mai importantă dacă se materializează acordul din ianuarie 2014 ce prevede construirea două noi reactoare la centrala nucleară din Pecs, investiţie în care promite că va contribui cu 80% şi va împrumuta Ungaria pentru restul participaţiei de 20%. În esenţă, vizita din februarie 2015 a lui Vladimir Putin nu a adus Ungariei niciun beneficiu imediat, iar lobby-ul făcut pentru scoaterea din izolare a Moscovei, inclusiv în cadrul vizitei la Ankara din februarie 2015, nu i-a ridicat scoring-ul la Bruxelles. În fapt, Rusia este cea care a readus aminte oficialilor de la Budapesta că ştie care sunt butoanele pe care 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n în iunie 2013, Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional Francez, a vizitat Moscova şi Sevastopolul

n Flota rusă a Mării Negre

trebuie să apese pentru a obţine răspunsuri favorabile. Grecia pare să fi rezistat, momentan, la cântecul de sirenă al Moscovei şi să îşi ia un răgaz de cel puţin patru luni pentru a cântări cu atenţie perspectivele de viitor. Ar trebui să fie de ajuns pentru Guvernul Tsipras să se lămurească cu adevărat cum se prezintă situaţia economică şi financiar internă a Greciei şi să adopte o atitudine matură, eliberată de populismul agresiv care l-a adus la putere. Grecii vor înţelege, probabil, că nu există altă şansă decât să meargă pe drumul indicat de donatorii europeni sau să îşi asume o perioadă de criză, pe care nu o va putea depăşi nici cu sprijinul condiţionat al Rusiei ori Chinei care cresc riscul ca promisiunea menţinerii controlului strategic asupra economiei să nu poată fi îndeplinită. Un prim semnal de calm a fost dat prin susţinerea înăspririi sancţiunilor împotriva Rusiei, chiar dacă, în mai 2014, la Moscova, Alexis Tsipras susţinea că acestea „vor lovi în Europa însăși". A contribuit la această atitudine, probabil, şi faptul că împărtăşeşte experienţe similare cu ale Ucrainei, în insula Cipru. Cu toate acestea, istoria recentă a Syriza în raport cu Rusia nu trebuie neglijată. Chiar dacă pârghiile de

de dorinţa Londrei de a deveni capitala finanţelor globale, Moscova şi-a orientat fluxurile financiare în Regat, London Stock Exchange fiind percepută ca fiind mai ospitalieră pentru campanile ruseşti, motiv pentru care peste 70 dintre acestea sunt listate şi tranzacţionate aici. Pe lângă partea „legală" şi transparentă a fluxului de bani virtuali, sume mult mai importante se pare că sunt vehiculate prin reţelele din zonele offshore precum Insulele Virgine Britanice. Dependentă de aceste fluxuri financiare, Marea Britanie nu va îndrăzni să restricţioneze firmele ruseşti. Într-o situaţie comparabilă de află şi Cipru, care s-a promovat constant drept o platformă prin care investitorii străini pot să realizeze, mai uşor, afaceri. O ocazie pe care firmele ruseşti nu au pierdut-o, profitând de regimul lax de taxe şi accesul la piaţa europeană. O relaţie inegală din start care, în plus, a dus la colapsul sistemului bancar cipriot în momentul în care multe dintre conturile companiilor ruseşti şi cetăţenilor particulari din Rusia au fost îngheţate ca parte a sancţiunilor impuse de UE Moscovei. Similar Ungariei, Cipru a făcut notă discordantă în concertul european şi preşedintele Nicos Anastasiades a

166 SINTEZA # 14, martie 2015

acţiune ale Moscovei sunt similare cu cele utilizate în Ungaria, corzile fine pe care acestea sunt grefate sunt mai multe: naţionalismul, ultraortodoxismul, antiamericanismul profund, la care se adaugă, potrivit lui Tsipras, „rădăcinile politice și culturale comune". În septembrie 2014, reprezentantul pe problemele afacerilor externe al Syriza, Costas Isihos, lăuda „contraofensiva impresionantă" a insurgenţilor din Ucraina şi reproşa Kievului că „trece cu vederea bădăranii neo-nazişti". Cartea naţionalistă este jucată de Rusia şi în Bulgaria, unde a pariat pe Ataka. În 2012, liderul formaţiunii, Volen Siderov, a călătorit la Moscova, iar după anexarea Crimeii la teritoriul rusesc a ameninţat că va retrage sprijinul pentru coaliţia aflată la guvernare la Sofia, dacă Bulgaria susţine politica de sancţiuni împotriva Rusiei. Capete de pod importante ar putea obţine şi în state consolidate democratic, utilizând această tactică, inclusiv în Franţa: în iunie 2013, Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional Francez, a vizitat Moscova, apoi orașul ucrainean Sevastopol, portul ucrainean care găzduiește Flota Rusă a Mării Negre. Dacă are sau nu o legătură cu vânzarea de portelicoptere Mistral, nu este foarte clar, dar merită

ţinut minte în eventualitatea în care Frontul Naţional va avea un cuvânt de spus în afacerile politico-militare franceze. Formaţiuni naţionaliste cu o popularitate în creştere se regăsesc şi în Italia, Austria, Danemarca, Olanda ori Marea Britani şi ar merita urmărite politicile de relaţionare externă ale acestora cu Rusia.

European prin apartenenţă, rusesc prin dependenţă Şi statele cu aspiraţii europene din Balcanii de Vest sunt tot atâtea posibile capete de pod pentru Rusia. Prin aplicarea strategiei „împrumuturilor avantajoase", se insinuează în fluxurile financiare ale statelor respective. În statele candidate la UE din Balcanii de Vest, Moscova a creat deja monopoluri în industriile-cheie, precum turismul în Muntenegru sau energia în Serbia şi Bosnia şi Herţegovina. Astfel, Rusia îşi construieşte „buzunare" de instabilitate pe care le foloseşte pentru a-şi îndeplini scopuri imediate ori cu bătaie lungă, chiar şi în statele europene aflate, geografic vorbind, în afara ariei sale de interes. Într-un articol publicat de World Affairs, în octombrie 2014, jurnalistul Peter Pomerantsev susţine că invazia rusă în Europa a cuprins, sistemic, inclusiv Marea Britanie. Profitând

167 SINTEZA # 14, martie 2015

vizitat Moscova, la 25 februarie 2015. O întâlnire cu rezultat previzibil: un nou acord de împrumut, pe lângă cele 2,5 miliarde de euro oferite anterior. Dependent de investiţiile ruseşti,

Rusia îşi construieşte „buzunare" de instabilitate pe care le foloseşte pentru a-şi îndeplini scopuri imediate ori cu bătaie lungă, chiar şi în statele europene aflate, geografic vorbind, în afara ariei sale de interes. care însumează peste 80% din totalul investiţiilor străine din Cipru, a acceptat, în plin embargou european, să permită navelor militare ruseşti să acosteze în porturile cipriote - anterior avea permisiune de a tranzita doar Limassol - sub pretextul că acestea sunt destinate consolidării luptei împotriva terorismului internaţional şi pirateriei, părţile prospectând şi ideea

utilizării aeroportului Paphos de pe insulă de către flota aeriană militară a Rusiei, „în cadrul unor misiuni umanitare". Ca şi în cazul unei posibile agresiuni militare, se menţine întrebarea: care este următoarea verigă slabă? Cel mai probabil, cele în care „a investit" prin stimularea corupţiei şi aservirea, astfel, a unor membri ai elitelor politice şi economice. Un scandal politic şi mediatic în care sunt implicaţi, la momentul oportun, oficiali de rang înalt poate fractura foarte uşor direcţii de politică internă sau externă defavorabile Moscovei.

Concluzii Acum cinci ani, puteam să ne hazardăm să afirmăm că, peste un deceniu, UE şi Rusia ar putea deveni un spaţiu comun al armoniei şi cooperării în beneficiul comun, în care să prevaleze valorile democraţiei şi ale economiei libere. Astăzi, poate ar trebui să ne întrebăm cum ar arăta o Uniune Europeană, peste câţiva ani, în care aliaţii actuali ai lui Vladimir Putin - Gabor, Le Pen, Tsipras şi ceilalţi - ar accede la putere, iar valorile promovate ar fi cele ale „democraţiei dirijate" în beneficiul elitelor. n

WAR TIMES Piaţa armelor Într-o perioadă atât de complicată din punctul de vedere al securităţii, cu tensiuni în creştere şi confruntări militare de durată, convenţionale şi hibride, interesul observatorilor faţă de dinamica pieţei de echipamente de profil este din ce în ce mai prezent. Florin Popescu

168 SINTEZA # 14, martie 2015

169 SINTEZA # 14, martie 2015

WAR

T IMEs

n Hawkei Thales

elatările din spaţiul ucrainean ori din Orientul Mijlociu abundă în detalii referitoare la tipuri de tancuri şi de sisteme de rachete, de comparaţii şi, în acelaşi timp, de „opinii experte” referitoare la mecanismele de achiziţionare a acestora de către părţile implicate. În pofida interesului legitim faţă de subiect, consistenţa scăzută a normelor juridice aplicabile, dar mai ales lipsa de date viabile, cauzată de sensibilităţile şi discreţia ce caracterizează acest domeniu, nu permit o perspectivă clară asupra poziţiei actorilor de pe această piaţă furnizori şi clienţi -, cu atât mai puţin asupra fluxurilor comerciale create între aceştia – unii fiind în principal furnizori sau cumpărători şi, cei mulţi, îndeplinind ambele funcţii.

Cadru normativ internaţional Complexitatea problematicii schimburilor comerciale licite de armament este susţinută şi de reglementarea sa târzie şi dificilă. Abia la 24 decembrie 2014 a intrat în vigoare Tratatul privind comerţul cu arme (Arms Trade Treaty/ ATT), primul instrument juridic internaţional destinat reglementării comerţului cu armament convenţional (de la arme de calibru mic, la tancuri, 170 SINTEZA # 14, martie 2015

WA R

n Tehnologia de astăzi permite tancurilor să aibă o rază de tragere de peste 30 km

avioane şi nave de luptă), elaborat în urma unui proces demarat la finele anilor ’90 şi adoptat de Adunarea Generală a ONU în aprilie 2013.

SUA are contracte exclusive cu 59 de naţiuni cărora Rusia nu le vinde sau nu le trimite armament. Moscova, în schimb, colaborează cu 15 ţări care nu primesc arme de la companii americane. Documentul conţine un pachet amplu de obligaţii ale statelor, inclusiv interdicţii exprese privind transferurile de armament convenţional, care ar încălca obligaţiile internaţionale din tratatele şi convenţiile din domeniul drepturilor omului şi din dreptul umanitar sau care ar putea fi utilizate în comiterea infracţiunilor de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război în toate tipurile de conflict armat. 130 de ţări au semnat deja tratatul,

însă printre acestea nu se numără mari producători ori cumpărători de armament precum China, Rusia, India sau Pakistan, iar Statele Unite ale Americii, cel mai mare exportator de armament, deşi semnatare, nu se regăsesc deocamdată printre cele 63 de ţări care au ratificat sau acceptat ATT. La nivelul Uniunii Europene, cu excepţia Ciprului şi Greciei, care doar l-au semnat, toate ţările membre au ratificat documentul.

TIM Es

n Battleguard 1 Raytheon

n BAE Caiman

Caracteristicile pieţei de profil Oligopolul pare să fie principala trăsătură a acestei pieţe. Puţinele date oficiale şi estimările experţilor care analizează fenomenele conexe comerţului cu armament confirmă faptul că, de foarte mult timp, marile puteri militare, SUA (împreună cu aliaţii europeni) şi Federaţia Rusă, sunt şi principalii furnizori de arme către terţe state. Un raport privind transferurile de armament la nivel internaţional, dat publicităţii de Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI) la 15 decembrie 2014, arată că SUA şi ţările occidentale încă deţin două treimi din companiile producătoare de armament (69 din cele 100), totalizând 84,2% din vânzările globale. De altfel, şi primele zece companii din  171 SINTEZA # 14, martie 2015

WAR

T IMEs

WA R

TIM Es

n Bombardierul Northrop Grumman B2 Stealth

clasament sunt americane sau vesteuropene, împărţind 50,3% din totalul vânzărilor, în scădere cu 1,3 procente faţă de 2012: Lockheed Martin (SUA), Boeing (SUA), BAE Systems (Marea Britanie), Raytheon (SUA), Northrop Grumman (SUA), General Dynamics (SUA), EADS (transeuropeană), United Technologies (SUA), Finmeccanica (Italia), Thales (Franţa) - singura schimbare faţă de top 10 al anului anterior, înlocuind L-3 Communications (SUA). Importanţa companiilor americane în coşul firmelor care vând armament este argumentată şi prin faptul că reducerile bugetare operate în Statele Unite ale Americii, dar şi retragerea din Irak şi Afganistan au făcut ca, în 2013, cheltuielile militare la nivel global să scadă cu 1,9%. Sistemele de armament sau platforme, precum navele de război, vehiculele militare sau sistemele balistice au constituit categoriile afectate de reduceri, la fel şi companiile furnizoare de logistică, mentenanţă, antrenament sau servicii tehnice. Un alt element important, ce particularizează schimburile comerciale în domeniu este şi faptul că, în multe cazuri, selectarea furnizorului de armament de către cumpărători este o alegere politică. Astfel, doar 15 state au primit 172 SINTEZA # 14, martie 2015

173 SINTEZA # 14, martie 2015

armament din partea ambilor mari furnizori, printre acestea numărân du-se Brazilia, India, Afganistan şi Irak, ţări preocupate de o relaţie echilibrată cu cele două puteri, dar şi de diminuarea dependenţei de un anumit furnizor. SUA are contracte exclusive cu 59 de naţiuni cărora Rusia nu le vinde sau nu le trimite armament. Astfel, pentru Washington, principalii cumpărători sunt ţările NATO şi aliaţii din Orientul Mijlociu - precum Turcia, Israel şi Arabia Saudită - state cu exigenţe ridicate şi potente financiar. În intervalul 2012-2013, SUA a avut cele mai mari contracte cu Emiratele Arabe Unite (3,7 miliarde de dolari), valoarea totală a exporturilor fiind de 26,9 miliarde de dolari. Moscova, în schimb, colaborează cu 15 ţări care nu primesc arme de la companii americane. Este principal furnizor pentru Iran, ţări din Asia de Sud-Est şi Africa de Nord, mulţi dintre clienţi fiind moşteniţi din epoca sovietică ori interesaţi de sisteme de arme la costuri de achiziţie sau de operare scăzute. În 2012-2013, valoarea exporturilor Federaţiei s-a ridicat la 29,7 miliarde de dolari, cele mai importante contracte fiind cu India (de peste 13,6 miliarde de dolari). Contractele încheiate de firmele din

Rusia au înregistrat, în 2014, o creştere de 20%, însumând 31 de miliarde de dolari. Consilieri prezidenţiali de la Kremlin au anunţat şi pentru anul 2014 o cifră a exporturilor de aproximativ 13 miliarde de dolari, iar portofoliul de comenzi al industriei de apărare se ridică la 48 de miliarde de dolari. Guvernul rus a lansat o campanie de modernizare militară, ce prevede investiţii în valoare de 20 de trilioane de ruble (320 de miliarde de dolari) până în 2020. Cel mai semnificativ progres, de 118%, l-a înregistrat Korporaţia Takticeskoe Raketnoe Voorujenie, producător de rachete balistice tactice. Lupta pentru dominaţie nu este caracteristică neapărat schimburilor comerciale în sfera militară, însă implicaţiile strategice sunt mult mai importante decât pe alte pieţe. Spre exemplu, în 2014, SUA a luat locul Rusiei ca principal furnizor de arme al Indiei abia după îndelungi negocieri cu statul asiatic pentru un acord de cooperare militaro-industrial girat personal, la începutul anului 2015, de Barack Obama şi Narendra Modi şi care urmează să fie semnat în lunile următoare. În ceea ce priveşte Rusia, aceasta se promovează mai ales prin disponibilitatea de a exporta 

WA R

TIM Es

n Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), TOP 100 ARMS-PRODUCING AND MILITARY SERVICES COMPANIES, 2013, publicat la 15 decembrie 2014, disponibil pe www.sipri.org

Modalităţi de abonare:

Datele pentru facturare pentru cumpărăturile făcute pe www.manpres.ro sunt:

1. Se face prin comandă la magazinul online www.manpres.ro. Modalităţile de plată pentru comenzile efectuate pe magazinul online sunt:

SC Manpres Distribution SRL

- prin plata cu cardul

- prin ordin de plată

- numerar : la orice surcusala BRD sau la sediul firmei Manpres

2. Direct la sediul firmei la adresa: Piaţa Presei Libere, nr. 1, corp C, parter, cam. 14, sector 1, Bucureşti, Mobil: +40 722 341 546 / tel: +40 21 312 48 01 / Fax: +40 21 314 63 39

Strada Ziduri Între Vii, nr. 5, Bl. 8, Sc.1, Ap. 44, Sector 2, Bucureşti, România CUI: RO219 69 740 RC: J40/11911/2007 Cont Bancar pentru companii şi persoane fizice: RO85BRDE445SV84092604450 Bancă: BRD - Beller Cont Trezorerie doar pentru Instituţii Bugetare: RO69TREZ7005069XXX008138 Trezorerie: Autoritatea de Trezorerie a Municipiului Bucureşti Livrarea se face, prin flota auto proprie, în: Bucureşti, Brăila, Braşov, Bacău, Baia Mare, Cluj, Focşani, Iaşi, Ploieşti, Suceava, Zalău, în pachete sigilate, contra unor taxe de livrare în valoare de 10% din valoarea totală a comenzii. Prin FAN Courier sau Poşta Română în celelalte oraşe/ comune/sate, în pachete sigilate, ambalate şi asigurate pe tot parcursul transportului, până la livrare. Pentru informaţii suplimentare vă rugăm să accesaţi site-ul www.manpres.ro sau să contactaţi departamentul de vânzări on line la telefon: 021.312.48 01.

armament în schimbul unor acorduri „flexibile” şi capacitatea de a fructifica oportunităţi: potrivit lui Mihail Zavalii, reprezentant al Rosoboroneksport, „nu există niciodată goluri pe piaţa internaţională de armament; dacă un furnizor dispare, imediat apare un altul”. Astfel, companiile ruseşti deschid noi pieţe noi - Irak, Africa de Sud, Afganistan, Egipt - şi demonstrează rezilienţă pe cele considerate parteneri tradiţionali. Excepţie de la regula concurenţei directe între cele două state face contractul încheiat pentru asigurarea de asistenţă forţelor afgane de securitate, prin care SUA a achiziţionat, pentru Afganistan, de la Rusia, elicoptere în valoare de 16 milioane de dolari. În fine, opacitatea este o particularitate care nu permite scanarea corectă a acestei pieţe, în condiţiile în care comerţul cu armament include trei categorii: contracte legale, încheiate între guverne şi corporaţii; piaţa neagră a achiziţiilor; o zonă „gri” din punct de vedere legal, a agendelor ascunse promovate de actori statali şi non-statali (grupări armate rebele, paramilitare, miliţii civile, organizaţii teroriste, partide şi grupuri politice asociate, companii de securitate sau militare private).

3. Prin mail la : office@manpres.ro

SINTEZA martie 2015 1174SINTEZA ## 11,14, decembrie 2014

175 SINTEZA # 14, martie 2015

Uniunea Europeană În lupta pentru supremaţie dintre cei doi mari competitori s-a strecurat, treptat dar stabil, Uniunea Europeană, care tinde să devină al doilea cel mai mare furnizor de arme la nivel global. Luate individual, statele membre ar sparge cu greu supremaţia americanorusă, însă, promovând colaborarea,

Marile puteri militare, SUA (împreună cu aliaţii europeni) şi Federaţia Rusă, sunt şi principalii furnizori de arme către terţe state. În multe cazuri, selectarea furnizorului de armament de către cumpărători este o alegere politică. stabilind reguli comune şi orientând industria de apărare din principalele ţări europene către echipamente şi sisteme de înaltă tehnologie, se întrevede o posibilă schimbare în dinamica acestei pieţe.

Chiar dacă, urmare a crizei economice, în ultimii ani, cu excepţia Germaniei şi Poloniei, s-au înregistrat reduceri ale cheltuielilor bugetare în domeniul apărării, autorităţile europene au încercat să găsească surse alternative de finanţare, prin programe de cercetare în domeniul securităţii interne, precum European Security Research Programme, dezvoltat pentru perioada 2007-2013 în colaborare cu o serie de companii europene, precum EADS, Thales şi Finnmecanica. Două dintre cele mai importante creşteri în 2013 au înregistrat companiile franceze: firma constructoare de nave DCNS (23%) şi cea producătoare de aeronave de luptă Dassault (21%). De asemenea, din 1998, exporturile de armament au fost supuse unei politici comune: pentru echipamentele şi tehnologiile furnizate este nevoie de licenţe de export care să îndeplinească un set de criterii privind drepturile omului, conflictele armate şi situaţia economică din ţara importatoare. The European Union Code of Conduct on Arms Exports (iunie 1998) şi versiunea ulterioară a acestui document, EU Common Position 2008/944/CFSP (care a înlocuit Codul în decembrie 2008), definesc regulile de control asupra exporturilor de tehnologie şi echipamente militare şi detaliază criteriile de evaluare ale exporturilor 

WAR

T IMEs

n Fratele mai în vârstă al bombardierului b-2, bombardierul B-1 prezintă un arsenal de distrugere în masă pe care puţine avioane îl egalează

de arme şi mecanismele de schimb de informaţii şi consultare în vederea armonizării politicilor la nivelul blocului comunitar. Este notabil faptul că firmele europene reuşesc să furnizeze echipamente şi armament atât către SUA, cât şi Rusiei. În 2013, statele membre ale UE au livrat către Washington echipamente în valoare de 4,3 miliarde de dolari, iar din relaţia cu Moscova au obţinut 583 de milioane de dolari. Sancţiunile aplicate Moscovei începând din 2014 au presupus interzicerea unor viitoare importuri şi exporturi între UE şi Rusia, însă au existat dispute cu privire la cele existente, precum contractul cu Franţa referitor la livrarea de nave Mistral. În cazul Marii Britanii, premierul David Cameron a dispus, în iulie 2014, verificarea licenţelor de export către Federaţie (în valoare de 132 de milioane de lire sterline), după ce parlamentarii britanici au avertizat că 251 dintre acestea au rămas în vigoare în pofida semnalelor referitoare la înarmarea rebelilor ucraineni de către Moscova.

Actori emergenţi În ultimii ani, pe piaţa de profil au căpătat vizibilitate şi alţi producători: companii din Brazilia, India, Coreea de Sud, Singapore şi Turcia se află printre primele 100 cele mai mari producătoare 176 SINTEZA # 14, martie 2015

din lume, chiar dacă vor ocupa, pentru multă vreme de aici înainte, o mică parte din piaţa de armament. Motivul principal îl reprezintă faptul că acestea intenţionează în primul rând să asigure dezvoltarea capabilităţilor de producţie de armament pentru uzul naţional. În ultimii ani, şi China şi-a diminuat importurile în favoarea producţiei interne, concomitent cu promovarea ca furnizor de armament pentru tot mai multe state. În 2012, a devenit chiar cel de-al cincilea mare exportator global. Cheltuielile militare ale Chinei au crescut de patru ori în intervalul 2000-2012, iar consolidarea industriei proprii a vizat preponderent dezvoltarea de tehnologie militară, în competiţie directă cu Rusia, SUA sau ţările europene. Producţia companiilor chineze este destinată atât pieţelor civile, cât şi celor militare, iar principiile pe care le aplică în relaţia cu potenţialii clienţi sunt justificarea necesităţilor de apărare, menţinerea păcii, securităţii şi stabilităţii regionale şi globale şi neamestecul în treburile interne ale altui stat. Şi în cazul ţărilor din Asia de Sud–Est s-a înregistrat un avans al cheltuielilor militare, care s-au dublat în ultimele două decenii, ajungând, în 2013, la 35,9 miliarde de dolari şi fiind estimat la 40 de miliarde de dolari până în 2016. Dintre ţările care şi-au

consolidat cheltuielile în acest sector în intervalul 2004-2013 se remarcă Vietnam - cu 113%, Cambodgia - cu 105%, Indonezia - cu 99% şi Thailanda - cu 85%. Investiţiile majore în sectorul de apărare vizează fie consolidarea capacităţii de reacţie faţă de China, fie reducerea dependenţei de anumiţi producători.

Concluzii Transferurile de armament convenţional şi tehnologii asociate reprezintă una dintre temele mai puţin „transparente” şi mediatizate în ceea ce priveşte securitatea internaţională. Informaţii referitoare la comerţul cu tehnică militară pot fi regăsite în spaţiul public, însă o analiză comprehensivă este greu de realizat din cauza fragmentării lor, a specificului ce nu poate fi înţeles pe deplin decât de cei familiarizaţi cu detalii ce nu sunt întotdeauna vizibile, precum şi de dificultatea de a distinge între realitate şi marketing. Schimbările majore sunt rare în cazul comerţului cu armament şi al ţărilor exportatoare: cea mai mare parte a armelor este încă produsă de aceleaşi mari puteri, chiar dacă, de la an la an, pot apărea noi „actori”, iar puţine state deţin capacităţi proprii de dezvoltare şi producţie în domeniu. n

„Români, întăriţi-vă capacitatea de apărare cât mai rapid cu putinţă!” Interviu cu Powell A. Moore, realizat de Marius Benţa 177 SINTEZA # 14, martie 2015

WAR

- Aţi fost martorul a două dintre cele mai nefericite, dar şi dintre cele mai importante momente din istoria recentă a Europei şi a Statelor Unite: eraţi la Berlin atunci când s-a construit Zidul; eraţi un oficial de rang înalt în administraţia George W. Bush atunci când a avut loc atacul de la 11 septembrie 2001. Ambele evenimente au devenit, între timp, istorie. V-a ajutat timpul să ajungeţi la o înţelegere mai profundă a acelor evenimente?

Powell A. Moore: Ambele evenimente au avut o încărcătură simbolică puternică. Ambele au definit politicile de securitate ale Statelor Unite şi ale NATO vreme de un sfert de veac. Trecerea timpului te ajută întotdeauna să vezi evenimentele semnificative dintr-o perspectivă mai clară. - Există, printre americani, sentimentul că ţara lor e în stare de război? Dacă da, credeţi că asta le afectează viaţa cotidiană, planurile şi viziunile asupra viitorului?

- Mulţi americani recunosc pericolele şi incertitudinile asociate cu provocările de securitate cu care ne confruntăm, însă, din păcate, sunt şi mulţi care nu le văd. Expunerea lor efectivă la conflictele recente e mică sau lipseşte cu desăvârşire. Vieţile lor de zi cu zi s-au schimbat prea puţin. Procentul americanilor înrolaţi în armată e mic, iar majoritatea americanilor nu au cunoştinţe care să fi luptat în Afganistan sau Irak. Valul de patriotism care a urmat evenimentului 11 Septembrie există în continuare, dar s-a diminuat pe măsură ce aceşti 14 ani s-au scurs. Îngrijorarea publicului a crescut recent în urma avertismentelor că marile centre comerciale sunt ţinte teroriste, dar starea generală a americanilor e optimismul. Nemulţumirile multor americani legate de războiului din Irak creează un curent de opinie care se opune implicării militare terestre în oricare altă parte a lumii. - Modul Americii de a duce războaiele s-a schimbat dramatic după 11 septembrie 2001, devenind mai rapid, mai eficient şi cu un număr mai redus de victime americane. Vedem acum că Rusia face şi ea „inovaţii” în ce priveşte răboiul, prin acea invazie tăcută a Crimeei sau prin acţiunile subversive din Estul Ucrainei. Credeţi că NATO ar trebui să se adapteze la noile forme de luptă ale Rusiei?

- Provocarea pe care a adus-o agresiunea lui Putin e cea mai clară provocare la care a trebuit să facă faţă NATO în ultimul sfert de secol. Nu încape nicio îndoială că NATO trebuie să se adapteze la aceste realităţi. Existenţa însăşi a acestei alianţe depinde de abilitatea ei de a înfrunta provocarea lui Putin şi de a păstra integritatea graniţelor internaţionale ale Europei. - Credeţi că o prezenţă NATO în România mai puternică ne va face ţara mai sigură sau, din contră, mai vulnerabilă în faţa unui posibil atacator?

- Winston Churchill a dat un răspuns la această întrebare în acel discurs rostit în Missouri în 1946 în care a anticipat „Cortina de Fier”. Referindu-se la ruşi, Churchill a spus că „nu există nimic ce ei să admire mai mult decât forţa şi nu există nimic care să le inspire mai puţin respect decât slăbiciunea, în special slăbiciunea militară.” Ronald Reagan a introdus expresia „pacea prin forţă”. NATO şi România, dacă vor fi puternice din punct de vedere militar, vă vor aduce mai multă securitate. România, la fel ca majoritatea statelor membre NATO, nu îndeplineşte cerinţa 178 SINTEZA # 14, martie 2015

T IMEs

WA R

TIM Es

alianţei de alocare a unui buget de 2% din PIB pentru apărare. Dacă ar trebui să dau României un sfat, i-aş spune să-şi construiască propriile capacităţi de apărare cât mai rapid posibil. Probabil că standardul de 2% din PIB nu e adecvat. Cred că e nevoie şi de o desfăşurare mai avansată a forţelor NATO. Alianţa trebuie să-şi întărească prezenţa în România, în Polonia şi în ţările baltice. - Care credeţi că e riscul ca ruşii să aplice şi în alte ţări din Europa de Est „reţeta” pe care au folosit-o în Ucraina?

- Cred că există un risc ridicat în ce priveşte naţiunile din Estul Europei care nu fac parte din NATO, cum e cazul Georgiei şi Moldovei. Aceste ţări au mare nevoie de ajutorul şi de susţinerea noastră. Şi ţările NATO se confruntă cu un anumit risc şi trebuie să fim hotărâţi să respectăm articolul 5 care spune că un atac asupra unei ţări NATO este un atac asupra tuturor. Trebuie să ne fie clar că articolul 5 se referă la un atac militar armat, dar în acelaşi timp că există şi alte căi, mai subtile, de a ataca o naţiune. Acest lucru poate fi problematic. - Credeţi că Statele Unite şi Rusia pot avea un dialog eficient, astfel încât să evite o escaladare a conflictului ucrainean? Împărtăşesc aceste două naţiuni valori creştine comune suficient de puternice, astfel încât să treacă peste diferenţele lor de viziune şi să lupte împreună împotriva pericolului mai ridicat reprezentat de Islamul radical?

- Aş vrea să pot avea speranţe mai mari în privinţa negocierilor cu Federaţia Rusă şi în privinţa posibilităţii unei mai bune cooperări între naţiunile noastre pentru înfruntarea problemelor comune. În calitate de reprezentant al secretarului SUA al Apărării la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, am promovat un program de cooperare cu Federaţia Rusă pentru lupta împotriva traficului de droguri în Afganistan. Ruşii păreau să vadă drept un semn de slăbiciune cooperarea cu o iniţiativă americană, chiar dacă aveau o problemă serioasă în ce priveşte drogurile provenite din Afganistan şi ar fi putut beneficia de pe urma cooperării. E greu să negociezi dacă nu ajungi să recunoşti aceleaşi adevăruri. De exemplu, Putin nu recunoaşte nici măcar faptul că există o prezenţă militară rusească în Ucraina. E nevoie de mai multe eforturi pe frontul militar şi pe cel economic ca să putem spera la succese semnificative pe frontul diplomatic. n

Dacă ar trebui să dau României un sfat, i-aş spune să-şi construiască propriile capacităţi de apărare cât mai rapid posibil. Probabil că standardul de 2% din PIB nu e adecvat. Cred că e nevoie şi de o desfăşurare mai avansată a forţelor NATO. Alianţa trebuie să-şi întărească prezenţa în România, în Polonia şi în ţările baltice”,

Powell A. Moore a ocupat diverse poziţii oficiale de rang înalt la Casa Albă în timpul administraţiilor prezidenţiale Nixon, Ford, Reagan şi George W. Bush. În cariera sa de peste 40 de ani, a activat în domeniul afacerilor legislative şi publice, securităţii naţionale şi relaţiilor internaţionale. Cel mai recent, a fost reprezentant al secretarului SUA al Apărării la sediul din Viena al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Născut în oraşul Milledgeville (statul Georgia), Powell A. Moore a studiat la Georgia Military College şi la University of Georgia. La terminarea studiilor, a intrat ca infanterist în armată, fiind detaşat la Berlin chiar în perioada când se construia Zidul. Pe lângă funcţiile oficiale, Moore a oferit asistenţă şi reprezentare juridică în afaceri publice şi legislaţie clienţilor săi la Washington.

Powell A. Moore 179 SINTEZA # 14, martie 2015

INSIDE Primele zile ale Marelui Război Liviu Maior

eclanşarea războiului produsă pe fundalul instabilităţii politice generate de poziţia ambiguă a României a dus la revenirea în forţă a vechilor „frici” legate de răspunsul românilor ardeleni la mobilizarea generală. Guvernul de la Budapesta, cercurile militare vieneze apar îngrijorate, deşi reacţia la chemarea sub arme nu îndreptăţea teama şi suspiciunile autorităţilor locale în privinţa românilor. Mobilizarea, primele zile de război au fost marcate, aşa cum era de aşteptat, de o stare conflictuală în mijlocul ofiţerilor şi soldaţilor români. Aproape 72.000 de recruţi au fost chemaţi sub arme până la sfârşitul anului 1914 în unităţi combatante. Procesul de mobilizare s-a produs fără incidente majore. Masiva memorialistică postbelică, deşi în câteva cazuri caută să aducă în prim-plan un început de rezistenţă, nu este prea convingătoare, în acelaşi ton cu ungurii şi saşii, românii au crezut în durata scurtă a războiului cu Serbia şi în revenirea acasă de sărbătorile Crăciunului. Nu îşi puteau imagina că sârbii vor rezista şi că, dintr-o confruntare regională, se va ajunge la un război mondial de proporţiile celui pe care aveau să-l trăiască. Plecarea pe front o dovedeşte, „graţie” 180 SINTEZA # 14, martie 2015

eforturilor depuse de autorităţile locale, administrative sau bisericeşti. Concesiile minore, publicarea ordinelor, a decretelor şi apelurilor guvernamentale care au fost traduse în limba română, s-a permis purtarea cocardelor tricolore sau intonarea cântecului „Deşteaptă-te române” etc., au fost decizii considerate de către mulţi semnalul schimbării de atitudine a guvernanţilor. Era o eroare. Atenuarea discursului antiromânesc a fost efectul deciziilor luate de România. Neutralitatea a limitat mult agresivitatea şi suspiciunile faţă de românii ardeleni. Mai mult, s-a sugerat, sistematic, că Bucureştiul era aliatul Imperiului austro-ungar. Marea masă a celor mobilizaţi a reprezentat-o ţărănimea. Pentru ei era greu să prevadă că Imperiul se va prăbuşi în urma războiului. Ar fi un act de interpretare exagerată, nejustificată, a sentimentelor pe care aceştia le nutresc faţă de Austro-Ungaria. Mulţi dintre ei ştiau din experienţa vremilor trecute că Imperiul pierduse multe războaie fără ca să dispară ca entitate statală, înaintaşii lor au luat parte la toate confruntările militare, dar niciodată nu şi-au pus problema colapsului. Doar o parte a elitei româneşti simţea altfel. Ar fi absurd să pretindem că românii au gândit altfel, comparativ cu celelalte naţionalităţi din Imperiu. Cel puţin

în primii doi ani de război, cazurile izolate raportate de către autorităţi care dovedesc contrariul nu pot fi contrapuse zecilor de mii de soldaţi şi ofiţeri români ardeleni decoraţi pentru curajul lor pe fronturile europene. Nici poziţia României până la sfârşitul lunii august 1916 nu a încurajat prea mult apariţia în interiorul Transilvaniei a unei ostilităţi marcate de noncombatul regimentelor cu majoritate românească. Apoi nu trebuie trecute cu vederea succesele militare din anii 1914-1915 ale Puterilor Centrale, ce nu prevesteau prăbuşirea care avea să se petreacă în toamna anului 1918. Mai mult, atât Germania cât şi Austro-Ungaria nu au avut pregătit niciun plan de invazie a României. Budapesta a fost destul de reţinută în această privinţă, iar trupele regulate staţionate în Transilvania au fost transferate pe alte fronturi, apărarea revenind jandarmeriei în principal. Atacului României din august 1916, comandamentul militar i-a opus unităţi aflate în refacere, jandarmeria etc. cu un efectiv net interior, de aproximativ 38.000 de oameni. În plus, nu trebuie ignorată campania în favoarea războiului purtată de către confesiunile ardelene. Primatul catolic al Ungariei, János Csernoch, publica în 1915 broşura „Biserica şi războiul”, iar episcopul Ottokár Prohászka îşi îndemna credincioşii, în paginile

INS ID E

unei publicaţii („Spiritul războiului”), să sprijine războiul. Acelaşi limbaj îl întâlnim în apelurile şi circularele bisericii ortodoxe şi ale celei grecocatolice româneşti. Impactul lor, percepţia pe care o regăsim în scrisorile şi rapoartele preoţilor militari nu lăsau să se întrevadă în primii doi ani de război marea mutaţie care avea să se producă în rândul celor de pe front, dar şi al celor rămaşi acasă. Răspunsul pozitiv al românilor la chemarea sub arme nu a dus, după cum era de aşteptat, la dispariţia temerilor pe care guvernanţii, dar şi ungurii şi saşii din satele şi oraşele ardelene, le aveau faţă de ei. O istorie nu întotdeauna fericită a lăsat urme profunde în relaţiile interetnice. Viena a numit un nou comandant militar în Transilvania, pe generalul de cavalerie, baron von PflanzerBaltin. Încă din primele săptămâni, datorită transferurilor de unităţi militare ardelene pe frontul estic, în Galiţia şi bineînţeles în Serbia, conducătorii comunităţilor săseşti şi secuieşti lansează o campanie de amploare pentru înfiinţarea unor batalioane de voluntari din a căror componenţă românii erau cu totul excluşi. Presiunea asupra noului comandant, lansată în special de Carl Wolff, membru al Camerei Magnaţilor din Parlamentul ungar, şi de dr. Wilhelm Gresskowitz, preşedinte al aşa-numitei „Comisii Centrale a brigăzilor de tineret transilvano-săseşti”, o organizaţie paramilitară, l-a determinat pe general să se adreseze lui István Tisza, dar şi Ministerului de război de la Viena. Tentativa nu era nouă. în 1809, tot la Sibiu s-a constituit batalionul de voluntari saşi care a luptat împotriva lui Napoleon Bonaparte. Fapta merită discutată dintr-un singur motiv, pentru că a fost generată de frica faţă de români, de suspiciunea puţin îndreptăţită că aceştia vor trăda. În raportul înaintat prim-ministrului ungar, generalul aduce în discuţie două argumente fundamentale: „degrevarea instructorilor de serviciul de garnizoană” şi, poate cel mai important, „utilizarea acestora în război, în cazul în care România ar adopta o atitudine ostilă”. Argumentaţia, bazată în principal pe posibilitatea solidarizării în caz de război a românilor transilvăneni cu cei de peste Carpati, excluderea 181 SINTEZA # 14, martie 2015

lor din unităţile săseşti şi secuieşti, relevă gradul de încredere al autorităţilor militare faţă de populaţia majoritară. Ridică şi o problemă de natură politică, determinată de neutralitatea României. Apelul care urma să fie lansat în vederea formării batalioanelor respective, la sugestia lui Tisza, trebuia să fie adresat populaţiei în general fără a avea conotaţii etnice: „Dacă elementele româneşti sunt excluse, acest lucru ar putea influenţa negativ atitudinea acestora, chiar poziţia oscilantă a României, deoarece românii ar fi consideraţi din acel moment drept persoane care nu prezintă încredere”. Cancelaria militară a împăratului a respins proiectul saşilor şi secuilor, al „Comisiei Centrale a trupelor de tineret transilvano-săseşti”, luând de această dată în calcul efectele politice ale iniţiativei respective. Răspunsul românilor la mobilizare nu justifica demersul însuşit de generalul Pflanzer-Baltin. Astfel, până la sfârşitul lunii noiembrie 1914, autorităţile înregistrează un număr nesemnificativ de români care au dezertat în România, aproximativ 405 persoane, mulţi dintre ei surprinşi de evenimente pe teritoriul Vechiului Regat, fără a reveni în Transilvania. Consulatul României de la Budapesta atrage atenţia Bucureştiului, într-o telegramă însoţită de traducerea unui articol apărut în ziarul „Az Ujság” cu titlul „Colonizări săseşti”. Din relatarea diplomatului român se poate constata şi un alt gen de soluţii chemate să consolideze poziţiile deţinute de saşi în Transilvania. Conferinţa băncilor săseşti de la Sibiu a lansat un proiect în acest sens prin asigurarea resurselor financiare necesare coloniştilor etnici germani din Ungaria, iar deputaţii saşi participanţi la întrunire îşi asumau obţinerea sprijinului politic. Banca, cu filiala în Transilvania, desemnată să elaboreze un proiect în acest sens era Raiffeisen. Nu au avut audienţia la care sperau. Pe de altă parte, Guvernul de la Budapesta, la presiunea Germaniei şi încurajat de poziţia românilor faţă de război, dar şi de neutralitatea României pe care doreşte să o conserve, caută să reia tratativele eşuate la începutul anului cu Partidul Naţional Român. Circumstanţele erau mult schimbate datorită

interzicerii partidului în condiţiile războiului. Prim-ministrul agrea oricum ca partener de discuţie cele două confesiuni cu o preferinţă spre ortodocşi. L-a contactat pe mitropolitul de la Sibiu, Ioan Meţianu, printr-o scrisoare publică. Ea conţinea şi problemele ce urmau să fie discutate: folosirea limbii române în administraţie, reordonarea circumscripţiilor electorale într-o manieră care să permită o mai bună reprezentare parlamentară a românilor şi bineînţeles problemele învăţământului, nelipsite din tratativele anterioare. Meţianu a răspuns pozitiv. Deloc întâmplătoare a fost dispoziţia guvernului de a permite folosirea însemnelor naţionale româneşti, precum şi amnistierea unor deţinuţi politici, ceea ce a avut un impact pozitiv în mijlocul românilor, dar şi al cercurilor politico-diplomatice bucureştene. Ierarhii greco-catolici şi cei ortodocşi au reacţionat favorabil propunerilor guvernamentale, prin declaraţii publice. În schimb, conservatorii unguri, prin contele Apponyi, au criticat vehement iniţiativa premierului. Tratativele au rămas la nivelul de intenţie, fără să se materializeze. A fost o agendă deschisă adusă în discuţie ori de câte ori conjunctura politico-militară cerea reluarea tratativelor. Poziţia autorităţilor, a saşilor, secuilor şi ungurilor în primele luni ale războiului exprima neîncrederea lor faţă de comunitatea românească. Deşi s-au ferit, din cauza neutralităţii României, să recurgă la măsuri punitive, stimulează iniţiative de natură preventivă pentru cazul unei schimbări radicale a Bucureştiului faţă de Imperiu. Simbolic a fost mesajul lui Tisza fată de unul dintre cei mai redutabili inamici, Alexandru Vaida-Voevod, pe care îl acuzase de legături cu spionajul rusesc, într-o scrisoare publică îşi cere scuze pentru insinuările la adresa liderului românilor, îl invită să îşi reia locul în Parlamentul Ungariei. A fost unul dintre puţinele cazuri petrecute în viaţa politică a Ungariei. Nu este exclusă nici varianta unei intervenţii directe a Berlinului, unde Vaida şi Popoviciu negociau cu personaje-cheie din cercurile politico-militare. n Liviu Maior este istoric. A fost ministru al Educaţiei între 1992-1996 şi ambasador al României în Canada.

CON VOR B IR I

Unei Rusii în criză îi va fi greu să continue conflictul Interviu cu ministrul de externe român, Bogdan Aurescu, realizat de Ruxandra Hurezean

SINTEZA: Domnule ministru, avem un teatru de război lângă noi, avem atentate în Europa, dar gândind strategic, nu avem doar prezent, ci şi viitor. Iar viitorul depinde şi de noi, de cum ne prezentăm pe această mare scenă a lumii. Cam care sunt direcţiile pe care se merge acum în politica externă? Concret, revine în discuţia publică ideea axelor de politică externă. În ce măsură credeţi că proiectul axei Washington – Londra - Bucureşti şi-a atins obiectivul şi dacă a fost o bună opţiune pentru politica externă a României? Se vehiculează o posibilă schimbare pe axa Washington – Berlin - Bucureşti. Se impune?

Convorbiri 182 SINTEZA # 14, martie 2015

Bogdan Aurescu a fost numit ministru al afacerilor externe pe 24 noiembrie 2014. În 2012 a fost secretar de stat pentru afaceri globale în cadrul MAE. Din iunie 2012 până pe 24 noiembrie 2014 a fost secretar de stat pentru afaceri strategice. În 2004, Bogdan Aurescu a fost agentul României pentru Curtea Internaţională de Justiţie, coordonând – pe tot parcursul procedurilor – activitatea echipei care a reprezentat România în procesul cu Ucraina de la Curtea Internaţională de Justiţie privind Delimitarea Maritimă în Marea Neagră, finalizat la 3 februarie 2009, cu succes pentru România. În perioada 2010-2011 a fost negociator-şef al Acordului româno-american privind apărarea antirachetă şi al Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI dintre România şi SUA.

183 SINTEZA # 14, martie 2015

Bogdan Aurescu: Nu m-aş referi la conceptul de „axă”. Aş spune, mai degrabă, că ceea ce caracterizează aceste vremuri sunt reţelele, în sensul lor larg. Facem parte din Uniunea Europeană şi din NATO, avem un Parteneriat Strategic fundamental cu SUA, un Parteneriat Strategic complex şi funcţional cu Marea Britanie, o relaţie extrem de profundă şi de bine definită cu Germania – dacă mă refer numai la ţările amintite de dumneavoastră. Evenimentele în derulare şi crizele emergente reamintesc, constant, relevanţa unei cât mai bune poziţionări a României din perspectiva protejării intereselor de securitate. Obiectivul prioritar al acţiunii de politică externă a României rămâne, astfel, utilizarea eficientă a apartenenţei la familia europeană şi transatlantică, care este prima noastră garanţie în acest sens, pentru ca securitatea României, în sens larg, să fie asigurată. Astfel, acţiunea diplomatică a României trebuie să valorifice oportunităţile ce decurg din calitatea de stat la frontiera externă a UE şi NATO, care încă prezintă riscuri evidente, dacă privim la ceea ce se întâmplă în Ucraina. În acest sens, eforturile diplomatice din primele mele trei luni de mandat s-au concentrat pe construirea unei „reţele” de contacte bilaterale care au urmărit acest scop de politică externă. Am avut 19 întâlniri bilaterale consistente şi substanţiale cu omologii mei străini - printre care atât secretarul de stat american John Kerry, cât şi ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, omologul britanic Philip Hammond, dar şi omologii din Franţa, Polonia, Ucraina, Ungaria, Bulgaria, R. Moldova, Armenia, Georgia, Lituania, Slovacia, Norvegia, Kuweit, Egipt sau consilierul de stat din China. Am avut 

CONVORBIRI

n ministrul Bogdan Aurescu şi Victoria Nuland, asistentul secretarului de stat al SUA pentru afaceri europene

întrevederi şi cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, cu secretarul general adjunct al ONU, Jan Eliasson, cu Victoria Nuland, asistentul secretarului de stat al SUA pentru afaceri europene şi eurasiatice – ca să menţionez numai câteva întâlniri cu înalţi oficiali. Am transmis tuturor acestor parteneri că o prioritate esenţială a eforturilor noastre diplomatice este reprezentată de extinderea în vecinătatea României a zonei democratice de prosperitate, securitate şi predictibilitate, conectată ireversibil la sistemul de valori europene şi euroatlantice. Este, în acelaşi timp, şi o contribuţie concretă la asigurarea securităţii comunităţii de valori din care facem parte. Ne vom concentra pe intensificarea implicării României – în plan bilateral, dar şi prin proiecte cu vocaţie europeană şi regională – în susţinerea perspectivei europene a statelor din această regiune, cu precădere în vecinătatea estică – zona extinsă a Mării Negre, Balcanii de Vest, în Caucazul de Sud şi Asia Centrală. - Vladimir Putin îşi întăreşte relaţiile cu Ungaria, cu Bulgaria, cu Grecia, iar în Ucraina are trupe militare. România pare acum un avanpost izolat al democraţiilor vestice. Suntem pregătiţi să facem faţă situaţiei? Vor exista parteneriate cărora România le va acorda un statut special (mă gândesc aici la Republica Moldova şi Ucraina)? Dar în acelaşi timp, aş vrea să îmi spuneţi cum se poziţionează România faţă de Ungaria în contextul intensificării relaţiilor tot mai accentuate a acesteia cu Rusia?

- Poziţiile României, ca stat membru al UE şi NATO, au fost şi sunt clar şi consecvent exprimate. În relaţiile internaţionale, statele pornesc de la interesele directe pe care le au într-o anumită chestiune sau faţă de o 184 SINTEZA # 14, martie 2015

anumită ţară. Dar trăim într-o lume interdependentă, astfel că statele sunt nevoite să îşi ajusteze interesele individuale în funcţie de „reţelele” din care fac parte – ca să revin la conceptul enunţat mai devreme. De exemplu, s-a văzut că în privinţa conflictului ucrainean, la nivel european, s-a manifestat o unitate care nu a putut fi fisurată de interese potenţial divergente între statele membre UE. România a susţinut ferm poziţia Ucrainei în criza pe care o traversează de la începutul anului trecut şi a condamnat violarea de către Federaţia Rusă a dreptului internaţional prin anexarea ilegală a Crimeei şi întreţinerea conflictului din estul Ucrainei. Creşterea nivelului de încredere între Bucureşti şi Kiev şi înţelegerea faptului că există interese comune conturează perspectiva unui parteneriat, pe fundalul proximităţii geografice. Acest fapt a fost evident şi cu ocazia recentei vizite a omologului meu ucrainean, Pavlo Klimkin, la Bucureşti, la 17 februarie. Dar aici nu este vorba de a face sau a nu face faţă situaţiei. Este vorba despre o atitudine principială faţă de un stat vecin, o poziţie bazată pe principiile şi normele dreptului internaţional. România este profund interesată să aibă la frontiera ei o Ucraină puternică, unită, suverană, democratică, angajată ferm pe calea europeană prin intermediul reformelor. O asemenea evoluţie este benefică pentru cetăţenii ucraineni, dar şi pentru întreaga regiune, cu potenţial de a consolida stabilitatea în această parte a Europei. În evaluarea noastră, menţinerea condiţionată a sancţiunilor, concomitent cu păstrarea canalelor de dialog cu Moscova, reprezintă cea mai eficientă abordare care să conducă la identificarea soluţiei durabile la conflictul din Ucraina.

CON VOR B IR I

n Sprijinul României a fost decisiv în ridicarea, într-un timp scurt, a vizelor de călătorie în spaţiul european pentru cetăţenii de peste Prut

Complementar, România va continua să sprijine ferm în cadrul UE parcursul european al statelor din cadrul vecinătăţii imediate şi respectiv, politica „uşilor deschise” în cadrul NATO. Responsabilitatea ţării noastre de factor de stabilitate la nivel regional va fi reflectată, în perioada următoare, prin intensificarea acţiunilor de sprijinire a statelor vecine, în vederea consolidării statului de drept şi a diminuării riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale şi regionale. Ucraina nu este pentru noi un stat oarecare, ci un stat vecin important, unde trăiesc peste 400.000 de etnici români. Ne aflăm într-un moment pozitiv al relaţiilor noastre bilaterale, de intensificare a contactelor şi de demarare sau relansare a unor proiecte comune, care sperăm că se vor materializa. Suntem un susţinător activ al apropierii Ucrainei de UE. Am sprijinit constant parcursul european ales de Kiev, precum şi de celelalte state partenere – Republica Moldova, Georgia. Ratificarea de către România, primul stat membru UE care a finalizat acest proces, a Acordurilor de Asociere cu UE ale Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei este o dovadă concretă, de necontestat a sprijinului şi angajamentului nostru. Un alt vecin estic important pe care l-aţi menţionat - Republica Moldova - este o prioritate fundamentală a politicii externe a României. Sprijinirea reformelor economice şi ale statului de drept, încurajarea relaţiilor dintre cetăţenii de pe ambele maluri ale Prutului, atragerea tineretului şi a capitalului uman valoros spre principiile şi standardele europene, identificarea unei soluţii durabile pentru dosarul transnistrean – toate acestea sunt liniile consecvente de acţiune ale României în acest sens. 185 SINTEZA # 14, martie 2015

Securitatea şi prosperitatea Republicii Moldova reprezintă o preocupare pentru România, atât din perspectiva naţională, cât şi din cea de stat aflat la frontiera externă a UE şi NATO. Din 2010 avem instituit în relaţia cu Republica Moldova un Parteneriat Strategic îndreptat prioritar spre susţinerea integrării europene a statului vecin. Am acumulat în ultimii ani, în baza acestui Parteneriat Strategic, rezultate tangibile pe cele două direcţii de bază – consolidarea parcursului european, respectiv racordarea Republicii Moldova la Europa, implicit la România. Sprijinul României a fost decisiv în ridicarea, într-un timp scurt, a vizelor de călătorie în spaţiul european pentru cetăţenii de peste Prut, la fel şi în ce priveşte accelerarea semnării Acordului de Asociere UE - Republica Moldova. Progresele în ce priveşte proiectele concrete cu Chişinăul – de la energie şi educaţie, la agricultură şi asistenţă nerambursabilă – sunt, de asemenea, bine cunoscute. Ţin să subliniez că, în ce ne priveşte, angajamentul nostru pe aceste direcţii prioritare faţă de Republica Moldova rămâne constant şi solid. Avem, de la partenerii noştri de la Chişinău, de la noul Guvern al Republicii Moldova, aşteptarea esenţială legată de continuarea reformelor asociate parcursului european, de consistenţă în implementarea Acordului de Asociere, de consecvenţă în ce priveşte cooperarea pe proiecte concrete cu România. Aceste asigurări au fost exprimate de noua administraţie de la Chişinău, este acum momentul să ne concentrăm în mod serios, aplicat, pe transpunerea în practică a vastei noastre agende bilaterale. În ceea ce priveşte intensificarea relaţiilor Ungariei cu Federaţia Rusă, am urmărit cu atenţie desfăşurarea vizitei preşedintelui Vladimir Putin la Budapesta, la 17 

CONVORBIRI

constrângerile ei. Diminuarea acestor urmări va reduce februarie 2015, precum şi reacţiile şi poziţionările pe vulnerabilitatea Uniunii la presiunile externe şi va reda marginea acestui eveniment, inclusiv în spaţiul public consistenţă acţiunilor sale. ungar. Am putut remarca existenţa unor opinii diverse Provocările actuale generate de criza din Ucraina asupra motivaţiilor şi implicaţiilor acestei vizite, mai sunt transferate, evident, în planul de ansamblu ales în mass-media ungară. al securităţii regionale, cu accent deosebit asupra Nu este cazul, însă, să judecăm modul în care îşi echilibrului de securitate la Marea Neagră. Acest fapt evaluează şi proiectează ceilalţi membri ai comunităţii a fost vizibil inclusiv prin importanţa acordată în 2014 noastre euroatlantice propriile interese naţionale, de NATO regiunii, ilustrată şi la nivelul deciziilor obiectivele şi căile de promovare ale acestora, dar avem Summitului Alianţei desfăşurat în Ţara Galilor şi aflate încredere în coeziunea şi solidaritatea care decurg din în curs de punere în aplicare. angajamentele pe care împreună ni le-am asumat în Un conflict militar în vecinătatea ţării noastre această comunitate. Mizăm pe această principialitate, cu creează dificultăţi pentru securitatea şi stabilitatea atât mai mult în condiţiile actuale europene, regionale şi regiunii, România fiind statul UE şi NATO cel mai globale. apropiat de zonele de conflict din Ucraina. Astfel, Să nu uităm că Ungaria este şi rămâne pentru noi România acţionează în special în cadrul NATO pentru un stat vecin şi partener strategic foarte important al aplicarea măsurilor care au fost decise la Summitul României; este al treilea partener comercial al României, Alianţei din Marea Britanie din luna septembrie 2014. cu un volum al schimburilor comerciale în 2014 de peste Dacă încetarea focului şi paşii subsecvenţi, 7 miliarde de euro, iar potenţialul cooperării sectoriale conform celor convenite la Minsk, nu se pot realiza în şi transfrontaliere este imens. Interesul României este totalitate, atunci există inclusiv potenţialul reescaladării de a dezvolta Parteneriatul Strategic cu Ungaria, pe baze tensiunilor în toată zona din sud-estul Ucrainei. solide, iar acţiunile noastre de până acum au dovedit Potenţialul de instabilitate poate să contamineze şi alte că ne respectăm angajamentele asumate. În actualul zone din Ucraina, inclusiv regiuni care sunt mai aproape context geopolitic, stabilitatea regională este esenţială. de România, dar să aibă şi efecte de contagiune în Am transmis aceste mesaje şi omologului meu, domnul regiunile învecinate. Péter Szijjártó. Ceea ce vă pot spune este că -Se spune şi că UE şi NATO au greşit evoluţiile geopolitice şi de securitate forţând graniţele spre est, spre Ucraina. recente demonstrează, o dată în Credeţi că a fost şi din această direcţie Potenţialul de plus, necesitatea unei voci comune o presiune nu foarte bine dozată, că au şi a unei acţiuni solidare la nivelul instabilitate existat paşi cu consecinţe nu destul de statelor membre UE pentru a face faţă bine calculate? poate să actualelor provocări. Aşa cum am mai spus, România contamineze - Dintr-o analiză din 2014 am aflat că crede ferm, principial, în libertatea şi alte zone din peste 11 % din populaţia globului se de opţiune a partenerilor săi din află în stare de război. Până acum, Ucraina, inclusiv vecinătatea răsăriteană: dacă aceste era vorba de zone îndepărtate de state optează pentru modelul de regiuni care sunt Europa. Dar în ultimul timp, vorbim funcţionare, pentru valorile şi mai aproape de tot mai des de iminenţa unui război standardele tipului de societate pornind de la situaţia din Ucraina. România, dar consolidată la nivel european şi Ce scenarii se au în vedere şi cum se transatlantic, atunci este dreptul lor să aibă şi efecte lucrează la ele? Ne putem aştepta fundamental să se angajeze pe această şi la extinderea conflictului în zona de contagiune cale, fără vetoul unui terţ. noastră, la conflicte armate? Dacă Pentru noi nu există spaţii „gri”, în regiunile da, ce consecinţe credeţi că ar putea negociabile pe deasupra altora, există învecinate”. avea acesta asupra Europei? doar state mai mult sau mai puţin dispuse, apte sau pregătite să îşi - Din păcate, avem deja un asume asemenea principii. Iată de conflict armat în vecinătate, iar ce suntem convinşi că politica de extindere a NATO efectele acestuia se resimt în Europa şi sunt extrem şi UE s-a dovedit a fi cea mai eficientă în termeni de de preocupante pentru noi. Sperăm ca acesta să nu lărgire a spaţiului democratic şi de stimulare a bazelor se extindă, nici în termeni militari ca atare, nici prin prosperităţii europene. instrumente şi metode colaterale, hibride. Aderarea la NATO a oferit statelor aspirante, În acelaşi timp, datele arată că Federaţia Rusă se printre care şi României, posibilitatea de a se manifesta confruntă cu o criză economică gravă, care într-o logică ca promotori activi ai solidarităţii transatlantice, firească, ar trebui să excludă continuarea conflictului contributori efectivi la securitatea şi stabilitatea în existent. Dar în logica unui regim care nu are soluţii spaţiul euroatlantic, în regiunile din vecinătate şi viabile pentru problemele majore socio-economice ale dincolo de acestea. Totodată, apartenenţa la NATO, ţării, nu poate fi exclus nici scenariul unei extinderi a alături de calitatea dobândită ulterior de membru al UE, conflictului – chiar dacă nu în termeni militari ca atare, a furnizat României cadrul principial şi instrumentele ci mai degrabă prin instrumente şi metode colaterale, esenţiale de abordare a politicii sale externe, conform hibride. valorilor şi principiilor pe care ni le-am asumat. De aceea este mai importantă ca oricând menţinerea Pe acest fond, România a fost de la început şi se solidarităţii Uniunii Europene şi o puternică relaţie menţine printre promotorii procesului de extindere transatlantică. Unele diferenţe de poziţie din UE au a Alianţei Nord-Atlantice - politica uşilor deschise -, fost favorizate şi de criza economico-financiară şi 186 SINTEZA # 14, martie 2015

CON VOR B IR I

n Fiind în vecinătatea imediată a NATO, este natural ca regiunea extinsă a Mării Negre să beneficieze de o atenţie sporită din partea Alianţei

accentuând faptul că NATO nu este numai o alianţă militară, ci, în primul rând, o comunitate de valori, gata să-i înglobeze pe toţi cei care le împărtăşesc. Apartenenţa la comunitatea euroatlantică facilitează transformările democratice, consolidează statul de drept şi conduce către progres economic şi social, menţinând stabilitatea sistemului politic. Prin urmare, nu se poate afirma că „NATO şi UE au forţat graniţele spre Est”, că „au existat paşi cu consecinţe nu foarte bine calculate”, în contextul în care statutul de membru al celor două organizaţii se manifestă exclusiv pe baza angajamentului liber exprimat al aspirantului şi oferă şansa acestuia de a se manifesta pe deplin ca stat generator de stabilitate şi securitate. Extinderea NATO şi UE nu este îndreptată împotriva cuiva, ci reprezintă o extindere a spaţiului de stabilitate, securitate, prosperitate şi predictibilitate care caracterizează familia euroatlantică de securitate şi valori. Sunt excluse astfel „sfere de influenţă” sau „cortine de fier”, care să conducă la izolare şi/sau conflicte mai mult sau mai puţin îngheţate. Pe această logică, cu prilejul Summitului din Marea Britanie, din septembrie 2014, NATO a reafirmat angajamentul politic Aliat al uşilor deschise. În cadrul reuniunii miniştrilor de externe Aliaţi cu omologii din cele patru state aspirante (Bosnia - Herţegovina, Georgia, Macedonia Muntenegru), România a reafirmat sprijinul pentru continuarea extinderii NATO, a remarcat progresele înregistrate şi i-a încurajat să îşi sporească eforturile pentru a îndeplini criteriile de aderare. În plus, prin profilul strategic bine conturat, de ţară a cărei frontieră naţională coincide cu frontiera externă estică a NATO, considerăm oportun ca NATO să vină 187 SINTEZA # 14, martie 2015

în întâmpinarea dorinţei partenerilor din regiune de a aborda oportunităţile de cooperare, de a se consulta asupra evoluţiilor generale de securitate din zonă, dar şi de a-şi alege singure, fără ingerinţe, direcţiile de politică externă care corespund cel mai bine intereselor naţionale. Alături de Aliaţi, vom continua să sprijinim consolidarea dezvoltărilor pozitive în relaţie cu aceşti parteneri, inclusiv ca modalitate de a preveni noi situaţii de criză „la uşa NATO”. Zona extinsă a Mării Negre rămâne o regiune caracterizată prin evoluţii complexe, care prezintă atât riscuri de securitate, cât şi oportunităţi. Eforturile noastre trebuie să conducă la minimizarea riscurilor şi maximizarea oportunităţilor. Fiind în vecinătatea imediată a NATO, este natural ca regiunea să beneficieze de o atenţie sporită din partea Alianţei. -Au existat două mari direcţii de acţiune până acum, cel puţin acestea au fost vizibile: sancţiunile economice împotriva Rusiei şi negocierile de pace de la Minsk soldate cu un armistiţiu. Cam care sunt rezultatele?

- Pentru interesele de securitate ale României este crucial ca Ucraina să fie o ţară stabilă, dar criza din estul acestei ţări se află în prezent într-o situaţie de calm instabil. Pe de-o parte acordurile de la Minsk sunt un pas îmbucurător, pe de altă parte sunt vizibile deja dificultăţile în implementarea lor. Neaplicarea în totalitate a celor convenite şi întârzierea unor etape sunt de natură să pună sub semnul întrebării întregul proces. Înţelegerile Minsk II pot reprezenta un pas în direcţia soluţionării politice a crizei, în măsura în care prevederile acestora sunt puse în aplicare în totalitate, mai ales încetarea focului, retragerea armamentului 

CONVORBIRI

CON VOR B IR I

Acordul între România şi SUA privind amplasarea în România a sistemului SUA de apărare împotriva rachetelor balistice, din 2011, pe care l-am negociat. În ceea ce priveşte instalarea la Baza militară Deveselu a unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în Europa, a căror operaţionalizare va avea loc în 2015, precizez că acesta este un proiect bilateral româno-american de nivel strategic, cu caracter pur defensiv. După operaţionalizarea facilităţii de la Deveselu, aceasta va fi integrată în capabilitatea NATO de apărare împotriva rachetelor balistice, reprezentând încă un element important de descurajare a factorilor de risc în domeniu şi de creştere a securităţii naţionale, regionale şi Aliate.

greu şi accesul monitorilor OSCE pentru observarea îndeplinirii acestor prime etape. Nivelul respectării acordului convenit la Minsk, la 12 februarie, va constitui şi reperul de calibrare, în continuare, al aplicării regimului de sancţiuni al UE. În cazul în care aceşti paşi nu sunt aplicaţi, opţiunea unor noi sancţiuni redevine actuală. În ceea ce priveşte impunerea de sancţiuni, România a avut, în mod constant, o abordare principială bazată pe utilizarea acestora ca instrument de presiune pentru reluarea negocierilor de pace. Astfel, am pledat, în mod constant pentru utilizarea binomului sancţiuni-negocieri diplomatice, derulate cu bună-credinţă şi într-un format inclusiv, pentru a determina Federaţia Rusă să respecte obligaţiile internaţionale care îi revin. De altfel, această poziţie este pe deplin reflectată în logica graduală şi proporţională a procesului de adoptare a sancţiunilor, acestea fiind consolidate ca răspuns la accentuarea severă a conflictului în partea de est a Ucrainei şi, respectiv, urmare politicii Federaţiei Ruse cu privire la anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea. Politica de sancţiuni a UE este un instrument util de politică externă, cu efecte pe termen mediu si lung. - La sfârşitul anului devin operaţionale bazele militare NATO din România – „au venit americanii”, ca să spunem aşa. În ce constă aceste baze, va fi vorba, pe lângă scutul antirachetă, şi de efective militare?

- Evoluţiile din vecinătatea estică a NATO din 2014, respectiv acţiunile agresive ale Rusiei în Ucraina şi anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea, au provocat o gravă criză de securitate. Ca urmare, deciziile 188 SINTEZA # 14, martie 2015

Summitului NATO din Marea Britanie au vizat consolidarea Alianţei Nord-Atlantice şi reconfigurarea posturii sale strategice în vederea furnizării unui răspuns eficient la ameninţările din vecinătatea estică, dar şi la noile ameninţări de pe flancul sudic. Între altele, deciziile presupun asigurarea unei prezenţe NATO pe teritoriul României şi al Aliaţilor Estici (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia), sub forma unor structuri de comandă şi control. Scopul acestora va fi de a contribui la întărirea apărării colective a NATO, de a facilita derularea măsurilor de asigurare a Aliaţilor Estici, aspect cu o importantă componentă de descurajare a factorilor de risc. Operaţionalizarea structurilor de comandă şi control NATO pe teritoriul României, proces aflat în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale, se va efectua treptat, în colaborare cu structurile NATO existente, dar şi cu ceilalţi Aliaţi, atât pe parcursul acestui an, cât şi ulterior, un reper important fiind Summitul NATO din 2016, din Polonia. Efectivele militare ce vor fi alocate structurilor NATO vor fi reduse ca dimensiuni, însă impactul lor se manifestă la nivel calitativ, în sensul eficientizării apărării colective. În ceea ce priveşte contribuţia Statelor Unite ale Americii, aceasta se manifestă atât în cadru Aliat, cât şi bilateral, spre exemplu prin desfăşurarea de exerciţii militare şi dislocări de forţe pe baze rotaţionale, cu respectarea acordurilor în vigoare. Cooperarea cu Statele Unite ale Americii este însă amplă, având drept cadru Parteneriatul Strategic bilateral, dar şi alte acorduri, cum ar fi Acordul dintre SUA şi Romania privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României, din 2005, sau

- Nu avem încă un ambasador al SUA, nu s-a liberalizat regimul vizelor, deşi colaborarea româno-americană pare solidă. Cât putem spera de la relaţia aceasta şi ce orizont de aşteptare ar fi pentru speranţele noastre de a călători fără viză în SUA?

- Dezvoltarea în continuare a Parteneriatului strategic cu Statele Unite reprezintă o prioritate majoră pentru politica externă a României. La 14 ianuarie 2015 am avut o întrevedere cu asistentul secretarului de stat al SUA pentru afaceri europene şi eurasiatice, Victoria - România va continua să susţină imperativul Nuland, care a efectuat o vizită la Bucureşti, în cadrul unei legături transatlantice solide şi cuprinzătoare, unui turneu întreprins într-o serie de state europene. în contextul în care securitatea europeană rămâne Este o vizită care a reconfirmat statutul important indisolubil legată de cea a Americii de Nord. Decizia al României de aliat privilegiat şi privind amplasarea pe teritoriul apropiat al SUA în regiune, în planul României a sistemului american relaţiilor transatlantice, în gestionarea de apărarea antirachetă, care va ameninţărilor la adresa securităţii fi integrat în sistemul NATO, internaţionale, dar şi în contextul reprezintă o expresie elocventă a În evaluarea tendinţei ascendente pe care l-a relaţiei transatlantice puternice cunoscut Parteneriatul Strategic în care continuă să fie esenţa noastră, menţinerea 2014. Alianţei Nord-Atlantice. condiţionată În cadrul discuţiilor despre Ca urmare, România a sancţiunilor, subiectele de interes de pe agenda continuă să acţioneze pentru bilaterală, am reiterat importanţa o Alianţă Nord-Atlantică concomitent cu numirii unui nou ambasador al puternică, eficientă, capabilă să păstrarea canalelor SUA la Bucureşti. A fost o discuţie asigure apărarea membrilor săi. de dialog cu încurajatoare, lucrurile par să se Apartenenţa la NATO, care a deruleze în ritm pozitiv. Ştim că Moscova, reprezintă împlinit, anul trecut, 10 ani, oferă autorităţile de la Washington acordă ţării noastre cele mai puternice cea mai eficientă acestui subiect acelaşi interes ridicat ca garanţii de securitate din istoria abordare care partea română şi că acţionează pentru noastră contemporană. Este să conducă la soluţionarea sa. Fără a putea oferi o probabil cel mai important perspectivă temporală, sperăm ca acest câştig, deoarece, în spaţiul identificarea soluţiei proces complex, care se realizează geopolitic în care ne aflăm, durabile la conflictul după cum ştiţi cu participarea mai securitatea este esenţială pentru din Ucraina”. multor instituţii SUA - Departamentul a permite dezvoltarea economică de Stat, Casei Albe, Senatului SUA şi socială, pentru asigurarea – cu rol în aprobarea nominalizării prosperităţii şi siguranţei respective – să se finalizeze cât mai cetăţeanului. rapid. Prezenţa României în NATO, dar şi participarea La fel, m-am referit la necesitatea înregistrării de activă la eforturile recente de consolidare a apărării progrese pe linia obiectivului includerii României colective, cum am detaliat anterior, nu atrag după sine în programul Visa Waiver. Am evocat procesul riscuri adiţionale celor deja existente. Însă faptul că constant de descreştere a ratei de refuz, care în 2009, suntem parte a unei Alianţe puternice, în cadrul căreia de exemplu, era la aproximativ 26,3% şi care, iată, în aducem constant contribuţii semnificative, ne ajută să prezent a ajuns la 9,8%. Sperăm că vom consolida în fim mai protejaţi de aceste riscuri şi ameninţări. 2015 această tendinţă pozitivă şi vom continua să În măsura în care vă referiţi la ameninţările cu lucrăm împreună cu partea americană în acest sens. rachete balistice, doresc să precizez că sistemul de Deci, am realizat un progres considerabil, recunoscut la Baza militară Deveselu este orientat împotriva şi de partea americană. În acest context, momentul ameninţărilor provenind din afara spaţiului eurola care s-ar putea concretiza accesul fără vize al atlantic. Ameninţările existau înainte de iniţierea cetăţenilor români în SUA, depinde, în esenţă, de doi dezvoltării sistemului, iar prezenţa acestuia pe factori conjugaţi: diminuarea ratei de refuz a  teritoriul României reprezintă un plus în ceea ce - Există beneficii, dar şi riscuri în rolul pe care ni l-am asumat. Puteţi să ne detaliaţi puţin raportul acesta?

n Summitul NATO din Marea Britanie a vizat consolidarea Alianţei Nord-Atlantice şi reconfigurarea posturii sale strategice în vederea furnizării unui răspuns eficient la ameninţările din vecinătatea estică, dar şi la noile ameninţări de pe flancul sudic

priveşte securitatea ţării noastre şi a ţărilor din jur. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte eforturile de consolidare a apărării colective la nivel NATO şi, respectiv, operaţionalizarea pe teritoriul ţării noastre şi al Aliaţilor Estici a structurilor de comandă şi control decise la Summitul din Marea Britanie din 2014. Acestea vor contribui la consolidarea unitară a întregului flanc estic al Alianţei Nord-Atlantice.

189 SINTEZA # 14, martie 2015

CONVORBIRI

CON VOR B IR I

n Bogdan Aurescu şi Pavlo Klimkin, omologul său ucrainean, au de trecut împreună perioada grea si tensionată a momentului

n Consiliul afacerilor externe de la Bruxelles din 9 februarie 2015

cererilor de viză depuse de cetăţenii români; modificarea legislaţiei americane, respectiv a criteriilor de acces în program, în principal prin ajustarea pragului ratei de refuz de la 3%, cât este în prezent, la 10%. Vom continua să lucrăm în vederea atingerii acestui deziderat împreună cu Administraţia SUA şi cu noul Congres american, care şi-a început activitatea.

Totodată, România acordă o semnificaţie deosebită cooperării cu statele asiatice, care reprezintă un pol foarte dinamic al dezvoltării economice mondiale. Ţara noastră are încheiate parteneriate cu patru actori din Asia: Republica Coreea (Parteneriat strategic încheiat în septembrie 2008), Republica Populară Chineză (Parteneriat amplu de prietenie şi cooperare încheiat în 2004), Japonia (Parteneriat reînnoit în 2013) şi India (Parteneriat extins din 2013), iar în Asia Centrală cu Turkmenistanul şi Kazahstanul. Dialogul politic cu aceste state este foarte bun şi căutăm să identificăm modalităţi concrete de consolidare a schimburilor economice Dezvoltarea relaţiilor cu statele asiatice cu care avem încheiate parteneriate, dar şi cu celelalte state din această zonă geografică, atât în format bilateral, cât şi multilateral, reprezintă priorităţi ale politicii externe. De asemenea, dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu statele africane a fost şi rămâne o componentă importantă a politicii externe a României, iar statutul actual al României de stat membru UE oferă ţării noastre posibilităţi suplimentare de impulsionare a relaţiilor de cooperare cu Africa. Cooperarea României cu statele africane se bazează pe o îndelungată tradiţie şi pe schimburi multiple în diverse domenii. Astăzi, ca stat membru al UE, România priveşte relaţiile complexe ale Europei cu ţările africane ca parte a unui proces în continuă evoluţie, care permite trecerea într-o nouă fază, în care accentul s-a mutat de la asistenţă pentru dezvoltare la un parteneriat economic cu responsabilităţi împărţite. România urmăreşte să revigoreze relaţiile cu statele africane în domenii precum educaţia, cercetarea, formarea profesională sau în sectoarele agricol, minier şi energetic. România contribuie, totodată, la implicarea

- În contextul evenimentelor de la începutul acestui an şi al intensificării riscurilor de securitate, cum vedeţi dumneavoastră orizontul României de a adera la Spaţiul Schengen?

- Aderarea României la spaţiul Schengen continuă să reprezinte un obiectiv prioritar şi legitim al României. După cum se cunoaşte, atât Consiliul UE, cât şi Consiliul European şi Parlamentul European au certificat în repetate rânduri că România a îndeplinit pe deplin criteriile prevăzute de acquisul Schengen pentru aderare.Ca urmare atentatelor de la Paris, România şi-a exprimat solidaritatea cu statele afectate direct de fenomenul terorist şi suntem hotărâţi să sprijinim eforturile comune la nivel european, considerând că ameninţările majore la adresa securităţii cetăţenilor europeni nu pot fi contracarate eficient decât acţionând împreună, de o manieră concertată. Din această perspectivă, considerăm că, în faţa ameninţării teroriste, este necesară, mai mult ca niciodată, o creştere a coeziunii statelor membre şi o concentrare a eforturilor conjugate la nivelul întregii Uniunii Europene. Promovarea unor măsuri de o manieră limitativă în termeni geografici şi tehnici în cadrul UE ar putea fi contraproductivă, cu atât mai mult cu cât state ca România asigură securizarea unui segment important al 190 SINTEZA # 14, martie 2015

frontierei externe a UE, acţionând ca un stat Schengen de facto. Dorim ca această contribuţie să fie recunoscută şi să fim parte egală a eforturilor comune la nivelul UE, atât din perspectiva drepturilor, cât şi obligaţiilor asumate. - Pe ce parteneriate bilaterale, altele decât cele legate de securitate şi de situaţia din Ucraina, va insista politica externă a României în următorii ani? China? Africa?

- Un obiectiv relevant al diplomaţiei române pe termen scurt şi mediu este promovarea unor relaţii externe echilibrate, cu acordarea unei atenţii adecvate tuturor spaţiilor geografice şi politice. În acest context, intenţionăm să acordăm, din punct de vedere politic, o atenţie sporită Americii Latine şi Caraibilor, o zonă unde România a avut o prezenţă tradiţională, şi în care România a revenit din punct de vedere economic în ultimii ani, după ce oamenii de afaceri români, confruntaţi cu criza economică şi financiară din UE, au redescoperit oportunităţile oferite de continentul sudamerican, afectat doar marginal de criză. Ne aflăm în stadiul de pregătire a unui acord de parteneriat cu Peru, primul de acest gen cu un stat latino-american şi intenţionăm să întreprindem demersuri în acelaşi sens în raport cu alţi parteneri din zonă, îndeosebi cu state membre ale Alianţei Pacificului (Chile, Columbia, Mexic, Peru) sau ale Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay, Venezuela). Ne interesează, în primul rând, să valorificăm atât capitalul de simpatie de care ne bucurăm în regiune, cât şi complementaritatea dintre economiile noastre şi să identificăm noi domenii de nişă pentru cooperarea României cu statele amintite.

191 SINTEZA # 14, martie 2015

UE în gestionarea arhitecturii regionale de securitate în Africa, îndeosebi în Africa subsahariană, prin sprijinul acordat Uniunii Africane de a implementa atât măsurile de prevenire, soluţionare a conflictelor, cât şi cele postconflict, pornind de la conceptul de asumare progresivă a responsabilităţii de către partenerii africani. În acest cadru, România continuă să participe activ la operaţiuni militare şi misiuni civile ale UE, derulate sub egida Politicii de Securitate şi Apărare Comună în Africa. Pe lângă participarea în cadrul misiunilor militare şi civile europene dislocate în Africa, România ar putea acorda asistenţă în pregătirea experţilor africani în domeniul securităţii şi pe linie de instruire a forţelor de poliţie şi jandarmerie, în domeniul formării profesionale, precum şi pentru consolidarea capacităţilor instituţionale, inclusiv în contextul pregătirii proceselor electorale. România priveşte cu încredere la următoarele decenii de dezvoltare economico-socială africană şi este dispusă să îşi aducă propria contribuţie la realizările viitoare de pe continentul african prin reluarea tradiţiei sale de cooperare în noul context european, prin încurajarea şi sprijinirea companiilor private româneşti interesate în extinderea operaţiunilor lor în Africa, prin reluarea programelor educaţionale şi de formare profesională pentru tinerii africani, inclusiv recurgând eficient la fonduri, programe şi mecanisme de finanţare create de UE special în acest scop. România va continua să acorde asistenţă pentru dezvoltare statelor din Africa inclusiv prin acţiunile bilaterale. Dorim să ne axăm pe două tematici principale: educaţie (Africa sub-sahariană, dar şi alte state africane) şi bună guvernare (asistenţă electorală, siguranţă alimentară, formare profesională pentru statele din Nordul Africii). n

INTELLIGENT BUSINESS

192 SINTEZA # 14, martie 2015

193 SINTEZA # 14, martie 2015

I N TE L IG ENT

B U S I N E SS

Valentin M.Ionescu

O economie globală cu mai multe turaţii

ilele trecute mi-a atras atenţia un articol mi-au atras atenţia două cauze pe care aş vrea să publicat în august anul trecut de Arturo le analizez, şi anume: criza de lichidităţi şi pieţele Bris, profesor în finanţe la Universitatea de capital. În ipoteza în care omenirea nu trece din Madrid şi profesor asociat la printr-un război la scară mare (criza geopolitică), Yale School of Management din SUA. celelalte situaţii enumerate de domnului Bris sunt Profesorul Bris a analizat statistic pe o perioadă mai degrabă fenomene care se absorb în timp, ori, de 63 de ani (1945 - 2008) din contră, persistă în câteva ciclurile economice şi frecvenţa cicluri economice tip Kitchin apariţiei crizelor financiare (5 ani) şi Juglar (11 ani), având şi a ajuns la concluzia că, în influenţă în magnitudinea unei medie, acestea apar odată la 58 recesiuni, adică în punctul de În 2014, creditele în de luni, ceea ce înseamnă că ne contracţie. dolari s-au majorat în putem aştepta la o recesiune la Lichiditatea constituie sfârşitul acestei primăveri. încă subiectul cel mai sensibil zona non-bancară din Rapoartele instituţiilor analiza pieţelor financiare. afara SUA la 7,3 trilioane în financiare internaţionale - FMI, Fondurile mutuale au plasamente USD şi păstrează ritmul. de 35 de trilioane de dolari în Banca Mondială - arată că, în 2015, creşterea economică Fluxuri financiare mai titluri care sunt socotite puţin globală va fi modestă (3%), pe lichide. Volumul de obligaţiuni mari s-au înregistrat în fondul scăderii cererii agregate maturitate pe termen lung Asia, în timp ce zona euro cu la materii prime, a investiţiilor este ridicat, dar din fericire şi cea a Americii Latine şi schimburilor comerciale. Ca randamentele au scăzut. atare, recesiunea este scoasă din Titlurile pe datorie (obligaţiuni) încă recuperează”. ecuaţie, ori s-ar putea limita la însumează la scară globală 22,3 zona euro, mai precis la ţările în trilioane de USD (BIS Quarterly care reformele structurale în plan fiscal înaintează Review dec. 2014), situându-se la aproximativ acelaşi lent, cum este în Italia şi Franţa. nivel cu cel din 2013 şi egalând valoarea activelor Profesorul Bris enumeră cauzele care ar deţinute de toate băncile centrale din lume. Băncile conduce la o nouă criză: un nou „bubble” pe pieţele care au emis titluri pe datorie cu valorile cele mai de capital, criza sistemului bancar chinez, criza mari sunt în Marea Britanie (984 mld USD), Olanda energetică, o nouă criză imobiliară, falimentul unor (627 mld USD), Franţa (744 mld USD), Germania mari corporaţii, crize geopolitice, criza sărăciei, (737 mld USD), ceea ce face că politica de relaxare „criză de lichidităţi”. Din articolul domnului Bris cantitativă a Băncii Central Europene de 1 trilion

194 SINTEZA # 14, martie 2015

IN TE L IGE N T

B U S I N E SS

capital europene sunt în urma celei nord-americane, euro (în tranşe lunare de 60 mld euro) să fie dar se află pe un trend ascendent. Pe fondul scăderii insuficientă, dacă fluxurile de capital nu cresc. Ori, ratei dobânzii şi a cursului euro, se aşteaptă odată ce SUA a oprit politica de relaxare cantitativă plasamente mai mari în titluri considerate volatile în 2014, dolarul s-a întărit, iar intrările de capital în („sensitive stocks”) din industria automobilului, această ţară au început să crească, creând un influx chimie, media şi sectorul financiar (prognoza financiar negativ în alte ţări. Deutsche Bank) şi o performanţă mai slabă în titluri Situaţia din 2015 nu diferă cu nimic de cea din „non-ciclice”(„defensive stocks”) cu randamente anul anterior. Lichiditatea pieţelor este ridicată, dar constante. Creşterea de lichiditate pe pieţele de este fragilă, în ciuda suprareglementării prudenţiale capital europene este posibil să fie încetinită de din ultimii ani. noile reglementări cu privire la instrumentele În 2014, creditele în dolari s-au majorat în zona financiare derivate şi tranzacţii transfrontaliere non-bancară din afara SUA la 7,3 trilioane USD şi cu aceste instrumente, unde se pune accent pe păstrează ritmul. Fluxuri financiare mai mari s-au raportare, clearing şi garantare/colateralizare, în înregistrat în Asia, în timp ce zona euro şi cea a scopul asigurării stabilităţii pieţei. Americii Latine încă recuperează. Creditul bancar Separat însă de pieţele financiare, se observă că, cross-border, adică în afara ţării, a stagnat în toate în economia globală, tehnologiile sunt în continuă regiunile, cu excepţia zonei Asia - Pacific, ceea ce schimbare, iar instituţiile economice se adaptează înseamnă că împrumuturile de orice tip se bazează lent. Acest aspect influenţează pe resurse interne în majoritatea fluxul investiţional. Din punct ţărilor din lume. de vedere al tehnologiilor Investiţiile străine directe industriale, lumea este foarte (FDI) au scăzut în zona diferită. Pornind de la direcţia industrializată cu 14% în în care evoluează tehnologia 2014 (511 mld USD), iar în Situaţia din 2015 industrială la scară globală, sunt ţările în curs de dezvoltare au ţări care încă se află la scara crescut cu 4%. Media este însă nu diferă cu nimic de producţiei de tip artizanal (nivel negativă, adică de -8%. Uniunea cea din anul anterior. 1) şi trec la un nivel superior, Europeană se află pe un trend Lichiditatea pieţelor altele sunt la scara producţiei crescător (267 mld USD), mai industriale de masă - nivel 2, cu seamă prin contribuţia este ridicată, dar iar occidentul trece deja din Marii Britanii (68 mld USD), este fragilă, în ciuda faza producţiei customizate dar se situează încă la o treime suprareglementării nivel 3 („mass costumization”), faţă de nivelul atins în 2007. prudenţiale din care a apărut acum 30 ani, la În ţările în curs de dezvoltare un alt nivel tehnologic de tip s-au înregistrat intrări de 700 ultimii ani”. „Personalized Production” mld USD, cu creşteri în Asia, nivel 4. În momentul de faţă, stagnare în Africa şi scădere în 25-30% din comerţul mondial America Latină. Cel mai mare cuprinde produse de valoare beneficiar de investiţii străine ridicată, undeva între producţie costumizată directe rămâne China cu 128 mld USD şi Hong Kong şi producţie personalizată, iar aprox.60% din cu 111 med USD. comerţul mondial cuprinde bunuri intermediare Pieţele de capital cresc fulminant, unde pentru industria de nivel 2 şi 3 (producţie de companiile sunt de tip deschis, cum sunt cele din masă şi costumizată). Rapiditatea cu care se trece SUA şi Marea Britanie. În SUA, Indicele Dow Jones la producţia personalizată depinde de costurile la Bursa din New York a crescut de la 9151 puncte în tehnologiilor, cererea agregată pe diferite pieţe, de 2008 la 18132 în februarie 2015. Este greu de apreciat randamentul investiţiei pentru a obţine finanţare şi dacă ne aflăm într-un „bubble” aflat în punctul de de „guvernanţa lanţului de valoare”. prăbuşire, dar există riscuri. Datele pieţei de capital La scară globală, investitorii nu sunt interesaţi americane arată altceva în cifre decât ce era până de schimbări tehnologice, ci de randamentul în 2008, dar tiparul este cam acelaşi. Volumele plasamentelor pe care le fac. Din această cauză, în tranzacţionate sunt scăzute, în timp ce preţurile pe 2015, fluxurile financiare se vor îndrepta către ţările acţiuni sunt mari. Fenomenul poate fi pus pe seama în curs de dezvoltare, mai cu seamă din Asia, precum unei lichidităţi ridicate, urmare a politicii de relaxare şi în SUA, unde creşterea economică este robustă cantitativă şi de bail out de care au beneficiat (3%), dolarul s-a întărit, iar cererea agregată se află băncile, precum şi a dobânzilor scăzute. PER este de asemenea pe un trend ascendent. n ridicat, ceea ce înseamnă o a supraevaluare a acţiunilor listate, cum s-a mai întâmplat în anii 1962, 1969, 1973, 1998, 2005, 2013, 2014. Sunt câştiguri de 20-30% pe indici bursieri şi câştiguri de 200 - 300% Valentin Ionescu, economist, a fost consilier pe acţiuni emise de companii high tech, cum nu s-a prezidenţial al preşedintelui României, Emil mai înregistrat din 2000 când a fost un „bubble” tot Constantinescu, şi ministru al privatizării. În prezent pe acţiuni high–tech, urmată de prăbuşire. Pieţele de coordonează Institutul Ordoliberal. 195 SINTEZA # 14, martie 2015

IN TE L IGE N T

B U S I N E SS

Publicitarul, handbalul și dacii Interviu cu directorul agenţiei de publicitate Leo Burnett Group, Lorand Balint, realizat de Elena Nicolae

Șeful agenţiei de publicitate Leo Burnett Group, Lorand Balint, noul director de marketing al Federaţiei Române de Handbal, vrea să reînvie pasiunea românilor pentru acest sport cu ajutorul dacilor. Colaborarea sa cu Federaţia a pornit de la un mesaj pe Facebook. Lorand Balint este Managing Director al agenţiei de publicitate Leo Burnett România. Lucrează de mai bine de 15 ani în publicitate şi comunicare. A început în anul 2000 ca Strategic Planner la agenţia BBDO, pentru ca ulterior să se alăture echipei Leo Burnett, unde a preluat în timp responsabilităţi profesionale şi manageriale tot mai mari, beneficiind de experienţă acumulată în proiecte pe pieţe multiple şi ocupând, pe rând, poziţia de Regional Communications Manager Balkans, Regional Communications Manager Europe, Global Communications Manager, Regional Communications Sub-Saharian Africa, Group Communications Director Balkans, Head of Brand Communication, Global Communications Director şi Chief Digital Officer. A colaborat cu clienţi importanţi: Procter&Gamble şi Elite, s-a implicat în proiecte internaţionale precum programul de voluntariat pentru ONG-ul Iko Poran din Rio de Janeiro, vizitând peste 40 de ţări. A studiat în cadrul mai multor universităţi de renume precum Universiteit Antwerpen, Institute of Leadership & Management UK, Universite de Montreal – HEC Montreal, absolvind Marketing-ul la Academia de Studii Economice şi Masterul în Publicitate la Universitatea din Bucureşti.

196 SINTEZA # 14, martie 2015

197 SINTEZA # 14, martie 2015

espre Lorand Balint zis Boţi sunt multe lucruri de spus. Face parte dintr-o specie rară de oameni care la serviciu îşi aranjează lucrurile, în aşa fel încât să poată fi înlocuiţi în orice clipă. „dacă mâine primesc propunerea pentru jobul visurilor mele, vreau să las totul în ordine”, se justifică el. În aceeaşi categorie se încadrează şi convingerea cu care face fiecare lucru. Să luăm de exemplu implicarea sa în Federaţia de handbal: a aflat despre necesitatea unei strategii de marketing pentru echipa naţională dintr-un interviu al preşedintelui Alexandru Dedu. L-a căutat pe acesta pe facebook, şi i-a lăsat un mesaj în care spunea că poate să ajute. Din acest punct, lucrurile şi-au croit deja drum în istorie: în doar câteva luni, echipa naţională de handbal avea imn – „Cu căciulile pe frunte”, care va fi ascultat pentru prima dată la Trofeul Carpaţi de handbal feminin (20-21 martie, Cluj), mascotă – un dac cărunt foarte simpatic, simbol – lupul dacic, unul dintre cele mai de temut însemne militare ale lumii antice şi concept pentru un nou echipament de joc – care va fi gata cel mai probabil în iunie. La Trofeul Carpaţi, suporterii vor fi invitaţi pentru prima dată să poarte la meciuri căciuli de dac şi nişte tricorui speciale, ale căror tipare vor putea fi descărcate de pe site-ul federaţiei. Aflat la Cluj în februarie, pentru a promova Trofeul Carpaţi, Boţi a vorbit pentru prima dată despre strategia sa pentru promovarea handbalului într-un interviu acordat revistei Sinteza. Sinteza: Ce anume v-a determinat să acceptaţi această provocare, de a încerca să transformaţi handbalul într-un fenomen de masă?

Lorand Balint: E o poveste haioasă, zic eu, pentru că am început colaborarea cu Federaţia Română de Handbal prin aprilie anul trecut, când eram la birou şi citeam Pro Sport într-o dimineaţă. Am dat peste un interviu cu Alexandru Dedu care spunea că, deşi înţelege importanţa marketingului, nu-şi permite să angajeze nici măcar un asistent, pentru că nu are bani să-l plătească. În momentul acela habar n-am ce mi-a venit, dar am deschis facebook-ul, l-am căutat şi i-am scris – „hai să ne vedem, pentru că îmi place handbalul, am jucat în copilărie handbal şi s-ar putea să pot să te ajut”. 

I N TE L IG ENT

B U S I N E SS

n 4 decembrie 2014. Echipa naţională de handbal feminin la prezentarea oficială de dinaintea Campionatului European. Între timp, antrenorul Gheorghe Tadici (mijloc) şi-a dat demisia, fiind înlocuit cu suedezul Tomas Ryde

După câteva zile – era plecat din ţară - mi-a răspuns, ne-am văzut, ne-am înţeles din prima foarte bine şi am început să colaborăm, la început ca Leo Burnett. Până la sfârşitul anului am făcut o mulţime de proiecte împreună. De ce m-am implicat în schimb în Federaţie la începutul lui ianuarie (2015 – n.r.)? E o altă pornire de-a mea, pentru că mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri de făcut şi, dacă n-o să fiu în interior, o să fie foarte greu să le fac, ca partener extern. Câteva efecte deja se văd - am primit mesaje pe diferite căi, de la oameni pe care-i ştiam şi de la oameni pe care nu-i ştiam, că vor să se implice. Avem deja un „pool” de talente. Apoi am fost deja contactat de posibili parteneri pentru Federaţie, oameni de afaceri care mă ştiu din munca de zi cu zi la agenţie, şi care au căpătat un interes şi o oarecare încredere că se va întâmpla ceva pe mai departe. Un alt aspect bun al implicării din interior este că, în momentele grele, nu voi putea renunţa, pentru că am anunţat public. Deci când o să mi se pară că este foarte greu şi că o să îmi vină să-mi iau lumea în cap, o să existe presiunea acestui angajament pe care l-am făcut, de a rămâne pe traseul pe care l-am creionat. Este totuşi o alegere riscantă, având în vedere controversa ce planează asupra companiilor care lucrează cu statul pe de o parte şi pe de altă parte relaţia inconsecventă a românilor cu sportul – când sportivii obţin rezultate sunt cei mai buni, dar când nu o mai fac începem să le găsim defecte… Să le luăm pe rând – prima, legată de companii care lucrează cu statul - Leo Burnett nu a lucrat şi nu lucrează cu statul şi asta e o politică clară – noi am făcut voluntariat. A fost un grup de oameni care s-au ocupat la nivel de idei, proiecte şi eventuale producţii 198 SINTEZA # 14, martie 2015

pe care le-am dat federaţiei, dar nu am încasat şi nu o să încasăm niciun ban din relaţia asta, din variile motive pe care le ştie toată lumea. Legat de partea cu sportul, este vorba despre aşteptări şi unde setezi aceste aşteptări. Nu trebuie neapărat să câştigi în sport, şi asta cred că oamenii o înţeleg, doar că au pierdut-o undeva pe traseu. În plus, sunt aşteptări foarte mari de la gimnastică şi de la handbal – de la aceste sporturi se aşteaptă să livrezi. La celelalte sporturi, dacă joci e ok. Din fericire livrăm astăzi - o avem pe Neagu între primele cinci jucătoare ale lumii, IHF a inclus-o şi se votează, s-ar putea să iasă cea mai bună jucătoare a lumii, deci continuăm să dăm rezultate şi să dăm talente. - Federaţia spune că misiunea mandatului dumneavoastră este să reconecteze handbalul cu publicul, tinerii şi sponsorii, astfel încât să redevină sportul naţional de echipă. De ce acum?

- Sunt convins că lucrurile vor fi reparate rapid, pentru că mă bazez pe statistică şi informaţii complete. Fotbalul domină în România clar şi fără niciun dubiu. Apoi vine gimnastica, urmărită de 37% din români, urmată, surprinzător, de patinajul artistic. După care imediat este handbalul - avem cel puţin 1 din 4 români care declară că s-ar uita cu plăcere la meciuri şi ar citi despre handbal. Realitatea ne arată însă că doar 5% participă activ, ceea ce înseamnă că am o plajă de 20% pe care trebuie s-o reactivez. Aceasta este misiunea noastră pentru următorii unu-doi ani. Cred că e foarte important să nu mai ratăm oportunităţile. Te uiţi în jur în sport şi nu prea mai ai poveşti de succes. Apare câte un sportiv individual – Halep, de exemplu, dar la sporturile de echipă nu stăm foarte bine. La handbal

IN TE L IGE N T

B U S I N E SS

n Mascota dacului şi simbolul handbalului – lupul dacic, au primit undă verde pentru a intra în premieră pe teren la Trofeul Carpaţi la hadbal feminin (20-21 martie), în Sala Polivalentă din Cluj

avem rezultate – fetele au fost la câteva secunde de semifinală, la Campionatul European; am luat golul cu Danemarca la trei secunde înainte şi am ajuns pe locul 9. Avem campioane mondiale la sub 18 ani, fetele. Băieţii sub 21 de ani au eliminat vicecampioana mondială Croaţia şi s-au calificat la Campionatul Mondial din Brazilia. Deci există un filon. Handbalul este un sport pe care l-au practicat foarte, foarte mulţi oameni în tinereţe, în copilărie, în şcoală, există aşa o nostalgie... Există un fenomen foarte frumos – handbalul amator mixt, între echipe din toată ţara care îşi organizează turnee, se arbitrează ei între ei... se deplasează de la un oraş la altul prin resurse proprii şi se distrează jucând handbal. Cine s-ar aştepta să existe o echipă de handbal la Corabia – şi totuşi există. S-au adunat de la tineri de 20 şi ceva de ani până la 60 de ani – aceasta cred că e vârsta celui mai senior jucător, care merg în ţară, joacă meciuri şi trăiesc handbalul. - Dar cum se poate muta această pasiune din teren în tribune?

- Trebuie să le dai oamenilor un sentiment de apartenenţă. E foarte greu să-i aduc eu la handbal, dacă nu simt că iau parte la ceva important. Noi ne dorim ca, în momentul în care naţionala de handbal joacă un meci, spectatorii să vină la meci costumaţi, aşa cum vin nordicii cu coarne de viking. Trofeul Carpaţi va fi primul moment în care o să-i invităm pe spectatori să vină cu căciuli de dac pe cap, o să avem imn - o reintepretare a melodiei „Cu căciulile pe frunte”, pentru care am colaborat cu Virgil Ianţu şi cu Adrian Despot şi pentru care am obţinut drepturile de utilizare gratis de la moştenitorii celui care a compus şi interpretat piesa 199 SINTEZA # 14, martie 2015

originală - Ioan Hagiu, o să avem mascotă – care va fi un dac simpatic deloc tânăr, pentru că nici handbalul nu e tânăr – are tradiţie, are vechime, reprezintă ceva în România. La noi, brieful şi discuţiile au fost să fie un Obelix simpatic. Un dac simpatic. Şi au fost două discuţii ample – prima a fost pe culoarea părului dacilor, pentru că, am aflat cu surprindere, dacii erau blonzi. Am fost la Muzeul Naţional de Istorie şi am verificat – dacii erau blonzi! Valentin Petuhov, care a gândit şi a desenat mascota, a făcut-o cu păr blond. „Ce-i asta?”, l-am întrebat când am văzut-o. „Ce-i cu vikingul ăsta?”. „Băi, Boţi, dacii erau blonzi”. „Nu ţin minte să fi fost blonzi. Am văzut filmele cu daci şi nu erau blonzi”. Omul a zis – „Nu te las s-o foloseşti, dacă nu respecţi adevărul istoric”. Am verificat, am început să citesc materiale, am început să mă duc la Muzeul Naţional de Istorie, am întrebat ce culoare avea părul dacilor – blond. A fost o adevărată dezbatere în Federaţie – ce facem? Lăsăm mascota blondă? Dacă o facem brunetă, Vali nu ne lasă s-o folosim... Discuţia era pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios…. Şi am spus – de ce să n-o facem cu părul alb?! Blonzi, bruneţi, la bătrâneţe oricum încărunţim. Şi n-am dat seama că ne ajută foarte mult şi povestea handbalului, cu tradiţii, continuitate şi am făcut-o cu părul alb, chiar dacă aduce puţin şi a Moş Crăciun acum. Pe lângă mascota dacului simpatic avem simbolul handbalului, lupul dacic, care o să se regăsească în tot ceea ce facem noi. O să avem tricouri de daci – „e un dac în fiecare dintre noi”, o să creăm ţinută de suporter, o să-i facem pe oameni să aştepte cu nerbădare să poarte tricoul şi căciula de dac, în ziua în care România joacă handbal. Sunt diverse execuţii, toate făcute de voluntari care au venit şi şi-au oferit sprijinul. 

I N TE L IG ENT

Nu avem o ţinută oficială unică şi standardizată, nu cred în asta, nu-mi place când mă uit la fotbal şi-i văd pe suporterii Chelsea îmbrăcaţi pe toţi la fel, cu tricouri cumpărate din acelaşi magazine… Parcă n-are suflet.... Eu sunt mai aproape de brazilieni, ale căror tricouri, deşi spun acelaţi lucru, arată diferit. E viu, e mai cu suflet... - Cum a reacţionat Federaţia la propunerea de imn?

- Foarte bine, a fost prezentat în Consiliul de Administraţie, toată lumea a fost foarte pozitivă, avem o viziune comună, gândim la fel, nu a existat niciun moment de dezbatere. La petrecerile din handbal se ascultă foarte multă muzică românească, se potriveşte foarte bine pe zona asta. De fapt este interesant tot conceptul acesta – pentru că noi ştiam ce vom face, dar n-am anunţat. Şi stăteam de vorbă cu oamenii implicaţi în handbal din toată ţara şi întrebam – dacă ar fi să alegem un simbol pentru handbal, către ce teritoriu ar trebui să mergem? Şi cred că nouă din zece vorbeau despre daci, lupul dacic. A mai apărut zimbrul, şi alte câteva propuneri, dar cele mai multe duceau la daci. Cupa o să fie inspirată tot de lupul dacic, avem un echipament de joc absolut senzaţional – nu-l pot să vi-l arăt, nici nu pot să povestesc despre el public, pentru că nu o să-l avem gata decât în iunie, probabil. Nu-i uşor să faci design de echipament sportiv, am încercat să-l facem cu parteneri români, n-am reuşit şi acum lucrăm cu designeri din Barcelona, o tânără pasionată de design de echipament sportiv. Avem o viziune, ştim cum vrem să arate, dar de la viziune la execuţie este un pas foarte mare. Ei şi atunci toate lucrurile acestea sper să ducă la o bătaie între oraşe – care dintre ele să găzduiască naţionala României, pentru că nu va mai fi un alt meci de genul am venit, am văzut, am plecat, ci va fi un întreg spectacol cu majorete, mascotă, concursuri. - Vă gândiţi să se ajungă în viitor la ceva similar cu ceea ce se întâmplă în State la Super-bowl?

- Deocamdată nu ne propunem să ajungem acolo; şi dacă ne propunem, este un drum de câţiva ani, fără niciun dubiu. Noi acuma vrem să vorbim cu iubitorii handbalului şi cu cei care sunt latent, pe care vreau să-l aducem la meciuri să vadă handbal adevărat. Pentru Trofeul Carpaţi am gândit două campanii de promovare - una targetată pe fanii, şi acolo o să punem accent pe vedetele care vin – campioana mondială Brazilia, medaliată cu bronz la campionatul European Suedia, Germania care este o superechipă, şi a doua campanie targetată pe familişti şi aici încercăm să punem presiune pe oameni întrebându-l ceva de genul: tu ţi-ai dus vreodată copilul la un meci de handbal? Publicul-ţintă fiind evident bărbaţii, pentru că ei mai ales – simt nevoia să dea mai departe ceea ce au trăit ei – adică dacă au fost la meciuri cu tata, cu mama, cu bunicul, cu vecinul care era pasionat de handbal şi au trăit experienţe senzaţionale, când se uită la copilul lor simt nevoia să dea asta mai departe. Ei, în România, lucrurile acesta s-au cam pierdut, adică părinţii nu şi-au mai dus copiii la meciuri, e valabil la toate sporturile, nu doar la handbal. Iar dacă prima campanie se adresează celor care ştiu despre ce este vorba în handbal şi pe care-i atragem cu vedete, pentru familişti am pregătit un alt tip de campanie, care va merge în special pe radio. Să vă dau un exemplu – „Pentru cei mai mulţi dintre copii, 200 SINTEZA # 14, martie 2015

B U S I N E SS

IN TE L IGE N T

B U S I N E SS

aeriană este o persoană visătoare. Altora li s-a explicat în tribună că este o pasă între doi jucători de handbal folosită pentru a deruta portarul. Ajută-l pe copilul tău să descopere handbalul, vino la Turneul Carpaţi pe 20-21 martie în noua Sală Polivalentă din Cluj. Adu-ţi copilul să vadă campioana mondială Brazilia”. Altă execuţie: „Pentru cei mai mulţi dintre copii, 7 metri este distanţa pe care o parcurgi în 21 de paşi de elefant pe terenul de joacă. Altora, cineva le-a explicat că este linia de la care se bat aruncările libere pe terenul de handbal...”. „Pentru cei mai mulţi copii, suveica este o piesă din războiul de ţesut, de care au auzit la şcoală. Pentru alţii este o schemă de antrenament pe care cineva le-a explicat-o în tribună la un meci de handbal”. - Cum afectează implicarea dumneavoastră în handbal poziţia pe care o aveţi la Leo Burnett Group?

- Fiecare cu modul lui de lucru. Oricine se uită la cariera mea o să vadă că, din primele luni de muncă în agenţie, eu am avut o preocupare paralelă. Le-am predat studenţilor, am fost implicat în educaţie, pe diverse paliere – oficial, neoficial, cu firma mea de training – cu MBA-ul româno-canadian... Întotdeauna am avut două preocupări în paralel şi ţin să am şi în continuare. A fost un an şi jumătate cred, în care am avut la Leo Burnett foarte multă treabă şi nu mi-am permis să am o a doua direcţie, dar acum lucrurile sunt aşezate, agenţia este foarte solidă, oamenii sunt foarte buni, lucrurile merg cum trebuie şi da, mi-am găsit a doua preocupare. Mă ajută să compensez - când e mai greu, la Leo Burnett e mai uşor la Federaţie; ce nu-mi place la Federaţie, în partea cealaltă mi se pare că funcţionează. Şi e un balans. Şi eu am nebunia asta de a nu mă opri din ceea ce fac. Adică n-am pauză. Încontinuu, încontinuu caut idei, mă uit în stânga, mă uit în dreapta… Risc să mă ard foarte repede dacă am o singură preocupare şi balanţa asta mă ajută. În plus, munca în publicitate este despre idei, care vin dacă ai o viaţă bogată. Întotdeauna am încercat să am o viaţă bogată şi de fiecare dată mă întreb ce aş putea să fac diferit faţă de ce am făcut în perioada anterioară, că a însemnat să predau materii diferite, să interacţionez cu publicuri diferite sau să plec din ţară să fac voluntariat... la scară mică este similar cu a nu merge pe acelaşi drum spre serviciu dimineaţa. Întotdeauna o să schimb traseul şi mijloacele de transport cu care ajung la serviciu. Scara mare este să mă implic în handbal. Peste 10 ani cine ştie ce voi face... Oricum, obiectivul meu este ca, într-un an de zile – doi maxim, Federaţia să nu fie dependentă de persoana mea. Adică chiar dacă eu nu mă mai implic în handbal, lucrurile să fie atât de bine aşezate încât să funcţioneze fără mine. Eu cred că într-un an de zile se poate. Încerc să fac nişte tamplate-uri - de exemplu pentru Trofeul Carpaţi există deja campania – anul viitor trebuie doar înlocuite vedetele, mesajul şi aşa mai departe. Odată dezvoltat filonul – „este un dac în fiecare dintre noi”; odată introdusă căciula; odată introduse mascota şi simbolul - lupul dacic, lucrurile vor curge de la sine. De la bun început am avut gândul de a face ceva care să supravieţuiască colaborării noastre. - Doi ani aşadar este perioada minimă pe care vă gândiţi să o acordaţi handbalului. Există şi un termen maxim?

n În toate poziţiile în care a fost, Lorand Balint a încercat să facă în aşa fel încât lucrurile să nu depindă numai de el. Motivul: dacă peste şase luni i se oferă jobul de vis să poată accepta fără să-i creeze probleme fostului angajator

- Nu e vorba de minim sau de maxim. În toate poziţiile în care am fost, am încercat foarte rapid să creez nişte condiţii, astfel încât lucrurile să nu depindă de mine. De ce? Pentru că îmi dă mie mare flexibilitate în viaţă. Adică, dacă peste şase luni mi se oferă jobul de vis, în nu ştiu ce colţ al lumii, eu să pot să ies foarte uşor şi să le zic şi celor de la Federaţie şi celor de la Leo Burnett – oameni buni, v-am lăsat ceva care merge, sistemul funcţionează şi cu alt om care vine în spate şi care poate să mă înlocuiască. Este total opusul a ceea ce fac foarte mulţi oameni, care încearcă să-şi securizeze poziţia. Pentru mine, această atitudine este absurdă, pentru că-ţi limitează opţiunile. Preocuparea mea principală este că, dacă mă calcă autobuzul peste douătrei săptămâni sau luni, lucrurile să meargă mai departe, să nu se blocheze şi să fie nevoie de restart. - Ce loc ocupă familia în acest ecosistem?

- Mă distram, la un moment dat, că ar trebui să cer Federaţiei să-mi dea spaţiu pe echipamentul fetelor sau băieţilor de la echipa naţională pe care să pun „Raluca Balint, creator floral”. E soţia mea. Pentru că cea mai mare parte din timpul pe care-l petrec pe handbal e în weekend, când oamenii petrec timp în familie. Doar că nu ne-am cunoscut ieri; ne ştim de ani de zile, ştim cum funcţionează lucrurile şi mă acceptă aşa cum sunt. În plus, îmi împărtăşeşte pasiunea - la Campionatul European de handbal am fost toţi trei – l-am luat şi pe Ştefan de la şcoală. E o întâmplare că nu sunt acum cu ei, dar ştiam că o să am un program foarte încărcat şi de-asta nu i-am adus. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată, inclusiv la Leo Burnett, când am ocupat poziţii internaţionale/globale în cadrul agenţiei. Chiar mă 201 SINTEZA # 14, martie 2015

distram că fiul meu în primii trei ani de viaţă a fost în mai multe ţări decât văzusem eu în 30 de ani de viaţă. Adică, atunci când e de plecat, plecăm toţi trei. De ani de zile suntem în ritmul ăsta. - Am văzut că vă preocupă subiectul educaţiei, despre care vorbiţi adesea în editorialele pe care le semnaţi în revista Forbes. Ce schimbări rezonabile ar putea fi făcute, în aşa fel încât să avem un sistem de educaţie sănătos?

- Nu ştiu care ar fi soluţia la nivel naţional. Pentru mine personal şi familie a fost să-mi duc copilul la şcoală privată. Este într-un sistem care n-are nicio legătură cu ceea ce ştiu eu că se întâmplă în învăţământul din România. Are acces la nişte oameni cu capul pe umeri, care înţeleg prioritatea, înţeleg că copilul trebuie să se dezvolte, trebuie să gândească, trebuie să nu-i fie frică să greşească, trebuie să poate să facă legături între subiecte. Mai e un subiect foarte important – profesorilor nu trebuie să le fie ruşine cu copiii cărora le predau. Am ţinut la un moment dat cursuri de marketing cu profesori de liceu şi de şcoală generală. La Iaşi, de exemplu, stăteam în faţa unor profesori de fizică, de istorie, de geografie, de educaţie fizică şi îi vedeam cum stau cu braţele în piept şi se uită la mine – „ok, e sâmbătă dimineaţa, am altceva de făcut, dar a venit unul de la Bucureşti să ne explice ce e cu marketingul”. Jumate de oră mai târziu erau toţi deschişi, vorbeau, reacţionau - primul efort pe care l-am făcut şi focusul a fost să le transmit ca niciodată să nu-şi propună să-i înveţe pe copii lucruri pe care aceştia nu le pot învăţa. Şi să se folosească de subiectele care-i interesează pe ei pentru a le atrage atenţia. Dacă Becali e subiect de 

I N TE L IG ENT

B U S I N E SS

IN TE L IGE N T

ori mă urc într-un taxi şi mă enervează taximetristul, pentru că conduce prost, înjură, face orice care mă deranjează în momentul acela, încep să-i povestesc despre maşinile fără şofer, care sunt în testare, şi cum o să dispară meseria de taximetrist. Sunt nenumărate meserii care o să dispară în următorii ani, doar că nu ştim care sunt acelea. Putem să intuim, sunt meseriile pe care le poate face un robot – e cea mai uşoară definiţie, dar putem fi surprinşi câte ar putea să dispară. - Şi tot apropo de timp, lipsa timpului e cea mai utilizată scuză atunci când renunţăm să facem voluntariat. Dumneavoastră de ce şi cum aţi făcut voluntariat?

n Colaborarea dintre Leo Burnett Group şi Federaţia de Handbal a fost reciproc avantajoasă – Federaţia are acum o strategie de promovare, iar agenţia a câştigat experienţă pe sport, ceea ce reprezeintă un avantaj competitiv în industria de gen

interes, trebuie să îşi dai seama cum poţi să te foloseşti de Becali pentru a preda planul înclinat, de exemplu, sau ce ai tu de predat. Să nu-ţi propui să-i schimbi neapărat în două ore de istorie sau geografie sau ce predai pe săptămână, că nu-i vei schimba. Fă ceea ce poţi şi mergi mai departe. Aş mai spune ceva legat de educaţie – dacă cei care intră în clasă nu vor să înveţe, nu o să înveţe. Este valabil de la 6 ani la 100 de ani. Şi la toate cursurile la care am predat efortul meu într-o perioadă era să-i fac să aibă întrebări. Să-şi pună întrebări, dacă nu face asta nu o să reţină nimic pentru că nu o să aibă răspunsuri la ceva care-l preocupă. Şi cred foarte mult în chestia asta. - Aici intervine o altă discuţie, foarte des purtată în ultima perioadă – cu supra-specializarea pe care o promovează sistemul american de învăţământ, de exemplu, iar asta vine din cea mai mare problemă a vremurilor noastre – lipsa timpului.Şi este oarecum logic să nu pierzi timpul cu literatura şi istoria dacă pe tine te pasionează matematica…

- Lipsa timpului e relativă. Întâlnesc oameni de diverse categorii când mă plimb prin ţară. „N-am timp, nu reuşesc, este atât de obositor, ziua este incredibil de mică”, se plâng ei. Păi, ziceţi-mi şi mie cum arată o zi din viaţa dumneavoastră. Şi descoperi că pe la ora 4 se culcă, doarme vreo două ore, după aceea se duce, vede nişte prieteni, face nişte lucruri. Vorbeşti cu altă persoană care n-are timp şi descoperi că lucrează de la 7 dimineaţa până la 10 seara. Fiecare are motivele lui, dar treaba asta cu „nu avem timp” e realtivă. Eu n-o cumpăr. Pentru că nu înseamnă decât că un lucru nu e suficient de important pentru tine, dacă nu-ţi faci timp să te ocupi de el. Este cea mai bună explicaţie. Iar legat 202 SINTEZA # 14, martie 2015

de specializare nu pot să comentez prea tare pentru că eu nu am încurajat-o niciodată. Aveam, la un moment dat, o pornire să fac facultatea de turism. Era comunism şi din Braşov fiind mă gândeam ce aş putea să fac – păi să fiu şef de hotel la Poiana Braşov. O să interacţionez cu străini şi o să fie o viaţă mişto. Şi în liceu, venise între timp Revoluţia, profesoara de economie mă întreabă – „de ce vrei să faci facultatea de turism? Fă o facultate economică şi du-te şi fii şef de hotel dacă vrei, că o să poţi, dar lasă-ţi deschise opţiunile să poţi să fii şef şi de altceva. Poate nu-ţi iese cu hotelul”. Şi avea foarte mare dreptate. Nu a fost singurul motiv, nici măcar cel mai important, doar că mi-am amintit peste ani şi mi-am dat seama câtă dreptate avea, în momentul în care nu-i încuraja pe tineri să se focuseze pe o singură chestie. Eu cred şi mă ţin puternic de teorie. Ceea ce înseamnă că, dacă astăzi nu mai sunt la Leo Burnett, pot să mă angajez ca şef de angenţie altundeva; pot să lucrez pe strategie; pot să lucrez pe client service; pot să mă angajez la client ca marketing director sau orice altceva care ţine de marketing; acum pot să mă duc la cluburi sportive şi să le zic că am făcut handbal şi uitaţi ce bine ştiu marketing sportiv, angajaţi-mă, sau la federaţie sau în alte părţi, pot să mă duc să fiu profesor – daţi-mi o catedră, mă apuc şi de doctorat dacă trebuie, ca să fie toate actele complete; pot să fiu trainer; pot să am firma mea de training, să aduc alţi traineri să ţină cursuri şi eu să lucrez cu ei – am firma, am platforma pentru asta. Am un evantai de opţiuni. Şi mie mi se pare total greşită supra-specializarea. Într-o lume care se schimbă de la o zi la alta specializarea e sinucidere. Nimeni nu ştie cum va arăta lumea peste 5 ani, peste 20-30, 50 n-avem nici cea mai vagă idee. Plăcerea mea sadică este ca de câte

- Aicea iarăşi am supărat multă lume, pentru că eu nu cred în voluntariat şi în pro-bono de dragul voluntariatului şi al pro-bono-ului. M-am dus în Brazilia ca voluntar – şi nu undeva în România, deşi şi aici e mare nevoie de voluntariat - pentru că am vrut să trăiesc o experienţă personală deosebită, am vrut să cunosc oameni din toate colţurile lumii, am vrut să descopăr o altă cultură. Nu ştiu dacă această alegere e de blamat sau nu. La sfârşitul celor cinci săptămâni în care am stat în Brazilia, am lăsat ceva în urmă bun pentru comunitatea locală, pentru oamenii de acolo şi eu am venit mai bogat. La fel este şi în cazul colabrării dintre Leo Burnett şi handbal. Leo Burnett înţelege acum sportul mult mai bine decât alte agenţii, iar asta reprezintă un avantaj. Deci e voluntariat până la un anumit punct. Practic n-am avut niciun beneficiu material, dar am avut nenumărate alte beneficii care sunt pe termen mediu-lung. Eu aş încuraja toate ONG-urile să pună accent pe ceea ce au oamenii de câştigat dacă fac voluntariat. Nu-i nicio ruşine să-l ajuţi pe om să înţeleagă ce are şi el de câşigat din relaţia cu tine. - Aţi avut un an sabatic?

- Nu a fost propriu-zis un an sabatic, dar nu mai suportam publicitatea şi marketingul, aşa că am zis să mă ţin departe de asta, vreo nouă luni. În 2012. Ţineam cursuri de marketing, pentru că trebuia să-mi finanţez într-un fel nebunia, şi am fost şi eu la cursuri la Mastricht, la Harvard, să nu stau degeaba. Însă după cinci luni am deschis televizorul şi am început să mă uit la reclame şi am simţit că trebuie să mă întorc la treabă. Dar am simţit când am fost ars, şi ăsta iarăşi este un lucru pe care-l pricep puţini oameni. Şi mă uit în jur şi văd ce mulţi oameni arşi sunt care nu-şi dau seama de asta. Şi le mai sugerez direct sau indirect – mai luaţi şi voi o pauză. „Nu-mi permit”. Eu cred că-ţi permiţi, dar ai alte priorităţi. Nu există nu-mi permit, după părerea mea. Am trecut prin asta, am şocat pe multă lume când am plecat...Şi când am zis „stop”, nu credeam că o să mă întorc în agenţie. Nu ştiam ce o să fac. Habar n-aveam. Dar după cinci luni mi-am dat seama că-mi lipseşte agenţia şi m-am dus la Ştefan Iordache şi i-am zis, hai Ştefane, cu ce ne mai ocupăm? Că mi-a revenit cheful de a face lucruri. Dacă ţi-e frică că odată plecat îţi pierzi jobul, înseamnă că nu-ţi faci treaba cum trebuie şi că nu ţi-e bine oricum acolo şi că oricum ar trebui să schimbi. Este părerea mea. Sunt mulţi factori, dar dacă stai să calculezi tot, nu mai faci nimic în viaţă. - Se întâmplă într-o agenţie ca în filmul „Ce îşi doresc femeile”? Când publicitarii primesc un pachet şi 203 SINTEZA # 14, martie 2015

B U S I N E SS

trebuie să testeze produsele ca să poată veni cu cea mai potrivită idee pentru promovare?

- Se întâmplă, dar din păcate, în ultimii ani, nu prea avem inovaţie şi nu prea avem produse noi, şi nu mai există antreprenoriat care să mişte. Adică dacă te uiţi la cine comunică în România, nu ai nicio surpriză când vine vorba despre produs. Sunt toate la fel - văzut, testat, consumat în altă piaţă, în altă zonă... antreprenoriatul românesc se chinuie. Marea dezamăgire a mea după ani de zile şi este că ok, s-a furat, s-a furat, dar mă aşteptam ca generaţiile următoare, copiii, să vină cu o altă mentalitate. Din păcate a fost atât de generalizată situaţia în România, părinţilor li se pare atât de normal acest mod de a face business încât şi-au învăţat şi copiii să facă la fel. Şi te uiţi la generaţiile din spate şi nu simţi că ar veni un nou val. Probabil că peste 10-15 ani o să ne lovească valul adevărat al schimbării. Ajunşi în pragul schimbului de generaţii, majoritatea fondatorilor de businessuri au decis să vândă, şi aici problema industriei de publicitate este că s-a vândut atât de mult şi businessurile sunt atât de regionalizate, globalizate, încât lucrurile se întâmplă la Varşovia, Viena, Londra etc. şi mai puţin în România. De-asta trebuie să vină generaţiile noi de antreprenori. Să vedem când. - Cât de profund a afectat criza industria de publicitate din România?

- A fost un impact foarte important. Şi pe noi ne-a lovit criza când a venit, dar din cauza unor factori care au fost destul de puţin văzuţi în afară. La momentul respectiv noi am suferit din faptul că reţeaua, dintr-o dată, a fost atentă la fiecare leu. Şi s-a prins că România face nişte bani pe care ar putea să-i mute în alte pieţe, şi dintr-o dată s-au mutat proiecte pe care noi le făceam fantastic, super-bine, super ok, la costuri mici, s-au mutat în pieţe unde reţeau controla agenţia locală. Noi eram o multinaţională de familie. Eram 35% deţinuţi de reţea, 65% local. Şi pe noi ne-a lovit neaşteptat pentru că ne-au dispărut proiecte pe care ne bazam şi pe care era construită agenţia, fără să fi făcut ceva greşit. Ne-am destabilizat, ne-am aşezat pe noile realităţi, între timp s-a şi vândut agenţia din România, deci suntem şi noi controlaţi de reţea, şi beneficiem din nou de suport, dar ăsta a fost unul dintre efecte. Practic s-au uitat la fiecare dolar, şi dacă înainte ziceau că 100.000-200.000-250.000 din România nu contează, când a venit criza mondială, s-au uitat şi au zis aşa - păi avem 500.000 în România, 500.000 în Nigeria, 500.000 în Angola.... dacă luăm toţi banii ăştia din 30 de pieţe mai facem încă 50 de milioane. Ok, hai să-i luăm. E un exemplu de impact. Ne-a mai afectat criza şi din perspectiva reducerii bugetelor companiilor pentru publicitate, dar asta nu este ceva nou, nemaivăzut. Însă a avut şi un efect bun, pentru că în 2007-2008 se angajau toţi incompetenţii pe poziţii din ce în ce mai importante. Şi te trezeai cu nişte oameni care habar n-aveau ce-i de făcut în nişte poziţii mult peste ceea ce puteau să ducă. De ce? Pentru că economia exploda, România creştea, era o bulă pe care am trăit-o cu toţii şi după aceea, când a venit criza, s-au trezit că trebuiau să facă lucruri. Şi foarte mulţi au fost filtraţi. E un efect foarte bun al crizei. Şi astăzi se angajează mai atent, nu la fel de uşor ca atunci. n

REPORTAJ

Lebăda neagră din carnea omului

Cancerul va ajunge să ucidă mai bine de 13,2 milioane de oameni până în 2030, un număr aproape dublu faţă de 2008, arată un raport ONU. Același raport arată că 21,4 milioane de noi cazuri vor fi diagnosticate anual până în 2030. În SUA, cancerul ucide aproximativ 1.500 de oameni pe zi și este a doua cea mai răspândită boală, după afecţiunile de inimă. În România, ultimele statistici monitorizau 420.000 de bolnavi, iar anual sunt diagnosticate alte 95.000-96.000 de persoane, din care peste jumătate, în fază incurabilă. Ruxandra Hurezean | Foto: Vakarcs Loránd 204 SINTEZA # 14, martie 2015

205 SINTEZA # 14, martie 2015

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n În biroul medicului Patriciu Achimaş, o anume carte îţi atrage atenţia...ș

nainte să fie descoperite lebedele negre pe coastele vestice ale Australiei, oamenii credeau că toate lebedele sunt albe. Dar nu, nu era așa. Nassim Taleb folosește metafora „Lebădă Neagră” pentru toate surprizele care produc ravagii în normalitatea de până la întâlnirea cu ea. Lebăda neagră este un eveniment extrem, se găseşte în afara așteptărilor noastre și are un efect devastator. Războaiele, 11 septembrie, crizele mondiale, sunt niște lebede negre care au dat omenirea peste cap. În labirintul cancerului înţelegi că boala asta e lebăda neagră pentru omul care a avut ghinionul să dea ochii cu ea. Vine încet, alunecă tăcută spre tine… Apoi se produce impactul răvășitor al imprevizibilului cu viaţa ta.

Mariana „Eram în 2007 cînd am descoperit primul nodul la sân. Nu i-am dat prea multă importanţă. În ianuarie 2009 am descoperit că sânii mei, amândoi, arată ca niște coji de portocală și au mameloanele îngropate. Atunci m-am speriat. Am mers la spital, acolo, la noi în localitate și doctorul mi-a spus să merg la analize la Oncologie, la Cluj. Am dat telefon și mi s-a spus că 206 SINTEZA # 14, martie 2015

mă pot programa cam peste o lună. Între timp, cumnata mea mi-a zis să nu stau degeaba, a zis să merg la biorezonanţă la București, unde mai fusese și ea, cu alte probleme. Am mers acolo și cu biorezonanţa aia m-am amăgit încă vreo șase lui. După aceea au început durerile, când am ajuns la Oncologie, eram în stadiul 3 b. Am intrat în operaţie și mi-au fost extirpaţi amândoi sânii dintr-o dată. M-am văzut așa, fără ei și cu stadiul trei…. Am plâns vreo două ore, nu după sâni, ci pentru mine și apoi mi-am zis: am două variante, lupt sau mor înainte să-mi văd fetiţa mare. Și am început să lupt. Mai întâi mi-am băgat în cap ideea că e o boală ca oricare alta, că face parte din corpul meu și o voi duce cu mine câte zile voi mai avea, așa că trebuie să o cunosc bine. Am început să citesc, să înţeleg, să fiu atentă la tot ce spun medicii și să iau controlul asupra situaţiei. Știam că nu vor fi medici tot timpul lângă mine. Acum știu când simt de ce simt și când trebuie să plec la spital. Au urmat ani grei, dar bine că au urmat… am mai făcut operaţii, acum am o tumoră pe axila dreaptă, am venit din nou la operaţie… Va trece și asta…” După primele ședinte de chimioterapie, au apărut efectele. Mariana s-a așezat pe scaun în baie, în

n „Războiul” cu cancerul face mai multe victime decât orice alt război

faţa oglinzii și soţul ei o rădea în cap, iar fetiţa privea. „Nu e nimic grav, îi spunea mama fetiţei, sunt femei care se rad în cap numai ca să fie sexi.” Și râdea. De atunci, Mariana râde în faţa fetiţei ei pe seama bolii, de câte ori se „întâlnesc” cu ea. Spune că norocul ei a fost familia care o iubește și-i stă alături. Îi iubește atât de mult pe ai ei, încât se bucură că boala a lovit-o pe ea și nu pe ceilalţi. Când soţul ei plânge, ea îl consolează. Îi spune că nu are de gând să moară! Și iar râde. Doar ochii ei azurii știu altceva, știu de câte ori îi umplu lacrimile, în singurătate. Se bucură de fiecare zi, de razele soarelui care, iată, și-n dimineaţa asta o încălzesc. Îi plac florile, a pus acasă trandafiri de toate culorile, are ghivece cu flori peste tot… o ajută soţul să le îngrijească. Mariana a lucrat la Petrom, operator extracţie. „Lucram cu substanţe toxice, erau în niște butoaie de 200 de litri și pe ele aveau lipite etichete cu craniul acela care indică otrava. De multe ori le foloseam fără mănuși…, prin 2010 am observat dar era prea târziu… nu știu dacă din cauza lor sau nu… dar la noi în Ţicleni au murit de cancer în ultimii ani, 7 sau 8 persoane pe care eu le cunosc.” Cel mai grav i se pare Marianei

felul în care oamenii reacţionează la această boală, „mentalitatea” spune ea, „te tratează ca pe un animal muribund în care nu mai au de ce să inveastescă”. Tocmai de aceea, ar fi vrut să facă o fundaţie și să le vorbească oamenilor despre ce înseamnă cancerul, că trebuie să meargă din timp la spital și să se poarte frumos cu cei bolnavi, să-i ajute, nu să-i ocolească. „O vorbă bună face mai mult decât o tonă de medicamente, să știţi, iar bunătatea nu costă nimic, e gratis…”

Statisticile te omoară înaintea cancerului „În meseria asta pleci cu un suflet atâta (și, doctoral, deschide larg braţele) și cu știinţa atâta (și apropie două degete). Iar pe măsură ce trece timpul, ajunge să fie invers, să știi multe, dar să ai sufletul tot mai mic. Este o realitate, asta face viaţa de spital din noi. Nu suntem supraoameni. Luptăm în fiecare zi cu o boală nenorocită și ea e mai iute ca noi, e diabolică. Neputinţa ne încrâncenează, avem nevoie de spaţiul și de aerul proaspăt de afară ca să ne recăpătăm încrederea în noi, dar nu avem timp pentru asta. Și o luăm în fiecare zi de la capăt. Dacă veniţi dimineaţa să vedeţi cozile de la intrare, înţelegeţi și 207 SINTEZA # 14, martie 2015

Dacă mâine toţi cei bolnavi de cancer s-ar porni spre spitale, n-am avea unde să-i primim, sistemul n-ar face faţă.” Patriciu Achimaș, directorul general al Institutului Oncologic din Cluj

disperarea noastră. România este pe primul loc în Europa la cancerul de col uterin și noi avem campanii publice antivaccin și n-avem un program de screening care să funcţioneze ca în alte ţări și atunci știi dinainte că, dacă au ajuns aici, din mulţimea aceea de la ușă care se formează, în fiecare zi alta, mai mult de jumătate sunt cu siguranţă în stadiul 3 sau 4. Și mai devreme

sau mai târziu vor ajunge un dosar în arhivă”, spune medicul Florin Nicula. Doctorul Nicula e membru al Comisiei pentru Cancer de la Comisia europeană și se ocupă de programul de prevenţie a cancerului. Statisticile ne indică pe primul loc la cancerul de col uterin și pe primele locuri la mortalitate în multe alte tipuri de cancer. Plus că nu toate sunt înregistrate, comunicarea este greoaie la noi, aproape imposibilă. Deși ar trebui să funcţioneze trei registre regionale, e funcţional unul singur, cel de Nord-Vest. Încercăm să ne racordăm la standardele vestice, dar rana din picior nu ne lasă. Suntem săraci și cancerul, ca orice boală, mușcă mai cu spor din trupul unei ţări sărace. Normele privind prevenţia cancerului, deși în occident se aplică de zeci de ani, la noi abia acum vor ajunge… după ce vor fi traduse. Institutul din Cluj a accesat fonduri norvegiene și se face screening cu banii aceia, vor fi depistate cazurile de cancer mai devreme. „În Finlanda, datorită programelor de screening”, spune doctoral Nicula, „cancerul de col uterin aproape că nu mai există… Nu avem tot ce ne trebuie, facem pași înainte, dar nici cancerul nu stă pe loc și el avansează. Însă, să știţi, nu la 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Dan din Gherla, 51 de ani, a intrat în „fabrică” acum doi ani

medicamente stăm prost, acolo e ceva ce se vede pentru că cei din industria medicamentelor sunt mai vocali, au un lobby puternic. Mai prost stăm cu aparatura performantă care există numai în câteva centre, cu screeningul, cu medicii specialiști care pleacă… dar mai ales cu asigurarea calităţii vieţii bolnavilor, cu partea socială a problemei”. Dacă în Franţa există un asistent social la douăzeci de pacienţi oncologi, la Institutul de Oncologie din Cluj nu există niciunul. Cu atât mai puţin în alte spitale. Un asistent social ar trebui să se ocupe de situaţia bolnavului în afara spitalului, să-l îndrume prin birocraţie, cu dosarul de boală, cu indemnizaţia. Bolnavii își pierd locurile de muncă, rămân adesea singuri, părăsiţi de familie…

Maria, Elisabetha, Dan, Andrei… au intrat în „fabrică”

ergeam pe bicicletă în fiecare zi, n-am mâncat fast food, nu fumez, nu beau… dar m-a lovit în spate. Acolo m-a lovit. M-am dus la medicul de familie și el mi-a dat un tratament de reumatism… Nu mi-a trecut durerea. Am povestit cu vecinul meu, e ginecolog, și el a zis să trec și pe la el la un control. Am trecut și asta a fost: 208 SINTEZA # 14, martie 2015

m-a trimis imediat la Oncologie, aveam cancer de col uterin. M-am operat… fac tratament, chimioterapie, mai plec acasă, mai vin la spital… asta e viaţa mea acum. Cel mai greu e când aștepţi să vezi dacă recidivează, alea două sau trei luni după operaţie, alea sunt îngrozitoare! Și apoi, ticălosul se pune pe picioare tot mai des… Îl urăsc, urăsc boala asta! Dacă aș avea o mitralieră, aș trage în ea cu toate gloanţele, să nu mai lovească pe nimeni niciodată!” Maria, 56 de ani, din Bistriţa

el mai greu e când afli. Începi să tremuri de când te pune la aparate. Parcă începi să-l și simţi acolo, înăuntru, în corpul tău, cred că nici n-ai mai avea nevoie de aparate ca să-l vezi atunci, așa de convins ești că îl ai acolo. El începe să crească în tine odată cu teama. Când ajungi în faţa doctorului, deja știi ce urmează să-ţi spună, parcă ai vrea să-i iei greutatea și să-i spui tu că știi ce ai. Dar după acest șoc urmează altul și mai mare, realizezi ce se întâmplă. Ești șocat încet, lent, te paralizează frica. Atunci, dacă n-ai pe cineva lângă tine, i-ai dat de mâncare cancerului ani din viaţa ta, l-ai hrănit bine, pentru că spaima asta paralizează corpul tău, dar nu și pe el. Eu știu cum e, că și bărbatul meu a

n Cel mai dur moment al întâlnirii cu cancerul este momentul adevărului

trecut prin asta. El a murit acum patru ani și eu după aceea am făcut cancer. Am știut dinainte ce mă așteaptă”. Elisabetha din Zalău, 62 de ani

ă uitaţi la mine că am părul negru? Așa a crescut după chimioterapie. După ce a căzut de tot, a răsărit negru, deși înainte era cărunt rău. Lucram la E-On Gaz la Gherla, n-aveam nicio durere. A început cu o diaree care nu mai trecea, m-am dus la doctor, m-a trimis la raze. Gata, aveam cancer la colon. După ce afli, te bagă în «fabrică». M-au operat, a urmat tratamentul, din 2012 vin și mai tăiem o bucată, mai înnădim treaba … dar nu e rău, și o zi contează.” Dan din Gherla, 51 de ani

ra la două zile după revelion, în 3 ianuarie. Începeam lucrul și dimineaţa, când mă spălam în baie, am văzut ceva pe limbă, ca o pată, puţin în relief. Măi să fie, am zis, ce-o fi asta?! M-am dus la medicul de familie și el m-a trimis la Ploiești la spital. Acolo au zis că trebuie analize oncologice. Am sunat și la București și la Cluj și, unde mi s-au părut oamenii mai binevoitori, acolo m-am dus. M-au operat, fac tratament, chimioterapie și aștept… Am un copil acasă, are un an,

îl cheamă Andrei… Nu sunt supărat pe viaţă, sunt supărat pe mine, că lucram în petrol, sunt biochimist și mă uitam să văd dacă mă vede șefu că nu-mi pun masca… parcă pentru șefu o puneam! Și acum, iată…Ce aș schimba în sistem? Felul în care suntem trataţi, cînd lucrăm și facem 200 de milioane vechi pe zi eram buni, acum nu mai suntem importanţi, când ne îmbolnăvim, sistemul zice: N-am, de unde să-ţi dau? N-am!” Andrei, 32 de ani

ângă Andrei stă Carmen. S-au cunoscut acum doi ani, s-au căsătorit, apoi ea a născut. Relaţia lor mergea bine. Până acum, când au primit lovitura. „E ca atunci când te lovește un meteorit!”, spune ea. Au pornit așa, amorţiţi de spaimă, spre Institutul Oncologic din Cluj. Ea nu se desparte de el, decât noaptea când merge la o prietenă să doarmă. Stă la ușa unde el face chimioterapie, apoi pe un scaun lângă patul lui. După primele ședinte de chimioterapie, lui a început să-i cadă părul. S-au dus la frizer. El s-a așezat pe un scaun și ea pe celălalt. S-au tuns amândoi. Cu copilul stau socrii, acasă, în Prahova. Iar ei, unul lângă altul, urcă Golgota în fiecare zi fără să știe de ce tocmai ei.

209 SINTEZA # 14, martie 2015

Labirintul şi „Ariadna” Deși a împlinit 85 de ani de existenţă, Institutul Oncologic are un psiholog pentru adulţi doar din 2011. Unul singur pentru toate secţiile și toţi bolnavii. În Franţa este un psiholog la două saloane, la noi în legislaţie se recomandă un psiholog pe fiecare sectie. Un psiholog la tot spitalul, e o situaţie fericită, spune doctorul Florian Nicula, pentru că alte spitale nu au nici atât! „S-au învăţat de pe vremea comunismului că treaba asta cu psihologia nu e importantă, spune medicul Nicula, unii doctori mai în vârstă nici nu vor să audă de psiholog, nu-i trimit pe pacienţi la el, așa s-au învăţat, că fac ei tot! Eh, nu e așa, aspectul psihicului, după depistarea precoce, dă principala șansă la viaţă! Dacă ne-am ocupa de aceste aspecte, două treimi din pacienţi ar supravieţui! Nemaipunând la socoteală că, dacă populaţia ar merge la psiholog în viaţa curentă, nici nu s-ar mai îmbolnăvi atâţia! Pentru că stresul este unul din factorii favorizanti.” „Locul acesta, boala însăși este un labirint”, spune Florina Pop, psihologul Institutului. Din el iese cine poate. Dar un psiholog îi poate ajuta să găsească mai ușor drumul, să rătăcească mai

puţin prin întuneric. Îi poate ajuta și în relaţiile cu familia. „Multe mame bolnave îmi spun: Nu vă ocupaţi de mine, vorbiţi cu copilul meu, cu soţul, ei au mai mare nevoie de ajutor decât am eu, eu îmi duc boala cum pot, dar ei suferă!” În fiecare zi încearcă să ajute 8- 10 pacienţi, de dimineaţa până seara, uneori vine și sâmbăta, și duminica, atunci când are pacienţi cu tendinţe suicidare și ei trebuie urmăriţi continuu… Cele mai frumoase lecţii de viaţă de la ei le poţi avea. Se vorbește mult despre o stare paradoxală de optimism, de seninătate care se instalează la pacienţii oncologi. „Da, așa este”, confirmă Florina, „ea vine dintr-o descoperire extraordinară pe care pacienţii o fac, își revizuiesc viaţa și încep să trateze fiecare zi cu bucurie. E vorba și de sindromul de dezvoltare posttraumatică. Pentru ei fiecare zi e o minune, se bucură de soare pentru că soarele e frumos, de ploaie pentru că ploaia e frumoasă, de nori și de faptul că alţi oameni respiră în încăpere cu ei, se bucură și de gustul apei, de o oră fără dureri.” Situaţia unui psiholog oncolog nu e ușoară. El nu poate să-și urmărească pacienţii pe termen lung, ei vin și pleacă precum mareea, nu știi 

Tumora nu depinde de nimic din ce se întâmplă în jur, ea crește cât dorește, pleacă unde vrea, se adaptează mediului și este de când viaţa pe pământ. Nu doare și nu se vede, din punct de vedere imagistic poate fi observată doar după șase ani. Când o vede, chirurgul o taie, dar ştie că data viitoare va tăia în altă parte. 210 SINTEZA # 14, martie 2015

211 SINTEZA # 14, martie 2015

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Cabinetul psihologului Florina Pop este cât spaţiul unui lift şi jumătate

niciodată când e ultima dată. Vin din toate părţile ţării, sunt de toate vârstele, au copii, familii, în jurul spitalului s-a creat un fel de campus cu locuri de cazare pentru însoţitori. Adresele se dau de la unii la alţii, la fel și paturile. Cei mai sărmani dorm în subsolul bisericii care s-a ridicat în spatele spitaluilui. Noptea se strecoară acolo printr-un culoar comun, un fel de punte între „fabrică” și ultimul avanpost. Florina e calmă, fragilă, ea ascultă. „Habar n-avem câtă nevoie au oamenii să fie ascultaţi. Suntem obișnuiţi să le spunem noi lor tot felul de lucruri pe care le considerăm imperios utile și necesare și, când am terminat de spus, zicem că ne-am făcut datoria. Dar nu, e invers. Ascultaţi, ascultaţi-i voi pe ei! Cu majoritatea pacientilor pe care i-am întâlnit atunci când erau internaţi pe secţii de Chirurgie am continuat să lucrăm și în momentul tratamentului chimioterapeutic, dar mai ales radioterapeutic, ori să reușești să lucrezi timp de 20-25 de ședinţe cu cineva nu este puţin”. În ei se deschid toate fluxurile de energie, mulţi funcţionează în perioada de boală la capacitate psihică maximă, se mobilizează formidabil și fac eforturi să înţeleagă boala, să găsească 212 SINTEZA # 14, martie 2015

Suntem insule, nu colaborăm între noi, nu «conspirăm»…ar trebui să fim continente și între continente autostrăzi… dar nu suntem! De aceea nu mai cred într-o salvare colectivă”, Patriciu Achimaș, director general Institutul de Oncologie Cluj

soluţii pentru ce lasă în urmă, să-și pună vieţile în ordine. Unii fac ce și-au dorit de mult, dar n-au reușit, alţii fac ce trebuie să facă, dar au tot amânat. Se împacă cu vechii prieteni, iartă tot ce credeau că nu pot ierta și intră într-o stare de beatitudine care le dă putere, forţă. „După ce reușim să revedem situatia, să spună tot ce consideră că e necesar, cautăm să înlocuim

n Spaţiul alb al unui salon se sprijină pe câteva iconiţe de hârtie

ce se poate şi ajută mai mult să fie schimbat, astfel că, înainte şi după intervenţia chirurgicală, să poată fi mult mai pregătiţi din punct de vedere emoţional. Intervenţia psihologică încerc să fie adaptată fiecărui pacient în parte, cu accent pe relaţia terapeutică, dar în acelaşi timp fără a mă abate de la principiile psihoterapiei validate ştiinţific; contează mult ce spunem, cum spunem şi când spunem”, spune Florina. Dar cum să îi ceri unui bolnav de cancer să lupte cu boala când toţi știu că nu are rost, că mai devreme sau mai târziu (un maxim de supravieţuire raportat oficial este cam de zece ani) va ajunge tot acolo, doar cu un plus de suferinţă? Nu prea ajută să le spui că totul va fi bine și să gândească pozitiv și să fie tari. Asta îi obligă și-i împovărează, în plus au sentimentul că nu-i înţelegi, că nu pot fi tari în momentele acelea. Și atunci e mai bine să le spui: „Nu e uşor, nu are cum să fie uşor, în faţă e o perioadă grea, extrem de grea, dar ajută mult să vedem ce putem face cu această perioadă. Dar e o bucată din viaţa ta, e tot viaţă, tu alegi să o trăiești încrâncenat sau senin, ca un învins sau ca un învingător! Simţi nevoia să plângi, plângi, e normal, anormal ar

fi să faci pe eroul și să nu te descarci, dacă ești trist, simtă-te liber să fii trist și asta e normal, dacă te înfurii pe boală e normal și asta! Nu faceţi din bolnavi niște eroi obligatorii, ei sunt ca noi, oameni fragili și în plus, cu un bolovan în spate. Nu-i poţi spune hai du bolovanul, că tu poţi! Mai bine îi arăţi că îl înţelegi, că știi cât de greu e bolovanul și-l lași să se vaite pe umărul tău. Singur, va trece peste momentele astea, dar nu-l forţa!” De curând, Florina a avut un caz special. O femeie în vârstă de 56 de ani, diagnosticată cu cancer stadiul patru. A refuzat orice intervenţie sau tratament. Voia să se sinucidă, avusese deja două tentative. Florina a stat lânga patul ei fără să-i spună nimic, doar a ascultat-o. După câteva zile, i-a spus: „Dacă fiica dumneavoastră ar fi în această situaţie și ar refuza tratamentul, ce aţi spune? Ce credeţi că ar ajuta să facă? Ce aţi sfătui-o să facă?” Atunci femeia a stat pe gânduri și apoi a lăsat medicii să-și facă treaba. „Din păcate, moartea și soarele nu prea pot fi privite faţă în faţă… nu e deloc ușor, nu are cum să fie ușor să ne gândim acolo, dar ajută mult să încercăm, atât cât se poate să alegem ce putem face și ce ne e de folos să facem”, spune Florina. 213 SINTEZA # 14, martie 2015

Nu pot să înţeleg, a ajuns omul în Cosmos, acum se mută pe Marte, dar nu reușesc să descopere leacul la nenorocita asta de boală! Îmi vine să cred că e o conspiraţie mondială împotriva oamenilor!” Maria, pacientă din Bistriţa

Cum să poţi stăpâni New Yorkul? Cercetarea în domeniul cancerului merge în principal pe proiecte finanţate din bani europeni și din granturi naţionale. În ultimii zece ani, cercetarea la Institutul Oncologic a însemnat peste 30 de proiecte de cercetare în domeniul cancerului

de un nucleu de 25 de cercetători in colaborare cu clinicieni si anatomopatologi. Dacă n-ar mai avea și venituri din granturi, poate niciun cercetător n-ar mai sta aici. Cercetătorul Ovidiu Bălăcescu vorbește despre cancer într-un mod aparte. „Imaginaţi-vă că priviţi la microscop activitatea unei celule canceroase”, ne explică el. „Știţi cum arată? Ca orașul New York. În interiorul ei au loc atâtea activităţi cam câte au loc în New York într-o oră de vârf. Și atunci începi să le urmărești, trebuie să afli cum acţionează, cum evoluează, cum își organizează activitatea în interiorul acela imens. Pare un haos și e greu să stăpânești haosul! Cancerul este o entitate care se dezvoltă din celulele organismului gazdă, însă cu un comportament diferit, supus anarhiei. Tumora funcţionează ca un stat în stat, după regulile ei, nu după regulile statului gazdă. Tumora este imprevizibilă, se adaptează mediului în care se dezvoltă, îi captează atenţia pentru susţinere și dezvoltare și, la un moment dat, încearcă să îl controleze și să îl supună. De multe ori, celulele tumorale rezistă terapiei antitumorale administrate. Rămase după bătălie, revin și continuă războiul cu gazda”. 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Mariana ar fi vrut să facă o fundaţie ca să le poată spune oamenilor ce ştie acum despre viaţa unui bolnav de cancer, dar birocraţia a speriat-o

Tumora nu depinde de nimic din ce se întâmplă în jur, ea crește cât dorește, pleacă unde vrea, se adaptează mediului și este de când viaţa pe pământ. Nu doare și nu se vede, din punct de vedere imagistic se vede doar după șase ani. Un proiect important de cercetare la care se lucrează acum vizează rezistenţa la terapie a unor pacienţi. S-a observat că jumătate dintre aceștia nu răspund la tratament și atunci, încearcă să afle de ce? Mergând în amonte, plecând de la caracteristicile iniţiale ale tumorilor, înainte de tratament și scanând întreg genomul uman prin analize comparative, se pot obţine anumite răspunsuri la aceste întrebări. De ce nu răspund unele persoane la tratament? Pentru că, la anumiţi pacienţi, se pot activa mecanisme implicate în repararea leziunilor produse de terapie, ca mecanisme proprii de apărare. În mod normal, din punct de vedere imunologic ne-am putea apăra, dar cancerul atacă atunci când suntem slabi. De aceea se spune că stresul, fumatul și alti factori care ţin de viaţa noastră zbuciumată favorizează apariţia cancerului. 214 SINTEZA # 14, martie 2015

În sistemul medical, instabilitatea la vârf e cea mai mare problemă. Ești în faţa unui nou funcţionar de stat, ministru, tu te uiţi la el ca la un perete, el se uită la tine ca la alt perete. Apoi o iei de la capăt cu explicaţiile și în timpul ăsta mor oameni”, Florian Nicula, medic Institutul Oncologic Cluj

Adevărul ca un bisturiu Un chirurg într-un institut oncologic din România operează peste 500 de pacienţi pe an, asta înseamnă cam două operaţii în

fiecare zi lucrătoare. Totul este mai complicat, mai greu, mai imprevizibil, cu mai puţine resurse decât în alte ţări europene. Medicii pleacă pentru salarii mai mari în Vest. „O mare problemă este să reţinem în ţară rezidenţi buni. Dar cum vom face asta cu bani puţini, greu de spus. Cum să-i reţin când nu am argumente? Le pot eu da salariul din Vest? Eu am fost în Germania și m-am întors, dar știu cum e acolo. Și atunci îi înţeleg pe cei care pleacă. Vreau să fac și facem tot ce putem, institutul nostru merge bine, e, poate, cel mai dotat din ţară. Dar suntem o insulă și insula asta e ca în Robinsonul lui Gellu Naum, deși singuri, suntem înconjuraţi de multi alţii cu care interacţionăm. Mă afectează sărăcia oamenilor, a instituţiilor, mă afectează ignoranţa. E incredibil cum se pot derula campanii antivaccin, dar n-au fost campanii penru vaccin și screening. Dacă am face informare și prevenţie și societatea ar participa la asta, media ar pune umărul și ea, poate n-am avea incidenţa aceasta la cancer. Dar noi facem emisiuni antivaccin sau propagandă tratamentelor alternative. Cancerul e greu de stapânit și medical, cum să-l oprești cu mușeţel?”

n În subsolul spitalului, oamenii sunt dosare. Cele verzi pentru cei încă în viaţă, cele albe, rânduite în săli separate, pentru cei morţi

Privind fără iluzii societatea românească, directorul de la Oncologie spune că, fără o strategie comună, pe termen lung în care educaţia, sănătatea și media să conlucreze, nu se va schimba starea de sănătate a populaţiei, vom fi tot ultimii la calitatea vieţii, la gradul de accesibilitate la un tratament performant și vom fi tot în fruntea listei la incidenţa unui tip de cancer, care în alte ţări aproape că este eradicat. „România e o ţară săracă și nu are cum să depășescă marile ei probleme până când nu face bani, explică Patriciu Achimaș. Cât timp PIB-ul pe cap de locuitor este de trei ori mai mic decât al unei ţări europene, ţara asta nu are cum să trateze pacienţii de orice boală, cu atât mai puţin de cancer, ca în altă ţară europeană”. Și poate că are dreptate. Dar cu atât mai mult va mușca boala asta crudă din noi cu cât ne simte slabi.

La coadă se dau şanse. Nu multe de fiecare Dacă ajungi la un institut oncologic bun, chiar și în România, mai ai o șansă. Dar nu toţi pot încăpea în tunelul la capătul căruia se zărește o luminiţă. Cei mai mulţi rămân afară, 215 SINTEZA # 14, martie 2015

victime sigure. Nediagnosticaţi bine, nediagnosticaţi la timp sau prost trataţi. Dimineaţa, în holul Institutului Oncologic din Cluj, nu ai aer să respiri.

n Primul registru (din anul 1948) din istoria unei boli care nu se mai termină

Coada la fișier este ca un animal preistoric, umple tot spaţiul și apoi se prelungește pe patru rânduri până la subsolul clădirii. Holurile spitalului sunt la fel de pline. Aici vin cam 7.000 de noi cazuri pe an și 1.000 pe săptămână vin la control.

Din 1958, de când se păstrează arhiva, cam 200 de mii de pacienţi au trecut prin acest loc. Fiecare a devenit un dosar. Arhiva spitalului este și ea un labirint, unul sub pământ, la subsolul clădirii, în care fiecare bolnav de deasupra este un dosar verde, iar în trei săli separate, la fel ca în lumea reală, cimitirele, stau dosarele cu decese. Din 1996, Mihaela Sârb digitalizează arhiva și de atunci până acum au trecut cu nume și prenume prin pâlnia aceasta 120 de mii de oameni. Doamna Valentina care lucrează la arhivă știe aproape toate dosarele unde se află. „Dacă mă întreabă cineva de vreunul, închid ochii și nu-mi trebuie mult, că-mi și dau seama unde ar trebui să-l găsesc”. Pe cât de răspândiţi sunt bolnavii reali, în viaţă sau nu, pe tot cuprinsul ţării, pe atât de concentrate și ordonate sunt dosarele lor aici. Un om afară sau în Cer este un dosar aici. Și printre ele, câţiva oameni deretică în fiecare zi, dau de mâncare pisicii Smaranda, se întristează când trebuie să ducă un dosar în Sala de decese și aproape că se bucură când nu mai află nimic de câte unul. Poate a scăpat, s-a luat cu viaţa și n-a mai dat niciun semn… n

REPORTAJ

R E P ORTAJ

Viaţa mea Cum a primit Oliver Sacks vestea că are cancer terminal

n urmă cu o lună, simţeam că eram într-o stare bună de sănătate, eram chiar în formă. La 81 de ani, aveam obiceiul să înot zilnic o milă (1,6 km – n. trad.). Dar norocul mi s-a dus: acum câteva săptămâni, am aflat că am metastaze multiple la ficat. Îmi găsiseră acum nouă ani un tip de tumoare foarte rară la ochi, melanoma ocular. După tratarea tumorii, cu laser și cu radiaţii, am rămas fără vedere la ochiul respectiv. Melanoma la ochi produce metastaze cam în 50% dintre cazuri. În cazul meu, șansele erau mai mici. Dar n-am fost, se pare, printre norocoși. Mă simt recunoscător că am avut, din momentul diagnosticului, nouă ani în care am fost sănătos și productiv. Dar acum mi se apropie moartea. O treime din ficatul meu e plin de cancer și, deși creșterea e lentă, nu poate fi oprită. Depinde de mine cum îmi trăiesc ultimele luni din viaţă. Vreau să trăiesc într-un mod cât mai profund, bogat și productiv. Pentru asta, găsesc încurajare în cuvintele unuia dintre filosofii mei favoriţi: David Hume. La 65 de ani, Hume a aflat că are o boală incurabilă care urma să-i aducă moartea, astfel că și-a scris autobiografia într-o singură zi, în aprilie 1776. I-a dat titlul Viaţa mea. „Mă gândesc acum ce înseamnă să dispari rapid”, scria Hume. „N-am suferit multe dureri din cauza bolii. Dar mai ciudat e că, în pofida degradării mele serioase, buna dispoziţie nu m-a părăsit niciodată. Am aceeași ardoare de a studia pe care am avut-o întotdeauna și aceeași bucurie a întâlnirilor”. Mă simt norocos că am depășit vârsta de 80 de ani și că acești 15 ani pe care i-am primit peste vârsta lui Hume au fost plini de muncă și de iubire. În acești ani am publicat cinci cărţi și mi-am terminat autobiografia (ceva mai lungă decât a lui Hume); în plus, am alte câteva cărţi aproape gata. Hume spunea despre sine că era „un om temperat, înfrânat, deschis și sociabil, vesel, capabil de atașamente, fără porniri dușmănoase și plin de moderaţie în toate pasiunile sale” . Aici nu mă aseamăn cu el. E adevărat că am avut și eu parte de relaţii pline de iubire și prietenii frumoase, dar nu pot spune că sunt temperat și moderat. Dimpotrivă, am tendinţa să fiu vehement, să dovedesc entuziam violent și lipsă de moderaţie în toate pasiunile mele. Totuși, o anumită frază din textul lui Hume vibrează puternic și în mine: „E greu să mă văd mai detașat de viaţă decât sunt acum”. În ultimele zile, am ajuns să-mi văd viaţa ca pe un peisaj, ca de la o mare înălţime, cu o puternică senzaţie că toate părţile sale sunt conectate între

216 SINTEZA # 14, martie 2015

217 SINTEZA # 14, martie 2015

ele. Nu înseamnă că socotelile mele cu viaţa sunt încheiate. Din contră, mă simt viu la intensitate maximă și vreau ca timpul care mi-a rămas să-l folosesc pentru a-mi întări prieteniile, pentru a-mi lua rămas bun de la cei pe care-i iubesc, pentru a scrie, pentru a călători în măsura puterilor care mi-au rămas, pentru a atinge niveluri de înţelegere mai profunde. Asta implică efort de voinţă, minte ageră și cuvinte clare. Dar voi avea timp și pentru un pic de distracţie (și, desigur, pentru un pic de nebunie). Mi se pare că văd deodată mai clar și mai departe. Nu mai e loc pentru lucruri neimportante. Trebuie să mă concentrez pe mine însumi, pe munca mea și pe prietenii mei. N-o să mă mai uit în fiecare seară la NewsHour (o emisiune de știri a reţelei de televiziune PBS – n. trad.). N-o să mă mai intereseze politica și nici dezbaterile despre încălzirea globală. Asta nu înseamnă indiferenţă, ci detașare. Îmi pasă în continuare de ceea ce se întâmplă în Orientul Apropiat, de încălzirea globală, de inegalitate, dar aceste lucruri nu mai ţin de sfera intereselor mele. Ţin de sfera viitorului. Mă bucur de fiecare dată când întâlnesc oameni tineri, chiar și pe cel care mi-a făcut biopsia și mi-a dat diagnosticul de metastază. Și simt că viitorul e pe mâini bune. În ultimii 10 ani, am devenit tot mai conștient de faptul că există moarte în rândul contemporanilor mei. Generaţia mea se duce, iar moartea vine de fiecare dată abrupt, rupând ceva din mine. Atunci când cineva pleacă, nu mai poate fi înlocuit. Lasă în urmă goluri care nu pot fi umplute, întrucât fiecare dintre noi e unic, cu viaţa lui, cu calea lui, cu moartea lui. Nu pretind că nu-mi e frică. Dar sentimentul dominant e de recunoștinţă. Am fost iubit și am iubit. Am primit mult și am dăruit și eu ceva, la rândul meu. Am citit, am călătorit, am predat și am scris. Am avut acea părtășie cu lumea pe care o au aceia care citesc și aceia care scriu. Dar, înainte de toate, am fost o fiinţă vie, un animal gânditor pe această planetă minunată, iar acesta a fost un privilegiu enorm și o aventură. n Născut în 1933, Oliver Sacks este un om de ştiinţă britanic, emigrat în Statele Unite. Neurolog, scriitor şi pasionat de chimie, Sacks este profesor de neurologie la şcoala de Medicină a Universităţii din New York. A publicat numeroase cărţi, printre care Ochiul minţii, Un picior de sprijin, Revenirea la viaţă sau Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie. Textul prezentat a fost publicat pentru prima dată în 19 februarie 2015 pe http://www.nytimes.com/2015/02/19/ opinion/oliver-sacks-on-learning-he-has-terminalcancer.html?smid=tw-share&_r=1

VERDE Despre animalele care dispar odată cu bunicii – bivolii Alexandru N. Stermin

218 SINTEZA # 14, martie 2015

219 SINTEZA # 14, martie 2015

VE R D E

Televiziunea agriculturii

n Dacă a fost adus din Asia până în Europa, trebuie totuşi să existe un motiv care să dea semnificaţie acestui animal

Pixelul verde

220 SINTEZA # 14, martie 2015

e anume dă valoare unui animal? Viaţa?! Atunci dacă toate animalele au viaţă, iar viaţa nu este ceva măsurabil cantitativ, cum se face că unele sunt mai valoroase ca altele? Cum se face că pe unele le protejăm şi pe altele nu? Cum se face că proiectele se finanţează în principal pentru conservarea anumitor specii – care par mai valoroase? Oare am început să decidem că o specie este mai valoroasă decât alta?! Dacă e aşa, sigur ceva nu este în ordine cu specia noastră! Animalele diferă prin manifestarea lor, însă sunt egale prin valoarea lor, iar când vine vorba de conservare, nu le împărţim după valoare, ci după prioritate. Astfel unele au prioritate în faţa altora în ceea ce priveşte conservarea, pentru că din anumite pricini sunt supuse unor presiuni mai mari decât alte specii. Prioritatea în conservare a fiecărei specii este dată în principal de ecuaţia formată din importanţa pe care o are în ecosistem, în lanţul viului, de numărul presiunilor naturale sau antropice care apasă asupra ei, direct sau indirect, şi de numărul de indivizi care se mai găsesc încă. Astfel sunt 221 SINTEZA # 14, martie 2015

protejate în principal speciile de plante sau animale sălbatice, pentru că e uşor de înţeles că impactul antropic care modifică şi modelează neîncetat planeta duce spre extinderea mediului antropic şi fragmentarea şi diminuarea mediul natural, sălbatic în care trăiesc. Cu toate acestea, şi spaţiul oamenilor, acel mediu antropic, este populat de animale implicate mai mult sau mai puţin în supravieţuirea şi dezvoltarea acelor comunităţi şi implicit a societăţii. În acel mediu, unele specii de animale îşi au rolul lor definitoriu. Printre ele se află şi Bubalus microceros, sau bivolul, forma domesticită a unei specii asiatice de bivol sălbatic. Din perspectiva unui biolog, ecolog sau naturalist, specia nu este una ce ar putea avea prioritate în conservare, pentru că este în primul rând un animal domestic, în al doilea rând este o specie introdusă, adusă la noi în ţară, nu una nativă, iar în al treilea rând nu are un rol definitoriu în buna funcţionare a unui ecosistem. Cu toate acestea, dacă a fost adus din Asia până în Europa, trebuie totuşi să existe un motiv care să dea semnificaţie acestui animal şi un motiv pentru care, acasă la mine, în Ţara Făgăraşului, dar şi în zona

Clujului, a Mureşului şi a Sălajului, era o vreme în care oamenii creşteau numai bivoliţe şi foarte puţini erau cei care creşteau vaci.

Ce e mai greu, să îmblânzeşti un animal sau să îl ucizi? Îmi dau seama acum, că nu am cum să înţeleg mai bine povestea acestui animal decât prin ochii bunicului meu, care era vestit în toată zona de la poalele munţilor şi până dincolo de Olt, peste Hârtibaci, ca unul care ştie să înveţe vitele la jug atât de bine şi uşor, încât a devenit celebră povestea în care avea o pereche de boi ce se puneau în genunchi singuri şi băgau capul în jug, de nu mai trebuia să ridici tu jugul ca să-i înjugi. A crescut toată viaţa lui vite şi le cunoştea atât de bine, încât seara după ce le lega la iesle, dacă trecea de două ori palmele lui aspre peste spatele animalului îi ştia toată povestea de peste zi şi îi cunoştea orice suferinţă, era un moment atât de mistic, încât dacă erai acolo, parcă toate se reduceau la tăcere şi tot ce se auzea era palma care calm şi apăsat atingea animalul. Ştia când să le oprească acasă, dacă trebuiau să fete şi încerca să mă înveţe şi pe mine care sunt semnele ce prevestesc naşterea unui viţel. 

VERDE

Însă povestea mea şi a vitelor a avut un început pe care nu mi-l amintesc în imagini, însă regăsesc undeva în mine trăirile acelui moment. Eram copil de şase ani, era seara şi ciurda se întorcea pe uliţa satului, momentul m-a prins pe drum şi m-am tras din faţa cohortei negre lângă poarta unei vecine, când una dintre bivoliţele noastre s-a repezit spre mine cu coarnele să mă pună la pământ. Era nevoie de o singură lovitură şi timpul s-ar fi oprit atunci, însă un vecin a sărit şi a speriat animalul care s-a dus alergând spre poartă şi a intrat în curte. Era bivoliţa despre care ştiam că e greu de stăpânit şi e mult mai agresivă în comparaţie cu celelalte bivoliţe. Nu a trecut mult timp şi într-o dimineaţă târzie, după ce fusese scoasă ciurda, îl văd pe bunicul meu cu bivoliţa de lanţ, cum se îndreaptă spre uliţă şi urcă animalul pe o platformă în remorca unui camion cu prelată. A vândut-o, oricum era prea greu de stăpânit, doar el era singurul care se înţelegea cu ea şi reprezenta un pericol pentru ceilalţi. Camionul a plecat spre Bucureşti, dar a doua zi a apărut la noi la poartă acelaşi camion, cu aceiaşi oameni care îl strigau pe bunicul meu să meargă să ia bivolul, căci ei nu au reuşit să il scoată din remorcă când au ajuns la destinaţie, căci animalul s-a zbătut mereu şi încerca să îi atace cu coarnele, pufăind din nări când se apropiau. Se vedeau pe spatele ei urmele loviturilor şi în toată remorca închisă cu prelată se simţea lupta ce a avut loc acolo în aburii care încă ieşeau pe nările animalului. Bunicul meu s-a dus, a mângâiat-o uşor, i-a vorbit, a dezlegat-o şi încet a dus-o în grajd şi i-a dat banii omului înapoi. A doua zi, parcă aşa ca şi când nu ar trebui să ne vadă bunica mea sau părinţii mei, m-a luat de mână, mi-a răsfrânt mânecile de la bluză, mi-a băgat mâna în butoiul cu apă din grajd şi apoi mâna udă mi-a presărat-o cu tărâţă. Vorbea în şoaptă cu mine şi încet m-am dus cu el spre capul bivoliţei, care era legată la iesle. Aceasta şi-a întors privirea spre mine, m-a fixat câteva secunde, apoi încet mi-a mirosit mâna şi a început cu limba ei lungă şi aspră să lingă tărâţa de pe braţ. A fost momentul în care m-a prezentat bivoliţei, i-am simţit căldura respiraţiei şi am conştientizat 222 SINTEZA # 14, martie 2015

masivitatea grumazului, iar, fără ca nimeni să îmi spună, cu cealaltă mână am început să o mângâi pe cap. A durat o vreme tot acest moment şi după ne-am întors amândoi în bucătărie, era linişte, nu mai era nimeni, bunicul meu s-a aşezat pe un scaun, iar eu pe pragul uşii în faţa lui îl priveam fascinat. Îmi amintesc că, pe peretele din spatele său, deasupra capului era o icoană cu Sfântul Gheorghe care omora balaurul, pe bunicul meu tot Gheorghe îl chema şi conştientizez acum, ce atunci doar simţeam, că în ochii mei, bunicul meu

Pentru că sunt mult mai sălbatice decât vacile, ca să poţi să le creşti în pace şi să te foloseşti de ele, trebuie mai întâi să le cunoşti. Trebuie să le dai mai multă atenţie decât unei vaci, şi pentru că fiecare bivoliţă are personalitatea ei, trebuie tratată diferit de celelalte.

era cu mult mai mult decât un erou care omora un balaur, el era cel care a îmblânzit balaurul şi a făcut frica să dispară din mine, nu aducând animalul la picioarele mele, ca pe un căţel supus, ci cunoscându-ne pe amândoi, a creat contextul întâlnirii noastre la un nivel la care nici unul şi nici altul nu e mai presus, suntem egali, ne acceptăm şi stăm faţă în faţă.

Bivolul - un actor căruia i s-au furat rolurile Însă toată această poveste se întâmpla acum 25 de ani, timpul s-a scurs încet de atunci, părinţii mei care lucrau într-un combinat chimic din apropiere au cumpărat un tractor şi în jumătatea de zi scurtă pe care o aveau când veneau de la lucru, mergeau cu tractorul şi lucrau pământul. Astfel, brazda pământului familiei mele nu

VE R D E

mai era ridicată de forţa vitelor, a apărut, ceva mult mai eficient şi mai rapid, tractorul. Creşteam acum vitele doar pentru laptele şi pentru carnea viţelului lor. Dacă pentru jug aveam nevoie de două vite, pentru lapte ne era suficientă una, în felul acesta, vitele din grajdul nostru au început să fie vândute una câte una. Povestea nu s-a întâmplat doar la noi în curte, ci şi în curtea altor vecini care au înlocuit animalele cu tractorul. Am ajuns astfel să mai avem o singură bivoliţă, însă bivoliţa dă doar un sfert din cantitatea de lapte pe care o dă o vacă, cu toate că laptele de bivoliţă este mult mai gras şi mai consistent. Perioada de gestaţie la bivoliţe este cu două luni mai lungă decât a vacii, ceea ce înseamnă că o vacă dă şi mai mult lapte şi face şi mai mulţi viţei decât o bivoliţă. La început, în sat, oamenii preferau vitele (bivoliţele) în locul vacilor, pentru că aveau forţă să lucreze pământul, dădeau lapte şi viţei de tăiat, fiind în acelaşi timp mult mai rezistente la boli şi mult mai nepretenţioase la mâncare decât vacile. Rolul acestor personaje destul de exotice şi sălbatice pentru scena satului a fost luat de tractor, de vacile mult mai domesticite şi mai specializate în producţia de carne sau de viţei şi asemenea unui actor rămas fără rol au dispărut de pe păşunile noastre, lăsând în urmă zgomot de tractoare şi garduri electrice care împrejmuiesc cirezile de vaci. Cu toate acestea, unii oameni nu au renunţat însă la vite şi le cresc nu doar dintr-o inerţie ci cred că mai mult din cauza unei conştiinţe care s-a născut în jurul acestor animale. Dacă îmi permiteţi comparaţia, în lumea satului în care am crescut, să încerci să schimbi vitele pe vaci ca şi cum ai încerca să îţi schimbi religia. Pentru că sunt mult mai sălbatice decât vacile, ca să poti să le creşti în pace şi să te foloseşti de ele, trebuie mai întâi să le cunoşti. Trebuie să le dai mai multă atenţie decât unei vaci, şi pentru că fiecare bivoliţă are personalitatea ei trebuie tratată diferit de celelalte. La muls preferă anumite persoane şi nu pot fi atât de uşor mulse de oricine, iar ca să o poţi mulge, trebuie mai întâi să te cunoască. În timp ce încercau să cunoască animalul, oamenii s-au apropiat atât de mult de ele, au

n Bivolii, cu ciurda lor, au fost ceasul cu cuc al satului, au deschis şi închis fiecare zi

construit o relaţie atât de puternică, încăt acum le e greu să renunţe la ele. Vitele, cu ciurda lor, au fost ceasul cu cuc al satului, au deschis şi închis fiecare zi. Tot vitele sunt cele care au închegat comunitatea satului în fiecare dimineaţă în care oamenii se întâlneau la poartă scoţând vitele şi salutându-se şi seara, când aşteptând ciurda, îşi găseau un răgaz să îşi vorbească şi să povestească.

Bivoliţele şi zimbrii Cât a trăit bunicul meu, am avut mereu vite, după ce el a murit, la scurtă vreme am vândut animalele şi am rămas cu grajdul gol. La alţi vecini, după ce au murit bunicii casei, au vândut vitele şi şi-au luat o vacă. Asta s-a întâmplat în toată ţara. În drumurile mele cu maşina, dacă am ocazia să trec pe la Haţeg, pe la Neamţ, Bucşani sau Vama Buzăului, încerc cel puţin o dată la patru drumuri să mă opresc să văd zimbrii, pentru că sunt animale pe cât de frumoase pe atât de rare. Dar în ultimii ani, tot în drumurile mele, de fiecare dată când văd câteva vite pe drum sau pe deal, mă opresc şi le privesc, mă las fascinat şi îmi dau seama că astăzi, bivoliţele au ajuns mai rare decât zimbrii. 223 SINTEZA # 14, martie 2015

Guvernul încearcă să ia măsuri în vederea încurajării creşterii bivoliţelor şi subvenţia pe cap de bivoliţă este cu puţin mai mare decât cea pentru vaci, însă cu toate acestea bivoliţele se duc încet odată cu ultima generaţie de oameni care au crescut lângă vite, şi pentru care vitele valorează un pic mai mult. Bivoliţele se duc odată cu oamenii care le-au crescut conştienţi că existenţa lor depinde de existenţa vitelor, vite care le arau pământul ca să îşi cultive hrana, le îngrăşau cu bălegarul lor ţărâna ca să rodească grâul, le dădeau laptele cu care îşi creşteau copiii, carnea crudă de viţel cu care îşi ospătau familia şi le mediau întâlnirea cu vecinii, în fiecare seară în care aşteptau ciurda. Asta este adevărata valoare a vitelor, valori care nu se iau în calcul atunci când se finanţează proiecte sau se fac măsuri de conservare. După o logică simplă, venită din partea unui naturalist, ecolog sau biolog, bivoliţa nu este o specie sălbatică, nativă şi nu are un rol important în ecosistemul vieţii sălbatice, al naturii de aici din ţara noastră, deci nu este o specie prioritară pentru conservare. Acum, după ce au trecut aproape 10 ani de când a murit bunicul meu,

ani în care m-am şcolit în ale biologiei, ecologie şi ştiinţei mă gândesc cum încercam să îl fac să înţeleagă că Pământul e rotund şi cum planeta asta a noastra se află într-un sistem solar cu alte planete şi tot sistemul într-o Galaxie. Mi-a dat seama că a murit şi nu am reuşit să îl fac să înţeleagă care îi locul Pământului în sistemul Solar. Dar dacă stau să mă gândesc, bunicul meu a reuşit să mă facă pe mine să înţeleg care este locul meu pe pământul acesta şi printre vieţuitoarele lui. Nu doar că m-a învăţat care îmi e locul, ci şi cum să privesc natura, viul din jurul meu, nu pentru că mi-a explicat, ci pentru că a ştiut cum şi când să mă ia de mână şi mă pună faţă în faţă cu o bivoliţă. Să mă facă să înţeleg că e masivă, poate să mă sfârtece într-o secundă, dar dacă ştiu cum să îi întind mâna o să mă lase să o mângâi şi poate dacă mai trăia mă învăţa cum să o şi pun la jug, dar fără să încerc să o supun, ca să nu ii iau din forţă sau să o fac să se întoarcă împotriva mea. n Alexandru N. Stermin este cercetător, a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând şi un masterat în Filosofie. Este ornitolog pasionat.

de s tine

DESTINE

Profesorul de fluturi Ruxandra Hurezean

e spune că, de la Viena încoace, nimeni nu mai are atâta informaţie despre fluturi ca el. Scoate cărţi care rivalizează cu orice carte din lume despre fluturi, chiar dacă ţara lui nu i-a putut oferi nici măcar hârtia necesară. Este profesor universitar și a creat o adevărată școală de biologi. Îi alege după pasiunea lor pentru ce fac. László Rákosy știe că, pentru a salva echilibrul lumii, e nevoie de oameni foarte „dezechilibraţi”: ei trebuie să fie gata să-și pună viaţa la bătaie pentru o broască, un fluture sau un gândac. Pentru că meseria de biolog, poate nu știaţi, înseamnă să știi ce ceilalţi încă nu știu, să vezi unde ei sunt orbi, să aperi unde ceilalţi sunt gata să distrugă. Pe strada lor, în Sighișoara erau 13-14 băieţi și o fată. Toţi știau câte trei limbi ca să se poată înţelege. Sași, maghiari, români, mâncau pâine cu untură și ceapă și vorbeau trei limbi. Umblau pe străzi, prin păduri, inventau jocuri, râdeau de lume, se încăierau între ei. Erau o gașcă pe cinste. László era cel mai rău, așa se spunea despre el. Îi bătea pe ceilalţi, fără să stea prea mult pe gânduri îl altoia pe câte unul. Avea și „slugă”. Era un puști care de frica lui îl aștepta dimineaţa la poartă și-i ducea ghiozdanul la școală. Adesea, părinţii copiilor veneau la poartă să-l pârască și urma scandalul în familie. Atunci László mânca bătaie. Mama lui, nemţoaică, era aspră, dar atentă la ce face neîmblânzitul ei copil. Ea avea să-l ducă încet-încet pe drumul lui, aproape fără să-și dea seama. „Făceam excursii cu părinţii, povestește László Rákosy, în fiecare

224 SINTEZA # 14, martie 2015

225 SINTEZA # 14, martie 2015

weekend plecam pe dealurile din jurul Sighișoarei. Umblam până se lăsa seara, cutreieram pajiștile, pădurile. Aveam un rucsac al meu, mic şi verde, în care purtam un ursuleţ de pluş. Luam rucsacul și plecam. Iar vacanţele erau la fel. Plecam la bunici cu trenul, ajungeam în sat, vecinii mă vedeau și spuneau: a venit băiatul cu ursuleţul, a venit vara! Iar toamna, când plecam la școală, luam rucsacul și sătenii

Despre saşi se spune că sunt oameni aspri, dintr-o bucată. Greu ţi-i poţi închipui umblând după fluturi. Dar poate că tocmai pentru asta au platoșa de ursuzenie, ca să ascundă sub ea câte un fluture.

spuneau: pleacă băiatul cu ursuleţul, vine toamna!” Dar câmpurile, pădurile pentru el nu plecau niciodată. Și când era la școală în Sighișoara cutreiera dealurile, de cele mai multe ori cu prietenul lui Martin Gerhard. Umblau prin păduri și adunau rădăști, croitori, gândaci. Îi puneau în cutiile de aţe șterpelite de la mamele lor, în cutii de cremă de pantofi și-i

cărau cu ei pe drmuri, pe străzi. Seara îi ascundeau în colţurile curţilor, pe sub tufe, pe sub pietre. Nu o dată ieșeau rădăștile și gândăcimea adusă de ei la lumina curţilor de-i îngrozeau pe ai casei. Dar lucrurile nu rămâneau așa. László și Martin îi răstigneau repede în ace și piuneze, îi storceau între paginile câte unei cărţi și asta numeau ei „colecţie”. Într-o zi a întîrziat mult prin pădure, iar mama a luat nuiaua și cum alerga el în jurul mesei și se ţinea cu mâna de buzunar să nu-l lovescă acolo, și-a dat seama că ascunde ceva. L-a prins de mână și i-a căutat în buzunar. Era un pui de pasăre. I-a tras o palmă și i-a spus: „cum ai putut să faci așa ceva, nu te-ai gândit ce i-ai făcut mamei lui? Când se întoarce la cuib, ce crezi că zice?” „Imediat și-a dat seama că și Gerhard a luat unul, și pe el l-a chemat, își amintește László. Ne-am dus înapoi în pădure, am găsit cuibul și pe mama puilor care îi dădea târcoale disperată. Am pus puii la loc și am așteptat. Când pasărea mamă i-a văzut din nou, așa de mult s-a bucurat de ei, că m-a emoţionat foarte tare, mi-a părut teribil de rău pentru ce făcusem! A fost prima lecţie pe care am primit-o de la mama mea și de la mama natură în acea zi.” Într-o după-amiază, pe când László și Geri hălăduiau la marginea orașului, pe câmpuri, au văzut un bărbat cu ceva în mână ce nu mai văzuseră până atunci, un fel de plasă cu care vâna fluturi. Nu și-ar fi putut închipui că exista așa ceva! Ei îi prindeau cu mâna, îi striveau le sfărâmau aripile, se aruncau pe ei în iarbă, ieșea măcel, dar domnul acela făcea hârșt cu băţul și plasa lui și gata, lua fluturele dintr-o 

de s tine

n Cu mulţi ani în urmă, nu copiii au prins fluturii, ci fluturii au „prins” copiii

mișcare! Pe când se holbau ei mai tare, ascunși după niște tufe, siguri că nu-i vede nimeni, îl aud zicând: Ia veniţi voi încoace, măi băieţi! Ieșiţi să vă văd la faţă! Și încet-încet s-au apropiat de el. E directorul școlii, a apucat să-i șoptească Geri. Dar în loc să-i certe că pierd vremea pe câmpuri, profesorul le-a arătat cum prinde el fluturi cu plasa sa făcută pentru asta, apoi i-a dus acasă la el și, când a deschis dulapul făcut special pentru colecţia de fluturi, copiii au rămas cu gurile căscate! Desigur, au sărit repede să spună că au și ei acasă o colecţie întreagă de gândaci și rădăști, de fluturi și cărăbuși! László s-a dus acasă și nici nu putea povesti de surescitat ce era. Imediat, tatăl lui s-a dus și a luat o sârmă pe care a făcut-o cerc, iar mama lui a întins pe sârmă un ciorap de mătase de-al ei, deși ciorapii atunci se găseau greu şi aşa i-au făcut prima lui plasă de fluturi. László spune acum că seara aceea a fost hotărâtoare pentru viaţa lui. A adormit cu gândul la plasa de prins fluturi și la dulapul cu colecţia minunată a profesorului Michael Kondrath. Când s-au dus cu cutiile de aţe, pline cu gâze, la profesorul Kondrath, și le-au deschis, s-au rușinat singuri de cum arăta „colecţia” lor. Fluturii 226 SINTEZA # 14, martie 2015

După zece ani în care a umblat să caute specii de fluturi pe cale de dispariţie în Austria, László Rákosy a renunţat la proiectele altora și s-a întors să facă în România ce învăţase de la austrieci. A identificat specii rare de fluturi pe dealurile din jurul Clujului, a reușit să le înscrie în siturile Natura 2000, iar ţăranii primesc de ani buni subvenţii ca să aibă grijă de pajiști și, astfel, de fluturii care le locuiesc.

era maltrataţi, scofâlciţi, nu arătau nici pe departe ca ai profesorului. Dar din ziua aceea, Michael Kondrath, un sas care provenea dintr-o familie de cofetari din Sighișoara, a început să-i înveţe cum se prind fluturii, cum se tratează, cum se organizează o colecţie profesionistă. Fratele lui László i-a făcut o cutie din lemn cu capac de sticlă, dar cum capacul nu prea culisa, pentru că pereţii cutiei erau strâmbi, tatăl lui a dus-o la un meșter să o facă să funcţioneze. Tot profesorul i-a învăţat cum să adoarmă fluturii în cloroform, mergeau la farmacie și cumpărau soluţia, îi pregăteau și-i așezau în cutie. Lucrau pe rupte. La sfârșitul verii, László avea o colecţie pe cinste. Iar prin clasa a X-a, băiatul s-a schimbat brusc, dintr-un bătăuș slab la învăţătură, într-un elev studios. De unde până atunci avea note mici, iar profesorii spuneau pe faţă că n-o să se aleagă nimic de capul lui, atunci, parcă un înger s-a coborât asupra lui și l-a transformat. „Când ai mei au spus odată în faţa dirigintelui, o gorilă brutală care mă altoise de multe ori, că vreau să mă fac biolog, el a râs și a zis: Biolog? În veci nu va reuși nimic, cum să fie el biolog?” Dar László a început să se schimbe și în scurt timp îi uimea pe profesori, descopereau la

el nu numai o minte sclipitoare, ci și o capacitate extraordinară de muncă. În câţiva ani, László și Geri umpluseră câteva cutii cu fluturi, mergeau noaptea sub cele câteva lămpi cu mercur din oraș și-i vânau la lumina lor. Mergeau pe câmpuri, prin păduri, erau într-o continuă căutare. „Michael Kondrath nu ne spusese, dar în oraș mai era un colecţionar de fluturi, mult mai bun ca el, dar tocmai de aceea ne ascunsese acest lucru, continuă profesorul Rákosy. Când l-am descoperit, avea să înceapă o altă etapă în viaţa mea. Wilhelm Weber era un farmacist sas, mare colecţionar de fluturi, mult mai avansat decât credeam noi că e posibil! Avea cărţi despre fluturi din lumea întreagă, avea prieteni și rude în Germania care-i făceau rost de ouă de fluturi exotici! Domnul Weber avea crescătorie de fluturi! Ori, așa ceva pentru mine și Geri era de neconceput! Când am intrat în laboratorul lui, am crezut că pășim pe altă planetă!” De farmacistul Weber l-a legat apoi o prietenie pe viaţă. Este amintirea cea mai caldă, mai vie, a profesorului, care acum are vârsta farmacistului pe când l-a cunoscut. „Avea obiceiul să-mi facă surprize. A venit odată, a doua zi de Crăciun, pe la noi pe acasă. A intrat, a dat târcoale prin casă, a vorbit cu ai mei, a băut o cafea și după ce a plecat am găsit jos, lângă piciorul scaunului o carte despre fluturi! O lăsase special pentru mine, se prefăcuse că a scăpat-o. Așa ceva la noi nu se găsea! Altădată îi aluneca din buzunar un plic cu ace speciale pentru fixat fluturii, tot așa, de negăsit la noi! Îl lăsa să-i cadă, fiind sigur că eu îl găsesc. Mai târziu, după revoluţie, când plecase deja de câţiva ani în Germania, iar eu eram profesor și i-am putut face o vizită la Neurenberg unde se stabilise, mi-a strecurat în buzunar un plic cu 50 de mărci. Nu știu de unde știa prietenul meu, eram pentru prima data in vest, şi nu aveam niciun ban!” Viaţa în Sighișoara alături de farmacistul fluturar a durat câţiva ani buni. În scurtă vreme de la întâlnirea lui cu farmacistul Weber, László avea o colecţie mai mare decât a lui. Își improvizase și o crescătorie de fluturi, iar bunica lui, o femeie de 60-70 de ani nici nu visase vreodată că va ajunge să se ocupe de o fermă cu viermi la care trebuie să aducă zilnic braţe de crengi și frunze să mănânce. „Atunci 227 SINTEZA # 14, martie 2015

am avut convingerea, am simţit că eu asta trebuie să fac în viaţă, să mă ocup de fluturii din România. Avusesem tot timpul fluturii în cap, cu ei am crescut, dar atunci pornirea mea era una raţională, conștientă și de neoprit. Îmi găsisem drumul.” Cel mai mult îl atrăgeau fluturii de noapte, cam la fel cum erau ei atrași de lămpile orașului. Umbla după ei cu Geri și umplea cutie după cutie. De altfel, cărţile aduse de prietenul Weber pe ascuns erau cele mai bune din lume despre fluturii nocturni şi asta îl influenţase. Cărţi despre fluturi nu se găseau deloc în România, nu exista niciuna de acest fel. Mergeai la librărie și întrebai, nicio carte despre fluturi nu aveau. Dar de asta avea să se ocupe el mai târziu. Kondrath a fost cumpărat de statul german și a părăsit ţara. Lui Weber, securitatea n-a vrut să-i aprobe plecarea pînă n-a cedat colecţia lui de fluturi, care și acum se află la Muzeul din Târgu-Mureș. După ce au plecat amândoi prietenii lui mentori, László s-a simţit părăsit. El avea mama nemţoaică și tatăl maghiar, dar familia nu mai avea rude în Germania, așa că n-au plecat. „A fost un noroc că am rămas, ce s-ar fi ales de planurile mele dacă plecam? Germania mai avea specialiști în fluturi, despre fluturii lor se scriseseră tomuri întregi, dar despre cei de aici nu se știa nimic. Eu asta aveam de gând să fac, să umplu golul! Când am văzut o hartă a lumii și peste ţara noastră era o pată albă, mi-am zis, Dumnezeului, noi în lepidopterologie nu existăm! Deci așa de grav stăteau lucrurile!” A intrat primul la facultate la Cluj. Profesorul Matic după primul curs l-a chemat și i-a spus: „Uite, aici cheile biroului meu, ai acolo un microscop, ai tot ce vrei, poţi merge oricând să lucrezi!” De acum înainte profesorul Matic avea să creadă în el și să-l susţină. László Rákosy s-a dovedit un student foarte bun, în fiecare an a terminat cu media cea mai mare, vroia să-și dea imediat doctoratul și să treacă la catedră sau în cercetare, dar să rămână să studieze fluturii. Numai că, în anul în care el a terminat facultatea, Elena Ceaușescu, supărată că n-au pus-o președinta Academiei, a dat un decret și cinci ani de atunci încolo nimeni n-a mai avut voie să facă doctoratul. László a plecat cu repartiţie la o școală din Sibiu. Era considerată 

Peisajul cultural peisajul uman Profesorul Rákosy a „inventat” un master unic la noi, nou şi pentru Vest. E vorba de Ecologie culturală. Profesorul a descoperit că, între natură şi om, a existat o relaţie mai nuanţată decât aceea pentru care este criticat astăzi: omul mănâncă natura şi aruncă cojile în jur! Dimpotrivă, susţine profesorul Rákosy, atent să supravieţuiască, el a avut grijă ca pământul să-i ofere cele necesare traiului pe termen lung, aşa că a învăţat cum să-l ajute ca să fie la rândul lui ajutat. „Noi suntem ai pământului, nu pământul este al nostru” era convingerea celţilor din Transilvania. Saşii, românii, maghiarii şi alte etnii au avut fiecare în parte un anumit fel de a se raporta la natură şi de a o exploata. Iar amprenta aceasta, încă vizibilă în România, ar trebui studiată şi conservată, crede profesorul. Momentul în care coseau fânul, scoteau vitele la păscut, felul în care cultivau pământul, rotirea culturilor, toate acestea au ajutat natura să se îmbogăţească, au creat noi medii de viaţă, au apărut mai multe specii de plante, au atras animalele, le-au dat noi teritorii. „Se spune îndeobşte că, de când a apărut omul, tot toacă natura, dar nu e adevărat, noi putem demonstra că el a fost un atent şlefuitor al naturii, diversificând-o.”

de s tine

Fânaţe încărcate cu flori multicolore, zumzetul insectelor, fâlfâitul fluturilor, zborul elegant al uliului, livezi extensive cu numeroşi pomi fructiferi, a căror pârguire o cunoşteam pe dinafară, ca dintr-un calendar bine rostuit, turmele de oi sau vite şi câinii acestora, carul cu boi mari şi greoi mânat fără grabă de bunicul lui Gerhard, prietenul meu..., sunt numai câteva din amintirile copilariei petrecute la Sighişoara şi împrejurimile acesteia. Ani mulţi au trecut de atunci, Gerhard şi familia lui a plecat de mult în Germania, iar de atunci nu am mai văzut cai şi boi atât de mari şi putemici. Fanfara nu mai cântă de mult pe „Villa Franka”. Târnava a fost regularizată şi în mare parte canalizată, satele săseşti lipsite de locuitorii care le-au dat viaţă, farmec şi rost. Au rămas însă, în mare parte, fânaţele înmiresmate, livezile abandonate, pădurile cu miros de ciuperci şi pasiunea mea pentru fluturi. n Profesorul Rákosy a reuşit să scoată cele mai bune cărţi despre fluturi ale ultimilor ani

cea mai slabă școală din oraș, catanga city. Dar când a ajuns el acolo, un lot de alţi câţiva profesori tineri intrau în școală și împreună au schimbat lucrurile. „Aveam o profesoară de desen tânără și talentată, pe care am rugat-o și mi-a pictat clasa cu evoluţionismul lui Darwin pe toţi pereţii. A făcut foarte frumos! I-am atras pe copii cu un stil mai plăcut de predare și clasele noastre au început să aibă rezultate tot mai bune, ni se ducea buhu. Când venea vreo inspectie de la București, inspectotul general mă suna și-mi zicea că îi trimite la mine, că eu o să fac faţă. Dar, în același timp, nu mi-am lăsat cercetările și proiectele mele legate de fluturi. Studiam în timpul liber noctuidele mele și scriam la o carte. Avea să fie prima mea carte și prima despre noctuidele de aici, dar va ajunge să vadă tiparul mult mai târziu, când nici eu nu mai credeam că ar fi posibil.” După ce a terminat cartea, 1.000 de pagini bătute la mașină, fotografii și desene făcute de el în lungile seri de singurătate în garsoniera din Sibiu, a plecat cu ea la București. S-a dus la editura Ceres. Dar acolo i-au spus că nu i-o pot publica așa, nu au voie cu atâtea pagini, să facă două cărţi din ea, cu titluri diferite, să nu se considere 228 SINTEZA # 14, martie 2015

229 SINTEZA # 14, martie 2015

aceeași lucrare. „Păi nu pot, a zis Rákosy, este vorba despre o singură familie de noctuide cu toate speciile ei din România, dar cum să-i zic altfel, cine va mai ști că e vorba de același studiu, de aceiași fluturi?” și ei au ridicat din umeri: asta e! În plus, i-au mai spus ei: hârtia de care are cartea dumitale nevoie nu se dă decât cu aprobare specială de la tovarășa Elena Ceaușescu! Aveţi trecere? Nu, nu avea, de unde să aibă László Rákosy trecere la Elena Ceaușescu?! Așa că, cinci a ani a rămas lucrarea lui în sertarele editurii, fără vreun folos. Oricât de tânăr ar fi fost László atunci, timpul lucra cumva împotriva lui, îl presa. După cinci ani de așteptare s-a ridicat interdicţia de intrare la doctorate. L-a sunat pe profesorul Matic și l-a întrebat dacă îl primește. Dar acesta a invocat un motiv de necombătut: lua pe altcineva de la care urma să aibă unele avantaje care atunci însemnau mâncarea de pe masa familiei. A mai așteptat un an, când s-a scos la concurs o jumătate de loc la doctorat, pentru că era dat biologiei împreună cu geologia. A avut și atunci greutăţi, deși s-a prezentat la examen cu 32 de articole, studii și cartea lui de 1000 de pagini, a luat zece la toate probele, dar la ultima,

unul dintre profesori și-a schimbat notarea ca să-l favorizeze pe cel de la geologie. Atunci, nemairăbdând nedreptatea, profesorul Matic i-a spus să pună toate studiile lui si cartea într-o valiză și s-au dus împreună la rector. „Matic a răsturnat valiza pe masa rectorului și a spus: judecă dumneata rectore, te rog să decizi si să vii afară să-mi spui cine merită postul, băiatul ăsta sau celălalt? Apoi am ieșit. După câtva timp, rectorul a venit afară și a spus: nu încape îndoială, al lui e postul.” Au urmat ani frumoși de febrile cercetări, expediţii în natură, studiu, László are amintiri frumose despre începuturile lui de cecetător la Cluj. După revoluţie a fost chemat să predea în străinătate. Cei de la Viena au insistat mult, dar Rákosy a simţit că lumea încă necunoscută, neexploatată a Estului este misiunea lui. „La mine în ţară puteam să fac ceva util, acolo mă adăugam altora și poate nu chiar pe poziţia pe care doream. Dar am făcut altceva, am acceptat să lucrez pe proiectele lor de cercetare în Austria și banii câștigaţi acolo îi foloseam aici, la cercetările mele din ţară, pentru pasiunea mea.” După zece ani în care a umblat după specii de fluturi pe cale de dispariţie în Austria, ca să-i 

de s tine

n Efectul fluture asupra oamenilor

identifice și să-i ocrotească, László Rákosy a renunţat la proiectele lor și s-a întors să facă în România ce învăţase de la austrieci. A identificat specii rare de fluturi pe dealurile din jurul Clujului, a reușit să le înscrie în siturile Natura 2000, iar ţăranii primesc de ani buni subvenţii ca să aibă grijă de pajiști și astfel, de fluturii care le locuiesc. A făcut și singurul muzeu în aer liber, Dealul cu Fluturi, tot în Transilvania. Dar între timp, cam prin anii ’90, un muzeu din Linz i-a propus să facă o expoziţie cu fluturi, iar ei îi tipăresc cartea, „Noctuidele din România”, pe post de catalog al expoziţiei. I-au spus asta în iulie, iar în septembrie avea loc vernisajul. Cartea trebuia tradusă în germană și desenele refăcute la altă dimensiune. Profesorul Rákosy le făcea de mână, trasa contururile și apoi le umplea cu puncte mărunte. Ziua desena, că era mai multă lumină și noaptea traducea. „Atunci am lucrat și 22 de ore pe zi, am crezut că nu voi rezista, dar cartea a juns la timp la tipografie și e considerată una dintre cele mai valoroase cărţi prin realizare și unică prin ceea ce tratează. Păcat că a trebuit să iasă prima dată în germană, ea descriind fluturii din România”, spune profesorul acum. 230 SINTEZA # 14, martie 2015

Anul trecut a mai realizat o premieră editorială, a scos o carte despre fluturii de zi din România și a fost prima carte de acest fel apărută la o editură din ţară. A ieșit atât de bine, încât lectori de specialitate din întreaga lume fac referire la ea ca la ceva deosebit de bine realizat, este o carte de referinţă și gata să rivalizeze cu orice carte de acest fel din lume. Editura spune că aproape zilnic sosesc felicitări, iar autori din alte domenii când vin la ei spun: așa vrem cartea ca a lui Rákosy! Dar profesorul Rákosy este prieten cu John Akeroy, biologul casei regale a Angliei. Acesta, aflat în vizită în Transilvania cu Prinţul Charles, i-a pomenit de cartea lui Rákosy despre fluturi. Prinţul a cerut să o vadă, iar cartea a fost rapid trimisă cu o cursă de persoane la Sibiu și de acolo la Prinţ. După ce văzut-o, a spus că ar fi minunat să se traducă și în engleză, iar la ediţia în engleză chiar el ar vrea să-i scrie prefaţa.

Martin fluturarul Martin Gerhard, cel mai bun prieten al lui László şi tovarăşul lui de hoinăreală, a urmat mecanica. În momentul în care s-au despărţit, cu treizeci de ani în urmă, i-a lăsat lui

László „colecţia” lui. N-a prea putut fi folosită, fluturii lui Geri erau maltrataţi rău, nu respectase procedurile. Dar gestul lui l-a impresionat pe László. Nu l-a mai văzut de când a plecat în Germania, dar acum câţiva ani, într-o vară, Geri a venit în concediu la Sighişoara. A vizitat-o pe mama lui László şi aceasta i-a dat cartea despre fluturi a lui László. Geri a luat-o, a ieşit foarte emoţionat cu ea în mână şi, pe scări, spune mama lui László, se uita la carte şi plângea. El n-a crezut că se poate trăi din aşa ceva şi nici că prietenul lui va ajunge atât de departe continuând să alerge după fluturi. De atunci, Geri vine în fiecare vară în România şi hălăduieşte pe dealuri fotografiind fluturi şi încercând să recupereze plăcerea pierdută. n Profesorul László Rákosy este directorul departamentului taxonomie şi ecologie a Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca şi preşedintele Societăţii Lepidopterologice din România. Se numără printre acei norocoşi care au reuşit să îmbine pasiunea cu meseria. Este autor al numeroase articole şi cărţi adresate lumii ştiinţifice, dar a scris şi scrie mult pentru popularizarea ştiinţei, protecţia şi conservarea naturii.

231 SINTEZA # 14, martie 2015

PUNCT ZERO Războiul dronelor Traian Brad

De unde vine fascinaţia trezită de drone? De ce ne interesează, intrigă sau deranjează mai mult decât alte mașinării de ucis ale trecutului sau prezentului?

232 SINTEZA # 14, martie 2015

233 SINTEZA # 14, martie 2015

PUNCT

ZERO

P U N CT

Z E R O

n Bombardierele clasice, fie şi foarte moderne, pierd teren în importanţa operativă în faţa dronelor de război

u trecut 13 ani și ceva de atunci, un atunci, 4 februarie 2002, când CIA a folosit pentru prima dată o dronă Predator într-o misiune de tip „caută și ucide". Lovitura s-a dat în provincia afgană Paktia, în apropierea orașului Khost, iar ţinta sa a fost „un bărbat înalt", despre care declaraţiile oficiale ulterioare aveau să spună că oamenii din jurul său îl tratau cu respect. O descriere mai degrabă vagă, dar în care cei de la CIA au găsit destule detalii pentru a-l recunoaște pe Osama bin Laden. Așa cum au aflat în zilele următoare jurnaliștii acreditaţi în zonă, cei uciși, inclusiv bărbatul cel înalt, erau de fapt civili afgani căutători de fier vechi. Ceva mai aproape de noi, în timpul unui forum BBC din 2013, secretarul american de stat John Kerry avea să spună că „singurii oameni asupra cărora tragem cu drone sunt ţinte teroriste de cel mai înalt grad, după verificări îndelungate. Nu deschidem pur și simplu focul asupra cuiva doar pentru că ne gândim că ar putea fi terorist". Primele drone ale CIA au început să zboare în misiune de recunoaștere deasupra Afganistanului încă din 2000. După atacurile din 11 septembrie 234 SINTEZA # 14, martie 2015

au fost înarmate și folosite în operaţiuni aeriene militare împotriva talibanilor. Totuși, până în februarie 2002, CIA nu și-a folosit dronele în misiuni fără suport militar sau în acţiuni de eliminare a unei ţinte umane.

Anonimul veneţian Istoria dronelor nu începe însă nici cu CIA, nici cu Afganistan. Momentul Zero al operaţiunilor militare cu aparate de zbor fără pilot rămâne 22 august 1849, ziua în care armata austriacă a lansat de pe mare asupra Veneţiei, de la bordul navei Vulcan, un atac cu baloane cu aer cald, încărcate cu bombe autodetonante. E greu de spus câte au fost. Informaţiile sunt disparate, puţine și mai degrabă contradictorii. E cert că doar câteva și-au atins ţinta, pentru că vântul și-a schimbat direcţia și majoritatea baloanelor s-au întors spre liniile austriece. De altfel, și cum altfel?, primii pași au foști mici pentru om și șovăielnici pentru aviaţia fără piloţi la bord. Prin 1916, RAF-ul britanic lucra la dezvoltarea unui avion fără pilot, „Aerial Target", conceput să doboare la înălţime Zeppelinurile germane. S-au construit șase prototipuri, dintre care trei au fost testate și în zbor. S-au

prăbușit de fiecare dată, iar ideea a fost abandonată pentru următorii ani. Între timp, de cealaltă parte a Oceanului, Marina Americană îl angaja pe inventatorul giroscopului, Elmer Ambrose Sperry, pentru a construi „o flotă de torpile fără pilot", capabile să fie catapultate asupra poziţiilor inamice. Desfășurat în cel mai mare secret în Long Island, programul a fost închis în 1918. Când povestea a devenit publică, opt ani mai târziu, un reporter al The New York Times scria că „avioanele erau ghidate cu mare precizie, iar după o distanţă predeterminată acestea se întorceau brusc în jos și continuau să zboare pe verticală, purtând asupra lor suficient TNT încât să facă una cu pământul un oraș mic". Realitatea e însă alta, spun istoricii militari: controlate cu ajutorul unui giroscop și apropiate mai degrabă de ideea modernă de rachetă de croazieră, avioanele au funcţionat arareori, prăbușindu-se de regulă imediat după decolare sau zburând aiurea deasupra oceanului, fără a mai fi vreodată văzute. Pedigree-ul dronelor moderne s-a născut abia odată cu „Queen Bee", primul model de avion recuperabil și controlabil cu ajutorul undelor radio,

pe care Marina Regală Britanică l-a construit în anii '30 și l-a folosit cu rol de ţintă mobilă în exerciţii de tragere pentru navele sale. Dezvoltat pe modelul biplanului de antrenament de Havilland Tiger Moth și cu o autonomie de zbor de până la 482 de kilometri, era construit din molid și placaj, și putea zbura la o altitudine de 5.182 de metri, cu viteze de peste 160 de km/h. Aproape 400 de astfel de modele au fost folosite de Forţele Aeriene Regale și Marina Regală până în 1947, când au fost retrase din serviciu.

V de la rachetă Al Doilea Război Mondial aduce o altfel de abordare - Operaţiunea Anvil, un program al Marinei americane de distrugere a buncărelor de adâncime naziste prin folosirea unor bombardiere B24 recondiţionate și încărcate la capacitate maximă cu explozibili, ghidate de la distanţă cu dispozitive de control, astfel încât să se prăbușească asupra ţintelor. Tehnologia era însă limitată - vorbim de niște dispozitive brute legate direct de motoare și controlate prin unde radio -, astfel că toate decolările erau făcute de piloţi, care duceau avionul la o altitudine sigură de croazieră și apoi se parașutau. Din acest punct, 235 SINTEZA # 14, martie 2015

avioanele erau ghidate prin unde radio de la bordul unei nave-mamă. Între teorie și practică, mai multe avioane s-au prăbușit decât și-au atins ţintele. Sau chiar mai rău. Fratele mai mare al lui John F. Kennedy, Joseph, a fost unul dintre primii piloţi ai programului. A murit în august 1944, după ce una dintre protodronele pe care le pilota a explodat deasupra comitatului Suffolk, din Marea Britanie. Și asta e una dintre acele mici ironii ale istoriei, pentru că ţinta avionului pilotat de Kennedy era un centru de cercetare nazist, în care se lucra la dezvoltarea infamelor rachete V. De altfel, în anii de după război, sute de ingineri și oameni de știinţă naziști, în frunte cu vizionarul Wernher von Braun, geniul din spatele Vergeltungswaffen, au fost duși în SUA și au primit cetăţenia americană pentru a-și continua cercetările în domeniul rachetelor. A fost începutul unei perioade în care dronele au intrat într-un con de umbră. Abia prin anii '60-'70, forţele aeriene au reînceput să retesteze avioanele fără pilot, în special în zboruri de supraveghere, care de regulă nu presupuneau manevre complexe de pilotaj. De altfel, aviaţia SUA a început să lucreze la înarmarea

avioanelor fără pilot abia spre sfârșitul anilor '90. Pe 16 februarie 2001, mai mulţi oficiali ai Armatei SUA, înghesuiţi într-un adăpost al unui poligon de tragere din Nevada, urmăreau cu respiraţia tăiată cum, după o apăsare de buton, o rachetă Hellfire se desprinde de o dronă Predator, zboară pe deasupra capetelor lor și lovește la sol un tanc dezafectat, aflat la câteva sute de metri distanţă. A fost prima lansare a unei rachete de la bordul unui Predator, iar entuziasmul a fost general.

PredatoReaper Și ne întoarcem astfel la CIA, care a început să se implice în procesul militar de înarmare a dronelor imediat după atentatele din 11 septembrie 2001. Deși Agenţia era autorizată să sprijine operaţiunile militare chiar și înainte de atacurile de la Turnurile gemene, aspectele juridice care reglementau implicarea sa în operaţiuni militare sau paramilitare erau mai degrabă confuze. Nu odată s-au pus întrebări publice despre cine și în ce condiţii a avut permisiunea să „apese pe trăgaci" . În primul lor an de operaţiuni în Afganistan, scrie în cartea sa „Wired for War: The Robotics Revolution 

PUNCT

ZERO

P U N CT

Drone la pachet

236 SINTEZA # 14, martie 2015

Viteza maximă: 482 km/h

MQ-9 Reaper Constructor: General Atomics Aeronautical Systems În servciu: din 1 mai 2007 Costurile programului: 11,8 miliarde de dolari, până în 2012 Costuri/dronă: 16,9 milioane de dolari

11 m

Autonomie zbor: 14 -28 ore sau 5,926 km

20,1 m

Dimensiuni: 11 m lungime, 20,1 m anvergură, 3,8 m înălţime Greutate: 2.223 kg Sursa: armyrecognition.com

m 3,8

Senzori MTS-B: Sistem de ghidare cu laser şi infraroşu

Armament la bord: până la 14 rachete Hellfire

237 SINTEZA # 14, martie 2015

Altitudine maximă: 7.500 metri

Dar nu toate dronele sunt rele. Unele dintre ele fac chiar fapte bune, de la supravegherea rezervaţiilor de elefanţi în Africa şi folosirea lor în agricultură pentru stropirea cu pesticide şi monitorizarea culturilor, la operaţiuni de căutare şi salvare, filmări, mapări de terenuri sau servicii de curierat. La sfârşitul lui decembrie 2013, gigantul Amazon a anunţat că testează livrările aeriene cu drone dezvoltate in-house, care să lase produsele în faţa uşii clientului în decurs de 30 de minute de la preluarea comenzii. n Oficialii grupului susţin că au dezvoltat deja senzorii şi algoritimii cu ajutorul cărora dronele Amazon pot să vadă obstacolele şi să evite în mod automat eventualele coliziuni. Echipate cu motoare care le permit să zboare la o viteză de 80 km/h, dronele pot livra greutăţi de până la 2,3 kg, capacitate suficientă pentru 86% dintre produsele din inventarul Amazon. Teoretic, ar urma să devină operaţionale de anul acesta în SUA, iar din 2016 şi în Europa. n Cu mai puţin tam-tam, DHL face deja livrări cu flota proprie de drone, botezate PaketKopter. E adevărat, nu e neapărat o operaţiune de amploare, livrările făcânduse exclusiv pe un traseu de 12 km, între oraşul german Norddeich şi insula Juist din Marea Nordului. Paketkopter zboară la o altitudine de 50 de metri, cu o viteză de 18 m/s (în funcţie de viteza vântului) şi poate purta maximum 1,2 kg întrun recipient izolat, construit din fibre de carbon. Chiar dacă zboară pe pilot automat, dronele DHL sunt monitorizate de la sol. Spre deosbire de proiectul Amazon, pachetele sunt preluate de un curier, care le livrează apoi la adresele corecte. n La sfârşitul lui august 2014, Google a făcut public un proiect de livrări cu drone la care a lucrat în secret timp de doi ani - Wing. Compania şi-a testat dronele în Australia, în spaţii deschise, urmând ca din 2016 să facă primele zboruri de încercare în oraşe mici, cu arhitectură complicată. Conceptul iniţial din spatele proiectului era acela de a oferi în decurs de două minute defibrilatoare persoanelor care au suferit un atac de cord. Ideea s-a împotmolit însă la nivelul integrării cu serviciile medicale de urgenţă, astfel că a fost mutată în sfera comercială a livrărilor de zi cu zi. Dronele Google au patru motoare electrice, o anvergură a aripilor de 1,5 metri şi cântăresc 8,6 kg. Sunt echipate cu setul obişnuit de senzori care să le permită zborul autonom, dar şi cu o cameră cu ajutorul căreia un pilot de la distanţă poate efectua manevre dificile atunci când este cazul unor livrări în locuri mai greu accesibile.

Z E R O

PUNCT

ZERO

P U N CT

n În Irak, RAF a folosit drone Predator încă din 2004

and Conflict in the 21st Century" politologul Peter Singer, strateg al New American Foundation, dronele Predator au distrus 115 ţinte. De subliniat că flota de drone - deși termenul e oarecum impropriu, dacă e raportat la numărul de aparate de zbor folosite - a fost operată atât de CIA, cât și de USAF. Ulterior și-au extins raza de acţiune. În noiembrie 2002, o dronă Predator controlată de un pilot-operator aflat în Djibouti, la Camp Lemmonier, zbura spre o misiune ucigașă în Yemen. Ţinta era Qa'id Salim Sinan (Abu Ali) al-Harithi, unul dintre presupușii organizatori ai atacului sinucigaș asupra distrugătorului american

Z E R O

n Din 2007, odată cu creşterea numărului de lansări şi de atacuri, dronele Predator au fost înlocuite de fratele mai mare şi mai letal, Reaper

USS Cole, din 12 octombrie 2000, din portul Aden, în urma căruia au fost uciși 17 marinari americani. Potrivit rapoartelor vremii, drona operată de CIA ar fi supravegheat mai bine de o oră o mașină în care se afla Harithi și alţi cinci oameni, până când gen. lt. Michael DeLong, care urmărea o transmisiune video de la bordul Predatorului pe un ecran din Tampa, Florida, a ordonat deschiderea focului. Câteva secunde mai târziu, cei șase presupuși teroriști erau morţi. Unul dintre ei era cetăţean american. Din 2000/2001 drone Predator neînarmate au zburat și în misiuni de supraveghere în Irak. Cel puţin trei dintre acestea au fost doborâte de artileria antiaeriană. Din 2002,

SUA a început să folosească și drone înarmate, vizând în special unităţile și sistemele mobile irakiene de apărare antiaeriană, pentru pregătirea invaziei din 20 martie 2003. La doar două zile de la ofensiva-surpriză, un Predator a detectat și distrus o bază antiaeriană de rachete ghidate din sudul Irakului. Din 2007, odată cu creșterea numărului de lansări și de atacuri, dronele Predator au fost înlocuite de fratele mai mare și mai letal, Reaper, folosit pentru prima dată tot în Afganistan, și apoi în Irak. În paranteză fie spus, doar între iunie 2005 și iunie 2006, dronele Predator au zburat în 2.073 de misiuni considerate reușite. Din octombrie 2007, noile Reaper

au început să fie folosite și de aviaţia britanică, tot în Afganistan, cu un prim atac letal ordonat la sfârșitul lui mai 2008. În Irak, RAF a folosit drone Predator încă din 2004, an în care a avut loc și prima lovitură înarmată asupra unui grup de insurgenţi în apropierea orașului Najaf. Cu o dronă Reaper prăbușită în aprilie 2008, Foreţe Regale aveau în serviciu 10 astfel de modele în iulie 2014, conform unui comunicat de presă al ministerului britanic al Apărării.

Iată întrebarea Chiar dacă oficialii săi au negat acest lucru, se pare că Israelul ar avea / ar fi folosit drone înarmate încă din 2004. O dovadă în acest sens vine

dintr-un document al Ambasadei Americane din Israel, făcut public de WikiLeaks, care detaliază atacuri cu drone în Fâșia Gaza în timpul Operaţiunii Cast Lead, între 20082009, cu accent pe o misiune în timpul căreia 15 oameni au fost uciși și alţi 40 răniţi. În Europa, Italia și Franţa au început să folosească drone Reaper din 2011, respectiv 2013, și nu e exclusă varianta implicării lor în viitorul apropiat și în misiuni armate. Statistic, potrivit ultimelor date făcute publice, în februarie 2013, avioanele fără pilot au fost folosite de cel puţin 50 de state ale lumii, cu ţări ca Iran, Israel sau China care chiar și-au dezvoltat propriile modele.

Acestea sunt premisele. De unde vine însă fascinaţia trezită de drone? Paradoxal sau nu, un prim indiciu îl putem găsi în chiar rădăcinile lingvistice ale numelui unei arme care sugerează cruzime și orice lipsă de compasiune, spun unii experţi în securitate și istorici militari. Primul model folosit de CIA în Războiul Dronelor a fost botezat Predator, un nume grosier chiar și pentru un sistem armat, care sugerează mai degrabă că inamicul nu e un om, ci o pradă, iar operaţiunile militare o vânătoare a bunului plac. Apoi, producătorul dronelor, General Atomics, a dezvoltat versiunea următoare și superioară, Reaper - Secerătorul, un nume cu trimiteri la soartă și la sfârșitul 

Cifre colaterale Dronele au venit prima dată după Ayman Zawahiri în 13 ianuarie 2006, survolând localitatea pakistaneză Damadola. Zece luni mai târziu au revenit în Bajaur, tot pentru omul care avea să devină capul al-Quaida. Nouă ani mai târziu, Zawahiri e tot în viaţă. Nu şi cei 76 de copii şi 29 de adulţi ucişi în timpul

238 SINTEZA # 14, martie 2015

celor două atacuri. Potrivit unui raport al organizaţiei de apărare a drepturilor omului Reprieve, 1.147 de oameni şi-au pierdut viaţa în atacuri cu drone care au vizat uciderea a 41 de ţinte. E greu de spus câte dintre victime au fost sau nu terorişti. Iată cele mai vânate 10 ţinte şi bilanţul în pierderi de vieţi omeneşti.

Baitullah Mehsud: Ucis - 7 atacuri 164 de victime

Qari Hussain: Ucis - 6 atacuri 128 de victime

Abu Ubaidah al Masri: Mort din cauze naturale - 3 atacuri 120 de victime

Mullah Sangeen Zadran: Ucis - 3 atacuri 108 victime

Sirajudin Ayman Haqqani: al-Zawahiri: În viaţă - 2 atacuri În viaţă - 5 atacuri 82 de victime 105 victime

Hakimullah Mehsud: Ucis - 5 atacuri 68 de victime

Sadiq Noor: Ucis - 4 atacuri 57 de victime

Said al-Shihri: Ucis - 4 atacuri 57 de victime

Badruddin Haqqani: Ucis - 3 atacuri 53 de victime Sursa: Repreive

239 SINTEZA # 14, martie 2015

PUNCT

ZERO

P U N CT

Z E R O

România restricţionată

n Rachetele pe care le lansează Reaper - Secerătorul - au fost botezate Hellfire - Focul iadului

implacabil al unor inamici cărora le-a fost scris să moară. Și dacă nu era de ajuns, rachetele pe care le lansează asupra ţintelor au fost botezate Hellfire - Focul Iadului, invocându-se nu doar ipotetice păcate mortale, dar și un sentiment de înfăptuire a unei dreptăţi ce ne transcede.

Supapa de siguranţă Desigur, toate acestea pot rămâne o simplă retorică filosofică. Adevărata problemă este cea a contextului în care dronele își elimină ţintele. Atacurile lor vizează preponderent oameni, dar, într-un fel curios, dronele reușesc să voaleze chiar rolul factorului uman în perpetuarea violenţei. Pentru că, în ochii observatorilor unui atac, drona este mai degrabă cea care l-a ucis pe „bărbatul înalt", nu oficialii CIA care au ordonat atacul. De altfel, distanţa mentală (in) existentă dintre ţinte și agenţii de la Langley este pentru mulţi observatori ai fenomenului o caracteristică definitorie a dronelor, care devin astfel un simbol al alienării. Fondator al etologiei (știinţa comportamentului animal) și laureat al Premiului Nobel pentru Medicină și Fiziologie în 1973, Konrad Lorenz susţine în cartea sa „Așa-zisul rău. 240 SINTEZA # 14, martie 2015

Despre istoria naturală a agresiunii" că există o mulţime de animale, inclusiv omul, cu o înclinaţie naturală spre violenţă, violenţă îndreptată inclusiv înspre oponenţii din propria specie. O agresiune despre care Lorenz spune că a fost și este limitată în cadrul unei specii printr-un fenomen de supunere, manifestat ca atare prin diferite semne și comportamente, astfel încât învingătorul să renunţe să-și mai ucidă inamicul. Numai că, în cazul oamenilor, crede Lorenz, această inhibiţie, această „supapă de siguranţă", s-a pierdut în momentul apariţiei armelor, care au dus la suprimarea legăturii emoţionale dintre agresor și victimă. Folosind de la distanţă o praștie sau o suliţă în luptă, agresorul nu a mai putut să vadă semnele de supunere ale celui atacat. Iar dronele ar reprezenta după unii extensia supremă a acestui proces, o extensie care ne duce într-o zonă cu totul nouă a conflictului armat, una complet lipsită de risc și detașată de normele sociale menite să reprime manifestările de agresivitate. Cercetările recente par să susţină acest scenariu. Lt-Col. Dave Grossman, psiholog și fost profesor al Academiei Militare West Point, a tratat pe larg subiectul aversiunii naturale a omului

n Laureatul Nobel pentu Pace, Barrack Obama, e un susţinător al utilizării dronelor de război

faţă de omor. Cartea sa din 1995, „On Killing", conţine numeroase exemple din cercetările sale, dar și de istorie militară, care demonstrează repulsia soldaţilor faţă de uciderea inamicilor - în special în luptele de aproape sau corp la corp. Pe de altă parte, un bilanţ al The Bureau of Investigative Journalism arată că, în primii cinci ani ai administraţiei Obama, dronele americane au fost folosite în 390 de misiuni în Pakistan, Yemen și Somalia - de opt ori mai multe decât în timpul mandatului Bush -, misiuni soldate cu peste 2.400 de victime, dintre care cel puţin 273 au fost civili. Se pare, așadar, că dronele fac mai ușoară treaba murdară a eliminării inamicilor. Sau nu?

„E bine că războiul e ceva atât de groaznic" Există câteva rapoarte militare oficiale, puţine, ce-i drept, care vorbesc despre operatori de drone suferinzi de stres operaţional și de luptă, simptome regăsite și în cazul oficialilor care au urmărit pe termen lung înregistrările video făcute de drone în timpul atacurilor ucigașe. Totuși, aceste rapoarte pălesc pe lângă cele despre veteranii combatanţi. Deocamdată,

nu există niciun fel de informaţii dacă și în ce măsură sunt afectaţi de stres oficialii CIA, care decid misiunile și dau ordinul de atac. Dar mai există un potenţial risc, chiar dacă, deocamdată, pare mai mult de domeniul filmelor de boxoffice. Analistul militar Peter Singer scrie în cartea sa dedicată războiului automatizat despre posibilitatea implicării autonome a dronelor în identificarea și eliminarea unor presupuși inamici. Scenariul pe care și-l imaginează el este cel al unei drone care deschide focul asupra unei ţinte bazându-se exclusiv pe informaţiile primite de la senzorii săi - sau de la alte drone - fără a mai aștepta ordinul autorităţii umane. Faptul că a fost atent dezbătut de Ministerul Britanic al Apărării, așa cum reiese dintr-o notă oficială, ar putea face din acest scenariu un exerciţiu mai puţin teoretic decât apare la prima vedere. Care au fost însă și concluziile, e mai greu de spus. Revenind la factorul uman, diferiţi autori subliniază că, în cazul unui conflict să-i spunem tradiţional, riscul implicat de luptele propriu-zise și conștientizarea atrocităţilor implicate de violenţa dezlănţuită pot acţiona ca o formă de control a brutalităţii. 241 SINTEZA # 14, martie 2015

A spus-o încă din 1862 și generalul Robert E. Lee, după bătălia de la Fredericksburg - „E bine că războiul e ceva atât de groaznic, altfel ar începe să ne placă prea mult". Problema nu este că dronele ar fi mai înfricoșătoare sau mai mortale decât alte sisteme de armament moderne. Dimpotrivă, prin comparaţie cu alte arme, mai puţin precise, au potenţialul de a reduce numărul victimelor colaterale din operaţiunile militare legitime, iar acestă realitate este acceptată și recunoscută și de organizaţiile de apărare a drepturilor omului. Totuși, între potenţial și realitate se află câteva cifre îngrijorătoare. (vezi caseta „Cifre colaterale") Tulburătoare este, mai degrabă, o combinaţie neobișnuită de caracteristici coagulate în jurul dronelor: distanţa (deopotrivă fizică și simbolică) dintre ucigaș și victimă, perspectiva de automatizare și, mai ales, minimalizarea riscurilor, de la cele ale piloţilor-operatori la cele politice. Tot acest amalgam este cel care de fapt ne atrage atenţia. Și tot el ne sugerează ceva tulburător despre ceea ce violenţa omenească ar putea deveni. Și, odată cu ea, și noi. n

Prin Ordinul 8/2014, valabil până în 2016, Ministerul Transporturilor a reglementat „condiţiile de operare în spaţiul aerian a aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord". n Ordinul în cauză nu se aplică dronelor cu o greutate sub un kilogram, acea clasă disponibilă pe piaţă şi folosită de amatori în special pentru filmări de la înălţime, dar, atenţie!, atât timp cât pe ele nu este montată „aparatură pentru filmare sau transmisie de date" . Totodată, acestea nu pot fi folosite decât în „zone deschise, fără construcţii cu destinaţia de locuinţă", şi doar la cel mult o distanţă verticală de 150 faţă de operatorul dronei, şi la un plafon maxim de 100 de metri. n Pentru orice zbor, indiferent de loc, cu excepţia zonelor „în care sunt furnizate servicii de control al traficului aerian", trebuie depusă la Autoritatea Aeronautică Civilă Română o cerere de alocare de spaţiu de zbor, cu cel puţin 45 de zile înainte de data la care este planificat zborul. n Prevederile Ordonanţei au fost contestate de organizaţiile ecologiste, care au acuzat autorităţile de la acea dată că nu ar face decât să protejeze tăierile abuzive de păduri sau alte infracţiuni care puteau fi descoperite prin filmările de la înălţime. „Dronele sunt adesea folosite pentru a monitoriza decimarea sistematică a pădurilor României. Activitatea noastră va fi foarte mult îngreunată. Închipuiţi-vă ce ar însemna să mă duc la Romsilva sau la proprietarul pădurii şi să îl anunţ: vezi că vin să te investighez", spunea Gabriel Păun, preşedinte Agent Green, pentru Digi24.

n Mihai Dragu, proprietarul unei firme care se ocupă cu filmări aeriene, crede că interdicţia are ca scop avantajarea aviaţiei utilitare de stat, care deţinea până la apariţia dronelor monopolul pe măsurătorile aeriene. Odată cu dronele, preţurile au scăzut automat.

A RTE

artE

Cine are dreptate în artă? Alina Staicu

„Felul în care vedem informaţia și felul în care produsele culturale circulă în societate s-au schimbat complet. Noi suntem toţi producători și «apropriatori» împărtăşind constant, reformulând şi selectând din marea avalanşă pe care o numim azi cultură (...) nu e realist să spui că producătorul a ceva poate deţine monopol total”, Lewis Bush

uc Tuymans (foto) a fost găsit vinovat de plagiat de un judecator belgian. Acest fapt a stârnit multe discuţii despre legea defectuoasă a copyrightului și libertatea de expresie artistică. Fotoreporterul Katrijn Van Giel a cerut daune și interdicţia ca pictorul să mai folosească în viitor vreuna din imaginile sale, iar ceea ce a obţinut în instanţă, pe lângă toate acestea, este și interzicerea expunerii acestei lucrări aflată în colecţie particulară. Tuymans a recunoscut că a folosit fotografia și unica apărare împotriva acuzaţiilor a fos să invoce satira. Judecătorului însă nu i s-a părut amuzantă lucrarea și nici nu a găsit ,,diferenţe semnificative” între cele două imagini. Acesta este rezumatul unui fapt care a repus în discuţie nu numai drepturi, obligaţii și libertate artistică, ci și raportarea la realitate, proporţiile și disproporţiile interpretării. Ceea ce ulterior a fost numit fotorealism a luat naștere în anii ’70 ca o nouă raportare la realitate și la realitatea pe care o furniza noua artă – fotografia. Pictorii fotorealiști nu „copiau” fotgrafii, ci repuneau în discuţie relaţia cu realitatea furnizată de imagine. Celebra pictură a lui Magritte, ,,Ceci n'est pas une pipe” începea să aibă un alt înţeles; diferenţa între obiect și reprezentarea lui, între

242 SINTEZA # 14, martie 2015

243 SINTEZA # 14, martie 2015

prezenţă și imagine. Hiperrealismul și fotorealismul în pictură nu au apărut ca replică sau ca luptă pentru supremaţie în arte, pentru a demonstra ceva fotografiei, ci pentru că o realitate furnizată fotografic reprezenta o nouă provocare pentru pictori. Ceea ce s-a întâmplat în pictura fotorealistă nu a fost o copiere, ci o traducere; provocarea a constat în a acorda o altă dimensiune realităţii fotografice prin izolarea ei într-un mediu artistic tradiţional. Prin însăși reproducerea în pictură a unui subiect fotografic se poate vorbi nu doar de transfer ci și de înlocuire. O realitate ,,decupată” de fotograf implică apriori un filtru subiectiv, fie și numai de selecţie. Aceeași imagine pictată suportă un filtru suplimentar și un grad de implicare amplificat de ceea ce pictura presupune ca manualitate; cu alte cuvinte, aceeași realitate suportă mai multe filtre care o denaturează, chiar dacă aspectul formal rămâne recognoscibil. Revenind la cazul lui Tuymans, verdictul judecătorului care îl găsește vinovat de plagiat pe pictor este absurd, „vag și profund subiectiv” după cum afirma Lewis Bush în articolul său din ianuarie 2015 de pe platforma artistică on-line „Hyperallergic”. Același autor pledează pentru o mai clară lege a copyrightului în virtutea faptului că ,,arta și umorul sunt două dintre cele mai greu de definit

concepte”. Conform actualei legi, ca să nu fie considerat plagiat, lucrarea trebuie să o schimbe pe cea originală în mod semnificativ. Ceea ce nu este specificat dacă din punct de vedere material (ceea ce Tuymans a făcut) sau vizual (ceea ce poate că nu a făcut). Faptul că un judecător nu vede nicio diferenţă între o pictură și o fotografie, că găsește „nesemnificativă” diferenţa dintre cele două imagini, că un pictor trebuie să invoce satira pentru a se apăra în faţa legii (neschimbată în Europa din secolul al XVIII-lea) pare să pună sub semnul întrebării întregul mod de raportare la imagine și la informaţie. Același Lewis Bush observă că, deși spiritul legii poate fi mai mult sau mai puţin același, „felul în care vedem informaţia și felul în care produsele culturale circulă în societate s-au schimbat complet. Noi suntem toţi producători și «apropriatori» împărtășind constant, reformulând și selectând din marea avalanșă pe care o numim azi cultură (...) nu e realist să spui că producătorul a ceva poate deţine monopol total”. O condamnare pentru plagiat în cazul unui pictor ca Tuymans pune sub semnul întrebării întregi curente din arta contemporană, începând cu popart și terminând cu citatul postmodern (Sherrie Levine este unul din exemple; ea a fotografiat fotografiile lui Walker Evans și și-a numit proiectul ,,After Walker Evans”). 

A RTE

n Gerhard Richter

n Sherrie Levine, ,,After Walker Evans”: 4 (portretul lui Allie Mae Burroughs), 1981, Gelatin silver print, 12,8x9,8 cm, colecţia Metropolitan Museum, New York

Modul în care artistul își filtrează, modifică, prelucrează informaţiile are nevoie de libertate și nu poate fi reglementat prin lege; și dacă ar fi, tendinţa de transgresare a limitelor pe care o manifestă artiștii nu ar ţine cont. Artiștii nu vor cere voie să preia imagini, nu vor cere permisiunea în a crea ce doresc cu ele, nu vor căuta aprobarea pentru reinterpretare, rearanjare sau folosire, pur și simplu. Ceea ce legea a hotărât în cazul lui Tuymans este un precedent îngrijorător pentru felul în care ne raportăm la imagini în general. O imagine captată sau una creată este doar un fragment al unui context mai larg, al unui ansamblu. Fotografia originală ilustra un text, dreptul de folosire a fost cumpărat de publicaţie, dar destinul imaginii propriu-zise s-a creat independent de cei implicaţi. Reconstruind traseul ei, acesta s-a schimbat prin interacţiune și transfer între diferite contexte. Fotografia destinată să informeze vizual și să însoţească un text ajunge subiect singular al unei reflecţii asupra realităţii în pictura lui Tuymans; chiar dacă judecătorul nu vede diferenţe semnificative, destinaţia și mesajul s-au schimbat semnificativ. Poate nu este etic ca un creator de

244 SINTEZA # 14, martie 2015

245 SINTEZA # 14, martie 2015

n Magritte - ,,Ceci n'est pas une pipe”

imagini să preia imaginile unui alt autor, dar nici nu pot fi reglementate legal condiţiile acestui demers fără a încălca un alt drept, acela al libertăţii de expresie. Fără existenţa fotografiei, extrapolând, și arhitecţii ar putea da în judecată pictorii stradali, întrucât ei sunt responsabili pentru felul în care arată clădirea și, dacă pictorul este unul realist, nu vor exista diferenţe semnificative între imagini. Într-un anume sens, Tuymans a fost pedepsit pentru realismul său și, indirect, pentru virtuozitate. Un alt caz absurd a fost acela în care Damien Hirst a dat în judecată un elev de 16 ani pentru că a folosit într-un colaj o imagine a lucrării sale, același artist contemporan care pleda vehement pentru libertatea de expresie. Dorinţa de a deţine monopol absolut asupra imaginii create este absurdă și pentru că aceasta își creează singură traseul. De la o poză a unui politician într-o publicaţie, pictura lui Tuymans a ajuns celebră, numele fotografei mai cunoscut decât înainte, imaginea iconică şi ameninţătoare pentru creatori, ca un avertisment mut sau ca o nouă instigare de a apropria, reîntrebuinţa sau ignora rolul imaginii în creaţia artistică.

Imaginea ca scop în sine și imaginea care are un mesaj de transmis sunt diferite. Fotografia și pictura pot fi extrem de asemănătoare, dar nu sunt același lucru. Gerhard Richter, considerat fotorealist deși el neagă această categorizare, a început să folosească fotografiile din ziare în anii ’60-’70 ca pretext pentru a crea o altă realitate, pentru a restabili o altă relaţie între imaginea care informează și imaginea care se creează. ,,Arta nu spune niciodată ceva despre realitate, ea însăși este singura realitate prezentă”, spune acesta, relevînd rolul decisiv al filtrului artistic care schimbă statutul dar și percepţia imaginii în sine. O fotografie tradusă în pictură devine altceva, tocmai pentru că este smulsă din context, izolată și, uneori, prin simpla deplasare de context devine altceva. A acuza un pictor că a pictat ceea ce a văzut este ca și cum ai acuza un preot de calomnie pentru că ţi-a spus că ești păcătos. n

Alina Staicu este absolventă a Universităţii de Artă şi Design din Cluj, doctor în arte vizuale şi profesor de pictură.

A RTE

Rapsodie română pentru George Enescu Elena Nicolae

Pianista Raluca Știrbăţ și violonistul Alexandru Tomescu cântă pe 26 martie la Londra pentru o casă. O construcţie mică de la graniţa cu Ucraina, făcută acum 200 de ani din lemn, pământ și paie, care stă să se prăbușească. Cel puţin asta era situaţia înainte ca Raluca Știrbăţ să înceapă să compună aria de salvare a acestei case, în care a copilărit cel mai mare muzician român, George Enescu

oncertul din capitala Angliei este organizat de Fundaţia Pro Patrimonio în parteneriat cu Centrul Cultural Român din Londra, cu sprijinul Amabsadei Române și al Institutului Cultural Român și este doar unul din seria de evenimente programate anul acesta cu scopul adunării de fonduri pentru restaurarea casei lui George Enescu din Mihăileni (concerte pentru strângere de fonduri organizate de Raluca Știrbăţ au mai avut loc în 2014 la Viena, București și Iași). Alexandru Tomescu, numit de Berlin Morning Post „superstarul român la vioară”, care cântă pe un Stradivari din 1702, pregătește un ambiţios proiect numit „Experienţa Enescu”, care include toate operele pentru vioară și pian ale compozitorului, prezentate într-un turneu de 20 de concerte, în patru ţări, cu scopul de a strânge bani pentru Mihăileni. Pentru Raluca Știrbăţ, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai tinerei generaţii de pianiști și președinte al Societăţii Internaţionale „George Enescu” din Viena, care finalizează anul acesta în premieră integrala pe disc a creaţiei enesciene pentru pian - lupta pentru salvarea

246 SINTEZA # 14, martie 2015

247 SINTEZA # 14, martie 2015

Mă dezamăgește adesea o anumită inerţie românească atunci când vine vorba de o solidaritate reală – și nu doar declarativă – pentru cauze care ne privesc pe noi toţi. Speranţa vine, cu siguranţă, de la tânăra generaţie care, în ciuda anumitor frici viscerale de decenii, ce par a nu fi dispărut întru totul, va fi – n-am nicio îndoială – capabilă să-și asume rolul decisiv de remodelare și redefinire a societăţii românești, într-o Românie așa cum ne-o dorim și visăm cu toţii”, Raluca Știrbăţ, pianist

casei a început încă și mai devreme, de la prima vizită pe care i-a făcut-o, în 2012. Ca urmare a eforturilor sale, casa a fost inclusă în patrimoniul naţional la finele anului 2013, pentru ca, în august 2014, procesul de degradare să fie oprit graţie lucrărilor de conservare coordonate de Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecţilor din România, Filiala București și vicepreședinte al Fundaţiei Pro Patrimonio, România. De ce ar trebui ca fiecare român să cunoască și să sprijine această iniţiativă? „Această clădire, așa mică cum e, reprezintă mult mai mult decât o restaurare. Nu zidurile contează acolo, cum spunea foarte bine Raluca Știrbăţ. Este vorba de un proiect comun și, până la urmă, de felul cum îl conduci ca el să evolueze în direcţia pe care probabil de multe ori și-a dorit-o chiar maestrul George Enescu”, a explicat arhitectul Șerban Sturza pentru agenţia Agerpres la jumătatea lui decembrie 2014, când a primit, alături de Raluca Știrbăţ, un premiu special în cadrul Galei Oamenii Timpului, organizată la Iași de Revista „Timpul”, pentru implicarea în Campania de salvare a casei lui George Enescu de la Mihăileni. 

ART E

A RTE

Paradisul de la Mihăileni Situat în partea de Nord-Vest a judeţului Botoşani, la graniţa cu Ucraina, într-o regiune deluroasă, pe malul stâng al râului Molniţa şi pe malul râului Siret, comuna Mihăileni este leagănul copilăriei lui George Enescu (conacul din Cracalia, de lângă Liveni, unde Jorjac s-a mutat cu părinţii săi la vârsta de 3 ani, nemaiexistând la ora actuală, dându-i-se foc în 1946-47). Localitatea a fost fondată în 1792 în urma iniţiativei boierului Moruzi de a aduna la vama cu Austro-Ungaria un grup de comercianţi, meşteşugari din toate ţările şi boieri avuţi. Ocupaţiile predilecte ale locuitorilor, înainte de război, erau comerţul şi meşteşugurile – în special olăritul. În Al Doilea Război Mondial, localitatea a fost distrusă în mare măsură de armata rusească, iar în comunism s-a pierdut orice urmă de regenerare. Localitatea are acum aspectul unui sat cu puţine indicii că ar fi fost aici un târg animat. Valoarea arhitecturală a casei din Mihăileni este remarcabilă şi îmbogăţeşte valoarea sa memorială. Este construită cu

materiale naturale (lemn, pământ şi paie) puse în operă cu tehnici tradiţionale. „Simplitatea arhitecturii amplifică proporţionarea spaţiilor asemenea rapoartelor armonioase din muzică; relaţiile dintre încăperi se exprimă geometric în proporţia

de aur. Ca element particular pentru o locuinţă, dar tipic pentru casele din zona respectivă, unul din pereţii despărţitori ai camerelor din mijloc este de fapt o sobă ce încălzeşte cele două încăperi adiacente”, se arată pe site-ul Fundaţiei Pro Patrimonio.

n Casa lui George Enescu de la Mihăileni a fost inclusă pe lista monumentelor istorice din România

O vizită dureroasă în trecut

Memoria lui Enescu Locuri care amintesc de memoria lui George Enescu se găsesc atât România, cât şi în Franţa, unde compozitorul s-a mutat definitiv după cel de-Al Doilea Război Mondial. Muzeul Naţional „George Enescu" este găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino (foto) de pe Calea

Muzeul Naţional „George Enescu"

248 SINTEZA # 14, martie 2015

Victoriei, Bucureşti în anexa căruia au locuit Enescu şi soţia sa, Maria Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), zisă Maruca. Lângă Moineşti se găseşte conacul de la Tescani, la Liveni - casa în care s-a născut compozitorul şi a petrecut

Vila „Luminiş"

primii doi-trei ani ai copilăriei sale, iar la Sinaia se află vila „Luminiş" unde Enescu, în perioada dintre concerte, căuta răgazul de a putea compune. În vremea regimului communist, locuinţa sa permanentă a fost Paris, iar în apropiere a avut vila Les Cytises, la Bellevue, ca reşedinţă de vară.

Conacul Tescani

Casa din Mihăileni unde George Enescu și-a petrecut multe vacanţe, muncind și definitivând capodopere, a aparţinut mamei sale și a fost construită de părinţii acesteia cândva între 1775 și 1830. „Clădirea nu are doar valoare memorială, dar este o expresie a arhitecturii vernaculare (arhitectură rezultată dintr-o tradiţie colectivă și cu priceperea unor meșteri specializaţi în tehnici de construire – nota specialiștilor) a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Dacă această casă va dispărea, o bucată puternică din memoria lui Enescu va fi pierdută”, se arată pe site-ul Fundaţiei Pro Patriomnio, care s-a alăturat anul trecut acestei iniţiative. Semnalul de alarmă l-a tras în 2012 pianista Raluca Știrbăţ, ajunsă pentru prima dată la Mihăileni în luna august, în timpul cercetărilor pentru teza de doctorat „George Enescu – creaţia pentru pian”. Pianista a rămas mută de durere în faţa tristului peisaj care i s-a înfăţișat în faţa ochilor: casa în care Enescu venea din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii să-și viziteze mama, unde-și invita prietenii și unde știa că-și poate 249 SINTEZA # 14, martie 2015

găsi liniștea și inspiraţia era aproape o ruină, fiind folosită ca depozit de cartofi. „Casa a ajuns în această situaţie dezastruoasă dintr-un conglomerat de cauze obiective și subiective: divorţul părinţilor, originea <<nesănătoasă>> și înstărită a familiei mamei compozitorului, Maria Enescu (născută Cosmovici), instaurarea comunismului, dezinteresul crescând pentru bunurile de patrimoniu de după ’89”, explică Raluca Știrbăţ pentru Sinteza. Ea a declanșat imediat campania de salvare a casei, care – în ciuda unei plăci memoriale ce existase, dar dispăruse în iarna lui ’89-’90 – nu era monument istoric. „După o campanie intensă susţinută în presa naţională și internaţională – cu sprijinul decisiv al publicaţiilor Suplimentul de cultură și Radio Europa Liberă (prin jurnalistul Victor Eskenasy), Deutsche Welle, Arts Journal (Londra) ș.a. –, precum și pe internet și pe reţelele de socializare, casa lui George Enescu de la Mihăileni a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice din România, prin ordinul din Monitorul Oficial din data de 29 noiembrie 2013”, spune Știrbăţ.

Intervenţia de urgenţă şi pe termen lung Deși autorităţile au promis în repetate rânduri că vor lua măsuri concrete și urgente pentru salvarea casei, totul a rămas (doar) la stadiul declarativ. În această situaţie, Societatea Internaţională „George Enescu” de la Viena, fondată de Raluca Știrbăţ în 2011 a declanșat, în aprilie 2014, împreună cu Revista „Timpul” din Iași, o acţiune de strângere de fonduri – prin donaţii publice, concerte etc. Iniţiativei i s-a alăturat și violonistul Alexandru Tomescu – în mai 2014 el a invitat Fundaţia Pro Patrimonio la o vizită la faţa locului. Arhitecţii Șerban Sturdza, Raluca Munteanu, Raluca Mihalache și Lucia Leca au înţeles rapid că este nevoie de o intervenţie de extremă urgenţă, având în vedere pericolul de prăbușire a construcţiei și că valoarea casei conta nu doar în legătură cu memoria lui Enescu, ci și pentru calităţile sale arhitecturale deosebite. În august 2014, suma de aproximativ 2000 de euro, strânsă până în acel moment de Societatea Enescu din Viena și Revista „Timpul” din Iași, a fost pusă la dispoziţia Fundaţiei Pro. 

A RTE

ART E

Raluca Ştirbăţ, un ambasador al artei româneşti Născută la Iaşi, Raluca Ştirbăţ a început să studieze pianul de la şase ani la Liceul de Artă „Octav Băncilă”. După un an de studiu la Academia de Muzică „George Enescu” din Iaşi este admisă prima, cu punctaj maxim, la Universität für Musik und darstellende Kunst din Viena, unde primeşte la absolvire Solistendiplom şi titlul de Magister Artium. A debutat pe scena Filarmonicii din Iaşi la vârsta de 10 ani, sub bagheta lui Ion Baciu şi a continuat cu recitaluri şi concerte cu majoritatea orchestrelor simfonice din ţară, printre care orchestra Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti sau orchestra simfonică şi de cameră a Radioteleviziunii Române. Este invitată la festivaluri în Austria, Elveţia, Polonia, Ungaria, Tunesia, Bulgaria, România sau Republica

n Alexandru Semeniuc, violonist

Patrimonio și a Ordinului Arhitecţilor din București. Împreună cu sumele de bani și materialele adunate și de aceste instituţii și cu tinerii arhitecţi voluntari, s-a demarat, în vara lui 2014, intervenţia de urgenţă pentru scoaterea casei din starea de colaps, astfel încât aceasta a reușit să treacă iarna consolidată și în afara pericolului iminent în care se afla. Pro Patrimonio vede intervenţia de la Mihăileni în trei etape: prima intervenţia de urgenţă, care a fost realizată deja; a doua - reparaţia completă a structurii și finisajelor, care presupune consolidarea structurii de lemn, reparaţia acoperișului, refacerea pereţilor, finisarea pardoselii, reparaţia tâmplărilei și a treia – utilizarea casei, pentru că odată reparată casa trebuie folosită pentru a nu se degrada la loc. Procesul de restaurare va fi implementat printr-un workshop educaţional, susţinând interesul pentru arhitectură și tehnici de lucru în lut prin interacţiunea dintre studenţi și specialiști, iar casa va fi remobilată cu piesele originale recondiţionate, pentru a crea o atmosferă autentică. „În ceea ce privește etapa a treia, împreună cu OAR filiala București și cu muzicienii 250 SINTEZA # 14, martie 2015

Raluca Știrbăţ și Alexandru Tomescu am propus realizarea unei Academii Internaţionale de Muzică unde pot studia atât copii din localităţile învecinate, cât și muzicieni tineri din întreaga lume, tot timpul anului. Pentru aceasta este nevoie de o echipare corespunzătoare, o extindere în timp pentru cazare, sală de mese și o sală de audiţii, plus o administrare pe termen lung”, spun reprezentanţii Pro Patrimonio.

Un sâmbure de speranţă „Academia Internaţională de Muzică de la Mihăileni este un proiect frumos, ambiţios, dar în egală măsură realizabil și, mai ales, extrem de necesar. Casa lui George Enescu reprezintă «sâmburele» în jurul căruia se va consolida această idee; în afară de lunile de vară, când se vor desfășura activităţi gen masterclass, workshop, concerte etc., având ca invitaţi profesori muzicieni de excepţie, Academia se dorește (și) un centru de educaţie și cultură pe tot cursul anului pentru miile de copii din zonă, care nu beneficiază în prezent de avantajele pe care le oferă viaţa culturală a unui oraș, bunăoară”, explică Raluca Știrbăţ.

Pentru etapa a doua, de reparare a casei, este nevoie de o sumă evaluată la 40.000 de lire sterline, din care s-au strâns până acum jumătate. Concertul de la Londra și cele care vor urma au menirea de a întregi această sumă. Însă arhitecţii nu așteaptă până când se vor aduna toţi banii pentru a începe munca: „Lucrările de reabilitare vor începe odată cu obţinerea autorizaţiei de construire. OAR filiala Nord-Est (Suceava-Botoșani) lucrează la realizarea proiectului pentru autorizare și a avizelor necesare. Odată finalizat se va elibera autorizaţia, probabil la sfârșitul lunii aprilie”, estimează Pro Patrimonio. Adevărata provocare vine însă după această etapă și se referă la lansarea și susţinerea pe termen lung a Academiei. Dincolo de încă 40.000 de lire sterline necesare lansării, va fi nevoie și de oameni competenţi care să se implice în administarea proiectului, spun reprezentanţii Pro Patrimonio: „Reparaţia casei este simplă și echipa de meșteri care a realizat intervenţia de urgenţă are capacitatea și cunoştinţele să repare integral casa. Însă fără o administrare competentă susţinută și de fonduri, școala riscă să nu funcţioneze și deci casa să cadă la loc în ruină”. n

Academia Internaţională de Muzică de la Mihăileni este un proiect frumos, ambiţios, dar în egală măsură realizabil și, mai ales, extrem de necesar. Casa lui George Enescu reprezintă «sâmburele» în jurul căruia se va consolida această idee.” Raluca Știrbăţ, pianist

251 SINTEZA # 14, martie 2015

Moldova şi să urce pe scenă pentru importante concerte în toată Europa, în Iran, Singapore, Cipru, Turcia, Tunisia, Maroc. Câştigă numeroase concursuri şi festivaluri naţionale şi internationale, între care Sanremo Classico şi Stefano Marizza – Trieste (Italia), Virtuosi per musica di pianoforte – Cehia, marele trofeu Lira de aur al concursului „Ciprian Porumbescu” ş.a. Imprimările ei sunt difuzate la posturi de radio din Austria, Elveţia, Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Maroc. În 2011, Raluca Ştirbăţ a înfiinţat la Viena Societatea Internaţională „George Enescu”, iar în 2011 şi 2013 a lansat la casa de discuri Gramola din Viena două albume solo cu lucrări de Enescu, Silvestri, Constantinescu, Rahmaninov, Franck, Debussy şi Bartók, semnalate de presa de

specialitate ca apariţii discografice „eveniment”. De asemenea, pianista este activă şi în domeniul cercetării muzicologice, obţinând în octombrie 2014 titlul de doctor cu calificativul „Summa cum laude” pentru teza „Creaţia pentru pian a lui George Enescu” şi este solicitată să participe în cadrul unor simpozioane internaţionale organizate de instituţii de renume. Pentru meritele artistice excepţionale şi pentru angajamentul social, Ministerul de Interne al Austriei i-a acordat în martie 2013 titlul de „Mesager al integrării”. În noiembrie 2014, Fundaţia Pro Patrimonio i-a conferit Ralucăi Ştirbăţ titlul de membru de onoare pentru iniţiativa de a clasa, salva şi pune în valoare casa lui George Enescu de la Mihăileni.

A RTE

Jean Negulescu şi toţi ceilalţi Delia Enyedi

S-a numărat printre spectatorii ultimei reprezentaţii a Isadorei Duncan, a fost întrerupt de curiozitatea lui Pablo Picasso, în timp ce picta pe Riviera franceză și a negociat o bucată din plăcinta servită împreună cu Aristotel Onassis. Dar mai înainte de toate, craioveanul Jean Negulesco, numele cu care apare pe steaua sa de pe celebrul bulevard Walk of Fame, și-a așternut Hollywoodul la picioare.

a moartea sa, în 1993, The Independent îl asocia pe Jean Negulescu epocii de glorie a regizorilor hollywoodieni în care Fred Zinnemann, Elia Kazan, Billy Wilder, Joseph L. Mankiewicz și John Huston „au transformat cinemaul american”. Asta după ce, cu opt ani mai devreme, The New York Times marcase publicarea memoriilor sale numindu-l „realizator de film român de rang regal”. Traduse în limba română de către Manuela Cernat ca „Drum printre stele: amintiri europene și hollywoodiene” (în original „Things I Did... and Things I Think I Did”), în paginile lor Negulescu probează faptul că nu a fost subiectul unor elogii exagerate, ci beneficiarul șansei privilegiate de a fi „trăit din plin trei din perioadele de aur ale epocii mele: Parisul anilor ’20, Riviera anului 1927 şi Hollywoodul anilor 1930-1970”. Secolul XX i-a oferit spre savurare, poate ca nimănui altuia, chintesenţa lui artistică.

UN BĂIAT! Un băiat! E băiat! Pe fondul acestor exclamaţii entuziaste era sărbătorită, pe 29 februarie 1900, nașterea celui de-al cincilea copil, în sfârșit băiat, al familiei Negulescu. Nu avea să fie 252 SINTEZA # 14, martie 2015

253 SINTEZA # 14, martie 2015

și ultimul, dar prosperul proprietar de hotel de provincie îi rezervase îndelung așteptatului său Ionuţ toate previziunile de carieră strălucită, în afaceri, apărare sau chiar politică. Doar că, în loc de general sau primministru, el va atrage, pentru prima dată, atenţia sub pseudonimul Ion, semnat discret în colţul unui portret, chiar subiectului desenului său, nimeni altul decât George Enescu. Numele compozitorului va fi primul dintr-o listă impresionantă de personalităţi cu care Ionuţ / Ion / Jean își va intersecta traiectoria profesională. Ajuns în scurt timp la Paris pentru a studia artele plastice la Academia Julian, Negulescu savurează prânzurile pe datorie în celebrul bistro condus de Mère Rosalie, preferat de

mai toţi tinerii artiști ai vremii în căutare de inspiraţie, suferă cot la cot cu ei de sărăcie și li se alătură în procesiunile funerare care îi însoţesc pe Amedeo Modigliani sau Jules Pascin. Pe primul dintre ei îl cunoaște în atelierul lui Brâncuși, în curtea căruia „nenea Constantin” încinge cele mai năstrușnice jocuri cu Man Ray și Tristan Tzara, amintindu-i că atunci „când nu te mai poţi copilări, înseamnă că ai și murit”. Iar Negulescu nu va uita asta niciodată, cu atât mai puţin atunci când, după un scurt popas ca tânăr pictor pe Riviera franceză și în New York, decide să se joace cu „cel mai formidabil vis de libertate cu care fusese vreodată binecuvântată omenirea”, cinematograful.

Sinatra şi sarmale După cum se poate constata cu ușurinţă, a te referi la Jean Negulescu presupune un exerciţiu de rezistenţă în faţa numelor cu rezonanţă și a citatelor cu tâlc prin intermediul cărora își spune povestea. În spatele acestora, însăși decizia de a-l trata strict ca cineast poate fi pusă sub semnul întrebării. Probabil intuind exerciţiul de imaginaţie în care ar fi fost întrebat ce anume s-a considerat 

ART E

A RTE

Am trăit din plin trei dintre perioadele de aur ale epocii mele: Parisul anilor ’20, Riviera anului 1927 şi Hollywoodul anilor 1930-1970”

n „Cum să te măriţi cu un milionar?”

a fi întâi și întâi, Negulescu nu a lăsat întrebarea fără răspuns, recunoscând cu mândrie că l-au înconjurat oameni care au avut totul, înafară de „postura superioară de a se fi născut, ca mine, român”. Pentru a înţelege pe deplin emulaţia multiculturală specifică Hollywoodului la mijloc de secol XX în care regizorul român s-a integrat, este suficient să luăm în calcul mediul cinematografic atunci când cuantificăm impactul devastator al celor două conflagraţii mondiale. Înainte de Primul Război Mondial, Europa a fost cea care dădea tonul în producţia și distribuţia de film. Studiorile din ţările nordice primeau tinerii cineaști în stagii de perfecţionare, în timp ce companiile de producţie franceze Pathé și Gaumont își disputau piaţa de distribuţie europeană și, cu succes, chiar și pe cea nord-americană. Limitarea resurselor în timpul războiului și blocarea anumitor pieţe de distribuţie a lăsat cale liberă industriei de film hollywoodiene, la adăpostul neutralităţii SUA de până în 1917, de a se dezvolta și de a găzdui primul val de artiști ce a părăsit bătrânul continent. Mai apoi, Al Doilea Război Mondial a generat un al doilea val, compus în principal 254 SINTEZA # 14, martie 2015

255 SINTEZA # 14, martie 2015

din oameni de cultură și artiști evrei, provenind marea majoritate din fostul Imperiu Austro-Ungar. Conform unei binecunoscute anecdote, în anii ’30, pe pereţii studiourilor americane ar fi stat agăţat un panou care sublinia faptul că „nu e suficient să fii maghiar, trebuie să ai și talent”. Fără îndoială, prin talent s-a remarcat și Jean Negulescu, în condiţiile în care numărul românilor adoptaţi de Hollywood a fost relativ mic de-a lungul secolului de cinema. În egală măsură, s-a remarcat și prin aura de bon vivant cu care reunea starurile vremii la petreceri acompaniate la microfon de Frank Sinatra și asezonate cu gust de sarmale sau pulpă de miel pe varză călită. Românul cucerise cetatea filmului.

Viaţa ca un hobby Și totuși, în același necrolog din The Independent, care îl așeza pe Negulescu în compania selectă a marilor regizori amintiţi, i se reproșa acestuia incapacitatea de a-și pune o amprentă personală asupra filmelor sale. Vorbim despre Negulescu ca regizor al unor succese incontestabile precum „Johnny Belinda” sau „Cum să te măriţi cu un milionar?” și nu neapărat ca autor de film. Marele

public speculează pe marginea presupusei sale relaţii cu Marylin Monroe, dar criticii găsesc mai puţin tentante incursiunile analitice în filmografia sa. El însuși s-a considerat a fi un român înzestrat cu talent și răsfăţat de soartă, dar nu a ezitat să părăsească globul de cristal hollywoodian în favoarea picturii și a scrisului atunci când nu s-a mai identificat cu regulile jocului. Retras în ultimii ani din viaţă pe litoralul Mării Mediteraneene, în Marbella, povestașul Negulescu a considerat circumstanţele ca fiind oportune pentru a-și realiza autoportretul. Dacă într-o anumită măsură se poate să fi eșuat, acest eșec îl datorează discreţiei admirabile cu care a exclus picanteriile de viaţă personală și a ales să reflecte în propria-i persoană ceea ce remarcabilii companioni în carieră i-au dăruit ca experienţe. Fără falsă modestie, la peste 80 de ani, el conchidea că „pentru mine, viaţa rămâne un hobby”, unul în care tot ceea ce îi mai lipsea era „încă un român deștept și cu haz”. n Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele Spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca.

SEMN

C AR T E

Cine-i scrie pe cei care scriu? Ioan Es. Pop

256 SINTEZA # 14, martie 2015

ând citeşti afirmaţii precum: „Agenţia noastră procură începuturi de roman de mai bine de trei sute de ani”; „Nu, vă asigur că Albert Camus nu şi-ar fi început niciodată romanul Străinul cu această frază («Astăzi a murit mama», n.n.) dacă nu i-am fi furnizat-o noi”; „Nouă ne revine meritul de a-i fi suflat într-o zi lui Kafka acest extraordinar început de roman: «Pe domnul K îl calomniase pesemne cineva pentru că într-o zi se trezi arestat»”, te gândeşti la agenţia aceasta cu ramificaţii pe tot globul, pe cât de discretă, pe atât de eficientă, ca la o societate de tip Illuminati, care hotărăşte destine de oameni, de cărţi şi de mari evenimente legate de acestea. Dar să începem cu începutul: autorul-personaj al cărţii de faţă* este abordat la Paris, într-o „grădină secretă” în care tocmai a avut loc „ceremonia de decernare a unor premii minore”, de către Guy Courtois, din partea aşa-numitei Agenţii Literare Courtois. Profitând de faptul că autorul a obţinut unul dintre premii, deci a căpătat dreptul la mai multă vizibilitate, Courtois îi vorbeşte acestuia despre importanţa covârşitoare a începuturilor de roman: „Un deget care apasă pe trăgaci, iată ce înseamnă de fapt o primă reuşită, intensă. Un adevărat început de roman este izbucnirea unui incendiu interior. (...) Prima frază a unui roman trebuie să fie un fel de locomotivă capabilă să tragă după ea tot şirul ulterior de cuvinte, de fraze, de pagini şi de capitole, tot cortegiul de caractere şi toată înlănţuirea de întâmplări şi de metafore. (...) Puţini scriitori ştiu însă că aceste fraze esenţiale pot fi şi achiziţionate, încheie omul cu trăsături tremurânde. Iată de fapt ce voiam să vă spun. Agenţia noastră procură începuturi de roman de mai bine de trei sute de ani.” Ulterior evenimentului din „grădina secretă”, întâlnirile dintre cei doi capătă un caracter epistolar, din scrisorile lor reieşind tot felul de informaţii uimitoare despre mari scriitori şi operele lor. Iat-o, bunăoară, pe aceasta, cuprinsă în scrisoarea pe care Guy Courtois o trimite din Praga: „Într-o zi cu ceaţă, într-o zi de februarie din acel an nefast 1914 care 257 SINTEZA # 14, martie 2015

A RTE

•

S E M N

D E

CA RTE

Într-o zi cu ceaţă, într-o zi de februarie din acel an nefast 1914 care urma să deschidă seria de catastrofe ale secolului XX, pe podul Charles se plimba un anume Franz Kafka. Un om care nu mai era tânăr la cei 31 de ani, specialist în iubiri platonice, dezrădăcinat prin natura sa, ars pe dinăuntru de pasiunea pentru literatură” urma să deschidă seria de catastrofe ale secolului XX, pe podul Charles se plimba un anume Franz Kafka. Un om care nu mai era tânăr la cei 31 de ani, specialist în iubiri platonice, dezrădăcinat prin natura sa, ars pe dinăuntru de pasiunea pentru literatură. Nu eu am fost cel care, în acea zi de februarie, i-a suflat în ureche lui Franz Kafka acest început de roman. În acea zi, el avea întâlnire pe podul Charles cu un anume Max Brod, un alt pasionat de literatură pe care îl cunoştea de peste zece ani şi care devenise cel mai bun prieten al său. Nimeni nu a ştiut şi nici nu va şti vreodată că acest Max Brod lucra pentru Agenţia Literară Courtois. Kafka nu a fost însă un scriitor disciplinat. Pasionat, da, genial, da, însă atât de crucificat din cauza complicatelor sale relaţii cu propria sa familie şi mai ales cu femeile. Pentru noi Kafka a fost un Nobel pierdut, dar ce contează? Important este că am ştiut să-i suflăm în ureche o frază esenţială în cel mai viguros moment al vieţii sale. Vă puteţi imagina istoria literaturii moderne fără Kafka? Fără Procesul? Fără fraza «Pe domnul K îl calomniase pesemne cineva pentru că într-o bună zi se trezi arestat»?” Am reprodus fragmente consistente din primele cincizeci de pagini ale cărţii pentru că ele sunt esenţiale pentru tot ce se întâmplă

în toate celelalte 425. Printre altele, prin epistola de la Praga, Courtois îi transmite autorului şi prima provocare: un început de roman („Nu este uşor să ai un frate mai mare considerat de toată lumea un geniu”) care dobândeşte înăuntrul acestuia din urmă rezonanţe extraordinare. Pe această linie trebuie citit portretul lui Victor, „fratele mai mare”, din care merită decupată această schiţă: „Ceva mai greu mi-a fost doar atunci când am înţeles că toate hainele pe care le purtam aparţinuseră de fapt lui Victor. Ca şi toate jucăriile cu care mă jucam. (...) Fără să fi fost un elev rău, nu m-am ridicat însă niciodată la nivelul lui Victor. Iar atunci când îi surprindeam totuşi pe profesori cu temele sau răspunsurile mele bune, eram felicitat tot în numele lui Victor, uneori cu fraza «La tema asta te-a ajutat puţin şi fratele, nu-i aşa?» (...) Nu ştiu cum se constituise această certitudine difuză, dar toţi vedeam în existenţa lui Victor un dar divin, o formă de generozitate din partea naturii, un cadou al destinului.” În spiritul cărţii, m-am menţinut în această prezentare în orizontul începuturilor. Din ele se despletesc şi o iau la vale o multitudine de ape subterane, pe cât de lămuritoare, pe atât de misterioase. Romanul de faţă a fost încununat cu Premiul „Augustin Frăţilă”, ediţia a III-a, în valoare de 10.000 de euro, distincţia fiindu-i acordată lui Matei Vişniec la mijlocul lunii decembrie 2014. n * Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman, Editura „Cartea Românească”, 2013, 475 pagini

S P ORT

L IFE

Idealuri de bun-simţ și o viziune occidentală pe semicerc Interviu realizat de Patrice Podină, cu preşedintele Federaţiei Române de Handbal, Alexandru Dedu

Vrea să fie cel mai bun în tot ce face și se ghidează în viaţă după principii în care crede cu tărie. Pentru Alexandru Dedu nici nu ar putea fi altfel. Ca sportiv a fost unul dintre cei mai mari handbaliști ai României și ai lumii. Este triplu câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu FC Barcelona și a devenit un model pentru tinerii practicanţi ai sportului pe semicerc.

CARTE DE VIZITĂ

SPORT LIFE 258 SINTEZA # 14, martie 2015

Alexandru Dedu s-a născut în 1971, în Ploieşti. În clasa a IV-a s-a înscris la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Ploieşti, la baschet, dar a renunţat. În clasa a V-a tatăl lui i-a făcut cunoştinţă cu antrenorul Arthur Hoffman, care avea o grupă de copii şi aşa a început povestea lui Dedu în handbalul românesc. La 16 ani a devenit căpitanul echipei de juniori II şi a câştigat primul titlu de campion naţional. Au urmat alte două medalii de argint şi de bronz la juniori I, convocare la Lotul de Perspectivă, Lotul de Juniori şi Tineret. A fost recrutat de Constantin Jude, la „Poli Timişoara”, echipă cu care, sub îndrumarea profesorului Otto Hell, a câştigat primul titlu de campion naţional în afara Bucureştiului din istoria handbalului românesc masculin. Este absolvent al ANEFS Bucureşti, Secţia Militară şi are un Masterat în Managementul Activităţilor de Educaţie Fizică şi Sport. Este antrenor de handbal categoria II. Are 232 selecţii la Naţionala A cu 399 de goluri marcate, 17/49 la Naţionala de Tineret şi 22/52 la Naţionala de Juniori, cu un total de 271 de meciuri la toate selecţionatele şi 500 de goluri.

259 SINTEZA # 14, martie 2015

e ghidează de multe ori după instinct, ştie foarte clar unde vrea să ajungă, și mai ales ştie şi cum să-și atingă ţelurile. Îi place să „gonească” cu motocicleta, să adoarmă cu mâna pe soţie, are momente în care îi place singurătatea şi-i place să realizeze tot ce şi-a propus. Îi place să aibă dreptate, dar nu cu orice preţ. Nu ţine morţiș să facă schimbări, dar este ferm convins că orice lucru poate fi îmbunătăţit. Sinteza: Domnule Dedu, aţi revenit relativ recent în handbalul românesc, după o perioadă lungă petrecută în ţări în care handbalul este o forţă şi un mod de viaţă. ce v-a determinat să candidaţi la şefia FRH? Este handbalul un microb de care v-aţi contaminat şi nu mai puteţi scăpa?

Alexandru Dedu: A fost o succesiune de evenimente. Dacă nu mă înşel, în 2010, după o pauză de handbal în care am încercat să-mi construiesc o casă, un business, să asigur o stabilitate familiei, mi-am dat seama că handbalul e viaţa mea şi nu pot să stau departe. E lucrul la care mă pricep cel mai bine. Am

avut o discuţie cu domnul Cristian Gaţu, la acea vreme preşedintele Federaţiei Române de Handbal, şi mi-am arătat disponibiliatea de a reveni în acest fenomen. Sigur, nu am fost eu primul fost sportiv care îşi arăta disponibilitatea de a lucra în handbal, dar m-a întrebat: «ce vrei să faci?». I-am spus că vreau să fiu preşedintele federaţiei. N-a schiţat niciun gest şi mi-a spus să merg la FRH. Am ales să stau lângă domnia sa, să învăţ şi am stat vreo trei luni, dar implicarea nu era cea pe care mi-o doream, aşa că am rupt colaborarea. Fiindcă cluburile au dorit o ligă profesionistă de handbal, am fost propus şi ulterior ales şef al Ligii Profesioniste de Handbal. Am stat doi ani în fruntea ligii. Mai apoi, când Gaţu a anunţat că nu mai vrea să fie preşedinte, am discutat cu el şi i-am spus că vreau să candidez. Nu a avut nicio obiecţie şi mi-a spus că va sprijini orice candidat tânăr. Ca şef al ligii profesioniste, eram şi membru în Consiliul de Administraţie a FRH şi acest lucru m-a ajutat în alegeri. - Cum vi se pare că este văzut handbalul în Romania, de către public? Sunteţi mulţumit de  vizbilitatea acestui sport?

SPORT

- Nu sunt mulţumit de nivelul de vizibilitate şi cred că o parte din vină ne aparţine şi nouă, celor de la Federaţie. Însă, cel mai nociv lucru care duce la o imagine proastă a sportului în general, şi eu mă refer aici la handbal în mod special, este tabloidizarea presei sportive. Am avut de multe ori neplăcerea să particip la interviuri şi să constat că unii jurnaliştii nu ştiau să adreseze o întrebare, din cauză că, încercând să caute ceva senzaţional, ascundeau esenţa întrebării. Aceasta tabloidizare nu este deloc ok. Însă, în barometrul vizibilităţii cred că turneul de la Cluj-Napoca, Trofeul Carpaţi (martie 2015), va fi un etalon asupra vizibilităţii handbalului la această oră. Vom vedea cu ocazia acestui turneu la ce nivel de vizibilitate suntem, şi atunci vom şti cu atât mai mult ce avem de făcut.

L IFE

- Cum poate ajunge un sportiv handbalist de performanţă?

- Motivaţia oricărui sportiv, şi mai ales a sportivului de performanţă, este foamea de trofee şi foamea de bani. La început îţi doreşti o medalie, un trofeu, apoi timpul trece devii tot mai conştient că muncind ai o şansă în plus faţă de alţii care îl practică doar de plăcere. Şi este un lucru foarte clar, foamea de trofee şi foamea de bani sunt strâns legate între ele, una fără cealaltă nu poate exista. Dar pe lângă acestea eu mai spun un lucru: nu este suficient doar talentul. Cu hotărâre spun că este nevoie de puţină nebunie, trebuie să-ţi placă handbalul, trebuie să te simţi bine jucând handbal, plus multă, foarte multă muncă. Repet, talentul nu este de ajuns.

- Care este, în acest moment, baza de selecţie pentru handbal? De unde îşi recrutează cluburile noua generaţie de sportivi?

- Handbalul este un sport reprezentat foarte bine pe întreg teritoriul ţării noastre. Suntem peste 200 de cluburi care participă de la nivel de copii şi juniori la competiţiile organizate de Federaţia Română de Handbal, de asociaţiile judeţene care sunt afiliate federaţiei şi din fericire avem o plajă, încă, destul de mare de selecţie. Un factor important este şi mediatizarea handbalului. Copiii văd la TV un meci, mai mult, începe să le placă şi vin singuri către handbal. Stăm bine la aria de selecţie. - De ce ar alege un copil să facă handbal în loc să stea să se joace pe computer, de exemplu? Dar, de ce ar alege să facă handbal şi nu fotbal sau tenis, sporturi cu mult mai mult potenţial de venituri?

- Am dubii că există foarte mulţi copii care să-şi dorească să alerge, să transpire, să muncească dar din fericire există încă mulţi părinţi care care înţeleg importanţa practicării unui sport. Înţeleg că este o şansă de dezvoltare, de muncă în echipă, disciplină etc. În plus, handbalul este un sport care îţi poate aduce venituri frumoase, pe lângă o dezvoltare armonioasă şi corectă, dar repet, aici părinţii au un rol foarte important. 260 SINTEZA # 14, martie 2015

Am dubii că există foarte mulţi copii care să-şi dorească să alerge, să transpire, să muncească, dar, din fericire, există încă mulţi părinţi care înţeleg importanţa practicării unui sport”.

- Ce şanse are un handbalist de performanţă, după ce îşi termină cariera sportivă? Are alte alternative în afară de antrenorat?

- Eu deja am avut discuţii pe această temă cu componenţii echipei naţionale, dar şi cu alţi sportivi. În plus vorbesc despre acest subiect cu copiii mei, care la rândul lor practică handbalul şi le spun aşa, viaţa sportivă este foarte frumoasă, este extraordinară, te ajută să vezi lumea la o vârstă la care alţii încă nu-şi termină şcoala. În funcţie de nivelul la care evoluează, ca sportiv ai parte de recunoaştere locală, naţională, sau

internaţională, dar toate aceste lucruri se obţin doar prin muncă. În sportul de performanţă nu poţi minţi. Valoarea ta se vede în fiecare moment. Ei, în viaţa reală, lucrurile nu mai sunt atât de frumoase, stau altfel. Viaţa reală este mult mai greu de luat în piept de performeri. Pentru foarte mulţi dintre ei este un şoc momentul retragerii din activitate. De aceea eu îi rog pe toţi cei cu care discut să pună mâna pe carte, să studieze. Vrea să fie antrenor, foarte bine. Trebuie să urmărească ce face antrenorul, să-şi noteze metodele, exerciţiile, să se dezvolte personal din acest punct de vedere. Dacă nu vor să fie antrenori, nu e nicio problemă, dar atunci trebuie să fie atenţi în ce-şi investesc banii, să aibă grijă cum îi investesc, pentru că handbalul nu-ţi aduce venituri din care să trăieşti o viaţă întreagă. E nevoie de mult echilibru. Nu toţi sportivii pot deveni antrenori, unii nici nu au aptitudini, alţii sunt foarte buni manageri, dar toate acestea trebuie pregătite încă din timpul activităţii de performanţă. - În urmă cu aproape 20 de ani, aţi ales să plecaţi din România pentru a vă realiza în străinătate, ceea ce s-a şi întâmplat, cum aţi caracteriza perioada petrecută în handbalul românesc, până să vi se deschidă porţile Europei?

- Eu am crescut uitându-mă la handbal la televizor. Eram singurul din casă care am ales să practic handbalul. M-a pasionat, mi-a plăcut. Şi acum îmi aduc aminte de nişte meciuri extraordinare pe care România le-a câştigat pe muchie de cuţit. Apoi m-am apucat şi eu de handbal şi am avut şansa să joc cu oamenii pe care îi vedeam la televizor. Am avut şanasa să joc într-un campionat puternic, cel al României. Pe vremea aceea, România nu lipsea de la Cupa Mondială, de la Olimpiadă. Nicio secundă nu m-am gândit că voi pleca să joc afară. Nu mi-am făcut un scop să mă îmbogăţesc. Am luat handbalul ca pe o meserie pe care o practicam cu pasiune şi mă pricepeam. Una din discuţiile care revine constant în atenţia presei şi a noastră este de ce nu mai vin sportivii motivaţi la loturile naţionale? E simplu. Pe vremea când România era campioană mondială, îţi dădea un anumit statut să joci pentru echipa naţională, aveai nişte  261 SINTEZA # 14, martie 2015

SPORT

L IFE

S P ORT

Depinde cum te vede lumea şi ce interese are cu tine. Nu poţi să intervii foarte mult, doar timpul arată dacă lucrurile pe care le-ai făcut sunt bune. Mie îmi place foarte mult de omul Hagi (Gheorghe Hagi, n.a.), de cum se comportă. Gică are bun-simţ, sunt „n” dovezi că este un exemplu pentru noi toţi. Este un om care construieşte, este mereu aproape de familie, un om care nu intră în polemici de prost-gust. Eu am mare respect pentru el şi, atâta vreme cât există astfel de modele, e bine. Am un mare respect pentru el. - Sunteţi o persoană sociabilă? Vă faceţi uşor prieteni?

n Cred foarte mult în echipă şi am învăţat că individualităţile ajută, dar nu sunt suficiente

privilegii. Viaţa ţi se îmbunătăţea vizibil. Apoi, în perioada mea, la începutul democraţiei, când am început să ne exprimăm liber, salariile erau mici, spre mizere, dar trăiam cu ideea că am putea ajunge în străinătate să câştigăm mai bine, dar că să ieşi afară era obligatoriu să joci pentru echipa naţională. În perioada actuală, majoritatea sportivilor de lot naţional au nişte venituri mai mult decât civilizate şi atunci motivaţia nu mai vine din foamea de bani sau de performanţă, şi atunci nici sportivii nu mai sunt implicaţi total. - Revenind la momentul plecării dumneavoastră. Ce însemna pentru un tânăr sportiv român primul contact cu vestul din perspectivă afectivă, emoţională?

- Din toate punctele de vedere a fost un şoc. Din punct de vedere sportiv cu totul şi cu totul altă abordare, iar ca sportiv acest lucru îl resimţi în primul rând în pregătire. Pentru un tânăr intervine partea financiară. În Franţa spre exemplu am câştigat în 18 zile, cât câştigam în România într-un an. Nu e uşor să te adaptezi. Oamenii ăia creşteau cu cărţi de credit, cu rafturi pline, cu 262 SINTEZA # 14, martie 2015

bună ziua pe staradă. Eu a trebuit să le iau pe toate şi să le învăţ într-un timp foarte scurt. E un şoc cultural. Acolo în Franţa am realizat că, pentru un sportiv, este important să trăiască şi să se adapteze ca om. Abia după ce ai reuşit să te integrezi clutural, social, poţi să performezi în sport. Când am plecat la Barcelona, mi-am chemat viitoarea soţie şi stăteam permanent cu ea, pentru că îmi dădea linişte, sentiment de familie, stabilitate. Acest lucru m-a ajutat foarte mult, altfel cine ştie... - Cum s-a schimbat omul Dedu în Occident? Mă refer mai ales la perioada Barcelona unde aţi făcut parte dintr-o echipă extraordinară.

- Radical. Experienţa Barcelona a însemnat punctul de vârf, ca şi carieră sportivă, dar şi ca om. A fost o schimbare radicală. Am văzut care sunt şi am simţit care sunt adevăratele valori, lucrurile după care trebuie să te conduci. Am descoperit acel bun simţ pe care trebuie să-l ai în toate. Am înţeles ce înseamnă meritocraţie, am învăţat că nu totul este scuzabil pentru a-ţi îndeplini un obiectiv şi mi-am dat seama că o organizare bună poate să ducă la rezultatele dorite. Ca jucător

m-am schimbat. Înainte eram un apărător foarte dur şi nu mă feream să lovesc. Acolo am învăţat că poţi să fii un bun sportiv şi fără răutate, că trebuie să ai respect pentru adversar, deoarece şi adversarul reacţionează la fel ca tine. - Care ar fi trei lucruri pe care le-aţi învăţat în străinătate şi pe care nu le regăsiţi în România sau pe care nu le ştiaţi din România?

- Cred foarte mult în echipă şi am învăţat că individualităţile ajută, dar nu sunt suficiente. Cred foarte mult că o imagine sănătoasă poate să genereze bunăstare, lucru care nu este valabil şi reciproc. Nu cred în mâine. Cred în investiţia pe termen lung, fiindcă în cazul meu a dat roade. Cam toate proiectele mele, de la cele sportive, până la cele de familie, au dat roade fiindcă au fost ţeluri reale şi întinse în timp. - Aţi revenit acasă într-un moment în care idolii din sport, mai ales în fotbal, aveau deja o imaginea pătată. Nu va fost teamă că veţi fi catalogat aidoma lor?

- Oricum sunt catalogat. Adevărul stă în ochii privitorului.

- Nu neapărat. Cred că sunt în mare parte o companie plăcută, cu care se poate discuta orice, am o plaetă largă de cunoştinţe, si aici trebuie să le mulţumesc părinţilor şi familiei mele. Când eram eu copil, adolescent, tata cumpăra la propriu o geantă de cărţi pe săptămână. Îmi place liniştea în familie şi nu ţin să fiu în centrul atenţiei. Sunt momente în care acest lucru te ajută, dar cred că puţina linişte ajută şi mai mult, de aici şi dragostea mea pentru motocicletă. Să fiu doar eu, motorul, natura şi... mă încărcam. - Care este momentul din viaţă pe care aţi vrea să-l retrăiţi la nesfârşit? Sau de care vă amintiţi cu cea mai mare plăcere?

- Încă nu sunt la vârsta bilanţurilor, să stau şi să mă uit în urmă, dar sunt lucruri care m-au marcat şi cel mai mult am fost marcat când mi s-a născut primul copil. Eram în sală eu, medicul şi soţia mea şi am fost ajutorul medicului. Atunci am fost foarte marcat şi bucuros deopotrivă. A fost cea mai intensă trăirea a mea. Pe urmă câştigarea Ligii Campionilor. Ca sportiv atunci ţi se pare normal, cu timpul îţi dai seama că lucrurile nu sunt chiar aşa, că un astfel de succes este consecinţa muncii tale, a unor sacrificii etc. - Ce ar fi fost omul Alexandru Dedu, dacă nu ar fi fost un handbalist împlinit?

- Sunt convins că aş fi fost un bun profesionist în orice aş fi făcut. Mi-am dorit să fiu în cel mai bun liceu din oraşul meu, chiar dacă nu se făcea handbal acolo. Apoi mi-a plăcut tot timpul fizica, matematica, 263 SINTEZA # 14, martie 2015

L IFE

şi chiar am fost olimpic la Limba Română până în clasa a VIII-a. Când am plecat la echipa din Timişoara, m-am dus şi decis să intru la facultatea de informatică. Cred că, dacă nu eram handbalist, eram un bun profesionist în orice domeniu. Sunt autodidact. Dacă am o problemă, o rezolv. - Dacă nu aţi fi câştigat alegerile FRH, v-aţi fi dorit să antrenaţi?

- Da şi cred că aş fi fost un antrenor bun, fiindcă am o calitate care este imperativă în această meserie, iau decizii foarte rapid şi de cele mai multe ori sunt cele bune. - Ce v-aţi dorit să faceţi în viaţă şi nu aţi reuşit până acum?

- Am avut bun-simţ să-mi fixez obiective realizabile. În viaţă, obiectivele mari nu mi s-a întâmplat să le ratez, nici în sport, nici în viaţa personală. Când mi-am propus ceva, s-a întâmplat. Sunt foarte bucuros că am ales o viaţă care îmi dă şansa să am două cariere. Cea de sportiv este a mea şi nu poate fi contestată, iar acum mi s-a oferit şansa pe partea administrativă să am o a doua carieră. Îmi place fiindcă nu este deloc monotonă. - A trecut deja un an de la alegerea dumneavoastră în fruntea FRH, este vreun lucru ce vă deranjează, ceva ce nu va plăcut în acest an?

- Da, nu-mi plac anumiţi oameni care se învârt în acest fenomen şi se opun ostentativ bunului simţ. - Vă irită ceva anume?

- De când sunt preşedinte, 90% dintre întrebările care mi-au fost adresate, şi lucrurile luate în discuţie, a fost Gheorghe Tadici (fostul selecţioner al echipei naţionale feminine de handbal a României n.a.). Handbalul este mult mai mult decât Tadici. El este o piatră de hotar, dar se exagerează cu Tadici. Este un om care a făcut foarte mult pentru handbal, a adus trofee şi a muncit enorm, este un amant al handbalului, dar nimeni nu este de neînlocuit, nici Tadici, nici Gaţu, nimeni. Lucrurile merg în continuare. Eu cred că atitudinea domnului Tadici este onorabilă, îl respect foarte mult pentru atitudinea avută faţă de echipa naţională şi mă sprijin pe experienţa dânsului, în măsura în care timpul

îi va permite să ne consilieze în continuare. - La ce să se aştepte fanii handbalului din România, pe perioada mandatului dumneavoastră de preşedinte?

- Pentru mine şi în casa mea, handbalul este un mod de viaţă. Am doi copii care au crescut în handbal şi fac handbal. Eu am crescut în handbal şi ceea ce sunt în momentul de faţă din toate punctele de vedere este datorită handbalului. Consider că din poziţia pe care o am, ca preşedinte, pot să ajut handbalul, aşa cum handbalul m-a ajutat pe mine. Mi-am propus să aduc un suflu nou, un suflu de speranţă. Vreau să aduc încrederea în sufletul celor care sunt la bază, celor care muncesc cu copii, că federaţia este imparţială şi îşi doreşte să facă bine, să facem pasul către cluburi, să vadă că sunt puşi în valoare, vreau să avem discuţii prin care de comun acord să creăm regulamente sănătoase. Haideţi să ne uităm la polonezi, e simplu. Ce era Polonia acum 10 ani, la fete şi băieţi? A venit Wenta, un mare jucător, un mare antrenor, a fost băgat în seamă, a fost ascultat şi acum ce avem? O echipă naţională de băieţi care bate fără probleme Germania şi este la medalii la turneele finale. La feminin în această situaţie este Ungaria. Sunt exemple care ne arată că se poate, şi într-acolo trebuie să ne îndreptăm şi noi. - Ce şanse are România să găzduiască un turneu final de Campionat European sau Mondial de handbal?

- Am mari dubii că lucrul acesta se va putea întâmpla înainte de 2020, pentru că deja sunt licitate viitoarele gazde ale acestor întreceri. Dar este îmbucurător că deja există foarte multe proiecte de construcţii de săli de sport de nivel european. Unele sunt în stadiu de construcţie, altele pe hârtie, dar e bine că există şi eu cred că, în câţiva ani, vom avea destule săli civilizate cu care să ne putem prezenta la aceste licitaţii. Deocamdată nu avem cu ce, cu proiecte pe hârtie nu ne ia nimeni în seamă. Apoi lumea, autorităţile trebuie să înţeleagă cât de important este să organizezi un turneu final. Sunt numeroase exemple în lume, de oraşe care au devenit destinaţii turistice după ce au organizat competiţii majore, şi nu doar de handbal. n

GOOD LIFE Vulcanii noroioşi. Bine aţi venit pe Lună Bogdan Stanciu | Foto: Vakarcs Loránd

Vulcanii Noroioşi din Ţinutul Buzăului bolborosesc poveşti despre lupte între căpcăuni şi oamenii de ieri. Oamenii de azi rup bilete la intrare şi îi ocrotesc, ca să îi vadă şi cei de mâine.

n La Pâclele Mari, pe 22 de hectare de teren, noroiul a dat naştere unor forme spectaculoase de relief

264 SINTEZA # 14, martie 2015

265 SINTEZA # 14, martie 2015

GO OD

L IFE

•

travel

GOOD

L IFE

•

travel

n „Erupţia” de noroi este provocată de gaze subterane care antrenează spre suprafaţă cantităţi variabile de nămol şi apă

acă vreţi să vă simţiţi mereu ca la o primă întâlnire, ar trebui să treceţi mai des pe la Vulcanii Noroioşi. Oamenii din părţile locului spun că niciodată nu sunt la fel. Geografia zonei se schimbă perpetuu, în funcţie de cantitatea de noroi pe care o aduc la suprafaţa pământului, şi în funcţie de locurile unde au loc erupţiile, - aici se turteşte un con mai vechi, dincolo se înalţă altul nou. Singurul lucru care nu se schimbă e faptul că totul se schimbă, ar rezuma chestiunea un înţelept din Grecia Antică.

Uşor de găsit, dar nu cu GPS

n Peisaj selenar la Pâclele Mari

La Vulcanii Noroioşi se ajunge cel mai uşor din Buzău, urmând DN10, spre Braşov. După 30 de kilometri de la ieşirea din oraş, în localitatea Sătuc se face un drum pe dreapta, până în Berca. În Berca, din 14 aprilie până în 15 octombrie funcţionează un centru de informaţii turistice, unde puteţi obţine indicaţii de orientare. Dacă nu intraţi la infopoint, urmaţi indicatoarele spre Chiliile şi Policiori, iar apoi pe cele spre Vulcanii Noroioşi. Atenţie, multe sisteme de navigaţie dau indicaţii greşite din Berca, aşa că este mai bine să vă lăsaţi ghidat de indicatoarele rutiere! Dacă vegetaţia nu a prins încă puterile primăverii, drumul de la Berca încolo curge printre dealuri sterpe, ca un antrenament pentru peisajul selenar ce va să vină. Localnicii le-au spus vulcanilor „Pâcle”, aşa că acum, oficial, destinaţia se numeşte Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mici şi, respectiv, Pâclele Mari. În dreptul Pâclelor Mici se poate opri la o parcare amenajată, de unde porneşte „Aleea Vulcanilor”, pietruită şi întreţinută, cale de vreo doi kilometri. Există şi un panou cu un astronaut, unde turiştii se pot poza în chip de Neil Armstrong, aselenizat în Buzău. Tot în stil american, deasupra întregii amenajări turistice stă scris, ca la Hollywood, „Vulcanii Noroioşi”. Cine doreşte un drum mai scurt şi mai puţin aglomerat spre Pâclele Mici poate continua drumul cu maşina până după un cot al dealului, de unde mai sunt doar 500 de metri de urcat până în vârf. 

266 SINTEZA # 14, martie 2015

267 SINTEZA # 14, martie 2015

GO OD

L IFE

•

travel

GOOD

L IFE

•

travel

n Pâclele Mici oferă privirii un „show” cel puţin la fel de interesant cum e cel al suratelor de la Pâclele Mari

„Vârf” este de fapt un eufemism, pentru că dealul este încununat de un platou din care ici-colo, câte un con se ridică mai înalt, susţinând câte un crater. La intrare în aria protejată, panourile bine întreţinute oferă informaţii ştiinţifice despre vulcani şi despre vegetaţia din jur. E mijlocul lui februarie, şi la vulcani nu e nici ţipenie de turist. Pustietatea din jur întăreşte senzaţia de tărâm selenar. Şuvoaiele de noroi împietrit urcă şi coboară în pante line, în unele locuri, crăpate, în altele, striate, şi în altele, încă fluide. Într-un crater, noroiul bolboroseşte ceva mai nervos decât în alte locuri, iar în jos de el se scurg firişoare proaspete. Parcă ar fi o uriaşă cratiţă care fierbe la foc mic şi, din când în când, mai dă pe de lături. Impulsul copilăresc de moment e greu de stăpânit: TREBUIE să simţi noroiul cu vârful degetelor. E surprinzător de rece, ca şi privirea paznicului care te avertizează să nu îţi mai bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. „Vă daţi seama? Ce s-ar întâmpla dacă toţi cei 27.000 de turişti care vizitează vulcanii într-un an şi-ar băga mâna în ei?”, se întreabă Dumitru Roşu, custodele rezervaţiei. Dumitru Roşu este şi proprietarul pensiunii „Vulcanii Noroioşi”, din imediata apropiere a Pâclelor Mari, unde se ajunge, în câteva minute de condus, urmând indicatoarele rutiere. Pensiunea, deschisă între aprilie şi noiembrie, are 36 de locuri, în camere cu două, trei şi patru locuri. Se poate lua şi masa, recomandarea fiind preparatele tradiţionale, provenite din microferma a pensiunii. „Turiştii vin după ce se mai încălzeşte vremea. Vin din toată lumea. Nu cred că e vreo ţară importantă de unde să nu fi venit”, spune custodele. Cea mai mare aglomeraţie şi agitaţie este de 1 Mai. „Atunci nu vin turişti adevăraţi, ci haimanele puse pe petrecut, pe mâncat şi pe băut. Se urcă cu picioarele pe con, bagă mâna în noroi până la cot”, se încruntă custodele. La final, concluzia e unanimă: „toţi rămân uimiţi de cum arată şi spun că parcă au ajuns pe Lună”. 268 SINTEZA # 14, martie 2015

Iadul şi Căpcăunii Privat de actualele cunoştinţe despre tărâmul selenar, Alexandru Odobescu descria în 1874 Vulcanii Noroioşi ca pe nişte guri de iad: „Dacă nu știţi și n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo și-a așezat necuratul cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gâlgăie și fierbe glodul noroios, mai rece ca gheaţa, mai negru ca ceaţa, apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, ţâșnește tina în sus, când de-o șchioapă, când de-o palmă, când de-un stânjen și mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat mușuroi și balele cătrănite pe care Ucigă-l Toaca le scuipă din văgăune, se scurg năclăite de-a lungul moviliţelor, se adună în nămol, se usucă în vânt, se crapă de soare și aștern tot fundul văii cu o humă sură și jilavă, pe care nu se prinde, doamne ferește, troscot ori ciulini” (Pseudokinegetikos). Nu e de mirare, că la astfel de arătări nepământene, localnicii le-au găsit explicaţii la fel de nepământene. Legenda spune că, atunci când Căpcăunii trăiau pe pământ, aici erau cele mai frumoase vite şi cele mai bune păşuni. Ca să se înstăpânească peste ele, oamenii i-au alungat pe Căpcăuni sub pământ şi de atunci aceştia trăiesc acolo. Pentru a se răzbuna pe oameni, Căpcăunii au făcut găuri de noroi, unde se strânge apă curată, iar dacă oricine, om sau animal, încearcă sa bea din ea, gaura de noroi îl înghite şi nimeni nu-l poate salva, pentru că - nu-i aşa? - nimeni nu ştie unde stau ascunşi căpcăunii.

Explicaţii ştiinţifice Pâclele Mari se întind pe o suprafaţă de 22 de hectare, iar Pâclele Mici pe 16,5 hectare. În preajma acestui pământ selenar trăiesc două plante foarte rare: Nitraria Schoberi (Gărdurariţa) şi Obione Verrucifera (Colilia). Sunt plante cărora le prieşte mediul sărat. Existenţa lor, alături de alte plante şi animale rare, a determinat includerea Pâclelor Mari şi Mici într-o arie protejată  269 SINTEZA # 14, martie 2015

Nu rataţi Cârnaţii de Pleşcoi La întoarcerea spre drumul naţional, în Berca, puteţi face stânga, spre Pleşcoi, unde chiar la intrarea în localitate se găseşte un magazin specializat în vânzarea produselor tradiţionale. Cârnaţii de Pleşcoi sunt o delicatesă locală din carne de oaie (multă) şi carne de vită (mai puţină). Se crede despre ei că, uscaţi, erau hrana ideală pentru haiducii care hălăduiau în pădurile ţinutului. Anul trecut, autorităţile locale au început procedurile pentru întregistrarea lor ca marcă cu Indicaţie Geografică Protejată. Dacă nu vă plac Cârnaţii de Pleşcoi, care, din cauza mirosului de oaie şi al condimentelor folosite din belşug la preparare, ar putea deranja nasurile mai fine, puteţi cumpăra o excelentă pastramă de oaie, dar şi un ghiudem de te lingi pe degete.

GO OD

L IFE

•

travel

GOOD

n Traseul spre Pâclele Mici începe de lângă un panou unde oricine poate poza într-un Neil Armstrong cu tricolor

Aşezări rupestre Dacă aveţi mai mult timp la dispoziţie, puteţi continua explorarea Buzăului dinspre munte cu schiturile şi aşezările rupestre din zona Aluniş - Bozioru din nordul judeţului. Sunt în jur de 30 de chilii, biserici, galerii şi cruci de piatră, care formează un complex unic în România. Cea mai importantă astfel de amenajare - şi cea mai accesibilă - este biserica rupestră din Aluniş (foto), singura biserică săpată în stâncă din România unde se mai slujeşte în mod curent. Fiind vorba de o zonă întinsă, de munte, este recomandat să cereţi înainte îndrumări la centrul de informaţii turistice din Berca. „Sunt în jur de 40 de kilometric din Berca până în zona aşezărilor rupestre, se face cam o oră cu maşina mică şi o oră şi jumătate cu autocarul, dar pentru a explora zona este nevoie de o zi întreagă”, spune Juranda Kirschner, reprezentantă a Asociaţiei TravelBuzău, care operează centrul de informaţii turistice din Berca. Mai multe informaţii puteţi găsi pe <www.travelbuzau.com>.

270 SINTEZA # 14, martie 2015

Natura 2000, de interes european. Potrivit descrierii ştiinţifice a ariei protejate, Vulcanii Noroioşi s-au format în urma erupţiilor de gaze din pământ, care antrenează spre suprafaţă cantităţi variabile de nămol şi apă. Craterele se pot ridica până la şase metri înălţime, cu erupţii permanente sau intermitente. Intensitatea depinde de cantitatea de apă care se infiltrează în sol. Acest fenomen natural spectaculos este destul de rar întâlnit în lume. Pe glob se cunosc în total circa 1.100 de vulcani noroioşi. În Europa, însă, sunt foarte puţini, în Azerbaidjan şi în Italia. „Noroiul” provine din dizolvarea marnelor si argilelor întâlnite în cale de apa antrenată spre suprafaţă de presiunea gazelor. În jurul vulcanilor se dezvoltă o vegetaţie care s-a adaptat la salinitatea ridicată de aici. „Vulcanii noroioşi au aceeaşi structură ca vulcanii adevăraţi, în interiorul lor producându-se procese similare. Altfel spus avem de-a face cu nişte vulcani în miniatură la care conurile nu depăşesc 5- 6m înălţime”, se arată în Planul de Mangement al rezervaţiei. Adâncimea de la care provin gazele care au dat naştere vulcanilor noroioşi buzoieni este de 3.000 de metri. În judeţul Buzău mai există două zone de vulcani noroioşi: Pâclele de la Beciu şi Fierbătoarele de la Berca. La primele se poate ajunge pe un traseu de patru kilometri, care începe de la Pâclele Mari, dar nu este practicabil decât cu maşină de teren sau pe jos. La Fierbătoarele de la Berca se poate ajunge urmând indicatoarele din localitatea cu acelaşi nume. Dar ce se întâmplă dacă cineva cade într-un crater bolborositor? „Nimic, presiunea de jos în sus a gazelor, densitatea noroiului şi salinitatea acestuia fac ca el să nu se scufunde. E ca atunci când cineva cade într-un lac foarte sărat - rămâne la suprafaţă, chiar dacă nu ştie să înoate”, spune custodele Dumitru Roşu. Asta înseamnă că legenda cu capcanele întinse de căpcăunii oamenilor este cu siguranţă falsă. Deşi, la cât de mult îi place lui Shrek noroiul, s-ar putea să apară de după un tufiş pentru o scaldă. n

n Pe glob se cunosc în total circa 1.100 de vulcani noroioşi

271 SINTEZA # 14, martie 2015

L IFE

•

travel

GO OD

L IFE

•

travel

GOOD

Machu Picchu: civilizaţia incaşă şi peisaje care îţi taie răsuflarea

272 SINTEZA # 14, martie 2015

273 SINTEZA # 14, martie 2015

L IFE

•

travel

GO OD

L IFE

•

travel

GOOD

L IFE

•

travel

n Machu Picchu Sanctuary Lodge

n inima unui lanţ de munţi acoperiţi de un dens covor vegetal, Machu Picchu domină de mai bine de cinci veacuri îngusta și adânca vale a râului Urubamba. Înconjurat de mister, farmec și tradiţii, Machu Pichu este cel mai cunoscut simbol al Imperiului incaș. Imperiul a fost, cândva, stăpânul suprem al neospitalierilor munţi peruanieni. Remarcabil, incașii au construit orașe în întregime din piatră, fără ajutorul cimentului și au realizat reţele complexe de drumuri de-a lungul coamei Anzilor, drumuri încă practicabile și în zilele noastre. Cel mai faimos dintre acestea este Camino del Inca sauTraseul Incaș. Trecerea prin Poarta Soarelui, în timp ce ceaţa dimineţii se ridică încet peste orașul antic, cu mult înainte de sosirea autocarelor din Cuzco, vă poate oferi sentimentul că Machu Picchu a așteptat acolo, sute de ani, special venirea dumneavoastră. Unul dintre cele mai bine păstrate secrete de la Machu Picchu este Templul Lunii (foto). Dacă aveţi ocazia să ajungeţi pe Huayna Pichu, vă recomandăm să vizitaţi neapărat atracţia secretă. Templul Lunii este un loc misterios; altarul, pietrele aparent

274 SINTEZA # 14, martie 2015

275 SINTEZA # 14, martie 2015

fragile și rocile impresionante creează un ansamblu ușor înspăimântător. În timp ce vă plimbaţi pe ruinele de la Machu Picchu, veţi observa că unele poteci se pierd în vegetaţia greu de pătruns, nimeni neștiind unde duc acestea. Probabil alte ruine sunt ascunse de vegetaţia luxuriantă și așteaptă să fie descoperite. Invizibil pe dedesubt și complet natural limitat, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populaţia, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. Dacă sunteţi norocoşii care ajungeţi aici, vă propunem varianta ideală pentru a vă bucura pe deplin de sejurul pe acest tărâm al civilizaţiei.

Machu Picchu Sanctuary Lodge Niciun alt hotel nu vă va aduce atât de aproape de faimoasele ruine incașe, acesta fiind situat la baza munţilor Anzi. Orașul Pierdut al incașilor, unul dintre cele mai faimoase exemple de arhitectură tipică incașă, este accesibil printr-o drumeţie de la grădinile hotelului Machu Picchu Sanctuary Lodge. Grădinile magnifice ale Sanctuary Lodge oferă o priveliște luxuriantă asupra Orașului Pierdut, fiind locul perfect, unde dumneavoastră veţi avea parte de o experienţă unică. Hotelul de lux este amplasat pe un deal, foarte aproape de ruine. Pe langă peisajul minunat, vă puteţi bucura de specialităţi alese în cele două restaurante, precum și de masaje care vă vor revigora trupul, mintea și sufletul după o zi plină de activităţi. Camerele Deluxe cu vedere la Machu Picchu, pe lângă o panoramă spectaculoasă, vă vor oferi, de asemenea, o atmosferă deosebit de confortabilă. n Cele două destinaţii au fost alese în colaborare cu partenerii noştri DeLuxeTour. Pentru mai multe detalii despre destinaţiile propuse de noi, accesaţi www.deluxetour.ro

AUTO

Dacia noastră cea de toate zilele Când conduci pe o autostradă din Germania și printre Audi, BMW sau Porsche vezi cum se strecoară și câteva Dacii, te încearcă un sentiment de patriotism, fie că îţi place sau nu. Nu te speria, este o reacţie normală, românii au marca asta în ADN Florin Popa

276 SINTEZA # 14, martie 2015

277 SINTEZA # 14, martie 2015

GO OD

L IFE

•

AUTO

GOOD

n Vopsea neagră? Probabil mergea direct la partid

e plaiurile mioritice, marca Dacia ocupă un loc aparte în inima și sufletul câtorva generaţii de români. Afirmaţia asta sună a stereotip, atât de banal și plictisitor, încât ar trebui încadrată rapid în categoria limbajului de lemn și pusă pe lista neagră a oricărui jurnalist care se respectă. Însă cuvintele neinspirat alese în propoziţie nu spun un neadevăr. Dacia chiar este specială pentru foarte mulţi dintre români. Povestea nașterii mărcii și istoria ei pot fi descoperite cu doar câteva clickuri pe Google sau Wikipedia, așa că nu are rost să prăpădim aici hârtia cu statistici și cifre anoste. Mai bine vorbim despre cât de mult a contat sau contează încă pentru noi, locuitorii României, deţinerea unei Dacii.

278 SINTEZA # 14, martie 2015

Până în decembrie 1989, achiziţionarea unui autoturism era o adevărată aventură. Ca și astăzi, existau opţiuni, e drept mult mai puţine, dar existau. Trabantul, Volga, Wartburgul, Skoda și Lada amintesc cuiva de ceva? Au fost „opţiunile” noastre, ale celor din interiorul Cortinei de Fier. Cu toate astea, românii se îmbulzeau la Dacia, și nu fără motiv, pentru că modelul 1300 a fost la vremea lui, o mașină pe cinste. E drept, era o copie fidelă a lui Renault 12, dar asta nu face decât să-i confirme valoarea. Fără pile și intervenţii, dura vreo şapte ani de așteptare până în momentul în care primeai cheile mașinii, asta dacă nu se insinua cineva în faţa ta pe lista de așteptare. Costa 70.000 de lei, iar salariul mediu se învârtea undeva pe la 2.500 de lei. Desigur, pentru cei aflaţi în afara cercurilor nomenclaturii comuniste,

n Logan – prima Dacie în care nu plouă

cumpărarea unui automobil se făcea cu transparenţă maximă. Trebuia să faci împrumuturi de la CAR (Casa de Ajutor Reciproc), sau să ai economii la CEC sau să justifici, la un moment dat, cum de te-ai trezit în buzunare cu 70.000 de lei. Erau vremurile în care ospătarii și doctorii cumpărau disperaţi biletele de LOTO câștigătoare de la posesorii de drept, chiar și cu o serioasă pierdere, doar pentru a putea justifica saltelele de bani pe care un control „inopinat” le-ar fi descoperit la o percheziţie. După recepţia mașinii, bairamul aferent și prima ieșire la pădure, greutăţile șoferului din România abia începeau. Benzina era pe cartelă, cozile la PECO se măsurau în kilometri lungime și zile de așteptare, iar strângerea combustibilului necesar unui concediu motorizat presupunea un efort de colectare a preţiosului

lichid, timp de un an, prin canistre, damigene, sticle de lapte și orice alt recipient mai exista prin cămară. Dacă erai patriot și doreai să-ţi petreci vacanţa făcând turul României, puteai să-ţi duci proiectul până la capăt numai dacă puneai la socoteală și cei câţiva litri primiţi cu ţârâita de la benzinăriile de pe traseu, sub pretextul că ești „în tranzit” și riști să nu mai ajungi acasă. Aventurile posesorului de mașină continuau cu sistemul par/impar aplicat circulaţiei în zilele de duminică, cu drumurile pline de cratere și luminate noaptea doar de sclipirea lunii, cu lipsa pieselor de schimb și cu goana după un ulei decent pentru motor. Însă chiar și așa, românul își iubea Dacia. Îi dădea o poreclă și o spăla în fiecare sâmbătă. Îi punea huse și o dădea cu silicon pe bord. Era parte din familie și nimeni nu avea nimic împotrivă. Fiecare șofer știa să-și repare mașina și avea prin portbagaj o ladă plină cu piese de schimb: capac Delco, bujii, platină, jiglere, plutitor de carburator, camere și petice, pompă - un mic service ambulant. Desigur, cei mai buni mecanici auto erau taximetriștii, pentru că făceau cei mai mulţi kilometri și se loveau de toate problemele posibile. Dar asta nu înseamnă că Dacia 1300 nu era fiabilă, ci dimpotrivă.  279 SINTEZA # 14, martie 2015

L IFE

•

AUTO

GO OD

L IFE

•

AUTO

GOOD

n Dragostea pentru Dacia a emigrat în toată Europa

•

AUTO

n Dacă nu rămâne suspendat pe praguri, Duster poate ajunge departe

Modelul original, Renault 12, a fost o mașină corectă din toate punctele de vedere. Se repara ușor, chiar și pe marginea drumului (dacă știai ce are), accesul la motor era facil, componentele electronice lipseau aproape cu desăvârșire, iar dacă aveai grijă de ea și nu o abuzai, șansele ca mașina să fie lăsată moștenire familiei erau considerabile. Desigur, iarna îţi era frig în ea, iar vara te topeai chiar și cu geamurile deschise, însă românul s-a adaptat rapid fie cu haine groase, fie cu prosoape în jurul gâtului. În 1999, Renault a făcut pasul și a cumpărat Dacia, o acţiune care avea să schimbe radical istoria mărcii românești. În 2004, primul produs cu adevărat „Made by Renault” ieșea pe porţile uzinei de la Mioveni: Dacia Logan, un model care nu a fost produs exclusiv în România, dar care a reprezentat primul pas în invazia globală ce avea să urmeze. Între timp, multe din inimile românilor au fost răpite de mărci germane, japoneze sau italiene dar, în compensare, Europa a sărit imediat cu o cerere atât de mare pentru Dacia, încât a luat în surprindere pe toată lumea. Desigur, contextul economic al momentului (începutul crizei din 2008) a suflat vântul direct în pânzele unui produs care era accesibil și oferea suficient confort și performanţă chiar și pentru 280 SINTEZA # 14, martie 2015

L IFE

Germania. Prin urmare, minunea s-a petrecut aproape peste noapte: pe autostrăzile Europei de Vest au început să circule din ce în ce mai multe Dacii, făcând turiștii români să se simtă puţin mai... integraţi. Au urmat, cu o cadenţă militară, modelele Sandero, Duster, Lodgy și Dokker, iar vânzările au luat-o în sus, cifrele unităţilor produse atingând valorile milioanelor. Ca semn de apreciere pentru ţara de origine a acestui succes comercial, Renault a produs în 2014, cu ocazia celor 10 ani de fabricare a Loganului, o serie limitată aniversară dedicată exclusiv românilor: Logan 10 Ani. Diferenţele dintre modelul de serie și cel aniversar au constat în mici artificii de ordin estetic și în echipamente disponibile în premieră pentru model, cum ar fi spre exemplu climatizarea automată

281 SINTEZA # 14, martie 2015

sau sistemul de navigaţie. În martie 2015, standul Dacia din cadrul Salonului Auto de la Geneva a prezentat lumii un portofoliu complet, cu modele sedan, hatchback, monovolum, utilitar și SUV, toate vopsite în culoarea specială de aniversare Cosmos Blue și echipate cu dotări superioare gamei normale. Succes de marcă și recunoaștere internaţională a unui produs românesc? Mda, se poate spune și asta, deși Renault produce aceleași modele și prin alte ţări. Însă numele Dacia este unic și face prin toată lumea referinţă la România. De la Mioveni nu pleacă la export doar fier și plastic ambalat sub formă de autoturism, ci și o poveste a mașinii practice, parte integrantă din familie, susţinătoare a vacanţelor, dar și a navetelor zilnice spre birou sau școală. Sună prea siropos? Atunci cum

se explică cele 28 de pagini (oficiale și locale) de Facebook ale mărcii, cu peste 2,2 milioane de fani? Sau întâlnirile anuale ale proprietarilor, organizate independent în diverse ţări pe diverse continente? În Franţa 15.000 de oameni și peste 3.000 de vehicule sărbătoresc periodic dragostea lor pentru Dacia. La fel și în Bulgaria, Cehia, Danemarca, Polonia și Maroc. În România, cercul se închide cu cei care salvează acum toate Daciile bătrâne trimise spre distrugere la REMAT. Nu sunt puţini cei care nu pot suporta gândul că o parte atât de importantă a copilăriei lor ajunge metal topit, așa că... povestea continuă. n Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şapte ani în jurnalismul auto.

V IN

DIN

RO M â NIA

Mândria aristocraţilor valahi Revista SINTEZA continuă călătoria pe harta vinurilor din România. După Crișana, Banat, Transilvania, Vrancea și Dobrogea, am ajuns în fierbintele Sud. Mai exact, în Oltenia, la Drăgășani, și în Muntenia, la Dealu Mare. Am găsit două regiuni viticole unde elita din București, dar și investitorii străini, reinventează vinul românesc de calitate. Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd

282 SINTEZA # 14, martie 2015

283 SINTEZA # 14, martie 2015 Drăgăşani, a fost creat în jurul unui conac al familiei boiereşti Râmniceanu, amplasat într-o zonă de dealuri pitoreşti n Domeniul Vila Dobruşa, de lângă

GO O D

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

n În Călina, lângă Drăgăşani, vinul, mult şi prost, se vinde în PET-uri, la şosea, pe bani puţini

acă ajungi în Oltenia trecând munţii dinspre Nord, prin despicătura Văii Oltului, primul contact cu lumea vinului se petrece cam la Călina, un sat lipit de Drăgășani. Vinuri produse în gospodării, la fel ca pe vremea lui Litovoi, se vând la preţuri de nimic pe marginea șoselei, în PET-uri de doi sau cinci litri. Printre cei care vând în faţa porţii se numără și Maria Glăvean, o localnică în vârstă de 77 de ani, care croșetează pe o băncuţă, în faţa porţii, așteptând mușteriii ocazionali. Pe măsuţa din faţa ei se odihnesc câteva PET-uri de vin alb, unul de vin roșu, un lighean cu câteva ouă de casă și alte două PET-uri cu „ţuică”. „Nu merge, maică. E zile când nu vindem nimic. Am 50 de ari de viţă bătrână, pe care anul ăsta a bătut și piatra. Dacă am făcut 150 de litri”, se plânge femeia. Vinde Merlot, Fetească Albă și Sauvignon Blanc. „Ţuica” e de fapt tescovină de 30 și ceva de grade, obţinută din fermentarea resturilor de la struguri. Aproape la fiecare casă din Călina poţi opri și cumpăra astfel de vin, la șase lei litrul. Așa preţ, așa marfă. Mai departe, în centrul Drăgășaniului, un impozant Muzeu 284 SINTEZA # 14, martie 2015

al Viei și Vinului este închis, fără explicaţii, deși orarul arată că ar trebui să fie deschis. A fost recent modernizat cu fonduri europene. Muzeografa Mariana Ancuţa se scuză: „uneori mai închidem ușa, dacă avem treabă la birou”. Așadar, dacă vreţi să îl vizitaţi, fiţi insistenţi sau cereţi de la primărie numărul de telefon al muzeografului.

Un domeniu de vis Chiar și fără o vizită la muzeul din Drăgășani, se știe că aici vinul este produs din vremuri imemoriale. Un hrisov de la 1437 amintește că satele Dobruşa, Şerbăneşti și Mamu, de lângă Drăgăşani, erau obligate la „vinăriciu” – o dare de vin, pentru viile cultivate pe dealurile Oltului. Mai apoi, Drăgăşaniul a fost, pe rând sau simultan, podgorie episcopală, podgorie a banilor Olteniei şi a domnitorilor valahi. De ceva vreme, alţi câţiva nobili valahi, unii de viţă veche, alţii din noua aristocraţie, financiar-bancară sau antreprenorială, au format aici o zonă compactă de domenii viticole moderne, cu ambiţia să facă vin de cea mai bună calitate. Unul dintre aceștia este guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. „Crâmpoșia salvează România” este o frază preferată a acestuia, când

GOOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n Clădirea cramei AVINCIS, dar şi spaţiile pentru degustare şi cazare au fost proiectate de Alexandru Beldiman. În plan îndepărtat, conacul Râmniceanu

vorbește despre vin. Lângă domeniul Isărescu se află alt domeniu viticol binecunoscut, Stirbey, revitalizat de Ileana Costinescu-Kripp, descendentă a ilustrei familii de domnitori valahi, și de soţul său, baronul austriac Jakob Kripp. Vizavi de Dealul Olt, pe care se întind domeniile Isărescu și Stirbey, se găsește Dealul Dobrușa, pe a cărui coamă se află Domeniul Vila Dobrușa, al soţilor Cristiana și Valeriu Stoica, unde se produc vinurile AVINCIS. Vila Dobrușa poate candida cu succes la titlul de cel mai frumos domeniul viticol din România. Crama ultramodernă și spaţiile de cazare și degustare au fost proiectate de arhitectul Alexandru Beldiman. Lângă clădirile noi se află venerabilul conac Râmniceanu, al familiei boierești din care se trage Cristiana Stoica. Stilul minimalist, al clădirilor moderne, din piatră, lemn, sticlă și metal, contrastează fericit cu stilul neoromânesc al conacului, clădit acum 110 ani de pietrari italieni. Între cele două repere - spaţii largi de promenadă, în jos de ele - curbe domoale plantate cu viţă-de-vie, în sus de ele - cerul liber, de jur-împrejur - aerul blând al Văii Oltului, doldora de prospeţime și miresme. Un principe toscan ar avea pe ce să fie invidios.

„Familia noastră a recuperat domeniul «Vila Dobruşa» în anul 1997, după îndelungate demersuri administrative şi judiciare. În acel moment, conacul era o ruină, iar plantaţia de viţă-de-vie era distrusă aproape în totalitate. Hotărârea de a investi în acest domeniu a fost luată după zece ani, în anul 2007. Am colaborat în mod exemplar cu arhitectul Alexandru Beldiman şi cu echipa sa, pentru restaurarea conacului, construcţia cramei şi amenajarea peisagistică. Am replantat aproape toată plantaţia viticolă”, rememorează avocatul Valeriu Stoica. Domeniul iniţial a fost completat cu încă 20 de hectare, până la un total de 50 de hectare în momentul de faţă, dintre care 42 sunt pe rod. „Nucleul” domeniului viticol este de 23 de hectare, restul viilor afându-se tot în preajma Dăgășaniului. Prima producţie de vin a provenit din recolta de struguri a anului 2010. „Încurajăm producţia de vin din soiurile autohtone: Crâmpoșie Selecţionată, Fetească Regală, Tămâioasă Românească şi Negru de Drăgăşani. Desigur, producem şi vinuri din soiurile internaţionale: Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Pinot Gris, Pinor Noir, Merlot şi Cabernet Sauvignon. Această 285 SINTEZA # 14, martie 2015

diversitate nu este întâmplătoare. Sunt soiurile de viţă-de-vie care se dezvoltă cel mai bine în terroirul (vezi caseta explicativă – n.r.) Drăgăşanilor”, explică Valeriu Stoica. De partea tehnică a cramei se ocupă Sorin Calea, un oltean căruia îi curge vinul prin vene. A lucrat 12 ani în viticultură și vinificaţie în Piemont, după care s-a întors în România, pentru a pune umărul la povestea AVINCIS. Prezintă cu lux de amănunte dotările și tehnologia cramei, amuzat de uimirea vizitatorilor neofiţi: presă cu gaz inert, baricuri franceze, linie de îmbuteliere de 1.000 sticle/oră, lăzi de culegere speciale, care pot fi depozitate una peste alta fără să apese pe struguri ș.a.m.d. „Culegem strugurii doar dimineaţa și seara, când sunt protejaţi de căldură și doar manual. Lăzile sunt spălate cu un utilaj special înainte de fiecare folosire”, spune Sorin Calea. În ce privește tehnologia, crama AVINCIS se situează la același nivel cu cramele din nordul Italiei. Totuși, spune vinificatorul, vinurile românești sunt preferabile în acest moment. „Nu o spun din patriotism, ci pentru că știu ce fac italienii și acolo este deja prea multă tehnologie implicată, în toate etapele de vinficare”, mai spune Sorin Calea. 

Ce este terroirul Terroir este un termen ferancez, care înseamnă „pământ” sau „sol”. În jargonul experţilor în vin, însă, cuvântul desemnează totalitatea factorilor care dau specificitatea unui loc plantat cu viţă-de-vie, mai cu seamă clima (macro şi micro), solul şi caracteristicile sale (umiditate, compoziţie ş.a. ) şi topografia (înclinare, altitudine ş.a), dar şi vegetaţia înconjurătoare şi orice altceva care poate să diferenţieze o parcelă de teren de alta. Valeriu Stoica (foto medalion) mizează pe terroirul Drăgăşaniului

GOOD

„Încă încerc să diger ideea de şpriţ!” Interviu cu Ghislain Moritz, oenologul cramei AVINCIS

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

Cazare într-un spaţiu de vis AVINCIS pune la dispoziţie şi spaţii de cazare, în trei apartamente mobilate cu rafinament şi în şase garsoniere. Preţurile sunt furnizate la cerere. „Sunt pachete de servicii personalizate, structurate în jurul degustării - trei, cinci sau şapte vinuri -, asociate, după dorinţă, cu cazare şi masă, una sau mai multe nopţi”, explică Valeriu Stoica.

Vinurile AVINCIS sunt lucrate de oenologul francez Ghislain Moritz. Am stat de vorbă cu el despre specificul vinurilor din zona Drăgăşani. - Care ar fi avantajele podgoriilor din zona Drăgăşani, în competiţia cu celelalte zone viticole, atât din România cât şi din străinătate? - Ghislain Moritz: Avantajele sunt mai multe, după părerea mea. În primul rând, pe piaţă internă, Drăgăşani are o reputaţie bună, care n-a fost stricată în timpul comunismului, faţă de alte regiuni. În general, lumea ştie că se face vin la Drăgăşani şi că se produc şi soiuri locale, şi atunci devine curioasă. În al doilea rând, producătorii de vinuri din Drăgăşani au reuşit să creeze o asociaţie pentru a promova podgoria şi în România, şi în străinătate. Exploataţile viticole sunt de dimensiuni mici până la medii, între 15 şi 50 de hectare, şi, atunci, în general, producţia este de calitate şi susţine o imagine pozitivă pentru denumirea Drăgăşani. În străinătate, va dura încă un pic până ce clienţii să reuşească să identifice zonele viticole din România, dar, în timp, cred că Drăgăşani va avea o imagine de regiune dinamică, unde se produc vinuri de calitate. - Există un soi de maximă performanţă pentru această zonă? - În ce priveşte vinul roşu, am o mare încredere în soiul care poartă denumirea din zonă: Negru de Drăgăşani. Un soi cu o culoare foarte închisă, surprinzătoare, care va cuceri băutorii de vinuri fine şi poate va depăşi celebra Fetească Neagră. În ce priveşte vinul alb, încă balansez între Crâmpoşie Selecţionată şi Fetească Regală. Două soiuri cu caracter unic, diferit, care folosesc terroirul din Drăgăşani pentru a se ridica la nivel înalt. - Aveţi o cramă ultramodernă, care credeţi că sunt principalele ei puncte forte? - Fiind echipată cu cele mai noi tehnici de producţie, pot să lucrez cu multă precizie cu vinurile. De la presă până la pompe sau filtru, trecând la laborator, toate detaliile au fost analizate atent şi s-a investit în calitate. Din punct de vedere arhitectural, cramă atrage curiozitatea şi cel care a fost atras de partea estetică descoperă şi vinurile, şi viceversa! - Nu regretaţi faptul că aţi lăsat Franţa pentru a face vin în România? - Nu regret nimic, dimpotrivă! Într-o ţară a începuturilor, producţia de vinuri de calitate să dezvoltă la o viteză mare. Dar în paralel, se dezvoltă şi se schimbă gustul consumatorului. Şi aici este foarte interesant, pentru că educaţia consumatorului devine un aspect foarte important de dezvoltat împreună cu producătorii de vinuri de calitate. În plus, există încă o anumită libertate în ce priveşte soiurile de plantat, inovaţie în cupajele între soiuri, etc... Lucruri care nu ar fi autorizate în Franţa, unde tradiţiile sunt aşezate şi greu de schimbat. - Aţi avut vreun şoc cultural când aţi intrat în contact cu lumea vinului din România? - Ceva clasic pentru un francez... sunt sigur că au mai păţit-o şi alţii... a fost şpriţul... Am avut nevoie de mult timp că să înţeleg că nu este vorba de o insultă pentru vin şi pentru cine l-a creat, ci este un confort pentru consumator. Încă încerc să diger ideea!

n Fiecare apartament şi garsonieră de pe Domeniul Vila Dobruşa poartă numele câte unui vin produs sub marca AVINCIS

Vinurile AVINCIS sunt vinuri premium, care nu se comercializează în hiper și supermarketuri, ci doar în segmentul HoReCa și în magazine specializate. Recent, AVINCIS a introdus un brand nou, „Domnul de Rouă” care ţintește tinerii. Legenda „Domnului de Rouă” este cunoscută de multă vreme în zona Drăgăşaniului și vorbeşte despre un tânăr îndrăgostit care a fost transformat în rouă de razele soarelui. „Cultura vinului bun trebuie să fie înţeleasă de cei tineri. Este nevoie, în acest scop, de vinuri mai simple, directe, dar savuroase. Este o legendă despre tinereţe şi despre iubire, iar vinul cu acest nume creează apropierea şi comunicarea dintre cei care-l beau. Reacţia pieţei este foarte bună până în prezent”, spune Valeriu Stoica. Când vine vorba despre valoarea investiţiei de la Vila Dobrușa, acesta evită elegant subiectul: „Această investiţie a fost făcută pentru a îndeplini o triplă datorie: faţă de familia noastră, faţă de podgoria Drăgăşanilor şi faţă de comunitatea oraşului Drăgăşani. Scopul nostru nu este să recuperăm investiţia, ci să susţinem costurile de funcţionare ale acestui domeniu cu veniturile obţinute din vânzarea vinului. În plus, am creat oportunităţi pentru locuri de muncă”.

foto: Alina Iancu/CrameRomania.ro

286 SINTEZA # 14, martie 2015

287 SINTEZA # 14, martie 2015

Halewood, 40% pentru export Între Drăgășani și Dealu Mare, șoseaua taie nordul Olteniei, pentru a ajunge prima dată la Târgoviște. În fosta cetate de scaun a Valahiei, în restaurantul „Valahia”, de la parterul hotelului „Valahia”, vinul casei este prezentat ca fiind „Fetească Neagră de Valea Călugărească”, de un chelner rubicond, cu priviri viclene. Este de fapt o licoare apoasă și deșirată, cu gust de apă din baltă. Valea Călugărească e la o oră de mers cu mașina de Târgoviște, dincolo de Ploiești. Producătorii de vin din comuna prahoveană ar fi probabil jigniţi să afle ce se servește la Târgoviște pe post de Fetească Neagră. Valea Călugărească este unul dintre cele mai cunoscute centre de vinificaţie din regiunea Dealu Mare, alături de Ceptura, Tohani sau Urlaţi, iar Feteasca Neagră de aici este un blazon de onoare pentru producătorii onești. La pensiunea-restaurant „Fetească Neagră” din localitate, vinul casei este, firește, din soiul care dă numele localului. Chelnerul explică sfătos că e un pic acidulat din cauza felului în care a fost scos din butoi. După ce se liniștește un pic, vinul își arată din plin caracterul, cinstit și puternic.

Podgoria Dealu Mare se întinde pe o fâșie lată de 10 kilometri, între Ploiești și Buzău, pe ultimele pante al dealurilor subcarpatice, înainte ca acestea să se stingă în Câmpia Română. Se bate multă monedă pe faptul că Dealu Mare se află la aceeași latitudine cu regiunile viticole Bordeaux (Franţa) și Toscana (Italia). Însă, „diferenţele de climă și de sol sunt nete, nu cred că se poate face vreo paralelă între aceste regiuni”, spune unul dintre cei mai cunoscuţi oenologi din zonă, Aurel Rotărescu. Chiar și așa, drumul de la Ploiești la Buzău este presărat de indicatoare rutiere spre cramele care se înșiră ca mărgăritarele pe un colier, de-a lungul dealurilor: Cramele Halewood, Domeniile „Dealu Mare”, Crama „Basilescu”, Davino, Rotenberg, SERVE, Metamorfosis, Budureasca, Licorna, Domeniile Tohani, Oenoterra, LacertA, Aurelia Vișinescu ș.a.m.d. Dintre toate, cele mai mari sunt Domeniile Tohani și Cramele Halewood, cu câte 500, respectiv 300 de hectare. Grupul Halewood este o subsidiară a Halewood International, care exploatează 150 de hectare în Dealu Mare, 100 de hectare în Podgoria Sebeș-Apold și 50 de hectare, exclusiv ecologice, la Medgidia, în Podgoria Murfatlar. Ce este diferit la Halewood 

GO O D

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

GOOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n Un peisaj viticol specific Podgoriei Dealu Mare. Zona viticolă dintre Ploieşti şi Buzău este locul din România cu cea mai mare densitate de crame.

Ne mândrim cu o recentă medalie de aur, luată anul trecut la Concours Mondial de Bruxelles, cu Fetească Neagră și Fetească Albă din gama «Floare de Lună», producţia 2013.” Loredana Deaconu Stoian, oenolog-șef de la Halewood

288 SINTEZA # 14, martie 2015

faţă de alţi producători din România este cantitatea mare de vin care merge la export, circa 40%, potrivit directoarei de producţie, Roxana Murguleţ. Principala piaţă de desfacere externă este Marea Britanie, urmată de cele trei ţări baltice, dar se exportă 400.000 de sticle și pe piaţa chineză, cu etichete în limba lui Confucius. Halewood a luat fiinţă odată cu privatizarea fostului Vinalcool Prahova, în 1997. Din anul 2000 au început plantările noi, proces care s-a încheiat abia în 2012. „Producem vin roșu din zona Dealu Mare, alb, din Transilvania și rose, de la Medgidia. Ne mândrim cu o recentă medalie de aur, luată anul trecut la Concours Mondial de Bruxelles, cu Fetească Neagră și Fetească Albă din gama «Floare de Lună», producţia 2013”, spune Lorena Deaconu Stoian, oenologul-șef de la Halewood. De asemenea, două dintre vinurile comercializate în Marea Britanie de către Halewood sub eticheta „La umbra”, Pinot Noir și Merlot, au fost selectate de expertul în vinuri Matthew Jukes printre cele mai bune 200 de vinuri din lume. La crama Halewood principală, cea din Ploiești, impresionează spaţiile de stocare, formate din 98 de cisterne din

beton a câte 25.000 de litri de fiecare. Culoarul dintre ele te face să te simţi mic, în drum spre spaţiul de depozitare, de aceleași dimensiuni impresionante. Aici, pe etichetele sticlelor se vede diversitatea portofoliului de mărci pe care îl gestionează Halewood: aproape 100 de tipuri de vin comercializate în ţară și străinătate. Pe lângă crama-mamă de la Ploiești, Halewood mai deţine o crama turistică, la Urlaţi, și una de vinuri spumante, la Azuga. Gama cea mai cunoscută de la Halewood este Prahova Valley. „Este atât de notorie, încât unii confundă această marca cu producătorul însuși”, spune Roxana Murguleţ. Gama de vârf este cea supranumită a „titanilor”, vinuri botezate după personaje mitologice: Hyperion, Rhea, Theia, Kronos și Neptunus. Spumantele produse la Azuga sunt vândute sub marca Rhein.

Wireless-ul şi conexiunea cu pământul Pe același teritoriu cu „uriașii” de la Halewwod joacă și mici producători, dintre care Cramele Rotenberg se disting prin originalitatea abordării. Proprietarul, româno-israelianul Mihai Rotenberg, este unul dintre

„părinţii” wirelessului, la nivel mondial. El a investit, la Ceptura, într-o cramă-boutique, 100% de „lume veche”. După retragerea din businessul mare, a cumpărat o vie bătrână, hotărât să facă cel mai bun Merlot din România. Și l-a făcut la viteză 5G: a produs primul vin în 2006, a înfiinţat firma în 2007, a ieșit pe piaţă în 2009 și a luat medalie de argint în 2010, la Concursul „Mondial du Merlot”, desfășurat în Elveţia. Pe domeniul de la Ceptura a reconstruit o cramă pe ruinele uneia mai vechi, și a gândit-o să fie una gravitaţională (fără pompe). Strugurii îi stoarce la teasc cu șurub și pentru învechire folosește doar baricuri de gorun românesc din partea locului, făcute tot de meșteri localnici. Până și ambalarea se face manual. În apropierea cramei a construit un conac cu spaţii amenajate pentru degustare, care reproduce arhitectura locală. Nu are oenolog, ci el se ocupă nemijlocit de vinificare. „Interesul publicului este foarte mare pentru faptul că suntem singurii producători din ţară care aplică metoda de vinificare tradiţională. Un interes în plus îl reprezintă faptul că vinurile nu sunt filtrate, adică nu sunt «dezbrăcate» prin filtrare”, spune 289 SINTEZA # 14, martie 2015

responsabilul de vânzări al cramei, Ionel Dan. Suprafaţa de producţie este de 23 de hectare, dintre care trei hectare sunt Cabernet Franc, un hectar Fetească Neagră și un hectar Cabernet Sauvignon, toate vechi de trei ani, cu prima producţie în 2014. Restul de 18 hectare sunt plantate cu Merlot, vie bătrână de 35-40 de ani. Rotenberg este prezent în retailul mare (Cora, Auchan, Carrefour, Billa, Selgros, Metro, Mega Image) cu mărcile Rapsod, Menestrel și Emeritus, iar în HoReCa și magazinele de specialitate cu etichetele Notorius, Rose Rotenberg, Primus și Clasic. Mihai Rotenberg a cumpărat via cu Merlot de la furnizorul său personal, un anume nea Onuţu. L-am întrebat dacă vinul pe care îl produce acum este mai bun decât al acelui Onuţu, dat fiind faptul că folosește aceeași metodă tradiţională și aceeași vie. „Da, este mai bun. Metoda e aceeași, dar folosim drojdii selecţionate, fermenţi, enzime, bentonită și albuș de ouă liofilizat, pentru limpezire etc.”, a răspuns Mihai Rotenberg. „Vinul manufacturat, în viziunea mea, trebuie să fie o expresie a terroirului, în mic, și a teritoriului, în mare. Am investit mult în vin și nu mi-am pus în gând să-mi 

Vinul manufacturat, în viziunea mea, trebuie să fie o expresie a terroirului, în mic, și a teritoriului, în mare. Am investit mult în vin și nu mi-am pus în gând să-mi recuperez investiţia. E o poveste de dragoste în primul rând și abia apoi o activitate comercială.” Mihail Rotenberg

GO O D

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

GOOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n Aurel Rotărescu, oenologul SERVE, poate explica ore în şir în ce mod trebuie „lucrată” o Fetească Neagră de cea mai bună calitate

n Linia de îmbuteliere de la Halewood Ploieşti

recuperez investiţia. E o poveste de dragoste în primul rând și o activitate comercială, în al doilea”, a adăugat acesta. Potrivit lui Ionel Dan, producţia este estimată la 100.000 de sticle pe an. Portretul consumatorului care cumpără vin Rotenberg este cel al unui tânăr de 25-35 de ani, angajat la o multinaţională, cu un venit de peste 1.000 de euro pe lună. În ce privește viitorul, Mihai Rotenberg este laconic: „Sperăm să ne facem și mai mulţi prieteni și să nu îi dezamăgim”. Bineînţeles, vizitatorii Cramei Rotenberg și angajaţii au la dispoziţie un wireless cu o viteză de invidiat. „Nu mă mișc fără wireless. Și dacă nu aveam, luam de la vecini, că mai toţi au prin sat”, încheie Mihai Rotenberg.

Cavalerul Alb şi Feteasca Neagră

n Baricurile din gorun românesc de la Cramele Rotenberg sunt produse de meşteri locali. Pe fiecare sunt scrise parcela de provenienţă şi soiul

Ceptura este fundalul și pentru una dintre cele mai frumoase povești a vinului românesc, cea a contelui Guy Tyrel de Poix. Contele francez, proprietar de vie în Corsica, a ajuns la Ceptura în 1993, unde a dat peste un tânăr oenolog a cărui Fetească Neagră l-a cucerit pe loc. A hotărât să investească aici și astfel a devenit

290 SINTEZA # 14, martie 2015

291 SINTEZA # 14, martie 2015

primul producător modern de vin din România, prin compania SERVE, pe care a fondat-o în 1994. Contele Guy a fost supranumit adesea Cavalerul Alb al vinului românesc, datorită originii sale și a misiunii autoasumate de a salva vinul românesc de mediocritate. A murit în 2011 în urma unui cancer. În urma lui a rămas o poveste demnă de un cavaler, pe care o spun și o duc mai departe soţia sa, Mihaela Tyrel de Poix, și oenologul Aurel Rotărescu, cel care l-a fermecat pe conte cu Feteasca sa, în 1993. „La început, Guy dorea doar să comercializeze vin. Pe piaţă se aflau numai producătorii uriași, rămași de pe vremea comunismului, care vindeau cu un dolar sticla. Am făcut un vin sec, în stil nou, cu etichetă modernă. Am bătut cu el la ușa restaurantelor din București. Oamenii ne priveau ciudat. Nu erau obișnuiţi pe atunci, încă, să vină furnizorii cu oferte. Marca «Vinul Cavalerului» am creat-o cu ajutorul MediaPro, care pe atunci erau singurii din ţară care se ocupau cu așa ceva. Guy a comparat ce făcea el cu acţiunea unui cavaler care vine să salveze vinurile și din această poveste s-a născut numele vinului”, povestește

Mihaela Tyrel de Poix. Chiar și numele SERVE ascunde un pic din aroma acelei perioade de începuturi romantice, el fiind un acronim pentru „Societatea Euro Română de Vinuri de Excepţie”. Pasul următor a fost să găsească un producător serios de vin, pentru a face export. Problema consta în dimensiunile foarte mari ale producătorilor români de atunci, adică IAS-urile din Cotnari, Odobești, Jidvei, Murfatlar, Urlaţi etc. Într-o excursie de documentare, contele a ajuns, venind de la Tohani, la Dionysos Ceptura, o întreprindere de dimensiuni ceva mai mici, care se despărţise din IAS Urlaţi. „În cramă, singura persoană vie era Aurel. L-a dus pe Guy să guste o Fetească Neagră, în faza de producţie. A fost cel mai rău vin pe care l-am gustat eu vreodată. Dar, după ce l-a gustat, Guy a hotărât că aici va face vin. Până atunci voia doar să comercializeze. Mi-a spus că va lucra cu Aurel, deoarece la el în cramă mirosea a curat”, mai spune Mihaela Tyrel de Poix. Timpul a trecut iute apoi: contele francez s-a asociat cu Dionysos, el punând la bătaie o linie de vinificaţie modernă, iar întreprinderea punând 

GO O D

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

GOOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

Marca «Vinul Cavalerului» am creat-o cu ajutorul MediaPro, care pe atunci erau singurii din ţară care se ocupau cu așa ceva. Guy a comparat ce făcea el cu acţiunea unui cavaler care vine să salveze vinurile și din această poveste s-a născut numele vinului” Mihaela Tyrel de Poix

n Şoseaua dintre Ceptura şi Urlaţi este flancată de zeci şi zeci de hectare de viţă-de-vie nouă, cultivată de diverşi producători din zonă

la bătaie strugurii. Vinurile lui Guy au devenit tot mai cunoscute. La sfârșitul anilor 1990, odată cu deschiderea către investitori a României, SERVE a înfiinţat propria cramă, tot la Ceptura și a cumpărat primele parcele de teren, proces de achiziţie care s-a terminat abia prin 2010. Prima recoltă proprie de struguri a fost cea din 2000. Au fost și momente grele, la începutul anilor 2000, când contele se gândea să închidă afacerea, dar, ca în orice poveste care se respectă, binele a învins până la urmă. Acum compania deţine 65 de hectare în zona Dealu Mare și 56 de hectare la Cogealac, judeţul Cosntanţa, în Podgoria Babadag. Una dintre primele plantaţii înfiinţate de SERVE se află la o aruncătură de băţ de Ceptura, în zona numită „Bozie”. A fost plantată în 1998, cu Pinot Noir, pe una dintre ultimele pante ale dealurilor, înainte de câmpie. La mijlocul lui februarie, într-o zi de plină glorie a soarelui, viţa-de-vie de aici doarme în așteptarea primăverii. Aurel Rotărescu, tânărul oenolog din 1993, este acum un bărbat de vârstă mijlocie, care scanează cu privirea via plantată de-a lungul curbelor de nivel și tăiată cu atenţie, în timp ce vorbește despre diferenţa dintre un 292 SINTEZA # 14, martie 2015

293 SINTEZA # 14, martie 2015

cupaj și un asamblaj de vinuri. „Vedeţi dumneavoastră, mulţi nu sunt de acord cu asta, dar un asamblaj este un vin făcut din mai multe loturi, chiar din același an și același tip, dar din baricuri diferite. Este un vin construit, care are ca efect potenţarea fiecărei părţi. Cupajul este mai degrabă o egalizare în care pot intra vinuri mai bune și mai puţin bune”, spune oenologul. Cât despre vinul din 1993 pe care i l-a arătat contelui, Aurel Rotărescu își aduce aminte ca a fost vorba de un vin excepţional, deoarece în acel an grindina a lovit plantaţia de viţă-devie și a distrus mare parte de recoltă. Efectul a fost o cantitate mai mică de struguri, dar care a dat un vin de o calitate ridicată. În ziua de azi, SERVE produce un asamblaj de Fetească Neagră despre care Aurel Rotărescu spune că este similar cu acel vin din 1993. Este vorba despre Cuvée Guy, nava amiral a flotei de cuvée-uri ale companiei, un asamblaj creat în 2011, anul în care a murit contele, și scos pe piaţă în 2014, când compania a împlinit 20 de ani. Cuvée Alexandru, Cuvée Charlotte și Cuvée Amaury completează oferta de vârf de la SERVE.

Cu o producţie de 700.000 de litri pe an, SERVE este o cramă mijlocie. „Suntem cei mai mici dintre cei mari și cei mai mari dintre cei mici”, glumește Mihaela Tyrel de Poix. „Nu știu să fac vin mult”, îi plăcea să spună și contelui Guy, iar doamna Mihaela încheie povestea cu parfum de femeie: „Mai puţin e mai bine. Dacă vreţi, este ca diferenţa între haute couture și pret-aporter”. n

Aceasta a fost povestea călătoriei noastre prin lumea vinului din Muntenia şi Oltenia. În numărul viitor vom vorbi despre vinurile nepereche din Moldova de dincolo şi dincoace de Prut.

DINE

W INE

Măslinele, daruri ale zeilor „De la mic la mare, este important să folosim măcar un strop de ulei de măsline la fiecare masă. Cu aroma sa atrăgătoare, uleiul de măsline virgin este perfect pentru a stropi peștele sau carnea, înainte de a face un grătar”, Jamie Oliver Adrian Pop

294 SINTEZA # 14, martie 2015

295 SINTEZA # 14, martie 2015

GO O D

LIFE

•

DINE

WINE

GOOD

Topul celor mai mari producători de ulei de măsline din lume 2

Spania (1.775.000 tone)

3 Italia (461.000 tone)

Maroc (120.000 tone)

Grecia (132.000 tone) Turcia (190.000 tone)

• Potrivit tradiţiei creştine, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Hristos ar fi fost lucrată din trei feluri de lemn: cedru, chiparos şi măslin. • Sfântul Mir se obţine dintr-un amestec de ulei de măsline cu vin curat, balsam, răşini şi 38 de plante aromate. • Homer, poetul grec nemuritor, a denumit uleiul de măsline „aur lichid”.

L IFE

•

D IN E

W IN E

• Solon, unul din cei „Şapte înţelepţi” ai Greciei antice, în jurul anului 600 î.e.n., a elaborat o constituţie care prevedea printre altele că „oricine tăia un măslin era condamnat la moarte”. • În codul lui Hipocrate, sunt peste 60 de utilizări medicale ale uleiului de măsline. Cele mai multe sunt, în principal, pentru vindecarea bolilor dermatologice.

International Olive Oil Council (2014)

acă nu ai copilărit în jurul măslinilor şi nu ai furat niciodată fructe din copaci, măslinele îţi vor părea neatrăgătoare şi amare. Dar cum povestea măslinilor începe de la facerea lumii, măslinul a fost văzut de-a lungul istoriei ca un simbol al păcii, victoriei, vieţii şi credinţei. Forma măslinelor variază foarte mult - de la fructe ovale mici, la cele mari şi grase. Culorile, de asemenea, dar acest lucru are de a face cu timpul cât au fost lăsate să se coacă. Măslinele încep să prindă culoarea verde gălbui, după maturare devin verzi, treptat devin maro-roşcat și în cele din urmă ajung negre. Există soiuri care se culeg când au culoarea verde, fiindcă se consideră că s-au copt suficient, altele se culeg când ajung negre. Procesul prin care măslinele proaspăt culese scapă de amăreală şi se pot păstra timp îndelungat este acelaşi de mii de ani. Se pun fie în saramură, fie în ulei de măsline, fie sunt uscate la soare. Păstrarea lor în saramură este cel mai ieftin şi cel mai comun mod de conservare. Acest proces poate dura între șase săptămâni până la nouă luni, în funcţie de soiul de măsline. O veche metodă populară spune că, după ce se fierbe apa, se pune o cană de sare la fiecare litru de apă. Se adăuga un căţel de usturoi, frunze de dafin, cimbru, oregano, măghiran și chiar ardei iute. După şase luni măslinele au un gust delicios. Măslinele verzi - Sunt recoltate în cursul ciclului de maturare, înainte de coacerea finală. 296 SINTEZA # 14, martie 2015

Măslinele brune - Sunt recoltate la mijlocul timpului de maturare completă. Măslinele negre - Sunt recoltate când sunt complet coapte.

a elimina impurităţile și amăreala. Conţine mai puţini antioxidanţi. Este un ulei pentru toate buzunarele „bun la toate”.

Uleiul

„Credinţa că uleiul de măsline se oxidează la căldură, ajungând să se degradeze în timpul gătitului este un mit dăunător, care sperie oamenii să folosească această grăsime incredibil de sănătoasă”. (conform http:// authoritynutrition.com). Multe dintre informaţiile referitoare la temperatura de degradare a uleiului de măsline sunt doar păreri. În privinţa uleiului de măsline extravirgin, acesta începe să se ardă între 190° şi 215°C. Uleiul de măsline rafinat se arde la 242°C. Acest lucru demonstrează că uleiul de măsline este o alegere sigură pentru majoritatea metodelor de gătit, inclusiv pentru prăjit în tigaie. Într-un studiu realizat prin încălzirea uleiului de măsline la 180°C a rezultat o scădere a antioxidanţilor abia după 36 de ore. Studiile arată că degradarea uleiulului şi pierderea antioxidanţilor şi a vitaminelor apar atunci când este utilizat în condiţii extreme. Într-un alt studiu publicat în „Jurnalul de Agricultură și Chimie Alimentară”, din Marea Britanie s-au analizat patru tipuri de uleiuri prăjite în tigaie: de măsline, porumb, soia şi floarea-soarelui. Cercetătorii au evaluat starea uleiurilor după ce au fost încălzite de zece ori la rând. Uleiul de măsline rafinat a avut cea mai mare rezistenţă şi cea mai mică deteriorare a calităţii în raport cu toate celelalte. Cea mai mare deteriorare a suferit-o uleiul de floarea-soarelui rafinat.

În unele taverne grecești sau în satele tradiţionale spaniole se mai află încă vase circulare din piatră în care măslinele erau zdrobite manual. La celălalt capăt, marii producători fac extragerea mecanizat, în vase inoxidabile, iar separarea uleiului de pastă se face prin centrifugare. Tradiţional sau modern, procesul de extracţie a uleiului este, în esenţă, acelaşi: spălare, mărunţire, măcinătură (însoţită de separarea sâmburilor), presare și decantare. Cel mai bun şi mai fin ulei se obţine din măslinele verzi. Un ulei de măsline bun nu ar trebui să fie extrem de limpede sau foarte deschis la culoare (ceea ce ar indica faptul că uleiul a fost rafinat şi nu provine din prima presare). Culoarea unui ulei bun are orice nuanţă de galben verzui şi verde. Pentru obţinerea unui litru de ulei pur sunt necesare 5-7 kg de măsline. Uleiul extravirgin este obţinut din prima presare la rece a măslinelor superioare cu aciditate sub 1%. Este cel mai aromat şi mai pur ulei. Excelent pentru salate. Uleiul virgin este obţinut prin a doua presare la rece a măslinelor superioare şi din prima presare a măslinelor de calitatea a doua. Are o aciditate de sub 2%. Este mai puţin aromat decât cel extravirgin, dar cu aceleaşi proprietăţi. Uleiul clasic sau pur este un amestec de uleiuri, fiind rafinat pentru

Mitul uleiului de măsline prăjit

Şase adevăruri despre uleiul de măsline Interviu realizat de televiziunea „Foxnews” cu Catherine Ann „Cat” Cora, bucătar profesionist american, cunoscută cel mai bine ca prezentator „Iron Chef”, la emisiunea de televiziune „Food Network Iron Chef America”. Adevărat sau fals - Uleiul de măsline nu este bun pentru prăjit? Fals: uleiul are un punct de ardere mare, destul de greu de atins la o preparare corectă. Motivul pentru care o mulţime de oameni nu-l folosesc la prăjit este faptul că e scump.

Adevărat sau fals - Uleiul extravirgin este primul ulei obţinut prin presare la rece? Adevărat: asta înseamnă că este obţinut natural, fără căldură sau chimicale. Orice alt tip de ulei este un ulei de măsline rămas după prima presare. Adevărat sau fals - Ar trebui să ţinem uleiul de măsline în frigider? Fals: E preferat să fie depozitat precum vinul, într-un loc întunecat, preferabil rece.

Bijou Un cocktail pentru sexul frumos. Cuceritor, dulce, şi catifelat • 25 sau 50 ml de gin, în funcţie de dispoziţia sexului frumos. • 25 ml lichior Vert Chartreuse sau Jägermeister, ca să demonstrezi că preparatul nu îngraşă, fiind pe bază de plante. • 25 ml de vermut alb, dulce. Dacă doamna sau domnişoara a vizitat Italia, foloseşte Martini sau Cinzano. • 1 felie subţire de lămâie pentru eleganţă. • măsline verzi ca să dovedeşti că totul decurge natural.

297 SINTEZA # 14, martie 2015

Adevărat sau fals - Să nu cumpărăm uleiul care arată tulbure? Nu e atât de bine. Aceste uleiuri sunt nefiltrate bine și de aceea nu pot fi depozitate pe termen lung. În rest au aceleaşi proprietăţi. Adevărat sau fals - Celelate uleiuri de măsline au mai puţine calorii decât cel extravirgin? Fals: În general, aceste uleiuri sunt obţinute la a doua presare sau chiar a treia. Caloriile sunt aceleași. n

Dirty Martini Unul dintre cele mai populare cocktail-uri din lume, preferate de bărbaţi de saramură, din borcanul măslinelor. Se adaugă gheaţă şi se agită bine până la răcire. Se toarnă în paharul • 25 ml de vermut alb sec, de cocktail, strecurat şi fără Martini, ca să-ţi dea impresia gheaţă. Se pun între 1-4 că totuşi bei cocktail. măsline, în funcţie dacă ai • 2 linguri de saramură de luat sau nu masa. măsline, care sigur te vor duce cu gândul la soacră. • 50-100 ml de votcă sau gin, în funcţie de cât de nervos vii de la serviciu.

Se pune gheaţă într-un pahar înalt. Se toarnă ginul, lichiorul şi vermutul. Se amestecă bine până la răcire. Se strecoară turnându-se în paharul de cocktail. Pe marginea paharului se înfige felia de lămâie. Se adaugă un număr cu soţ sau fără soţ (te orientezi) de măsline verzi.

• măsline simple dacă eşti indiferent sau umplute cu migdale dacă vrei să surprinzi. Se toarnă votca sau ginul într-un pahar de cocktail, sau mai bine într-un shaker de inox. Se aruncă stropul de vermut şi cele două linguri

GO O D

LIFE

HIP E

•

HIPE

VIBE

Reţeaua de distribuţie

V IBE

Auto-branding

OMV Petrom

Eduard Ţone

Definirea unui branding de ţară îl face în primul rând (auto)definirea unui branding de naţiune.

are e brandul ţării mele – în afară de frunza verde, ce-a căzut de nu se vede? Când eram junior, adică prin anii 70, primul lucru pe care l-am asociat cu România, ca element de mândrie naţională, a fost salamul de Sibiu. Care-mi plăcea la nebunie, inclusiv după ce am aflat că – legendă sau nu – e făcut din carne de cal. Aveam impresia certă că, dacă pleci din ţară și mergi în vizită la tovarăşul Serghei, din Moscova (unde naiba să te duci în altă parte?), e musai să-i duci un salam de Sibiu (ok, și-o ie) pe post de suvenir românesc. Pe care el ar trebui să și-l pună în vitrina lui sovietică, plină cu pescari chinezești și pești de sticlă, și să-l adulmece zilnic, admirativ la adresa vecinilor români. Au urmat apoi alte câteva „mândrii” naţionale. Am învăţat rapid despre trioul Nadia – Năstase – Dracula, completat (mult) mai târziu de Hagi. De acel 10.00 al Nadiei de la Montreal îmi amintesc perfect: Ţopescu întârzia la infinit să anunţe nota, iar eu vroiam să mă duc să mă culc. De Năstase se amuza bunică-mea, care nu-l ierta că pierduse Salatiera de trei ori și nu scăpa nicio ocazie să-l facă „golan”. Dracula mi se părea un personaj relativ simpatic, pe care îl asociam atât de tare cu faţa ascuţită a lui Vlad Ţepeș, încât mă gândeam că ţepele în care sfârșeau bieţii turci aveau vârful asemănător cu figura voievodului.

298 SINTEZA # 14, martie 2015

Când am mai crescut un pic și orizonturile s-au lărgit, am început să aud din ce în ce mai des în jurul meu că „româncele sunt frumoase”. Sigur că româncele erau frumoase (iar eu apreciam că nu poartă sutien) dar nu, treaba mergea mai departe de o simplă declaraţie: româncele erau printre cele mai frumoase din Europa! N-am crezut până când, în 91, am ieșit prima oară din ţară, nimerind într-un orășel din Grecia în care m-am speriat un pic de lipsa de frumuseţe a urmașelor Afroditei. OK, româncele sunt frumoase. Doar că, apoi, cu cât ni s-au deschis mai mult graniţele, s-a dovedit că și cehoaicele, și balticele, și slovenele, și columbienele și... nu, de poloneze știam de la Techirghiol, de la nudiști... sunt la fel de frumoase. Când au venit francezii de-a binelea la Mioveni și, la scurt timp de la lansarea ei, mi-am cumpărat o SuperNovă, ajunsesem să cred că

Dacia e adevăratul port-fanion al brandului de ţară. În primul an de SuperNova am făcut un tur de 7.000 și ceva de kilometri prin Europa și mă amuzam cum rămâneau străinii blocaţi pe autostradă, cu ochii la bolidul galben cu logo imens pe portbagaj. În Franţa, amica unui amic din Paris, cherchelită după o cină copioasă, văzându-mi mașina în parcare, s-a apropiat de ea și a bătut cu mâna pe capotă: „Oh la la, bon carton, eh?”. M-am simţit ofensat în brand. De carton e faţa ta, madame, excuse-moi! După 7.000 de kilometri eroici, la doar un minut după ce am (re)intrat în ţară, SuperNovei i-a căzut toba. Și, odată cu ea, s-a dus și port-fanionul, oricâte Solenze, Dustere, Dokkere, Lodgyuri, Loganuri sau Sanderoaice s-au mai născut ulterior. Și-atunci, cu ce-am mai rămas? Pentru că frunza doamnei Udrea o ţin să acopere rușinea sutelor de kilometri de autostradă lipsă, care îmi păstrează ţara în semiobscuritatea marginașă a Europei. Ultimele luni ar sugera că brandul nostru de ţară e Rahova și poate că doar trecerea prin purgatoriu ne poate izbăvi de ororile trecutului pentru a ne colora emblemele. Prin urmare, rămân la părerea că România încă își caută brandul, printre cârnaţi de Pleșcoi, bulele din Borsec și ingredientele de tinereţe fără bătrâneţe din produsele Gerovital. Deși până la a stabili un brand de ţară n-ar fi rău să ne (auto)definim un brand ceva mai bun pentru cei care cu mândrie o populează. n

Carrefour Gazprom / NIS

Reţeaua INMEDIO Reţeaua Librarium Reţeaua Cărtureşti Reţeaua distribuitorilor de presă locali

6 luni = 89.94 lei = 80 lei

ABONAMENTE

12 luni = 178.99 lei = 150 lei

Redacţia SINTEZA tel: 0733.333.800; abonamente@revistasinteza.ro

ALBA IULIA ALEXANDRIA ARAD BACĂU BAIA MARE BISTRIŢA BOTOŞANI BRĂILA BRAŞOV BUCUREŞTI BUŞTENI

BUZĂU CAREI CĂLĂRAŞI CĂLIMĂNEŞTI CÂMPULUNG MUSCEL CÂMPINA CLUJ CONSTANŢA COMĂNEŞTI CRAIOVA CURTEA DE ARGEŞ

DROBETA TURNU SEVERIN DEVA FOCŞANI GALAŢI GIURGIU HUNEDOARA IAŞI MEDGIDIA MEDIAŞ MIERCUREA CIUC

MIERCUREA SIBIULUI MIOVENI NĂDLAC ONEŞTI ORADEA ORDORHEIU SECUIESC PIATRA NEAMŢ PITEŞTI PLOIEŞTI PREDEAL RÂMNICU SĂRAT

www.manpres.ro tel: 021 312 48 01 / 021 314 63 39 office@manpres.ro

299 SINTEZA # 14, martie 2015

RÂMNICU VÂLCEA RESIŢA REGHIN ROMAN SATU MARE SFÂNTU GHEORGHE SIGHETU MARMAŢIEI SIBIU SIGHIŞOARA SLATINA SLOBOZIA

SUCEAVA TÂRGU MUREŞ TÂRGOVIŞTE TIMIŞOARA TÂRGU JIU TURDA TULCEA VASLUI ZALĂU