Sinteza# 11

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 11  Decembrie 2014

14,99 lei

ZOOM Este 1989 anul care a schimbat România?

CONVORBIRI America revine în Europa de Est

REPORTAJ Incursiune pe fâşia morţii

25 de ani ROMÂNIA

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

U GÂND 4

SINTEZA # 11, decembrie 2014

1996

1997

1998

1999

2000

Primul număr al revistei Sinteza, lansată acum un an, titra pe copertă: Revoluţia care va veni.

Spuneam atunci că revoluţia din 1989 nu s-a încheiat, că forţe invizibile, asemenea unor curenţi subacvatici vor împinge societatea românească în sus şi vor surprinde clasa politică. Aceste forţe s-au făcut simţite în stradă

2001

2002

2003

2004

2005

2006

la manifestările pro Roşia Montană şi în această toamnă electorală. Cea mai mare provocare pentru România, acum, ar fi să poată fructifica momentul de graţie, entuziasmul noilor generaţii care şi-au făcut simţită voinţa. Un stat inteligent şi o clasă politică responsabilă 5 SINTEZA # 11, decembrie 2014

2007

2008

2009

2010

ar înţelege şi ar acţiona în favoarea viitorului. România trebuie să pună punct trecutului şi să înceapă o etapă nouă, în care spaimele faţă de nou să dispară şi iubirea de patrie să însemne iubirea pentru ziua de mâine trăită în România. Trecutul nostru este parte din viaţa

2011

2012

2013

2014

noastră, rănile lui sunt rănile noastre, dar haideţi să facem cum spun filosofii: să arhivăm cu grijă istoria, să ne asigurăm că e bine protejată de uitare sau de falsificatorii de ocazie şi apoi să începem o nouă viaţă.

Avem această datorie pentru generaţia care va veni.

CUPRINS 8

EDITORIAL

8

25 de ani. Ce nu s-a schimbat?

Revistă de cultură și gândire strategică

Director: Vasile Dâncu de ani

după

10

ZOOM

10

67

Este 1989 anul care a schimbat România?

Revoluţia noastră cea de toate zilele: sărbători şi eroi Pactul pentru memorie Cum s-a schimbat România în ultimul sfert de veac Instituţiile şi cetăţeanul. După 25 de ani Când România iese din criză înaintea partidelor ideologice Dinamica presei postdecembriste: între valoare şi eroare Între mamă şi fiică, după 25 de ani Cealaltă Revoluţie Coreea de Nord sau cum ar fi putut arăta România fără '89 Cuba sau cum arată astăzi o ţară comunistă

84

politic

190

84

România după alegerile prezidenţiale Generaţia Facebook şi convergenţa media au dus la victoria lui Klaus Iohannis Bernd Fabritius: „România se poate simţi nesigură, dar nu e singură” Clientelismul electoral, cumpărarea votului şi intimidarea votanţilor

192

22 30 32 37 44 50 54 56 62

86 100 106

Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Bogdan Stanciu, Marius Avram, Traian Brad Contributors: Marius Benţa Lavinia Betea, Maria Rus Bojan, Mircea Comşa, Adriana Dîncu, Vasile George Dâncu, Denis Deletant, Mihai Drăghici, Cristian Grosu, Paul Hemmerth, Augustin Ioan, Elena Nicolae, Vasile Iuga, Delia Enyedi, Dan Jurcan, Liviu Maior, Nicolae Matei, Sorin Mitu, Luminiţa Paul, Adelin Petrişor, Ioan Es. Pop, Ştefan Pop, Florin Popescu, Camil Postelnicu, Radu Preda, Alexandru N. Stermin, Mihnea Teodorescu, Eduard Ţone, Tudor Vlad Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu, Isabela Muntean

168

REPORTAJ

168 180

Când şuieră vântul pe fâşia morţii Povestea unui frontierist spusă de el însuşi

184

artE

184

194

25 de ani de artă postcomunistă Babel TV O izbândă mereu amânată Mediul edificat din România după un sfert de secol

200

INSIDE

200

Vinovaţi şi victime, învingători şi învinşi In memoriam Serge Moscovici, românul care a fondat o ştiinţă

Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea Traduceri: Sebastian Rus, Ştefania Tarău SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

112

Convorbiri

203

112

America îşi pune la punct strategia pentru Europa de Est

206

punct zero

117

MERIDIAN

206

dEfecte colaterale

117

214

VERDE

214

Sălbăticia României, după 25 de ani

131

Politica externă a UE - aspiraţii şi realitate. Bilanţul anului 2014 TTIP - şanse de consolidare a parteneriatului transatlantic Provocări strategice în Orientul Mijlociu - retrospectiva 2014 Zona arctică - între interese strategice şi protejarea mediului înconjurător

222

SPORT LIFE

Adresa redacţiei: Cluj-Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800

INTELIGENT BUSINESS

222

Fuga de Jocuri

136

Tipar:

139

227

auto

143

Ţara Meşterului Manole România ca proiect cu subiect şi predicat

227

Mărimea contează? Contează!

152

AMINTIRI PENTRU VIITOR

232

GOOD LIFE

152

Dispariţia „tovarăşilor”, apariţia teroriştilor

232

162

DESTINE

162

„Cerne, Doamne, liniştea uitării / peste nesfârşita suferinţă…”

Plovdiv, ilustrul necunoscut Ce băutură preferaţi?

TRANSILVINIA Încă unul pe răboj

123 127

TRAVEL DINE&WINE VIN DIN ROMâNIA HIPE & VIBE

240 249 258

ISSN 2359-8131

Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

E d itoria l

Vasile Dâncu

25 de ani.

Ce nu s-a schimbat?

U

n sfert de secol înseamnă schimbare, cel puţin la viteza cu care evoluează azi societatea. Despre tabloul schimbărilor vom vorbi în tot acest numărul special din Sinteza dedicat împlinirii a 25 de ani de libertate in România. Dar ce nu s-a schimbat? O listă fără multe comentarii sau explicaţii, ca și cum ai desena niște pietre, puse una după alta, pietre care rămân fără ca să le poată mișca valul schimbării...

După 25 de ani nu știm dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment, când au murit cei mai mulţi dintre oameni. Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluţiei, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiţie. Dar avem câteva zeci de mii de revoluţionari de profesie, care primesc indemnizaţii, terenuri sau scutiri de taxe și impozite, în timp ce urmașii celor morţi au fost uitaţi de mult, pentru că nu mai are cine să se lupte pentru ei, văduvele și orfanii nu pot ieși să se bată cu scutierii.

A rămas frica și o politică moartă de frică, mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor. Frica de a guverna, frica de a lua decizii curajoase, chiar dacă au existat majorităţi consistente, politicienii guvernează minimal, dominaţi de frica de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. Frica de asumare a valorilor politice și a unei identităţi clare conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri,

8

SINTEZA # 11, decembrie 2014

care devine raţiune de a fi pentru competiţie, ba chiar poate deveni surogat de program. O frică de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta. De 25 de ani, politicienii trec, dar frica rămâne, ca o ceaţă, ca un memento al incertitudiniii și golului, al haosului și morţii sistemului.

Nu am scăpat nici de nevoia de tătuc, o acută prezidenţializare a puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituţie sau instituţii, vor mereu un președinte care să la aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. În fine, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români, Santa Klaus. Și noul preşedinte, chiar dacă nu pare încântat de asta, va fi asaltat cu omagii, scrisori, pupături și alte forme de masaje ale Eului prezidenţial, cum se obisnuiește de secole pe malurile Dâmboviţei.

O

amenii încă se bucură că „și-au luat ţara înapoi”, în curând se pun fără grijă pe tăiat porcul de Crăciun, pe chefuri și încălzesc visul că ţara va merge bine și fără ei, să ne uităm doar pe fluturașul de salariu sau pe cuponul de pensie cum crește totul. Deși a trecut un sfert de veac, Laszlo Tokes îndeamnă încă la revolta ungurilor, iar Vadim Tudor scrie pamflete împotriva tuturor celor care i-ar putea da ceva în schimb ca să tacă.

Discursul urii a rămas în spaţiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spatiului public virtual. Sunt atacaţi bătrânii care cer pensii, cei de la ţară care nu votează progresist, asistaţii de toate felurile, comunităţile rurale pentru că au nevoie

E d itoria l

de gaz, canalizare sau drumuri. Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cot la cot cu noi. Diversiunile cu otrăvirea apei și coloanele de blindate sunt și în revoluţia Facebook cu tancurile care vin dinspre Rusia, dacă nu le oprim cu pieptul nostru de likeuri.

A revenit, după 25 de ani, anticomunismul care scoate oameni în stradă, deși acum este un anticomunism fără obiect real. A rămas valabilă maxima lui George Soros: Întotdeauna este mai ușor să mobilizezi oamenii contra a ceva decât pentru ceva. Autonomia ungurilor și secuilor este tot în straie de proiect, acum mai avansat, dar tot așteptând vremuri mai bune pentru a trage o graniţă mică, care să împrejmuie moșia strămoșească, Szekelyfold.

Î

ncă mai avem școli, chiar dacă am ajuns de la 30.000 la 7.200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de veac al libertăţii am construit cinci biserici la o școală. PIB-ul nostru tot mic este, tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de cinci ori faţă de 1989. Mai avem încă edituri, chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă, după 25 de ani de democraţie, masele în stradă pentru a șterge guverne de pe faţa pământului.

A

ntreprenorii români sunt trataţi ca hoţi, corupţi, bandiţi sau golani, dar într-o mai mare proporţie decât în primul an de libertate: atunci credeau asta 80% dintre români, după 25 de ani sunt 93% care apreciază așa. Investitorii străini sunt priviţi și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestaţi pentru corupţie de acte ori nişte hoţi din administraţia centrală sau locală le cer bani negri sau șpăgi pentru a le elibera documente. În general, încă funcţionează mitogii politice în locul unor strategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe plaiurile mioritice, economia de piaţă care ea singură aduce bunăstarea, cota unică – singura cale spre bunăstare și creștere economică.

FMI și Banca Mondială ne dau certificate de sănătate și ne fac proiectul de buget pentru anul care vine, iar mitul bunăstării a rămas să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o vedeam cu mintea și cu sufletul în 1989.

S

tatul a rămas singura sursă a puterii, unica formă de legitimare a unei autorităţi.

Administraţia locală este cotropită de statul centralizat, obiectivul la care lucrăm de două secole, astfel că avem doar un simulacru de autoritate locală sau judeţeană, acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale în teritoriu. Forţa centrului face ca baronii locali să fie doar copii ale baronilor de la centru. O astfel de politică nu

9 SINTEZA # 11, decembrie 2014

reprezintă nici comunitatea, nici oamenii din aceste comunităţi, ci doar reproduce o schemă abstractă, creată la centru sau ţinte de factură politică: social democraţi vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupţi vs. inocenţi etc. Astfel, după 25 de ani, puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanţă adevărată pentru oameni concreţi sau comunităţi reale.

Ca și la începutul acestui sfert de secol avem o stângă politică obsedată doar de menţinerea puterii și dominare și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluri publice, în timp ce crede că trecerea proprietăţii statului în mâna capitaliștilor recenţi este revoluţia adevărată (dar nu l-au citit pe Marx, care credea la fel, doar că vroia asta pentru clasa muncitoare). Și acum liderii dreptei sunt tot angajaţi ai statului, chiar dacă s-a dezvoltat și un mic capitalism românesc.

Societatea civilă lipsește și acum din spaţiul public, din cand în cand, se trezesc unii dintre reprezentanţii ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid, și o invocă, vorbesc în numele defunctei. Miile de organizaţii care se luptă pentru politici de asistenţă socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri unde statul uită de oameni, formate mai ales din tineri, nu sunt băgate în seamă, dar am rămas la listele de susţinere ale intelectualilor sau la scrisorile deschise către vreun lider care candidează la vreo funcţie.

A

cum îi idolatrizăm o vreme pe tinerii care au ieșit la vot sau au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca odinioară pe cei care au ieșit să moară în faţa tancurilor, dar în scurt timp toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condiţiile în care învaţă sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să crească copii și apoi să ne dea pensii mari și grase din munca lor.

Nici acum nu avem un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanţele sunt pompieristice și comunicaţionale. După un sfert de secol nu am făcut un mare plan, conducem ţara cu instrumente contabile și cu ochii închiși. Resursele noastre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărţuim în războaie personale ale liderilor. Am pierdut populaţie mai mult decât în cel mai devastator război, anul trecut s-au născut sub 180.000 de copii, nataliatea scade continuu. Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. O naivitate șocantă pentru un popor care se laudă că rezistă de două mii de ani la confluenţa imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând ca să vină următoarele imperii să ne calce în picioare. O inconsistenţă de fond a unei naţiuni care așteaptă de aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mereu frustrată că nu-l primește.

După 25 de ani de libertate, „istoria încă se răzbună pe noi, repetându-se”, cum scria acum un secol, Nicolae Iorga. n

ZOOM Adriana Dîncu, Mihaela Orban

Este 1989 anul care a schimbat România?

10 SINTEZA # 11, decembrie 2014

A

u trecut 25 de ani şi românii sunt în continuare nostalgici după perioada de comunism. Poate părea nefiresc, în condiţiile în care libertatea este unul din elementele definitorii ale luptei din decembrie 1989 şi cel mai mare câştig pe care oamenii îl asociază Revoluţiei. Şi totuşi, memoria socială a acelor vremuri nu este atât de puternică încât să ne aducă aminte constant 11 SINTEZA # 11, decembrie 2014

despre neajunsurile din acea perioadă.

Comunismul se află încă într-o cutie neagră a societăţii româneşti, pe care nu o deschidem suficient de mult încât să fim capabili să vedem cu un ochi critic neajunsurile lui. Pe de altă parte, într-o societate emergentă ca a noastră, melancolia comunistă este un fenomen normal, tinzând să îşi conserve trecutul.

Modul în care percep românii în prezent evenimentele din 1989, dar şi perioada de comunism reflectat

de studiile realizate, pe parcursul anului 2014, de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES într-un demers ştiinţific şi pe care le prezentăm în acest număr al SINTEZA poate părea contradictoriu sau chiar revoltător. Dar toate aceste date trebuie privite cu ochii larg deschişi şi analizate prin prisma modului în care a înaintat România în toţi aceşti ani şi prin filtrul demersurilor pe care le-am făcut, noi ca societate, pentru a afla adevărul despre comunism. 

ZOOM

g1. Care este evenimentul important produs în decembrie 1989? Întrebare deschisă

60% 40% 61%

3%

(23 august 1944)

Eliberarea de sub fascism

1%

5%

Alt răspuns

1%

Nu răspund

2%

Nu ştiu

3%

Deschiderea către Occident/Civilizaţie

7% Lovitură de stat

Căderea comunismului/ Schimbarea regimului

Revoluţia

7% Înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu

10%

0%

O mascaradă/ O diversiune

20%

n Un sfert dintre români cred că revoluţia din 1989 reprezintă cel mai important eveniment din istorie de ani

după

7

g2. Care ar fi cuvântul care caracterizează cel mai bine evenimentele din 1989?

30%

Întrebare deschisă, Procente calculate din 84% persoane care s-au născut în 1980 sau înainte.

24%

7%

*IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014. Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

Nu răspund

4% Nu ştiu

2%

Alt răspuns

3%

Căderea comunismului

3%

Manipulare/Minciună

3%

Democratic

4%

Cacealma/Mascaradă

4%

Schimbare

Lovitura de stat

RevoItă/Revoluţie

Eliberare / Libertate

8%

Haos/Balamuc

15% 9%

0%

Un studiu IRES din aprilie arată că, atunci când sunt rugaţi să indice care este cel mai important eveniment din istoria României, 26% dintre români declară că nu știu care ar fi acesta.

Concomitent, pe primele trei locuri, din perspectiva românilor, se situează: evenimentele din 1989 (24%), Marea Unire (16%) și Unirea Principatelor din 1859 (8%).

g3. Credeţi că în cazul acestor evenimente putem vorbi despre o revoluţie sau despre o lovitură de stat?

54%

31% 13% 2%

Analiza evenimentelor din 1989 dintr-o perspectivă personală

20%

10%

Revoluţia - cel mai important eveniment din istorie

Cu privire la anul 1989, cei mai mulţi dintre locuitorii ţării - 61% spun că cel mai important eveniment al respectivului an este Revoluţia.

Alţi 10% aleg să califice drept cel mai important eveniment al anului căderea comunismului, respectiv schimbarea regimului. La egalitate, 7% dintre respondenţi consideră că cel mai important eveniment produs în anul 1989 este înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu și lovitura de stat. (g1) În continuare, respondenţilor li s-a cerut să aleagă cuvântul care caracterizează cel mai bine evenimentele produse în 1989. Pe primele locuri s-au situat atât cuvinte

13 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Revoluţie

Lovitură de stat

Nu ştiu

Nu răspund

*IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014.

Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

cu conotaţii pozitive, cât și cu conotaţii negative: eliberare / libertate (15%), revoltă / revoluţie (9%), lovitură de stat (8%) și haos / balamuc (4%).

De notat este faptul că o proporţie însemnată a participanţilor la studiu 24% - nu au știut care ar fi un astfel de cuvânt. (g2) Peste jumătate dintre români, 54%, apreciază că evenimentele din anul 1989 reprezintă mai degrabă o lovitură de stat, spre deosebire de 31% care le califică drept o revoluţie. Bărbaţii, în măsură mai mare decât femeile, consideră că aceste evenimente au fost mai degrabă o lovitură de stat (58,8% vs. 49,6%). În ceea ce privește distribuţia pe vârste, remarcăm faptul că persoanele sub 65 de ani tind să manifeste opinii similare - peste 50% consideră că a fost o lovitură de stat, în timp ce persoanele cu vârste peste 65 de ani declară același lucru în proporţie de doar 47,5%. (g3) Atunci când discută cu cineva despre evenimentele din decembrie 1989, majoritatea oamenilor se referă la ele ca fiind o revoluţie (28%). 9% se referă la aceste evenimente ca la o lovitură de stat, iar 7% se exprimă în termeni de tragedie sau evenimente regretabile. 

ZOOM

4% Întrebare deschisă, Procente calculate din 84% persoane care s-au născut în 1980 sau înainte.

g4. Aţi spune că acum trăiţi mai bine, la fel sau mai rău decât înainte de 1989?

16%

34%

Mai bine

La fel

Mai rău

Nu răspund

46% g5. Credeţi că majoritatea românilor trăiesc mai bine, la fel sau mai rău decât înainte de 1989?

6%

Mai bine La fel

6%

Mai rău Nu răspund

19%

n Aproape jumătate dintre români apreciază că, în momentul de faţă, trăiesc mai rău decât înainte de 1989

Înainte era mai bine

69% 10% g6. Credeţi că dacă nu s-ar fi întâmplat evenimentele din 1989 dumneavoastră aţi trăi mai bine acum?

Probabil da

Cu siguranţă da

Probabil nu

Nu ştiu

Cu siguranţă nu

10% 6%

19%

46%

1%

13%

14%

15%

22%

35%

g7. Credeţi că dacă nu s-ar fi întâmplat evenimentele din 1989 majoritatea românilor ar trăi mai bine acum?

Probabil da

Cu siguranţă da

Probabil nu

Cu siguranţă nu

Nu ştiu

Nu răspund

*IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014. Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, 14 SINTEZA # 11, decembrie 2014 probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

O proporţie însemnată a românilor apreciază că, în momentul de faţă, trăiesc mai rău decât înainte de 1989 - 46%. Aproximativ o treime din populaţie consideră că în prezent duce o viaţă mai bună comparativ cu perioada comunistă. În ceea ce privește distribuţia răspunsurilor în funcţie de caracteristicile sociodemografice, cele mai însemnate diferenţe se observă în cadrul nivelului de școlaritate și al mediului de rezidenţă. Astfel, sub o treime dintre persoanele cu studii elementare (23%) și medii (28,7%) declară că trăiesc mai bine în prezent, în timp ce același răspuns este dat de peste jumătate dintre respondenţii cu studii superioare (57,3%). Respondenţii din mediul urban, în măsură mai mare decât cei din mediul rural, apreciază că duc un trai mai bun acum, comparativ cu perioada de dinainte de 1989 (41% vs. 25,8%). (g4) În cazul unei întrebări similare, de această dată formulată cu privire la majoritatea românilor, se obţin scoruri diferite. Astfel, 69% sunt de părere că majoritatea românilor trăiesc mai rău în prezent decât în perioada de dinainte de 1989. Doar 19% apreciază 15 SINTEZA # 11, decembrie 2014

că cei mai mulţi dintre români trăiesc mai bine în perioada postdecembristă. (g5) Rugaţi fiind să facă un exerciţiu de imaginaţie și să se gândească la situaţia în care evenimentele din 1989 nu ar fi avut loc, cei mai mulţi dintre români înclină să creadă că ar fi trăit mai bine (procente cumulate cu siguranţă da + probabil da - 57%). (g6) Evaluând distribuţia răspunsurilor în funcţie de câteva variabile sociodemografice, remarcăm diferenţe notabile în câteva cazuri. Referindu-ne la persoanele care afirmă cu certitudine că ar fi trăit mai bine dacă nu ar fi avut loc evenimentele din 1989, putem spune că această tendinţă este mai pronunţată în rândul bărbaţilor, al persoanelor cu studii elementare și medii și în rândul locuitorilor din mediul rural. În ceea ce privește distribuţia răspunsurilor în funcţie de regiune, se observă mici diferenţe între zona Transilvaniei și a Banatului (23,6% dintre locuitori spun că ar fi trăit cu siguranţă mai bine) și celelalte două zone, Sud+București+Dobrogea (28,5%) și Moldova (28,1%).

Dacă se referă la cum ar fi trăit majoritatea românilor în absenţa

evenimentelor din 1989, 57% dintre respondenţi apreciază că aceștia ar fi trăit mai bine (procente cumulate cu siguranţă da + probabil da). (g7)

Amintirile plăcute sunt cele care rezistă Sondând în memoria colectivă cu privire la perioada comunismului, remarcăm că cei mai mulţi dintre respondenţii care s-au născut în 1980 sau înainte spun că își amintesc legat de această perioadă, în primul rând, faptul că existau locuri de muncă, respectiv că exista o siguranţă a locurilor de muncă (23%). 14% dintre aceștia își amintesc că, în perioada comunistă, era mai bine, că aveau un trai mai bun, iar 13% rememorează cozile la alimente și lipsa alimentelor.

59% dintre persoanele născute în 1980 sau înainte declară că au mai degrabă amintiri plăcute din perioada comunistă. Doar 22% dintre aceste persoane au mai degrabă amintiri neplăcute. Persoanele mai puţin educate, spre deosebire de cele cu studii superioare, declară în proporţie mai mare că au amintiri plăcute din perioada comunistă (studii elementare - 57,9%, studii medii - 63%, studii superioare - 48,2%). De asemenea, locuitorii din mediul rural declară, 

ZOOM

g8. În timpul comunismului aţi participat la următoarele activităţi...? Întrebare deschisă, Procente calculate din 84% persoane care s-au născut în 1980 sau înainte.

100% 15% 11%

90% 80% 70%

46% 55%

54%

60%

60% 50% 83% 40%

n 64 la sută dintre români spun că perioada comunistă este cea mai prosperă din istoria statului român

30% 20%

53% 44%

45%

39%

10% 0%

Demonstraţii unde aţi fost în coloana de manifestanţi

Da

Manifestaţie la care a participat şi Nicolae Ceauşescu Nu

O şedinţă festivă la fabrică sau partid

Un spectacol cu muzică patriotică

V-aţi uitat la televizor la un discurs al lui Nicolae Ceauşescu

Diferenţa până la 100% e reprezentată de “Nu șştiu” şi “Nu răspund”

de ani

după

*IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014. Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

în proporţie de 65,2%, că au mai degrabă amintiri plăcute despre anii de dinainte de Revoluţie, în timp ce o opinie similară este împărtășită de doar 54,5% dintre locuitorii din zonele urbane.

Peste jumătate dintre români au fost de acord (acord parţial + acord total) cu următoarele afirmaţii, chiar dacă pe alocuri se poate considera că ele intră în contradicţie: · Perioada comunistă este cea mai prosperă din istoria statului român (64%). · Evenimentele din decembrie 1989 sunt printre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat în România (54%). · Perioada comunistă a reprezentat cel mai mare obstacol în calea progresului statului român (53%). · Dacă nu ar fi avut loc evenimentele din decembrie 1989, climatul social și economic din România ar fi mult mai bun acum (57%) · Dintre persoanele intervievate, doar 58% declară că vorbesc în familie despre perioada de dinainte de 1989.

Dintre acestea, 60% spun că discuţiile pe această temă se poartă, în general, în termeni pozitivi, 21% că sunt în termeni nici pozitivi, nici negativi, în timp ce 17% spun că se discută în 17 SINTEZA # 11, decembrie 2014

termeni negativi.

Cei mai mulţi dintre respondenţii care s-au născut în 1980 sau înainte declară că au urmărit un discurs al lui Nicolae Ceaușescu la televizor - 83%. Peste jumătate dintre aceștia au participat la un spectacol cu muzică patriotică, 45% la o ședinţă festivă la fabrică sau la partid, 44% la demonstraţii unde să fi fost în coloana de manifestanţi, iar 39% au participat la manifestaţii unde a participat și Nicolae Ceaușescu.

Atunci când sunt întrebaţi dacă în perioada comunistă au participat la manifestaţii cu ocazia zilei de 23 August sau cu alte ocazii, 43% dintre respondenţii născuţi în 1980 sau înainte declară că au participat forţat, 38% că au participat de bunăvoie, în timp ce 16% declară că nu au participat niciodată la astfel de manifestaţii. Bărbaţii declară că au participat forţat în proporţie ușor mai ridicată decât femeile, în timp ce acestea declară în proporţie ușor mai ridicată că nu au participat deloc. Mai mult, cu cât respondenţii sunt mai educaţi, cu atât declară în proporţie mai ridicată cum că au participat forţat la asemenea evenimente, proporţiile variind de la 20,6% în cazul respondenţilor fără studii sau cu studii

elementare la 55,3% în cazul celor cu studii superioare. De asemenea, cu cât sunt mai puţin educaţi, cu atât respondenţii declară în măsură mai mare cum că nu au participat la asemenea evenimente. Persoanele din mediul urban, de asemenea, spun în proporţie semnificativ mai ridicată decât cele din mediul rural că au participat forţat la manifestaţii - 51% vs. 32,5%, în timp ce acestea din urmă declară în proporţie mai ridicată că nu au participat niciodată - 20% vs.

12,3%. Participanţii la studiu din Sud, București și Dobrogea declară în cea mai scăzută proporţie că au participat la aceste manifestaţii de bunăvoie 31,5%, iar cei din Transilvania și din Banat declară acest lucru în cea mai ridicată proporţie - 44,5%. (g8)

Ceauşescu - liderul etern 55% dintre respondenţii care au trăit în perioada comunistă declară că au avut ocazia să îl vadă personal pe Nicolae Ceaușescu la o manifestare la care au participat. Dintre aceștia, cei mai mulţi declară că acesta le-a făcut o impresie destul de bună (47%) sau foarte bună (7%), în timp ce 15% spun că nu le-a făcut o părere nici bună, nici proastă. Cumulativ, doar 22% dintre intervievaţi 

ZOOM

g9. Ce credeţi că ar face majoritatea votanţilor dacă Nicolae Ceauşescu ar candida acum la Preşedinţia României?

L-ar vota Nu l-ar vota

1%

Nu ştiu Nu răspund

7%

26%

66% 2% g10. Dar dumneavoastră personal, ce aţi face dacă Nicolae Ceauşescu ar candida acum la Preşedinţia României?

6%

L-ar vota

46%

Nu l-ar vota Nu ştiu Nu răspund

de ani

46%

după

*IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014. Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

18 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n Doar 6% dintre intervievaţi apreciază că soţii Ceauşescu ar fi avut parte de un proces corect

și-au făcut o părere proastă sau foarte proastă despre președintele ţării din perioada comunistă.

Participanţii la acest studiu au fost rugaţi să facă un efort de imaginaţie, încercând să își imagineze ce ar face majoritatea votanţilor români dacă Nicolae Ceaușescu ar candida acum la președinţie. 66% dintre aceștia consideră că majoritatea românilor l-ar vota, în timp ce 26% consideră că nu l-ar vota. Femeile tind să considere în proporţie mai ridicată decât bărbaţii că votanţii români nu i-ar acorda votul lui Nicolae Ceaușescu (29,2% vs. 22,8%), la fel persoanele cu studii superioare (40,8%), comparativ cu cele cu studii medii (22,8%) sau elementare (17,2%) și cele din mediul urban (31,1%), comparativ cu cele din mediul rural (20%). Respondenţii din Transilvania și Banat (31,2%) sunt, de asemenea, sceptici în proporţie mai ridicată din acest punct de vedere decât cei din Sudul ţării (24,4%), respectiv decât cei din Moldova (20,8%). (g9) Întrebaţi ce ar face ei personal dacă s-ar confrunta cu această situaţie, proporţiile respondenţilor care spun că l-ar vota, respectiv că nu l-ar vota pe Nicolae Ceaușescu pentru funcţia de Președinte al României dacă acesta 19 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ar fi să candideze acum sunt egale 46%, în timp ce 6% dintre participanţii la studiu sunt indeciși. Bărbaţii l-ar vota pe acesta în proporţie ușor mai ridicată decât femeile. De asemenea, intenţia de vot proiectată de respondenţi se manifestă mai slab odată cu înaintarea în vârstă a respondenţilor, în mod surprinzător, tinerii fiind cei care l-ar vota pe Nicolae Ceaușescu în proporţie de 57,6%. Această intenţie de vot scade odată cu creșterea nivelului de educaţie al persoanelor intervievate, ajungând de la 65% în rândul persoanelor cu studii elementare la 20,4% în rândul celor cu studii superioare. Respondenţii din mediul rural declară că l-ar vota pe Nicolae Ceaușescu în proporţie semnificativ mai mare decât cei din mediul rural 58,9% vs. 36,1%, la fel cei din Moldova comparativ cu cei din Transilvania și Banat - 51,1% vs. 42,4%. (g10)

Ceauşescu şi-a meritat soarta?

Poporul spune NU Cei mai mulţi dintre intervievaţi (85%) apreciază că decizia de a-i executa pe soţii Ceaușescu a fost una proastă pentru România, în timp ce 10% consideră că aceasta a fost una bună. (g11)

Întrebaţi ce ar fi făcut ei personal dacă ar fi făcut parte din completul de judecată care i-a judecat pe soţii Ceaușescu, 87% dintre persoanele intervievate declară că ar fi votat împotriva condamnării la moarte, în timp ce 9% ar fi votat pentru. În funcţie de genul participanţilor, se observă diferenţe din acest punct de vedere, în sensul în care bărbaţii ar fi fost pentru condamnarea la moarte în proporţie semnificativ mai ridicată - 12,3% vs.

6,1%. Respondenţii din Transilvania și Banat, în același timp, sunt mai vehemenţi decât cei din sudul ţării, întrucât 12,8% ar fi votat pentru condamnarea la moarte a soţilor Ceaușescu, comparativ cu 6,3% dintre cei din urmă. (g12) Doar 6% dintre intervievaţi apreciază că soţii Ceaușescu ar fi avut parte de un proces corect, în timp 82% declară opusul. Cu cât sunt mai tineri, cu atât respondenţii consideră că procesul a fost corect în proporţie mai ridicată. Din punctul de vedere al educaţiei și al mediului de rezidenţă nu apar diferenţe semnificative, însă respondenţii din Transilvania și Banat sunt de părere că procesul a fost corect în proporţie ușor mai ridicată decât aceia din celelalte regiuni ale ţării. 

ZOOM

g11. Credeţi că decizia de a-i executa pe soţii Ceauşescu a fost una bună sau proastă pentru România?

1%

4%

A fost bună A fost proastă

Nu ştiu

Nu răspund

10%

85% n Lipsa unui proiect naţional, lipsa unor repere care să dirijeze evoluţia României îi face pe oameni să caute repere în trecut de ani

după

g12. Dacă aţi fi făcut parte din completul de judecată care i-a judecat pe soţii Ceauşescu, aţi fi votat pentru condamnarea la moarte?

1%

Da

Nu

Nu ştiu

Nu răspund

3%

9%

87% *IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014. Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7% 20 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Doar unul din patru români consideră că Nicolae Ceaușescu și-a meritat soarta. Această opinie este mai răspândită în rândul bărbaţilor, al persoanelor cu vârsta cuprinsă între 51 și 65 de ani, al celor cu studii superioare, care locuiesc în mediul urban sau în Transilvania și Banat.

Sondajele, de cele mai multe ori, sunt o fotogramă a unei stări de fapt, a unei situaţii sociale. Mai important însă este faptul că rezultatele lor sunt nişte fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o poziţie. Uneori, pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentinţe sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, ştim că procentele dintr-un sondaj pot fi, de multe ori, mai mult semnul că acolo este ceva de explicat si că avem de străbătut alte cărări ale documentării sau explicaţiei. Reconstituind prin întrebări sau răspunsuri percepţiile sau reprezentările sociale, știm însă că multe din imaginile și măsurătorile noastre sunt perisabile, influenţate de contextul social sau politic de moment, de agenda publică sau de campaniile de media.

Dacă am încerca să privim contextul și nu doar cifrele de sondaj, am înţelege mult mai bine ceea ce se 21 SINTEZA # 11, decembrie 2014

întâmplă, de altfel între demersul pe care îl facem prin proiectul SINTEZA este unul în care ne-am propus să explicăm ceea ce se întâmplă în societatea noastră şi în cea de lângă noi, tocmai pentru a înţelege mai bine vremurile pe care le trăim.

Datele din acest studiu nu arată lipsa de seriozitate a oamenilor care au participat la el şi nici că ei „au luat-o razna", arată mai degrabă că trăim o criză de identitate a poporului român.

Lipsa unui proiect naţional, lipsa unor repere care să dirijeze evoluţia României îi face pe oameni să caute repere în trecut. Poate cel mai explicabil lucru, prin acest context al crizei de identitate, este opţiunea tinerilor pentru o valorizare pozitivă a figurilor trecutului.

Trebuie să menţionăm că, la data realizării studiului - aprilie 2014 -, percepţia respondenţilor cu privire la direcţia în care merge România era una profund negativă, 73% dintre cei chestionaţi apreciau că aceasta este greşită. Sondajele de după alegerile prezidenţiale din această toamnă arată că există resorturi de optimism: câştigarea alegerilor de către Klaus Iohannis i-a provocat pe români să îşi reevalueze statusul societăţii în care trăiesc şi să spere la mai bine (la

finele lui noiembrie 2014 - 54% dintre participanţii la un studiu IRES spun că direcţia în care merge ţara este una bună). Momentul 16 noiembrie 2014 ne arată că lupta din decembrie 1989 a meritat. A meritat să fim liberi pentru a ne crea spaţii emoţionale reale sau virtuale, în care să decidem dacă dorim sau nu schimbarea, dar mai important, în care să putem recrea România pe care ne-o dorim. n

Notă: Datele din acest text fac parte din studiul „1989. Percepţii şi reprezentări”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie IRES în cadrul proiectului de cercetare „România. După 25 de ani". Studiul a fost realizat în 3-4 aprilie 2014, pe un eşantion de 1.349 de subiecţi de peste 18 ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

Marja de eroare: ±2.7%.

Revoluţia noastră cea de toate zilele: sărbători şi eroi Sorin Mitu

22 SINTEZA # 11, decembrie 2014

23 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ZOOM

Care aţi spune dumneavoastră că a fost cel mai important eveniment din istoria României? Întrebare deschisă

30%

20%

10%

26%

24%

n Mulţi dintre cei care l-au votat pe Iohannis declară că au făcut acest lucru pentru că „Ponta e un comunist"

M

16%

8%

7%

de ani

după

*IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014. Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

Nu ştiu

Nu răspund

3%

1% Niciunul

1% Alt răspuns

(1877)

Războiul de Independenţă

Europeană

Aderarea la Uniunea

la NATO

Aderarea

Unirea Principatelor (1859)

Marea Unire (1 decembrie 1918)

Evenimentele din 1989 (Revoluţia, executarea lui Ceauşescu)

0%

1%

Instaurarea monarhiei (venirea Regelui Carol I)

3%

(23 august 1944)

5%

Eliberarea de sub fascism

5%

ai mult decât oricare alt moment al istoriei României, revoluţia din 1989 reprezintă actul de naştere şi evenimentul fondator al societăţii româneşti contemporane. De aceea, dacă am muta sărbătoarea naţională a României pe 22 decembrie (sau chiar pe 21) şi ne-am alege ca drapel de stat tricolorul cu stema comunistă decupată în mijloc, am avea nişte simboluri naţionale mai vii şi mai corecte decât cele pe care le vehiculăm la ora actuală. Doar „Deşteaptă-te, române!” ar putea să rămână, şi în aceste condiţii, imnul oficial al României, deoarece, cu siguranţă, el nu mai readuce în amintirea celor de astăzi îndepărtata revoluţie de la 1848, ci cealaltă revoluţie, din 1989, când a fost intonat obsesiv, pe străzi, în pieţe şi la televizor, ca un simbol al ruperii de trecutul comunist.

Căderea comunismului, mai tare ca Marea Unire?

Fără îndoială, multă lume nu ar fi de acord cu propunerea de mai sus (simplu deziderat pios, staţi liniştiţi!), în ideea că revoluţia decembristă este lipsită de aura solemnă a glorioaselor 25 SINTEZA # 11, decembrie 2014

În pofida disputelor şi interpretărilor contradictorii, eu cred că revoluţia din 1989 are întreaga reprezentativitate a unui profund simbol naţional, colectiv, tocmai pentru că România arată exact aşa cum reiese din respectivele discuţii şi neînţelegeri.

înfăptuiri de la 1859, 1866, 1877 şi mai ales 1918. De asemenea, s-ar putea spune, cu destul temei, că momentul 1989 şi eliberarea de comunism nu sunt nişte evenimente istorice care să fi întrunit consensul românilor, nici atunci şi nici în cei 25 de ani care au urmat. Ce sărbătoare naţională poate fi 22 decembrie pentru cei care spun, în diferite forme, mai pe faţă sau mai învăluit, că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu! Câte interpretări divergente, câte dispute şi falii politice sau ideologice s-au construit pe marginea evenimentelor din 1989, a despărţirii (sau a nedespărţirii) de trecutul comunist! Şi astăzi, mulţi dintre cei care l-au votat pe Iohannis declară că au făcut acest lucru pentru că „Ponta e un comunist", tot aşa după cum jurnaliştii de la Antena 3, în mod simetric, nu pot înţelege cum e posibil ca românii să mai facă şi astăzi atâta caz de anticomunism şi cât de imbecili pot fi cei supuşi unei manipulări atât de rudimentare, promovată mai ales pe Facebook! În pofida acestor dispute şi interpretări contradictorii, eu cred că revoluţia din 1989 are întreaga reprezentativitate a unui profund simbol naţional, colectiv, tocmai pentru că România arată exact 

ZO OM

ZOOM

Cât de îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa politicii?

60%

Cât de îngrijorat eraţi acum 25 de ani în privinţa politicii?

48% 50%

Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

30%

26%

30%

20%

20% 13% 3% Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

Nu știu

2% Nu răspund

* IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

aşa cum reiese din respectivele discuţii şi neînţelegeri. Astăzi, eu nici nu aş mai spune că e în primul rând dezbinată, împărţită între „cele două Românii", ci mai ales că e confuză şi ipocrită. În cazul României contemporane, nu putem zice nici măcar că e manipulată (cum naiba să manipulezi într-o societate cu presă liberă, în care poţi enunţa nestânjenit - dar nebăgat în seamă decât de propriii cititori sau telespectatori!

- opinii complet divergente?). În realitate, României îi place să se mintă pe ea însăşi în privinţa destinului său naţional, pentru că aşa este mai comod, pentru că aşa ne putem privi mai uşor pe noi înşine (printr-o mie de oglinzi deformate), pentru a nu vedea cum arătăm cu adevărat: o ţară puţin importantă şi necăjită, la o margine de Europă, cu oameni fără îndoială la fel de normali ca pretutindeni, dar care nu pot înţelege, tocmai de aceea, de ce „la noi e ca la nimenea" şi de ce „trăim în ţara lui Peşte". Şi atunci, ca să nu recunoaştem aceste lucruri neplăcute măcar cu ocazia serbărilor şcolare, a defilărilor şi a diferitelor parastase mediatice, inventăm sărbători şi simboluri naţionale care hrănesc o identitate schizoidă, plină de frustrări şi resentimente, bine exprimată de 26 SINTEZA # 11, decembrie 2014

modul festivist, jalnic şi mincinos în care vor fi celebrate.

Fără îndoială, pe măsură ce România va deveni o ţară mai normală, iar raportarea la propriul său trecut va urma aceeaşi cale, este posibil ca stările acestea de spirit să se diminueze treptat, până la dispariţie.

Poate că tinerilor de mâine nu li se va mai părea o blasfemie să punem pe locul doi 1 Decembrie sau 24 Ianuarie şi să recunoaştem că am ajuns unde suntem nu datorită lui Traian şi Decebal, lui Ştefan şi Mihai, lui Cuza şi Ferdinand - situaţi atât de departe de noi, cei de astăzi - ci în primul rând graţie eroilor anonimi al căror sacrificiu a făcut posibilă ruperea de comunism.

Când aud câte un student cătrănit mormăind cu năduf: „Ăsta-i un prof comunist!" (pe motiv că respectivul ar fi, ştiu eu, mai demodat, mai autoritar, mai rigid, mai încruntat, mai penibil, mai lipsit de naturaleţe şi, desigur, fără cont de Facebook - ca şi mine!), enunţul respectiv nu evidenţiază în primul rând superficialitatea unei asemenea judecăţi (simplistă ca toate etichetările), ci faptul că România contemporană mai este definită şi la ora actuală, după 25 de ani de postcomunism (şi de către

25%

21% 12%

10%

8%

10% 0%

37%

40%

40%

nişte puştani care nici nu fuseseră concepuţi în 1989), în relaţie cu modul inconfundabil în care a modelat-o „comunismul". Păi cum să nu simtă comunismul pe-aproape până şi hipsterii noştri de astăzi, oricât ar fi ei de tineri, dacă ne gândim numai la blocurile hidoase, în „sânul" cărora atâţia dintre noi mai trăim, recondiţionate mai nou, ca şi postcomunismul, cu polistiren vopsit ţipător şi cu balcoane închise cu termopan, ca nişte puşcării cu zăbrele din plastic? Dar despre mentalităţile oamenilor care le populează, marcate de individualismul de supravieţuire, de lipsa de responsabilitate, de cultul lucrului fuşerit şi prost făcut - năravuri pe care numai comunismul le-a putut sădi cu atâta forţă în fibra cea mai adâncă a actualului popor românesc - ce să mai vorbim? Hai, pa! - cum zice bucureşteanul sau Mircea Badea -, mai slăbiţi-mă cu inactualitatea comunismului!

Diversiuni reuşite, manipulări perdante, angajamente autentice Fără îndoială, cei care au promovat ziua de 1 Decembrie, stema regală (republicanizată însă într-un mod

0%

Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

2%

2%

Nu știu

Nu răspund

* IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

intolerabil sub raport heraldic) şi toate celelalte embleme foarte istorice ale identităţii noastre statale, la începutul anilor 90, nu au făcut asta de dragul trecutului sau al consensului naţional, aşa după cum au pretins, fraierind sentimentele patriotice ale multora. În realitate, ei au ales aceste simboluri pentru ca oamenii să uite că lucrul cel mai important pentru România de astăzi este despărţirea de trecutul comunist. Acest proces capital trebuia confiscat, cosmetizat corespunzător şi trecut în umbră, prin inserierea sa cuminte în rând cu celelalte evenimente ale istoriei naţionale.

Cam aşa făceau şi poeţii şi artiştii ceauşişti, când îi înşirau de-a valma pe eroii neamului, de la Burebista şi Aurel Vlaicu până la Secretarul General. Tehnica a rămas aceeaşi, doar scopurile ideologice sunt diferite: glorificarea cârmaciului pe post de cunună a Panteonului naţional, în primul caz, ocultarea şi domesticirea revoltei anticomuniste, în cel de-al doilea. În recenta campanie electorală a lui Victor Ponta s-a folosit din nou, în mod abundent, acest tip de simbolistică naţionalistă. Mândria de a fi român, culorile naţionale îmbârligate ingenios sub formă de 27 SINTEZA # 11, decembrie 2014

macaturi olteneşti şi, mai presus de toate, sloganul eternei Mari Uniri, ameninţată, ca întotdeauna, de liftele duşmane şi păgâne... Ce succes „fenomenal" (vorba lui Iohannis) a avut reţeta în discuţie, s-a putut vedea din rezultatele scrutinului, dezastruoase pentru cei care au mizat pe această recuzită prăfuită. Parodiind Marea Unire a lozincilor pesediste, adversarii lor au scos un afiş cu Marea Unire a penalilor din jurul lui Ponta; iar Preafericitul Daniel a ţinut să arate (în duminica alegerilor!) că până şi simbolistica identitară este la voia Domnului şi că un neamţ (pardon, „un străin") poate conduce „neamul", în pofida oricărei retorici naţionaliste.

Ca istoric şi ca ardelean, ar putea să-mi placă mai mult simbolurile naţionale tradiţionale, încărcate de parfumul trecutului îndepărtat.

Ar putea să-mi placă mai mult 1 decembrie, care îmi aduce aminte de nişte străbunici iluştri (dar pe care nici nu i-am cunoscut), decât 22 decembrie, marcat de culorile cenuşii ale unei epoci lipsite de strălucire. În ceea ce mă priveşte, prefer să mă raportez la marile momente ale trecutului nostru istoric ca la nişte repere ale unei istorii şi identităţi personale, decât să particip la

solemnităţi aglomerate şi făţarnice.

Dacă aceste locuri ale memoriei înseamnă ceva pentru mine, pot să merg oricând la Blaj, la Alba Iulia sau la Ţebea, de unul singur sau împreună cu băiatul meu, şi să ne simţim întradevăr bine în compania trecutului reînviat. Pentru că experienţa m-a învăţat că e mult mai decent să ajungi acolo când e linişte, când indivizii în costume, uniforme sau sutane au plecat şi poţi trăi mai autentic relaţia spirituală cu străbunii. Iar fiul meu, pentru că este pe jumătate maghiar, mai are încă un rând de strămoşi mustăcioşi şi impozanţi, pedeştri sau călare, ale căror umbre se ascund printre monumente şi vechi câmpuri de bătălie, aşa că efortul nostru de redescoperire a trecutului se dublează.

Sau se triplează, dacă victoria lui Iohannis ne reaminteşte că Ardealul i-a hrănit de aproape o mie de ani şi pe rumâni, şi pe unguri, dar şi pe saşi.

Pe de altă parte însă, oricât de mult mi-ar plăcea şi le-aş cultiva, aş fi orb să nu observ că aceste simboluri nu mai sunt vii, la nivel public. Ele nu mai sunt în stare să funcţioneze ca nişte mituri ale societăţii româneşti contemporane, adică nu mai sunt acele poveşti capabile să spună ceva esenţial despre rosturile noastre mai adânci, 

ZO OM

ZOOM

* Ca orice dată ce evocă un moment de răscruce al trecutului, din care s-a născut o lume nouă, în condiţii dramatice, şi 22 decembrie îşi are eroii săi

să dea sens vieţii noastre sociale, să explice lumea la prima vedere haotică, grăbită şi absurdă în care trăim. În schimb, 22 decembrie spune infinit mai mult despre noi, cetăţenii români de astăzi, decât orice altă dată ascunsă în faldurile mâncate de molii ale unei istorii festiviste.

Ero(r)i au fost, eroi sunt încă...

Ca orice dată ce evocă un moment de răscruce al trecutului, din care s-a născut o lume nouă, în condiţii dramatice, şi 22 decembrie îşi are eroii săi. Eroi veritabili, care au fost cunoscuţii, fraţii sau părinţii noştri, şi care au murit realmente, ori şi-au riscat viaţa în mod conştient, pentru ca noi, cei de astăzi, să o ducem mai bine, să trăim într-o societate liberă, în care să nu existe nici delict de opinie şi nici cartele de ulei sau de pâine.

Desigur, în această categorie a eroilor nu ar trebui să intre securiştii, miliţienii sau activiştii care au primit titluri şi beneficii de „luptători" ai revoluţiei, compromiţând în acest fel orice umbră de dreptate sau de morală în România lui Iliescu. De asemenea, nu ar trebui să îi socotim printre martiri nici măcar pe bieţii trecători ori pe soldaţii nefericiţi care au primit un glonţ în cap, din întâmplare, în 28 SINTEZA # 11, decembrie 2014

brambureala criminală provocată în zilele de 22-25 decembrie 1989, pentru că ei, în pofida bunelor lor intenţii, nu au fost actorii unui sacrificiu conştient.

Cu siguranţă, urmaşii acestora sau cei răniţi în asemenea condiţii au dreptul să primească o compensaţie financiară pentru suferinţele lor, din partea unui stat român care nu i-a protejat sau, poate mai corect, din partea unor responsabili politici de pe urma cărora au avut de pătimit. Fără îndoială, aceşti oameni au fost victime reale ale Revoluţiei. Dar nu sunt eroii acesteia.

Eroi sunt doar aceia care, după cum spuneam, s-au expus cu bravură, ştiind foarte bine ce îi aşteaptă. Şi au fost zeci de mii de oameni care au făcut dovada unui asemenea curaj exemplar, iar dintre ei mulţi şi-au primit şi „răsplata", sub forma rafalelor de arme automate, a bătăilor şi arestărilor efectuate de „organele" regimului comunist, Partidul, Armata, Securitatea şi Miliţia. Aceşti oameni simpli, autentici, curajoşi şi generoşi merită, desigur, mult mai mult decât hârtii oficiale de recunoaştere a meritelor personale sau cupoane de pensie, pe care mulţi dintre ei nu le-au obţinut şi nici măcar nu le-au solicitat. Ei merită cu adevărat statutul de eroi ai naţiunii române, pe al

căror sacrificiu s-a clădit societatea de astăzi. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei produc în continuare beneficii palpabile pentru România zilelor noastre. Ei ne oferă, şi de acum încolo, modele morale, prilejuri de reflecţie, motive de solidarizare şi de implicare publică. Ei ne îndeamnă, prin exemplul lor, să facem ceva şi noi, cei de astăzi, pentru binele comun, chiar dacă nu mai este nevoie, să sperăm, de curaj fizic şi de sacrificii de sânge. Eroii revoluţiei vor rămâne mereu nişte furnizori nepreţuiţi de beneficii simbolice pentru societatea românească, o investiţie pe termen lung în capitalul moral al naţiunii.

Călin Nemeş sau Constantin Brâncoveanu?

Nu vreau să enervez sau să jignesc pe nimeni printr-o asemenea comparaţie, pe care o aduc în atenţia cititorilor doar pentru a evidenţia mai clar ce înseamnă cu adevărat un erou al Istoriei. Cu siguranţă, toţi eroii, toate sacrificiile, toate gesturile de generozitate sufletească sunt egale în esenţa lor şi demne de aceeaşi preţuire. Nu e corect şi frumos să facem „topul" eroilor sau al sacrificiilor naţionale, deşi ziarele sau televiziunile trăiesc din aşa ceva, în

zile de sărbătoare... Dar ca istoric ştiu şi trebuie să spun câteva lucruri. În acest an, România l-a comemorat pe Constantin Brâncoveanu, prin tot felul de „acţiuni" şi festivităţi organizate pe la Ministerul Culturii, fără mare priză la public, ca şi prin câteva show-uri de televiziune, şi acelea destul de răsuflate. Puţine au fost publicaţiile care şi-au propus să ne arate ce a făcut şi ce a însemnat cu adevărat voievodul muntean, pentru contemporanii săi, ca şi pentru cei de astăzi. Ei bine, profit de această ocazie pentru a atrage atenţia că, în pofida a ceea ce „se ştie" (de fapt, ceea ce „se spune"), Brâncoveanu nu a fost un erou, în accepţiunea curentă a acestui termen (accepţiune care datează, de altfel, doar de prin epoca romantică), aşa cum au fost, fără îndoială, tinerii muncitori sau studenţi de la revoluţie...

Aşa cum a fost, de exemplu, Călin Nemeş, care merită să rămână în amintirea noastră, cel puţin tot atât cât merită Constantin Brâncoveanu.

Brâncoveanu a fost, fără îndoială, o victimă a istoriei şi un mare domnitor al vremii sale. Dacă nu ar fi decât arta brâncovenească - reînviată mai târziu prin stilul arhitectonic neoromânesc, care conferă şi astăzi 29 SINTEZA # 11, decembrie 2014

atâta farmec oraşelor regăţene -, şi Brâncoveanu tot ar merita preţuirea, admiraţia şi gândul bun al românilor dintotdeauna. Dar asta nu înseamnă eroism. Brâncoveanu şi-a pierdut viaţa, împreună cu bieţii săi copii, pentru că aşa era veacul, pentru că trăia într-o epocă plină de cruzime, pentru că sultanii au tăiat în mod similar capetele multor paşale nesupuse, fără deosebire de credinţă sau naţionalitate, pentru că a dus o politică duplicitară (explicabilă, fără îndoială, în condiţiile dificile ale vremii), ca toţi marii boieri valahi sau moldoveni, pentru că s-a certat cu Cantacuzinii şi a fost duşmanul lui Dimitrie Cantemir etc. Dar toate acestea nu îl fac un erou.

A fost un personaj tragic al secolelor XVII-XVIII, ca atâţia suverani care şi-au pierdut tot atunci capul (uneori tot împreună cu familiile), şi pe la case mai mari şi mai luminate, de la Carol I Stuart până la Ludovic al XVI-lea.

Tot respectul pentru suferinţa lor! Dar comparaţi, ca mesaj, ca semnificaţie şi ca impact real pentru societatea de astăzi, ce a lăsat în urma lui sărmanul boier valah şi ce au săvârşit tinerii de la revoluţie, şi spuneţi după aceea cine sunt adevăraţii martiri, care şi-au sacrificat viaţa de bunăvoie, nu pentru slava unui „neam" atemporal, ci pentru

mai binele semenilor lor, oameni necăjiţi, în carne şi oase.

Concetăţenii noştri care au ieşit în stradă la Timişoara, la Bucureşti sau la Cluj, din 16 şi până în dimineaţa lui 22 decembrie 1989, ştiau prea bine ce îi aşteaptă şi ce riscuri îşi asumă.

Motivaţi de un ideal şi de o voinţă mai puternice decât instinctul cotidian de supravieţuire, ei şi-au câştigat pe bună dreptate numele de eroi. Eu pot să scriu acest articol şi noi toţi putem să trăim o viaţă liberă datorită angajamentului lor. Pentru oamenii care nu trăiesc decât în prezent, pentru cei captivi în orizontul îngust al problemelor de zi cu zi, pentru cei aflaţi sub tirania lui „aici şi acum", toate acestea pot să nu mai însemne mare lucru; nişte fraze stânjenitoare şi grandilocvente. Pentru istorie însă, adică pentru destinul colectiv al celor de ieri, de azi şi de mâine, ele reprezintă totul. n

Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului.

Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „BabeşBolyai" din Cluj.

ZO OM

ZOOM

Pactul pentru memorie Radu Preda

Î

mplinirea primului sfert de veac de la căderea simbolică a comunismului în majoritatea ţărilor Europei de Est ar trebui să ofere ocazia ideală pentru a ne întreba dacă şi ce am făcut pentru articularea unei culturi a memoriei. Ce am putea face de acum înainte?

Ei bine, fără a exagera, cred că este momentul să formulăm şi să respectăm un pact pentru memorie.

Similar celui pentru educaţie, sănătate sau alt domeniu important al vieţii noastre sociale, un asemenea demers este departe de a se prezenta drept gest simbolic, o sumă de cuvinte care nu angajează pe nimeni, un text tocmai bun pentru a fi citat şi eventual comentat. Nu! Încă marcată de traumele multiple ale trecutului recent, România de azi şi de mâine are urgentă nevoie de un „canon“, de un normativ al cunoaşterii experienţei totalitare, de care o despart doar două decenii şi jumătate. Prima afirmaţie normativă: demersurile istoriografice şi investigaţiile privitoare la comunism nu trebuie să fie anexate politic. Partidele fac, prin deciziile lor inspirate sau nu, istorie, dar nu o scriu şi cu atât mai puţin nu o evaluează. Mandatul politic de la baza unor instituţii de cercetare, precum IICCMER, exprimă interesul, cât se poate de legitim, al puterii pentru temă, dar nu indică şi modul cum aceasta este abordată.

Iată de ce, depolitizarea rămâne primul şi cel mai important pas către revenirea în fire. Memoria victimelor dictaturii proletariatului nu poate fi abuzată de nimeni, indiferent de culoare.

A doua afirmaţie normativă: nu există monopol interpretativ şi nici

30 SINTEZA # 11, decembrie 2014

de alt fel. Complexitatea acestui traumatic capitol de istorie desfide tentativele, de azi sau de mâine, de a opera cu o singură grilă.

Departe de a încuraja „nuanţele“, cele care trimit, în cele din urmă, la relativizarea în numele unei obiectivităţi suspecte şi impure, lipsa monopolului hermeneutic este un act igienic. El împiedică revendicările abuzive, prin excludere, deschizând orizontul cunoaşterii generaţiilor viitoare.

Oricum, oricât ar fi de neplăcut să recunoaştem, cele mai bune cărţi vor fi scrise după noi.

A treia afirmaţie normativă: depolitizată şi multiplă exegetic, referinţa memorială la comunism are drept finalitate nu atât radicalizarea anticomunismului, eşuând în paradoxul urii ideologice faţă de altă ideologie, cât aprofundarea libertăţii, ataşarea de valorile care se nasc şi mor împreună cu ea. Demersul este pozitiv, constructiv, menit să asigure trezvia de care orice organism social pândit de slăbiciunea membrilor săi are nevoie. Studierea comunismului, inclusiv condamnarea teoriei şi practicii sale, îşi ating scopul în cotidianul unei democraţii reale, în şantierul zilnic al construcţiei binelui comun.

Radu Preda este teolog, preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Este director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale şi Inter-Religioase (INTER), Cluj-Napoca. A introdus o nouă disciplină la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadul Universităţii „Babeş-Bolayi” Cluj-Napoca - teologie socială n ortodoxă.

31 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ZO OM

ZOOM

Dennis Deletant

Cum s-a schimbat România în ultimul sfert de veac

P

unctul de pornire de la care trebuie evaluate schimbările României din ultimii douăzeci și cinci de ani este o analiză a naturii căderii comunismului. Maniera violentă în care Ceaușescu a fost dat jos de la putere marchează o deosebire importantă între România și celelalte state din Europa Centrală și de Est în ce privește experienţa schimbării politice și indică faptul că o înlăturare pașnică a sistemului dictatorial din România ar fi fost imposibilă. Dacă Ceaușescu a reușit să-i unească pe români împotriva sa, căderea regimului său a aruncat poporul într-o zonă de confuzie.

Astfel, moștenirea totalitarismului a fost aici în mod semnificativ diferită de alte ţări.

Sugestive sunt cuvintele unui tânăr revoluţionar cu banderolă tricoloră pe care l-am întâlnit la intrarea într-o staţie de metrou din București la scurt timp după ce am ajuns în România împreună cu o echipă a BBC la sfârșitul lui decembrie 1989: „Vrem democraţie adevărată, nu democraţie românească.”

Incursiunile minerilor în București

32 SINTEZA # 11, decembrie 2014

în 1990 și 1991 poartă amprenta tacticilor folosite de comuniști în 1945 pentru subminarea ordinii democratice și accederea la putere în România și în alte ţări central și est-europene. Înlăturarea lui Ceaușescu de la putere a adus, totuși, o revoluţie politică: a fost eliminat monopolul partidului unic, au avut loc alegeri — problematice, e adevărat — în 1990, a fost desfiinţată economia centralizată și a fost abolită dictatura. Au devenit posibile libertatea alegerii și exerciţiul opţiunii. În 1996 a avut loc un transfer de putere demoratic, atunci când neocomuniștii au suferit prima lor înfrângere la urne de după 1990. La nivel personal, la începutul anilor 90, deţinerea unui pașaport a devenit un drept nu un privilegiu, restricţiile privind libera circulaţie au fost ridicate, iar mult hulitul decret introdus de Ceaușescu privind interzicerea avortului a fost imediat abrogat.

Domnia Legii era, totuși, fragilă, iar sistemul juridic avea o nevoie imperioasă de reformă. În primii douăzeci de ani de după Revoluţie nu a existat voinţă politică pentru a aduce în instanţă politicieni de

calibru acuzaţi de corupţie. Impulsul spre reformă și spre adoptarea de instituţii democratice a venit în România mai degrabă din exterior decât dinăuntru. Fondul Monetar Internaţional, Consiliul Europei și Uniunea Europeană au fost principalii catalizatori ai reformei, iar nevoia de a satisface cerinţele acestor instituţii în vederea realizării integrării în așa-numitele „structuri euroatlantice” au generat și au condus procesul de reformă din România. Prin aderarea la NATO și la UE, România a trecut de la incertitudine la certitudine în ce privește poziţia și viitorul său în Europa. Calitatea de membru NATO și UE a adus stabilitate politică și economică, oferind o ancoră puternică pentru reformele la care ţara s-a angajat o dată cu înlăturarea dictaturii comuniste.

Primirea în NATO la data de 29 martie 2004, ca urmare a deciziei luate la Smmitul de la Praga din noiembrie 2002, urmată de aderarea la UE la 1 ianuarie 2007, sunt cele mai importante succese politice și economice înregistrate de România.

Evenimentele din vara anului 2012 au degradat însă, sever, imaginea României în străinătate și au ridicat

semne de întrebare în privinţa multora dintre politicienii români și a convingerii cu care aceștia ar fi îmbrăţișat valorile culturale care propulsează Uniunea Europeană.

Prin „valori culturale” înţeleg aici acel spirit democratic cu care este impregnată UE. Nu trebuie omis faptul că, în raport cu NATO, România a ajucat un rol activ în promovarea valorilor și obiectivelor alianţei prin participarea la operaţiunile și misiunile acesteia. România a intrat în NATO drept ţara cea mai mare din sud-estul Europei din punct de vedere al suprafeţei și mărimii populaţiei, o democraţie relativ stabilă și un partener militar respectat al forţelor aliate în Războiul din Golf (2 august 1990 — 28 februarie 1991), în special în timpul cât a deţinut președinţia Consiliului de Securitate al ONU. România a jucat un rol activ în operaţiunile de menţinere a păcii UNAVEM din Angola, IFOR/SFOR din Bosnia, precum și în cele din Albania, trimiţând 860 de militari și în Irak după invazia condusă de Statele Unite (din 20 martie până în 1 mai 2003). România a început de asemenea, în iulie 2002, să trimită trupe în Afganistan. La 16 septembrie 2013, ministrul Apărării Mircea Dușa a declarat că România își va reduce numărul trupelor militare din cadrul ISAF (Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate) până la aproximativ o mie de solaţi în prima jumătate a anului 2014.

Ca un alt semn al angajamentului faţă de NATO, România a semnat un acord cu Statele Unite la 13 septembrie 2011 în vederea instalării unui sistem de apărare antirachetă la baza aeriană militară de la Deveselu, lângă Caracal. Baza a fost preluată la 10 octombrie 2014 și face parte din faza a doua a EPAA (Abordarea Europeană Adaptivă în Etape), care constituie contribuţia SUA la arhitectura sistemului NATO de apărare antirachetă. EPAA este menită să ofere protecţie teritoriilor și populaţiilor europene din cadrul NATO și să ridice gradul de securitate al Statelor Unite în faţa ameninţărilor tot mai ridicate de pe urma proliferării tehnologiei

33 SINTEZA # 11, decembrie 2014

balistice din Orientul Apropiat.

România este, așadar, poziţionată ferm în raza de interese strategice ale NATO și ale SUA. Râul Nistru este la 80 de kilometri de Odesa, cel mai important port ucrainean la Marea Neagră.

Prutul este la 300 de kilometri de București. Acest interes strategic este legat de importanţa pe care SUA și UE o acordă statului de drept în virtutea dezideratului ca statele membre UE și NATO să nu facă abuz de putere până într-acolo încât să ameninţe stabilitatea lor internă.

Vorbind la Cluj în octombrie 2014, fostul ambasador american în România, Mark Gitenstein, a spus că România a câștigat mult la capitolul prosperitate ca urmare a înaintării pe calea reformelor „transparente, a întăririi statului de drept, a luptei împotriva corupţiei și a creării de instituţii independente puternice. Acest lucru duce la o mai mare stabilitate economică și socială care, la rândul său, stimulează investiţiile interne (prin piaţa de capital) și externe (prin investiţii străine directe), ducând, din nou, la mai multă prosperitate și stabilitate, ș.am.d.”. (Îi mulţumesc ambasadorului Gitenstein, pentru că mi-a pus la dispoziţie un exemplar al discursului său, n.a.)

Comunismul a știrbit încrederea societăţii în alte instituţii decât familia ori reţelele personale semnificative. Nu a existat, imediat după 1989, niciun proiect de gestionare metodică și responsabilă a informaţiei care să cultive încrederea în instituţiile publice, în vreme ce schimbarea legislaţiei specifice secretomaniei epocii comuniste nu a fost printre priorităţile agendei acelei perioade de tranziţie dominate de reforma economică. Mare parte a informaţiei de care publicul are nevoie pentru a-și clădi un respect solid faţă de stat a fost ţinută ascunsă. Simultan, o altă problemă a perioadei postcomuniste a fost eșecul reformei sistemului birocratic și politizarea acestuia. Obligaţia birocratului e să implementeze politicile guvernului legitim indiferent de culoarea sa politică. Diverși consultanţi și organizaţii precum UE au subliniat nevoia ca, în Europa Centrală, să se ajungă în final la administraţii

publice apolitice. Chiar și atunci când birocraţia existentă acceptă un transfer de loialitate atunci când are loc o schimbare a puterii politice, noii miniștri au totuși tendinţa de a-i vedea pe funcţionarii existenţi drept ostili și incompetenţi și de a importa mai degrabă personal de încredere de la partidele lor, asta în pofida faptului că România a fost de acord, ca o condiţie a aderării la UE, să asigure condiţiile pentru ca selecţia pentru ocuparea posturilor de funcţionari publici să se facă prin competiţie pe bază de competenţă.

Lipsa unei capacităţi administrative eficiente limitează sever puterea României de atragere a fondurilor europene care îi sunt puse la dispoziţie.

Reforma a fost frânată, de asemenea, de influenţa factorilor personali. Rivalităţile care există adesea între figurile politice marcante sau între structuri guvernamentale pot fi reduse la conflicte de interese personale. De multe ori, aceste conflicte rezultă fie în decizii luate cu întârziere, fie în decizii proaste. Acestea din urmă sunt o caracteristică specifică birocraţiei din zilele noastre. Mai mult, birocraţia se caracterizează printr-o rigiditate structurală: funcţionarii sunt rareori schimbaţi de pe un post pe altul. Aceștia nu sunt stimulaţi în funcţie de performanţă, astfel că rămân ineficienţi. În plus, nici nu se simt constrânși de litera ori de spiritul legii. Salariile mici și lipsa de perspective în carieră stimulează corupţia. Aceste condiţii sunt, de asemenea, frâne în calea iniţiativelor de schimbare a politicilor.

Ministerele sunt văzute mai degrabă ca niște moșii personale. Dacă se poate spune că funcţionează „controlul prin management vertical”, lipsește în mare măsură controlul orizontal sau supervizarea liniară.

Una dintre consecinţele majore ale intrării României în UE a fost mobilitatea extrem de mare a forţei de muncă; potrivit estimărilor, aproximativ trei milioane de români lucrează în Italia, Spania, Marea Britanie și Franţa. Sumele trimise în ţară de acești muncitori reprezintă o proporţie semnificativă a încasărilor României din străinătate. 

ZO OM

Valoarea acestora a fost estimată de Banca Mondială la 2% din Produsul Intern Brut al ţării în 2012. Alte beneficii aduse României prin intrarea în UE au fost creșterea competitivităţii produselor autohtone sub presiunea pieţei unice, creșterea gradului de protecţie a consumatorului și creșterea responsabilităţii faţă de mediul înconjurător. Un factor pozitiv în economia României este baza mare de consum, care face din această ţară cel mai mare consumator din sud-estul Europei și a cincea în topul populaţiei ţărilor din Europa Centrală și de Est. Ca și celelalte ţări, România valorizează stabilitatea economiei, în special în ce privește preţurile la energie. Ţara are nevoie de capacităţi de producţie de electricitate mai ridicate. România poate deveni competitivă economic, doar dacă investește în educaţie, altfel riscă să asiste neputincioasă și pe mai departe la exodul creierelor.

Două treimi dintre fermele din România au între unu și două hectare și sunt în principal ferme de subzistenţă. România trebuie să-și reducă forţa de muncă din agricultură cu 80% pentru a-și face fermele profitabile, arată estimările.

Migraţia dinspre zonele rurale a generat deja schimbări puternice în sud-estul Europei, unde mulţi tineri și-au părăsit satele și s-au mutat în capitale.

Actualul trend demografic al României a dat naștere, de asemenea, la provocări economice și politice serioase. Populaţia e în declin continuu de la căderea comunismului. Banca Mondială estimează că, din 1990 până în 2010, populaţia României a scăzut cu 7,6% de la 23,21 milioane la 21,45 millioane, în cea mai mare parte din cauza emigrării tinerilor spre Vest, iar prognozele arată că declinul va continua. Tendinţa ameninţă să submineze creșterea economică pe termen lung și vine cu provocări majore în ce privește finanţarea sistemului de pensii și a celui de sănătate, dat fiind că declinul populaţiei va însemna un declin și mai accentuat al volumului forţei de muncă.

O dată cu apropierea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014,

34 SINTEZA # 11, decembrie 2014

au revenit la suprafaţă sincopele practicilor democratice din România. După cum remarcă, pe bună dreptate, analiștii fenomenului politic românesc, aceste sincope nu ţin de ideologie și nu au vreo legătură cu stânga ori cu dreapta. E vorba aici mai degrabă de conflicte care ţin de statul de drept, de corupţie și, în numeroase cazuri, de plasarea interesului personal deasupra interesului naţional. Mai mult, prezenţa, în spaţiul mediatic românesc, a unor ofiţeri ai agenţiilor secrete poate pune în pericol rolul important al presei și păstrarea libertăţii cuvântului. Altfel spus, faptul că un ofiţer al unui serviciu secret din România a avut ocazia de a realiza dezbateri de televiziune în care a dovedit un puternic partizanat politic prin punctele de vedere susţinute influenţând, în acest fel, electoratul este, pur și simplu, o anomalie. Dincolo de faptul că e neconstituţional — dat fiind că membrii serviciilor de securitate au interdicţia de a se implica în politică — un astfel de comportament alimentează impresia că România nu a reușit însă să se debaraseze de influenţa distructivă a serviciilor secrete asupra vieţii publice.

Revelarea acestui fapt nu e decât una dintre surprizele pe care România le furnizează permanent analiștilor și puţine surprize au fost mai spectaculoase decât ieșirea câștigătoare a lui Klaus Iohannis în cursa pentru alegerile prezidenţiale din 16 noiembrie 2014. Toate sondajele de opinie îl dăduseră câștigător pe premierul Victor Ponta, lider al PSD; acesta și-a retezat însă șansele prin câteva autogoluri marcate în ultimele două săptămâni de campanie, printre care refuzul guvernului de a pune la dispoziţie un număr suficient de secţii de votare pentru diaspora românească din Italia, Spania, Marea Britanie ori Franţa, la care s-au adăugat cazurile în care numărul de ștampile a fost insuficient, lucruri care au generat cozi mari și proteste în multe orașe din Vestul Europei. Imaginea României peste hotare a avut, încă o dată, de suferit. Guvernul a subestimat grav, de asemenea, puterea de mobilizare a reţelelor sociale, în

special în rândul tinerilor; forţa acestor comunităţi s-a văzut pentru prima oară cu adevărat în timpul protestelor pentru Roșia Montană din 2013. Mii de oameni au ieșit în stradă în marile orașe din România în 8 noiembrie în solidaritate cu compatrioţii lor de peste hotare care nu avuseseră șansa de a vota în 2 noiembrie, în primul tur al alegerilor. Succesul lui Iohannis semnifică o condamnare, de către o parte majoritară a electoratului, a modului arogant în care actualul guvern a folosit puterea în decursul ultimilor doi ani și a lipsei de respect faţă de Constituţie.

Probabil că unii cititori vor aprecia, în urma articolului de faţă, un aforism al umoristului Mark Twain care spunea că „muzica lui Richard Wagner nu e chiar atât de rea pe cât sună”. Din experienţa mea, pot spune că românii apreciază candoarea atâta timp cât e însoţită de respect. Un observator anonim al României spunea în 1990 despre această ţară: „Viaţa politică din România este din nou viciată de rea-voinţă, calomnie, zvonistică, paranoia și iresponsabilitate.

Lucrurile revin, într-adevăr, la normal.” Rămâne valabil, în mare parte, și azi. Totuși, astfel de observaţii nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea progresele remarcabile ale României din ultimii douăzeci și cinci de ani. n

Dumneavoastră personal credeţi că dacă nu venea Revoluţia din decembrie 1989 aţi fi trăit...?

27% 23%

39%

9%

Mai bine

2%

Mai rău

La fel Nu ştiu

Nu răspund

de ani

după

Dennis Deletant este autorul mai multor cărţi academice despre istoria dictaturii comuniste în România. Este profesor de studii româneşti la şcoala de Studii Slavone şi Studii Est-Europene de la Universitatea din Londra.

*IRES - „1989. Percepţii şi reprezentări”, 3-4 aprilie 2014. Eşantion 1349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

35 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ZO OM

ZOOM

Instituţiile şi cetăţeanul.

După 25 de ani Dan Jurcan

N

u demult a fost prezentată la una dintre televiziuni povestea unui român care a fost ales primar într-o localitate din Germania.

Dincolo de ineditul situaţiei, un contrapunct la alegerea lui Iohannis în funcţia de președinte al României, povestea românului conţinea un episod ce i-a șocat inclusiv pe cei din platou. El povestea cum a ajuns la oficiul forţelor de muncă și i-a spus funcţionarului că ar dori să se facă poliţist. Și pentru că nu era cetăţean german și regulile spuneau NU în acel moment, funcţionarul l-a informat că acest lucru nu este posibil. Omul și-a văzut de viaţa lui și a încercat câteva slujbe. După o bună bucată de vreme, funcţionarul de la oficiul de muncă îl sună și îi spune: „Știţi, aţi fost mai demult la noi și ne-aţi spus că aţi dori sa deveniţi poliţist. Vă mai aduceţi aminte? Ne-am interesat de problema dumneavoastră și, în urma unei discuţii cu cei de la Ministerul de Interne, s-a decis că puteţi urma o astfel de carieră. E nevoie de o dispensă și atât. Vă așteptăm pentru formalităţi!". Omul a trecut toate examenele, a ajuns poliţist, a câștigat în timp respectul comunităţii, iar azi conduce destinele unei comune din estul Germaniei.

36 SINTEZA # 11, decembrie 2014

37 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Gestul funcţionarului german este un indicator al unei societăţi în care instituţiile publice nu și-au uitat menirea de a pune în centrul activităţii lor omul, cetăţeanul, plătitorul de taxe și impozite. Ceea ce la alţii face parte din normalitatea relaţiei dintre cetăţean și instituţiile publice ajunge să fie privit la noi ca un gest excepţional, aproape o anomalie. De fapt, la noi, lucrurile par să stea exact pe dos. În România anului 2014, sute de mii de cetăţeni români au fost umiliţi la cozi în străinătate pentru a-și exercita dreptul de vot. În ţară, umilinţa, indiferenţa și, uneori, chiar dispreţul statului faţă de cetăţean au ajuns să facă parte din cotidian. O atitudine cu care ne-am obișnuit poate mult prea mult!

Multe dintre instituţiile publice din România par să fi uitat faptul că raţiunea existenţei lor este de a oferi servicii cetăţenilor. Ei sunt clienţii statului. Realitatea e că, prin comportamentul lor, mulţi decidenţi politici și funcţionari publici lasă să se înţeleagă că cetăţeanul e în slujba lor și nu invers. Statul suntem noi, ar spune mulţi dintre ei! Poate au uitat sau poate nici nu au știut vreodată că statul nu e un scop în sine, ci un mijloc ce există ca expresie a unui contract social. În plus, corupţia pare să amplifice

exponenţial această asimetrie dintre stat și cetăţeni. Pentru că între birocraţie și corupţie există o relaţie direct proporţională. Iniţial, regulile birocratice aveau scopul de a raţionaliza, de a eficientiza prin proceduri organizaţia, inclusiv relaţia cu clienţii. Dar azi, cu deosebire în sectorul public, regulile s-au transformat din mijloc în scop în sine. Birocraţii de azi se luptă pentru prezervarea regulilor, privilegiilor și, eventual, pentru multiplicarea lor.

Timpul este o resursă, iar piedicile birocratice consumă timp. Surplusul de reguli devine sufocant și cei mai mulţi dintre cetăţeni sunt nevoiţi să caute soluţii alternative, mituind funcţionarii. Astfel, în mod paradoxal, prin reprezentanţii săi, statul ajunge să fie principalul generator de corupţie. Cetăţenii sunt pur și simplu prinși la mijloc în acest cadru ingrat al corupţiei create de birocraţie.

Practica ne arată că, în absenţa unei birocraţii excesive, corupţia nu își mai are sensul. Există câteva povești de succes de reducere a corupţiei în serviciile publice din România, cum ar fi în cazul serviciilor de permise auto și înmatriculare. Dar adevărul e că nimeni nu renunţă la privilegii de bună voie, e nevoie de autoritate pentru a schimba lucrurile. 

ZOOM

Credeţi că în ultimii 25 de ani oamenii asemănători dumneavoastră au mai multe sau mai puţine şanse decât înainte de 1989 să realizeze următoarele lucruri?

100%

1% 2%

3% 1%

5% 2%

3% 4%

1% 3% 2%

3% 3%

58%

58%

90% 80% 70% 60%

79%

82%

64% 68%

50% n Birocraţia nu se poate reforma din interior. În cel mai fericit caz se metamorfozează ipocrit

40% 30% 20%

36%

10%

18%

14% 0%

Să facă rost de o locuinţă

Să ocupe un post pe măsura pregătirii sale

Au mai multe şanse

28%

26%

Să fie promovat la locul de muncă

Să trăiască decent din punct de vedere material

Au mai puţine şanse

Să aibă vacanţe și concedii și să facă turism

Au aceleaşi şanse

36%

Să beneficieze de îngrijire medicală bună

Nu răspund

de ani

după

* IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

De aceea, cred că birocraţia nu se poate reforma din interior. În cel mai fericit caz se metamorfozează ipocrit, într-o logică de autoreproducere și de supravieţuire. În ultimii 25 de ani s-a tot vorbit de reforma instituţiilor și a serviciilor publice. Din păcate, reformele au fost, de cele mai multe ori, reforme „pentru sine" și rareori pentru cetăţean - adevăratul client al administraţiei.

De exemplu, sănătatea, educaţia și administraţia publică sunt într-o schimbare continuă, dar neîncrederea publică, percepţia nivelului corupţiei și insatisfacţia românilor faţă de calitatea serviciilor oferite au depășit și depășesc constant 75%, ceea ce ne arată că lucrurile în sectorul public s-au schimbat mult prea puţin. E posibil ca unele dintre reforme să fi fost făcute cu bună intenţie. Dar dacă nu s-au produs modificări benefice la interfaţa cu cetăţeanul, atunci aceste reforme au fost inutile.

Aici politicul ar trebui să joace rolul de motor al schimbării. El ar trebui să fie receptorul sensibilităţii cetăţenilor în relaţia cu instituţiile publice, să analizeze și să inducă schimbările necesare. În realitate, politicul nu a probat decât într-o măsură extrem de redusă intenţia de a reforma ceva.

Cei mai mulţi dintre politicieni, odată ajunși în poziţii de putere, 39 SINTEZA # 11, decembrie 2014

au preferat să utilizeze instituţiile publice și bugetele aferente în interes pur personal, fără nicio legătură cu interesul public. Competenţa a fost substituită cel mai frecvent de loialitate, iar clientelismul a luat locul meritocraţiei. Nici nu e de mirare că, în astfel de condiţii, serviciile publice s-au degradat constant, în loc să se îmbunătăţească. Și în plus, orice iniţiativă a unor funcţionari corecţi de a schimba sistemul a fost sortită eșecului. Pentru că, într-un mediu corupt, adevărata valoare a iniţiativei este judecată nu după plusul de calitate a serviciilor oferite cetăţenilor, ci după profitul generat în buzunarele politicienilor. În schimb, în sectorul privat lucrurile s-au schimbat semnificativ.

Relaţia cu clientul este una transparentă, simetrică și bazată de cele mai multe ori pe promptitudine.

Aici lucrurile sunt mult mai simple.

Dacă clientul este nemulţumit, el pleacă la concurenţă. Reformarea relaţiei cu clientul este pur și simplu impusă de piaţă. Aceste schimbări de relaţionare cu clienţii au generat așteptări și în relaţia cetăţeanului cu instituţiile publice. Dar în sectorul public nu există concurenţă. Singura armă a cetăţeanului este votul , iar atunci când întreaga clasă politică eșuează în efortul de a reforma

instituţiile publice, mulţi dintre români își pierd orice urmă de speranţă.

Care ar fi atunci principalele soluţii de ameliorare a relaţiei dintre cetăţean și instituţiile publice?

Scopul reformei este omul!

S-a vorbit foarte mult despre reformă, dar s-a mers întotdeauna pe principiul „Să se schimbe primesc, dar să nu se modifice nimic!". Reformele au fost mai mult formale și nu au avut drept scop cetăţeanul. Reforma ar trebui să ţină cont de nevoile plătitorilor de taxe și impozite, nu de cele ale funcţionarilor din administraţie. De fiecare dată când instituţiilor publice li s-a cerut să se reformeze s-a înregistrat un eșec. Iar atunci când a existat voinţa politică de a impune o schimbare, s-a procedat nediferenţiat, cu toporul, așa cum a fost în cazul reducerii salariilor sau interzicerii angajărilor în sectorul public sub pretextul reducerii cheltuielilor. Efectul secundar a fost deficitul major de personal în sănătate și asistenţă socială , deprofesionalizarea și apariţia unor abuzuri, cum au fost cele legate de contenţionarea copiilor sau chemarea persoanelor cu dizabilităţi la comisii.

O reformă împotriva oamenilor e absurdă! 

ZOOM

Cât de îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa sistemului de sănătate?

60%

53%

50% 40% 29%

30% 20%

13%

10% 0%

5% Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

de ani

n Parlamentul se laudă cu faptul că, în ultimii 25 de ani, „a produs" peste 4.000 de legi, ca şi cum cantitatea ar însemna automat şi calitate.

după

Mai puţine legi, dar mai bune!

Parlamentul României se laudă cu faptul că, în ultimii 25 de ani, „a produs" peste 4.000 de legi, ca și cum cantitatea ar însemna automat și calitate. Situaţia este similară și cu ordonanţele de urgenţă sau hotărârile de guvern. Ceea ce pare o performanţă este în realitate o sursă de disfuncţionalitate majoră în societate. Mai mult nu înseamnă mai bine! E nevoie de un proces real de simplificare legislativă. În locul miilor de legi schimbate în mod repetat, poate ar fi mult mai indicate câteva coduri care să stabilească regulile de bază în societate. Reglementaţi mai puţin și ţara asta ar putea merge mult mai bine!

Cât de îngrijorat eraţi acum 25 de ani în privinţa sistemului de sănătate? Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

60%

51%

50% 40%

33%

30%

Mai multă transparenţă!

20% 10% 0%

11% 5% Foarte îngrijorat

1% Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

Nu știu

* IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

Deși există o legislaţie care obligă instituţiile publice la o procedură prealabilă de informare și consultare în adoptarea deciziilor și a actelor normative, ea este în general ignorată.

Ulterior apar disfuncţionalităţi, tensiuni, conflicte și, implicit, nevoia unor acţiuni repetate de ajustare. Se ajunge astfel ca textul în vigoare să difere semnificativ de cel adoptat iniţial. Ar fi mult mai simplu dacă transparenţa decizională a funcţiona înainte de adoptare. Consultarea ar

41 SINTEZA # 11, decembrie 2014

permite astfel adoptarea pe baza unui consens social a unor decizii sau acte normative pe termen lung. Principalul beneficiu ar fi stabilitatea legislativă și apropierea de cetăţean în actul guvernării.

Mai puţină birocraţie!

E nevoie de o analiză a necesităţii tuturor pașilor birocratici în relaţia cu cetăţeanul. Prea multe ghișee, prea multe taxe, prea mult timp pierdut!

Este inadmisibil ca cetăţeanul să se plimbe azi la zeci de instituţii pentru că statul nu este în stare să simplifice, să comunice interinstituţional, să își integreze bazele de date și să își coordoneze serviciile după modelul ghișeului unic.

Mai mult respect pentru cetăţean!

Multe dintre instituţiile publice își desfășoară activitatea în aceleași condiţii ca înainte de 1989. Aceleași ghișee cu un gemuleţ prin care cetăţeanul stă cocoșat în faţa unui funcţionar! Aceleași spaţii insalubre, fără scaune sau bănci pentru femei sau persoane în vârstă! Fără aer condiţionat și aerisire! Contextul ambiental reflectă respectul instituţiei faţă de clienţii săi. În unele situaţii experimentale din administraţiile locale s-a renunţat la ghișeu, iar

cetăţeanul este invitat acum pe un scaun la un birou, la același nivel cu funcţionarul public, probând cel puţin din acest punct de vedere o simetrie relaţională. E nevoie și de o schimbare radicală a atitudinii funcţionarilor faţă de cetăţean. Aroganţa, indiferenţa și dispreţul sunt total inadecvate într-o societate deschisă. Sesiunile de comunicare aplicată pentru funcţionari, supervizarea și luarea în serios a reclamaţiilor ar putea fi un bun început pentru schimbare.

Servicii publice on line!

Dacă în mediul privat internetul a ajuns să fie principalul mijloc de comunicare între organizaţii și clienţi, în mediul public totul rămâne la stadiul de proiect. Se cheltuiesc milioane de euro pe interfeţe de genul e-administraţie sau e-guvernare, dar foarte puţine dintre ele sunt funcţionale. Ministerul Finanţelor Publice a anunţat cu surle și trâmbiţe că, din acest an, plata taxelor și a impozitelor sa va putea face online. În realitate, sunt numai câteva administraţii financiare unde acest lucru e posibil. În cele mai multe dintre situaţii, totul a rămas încremenit în 1989. Statul este mult prea inerţial, se adaptează greu noilor tehnologii. E inadmisibil să nu poţi afla online situaţia fiscală, 

ZOOM

Cât de îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa învăţământului?

50%

47%

40% 30% 30% 20%

15%

10% 0%

5% Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

1%

1%

Nu știu

Nu răspund

de ani

n O justiţie independentă şi punerea în practică a unor programe de testare a coruptibilităţii pot consolida integritatea şi pot descuraja comportamentul inadecvat al funcţionarilor şi politicienilor

după

Cât de îngrijorat eraţi acum 25 de ani în privinţa învăţământului? Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

61%

60%

contribuţia la sistemul de pensii sau să îţi plătești impozitele on line, în condiţiile în care în mediul privat se întâmplă asta de ani întregi. O mutare a serviciilor în mediul on line ar însemna și o creștere a calităţii relaţiei cu cetăţeanul, în acord cu așteptările pe care le are din experienţa cu mediul privat. În plus, prin ghișeul on line s-ar aduce economii serioase la buget sau s-ar putea reorienta resursele spre ale zone prioritare.

Profesionalism, nu clientelism!

50% 40% 27%

30% 20% 10% 0%

4% Foarte îngrijorat

7% Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

* IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

Clientelismul politic și corupţia au dus în timp la deprofesionalizarea semnificativă a corpului funcţionarilor publici și, implicit, la o degradare a calităţii serviciilor faţă de cetăţean.

De pildă, ca o precondiţie pentru integrarea europeană, prefecţii erau funcţionari publici. După 2007 s-a trecut din nou la politizarea acestei funcţii publice prin schimbarea legislaţiei. În realitate, politizarea a coborât mult mai jos, atrăgând după sine o deprofesionalizare cât mai accentuată. Politicul ar trebui să priceapă odată pentru totdeauna că o reformă reală nu se poate face fără profesioniști. În plus, absenţa unei forme de învăţământ aplicat, care să răspundă profilului solicitat de administraţia publică, face imposibilă depășirea mediocrităţii 43 SINTEZA # 11, decembrie 2014

în administraţie. Respectul faţă de cetăţean nu poate fi pus în practică de oportuniști și impostori.

Mai multă integritate!

Simplificarea legislaţiei, adoptarea de standarde și proceduri, mutarea online a unor servicii publice pot aduce un plus evident în relaţia cu cetăţeanul. Dar dacă tentaţia corupţiei nu dispare din rândul politicienilor și funcţionarilor publici, atunci tot efortul va fi în zadar. Crearea unor instituţii care să vegheze la respectarea legislaţiei privind declararea averilor, regimul incompatibilităţilor și conflictului de interese s-a dovedit până acum utilă și necesară, dar nu și suficientă.

De aceea, o justiţie independentă și punerea în practică a unor programe de testare a coruptibilităţii pot consolida integritatea și pot descuraja comportamentul inadecvat al funcţionarilor și politicienilor.

Standarde de calitate.

Pentru cetăţean!

Calitatea unui serviciu public depinde de utilitatea, promptitudinea, simplitatea, ambianţa, amabilitatea funcţionarului și de receptivitatea la sugestii. Pentru a puncta pe fiecare dintre cele șase dimensiuni ale standardului de calitate, e nevoie de

proceduri. Cetăţeanul trebui să știe exact ce are de făcut, ce documente sunt necesare, care e timpul de așteptare sau durata de rezolvare, care e procedura de contestare ș.a.m.d. Formal, în multe domenii publice , există standarde de calitate. Însă, în practică, ele nu produc nicio ameliorare în relaţia instituţiecetăţean. O revizuire a acestora și o conectare cu realitatea este absolut necesară. *** Concluzionând, o reformă reală a administraţiei publice care să aibă în centru cetăţeanul este singura opţiune posibilă pentru actuala clasă politică. Pragul suportabilităţii corupţiei, mediocrităţii și imposturii în administraţie și în viaţa publică a fost depășit demult. Oamenii vor un stat modern, cu instituţii care să le ofere servicii de calitate, cu instituţii în care se poate avea încredere. Însă pentru asta e nevoie de voinţa politică!

E nevoie de determinare pentru a învinge rezistenţa la schimbare.

E dificil, dar calitatea relaţiei statcetăţean nu se decretează! Ea este o performanţă de teren, ce va veni din schimbarea punctuală și apoi agregată a unor mentalităţi și comportamente inserate adânc în matricea culturală a românilor. n

ZO OM

ZOOM

Când România iese din criză înaintea partidelor ideologice Cristian Grosu

P

entru cei 25 de ani trecuţi - în care am fost „cetăţean jucător" - aş putea încerca să schiţez o explicaţie atât pentru evidentul eşec al ideologiilor într-o economie şi societate ale căror busole ideologice au fost suplinite perpetuu de un sistem de necesităţi aleatorii, cât mai ales pentru incapacitatea clasei politice de ambe ideologii de-a produce un plan de ţară, pentru cea mai favorizată ţară europeană sub aspectul oportunităţilor şi avantajelor comparative.

Să luăm, aşadar, patru titluri: stânga şi dreapta românească, agenda lor paralelă cu societatea - şi mai apoi planul pe care l-au datorat României folosind limbajul direct şi dezbrăcat de eufemismele anilor aniversari.

La urmă, ca printr-un PS, un ochi în viitor: Căci România de astăzi, aşa cum arată ea, NU este produsul unor politici de stânga sau de dreapta.

S-o luăm invers: din 2014 (postprezidenţiale) către 1990. Pentru că întâmplarea face să asistăm chiar acum la o răscruce a principalului partid de stânga din România - PSD partid aflat la ora deconturilor celor 25 de ani de viaţă într-o lume paralelă cu societatea pe care o reprezintă şi, iată, 44 SINTEZA # 11, decembrie 2014

cu propriul electorat.

Eşecul din 16 noiembrie - în ciuda unei logistici electorale fără egal e, de fapt, griparea unei maşinării proiectate prost, cu o funcţionare costisitoare şi rămasă mult în urma utilităţii sale teoretice. Adică o problemă de „doctrină", de „politici" şi de „cadre": ca un simbol, Dl. Ion Iliescu ieşind din sediul partidului în seara turului 2, a închis parcă un cerc, nelăsând viitorului stângii nicio altă opţiune decât reformarea.

Să le luăm la rând a) Doctrina FSN, FDSN, PDSR, PSD - tot acest şir de nume care începe în primele zile de după Revoluţie, dar mai articulat după alegerile din 1990 - a crescut şi s-a dezvoltat pe „Frică", iar acea stângă (care îşi încheie ciclul, iată, la 25 de ani) a ratat acea şansă de-a se configura în timpul câştigat până la „dezmeticirea naţională".

Nici nu avea cum să n-o rateze. Pe de o parte, Revoluţia nu a descătuşat o enormă energie a schimbării şi nici dezlănţuirea populară a capacităţii de-a construi: ea a fost doar declicul unei stări de tensiune între politicile lui Ceauşescu şi baza

(sănătoasă) a societăţii ajunsă la limita suportabilităţii - odată slăbită presiunea, dorinţa de schimbare s-a estompat. Stânga acelor ani n-a fost pusă la colţ de năzuinţele „capitaliste", nu un partid de dreapta a înlocuit partidul comunist, nu o necesitate născută din străfundurile conştiente ale societăţii a dictat paşii României care urma.

Poate să pară de mirare că, la alegerile din 2014, partidul de stânga a încercat să lucreze cu aceeaşi marfă a clientului „Frica". Frica de viitor, de pensia tăiată, frica de a rămâne fără protecţia statului, frica de... . Atât că ciclurile de electorat s-au succedat în lumea reală (cea din afara partidului), fabricile s-au închis sau s-au vândut de mult, electoratul din rural scade biologic, sindicatele au dispărut cu tot cu sistematizarea necesităţilor „clasei muncitoare" - şi asistăm la înlocuirea treptată a generaţiei care aşteaptă, cu o generaţie care cere politici concrete şi logice. b) Politicile de stânga Ei, în ce-au constat în cei 25 de ani politicile de stânga şi care a fost evoluţia lor din anii 90 până la anul de graţie 2014?

Să nu ne pierdem în analize soficsticate şi aride: să luăm doar două

n Ion Iliescu, PSD

n Emil Constantinescu, CDR

n Traian Băsescu, PD

sectoare ale societăţii, cele mai vizibile şi cele mai inteligibile - care peste tot sunt apanajul stângii: Sistemul actual de Sănătate, la 25 de ani de capitalism, este bazat în proporţie de două / trei pe plată la plic, în condiţiile în care alocările bugetare cresc nu pentru contribuabil ci pentru sistemele tot mai sofisticate de delapidare - şi în timp ce numai în ultimii ani speranţa de viaţă sănătoasă a scăzut, în contradicţie cu trendurile europene.

Sistemul de educaţie oficial nu mai asigură de ani buni mâna de lucru nici măcar mediu calificată - în condiţiile în care şansa unei ţări ca România constă tocmai în educaţie şi în valoarea adăugată mare din economie pentru convergenţa reală către Occident.

Să mai spunem că un profesor nu-şi poate permite să trăiască din salariu (2-3-400 de euro/lună), iar baza pentru cei mai mulţi sunt plăţile informale din meditaţii? La capătul a patru cicluri şi jumătate de guvernare - directă sau indirectă - plecând de la o bază reală şi de la un avantaj comparativ mare al României - stânga e nu doar departe de-a fi rezolvat aceste probleme specifice stângii, dar - mai grav - e departe de a le înţelege stringenţa.

E aproape inutil să vorbim de

politicile economice ale stângii ultimilor 25 de ani : Mai întâi, cei şase ani întârziere ai primului deceniu postrevoluţionar - pierduţi în dilema sistemului care urma să fie construit: modelul chinez, modelul suedez, nici modelul rusesc nu era respins categoric - o maşinărie simplă pentru acea vreme, blocată de indecizie, incompetenţă şi lipsă de viziune minimală în viitor.

Nu s-a pus niciodată nici problema capitalului care să învârtă economia, nici problema contextului economic extern la dizolvarea CAER, şi nici măcar problema stringentă a distribuirii resurselor către clasele medii şi cele defavorizate: Aşa numita distribuire s-a făcut îndeobşte în anii electorali, sub formă de mită electorală travestită în politici publice - resurse împuţinate imediat de efectele economice ale măsurilor înseşi : inflaţie, dezechilibru valutar, locuri de muncă desfiinţate etc etc.

Despre singurele măsuri economice care au produs efecte istorice - mai jos, la agenda comună a stângii şi dreptei.

Toată această incoerenţă a politicilor de stânga a fost, însă, rodul a trei şcoli de gândire şi acţiune - şi aici vorbim de „oamenii de stânga" cadrele partidului.

c) Cadrele Toate partidele româneşti au o problemă cu „cadrele". Stânga a avut, însă, o problemă aparte: dacă e uşor să pozezi într-un om de dreapta, îndată ce ţi-ai tăiat felia din economia naţională şi ţi-ai afişat însemnele noului statut (afaceri, vile, maşini, excursii, stil de viaţă), nu acelaşi lucru se poate spune despre „un om de stânga" - adică acea zonă a politicii care se presupune că înţelege în mod real şi din teren problemele foarte concrete pe care anii de tranziţie ai României le-au creat la baza societăţii.

Marea problemă a stângii - de la dl.

Ion Iliescu la dl. Victor Ponta - a fost dublul defazaj al acestei politici de creare şi afişare a cadrelor.

Ceea ce dl. Ion Iliescu nu înţelegea în materie de societate „capitalistă" şi „economie de piaţă", dl. Victor Ponta nu ştie din viaţa reală.

Să ne înţelegem: vorbim de oamnii cu putere de decizie în partid, de „oamenii care au contat", nu de „stângiştii" stingheri sau idealişti. Şi din acest punct de vedere, stânga românească a avut foarte puţini oameni de stânga la decizie. „Responsabilitatea tovărăşească" faţă de „oamenii muncii" şi „grija faţă de om" a stângii dor. Iliescu, Văcăroiu, 

45 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ZO OM

ZOOM

n Corneliu Vadim Tudor, PRM

n Sorin Frunzăverde, PD > PNL

n Gheorghe Funar, PUNR > PRM

n Cristian Diaconescu, PSD > UNPR > PMP

n Gabriel Oprea, PSD > UNPR

n Călin Popescu Tăriceanu, PNL > independent

Cozmâncă etc, a fost rapid înlocuită cu mita electorală în loc de redistribuire, în mandatele care au început cu dl.

Adrian Năstase - ca o cortină în spatele căreia s-au dezlănţuit rapacitatea tenace a clientelei politice decisă să-şi adjudece ultimele resurse înainte de aderarea la Uniunea Europeană.

Astăzi, asistăm la o generaţie care face stânga exact ca pe un joc pe calculator : odată declarată inadecvată şi neavenită filiera dlui.

Mircea Geoană, vechea gardă a partidului a preluat controlul total al „generaţiei tinere" a stângii : incompetenţa, dependenţa totală de grupurile de interese care nu au nicio legătură cu societatea şi politicile de stânga, recursul la mita electorală şi jocurile de imagine în care nu se mai recunoaşte electoratul.

Consecinţa : politicile de stânga compromise, ruptură între partid şi realitate, între cadre şi bază.

România stângii a fost şi este o Românie săracă, dependentă de stat, a inegalităţii de dincolo de venituri (şansele şcolarilor de la ţară, faţă de cei de la oraş - ca să rămânem în sfera exemplelor simple, sau divergenţa internă severă între regiunile României). În tot acest timp, pensiile şi salariile au crescut şi au fost indexate

anual, cu sume egale, în valoare absolută, cu cam cât se delapidează, prin toate spărturile statului, într-o singură săptămână. Şi nimeni din partidul de sânga nu are habar cum se trăieşte, astfel, la baza societăţii care-i asigură electoratul.

de preţuri de transfer - acolo unde nu poate fi vorba de concurenţă de piaţă.

Capitalul autohton asigură 40% din cifra de afaceri, şi 60% din valoarea adăugată şi din locurile de muncă : de ce fel de concurenţă de piaţă poate fi vorba în aceşti 40% din economie, unde se învârt licitaţiile trucate, afacerile comisionate, clientelele de partid şi contractele cu dedicaţie ?

- iar vârsta reală de pensionare este de sub 56 de ani.

Dreapta românească a tratat companiile de stat cu exact aceeaşi măsură a stângii - care are, îndeobşte altă doctrină faţă de gestiunea statului în anume sectoare din economie pe care le-a păstrat drept surse de delapidare şi sinecuri politice pentru clientela proprie.

Cele câteva măsuri luate în cei 25 de ani (între 1996 - 2000 şi între 2008 - 2012 - căci perioada guvernului dlui Tăriceanu e asexuată din punct de vedere politic - o vom trata separat pentru a produs intre cele mai consistente măsuri în economie) au fost mai degrabă reactive, făcute în afara unui plan propriu şi fără viziunea minimală pe termen mediu.

Dreptei româneşti i-a lipsit, însă, şi viziunea de ansamblu asupra economiei: nu a înţeles că într-o lume care se încaieră pe resurse protejarea şi negocierea resurselor sunt esenţiale, că în lumea globalizată şi iminentă sistemul fiscal trebuie să încurajeze munca pentru că mâna de lucru e o resursă foarte capitalistă, şi că echitatea în faţa statului şi a obligaţiilor fiscale e cheia de căpătâi a concurenţei.

Nici nu avea cum să înveţe aceste lucruri - privind în istoria ultimilor 25 de ani.

Măsurile de dreapta în România nu au început cu certificatele de privatizare lansate la începutul anilor 90 (un mecanism simplu de delapidare prin trecerea în posesie cvasianonimă a 30% din avuţia naţională a momentului) şi nici cu cuponul dlui Văcăroiu (care acoperea ceea ce se delapidase între timp) : Ci cu Legea de accelerare a privatizării scoasă în mandatul CDR - unica măsură teoretică - şi cea mai eficace din punct de vedere practic de-a pune la dispoziţia primilor îmbogăţiţi ai anilor 90 economia de stat. Dreapta nu a reuşit, atunci, să „gândească" această măsură şi dintr-o perspectivă a pieţei (dovadă că noii capitalişti, lipsiţi de orice pricepere şi de pieţe şi investiţii au transformat industria în afaceri imobiliare) - cei 15.000 de specialişti ai preşedintelui Constantinescu, de atunci - încăpeau într-o sală de clasă. Măsurile de dreapta din România au fost mai degrabă rezultatul negocierilor punctuale cu investitorii străini - şi aşa s-a născut, ca dintr-un puzzle cam şui - „norma" după care funcţionează mediul de afaceri care ţine bugetele şi economia neagră. Nu e de mirare că actualul Cod fiscal are deja sute de modificări, toate luate în pofida legii care prevede un termen de graţie de şase luni până la implementare?

Nu, nu avea cum să fie altfel

46 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Dreapta românească şi eşecul ei structural Dreapta românească poate fi expediată lapidar şi necruţător odată stabilit rolul mai modest alocat statului în economie şi societate.

Eşecul dreptei româneşti se întinde pe două mari direcţii : Prima: la 25 de ani de la căderea comunismului, caracterul haotic al politicilor este ostil mediului de afaceri. Cota unică nu poate ţine loc nici de fiscalitate închegată, companiile de stat care asigură o mare parte din cifra de afaceri din economie încă sunt politizate şi folosite pentru delapidare, administraţia e stufoasă, ineficientă şi costisitoare.

Cea de-a doua: nu avem o economie funcţională de piaţă.

Capitalul străin asigură circa 60% din cifra totală din economie, însă numai 40% din valoarea adăugată : e vorba de repatrierea profiturilor, a banilor,

Ca şi la stânga, dreapta a avut o problemă de competenţă Ar fi trebuit să găsească soluţia între constrângerile bugetare ale unui stat aflat în construcţie, şi relaxarea fiscală şi administrativă de care avea nevoie mediul de afaceri pentru a se dezvolta.

Nu a găsit-o, pentru că, în primul rând, nu a găsit utilitatea acestei soluţii, în zona socială tratată cu superficialitate şi de stânga : Pierduţi în discursuri aducătoare de profit, „oamenii de dreapta” din România au uitat că mediul de afaceri are nevoie, de pildă, de mână de lucru calificată în economie - adică de un sistem de educaţie care să acorde şanse şi calitate a formăturii tuturor.

Au uitat, de asemenea, că speranţa de viaţă sănătoasă (în scădere) face inutilă creşterea vârstei de pensionare, - în România se iese la pensie de boală

47 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Privind la oamenii de dreapta care au luat decizii în partidele de dreapta, putem să ne întrebăm câţi dintre ei ar fi putut deschide şi conduce - fără relaţii politice şi „sfori" în economia paralelă - o covrigărie şi s-o ţină pe plus. Ei, câţi?

*O menţiune specială : Stânga Dreapta Tăriceanu A produs prea multe efecte în economia românească - de acum şi din anii care urmează - ca să nu o trecem cu vederea. Fostului liberal îi aparţine implementarea cotei unice de taxare.

Anii săi de guvernare sunt, însă, chintesenţa politicilor de orice fel care au guvernat România ultimilor 25 de ani : chiar şi atunci când au existat resurse, economia şi societatea au navigat fără busolă, într-o lume ce stătea să se prăbuşească. Şi bani chiar au fost : „Boomul" din anii 2005-2007, bazat aproape exclusiv pe consumul pe credit, a produs excedente bugetare care puteau constitui resursele unui plan minimal.

Pe lângă datoria generală a României de bază la bănci - ea însăşi o resursă, atunci când e vorba de investiţii excedentele bugetare 

ZO OM

ZOOM

n Adrian Severin, PD > PSD

n Liviu Dragnea, PD > PSD

n Radu Mazăre, PD > PSD

n Teodor Meleşcanu, PSD > APR > PNL

n Valeriu Stoica, PNL > PLD > PDL

n Klaus Iohannis, PNL

s-au dus tot în consum. Este exact fotografia societăţii româneşti a momentului, din care lipseşte, pentru că nu a existat niciodată: datoria pentru investiţii în economie.

Mă tem că acea excepţională oportunitate a apus şi că vor mai trece destui ani până când o atare steluţă să mai strălucească.

Prima: Aşa numita decizie politică a liderilor de stânga sau de dreapta a fost cumpărată - aproape la propriu - fie cu „avuţia naţională" existentă la un moment dat pe inventarul statului, fie cu politici de cele mai multe ori selective pentru apropiaţi. În „teritoriu", s-au acordat pur şi simplu judeţe întregi într-un fel de concesiune, „masculilor alfa" locali - care au creat un sistem logistic complicat de susţinere politică, cu inserţii transpartinice - care şi-au adjudecat fluxurile de bani şi de investiţii.

Important: economia reală, sănătoasă, atâta câtă e, s-a dezvoltat prin şi în pofida acestui sistem toxic de relaţii şi de guvernare centrală sau locală. Iar societatea a ţinut pasul cu economia.

Fenomenul a ajuns la apogeu în anii 2000-2004 (în guvernarea Năstase) nu dintr-un deficit cu totul special de moralitate a guvenantului de atunci, ci din combinaţia de curaj şi forţă logistică conjuncturală, suprapus peste iminenţa intrare în Uniunea Europeană cu tot cu rigorile comunitare care urmau după aderare şi cu obligaţiile economice punctuale la care guvernul se angaja : oamenii se grăbeau - era ultimul tren.

A doua: În paralel cu guvernarea oficială şi politicile ei economice, a crescut o altă economie, cvasiconfidenţială, cu oameni de afaceri anonimi şi businessuri care ocolesc topurile oficiale: petrolul, comunicaţiile, agricultura subterană (de dincolo de producţia la hectarul nelucrat) - toate au fost apanajul unor oameni fie din vechile „servicii”, fie din liderii de rang 2 şi 3 ai fostului PCR care, la începutul anilor 90, n-au pierdut vremea cu partidele, ideologiile, grijile societăţii şi guvernarea - ci au trecut la ceea ce ştiau - înaintea dlor. Iliescu, Văcăroiu etc , care încă mai avea dubii - ce va urma.

Din acest punct de vedere, între stânga şi dreapta, deosebirea a fost numai de dexteritate : iar ce va urma în următorii ani, se va decide la DNA.

Aici trebuie spus că toate (absolut toate) planurile pe care le-a urmărit România în fiecare pas către stadiul de astăzi au fost planuri nu doar făcute, ci impuse de alţii.

europene în exerciţiul trecut: tema de casă a primului exerciţiu financiar european pentru România.

Totul într-o Europă care va produce politici nu întotdeauna favorabile unui stat de periferie, într-o Europă în care concurenţa se poartă în reglajele fine ale politicilor publice, şi în care competitivitatea de peste 5-10 ani se joacă chiar azi - ba chiar ieri.

Teoreticienii „perioadei postideologice" nu ar avea, însă, un bun teren de lucru în România: aici necesităţile sunt grupate atât de limpede, stringenţele nu ies din limita evidenţelor şi a bunului-simţ - aici încă mai e loc de inventat roata.

Criza a egalizat ciclurile electorale din România sub aspectul polticilor specifice. Mai rămâne ca la ieşirea din ea, România să se reseteze nu doar din punct de vedere economic, ci şi din punctul de vedere al ofertelor partidelor ideologice: pare simplu numai dacă am avea un răspuns la întrebarea : Cu cine?

PS: Nu ştiu ce a învăţat stânga din rezultatul alegerilor din 16 noiembrie.

Ar fi însă o pierdere la fel de mare, dacă dreapta nu ar fi priceput nimic din aceeaşi lecţie. Ţara şi electoratul au luat-o mult înaintea partidelor ideologice : iar asta e poate şansa României viitoare. n

Stânga şi dreapta şi agenda lor paralelă cu România Prin 2006, ziarul „Cotidianul” (unde eram în acel moment redactorşef) publica o analiză despre cât se furase în 15 ani de la căderea lui Ceauşescu. Ne ieşiseră circa 2,2 PIB-uri la valoarea din primul an de mandat al dlui. Tăriceanu. Modul „extraideologic" de guvernare căpăta, astfel, o formulă matematică, un rezultat, o „cifră".

De fapt, România nu a avut timp „să facă" ideologie. Economiştii talentaţi ai ţării n-au avut răgazul şi elementele să facă strategii fezabile.

Două au fost căile care au subminat orice coerenţă politică sau tehnică în articularea unei guvernări, dacă nu ideologice, măcar în acord cu stringenţele momentelor dificile ale economiei şi societăţii.

48 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Şi totuşi funcţionează! Cum? Câteva vorbe - ca despre orice lucru simplu şi clar - despre, să-i spunem „Planul România" pe care stânga şi dreapta l-au datorat societăţii la resursele căreia au primit acces.

Pentru că, în pofida antipoliticilor duse de partidele româneşti, România funcţionează, totuşi, într-un ritm care nu ignoră conjunctura externă.

Să le luăm la rând Clarificările regionale de la mijlocul anilor 90 au forţat parteneriatul strategic cu SUA - a urmat poziţia României în Războiul din Iugoslavia şi decizia de-a fi primiţi în NATO. A fost momentul în care România a reurcat pe harta europeană, cu tot interesul occidental pentru această ţară. Interes total: economic, geopolitic, tehnic etc, etc.

Decizia de aderare la UE a declanşat implenetarea aquis-ului comunitar : copiat rând cu rând, de la legislaţie la funcţionarea societăţii, Justiţiei, economiei etc.

Elaborarea PND (Planul Naţional de Dezvoltare) în 2004 - pe toate sectoarele - ca o condiţie de aderare: realizat cu şi sub presiunea Uniunii Europene.

Elaborarea CSNR (Cadrul Strategia Naţional de Referinţă) în anul 2007 - cu urmărirea implementării, pe perioada 2007-2013 (infrastructură, mediu, competitivitate, capital uman etc) - numai bun de tras fondurile 49 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Şi nu în ultimul rând La această oră, România funcţionează după foile de parcurs rezultate din acordurile şi negocierile cu troica FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană : fără indicatorii şi parametrii acestei foi de parcurs, orice guvern din România ar ieşi în decor, luat de valul unui ciclu electoral sinucigaş: anii care nu sunt electorali, sunt fie preelectorali, fie postelectorali.

Să mai spunem că şi avântul aproape neverosimil al Justiţiei din ultimii doi ani îşi are originea tot în presiunile externe din partea celor care vor, la graniţa cu complicatul Răsărit, o ţară stabilă şi „eliberată" de infracţiunea care produce pe bandă rulantă politicieni imberbi, numai buni de ţinut faţa marilor afaceri, disfuncţii în economie şi societate şi „trădări" ? *** Aceasta este România momentului.

Avem tot dreptul să ne îndoim că ar exista vreun plan de ţară - cu obiective, termene şi responsabilităţi presante, fie la dreapta - care ameninţă să preia majoritatea în parlament şi guvernarea, fie, aşa cum ne-am lămurit, în acest an electoral, la stânga.

Cristian Grosu este analist, redactorşef al www.cursdeguvernare.ro

ZO OM

ZOOM

Dinamica presei postdecembriste: între valoare şi eroare Tudor Vlad

M

odelul economic tradiţional are la bază teoria conform căreia competiţia este benefică.

Datorită acesteia, creativitatea sporeşte, iar produsele devin mai bune, mai diverse şi mai ieftine. În felul acesta, firmele puternice îşi consolidează poziţia pe piaţă, iar cele neperformante dispar. Cercetarea privind competiţia în mass media s-a axat până de curând, aproape în exclusivitate, pe situaţia din pieţele din Europa de Vest şi din Statele Unite. Aici, criza economică de la sfârşitul deceniului trecut a accentuat un proces deja existent, o parţială remonopolizare a pieţelor de presă tradiţionale, în contextul apariţiei surselor de informaţii şi divertisment alternative, produse şi distribuite prin de noile tehnologii de comunicare. Încă înaintea crizei, de pildă, în Statele Unite, doar 50 de oraşe mari respectau (încă) tradiţia de a avea două cotidiene (Wright, 2005).

Situaţia în Europa Centrală şi de Est este însă diferită. După căderea comunismului, numărul instituţiilor de presă a crescut dramatic, mai întâi datorită creării a numeroase partide care voiau, fiecare, să aibă propriile organe de comunicare, iar apoi ca urmare a ideii că entităţi centrale şi locale (guvern, manageri din administraţia locală, lideri politici, oameni de afaceri) îsi vor putea susţine agenda şi interesele prin intermediul mass media. În 2013, în România existau 842 de instituţii de presă, dintre care 136 de periodice 50 SINTEZA # 11, decembrie 2014

tipărite, 640 de posturi de radio şi 66 de televiziuni. Teoretic, toate acestea concurau pentru un venit total de 295 de milioane de euro proveniţi din publicitate (IREX, 2014). Situaţia Romaniei nu e de fel singulară: Serbia, de exemplu (ca să luăm un vecin), o ţară cu o populaţie de şapte milioane de locuitori şi cu un volum de publicitate simţitor mai redus decât al României (160 de milioane de euro), avea anul trecut nu mai puţin de 966 de publicaţii, posturi de radio şi televiziune.

Cum menţionam, studiile anterioare privind raportul dintre numărul de instituţii mass media şi veniturile publicitare au examinat pieţele cu competiţie moderată sau redusă (Lacy & Blanchard, 2003; Lacy & Riffe, 1994) şi au concluzionat că aceasta are un rol benefic asupra calităţii produselor jurnalistice.

Lucrurile stau însă altfel în presa din ţările foste comuniste, în contextul unui fenomen pe care cercetătorii l-au numit hipercompetiţie (Hollifield, Becker şi Vlad, 2004). Hipercompetiţia a fost definită aici ca un fenomen economic, în care oferta depăşeşte în mod substanţial cererea pieţei, făcând ca producătorii să nu-şi poată acoperi preţurile de producţie şi distribuire prin vânzare şi venituri din publicitate.

Pentru a analiza raportul dintre situaţia financiară a mass mediei în această regiune şi performanţă jurnalistică, am utilizat veniturile anuale provenite din publicitate furnizate de IREX - şi, în cazul României, de Iniţiative Media Fact Book (2014) - produsul intern brut al ţărilor respective, numărul

instituţiilor de presă şi indicatorul de profesionalism al jurnalismului creat de Indexul de sustenabilitate a presei (IREX).

Internaţional Research & Exchanges Board (IREX) este o organizaţie non-profit cu sediul în Washington DC, care administrează programe în învăţământul superior şi în cercetare, mass media, internet şi societatea civilă în şi în afara Statelor Unite. În 2001, în colaborare cu USAID, IREX a creat un Index de sustenabilitate a presei menit să evalueze stadiul de dezvoltare al pieţelor mass media în ţările în tranziţie. Acest raport anual s-a concentrat în prima fază pe 20 de ţări din Europa şi Eurasia, ajungând în 2013 la peste 70 de ţări.

IREX măsoară sustenabilitatea sistemelor naţionale de presă utilizând cinci criterii: 1) normele legale şi sociale care protejează şi promovează libertatea de expresie şi accesul publicului la informaţia publică; 2) măsura în care presa îndeplineşte o serie de standarde de profesionalism; 3) existenţa unor surse de informaţii multiple, care produc ştiri nepartizane; 4) independenţa managementului mass media, care generează independenţa editorială; 5) existenţa unor instituţii sau reguli care sprijină independenţa presei. Cel de-al doilea criteriu folosit în această analiză este unul de performanţă profesională. Mai mulţi indicatori sunt analizaţi pentru a determina valoarea acestuia. Pentru

a evalua profesionalismul presei, se examinează şapte elemente: obiectivitatea şi bună documentare, respectarea standardelor deontologice, absenţa autocenzurii, practicarea unor salarii decente pentru ziarişti (pentru a descuraja corupţia), un raport echilibrat între informaţie şi divertisment, dotări tehnologice adecvate pentru colectarea, producerea şi distribuirea informaţiei, precum şi calitatea materialelor de specialitate (jurnalism de investigaţie, din domeniile economic, de afaceri, local şi politic). Evident, acest model de evaluare nu este perfect, mai ales că are drept unităţi de măsură ţara şi întreaga presă, iar diverse studii au dovedit că există variabilitate de la un tip de presă la altul (de pildă, audiovizual vs. presa scrisă) sau de la o regiune la alta. Totuşi, se poate afirma - pe baza rezultatelor unor corelaţii cu alţi indicatori de libertate a presei produşi de Freedom House şi Reporters sans frontieres (Becker, Vlad şi Nusser, 2004) - ca validitatea şi fidelitatea indexului produs de IREX sunt la cote ridicate şi justifică folosirea acestuia în cercetarea mass media.

Gradul de competitivitate în cele 51 SINTEZA # 11, decembrie 2014

76 de ţări analizate a fost stabilit împărţind produsul intern brut sau veniturile din publicitate la numărul instituţiilor mass media. O valoare înaltă sugerează o competitivitate redusă (venituri substanţiale pentru un număr mic de instituţii de presă), iar una redusă este semnul unei pieţe cu un volum de publicitate care se împarte la un număr mare de mass media. Am examinat apoi corelaţia între competitivitate şi calitatea

presei din ţările respective, conform criteriului de jurnalism profesionist din indexul IREX. Modelul produs este cel din figura 1.

Cum se observă, ţările cu competitivitate redusă (cum ar fi Tadjikistan şi Turkmenistan) şi cele cu hipercompetiţie (România este în această categorie, fără a fi însă un exemplu extrem) produc o presă inferioară calitativ celei din naţiunile cu competiţie moderată în 

n Figura 1. Relaţia calitate-competiţie (76 de ţări)

ZO OM

n Figura 2. Venituri din publicitate: România şi Moldova

n Figura 3. Alegeri şi număr de publicaţii periodice, România

n Figura 4. Profesionalism şi venituri din publicitate, România

52 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ZOOM

mass media. Chiar dacă nedocumentate empiric, explicaţiile par de domeniul evidenţei. Fondurile limitate nu îngăduie investiţia în proiecte de anvergură, cum ar fi jurnalismul de investigaţie sau anchetele sociale, ci impun utilizarea internetului ca sursă de ştiri şi abundenţa comentariilor în dauna informaţiei. (Tabloidizarea apare astfel ca un fenomen economic, şi mai puţin ca unul social, determinat de aparentul fond de aşteptare al unui public rudimentar.) Salariile mici ale ziariştilor şi precaritatea veniturilor instituţiilor îi fac pe aceştia (şi pe managerii lor) mai vulnerabili la corupţie şi manipulare.

Sursele alternative de venit (oligarhi, baroni, lideri politici, factori decizionali din administraţia locală etc.) limitează în mod evident independenţa presei şi a ziariştilor.

Evoluţia pieţei de publicitate din România reflectă în linii mari trendul din alte ţări est-europene: după un început firav, după căderea comunismului, tendinţa de creştere a fost relativ constantă până la criză economică declanşată în 2008, care a afectat negativ nu numai pieţele mass media ale ţărilor în tranziţie, ci şi pe cele din democraţiile consolidate. Republica Moldova este un caz atipic, datorită volumului redus de publicitate în toţi aceşti ani (figura 2).

Cum modelul economic tradiţional nu este complet aplicabil în presa din ţările foste comuniste, am testat în România existenţa unei alte dinamici, determinate de ciclul electoral. Ipoteza a fost că numărul instituţiilor de presă va creşte în preajma alegerilor şi se va diminua o dată cu finalizarea acestora. Cum datele din anii 2000 sunt aproximative sau inexistente, am utilizat doar numărul de publicaţii periodice furnizate de BRAT (departe de a fi perfecte). O primă analiză a lor sugerează că nu a existat un impact substanţial al alegerilor asupra peisajului massmedia din România (figura 3). Este necesară însă o analiză mai detaliată nu numai a titlurilor, ci şi a tirajelor şi a publicaţiilor care s-au mutat numai în spaţiul online. Dificultatea constă însă în a obţine date de calitate.

O altă ipoteză de cercetare este cea conform căreia calitatea prestaţiei jurnalistice se va îmbunătăţi o dată cu creşterea (din vânzări şi publicitate) a veniturilor organizaţiei de presă. În România, însă, relaţia dintre volumul acestor venituri şi performanţă jurnalistică (măsurată de IREX) nu este una pozitivă în ultimii ani (figura 4). În concluzie, mass media din Europa Centrală şi de Est (şi România nu face excepţie) a parcurs un drum sinuos, dar previzibil - dacă examinăm similitudinile multiple de la o ţară la alta - după căderea comunismului. În prezent, există o pluralitate de surse de informaţii greu de limitat (chiar dacă se fac uneori presiuni pentru ca ele să fie controlate, cum se întâmplă în Ungaria). Gradul de subiectivitate şi de partizanat al acestor surse este însă excesiv, datorită hipercompetiţiei economice. Există un fenomen de parţială remonopolizare a presei începând din 2008, dar nu din zona guvernamentală în cele mai multe cazuri, ci din aceea a „familiilor" de business sau politice. Această situaţie ar fi fost percepută ca un incident de 53 SINTEZA # 11, decembrie 2014

parcurs în procesul de maturizare şi consolidare a presei în perioada postcomunistă, dacă ea nu s-ar fi agravat în cei mai recenţi ani. n Prof. dr. Tudor Vlad este Associate Director la Centrul Internaţional James M. Cox Jr. pentru cercetare şi Training în Comunicare al Universităţii Georgia. Din 1998 a fost director pentru Europa de Est a World Free Press Institute. În perioada 20082010 a fost consultant pentru The New York Times, iar în 2009 pentru Russian Journalists Union. Din ianuarie 2010 este Sebniro Research Advisor pentru Gallup World Poll şi din martie 2013 Senior Ranking Adviser pentru Freedom House. Este absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi fondator, în 1994, al Departamentului de Jurnalism al acestei universităţi.

Bibliografie Hollifield, C.A., Becker, L.B., & Vlad, T. Market and Organizaţional Factors Affecting the Success of Media Organizations în Emerging Economies. În: Robert. G. Picard (Ed.), Strategic Responses to Media Market Changes, Jönköping, Sweden:

Jönköping Internaţional Business School, pp. 133-153.

Becker, L.B., Vlad, T., & Nusser, N. (2004). Media freedom.

Conceptualizing and operationalizing the outcome of media democratization. Raport prezentat la conferinţa ICA, Porto Allegre, Brazilia.

Iniţiative (2014). Media Fact Book 2014. <http://www.mediafactbook.ro/> IREX. (2014). Media Sustainability Index 2014. <http://www.irex.org/ project/media-sustainability-indexmsi-europe-eurasia> Lacy, S., & Blanchard, A. (2003). The impact of public ownership, profits, and competition on Number of newsroom employees and starting salaries în mid-sized daily newspapers. Journalism & MassCommunication Quarterly, 80 (1), 949-968.

Lacy, S., & Riffe, D. (1994). The impact of competition and group ownership on radio news.

Journalism & Mass Communication Quarterly, 71 (3), 583-593.

Wright, J. W. (Ed.) (2005). The New York Times Almanac, New York: Penguin Books.

ZO OM

ZOOM

Între mamă şi fiică, după 25 de ani Ruxandra Hurezean

U

n scriitor al vremii obișnuia să-i spună femeii din comunism „femeia română de mărfuri".

Era văzută cu plase în mâini la cozi, căutând mâncare, ciorapi, hârtie higenică, vată, săpun, chiloţi. Improviza, inventa, trebuia să găsească soluţii. Procura. Mereu îngândurată, cu grijă la oala de pe foc, cu picioarele umflate de stat la cozi, cu calendarul ciclurilor menstruale tatuat adânc în creier. Ea nu era femeie decât pentru o zi-două pe lună. Scria despre motani sau făcea calcule matematice, dar tot femeie comunistă rămânea, o unealtă pusă la lucru, și ea trebuia să facă mașinăria să funcţioneze. Așa-zisa emancipare a femeii comuniste, egalitatea ei cu bărbatul erau în fond tot o formă de exploatare, un mijloc și o justificare în plus de a-i smulge poporului cât mai multă energie. Comunismul nu menaja pe nimeni. Femeia de atunci avea doar două luni concediu de maternitate, nu avea parte de ojă, parfum sau săpun. Nu avea apă caldă, nu avea scutece sau lapte praf pentru copii. Femeia de atunci aproape că nu era femeie, ci o piesă mai altfel în ceasornicul ţăcănit al timpului.

Unde e ea acum? ...în cărţile de literatură ale unor tineri scriitori de succes și pe marile ecrane, i se spune „baba comunistă".

Nu iese la mitinguri, se uită la telenovele, face pe mai departe calcule cu cât ia kilu de varză (este pensionară și pensia nu-i ajunge). Bea în schimb o cafea pe zi, completează integrame și face politică în faţa blocului. A votat cu Ion Iliescu, nu știm de ce, sociologii spun că de teamă faţă de ceva mai radical, din instinct de conservare.

Apoi a votat cu Petre Roman, pentru 54 SINTEZA # 11, decembrie 2014

că era mai chipeș. I-a plăcut de Năstase. Traian Băsescu nu a avut un electorat feminin semnificativ, deși el a fost politicianul care a promovat cel mai mult femeile în funcţii înalte de conducere.

La alegerile din 2014, femeile au votat preponderent cu Călin PopescuTăriceanu, și asta ne-ar îndreptăţi să spunem că, de regulă, femeia, și în România, votează bărbaţii şarmanţi.

Dar cea mai mare schimbare nu la urne se vede, nu în comportamentul politic ne uimește femeia română.

Pentru ea a avut loc o altă revoluţie: revoluţia personală.

Dacă o privim pe mamă, nu înţelegem din cine a ieșit fiica: între generaţii pare că s-a dechis o prăpastie.

Poate că nu în felul interior de a fi, dar în felul cum arată și ce comportament social au, fetele mamelor comuniste sunt total diferite de ele.

Din femeia vânat s-a născut femeia vânător. Din muncitoarele de la CUG s-a născut femeia de afaceri, femeia bombă sexi, femeia politician, soţia de politician, hipsteriţa.

Transformările de care au avut parte femeile sunt spectaculoase, unele transcend categoriile. Asupra corpurilor lor, a felului în care arată, fetele române au avut parte de cel mai impresionant lifting. Dacă priviţi pe stradă sau pe reţelele de socializare, o mamă alături de fiica ei, veţi avea imaginea a ceea ce vreau să spun.

Mama este îmbrăcată fad, cu pantofi negri, uzaţi, un palton vechi, rămas de la fată. Are o poșetă de la second hand și o eșarfă de la chinezi.

Mama încă mai face ture de noapte la spital, la gară sau la poștă. Din când în când o vezi cu blugi și un tricou. Și le-a cumpărat când a plecat la cules castraveţi în Germania. An de an acolo își face „concediul". Se întoarce

cu 1.500 de euro, bani cu care a pus geamurile termopan la bloc și a plătit taxele fetei la școală. Mama nu trăiește, mama doar aude.

Fiica ei aduce în casă muzică, miros de parfum bun, farduri, poșete, ojă, ondulatoare de păr, ciorapi din plasă, pantofi cu toc. Mama se așază seara pe marginea căzii și începe să citească pe flacoanele de cosmetice ale fetei: pentru călcâie, pentru coate, pentru decolteu, pentru păr, pentru epilat, pentru igiena intimă... Își ia pastă albă pe-un deget dintr-o cutie, din cea care miroase mai frumos, și-și dă pe mâinile ridate. E degeaba. Dar măcar fata să trăiască altfel. În poșeta fetei găsește tutun scuturat. Găsește prezervative, găsește chibrituri și încă ceva, nu știe ce e. O scutură, o spală și i le pune cu grijă la loc. E o lume pe care nu o mai poate prinde din urmă.

Fiica mamei comuniste pleacă la București. Apoi dă un telefon și spune că va merge câteva zile la Londra.

De acolo trimite poze prin internet.

Mama e mândră că fiica ei trăiește altfel decât ea. În fiecare an îi strânge banii de taxă. Lunar merge la bancă - a învăţat să pună banii pe card, acum știe să lucreze cu banca, ar putea să se angajeze acolo. Merge la telefoane și-i încarcă cartela. Dacă vede vreun palton în vitrină, care-i place, nu îl cumpără, mai întâi trebuie să-l vadă fata, de cele mai multe ori nu-i place ce îi ia ea. De obicei, fiica mamei comuniste este ambiţioasă. Ajunge cineva într-o firmă de avocatură, medic sau profesor. Ajunge unde vrea. Trage tare, se îmbracă mai bine cât îi permite buzunarul, nu face rabat de la nimic șiși croiește drumul tăind în carne vie.

Tot din mamele comuniste s-a născut şi o altă specie: femeia vânător.

n Femeia română de afaceri este o combinaţie între muncitoarele de la Apaca şi studentele de la ASE.

Frustrările mamei, sărăcia lor pusă pe seama tatălui beţiv, comparaţia cu alţii de pe stradă care au progresat, filmele de tip telenovelă care îţi arată cum se caţără un om în ierarhia socială... Și un profesionist apare la timp să o facă vedetă. Toate ingredintele pentru o femeie vampă care va stoarce de bani un bărbat căţărat și el dubios în ierarhie. Va ajunge „cineva". Va locui într-un palat și va fi pe toate ecranele televizoarelor. Îl va vâna și va câștiga.

Imaginea publică a femeii vânător cam așa arată: are un bărbat bogat, celebru, are silicoane, botox, îmbrăcăminte de firmă, merge la emisiuni, are mașina ei și libertatea de a trece de la un bărbat la altul. Un vânător merge de mai multe ori la vânătoare.

Femeia de casă este și ea o specie.

Este mai degrabă femeia de case. Este soţia perfectă. Aria ei predilectă de acţiune este politica, afacerile. De acolo își racolează victimele. Dar se așază sănătos în cuib și are permanent pofte de expansiune. Pe numele ei este o avere colosală, ea este garanţia libertăţiii soţului, ea îl salvează de la incompatibilităţi, de la încurcături, de la problemele cu justiţia. Ea face toţi banii. Ea face și toate regulile.

Ea domină. De ea nu se divorţează 55 SINTEZA # 11, decembrie 2014

niciodată. Femeia de casă este o specie aparte: cu ea contractele se fac pe durată nedeterminată. Dacă femeia de casă n-ar fi existat în România postdecembristă, sistemul n-ar fi funcţionat. Ea a ajutat la osificarea democraţiei originale.

Femeia română de afaceri este o combinaţie între muncitoarele de la Apaca și studentele de la ASE. Are o înfăţișare lucrată, vorbește mult și categoric, are Jeep sau Mercedes, are un tipar în care încearcă să intre cu orice preţ. Hainele, pantofii, părul, toate sunt croite după acest tipar.

Când se organizeză întruniri mai puţin formale, de obicei baluri de caritate, femeia de afaceri apare de cele mai multe ori îmbrăcată caraghios.

Obișnuită să intre tot timpul în tiparul revistei de office, la bal va arăta straniu.

Se simte stingheră, străină în pielea ei, obosită pe dinăuntru și goală de vise, femeia de afaceri aproape că nu mai știe cine e. Deși ar avea bani, ea nu mai are resurse personale să poată face ceva cu ei. Chiar și cele mai frumoase femei de afaceri, de pe coperţile revistelor de succes, arată de sub masca groasă de fard, un chip pe jumătate mort.

Hipsteriţa este produsul exotic, extraterestru. Dacă o vezi pe stradă, o recunoști imediat, doar mama ei nu

reușește asta de fiecare dată. Hipsterii sunt un fel de flower power, cu mai mult activism și mai puţin libertinaj.

Hipsteriţele sunt colorate, îmbrăcate vintage, folosesc bicicletele, au aspiraţii, fac arte, film, IT. Sunt vii, creatoare. Nu le interesează partidele bune, bărbaţii bogaţi, le interesează tot ce mișcă nou în lume. Ele merg noaptea pe munte, își fac vacanţele la Vama Veche sau Roșia Montană. Ele strivesc roșii pe masa miniștrilor, răstoarnă ordini sociale. În fond, hipsteriţa nu poate schimba totul. Viaţa ei hippi este scurtă. E ca viaţa unui fluture. Se va înrola în armata unei școli, a unei corporaţii, a unei organizaţii. Va fi o corporatistă de succes. Doar uneori, în weekend, va mai ieși la un concert să simtă că n-a pierdut chiar tot.

Femeia din comunism pe hipsteriţă o înţelege cel mai puţin. Dacă frustrările ei din tinereţe o ajută să înţeleagă abuzul de botox și ruj al tinerei sale fete, ce o apucă pe activista zdrenţăroasă nu va înţelege prea ușor.

Mama tăcută, cărând plase acasă, visa ca fiica ei să meargă cu limuzina.

Bicicleta nu-i apărea în vis. Fiica ei nu-l ia de soţ pe ministru, ea-l lovește în piaţă cu roșii. Între mamă și fiică s-a deschis o prăpastie pe care doar dragostea și inocenţa o mai pot umple. n

ZO OM

ZOOM

Cealaltă Revoluţie Imaginaţi-vă că nu știţi nimic despre pâinea, laptele și ouăle pe cartelă; despre cozile la adidașii de porc și portocalele de Crăciun; despre regulile de circulaţie cu numere pare și impare; despre programul de două ore de la televizor; despre „realizările Epocii de Aur”; despre Securitate și despre „Europa Liberă”. Și acum întrebaţi-vă: Ce s-a întâmplat în decembrie ‘89?

Astăzi devine mai clar, cel puţin pentru mine, că nu poţi să dezvolţi un simţ al istoriei fără a fi expus și afectat de realităţile lumii în care trăiești, dacă nu le simţi că te apasă cumva”, Roxana Bedrule, curator „Cald la rece.

Revoluţia la timpul prezent”

Elena Nicolae/ Foto: Vakarcs Lorànd

56 SINTEZA # 10, 11, decembrie noiembrie 2014

57 SINTEZA # 11, 10, decembrie noiembrie 2014

ZO OM

ZOOM

n Anna şi Roxana pe străzile Clujului

Altfel despre Revoluţie Proiectul de artă contemporană „Cald la Rece. Revoluţie la timpul prezent” îşi propune să pună în discuţie ce înseamnă revoluţia din România astăzi şi cum este revendicată memoria ei în noile contexte ale transformării oraşelor postcomuniste? Speranţa celor doi curatori – Anna Harsanyi şi Roana Bedrule lor este ca momentele artistice organizate la mijloc de decembrie în Cluj şi Timişoara să declanşeze un dialog - între mainstream şi marginal, memorie şi comodificare – şi să devină o alternativă critică la contextul comemorativ general. Blogul 25 Years After va sta mărturie acestui demers.

Un satelit pentru (ne)liniştea noastră. Sub numele „The Shape og Tings to Come”, artiştii Anca Benera şi Arnold Estefan propun un performance care adresează legătura strânsă dintre tehnologie, media şi spaţiu public, recreând reprezetarea simbolică a primului satelit de mare putere din Europa, Astra 1A, lansat pe orbită în 1989. Acest satelit a mediat primul contact cu televiziunea prin cablu în Romania şi în alte ţări foste comuniste şi a transmis accidental imagini de la revoluţia televizată din decembrie. În acelaşi timp însă,

58 SINTEZA # 11, decembrie 2014

satelişii sunt instrumente de control care a făcut face posibile practici de supraveghere şi monitorizare, atât de răspândite astăzi.

Cutia cu 89. Artiştii Alex Axinte, Cristi Borcan, George Marinescu şi Maria Daria Oancea (studioBASAR) s-au gândit să le ceară clujenilor şi timişorenilor să împărtăşească propriile memorii despre Revoluţie şi locurile publice în care s-au întâmplat evenimentele sau impresii despre schimbările survenite în oraşul lor. „În decembrie ieşim în piaţă şi deschidem Cutia cu ’89. Aici vom colecta amintiri, vom înregistra poveşti şi vom încerca să construim o machetă de lucru la scara acelor zile”, spun artiştii.

Perdanţii şi câştigătorii. Artistele Maria Crista, Anca Gyemant, Rodica Tache (h.arta ) vor să configureze o hartă a afectului postrevoluţionar, marcând simbolic perdanţii şi câştigătorii Revoluţiei. La punctele de întâlnire vor fi concepute colaje care vor aduce împreună fragmente de amintiri personale din perioada socialistă, întrebări şi reflecţii despre ideea de revoluţie, potenţial şi pierdere. Prin acest colaj, ele vor vorbi despre speranţă şi deznădejde, energie şi depresie, despre putere sau despre cum e să fim lipsiţi de ea.

D

ouă tinere care aveau patru ani în 1989 s-au gândit că, după un sfert de secol, a venit timpul să privim dintr-o altă perspectivă Revoluţia din decembrie. Dincolo de tonul „omagial, conspirativ, apocaliptic, nostalgic, detaşat, mai încet sau mai strident”, dincolo de „ritualul transmiterii secvenţelor televizate care servesc drept fundal diverselor forme de comemorare”. „Cald la Rece. Revoluţie la timpul prezent” este numele proiectului lor de artă contemporană, o alternativă la tradiţionalele „depuneri de jerbe şi coroane de flori”, care îşi propune să aducă în discuţie, în spaţiul public, capitalul simbolic al Revoluţiei şi rolul pe care îl joacă în căutarea identităţii a două centre urbane importante - Timişoara şi Cluj.

Suntem însă pregătiţi să privim Revoluţia altfel?

Contemporane cu istoria Anna Harsanyi s-a născut în Timişoara la jumătatea anilor 80.

Nu-şi mai aminteşte nimic despre perioada comunistă, iar părinţii ei au emigrat în Statele Unite imediat după Revoluţie. „Tatăl meu era profesor de

engleză şi a obţinut un job de un an în State, aşa că au plecat fără să stea pe gânduri. Se simţeau dezamăgiţi de felul în care mergeau lucrurile...”, explică Anna într-o română ezitantă, dar corectă. Pe tărâmul făgăduinţei a avut posibilitatea să-şi urmeze pasiunea pentru artă, dar şi pentru proiecte sociale, specializându-se în managementul artelor vizuale non-profit. Deşi nu poate spune că a trăit Revoluţia din 89 - sau poate tocmai de-asta - s-a simţit întodeauna preocupată de acest subiect, care se regăsea frecvent în discuţiile dintre părinţii săi. Prima vizită în ţara natală, pe care a făcut-o la 19 ani, i-a stârnit şi mai mult interesul. „Am văzut cum se comemoreză Revoluţia şi în acelaşi timp cum discută tinerii despre ea. Şi m-am întrebat ce a însemnat evenimentul acesta pentru ei, care nu au avut şansa să-l trăiască pe viu”, spune Anna.

Roxana Bedrule avea şi ea patru ani la Revoluţie dar, spre deosebire de Anna, a plecat din ţară de-abia după ce a absolvit UNATC-ul în Bucureşti. „Am plecat din ţară în 2008, mai întâi în Bratislava, unde prietenul meu obţinuse o bursă de studii, apoi la Amsterdam, unde am rămas timp de doi ani şi unde am avut şansa să fac un master în istoria artei, iar din al doilea an să-mi transfer creditele la un program de cercetare în analiză culturală”, povesteşte ea. La Amsterdam a început s-o intereseze tema memoriei culturale, aşa că a aplicat pentru doctorat la Universitatea din Copenhaga, la Departamentul de Arte şi Studii Culturale. „La final de noiembrie mi-am susţinut doctoratul cu o teză despre economii afective în postcomunism, construită în jurul analizei unor documente foto din arhivele fostelor poliţii secrete din Europa Centrală şi de Est”, explică Roxana, care, pe final de doctorat, s-a mutat împreună cu prietenul ei la Cluj, pentru că aveau nevoie de linişte.

În căutarea amintirilor neavute Anna şi Roxana s-au cunoscut în 2008, când Anna făcea încă o vizită în România, de această dată la invitaţia prietenului Roxanei, pe care-l cunoscuse la MoMA în New York. „Am făcut împreună o excursie de două zile prin ţară şi îmi amintesc că i-a plăcut foarte mult. Am rămas în contact şi pe parcursul doctoratului 59 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ori de câte ori am avut drum la New York am stat la Anna”, spune Roxana. În 2012, Anna i-a scris pentru prima dată Roxanei legat de o colaborare la un proiect despre şi în România.

După mai multe variante de lucru, s-au gândit să abordeze Revoluţia din 1989 din perspectiva limbajului social care se vorbeşte din ce în ce mai fluent în diferite locuri pe glob, de la Mexic, Liban sau Egipt până la New York sau Amsterdam. La urma urmei, Revoluţia din România a fost prima mşcare socială de asemenea avergură transmisă la televizor. „Eu nu îmi amintesc decât fragmente, nimic

Am văzut cum se comemoreză Revoluţia şi în acelaşi timp cum discută tinerii despre ea. Şi m-am întrebat ce a însemnat evenimentul acesta pentru ei, care nu au avut şansa să-l trăiască pe viu”, Anna Harsanyi

narativ sau coerent. De exemplu, îmi amintesc că era la noi o verişoară de-a mea, mai mare decât mine, că era agitată, spunea mereu ceva de «terorişti» şi că nu avem voie să ieşim afară. Habar nu aveam ce vrea să spună, nu înţelegeam cuvântul terorist. Apoi îmi aduc aminte că stăteam cu ai mei în sufragerie pe un covor rulat - era, probabil, sfântul sezon de curăţenie generală dinaintea Crăciunului - şi ne uitam la televizor”, povesteşte Roxana Bedrule.

Judecând la rece, tinerii din generaţia Roxanei şi Annei nu au cum să-şi amintească mare lucru despre Revoluţie şi majoritatea nici n-au perceput momentul din 89 ca pe o

ruptură. Nu apucaseră să tânjească după nimic din ce le refuza regimul.

Roxana explică perfect situaţia: „Pentru mine, mai degrabă perioada anilor '90 are o încărcătură aparte şi ruptura reală a survenit undeva pe la sfârşitul acelei decade, cred. Îmi amintesc vag când tata a venit într-o zi de la şcoală cu o plasă pe care i-a făcut-o cadou un coleg de-al lui din Germania şi care era încărcată cam pe un sfert cu ciocolată, printre care am găsit şi un ou Kinder”.

Cei de dinainte şi cei de după Cât de mult ajută la înţelegerea unor asemenea momente faptul că ai fost contemporan cu ele? „Ca adult, eşti expus la discuţii şi evenimente care se revendică de la momentul '89.

Apoi, în cazul meu au fost şi situaţii în care am fost asimilată unor percepţii sau curiozităţi ale colegilor mei, de exemplu, despre România, despre Ceauşescu, Revoluţie etc. - chestii care te fac să îţi pui întrebări şi realizezi că amintirile personale şi biografia istorică sunt două lucruri diferite”, explică Roxana Bedrule. Totuşi, ea recunoaşte că, neavând experienţa conştientă a perioadei de dinainte de’89, „nu se poate lua prea în serios cu asta”: „Dacă e să judec după informaţiile istorice pe care le am, după percepţia celor din jur, după spasmele sociale din România din '90 încoace, aş spune că momentul decembrie '89 a fost remarcabil ca moment de solidaritate umană. Pot doar să încerc să îmi imaginez cum se simte un moment din asta, de exemplu, plecând de la experienţa protestelor faţă de proiectul minier de la Roşia Montană”. Şi totuşi, cât de diferite sunt percepţiile celor care au trăit conştient experienţa Revoluţiei faţă de cei care nu ştiau „cum era înainte?” În luna decembrie a lui 2006, anul publicării celebrului Raport Tismăneanu, după numele preşedintelui Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, agenţia de presă hotnews.ro încerca să afle într-un articol cum văd Revoluţia tinerii născuţi în 1989. „Întrebaţi despre Revoluţie, trei băieţi de clasa a XII-a au dubii serioase în privinţa anului în care a fost înlăturat Ceauşescu. Să fie ’86, sau poate ’87? Cu un mic ajutor stabilesc că Revoluţia a avut loc în ’89.

Spun că nu au aflat prea multe 

ZO OM

ZOOM

De la mic la mare în Europa

de la şcoală, cunoştinţele minime pe care le posedă fiind obţinute de la părinţi. Şi mai ales, se reduc la informaţii despre cozile la ulei, zahăr şi pâine. Nimic despre deţinuţi politici, nimic despre disidenţi, foarte puţin despre Securitate”. În aceste condiţii este explicabil faptul că liceenii au privit mai degrabă cu amuzament, decât cu interes spectacolul ce tocmai avusese loc în Parlament, legat de Raportul Tismăneanu.

Nostalgia lucrurilor cunoscute Istoricul Marian Cojocaru, cercetător la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), considera la vremea respectivă că ignoranţa adolescenţilor e rezultatul programei şi al dezinteresului profesorilor. Cojocaru spunea, totuşi. „Un elev de 18-19 ani ar trebui să discearnă. Tinerii din această generaţie nu sunt interesaţi de această problemă şi atunci ne complacem în ignoranţă”. Acum, la aproape 10 ani distanţă, Roxanda Bedrule îi dă dreptate: „Astăzi devine mai clar, cel puţin pentru mine, că nu poţi să dezvolţi un simţ al istoriei fără a fi expus şi afectat de realităţile lumii în care trăieşti, dacă nu le simţi că te apasă cumva. Dacă ajungi la realitate 60 SINTEZA # 11, decembrie 2014

sau în prezent prin istorie şi nu invers, cred că rămâi cumva suspendat într-o zonă destul de abstractă”.

Atunci, însă, românii nu păreau dispuşi să înveţe prea multe din realităţile lumii în care trăiau deja de peste 15 ani. Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă din octombrie 2006 arăta că majoritatea românilor (53%) considerau comunismul o idee bună.

Explicaţia oferită de sociologi era că, tinzând să rămână ataşaţi lucrurilor pe care le cunoşteau, oamenii au simpatizat în continuare cu un regim restrictiv, pentru că ideea de egalitate socială le părea mai confortabilă decât cea de competiţie. S-a schimbat ceva între timp?

Dincolo de noi şi voi Anul trecut, pe 13 iunie, revista Kamikaze publica textul „Mineriada reloaded pentru generaţia internet”, de Alexandru Hâncu, în care autorul recomanda tinerilor filmul „Piaţa Universităţii, România” de Stere Gulea, publicat la liber pe youtube: „În rezumat (pentru că, aparent, n-aveţi răbdare să citiţi texte lungi) vine aşa: în decembrie 1989 s-a murit, sub comunism, pentru libertate. Pentru aceeaşi libertate s-a murit din nou

în iunie 1990, sub libertatea lui Ion Iliescu. (...) E un rezumat pe care nu-l credeţi. Normal: lucrurile acestea nu pot fi rezumate. Nu încap într-o pagină, sau într-un insert video de trei minute. În plus, sunt lucruri despre care nu se poate glumi. Şi care nu pot fi făcute «sexy». Dar voi n-aveţi chef de genul ăsta. Altfel, v-aţi fi uitat deja la film. Era destul să daţi «Piaţa Universităţii» la căutare şi îl găseaţi”.

Câteva luni mai târziu, pe 13 octombrie 2013, un tânăr care la Revoluţia avea doi ani, i-a răspuns lui Alexandru Hâncu: „Nu pot să spun că mi-a făcut plăcere să mă uit la documentarul postat, dar mi-a arătat evenimentele cu un grad mai mare de profunzime, până unde nu ajunsesem cu înţelegerea până acum. (...) Dacă tot vă adresaţi tinerei generaţii, mă întreb ce beneficii credeţi că are folosirea tonului condescendent şi dispreţuitor la adresa acesteia. (...) În fond, vă adresaţi copiilor dumneavoastră. De ce unii părinţi simt nevoia să lase un gol imens între ei şi copiii lor? Poate e ceva de orgoliu, poate simt nevoia să fie validaţi pentru eforturile lor? De ce presupuneţi implicit că noi ne-am comporta diferit de cei care au ieşit pe străzi la revoluţie ? De ce mă faceţi să împart oamenii în «noi» şi «voi» când

scriu aceste rânduri? (...) Ce ar trebui să dovedească tânăra generaţie, ca dumneavoastră să aveţi un discurs calm şi deschis în ce o priveşte?”.

Un an şi o lună mai târziu, tinerii ieşeau în stradă să protesteze pentru că românilor de dincolo de graniţe le este refuzat dreptul la vot. Iar la alegerile prezidenţiale din 16 noiembrie au participat la scrutin în cel mai mare procent de când România a devenit liberă. Aşa că da: s-a schimbat ceva. Iar acum poate suntem pregătiţi şi noi să privim Revoluţia dintr-o altă perspectivă. Să nu o mai considerăm un moment prins în globul de chihlimbar al istoriei, ci doar primul pas al unui proces încă în desfăşurare. n

Roxana Bedrule, curator „Cald la Rece. Revoluţia la timpul prezent”.

Născută la Suceava şi licenţiată în teatru la UNATC Bucureşti, Roxana a studiat istoria artei şi analiza culturală în Amsterdam şi şi-a finalizat recent studiile doctorale la Catedra de Arte şi Studii Culturale de la Universitatea din Copenhaga.

Proiectul său de cercetare a vizat memoria culturală a comunismului aşa cum se manifestă în societăţile postcomuniste contemporane.

61 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Ea investighează modul în care documentele fotografice din arhiva fostelor servicii secrete din Europa de Est şi Centrală pot servi drept indicii pentru înţelegerea felului în care a apărut şi funcţionează imaginarul social al postcomunismului. De mai bine de un an s-a mutat la Cluj împreună cu partenerul său de viaţă, amândoi simţind nevoia unei perioade liniştite şi stabile pe final de doctorat.

Anna Harsanyi, curator „Cald la Rece. Revoluţia la timpul prezent”.

Anna este curator, administrator în domeniul artei şi educator. Ea a predat la Centrul de Artă Bronx River şi a lucrat în cadrul Departamentului de Educaţie la Muzeul de Artă Modernă (MoMA)din New York. Recent, a fost coordonatorul de programe al „A blade of Grass”, fundaţie non-profit care sprijină arta socială. În 2012, ea a finalizat un proiect independent de examinare a activităţii doual'art, o organizaţie de artă publică din Douala, Camerun. Deţine un master în Non-Profit Visual Arts Administration de la Universitatea din New York şi o diplomă de licenţă în Istoria Artei la Universitatea New School. Originar din Timişoara, ea are un interes deosebit în memoria Revoluţiei din 1989 şi în procesele prin care amintirile acestui eveniment s-au infiltrat în cultura urbană.

Înaintea Alegerilor Europene din 2014, Parlamentul European a condus un sondaj de opinie între tinerii cu vârste cuprinse între 16 şi 30 de ani din cele 28 de state membre. Întrebările s-au concentrat pe cinci teme majore de interes: şomajul (1), revoluţia digitală (2), viitorul Uniunii Europene (3), dezvoltarea sustenabilă (4) şi valorile europene (5). Într-o perioadă animată de puternice porniri antieuropene, 7 din 10 tineri au declarat că statutul de membru al UE reprezintă un avantaj într-o lume globalizată.

1. Peste jumătate din respondenţi (57%) simt că, în ţara lor, tinerii au fost marginalizaţi şi excluşi din viaţa economică şi socială în timpul crizei. 43% din ei au spus că ar dori să lucreze, să studieze sau să se pregătească în alt stat UE, iar peste un sfert (26%) simt că sunt forţaţi de criză să meargă în alt stat UE la lucru sau studii.

2. Sectorul digital nu este foarte atractiv pentru tineri, deşi va crea multe locuri de muncă în anii următori. Părerile tinerilor europeni sunt împărţite în ceea ce priveşte rolul democratic al platformelor de comunicare socială: 46% cred că acestea reprezintă un progres pentru democraţie, iar 41% cred că reprezintă un risc.

3. Şapte din 10 europeni consideră că statutul de membru UE al ţării lor reprezintă un atu în contextul globalizării (70%).

44% din aceştia cred că participarea la vot în alegerile europene este cel mai bun mod de participare la viaţa publică în Uniune.

4. 74% din tinerii europeni au adoptat măsuri zilnice pentru protejarea mediului, inclusiv sortarea sistematică a deşeurilor.

5. Tinerii europeni consideră că Parlamentul European ar trebui să apere drepturile omului (51%), libertatea de exprimare (41%) şi egalitatea de gen (40%).

Coreea de Nord sau cum ar fi putut arăta România fără '89 Adelin Petrişor

62 SINTEZA # 11, decembrie 2014

63 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ZO OM

ZOOM

n Partea frumoasă a deplasării a fost că nu m-am simţit niciodat singur. Întotdeauna ai un ghid care nu se desprinde de tine

C

a jurnalist, am avut norocul să ajung prin multe colţuri de lume. Am transmis din războaie, am filmat diverse catastrofe, am fost la Cernobâl şi Fukushima. Am văzut Japonia devastată de tsunamiul din 2011.

Cu toate acestea, cea mai înspăimântătoare deplasare a fost în Coreea de Nord. Am ajuns în ţara dinastiei Kim după şase ani în care m-am luptat să conving autorităţile să îmi dea viză de intrare. A fost prima vizită a unei televiziuni din România din ultimii aproape 30 de ani... M-am documentat cât am putut de bine, conştient că o deplasare la Phenian este un lucru rar, un adevărat dar pentru orice jurnalist. Aveam să constat însă că niciodată nu eşti destul de pregătit pentru ceea ce descoperi în singura dictatură ereditară din lume.

Am avut norocul să zbor de la Beijing la Phenian cu unul dintre cele două avioane moderne ale Air Koryo, un Tu204. Aeronava avea inclusiv monitoare LCD. Primul semn că te îndrepţi spre cea mai dură dictatura a Planetei este că pe sistemul video al avionului nu-ţi sunt prezentate nici măcar măsurile de siguranţă, ci doar imagini cu 64 SINTEZA # 11, decembrie 2014

„preşedintele etern", Kim Ir Sen, cel care a fondat regimul, în 1948.

Aeroportul din capitala ţării este comparabil cu gara unui oraş mic din România. Puţin probabil să se fi schimbat ceva din 2012, când magazinul duty-free era într-o baracă de PFL, precum cele în care stau muncitorii pe şantier. La intrare, era scris cu pensula „shop". Tot în aeroport am fost obligaţi să ne lăsăm mobilele, pe care le-am recuperat abia opt zile mai târziu, când am plecat din ţară. Telefoane nu am putut da nici măcar din camera de hotel. Deşi gazdele ziceau că e cel mai cel hotel (echivalentul a maximum 3 stele europene), aveam în cameră un aparat vechi, cu disc, care cred că făcea parte din decor, pentru că nu putea fi folosit la nimic. Trebuia să cobori la recepţie, să stai la o coadă impresionantă şi să-i dai unei centraliste numărul pe care îl voiai format. Oricum, neajunsurile legate de telefonie aveau să fie printre cele mai mici...

Partea frumoasă a deplasării a fost că nu m-am simţit niciodat singur. Întotdeauna, indiferent dacă eşti jurnalist sau simplu turist, ai un ghid care nu se desprinde de tine decât atunci când dormi sau mergi

la toaletă. În rest, e permanent cu tine. Îţi povesteşte despre realizările liderului, despre performanţele regimului, despre dragostea oamenilor pentru conducător. Din când în când încearcă, mai mult sau mai puţin subtil, să te tragă de limbă în legătură cu părerea ta despre Coreea de Nord.

Trebuie să ai mare grijă în momentul care deschizi gura. Au fost turişti ridicaţi chiar când se urcau în avion să plece din Coreea de Nord. Vina lor fusese că le povestiseră ghizilor prea multe... Ghidul nostru, Ri, era un om rezonabil. Râdea tot timpul, era plin de solicitudine şi, din când în când, lauda - cu moderaţie, totusi - Bucureştiul, unde stătuse vreo trei ani ca angajat al reprezentantei nord-coreene. Normal, Ri vorbea româna foarte bine. Regimul vrea să ştie totul despre tine, aşa că trebuie să te aştepţi că vei avea un ghid care-ţi vorbeşte limba. Ri ne-a spus că, în Coreea de Nord, nu ai casă. Partidul îţi dă un apartament, doar dacă meriţi. Nu există maşini proprietate personală. Trebuie să fii cel puţin secretar de stat sau director de mare întreprindere ca să ai una de la stat. De altfel, e ceva normal să vezi colonei care merg pe jos sau pedalează. Trotuarele sunt întotdeauna

n În săptămâna petrecută la Phenian am fost, aşa cum mă şi aşteptam, la multe demonstraţii megalomanice / Foto: Arhivă Adelin Petrişor

aglomerate, în timp ce bulevardele largi, de două sau trei benzi pe sens, sunt aproape goale. Însă regulile sunt reguli, iar absurdul atinge cote greu de descris. Am văzut, de exemplu, o poliţistă care dirija circulaţia într-o intersecţie prin care nu trecea nicio maşină...

Mi ar fi plăcut să pot povesti mai multe despre oamenii obişnuiţi, dar aceştia fug aproape la propriu de orice străin. Şi nu degeaba, pentru că un contact cu un străin reprezintă o infracţiune pedepsită de lege, aşa că nord-coreenii evită cât pot până şi contactul vizual.

Autorităţile se asigură şi ele că tu, străinul, nu treci neobservat.

Corespondenţii sunt obligaţi să poarte o brasardă albastră pe care, în coreeană, scrie „presa". Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să întâlnesc privirile unor oameni de pe stradă. Într-o fracţiune de secundă, când se dumireau cine eşti, respectivii întorceau capul speriaţi. Un moment ciudat a fost la ieşirea din metrou.

Operatorul mă rugase să ieşim ultimii ca să poată filma oamenii cum coboară din metrou. Trenul oprise în staţie, noi stăteam pe o parte, în timp ce 65 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Autorităţile se asigură şi ele că tu, străinul, nu treci neobservat.

Corespondenţii sunt obligaţi să poarte o brasardă albastră pe care, în coreeană, scrie „presa". Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să întâlnesc privirile unor oameni de pe stradă. Într-o fracţiune de secundă, când se dumireau cine eşti, respectivii întorceau capul speriaţi.

călătorii nord-coreeni se masaseră pe partea cealaltă, se uitau în pământ şi aşteptau. Nu s-au mişcat până când nu am plecat noi, aşa că a trebuit să renunţăm la cadrele respective.

Am reuşit totuşi să vorbim cu câţiva cetăţeni ai Phenianului, normal, în prezenţa ghidului. Foarte interesante au fost discuţiile dintre Ri şi intervievaţi, discuţii pe care le-am tradus după ce am ajuns la Bucureşti.

Oamenii nu ştiau ce să răspundă la întrebări simple, legate de viaţă, familie. Tot timpul îl întrebau pe ghid ce să spună. Dacă ghidul nu era mulţumit de răspuns, atunci când ne traducea, punea de la el multe laude la adresa „conducătorului iubit". În săptămâna petrecută la Phenian am fost, aşa cum mă şi aşteptam, la multe demonstraţii megalomanice: sute de mii de oameni adunaţi în piaţă, zeci de mii de ofiţeri strânşi pe stadion, mii de militari la operă, unde un cor de aproape 1.000 de oameni cânta despre realizările lui Kim Ir Sen. Am fost uimit să descopăr că uşile sălii de spectacol erau încuiate şi păzite de oameni cu Ak 47. Nu puteai să mergi la toaletă în timpul spectacolului de două ore şi jumătate. În sală, pe stadion, în piaţă, spectatorii şi 

ZO OM

Cuba

sau cum arată astăzi o ţară comunistă Paul Eugen Hemmerth

n După mai bine de şase decenii, propaganda, singura industrie performantă din Coreea de Nord, a reuşit să îi transforme pe cetăţeni în adevărate animale de companie

demonstranţii picoteau chiar în timpul discursurilor oficiale, semn că erau aduşi acolo cu mult înainte de începere. La dezvelirea unor statui ale lui Kim Ir Sen şi Kim Jon Il, cameramanul meu a filmat un om impasibil. În jurul lui toţi strigau şi aplaudau, în timp ce el se uită în gol. La un moment dat, bărbatul a sesizat că era filmat şi... a început brusc să plângă. Faţa i s-a schimonist instantaneu şi pe obraji i se rostogoleau lacrimi. De bucurie şi pentru conducător, desigur. În fiecare zi petrecută în Coreea de Nord, l-am presat pe ghid să mergem să filmăm în casa unor oameni normali, în magazinele din cartiere. De fiecare dată am fost plimbat cu vorba şi, într-un final, refuzat. Străinii stau în două hoteluri din capitală, mănâncă doar în restaurantele din hoteluri şi, dacă vor, cumpără din „shopul" de la recepţie. În magazinul din hotelul nostru găseai bomboane cubaneze, ţigări, conserve de carne chinezeşti şi whiskey. Imaginaţi-vă cum arătau cele normale. La un moment dat, am trecut pe lângă un magazin în faţa căruia era o coadă de 30-40 de persoane.

I-am cerut ghidului să mergem să vedem ce se vinde, însă Ri ne-a spus 66 SINTEZA # 11, decembrie 2014

că suntem în întârziere, ne-a rugat să ne urcăm în maşină şi să plecăm.

Cel mai mare regret este că nu am putut avea un contact mai bun şi mai puţin supravegheat cu oamenii de rând. Întotdeauna i-am văzut aşa cum voia Regimul să-i văd. Într-una din zile, am stat preţ de o oră lângă o statuie ecvestră a lui Kim Ir Sen. Din 10 în 10 minute, au venit grupuri de muncitori, studenţi, dar şi de elevi de şcoală primară. Scenariul era acelaşi: la microfon, cu o voce stridentă, o doamnă vorbea despre cât de mare e „preşedintele etern", oamenii făceau plecăciuni timp de câteva minute, după care, organizat, ca la armată, înaintau şi depuneau flori lângă soclul statuii. Nu era nicio pauză între serii şi, din câte am înţeles de la ghid, pelerinajul dura toată ziua.

Perioada petrecută la Phenian mi-a întărit convingerea că, după mai bine de şase decenii, propaganda, singura industrie performantă din Coreea de Nord, a reuşit să îi transforme pe cetăţeni în adevărate animale de companie. Nu e nicio notă peiorativă, doar că acolo oamenii fac şi zic doar ceea ce vrea Regimul, atunci când doreşte Regimul. Vizita mi-a trezit cele mai urâte amintiri din copilărie: cozile de la alimentare, galantarele mai mereu goale, frica...

Deşi nicio secundă nu am fost în pericol, a fost una dintre cele mai înfricoşătoare deplasări. Atmosfera apăsătoare, teama pe care o citeai în ochii oamenilor, griul omniprezent m-au făcut să mă gândesc cum ar fi arătat ţara mea fără Revoluţia din Decembrie, mai ales că Ceauşescu era un mare admirator al lui Kim Ir Sen. Sigur, ţinând cont de diferenţele culturale dintre europeni şi asiatici, poate că noi nu am fi arătat chiar aşa de rău. Oricum, pentru mine, vizita la Phenian a fost o călătorie în timp, într-o Românie fără '89, călătorie care m-a făcut conştient de importanta păstrării fragilei pojghiţe de democraţie obţinută în ultimul sfert de secol. Trebuie să fim atenţi şi să avem grijă ce ne dorim. Dictatura poate fi reversibilă... n Adelin Petrişor este unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti de război din România. A transmis din Irak, Afganistan, Liban, Algeria, Egipt, Libia, a realizat un documentar în închisoarea Guantanamo şi a intervievat personalităţi ca Yasser Arafat, Ehud Barak sau ayatolahul Mohammad Fadlallah, liderul spiritual al Hezbollah. A publicat două cărţi: „Războaiele mele” şi „Tara cu un singur gras”.

67 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ZO OM

ZOOM

n Indienii Tainos găsiţi în Cuba la descoperirea acesteia au fost aproape toţi eliminaţi, pentru că omul din Vest se considera mai avansat spiritual şi cultural

n Fidel Castro spunea că spiritul revoluţiei este democratic şi numai democratic

e ne vine în gând când auzim numele acesta?...

Maşini colorate ca bomboanele de tip peştişor de pe vremea comunismului nostru, oameni fumând ţigări uriaşe, femei cu haine mulate foc de frumoase, Bacardi, Cuba Libre, rom şi cocktailuri peste tot, ştrand cu nisip alb ca rufele proaspăt spălate, căldură, palmieri, Marea Caraibe şi Atlanticul, Che Guevara peste tot. Cuba este o ţară în care găseşti tot ceea ce aştepţi dacă ai cunoscut comunismul. Dar nu numai...

acelea, Cuba era acoperită de păduri care au fost tăiate ulterior în căutarea resurselor naturale utile pentru construcţia vapoarelor, etc).

Un exemplu se poate regăsi citind cartea El Chimarron, ce descrie viaţa unui scalv care a reuşit să scape din mâinile baronilor... Încă un amănunt de menţionat...

Interesantă este intersecţia dintre cultura africană şi cultura arabă.

Spaniolii aveau sânge de arabi maurii. Astfel, se întâmplă o explozie de creativitate şi sens muzical. Un fel de eliberare, s-ar putea spune...

De exemplu, cultura suaheli din Afrika de Est... Freddy Mercury.

Africanii venind să muncească ca sclavi, nu aveau nicio proprietate, niciun drept... Ce le-a rămas a fost un tip de eliberare prin muzică, cântec şi dans. În Cuba s-au născut multe direcţii de muzică şi dans: cha cha cha, son, salsa, danzon, rumba şi multe altele.

Trestia de zahăr era deci motorul ce înălţase Cuba şi în timpul acela era considerată că o anexă a Americii.

Toate proprietăţile mari erau în mâinile americanilor. Prăjitura era împărţită bine. În anii aceia se aduceau maşini noi din anii 50 din America

C

Historia pe fugă Descoperită de C. Columb în sec al XV-lea (1492), Cuba a devenit repede un loc din care se pornea pentru a exploata Lumea Noua. Şi aici mă refer la expediţiile către Mexic, având ca scop exploatarea de aur şi alte comori sau minuni.

Tot ceea ce s-a găsit se transporta către Lumea Veche - Spania, trecând însă prin Cuba. Bineînteles că, în vremurile acelea, Cuba era din această cauză frecventata foarte mult şi de piraţi, cum ar fi Henry Morgan, printre cei mai renumiţi. Se dădeau lupte şi 68 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Interesantă este intersecţia dintre cultura africană şi cultura arabă.

Spaniolii aveau sânge de arabi - maurii. Astfel, se întâmplă o explozie de creativitate şi sens muzical. Un fel de eliberare, s-ar putea spune...

între englezi şi spanioli şi toate aceste energii diferite s-au adunat în această ţară... Numită Cuba.

Vorbim despre revoluţia din Franţa. Mulţi baroni ai trestiei de zahăr trebuiau să fugă în Haiti, aceasta fiind colonie franceză şi aşa s-au stabilit în Cuba cu sclavii lor. Având un know how şi o experienţă vastă, au reuşit să înalţe această ţară. Pe vremea respectivă, 80% din consumul de zahăr din America venea din Cuba.

Evident că toată bogăţia asta avea şi un preţ. De exemplu, indienii Tainos găsiţi în Cuba la descoperirea acesteia au fost aproape toţi eliminaţi, pentru că omul din Vest se autoconsidera mai avansat spiritual şi cultural.

Ulterior, spaniolii s-au trezit cu prea puţini muncitori care să le muncească câmpurile „sugarcane", fiind o muncă foarte grea şi obositoare.

Astfel, au fost aduşi muncitori noi, scalvi din Africa de Vest şi Centrală.

Cei ce nu au murit pe drum din cauza condiţiilor crunte în care au fost aduşi pe vapoare s-au regăsit într-o lume aprigă... Muncă, bătaie şi iarăşi muncă... cine nu rezistă la muncă era bătut cu biciul până la moarte. Cine a reuşit să scape s-a ascuns ani de zile în pădurile cubaneze (în timpurile

69 SINTEZA # 11, decembrie 2014

în Cuba. Maria Callas cânta la Opera din Havanna. Viaţa culturală înflorise mult, în timp ce cei săraci munceau şi mureau pe câmp. Tocmai pentru că era teren propice s-a şi instalat în perioada aceea la conducere un preşedinte corupt... Clanul lui Batista lucra strâns împreună cu mafioţii din America - Al Capone, Luciano, Maier Landsky etc.

Ei au înfiinţat, pe vremea aceea, cu ajutorul lui Batista, un mare stat corupt prin spălarea banilor. Chiar se lua în considerare la un moment dat să se împartă Cuba în două printr-un canal în care Nord-Vestul bogat să fie protejat, cu securitate şi protejat şi restul ţării în sărăcie, agricultură şi sclavie. Deci, în nord-vestul ţării - prostituţie, distracţie şi spălarea banilor, iar în restul ţării să domine biciul.

Familia Castro Tatăl lui Fidel Castro - Raul Castro era un proprietar de pământuri (câmpuri de sugarcain, staţii de tren cu mulţi sclavi) foarte sever. În această atmosferă a crescut Fidel Castro. El este băiatul lui Raul Castro şi al unei cameriste. Mult timp, Fidel nu a avut voie să folosească numele Castro.

Pentru că se spune că era un bastard.

De aici a început totul... Dorinţa lui mare de a fi cineva, de a ieşi în evidenţă, de a fi văzut, de a fi respectat şi de a schimba ceva în Cuba. Fidel nu era iniţial comunist. El fusese în Partidul Ortodox. El spunea mai târziu că spiritul revoluţiei este democratic şi numai democratic.

Fidel a studiat Dreptul, s-a revoltat împotriva regimului lui Batista, a fost prins şi închis pe insula Isla de la Juventud. Acolo i-a citit pe Marx şi pe Lenin şi după eliberare a plecat în Mexic şi Guatemala. Acolo s-a înconjurat de revoluţionari cu care împreună (şi prin cunoştinţele doctorului Ernesto che Guevara din Argentina) au pus la cale să schimbe Cuba. Au schimbat-o? Da! Tare şi profund. Până la urmă era singura lor şansă să se apropie mult de ruşi, pentru că americanii nu au vrut să fie expropiaţi în ţara asta. Aşa a început un război al sistemelor, care ne-a adus în anii 60 în pragul celui de al treilea război mondial. Putea fi un război atomic, având în vedere că ruşii au putut aduce şi ascunde rachete atomice şi le au instalat aici. În afară de Seattle, puteau ajunge în orice oraş din America să îl pulverizeze. Prin foarte multă diplomaţie, 

ZO OM

ZOOM

n Dacă întrebi oamenii, mai ales tineri, spun că orice ar fi, chiar şi mai rău ca acum, vor o schimbare

s-a reuşit să se evite un posibil război, iar rachetele au fost retrase din Cuba.

Cu ce s-a ales omul de rând din Cuba după Revoluţie? Cu un sistem ce îţi aminteşte bine de fostul sistem comunist din România. Cu oameni conduşi şi neliberi, ce până acum câţiva ani nu puteau spune ce vor. (În fiecare bloc era un comitet - Salvarea Revoluţiei şi trădători, turnători la tot pasul). S-au ales cu poliţie şi mult control pe stradă.

Toate astea se întâmplau pe o vreme foarte bună între Atlantic şi Caraibe. O ţară cu două anotimpuri, ce se întinde pe o suprafaţă de 1.200 km lungime şi se încadrează între 35 şi 145 km lăţime, Cuba arăta ca un crocodil pe spate care păzeşte Golful din Mexico. În Cuba, electricitatea vine prin generatoare mari de Diesel ce sunt suplimentate de ulei adus din Venezuela. Uleiul se rafinează în Cuba.

Se dă ulei contra tratament medical.

Astfel s-a creat o mare industrie de schimb între Cuba şi Venezuela. Se schimbă doctori pe ulei. Aşa a putut Cuba să îşi susţină până azi un sistem pe care altfel nu îl puteau susţine.

70 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Sătui de comunism Dacă întrebi oamenii, mai ales tinerii, spun că orice ar fi, chiar şi mai rău ca acum, vor o schimbare, o cameră aerisită... nu mai vor să fugă din ţara lor şi să îşi rişte viaţa sau să mai fie pe placul mumiilor... Aşa numeşte tineretul din Cuba pe cei doi Fidel şi Raul Castro - „mumii”.

Fidel s-a retras de câţiva ani din politica actuală. Însă, ţară este condusă în continuare de fratele său, de peste 80 de ani şi comitetul comunist. Printr-un embargo economic decis de Kennedy după staţionarea rachetelor au magazinele aproape goale. După ce Raul Castro a preluat ţara din mâna fratelui său a făcut ceva schimbări mici. De exemplu, s-a dat drumul la mici întreprinderi conduse de persoane fizice (restaurante, etc). Acum, cu cerere, cubanezii au voie să călătorească.

De ce se întâmplă asta? Pentru că altfel, Cuba nu se mai poate susţine.

S-a deschis puţin Cutia Pandorei şi acum oamenii speră şi vor o schimbare mult mai mare, chiar majoră.

Un exemplu...

Muncitorii sunt plătiţi în pesos, care este moneda locală în Cuba.

Însă, există şi o monedă a turiştilor „pesos convertibili", cu toate că banii nu sunt convertibili în afara Cubei.

Moneda aceasta este necesară pentru a cumpăra produse precum frigider, televizor etc... Doar că omul de rând este plătit în pesos locali şi atunci trebuie cumva să îşi facă rost de pesos convertible să îşi cumpere produse scumpe.

Cubanezii aşteaptă schimbarea necesară.. Doar ca o aşteaptă de foarte mulţi ani. Între timp nu uită să cânte, să danseze şi să fie creativi în modul de a-şi duce viaţa zilnică.

Ultima experienţă...

Sunt pe drum ca şi ghid în Cuba cu bicicleta. Situaţia traficului de pe A4 este foarte relaxată. Din când în când, trece un Oldtimer colorat claxonând, un camion uzat şi vechi sau un autocar modern produs în China. În rest, ne împărţim singura autostradă care trece prin tropice spre Las Terrazas cu elevi care ne aplaudă şi salută trecând și cu câţiva fermieri cu boi sau pe căruţe. Pe drum ne însoţesc sloganuri socialiste (Comuniste) „Hasta la Victoria siempre” „Tot înainte până la victorie” pictate pe poduri şi pe betoane alături de intersecţii care duc uneori în gol. Multe lucruri, aici în

n În general, totul merge cu o viteză mult mai redusă şi aminteşte de România în anii 1970

Cuba, au rămas neterminate – inclusiv revoluţia lui Castro. Bicicletele au devenit între timp rare în Cuba, deși regimul a făcut multe cadou cetăţenilor în anii 90. Ce a rămas este un rânjet mare pe buzele cubanezilor pentru nebunii biciclişti (Locos – sunt nebunii care pedalează prin decizia lor proprie pe insulă). Dar cum arată Cuba de pe bicicletă: cu plaje de chill out, baruri cu cocktailuri lângă traseu, aplauzele cubanezilor pe marginea drumului, rom și o mulţime de opriri şi staţionări - Fabrica de Rom, Fabrica de ţigări... etc. Bineînţeles toate acestea cu aprobarea guvernului printr-un voucher. Birocraţia funcţionează bine şi profund. Miquel din Havana şi cu mine, Paul – român sau sas, suntem ghizii grupului. Noi păzim turiştii ca pe lumina ochiilor, le povestim despre ţară şi le facem cunoştinţă cu oameni şi locuri interesante.

Totul se întâmplă într-un pas relaxat, nimic nu ne poate tulbura sau agita mergând în ritmul acesta limistit. „Despacio, Despacio!" este mottoul lui Miquel, așa cum ne transmite pe bicicleta lui sport - mai performantă decât cele ale noastre.

Aşa trebuie să arate paradisul.

Cascade în miniatură strălucind în toate nuanţele de verde. Flori roșii și 71 SINTEZA # 11, decembrie 2014

de culoarea caisei, hibiscus, floarea paradisului, mirosuri picante și dulci în același timp.

Deasupra noastră, sus pe cer sclipesc negri... vulturii. Un vânt lent şi cald ne conduce spre masa de prânz.

Suntem invitaţii familiei Perez, în a cărei grădină se tăvălesc doi purcei rotunzi. Al treilea este prevăzut pentru prânzul nostru. Așa că, la prânz mâncăm lechón, purcel prăjit într-un cuptor de lut. Între bicicletele noastre parcate peste tot vedem găini şi haine spălate întinse pe sârmă, ce se mişca lent în bătaia vântului.. „Mi amor”, Monika, gospodina casei apelează la Miquel să o ajute la decojitul cartofilor. Monika găteşte lângă casa lor într-o bucătărie de vară.

Pe mese adunate şi din vecini se serveşte acum masa. Purcel umplut cu verdeaţă şi legume. Totul cu sosuri splendide cu lemonsauce şi banane fripte. La sfârşit se serveşte o cafea tipică cubaneză – tare dar, cu puţin acid. O specialitate a locului.

Tot ambientul te invită să te relaxezi şi să faci o siestă în loc să mergi mai departe cu bicicleta.

Siesta este de fapt unul dintre puţinele stereotipuri despre Cuba, care este adevărat. Există o serie de clişee

în cărţile despre Cuba care nu sunt adevărate.

De exemplu, cubanezul este sărac ca un şoarece de biserică, tot timpul bine dispus şi face muzica fantastică.

Partea cu muzica este adevărată. Doar că... fericirea nu o simţi nicăieri şi ar fi şi un miracol în criza asta economică care durează deja de mulţi ani. În general, totul merge cu o viteză mult mai redusă şi aminteşte de România anilor 1970. În Valea Viñales aș dori să cobor de pe bicicletă şi să mă aşez pe un scaun tipic cubanez din lemn de tip balansoar şi să văd care cowboy trece pe un cal şi mă salută şi ce mijloc de transport va treceprimul, unul care nu mai există pe meleagurile noastre... n

Paul Eugen Hemmerth s-a născut la Mediaş într-o familie săsească, puţin românească şi un pic ungurească. A părăsit ţara împreună cu părinţii şi fratele său pentru a trăi în Germania. În 1996 revine în România şi aici rămâne să refacă un sat săsesc. Dar Paul e un călător apriori. De mai bine de 27 de ani este ghid turistic internaţional, cutreieră lumea de unde se întoarce acasă cu noi înţelesuri ale istoriei.

IN BRIEF

IN

B R IE F

1 After 25 years

years

after

72 SINTEZA # 11, decembrie 2014

The first issue of Sinteza Magazine, was launched a year ago, had the following headline on its cover: „The Revolution to Come”. I used to say back then that the 1989 Revolution was not over and that invisible forces, like some sort of underwater currents, would push the Romanian society upward and would surprise the political class. These forces made themselves visible in the street during the protests against the Roşia Montana project and during the electoral fall. The greatest challenge for Romania now is to take advantage of this unique moment, and bank on the enthusiasm of the new generations that expressed their will. An intelligent state and inspired politicians would understand what is going on and act in favour of the fut ure.

Romania has to part with its past and start a new stage in which the fear of the new disappears and the love of country means love for the next day. The past is part of our lives and its wounds are ours.

However, let's do what the philosophers say: archive history carefully, and make sure that is well protected from oblivion or the occasional impostors/forgery and start a new life. We have this duty and we owe it to the next generation.

This issue of SINTEZA focuses on the way in which the last 25 years changed Romania, but also makes an effort of social memory by presenting moments that are more or less known to the public, starting with the 1989 events which still represent the force of being part of history or with confessions of phenomena that occurred during communism and are not known by the new generations.

One of the document materials in this issue has as a theme the border

73 SINTEZA # 11, decembrie 2014

between Romania and Serbia, and refers to Jimbolia and its surroundings. The international statistics show that over 100 thousand Romanians sought political asylum during the communist regime.

The number represented the people who succeeded in crossing the border. We will never know how many died in their attempt to escape communism. The archives of the Military Tribunal archives in Timisoara store over 50 thousand files on the „victims of communism”, including the files of the border guards who used their firearms while on duty. The border victims did not have a file on their names, for the files bared the name of the border guard representative that used the gun. No one was ever prosecuted or sentenced. There was one exception, but the case was not solved in the end.

All soldiers got the same verdict and were not prosecuted. After 1989, none of the files were opened, although the chief district attorney of the Timisoara Military Tribunal, Radu Ilina, admits that Jimbolia had then the „bloodiest border in Romania”. (page 168) Another material brings light to the December 1989 events and renders the episode of the escape of the Romanian president Nicolae Ceausescu, and offers an analysis of the „terrorists” episode, terrorists who allegedly were in Romania during those moments. (page 152) Imagine you know nothing about the milk, eggs and bread distributed on the ration card; about the long lines for pig sneakers and oranges for Christmas; about the traffic rules with odd numbers and even numbers; about the two-hour TV programme; about „the achievements of the golden age”; about the Securitate and

about the Free Europe radio station. And now ask yourselves: What happened in the month of December 1989?

Two young girls that were 4 years old at that time believed that a quarter of a century later it's time to look at the Romanian Revolution from a different perspective. It had to be seen beyond the „reverential, conspiring, apocalyptic, nostalgic, detached, low or high” tone, beyond the „ritual of broadcasting televised images that serve as background for different forms of commemoration”. „Warm to Cold. A Revolution of the Present” is the name of their contemporary art project, an alternative to the traditional „homage with bouquets of flowers and wreaths”.

The project proposes a discussion in the public space, on the symbolic capital of the Romanian Revolution and the role played in the identity search of two urban centres -Timisoara and Cluj. Are we ready to look at the Revolution in such way? (page 56) We Analyze the mass-media dynamics in Romania and Eastern Europe during the last 25 years (page 50), the mark left by right or left ideologies on the country (page 44) and we bring to debate the relation between state institutions and the citizen, offering a few solutions for its improvement, given the fact that public services in Romania have been far from making significant progress during the last 25 years (page 36) In this issue we invite you that you look at some data from the last perception studies implemented now, after 25 years, with reference to communism and the revolution.

IN

2

BRIEF

3

IN

4

6

B R IE F

6

7

Romania as a project with subject and predicate Don’t complain when facing difficult matters and don’t give up faith. These are the principles that guided the business man Mihai Ghyka in life. He was born in a family of rulers, but grew up in an apartment and learned that work can define a man as well as his past can define him. A descendant of the Ghyka family, he was born in 1971 in Bucharest, and spent his childhood in the Balta Albă neighbourhood. In the spring of 1989 he immigrated to Canada, in 1996 he returned to the only country that felt like home – Romania – in order to find his way in life. He worked for the multinationals Bergenbier and Vodafone, and last year he became an entrepreneur, he created his own firm – Dal principe Consulting. When he is not involved in offering consultancy, he focuses on the renovation and the administration of the historical mansion of his family in Vrancea. He talks about Romania with contagious enthusiasm and is convinced that, in the end, Romanians will succeed in building their country the way they want it to be. „To become the seventh economical force of Europe, as some of us dream of, is a very beautiful project, but it requires subject and predicate. We must know how to get there and how to place the money where intended”, is one of Mihai Ghyka’s beliefs.

Read on page 143

4 The Romanian wilderness, 25 years later

2 Romania’s edifying medium a quarter of century later Our cities after 1989 are still unfinished projects, a succession of strata of a palimpsest (Alexandru Beldiman) in which the strata replace one another through catastrophic violence (fire, earthquakes) and/or politics (the shift of population or the economic migration, today).

The change of the shape of propriety when it comes to land and to the foundation built constitutes the ground of some essential mutation that occurred after 1989 in Romania. Patrimony edifices changed owners so quickly, sometimes before even being given back (by acquiring the litigious rights), being placed, most of the time, in the hands of real-estate speculators, rather than being restored.

The issues with the concerns regarding the patrimony is still thorny, because, rhetorically speaking, not everybody that wants to do good is a defender of it. The code of the patrimony is still in the works, as well as the rewriting of the General Urbanistic Plan for Bucharest and the rest of the big cities.

Read on page 194

74 SINTEZA # 11, decembrie 2014

3 The Romanian contemporary art and communism The Beelden an Zee Museum in Hague hosts the exhibition, „Transformation Romanian Sculpture, 25 Years After the Romanian Revolution”, this is the only artistic manifestation, hosted by a Dutch institution, dedicated to the anniversary of 25 years after the communist regime. On this occasion, Maria Rus Bojan, critic of art and curator for numerous exhibitions of the Romanian artists abroad, and also known for her personal involvement in the preliminary research regarding the exhibition, proposes an analysis of the way communism influenced the Romanian art during the past 25 years.

Read on page 184

The destiny of the wild life in our country was one vibrating in tandem, in sinusoidal curves, with the destiny of the people living here. With all the misfortunes of communism, the wilderness took advantage of the breath of life in the abandoned and chaotic system that tried to fill the exceptional post-December state, by slowly recuperating its forces, but today it seems threatened by the need of socio-economic progress meant to help us align to the way of the world. To our luck, the solution for the conservation of nature came from the world which nurtured the wave of development within the human communities – The Natura 2000 Network. The building of factories and farms is encouraged this way, as well as the development of the infrastructure for transportation and agriculture. In this equation there are limits that are taken into account as well, respectively the species and the habitats preserved by the Natura 2000 sites, which luckily have been delimited before the economic boom, and not the other way around, as it happened in the West.

Probably, if Cousteau returned to Romania, he would be pleased to see that on the 50 lei bill we have a flower, the edelweiss, and the head of a bird, representing a mountain aquila, and, after coming to the realization that, in reality, the image on the bill represents the head of a white cod and not of an aquila, he would laugh, still happy, that 25 years later we are awake and present, because, after all, what matters is the intention. Nevertheless, we still have a lot to do, for, as we can see, biodiversity revolves around money ... and this sometimes turns the conservation of nature into a fight with the windmills.

Read on page 214

5

5

7

Babel TV

Presidential elections in Romania

What premise of revival can be more filled with promises for a television chained for decades by the Communist regime other than the live broadcasting of the revolution of its own viewers?

However, a quarter of a century later, decanting the development of the Romanian audiovisual landscape settles out bitter verdicts such as „Berlusconisation” and „tabloidisation”.

Read on page 190

75 SINTEZA # 11, decembrie 2014

The political section of this issue is dedicated entirely to the post-electoral analyses. We observe the practices used when buying votes and the means used for intimidating the voters during the 2014 presidential campaign in Romania (pg. ...), but we conclude that the Facebook generation and the media convergence were the key-elements that determined the victory of Kalus Iohannis.

Read on page 86

8 Wine from Romania The Sinteza magazine continues its path on the road of wine in Romania. After Banat, we reach Transylvania, the land of white wines, with vineyards filled with history and stories, with deep wine cellars and skilful artisans of wine making. In this issue we continue the path of wine to „Weinland”, the name given to the Alba Iulia Vineyard by two Transylvanian Saxons where we visited the Ciumbrud, Bucerdea, Jidvei and Ţălna press houses. Further down the road, we entered the Lechinţa vineyard, which is situated in the BistriţaNăsăud and Mureş area. The Lechinţa wine was the only wine in Transylvania that got to be served at the imperial court in Vienna. After 1989, the Lechinţa Vineyard was devastated. An Austrian investment of 3 million made in the Batoş region, near Reghin, is about to change the course of its history. The investor, Alfred Michael Beck, took over in 2010 an already fruitful plantation, and developed around it the Liliac wine brand.

The Romanian wine is tasty, is proud and there is so much of it that it even got Burebista thinking. Let’s try it! Read on page 249

IN

9

BRIEF

10

IN

11

12

B R IE F

13

14

13 Collateral dEfects

11 10 TTIP- Chances for the consolidation of the transatlantic partnership

9 Strategic challenges in the Middle East – a retrospective of 2014 Year after year, the world lived with the illusion that the transition from the unipolar to the multipolar order will happen peacefully, in an organized and stable manner. In fact, as the transition towards multipolarity advanced, the international order became more tense and unsure. In the case of the Middle East, a focal point of instability fed by historic rivalries, the Western leaders did not anticipate the long-term consequences of supporting autocratic regimes, as well as the impact of successive military interventions in different states. As a result, in this region we witness a proliferation of nostalgia for the „glorious” past, as well as the wish to constitute the Islamic Caliphate.

Read on page 127

76 SINTEZA # 11, decembrie 2014

„The transatlantic relations have become tensioned for the past years”.

It became a common ground during the debates held in academic environments, for the statement has at its foundation in the divergences regarding the war against terrorism, the effects of the financial crisis or the dissensions generated by the so-called NSA-gate.

Although we are facing such a state of affairs, there is continuous support for the need of a unitary position in front of the major challenges, the most notable one in this direction being the ascension of China. Durable means of ensuring such a position and re-establishment of connections are represented by in the form of economic cooperation.

In the meantime, geopolitics has hit again the transatlantic relationships: the year 2014 became the equivalent of the crisis in Ukraine. This crisis unbalanced the common agenda of work and brought the potential risk of throwing in a dark corner the objectives meant to consolidate the economic grounds of cooperation and the common norms established at the international level.

Read on page 123

The external politics of the EU – aspirations and reality. A balance sheet of the year 2014 From its establishment, in 2010, the European External Action Service (EEAS) made significant efforts to revitalize the common defence and security politics, including the diplomatic component, in order to make more efficient the response to the challenges regarding the emergent security, especially regarding the boundaries of the Union. The EU was meant to become an actor with strategic relevance in the international political plan, a supplier of security and an example of good practices in the domain of international public law.

By following this plan, in the year 2014, situations as the ones generated by the affirmation of the Islamic State or the Ukrainian conflict could have been monitored in a more firm and unitary way, but these are elements that seem to be missing when making reference to the European strategy, if we take into account the developments in the areas affected by such security crises. The way the EEAS developed its activity and reached specific decisions caused for intense political debates, even in the domains of expertise, where it continued with identifying and critically analyzing a series of factors that seemed to have diminished Brussels’ capacity to promote it first in the architecture of international security.

Nevertheless, the advantages offered by the European diplomatic apparatus in fulfilling the objectives of external politics were also taken into account.

Read on page 116

12 The arctic zone – between strategic interests and the protection of the environment The arctic region has become, for the past few years, a constant presence on the security agenda of the international community, not only as a direct result of climatic change, but also as a result of the increased economic interest in this region. As declared by the general secretary of the UN, Ban Ki-Moon, the arctic zone is a bellwether: an estimation of the environmental risks in the region could give a bigger picture on the dynamics at global level.

The accelerated melting of the icebergs and the access to natural resources, or the perspectives of maritime transportation routes which developed considerably, determined a reassessment of the strategies of security politics, chiefly in the states that have opening to the Atlantic – Sweden, Canada, USA, Island, Norway, Denmark , Finland and Russia. So far, the general rhythm of development in the arctic zone is slow, given the difficult environmental conditions, as well as the divergent interests of the state actors.

Read on page 131

77 SINTEZA # 11, decembrie 2014

The question that follows is not a cyber joke, and the immediate reality resemblances are not accidental. On the contrary, they have been studied! This being said, „Have you heard of a mobile operating system so good that it can make you nauseous just by looking at it?”.

The answer is not only serious enough to reach to the ill marrow of technology, but unfortunately is not the sole health problem induced by the gadgets we use today. The hump that we might end up with in the (im)probable future could might be caused by cellular phones.

For more on the diseases caused by technology and gadgets Read on page 206

15

14 Running away from the games In 2015 the host for the 2022 Olympic Games is to be decided. There are only two candidate-cities left in the game (Beijing and Almaty). And none of them is the ideal candidate.

Cities with tradition, such as München and Davos/St. Moritz, studied the possibility of partticipating as candidates, but gave up the initiative when facing a strong lack of interest coming from the local public. There were still many interesting options, but enden up being left behind, except for the two choices mentioned above. For more on the crisis of the winter Olympic Games.

Read on page 222

15 Plovdiv, the illustrious stranger The second largest city in Bulgaria bets on its culture in order to mark its spot on the map of consecrated destinations for travelling. The city is scheduled to be the Cultural Capital of Europe in 2019 and is among the Top 10 cities to visit in 2015, according to the Lonely Planet chart.

Read on page 232

E d i t o ri a l

E d i t o ri a l

Vasile Dâncu

25 years.

What hasn’t change?

A

quarter of a century means facing changes, at least when it comes to addressing the speed level of development in the society nowadays. This issue of Sinteza is dedicated to the celebration of 25 years of freedom in Romania and aims to give a bigger picture of the changes that have occurred since then.

But what hasn’t changed? There is a list without any comments or explanations, similar to someone drawing some rocks, one after the other, rocks that are still and unable to generate a movement in the wave of change…

Twenty five years later, we still don’t know whether it was a revolution or a coup d’état, we still don’t know who aimed at us on the 21st and on the 22nd, or later, when most of the people died. Nobody was held responsible for the crimes committed during the Revolution, and the ones bearing the files ended up having great careers while practicing the law. We have tens of thousands of revolutionists by profession, who receive allowances, land and are exempt from taxes, while the descendants of the deceased have been long forgotten, with no one left to fight for them,

78 SINTEZA # 11, decembrie 2014

the widows and the orphans can no longer fight the squires.

The only thing left is fear and a terrified politics, especially when it comes to electoral years, years of change. There is a constant fear of governing, of making courageous decisions, even if there have been consistent majorities at times, politicians would still govern in a minimalist way and today are still governed by the fear of losing power, and it is for this very reason that they have been losing power every single time. When politicians are afraid to take charge of political values or to adopt a clear identity, the end result is a form of surrogate politics: the ongoing political war among leaders becomes the very reason of being in the competition, and sometimes it dresses up in the form of a surrogate program. The fear of political isolation crosses the entire spectrum, from left to right. For 25 years, politicians have been passersby, but the fear remained, like a fog, like a memento of emptiness and incertitude, of chaos, signalling the death of the system.

We have not escaped the need of a daddy yet, respectively an acute sense of presidentiality allotted to power. People don’t trust rules, the Constitution or institutions, they

always want a president who can deliver wages, retirement pensions, and can bring peace and quiet. It seems that we now have a president, in a way, predestined for Romanians, Santa Klaus. And the new President, even if maybe not happy about it, will be stormed with reverential regards, letters, kisses and different other means of massaging the/his presidential Ego, for this has been the practice for centuries on the banks of the Dâmboviţa river.

People are still happy about „getting their country back”, and will emerge in activities such as the slaughtering of the pig for Christmas and other winter celebrations and parties, warming the dream that the country is going in the right direction without them, for all they have to do is look at the pay stub and the pension coupon and see how the amount of money is growing. Even if a quarter of a century passed by, Laszlo Tokes still intends to instigate Hungarians to revolt, and Vadim Tudor is still writing pamphlets aimed at the people that could maybe give him something in return for his silence.

The discourse of anger still dwells in the public space, although nowadays is more visible in the virtual public space. The

elderly asking for pensions are being attacked, the people living in the countryside who are not progressive are attacked as well, together with the assisted people of all kinds and the representatives of the rural communities who need gas, roads and sewerage systems. The new diaspora is not demonized for not eating salami with soy, but for voting without contributing to the GDP, that is for not working here with us, side-by-side. The diversions with the water poisoning and the rows of armour-clad machines are part of the Facebook revolution, as well as the tanks coming from Russia that need to be stopped with the chests of likes.

The anticommunism that brought people out in the streets is back, 25 years later, although, at present, we deal with a form of anticommunism that has no real object. George Soros’ maxim is still available: It is always easier to mobilize people against something than for it. The autonomy of the Hungarians and of the Szecklers is a project situated at a more advanced stage today, but still awaiting better times meant to allow for the marking of a small boundary around the ancestral estate, The Székely Land.

We still have schools, although the numbers dropped from 30.000 to 7.2000, and the numbers are still dropping, and, in the meantime, this past quarter of a century of freedom resulted in building five churches to one school. Our GDP is still very low and we are among the last countries in Europe, although the GDP is five times higher than it was in the year 1989. We still have publishing houses, although book sales have dropped 85%. Our public scholars write pathetic appeals and call people out in the streets, after 25 years of democracy, in order to erase governments from the face of the earth.

Romanian entrepreneurs are treated as thieves, bandits, corrupted and ragged, and the proportion is greater than it was during the first year of freedom: back then 80% of the population were of this belief, 25 years later 93% of the population shares this opinion. Foreign investors are seen as saviours and get aid from the state, while Romanian investors are arrested for corruption when

79 SINTEZA # 11, decembrie 2014

documents come to discussion or when are asked by central or local administration to backhand money in order for any documentation to be issued.

Generally speaking, the political bribery still works instead of some strategies of economic development: the myth of the foreign investor who comes only to bring jobs to the autochthonic space, the economy of the market which alone brings wealth, the flat rate are seen as the only ways towards wealth and economic growth. The IMF and the World Bank give us health certificates and put together the budget project for the upcoming year, and the myth of wellbeing is left to refer to a period further away than the one we used to see with the mind and the soul in 1989.

The Romanian state remained the only source of power, the only choice left for legitimizing authority.

The local administration is invaded by the centralized state, an objective we’ve worked on for two centuries, therefore what we have is a local or regional authority simulacrum, for these are mere extensions of the central organisms into the territory.

The force of the centre makes local barons look like copies of the barons of the centre. Such forms of politics do not represent the community, or the people in the community, but reproduce an abstract scheme created at the centre, and it is of political nature: social democrats vs. liberals, pro-Europeans vs. conservatives, corrupted vs. innocent etc. Therefore, 25 years later, the central power rejects any projects that could be truly relevant to real people and real communities.

Today, as it was at the beginning of the century, we have a political left obsessed with maintaining the power of dominance and a political right that pathetically cries over open letters and public calls while believing that by passing state property onto the hand of recent capitalists the real revolution will take place (but they haven’t read Marx, who shared the same beliefs but wanted it for the working class).

And now the leaders of the right are still hired by the state, although a small Romanian capitalism is in the making. The civil society is absent

from the public space, but, from time to time, a few of its representatives awaken, former ministers or members of the party, and start invoking it and speak on behalf of it. Thousands of organisations fight for social assistance politics, for the solidarity of the community or for other purposes, instances in which the state forgets about the people.

Such organisations are run by young people, and are usually unnoticed, but we are still stuck with the lists of support for the intellectuals and with the open letters to a leader that runs for a function.

We idolize for a while the young people that came out to vote or fought on Facebook for a new world, as back when they came out to die in front of the tanks, but soon everybody forgets about them, about their jobs, their studying conditions and about how we must help their careers, with the raising of their children in order to benefit of big, fat pensions out of their work.

We still don’t have a project for the society, we don’t have a map of the future andwe don’t have a proposal for a trajectory. The governments are communicational and emphatic. A quarter of a century later we don’t have a plan, we lead the country with bookkeeping instruments and with our eyes shut.

Our natural resources are taken away every day, and we get involved in the personal wars of the leaders. We lost more population than during the most devastating war, last year only 180.000 children were born and the birth rate is continuously falling.

Nobody panics, nobody is terrified of what this unplanned future might bring, and it is not something good.

This is the shocking naiveté of a nation that was proud of resisting for over 2000 years at the confluence of the empires. These empires died, but we, Romanians, are still here awaiting the new empires to step on us. It is the basic inconsistency of a nation that has been waiting for almost a century for the Nobel Prize in literature and is frustrated with not receiving it.

After 25 years of freedom, „history still takes vengeance on us, by repeating itself”, as stated by Nicolae Iorga a century ago. n

IN

BRIEF

IN

B R IE F

How did Romania change in the last 25 years Dennis Deletant

T

he starting point from which to assess the changes in Romania over the last twenty-five years is the nature of the collapse of Communism there.

The violent manner of Ceauşescu's demise set Romania's experience of political change apart from that of the other East Central European states and was itself an indication that in Romania the peaceful overthrow of dictatorship was impossible. Whereas Ceauşescu succeeded in uniting Romanians in opposition to him, his fall threw them into confusion. The legacy of totalitarian rule in Romania was therefore markedly different from that elsewhere. In the words of one of the young ‘revolutionaries’ wearing the tricolour armband of red, yellow and blue whom I met guarding the entrance to a Bucharest metro station shortly after my arrival in Bucharest with the BBC in late December 1989, „we want real democracy, not Romanian democracy”. „The miners” incursions into Bucharest in 1990 and 1991 bore the hallmarks of the tactics used by the Communists in Romania in 1945 and elsewhere in East Central Europe to subvert

80 SINTEZA # 11, decembrie 2014

democratic order and bring themselves to power.

Yet the overthrow of Ceauşescu did lead to a political revolution: a single-party monopoly was removed; multi-party elections – albeit flawed in 1990 - were held, the command economy was dismantled, and censorship abolished. Choice became possible, and options could be exercised. There was a democratic transfer of power in 1996 when the neo-Communists suffered their first defeat at the ballot-box since 1990. At the personal level, possession of a passport became a right, not a privilege, in early 1990 and therefore restrictions on travel abroad by the state were removed, and the reviled abortion decree, introduced by Ceauşescu, was immediately rescinded. Yet the rule of law was fragile, and reform of the judicial system was sorely needed.

The political will to bring senior politicians to court to face credible charges of corruption was lacking in the first two decades after the revolution.

Yet the impetus for reform in Romania and the adoption of democratic institutions has come from outside rather than from within. The International Monetary

Fund, the Council of Europe, and the European Union have been the major catalysts of reform, and the need to satisfy the requirements of these institutions in order to achieve integration into the so-called „Euro-Atlantic structures” spurred and guided the reform process in Romania. In joining NATO and the EU Romania moved from uncertainty about its position and future in Europe to certainty. NATO and EU membership offered political and economic stability, providing an anchor for the reforms upon which Romania had embarked since the overthrow of Communist rule.

Romania’s admission to NATO on 29 March 2004 following the decision taken at the Prague Summit, in November 2002, and her adherence to the EU on 1 January 2007 are the most notable successes in terms of politics and economics registered by the country. Yet events in Romania in summer 2012 severely dented Romania’s image abroad and raised a question mark against the commitment of many of Romania’s politicians to the cultural values by which the EU is driven. By ‘cultural’ I mean here the spirit of democracy with which the EU is infused.

This is not to recognize that the

country has, in respect of NATO, played an active role in promoting the values and objectives of the Alliance by participating in its operations and missions. To NATO Romania brought the largest country in South-Eastern Europe in terms of area and population, a fairly stable democracy, and a respected military capacity and partner for the allied forces during the Gulf War, (2 August 1990 – 28 February 1991), particularly during its service as president of the UN Security Council. The country was active in peacekeeping operations in UNAVEM in Angola, IFOR/SFOR in Bosnia, in Albania, and sent 860 troops to Iraq after the invasion led by the United States (March 20 to May 1, 2003). Romania began to send troops to Afghanistan in July 2002. On 16 September 2013, Defence Minister Mircea Dusa declared that Romania would reduce the number of its troops in ISAF (International Security Assistance Force) in Afghanistan to about 1,000 in the first half of 2014.

As a further sign of its commitment to the NATO alliance, Romania signed an agreement with the United States on 13 September 2011 to station a ballistic missile defence system at the Deveselu air base near Caracal, some 150 km (90 miles) to the south-west of the capital, Bucharest. The base was commissioned on 10 October 2014 and forms part of the second phase of the European Phased Adaptive Approach (EPAA) – the US national contribution to a NATO missile defence architecture. The EPAA will provide protection of NATO 81 SINTEZA # 11, decembrie 2014

European territories and populations, and augment protection of the United States, against the increasing threats posed by the proliferation of ballistic missiles from the Middle East.

Romania, then, sits firmly within the strategic interests of NATO and the United States. The Dniester River is 80 kilometers from Odessa, the main port on the Black Sea for Ukraine. The Prut River is about 300 kilometers from Bucharest, the capital of Romania. That strategic interest is linked to the emphasis placed by the United States and the EU on the rule of law, one which is motivated by their concerns that NATO and EU members not abuse power in such a manner as to threaten their internal stability.

Speaking in Cluj in October 2014, former US ambassador to Romania Mark Gitenstein recognized the benefits that had accrued to Romania by advancing along the path to reform: „transparency, application of the rule of law, fighting corruption, building independent empowering institutions (the opposite of what is happening in Russia for example) creates greater prosperity. That in turn creates greater social and economic stability which in turn fosters greater internal investment (through equity markets) and external investment (through foreign direct investment) which in turn creates greater prosperity and stability and so on”. (My thanks to ambassador Gitenstein for passing on to me a copy of his speech.)

Communism robbed societies of their trust in institutions

beyond the family or other highly personalized networks. There was no regime immediately after 1989 for methodical, thoughtful handling of information that would foster trust in public offices, since replacement of communist-era secrecy laws fell low on the transition agenda, overshadowed by economic reform.

Much of the information that the public requires to form a critical respect for the state was withheld.

A concomitant post-communist problem has been the failure to reform bureaucracy and the latter’s politicization. A bureaucrat should implement the policies of a lawful government, regardless of its party profile. Outside consultants and organizations such as the EU have stressed the need for the eventual attainment of apolitical public administration in Central Europe.

Even if the existing bureaucracy is willing to transfer its loyalty to the new regime, incoming ministers are often determined to view the incumbents as hostile or unqualified, and to import trusted confederates from new parties, even though Romania, as a condition of EU membership, agreed to introduce competition and a selection process for the appointments of public servants. The lack of efficient administrative capacity severely hinders Romania’s ability to use the EU funding it is given.

Reform has also been impeded by the influence of the personality factor.

Rivalry often exists between powerful party figures or between government departments which can be traced back to clashing personal 

IN

interests. The result is often delay or poor quality decision-making.

The latter is a feature of much of the present bureaucracy. Furthermore, the bureaucracy is characterized by the rigidity of its structure - officials do not often move between posts.

Officials lack performance-incentives, hence they are often inefficient.

Moreover, they feel unconstrained by the letter or spirit of the law.

Low salaries and career stagnation engender corruption. Such conditions militate against policy initiatives.

The ministries tend to be treated as personal fiefdoms. While there is what might be generously called 'vertical management control', there is little horizontal control or across-the-board supervision.

A major consequence of EU membership has been a tremendous upsurge in labour mobility, with almost three million Romanians estimated to have been workiing in Italy, Spain, Britain and France.

Remittances to Romania from these workers represent a significant proportion of Romania’s foreign currency earnings. The value of workers' remittances to Romania was estimated by the World Bank to represent in 2012 2% of Romania’s Gross Domestic Product. Other benefits of EU enlargement for Romania have been an increase in the competitiveness of domestic products under pressure from the single market, a higher level of consumer protection, and greater responsibility towards the environment. Another positive factor in the Romanian economy is the country's large domestic consumption base, with the largest consumer market in South East Europe, and the fifth most populous country of all major East Central European states.

Romania, like every country, values stability in the economy and especially in energy prices. Increased capacity to generate electricity is needed. Romania can only become competitive economically if it invests in education, otherwise there will continue to be a major brain drain.

Two-thirds of Romania’s farms are between one and two hectares, and provide mainly subsistence farming for their owners. One assessment argues that Romania will have to 82 SINTEZA # 11, decembrie 2014

BRIEF

reduce labour in agriculture by 80% to make more farms profitable.

Movement away from the land has already generated a major demographic shift throughout SouthEastern Europe as many young people have left the village for the capital.

Romania's current demographic trends have also generated serious long-term economic and political challenges. The population has been in decline since the fall of communism. The World Bank estimates that between 1990 and 2010 the population of Romania declined by 7.6% from 23.21 million to 21.45 million, largely as a result of emigration of the young to the West, and that this decline will continue.

This dynamic threatens to seriously undermine long-term economic growth, and poses face major challenges in the funding of pensions and healthcare as this declining population will leave an ever smaller workforce.

As the presidential election of November 2014 drew near the flaws in the Romanian practice of democracy came to the surface once again. It is not surprising that analysts of Romanian politics are justified in concluding that they are not about ideology, about left or right. They are rather conflicts over the rule of law, corruption, and in many cases, the placing of personal interest above the national interest.

Furthermore, the presence of intelligence officers in the Romanian media threatens to undermine its valuable role in safeguarding freedom of speech. More bluntly stated, an anomaly rests in the fact that an officer of a Romanian intelligence agency has been able to take a strongly partisan political stance in the chat-show that he hosts and thereby seeks to influence the views of the electorate. Not only is such behavior is unconstitutional since members of the security and intelligence services are barred from engaging in politics, but if fuels the impression that Romania has still to escape the baneful influence of the secret services in public affairs.

This revelation is but once instance of the surprises that Romania constantly reserves for the analyst, and few have been greater than the emergence of Klaus Iohannis as the victor in the

run-off for the presidency on 16 November 2014. All the opinion polls had placed Victor Ponta, the SDP Prime Minister, as the front runner but their forecasts were confounded by a number of own goals which he scored in the last two weeks of the campaign, not least the refusal of his government to open sufficient polling-stations for the Romanian diaspora in Italy, Spain, Britain and France, coupled in some cases with a delay by the government in providing the necessary stamps to validate voting slips at Romanian embassies and consulates, both of which led to long queues and protests in several cities across Europe. Once again, Romania’s image abroad suffered.

The government also grossly underestimated the mobilizatory power of the social media, especially amongst the young, the first major impact of which was seen during the Roșia Montană protests in autumn 2013. Thousands of people rallied in cities across Romania on 8 November in support of compatriots living abroad who were turned away as they tried to vote in the first round of the election on 2 November.

Iohannis’s success is a condemnation by a major part of the electorate of the arrogance of power which the present government has displayed over the last two years, and its cavalier regard for the constitution.

This article will perhaps lead some readers to appreciate an aphorism of the humourist Mark Twain when he wrote, „the music of Richard Wagner is not as bad as it sounds”. Romanians, in my experience, value candour as long as it is accompanied by respect. One anonymous observer of Romania had this to say of Romania in 1990: „Political life in Romania is again being vitiated by malevolence, calumny, fantastic rumour, paranoia, and irresponsibility. Things are indeed getting back to normal”.

Much of this is still true today. Yet such observations should not blind us to the considerable achievements in Romania of the last twenty-five years. n

Ne lipseşte un proiect de societate.

Suntem doar segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare.

SINTEZA caută mecanismele colective de a ne bucura de succese dar şi luciditatea

de a recunoaşte cauzele adevărate, sociale şi individuale pentru înfrângerile noastre.

Trăim într-o societate a urgenţei şi a riscului continuu, dar mai ales cu un sentiment al populaţiei că riscurile sunt deja imposibil de manageriat.

Avem doar iluzia că înţelegem lumea şi că participăm direct la evenimente.

SINTEZA stimulează democraţia participativă şi denunţă patologiile democraţiei.

SINTEZA aduce argumentele tuturor la judecata faptelor şi la radiografia prin intermediul valorilor.

este un loc al conversaţiei, al gândirii libere şi lucidităţii asumate.

SINTEZA crede că este nevoie de gândire critică şi că viitorul poate fi modelat.

SINTEZA vrea să arăte că există gândire şi dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool. În faţa bombardamentului informaţional cotidian, ne simţim dezarmaţi.

Crizele sociale care zguduie ritmic de două decenii această ţară nu au nicio perspectivă pentru că reuşesc maximum să schimbe oameni din poziţii de putere.

Dennis Deletant is a professor of Romanian Studies, Georgetown University, Washington DC

www.revistasinteza.ro 83 SINTEZA # 11, decembrie 2014

SINTEZA crede că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoaşterii.

politic

România după alegerile prezidenţiale Vasile Dâncu, Adriana Dîncu, Mihaela Orban

84 SINTEZA # 11, decembrie 2014

85 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Generaţia Facebook şi convergenţa media au dus la victoria lui Klaus Iohannis Studiu postelectoral privind motivaţiile alegătorilor în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale

Cercetările realizate de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES pentru a explica mecanismele sociale ale votului din turul al doilea al alegerilor prezidenţiale au confirmat unele concluzii ale celor care au făcut observaţii empirice, dar nesistematice: convergenţa între Facebook, televiziune şi telefonia mobilă a fost reţeta care a dus la marea mobilizare la vot în turul al doilea.

86 SINTEZA # 11, decembrie 2014

87 SINTEZA # 11, decembrie 2014

pol it ic

E

lementul declanşator a fost modul de organizare de către Guvern a secţiilor din diaspora şi reacţia instituţională guvernamentală. Spaţiul public devine prin reţele de socializare un spaţiu emoţional. Noul spaţiu emoţional înlocuieşte spaţiul public şi asistăm, în consecinţă, la o dramatizare a experienţei politice, la o mondializare sentimentală prin psihologizare, mai ales a elementelor de conflict. Modul în care diaspora românească a comunicat cu ţara între cele două tururi demonstrează foarte bine acestă teză descrisă de studiile contemporane de sociologia comunicării, ceea ce a transformat mediul emoţional în comunităţi de indignare. Această mondializare sentimentală a fost vizibilă în cadrul primăverilor arabe, dar şi

în alte fenomene recente, deoarece în societatea emoţiilor nu există graniţe, dispar distanţele, chiar dacă emoţiile foarte intense sunt de scurtă durată.

Un lucru care explică posibilitatea creşterii rapide a unei emoţii este fenomenul convergenţei media (Mc Chesney, R. W., Corporate Media and the Threath to Democracy, New York, 1997), mediile se amplifică una pe alta, televiziunea poate deveni cutie de rezonanţă pentru Facebook sau invers. Credem că pentru revolta de la urne dintre turul I şi II al alegerilor prezidenţiale, Facebook, fără televiziune şi telefonie mobilă, ar fi avut o mult mai redusă contribuţie la inflamarea afectivă contra candidatului Victor Ponta, responsabil pentru administrarea defectuoasă a alegerilor, lucru interpretat ca fiind o blocare a exercitării unui drept.

Cele trei canale amintite formează

A avut vreo influenţă asupra deciziei dumneavoastră de vot modul în care s-a desfăşurat votul în ultimul tur în diaspora?

32%

Da, a avut

2%

Nu ştiu

1% Nu răspund

88 SINTEZA # 11, decembrie 2014

65%

Nu a avut

p ol i ti c

astăzi o transmedia, generează o cultură hibridă de convergenţă, de fapt, o adevărată fabrică de contestare (jamming culture), ce poartă împotriva politicii clasice o adevărată guerilla semiotică.

Cercetările recente arată că solidaritatea electronică este rapidă, dar nu are efecte pe termen lung asupra politicii, lucru foarte evident dacă studiem primăverile arabe.

Curentele emoţionale, dacă nu sunt captate şi articulate instituţional, se pierd foarte repede, iar marile angajamente din aceste măreţe vârfuri de emoţie sunt repede uitate de către participanţi.

Media are un rol important aici deoarece, aşa cum constata şi Paulo Virilio, sentimentul de frică este amplificat de media, întrucât milioane de oameni pot trăi sincronic aceeaşi emoţie. „Bomba informatică” este mai puternică decât cea nucleară, deoarece propagă emoţie la scară globală şi poate crea panică, o comunitate suferindă a emoţiei. Trecem astfel de la o democraţie a opiniei la una a emoţiei, acest lucru poate că explică foarte bine valurile de intoleranţă şi violenţă atitudinală şi verbală care au cuprins reţelele în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din România.

n Coadă la vot în Montreal

S

faturile rudelor sau ale prietenilor din diaspora au fost decisive.

Televiziunile care au transmis protestele din străinătate au fost cel mai important catalizator.

42% dintre respondenţi menţionează că au avut un membru al familiei în străinătate pe perioada votului, iar 58% spun că nu au avut.

Cineva din familia dvs., părinte, soţ/soţie sau fiu/fiică, e plecat la muncă sau studii în străinătate?

Mai mult de jumătate (53%) dintre cei 42% care au avut un membru al familiei în străinătate pe perioada votului au discutat cu aceştia despre vot, iar 47% dintre ei nu au discutat acest aspect cu membrii familiei aflaţi în străinătate.

88% dintre cei chestionaţi declară că nu au fost sfătuiţi să voteze cu un

O rudă a dvs. este plecată la muncă sau studii în străinătate?

anume candidat, iar 12% declară că au fost sfătuiţi în acest sens.

Dintre cei 12% care menţionează că au fost sfătuiţi să voteze cu un anume candidat, 28% precizează că au urmat sfatul în cauză, iar 72% declară că nu au urmat respectivul sfat. 

Un prieten de-al dvs. este plecat la muncă sau studii în străinătate?

Ce constatăm din analizele IRES realizate pe studiile postelectorale?

U

n sfert dintre votanţi s-au hotărât între tururi, dar 32% spun că au fost influenţaţi direct de incidentele din diaspora.

Cei mai mulţi respondenţi s-au hotărât cu cine vor vota în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale înainte de derularea campaniei pentru turul 1 al alegerilor (69%), 24% s-au hotărât cu privire la acest aspect în perioada dintre turul 1 şi turul 2, iar 6% dintre respondenţi s-au decis în timpul campaniei pentru turul 1. 2% dintre cei intervievaţi nu ştiu sau nu răspund la această întrebare.

65% dintre persoanele chestionate menţionează că modul în care s-a desfăşurat votul în turul 1 în diaspora nu le-a influenţat decizia de a merge la vot, iar 32% declară că acesta le-a influenţat decizia. 3% dintre respondenţi nu ştiu sau nu răspund la această întrebare.

70% 30% Nu este plecat

Este plecat

1% Nu răspund

47% 53% Nu este plecat

Este plecat

1% Nu răspund

54% 46% Nu este plecat

Este plecat

1% Nu răspund

DACĂ RĂSPUNSUL A FOST DA: Între turul 1 şi turul 2 al alegerilor prezidenţiale aţi vorbit cu acesta despre alegeri?

DACĂ RĂSPUNSUL A FOST DA: Între turul 1 şi turul 2 al alegerilor prezidenţiale aţi vorbit cu acesta despre alegeri?

DACĂ RĂSPUNSUL A FOST DA: Între turul 1 şi turul 2 al alegerilor prezidenţiale aţi vorbit cu acesta despre alegeri?

Am vorbit Nu am vorbit Nu e cazul Nu răspund

Am vorbit Nu am vorbit Nu e cazul Nu răspund

Am vorbit Nu am vorbit Nu e cazul Nu răspund

56% 41% 2% 1%

89 SINTEZA # 11, decembrie 2014

36% 63% 1% 1%

36% 62% 1% 0.4%

pol it ic

p ol i ti c

D

oar 6% dintre respondenţi susţin că nu au văzut la televizor protestele românilor care nu au putut să voteze în câteva capitale europene, dar 94% dintre cei intervievaţi au văzut aceste proteste.

Posturile de televiziune pe care cei chestionaţi le-au urmărit între turul 1 şi turul 2 al alegerilor prezidenţiale sunt: Realitatea TV (25% dintre respondenţi), Antena 3 şi ProTV (câte 16%), B1 TV (8%), România TV (7%), Digi24 (6%), TVR 1 şi Antena 1 (câte 5%), Kanal D (1%), alt post (2%), toate canalele (1%). 4% dintre respondenţi menţionează că nu au urmărit niciun canal de televiziune, iar 6% nu ştiu sau nu răspund la această întrebare.

Credeţi că internetul şi reţelele de socializare au influenţat participarea la vot?

Aţi dat like unor pagini sau mesaje ale candidaţilor la alegerile prezidenţiale?

Procente calculate din 54% care declară că folosesc internetul.

Procente calculate din 54% care declară că folosesc internetul.

Care este principalul motiv pentru care aţi votat pentru Victor Ponta?

Procente calculate din totalul celor care declară că au votat pentru Victor Ponta

0%

5% 10% 15% 20% 25% 30% 24%

Am avut încredere în el/ Speranţa de mai bine

14% 12% 10% 8%

Datorită activităţii anterioare bune Pentru că este tânăr A mărit pensiile / Salariile Datorită orientării/ Apartenţei lui politice Pentru că este român Pentru a nu câștiga Klaus Iohannis

De unde aţi aflat despre faptul că, la turul 2 al alegerilor prezidenţiale, cel din 16 noiembrie, la unele secţii de votare din străinătate s-au format cozi dimineaţa devreme, uneori chiar înainte de deschiderea secţiilor?

70% 30% DA

NU

6% Nu ştiu

24% 76% DA

NU

Procente calculate din totalul celor care declară că au auzit despre faptul că s-au format cozi dimineaţa devreme, uneori chiar înainte de deschiderea secţiilor

0% De la televizor Din toate mass media Discuţii cu alte persoane De pe internet Din presa scrisă Discuţii cu alte persoane din străinătate De pe Facebook Alt răspuns

20%

40%

60%

80% 100% 82%

5% 3% 3% 3% 2% 2% 1%

Această situaţie v-a schimbat hotărârea de a merge sau nu la vot în turul 2?

Procente calculate din totalul celor care declară că au auzit despre faptul că s-au format cozi dimineaţa devreme, uneori chiar înainte de deschiderea secţiilor

0% V-a determinat să mergeţi la vot V-a determinat să nu mergeţi la vot Nu v-a schimbat intenţia pe care o aveaţi de la bun încep Nu știu Nu răspund

90 SINTEZA # 11, decembrie 2014

20%

14% 0,7% 0,3% 0,1%

40%

60%

80% 100%

85%

Internetul – un mediu important de catalizare a protestului şi de contagiune 54% dintre intervievaţi utilizează internetul, restul de 46% nu îl utilizează.

Dintre cei 54% respondenţi care utilizează internetul, 46% au urmărit mesajele candidaţilor la preşedinţie sau campania acestora, iar 54% nu le-au urmărit pe acestea pe internet.

Dintre cei 54% intervievaţi care utilizează internetul, 42% nu au un cont pe o reţea de socializare, iar 58% au un cont pe o astfel de reţea.

Cel mai frecvent menţionate reţele de socializare ale persoanelor intervievate (58% din cei care au astfel de conturi, dintre cei 54% care declară că folosesc internetul) sunt: Facebook (93%, prima menţiune, 1% a doua menţiune), Twitter (1% prima menţiune, 5% a doua menţiune), Yahoo (2% prima menţiune, 3% a doua menţiune), Google Plus şi Skype (câte 1% prima menţiune, 1% a doua menţiune). Alte reţele de socializare amintite (a doua menţiune au fost): Hi5, Instagram, WhatsApp şi LinkedIn. Dintre cei 54% care declară că folosesc internetul, 58% menţionează că au urmărit campania electorală dinaintea scrutinelor, iar 42% spun că nu au urmărit-o.

70% dintre cei care utilizează internetul consideră că internetul şi reţelele de socializare au influenţat participarea la vot, 24% consideră că nu au influenţat, iar 6% nu ştiu dacă acestea au avut vreo influenţă asupra participării la vot.

Doar 13% dintre respondenţii care au declarat că folosesc internetul au trimis sau redirecţionat mesaje electorale sau de campanie pe internet, iar 87% susţin că nu au făcut acest lucru.

De asemenea, 24% dintre cei 54% care utilizează internetul au dat „like” unor pagini sau mesaje ale candidaţilor la alegerile prezidenţiale, iar restul de 76% nu au realizat această acţiune.

„Motivele” prezenţei masive de la vot în turul a II-lea.

Peste 1 milion de voturi negative (vot împotrivă) Cei mai mulţi dintre respondenţii care au mers la vot au făcut acest lucru pentru a vota un anumit candidat (66%), 11% au mers pentru a vota împotriva unui candidat, 6% ca să voteze pentru binele ţării sau binele personal, 4% pentru a vota în favoarea schimbării, iar 3% datorită simţului civic, pentru a-şi exercita un drept cetăţenesc. 6% dintre cei chestionaţi nu ştiu sau nu răspund la această întrebare.

91 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Este capabil/inteligent Alt răspuns Nu am avut un motiv anume

2%

Nu știu/Nu răspund

8% 5% 4% 7% 5%

Care este principalul motiv pentru care aţi votat pentru Klaus Iohannis?

Procente calculate din totalul celor care declară că au votat pentru Klaus Iohannis

0%

10% 20%

29%

Pentru schimbare Am votat pentru a nu câștiga Victor Ponta Datorită activităţii anterioare Datorită orientării/ Apartenenţei politice La recomandarea altcuiva Pentru că este simpatic Pentru că este ardelean Alt răspuns Nu am avut un motiv anume Nu știu/Nu răspund

6 din 10 intervievaţi au mers la vot însoţiţi, iar 4 din 10 – au mers la vot singuri. Dintre cei 60% care declară că au fost însoţiţi la vot, 55% menţionează

50% 45%

Inspiră încredere că va fi mai bine/ Va face lucruri bune

Pentru că este de etnie germană

30% 40%

11% 3% 3% 2% 2% 1% 1% 1% 1% 2%

că au fost însoţiţi de soţ sau soţie, 25% - de familie, 6% - de copii, alţi 6% - de prieteni, 2% - de părinţi, 2% - de vecini şi 1% de fraţi sau surori. 

pol it ic

p ol i ti c

n Sentimentele pe care le-au avut respondenţii la aflarea veştii că preşedintele ales este Klaus Iohannis au fost de: bucurie (55%)

Emoţiile pozitive şi negative ale victoriei

Ce sentiment aţi avut dumneavoastră când aţi văzut că a câştigat Klaus Iohannis?

0%

10% 20% 30% 40% 50% 60%

Bucurie Nici un sentiment Tristeţe Dezamăgire Speranţă Mâhnire / Frustrare Surprindere / Uimire Liniște Ușurare Alte sentimente Nu știu Nu răspund

2% 1% 0,7% 0,5% 0,4% 0,3% 2% 3% 3%

92 SINTEZA # 11, decembrie 2014

19% 14%

55%

Sentimentele pe care le-au avut respondenţii la aflarea veştii că preşedintele ales este Klaus Iohannis au fost de: bucurie (55%), tristeţe (14%), dezamăgire (2%), speranţă (1%), mâine/ frustrare (0.7%), surprindere/uimire (0.5%), linişte (0.4%), respectiv uşurare (0.3%). 19% dintre respondenţi declară că nu au avut niciun sentiment, iar 6% nu ştiu sau nu răspund întrebării.

67% dintre cei chestionaţi consideră că Iohannis a meritat să câştige, 18% - că nu a meritat, iar 15% nu ştiu sau nu răspund.

46% dintre respondenţi consideră că declaraţiile lui Traian Băsescu nu au contribuit la victoria lui Klaus Iohannis, 31% cred că acestea au contribuit la victoria preşedintelui ales, iar 22% dintre respondenţi nu ştiu.

Peste 15% dintre votanţii lui Ponta trec în tabăra învingătorului, când sunt chestionati despre turul I 68% dintre cei chestionaţi declară că au votat cu Klaus Iohannis, iar 32% declară că au votat cu Victor Ponta.

Dintre respondenţii care declară că au votat în primul tur al alegerilor prezidenţiale, 49.9% susţin că l-au votat pe Klaus Iohannis, 31.6% - pe Victor Ponta, 5.2% - pe Călin Popescu-Tăriceanu,

n Klaus Iohannis după aflarea rezultatelor exit-poll

4.4% - pe Monica Macovei, 2.8% - pe Elena Udrea, 2.3% - pe Corneliu Vadim Tudor, 0.8% - pe Teodor Meleşcanu, 0.4% - pe Dan Diaconescu, 0.3% - pe William Brînză şi 0.1% - pe Zsolt Szilagyi.

Partidele pentru care respondenţii declară că au o simpatie sunt: PSD (9%), PNL (5%), ACL (2%), PDL (2%), UDMR (0.8%), PNŢCD (0.3%), USL (0.3%). 74% dintre respondenţi menţionează că nu au nicio simpatie pentru vreun partid politic.

În săptămâna dinaintea turului 2 al alegerilor (înainte de 16 noiembrie), în câte dintre cele şapte zile v-aţi uitat la emisiuni politice la televizor?

0%

Impactul campaniei electorale Dintre activităţile electorale menţionate, respondenţii precizează că au întâlnit: afişarea semnelor sau afişelor electorale în zona în care ei locuiesc (79%), reclame electorale la TV sau radio (61%), vizitarea la domiciliu pentru prezentarea de informaţii despre candidatul pe care respectivii susţinători îl sprijineau (11%). Câte 1% dintre respondenţi menţionează că le-au fost (lor sau unui membru al familiei) oferite bani, alimente sau bunuri mai scumpe cu scopul de a fi determinaţi să voteze pentru candidatul pe care susţinătorii îl sprijineau, respectiv că au fost ameninţaţi (ei sau un membru al familiei) cu scopul de a fi determinaţi să voteze pentru candidatul pe care susţinătorii în cauză îl sprijineau.  93 SINTEZA # 11, decembrie 2014

10%

20%

Niciodată Într-o zi În două zile În trei zile În patru zile În cinci zile În şase zile În şapte zile Nu știu Nu răspund

5%

10% 8% 4% 2% 1% 2% 1%

30%

40%

50%

26%

42%

pol it ic

p ol i ti c

n Respondenţii cu studii medii sau superioare au avut un sentiment de bucurie atunci când au văzut că alegerile au fost câştigate de Klaus Iohannis

n Români cerând Guvernului să mărească numărul centrelor de vot prin ordonanţă

Votul din diaspora şi reacţia neadecvată a Guvernului – explicaţii pentru victoria lui Klaus Iohannis Respondenţii din Transilvania şi Banat declară că modul în care s-a desfăşurat votul în primul tur din diaspora a avut o influenţă asupra deciziei lor de vot în proporţie mai ridicată decât respondenţii din Moldova sau din Sudul ţării.

Votanţii lui Klaus Iohannis, de asemenea, declară în proporţie aproape dublă (40,4%), comparativ cu votanţii lui Victor Ponta (22,6%) cum că desfăşurarea votului din diaspora a avut o influenţă asupra propriei decizii de vot.

Femeile declară în proporţie mai ridicată decât bărbaţii cum că au discutat despre vot cu o persoană din familie, care să fie plecată în străinătate în perioada organizării celui de-al doilea tur de scrutin; de asemenea, respondenţii de 50 de ani şi peste spun acest lucru în proporţie mai ridicată decât cei sub 50 de ani.

Mai mult, cu cât sunt mai educaţi, cu atât respondenţii care au avut pe cineva din familie în străinătate pe perioada votului declară că au abordat acest subiect în discuţiile pe care le-au 94 SINTEZA # 11, decembrie 2014

avut cu acele persoane. Participanţii la studiu din Transilvania şi Banat declară că au discutat aceste lucruri cu persoanele din familie plecate în străinătate în proporţie mai ridicată decât rezidenţii din alte regiuni ale României.

Bunicii au ascultat de nepoţi şi fii Respondenţii sub 35 de ani declară în proporţie semnificativ mai ridicată decât cei trecuţi de această vârstă cum că au primit pe timpul alegerilor un sfat de a vota cu un anumit candidat.

De asemenea, cu cât sunt mai educaţi, cu atât respondenţii declară în proporţie mai ridicată că au primit asemenea sfaturi. Rezidenţii din Transilvania şi Banat, comparativ cu cei din Moldova sau cu cei din Sudul ţării, de asemenea, declară că au primit sfaturi privind opţiunea lor de vot pe perioada alegerilor pentru funcţia de preşedinte al României.

Dintre cei care au primit un asemenea sfat, respondenţii cu vârsta de 65 de ani şi peste au tins să îl urmeze în proporţie semnificativ mai ridicată decât în rândul celorlalte categorii de vârste, conform propriilor declaraţii (55,6%). Persoanele între 35 şi 64 de ani au făcut acest lucru în

măsură mai redusă comparativ cu cele sub sau peste acest interval de vârste.

Respondenţii cu studii superioare care au primit un sfat privind opţiunea lor de vot au ales să ţină cont de acesta în proporţie foarte redusă – 2%, comparativ cu persoanele cu studii elementare sau medii, care au făcut acest lucru în proporţie de 60%, respectiv 33%.

Respondenţii care au rezidenţa în mediul rural, de asemenea, au tins să ţină cont de aceste sfaturi în proporţie mai ridicată decât aceia cu rezidenţa în mediul urban, la fel şi cei din Transilvania şi Banat, comparativ cu respondenţii din Sudul ţării sau cei din Moldova.

Votanţii lui Iohannis, mai internauţi şi mai determinaţi pentru vot negativ Votanţii lui Klaus Iohannis declară că au ţinut cont de aceste îndemnuri în proporţie dublă comparativ cu votanţii lui Victor Ponta (31,9% vs. 14,8%).

Votanţii lui Klaus Iohannis declară că folosesc internetul în proporţie de 58,3%, în timp ce proporţia votanţilor lui Victor Ponta care fac acest lucru este cu aproximativ 16% mai redusă.

Mai mult, internauţii care l-au votat pe

Klaus Iohannis au urmărit mesajele de pe internet şi campania candidaţilor din mediul online în proporţie semnificativ mai ridicată comparativ cu proporţia internauţilor care l-au votat pe Victor Ponta.

Proporţia din rândul votanţilor lui Victor Ponta care declară că principala motivaţie pentru a-şi exercita dreptul de vot în favoarea unui anumit candidat este mai ridicată decât a celor din rândul votanţilor lui Klaus Iohannis (71,6% vs. 66,1%), care declară, în acelaşi timp, în măsură mai ridicată cum că principala lor motivaţie a fost să voteze împotriva celuilalt candidat (16% vs. 5,2%).

Victoria – bucuria celor tineri şi mai ales a ardelenilor şi bănăţenilor Cu cât sunt mai tineri, cu atât respondenţii declară, în proporţie mai ridicată, că sentimentul avut la aflarea veştii victoriei lui Klaus Iohannis a fost unul de bucurie (60,9% în rândul categoriei 18-34 de ani, comparativ cu 44,9% în rândul categoriei 65+ ani). După cum este de aşteptat, distribuirea respondenţilor care declară că au avut un sentiment de tristeţe la aflarea acestei veşti este 95 SINTEZA # 11, decembrie 2014

inversă (9,3% în rândul categoriei 18-35 de ani vs. 22,4% în rândul persoanelor de 65 de ani şi peste. Respondenţii cu studii medii sau superioare au avut un sentiment de bucurie atunci când au văzut că alegerile au fost câştigate de Klaus Iohannis în proporţie mai ridicată decât cele cu studii elementare. Cel mai puţin s-au bucurat de victoria acestuia respondenţii din Sudul ţării (49,3%), iar cel mai mult, aşa cum era de aşteptat, respondenţii din Transilvania şi Banat (61,8%).

Respondenţii de sex masculin consideră în proporţie mai ridicată decât cei de sex feminin că Iohannis a meritat să câştige aceste alegeri prezidenţiale. Mai mult, cu cât persoanele intervievate sunt mai tinere, cu atât ele declară acest lucru în proporţie mai ridicată: 79,1% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 34 de ani, comparativ cu 55,1% dintre respondenţii cu vârsta de 65 de ani şi peste. Şi în acest caz se observă o diferenţă în funcţie de nivelul de educaţie al intervievaţilor, persoanele cu studii medii şi cele cu studii superioare considerând că Iohannis a meritat victoria în proporţie semnificativ mai ridicată decât cele cu studii elementare.

Dar cum îi găsim pe români după alegerile prezidenţiale?

Entuziasmul popular creşte direcţia bună în care merge ţara Principalul efect al alegerilor prezidenţiale este creşterea optimismului, dar mai ales a indicatorului global privind direcţia în care se îndreaptă ţara.

Asistăm la cel mai mare nivel al aprecierii pozitive a direcţiei în care merge ţara după 1990 pe fondul unor emoţii puternice, care există la nivelul societăţii după câştigarea alegerilor de către Klaus Iohannis. În general, această stare euforică resimţită la nivel societal se resoarbe în două trei luni, după trecerea sărbătorilor.

La câteva zile de la organizarea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale şi de la anunţarea câştigătorului, proporţia respondenţilor care consideră că 

pol it ic

96 SINTEZA # 11, decembrie 2014

• 39% dintre cei chestionaţi (cu 5% mai mulţi decât în septembrie) cred că oamenii obişnuiţi pot schimba ceva în mersul lucrurilor, însă doar 32% simt că le sunt respectate drepturile cetăţeneşti • Faţă de luna septembrie, îngrijorarea românilor cu privire la conducerea ţării a scăzut de la 74% la 48%, iar cea legată de politică de la 69% la 59%.

• Cea mai mare problemă a ţării, în momentul de faţă, este în opinia apreciativ a unui sfert (23%) dintre participanţii la studiul IRES şomajul (lipsa locurilor de muncă). Următoarea problemă majoră este corupţia (17%), urmată de dificultăţile economice şi conducerea ţării (11%) sau de nivelul de trai/lipsa banilor (5%). Dacă în septembrie, într-un studiu similar, conducerea ţării era indicată drept a doua problemă majoră a ţării de către 14% dintre respondenţi, tendinţa acestui indicator este în scădere

8%

4%

4%

18%

19%

24%

7% 26%

9%

8%

8%

29%

3% 27%

70% 38%

60%

11%

2%

3%

3%

17%

20%

7%

4% 28%

39% 42%

42%

38%

10%

28%

35%

21%

31% 20% 18% 19%

10%

Multă

Încrederea creşte proporţional cu optimismul Încrederea în personalităţile politice şi în instituţii se plasează tot pe o curbă ascendentă. Încrederea populaţiei în Klaus Iohannis cunoaşte o creştere spectaculoasă din perioada de dinaintea campaniei şi până la anunţarea victoriei sale în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, de la 25% dintre intervievaţi care aveau multă sau foarte multă încredere în el înainte de campania electorală la 61% dintre aceştia, care dau aceleaşi răspunsuri în urma organizării celui deal doilea tur de scrutin. Încrederea în 97 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Puţină

18%

18% 13%

12%

Foarte puţină

Guvern

7%

Foarte multă

19%

8% 4%

Deloc

Traian Băsescu nu pare a fi afectată de evenimentele recente, menţinân­du-se constantă în jurul nivelului de 23%. Se înregistrează o uşoară creştere, însă. Încrederea în Victor Ponta, pe de altă parte, prezintă o scădere în urma pierderii alegerilor, ajungând de la 33% la 27%. Klaus Iohannis se bucură de încredere în proporţie mai ridicată din partea bărbaţilor, a tinerilor şi a persoanelor cu studii superioare.

Regiunea ţării unde are cel mai ridicat scor de încredere, aşa cum este de aşteptat, este Transilvania (foarte multă + multă încredere – 69,3%), iar cea unde se bucură de cel mai scăzut scor este Sudul ţării (foarte multă + multă încredere – 55,7%). De

5% Traian Băsescu

14%

Klaus Iohannis

19%

23%

Victor Ponta

32%

20%

0%

11%

36%

40% 30%

43%

16%

45%

50%

2%

22%

13%

41%

49%

1% 34%

7%

8%

Parlament

• 73% dintre cei chestionaţi sunt de acord cu afirmaţia că românii sunt mai inteligenţi decât majoritatea respondenţilor, iar 85% cu ideea conform căreia cea mai mare problemă a ţării este reprezentată de clasa politică

5%

2% 4%

1% 8%

SIE

• 82% cred că tinerii care termină, în prezent, o facultate în România nu au şanse să îşi găsească un loc de muncă. 61% dintre cei chestionaţi ar sfătui un tânăr absolvent de facultate să plece pentru a-şi găsi un loc de muncă în străinătate. Procentul este în scădere faţă de luna septembrie a acestui an

3%

SRI

• 93% consideră că în România este, în prezent, destul şi foarte greu să câştigi mulţi bani

3%

Poliţie

• 91% susţin că în România este, în prezent, destul şi foarte greu să creşti un copil fără să îi lipsească nimic

51%

7%

Președinţie

• 83% sunt de părere că în România este, în prezent, destul şi foarte greu să ai un trai decent

80%

0% 9%

Banca Naţională

• 75% apreciază că în România este destul şi foarte greu să îţi cumperi o casă

90%

1% 3% 1% 12%

Academia Română

• 75% dintre participanţii la studiu cred că în România este destul şi foarte greu să îţi deschizi o afacere

100%

Biserică

• Trei sferturi dintre români (74%) cred că în România este, în prezent, destul şi foarte greu să înaintezi o plângere atunci când drepturile îţi sunt încălcate

Câtă încredere aveţi în următoarele personalităţi?

Câtă încredere aveţi în următoarele instituţii?

D

e altfel, la o săptămână după studiul menţionat mai sus, o altă cercetare realizată de IRES arată că optimismul şi speranţa în viitor nu îi fac pe români să nu fie, în continuare, critici asupra prezentului.

Potrivit datelor IRES:

Armată

lucrurile în România merg într-o direcţie bună este semnificativ mai ridicată decât media înregistrată de-a lungul ultimului an. Înainte de campanie electorală erau de această părere 24% dintre respondenţi, în timp ce, în acest moment, proporţia celor care consideră că lucrurile merg în direcţia bună este de 55%.

Această proporţie este similară celei a respondenţilor care declară că, atunci când se gândesc la viitor, sunt mai degrabă optimişti (53%). Se observă că proporţia optimiştilor nu creşte semnificativ comparativ cu perioada de dinaintea alegerilor, cu toate că percepţia privind direcţia bună a ţării este declarată de un număr semnificativ mai ridicat al persoanelor intervievate.

Persoanele de vârstă medie, între 35 şi 64 de ani, tind să considere în proporţie mai ridicată cum că lucrurile în România merg într-o direcţie bună, comparativ cu persoanele mai tinere sau mai în vârstă. Tinerii sunt de părere că lucrurile merg într-o direcţie greşită în cea mai ridicată proporţie – 52,4%, doar 40,6% considerând că direcţia este bună. Persoanele cu studii medii, de asemenea, sunt cele mai pesimiste în aprecierea direcţiei în care merg lucrurile în ţară, iar cele cu studii elementare sunt cele mai optimiste. La fel, respondenţii din mediul rural şi cei din Transilvania şi Banat declară într-o proporţie mai ridicată că sunt de părere că lucrurile merg în direcţia bună. Votanţii lui Klaus Iohannis sunt de părere că lucrurile merg în direcţia bună în proporţie mai ridicată cu 25% decât cei ai lui Victor Ponta. Respondenţii sub 50 de ani tind să fie mai optimişti în ceea ce priveşte viitorul, în timp ce aceia trecuţi de această vârstă tind să fie rezervaţi în proporţie mai ridicată.

Proporţia pesimiştilor este similară în rândul tuturor categoriilor de vârstă. Cu cât sunt mai educaţi, cu atât respondenţii tind să fie mai rezervaţi atunci când se gândesc la viitor, cea mai ridicată proporţie a pesimiştilor, dar şi a optimiştilor, regăsinduse în rândul persoanelor cu studii elementare. Moldovenii sunt pesimişti în proporţie de 17,6%, în timp ce ardelenii în proporţie de 6,5%. Aceştia din urmă sunt cei mai optimişti dintre români în acest moment. Votanţii lui Klaus Iohannis sunt optimişti cu privire la viitor în proporţie mai ridicată cu 12% decât votanţii lui Victor Ponta.

p ol i ti c

Nu cunosc/Nu răspund

asemenea, Klaus Iohannis se bucură de încrederea a 28,5% dintre votanţii lui Victor Ponta.

Victor Ponta, pe de altă parte, se bucură de încrederea a doar 6,7% dintre votanţii lui Klaus Iohannis.

Pe fondul valului de emoţie remarcat în rândul populaţiei, caracteristic unei perioade în care se întâmplă evenimente de o importanţă socială ridicată, se remarcă o uşoară creştere în unele dintre instituţiile fundamentale ale statului, cu precădere, aşa cum era de aşteptat, în cazul Preşedinţiei – creştere a încrederii de la 24% înainte de campanie la 56% după alegeri. Alte creşteri semnificative se observă 

pol it ic

p ol i ti c

Care credeţi că este prima măsură pe care Kaul Iohannis ar trebui să o ia în calitate de preşedinte al României?

0,0% 2,0% 4,0% 6,0% 8,0% 10,0% 12,0% 14,0% 16,0% 18,0% Crearea locurilor de muncã Lupta împotriva corupţiei Creşteri salariale / pensii / alocaţii Schimbarea clasei politice (a parlamentului) Schimbarea guvernului Independenţa justiţiei Colaborare instituţiile / Mediator / Echidistanţă Respingerea legii amnistiei şi graţierii Creşterea nivelului de trai Grijă pentru oameni Reformă învăţământ / educaţie / infrastructură Schimbarea sistemului de vot / Soluţionarea problemei referitoare la votul diasporei

3,2% 3,2%

5,4% 4,8%

13,9%

7,6%

15,2%

2,6% 2,4% 1,7% 1,7% 1,4% 1,4% n Unul din doi români este de părere că proiectele lui Traian Băsescu nu ar trebui continuate de Klaus Iohannis

în cazul încrederii în Parlament, de la 16% la 22%, precum şi în cazul Băncii Naţionale a României, de la 58% la 64%. Bărbaţii tind să crediteze instituţia Preşedinţiei cu multă sau foarte multă încredere în proporţie mai ridicată decât femeile (61% vs.

51%). Persoanele de vârstă medie, de asemenea, în timp ce nivelul cel mai scăzut de încredere în această instituţie se observă în rândul tinerilor sub 35 de ani. Cu cât sunt mai educate, cu atât persoanele intervievate declară un nivel de încredere mai ridicat în instituţia Preşedinţiei. Dintre votanţii lui Victor Ponta, doar 36,9% îşi declară încrederea în această instituţie.

orfană”. În cadrul aceluiaşi mecanism de prezentare a sinelui în public şi supunere la dezirabilitatea socială românii declară că au fost la vot într-o proporţie de 92%. În 2004, la turul al II-lea, la o prezenţă de 55%, supraraportarea din declaraţii a fost de 77%, iar în 2009, de la prezenţă de 57% în ţară, prezenţa din declaraţii a ajuns la 85%. Fenomenul este european, cu o medie undeva în jur de sub 10 %, la noi însă se află în ultimele decenii undeva între 20-30%.

Cu ce candidat aţi votat?

Învingătorul ia totul (despre o mică ingratitudine a publicului)

S

ociologii au observat de câteva decenii deja că, după alegeri, o parte dintre cei care au fost de partea pierzătorului din alegeri se mută la învingător, iar declaraţiile retroactive privind prezenţa la vot demonstrează o exagerare. După ce Iohannis a câştigat detaşat alegerile, a început să se dezvolte un entuziasm de masă. 10% dintre votanţii lui Victor Ponta declară că au votat Klaus Iohannis, procentul învingătorului ajungând la 66%. Nimic nou, ştim de sute de ani că „victoria are 1.000 de părinţi, înfrângerea este 98 SINTEZA # 11, decembrie 2014

66%

34%

Klaus Iohannis

Victor Ponta

Ce aşteaptă românii de la preşedinte?

P

rima măsură pe care ar trebui să o ia Klaus Iohannis în calitate de preşedinte al României, în opinia celor mai multe dintre persoanele intervievate, face referire la crearea locurilor de muncă – 15,2%.

Următoarea măsură considerată prioritară de o proporţie semnificativă a intervievaţilor este combaterea corupţiei – 13,9%.

Prima ţară pe care ar trebui să o viziteze noul preşedinte al României după învestire este Germania, în opinia a aproximativ 40% dintre persoanele intervievate. Alţi 10% dintre intervievaţi consideră că prima ţară vizitată ar trebui să fie Statele Unite ale Americii, iar 7% menţionează Republica Moldova.

Cei mai mulţi dintre respondenţi sunt optimişti atunci când sunt întrebaţi dacă sunt de părere că Iohannis va reuşi să îşi pună în practică promisiunile electorale, majoritatea tinzând să creadă că da.

29% dintre participanţii la studiu spun că acest lucru se va întâmpla cu siguranţă, în timp ce 53% dintre ei consideră că este mai degrabă probabil ca acest lucru să se întâmple.

Doar 14% dintre respondenţi înclină să fie de părere că acest lucru nu se

va întâmpla. O proporţie similară a optimiştilor privind respectarea promisiunilor de către Klaus Iohannis sunt de părere că România va beneficia de sprijinul Germaniei datorită faptului că are un preşedinte de etnie germană; 37% dintre respondenţi declară că sunt siguri că acest lucru se va întâmpla, în timp ce 43% consideră că acest lucru este probabil. Doar 16% dintre intervievaţi sunt mai sceptici din acest punct de vedere.

Continuarea proiectelor lui Traian Băsescu?

Majoritatea spune „NU”!

Unul din doi români este de părere că proiectele lui Traian Băsescu nu ar trebui continuate de Klaus Iohannis; în acelaşi timp, 40% dintre participanţii la studiu sunt de părere că noul preşedinte al României ar trebui să continue aceste proiecte, iar 12% nu pot da un răspuns.

Continuarea proiectelor lui Traian Băsescu este susţinută în proporţie mai ridicată de către bărbaţi, tineri, persoane cu studii superioare, din mediul urban şi de către votanţii lui Klaus Iohannis.

Dintre cei care sunt de părere că proiectele lui Traian Băsescu ar trebui duse mai departe de către 99 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Klaus Iohannis, cei mai mulţi amintesc reforma justiţiei, precum şi combaterea corupţiei.

Aceste două aspecte sunt urmate de proiectele legate de îmbunătăţirea sau menţinerea relaţiilor externe, precum şi de reducerea numărului de parlamentari şi de îmbunătăţirea infrastructurii. Cu toate acestea, majoritatea persoanelor intervievate nu ştiu ce proiecte ale preşedintelui Traian Băsescu ar trebui continuate de Klaus Iohannis.

Schimbarea Guvernului Ponta Majoritatea respondenţilor intervievaţi în cadrul acestui studiu – 62% - nu susţin schimbarea guvernului actual în favoarea instalării unui guvern PNL, considerând că nu este bine ca un singur partid să deţină toată puterea. În acelaşi timp, 32% dintre aceştia ar susţine această idee, deoarece şi-ar dori schimbarea guvernului Ponta.

Susţinerea schimbării guvernului creşte odată cu scăderea vârstei respondenţilor, de la 20,7% în cazul persoanelor de 65 de ani şi peste la 43,9% în rândul celor între 18 şi 35 de ani.

Moldova este regiunea în care această idee are cei mai puţini

susţinători – 24,6%, comparativ cu o medie de aproximativ 33% în celelalte regiuni ale ţării. De asemenea, votanţii lui Klaus Iohannis sunt de părere că ar trebui instalat un guvern PNL în proporţie de 48,9%, comparativ cu votanţii lui Victor Ponta, care susţin acelaşi lucru în proporţie de 6,4%. n

Datele fac parte din studiile IRES: 1. STUDIU POST-ELECTORAL PRIVIND MOTIVAŢIILE ALEGĂTORILOR ÎN TURUL AL DOILEA AL ALEGERILOR PREZIDENŢIALE, realizat în perioada 18-24 noiembrie 2014, pe un eşantion de 1.271 de indivizi de 18 ani şi peste. Tip eşantion: multistratificat, probabilist, reprezentativ la nivel naţional.

Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,9%. Interviurile s-au desfăşurat prin metoda CATI (interviuri telefonice) 2. ROMÂNIA POLITICĂ DUPĂ ALEGERI, studiu realizat în 20 noiembrie 2014, pe un eşantion de 1.338 de indivizi de 18 ani şi peste.

Tipul eşantionului: multistratificat, probabilist, reprezentativ la nivel naţional. Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,7%. Interviurile s-au desfăşurat prin metoda CATI (interviuri telefonice).

POL I T I C

•

IN T E RVIU

„România se poate simţi nesigură, dar nu e singură” Bernd Fabritius, sasul român din Parlamentul Germaniei, despre noi şi Europa, într-un interviu realizat de Ruxandra Hurezean

B Bernd Fabritius, preşedintele Asociaţiei Saşilor Transilvăneni din Germania, este primul cetăţean german originar din România care a ajuns membru în Bundestag în urma alegerilor generale din Germania din 2013.

S-a născut la 14 mai 1965 la Agnita, în Transilvania, şi a copilărit la Sibiu. Absolvent al Liceului „Brukenthal" din Sibiu; Licenţiat în Administraţie Publică (FH) München în 1992 termină studiile în ştiinţe politice şi în 1997 studiile de drept la Ludwig-MaximiliansUniversitäty (LMU) la München. Din 2003 e doctor în drept, a predat în Sibiu şi Tübingen. Este avocat din 1997. Vicepreşedintele Federaţiei Persoanelor Srămutate (BDV); preşedintele Federaţiei Mondiale a Saşilor; preşedintele naţional al Asociaţiei Saşilor Transilvăneni din Germania; vicepreşedintele Fundaţiei Bavaria-România pentru Asistenţă Socială; decorat cu medalia de merit a Bavariei pentru susţinerea relaţiilor europene.

Membru al CSU din 2003 şi vicepreşedinte al UDV (Uniunea Persoanelor Strămutate şi Repatriaţilor).

ernd Fabritius era un băiat subţirel, venit din Agnita. Viaţa lui la Sibiu avea să înceapă între zidurile groase ale Liceului „Brukenthal", un fel de cerc protector la umbra marilor biserici. Copilul de atunci are instincte bune şi se descurcă uşor în viermuiala oraşului. Îşi aminteşte vecinii, brutarii, cofetarii, îngheţata şi joaca de pe stradă. Acum are aproape 50 de ani şi priveşte în faţă un parlament german împreună cu care face legile ţării şi căruia trebuie să-i raporteze situaţia din Estul Europei. Bernd este deputat-raportor în Bundestag pentru Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Moldova. I s-a repartizat această parte de lume când toţi credeau că nu va fi nicio problemă. Nu e Africa, i s-a spus, nu e Grecia, n-ai probleme! Apoi au început conflictele.

Sub tălpile lui, pământul arde acum, iar Germania îl întreabă cu îngrijorare cum se văd de aproape Doneţkul, Kievul, Moscova, Bucureştiul. Bernd a lăsat de mult în urmă copilul de sas refugiat în Germania, care încerca noi experienţe pe străzile Münchenului, acum este un om îngrijorat pentru ce înseamnă Europa şi cere responsabilitate de la generaţia lui de politicieni. Le cere ajutorul românilor şi germanilor deopotrivă pentru a realiza o punte de legătură între Est şi Vest şi pentru a asigura pacea.

SINTEZA: E dimineaţă, oraşul abia se trezeşte, ne plimbăm pe străzile Sibiului, prin piaţa liceului şi te întreb, Bernd, cine eşti tu? Cu ce lume te identifici?

Bernd Fabritius: Au fost ani la rând când mi-am pus această problemă, este dilema, ca să-i zic aşa, a minoritarului. Am trăit în comunism, am trecut şi eu ca noi toţi prin momentele revoluţiei, am avut toate trăirile posibile ale unui om care caută locul lui bun pe lume. N-am uitat nimic, dar acum, după ani de linişte, când am fost în Ucraina şi-n alte zone din Est, am înţeles din nou, cât de important este sentimentul de apartenenţă la o lume liberă, democratică. Nu mai contează că sunt sas, român, neamţ. Eu sunt în Europa şi asta e o binefacere, dar şi o responsabilitate în plus. Trebuie să înţelegem cât de mult contează cum arată lumea din jur, nu doar casa noastră.

- Crezi că politicienii au înţeles importanţa proximităţii, a contextului? 

100 SINTEZA # 11, decembrie 2014

101 SINTEZA # 11, decembrie 2014

POL I T I C

- În Germania există o mare preocupare pentru ce se întâmplă în jur, nu doar în ţările vecine, dar şi în jurul landului, al oraşului, al străzii pe care locuiesc, în societatea în care trăiesc oamenii! Ei au ajuns la concluzia că nu poţi trăi nici tu bine, dacă în jurul tău nu e bine! Acest lucru ar trebui să fie conştientizat şi de politicienii români, pentru că aici se observă mai mult individualism, mai mult egoism. Omul nu este făcut să trăiască singur. Dacă vreau să trăiesc bine, oriunde m-aş afla, trebuie să am grijă să fie bine şi pentru ceilalţi.

- De ce crezi că România nu a progresat mai rapid?

•

INTERVIU

- Da, aşa e! V-am spus că eu am început prin a explica ceva care era perceput negativ, le spuneam oamenilor exact ce nu vroiau să audă. Şi m-au înţeles, au acceptat şi mi-au mulţumit! Eu aş face ce cred că e bine pentru societate, chiar şi atunci când ştiu că enervez! Şi acum, vă spun ceva ce colegilor politicieni români nu le place să audă, se vor enerva, dar e felul meu de a sluji adevărul. Undeva, cândva, faptul că urmezi adevărul ajută, oricât de neînsemnat ar părea la un moment dat.

- Văzuţi din afară de cineva care ne cunoaşte, unde ne situăm?

- România are urgentă nevoie de întreruperea perioadei de tranziţie! Unii politicieni, când ajung la putere, sunt preocupaţi să schimbe situaţia lor şi nu 102 SINTEZA # 11, decembrie 2014

•

IN T E RVIU

le mai rămâne timp să schimbe şi situaţia ţării. Aşa au tărăgănat tranziţia la infinit! E urgent necesar să rupă acest film! Să lase dorinţele personale în afara politicii!

Reforma din justiţie e bine văzută în Germania, în Europa, dar ea trebuie continuată, trebuie avut grijă să nu o ia înapoi. Încă predomină ştirile negative care ajung în Vest, cele pozitive sunt excepţii. Încă nu există încredere în persistenţa acestor măsuri! Eu nu am convingerea că reformele funcţionează până jos, la ultimul nivel! Îmi lipseşte un sistem care să funcţioneze până la ultimul funcţionar. Mulţi habar n-au ce e statul în România! Ei se comportă de parcă statul ar fi un fel de nor care pluteşte deasupra ţării, iar funcţionarii sunt nişte împuterniciţi ai statului, trimişii lui pe pământ!

Ori, asta aş vrea să se schimbe! Trebuie să înţeleagă că sunt prestatori pentru cetăţenii benficiari.

- Nu vreau să spun că în România nu există oameni politici! Refuz ideea că aici lipseşte în totalitate clasa politică! Poate că sunt unii care vor să facă treabă, dar nu ştiu cum sunt sau nu sunt lăsaţi. De aceea spun: ca să putem lucra mai bine împreună, îmi trebuie un partid politic cu conţinut politic - şi nu reţele volatile de interese! Responsabilitatea politicianului să fie clară, asumată, colectivă. Să vă dau un exemplu: eu am ajuns Șansa României este în politică pornind de la un puntea pe care o are fapt concret de care m-am prin diaspora română, ocupat. Lucram ca funcţionar dar și prin minoritatea social şi, la un moment dat, când s-a schimbat legislaţia germană din România. privind ajutorul financiar Este o poziţie aproape pentru refugiaţi, saşii imigraţi unică în relaţiile din România s-au simţit nedreptăţiţi. Nu era chiar europene. Funcţia de aşa şi mi-am dat seama că e punte, pe care diaspora nevoie să le explice cineva ce română și etnicii se întâmplă. Am început să le explic, am ajutat ca lucrurile germani din România să se clarifice şi ei au căpătat o joacă, pune România încredere în mine. Nu am zis: într-o situaţie specială, hai să intru în politică şi apoi care poate fi foarte văd eu ce fac, ci hai să fac ceva, să ajut ca lucrurile să meargă benefică pe viitor", mai bine, politica a venit după Bernd Fabritius aceea, ca o consecinţă!

- Cum alegi calea de succes în politică? Pe lângă egoism, aici s-ar putea să descoperim şi mult populism!

POL I T I C

- De ce aţi plecat din România, de ce au plecat saşii?

- Au plecat din cauza comunismului. Nu faţă de România am avut o problemă, dovadă că venim şi suntem la fel de emoţionaţi de fiecare dată, ci faţă de comunism, faţă de politică. Germanii plecaţi de aici iubesc România, destul de mult ca să-şi asume rolul de punte între Est şi Vest. Doar că asta ar trebui să simtă şi România.

- România se simte, la rândul ei, destul de nesigură şi singură în partea aceasta fierbinte a Europei.

- Noi înţelegem situaţia, iar şi eu sunt aici şi ca să înţeleg mai bine lucrurile. România se poate simţi nesigură, dar nu e singură. Am spus în Bundestag, că ceea ce s-a întâmplat în Crimeea este echivalentul lui 11 septembrie din America!

Invazia Federaţiei Ruse este o crimă la adresa valorilor Europei civilizate, este terorism statal!

Se comite o crimă otrăvind societatea, destrămând-o, efectul fiind resimţit până în Germania. Am fost la Doneţk, am vorbit cu oamenii, cu studenţii. Sunt familii care se despart, prieteni care se înstrăinează, societatea este otrăvită de ură, de conflict!

Acesta este cel mai mare pericol. Se deschid căi către conflict, izbucneşte acolo unde până acum nu era.

Acesta este răul la care ne expune Rusia.

- Care ar fi, concret, paşii pe care ar putea să-i facă Germania şi România pentru a întări colaborarea dintre ţările noastre. Şi ce rol pot juca saşii în acest sens?

- Relaţiile sunt deja foarte bune, am serbat nu de mult 20 de ani de la tratatul bilateral de prietenie. Este însă loc şi de mai bine. Am putea de exemplu să ne apucăm împreună să rezolvăm unele situaţii criticabile.

n Saşii au şi un interes propriu în a ridica România pe alt nivel de percepţie: doar nimeni nu vrea să provină dintr-o ţară cu o imagine mediocră

Lipsa incluziunii sociale a rromilor din România nu se poate rezolva prin migraţie. Tema trebuie rezolvată acolo unde apare - desigur cu ajutor şi cu asistenţă reciprocă. Pentru aceasta cred că, în primul rând, trebuie combătută percepţia în societate. Cel mai bun program guvernamental nu ajută, dacă acesta nu are ca bază înţelegerea oamenilor. Discriminarea cotidiană care se bazează pe o lipsă de respect este substanţială.

Nu numai în cazul rromilor. În România îmi lipseşte o politică pentru societate. Ar putea începe la întocmirea programelor de televiziune, unde populaţia este sufocată în cea mai mare parte cu gunoi mediatic; - cum săşi revină o societatea civilă, care a fost deteriorată substanţial şi sistematic în perioada comunistă? Şi am putea continua - să ajungem la actualitatea din octombrie 2014 - cu o schimbare a metodelor de campanie electorală: constat aproape în exclusivitate o campanie de atac - deci cine este mai ticălos, decât o campanie de program: deci ce vreau să fac eu mai bine?

Mie - să fiu sincer - parcă mi-e scârbă să mă mai uit la televizor în România. Ar trebui să se rupă acest film, care durează deja de mult prea mult timp. O schimbare a acestor atitudini la aceste puncte ar schimba, ar modifica şi percepţia publică în Germania, faţă de ţara mea de origine - şi prin aceasta ar duce la o îmbunătăţire a colaborării. Saşii pot ajuta la modificarea acestei imagini - care acum este mai proastă decât realitatea.

Ei pot explica unele tulburări de percepţie, cunoscând modurile de a gândi aici şi acolo, pot fi o punte în cel mai bun sens al cuvântului.

- Care este percepţia, se pot simţi saşii folosiţi în acestă relaţie, după ce, aşa cum se spune uneori, i-am „vândut"?

103 SINTEZA # 11, decembrie 2014

În primul rând nu i-aţi „vândut" dumneavoastră - ci ei au vrut să plece şi au fost ajutaţi de „ţara mamă" , şi în cea mai mare parte nu poartă ura faţă de ţară natală. Şi în al doilea rând - cei mai mulţi se lasă „folosiţi" cu plăcere pentru promovarea relaţiilor bilaterale. Şi pentru a evita confuzii: saşii au şi un interes propriu în a ridica România pe alt nivel de percepţie: doar nimeni nu vrea să provină dintr-o ţară cu o imagine atât de mediocră, ci vrea să fie mândru de locul de provenienţă. Deci -depunem eforturi, facem totul să putem prezenta locul nostru de origine, în aşa fel încât să ne simţim şi noi confortabil cu el.

- Ce le spuneţi investitorilor germani despre România? Dar colegilor politicieni?

Că este o ţară plină de şanse, unde nu trebuie să-i subestimăm pe locuitori: unii câteodată sunt chiar mai şmecheri decât noi. Investitorilor le recomand să viziteze ţara, să caute consilieri cu experienţă, să aibă ochii deschişi pentru şansele pe care le găsesc la tot pasul - şi să se ferească de şmecheri. Colegilor din politică le recomand să-şi facă o imagine proprie şi să nu dea crezare tuturor zvonurilor şi prejudecăţilor cu care pornesc la drum.

-Ce credeţi că se va întâmpla în Ucraina, cum vedeţi evoluţia lucrurilor?

Sper că vom reuşi să oprim destrămarea tării, un rezultat al războiului mediatic de dezinformare, condus şi regizat, dramaturgizat de liderii Rusiei. Sper ca aceştia nu vor reuşi să creeze un nou centru de conflict îngheţat, care să-i ajute pe drumul de a reclădi noi zone de influenţă după teoria brejnevistă. Fanteziile ruseşti 

POL I T I C

•

INTERVIU

n „Investitorilor le recomand să viziteze ţara, să caute consilieri cu experienţă, să aibă ochii deschişi pentru şansele pe care le găsesc la tot pasul”

la o „Noua Rusie" care include Ucraina de Est şi zona transnistreană sunt un scenariu pe care ţările civilizate nu au voie să-l accepte. Dacă începem o reorganizare a ţărilor în Europa, deschidem cutia Pandorei pe care nu o mai stăpânim. Acest lucru trebuie înţeles şi de domnul Putin.

- Ce ar trebui să facă Germania, dar şi ce ar trebui să facă România în raport cu situaţia din Ucraina? E o chestiune de resurse la mijloc, putem spera că ţările europene găsesc la timp soluţii alternative?

- Trebuie să constatăm că Rusia a renunţat la poziţia de partener în cadrul european. Acest lucru este foarte regretabil, dar aşa este. Trebuie să regândim liniile de parteneriat - în toate domeniile, de la energie, până la strategie. Sunt suficiente alternative pentru a compensa această pierdere. Da, plecarea Rusiei din cercul statelor partenere este o pierdere, dar nu este o catastrofă.

- Cunoaşteţi Germania şi cunoaşteţi România: care credeţi că sunt oportunităţile pe care un neamţ le-ar exploata şi românii n-o fac?

- Încep cu un exemplu mai general: avantajele unei ţări cu o diversitate atât de bogată - din punct de vedere al etniilor, al peisajelor, al culturilor etc. -, sunt lăsate cu totul baltă, - în favoarea unei percepţii de stat şi de popor unitar, cum l-am moştenit poate de la Ceauşescu.

România nu are nevoie de astfel de complexe, de asemenea atitudini complexate. Succesul Germaniei se bazează în foarte mare parte pe concertul bine gândit şi plin de concurenţă constructivă, fără invidie al bavarezilor, al şvabilor şi al tuturor celorlalţi - care 104 SINTEZA # 11, decembrie 2014

se respectă şi în plină solidaritate reciprocă îşi aduc contribuţia la binele comun al ţării.

Termin cu un alt exemplu: un german - neamţ foloseşte strategia de anticipare a mai multor paşi şi de a gândi strategii cu sustenabilitate pe termen lung, pe când, am impresia că în România este mai important un succes imediat - şi nu-i pasă nimănui ce se întâmplă mâine. Pentru a înţelege mai bine, vă ofer o metaforă: când începe frigul serii, un român prefera să aprindă un balot de paie şi se bucuraă de căldură imediată. Nu prea îşi face gânduri ca noaptea poate este mai lungă.

Neamţul renunţă la paie şi caută mai bine două lemne groase de fag, se chinuie să le aprindă, mai tremură de frig până ard ca lumea, dar se încălzeşte la ele până dimineaţa.

- Avem o moştenire lăsată de saşi în Transilvania şi de şvabi în Banat. Dacă ei nu vor mai trăi aici bisericile, clădirile vor rămâne şi ele, pustii. Există vreun proiect pentru salvarea şi valorificarea moştenirii saşilor?

- Saşii nu vor dispărea de pe meleagurile populate încă din secolul al XII-lea. Vor rămâne şi vor face parte în continuare din populaţia acestei zone, care de aproape o sută de ani (din 1918) este parte constitutivă a României. Valorile culturale din această regiune azi fac parte din moştenirea culturală a României.

Sper că România nu-şi va lasa cetăţenii saşi singuri cu protejarea acestor valori şi va recunoaşte şansele care ar recurge din acestea - de exemplu din punct de vedere al exploatării turistice. Saşii au luat şi vor lua diferite iniţiative şi sper ca statul titular îşi va da consursul cuvenit în a susţine aceste iniţiative. n 105 SINTEZA # 11, decembrie 2014

POL I T I C

Clientelismul electoral, cumpărarea votului şi intimidarea votanţilor Mircea Comşa Camil Postelnicu

POL I T I C

unor ameninţări nu reprezintă indicatori ai eficacităţii acestor practici electorale nedemocratice, ci doar măsurări ale răspândirii fenomenului de clientelism electoral. Pentru a evalua efectele cumpărării voturilor sau intimidării alegătorilor asupra comportamentelor propriu-zise de vot, respectiv asupra rezultatelor electorale, este nevoie ca datele culese prin anchetă să vizeze nu doar răspândirea fenomenului, ci şi implicaţiile emoţionale, cognitive şi comportamentale asupra votanţilor (de exemplu, efectele asupra motivaţiei de a participa la vot, respectiv de a vota cu cei care au iniţiat oferta clientelară sau, dimpotrivă, cu oponenţii lor).

Metode de studiere a fenomenelor de cumpărare a votului şi de intimidare a votanţilor

C

umpărarea voturilor reprezintă o formă de clientelism electoral ad-hoc, prin care actorii politici oferă bunuri materiale, servicii sau favoruri personale în schimbul obţinerii sprijinului electoral din partea potenţialilor votanţi (Corstange, 2012; Hicken, 2011; Kitschelt & Wilkinson, 2007). În anumite situaţii, bunurile sau favorurile pot fi înlocuite cu ameninţări directe sau indirecte, pe care competitorii electorali sau susţinătorii lor le adresează alegătorilor sau familiilor acestora pentru a-i determina să voteze într-un anumit fel. Această practică poartă numele de intimidare a votanţilor.

Deşi diferite ca natură, cumpărarea voturilor şi intimidarea alegătorilor pot fi similare din perspectiva efectelor induse în comportamentele votanţilor. În anumite situaţii constrângătoare, singurul câştig pentru clienţii electorali supuşi ameninţărilor din partea susţinătorilor unui candidat se reduce la evitarea pierderii unor bunuri, locuri de muncă sau poziţii instituţionale deţinute (Stokes, 2007). Prin urmare, strategia intimidării poate fi folosită complementar sau simultan cu practica cumpărării voturilor, reprezentând, de fapt, o altă faţă a aceleiaşi monede. În cadrul celor două forme ale schimbului electoral clientelar, bunurile, serviciile sau favorurile oferite alegătorilor pot lua, de exemplu, forma banilor, alimentelor, medicamentelor, locurilor de muncă, accesului la fonduri guvernamentale, iar ameninţările se pot referi, printre altele, la concedieri, demiteri din funcţii de conducere, tăieri de beneficii sociale, pedepse abuzive. Fenomenele specifice clientelismul electoral escaladează pe perioada campaniilor electorale, deoarece alegerile reprezintă punctul focal al întâlnirii dintre cererile electoratului şi ofertele actorilor politici (Corstange, 2012); cu alte cuvinte, aceasta este perioada în care candidaţii pot răspunde prin angajamente sau evenimente ad-hoc la cererile neîmplinite ale diferitelor categorii de alegători, acumulate în intervalul dintre alegeri.

Cumpărarea votului se poate manifesta fie prin plăţi directe înainte de vot, fie prin promisiuni de recompense în urma câştigării alegerilor (Dekel, Jackson, & Wolinsky, 2008). Folosind această clasificare, se poate considera că, de asemenea, intimidarea alegătorilor poate lua forma ameninţării directe înainte de vot, respectiv a ameninţării cu privire la potenţialele consecinţe neplăcute asupra alegătorului, ca urmare a neacordării sprijinului electoral (posibile pedepse sau retragerea unor privilegii ulterior 106 SINTEZA # 11, decembrie 2014

câştigării sau pierderii alegerilor, după caz). În seriile de anchete desfăşurate în ultimii trei ani în cadrul proiectului Studii Electorale Româneşti (SER /RES), prin care am studiat cele două tipuri de practici electorale, am fost interesaţi exclusiv de plăţile şi ameninţările directe manifestate înainte de vot. Aceste situaţii apar mult mai frecvent în campaniile electorale de tip „door-to-door” sau prin medierea reţelelor sociale din jurul alegătorilor şi se bazează pe ameninţări sau înţelegeri clientelare personalizate de scurtă durată (Stokes, 2007); prin urmare, atunci când participă la anchete sau sondaje de opinie, în răspunsurile pe care le dau la întrebările despre astfel de practici nedemocratice, alegătorii se pot raporta nemijlocit la propriile experienţe din perioadele de campanie electorală.

Un aspect important al clientelismului electoral, în cele două forme prezentate mai sus, este cel al impactului efectiv pe care îl are asupra rezultatelor electorale.

Eficienţa cumpărării votului sau a intimidării depinde de o multitudine de factori ce intervin în deciziile finale, cu privire la acordarea votului, luate de alegătorii care participă la schimbul clientelar. Printre aceşti factori se numără experienţele electorale anterioare ale votanţilor (ce stau la baza unor raţionamente precum: „politicienii nu îşi ţin promisiunile, aşa că, indiferent ce mă îndeamnă să fac, primesc ce-mi dau şi ulterior votez cum vreau” sau „niciun politician nu îşi va risca poziţia de putere sau libertatea doar ca să se răzbune pe mine dacă nu îl voi vota”), gradul de aversiune la risc al fiecăruia (de exemplu, „ce e în mână astăzi e mai valoros decât promisiunile electorale privind bunăstarea de mâine”) sau strategiile de copying în situaţii tensionate (de exemplu, „e mai sigur să eviţi sancţiuni din partea cuiva care deţine o poziţie de putere în schimbul unui lucru atât de puţin important cum e un vot”). Deoarece regulile desfăşurării procesului de votare asigură anonimitatea şi confidenţialitatea votului, unii alegătorii se pot conforma înţelegerii clientelare, pe când alţii pot defecta după ce plata sau ameninţarea au avut loc. În această privinţă, respectarea angajamentului de către alegătorii care au participat la schimbul clientelar direct reprezintă o variabilă decisivă în evaluarea impactului asupra alegerilor. Prin urmare, identificarea în cadrul sondajelor de opinie a unui volum de alegători care au fost ţinta oferirii unor bunuri sau favoruri, a celor care au acceptat acele bunuri, respectiv a celor ce au fost supuşi

Practicile electorale de cumpărare a voturilor şi de intimidare a votanţilor contravin normelor din sistemele politice democratice. Caracterul lor contranormativ şi ilegal face ca studierea răspândirii acestora în populaţie şi a efectelor asupra procesului electoral să fie complicată, în primul rând din cauza faptului că reprezintă teme sensibile, dificil de abordat în cadrul anchetelor sociologice. Temele sensibile se referă la aspecte ale vieţii intime, despre care indivizii nu discută cu alţii, deoarece sunt cultural definite ca subiecte tabu, la judecăţi, atitudini şi comportamente intens valorizate social, în raport cu care indivizii se află sub presiunea normelor colective, precum şi la fapte sau situaţii pe care oamenii evită să le recunoască din teama de eventuale consecinţe negative (Krumpal, 2013; Tourangeau & Yan, 2007){Tourangeau, 2007 #18}. Practicile electorale ilegale se încadrează în una din ultimele două categorii de teme. Pe respondenţii informaţi asupra legislaţiei electorale, riscurile asociate dezvăluirii unor comportamente ilegale (teama de consecinţe juridice) îi determină să dea răspunsuri nesincere la întrebările care li se adresează în mod direct pe această temă; pentru subiecţii mai puţin informaţi, dezirabilitatea socială este cea care joacă rolul de cenzor, caracterul indezirabil al comportamentelor de vânzare a votului sau de cedare la ameninţări determinându-i ca, în răspunsurile pe care le dau, să falsifice realitatea. În astfel de situaţii, răspunsurile subiecţilor devin sursă majoră de eroare în evaluarea clientelismului electoral. Prin urmare, la nivelul datelor agregate apare o subraportare a incidenţei practicilor electorale ilegale, cu alte cuvinte, este sugerată cvasiinexistenţa acestui fenomen. Din acest motiv, pentru a diminua efectul caracterului sensibil al temei de discuţie şi a creşte acurateţea răspunsurilor, se folosesc tehnici de investigare care asigură anonimitatea subiecţilor şi confidenţialitatea răspunsurilor într-un mod evident pentru respondenţi, cu ajutorul unor întrebări indirecte (mai exact, tehnici nonobstructive), la care subiecţii nu dau un răspuns legat de conţinutul întrebării, ci indică un număr, un cuvânt sau un simbol. Astfel, răspunsul este codificat chiar de către respondent, urmând indicaţiile specifice tehnicii aplicate, astfel că operatorul de interviu nu poate identifica sensul răspunsului. Dintre tehnicile indirecte pentru reducerea dezirabilităţii sociale sau a temerilor, în ultimii ani se folosesc din ce în ce mai frecvent tehnica încrucişării răspunsurilor (Crosswise Model) (Jann, Jerke, & Krumpal, 2011; Yu, Tian, & Tang, 2008) şi tehnica listei (Item Count Technique sau List Design Experiment) (Droitcour et al., 1991; Heerwig & McCabe, 2009; Kuklinski, Cobb, & Gilens, 107 SINTEZA # 11, decembrie 2014

1997; Streb, Burrell, Frederick, & Genovese, 2008).

Studiile anterioare care au utilizat comparativ tehnici directe şi indirecte în studierea fenomenului de cumpărare a votului arată că estimările obţinute prin cele două strategii diferă mult, tehnicile indirecte obţinând adesea estimări duble (Brusco, Nazareno, & Stokes, 2004; Collier & Vicente, 2012; Corstange, 2012; Gonzalez-Ocantos, de Jonge, Meléndez, Osorio, & Nickerson, 2012; Vicente & Wantchekon, 2009). Astfel, în studierea alegerilor municipale din Nicaragua, incidenţa recunoscută a cumpărării votului a fost de doar 2,4%, în timp ce incidenţa estimată pe baza unei tehnici indirecte (în particular, ICT) a fost 24% (Gonzalez-Ocantos et al., 2012). În cazul alegerilor parlamentare din Liban, estimarea fenomenului de cumpărare a votului prin întrebare directă a fost de 26%, respectiv 55% folosind întrebări indirecte (ICT) (Corstange, 2012). De asemenea, în studiul pe care l-am realizat pe baza datelor din anchetele realizate în proiectul SER (Comşa & Postelnicu, 2013), în care am analizat efectele clientelismului electoral asupra deciziei de vot, am obţinut diferenţe mari între incidenţa recunoscută a vânzării voturilor (3% pentru alegeri locale din 2012, respectiv 2,5% pentru alegerile parlamentare din 2012) şi estimările obţinute folosind tehnica listei (ICT), de 22% la alegerile locale şi 18% la alegerile parlamentare.

Diferenţele între mărimi s-au menţinut şi în privinţa incidenţei fenomenului de acordare a votului în urma unor ameninţări: dacă la întrebările directe mai puţin de 1% din respondenţi au declarat că au fost ţinta unor ameninţări în campaniile electorale din 2012, atât pentru locale, cât şi pentru parlamentare, estimările rezultate din aplicarea ICT în cadrul aceloraşi anchete arată că 29% din respondenţi au decis să voteze cu un candidat sau partid ca urmare a ameninţărilor primite pe parcursul campaniei pentru alegerile locale, respectiv 10% din subiecţi în cazul alegerilor parlamentare. Cu ocazia alegerilor pezidenţiale din 2014, am continuat studierea fenomenului în cadrul proiectului SER folosind, alături de ICT şi tehnica încrucişării răspunsurilor (crosswise), ale cărei rezultate le prezentăm în cele ce urmează.

Scurta descriere a tehnicii încrucişării răspunsurilor (cw) Tehnica încrucişării constă în folosirea unui design ce conţine un pachet de doar două întrebări cu răspuns dihotomic, din care una se referă la o temă sensibilă, pe când cealaltă este non-sensibilă şi totodată fără nicio legătură tematică cu prima întrebare. Practic, un respondent este pus în situaţia să răspundă doar pentru sine cu „da” sau „nu” la fiecare din cele două întrebări, apoi să încrucişeze răspunsurile şi să indice operatorului de interviu doar dacă cele două răspunsuri sunt identice sau sunt diferite, fără a preciza răspunsurile propriu-zise, ci doar optând pentru una din două variante de răspuns care îi sunt puse la dispoziţie: „varianta A” (ambele răspunsuri la întrebări sunt „da” sau ambele sunt „nu”), respectiv„varianta B” (un răspuns este „da”, celălalt este „nu”. În aceste condiţii, operatorul de interviu nu poate şti care sunt răspunsurile subiecţilor la fiecare întrebare, astfel că anonimitatea şi confidenţialitatea sunt asigurate şi evidente pentru fiecare respondent.

Această tehnică non-obstructivă elimină presiunea dezirabilităţii sociale sau a fricii de consecinţe negative în cazul recunoaşterii oneste a unor comportamente 

POL I T I C

POL I T I C

O să vă citesc două afirmaţii. Vă rog să vă gândiţi la acestea şi să răspundeţi în gând la fiecare afirmaţie cu DA sau NU. Afirmaţiile sunt următoarele: M-am născut primăvara.

La alegerile prezidenţiale din acest an, un susţinător al unui candidat mi-a oferit, mie sau cuiva din familia mea, bani, alimente sau bunuri mai scumpe cu scopul de a mă face să votez cu un anumit candidat.

Vă rog să alegeţi una dintre următoarele două variante de răspuns: Dacă răspunsul dumneavoastră este NU pentru amândouă afirmaţiile sau DA pentru amândouă, răspundeţi cu varianta LA FEL; Dacă răspunsul dumneavoastră este DA în cazul unei afirmaţii şi NU la cealaltă, răspundeţi cu varianta DIFERIT. Răspunzând în acest fel nimeni nu poate şti cum aţi răspuns dumneavoastră la fiecare afirmaţie în parte.

sau situaţii precum cumpărarea/vânzarea votului sau exprimarea votului ca urmare a unei ameninţări. În termeni tehnici, dacă 1 şi 0 sunt răspunsurile particulare la două întrebări dihotomice X şi Y, atunci varianta A indicată de respondent cuprinde mulţimea posibilităţilor de răspuns descrise de {X=1 ⋂ Y=1} U {X=0 ⋂ Y=0}, iar varianta B se referă la mulţimea posibilităţilor de răspuns {X=1 ⋂ Y=0} U {X=0 ⋂ Y=1}. Condiţia ca această tehnică să funcţioneze este ca întrebarea non-sensibilă să fie aleasă, aşa încât probabilitatea de apariţie a răspunsurilor pozitive în cazul ei să fie cunoscută în prealabil şi să nu fie apropiată de 0,5 (Yu et al., 2008). Exemple de astfel de întrebări sunt: „V-aţi născut primăvara?” sau „Ziua dumneavoastră de naştere este într-una din lunile: decembrie, ianuarie sau februarie?”. Alături de întrebarea non-sensibilă, subiectul răspunde concomitent şi la întrebarea de interes pentru cercetare, cea care vizează tema sensibilă – în cazul nostru, dacă un candidat sau susţinătorii săi i-au oferit bunuri sau favoruri pentru a-l vota, respectiv dacă a primit ameninţări de la susţinătorii unui candidat pentru a-l vota.

Designul experimental Datele prezentate aici sunt calcule ale autorilor pe baza datelor culese în cadrul unei serii de anchete telefonice realizate de IRES pe parcursul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din 2014. În total e vorba de patru anchete, primele trei (25 octombrie, 30 octombrie, 13 noiembrie), fiecare având câte 2.000 - 2.500 respondenţi, iar ultima (19 noiembrie) cu 1.103 respondenţi. Precizia estimărilor obţinute prin tehnica încrucişării răspunsurilor (cw) depinde (şi) de volumul eşantioanelor, motiv pentru care în graficele prezentate am inclus şi incertitudinea statistică. Se observă astfel că estimările asociate ultimei anchete sunt relativ mai incerte, adică intervalele de încredere asociate estimărilor sunt mai mari. Pentru acelaşi motiv, am decis ca analizele la nivel de subpopulaţii să fie realizate pe toate cazurile disponibile, indiferent de momentul culegerii. Întrebările utilizate pentru culegerea datelor prin metoda încrucişării răspunsurilor (cw) sunt prezentate mai jos. Cele două întrebări sunt identice, cu excepţia celui de al doilea item: într-un caz e vorba despre cumpărarea votului, iar în celălalt de ameninţări (intimidare). Întrebările directe, pe care le-am folosit pentru comparaţie, sunt identice cu cei doi itemi de interes care apar şi în designul cw, doar că 108 SINTEZA # 11, decembrie 2014

în cazul tehnicii directe fiecare item a fost aplicat separat, independent de itemul non-sensibil, variantele de răspuns fiind da / nu / nu ştiu / nu răspund. Întrebările cw au fost puse în prima parte a chestionarului, iar întrebările directe spre final. Pentru a testa dacă această succesiune influenţează răspunsurile la întrebările directe, am pus, într-o anchetă separată, doar întrebările directe, la final.

Estimările obţinute la întrebările directe nu au diferit în cele două situaţii, aşadar locul întrebărilor în chestionar nu influenţează semnificativ răspunsurile. O altă menţiune importantă vizează referentul întrebării. Influenţa asupra unui alegător în vedere obţinerii votului acestuia se poate face fie direct, prin oferte sau ameninţări adresate acestuia, fie indirect, prin vizarea unuia dintre membrii familiei. Însă, în ambele cazuri întrebările vizează explicit numai votul alegătorului respectiv (al respondentului din anchetă) - vezi formularele de mai sus.

Estimări la nivel naţional, populaţie adultă Estimările obţinute sunt deplin consonante cu rezultatele anterioare cu privire la alte alegeri din România şi nu numai, obţinute cu ajutorul altor tehnici indirecte (de exemplu, ICT - vezi secţiunile de mai sus). Astfel, extrem de puţini alegători (în jur de 1%), atunci când sunt întrebaţi direct, recunosc faptul că au trăit experienţa unei practici electorale ilegale. Estimările pe baza tehnicii cw indică însă că, dincolo de declaraţii, realitatea este destul de diferită. Astfel, fenomenul de cumpărare a votului este prezent în cazul a aproximativ 19-24% dintre alegători, iar intimidarea apare în cazul a 16-26%. În general, indiferent de metoda de estimare (întrebare directă sau cw), se pare că fenomenul de cumpărare a votului este ceva mai răspândit comparativ cu cel de intimidarea alegătorilor. Deşi ne-am fi aşteptat ca ponderea celor afectaţi de aceste practici clientelare să crească pe parcursul derulării campaniei, datele obţinute indică mai degrabă o stabilitate relativă, cu o excepţie: înainte de turul 2 pare să existe o oarecare creştere a ponderii celor ameninţaţi (diferenţa nu este însă semnificativă statistic şi din cauză că ancheta realizată după turul 2 are un volum mic de respondenţi, doar 1100).

Teoretic, creşterea incidenţei practicilor de intimidare a alegătorilor înainte de turul 2 are sens, dacă avem în vedere faptul că resursele materiale au fost probabil utilizate la turul 1, iar practicile de intimidare nu au costuri financiare.

Pe de altă parte, chiar dacă ponderea celor supuşi unor

O să vă citesc două afirmaţii. Vă rog să vă gândiţi la acestea şi să răspundeţi în gând la fiecare afirmaţie cu DA sau NU. Afirmaţiile sunt următoarele: M-am născut primăvara.

La alegerile prezidenţiale din acest an, un susţinător al unui candidat m-a ameninţat, pe mine sau pe cineva din familia mea, cu scopul de a mă face să votez cu un anumit candidat.

Vă rog să alegeţi una dintre următoarele două variante de răspuns: Dacă răspunsul dvs. este NU pentru amândouă afirmaţiile sau DA pentru amândouă, răspundeţi cu varianta LA FEL; Dacă răspunsul dvs. este DA în cazul unei afirmaţii şi NU la cealaltă,răspundeţi cu varianta DIFERIT. Răspunzând în acest fel nimeni nu poate şti cum aţi răspuns dvs. la fiecare afirmaţie în parte.

astfel de presiuni este relativ constantă în timp, asta nu înseamnă că practicile electorale ilegale au loc doar înainte de turul 1. Este foarte posibil ca tipul, numărul şi intensitatea presiunilor să crească pe parcursul campaniei, ele fiind exercitate asupra aceloraşi alegători.

40 35

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTE BUYING

TURUL 1

TURUL 2

30 25

23.7

22.2

20

20.4

18.7

15 10 5 0 -5

40 35

DEC

1.6

1.3

1.1

EST

DEC

EST

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTER INTIMIDATION

DEC

1.1

EST

DEC

EST

TURUL 2

TURUL 1

30

26.1

25 20

16.8

16.2

15

16.6

10 5 0 -5

0.5 DEC

EST

DEC

1.1

0.9

0.5 EST

DEC

EST

DEC

EST

n Estimarea incidenţei fenomenelor de cumpărare a votului şi intimidare a alegătorilor pe parcursul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 2014 - dinamică

Datele reprezintă procente; linia verticală asociată unei valori indică precizia estimării (în ce interval se situează estimarea respectivă în populaţie, cu o probabilitate de 95%).Dacă două linii se suprapun ca interval de variaţie, atunci estimările corespunzătoare nu diferă semnificativ statistic una de cealaltă.

DEC = declaraţii (răspunsuri la întrebarea directă), EST = estimare pe baza tehnicii încrucişării răspunsurilor.

Sursa datelor: anchete telefonice IRES.

109 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Estimări la nivel de subpopulaţii În ceea ce priveşte estimările la nivel de subpopulaţii, răspunsurile la întrebările directe indică cvasi-absenţa practicilor electorale ilegale. Mai mult, deşi se pot observa anumite tendinţe (nesemnificative statistic), diferenţele în funcţie de caracteristicile socio-demografice lipsesc. Însă, din nou, estimările pe baza cw descriu o realitate diferită.

Sistematic, indiferent de categoria de populaţie de referinţă, o pondere mult mai mare a alegătorilor au fost supuşi în realitate unor practici electorale ilegale. Mai mult, în unele cazuri apar şi diferenţe (uneori semnificative statistic pentru pragul de 95%) între categorii. Astfel, cumpărarea votului tinde să fie relativ mai frecventă în rândul bărbaţilor, a tinerilor şi vârstnicilor (au resurse materiale mai reduse), persoanelor cu un nivel de educaţie formală mai scăzut, pensionarilor şi casnicelor (resurse mai reduse, stabilitate rezidenţială mai mare, prezenţă la domiciliu pentru perioade mai mari pe parcursul zilei, prin urmare mai uşor de accesat şi convins), celor din mediul rural (pondere mai mare a alegătorilor cu caracteristicile menţionate anterior, respectiv reţele sociale mai strânse şi vizibile), celor din regiunile de dezvoltare Nord-Est (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui), Sud (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman) şi Sud-Vest (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea).

Intimidarea alegătorilor tinde să fie relativ mai frecventă în rândul bărbaţilor, a tinerilor şi vârstnicilor, persoanelor cu un nivel de educaţie formală mai scăzut, pensionarilor şi casnicelor, celor din mediul rural, celor din regiunile de dezvoltare Nord-Est (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui), Sud (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman), Sud-Vest (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea), Centru (Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu) şi Nord-Vest (Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj). Relativ la aceste categorii de populaţie, relaţia cauzală este relativ clară: apartenenţa la oricare dintre categoriile socio-demografice precede comportamentele ilegale. În cazul segmentărilor politice însă, relaţia de cauzalitate (şi implicit temporalitate) nu mai este atât de clară. Dacă faptul că non-votanţii, comparativ cu votanţii, sunt supuşi ceva mai frecvent practicilor de cumpărare a votului şi intimidare are sens, diferenţele teoretic posibile (nesemnificative statistic însă) dintre 

POL I T I C

45

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTE BUYING

45

25

27.1

25.9

23.0

bărbat DEC

femeie

EST

DEC

18-34

EST

DEC

EST

1.3

1.0

35-49

50-64

DEC

EST

DEC

65+

EST

DEC

EST

25

23.2

21.8 15.9

15

DEC

1.7

1.2 EST

12.2

bărbat DEC

0.4

femeie

EST

DEC

18-34

EST

DEC

EST

1.3

0.7

35-49 DEC

EST

DEC

liceu

DEC

EST

facultate DEC

EST

angajat DEC

EST

pensionar DEC

EST

casnică DEC

EST

DEC

EST

110 SINTEZA # 11, decembrie 2014

-5

45

urban

rural

Nord-Est

1.4

0.9

25.7

25

Sud-Est

Sud+SVest

Vest

Nord-Vest

0.6

Centru Bucuresti

DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTE BUYING

-5

45

urban

18.1 13.8 8.3

0.4

-5

max. gimnaziu DEC

EST

0.9

liceu

DEC

EST

1.0

facultate DEC

EST

Câteva consideraţii de final Tehnica încrucișării răspunsurilor (crosswise) are câteva limite metodologice importante, precum problema erorilor de estimare și a distorsiunilor introduse de procesarea informaţiei de către respondenţi.

Specificul tehnicii conduce la estimări cu un grad de incertitudine (interval de încredere) mai ridicat comparativ cu cele obţinute în cazul întrebărilor directe.

Reducerea erorilor ar necesita folosirea unor eșantioane mai mari decât cele cu care se lucrează în mod obișnuit (acesta fiind motivul principal pentru care estimările noastre pe subpopulaţii sunt realizate pe date agregate dintr-o serie de anchete telefonice). Totodată, estimările obţinute sunt nediferenţiate pe competitori electorali și vizează toate partidele și candidaţii fără a individualiza actorii politici ca iniţiatori ai practicilor clientelare; cu alte cuvinte, nu am măsurat separat cumpărarea voturilor sau intimidarea în funcţie de cine au fost cei care le-au practicat.

Aceasta ar fi presupus eșantioane mult mai mari și un design cu mai multe întrebări indirecte și condiţii

25.4

23.7

20.2

angajat DEC

EST

0.7

pensionar DEC

EST

0.9

0.3

casnică DEC

EST

de aplicare mai complexe, dificil de implementat în anchete de tip CATI. De asemenea, deoarece există posibilitatea încărcării cognitive a respondenţilor prin cerinţa de a face operaţii de încrucișare a răspunsurilor la două întrebări diferite ca referenţial, se pot produce erori care să coreleze cu anumite caracteristici sociodemografice.

Așadar, este posibil ca erorile de măsurare să fie mai mari în cazul anumitor categorii de respondenţi: de exemplu, cei cu mai puţină educaţie formală, care nu sunt obișnuiţi ca în viaţa de zi cu zi să se confrunte cu oferirea unor răspunsuri la întrebări de tipul celor presupuse de tehnica utilizată de noi.

Cu toate acestea, estimările cu privire la cumpărarea votului și intimidare obţinute prin tehnica încrucișării răspunsurilor indică o incidenţă semnificativ mai ridicată a acestor practici electorale în comparaţie cu rezultatele obţinute prin întrebări directe, iar aceste estimări sunt consistente cu cele obţinute prin altă tehnică indirectă (ICT) pe care am folosit-o în anchete de tip CAPI în contextul alegerilor locale și parlamentare din 2012. n

-5

non-votant DEC

EST

1.5 votant DEC

EST

0.9

2.2

votant Ponta votant Iohannis DEC

EST

DEC

EST

23.0

19.7

17.6

15

5

0.9

1.4

0.6

rural

Nord-Est

0.8

0.5

Sud-Est

Sud+SVest

Vest

0.6 Nord-Vest

0.1

Centru Bucuresti

DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST DEC EST

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTER INTIMIDATION

35

25

18.4

12.1 7.0

5

1.9

0.9

35

n Estimarea incidenţei fenomenelor de cumpărare a votului şi intimidare a alegătorilor pe parcursul campaniei pentru alegerile prezidenţiale

categoriile de votanţi (Ponta vs.

Iohannis, respectiv PSD vs. ACL) nu pot fi interpretate corect în contextul acestor date. Simplu spus, faptul că votanţii unui actor politic au fost supuşi într-o măsură mai mare unor practici electorale ilegale nu înseamnă că acel actor politic (prin reprezentanţii lui) a făcut acţiunile respective, fiind foarte posibil ca tentativele de influenţare a votului să fi venit din partea competitorilor.

Cu aceste limite, estimările obţinute par să indice o prezenţă uşor mai mare a practicilor ilegale în rândul votanţilor lui Victor Ponta, comparativ cu votanţii lui Klaus Iohannis. Din nou, subliniem că modul în care au fost formulate întrebările şi, implicit, referenţialul răspunsurilor primite nu permit nicio inferenţă cu privire la sursele sau agenţii care au iniţiat practica de cumpărare a votului sau de ameninţare a alegătorilor. Prin urmare, rezultatele obţinute indică exclusiv incidenţa practicilor clientelare în electorat, fără a putea specifica care sunt competitorii electorali care au practicat cumpărarea voturilor sau intimidarea, iar interpretarea datelor trebuie să ţină cont de această precizare fundamentală.

13.9

15

8.8 1.5

1.0

21.9

20.6

13.1

12.3

1.1

65+

EST

27.9

26.5

25

22.7

29.6

1.2

0.6

26.9

25

0.6

50-64

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTER INTIMIDATION

35

30.2

15

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTER INTIMIDATION

5

1.7

45

5

0.7

15

6.3

5

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTE BUYING

19.0

15.7

35

28.3

max. gimnaziu

-5

45

34.6

1.0

22.0 16.0

0.8

0.4

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTE BUYING

35

22.1

5

2.2

1.4

1.1

27.6

25

15

13.1

5

-5

45

35

20.2

19.6

15

45

ANCHETĂ TELEFONICĂ VOTER INTIMIDATION

35

35

-5

POL I T I C

27.3

25

19.2

17.3

15

17.4

15.5

14.3

5

1.0

1.6

votant PSD votant ACL DEC

EST

DEC

EST

0.5

-5

non-votant DEC

EST

0.8

votant DEC

EST

0.7

0.9

votant Ponta votant Iohannis DEC

EST

DEC

EST

0.5

0.8

votant PSD votant ACL DEC

EST

DEC

EST

din 2014 - estimări la nivel de subpopulaţii

Bibliografie Brusco, V., Nazareno, M., & Stokes, S. C. (2004). Vote Buying in Argentina. Latin American Research Review, 39(2), 66-88.

Collier, P., & Vicente, P. C. (2012). Violence, bribery, and fraud: the political economy of elections in Sub-Saharan Africa.

[Article]. Public Choice, 153(1-2), 117-147. doi: 10.1007/s11127-011-9777-z Comșa, M., & Postelnicu, C. (2013). Vote buying and voter intimidation in Romania: estimates based on the crosswise model and the item count technique. Paper presented at the The 5th Conference of the European Survey Research Association (ESRA), Ljubljana, Slovenia, 15-19 July.

Corstange, D. (2012). Vote trafficking in Lebanon. International Journal of Middle East Studies, 44(03), 483-505. doi: 10.1017/ S0020743812000438 Droitcour, J., Caspar, R. A., Hubbard, M. L., Parsley, T. L., Visscher, W., & Ezzati, T. M. (1991). The Item Count Technique as a Method of Indirect Questioning: A Review of its Development and a Case Study Application In P. P. B. e. al. (Ed.), Measurement Errors in Surveys (pp.

185–210). New York: John Wiley & Sons.

Gonzalez-Ocantos, E., de Jonge, C. K., Meléndez, C., Osorio, J., & Nickerson, D. W. (2012). Vote Buying and Social Desirability Bias: Experimental Evidence from Nicaragua. American Journal of

111 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Political Science, 56(1), 202-217. doi: 10.1111/j.1540-5907.2011.00540.x Dekel, E., Jackson, M. O., & Wolinsky, A. (2008). Vote buying: General elections.

[Article]. Journal of Political Economy, 116(2), 351-380. doi: 10.1086/587624 Heerwig, J. A., & McCabe, B. J. (2009).

Education and Social Desirability Bias: The Case of a Black Presidential Candidate. Social Science Quarterly, 90(3), 674-686.

Hicken, A. (2011). Clientelism. Annual Review of Political Science, 14(1), 289-310. doi: 10.1146/annurev.polisci.031908.220508 Jann, B., Jerke, J., & Krumpal, I. (2011).

Asking Sensitive Questions Using the Crosswise Model: An Experimental Survey Measuring Plagiarism. Public Opinion Quarterly. doi: 10.1093/poq/nfr036 Kitschelt, H., & Wilkinson, S. I. (2007). Citizen-politician linkages: an introduction. In H. Kitschelt & S. I. Wilkinson (Eds.), Patrons, Clients, and Policies (pp. 1-49). New York: Cambridge University Press.

Krumpal, I. (2013). Determinants of social desirability bias in sensitive surveys: a literature review. Quality & Quantity, 47(4), 2025-2047. doi: 10.1007/s11135-011-9640-9 Kuklinski, J. H., Cobb, M. D., & Gilens, M. (1997). Racial Attitudes and the ‘New South’. Journal of Politics, 59, 323-349.

Stokes, S. C. (2007). Political Clientelism.

In C. Boix & S. C. Stokes (Eds.), The Oxford

Handbook of Comparative Politics (pp.

604-627). New York: Oxford University Press.

Streb, M. J., Burrell, B., Frederick, B., & Genovese, M. A. (2008). Social Desirability Effects and Support for a Female American President. Public Opinion Quarterly, 72(1), 76-89.

Tourangeau, R., & Yan, T. (2007). Sensitive Questions in Surveys. Psychological Bulletin, 133(5), 859-883. doi: 10.1037/00332909.133.5.859 Vicente, P. C., & Wantchekon, L. (2009).

Clientelism and vote buying: lessons from field experiments in African elections.

Oxford Review of Economic Policy, 25(2), 292-305. doi: 10.1093/oxrep/grp018 Yu, J.-W., Tian, G.-L., & Tang, M.-L. (2008).

Two new models for survey sampling with sensitive characteristic: design and analysis. Metrika, 67(3), 251-263. doi: 10.1007/s00184-007-0131-x n Mircea Comşa este doctor în sociologie şi conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca Camil Postelnicu este sociolog în grantul de cercetare CNCSUEFISCDI „Schimbare şi stabilitate în comportamentul electoral în România, 2009-2014”, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

CO N V O R B I R I

America își pune la punct strategia pentru Europa de Est Interviu cu strategul american Wess Mitchell, realizat de Marius Benţa

Wess Mitchell face parte din acel val recent de intelectuali americani cu expertiză în istoria şi geopolitica Europei Centrale şi de Est, care contribuie în mod activ în această perioadă la conturarea strategiei Statelor Unite pentru această regiune.

Mitchell a fondat şi conduce un think tank din Washington, DC: Centrul pentru Analiza Politicii Eurpene (CEPA). Centrul realizează studii şi rapoarte în chestiuni care ţin de evoluţiile politice, economice şi strategice din Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, România, Bulgaria, Ucraina, Belarus şi Moldova şi militează pentru strângerea legăturilor democratice dintre aceste ţări şi Statele Unite.

Instabilitatea generată chiar la porţile Uniunii Europene de criza din Ucraina a făcut ca zona Europei de Est să devină, poate, mai importantă ca niciodată pentru Statele Unite.

SINTEZA: De fiecare dată când, undeva în lume, se iscă un război, publicul şi mass-media din America tind să devină foarte interesate de zona respectivă.

Iată că acest conflict din Ucraina a atras atenţia acum asupra Europei de Est. Este oare o ironie a sorţii că, deşi România nu a reuşit să atragă atenţia pe care a dorit-o în ultimele decenii, războiul de la Nord pune acum reflectoarele şi pe noi?

Convorbiri 112 SINTEZA # 11, decembrie 2014

113 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Wess Mitchell: Cred că România a atras şi în ultimii ani, chiar dacă într-un mod tăcut, atenţia cercurilor economice din SUA. Războaiele atrag mai puternic, într-adevăr, atenţia publicului. În cazul războiului din Ucraina a fost, fără îndoială, o tragedie: mai mult de trei mii de oameni au fost ucişi şi e normal ca, în consecinţă, America să se aplece mai mult asupra acestei regiuni. Important e ca această 

CO N V O R B I R I

atenţie să fie menţinută. Unul dintre efectele secundare pozitive ale conflictului ucrainean este faptul că securitatea naţională a devenit o temă electorală în Statele Unite.

E mai greu acum pentru candidaţii celor două partide să adopte poziţii izolaţioniste pentru că, dacă Statele Unite decid să nu se implice într-un anumit război, riscă să sufere de pe urma lui. Deci cred că a existat acest efect colateral pozitiv al războiului, de a fi tras un semnal de alarmă ce a îndreptat atenţia Americii către această zonă. SUA trebuie să nu uite că nu pot merge înainte fără o strategie coerentă pentru Europa Centrală şi de Est. Cred că s-au făcut paşi în direcţia cea bună prin câteva iniţiative recente, însă acum e esenţial ca ele să fie traduse într-o strategie regională pe termen lung.

- Există o anumită atitudine de asumare a responsabilităţii în rândul autorităţilor americane în ce priveşte acest conflict, dat fiind că Rusia a acuzat permanent NATO că şi-a extins continuu aria de control din anii 90 încoace?

- Există acest mit că Rusia ar fi fost provocată să invadeze Ucraina, că ar fi fost vorba de o acţiune defensivă. Nu există vreo înţelegere ori vreun tratat între NATO şi Rusia care să interzică extinderea alianţei...

- S-a spus că ar fi existat o asemenea promisiune făcută lui Mihail Gorbaciov.

- E un mit. A existat o înţelegere, în epoca iniţială a postcomunismului, a aşa-numiţilor „Trei Nu”, că SUA şi aliaţii săi din Vest nu au nicio intenţie, niciun plan şi niciun motiv să extindă infrastructura sau bazele militare NATO în ţările din Europa Centrală şi de Est. Dar nu a existat niciodată vreun acord între Rusia şi NATO referitor la extinderea NATO prin primirea de noi membri. Cei „Trei Nu” au fost respectaţi de către Occident. În ultimii 15 ani, America a fost foarte atentă să nu instaleze infrastructură militară în Europa Centrală şi de Est. E un lucru despre care guvernul polonez ne-a atenţionat permanent. Ce s-a schimbat o dată cu războiul din Ucraina, dacă ne gândim la cei 114 SINTEZA # 11, decembrie 2014

„Trei Nu”, care se referă la motive, planuri şi intenţii, ei bine s-a schimbat comportamentul ruşilor.

Rusia a încălcat memorandumul de la Budapesta din 1994 prin invadarea Ucrainei. Să ne amintim, în ce priveşte, acordurile cu ţările post-comuniste, că Rusia era parte din acest acord, din memorandumul de la Budapesta care a ajutat la respectarea şi garantarea frontierei Ucrainei. Atunci când au încălcat acest acord invadând teritoriul unei ţări vecine suverane, ei au făcut

Moldova nu e un membru NATO astfel încât să poată fi invocat Articolul 5, dar este o ţară în care NATO şi România au interese strategice”, Wess Mitchell

alegerea de a schimba status quo-ul. În opinia mea, atunci când Rusia a făcut această alegere, s-au schimbat şi fundamentele decizionale ale NATO legate de chestiunea instalării de infrastructură în Europa Centrală şi de Est. - Există riscul ca scenariul ucrainean să se repete în Republica Moldova?

- Cred că riscul e ridicat.

Cred că toate condiţiile care erau prezente în Crimea sunt prezente şi în Moldova. Există condiţii interne care îmbie ruşii să practice manipulări similiare. Separatiştii din Transnistria şi Găgăuzia au văzut Crimea drept un precedent.

Există agitatori în Moldova care se bucură de susţinerea unor intelectuali şi oficiali de rang înalt din Rusia şi care pot deveni o sursă de instabilitate politică şi strategică în Modlova. Dacă nu a ajuns să fie, atunci cu siguranţă trebuie să devină prioritatea strategică numărul unu a României după alegerile prezidenţiale şi pentru comunitatea transatlantică în

CO N V O R B I R I

Europa Centrală şi de Est. - Nici Ucraina, nici Moldova nu sunt membre NATO, deci alianţa nu are nicio obligaţie faţă de aceste ţări. Nu a existat suport militar NATO pentru Ucraina. În cazul în care scenariul ucrainean se repetă în Moldova, va sprijini NATO această ţară?

- Nu, întrucât nu e un stat membru NATO. - O diferenţă dintre Ucraina şi Moldova e că România are legături puternice cu Moldova.

Ucrainenii nu au vreun vecin european care să aibă interese similare faţă de ei. Astfel că România ar putea fi pusă într-o situaţie foarte delicată; s-ar afla între două impulsuri: loialitatea faţă de NATO ori loialitatea faţă de românii de la Est.

- Aceasta poate fi o sursă de îngrijorare. Moldova se află într-o zonă gri, un fel de purgatoriu în care nu e foarte clar care sunt responsabilităţile NATO şi care ar fi reacţia României. În viziunea mea, alianţa nord-atlantică trebuie să vină cu un răspuns puternic şi clar, însă dacă ţinem cont de lipsa de unitate manifestată recent în interiorul alianţei, e puţin probabil să existe un consens în NATO într-o astfel de situaţie. Această chestiune e foarte serioasă şi e nevoie să ne aplecăm mult mai mult asupra ei.

Trebuie studiate posibilele scenarii şi evoluţii. Moldova nu e un membru NATO, astfel încât să poată fi invocat Articolul 5, dar este o ţară în care NATO şi România au interese strategice. Deci cred că, tot aşa cum a fost nevoie de planificare şi analiză strategică militară pentru Europa de Nord, Centru şi pentru zona Mării Baltice, e nevoie de gândire strategică activă şi susţinută în ce priveşte zona Mării Negre şi punctele fierbinţi din apropierea României. În momentul de faţă, însă, nu cred că există vreun plan.

- Care credeţi că ar fi atitudinea adecvată a României într-o astfel de situaţie, dat fiind că, spuneaţi, scenariul e foarte probabil?

- Cred că războiul din Ucraina ne-a învăţat multe. În opinia mea, în cazul unei invazii ruseşti în Moldova, statele membre NATO şi Statele Unite ar fi perfect

îndreptăţite să ofere susţinere militară guvernului Republicii Moldova pentru a face faţă agitaţiilor separatiste. Opinia mea e că NATO a făcut o greşeală că nu i-a înarmat pe ucraineni, deşi mai e timp să facă asta. Interesul preemptiv american în astfel de zone gri a slăbit. Există pericolul ca o succesiune de crize cum au fost cele din Georgia şi Ucraina să escaladeze, dacă nu există un răspuns adecvat, şi să ducă la incursiuni similare pentru „protejarea minorităţii ruse”, bunăoară, din Estonia — o ţară membră NATO. De aceea cred că, dacă scenariul din Crimea se repetă în Moldova, NATO trebuie să ţină seama de învăţămintele greşelilor sale legate de criza ucraineană şi să ofere mai multă încurajare explicită precum şi susţinere materială şi nonmaterială, militară şi nonmilitară, în favoarea forţelor democratice din Republica Moldova.

- Credeţi că zona Transilvaniei are şi ea anumite riscuri specifice?

- Unul dintre riscurile apărute în urma conflictului din Ucraina este emergenţa iredentismului naţionalist. Există zone de-a lungul bazinului Dunării unde există populaţii cu potenţial iredentist, care au văzut în anexarea Crimeei un exemplu pozitiv de reunire a unei populaţii minoritare etnic cu ceilalţi de-o seamă cu ei. La vest de Transilvania există un lider ungar care a pronunţat unele fraze incendiare vizavi de democraţie. Şi le-a pronunţat într-un oraş românesc.

- Orbán Viktor.

Orbán Viktor, care a declarat moartea democraţiei. Liderul unei ţări membre UE, ales democratic, a declarat moartea democraţiei liberale, în vreme ce se afla întrun oraş din România. Nu a existat un răspuns din partea României, iar el a făcut această declaraţie pe teritoriul României. Există grupuri de agitatori în Ungaria, în Jobbik şi în alte grupuri care evocă pe faţă pierderi istorice. Deocamdată, aceste fenomene nu s-au tradus în vreo acţiune politică oficială în Ungaria şi sperăm să nici nu fie cazul. Dar ce se poate spune cu 115 SINTEZA # 11, decembrie 2014

certitudine e că există o schimbare de context în parte din cauza invadării Crmeei, în parte din cauză că există zone cu frustrări istorice în această zonă. Asta înseamnă că e nevoie de multă atenţie în ce priveşte păstrarea ordinii euroatlantice în această regiune. Nu trebuie să luăm de la sine înţeles că iredentismul etnic va rămâne şi pe viitor în zona underground.

- Sunteţi familiar cu contextul istoric al acestei zone. A fost

Turbulenţele geopolitice recente sunt doar un semn care trebuie să ne amintească faptul că nicio soluţie la acest tip de probleme nu e eternă, ci are nevoie de reafirmare la fiecare generaţie”, Wess Mitchell

predictibilă turnura politică din Ungaria?

- Au existat simptome, şi nu doar în Ungaria. În toată această zonă există un reviriment al forţelor antidemocratice, naţionaliste şi populiste. Ceea ce mă surprinde la Ungaria este maniera deschisă şi stridentă cu care Viktor Orban a adus în sfera politicilor publice chestiuni care până mai ieri nu ieşeau deloc la suprafaţă. Acest lucru face ca situaţia din Ungaria să fie periculoasă.

- Credeţi că asta are legătură cu nemulţumirile istorice ale regiunii?

- Topografia politică a acestei regiuni este un produs al acordurilor de pace importante ale secolului XX. Nu trebuie să uităm că România a fost cel mai mare beneficiar al tratatelor de după 1919. România s-a dublat, şi-a dublat practic teritoriul.

Sunteţi cel mai mare beneficiar

al sistemului de ordine politică asigurat de Occident. În cazul în care iredentismul naţionalist ar reveni la viaţă în bazinul dunărean, România ar fi un perdant clar. Ţări precum Ungaria, Rusia sau altele din regiune care se pot gândi la teritoriile pierdute în trecut pot avea intenţii revizioniste care, cred, sunt foarte departe de interesele geopolitice ale României. E un fel de a spune că România are un interes naţional şi strategic solid de a combate revenirea naţionalismului şi a populismului în această zonă.

- Am avut impresia că, o dată ce vom intra în Uniunea Europeană, toate aceste mici tensiuni regionale se vor estompa pentru că uniunea este, ea însăşi, un fel de stat, o structură suprastatală.

Cum explicaţi faptul că, iată, aceste probleme nu s-au estompat?

- În ultimii ani, România a mers înainte în acest mediu regional benign în care procesul de integrare în NATO şi în UE a controlat şi astfel de probleme. Turbulenţele geopolitice recente sunt doar un semn care trebuie să ne amintească faptul că nicio soluţie la acest tip de probleme nu e eternă, ci are nevoie de reafirmare la fiecare generaţie.

Fiecare generaţie are liderii ei, iar aceştia trebuie să reconfirme hotărârea de a păstra valorile şi ordinea din regiunea lor. E nevoie doar de un „interludiu” al istoriei, în care liderii să nu-şi reconfirme hotărârile, pentru ca forţele răului să iasă la suprafaţă. Liderii ţărilor NATO şi EU au responsabilitatea imensă de a-şi reconfirme promisiunile şi crezul cu care au pornit în 1989 şi, ulterior, o dată cu extinderea NATO. Pentru prima oară, după perioada Războiului Rece, Occidentul şi ţările din această regiune au pus la punct o ordine politică şi de securitate în zonă, iar aceasta s-a constituit într-un cadru de sustenabilă pentru statelenaţiune. Această ordine a oferit atât libertate, cât şi stabilitate: libertatea autodeterminării naţionale după principiile Willsoniene, dar şi stabilitate, asigurată prin eforturile NATO. Această combinaţie unică de ingrediente trebuie păstrată. n

Politica externă a UE aspiraţii şi realitate.

Bilanţul anului 2014 Mihnea Teodorescu

Încă de la înfiinţarea sa, în 2010, European External Action Service (EEAS) a făcut eforturi semnificative pentru a revitaliza politicile de apărare şi securitate comună, inclusiv pe componenta diplomatică, astfel încât răspunsul la provocările de securitate emergente, mai ales cele de la graniţele Uniunii să fie unul cât mai eficient. Se dorea ca UE să devină un actor cu relevanţă strategică în planul politicii internaţionale, furnizor de securitate şi exemplu de bune practici în dreptul internaţional public.

MERIDIAN 116 SINTEZA # 11, decembrie 2014

117 SINTEZA # 11, decembrie 2014

M eri d i a n

M eri d i a n

n Germania a avut un rol incontestabil în stabilirea agendei externe a UE, reliefat şi în contextul crizei ucrainene

U

rmărind acest plan, ar fi trebuit ca, în 2014, situaţii precum cele create de afirmarea Statului Islamic sau conflictul ucrainean să fie gestionate cu mai multă fermitate şi unitar, elemente care par să lipsească totuşi din strategia europeană, dacă luăm în considerare evoluţiile din spaţiile afectate de aceste crize de securitate.

Modul în care EEAS şi-a desfăşurat activitatea şi deciziile adoptate au suscitat intense dezbateri la nivel politic, dar şi în mediile de expertiză, acestea din urmă identificând şi analizând critic o serie de factori ce par să fi diminuat capacitatea Bruxellesului de a promova în prima linie a arhitecturii de securitate internaţională, dar şi avantajele de care dispune aparatul diplomatic european în îndeplinirea obiectivelor de politică externă.

Actorii principali în politica externă şi de securitate a UE Chiar dacă diplomaţia europeană a fost în mod formal condusă, până în acest an, de o reprezentantă a Marii Britanii, fapt care confirmă, într-un fel, tradiţia acestui stat în arena politicii internaţionale, nici Londra şi nici 118 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Parisul, altă capitală cu rezonanţe în arta negocierilor, nu şi-a asumat direct responsabilităţi în acest sens în 2014. Prima este încă afectată în plan intern de urmările participării la misiunile din Irak şi Afganistan, iar cea de-a doua a fost mult prea implicată în gestionarea conflictelor sale „personale” din Africa.

S-a remarcat, în schimb, rolul incontestabil al Germaniei în stabilirea agendei externe a UE, asumat încă din timpul vârfului crizei euro şi reliefat în contextul crizei ucrainene. Pentru o parte a cercurilor europene de reflecţie, a devenit clar, după anexarea Crimeii, că discuţiile UE cu Rusia nu pot fi purtate la mese rotunde, ci tête-à-tête.

Benevol sau împinsă în acest sens de celelalte două mari puteri europene, Guvernul federal de la Berlin a preluat iniţiativa şi şi-a folosit atuurile în relaţia cu Moscova, chiar dacă, în acest an, a fost necesar un efort uriaş de voinţă din partea ambelor părţi pentru ca raporturile dintre Rusia şi UE să rămână la un nivel de la care să poată fi reconstruite. Germania a fost secondată vizibil în acest proces de către Polonia, recompensată, nu doar pentru meritele sale în politică externă şi de securitate, cu un

important post în aparatul politic de la Bruxelles, cel de preşedinte al UE. Nici cei care prognozau pentru 2014 „o Europă franco-germană” ori mizau pe „motorul franco-german”, nici cei care au speculat o posibilă apropiere rusogermană nu au anticipat însă 100% corect rezultatul jocurilor geopolitice europene.

Cinci teme de reflecţie Dezideratul de a promova şi sprijini procesele de stabilitate şi prosperitate în vecinătatea apropiată pare să fi fost ratat, în mare parte, dacă privim spre estul şi sudul continentului, existând voci care au declarat chiar „decesul” European Neighbourhood Policy (ENP).

1. Pe dimensiunea sudică, MENA, o zonă aflată în directa atenţie a Uniunii şi în care s-a investit masiv financiar (prin programul 3M - market access, mobility, money) şi diplomatic, a intrat într-un con de umbră ce poate duce la anularea tuturor progreselor democratice obţinute, pas cu pas, în zeci de ani.

Jan Techau, directorul Carnegie Europe, a caracterizat răspunsul UE la Primăvara Arabă drept „una dintre cele mai mari oportunităţi pierdute din istoria Uniunii”, chiar dacă recunoaşte

n Investiţiile în spaţiul sud-mediteranean nu au dus nici la diminuarea fenomenului migraţionist, nici la creşterea competitivităţii statelor din acest areal

că efectele unei diplomaţii economice mai agresive, în sens pozitiv, a UE în regiunea sud-mediteraneană nu ar fi putut fi estimate. Investiţiile în acest spaţiu nu au dus nici la diminuarea fenomenului migraţionist şi nici la creşterea competitivităţii statelor din acest areal, în schimb Europa este încă sub efectul crizei globale şi al austerităţii fiscale, refulat în mişcări sociale ample.

Pe lângă multiplele beneficii de natură politică, Primăvara Arabă a pus în lumină şi o serie de deficienţe structurale, insuficient acoperite de strategiile europene care acum pun presiune pe susţinătorii necondiţionaţi ai integrării mediteraneene, dar şi pe politicile UE în ansamblu. Pe rând, state, precum Egipt, Libia, Irak sau Siria, au reintrat în spirala conflictului şi a terorismului, efectele repercutându-se la nivelul întregii regiuni, în plan politic, social şi economic, adică exact dimensiunile de securitate pe care UE deţine cele mai importante capabilităţi declarate.

Dezbaterile asupra rolului pe care UE ar trebui să îl joace în limitarea expansiunii Statului Islamic şi stabilizarea statului sirian, în plus faţă de cel asumat în dosarul israelianopalestinian sau cel libian, au căpătat 119 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Primăvara Arabă a pus în lumină şi o serie de deficienţe structurale, insuficient acoperite de strategiile europene care acum pun presiune pe susţinătorii necondiţionaţi ai integrării mediteraneene, dar şi pe politicile UE în ansamblu. din ce în ce mai multă vizibilitate, fiind puţin probabil ca acestea să se diminueze pe termen mediu.

Eşecul iniţiativelor subsumate ambiţiosului program ENP, Parteneriatului Euro-mediteranean sau Uniunii pentru Mediterana a fost cauzat, cel mai probabil, de estimarea greşită cu privire la coeziunea internă a acestor state, absenţa proiectelor comune destinate construirii unei identităţi regionale, lipsa de

flexibilitate a instrumentelor europene şi inconsistenţa priorităţilor vizavi de această regiune.

2. Pe o altă dimensiune, Parteneriatul Estic nu s-a soldat cu succese notabile. Belarus, Armenia şi Azerbaidjan au preferat să domolească ritmul cooperării bilaterale cu UE, pe fondul tensiunilor dintre forul comunitar şi Rusia. Ucraina a devenit o victimă în disputa geopolitică internaţională ce depăşeşte cadrul relaţiei Bruxelles - Moscova. Doar Republica Moldova şi Georgia sunt, momentan, în „termenii contractuali” fixaţi prin această iniţiativă, însă presiunile sunt încă mari, Moscova având resurse semnificative pentru a deturna parcursul european al acestora, dacă interesele sale naţionale reclamă o astfel de evoluţie a evenimentelor.

Valul de critici la adresa Uniunii Europene în legătură cu reacţia sa întârziată la agresiunile Rusiei în Ucraina au crescut progresiv.

Editorialistul Fareed Zakaria a numit Uniunea Europeană „marele pasager care nu s-a prezentat pe scena internaţională”. Robin Niblett, de la Chatham House, a remarcat că nu există niciun grup de state care să îşi asume dificila sarcină de a coordona unitar reacţiile de politică externă, 

M eri d i a n

M eri d i a n

n Eforturile UE de a angaja China şi ţările africane într-o relaţie de cooperare trilaterală nu au condus la rezultate concrete

n Implicarea UE în dosarul nuclear iranian a fost apreciată drept un succes

în special pe direcţia estică, unde Rusia este sursă a aproximativ 35% din gazul necesar statelor comunitare şi cel de-al treilea cel mai mare partener comercial al Europei, după China şi SUA. Decizia Uniunii, din iunie 2014, de blocare a conductei South Stream pe motive concurenţiale a avut mai multe consecinţe decât interdicţiile de călătorie şi îngheţarea bunurilor apropiaţilor lui Vladimir Putin.

Angajamentul european faţă de Ucraina este, pentru mulţi analişti politici, un pariu extrem de riscant, chiar dacă, faţă de noiembrie 2013, Ucraina are o conducere care s-a angajat în mod ferm pe o direcţie pro-europeană şi a reformării în plan intern, beneficiind şi de un „mandat” din partea populaţiei în acest sens.

Inclusiv voci critice din interiorul UE au susţinut indirect acuzele Federaţiei Ruse că UE a forţat Kievul să aleagă între Est şi Vest, răspunzând în schimb solicitărilor cetăţenilor ucraineni, dar oferindu-le întotdeauna mai puţin decât au cerut. În plus, Acordul de Asociere nu reprezintă o soluţie satisfăcătoare pe termen lung, întrucât solicită statului partener adoptarea extinsă a unor norme europene, fără a-i oferi perspectiva obţinerii statutului de membru.

120 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Angajamentul european faţă de Ucraina este, pentru mulţi analişti politici, un pariu extrem de riscant, chiar dacă, faţă de noiembrie 2013, Ucraina are o conducere care s-a angajat în mod ferm pe o direcţie pro-europeană şi a reformării în plan intern

3. Negocierile în problematica nucleară iraniană, în formatul EU3+3, au fost puse sub lupa analiştilor din centrele de reflecţie europene, care au remarcat că Planul Comun de Acţiune semnat în noiembrie 2013 a oferit negociatorilor spaţiu de discuţie

pentru ajungerea la un acord, însă este nevoie de extinderea termenuluilimită, pentru a permite părţilor să se acomodeze cu noile realităţi geopolitice din Orientul Mijlociu.

Implicarea UE în acest dosar de securitate este apreciată drept un succes, chiar o „victorie istorică pentru diplomaţia europeană”, în condiţiile în care părţile îşi menţin deschise canalele de comunicare şi sunt dispuse la compromisuri rezonabile. Momentul ar trebui speculat pentru a aduce în discuţie şi alte probleme care grevează relaţia Iranului cu comunitatea internaţională - drepturile omului, poziţia faţă de Israel sau sprijinul acordat grupărilor teroriste -, iar, pentru asta, Bruxelles ar putea începe prin a stabili o reprezentanţă proprie în capitala iraniană.

4. Rolul jucat de UE în regiunea Asia-Pacific s-a dovedit a fi un subiect important pentru experţii în politică externă şi în securitate. Îndemnurile centrelor de reflecţie pentru o regândire a strategiei pentru acest areal se fundamentează profund pe componenta economică a diplomaţiei, chiar dacă sunt reliefate în primul rând, motive precum „creşterea rolului politic global al UE”, „evitarea unei erori strategice” sau „potenţialul UE

de gestionare a crizelor”.

Subsumat politicii externe pe spaţiul asiatic, parteneriatul UE - China a fost analizat în special prin prisma cooperării comerciale.

Creşterea economică, influenţa tot mai mare pe pieţele financiare globale, proiectele lansate în ţările în curs de dezvoltare au făcut din Beijing un important partener în ceea ce priveşte aprofundarea cooperării privind dezvoltarea la nivel internaţional.

Lansat în 2003, proiectul ar trebui să faciliteze dialogul şi să ducă la consolidarea încrederii reciproce, pe termen lung. Însă cooperarea bilaterală este problematică, date fiind ideologiile şi abordările strategice diferite.

China nu acceptă consensul existent la nivelul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică cu privire la ce ar trebui să fie cooperarea pentru dezvoltare, pe care o consideră mai degrabă un instrument de diplomaţie economică externă, şi nici viziunea europeană potrivit căreia trebuie aplicate o serie de condiţii legate de implementarea de reforme în ţările de destinaţie.

Mai mult, statul asiatic pune accentul mai degrabă pe relaţii bilaterale decât pe agende regionale, 121 SINTEZA # 11, decembrie 2014

spre deosebire de blocul comunitar (care promovează parteneriate precum acordurile economice cu organizaţii regionale africane sau Strategia comună UE-Africa pentru cooperare cu Uniunea Africană). Poate acesta este şi motivul pentru care, până în prezent, eforturile UE de a angaja China şi ţările africane într-o relaţie de cooperare trilaterală nu au condus la rezultate concrete.

5. Relaţia transatlantică pare să fie singura aflată pe un trend ascendent, însă şi aici diplomaţia europeană se află în faţa unui test important, cu impact în plan economic şi comercial.

Negocierile asupra TTIP s-au dovedit a fi, din multe privinţe, o piatră de încercare atât în ceea ce priveşte soliditatea cooperării SUA-UE, cât şi în ceea ce priveşte coeziunea politică internă a Uniunii însăşi.

Până acum, acum şi pentru multă vreme de acum înainte, Washingtonul va fi cel mai important aliat al UE în problemele de securitate internaţională şi invers, motiv pentru care întotdeauna s-au găsit resurse pentru depăşirea momentelor „stânjenitoare”, precum cel privind devoalarea spionajului american din cancelariile europene.

Incertitudini privind diplomaţia europeană Numirea ministrului italian de externe, Federica Mogherini, în funcţia de înalt reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate al UE are, din perspectiva Paolei Subacchi, într-un articol semnat pentru „Project Syndicate”, valoarea unui experiment diplomatic în care valoarea profesională şi experienţa politică au sucombat în faţa cerinţelor de „sex, vârstă şi afiliere politică”. Pentru analişti, este un semnal îngrijorător faptul că, într-o perioadă marcată de crize majore, în estul continentului şi în Orientul Mijlociu, liderii europeni nu au găsit un candidat care să aibă abilităţile necesare conturării unei direcţii de politică externă şi de securitate eficientă şi unitară.

De asemenea, s-a sugerat că o italiancă la conducerea serviciului diplomatic al UE ar putea orienta atenţia către spaţiul de interes al statului său de origine, respectiv cel mediteranean. De altfel, într-un articol semnat pentru „The American Interest”, Ghazi Ben Ahmed, Giovanni Faleg şi Micol Chiesa au remarcat că premierul italian, Matteo Renzi, a declarat deja că „Europa trebuie să 

M eri d i a n

n Numirea lui Donald Tusk în fruntea Consiliului European a fost privită cu speranţă în mediile de analiză

îşi schimbe cursul şi să pună Mediterana în centrul politicilor sale”.

Astfel de opinii nu fac altceva decât să alimenteze criticile privind natura „mult prea naţională a diplomaţiei europene”, respectiv a prevalenţei interesului naţional al reprezentanţilor corpului diplomatic comunitar în dosarele de securitate gestionate de la Bruxelles.

Numirea lui Donald Tusk în fruntea Consiliului European a fost totuşi privită cu speranţă în mediile de analiză, din această perspectivă mizându-se pe o sporire a rolului acestui organism în plan internaţional, dată fiind experienţa demnitarului polonez în afaceri politice, chiar şi din simplul motiv că situaţia internaţională nu îi va permite să adopte un profil scăzut, aşa cum a putut să o facă Herman van Rompuy. În consecinţă, lui Tusk îi va reveni, probabil, misiunea de a o coordona pe Mogherini, fără a i se fi cerut expres să o facă, în procesul de „cooperare strânsă în toate problemele internaţionale pentru apărarea intereselor şi valorilor europene”.

Posibile soluţii Pesimismul accentuat al analiştilor în ceea ce priveşte vecinătatea 122 SINTEZA # 11, decembrie 2014

apropiată este oarecum exagerat, totuşi, pentru că succesele moderate obţinute în Balcanii de Vest contrabalansează, într-o oarecare măsură, deficienţele în promovarea valorilor europene spre extremele continentului, unde şi cadrul de negociere este mult mai complicat.

Pragmatismul şi raţionalitatea ce caracterizează liniile directoare trasate de şeful Comisiei Europene pentru următorii cinci ani se reflectă şi în agenda ambiţioasă propusă de Federica Mogherini, ce vizează reformarea Strategiei Europene de Securitate, promovarea stabilităţii în vecinătatea apropiată extinsă, sporirea cooperării transatlantice şi a relevanţei strategice a relaţiei cu America de Sud şi Asia, creşterea angajării în formate multilaterale ONU, OSCE, Consiliul Europei, Liga Arabă, Uniunea Africană, NATO. Mai întâi, însă, în faţa unei Rusii agresive şi, aparent, surde la ofertele Occidentului, a unei Chine aflate în plină expansiune economică mondială, a unei SUA mult prea ocupate cu echilibrarea presiunilor interne cu angajamentele externe de securitate, Bruxelles-ul are nevoie, consideră analiştii europeni, de coerenţă în formularea politicilor externe şi de

securitate, anume CFSP şi CSDP. O doză mai crescută de curaj şi apetit pentru risc ar fi utilă, de asemenea, pentru că mai multe responsabilităţi înseamnă, de obicei, mai multe provocări, dar şi oportunităţi.

Este nevoie de o perfectă coordonare între polii paneuropeni de decizie, inclusiv cei care gestionează afaceri interne ale Uniunii, pentru că, în final, efectele acţiunilor externe ale UE se reflectă în plan social, economic şi financiar, afectând interesele tuturor cetăţenilor europeni. Policentrismul şi diversitatea, caracterul multifaţetat ce caracterizează aparatul diplomatic european, sunt atuuri importante, care se dovedesc foarte utile într-o lume deopotrivă integrată şi fragmentată, cum este cea în care trăim în prezent.

Chiar dacă din tonul centrelor europene de reflecţie se distinge încrederea în capabilităţile UE de a se afirma pe scena internaţională, nimeni nu pare să fi pus la îndoială potenţialul de care forul comunitar dispune pentru a deveni un actor principal, cel puţin în sfera soluţionării conflictelor şi a stabilirii de structuri eficiente de guvernare. Iar acesta este un punct forte al UE, pe care se poate construi o platformă de dialog multilateral. n

TTIP - şanse de consolidare a parteneriatului transatlantic Ştefan Pop

„Relaţiile transatlantice au devenit tensionate în ultimii ani". Devenită loc comun în dezbaterile la nivelul mediilor academice, această afirmaţie s-a fundamentat pe divergenţele privind războiul împotriva terorismului, efectele crizei financiare sau disensiunile provocate de aşa numitul NSA-gate.

123 SINTEZA # 11, decembrie 2014

M eri d i a n

M eri d i a n

n Proteste în Europa împotriva tratatului

Î

n pofida acestei stări de fapt, nu s-a renunţat însă la sublinierea necesităţii adoptării unei poziţii unitare în faţa provocărilor majore, cea mai notabilă în acest sens fiind ascensiunea Chinei.

Iar un mijloc durabil de asigurare a unei astfel de poziţii şi de refacere a legăturilor îl reprezintă cooperarea economică.

Fast forward În noiembrie 2013, subsecretarul american de stat, Victoria Nuland, avansa conceptul de „renaştere transatlantică”, ce promova ca elemente-cheie „încrederea, investiţiile, angajamentul şi unitatea” şi proiecta consolidarea fundamentelor democratice şi transformarea celor doi parteneri, Statele Unite şi Uniunea Europeană, într-un „pol de securitate, libertate şi prosperitate” la nivel global.

Ca mijloace de asigurare a acestor obiective au fost conturate, printre altele, abordarea de o manieră unitară a provocărilor transatlantice, cooperarea în ceea ce priveşte diversificarea şi independenţa energetică, consolidarea politicii de apărare şi securitate, precum şi încheierea Parteneriatului transatlantic de liber schimb 124 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n Anul 2014 a marcat patru runde de negocieri

(Transatlantic Trade and Investment Partnership/ TTIP). Între timp, însă geopolitica a dat o nouă lovitură relaţiilor transatlantice: anul 2014 a devenit echivalent cu criza din Ucraina. O criză ce a dezechilibrat agenda de lucru comună şi riscă să arunce într-un con de umbră obiectivele de consolidare a bazelor economice ale cooperării şi de impunere de norme comune pe scară internaţională.

Erase/ rewind Înainte de demararea negocierilor, în luna iulie 2013, Parteneriatul transatlantic de liber schimb era privit în mediile politice şi de expertiză ca un mijloc de asigurare a unei logici organizaţionale pentru relaţia Statele Unite - Uniunea Europeană, definită, în anii anteriori, de retrageri (Afganistan, Irak), reduceri (mai ales ale bugetelor dedicate apărării) sau crize de natură economică. În termeni de comerţ şi investiţii, UE şi SUA erau deja cei mai mari parteneri mondiali, deţinând aproape 50% din PIB mondial şi aproape 1/3 din volumul total al schimburilor comerciale.

Necesitatea sincronizării ambiţiilor geopolitice cu agenda geoeconomică promovată s-a transformat însă într-o provocare de

natură strategică: cei doi actori nu au nevoie doar de un simplu acord de comerţ liber, ci de un „NATO economic”, care să elimine barierele pentru creşterea economică şi să stimuleze creativitatea şi investiţiile.

Potrivit experţilor, dat fiind că sistemul financiar global este dominat de America de Nord şi Europa, TTIP poate constitui o şansă pentru o mai bună coordonare a reglementărilor, eşecul putând avea ca rezultat scumpirea produselor financiare şi încetinirea ritmului de dezvoltare.

La nivel de obiective fundamentale, proiectul este menit să impulsioneze creşterea şi să creeze locuri de muncă. Dincolo de aceste resorturi primordial economice, Parteneriatul este orientat de principii de geopolitică. Pentru Administraţia americană, a reprezentat un mijloc de a crea o agendă pozitivă, care permite angajarea în afacerile europene, fie că este vorba de criza Zonei Euro, fie de efectele potenţial disructive ale afirmării Chinei. Pentru partea europeană, a constituit o cale de consolidare imagologică şi structurală a blocului comunitar printr-o viziune comună şi sustenabilă, chiar dacă unii experţi consideră că încheierea TTIP s-ar putea dovedi o provocare pentru piaţa unică europeană, cu o influenţă

semnificativă asupra economiilor emergente.

Beneficiile integrării transatlantice vizează consolidarea stabilităţii financiare, crearea unei pieţe mai mari şi mai eficiente pentru societăţile financiare din UE şi SUA, prin corelarea divergenţelor privind reglementarea, îmbunătăţirea capacităţii sistemului financiar integrat de a oferi finanţare pentru economia reală, impactul major la nivel mondial asupra pieţelor financiare şi reglementării pe care l-ar avea o piaţă transatlantică integrată.

La aproape un an şi jumătate de la debutul negocierilor, cu toate că eşecul nu constituie în continuare o opţiune pentru părţile implicate, există în mod evident întârzieri în calendarul propus.

Play Anul 2014 a marcat patru runde de negocieri (10-14 martie, 19-23 mai, 1418 iulie, 29 septembrie-3 octombrie), conferinţe, întâlniri ale grupurilor de lucru comune, declaraţii de presă. În cadrul celei de-a patra runde de negocieri, din martie, un punct important pe agendă l-a constituit dezbaterea pe marginea introducerii unui capitol separat al TTIP, referitor la întreprinderile mici şi mijlocii.

Cele cinci zile de discuţii din luna 125 SINTEZA # 11, decembrie 2014

mai s-au concentrat pe elaborarea unor documentaţii consistente în domenii precum barierele comerciale sau competiţia, precum şi a unui text comun privind dezvoltarea sustenabilă, incluzând piaţa muncii şi mediul, în cadrul următoarei runde de negocieri. Serviciile financiare, respectiv includerea lor în TTIP, susţinută de UE, au fost un subiect asupra căruia delegaţiile nu au ajuns la o poziţie comună. Luna iulie şi a şasea rundă de convorbiri nu au adus evoluţii semnificative: nu s-au soluţionat divergenţele referitoare la serviciile financiare şi energie şi nu s-au înregistrat progrese în ceea ce priveşte problema tarifelor.

Discuţiile din luna octombrie au fost dedicate preponderent pregătirii cadrului tehnic şi legal în vederea asigurării pilonului de reglementare şi standardizare şi mai puţin aspectelor litigioase, posibil şi din cauza faptului că, la Bruxelles, atenţia era concentrată pe noua componenţă a Executivului comunitar, iar la Washington - pe alegerile pentru Congres.

Nu a fost, de altfel, singura ocazie în care a devenit vizibil riscul de transformare a acestor runde de negocieri într-o formulă tergiversată de dialog. În contextul alegerilor europarlamentare din luna mai,

analiştii evidenţiau că şansele de încheiere a Parteneriatului s-ar putea diminua, pe fondul opoziţiei manifestate de partidele de extremă dreapta. Unda de scepticism în rândul europenilor s-ar datora nu numai alimentării frustrărilor antiamericane şi ostilităţii faţă de marile corporaţii, care ar dobândi puteri sporite în defavoarea guvernelor centrale, ci şi de obiectivele specifice ale TTIP, existând temeri cu privire la posibila subminare a standardelor de producţie, protecţie a consumatorilor şi de mediu, dar şi critici în ceea ce priveşte protecţia deosebită acordată investitorilor. La toate acestea se adaugă controversele legate de celălalt proiect major, în care blocul comunitar a devenit parte - Acordul economic şi comercial cu Canada (Comprehensive Economic and Trade Agreement/ CETA), negocierile fiind într-un stadiu mai avansat decât în cazul Parteneriatului transatlantic.

De cealaltă parte, trebuie amintit că TTIP nu este singurul proiect major nici pentru Statele Unite. În opinia unor experţi, acordul transatlantic este văzut de Washington drept o formulă de parteneriat complementar Parteneriatului Trans-Pacific/ TPP, care i-ar asigura un loc central în arhitectura economică globală, 

M eri d i a n

n Implementarea ambelor formule - TTIP şi TPP - va asigura o reconfirmare a rolului SUA de putere dominantă în zonele Atlantic şi Pacific

din Asia Orientală până în Europa Centrală. În eventualitatea în care TPP va fi ratificat, succesul va fi unul consistent, având în vedere perspectiva consolidării alianţelor iniţiate de Washington cu Japonia, Australia şi Coreea de Sud, pe de o parte, iar pe de altă parte, interesul pentru crearea de legături mai strânse cu state tampon precum Vietnam. Consecvenţa SUA pentru implementarea TPP se bazează în principal tot pe obiective geostrategice, definind „pivotul" oriental al politicii externe asumate de Administraţia Obama. Obiectivul constă în reorientarea resurselor diplomatice şi militare dinspre Orientul Mijlociu către regiunea Asia - Pacific. Având în vedere, însă, evoluţiile din ultima perioadă din Orientul Mijlociu, dar şi din Ucraina, tranziţia este, deocamdată, un succes parţial.

Implementarea ambelor formule - TTIP şi TPP - va asigura o reconfirmare a rolului dominant al SUA de putere dominantă în zonele Atlantic şi Pacific, prin complementaritatea economică la legăturile de apărare dezvoltate de NATO în Europa, dar şi cu Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă în Asia şi Oceania.

126 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Future favorite All trade is strategic O evaluare care se regăseşte în estimările experţilor de pe ambele maluri ale Atlanticului şi care semnalează că, dincolo de provocările de natură geopolitică, marii actori statali trebuie să aibă în vedere faptul că, în continuare, veştile dinspre mediul economic nu sunt îmbucurătoare, ca de altfel nici estimările Fondului Monetar Internaţional cu privire la ce se va întâmpla în 2015.

Din această perspectivă, oportunităţile de consolidare a creşterii prin liberalizarea comerţului, cum este TTIP, nu trebuie neglijate, dată fiind această natură strategică, nu doar economică, a unui astfel de acord: asigură o viziune coerentă asupra viitorului; transmite un semnal clar cu privire la unitatea transatlantică; oferă o alternativă paşnică la provocările prezentului, prin mobilizarea resurselor şi libera circulaţie - de idei, bunuri sau forţă de muncă; promite noi bune practici subsumate sintagmei „valori occidentale", construite printr-o relaţie statornică şi o tradiţie de cel puţin două secole, în care spaţiul euro-atlantic a asigurat standardizare şi inovaţie continue, a pus bazele unor sisteme politice şi sociale stabile şi

a dezvoltat platforme şi servicii în domeniul financiar care i-au asigurat poziţii de forţă în plan mondial.

TTIP „a promis" acelaşi lucru: o înţelegere care să se extindă dincolo de pieţe locale şi care să asigure integrare prin reguli şi standarde comune.

Majoritatea experţilor consideră în continuare proiectul drept un „răspuns" la ascensiunea Chinei, însă conceptul de „NATO economic" este unul contestat: acordul nu constituie o iniţiativă de apărare împotriva altor puteri şi nici nu poate schimba direcţia „estică" a economiei mondiale.

Centrul de interes economic global se îndreaptă deja dinspre Atlantic către Pacific, tendinţă confirmată, dacă se poate spune aşa, şi de mobilizarea politică manifestată la Washington mai mult faţă de TPP. Oportunităţile pe care le-ar asigura Parteneriatul transatlantic rămân astfel dublate însă de provocări semnificative: un consens în rândul a 28 de naţiuni membre ale unei organizaţii şi 50 de state unite într-un sistem federal; voinţă politică; posibila subminare a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, ce ar conduce la o ruptură între ţările dezvoltate şi cele emergente; nu în ultimul rând, o viziune comună asupra a ceea ce reprezintă acest acord - un liant sau un simplu instrument geopolitic. n

Provocări strategice în Orientul Mijlociu - retrospectiva 2014 Florin Popescu

127 SINTEZA # 11, decembrie 2014

M eri d i a n

M eri d i a n

n Cel mai important moment care a marcat peisajul politic şi securitar egiptean, în 2014, a fost alegerea, la sfârşitul lunii mai, a noului preşedinte, generalul Abdul-Fattah al-Sisi

n Răpirea şi uciderea a trei adolescenţi israelieni, în luna iunie 2014, în Cisiordania, au generat noi reacţii armate din partea Israelului, care nu a reuşit să prevină incidentul

ni la rând, lumea a trăit cu iluzia că tranziţia de la ordinea unipolară la cea multipolară se va realiza paşnic, ordonat şi stabil. În fapt, pe măsură ce trecerea către multipolaritate a avansat, ordinea internaţională a devenit tot mai tensionată şi nesigură. În cazul Orientului Mijlociu, un focar de instabilitate alimentat de rivalităţi istorice, liderii occidentali nu au anticipat consecinţele pe termen lung ale sprijinirii unor regimuri autocratice şi nici impactul intervenţiilor militare succesive în diferite state. Ca rezultat, în această regiune proliferează nostalgia pentru trecutul „glorios", precum dorinţa de a constitui Califatul Islamic.

opinia analiştilor, ca Teheranul să fie parte a oricărei soluţii semnificative la instabilitatea regională.

Preşedintele Barack Obama pare să-şi revizuiască abordarea în Orientul Mijlociu. SUA încearcă să determine Iranul în a acţiona într-o „manieră responsabilă", pentru a dezvolta un „nou echilibru" cu Arabia Saudită.

Din perspectivă americană, nicio altă relaţie bilaterală în zona Golfului Persic nu este mai relevantă pentru viitorul regiunii şi pentru protejarea intereselor SUA.

A

Egipt. Regele a murit!

Trăiască regele!

Cel mai important moment care a marcat peisajul politic şi securitar egiptean, în 2014, a fost alegerea, la sfârşitul lunii mai, a noului preşedinte, generalul Abdul-Fattah al-Sisi.

După 100 de zile de mandat, poate cea mai mare realizare a lui al-Sisi a reprezentat-o abilitatea de a ţine Egiptul departe de nenumăratele 128 SINTEZA # 11, decembrie 2014

provocări care se puteau transforma în tot atâtea crize majore.

Problemele cu care se confruntă statul egiptean au rămas aceleaşi şi sunt interconectate: nevoia acută de creştere economică şi de creare de locuri de muncă, lupta pentru putere, dar mai ales ameninţările interne şi externe la adresa securităţii, pe fondul unui proces incomplet de tranziţie politică. Se pare că al-Sisi a învăţat prea puţin din greşelile predecesorilor săi, Mubarak şi Morsi. Mai degrabă decât construirea consensului şi o moderaţie sporită, transferul de putere în Egipt a condus la instaurarea unor curente de polarizare: mii de membri ai Frăţiei Musulmane au fost arestaţi sau condamnaţi la moarte, represiunea politică s-a extins şi asupra jurnaliştilor şi liderilor mişcării de tineret „6 Aprilie" - forţa motrică din primele proteste faţă de Mubarak, din 2011.

Informările recente cu privire la cooperarea militanţilor sunniţi din Ansar Bayt al-Maqdis cu cei din Statul Islamic (SI) şi intensificarea activităţilor teroriste, derulate în special în nordul şi centrul Peninsulei Sinai, generează temeri, la fel şi atacurile din zona de deşert din vestul Egiptului.

Numeroase provocări la adresa stabilităţii Egiptului sunt direct conectate la cele regionale, în special turbulenţele din Libia şi starea de securitate volatilă din Fâşia Gaza.

Faptul că Egiptul se confruntă cu o ameninţare teroristă ridicată îi impune să desfăşoare eforturi concentrate pe cooperare cu aliaţii regionali şi internaţionali.

Iran. De la influenţă destabilizatoare la parte a soluţiei Îmbogăţirea uraniului a constituit un subiect „fierbinte" în cadrul negocierilor cu Iranul care au avut loc în cursul acestui an. Teheranul a afirmat că ar putea întârzia extinderea capacităţii de îmbogăţire a uraniului pentru câţiva ani, însă va trebui să-şi intensifice producţia de combustibil înlocuitor pentru reactorul de energie nucleară de la Bushehr. Negociatorii iranieni au susţinut că nu se pot baza în totalitate pe combustibilul furnizat de Rusia, având în vedere preţul ridicat al acestuia.

Deşi SUA au avut un rol eficient în îndepărtarea aliaţilor europeni ai Iranului, nu şi-au asumat un efort sistematic în a-l izola de vecinii săi. De aceea, cea mai bună soluţie pare a fi, în

Israel - Teritoriile Palestiniene.

Convorbiri de pace în impas După multiplele negocieri care s-au concentrat mai degrabă pe aspecte de natură tehnică sau securitară, precum fixarea graniţelor, alimentarea cu apă, statutul Ierusalimului, problema refugiaţilor, două întrebări au rămas în picioare: în ce măsură palestinienii pot recunoaşte Israelul într-un acord de pace ca fiind un „stat evreiesc" şi în ce măsură israelienii pot recunoaşte rolul organizaţiilor politice şi militare sioniste în forţarea refugierii permanente a palestinienilor din 19471948 şi a exilării acestora.

Răspunsurile care vor fi date la 129 SINTEZA # 11, decembrie 2014

aceste întrebări vor arăta dacă ambele tabere sunt capabile să exerseze toleranţa şi recunoaşterea reciprocă, dacă sunt pregătite să admită că au o legătură naturală şi istorică.

Deocamdată, strategia paşilor mărunţi pare să nu funcţioneze.

Răpirea şi uciderea a trei adolescenţi israelieni, în luna iunie 2014, în Cisiordania, au generat noi reacţii armate din partea Israelului, care nu a reuşit să prevină incidentul.

Acţiunea fermă, prin măsuri împotriva membrilor Hamas şi pagube produse infrastructurii din Cisiordania, a arătat clar care este „preţul" unor astfel de acte îndreptate împotriva cetăţenilor israelieni.

Pentru soluţionarea conflictului, este, probabil, nevoie de o nouă paradigmă de negociere, care să combine aspecte de natură militară cu elemente politice şi care să conducă la un acord de construire treptată şi responsabilă a statului palestinian, cu sprijinul comunităţii internaţionale şi al ţărilor arabe moderate.

Siria. Punct şi de la capăt În plin război, la 3 iunie 2014, în Siria au fost organizate alegeri prezidenţiale. Reales în fruntea ţării cu peste 88% din voturile exprimate,

pentru un nou mandat de şapte ani, Bashar al-Assad a transmis mesajul că singura modalitate de rezolvare a situaţiei din ţară este ca reprezentanţii comunităţii internaţionale să accepte starea de facto şi să colaboreze cu autorităţile de la Damasc.

Ca urmare a intensificării actelor teroriste şi a accentuării crizei politice, securitatea internă s-a deteriorat, luând forma unei crize umanitare de proporţii, cu peste 170.000 de victime şi 9 milioane de cetăţeni relocaţi.

SUA, în calitate de singur donator majoritar pentru sprijinirea Siriei, distribuit, pe canalele ONU, 1,7 miliarde de dolari pentru asistarea refugiaţilor, relocarea cetăţenilor sirieni şi susţinerea comunităţilor locale care au ieşit de sub controlul regimului. Opoziţia a asediat unele zone controlate de Damasc (Alep, Zahra, Nubol), blocadele sale fiind la fel de brutale precum cele instituite de regimul Assad.

Negocierea cu Damascul pe probleme umanitare nu a înregistrat rezultate notabile, regimul sirian continuând să utilizeze privarea de ajutor ca pe o tactică de război, atât timp cât se va lupta împotriva sa. Atacurile continue asupra infrastructurii au adus Siria în pragul colapsului. Operaţiunile insurgenţilor 

M eri d i a n

n Criză umanitară de proporţii în Siria: nouă milioane de cetăţeni relocaţi

şi cei opt ani de secetă ameninţă să ducă la o nouă criză, de apă şi hrană. De asemenea, o criză alimentară ar putea izbucni în următoarele luni - producţia de grâu a scăzut cu 18% numai anul trecut, Siria ajungând să fie dependentă de importuri.

Incapabilă să controleze finanţarea terorismului, deoarece 80% din cetăţenii săi efectuează tranzacţiile în numerar, dincolo de supravegherea băncilor, în 2014, Siria a continuat să reprezinte de departe epicentrul „războiului sectarian" din Orientul Mijlociu şi punctul central al terorismului jihadist.

SI, Frontul al-Nusra, Hezbollah şi alte grupări de dimensiuni mai mici au sporit, în cursul anului, numărul actelor comise, multe dintre acestea extrem de violente. Cele mai sumbre prognoze merg în direcţia perpetuării conflictului, cel puţin pe termen scurt, şi a afectării ţărilor vecine - Iordania, Liban şi Turcia - şi chiar a depăşirii graniţelor regionale.

Irak. Întoarcerea la instabilitate Transformarea Irakului, în 2014, într-un teren nesigur reprezintă, în mare parte, o consecinţă a corupţiei Cabinetului Al-Maliki. În ultimii doi ani, elita politică de la Bagdad a reuşit să compromită relativa stabilitate, 130 SINTEZA # 11, decembrie 2014

prin sete de putere şi subminare a coeziunii naţionale, „asigurând" fundamentul pentru actuala criză prin: legile referitoare la „de-Ba'athificare", introduse pentru a preveni accederea foştilor acoliţi ai lui Saddam Hussein la funcţii în stat; reprimarea protestelor din februarie 2011, când populaţia a ieşit în stradă pentru a denunţa corupţia, evenimentele soldându-se cu zeci de morţi şi mii de arestaţi; deciziile luate de premier după alegerile din noiembrie 2010, când a preluat şi funcţiile de ministru de interne, respectiv al apărării şi a numit în mod direct comandanţi militari, fără acordul forului legislativ stipulat în Constituţie.

Pe acest fond, grupările armate au recâştigat teren. Odată cu criza din Siria, luptătorii afiliaţi Al-Qaeda s-au regrupat, sub titulatura SI, fiind deosebit de activi în regiunea Mosul.

Atacul asupra oraşului din luna mai 2014 a arătat că organizaţia teroristă este capabilă să înfrângă o forţă de securitate antrenată de SUA, care numără peste un milion de membri şi care a primit, începând din 2006, finanţare în valoare de aproximativ 100 de miliarde de dolari. „Căderea" oraşului Mosul - cel de-al doilea ca mărime din Irak - în mâinile insurgenţilor sunniţi a constituit

o victorie tactică, dar mai ales psihologică.

Succesele cumulate înregistrate de organizaţia teroristă în Siria şi Irak au potenţat profilul de jucător regional al formaţiunii. Acestea constituie, totodată, un semnal de alarmă pentru statele arabe şi occidentale în ceea ce priveşte o potenţială schimbare a luptei contrateroriste în regiune.

Atacurile aeriene îndreptate împotriva SI sunt un pas important în demersul de contracarare a grupării extremiste, însă acţiunea trebuie să fie doar o parte a unei strategii politice şi de securitate multinaţionale, pe termen lung, cu implicaţii geostrategice.

Concluzii Anul 2014 a fost marcat de o serie de provocări strategice, atât pentru liderii ţărilor din Orientul Mijlociu, cât şi pentru statele occidentale.

Evenimentele au arătat că multe aspecte esenţiale în gestionarea conflictelor, mai vechi sau mai noi, au rămas sub semnul întrebării.

Dacă se va găsi sau nu un răspuns la acestea, ţine, în mare măsură, nu atât de politica internă a fiecărui stat în parte, cât de capacitatea de coordonare a acţiunilor diplomatice şi militare cu aliaţii regionali şi internaţionali. n

Zona arctică - între interese strategice şi protejarea mediului înconjurător Mihai Drăghici

131 SINTEZA # 11, decembrie 2014

M eri d i a n

M eri d i a n

n Încă din 2008, un studiu al US Geological Survey releva faptul că regiunea arctică deţine 13% din resursele de petrol şi 30% din cele de gaze naturale nedescoperite

n Perspectiva deschiderii unor noi rute maritime în Oceanul Arctic devine tot mai realistă.

Cele mai promiţătoare par a fi Pasajul Nord-Vestic şi Ruta Mării Nordului

Regiunea arctică a devenit, în ultimii ani, o prezenţă constantă pe agenda de securitate a comunităţii internaţionale, nu doar ca rezultat direct al schimbărilor climatice, ci şi ca urmare a creşterii interesului economic pentru această regiune. Aşa cum declara secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, zona arctică este un bellwether: o estimare a riscurilor de mediu din regiune poate oferi o imagine de ansamblu asupra dinamicii acestora la nivel global.

mai implicate state în ceea ce priveşte activităţile de explorare şi exploatare în zonă. Însă aşteptările iniţiale privind o nouă bonanza energetică s-au diminuat considerabil în ultimii ani.

Provocările sunt legate îndeosebi de costurile şi riscurile operaţionale ridicate, generate de condiţiile severe de mediu, iar situaţia câmpului gazifer Shtokman din Marea Barents este ilustrativă în acest caz. Concernul rus de stat Gazprom a amânat în mod repetat demararea activităţilor de exploatare din cauza dificultăţilor logistice şi financiare cu care s-a confruntat. Pe fondul crizei din Ucraina, acestea au fost amplificate de sancţiunile adoptate de Occident împotriva Federaţiei Ruse, care vizează atât exporturile de produse, servicii şi tehnologie de vârf în domeniu, cât şi parteneriate cu companii energetice occidentale, dispuse să ofere tehnologia şi expertiza necesare într-un astfel de mediu. De exemplu, compania americană ExxonMobile a suspendat, în luna octombrie, activităţile de foraj desfăşurate în zona arctică rusă, în cadrul parteneriatului încheiat cu Rosneft. În continuare, însă, cu o economie dependentă încă de veniturile

132 SINTEZA # 11, decembrie 2014

O

dată cu topirea accelerată a gheţarilor, şi accesul la resursele naturale sau perspectivele unor noi rute maritime de transport s-a îmbunătăţit considerabil, determinând în principal statele riverane Oceanului Arctic - Suedia, Canada, SUA, Islanda, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Rusia - să-şi reevalueze strategiile şi politicile de securitate. Deocamdată, însă, ritmul general de dezvoltare a zonei arctice este lent, date fiind condiţiile dificile de mediu, dar mai ales interesele divergente ale actorilor statali.

Mediul arctic, într-un proces amplu de transformare Raportul pe 2013 privind schimbările climatice, elaborat de Grupul interguvernamental de experţi (IPCC) ai ONU, a indicat o rată de încălzire de două ori mai ridicată faţă de rata medie la nivel global în ultimii 100 de ani, retragerea calotei arctice cu aproximativ 40% - tendinţă care se poate menţine şi chiar accentua în viitorul apropiat -, precum şi un ritm accelerat de topire a gheţii (în intervalul 2007-2013, s-au înregistrat

cele mai mici şase niveluri de la primele măsurători efectuate în 1979).

Oamenii de ştiinţă au avansat ipoteza că, într-un interval relativ scurt, de 3040 de ani, se vor înregistra veri arctice fără gheaţă.

Efectele acestor schimbări sunt deja vizibile la nivelul ecosistemelor, precum şi al comunităţilor indigene, determinând experţii pe problematici de mediu să îndemne la o abordare integrată, care să ofere, pe de o parte, o mai bună înţelegere a impactului şi a riscurilor de mediu şi, pe de altă parte, capacitate de reacţie sporită şi strategii viabile de adaptare.

Mai mult, perspectiva derulării de activităţi economice la scară largă amplifică preocupările comunităţii internaţionale cu privire la protejarea mediului, concomitent cu identificarea unor modalităţi de dezvoltare durabilă a acestuia.

Perspective economice Încă din 2008, un studiu al US Geological Survey releva faptul că regiunea arctică deţine 13% din resursele de petrol şi 30% din cele de gaze naturale nedescoperite, recuperabile la nivel global. Răspunsul imediat a venit dinspre Federaţia Rusă, care, curând, a devenit unul dintre cele

133 SINTEZA # 11, decembrie 2014

obţinute din vânzarea resurselor de hidrocarburi, autorităţile de la Moscova par dispuse să investească masiv în zona arctică, spre deosebire de cea mai mare parte a celorlalte state riverane, mai precaute în actualul context economic global.

Emergenţa gazelor de şist pe piaţa globală de profil, precum şi avansul tehnologiilor din domeniu, pun sub semnul întrebării oportunitatea activităţilor de explorare şi exploatare a resurselor de hidrocarburi din zona arctică, dată fiind diminuarea riscurilor legate de o posibilă creştere a preţului la petrol şi gaze naturale şi de dificultăţile în acoperirea cererii globale de resurse energetice.

Pe acest fond, este puţin probabil ca, în viitorul apropiat, să se coaguleze acţiuni concrete pentru identificarea potenţialului energetic real al zonei arctice şi exploatarea sustenabilă a acestuia. Miza este, astfel, mai mult politică, fiecare dintre actorii implicaţi vizând afirmarea influenţei şi apărarea intereselor naţionale.

Pe de altă parte, perspectiva deschiderii unor noi rute maritime în Oceanul Arctic devine tot mai realistă.

Cele mai promiţătoare par a fi Pasajul Nord-Vestic (Northwest Passage) în zona de Nord a litoralului canadian,

şi Ruta Mării Nordului (Northen Sea Route), de-a lungul regiunii de coastă a Rusiei - în 2013, 71 de nave de transport de mărfuri au utilizat această rută, faţă de doar cinci în 2009. În comparaţie cu cele tradiţionale, prin Panama şi Canalul Suez, noile rute ar putea contribui substanţial la reducerea costurilor operaţionale de transport între pieţele asiatice, americane şi europene.

Cu toate acestea, viabilitatea comercială a rutelor maritime arctice rămâne încă discutabilă, cel puţin pe termen scurt. Deschiderea lor pentru navigaţia internaţională necesită crearea unei ample infrastructuri de transport - reţea de porturi maritime, spărgătoare de gheaţă, sisteme moderne de navigaţie şi de management al situaţiilor de urgenţă - şi există suficiente probleme legate de statutul juridic al teritoriilor de-a lungul celor două rute, dar şi de normele de siguranţă pentru transportul maritim şi modul de gestionare a riscurilor de mediu.

Un proiect normativ aprobat de Organizaţia Maritimă Internaţională, cunoscut sub denumirea de „Codul Polar", pentru stabilirea normelor şi standardelor de siguranţă în domeniul transportului maritim, 

M eri d i a n

M eri d i a n

n Consiliul Arctic rămâne cel mai important for de cooperare internaţională din regiune, cu participarea a şase reprezentanţi ai populaţiei indigene

atât în Oceanul Arctic cât şi în Antarctica, ar putea intra în vigoare abia din anul 2016. Nu trebuie neglijate însă riscurile operaţionale generate de interdependenţa activităţilor de natură economică, precum şi impactul acestora asupra mediului înconjurător, cu atât mai mult cu cât există un grad ridicat de incertitudine cu privire la potenţialul economic real al regiunii.

Multilateralismul, formula optimă de guvernare Regiunea arctică este administrată în conformitate cu legislaţia internă şi reglementările normative specifice fiecărui stat arctic, dar şi sub rezerva acordurilor bilaterale, regionale şi internaţionale.

Consiliul Arctic rămâne cel mai important for de cooperare internaţională din regiune, stabilit, în 1996, de către cele opt state arctice, cu participarea a şase reprezentanţi ai populaţiilor indigene, în calitate de observatori permanenţi. Mandatul Consiliului, axat iniţial pe protecţia mediului înconjurător, a fost extins ulterior către teme precum gestionarea sustenabilă a resurselor şi susţinerea activităţilor economice în acord cu principiile dezvoltării durabile.

134 SINTEZA # 11, decembrie 2014

viabilitatea comercială a rutelor maritime arctice rămâne încă discutabilă, cel puţin pe termen scurt. Deschiderea lor pentru navigaţia internaţională necesită crearea unei ample infrastructuri de transport.

Canada, care deţine în prezent preşedinţia Consiliului, preluată în cadrul reuniunii ministeriale de la Kiruna, Suedia, din 2013, este promotorul acestei viziuni, prin instituirea Consiliului Economic Arctic pentru a promova dezvoltarea activităţilor economice în regiune, inclusiv printr-o mai mare implicare a comunităţilor indigene în procesul de luare a deciziilor. Dincolo de Consiliul Arctic şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării - considerată piatra de temelie a guvernării arctice-, tot mai mulţi experţi susţin

că este nevoie de o abordare unitară şi comprehensivă, care să asigure o reglementare eficientă la nivelul întregii regiuni. Efectele concrete ale acordurilor semnate de cele opt state membre în Consiliul Arctic sunt limitate astfel de absenţa unui cadru normativ şi legislativ unitar.

Acordul din 2013 privind pregătirea măsurilor de răspuns în caz de poluare cu hidrocarburi vizează, pe de o parte, îmbunătăţirea coordonării interstatale în regiune, dar, pe de altă parte, activităţile de foraj sunt reglementate de legislaţiile fiecărui stat arctic în parte.

Fiecare dintre cele opt naţiuni şi-a actualizat, în ultimii ani, strategia pentru această regiune. În perspectiva preluării preşedinţiei rotative a Consiliului, Statele Unite ale Americii au anunţat, încă din 2013, Strategia Naţională a Regiunii Arctice, având ca obiective protejarea şi promovarea intereselor naţionale de securitate, gestionarea responsabilă a mediului şi consolidarea cooperării internaţionale. În acelaşi timp, este de remarcat modul în care s-au poziţionat statele non-arctice, ca părţi legitime în cadrul mecanismelor de cooperare.

Sub preşedinţia suedeză (2011-2013),

n Disputele teritoriale şi economice din regiune (precum cea dintre Rusia, Danemarca şi Canada privind dreptul dorsalei subacvatice Lomonosov) sunt accentuate, în momentul de faţă, de criza din Ucraina

China, India, Italia, Japonia, Coreea de Sud şi Singapore s-au alăturat altor şapte state europene, în calitate de observatori permanenţi, semn de recunoaştere a nevoii Consiliului de a răspunde în mod eficient la noile provocări regionale.

Argumentele au fost legate atât de expertiza acestora în domenii precum cercetare şi dezvoltare, a ecosistemelor arctice, tehnologii de explorare şi exploatare a resurselor naturale, cât şi de oportunitatea consolidării dialogului la nivel regional şi global cu privire la problematica arctică.

De cealaltă parte, statele nonarctice vor să obţină un rol mai activ în regiune, interesele fiind variate - ştiinţifice, politice, economice sau de mediu. China, spre exemplu, are o agendă determinată în principal de nevoia de acoperire a cererii interne de energie şi de dependenţa de transportul maritim pentru realizarea schimburilor comerciale.

Între competiţie şi cooperare Accesibilitatea din ce în ce mai mare a zonei arctice va genera, pe de o parte, o reconfigurare a intereselor strategice din regiune, iar pe de altă parte, riscuri de securitate.

Disputele teritoriale şi economice 135 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Efectele concrete ale acordurilor semnate de cele opt state membre în Consiliul Arctic sunt limitate de absenţa unui cadru normativ şi legislativ unitar.

din regiune (precum cea dintre Rusia, Danemarca şi Canada privind dreptul dorsalei subacvatice Lomonosov) sunt accentuate, în momentul de faţă, de criza din Ucraina, care a forţat statele arctice să-şi reevalueze principalele coordonate strategice în relaţia cu Rusia, inclusiv la nivelul Consiliului Arctic. Un factor suplimentar de risc îl constituie politica agresivă a Federaţiei Ruse în regiune arctică, care a redevenit, în actualul context geopolitic internaţional, o prioritate

strategică. În ultima perioadă, autorităţile de la Moscova au sporit semnificativ capacităţile militare în zonă, în acord cu principiile noii Doctrine Militare, programată a fi adoptată până la sfârşitul anului.

Deşi este privită drept principala sursă de instabilitate, Moscova este direct interesată de limitarea potenţialului de conflict, în condiţiile în care unele dintre cele mai mari şi accesibile depozite de hidrocarburi se regăsesc în zonele al căror statut este unul bine definit - pe teritoriul rusesc.

Istoria recentă a demonstrat însă că există perspective de dialog cu rezultate pozitive, cel mai elocvent exemplu în acest sens fiind înţelegerea din 2010 dintre Rusia şi Norvegia cu privire la demarcarea graniţelor maritime şi a zonelor economice exclusive din Marea Barents.

Provocarea majoră constă însă în a ajunge la un consens la nivel internaţional cu privire la viitoarea strategie de dezvoltare a zonei arctice, deoarece orice supralicitare a stării de conflict generată de o posibilă accentuare a competiţiei pentru resursele din Oceanul Arctic este dăunătoare şi va diminua rezilienţa regiunii în faţa unor posibile situaţii de criză. n

INTELIGENT BUSINESS 136 SINTEZA # 11, decembrie 2014

137 SINTEZA # 11, decembrie 2014

IN T E L IGE N T

BUS IN ES S

CUG ET

•

&

CU GET

&

BU GET

BUG ET

Vasile Iuga

Ţara Meşterului Manole

E

voluţia României în ultimul secol a fost marcată de un număr de tentative de modernizare economică, care fie au eşuat, fie nu au fost finalizate sau au sfârşit prin a fi deturnate. În perioada interbelică s-a încercat, într-o anumită etapă, practicarea unui naţionalism economic, cu tarife vamale protecţioniste şi restricţii impuse capitalului străin (doctrina liberală „prin noi înşine”), iar în altă perioadă deschiderea faţă de capitalul străin şi dezvoltarea unor sectoare cheie prin concesiuni – infrastructura, comunicaţiile şi industria petrolieră (viziunea naţionalţărănistă). În ciuda anumitor progrese, dar şi a prezentării idealizate a perioadei interbelice, România avea la începutul anilor ’40 o economie subdezvoltată, dominată de un sector agricol cu o productivitate extrem de scăzută, care angaja cea mai mare parte a populaţiei.

139 SINTEZA # 11, decembrie 2014

În perioada comunistă, proiectul de modernizare economică a fost de inspiraţie stalinistă, cu industrializare în ritm accelerat, respectiv sacrificarea agriculturii şi a consumului, pentru o rată ridicată de investiţii în industrie.

Până în anii ’70, această abordare a asigurat rate relativ ridicate de creştere ale PIB-ului, pe fondul unei dezvoltări extensive, a valorificării forţei de muncă suplimentare eliberată din agricultură, precum şi prin integrarea economică pe scară largă a femeilor. Relativul succes pe o perioadă scurtă a acestui model a creat în cercurile conducătoare

iluzia periculoasă a şansei recuperării decalajelor economice faţă de Occident pe parcursul unei generaţii. În faza următoare, modelul adoptat a fost bazat pe contractarea de credite externe şi pe cumpărarea de licenţe pentru a creşte competitivitatea produselor industriale româneşti pe pieţele internaţionale. România, similar cu celelalte ţări socialiste, a pierdut după 1970 cursa revoluţiei tehnologice, iar investiţiile în licenţe nu au generat competitivitatea exporturilor industriale. În consecinţă, datoria externă a crescut nesustenabil, deficitele s-au adâncit, iar ţările socialiste au fost confruntate cu o dilemă dureroasă: intrarea în incapacitate de plată, respectiv restructurarea datoriei externe, ca în cazul Poloniei şi Ungariei, sau rambursarea acesteia prin exportul de produse alimentare de bază şi limitarea drastică a importurilor, cu impact dramatic asupra nivelului de trai al populaţiei, în cazul României. 

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

CUG ET

&

BUG ET

n Ford, care avusese o fabrică în cartierul Floreasca din Bucureşti şi în perioada interbelică, şi-a exprimat interesul pentru constructorul auto de la Craiova

Toate acestea anunţau sfârşitul experimentului, care suferă un colaps rapid spre finalul anilor ’80, influenţat şi de prăbuşirea preţului ţiţeiului, care a afectat semnificativ veniturile din exporturi ale Uniunii Sovietice.

După 1990, România şi-a găsit cu dificultate drumul către capitalismul şi democraţia de tip occidental.

Deşi în plan politic ţara a reuşit să se integreze în marea familie europeană prin aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO, în plan economic, proiectul de modernizare economică este departe de a fi complet, România rămânând printre cele mai sărace state membre ale Uniunii Europene. În multe cazuri, ţara pare a se afla sub blestemul Meşterului Manole, fiind pusă în situaţia în care noaptea se dărâmă ce s-a clădit peste zi, nevoită să o ia întotdeauna de la capăt.

Interesantă în acest sens este şi povestea fabricii Oltcit de la Craiova. După succesul proiectului Dacia de la Piteşti, autorităţile române au decis înfiinţarea unei noi fabrici de automobile, tot în parteneriat cu un mare constructor 140 SINTEZA # 11, decembrie 2014

auto francez. De data aceasta a fost ales Citroen, şi pentru că producea modele de automobile de mici dimensiuni şi cu consum redus de combustibil, mai potrivite pentru realităţile economice de după crizele petroliere din anii ’70. Cei de la Citroen doreau pătrunderea pe pieţele CAER, mai ales că prin contractul de joint-venture parafat cu autorităţile române era stipulat că minimum 40% din producţia estimată la 130.000 de autovehicule anual va fi destinată exportului.

Uzina de automobile din Craiova a început producţia în 1981, însă volumul nu a depăşit în niciun an până la Revoluţie cifra de 60.000 de autovehicule. După 1990, cei de la Citroen au luat decizia de a se retrage din acest parteneriat, statul român a devenit unicul proprietar al fabricii, iar producţia a continuat sub brandul Oltena. Era însă evident că uzina avea nevoie de un investitor strategic capabil să finanţeze retehnologizarea şi să vină cu modele noi, atractive atât pentru piaţa locală, cât şi pentru cea europeană.

S-a optat atunci pentru concernul sud-coreean Daewoo, care a preluat fabrica de la Craiova în

1994 şi a început să asambleze local mai multe modele din portofoliu – Tico, Matiz, Cielo, Espero şi Nubira.

Deşi au beneficiat de stimulente, avantaje şi garanţii din partea statului român, sud-coreenii nu au depăşit niciodată un volum anual de 20.000 de unităţi.

Criza financiară dintre 1997 şi 1998 care a afectat statele din Asia de Sud-Est a lovit puternic concernul Daewoo, care a fost nevoit să-şi declare falimentul în 1999.

Ulterior, divizia de producţie auto a fost vândută către americanii de la General Motors, care n-au fost interesaţi să preia şi fabrica de la Craiova. În consecinţă, statul român a negociat cumpărarea acesteia de la sud-coreeni, urmând să atragă apoi un nou investitor strategic. Ford, care avusese o fabrică în cartierul Floreasca din Bucureşti şi în perioada interbelică, şi-a exprimat interesul pentru constructorul auto de la Craiova.

Negocierile au fost îndelungate şi complicate. În vara lui 2007, investitorul a venit cu o ofertă care, pe lângă suma oferită pentru preluarea fabricii de la Craiova (57 de milioane de euro), prevedea şi promisiuni de investiţii de peste 600

IN T E L IGE N T

BUS IN ES S

•

CU GET

&

BU GET

n Fabrica de la Craiova va împlini în curând 35 de ani

de milioane de euro, un volum anual al producţiei de 300.000 de unităţi, precum şi dublarea numărului de angajaţi. De partea cealaltă, statul român s-a angajat să rezolve situaţia infrastructurii de transport din zona Olteniei pentru a facilita exportul.

Acest proiect de privatizare care a fost singura şansă pentru salvarea uzinei de la Craiova, a mii de locuri de muncă, dar şi pentru dinamizarea sectorului producţiei auto, completând modelul de succes al transformării Dacia de către cei de la Renault, cu beneficiile în cascadă pe care le generează în industria orizontală.

Criza declanşată în 2008 a modificat aceste planuri. Producţia a început abia în 2012, în condiţiile în care pe piaţa auto europeană exista un exces de capacitate. Pe de altă parte, nici autorităţile române nu au reuşit să rezolve încă problema infrastructurii de transport din regiune, aceasta fiind în continuare lipsită de o autostradă sau de o linie de cale ferată de mare viteză, care să o conecteze la piaţa europeană. În schimb, investitorii americani au arătat că sunt dispuşi să rămână pe piaţa din România pe termen lung. În jurul fabricii de la Craiova s-au stabilit o serie de producători 141 SINTEZA # 11, decembrie 2014

de componente şi subansamble, contribuind împreună cu Dacia la intrarea României în rândul celor mai mari opt producători auto la nivel european, depăşind până şi Italia, o ţară cu o tradiţie mult mai îndelungată în producţia de autovehicule.

Cazul fabricii de la Craiova arată că este nevoie în continuare de implicarea statului pentru proiectele mari de investiţii, cu efect multiplicator în economie, aşa cum sunt cele din sectorul auto, dar şi pentru menţinerea şi salvarea unor sectoare economice cheie. S-a observat de asemenea, că în chestiunile importante, mai multe guverne de coloraturi politice diferite au putut acţiona în sensul interesului naţional. A fost nevoie de asemenea de crearea unui climat atrăgător pentru investitori, precum şi de investiţii în infrastructură care să permită conectarea cu piaţa europeană. Nu în ultimul rând, investitorii trebuie încurajaţi să „prindă rădăcini adânci” în ţară şi să nu se limiteze doar la facilităţi de montaj, ci să investească în capacităţi de cercetare şi dezvoltare.

Fabrica de la Craiova va împlini în curând 35 de ani, iar în acest răstimp a schimbat de

mai multe ori proprietarul şi a trecut prin parteneriate cu trei mari constructori auto din trei ţări cu culturi şi modele diferite ale capitalismului. La fel ca ţara, uzina craioveană s-a văzut nevoită de mai multe ori să reia startul şi s-a confruntat cu situaţii limită din care în cele din urmă a ieşit cu bine.

Parafrazând legenda, se pare că pentru moment fabrica de la Craiova a găsit o Ană potrivită pentru a evita surparea. Poate ar trebui să învăţăm din această experienţă şi să replicăm formula în alte locuri care ar merita să iasă din cercul vicios al dărâmării şi rezidirii. n Vasile Iuga* este Managing Partner al PwC în România şi ţările din Europa de Sud-Est şi membru al Consiliului Director al PwC pentru Europa Centrală şi de Est. Este unul dintre cei mai respectaţi consultanţi din România, având o experienţă complexă de peste 23 de ani în domeniul auditului financiar, evaluării şi restructurării afacerilor, în fuziuni şi achiziţii, privatizări şi consultanţă strategică.

* Acest articol reprezintă exclusiv opinia autorului şi nu implică cu nimic poziţia PwC România

Făcând o analiză a celor aproape 25 de ani de democraţie, credeţi că România a realizat progrese sau eşecuri în următoarele domenii? Întrebare filtrată. Respondenţi născuţi înainte de 1980

100%

2% 1%

1% 4% 3%

2% 1%

90%

1% 1%

1% 3% 3%

2% 2%

3% 15%

80%

4%

România ca proiect cu subiect şi predicat Elena Nicolae

70%

59% 72%

74%

60%

69%

93%

85% 50%

54%

Să nu te plângi la greu și să nu renunţi niciodată la credinţă.

Acestea sunt principiile care l-au călăuzit în viaţă pe omul de afaceri Mihai Ghyka. Născut într-o familie de domnitori, dar crescut la bloc, el a învăţat că și munca poate să definească un om, la fel cum o face trecutul său.

40% 30% 20% 10% 0%

35% 24%

23%

25%

24%

12% 4% Industria şi Agricultura serviciile

Mai degrabă progrese

Protecţia socială a cetăţenilor

Mai degrabă eşecuri

Protecţia locurilor de muncă

Ocrotirea sănătăţii

Nici progrese, nici eşecuri

Educaţie

Nu ştiu

Politica de locuire

Nu răspund

de ani

după

*IRES - „România. După 25 de ani”, 7-9 ianuarie 2014. Eşantion 1301 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

143 SINTEZA # 11, decembrie 2014

IN T E L IGE N T

BUS IN ES S

•

IN T E RVIU

Cât de îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa situaţiei economice personale?

40%

32%

34%

30%

24%

20%

9%

10% 0%

Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

n Mihai Ghyka: A fost un sacrificiu pe care mama l-a făcut ca să-mi dea posibilitatea să scap în libertate

de ani

după

Cât de îngrijorat eraţi acum 25 de ani în privinţa situaţiei economice personale? Întrebare filtrată – respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

60%

54%

50% 40%

30%

30% 20% 10% 0%

6% Foarte îngrijorat

10%

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

*IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

D

escendentul familiei Ghyka s-a născut în anul 1971 în Bucureşti, copilărind în cartierul muncitoresc Balta Albă. În primăvara anului 1989 a emigrat în Canada, primul său job fiind acela de spălător de vase într-un restaurant: „Am spălat într-o singură vară vase câte n-am spălat după aceea în toată viaţa mea”, obișnuiește el să glumească. În 1996 s-a reîntors în singura ţară în care se simţea acasă – România –pentru a-și găsi rostul. A muncit în multinaţionalele Bergenbier și Vodafone, iar de anul trecut a devenit antreprenor, deschizându-și propria firmă –„Dalprincipe Consulting”.

Când nu acordă consultaţii, se ocupă de renovarea și administrarea conacului istoric al familiei sale din judeţul Vrancea. Vorbește cu un entuziasm molipsitor despre România și este convins că, până la urmă, românii vor reuși să-și construiască o ţară așa cum o doresc.

145 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Sinteza: Aţi plecat din ţară în primăvara lui 89. Aţi întâmpinat dificultăţi, având în vedere numele sau s-a întâmplat ca în cazul oricărui român?

Mihai Ghyka: Am emigrat împreună cu mama în Canada, pentru că pur și simplu am avut pe cineva care ne-a sprijinit acolo. Mama nu a fost niciodată membru de partid și nu a făcut niciun compromis cu regimul. Dimpotrivă, a avut destul de mult de suferit din cauza asta. Nu-mi amintesc cum s-au întâmplat exact lucrurile, dar știu că a fost un proces dificil. Mama a lucrat timp de cinci ani pentru formalităţi, iar la plecare a forţat puţin legea pentru mine, pentru că am primit autorizaţie de a pleca înainte de a avea 18 ani, dar am plecat la trei săptămâni după majorat.

Exista riscul ca autorităţile să spună, dacă ar fi vrut neapărat să fie stricte, „Da dumneata de ce pleci?”. A fost un sacrificiu pe care mama l-a făcut ca să-mi dea posibilitatea să scap în libertate. Plecam cu gândul că scăpam de comunism, așa cum au plecat multe dintre elitele românești în perioada aceea.

- Eraţi conştient, ca şi copil, de trecutul familiei Ghyka? V-aţi

întrebat vreodată – „bine, dar dacă străbunii mei au condus această ţară, de ce trăim într-un bloc din Balta Albă”?

- Am fost crescut să respect ceea ce au făcut cei dinainte mea și să onorez numele pe care-l port. Părinţii mi-au oferit o educaţie care m-a ajutat să mă desprind de micile vicisitudini ale vieţii. Mi se spunea – „Şi ce dacă ţi s-a stricat jucăria, noi am pierdut moșii și averi, alţii și-au pierdut libertatea”.

Argumentul suprem era: „Grigore Ghyka și-a pierdut capul pentru Bucovina și tu te plângi pentru că te-ai tăiat la genunchi?”. Era o educaţie mai spartană decât cea pe care o dăm astăzi copiilor noștri, dar cred că era o educaţie bună și adaptată epocii în care trăiam. M-a imunizat pentru viitor.

- În liceu, profesorul de istorie v-a spus că elevul Mihai Ghyka va lua doar 10 sau 4 la materia sa. Cum a fost până la urmă?

- N-a fost nici 4, nici 10. Am fost un elev peste medie, dar nu strălucit.

N-am fost premiant – am luat menţiune o singură dată. Erau materii care-mi plăceau foarte mult, erau materii care-mi plăceau mai puţin, însă atât pentru istorie cât și pentru acel 

IN T E L IGE N T

Câtde îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa situaţiei economice a copiilor/ nepoţilor?

BUS IN ES S

•

IN T E RVIU

50% 40%

40%

30%

27%

20%

14% 10%

10%

7% 2%

0%

Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

Nu știu

Nu răspund

n Atunci, în decembrie, am avut un enorm sentiment de satisfacţie şi de bucurie pentru toţi prietenii rămaşi aici, pentru familia din ţară

de ani

după

Câtde îngrijorateraţi acum 25 de ani în privinţa situaţiei economice a copiilor/nepoţilor? Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

- În decembrie 1989, când a explodat situaţia în România, cum aţi primit vestea acolo, în Canada?

60% 51% 50% 40% 30%

24%

20% 10% 0%

5% Foarte îngrijorat

9% 3% Destul de îngrijorat

profesor am avut mult respect. A fost un om excepţional – era clujean și-l chema Pop. Pe vremea aceea trebuia să ai mult curaj ca să vorbești liber cu copiii. Iar el vorbea liber. Era genul de dascăl care te formează.

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

Nu știu

8%

Nu răspund

- Pentru noi era de negândit. Nu-mi închipuiam că eșafodajul și ghilotina comunistă vor cădea ca un joc de cărţi. Mi se părea că dictatura e bine instituită, că oamenii regimului sunt infiltraţi și că există turnători peste tot, inclusiv în liceu, nu mai spun în birouri, printre vecini... Asta era groaznic, această psihologie a terorii, faptul că nu puteai să te exprimi liber nici măcar acasă. Era un aparat de opresiune din cauza căruia familia mea a avut foarte, foarte mult de suferit – bunicul a făcut 24 de ani de pușcărie politică, iar străunchiul 18 ani. E impresionant acum să vezi dosarele pe care Securitatea le făcea pentru mulţi dintre intelectualii români – nu vorbesc de dizidenţi – ci de restul, care reprezentau un potenţial pericol pentru simplul fapt că refuzau să pactizeze. Atunci, în decembrie, am avut un enorm sentiment de satisfacţie și de bucurie pentru toţi prietenii

*IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

147 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Mă simt român, trăiesc românește, prietenii mei sunt aici, morţii mei sunt aici. Garcia Marquez spunea în cartea sa, «Un veac de singurătate», că aparţii pământului în care sunt îngropate câteva generaţii dintre ai tăi. Rădăcinile mele sunt aici”, Mihai Ghyka rămași aici, pentru familia din ţară.

Puteau în sfârșit să se exprime liber și să călătorească. Să ne viziteze în Canada. Cel mai mult m-a impresionat explozia enormă de comunicare care a existat în acel moment. Numărul de ziare, de reviste, de cărţi... Cărţi care n-au putut fi publicate în anii dinainte și care au ieșit de la sertar. Și asta a fost extraordinar.

- În 1996 aţi decis să vă întoarceţi în ţară, deşi aţi fi putut s-o luaţi de la capăt acolo, aşa cum a făcut familia dumneavoastră acum 350 de ani, când a venit din Albania în România. De ce v-aţi întors?

- M-am întors după șapte ani. Și astăzi am o mare recunoștinţă pentru Canada și ce mi-a dat această ţară, în formarea mea. Dar mă simt român, trăiesc românește, prietenii mei sunt aici, morţii mei sunt aici. Garcia Marquez spunea în cartea sa, „Un veac de singurătate”, că aparţii pământului în care sunt îngropate câteva generaţii dintre ai tăi. Rădăcinile mele sunt aici.

Sunt legate de tradiţiile românești, de modul de viaţă de aici și chiar de defectele noastre - facem haz de necaz și ne criticăm de multe ori prea aspru.

Dar ăștia suntem și mă simt bucuros să spun că sunt român și întristat să văd că, în Italia de pildă, simt că se lasă o pauză când oamenii aud asta.

Unii conaţionali nu au lăsat o impresie prea strălucită acolo.

- Aţi lucrat în multinaţionale şi le ţineţi partea ori de câte ori daţi interviuri în presa de business.

De ce?

- Multinaţionalele sunt un mediu civilizator pentru o ţară care a 

IN T E L IGE N T

Cât de îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa sistemului de pensii?

50%

descoperit libertatea și au facilitat o tranziţie economică importantă, către un mediul sănătos – cel privat.

Nu trebuie și nu vreau să fetișizez multinaţionalele ca fiind locul ideal de muncă. Eu m-am potrivit cu multinaţionalele. Și la fel ca mulţi alţii care au început să performeze în multinaţionale cred - cu excepţiile de rigoare, firește - că e un mediu corect, în care omul este recompensat pentru efortul lui și în care competiţia este una pe rezultate și nu pe relaţii, pile și înrudiri. Cred că românii au descoperit în multinaţionale un mod de viaţă și niște valori. Important e să lucrezi alături de niște oameni - și mai cu seamă alături de un CEO - cu care ai valori comune. Paul Wood, consultant și head hunter englez, spune că românii sunt printre cei mai buni expaţi, pentru că au o putere de adaptabilitate enormă, vorbesc limbi străine, lucrează foarte mult și iau compania în serios. Uneori prea în serios, aș spune, că uită de ei. Dar acest sacrificiu duce pentru mulţi dintre ei și la o viaţă bună. Din punct de vedere material și spiritual. Când intri ca tânăr într-o multinaţională sau într-un business privat, înveţi ce înseamnă munca și o respecţi. Cine a muncit 12-14 ore pe zi știe ce înseamnă asta. Cine n-a muncit niciodată mai mult de opt ore și alea printre picături - pentru că este prost plătit, pentru că nu i se dă voie să facă ce-i place sau nu i se dă nimic de făcut, pentru că șeful lui chiulește și atunci chiulește și el, sau mai știu eu ce, sunt 1.000 de motive – nu va avea niciodată respect pentru muncă și nu poate înţelege ce înseamnă să lucrezi într-o multinaţională, unde dacă nu pui osul la treabă, sistemul te elimină.

50%

40% 28%

30% 20%

13%

7%

10%

2% 0%

Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

Nu știu

de ani

după

Câtde îngrijorat eraţi acum 25 de ani în privinţa sistemului de pensii? Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

70%

62%

60% 50%

- Ce le răspundeţi celor care se miră de ce un om cu o moştenire asemenea celei a familiei Ghyka este nevoit să muncească?

40% 30%

23%

20% 10% 0%

4% Foarte îngrijorat

5% Destul de Destul de puţin îngrijorat îngrijorat

4% Deloc îngrijorat

Nu știu

1% Nu răspund

*IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

- Că n-are legătură una cu alta.

Că Regele Mihai în momentul în care a plecat din ţară, ca rege, nu ca descendent al unor domnitori de acum 150 de ani, a lucrat ca grădinar și mecanic auto. Nu-i o rușine în a munci. Și cred că una nu are legătura cu alta și voi respecta întotdeauna pe cineva care muncește din greu și și-a făcut o carieră și a clădit-o, indiferent de originea lui socială. Cât despre moștenire - aceste recuperări pe care le-am avut în familii de foarte multe ori sunt mai mult o bătaie de cap, decât un beneficiu. Adică a 149 SINTEZA # 11, decembrie 2014

BUS IN ES S

•

IN T E RVIU

reface un conac al familiei este un cost enorm și financiar, și de energie, și de adaptabilitate la viaţa de acolo și de timp. Nu vei scoate niciodată cât ai investit acolo. Dar e o bucurie să poţi să-ţi împlinești datoria faţă de străbunii tăi, să duci mai departe ceva din ceea ce ai moștenit.

- Aţi deschis o firmă de consultanţă anul trecut. Faptul că aţi pornit pe cont propriu în acest domeniu este un semn că criza a ajuns la final?

- Criza a ajuns tehnic la final, companiile își doresc consultanţă cu moderaţie, dar cred ca întotdeauna există un loc pentru un om înţelept care te poate ajuta să vezi mai bine în hăţișul sau labirintul de business în care trăiești, mai cu seamă dacă vine de acolo. Una este să vorbești din cărţi, alta este să fi condus o companie sau mai multe în trecut și să poţi să împărtășești din experienţa ta.

A redeveni a șaptea forţă economică a Europei, așa cum unii dintre noi visăm, e un proiect foarte frumos, dar care cere subiect și predicat. Trebuie să știm cum vom ajunge acolo și să punem banul acolo unde ne e vorba”, Mihai Ghyka

- Spre deosebire de o funcţie consecutivă, poziţia de consultant nu garantează faptul că strategia pe care o prezinţi clientului va fi şi pusă în practică. De câte ori se întâmplă asta?

- De fiecare dată se întâmplă asta.

- Nu este mai frustrant decât sentimentul pe care-l aveaţi când eraţi într-o multinaţională?

- Ba da. E foarte corect identificat: pentru cineva care vine cu disciplina din multinaţională este foarte frustrant să vezi că multe aspecte esenţiale nu sunt aplicate de către client decât

într-o măsură de 20-30%, în cele mai bune cazuri în proporţie de 50%. De multe ori am această frustrare, pentru că mă implic emoţional în businessul clientului și cred că trebuie să meargă mult mai bine și că poate să meargă mult mai bine. Dar și eu am avut consultanţi la vremea mea, când eram în poziţia de CEO și nu întotdeauna aplicam ce spuneau ei. Sunt alte priorităţi în business și managerul le știe cel mai bine.

- În momentul acesta, după o criză care a durat şase ani, care ar trebui să fie prioritatea numărul unu în companii?

- Un business trebuie reinventat odată la cinci - şase ani. Dacă rămâi cu ceea ce ai făcut, chiar dacă ai fost briliant, ca Nokia sau Kodak, riști să ajungi în insolvenţă destul de repede.

Cred că trebuie să fii atent la tendinţe, atent la client, să înţelegi nevoile lor, să reduci costurile permanent și, nu în ultimul rând, să ai cei mai buni oameni alături de tine, și oamenii aceea să fie motivaţi. Să se gândească la companie și nu la ei. Și ca să faci asta trebuie tu să te gâdești mai întâi la oameni și apoi la companie. Adică nu merge invers. Și lucrurile astea trebuie să vină de la patron sau de la CEO – prima grijă a lor să fie oamenii. Întotdeauna directorul meu de HR a fost omul și colaboratorul cel mai apropiat și de încredere în a clădi o companie solidă, în care oamenii să creadă în succes și să creadă că e locul lor acolo și că ei sunt valorizaţi și nu să tremure de fiecare dată când vine o restructurare. Restructurările sunt necesare și de multe ori inevitabile, dar o faci într-un mod natural și transparent și cu asta basta. Eu am fost obligat de condiţiile din piaţă să închid două fabrici. Nu mi-a fost bine. Îi cunoșteam pe cei din managementul fabricii pe nume, prenume, neveste și copii. Jucam fotbal împreună. Nu mi-a fost ușor să adun muncitorii și să spun „închidem fabrica”. A fost o decizie grea, dar n-a fost o decizie surprinzătoare. Acesta este cel mai rău lucru - când un om este dat afară prin surprindere. E foarte trist asta – să nu se aștepte, să nu știe. Cel mai bun lucru este să ai o continuitate în personal, să ai niște oameni motivaţi care știu că sunt apreciaţi în companie.

- Dincolo de criza economică, România mai are de recuperat şi anii de comunism. Puteţi să ne  descrieţi în câteva cuvinte

IN T E L IGE N T

BUS IN ES S

•

IN T E RVIU

Cât de îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa salariilor?

60%

Familie de domnitori

52%

Ghica este una dintre cele mai vechi familii nobile române de origine aromână din Albania, care au ajuns în Ţările Române în urmă cu 350 de ani. Din rândul acesteia au făcut parte domnitori (10 la număr), academicieni, oameni politici şi de cultură. Arborele genealogic al familiei porneşte de la Matei Ghica (1565 - 1620) şi continuă cu fiul acestuia, Gheorghe Ghica, cu descendenţii lui. Dintre personajele aparte ale familiei merită amintiţi:

50% 40%

32%

30% 20% 9%

10% 0%

Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

4%

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

2%

1%

Nu știu

Nu răspund

n Mihai Ghyka şi Colin Powell, fost secretar american de stat

de ani

România ultimilor 25 de ani şi pe cea a următorilor 25?

după

Cât de îngrijorat eraţi acum 25 de ani în privinţa salariilor? Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

60%

54%

50% 40%

31%

30% 20% 10% 0%

4% Foarte îngrijorat

10% 1% Destul de îngrijorat

Alexandru Ghica – primul domnitor regulamentar al Ţării Româneşti, între aprilie 1834 şi 7 octombrie 1842.

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

Nu știu

*IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

- România ultimilor 25 de ani este o Românie care a revenit la viaţă. E ca și cum ai fi îngheţat România anilor 30 și ai scoate-o 70 de ani mai târziu la soare. Firește că se va mișca straniu, firește că va fi uimită de tehnologia și de relaţiile de muncă de astăzi și firește că vor fi multe aventuri prin perioada asta de tranziţie. Mă bucur că am trecut prin ele, deși am făcut-o mult prea încet faţă de așteptările pe care cu toţii le-am avut. Dar vorbim de o Românie frumoasă, liberă, în care tinerii visează, în care ei au șanse și mijloace similare cu ale tinerilor din alte ţări. Sigur am putea face multe lucruri mai bine – am putea investi mai mult în educaţie - dar vorbim de o Românie care crește. O Românie a cărei orientare strategică și europeană este ireversibilă. România următorilor 25 de ani e România unei alegeri.

O Românie în care trebuie să știm ce vrem. Trebuie să știm cum să ne ţinem inteligenţele aici. Trebuie să știm strategic pe ce cale economică mizăm. Pentru că a redeveni a șaptea forţă economică a Europei, așa cum unii dintre noi visăm, e un proiect foarte frumos, dar care cere subiect și predicat. Trebuie să știm cum vom ajunge acolo și să punem 151 SINTEZA # 11, decembrie 2014

banul cum spune americanul, acolo unde ne e vorba. Și atunci lucrurile vor funcţiona, iar cei care pleacă în străinătate să studieze se vor întoarce aici și ei vor fi motorul României viitorului.

- Cât de important este factorul politic în această Românie pe care ne-o dorim?

- Mult mai puţin important decât credem. Suntem în Uniunea Europeană, suntem membri în NATO, avem niște alianţe politice solide, există un mers economic și o dinamică care este independentă de factorul politic. Așa că nu cred că trebuie să ne punem toată speranţa într-un nou guvern sau într-un nou președinte.

Eu cred că România viitorului ţine de noi, fiecare trebuie să contribuim la ceea ce va fi mâine. Firește că mă bucur mai mult să văd un om capabil la conducere, pentru că această ţară are nevoie de un om care să garanteze stabilitate, în așa fel încât să devenim o forţă economică. Despre asta este vorba, fie că vorbim despre primministru sau despre președinte.

România are nevoie de un om vizionar.

Dar nu un om sau nu un guvern va schimba lucrurile. România o vor schimba românii. n

Ion Ghica- scriitor, personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIXlea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român, prim-ministru al României de două ori, preşedinte al Academiei Române de patru ori; Guru Grigore Ghica – personaj inedit în peisajul vremurilor sale, se închide într-o lamaserie (mănăstire budistă) în Tibet; Elena Ghica – având pseudonimul de scriitoare Dora d’Istria, fiica marelui ban Mihai Ghica şi nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica; N. Ghica - Budeşti - arhitect, promotor al renaşterii vechii arhitecturi româneşti şi al afirmării specificului naţional, al stilului neoromânesc în arhitectură. A fost membru de onoare al Academiei Române şi membru al Comisiei monumentelor istorice.

AMINTIRI PENTRU VIITOR

Dispariţia „tovarăşilor”, apariţia teroriştilor Lavinia Betea

Până la ,,fuga” Ceaușeștilor au murit 162 de cetăţeni și erau răniţi alţi 1.104.

Din seara zilei de 22 decembrie 1989 încolo, victimele s-au înmulţit: 942 de decedaţi și 2.251 de răniţi.

Puse, de data aceasta, în contul luptei cu ,,teroriștii”.

152 SINTEZA # 11, decembrie 2014

153 SINTEZA # 11, decembrie 2014

AMI N TIRI

PENTRU

V I I TO R

AM IN T IR I

P E N T R U

V I I TO R

n Mitingul din Piaţa Victoriei din Bucureşti

A

facerea teroriștilor” poate fi numită acum zidul care desparte fostul regim de postcomunism. În cei 25 de ,, ani care-au trecut, n-a revendicat nimeni paternitatea planului. N-au dat socoteală nici supervizorii și protectorii aplicării lui în ţară.

Dar dificultăţile stabilirii adevărului sunt simetrice numărului martorilor la producerea unui eveniment, încredinţează o axiomă a psihologiei mulţimii. Mai scurtă către adevăr e calea personajelor principale. În acest caz, parcursul Ceaușeștilor din 22 - 25 decembrie 1989. L-am urmărit în finalizarea „Biografiei lui Nicolae Ceaușescu” (autori Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai și Ilarion Ţiu) redactând ultimul capitol din cele trei volume proiectate - „Ucenicul partidului, Fiul poporului” (apărute la Editura Adevărul Holding, București, 2012, respectiv 2013) și „Tiranul” (în curs de apariţie). Vom sintetiza în cele ce urmează câteva episoade.

Ceauşeştii au părăsit, la hazard, sediul puterii Aveau Ceaușeștii vreun plan când au ,,fugit” din sediul CC? Categoric, 154 SINTEZA # 11, decembrie 2014

niciunul. Răspunsul s-a conturat prin investigarea declaraţiilor martorilor implicaţi. Declaraţiile foștilor demnitari, ale ofiţerilor din serviciul de pază și protecţie, ale funcţionarilor și ale echipajului elicopterului Ceaușeștilor se află în Arhiva Tribunalului Militar Teritorial București.

Nimeni dintre cei care-au venit în contact direct cu Ceaușeștii din 15 decembrie (când s-a format primul grup de protestatari timișoreni) până-n amiaza de 22 decembrie, când a urcat în elicopter, n-a cunoscut un astfel de plan. N-a existat pur și simplu, pentru că ei nu-și imaginau că ar putea ajunge într-o astfel de situaţie.

Vestea primită, în jurul orei 9.30, că mari coloane de muncitori porniseră spre sediul partidului, a părut să-l dărâme pe Ceaușescu. Nu veneau să-l apere, ci împotriva lui. Atunci s-a văzut, prima dată, că i se zdruncinase încrederea oarbă în clasa muncitoare.

Simţind că se scufundă corabia, din sediu a început evacuarea fără știrea și învoirea Tovarășului. A dispărut însuși secretarul său, Mihai Hârjeu.

Dar el voia să ţină încă steagul sus. Un moment deosebit s-a creat când Ceaușescu a vrut să le ţină

manifestanţilor din faţa sediului CC un discurs. A ieșit în balcon, încercând să li se adreseze prin portavoce.

Pietrele au început să zboare spre vorbitor, după amintirea șefului de cabinet, Constantin Manea. Una a spart fereastra, aterizând pe birou în strigătele de spaimă ale Tovarășei: ,,Nicule, Nicule, hai!”.

Să plece, dar cum? Clădirea era înconjurată de protestatarii care ameninţau s-o ia cu asalt.

Soluţia elicopterului n-a fost o cursă Soluţia evacuării Ceaușeștilor cu elicopterele, propusă de Victor Atanasie Stănculescu, noul ministru al Armatei, n-a fost o cursă întinsă lui Ceaușescu.

Asemănător procedase Stănculescu, la Timișoara, scoţându-i pe Bobu și pe Dăscălescu din sediul Judeţenei de partid asaltate de demonstranţi. Cu parașutiști reocupase tipografia din orașul de pe Bega, în noaptea de 20 spre 21 decembrie, când se voia tipărirea primului ziar necenzurat din România. Aceasta poate explica și încrederea ce i-a arătat-o comandantul suprem lui Stănculescu, în 22 decembrie, încredinţându-i, tocmai lui, comanda Armatei.

Dar cum să se salveze Ceaușeștii altfel decât cu elicopterul?! Ca să mai tempereze din dezlănţuirea furiei, paznicii lor au deschis ușile grele ale sediului CC. Nu din trădare, ci la comandă, atunci când liftul cu Tovarășii pornise spre acoperișul clădirii.

La ora 12 și 6 minute, în huiduielile mulţimii, pilotul Vasile Măluţan a ridicat aparatul. ,,Fuge Ceaușescu!” au strigat oamenii fericiţi că inamicul renunţase la confruntare. L-au învins!

Peste mai puţin de-o oră, știrea a fost transmisă la televiziune de actorul Ion Caramitru și de poetul Mircea Dinescu.

Echipajul i-a abandonat la voia întâmplării Ceaușeștii și-au ocupat locul obișnuit dinapoia pilotului. Plecaseră fără destinaţie.

Au aterizat curând, la solicitarea lui Nicolae Ceaușescu în curtea Palatului Snagov. În prealabil însă, își întrebase pilotul dacă luase legătura cu judeţele apropiate, așa cum obișnuiau în vizitele de lucru din campaniile agricole. De altfel, de la Snagov, el a telefonat ca să se informeze asupra situaţiei din ţară, după declaraţiile aghiotanţilor în faţa comisiei de 155 SINTEZA # 11, decembrie 2014

cercetare a evenimentelor. Știrea plecării lor nu apucase să fie difuzată.

După câteva telefoane, Ceaușeștii s-au asigurat că e liniște la Constanţa, în Olt, în Dâmboviţa.

De la Snagov, Ceaușescu a cerut două elicoptere însoţitoare cu trupe, fără a comunica însă direcţia de zbor, după mărturia pilotului Vasile Măluţan. De altfel, în prima noapte din cazarma Târgoviște, Ceaușescu i-a povestit unuia dintre paznicii săi că luase elicopterul ca să meargă într-o întreprindere mare. S-au îndreptat spre Târgoviștea liniștită, cu intenţia mobilizării muncitorilor pentru cauză.

Dar aterizaseră la Titu... În jurul orei 12.45, televiziunea a anunţat ,,fuga” Ceaușeștilor, știrea fiind preluată imediat și de Radiodifuziunea Română. Astfel că între pilot și centrul lui de comandă s-a ţesut o comunicare ascunsă pasagerilor, prin care se încerca abandonul lor. S-au ridicat, în sfârșit, de la sol, fără elicopterele însoţitoare comandate. „Ia-o spre Pitești”, i-a indicat, imprecis, Ceaușescu pilotului.

Ascultând radioul, în căști, Maluţan a înţeles că ,,Să-i prindem pe Ceaușești!” era cuvântul de ordine.

S-a conformat. Și-a minţit pasagerii

că-i depistase radiolocaţia. Avertizat asupra pericolul doborârii, Ceaușescu i-a ordonat să aterizeze lângă șosea.

S-a întâmplat să fie în locul numit Sălcuţa, aproape de orășelul Titu.

După numai un ceas de la părăsirea sediului, omul cu inegalabilă putere din România a căzut, acolo, la propriu, din cer. Zgomotul elicopterului a atras atenţia în traficul de pe drumul vechi București - Pitești din apropiere.

Fericit că scăpase de încărcătură, echipajul a revenit, cu toată viteza, la bază după debarcarea Ceaușeștilor și a celor două gărzi. I-au abandonat la voia întâmplării.

N-aveau pe nimeni de partea lor Plutind în derivă, au ajuns în autoturismul Dacia al doctorului Nicolae Decă, medic la circumscripţia din Găești prin autostopul aghiotantului Rusu. I-a abandonat și el după ce i-a văzut urcaţi în mașină.

Sesizate de cetăţeni din zonă, televiziunea și radioul au anunţat locul, numărul și direcţia mașinii Găești sau Târgoviște - cu care voiajau Ceaușeștii. Și s-a pornit vânătoarea.

Povestea risca să sfârșească urât pentru toţi. Semnalându-le pericolul, dar invocând și o defecţiune a 

AMI N TIRI

PENTRU

V I I TO R

AM IN T IR I

n În jurul orei 12.45, televiziunea a anunţat ,,fuga” Ceauşeştilor

autoturismului, doctorul și ultima gardă de corp a Ceaușeștilor au rechiziţionat autoturismul zărit într-o curte din satul Văcărești. Cu proprietar cu tot. Acesta se numea Petrișor Nicolae, muncitor la Centrul de Protecţie a Plantelor din Târgoviște.

Cu mașina lui au intrat în orașul unde Ceaușescu plănuise o nouă Capitală. Se gândea să ţină un miting cu muncitorii de la Combinatul de Oţeluri Speciale. Speranţa moare ultima! Dar când la solicitarea Elenei, șoferul a deschis radioul, lui Ceaușescu i-a căzut capul pe bord: vorbitorii de ocazie se-nghesuiau la microfon ca să se lepede de odiosul dictator și de sinistra soţie.

Recunoscuţi de câţiva târgovișteni, după autoturismul cu Ceaușeștii au început să zboare pietrele. Ajunși în preajma sediului judeţenei de partid, au constatat că acesta ,,căzuse” în mâinile manifestanţilor. Târgoviștenii, liniștiţi până la anunţul televiziunii cu ,,fuga” Ceaușeștilor, făcuseră repede ,,ordine” și la ei în judeţ. Au intrat în sediul partidului, au aruncat și au dat foc cărţilor și tablourilor oficiale.

Apoi au început mitingul din balcon.

Același scenariu se derula la acea oră pretutindeni unde înaintea anunţului despre ,,fuga” Ceaușeștilor stăpânise o 156 SINTEZA # 11, decembrie 2014

mohorâtă pace.

Unde să scape de acest coșmar?

- era însă chestiunea de viaţă și de moarte a fugarilor. Plecat în misiune de informare, i-a abandonat și ultimul paznic... ,,Ei își schimbau planul de la o clipă la alta”, a povestit șoferul lor de ocazie. Nici vorbă de vreo destinaţie precisă. Temându-se că, în atmosfera explozivă a căutării tiranilor, va fi linșat de mulţime ca protector al lor, Petrișor Nicolae a intrat, în jurul orei 14.30, pe poarta antreprizei sale.

Ceaușeștii căzuseră în cursa aceasta aduși de destin. N-aveau pe nimeni alături. Și nimeni n-ar mai fi vrut să aibă de-a face cu ei.

Momentul adevărului N-aveau nimic asupra lor: nici acte, nici bani, nici merinde. În urmă cu mai puţin de trei ceasuri dispuneau de ţara întreagă. Șocurile de-abia începeau! În după-amiaza de 22 decembrie, Ceaușescu a purtat primul dialog din cea de-a doua jumătate a vieţii sale, de la egal la egal, cu niște ,,simpli cetăţeni”. În timp ce Petrișor Nicolae își informa colegii și șefii din birourile de la Protecţia Plantelor cu ce ,,marfă” venise, Ceaușescu a preluat iniţiativa.

A cerut ajutor femeii de serviciu: să-i ascundă, să-i ducă undeva. Dar aceea,

recunoscându-i, s-a închinat. Între Ceaușeștii de la televizor și ,,halul” deacum...! L-a refuzat și contabila când a vrut să telefoneze de la biroul ei.

Ia-i de aici!, i-au cerut angajatului Petrișor Nicolae șefii lui. Dar unde să-i ducă? Ceaușescu se uita la ceas și în sus... Aștepta, probabil, elicopterele cu trupe comandate de la Snagov-Palat.

Directorul Centrului de Protecţie a Plantelor a încercat să înștiinţeze miliţia despre ce oaspeţi primise.

Dar viitorul și-l temeau mai ales miliţienii, apărătorii liniștii și ordinii publice. Dintre prea mulţii infractori amnistiaţi de Ceaușescu, nu puţini s-au metamorfozat atunci în victime ale dictaturii ceaușiste. Și implicit în revoluţionari. La Centrul de Protecţie a Plantelor au apărut ca să-i preia pe Ceaușești doi agenţi de circulaţie, plutonierul Constantin Paisie și sergentul major Ion Enache. Aflaseră de ei, din întâmplare, de la Petrișor. Și se oferiseră să acţioneze voluntar în inedita misiune despre care șefii lor nu știau încă nimic. S-au prezentat ca protectori ai Ceaușeștilor care-or să-i ducă, spre binele lor, în sediul Miliţiei.

Povestea se complicase între timp. În sediile Miliţiei și Securităţii, ambele în aceeași clădire, dar cu intrări diferite, comanda acum tapiţerul Ilie

Știrbescu. Plecat ,,la revoluţie” cu cei patru feciori ai săi. În jurul orei 14.00, aceștia verificau dacă nu i-au ascuns acolo pe Ceaușești. Căci televiziunea anunţase că sunt în zonă.

Cu fugarii pe bancheta posterioară a mașinii, cei doi miliţieni au încercat să ajungă la sediu. Ascunzându-se, Ceaușeștii au traversat, în jurul orei 14.00, orașul plin de manifestanţi care strigau ,,Jos Ceaușescu!” și ,,Jos dictatura!”. Dacă la Miliţie nu se putea ajunge, au ieșit din oraș. Au poposit în pădurea Răţoaia, pe malul Ialomiţei.

Cu mașina mascată în păpuriș, au așteptat circa trei ceasuri.

Mânaţi de nevoile care-i obligă și pe împăraţi la mersul pe jos, Ceaușeștii s-au îndepărtat de mașină. Atunci paznicii lor și-au înștiinţat șefii, prin staţie, unde și cu cine sunt. În scurta și ultima lor scenă de intimitate, Ceaușeștii croiseră un plan. Le-au promis milioane de lei noilor paznici dacă-i scapă și i-au asigurat că-i vor lua în garda lor personală. Cine să-i mai scape însă când toată ţara fremăta la știrile căutării lor? Și, iarăși, o întâmplare măruntă le-a grăbit destinul. O vulpe dădea târcoale mașinii. Lătra ciudat și făcea salturi fără-a părea să se teamă. Elena Ceaușescu a intrat însă în panică, lovind isterizată cu picioarele în podeaua mașinii: ,,Duceţi-ne unde ne-oţi duce, că aici ne mănâncă lupii!” Și i-au dus la ... Miliţie. Unde-au dat peste Știrbescu și feciorii lui. Știrbescu, manifestanţii, miliţienii și securiștii ce se aflau pe-acolo au trecut la percheziţia lor. De ce m-aţi adus aici?, insista Ceaușescu. Știrbescu i-a spus că pentru a fi judecat pentru cele rele și cele bune pe care le săvârșise în viaţă.

Prins la-nghesuială, Ceaușescu a recunoscut, de data aceasta, necazurile românilor. ,,Da, este just, este adevărat, a zis el. Am fost obligat s-o fac. Am cumpărat petrol și gaze din URSS și am convenit să dau carne și alimente în schimbul acestora. Și din cauza rușilor sunt eu, acuma, aici între voi”. În discuţiile contradictorii despre bunele și relele săvârșite, suprasolicitatul Ceaușescu a avut o sincopă: s-a blocat cu mâinile în aer, scoţând sunete ininteligibile...

De teamă ca nu cumva să-și ,,piardă” ilustrul ostatic, într-un atac de cord sau într-un anevrism cerebral, s-au evitat discuţiile contradictorii cu ei. I-au lăsat să spere într-un final

157 SINTEZA # 11, decembrie 2014

P E N T R U

V I I TO R

fericit sub protecţia Armatei. Căci șefii de la Interne au refuzat să și-i ia pe cap. Să facă orice-or vrea cu Ceaușeștii, le-au dat ei, telefonic, mână liberă târgoviștenilor.

Așa au ajuns Ceaușeștii în cazarma unităţii militare comandate de lt. col.

Andrei Kemenici. Ascunși, într-o altă mașină, au trecut iarăși prin mulţimea isterizată care scanda ,,Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!”

N-aveau nimic asupra lor: nici acte, nici bani, nici merinde. În urmă cu mai puţin de trei ceasuri dispuneau de ţara întreagă. Șocurile de-abia începeau! În după-amiaza de 22 decembrie, Ceaușescu a purtat primul dialog din cea de-a doua jumătate a vieţii sale, de la egal la egal, cu niște ,,simpli cetăţeni”.

Sub pază, în cel mai strict secret Au fost introduși în cazarmă pe întuneric și în cel mai mare secret.

I-au întâmpinat secretarii celor două organizaţii de bază ale comuniștilor din unitate și Kemenici, comandantul garnizoanei. Aici protocolul părea respectat.

N-aveau cum ști, nici gazdele, nici oaspeţii, că rezervistul Nicolae Militaru venise la televiziune cu uniforma de general într-o pungă de plastic. În ţinuta militară, îmbrăcată într-o toaletă, intrase pe post adresându-se comandanţilor de unităţi din teritoriu cu ordinul: ,,Opriţi măcelul!” Nu vedea nimeni măcel peafară. Ba, chiar dimpotrivă! Cetăţenii se îmbrăţișau unii pe alţii, cunoscuţi și necunoscuţi, cu lacrimi de fericire în ochi - scăpaseră de tiran. Dar, pe undeva, or fi bătălii sângeroase, și-au

zis românii. Erau convinși că, după atâtea minciuni, de-acum încolo presa va difuza adevărul și numai adevărul.

Ceaușeștii au fost campaţi într-un birou pregătit pentru odihna ofiţerilor, consemnaţi în unităţile militare conform indicativului ,,Radu cel Frumos” transmis de comnadantul suprem încă din 17 decembrie. I-au încuiat într-o cameră cu cinci paturi cazone, împreună cu însoţitorii lor: căpitanul de Armată Ion Boboc, colonelul de Securitate Gheorghe Dinu și plutonierul de Miliţie Constantin Paisie. Aceștia primiseră ordin să nu se dezlipească de ei. Acolo, de faţă cu paznicii, Ceaușeștii au dormit, au mâncat, și-au făcut nevoile într-o găleată... Șopteau, într-una, câte ceva, între ei.

Cum s-a declanşat psihoza ,,teroriştilor” Întâmplător sau nu, când dictatorii au devenit prizonierii Armatei, a început teroarea.

După ora 18.00, ca și cum s-ar fi acţionat un buton, la București și în orașele mari din ţară s-au declanșat psihoza și afacerea teroriștilor. Din poduri, ce se dovedeau pustii la cercetare, tocau mitraliere. Semne iminente de atac veneau din spaţiul aerian. Ca într-un film de groază, personaje malefice, nevăzute, semănau moartea. Iar televiziunea și radioul de stat răspândeau vești despre fântâni otrăvite și atacul unor armate alcătuite din orfani crescuţi bestial ca să-l apere pe Ceaușescu...

Românii trebuiau convinși că armata poporului luptă cu teroriștii care vor să-i repună în drepturi pe odioșii dictatori. Silviu Brucan, noul șef al dezinformării ce-și asumase voluntar misiunea aceasta, a răspândit curând versiunea oficială a acestui plan criminal. Ceaușeștii aterizaseră la Târgovişte, a minţit-o el pe Marion Georges de la ziarul Le Monde, care și-a publicat articolul la 30 decembrie 1989. Acolo îi aștepta o mașină ca să-i ducă la aerodromul militar din Boteni, de unde-ar fi plecat într-o ţară nord-africană. I-au arestat însă ţăranii și miliţia locală. Dar pilotul lor a comunicat Securităţii ce se întâmplase. Iar securiștii au atacat garnizoana Târgoviște ca să-i elibereze pe Ceaușești... Întâmplător sau nu, după ora 17.00, înaintea declanșării măcelului, 

AMI N TIRI

PENTRU

V I I TO R

AM IN T IR I

P E N T R U

V I I TO R

n Românii erau încredinţaţi de presa românească şi cea străină că teroriştii au făcut zeci de mii de victime ca să-i apere pe Ceauşeşti de furia poporului.

Militaru, care-și asumase comanda Armatei, a trecut în subordinea lui toate unităţile Internelor, paralizând funcţiile informativ-operative ale acestora. Întâmplător sau nu, Televiziunea Română Liberă, cum își spunea acum, făcea apeluri pentru distribuirea de arme populaţiei ca să lupte cu teroriștii. Identitatea lor e încă necunoscută după sfertul de veac care-a trecut de la acele zile însângerate. Atunci însă sforarul Brucan i-a descris presei străine ca pe-o armată de 50-60.000 de ,,profesionişti veritabili şi bine antrenaţi, cu echipament american modern”, ,,puşti cu lunetă cu raze infraroşii”, răspândiţi în toată ţara...

Cine ştia unde se află Ceauşeştii Prin subalternii care-l știau de ministru al Armatei, Stănculescu a fost informat că-n cazarma de la Târgoviște sunt puși la păstrare Ceaușeștii. A luat legătura cu Kemenici. După ora 19.00, pe comandantul garnizoanei Târgoviște l-a sunat și Ion Iliescu. Care-a cerut să-i ţină acolo, ostatici, până când el va trimite pe cineva după ei.

Pe măsura vânzolelii de la București, se produceau și 158 SINTEZA # 11, decembrie 2014

târgoviștenii. Aceștia au continuat să-i caute pe Ceaușești. Ca să împiedice intrarea lor în garnizoană, comandantul Kemenici i-a rugat pe Iliescu și pe Stănculescu să comunice prin televiziune că se interzice atacul asupra unităţilor militare.

Altfel, soldaţii vor riposta. Între timp, televiziunea a anunţat constituirea Frontului Salvării Naţionale în scopul „instaurării democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”.

Adeziunile la Front au început să curgă din toate părţile. În câteva ceasuri, s-ar putea spune, s-a evaporat partidul comunist.

Deși locul prizonieratului Ceaușeștilor nu s-a comunicat public, diversiunile concentrate asupra cazărmii creau iluzia luării ei cu asalt. Ceaușescu a încercat iar să-și convingă paznicii să-l ajute să evadeze.

Zgomotele nopţii de confruntări infernale îi amăgeau că luptă cineva puternic de partea lor. Pe cei de la Armată îi credea fideli. Dar Securitatea îl trădase, va spune el și în clipele de dinaintea morţii. În acest timp, mezinul Ceaușeștilor zăcea, într-o baltă de sânge, legat și păzit în sediul televiziunii. Plecase după-amiaza din Sibiu cu autoturismul Danielei Vlădescu ca să se pună la

dispoziţia noii puteri. „Ia uite, şi ăştia acum şi-au găsit să fugă!”, a comentat el episodul plecării părinţilor din sediul CC. Pe drumul spre București, Nicu se imagina viitor profesor sau cercetător.

La marginea Bucureştiului, în după-amiaza de 22 decembrie, pe Nicu Ceaușescu l-au capturat revoluţionarii.

Unul l-a înjunghiat. Sub reflectoarele Studioului 4 a fost învinuit de terorism: ca să-şi apere viaţa, făcuse copii ostateci. După asemenea ,,informaţii”, cum să nu fi crezut telespectatorii că armate diavolești luptă pentru reinstalarea dictatorilor la putere?

Cine să-și fi închipuit că amândoi Ceaușeștii zăceau, sub pază sigură, într-o cazarmă a Armatei Române?

Abandonaţi de toţi, fără excepţie?!

Cine sunt ,,teroriştii”?

Simultan cu diversiunile mediatice și militare, asupra conducerii unităţii din Târgoviște s-au făcut presiuni de ,,recurs la metodă”. De ucidere a ostaticilor, adică. Un ,,accident” ar fi lăsat cale liberă oricărei noi istorii. Cu atât mai bine dacă piereau și nedoriţii martori ai prizonieratului Ceaușeștilor.

Starea de confuzie, întreţinută voit, în care se aflau ostaticii, reiese din

amintirile tuturor martorilor. Timp de trei zile, așa cum a declarat ulterior și Andrei Kemenici, „pur şi simplu Ceauşescu a trăit în necunoaştere; adică era în afara realităţii”. După infernul primei nopţi, în dimineaţa de 23 decembrie, cuplul a fost îmbarcat într-un punct de comandă mobil. Vânăt de frig și răpus de nesomn, Ceaușescu, n-a renunţat la planul evadării: voia acum să ajungă la Voinești, punct strategic important al Armatei pentru situaţii de război. Și-o fi închipuit că de acolo își putea conduce susţinătorii.

Diversiunile asupra cazarmei târgoviștene continuau. În dupăamiaza de 24 decembrie, sub aceeași ameninţare a teroriștilor, nemaiputând suporta presiunea, Kemenici i-a anunţat pe cei cu care vorbise despre ostatecii săi că-i va transporta în Capitală. Ceaușeștii au petrecut noaptea de Ajun a Crăciunului în spatele cazărmii, închiși într-un transportor blindat, încadrat de alte două. I-au minţit și la urcare că-i vor scoate din unitate. „Noi ne luptam între noi şi ei, săracii, erau doi bătrâni nebuni care nu ştiau nici ei pe ce lume trăiesc”, i-a compătimit peste zece ani fostul comandant al garnizoanei. În acele zile însă, românii erau încredinţaţi de presa românească și 159 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Cine să-și fi închipuit că amândoi Ceaușeștii zăceau, sub pază sigură, într-o cazarmă a Armatei Române?

Abandonaţi de toţi, fără excepţie?!

cea străină că teroriștii au făcut zeci de mii de victime ca să-i apere pe Ceaușești de furia poporului. Înșiși membrii comandoului de execuţie au acţionat convinși că-și răzbună colegii uciși de ei. Stupefacţia Ceaușeștilor la acuzaţiile din proces a părut o sfidare care întrecea în nerușinare toate minciunile vechi. Deși Elena Ceaușescu a pus degetul pe rană în răspunsul la întrebarea acuzatorilor privind identitatea teroriștilor. ,,Noi suntem aicea, așa, mai avem noi puterea?, a replicat ea. Voi o aveţi! Întrebaţi-i pe cei care au puterea!”. În dimineaţa de Crăciun, pe la ora 5.30, Ceaușeștii au fost readuși în dormitor. Le-au luat hainele militare

și le-au înapoiat hainele lor. După vreo două ceasuri de toropeală, i-au anunţat că vine ,,comisia” de la București ca să-i preia. Au reacţionat abulic, cu mecanismele conștientului dezechilibrate de tortura privării de somn. În așteptare, i-au urcat iarăși în TAB-ul amplasat în faţa comandamentului.

La comandă, pentru operatorul care filma, s-a deschis mica ușă a transportorului. De-acolo, cei doi au ieșit în faţa camerei de filmat: mai năuci, mai jigăriţi și mai la capătul puterilor decât ar fi putut să-i facă orice regizor. Secvenţele transmise vor acţiona asupra telespectatorilor ca o lovitură în moalele capului. Nu întâmplător, mulţi au susţinut peste ani că la proces apăruseră sosiile Ceaușeștilor și că execuţia a fost un trucaj...

Amândoi „s-au înviorat” când l-au zărit pe generalul Stănculescu, după amintirile lui Kemenici. Convinşi că omul lor de încredere, ridicat de ei în funcţii și, doar cu trei zile în urmă, la rangul de ministru al Armatei, izbândise în lupta cu agenturile.

Regia unui proces stalinist Tribunalul Militar Excepţional se constituise pe baza unui decret 

AM IN T IR I

Credeţi că decizia de a-i executa pe soţii Ceauşescu a fost una bună sau proastă pentru România?

10%

4%

P E N T R U

V I I TO R

85%

1% A fost proastă A fost bună Nu ştiu Nu răspund

de ani

după

Credeţi că Nicolae Ceauşescu şi-a meritat soarta?

Nu a meritat-o Da, a meritat-o

24%

70%

Nu ştiu

6% *IRES - 1989. Percepţii şi reprezentări, 3-4 aprilie. Eşantion 1.349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7%

160 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n „Anticristul a murit în ziua de Crăciun”, a fost titlul ştirii senzaţionale transmise în seara de 25 decembrie 1989 la televiziune

semnat de Ion Iliescu în baza nou asumatei funcţii de președinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (,,constituit prin voinţa poporului”).

Acesta a prezentat judecata Ceaușeștilor ca ,,impusă de dorinţa, în acest sens, a tuturor cetăţenilor României”. Să se ocupe de proces au fost mandataţi (verbal) fostul protejat al Ceaușeștilor, generalul Stănculescu, Gelu Voican-Voiculescu și Virgil Măgureanu.

Ce-a urmat a respectat funcţiile și algoritmul proceselor politice staliniste. Începând cu numirea secretă a completului de judecată, forma și fondul rechizitoriului, condamnarea la moarte și execuţia imediată... Pe asesorii populari i-au luat cu japca din unitate. Regizorul evenimentului a fost, incontestabil, generalul Stănculescu. ,,Îi facem aici” a comandat el, înaintea procesului, locul execuţiei.

Cu asentimentul noilor apropiaţi, Brucan lucra deja la rescrierea istoriei.

Povestea lui despre proces sentemeia pe atacul asupra garnizoanei Târgoviște. Când Frontului i s-a comunicat că devenise periculos, au decis să-i termine repede pe Ceaaușești, a minţit-o el pe Marion Georges. ,,Dacă securitatea i-ar fi eliberat, România ar fi fost într-o baie 161 SINTEZA # 11, decembrie 2014

de sânge, un război intern cumplit”, zicea fostul gazetar. „Nu am avut de ales. Nu am fost siguri că armata va putea rezista atacurilor (...) Decizia noastră de a-i executa pe Ceauşeşti a fost corectă, nu doar pentru că după aceea inamicul a oprit lupta, dar şi pentru că poporul dorea profund această execuţie şi noi ştiam asta. În politică, asta este ceea ce contează. Între susţinerea populară şi reticenţele manifestate în străinătate, noi am ales rapid”.

Dar ce știa poporul atât de des și de fără rost invocat? „Anticristul a murit în ziua de Crăciun”, a fost titlul știrii senzaţionale transmisă în seara de 25 decembrie 1989 la televiziune. „Ceea ce s-a desfăşurat acolo nu se poate constitui într-un act juridic care să poarte calificativul de proces şi nici nu putem să ne îngăduim să mânjim şi istoria Justiţiei cu aşa ceva”, a recunoscut mult prea târziu Constantin Lucescu, apărătorul din oficiu al soţilor Ceauşescu. În fapt, freneticul lor acuzator.

Inculpaţii au fost învinuiţi că făcuseră 60.000 de victime, că organizaseră acţiuni armate împotriva cetăţenilor şi puterii de stat, că au distrus bunuri, că încercaseră să fugă din ţară, că deţineau peste un

miliard de dolari în străinătate... În termenii juridici ai vremii: genocid asupra poporului român, infracţiunile de acte de diversiune, subminarea puterii de stat și a economiei naţionale.

Nu și-au dat seama însă că vor fi împușcaţi imediat. Au crezut că-i vor urca în elicoptere. ,,Legaţi-i și la zid cu ei!” - le-a comandat Stănculescu parașutiștilor aduși de la Boteni pentru aceasta.

Dar dovada, unde-i dovada?, a reluat imediat și presa străină ,,impertinenţa” nevestei lui Ceaușescu privind conturile din străinătate. ,,Chiar Elveţia ne-a asigurat că ne va înapoia banii depozitaţi pe teritoriul său, a lansat Brucan noi legende.

Fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, era de 15 ani şeful misiunii comerciale la Viena. El a făcut depozitele din băncile elveţiene. A dispărut”.

Dispăruse într-adevăr, din lumea aceasta, ucis sau sinucis în sediul agenţiei comerciale române din Viena...

România intrase în era democraţiei prin minciuni mai mari decât ar fi îndrăznit Ceaușescu să născocească. n avinia Betea, doctor în psihologie L socială, istoric şi jurnalist.

Este redactor-şef al „Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală“.

D EST IN E

„Cerne, Doamne, liniştea uitării / peste nesfârşita suferinţă…”* Marius Avram

* text fragment din poezia „Rugă” de Corneliu Coposu pusă pe muzică de Valeriu Sterian/ Foto: Răzvan Rota

C

ând vine vorba de fiul său, Călin, ochii doamnei Maria se înţepenesc şi privirea îi trece dincolo de pereţii camerei. Pare o sfântă dintr-o icoană. Ferestrele sufletului său s-ar lăsa podidite de lacrimi, dar izvoarele acestea de tristeţe şi bucurie au secat de vreo 20 de ani. De atunci n-a mai putut să plângă. I-au secat ochii, aşa cum seacă izvoarele de prea multă dogoare a soarelui. Pe Maria Stoian a mistuit-o dorul după fiul său Călin Nemeş, unul dintre cei care, în 21 decembrie 1989, în centrul Clujului, şi-a dezgolit pieptul în faţa gloanţelor.

La vreo 60 de kilometri mai spre vest de Cluj, în Huedin, tatăl lui Lucian Matiş, Cornel Matiş, îşi aşteaptă capătul zilelor, pentru a putea să fie

DESTINE

din nou cu fiul său. Doctorii i-au scos de tot stomacul, din cauza unei boli, dar i-a rămas inima, franjurată şi ea de acelaşi de nedescris dor părintesc. *** Călin Nemeş şi Lucian Matiş sunt două simboluri ale episodului Cluj a ceea ce, acum 25 de ani, a însemnat revoluţia din decembrie 1989, atunci când, cel puţin formal, România a scăpat de dictatură şi de comunism.

Alături de alţi clujeni, Călin şi Lucian s-au aşezat în faţa gloanţelor. Lucian Matiş a murit pe 21 decembrie 1989, în Piaţa Libertăţii, împuşcat, aşa cum tot atunci au mai murit alţi 11 clujeni, în timp ce alţi vreo 30 au fost răniţi. În total, spun cifrele oficiale, episodul

de la Cluj al revoluţiei a însemnat 29 de morţi şi 58 de răniţi. Călin Nemeş a scăpat atunci de glonţul care i-a traversat trupul, dar n-a mai putut duce poverile care i-au fost date de soartă şi şi-a pus capăt zilelor în iulie 1993. Probabil şi pentru a ajunge mai repede, din nou, alături de bunul său prieten, Lucian Matiş. *** La 77 de ani, Maria Stoian aşteaptă să-şi încheie socotelile cu viaţa şi să ajungă, acolo sus, lângă fiul său Călin.

Spune cu seninătate asta, de faţă cu fiul său Dan Stoian, fratele vitreg al lui Călin. Mâinile cu care îl ţinea la sân pe Călin îi tremură acum pe câte o fotografie, un manuscris, o diplomă, 

Foto: Răzvan Rotta

1

1.

Cei adunaţi în „Piaţa Libertăţii" (ce nume simbolic) se miră!

- Ne apropiem de soldaţi!

- Ce vreţi să faceţi?

162 SINTEZA # 11, decembrie 2014

2

2.

3

Ofiţerul este cu pistolul în mână!

Clujenii îşi pregătesc armele lor.

Pieptul gol!

Femeia care a cazut în genunchi îşi dă seama de ceea ce va urma şi se roagă.

4

3.

Armata se răsfiră pentru a lua poziţie de tragere?

Sau pentru ce?

Oricum, oamenii sunt liniştiţi!

Armata nu poate sa tragă!

163 SINTEZA # 11, decembrie 2014

5

4.

Pictorul Ladiu Îmspăimântă soldaţii!!!

5.

Se mai dezbracă şi alţi clujeni!

Nu le mai este frică!

Armata nu va trage!

Am strigat doar „fără violenţă"!

DESTINE

D EST IN E

n Printre lucrurile rămase e şi albumul lui Călin de când era mic

o felicitare de Paşti primită de la preşedintele Emil Constantinescu, un autograf de la Şeicaru şi unul de la Hruşcă, o carte de poezii („Miraza”, de Remus Damian) găsită pe mormântul lui Lucian în prima iarnă de după moarte, o amintire - care o fi ea rămasă de la fiul său care s-a prăpădit.

Răscoleşte printre lucruri de demult, ca şi cum ar vrea să refacă din mii de cioburi un pahar spart, din frânturi de amintiri - o viaţă de om. „Nu-l mai pomeneşte nimeni, n-a mai venit nimeni-nimeni în veci pe aici. Acesta e albumul lui Călin de când era mic. Eu am 77 de ani, dar am o mie şi una de probleme, cinci operaţii mari, dar nu contează, aştept să mă duc la el. Aici are o casetă cu Călin, file din poveste.

Aici are un disc sau cum îi zice, unde recită”. În mod normal, doamna Maria ar trebui să izbucnească în lacrimi. Dar, da, nu mai poate să plângă. „Călin era ceva deosebit. Eu cel puţin îmi dau seama că nu am mai întâlnit ca el. Toată lumea îl simpatiza, pe toată lumea iubea, nu duşmănea pe nimeni.

Asta era interesant. Şi mulţi profitau de el. Era un luptător care voia să schimbe lumea. Şi a schimbat-o, dar n-a mai apucat s-o trăiască. Mă doare sufletul cât voi trăi. Aici undeva este o 164 SINTEZA # 11, decembrie 2014

rană. Dorul îl port pentru el, mai mult în negru umblu. Nu se şterge aşa ceva, nu pot să uit. Atunci, un an de zile, zi de zi, am fost la mormânt. Şi plângeam. Şi de atunci nu mai pot să plâng. E ceva ciudat, nu mai pot să plâng. Port durerea aici”, şi-şi îndreaptă spre piept degetele răşchirate. „Au fost ani, vreo patru, când n-m putut să văd fotografia lui Călin. Nu puteam, mă durea prea rău. Pe urmă, încet-încet am adunat de toate. Vă daţi seama, copilul meu... ” Printre lucrurile rămase e şi un caiet cu lecţii de când Călin era student la Teatru. „Îi plăcea scena. Trăia pentru scenă de mic. Era Cenacul Flacăra, nu pierdea niciun spectacol şi apoi a fost şi pe scenă cu ei. A fost în turneu cu ei. Aşa era sufletul lui. În Cluj era prezentator la cele mai multe evenimente culturale. Avea şi momente poetice, era bine cunoscut înainte de revoluţie”.

De atunci, de dinainte de revoluţie, din 1989, sunt şi cele două autografe ale cunoscuţilor folkişti: „Pentru o mamă iubită prin binecuvântarea pe care o poartă, de mamă sfântă, o rugă pentru sănătatea ei şi pentru argintul din părul ei”, Ştefan Hruşcă; „Mamei lui Călin Nemeş adânc respect, gânduri dragi, mult soare şi multă sănătate”, Vasile Şeicaru.

n Tatăl lui Lucian, Cornel, îşi trăieşte zbuciumul într-un apartament din Huedin

Apoi a venit sfârşitul de an 1989, luna decembrie, ziua 21. A trecut un sfert de veac. „La revoluţie eu eram acasă şi el a mers la teatru, că avea repetiţii, se pregătea nu ştiu ce scenă şi el era figurant. Era student atunci.

Călin a urmărit de la început ce s-a întâmplat în Timişoara şi venea seara şi îmi spunea că în Timişoara se trage în oameni. Era disperat, parcă îl vedeai cum îl doare sufletul. Avea mulţi prieteni peste tot, că mergea cu spectacolele în toată ţara. El a auzit la teatru că se trage în centrul Clujului şi a pornit cu prietenii lui. A mers şi Lucian. Călin s-a oprit în centru, s-a urcat pe o Dacie şi a început să cânte «Deşteaptă-te române». Plutonul era aranjat la Continental. Era plutonul lui Carp Dando cu armele pregătite şi Călin s-a apropiat de ei cu hainele ridicate, cu pieptul gol. El s-a dus la Carp Dando să-i prindă pistolul să nu tragă şi atunci l-a rănit pe Călin. El a fost primul rănit. Apoi a început să tragă şi plutonul şi au fost morţi. Lucian era cu el şi atunci l-au împuşcat. El săracul n-a avut şanse, l-au împuşcat în cap, parcă”.

A trecut revoluţia, au trecut şi anii, dar nu şi problemele lui Călin. „Îmi spunea: «mamă, într-o zi o să auziţi că m-a lovit o maşină şi am murit sau

cine ştie ce mi se întâmplă şi n-o să fie nimeni vinovat». Primea telefoane de ameninţare, comuniştii nu stăteau în loc şi nu puteau uita. Îl ţineau într-o teroare permanentă”, povesteşte Maria Stoian. Dar au fost şi problemele personale şi toate nemulţumirile adunate în sufletul său sensibil. Aşa a venit sfârşitul, în iulie 1993. Ce n-au reuşit gloaneţele a reuşit singur Călin, ajutat de un ştreang. Fratele său, Dan, îşi aminteşte: „Paul Cheptea, vărul lui, m-a chemat afară şi mi-a zis că trebuie să merg cu el, că a murit Călin. M-am şocat. Stătea în Andrei Mureşanu şi acolo era Ghiţă, tatăl lui bun, şi Călin era în pod, spânzurat. Era pe la amiază.

Cred că au fost chestii cumulate, m-am tot gândit şi mă gândesc în continuare.

Au fost şi probleme familiale şi cumulat cu toate chestiile adunate în timp, cu revoluţia, cu Lucian, cu rezultatul revoluţiei, care nu l-a satisfăcut deloc, că tot zicea că au murit degeaba oamenii aceia, că tot ăştia-s la putere, că nu s-a schimbat nimic. A fost stresul, ameninţările. Era o fire foarte sensibilă, era boem. Toate l-au afectat şi l-au determinat să facă ce a făcut. Patricia, fiica lui, avea vreo 4 ani”.

Dar momentul 8 iulie 1993, când şi-a pus capăt zilelor, fusese parcă anunţat în scrierile sale. Una dintre ele 165 SINTEZA # 11, decembrie 2014

este datată 5 noiembrie 1992: „Eu sunt de vină că sunt viu / Eu sunt de vină că Lucian Matiş a murit / Eu sunt de vină că soţia mea s-a îndrăgostit de un alt bărbat / (…) Eu sunt de vină că fetiţa mea va fi orfană de tată / (…) Eu sunt de vină că de câteva luni încoace telefonul sună de câteva ori pe zi şi mi se închide când ridic receptorul/ Eu sunt de vină

Nu-i pot ierta! Încalc Cartea Sfântă, dar nu pot!”, Cornel Matiş

că sunt prea laş să îndur toate acestea / Eu sunt de vină că n-am murit la timp / (…) Vinovăţia mea este atât de mare, încât am fost condamnat la moarte / La cea mai ruşinoasă moarte, sinuciderea/ Vinovăţia mea e atât de mare încât am fost condamnat să mă chinui şi după ce nu voi mai fi (…)”.

*** Alte suflete care nu-şi găsesc liniştea sunt în familia lui Lucian Matiş, prietenul cel bun al lui Călin. Prieteni care au şi locuit împreună o vreme, pe Moţilor, prieteni care îşi împărţeau şi mâncarea, şi banii, şi visurile.

Tatăl lui Lucian, Cornel, îşi trăieşte zbuciumul într-un apartament din Huedin. În inima sa se bat continuu, nevăzute, iubirea pentru fiul său Lucian şi ura pentru cei care l-au împuşcat mortal, în 21 decembrie 1989. E un bărbat la 77 de ani, dar nici vârsta şi nici faptul că a rămas fără stomac nu l-au făcut să-şi piardă energia. Poate că, bărbat fiind, n-ar fi vrut să-şi arate slăbiciunea, dar energiile care ţâşnesc din sufletul său sfâşiat sunt mai puternice decât voinţa-i şi involuntar îl năpădesc lacrimile. Pune toate armele jos şi-şi dezveleşte sufletul: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu, cum 20 de ani am plâns zi de zi. Nu numai pentru Lucian, care e sufletul meu, şi corespondez cu el şi mă îndeamnă, aşa… A spus cu o lună înainte de a muri, era martor profesorul Dascălu, noaptea, ne întorceam de la atelier şi zicea: tată, unul dintre noi o să murim. Era cu o lună şi jumătate înainte de evenimentele din 89. A zis: unul dintre noi va muri şi cel care 

DESTINE

PERFORMANCE

Posibil jurja Sorinel Daniel sau Tamaş Burgya Iosif

Profesorul Ladiu

Posibil Matiş Lucian, încă în viaţă

n Pe jos sunt morţii şi răniţii. Piaţa Libertăţii Cluj-Napoca din 21 decembrie 1989

rămâne va avea de suferit. 20 de ani am plâns. Nu-l uit, e copilul meu, acolo unde este, dar nici comuniştii să transforme această ţară într-o arenă de sălbatici şi de o mafie enormă! Am rămas fără stomac. 16 ani de zile am fost în proces la Curtea Supremă. În cele din urmă, stresul m-a dus să n-am stomac în mine. Nu mă plâng. Esofagul meu este legat cu intestinele şi trăiesc şi cred că voi trăi. Să-mi ajute Dumnezeu să văd că ideile şi principiile lui Coposu şi Raţiu s-ar îndeplini în această ţară, în România pe care o iubesc. Aş vrea…, că am opt nepoţi şi şase strănepoţi, la vârsta mea de 77 de ani. Măcar ei să prindă o viaţă bună”.

Printre lacrimi rememorează momentele acelea din 21-22 decembrie 1989. Atunci când un glonţ l-a luat pe fiul său: „În 21 decembrie eram la şcoală înainte de masă, eram profesor aici în Huedin, şi peste serviciu lucram tâmplărie. Aparatul de radio ne informa, Europa Liberă era mijlocul de informare a noastră. Am auzit de evenimente şi am fugit la gară. Toţi care au coborât din trenul care venea de la Cluj erau crispaţi: în Cluj s-a tras.

Atunci am realizat discuţia pe care am avut-o cu Lucian cu o zi înainte şi care a spus că Timişoara e aşa, că ieşim şi noi. I-am spus că în Timişoara 166 SINTEZA # 11, decembrie 2014

sunt morţi. Mi-am închis atelierul de tâmplărie şi cu un coleg mi-am dus fata şi soţia la Bologa şi am plecat la Cluj”.

Bătrânul tată plânge şi abia mai poate vorbi de durere: „Mi-ai găsit copilul în morgă, în noaptea de 21 spre 22. În 22 dimineaţa am ieşit, am participat la miting cu Doina Cornea.

Jos Dictatorul! Jos comunismul!”.

Reia cumplitul episod, de această dată secvenţă cu secvenţă, cu încetinitorul, ca într-o reluare: „Ajung noaptea în Cluj. Mă duc acasă la Lucian, pe str Pata, acum Titulescu.

Uşa închisă, că soţia lui era la Sângeorz. Deci, Lucian nu este. Vizavi locuia un coleg de-al lui, tot absolvent de Arte Plastice. Sun la ei. Se făcuse deja spre ziuă şi apare un grup care urcă la ei şi am auzit de la ei… Nu mai pot să vorbesc. Comuniştii, nu-i iert niciodată! Atunci am realizat că-i mort.

Unde să mergi? Mi-am strâns inima.

Zic: trebuie să fac faţă - Lucian este mort”. Într-un nefiresc al lucrurilor, acum aşteaptă şi el, tatăl, să-şi urmeze, acolo unde este, fiul. Înainte însă, pune în ordine amintirile, lucrurile care au rămas după Lucian, pentru fiul acestuia, Horaţiu, pentru nepoţi şi strănepoţi, pentru cei care vor vrea să ştie, să-şi aducă aminte: „Vai, 20 de

ani am plâns. 20 de ani, zi de zi. Dar aveam şi ore şi de multe ori mă trezeam că plâng în timpul orei, se uitau elevii la mine. Să-l odihnească Dumnezeu acolo! Aştept să mă duc eu acolo. El a lăsat ceva pentru noi şi nu trebuie să ne batem joc, nici de el, nici de ceilalţi.

Dragii mei, nu uitaţi, trecerea de la o dictatură spre o democraţie aduce jertfe. Să nu-i uităm pe cei care s-au jertfit! Eu mă şi cam pregătesc de plecare din lumea asta şi atunci mi le cam pun aici în ordine, copiii, nepoţii să poată să le vadă”.

Zbuciumul din sufletul său de tată îl face să treacă uşor de la o stare la alta. De la iubirea pentru Lucian, la ura faţă de cei care l-au ucis. Ar putea să-i ierte pe cei care i-au omorât fiul?

Cornel Matiş e un om foarte credincios şi ezită să dea un răspuns imediat. „Aşa spun Cartea Sfântă şi Învăţătura Sfântă, creştinească, să iertăm. Dar… Eu încă mai meditez, mai meditez…

Nu pot da un răspuns… Aş vrea ca Dumnezeu să-mi dea putere…”. Tace prelung. Îşi trece mâinile ca o cortină peste faţă, clipeşte rar, îşi lasă capul în piept a smerenie. Dar un resort nevăzut îi aruncă brusc mâinile în aer, cu arătătorul îndreptat ameninţător spre cer: „Nu-i pot ierta! Încalc Cartea Sfântă, dar nu pot!”. n

după XXV de ani 21 decembrie 2014, Piaţa Unirii Cluj-Napoca

Un proiect iniţiat de Ciprian Butnaru, realizat în cadrul selecţiei

“Singurele constatări care s-au putut face au fost că în latura dinspre strada Universităţii a Restaurantului Continental, pe trotuar, se află 3 cadavre, unul de bărbat şi unul de femeie cu faţa în jos şi unul de bărbat căzut lateral dreapta, toţi orientaţi cu picioarele spre piaţă şi capul spre strada Kogălniceanu. Din cauza întunericului şi a lipsei vreunei surse de lumină nu s-a putut observa dispunerea rănilor. (…)

Un ultim cadavru de bărbat a fost descoperit în holul de intrare al imobilului cu nr. 1 de pe strada Universităţii, căzut lateral stânga într-o poziţie ghemuită. Din cauza condiţiilor în care s-a exectuat cercetarea, a lipsei unei echipe dotate corespunzător la faţa locului, nu s-au efectuat fotografii judiciare.”

Fragment din Procesul Verbal “încheiat în 21.12.1989 în legătură cu ridicarea unor cadavre din zona Piaţa Libertăţii Cluj-Napoca”, întocmit de către colonel de justiţie Domşa Tit-Liviu, publicat în cartea “Împușcaţi-i că nu-s oameni!“, de Victor Eugen Mihai Lungu și Tit-Liviu Domșa Foto: Răzvan Rotta

Când şuieră vântul pe fâşia morţii

REPORTAJ Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Lorànd

168 SINTEZA # 11, decembrie 2014

169 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n Înainte de ’89 pe aici se mergea spre „graniţa morţii”. Acum a apărut o investiţie pe programul de securizare a graniţelor, un gard neînţeles de nimeni

Acum e simplu. Arăţi buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îţi mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 25 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar ia oprește-te și uită-te în jur! Ești în Jimbolia, e toamnă și bate un vânt de seacă pământul. Dincolo e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din ţară. A fost hrănit cu carne și sânge de om.

„victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniţă nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepţia unui singur caz, și el nesoluţionat, toţi militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.

P

Frontieriștii se pregăteau îndelung.

Căutau hărţi, studiau locurile. Luau cu ei puţine lucruri. Cei veniţi de departe nu aveam mai mult decât hainele de pe ei și 10-20 de lei în buzunar. Unii făceau rost de binocluri, dar cei mai mulţi nu aveau așa ceva. Se târau în coate până la Fâșie, așteptau în porumb noaptea și, când credeau că e liber, o rupeau la fugă peste fâșie.

Lăsau de obicei binoclurile și ce mai aveau cu ei prin porumbiștie.

Mersul până la fâșie era greu, în primul rând pentru că era greu să nu fii văzut: Câmpia de Vest e netedă ca-n palmă. Trebuia să cauţi cu grijă

e tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracţiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui. „Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau declaraţi, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită, de multe ori plăteau cu viaţa. Până să ajungă în instanţă, frontieristul era bătut sau împușcat 170 SINTEZA # 11, decembrie 2014

fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de ţară, ci ca un „nimeni”. Odată ce a pornit spre frontiră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma. A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaţionale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă.

Ei erau cei scăpaţi. Câţi au murit nu s-a aflat cu adevărat, niciodată. La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind

Cum se trecea

locurile cu vegetaţie și culturi înalte.

Prin lanurile de cânepă nu puteai să mergi, că emanau un miros care te sufoca, mureai, iar lanurile acelea umpleau pământul atunci. În Jimbolia construiseră și o fabrică de cânepă. Îţi rămâneau puţine posibilităţi. Unii treceau cu mașina, alţii cu camionul, cu motocicleta sau săreau pe trenul de marfă care trecea o dată pe zi spre ţara vecină. Trenului i se spunea „Sârbul”.

Pornea din gara Jimbolia și nu mai oprea până la destinaţie. Dacă reușeai să sari, aproape că erai scăpat. Dar de multe ori nu reușeai. Cineva tot te vedea, te pâra, erai descoperit înainte să dai ochii cu Sârbul. Doru Briscan, un tânăr de 19 ani, a cărui poveste ne-o spune jurnalista Brândușa Armanca în cartea „Frontieriștii”, a fost omorât în bătaie și aruncat în șanţ lângă gara din Jimbolia în 27 septembrie 1988. Plecase să cumpere blugi din târgul săptămânal din oraș. Nu se știe precis dacă a vrut să treacă sau a fost o neînţelegere. Familia lui caută și astăzi dreptatea. Prim-procurorul Radu Ilina își amintește de trupul unui băiat găsit mort, după trei zile, într-un șanţ. A lucrat personal la dosarul lui, dar pentru că l-a încadrat la omucidere, a fost obligat să-l trimită spre soluţionare la București și nu se 171 SINTEZA # 11, decembrie 2014

mai știe nimic despre el, nu s-a dat nicio decizie.

„Sârbul” Un bărbat între două vârste, îngrijitor la biserica din Jimbolia, ne spune cum a încercat de două ori să fugă cu trenul în Serbia. „Am încercat să trec de două ori, dar n-am reușit”, ne povestește el, „am fost cu un coleg, el a reușit a doua oară. Mergeam și urmăream trenul, am văzut cam când trece și de pe unde am putea sări. În noaptea aia ne-am așezat lângă o poartă de lemn, un pic căzută, în dosul ei am crezut că nu puteam fi văzuţi.

Dar o babă care stătea acolo, aproape, într-o colibă, lucra la CFR, ne-a văzut și ne-a spus: pe mine m-au prins, dar colegul s-a dus. A fost prins dincolo și dat înapoi, că ţi se putea întâmpla și asta. Sârbii primeau câteva kile de sare pentru fugarii livraţi. Pentru mine, ce a urmat nu vă pot spune cât a fost de urât. Nu mai eram om pentru ei, eram animal. Am fost trimis în armată, cu regim special. Mâncam fasole cu miros de căcat, apă beam din Dunăre, ne trezeam dimineaţa cu capul umflat de vânătăi, nu știai cine te-a bătut. În patru luni m-am spălat o dată.

Dar eu am scăpat ușor, să zicem... În pământuri, când aram porumbul, nu o dată am găsit cadavre mumificate.

Ăia n-au mai scăpat. Nu-i știa nimeni.

Familiile erau învinuite că au avut fugari, că au rude în străinătate și ei erau în porumbiște”. Rosvita din Comloșu Mic îl completează: „Și în fântâna aia din câmp, nu știi? Se spunea că acolo aruncau cadavrele.

Au astupat-o, acum nu se mai vede, au betonat și-au pus pământ. Nu le convenea să vină procuratura, să fie discuţii, se făceau acte, era bătaie de cap. Așa, băgat în pământ, cine mai știa de el? Spuneau: poate a trecut, ne-a scăpat...”

Colonelul Colonelul Ciuciulete a fost contabil la Garnizoana de Grăniceri, peste toate pichetele și activităţile aferente grănicerilor. Povestește despre cum funcţiona gospodăria grănicerescă, cum arătau pichetele și ce observatoare-foișoare aveau dacă nu le-ar fi demolat „inconștienţa” postcomunistă. Își amintește aproape tot. „Nu era noapte în care să nu se audă împușcături pe graniţă. Asta devenise ceva obișnuit. Nu era zi și nu era noapte în care să nu încerce cineva să treacă. Nu era metru de fâșie pe care să nu fi trecut cineva. Iar sarcina noastră era să păzim de la borna 68 la borna 133, 76 de kilometri.” 

R E PO R TA J

R E PO R TA J

n Petru Ciuciulete, fost colonel la grăniceri, acum consilier local în Jimbolia, spune povestea graniţei

Colonelul ne arată câmpurile, stufărișul, întinderea fâșiei, foișoarele de la sârbi, calea ferată, locul de unde săreau frontieriștii pe Sârb, dărăpănăturile unde stătea baba turnătoare, pichetele acum pustii, năpădite de mărăcini.

Mergem cu vântul în faţă, simţind tăișul lui ascuţit în obraz. Și atunci băteau vânturile, erau bune pentru fugari, aduceau zgomotele de la graniţă, nu invers. Era bine și când ploua, și când era întuneric. „Noaptea se lăsa o beznă de nu-ţi vedeai degetele de la mână. Grănicerii aveau câini, aveau puști, aveau binocluri cu infraroșii. Greu să scapi... Înainte de fâșia arată și mărunţită regulat ca să se vadă urmele, erau întinse pe pământ sârme cu cutii de conserve și rachete luminoase.

Atingeai sârma și trăncăneau conservele, zbura racheta în aer, vâjjjj, gata, erai ca și prins sau împușcat.

Cum aveai norocul”.

Colonelul ne povestește ceva ce parcă îi stă încă pe suflet. „Odată, niște tineri de la Fabrica de Ceramică au pornit spre graniţă cu o camionetă.

Au pus saci de nisip pe margine ca să nu fie atinși de glonţ și ei s-au așezat la mijloc. Dar când s-o ia pe drumul de câmp, spre fâșie, ei n-au știut, dar 172 SINTEZA # 11, decembrie 2014

În timp ce-i băteau le spuneau tot felul de chestii. La un moment dat, m-am întâlnit cu un ţigan, știam că fusese prins și l-am întrebat așa, în treacăt: «Ei, cum a fost, ţigane? Domn părinte, îmi spune el, ce prostie era să fac, auziţi, eu care sunt urmașul lui Ștefan cel Mare, în loc să fiu mândru de ţara mea era să fug! Făceam o prostie!» Am început să râd și zic: Bine, măi ţigane, acum știu cum a fost!”

Ioan Budulan, preot în Jimbolia

n Mormântul lui Cicort Florian, împuşcat în inimă în 1987

araseră drumul și li s-a împotmolit mașina. Au fost prinși și împușcaţi.

Unul a murit, altul a fost împușcat în picior și altul în umăr... el îmi era vecin.”

Mai târziu, în poveștile noastre apar și numele bărbaţilor prinși în acea ambuscadă care a dus la nenorocire. Este vorba de Buha Vasile, împușcat mortal, maistru la Ceramica, treizeci de ani, cu două fetiţe mici acasă, Toni Contra împușcat în mână și-n picior, iar colegul lor, Vasile Briceag, a fost nimerit în umăr. După cum va mărturisi Toni Contra, s-a tras în ei după ce au fost prinși.

Soldaţii erau aduși din Moldova, Oltenia sau din Munţii Apuseni, ca să nu-i cunoască pe localnici, să nu le fie milă.

Preotul Preotul Budulan a înregistrat totul, timp de cincizeci de ani, cu un ochi ager. I-a mirosit pe securiști, i-a adăpostit uneori pe „infractori” și i-a îngropat pe mulţi, victime și călăi. „Mi-au cerut să colaborez cu ei, cu securiștii. Era unul Belovici, șeful Securităţii. M-a chemat și mi-a zis: «Tovarășe domn’ părinte, că așa îmi zicea el, dumneata auzi multe, vorbești cu oamenii, ei vin să ceară sfaturi,

femeile se spovedesc, te-am ruga să ne spui tot ce afli despre infractori».

I-am răspuns, «Tovarășe Belovici, asta e munca dumneata, nu a mea, pentru asta ești dumneata plătit, nu eu». S-a înfuriat și zice: «Nu-ţi dau pașaport de mic trafic!» (Știţi, atunci se dădea dreptul pentru a trece dincolo la cumpărături, aveai voie o dată pe lună să mergi la sârbi să te aprovizionezi.) Și-i zic: «nu-mi trebuie pașaportul vostru, nu-mi trebuie micul trafic, n-am nevoie de nimic, mie îmi dă Dumnezeu ce am nevoie! Și n-am avut parte de micul trafic». Cu asta îi șantajau pe oameni, așa îi forţau să colaboreze, să-i denunţe pe cei care aveau de gând să plece. Dar cu toate astea, nu cred că există jimbolean care să nu fi încercat măcar o dată să treacă. Cu cât trăiai mai aproape de libertate, cu atât erai mai tentat de ea. Asta nu înseamnă că nu veneau din toată ţara, se scurgeau puhoaie până aici, nu era zi să nu auzi de grupurile care încercau să treacă. În ultimul an, înainte de revoluţie, parcă au fost mai mulţi ca oricând.”

Statisticile îi dau dreptate preotului, dacă în 1985 au evadat 4.436 de români peste graniţă, în 1987 - 6535, în 1988 - 10.305, în 1989 au fost de patru ori mai mulţi de atât: 46.746!

173 SINTEZA # 11, decembrie 2014

„Într-o seară”, continuă preotul povestea, „jucam șah la cofetărie, era după revoluţie. Un fost securist deschisese o cofetărie cu un separeu pentru jocuri de șah, de cărţi, să-și petreacă oamenii serile. Jucăm șah și, deodată, lui Belovici îi crapă herzul!

Vin repede medicii, salvarea, murise!

Unul zice: «Vai, ce păcat!» Iar eu zic: «Nuuu, fii liniștit, nu e păcat, a fost chemat să dea răspunsuri. Acum el dă răspunsuri, i-a venit vremea!»”

Reeducarea Frontieriștii prinși erau bătuţi până când ajungeau și ei să creadă că o meritau. Erau legaţi cu sârmă (nu aveau nici cătușe în dotare) și le puneau o hârtie scrisă pe piept – „Cine face ca ei va păţi ca ei” – și așa-i plimbau prin tot orașul. Să-i vadă lumea! „Îmi povesteau adesea”, spune preotul, „cum erau torturaţi. Îi legau de un taburet, le puneau o găleată în cap și le dădeau cu saci de nisip la rinichi, la tălpi și la cap până când nu mai știau de ei. Îi timp ce-i băteau le spuneau tot felul de chestii. La un moment dat m-am întâlnit cu un ţigan, știam că fusese prins și l-am întrebat așa, în treacăt: «Ei, cum a fost, ţigane?» «Domnu părinte, îmi spune el, ce prostie era să fac, auziţi, eu care

sunt urmașul lui Ștefan cel Mare, în loc să fiu mândru de ţara mea era să fug!

Făceam o prostie!», Am început să râd și zic: «Bine, măi ţigane, acum știu cum a fost!»”.

Se spune că pe două fete de liceu ce vroiau să fugă le-au prins soldaţii pe fâșie, le-au violat, apoi le-au purtat dezbrăcate prin oraș până la Batalion.

Erau date exemplu, în felul acesta credeau că-i înspăimântă pe ceilalţi și tot mai puţini vor mai îndrăzni să treacă. Femeile nu au vorbit niciodată despre asta. Iar comunitatea tace din pudoare și compasiune. În Comloșu Mic, după ce au fost prinși, doi băieţi frontieriști au fost legaţi la mâini și la picioare, cu sârme, în faţa primăriei și câteva zile i-au ţinut acolo ca să-i vadă lumea. „Pe atunci, securiștii nu prea ascundeau lucrurile astea”, ne explică preotul Budulan, „aveau tot interesul ca ele să se audă și să-i sperie pe oameni. Oricum, orice ar fi făcut, ei nu erau pedepsiţi, nu exista noţiunea de abuz. Iar acum oamenilor nu le mai place să-și amintească. Au fost prea urâte vremurile. Opresiunea era barbară, rudimentară, ca în evul mediu”.

Constantin Petrișor este pensionar.

A suferit câteva accidente cerebrale 

R E PO R TA J

R E PO R TA J

n Ioan Bouroş, împuşcat pe stradă de grăniceri. Are 62 de ani şi nicio pensie. Copiii lui, amândoi, Mariana şi Ion sunt în Portugalia

și are diabet. La 27 de ani a încercat să treacă frontiera și a fost prins. A făcut cinci ani de pușcărie. Dacă-l întrebi ce simte acum faţă de ce i s-a întâmplat spune cu repeziciune: „Am riscat, asta mi s-a întâmplat, am vrut mai mult și am plătit! Dacă vrei mai mult, plătești!”

Era 31 august, 1979. Ticu Petrișor merge cu camionul de la IAS, pe care era șofer, până pe graniţă. Îl cunoșteau grănicerii, le mai dădea benzină, pentru superiori, din rezervorul camionului. În camion mai erau cinci persoane, doi bărbaţi și nevestele lor și încă unul.

Unii spun că, atunci când soldatul s-a aplecat să pună benzina în canistre, a sprijinit pușca de roata camionului, iar unul dintre bărbaţi a luat-o ușurel, iar apoi au fugit. Ticu nu pomenește nimic de camion și benzină, spune că el l-a luat în braţe pe soldat, un alt bărbat din grup i-a luat pușca și au fugit. Pușca au aruncat-o în buruieni, dar când s-a dat alarma în Serbia, au spus că au furat arma și sunt infractori înarmaţi. Sârbii i-au prins, i-au dat înapoi și a urmat calvarul. Grănicerii români i-au preluat și i-au bătut măr, îi spun „bătută cu strigături”, adică „ei te băteau și tu strigai”, ne explică Ticu Petrişor.

Toţi au fost condamnaţi la închisoare, doar femeile la locul de muncă. Iar Ticu, șoferul, considerat 174 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Am riscat, asta mi s-a întâmplat, am vrut mai mult și am plătit!

Dacă vrei mai mult, plătești!

Constantin (Ticu) Petrișor, frontierist

lider de grup, a plătit cel mai scump, a luat pedepsa cea mai mare. Cinci ani de detenţie. A fost dus la Timișoara, Gherla, București, Jilava, Botoșani, a trecut prin aproape toate pușcăriile grele ale României. A stat în lanţuri, a îndurat frig, mizerie. A fost operat de două ori în spitalul-penitenciar din Jilavă. Noaptea, dacă aveau nevoie la veceu, înveleau lanţurile în cârpe ca să nu facă zgomot când se târau prin temniţă. Oamenii învăţau să supravieţuiască. Când s-a întors, a fost încorporat în armată, apoi l-au eliberat definitiv. Era destul de târziu pentru el când s-a restabilit în Jimbolia.

Acum spune: „Dacă mai făceam un an, ieșeam doctor”. S-a căsătorit, dar niciodată n-a mai avut copii. A muncit pe unde era primit, că după închisoare, erai proscris, greu te mai primea cineva. Dar și acum, Ticu Petrișor crede că a fost oarecum normal: dacă îndrăznești, plătești! Asta e regula pe care i-au băgat-o în cap și nu i-a mai scos-o nimeni!

Victima E seară și acasă la Ioan Bouroș e lumină. Familia s-a strâns acasă, a venit și sârbul Milan la „una mică”.

Lui Ioan Bouroș îi plac prietenii, dar el nu prea bea. A fost împușcat, a

n

Locul unde Ioan Bouroş a fost împuşcat şi urmele gloanţelor

avut abdomenul spart, a pierdut un rinichi și de atunci încoace n-a mai fost niciodată un om întreg. Povestea lui începe așa: „Era seară, m-am dus să iau o prelată pentru chimicale din Comloșu, de la un cunoscut. Mi s-a împotmolit camionul și l-am lăsat acolo, am plecat mai departe, prin sat.

Când am ajuns prin dreptul miliţiei, m-am întâlnit cu un grup de trei militari. Mi-au cerut să mă legitimez.

Eu aveam un livret militar la mine, dar și buletinul. În Jimbolia, nici la veceu nu puteai merge fără buletin.

Dar nu știu cum s-a nimerit să dau primul livretul. Îmi anulaseră o foaie cu instrucţiuni pe o parte și lipiseră alta bună pe cealaltă. Și militarii zic: ne dai acte anulate, hai? Ești infractor! Staţi măi, băieţi, că vă dau și buletinul, dar ei nimic, hai că te escortăm la batalion! Mergeam liniștit că nu mă știam vinovat, sunt din Jimbolia, eram în sat nu pe graniţă, nu-mi pot face nimic. Dar nu, după ce dăm colţu’, ei încep să lovească cu patul puștii, eu mă desprind de ei și strig, «De ce daţi, măi?» și fac câţiva pași în faţă, mă gândeam să intru la careva în curte că-i cunoșteam și poate scăpam. Dar n-am făcut doi metri că aud împușcături și văd la fundu’ meu o flacără. Am crezut că 175 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Glonţul mi-a intrat prin spate și a explodat în faţă, prin burtă. Am simţit o căldură mare: îmi curgeau maţele.

Le-am adunat cu mâna și m-am mai târît un pic. A venit salvarea și m-au dus la spital. Când am ajuns la doctor eram conștient și încercam să spun ce s-a întâmplat, dar ofiţerul care a venit cu mine pe Salvare îmi ţinea mâna peste gură, era să mă sufoce, ca să nu spun.

Ioan Bouroș, victimă

sunt gloanţe oarbe, jur că nu i-aș fi crezut capabili să tragă așa în oameni cu gloanţe adevărate. Glonţul mi-a intrat prin spate și a explodat în faţă, prin burtă. Am simţit o căldură mare: îmi curgeau maţele. Le-am adunat cu mâna și m-am mai târît un pic. A venit salvarea și m-au dus la spital. Când am ajuns la doctor, eram conștient și încercam să spun ce s-a întâmplat, dar ofiţerul care a venit cu mine pe Salvare îmi ţinea mâna peste gură, era să mă sufoce, ca să nu spun. Pentru că eram grav, m-au pornit la Timișoara, acolo am dat peste un doctor extraordinar care m-a salvat. I-a spus soţiei: «Am făcut tot ce s-a putut ca să-l salvez, n-am ascultat de ei!» Apoi, a sfătuit-o să cheme medicul legist pentru constatări. Legistul a scris ce a vrut el, la fel și procurorul. N-am văzut ce au scris. Mi-au dat doar 17 zile de spitalizare, ca să nu intre la penal. Iar la procuratură ne-au dat pe ușă afară, n-au vrut să înregistreze plângerea.

Nimeni niciodată nu m-a ascultat și pe mine. Am supravieţuit, am pierdut un rinichi dar puteam să mor. Acum cred că grănicerii erau beţi.”

Soldatul care a tras și care a fost achitat de orice răspundere se numea Andrei Petru. Iar ofiţerul care i-a pus mâna pe gură se numește Haiducu 

R E PO R TA J

R E PO R TA J

n Toni Contra, împuşcat în mână şi în picior în timp ce vroia să treacă graniţa

și stă pe strada 1 Mai. Când se întâlnesc, îl salută, de rușine, că așa se cuvine.

Ioan Bouroș n-a mai putut lucra un timp, nu-i permitea sănătatea să se angajeze la munci grele, a pierdut bani și drepturi, dar mai ales, a pierdut anii pentru pensie. Acum are 62 de ani și niciun venit lunar, pentru că el, împușcat pe stradă, în sat, are lipsă trei ani la vechimea legală în câmpul muncii.

I-au ciuruit Ceilalţi din casă încep să spună fiecare ce știe. Pe DÖme, fiul controlorului de calitate de la Fabrica de Ceramică, l-au găsit mort pe graniţă, l-au îngropat. Pe Martha Schumacher au torturat-o, i-au strâns mâinile în ușă până i-ar rupt degetele. Femeia avea degetele strâmbe. Pe Ciobanu Milorad l-au prins și bătut. Cojocaru Dumitru era tractorist, discuia terenul aproape de graniţă. Când să întoarcă tractorul, a ridicat aripile discului, să ia curba, iar grănicerii au crezut că ascunde acolo un om și au pornit focul. L-au ciuruit prin tractor.

Gicu Briceag, cel împușcat în umăr, povestește sârbul Milan, a fost mai târziu coleg la seral cu unul dintre grănicerii care au tras în el. Și ăla i-a 176 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Pe Vasile, pe Buha, l-au pus cu faţa în jos, la pământ, la fel și pe Briceag. Și soldaţii stăteau în picioare, cu puștile în mână. Vasile a zis. «Băi, nu trageţi, că ne-am predat, ne-am predat, băi, nu trageţi!» Iar Baipan, comandantu, a zis, trageţi băi, f... mama lor de nemernici! Și atunci au deschis focu’, Toni Contra, frontierist

n

spus în faţă: „Ai avut noroc că n-am mai avut gloanţe, că te omorâm și pe tine!”.

Radu Romeo a fost comandant de batalion. Avea în subordine între 70 şi 80 de soldaţi. Îl găsim la marginea oraşului, e angajat al Primăriei, păzeşte lacurile dintr-o colibă. Lacurile au apărut după ce s-a închis Fabrica de Ceramică şi nu s-a mai exploatat argila din locurile acelea. În gropile făcute de excavaţii s-a adunat apa, ea a acoperit chiar şi utilajele. Unul dintre lacuri are 80 de metri adâncime şi acoperă o cabană, un excavator şi câteva camioane. Pentru că apele lor sunt periculoase, nu o dată s-au înecat oameni acolo, comandantul de altădată le păzeşte din coliba lui unde vorbeşte cu cei doi câini, ascultă la un radio şi, câteodată, ia cu el un almanah din anii 80 şi mai completează câte un rebus. Şi acum, când vorbeşte despre frontierişti le spune „infractori”, din obişnuinţă. „Nu s-a tras în frontierişti, în niciun caz!”, ne asigură fostul comandant, „Dacă grănicerii le mai dădeau câteva cu bocancul, o făceau până să-i aducă la batalion, aşa, că se enervau, dar nu s-a tras! Atunci mi s-a părut o situaţie normală să apărăm frontiera de ai noştri, că aşa erau legile, dar acum nu mi se mai pare aşa.

Acum cred că normal era să apărăm

Pe „graniţa morţii” libertatea, drumul deschis, au altă greutate

frontiera de cei din afară, de străini nu de ai noştri, dinăuntru!” Din fostul om cu mână de fier a mai rămas un bătrânel care îngrijeşte florile din faţa căsuţei de pază şi-şi mângâie câinii, singurii lui tovarăşi.

Şi rana din picior a văzut lumea Toni Contra din Lunga a fost împușcat odată cu Briceag și Buha.

Era în mașină cu ei, când au fost prinși. „Ne-am împotmolit în pământul proaspăt săpat, n-am putut trece mai departe», ne povestește el. «Mă gândesc că cineva ne-a pârât și ei au săpat intenţionat ca să ne prindă în capcană, că-n ziua de dinainte nu era așa. Eram șapte, dar patru au reușit să fugă. Pe mine m-a nimerit un lunetist din Observator. M-a împușcat în picior și-n mână. (Și Toni ridică mâneca unde ne arată o gaură mică pe unde a intrat și o gâlcă mare pe unde a explodat glonţul în carne. La fel și la picior.)

Pe Vasile, pe Buha, l-au pus cu faţa în jos, la pământ, la fel și pe Briceag. Și soldaţii stăteau în picioare, cu puștile în mina. Vasile a zis, «Băi, nu trageţi, că ne-am predat, ne-am predat, băi, nu trageţi!», Iar Baipan, comandantu, a zis, «trageţi băi, f... mama lor de nemernici!» Și atunci au deschis focu’.

Vasile doar s-a răsucit pe-o parte și gata, era ca mort... doar atât am mai 177 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Cred că ne-am gândit prea puţin la familiile care au suferit. Eu am instrumentat un singur caz, în care fotografiile arătau că trupul tânărului fusese lovit cu obiecte dure, cu patul puștii sau lanterne metalice.

L-am considerat omucidere și dosarul a fost transferat la București. În rest, mă îndoiesc că rechizitoriile pe vremea comunismului erau făcute împotriva grănicerilor”, Radu Ilina, prim-procuror Tribunalul Militar Timișoara

văzut, cum s-a răsucit într-o parte sub rafală. Și Briceag a fost împușcat, dar el a scăpat cu viaţă. Vasile era maistru, el ne era șef la Ceramică. Acum e în cimitir”.

După ce a mers șchiop o vreme, Toni a fost reangajat la fabrică cu condiţia să se prezinte în fiecare dimineaţă la colonelul Belovici și să raporteze dacă știe cine mai are de gând să treacă. Se întâmpla în 1978, avea 30 de ani. După revoluţie, Toni Contra a lucrat ca electrician la tunele în Austria și în Germania. A văzut lumea.

Pe Fâşie apusul e roşu Pe graniţa de Vest, ca în toată ţara, viaţa continuă și pentru victime, ca și pentru călăi. Iar teama că într-o noapte ţi se poate aprinde casa continuă să fie prezentă. Urmașii unei victime, un bărbat împușcat în piept și înmormântat în cimitir, nu vor în ruptul capului să vorbescă despre asta. Refuză și să spună unde este mormântul lui.

Poate să ni se pară absurd, dar viaţa îi obligă la tăcere. Frontieriștii trăiesc pe mai departe „în sat cu dușmanul”.

Foștii securiști, foștii comandanţi de pe graniţă n-au păţit niciunul nimic.

Pentru soţiile sau copiii morţilor, comunismul trăieşte. n

R E PO R TA J

R E PO R TA J

n Clădirea unui fost pichet de grăniceri, acum în paragină

n Graniţa dintre România şi Serbia, după 25 de ani

n Radu Romeo, fost comandant de batalion, acum paznic la Lacuri, angajat de Primăria Jimbolia

n Constantin Petrişor, frontierist, a făcut cinci ani de temniţă grea

178 SINTEZA # 11, decembrie 2014

179 SINTEZA # 11, decembrie 2014

R E PO R TA J

R E PO R TA J

Povestea unui frontierist spusă de el însuşi

M

-am născut în 1960 în Cluj şi sunt rezident în Danemarca din anul 1986 unde am primit azil politic.

Am absolvit în 1979 Liceul nr. 8 din Cluj. În același an, după terminarea liceului, trăindu-mi adolescenţa sub influenţa visului american, am avut prima tentativă de trecere a frontierei, cu destinaţia America!

Naiv? Probabil! Fusesem fascinat de „Ţara Făgăduinţei“ și pentru faptul că bunicul meu din partea mamei plecase precum mii de ardeleni în anii ’30 în America. Întors după ani buni de stat acolo în care a muncit zi și noapte și și-a agonisit o mică avere s-a întors în satul său natal, Căian din judeţul Bistriţa-Năsăud, și-a îndeplinit visul și anume să cumpere pământ și vite.

După naţionalizare a pierdut tot, a fost ștampilat mic chiabur și a murit sărac.

Ani mulţi, în sat, urmașii lui au fost numiţi „ai lu’ Americanu’”.

Primisem informaţii despre paza graniţei și ce trebuia să facem, ca să ajungem acolo, de la un fost grănicer care făcuse stagiul militar la Naidăș, în judeţul Caraș-Severin. Pe acesta l-am cunoscut împreună cu viitorul meu tovarăș de drum prin niște cunoscuţi, iar întâlnirea a fost secretă și aranjată cu mult timp înainte. Am aflat astfel că la Naidăș nu era chiar atât de periculos ca în alte părţi, cum sunt graniţele de câmpie din judeţul Timiș, acestea fiind foarte deschise și pline de canale de irigaţii. Aici zona este mai deluroasă și mai greu de păzit.

Trebuia însă să evităm controalele care se făceau în zona de frontieră sau zona grănicerească extinsă sub forma de „zonă de siguranţă“, care putea fi până la 30 de kilometri de frontieră în interiorul ţării, în funcţie 180 SINTEZA # 11, decembrie 2014

de zonă și relief. Ca să evităm aceste controale, trebuia să intrăm pe ocolite din Sud. Deci, ca să ajungem la Naidăș, trebuia să plecăm din Reșiţa spre Anina, Bozovici, să intrăm pe Cheile Nerei unde ne puteam amesteca cu turiștii, iar de acolo din munte să coborâm prin Sasca Montană spre Naidăș. Turiștii care ajungeau la Cheile Nerei erau controlaţi în Oraviţa. Deci noi fiind acolo eram deja verificaţi. Controalele constau în verificarea actelor de către grăniceri împreună cu miliţia, în gări, la sosirea trenurilor, pe șosele, unde erau posturi de control, dar riscai să fii verificat de patrule în orice altă parte dacă păreai suspect. Dacă aveai buletin cu domiciliul în zona de frontieră, nu erau probleme, mulţi chiar cunoscându-se cu grănicerii sau miliţienii, dar dacă nu aveai domiciliul în zonă, atunci trebuia să-ţi justifici prezenţa acolo.

Un motiv era de obicei mersul la unul dintre târgurile la care veneau sârbii cu marfă, dar trebuia să jusifici că eşti angajat (legitimaţie de serviciu), un livret militar de exemplu pentru bărbaţi avea valoare mare. Dacă nu reușeai să-ţi justifici prezenţa acolo, erai reţinut. Unul dintre decretele des folosite de miliţie acolo era temutul Decret nr. 153 din martie 1970, după care puteai fi condamnat de urgenţă la parazitism și riscai să ajungi în pușcărie în câteva zile ca și „boschetar“, cum erau numiţi în glumă acești deţinuţi.

Pe lângă toate aceste controale erau și localnicii care colaborau cu grănicerii și miliţia pentru a-și păstra privilegiile pe care le aveau, printre care permisul de mic trafic de frontieră (permis de trecerea nelimitată a frontierei de către rezidenţii în zona de frontieră). Localnicii nu aveau deloc scrupule și colaborau cu autorităţile

„dându-și în primire”, cum se spunea în jargon, prietenii și chiar rudele.

Mulţi aveau așa numitele cote, adică trebuiau să raporteze un anumit număr de cazuri, ca să scape să nu li se facă dosar pentru că încălcaseră legea, în special cu traficul de mărfuri din fosta Iugoslavie, deţinere de valută etc, activităţi care aduceau câștiguri foarte mari.

Un fapt mai puţin cunoscut era sprijinul grănicerilor primit din partea gărzilor patriotice și a detașamentelor de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (PTAP). Prin Decretul nr. 61/25.03.1981 privind regimul de pază a frontierei de stat, Consiliul de Stat al R.S.R., trupelor de grăniceri li se alăturau ca grupe de sprijin subunităţi ale gărzilor patriotice, special destinate și pregătite în acest scop, precum și grupe de sprijin ale grănicerilor, constituite din detașamente de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (PTAP).

Călăuza O altă modalitate de a trece graniţa clandestin, dar care era un privilegiu doar pentru cei bogaţi era „călăuza”.

Aceste călăuze erau ghizi care în schimbul a unei sume de bani care începea de la 20.000 de lei la un singur „transport” până la 60.000 de lei, în funcţie de cât de mare era grupul „escortat”, dar şi de riscurile fiecărei operaţiuni în parte (salariul mediu în aceea perioadă era de 1.800-2.000 de lei), te ajutau să intri în zona de frontieră fără să fii controlat, putând astfel să ai cu tine valută, acte, diplome ș.a.m.d., erai ajutat să treci frontiera printr-o zonă sigură și apoi erai predat la o persoană de legătură din Banatul sârbesc, care avea grijă de transport mai departe. Erau sume de bani foarte mari și, tentaţi de asemenea

câștiguri, erau mulţi localnici din zona de frontieră atât din România cât și din fosta Iugoslavie, mai ales că cei din Banatul sârbesc știau românește.

De asemenea erau implicaţi și foşti grăniceri și chiar subofiţeri și ofiţeri grăniceri. Marea problemă, chiar dacă aveai să plătești banii respectivi, era să intri în legătură cu aceste persoane, deoarece erau foarte precaute. O altă problemă era că aproape toate călăuzele aveau și ele „cote” , adică trebuiau să predea autorităţilor un anumit număr de cazuri ca să poată să-și continue activitatea, deci riscai, după ce ai plătit suma cerută, să fii ghidat direct în mâinile grănicerilor, iar ca să pară plauzibilă toată înscenarea, era arestată și călăuza, care bineînţeles era scăpat pe ușa din spate a garnizoanei de grăniceri.

Paza graniţelor după ce se trecea de controale din zonă, mai aproape de frontieră erau patrulele (care îndeplineau misiuni de cercetare, de pază și control pe un anumit traseu).

Foișorul era un turn de observaţie foarte aproape de fâșie. Ele erau amplasate la 200-250 de metri unul de altul, în funcţie de relief. Avertizorul luminos (aparat cu o instalaţie așezată la firul ierbii care semnalează luminos la atingere. Acesta era ascuns în zona premergătoare fâșiei). Pânda (loc ascuns de unde se poate pândi, în care grănicerul stătea aşezat pe burtă sau în gropi de aproape un metru și jumătate, amplasarea acestora fiind schimbată periodic). Pândarul (grănicerul care stă de pază în pândă).

Apoi urma fâșia sau arătura, lată de cam trei metri, presărată cu nisip fin pentru a putea fi vizibile urmele pașilor dacă fusese forţată, amplasată în imediata apropiere a frontierei de stat. În unele zone exista și o fâșie falsă, făcută pentru diversiune, la distanţă mare de frontiera de stat.

Totul era controlat de la pichetul de grăniceri (subunitate însărcinată cu paza unui sector al frontierei), aceasta fiind mai departe sub garnizoana de grăniceri (unitate militară sau ansamblu de unităţi de grăniceri, stabilite într-o localitate din apropierea frontierei de stat).

La Dunăre însă, pe lângă toate formele de pază menţionate mai sus, era pânda la malul apei și șalupa (ambarcaţiune cu motor, folosită de grăniceri la patrulare pentru pază, dar și preventiv, în apele teritoriale, cu 181 SINTEZA # 11, decembrie 2014

traseu schimbat foarte des). Aceste șalupe erau cele mai periculoase, deoarece în multe cazuri, dacă fugarul nu răspundea somaţiei, era o ţintă ușoară pe apă, iar grănicerii nu ezitau să tragă, chiar dacă se trecea de linia invizibilă care desparte teritoriul celor două state, la fel nu aveau scrupule să te ridice în șalupă de pe teritoriul sârbesc, sau în cazurile mai extreme să treacă cu șalupa peste fugar.

O dată ieșit din ţară și ajuns în fosta Iugoslavie se putea merge, de la mijlocul anilor ’80, în lagăr la Padinska Skela, lângă Beograd, lagăr deschis de Naţiunile Unite, și cine nu era întors înapoi în România putea cere intrarea în USA sau Canada.

Dacă nu aveai pe nimeni și nicio organizaţie în spate care să te susţină, aveai nevoie de un motiv politic bine întemeiat ca să ceri azil politic. Timpul de aștepare era de până la trei ani.

Cine avea posibilităţi financiare și cunoştea puţin fosta Iugoslavie și nu era prins de autorităţi încerca să plece mai departe cu trenul său mașina cu autostopul spre graniţa cu Austria, la Maribor, sau Italia la Triest. În Austria era lagăr de refugiaţi la Traiskirchen lângă Viena și în Italia la Latina lângă Roma. Auzisem de frontieriști care au fost prinși de autorităţile iugoslave în apropierea graniţelor de Vest și aceștia binevoitori i-au condus până la o trecere sigură în Vest. Acestea erau cazuri rare și arătau că mai exista totuşi și un strop de omenie.

Ne-am mai întâlnit o singură dată înainte de a pleca cu fostul grănicer, și asta a fost la cafeneaua „Arizona”, sus la etaj, să fim feriţi de privirile curioșilor. Înainte de a pleca, l-am mai văzut o dată pe fostul grănicer la Croco, privirile noastre s-au întretăiat, dar ne-am făcut că nu ne cunoaștem.

Nu am să pot uita privirea mamei când mi-am luat rămas bun de la ea în holul apartamentului, în noaptea plecării, îmbrăcat ca un pădurar, cu un rucsac în mână, în care aveam doar lucrurile necesare drumului. În rest nimic. Aș fi vrut să-mi iau câteva cărţi, două sau trei discuri, niște casete, dar nu-mi permiteam să mă încarc cu bagaj inutil. Câteva adrese și numere de telefon de care aș fi putut avea nevoie în caz de reușită, le memorasem. Când am ieşit din casă, mamei îi împietrise o lacrimă pe obraz în timp ce, neputincioasă, fără cuvinte, mă îmbrăţișa.

Stătuserăm toată noaptea de vorbă, în sufragerie, cu toate uşile închise la lumina difuză a unui bec de veioză, parcă se temea să nu fim descoperiţi.

Eu încercasem să-i arăt că fuga îmi era justificată, iar ea ar fi vrut să mă împiedice, să mă oprească să plec din ţară, folosind toate mijloacele care îi stăteau la dispoziţie și metodele de convingere. Nu reuşise!

Plecasem spre dimineaţă cu tovarășul meu pe jos din Grigorescu la gară. Orașul era pustiu și întunecos. În faţă la cofetăria Urania ne-am oprit, aprinzându-ne fiecare câte o ţigară, pornind apoi, la fel de rapid ca înainte, spre gară. Eu de abia puteam să mă ţin după el. Am trecut pe lângă un grup de măturători care stăteau la o șuetă.

Precauţi am tăcut când am depășit păsările de noapte. Doamne, cât îmi era de frică să nu fim descoperiţi! Îmi era teamă și să mă gândesc la frontieră.

Instalaţi singuri într-un compartiment rece și sumbru al acceleratului Iași - Timișoara, ne-am aprins fiecare câte o ţigară și am rămas în așteptare. Din Timișoara am luat trenul până în Reșiţa, iar de acolo am luat un autobuz până în Anina, de unde am intrat pe munte în pădure.

Aici nu era periculos, deoarece era oraș muncitoresc și la mină era multă activitate. După două zile de mers prin pădure, mergeam toată ziua cu scurte pauze, iar noapte dormeam într-un culcuș pe care-l făceam din crengi și frunze și fără să facem foc.

Am ajuns la Cheile Nerei, care era considerată zonă turistică, și, după ce le-am trecut nu am ieșit la Oraviţa, cum era normal, și care era zonă de frontieră, ci am coborât la Sasca Montană spre Naidăș. Tot acest drum ne-a mai luat două zile, deoarece acum mergem mult mai încet și am reușit și să ne rătăcim, de asemenea oboseala își spuse cuvântul. A patra zi seară am reușit să vedem de unde eram din pădure, la adăpost, foișoarele. Urma să ne îndreptăm spre ele în decursul nopţii târâș.

Cum s-a înnoptat, am pornit încet târâș pe burtă spre ţinta noastră.

Trebuia să ajungem la canalul morii care trecea aproape de șosea, șosea care urma graniţa o porţiune, apoi urmă să trecem șoseaua neobservaţi iar la câţiva metri de șosea era gardul după care se aflau fâșia și libertatea mult dorită. 

R E PO R TA J

După două ore de târât, eram uzi leoarcă, plin de noroi și zgârieturi, la trecutul canalului morii făcusem o gălăgie cumpltiă, deoarece apa era mult mai adâncă și mai rece decât ne așteptasem, dar am scăpat neobservaţi. Tovarășul meu mergea înainte cu un băţ ţinut în mâna întinsă, în felul acesta să descopere avertizoarele sonore sau luminoase care erau întinse la firul ierbii.

Ajunsesem în șanţul de lângă șosea și urma să o trecem cu grijă ca să nu fim descoperiţi. După ce ne-am asigurat câteva minute că era liniște, am traversat-o și am fugit spre gard pe care l-am sărit dintr-o mișcare amândoi prin „săritura hoţului“.

Fusesem foarte optimiști când alesesem săritura aceasta și ne-am prins hainele scrijelind-ne mâinile și corpul. Simţeam cum sângele amestecat cu sudoare se prelingea pe tot corpul! A fost groaznic! Cum am atins pământul, am auzit un ţipăt de coșmar, de care ne fusese teamă tot drumul: „S-t-a-a-a-i!” Se auzi un strigăt prelung în urma noastră. „S-t-a-aa-i că trag!” Am fugit simţind parcă nisipul fâșiei sub tălpi. Fugeam știindu-ne în siguranţă. Nu mai pot să-mi aduc aminte de câte ori am fost somaţi, dar când am auzit focul de armă, ne-am aruncat amândoi la pământ. Eram trecuţi! Trecusem frontiera! După gard urma fâșia, iar după ea era libertatea! O trecusem!

Timpul se oprise! Nu respiram! Am încercat să spun o rugăciune, dar mintea îmi era învolburată! Începuseră să se audă voci, vorbind un limbaj pe care nu îl înţelegeam. Nu era sârbește! În aceeaşi secundă în care am auzit vocea grănicerului și ne-am oprit, toate visele noastre au dispărut ca furate de un magician cu o puşcătură de degete, visele despre ţara tuturor posibilităţilor. Visele americane au fost eclipsate de umbrele grănicerilor.

Un câine lup venise adulmecând lângă noi și se așeză la picioarele noastre.

Am ridicat timid privirea. În faţă se mai vedea un gard, după care aflasem mai târziu că se afla de fapt fâșia, după acesta în vale se vedeau luminiţele oraşului sârbesc Bela Crkva care reprezentau pentru noi poartă spre Vest. Acestea au dispărut brusc, am fost ridicat, ca o jucărie de mai multe mâini puternice și am fost legaţi la ochi. Mâinile ne-au fost legate brutal 182 SINTEZA # 11, decembrie 2014

cu sfoară. Am fost percheziţionaţi minuţios, apoi împinşi de la spate de mâini invizibile de grăniceri, am coborât prin acelaşi loc pe care urcasem, am dedus aceasta simţind sub talpa ghetelor cărarea bătătorită.

Am auzit „i-me-se-ul” grănicerilor care ne aştepta cu motorul pornit. Un miros de motorină și transpiraţie îmi tăia repiraţia. Sfoara groasă de la mâini îmi intrase adânc în carne.

Voci care veneau din toate direcţiile dădeau ordine scurte într-un limbaj neînţeles de noi. Probabil alţi grăniceri au fost trimişi să caute amănunţit în zonă, să verifice și fâşia de nisip, dacă nu avea urme de paşi care ar fi demascat o trecere de frontieră, aceasta fiind înlesnită de diversiunea care ar fi putut fi făcută de noi. Se mai întâmplase ca altceva să atragă atenţia grănicerilor într-o parte, iar, pe altă parte, care rămânea nepăzită, să treacă un grup mare de frontierişti, fără nicio problemă.

Maşina porni încet. Am încercat să-mi ridic puţin capul ca să mă uit pe sub cârpa cu care eram legat la ochi.

Am întrezărit un firicel de lumină de la becurile de la bordul maşinii. „Lasă capul jos, mă!”, mi se comandă de undeva din spatele meu.

Bineînţeles, faptul pentru care am fost legaţi la ochi era să nu vedem nimic din zona apropiată fâşiei, ca nu care cumva să descoperim locul de pândă în care stăteau grănicerii, numărul militarilor într-o patrulă, dacă aveau câine sau nu, traseul maşinii și alte secrete grănicereşti. Începură să mă doară încheieturile mâinilor. Mă uimise modul brutal în care am fost legaţi la mâini cu sfoară groasă. Nu reuşisem să înţeleg de ce nu folosiseră cătuşe. Dar nu mă așteptasem cum se porni mașina la o rafală de pumni și paturi de arme în coaste și în stomac, acompaniate de înjurături și ţipete primite de la fraţii noștri grăniceri români de aceași vârstă cu noi.

Intraţi în pichetul de grăniceri de la Naidăș, am fost dat jos din maşina mai mult pe sus și îmbrâncit într-un hol mic. După ce mi s-a dat jos cârpa de la ochi, la lumina difuză mi-am văzut tovarăşul, trist, cu capul în pământ. Parcă veniseră un batalion de militari în jurul nostru. Veniseră cu mic cu mare să ne vadă! Să vadă infractorii! Delincvenţii! Trădătorii de ţară! Atunci aflasem că graniţele ţării noastre sunt apărate de asalturile din

R E PO R TA J

interiorul ţării! Grăniceriii stăteau cu spatele la frontieră și cu faţa spre „plaiul românesc “.

Umiliţi am fost azvârliţi într-o celulă cu un sigur geam mic, sus la înălţime, cu gratii și în loc de pat era un grătar din lemn numit „ţambal” care era ridicat tot timpul zilei. Am stat toată noaptea și de abia a doua zi târziu, fără să fi mâncat sau să fi primit apă, după ce am fost expuși după ușa de gratii tuturor curioșilor care veneau să vadă trădătorii, am fost transportaţi cu „i-me-se-ul” la garnizoana de grăniceri de la Moldova Nouă.

După două zile de anchete și reconstituiri am fost mutaţi în arestul miliţiei din Oraviţa, care era plin de frontieriști. Judecat fulger la judecătoria din Oraviţa, am ajuns în pușcăria Popa Șapcă din Timișoara unde am muncit pe șantierul Parţa de pe Calea Șagului, apoi am fost mutat în Gherla. Am fost eliberat după şase luni de închisoare. La ieşire, după doar câteva luni, am avut din nou o tentativă, prin acelaşi loc. Era foarte greu și riscant să caut alt traseu.

Tentativa a fost aproape copiată la indigo cu prima. Am fost prins de acelaşi şef de pichet de grăniceri, judecat din nou la Oraviţa și trimis în penitenciarul Popa Şapcă din Timişoara. Acum, având dosar de recidivist și pentru că „frontieriştii” nu erau ţinuţi împreună, ci împrăştiaţi prin penitenciarele din ţară, am fost pus „pe cursă” în Rahova, Bucureşti și apoi Poarta-Albă din jud. Constanţă, de unde am fost eliberat după 15 luni. În închisori, regimul de detenţie era deosebit de dur pentru frontieriști.

Eram privaţi de drepturi elementare de către gardieni (în colaborare cu alţi deţinuţi) pentru faptul că „frontieriștii” sau „iepurii de câmp” (altă denumire dată celor care încercau să treacă frontiera clandestin) erau consideraţi trădători de ţară și eram pe ultimul rang al ierarhiei în pușcărie, la același nivel cu homosexualii. Familia mea nu a ştiut timp de şase luni unde mă aflam.

Am răbdat frig și foame, la eliberare aveam doar 54 kg. Întors în Cluj, în iarna anului 1981, am mers direct la Serviciul Paşapoarte (aflat într-o clădire anexă a Miliţiei de pe strada Karl Marx) și am cerut să mi se aprobe plecarea definitivă din ţară.

Era o decizie extremă, fără cale de întoarcere, dar nu aveam de ales!

Dar ca să nu fiu arestat pentru parazitism, am mers imediat la Forţele de muncă și am căutat ceva de lucru.

Datorită faptului că aveam cazier, nu primisem, chiar dacă terminasem liceul, decât o muncă de încărcător/ descărcător de vagoane la depozitul Feleacul din Baci.

Dar am continuat să cer dreptul de a pleca. Am fost chemat în faţa unei comisii la Consiliul Popular al Judeţului Cluj, unde s-a constatat că sunt iremediabil pierdut și inutil societăţii româneşti, după ce a trebuit să fac lichidări faţă de statul român constând în adeverinţe de la şcoală, de la locurile de muncă, de la Patrimoniul de Stat cum că nu deţin nimic, lichidarea locuinţei, de la uzina electrică, apă etc. După multe umilinţe, dintre care cea mai mare a fost obligaţia de a renunţa la cetăţenia română, am primit un paşaport pentru persoane fără cetăţenie (pașaport maro, cel de călătorie fiind de culoarea verde) și aprobarea de a pleca în America (aprobarea fiind o viză română în pașaport, în care era specificat că pașaportul este valabil pentru plecare definitivă în Statele Unite). În tot acest timp, îmi pierdusem drepturile cetăţenești și nu aveam nici un venit. Trebuia de asemenea să mă prezint săptămânal la sediul Securităţii de pe strada Traian, unde eram interogat de ofiţerul care răspundea de mine și de reeducarea mea, și la fel o dată pe săptămână eram chemat de sectorist la circumscripţia a III-a de Miliţie, unde trebuia să dau raportul activităţii mele din cursul săptămânii. Sectoristul obișnuia să vină și acasă la noi în vizite inopinante și o făcea însoţit de doi elevi de miliţie, el primea informaţii despre ceea ce făceam și de la administratorul blocului cu care colabora. Deci eram „monitorizat” 100% Ce nu am ştiut eu atunci când am primit paşaportul a fost că acea aprobare nu era automat și o viză de imigrare, deci trebuia s-o iau de la început, la Serviciul Consular American. Neavând niciun fel de sprijin din America, nu am primit viză de emigrare în Statele Unite. Am luat la rând Serviciile consulare din București, dar nu reușisem să obţin nici cel puţin o viză de tranzit.

Aceste lucruri le ştiau foarte bine autorităţile și eliberau astfel de paşapoarte cunoscând faptul că 183 SINTEZA # 11, decembrie 2014

nu puteai să ieși din ţară cu ele, dar erau acoperiţi și arătau că au răspuns cererii de emigrare a cetăţenilor care doreau să plece definitv din ţară și au respectat drepturile omului și toate convenţiile.

Niște cunoscuţi din Cluj, tot „pașaportiști”, cum eram numiţi cei cu pașapoarte maro, primiseră o viză de tranzit de la Serviciul consular tailandez. Au luat avionul până în Bangok și de acolo au așteptat aproape doi ani să se întoarcă în Europa. În mai 1985, Serviciul consular DDR a emis vize de tranzit pentru pașapoartele noastre fără cetăţenie și, în scurt timp, s-a făcut o coadă enormă în faţa Consulatului. Am auzit și eu, am luat viză de tranzit și mi-am cumpărat bilet de avion până în Berlin, dar când am mers îmi ridic de la Serviciul Pașapoarte talonul de ieșire, se sistaseră plecările (talon eliberat la plecare și valabil 24 de ore. În felul acesta, autorităţile erau sigure că părărsești ţara în cele 24 h, dar și grănicerii de la trecerea de froniteră aveau înregistrat la dosar cine și unde ieșise). Cei care luaseră viză de tranzit au asaltat graniţele fostului DDR, iar de acolo plecau în Suedia sau Danemarca, deoarece aceste două ţări aveau acord cu statul român de liberă circulaţie a cetăţenilor acestor ţări fără vize.

Disperat, după ce trecuseră încă doi ani, în care nu avusesem niciun drept în ţară (nemaifiind cetăţean român), la insistenţele mele, cei de la Serviciul Paşapoarte din Cluj mi-au eliberat, în septembrie 1985, un talon de ieşire din ţară fără să am nicio viză de intrare sau de tranzit. În aceeaşi zi, m-am urcat în tren și am plecat spre punctul de frontieră Stamora Moraviţa. Aici am fost întors înapoi.

După două zile de stat în vamă și o mulţime de insistenţe, am fost lăsat să trec graniţa în Iugoslavia. Am ajuns în oraşul sârbesc Vârşet, am fost arestat şi, după două săptămâni de pușcărie, am fost retrimis în ţară.

Unul dintre lucrurile cele mai umilitoare din perioada aceea a fost faptul că eram condamnat de toată lumea din jurul meu. În afară de câţiva frontieriști și pașaportiști din Cluj, cu care mă întâlneam de obicei la Serviciul Pașapoarte și cu care schimbam noutăţi, dar și asta aproape în șoaptă, chiar și cei care știam că aveau aceeași părere cu mine

mă condamnau în public. Eram un „paria “, un trădător de ţară și lipsit de patriotism! În luna decembrie a aceluiaşi an, probabil din milă, cei de la Serviciul Paşapoarte mi-au acceptat plecarea în Austria. Sărbătorile de iarnă le-am petrecut în Germania, de unde am mers mai departe, în Danemarca și apoi în Norvegia. În ambele ţări mi-a fost refuzată cererea de azil politic.

Abia la a doua încercare în Danemarca, după ce am fost și aici arestat, deoarece nu mai aveam acte și trebuia să fiu identificat, după două luni de pușcărie și cinci luni de lagăr, prin recurs am primit azil politic. Trecuseră şapte ani de la prima încercare de a părăsi România. Era în august 1986.

Având statutul de refugiat politic, mi s-a oferit un program de integrare în societatea daneză, adică ajutor economic, posibilitatea de a urma gratuit cursurile de limba daneză, asistenţă pentru găsirea unei locuinţe și a unei slujbe etc. În anul 1990, de Paşti, m-am întors pentru prima dată în România. La graniţă, la treceraa de frontieră Borș, un grănicer cu automatul pe spate urmărea mașina de la distanţă, un altul stătea la barieră. Privirea mea îi găsi imediat. Privirile lor mă fulgerară.

Eram din nou captiv! Prins! Doi ofiţeri se apropiaseră de mașină, eu am arătat timid pașaportul de refugiat politic eliberat de Danemarca. Fiorii mă cuprinseră. Transpiraţia începu să-mi curgă șiroaie pe spate. „Bine ai venit în ţară!“ mi-au spus în cor și mi-au întins pașaportul și mai că nu m-au îmbrăţișat. A fost cel mai mare șoc al vieţii mele! n

Nicolae Matei trăieşte în Danemarca.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Danemarca. A debutat în anul 1995 cu volumul „Târâş spre vest” despre experienţa lui de frontierist.

Este autorul al numeroase volume şi romane şi a realizat numeroase traduceri, fiind primul traducător al lui Bacovia în limba daneză. A publicat şi un „Dicţionar român-danez”, dar, în acelaşi timp, s-a afirmat şi ca publicitist, analizând fenomenul declanşat de caricaturile Profetului.

25 de ani de artă postcomunistă Maria Rus Bojan

Cu excepţia Germaniei, care datorează momentului istoric 1989 reîntregirea sa, în celelalte ţări vest-europene sărbătorirea a 25 de ani de la căderea Cortinei de Fier nu a însemnat mai mult decât o consemnare politicoasă a acelor evenimente la telejurnalul de seară și eventual încă o ocazie de a mai recicla niște reportaje sau filme documentare.

foto: „Hydra”/Proiect 1990 de Costin Ioniţă

Î

artE 184 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n acest context, este de apreciat gestul lui Cees Hendrikse, colecţionar şi mare iubitor al artei din România, de a determina conducerea Muzeului Beelden aan Zee din Haga, să organizeze expoziţia „Transformation - Romanian Sculpture, 25 Years After the Romanian Revolution”, de altfel singura manifestare artistică găzduită de o instituţie olandeză dedicată acestei aniversări. În mod surprinzător, presa olandeză, de regulă mai mult decât reţinută în ce priveşte evenimentele culturale referitoare la România, şi în general la Estul Europei, abundă acum în diverse prezentări şi cronici pozitive despre expoziţie, iar câteva dintre ele mi-au atras în mod special atenţia. Dincolo de curiozitatea lor politicoasă, ce ascunde aceeaşi retorică condescendentă, la care se adaugă clişeele simpliste despre comunism şi anii dictaturii din România, unul dintre articole menţionează de-a dreptul faptul că, înainte de 1989, în România, singurul tip de artă era cea realist socialistă, iar începutul artei româneşti îşi datorează vizibilitatea activităţii galeriilor Plan B sau Sabot din perioada anilor 2000.

185 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Greu de combătut aceste convingeri, mai ales pentru că, generaţia artiştilor aflaţi acum la vârsta creativităţii maxime - cei de treizeci şi cinci plus, respectiv cei mai activi şi cunoscuţi în zona pieţei internaţionale, ca Adrian Ghenie şi Victor Man - artiştii luaţi ca reper de presa olandeză, au declarat public că, înaintea lor, nu a fost nimic, că nu au avut modele de urmat, şi singura lor şansă a fost aceea de a–şi lua singuri destinul în mâinile lor, luptând împotriva contextului neprielnic generaţiilor tinere. De fapt, marele noroc al acestei generaţii de artişti a fost că parcursul lor artistic a coincis cu dezvoltarea fără precedent a pieţei de artă, în consecinţă nu e de mirare că majoritatea vesticilor interesaţi în evoluţia artei din România, percep fenomenul artistic de la noi aproape exclusiv în funcţie de recordurile obţinute de aceşti artişti pe piaţa internaţională. Din această perspectivă, Adrian Ghenie reprezintă reperul absolut, un adevărat brand de ţară, iar pretenţiile jurnaliştilor olandezi de a găsi pe simezele muzeului din capitala olandeză lucrări aparţinând unor artişti români, cel puţin de talia lui Ghenie, sunt aşadar perfect justificate.

Faptul că selecţia acestei expoziţii nu a urmat reţeta clasică patentată cu succes până acum de Muzeul Beelden aan Zee, în organizarea unor expoziţii de tip blockbuster din ţări ca Rusia, China sau Israel în care au strălucit staruri mondiale ca Ai Wei Wei sau alţi artişti din aceeaşi ligă, ci a propus o serie de lucrări realizate de artişti români tineri şi foarte tineri, mulţi dintre ei aflaţi la prima lor expoziţie muzeală internaţională, ar putea fi perceput ca o mişcare oarecum riscantă. Cu toate acestea, tema expoziţiei, transformarea societăţii româneşti după 1989, nu putea fi ilustrată decât de acele generaţii de artişti eliberate total de paradigma comunismului, care, asemenea lui Adrian Ghenie şi Victor Man, şi-au asumat rolul de deschizători de drumuri în interpretarea artistică a noilor paradigme existenţiale şi sociale.

Fiind implicată personal în cercetările preliminare necesare realizării acestei expoziţii, am demarat împreună cu curatorul principal al acestui proiect, Cees Hendrikse şi directorul muzeului, prof. Jan Teuwisse, o amplă acţiune de investigare a operei unor artişti români pentru care reînnoirea limbajului 

ARTE

A RT E

n „Golden Flat” de Alexandru Potecă

n „Monument” de Larisa Sitar

186 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n „Last Speech” de Radu Mocanu

sculptural a însemnat o preocupare constantă. Rezultatul final a fost surprinzător, aş îndrăzni să afirm chiar tulburător, întrucât a scos la iveală o mulţime de aspecte care dau seamă despre modurile particulare în care schimbarea a fost procesată în planul sensibilităţii artistice. În contextul schimbărilor radicale de regim din 1989, schimbul de ştafetă între generaţii a fost unul extrem de violent şi dificil de acceptat, în special în cazul artiştilor trecuţi de prima tinereţe. Procesul de abolire a comunismului şi construirea capitalismului nu au fost nişte fenomene naturale, ci au fost, asa cum ştim cu toţii, consecinţa unei decizii politice impuse - tranziţia fiind simţită şi trăită ca o operaţie pe cord deschis, a cărei durată s-a prelungit la infinit.

Scindarea şi tensiunea lăuntrică generate de această scindare au divizat întreaga societate, iar conflictele dintre generaţii cu siguranţă nu au avut vreodată valenţele timpurilor noastre. În mod paradoxal, nu tinerii sunt victimele acestor mutaţii sociale post-revoluţionare, ci părinţii şi bunicii lor, profesorii lor, pentru că ei, în ciuda tuturor eforturilor şi a sacrificiilor, nu au putut ţine pasul cu rigorile noii lumi.

În 1989, climatul cultural şi politic general reclama o schimbare de direcţie, însă nu abolirea comunismului ca atare a reprezentat schimbarea cea mai radicală, ci reîntoarcerea la un sistem bazat pe dinamica capitalului şi pe proprietatea individuală. A supravieţui presiunilor dictate de economia reală şi de piaţa mereu în schimbare a devenit noua provocare, iar în cazul artelor, această mutaţie a avut un impact uriaş. După experimentul social comunist, care a încercat să şteargă identităţile favorizând colectivităţile, noua paradigmă capitalistă a reclamat o amplă reconstrucţie identitară, o cerinţă imposibil de atins pentru foarte mulţi. Ştim din istorie că, adesea, regimurile, sistemele politice şi raporturile de putere s-au schimbat, fără însă ca drepturile proprietăţii private să fi fost substanţial atinse.

După căderea Cortinei de Fier, niciun contract social n-a mai fost valabil şi, după cum afirma Boris Groys, privatizarea s-a dovedit a fi, până la urmă, un construct politic la fel de artificial ca etatizarea care a precedat-o. Asemenea predecesorului său comunist, statul postcomunist este o putere nu doar administrativă, 187 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ci şi creatoare. În consecinţă, „situaţia postcomunistă, se distinge prin faptul că dezvăluie aspectul artificial al capitalismului, prezentând apariţia capitalismului ca proiect pur politic de reorganizare socială şi nu ca rezultat al unui process «natural» de dezvoltare economică.” În ce priveşte zona artistică, acest aspect artificial este şi mai vizibil, întrucât valorile de piaţă nu au urmat un parcurs natural de aşezare ca în societăţile vestice, unde valorile au fost categorizate şi sistematizate după criterii stabilite de secole, ci s-au setat mai degrabă aleatoriu, în deplină complicitate cu interesele noilor jucători de pe piaţă. Prin urmare, mecanismele de impunere a noilor categorii dominante de percepţie şi apreciere au dezechilibrat odată în plus întreaga scenă, suprapunându-se peste vechiul sistem de valori adâncind şi mai mult starea existentă de confuzie si haos.

Revenind la expoziţia de sculptură românească şi percepţia ei în spaţiul olandez, cel mai dificil de explicat publicului a fost motivarea renaşterii simbolismului comunist în abordările conceptuale ale tinerei generaţii. Că paradigma socialistă a afectat extrem de adânc conştiinţa noastră colectivă

este un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat, însă nimeni nu a estimat vreodată că moştenirea comunistă va fi atât de dificil de acceptat de generaţiile care vin. Prin urmare, singura posibilitate de a ieşi din impasul confruntării permanente cu fantomele lui Lenin, Stalin sau Ceauşescu a fost aceea de a deconstrui, reconverti şi refolosi întreg arsenalul de simboluri comuniste, subliniind ideea că acestea pot să funcţioneze şi autonom.

Sculptura există şi se defineşte ca spaţiu fizic, caracterizând în acelaşi timp spaţiul psihic şi conceptual al artistului. Mai mult decât orice altă disciplină artistică, sculptura conservă prezenţa, gesturile, urmele şi mişcările artistului. Comunismul s-a folosit de sculptură şi, mai ales de sculptura monumentală aproape exclusiv ca mod de comemorare a trecutului şi glorificare a realizărilor prezentului. Prin urmare, spaţiul public postcomunist nu a scăpat de această supraîncărcare retorică, iar monumentul sculptural de for public a continuat să fie împovărat de conţinuturi care treptat şi-au pierdut semnificaţiile, devenind adevărate forme fără fond. În acest context, „Proiectul 1990”, conceput de artista Ioana Ciocan din 

ARTE

În general, credeţi că se poate avea mai multă sau mai puţină încredere în oameni, comparativ cu acum 25 de ani?

80%

Se poate avea mai puţină încredere în oameni Se poate avea mai multă încredere în oameni Se poate avea la fel de multă încredere în oameni

11%

Nu ştiu

5% 3%

Bucureşti şi realizat prin contribuţiile a mai mult de douăzeci de artişti contemporani a fost important, întrucât a lansat o primă dezbatere despre schimbarea de conţinut a înseşi noţiunii de monument, precum şi nevoia unui altfel de spaţiu public.

Soclul gol al fostei statui a lui Lenin din Piaţa Presei Libere din Bucureşti a devenit, pentru o perioadă de patru ani, gazda unui proiect temporar, al cărui scop declarat a fost critica vehementă a inadecvării sculpturii româneşti monumentale la realităţile contemporane.

Nu este deci o coincidenţă că o selecţie de sculpturi din acest proiect fac parte din această expoziţie, iniţiatoarea proiectului 1990, Ioana Ciocan, fiind ulterior invitată să curatorieze această expoziţie la Haga, alături de Cees Hendrikse şi echipa de la Beelden aan Zee. Ideea de a include aceste lucrări angajate critic a fost foarte inspirată: se creează astfel o coerenţă conceptuală în structura expoziţiei şi scoate în evidenţă o stare de spirit critic specifică majorităţii artiştilor din generaţiile mai tinere.

O alt trăsătură comună a artiştilor invitaţi este că, în practica lor, combină autenticitatea deciziilor 188 SINTEZA # 11, decembrie 2014

artistice cu introducerea conştientă a unor noi materiale şi tehnologii, care nu au mai fost până acum folosite în sculptura românească, cum ar fi betonul, polistirenul, diverse tipuri de răşini şi elemente metalice reciclate, precum şi obiecte ready-made.

Combinând conceptualul cu figurativul, monumentalul cu anecdoticul, „contra-monumentele” prezentate în această expoziţie transmit semnificaţii personale şi sociale, care articulează mărturiile artiştilor despre propria lor transformare individuală, ca parte a procesului general de transformare şi modernizare a societăţii româneşti.

Respingând grandoarea statică a tradiţiei sculpturii monumentale, aceşti artişti au inţeles că fracturilor ideologice ale prezentului îi corespund noi forme artistice şi alte modalităţi de consemnare a istoriei.

Nu în ultimul rând, această expoziţie reuşeşte să articuleze o propunere coerentă pentru un nou tip de sculptură românească, transmiţându-ne un sentiment optimist: această generaţie a reuşit să înfăptuiască o adevărată revoluţie artistică, demnă de a celebra victoria după 25 de ani a Revoluţiei Române. n

Maria Rus Bojan este critic de artă şi curator independent. Între 1994-1999 a fost curator al Muzeului de Artă Cluj, iar între 1999-2003 a fost directorul general al Fundaţiei Culturale Sindan Bucureşti, respectiv al Centrului Cultural Sindan Cluj. De activitatea ei din acea perioadă se leagă debutul internaţional al artiştilor Victor Man, Ciprian Mureşan şi Cristian Pogăcean, precum şi prima expoziţie personală a lui Adrian Ghenie. În peste 20 de activitate, a curatoriat un număr impresionant de expoziţii pe toate meridianele lumii, de la New York la Beijing, Berlin, Paris, Amsterdam, Murcia, Linz sau Luxemburg. În 2011, a fost curatorul Pavilionului României la Bienala de la Veneţia.

de ani

după

În general, credeţi că se poate avea încredere în oameni sau cei mai mulţi dintre ei încearcă să profite de pe urma celorlalţi?

Cei mai mulţi încearcă să profite de pe urma celorlalţi Se poate avea încredere în cei mai mulţi oameni Nu ştiu

În prezent, trăieşte şi lucrează la Amsterdam, în Olanda, unde a înfiinţat un birou de expertiză în arta Estului Europei şi o fundaţie care are ca scop susţinerea artei contemporane din România prin donaţii marilor muzee din întreaga lume.

Este membru AICA, IKT, şi membru al comitetului de achiziţii pentru Estul Europei al Tate Modern, Londra.

78%

19%

3% *IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

189 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ARTE

A RT E

declanșate de atentatele din 11 septembrie 2001. În cazul românesc, televiziunea publică s-a trezit, cel puţin în aparenţă, cu revoluţia în studio, fiind la acel moment singura voce capabilă de a transmite majorităţii populaţiei mesajul grupului de revoluţionari. În mod regretabil, avantajul s-a cimentat de-a lungul anilor ca fiind singular, căci în afara ariei largi de acoperire, Societatea Română de Televiziune a devenit o ţintă constantă a criticilor. Acestea au luat atât forma acuzelor de partizanat politic, mereu în favoarea partidului de guvernământ, indiferent de coloratură și orientare, cât și a contestării modului în care a sfidat statutul televiziunilor de stat de pretutindeni, finanţate exclusiv din fonduri publice, cele șase posturi de sub umbrela ei rotunjindu-și cu nonșalanţă veniturile prin valorificarea de segmente publicitare, permiţându-și în acest fel și remunerarea corpului masiv de angajaţi ai instituţiei, nejustificat de o reconfigurare complexă la nivel de programe.

cel puţin pe segmentul emisiunilor de divertisment. În jurul anului 2000, odată cu apariţia a unei suite de competitori, conducerea celor două posturi a lăsat formatele generaliste ale acestora pradă dublării de emisiuni-concurs, adesea programate în același interval orar, amplificând duelul pe teritoriul lansării televiziunilor de nișă.

Surprinzător, polii de conţinut par a se fi inversat, Acasă și Pro Cinema coagulând în jurul lor publicul atras de divertisment cinematografic, în timp ce Antenele 2 & 3 mobilizând publicul avid de știri.

Nimicul ca ştire

Babel TV Delia Enyedi

C

e premisă a regenerării poate fi mai încărcată de promisiuni pentru o televiziune înlănţuită decenii la rând de dictatura comunistă decât transmisiunea în direct a revoluţiei propriilor telespectatori? Și totuși, un sfert de secol mai târziu, decantarea dezvoltării peisajului audiovizual românesc sedimentează verdicte amare precum „berlusconizare” și „tabloidizare”.

De curând, TVR a devenit primul partener român al Institutului Cultural Google în iniţiativa acestuia de a sărbători cei 23 de ani scurși de la căderea Zidului Berlinului. Astfel, 190 SINTEZA # 11, decembrie 2014

colecţia denumită Căderea Cortinei de Fier s-a îmbogăţit cu patru expoziţii ce documentează, conform titlurilor, cronologia prăbușirii regimului comunist din România: Timișoara – primul oraș liber, București – Orașul Victoriei, Revoluţia Română, transmisă în direct și Procesul și execuţia.

Colaborarea este una dintre cele mai previzibile întrucât, spre deosebire de omologii nemţi sau polonezi care au furnizat materiale de arhivă relativ eterogene la nivel de conţinut și de datare, postul public de televiziune din ţara noastră și-a adjudecat în portofoliu, în decembrie 1989, prima transmisiune în direct a unei revoluţii. În 2003, premierei

românești i-a fost mărită miza prin așa-numita operaţiune „Șoc și groază” de invadare a Irakului de către trupele americane, urmărită în timp real de către telespectatorii CNN și cei ai partenerilor internaţionali ai postului.

Diferenţa fundamentală dintre cele două relatări de referinţă este premeditarea, respectiv existenţa sau lipsa acesteia. În cazul american, schimbul public de acuze dintre magnaţii de presă Ted Turner (CNN) și Rupert Murdoch (Fox News) a înlăturat orice dubiu asupra interesului direct al trusturilor de media americane în alimentarea conflictului, prin specularea tensiunilor politice și sociale

În contrapartidă, televiziunea comercială din România nu a întârziat să își înfigă pilonii în necunoscutul libertăţii de expresie mediatică dobândită prin revoluţie, fie și dacă primul post privat românesc SOTI (Societatea pentru o Televiziune Independentă), lansat în 1991, își difuza producţiile, într-un interval redus, pe frecvenţele TVR 2. Cu excepţia postului Tele 7 ABC (1994) care a falimentat la zece ani după lansare, Antena 1 (1993) și Pro TV (1995) și-au disputat, aproape exclusiv, publicul telespectator de după revoluţie.

Transformarea canalului de sport C31 în Pro TV, în surlele și trâmbiţele aferente zilei de 1 Decembrie, a condus, retrospectiv, la creditarea postului cu nici mai mult, nici mai puţin decât schimbarea modului de face televiziune în România. În același sens, criticarea în plenul Senatului a includerii Andreei Esca într-un manual de istorie alternativ, în postura de crainic al buletinului de știri cu care s-a lansat emisia, rămâne un moment antologic. Dar, deși cu doi ani mai în vârstă, postul Antena 1 s-a repoziţionat eficient, reușind să-și stabilizeze, o vreme, poziţia de lider al audienţei, 191 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Dar tocmai conceptul de știre, prin amendamentele ce i s-au adus, a devenit un barometru relevant în peisajul audiovizual românesc al ultimilor ani. Selectarea arbitrară a caracterul de noutate și inedit al unui eveniment, în defavoarea accentului pus pe impactul asupra unui segment al populaţiei, a instituit o lege nescrisă care integrează, fără reţineri, tragedii domestice pigmentate cu violenţă și vulgaritate, în conţinutul buletinelor principale de știri ale fiecărei zile.

Desigur, jurnalismul senzaţionalist nu s-a născut pe plaiuri mioritice, dar, cu riscul asumat de a generaliza, chintesenţa sa românească se fixează în autoportretul de an 2009 în care patronul și moderatorul OTV Dan Diaconescu este aruncat la tomberon de către un invitat ofuscat.

Hainele împăratului Prin însăși derapajele ei, această tabloidizare este zgomotul de fond pentru principala miză din spatele ușilor închise ale audiovizualului românesc postdecembrist. Căci

oricât de temeinic îi este reglementat acestuia activitatea în raport cu presa scrisă și fiindu-i, vrând-nevrând, armonizată legislaţia cu cea a Uniunii Europene, nu-i poate fi aplicată nicio etichetă mai potrivită decât „berlusconizarea”. După modelul lui Silvio Berlusconi, în paralel om politic influent și mogul media, actorii scenei politice românești nu se mai rezumă la a se implica din umbră în strategia posturilor de televiziune, ci își calibrează mesajul politic în șablonul propriilor instituţii media. În scopul unei cronologii, trebuie sa amintim faptul că Frontul Salvării Naţionale prin vocea liderului său Ion Iliescu nu și-a disociat puterea de vocea Televiziunii Române. Mai apoi, pe fondul poziţiei Pro-NATO a postului Pro TV și a afluenţei investitorilor străini, un scandal politic fabricat precum „Sex-gateul de România”, în care Corneliu Vadim Tudor îi distribuie pe Emil Constantinescu și Rona Hartner, probabil că nu întâmplător și-a găsit spaţiu de desfășurare la Antena 1. La momentul în care a atins o relativă treaptă de egalitate cu grupul Pro, vocea pro-pesedistă a trustului antenelor, condus de Dan Voiculescu, a devenit tot mai pregnantă, odată cu ambalarea mandatelor de președinte ale lui Traian Băsescu într-un război al acestuia, adesea deschis, cu presa.

Cele mai recente alegeri prezidenţiale din România au defilat mai agresiv ca oricând armata de schelete din dulapuri/promptere. Dar pariul televiziunii ca factor tradiţional de ghidare a campaniei electorale nu a fost câștigat, cu toată strategia de eludare a unei dezbateri prezidenţiale într-un spaţiu neutru în favoarea unor talk-show-uri, mai mult sau mai puţin părtinitoare, animate chiar și de absenţa unuia dintre candidaţi.

Capacitatea spaţiului internautic de a pulveriza dezbaterea electorală și de a coagula, după cum s-a văzut, un răspuns unitar nu este altceva decât palma dată televiziunilor românești retrase într-un Turn Babel care, într-o ironie a propriei sorţi, nu au împărtășit de-a lungul a 25 de ani de libertate de expresie o limbă comună a deontologiei jurnalistice. n Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele Spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

ARTE

SEM N

DE

CA RT E

63%

În momentul de faţă, aţi spune că aveţi destule cărţi?

O izbândă mereu amânată Ioan Es. Pop

37%

Da Nu

P

roaspăt lansată la Târgul de Carte „Gaudeamus”, în prezenţa autorilor şi a invitaţilor lor, Mihaela Miroiu şi Mircea Miclea, Modernitatea românească* a fost apreciată de aceştia drept o carte fundamentală pentru domeniul căruia i se dedică, asociindu-şi în dezvoltarea demersului său istoria, ştiinţele economice, sociale şi politice şi cultura, pentru a răspunde unor întrebări precum: „De ce guvernări succesive ale României moderne, indiferent de regimul politic și de perioada de guvernare, nu au reușit, până în prezent, să atingă acele performanţe economice, sociale și politice, care să aducă în mod consecvent și pe durate lungi nivelul de dezvoltare a ţării la unul competitiv (...)? Cum de a căutat cu insistenţă convergenţa și a eșuat în decalaje naţionale sau în consacrarea unei culturi a sărăciei multor cetăţeni ai săi? Și ce-i de făcut pentru a intra în avangarda dezvoltării europene actuale și în creșterea prosperităţii individuale a cetăţenilor?”

Sunt întrebări la care nu se poate răspunde fără o documentare solidă, fără obiectivitate ştiinţifică, fără „identificarea, procesarea, analizarea și valorizarea înfăptuirilor concrete, adică a seriilor de date despre performanţe economice și politice”.

Dar de când începe modernitatea românească în viziunea celor doi autori? Ei bine, ei ne conving că anul unu al acesteia este 1860, cu toate că „istoricii români par a fi unanimi în susţinerea ideii că istoria modernă a societăţii românești a fost iniţiată în epoca regulamentară. Totuși, ordinea socială a Principatelor Române din epoca Regulamentelor Organice nu a fost zdruncinată într-o asemenea măsură încât să se producă distanţarea de epoca 192 SINTEZA # 11, decembrie 2014

medievală. (...) Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au produs transformări politice, economice și culturale specifice epocii modernităţii”.

Cartea este organizată în trei părţi interdependente. Prima analizează serii de performanţe politice și economice ale societăţii românești moderne de după 1860, a doua prezintă și evaluează teoriile avansate în cultura intelectuală românescă pentru analizarea performanţelor dezvoltării naţionale, iar a treia vizează explorarea ipotezei instituţionaliste (Instituţiile înainte de toate) și a ipotezei dependenţelor (Menţinerea în dependenţe sociale, economice și politice a celor mai mulţi dintre indivizii productivi ai societăţii naţionale). Dar iată câteva dintre concluziile de o mare densitate şi expresivitate ale cărţii: „Încă de la începuturile modernităţii, societatea românească s-a caracterizat printr-o puternică polarizare socială puţini bogaţi și mulţi săraci -, ceea ce a făcut ca numărul celor care dispuneau de resurse financiare pentru cumpărarea de produse industriale mai scumpe să fie foarte mic.” „Din păcate, și acum, ca și mai înainte, perseverăm în începuturi repede abandonate și în performanţe prea puţin competitive.” „Istoria României moderne a secolelor al XIX-lea și al XX-lea a trecut prin patru conjuncturi cruciale în care s-a confruntat cu posibilitatea evadării din cercul vicios al subdezvoltării: Mica Unire din 1859, Marea Unire din 1918, sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, revolta populară anticomunistă din 1989. Până la urmă, fiecare conjunctură s-a finalizat cu un nou eșec

istoric, în termeni de performanţe ale dezvoltării naţionale. Au fost schimbate elitele diriguitoare, dar acestea au conservat (...) aceleași instituţii extractive și aceleași performanţe scăzute ale dezvoltării bunurilor publice sau ale unei distribuţii echitabile a bunăstării.” „Statisticile disponibile, datele și informaţiile istorice, comparaţiile europene prezentate conduc la aceeași constatare: performanţele politice și economice ale societăţii românești moderne au fost și încă sunt în decalaj faţă de cele ale altor societăţi europene”.

Cititorii sunt invitaţi în mod repetat să se aplece asupra unor conceptecheie, precum acelea de instituţii inclusive şi instituţii extractive, primele oferind individualităţilor stimulente de participare creativă și accelerare a dezvoltării, celelalte implicând situaţii de blocaj și de întoarcere în trecut.

Ca autor de literatură, lucrez de o viaţă cu termeni precum fericire şi nefericire, şansă şi neşansă, reuşită şi eşec, libertate şi supunere, îndrăzneală şi resemnare, autodeterminare şi fatalitate, dar niciodată n-aş fi crezut că aceşti termeni, cei negativi mai ales, cu alura lor abisală, pot fi cuantificaţi şi că figurile şi tabelele care îi măsoară conţin felul lor de dramatism şi convulsii, care le apropie de orizontul literaturii. În ciuda obiectivităţii ei ştiinţifice sau poate tocmai graţie ei, „Modernitatea românească” este o carte sceptic-lucidă, confirmând în mod repetat faimoasa sentinţă a lui Camil Petrescu „Câtă luciditate, atâta dramă”. n * Lazăr Vlăsceanu, Marian-Gabriel Hâncean „Modernitatea românească", Editura Paralela 45, 2014, 496 pag

de ani

după

Dar înainte de 1989, aveaţi destule cărţi? Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

83% Da Nu

17%

*IRES - „România. După 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

ARTE

•

SPAŢ I U

A R H I T E CT U R Ă

Ş I

A RT E

•

A R H I T E CT U R Ă

S E NS

Augustin Ioan

Mediul edificat din România după un sfert de secol n Palatul Parlamentului, fosta Casa Poporului

S

chimbarea regimului de proprietate, reconstrucţia cu viteze şi geometrie variabilă, explozia edificării de lăcaşe de cult şi starea lamentabilă a fondului construit (nu doar a monumentelor) sunt sunt cele patru teme împrejurul cărora se întreţese întreaga istorie a mediului edificat după 1989.

Pentru cititorii revistei Sinteza, am ales să prezint mai degrabă temele, decât o istorie a faptelor şi a clădirilor, care, însă, de asemenea ar trebui scrisă, dar pe mult mai multe pagini. Oraşele noastre după 1989 sunt un proiect neterminat, o succesiune de straturi ale unui palimpsest (Alexandru Beldiman), în care straturile se înlocuiesc unul pe celălalt prin violenţă catastrofică (incendii, cutremure) şi/sau politică (strămutări de populaţie sau migraţiune economică, astăzi).

Cazul Bucureşti şi decrepitul său Palat al Parlamentului Situaţia se repetă, cu nuanţe, în orice zonă urbanizată din patrie.

Aleg Bucureştii, pentru că îi cunosc cel mai bine: bunăoară, capitala este un patchwork: un teritoriu peticit, fără politici urbane profesioniste şi publice, în care autorităţile locale 194 SINTEZA # 11, decembrie 2014

nu reprezintă interesul locuitorilor capitalei, ci strict pe cele ale capitaliştilor de investiţii imobiliare şi de infrastructură. Modelele formative care sunt atribuite oraşului sunt fie aiuritor-utopice (Sforzinda, potrivit Danei Harhoiu), Paris; fie pitorescdestrăbălate (mahala, oraş dezvoltat „organic”). Mahalaua se străduieşte să fagociteze centrul oriunde în România, dar în Bucureşti îşi iţeşte „capul hâd” (G.M.Cantacuzino) de după fiecare clădire nouă şi, de la Casa Republicii încoace, chiar a consumat spaţiul public, pe care l-a trimis la mall.

Edificiul ultim al României, vizat de tot soiul de proiecte de refacere simbolică (Marea Piramidă din Micul Paris) sau urbanistică (Bucureşti 2000, un concurs inutil, pentru că a început cu stângul estetic), este un „obiect singular” (Baudrillard/Nouvel), adică rezistent la orice tentativă de epuizare a sensurilor sale. Circul continuă în Casa Republicii/Poporului/Palatul Parlamentului. Clădirea e neterminată şi deja trebuie reparată, deşi nu a fost gândită pentru mentenanţă. Faţada principală e leproasă: hălci din piatră părăsesc edificiul. Dar casa nu este cartografiată integral, încă şi sunt descoperite încă „locuri” în ea. Cred că mai avem de lucrat la înţelegerea acestei case ţărăneşti, cu gard, cu grădină în faţă şi bălării în spate, care

face oficiu de exponent al conceptului de Bigness (Rem Koolhas), de magnitudine, în Bucureşti.

Plimbarea cu targa a catedralei patriarhale prin târg, în căutarea unui amplasament, vreme de peste un deceniu şi două concursuri, urmate de o licitaţie trucată în 2010 şi de edificarea unui proiect stângaci, care arată vechi, dar nu este deloc tradiţional, nu face decât să încheie – nu apoteotic, ci apocaliptic parcă – destinul hilar al păcătoasei urbe a Bucurescilor.

De ce mai facem blocuri?

Locuirea după 1989 Asistăm la o criză conceptuală a locuirii colective , la toate nivelurile acesteia, fie că este vorba despre arhitectura asistată social, fie că este vorba despre o arhitectură a densificării urbane. Criza este dată de eșecul modelului modernist de oraș, dar este, totodată, și un eșec al gândirii socializante, colectiviste, care a generat, la început, dommkomuna constructivismului rus și, după discursul lui Hrușciov din 1954, asaltul cartierelor-dormitor din lagărul comunist asupra orașelor care le găzduiau. Foarte puţin discutată critic este locuirea colectivă, nu numai la noi (vezi, spre pildă, faptul că HLM-uri

se fac pe mai departe, deşi acolo, în Franţa este cea mai dezvoltată aplicare a acestor modele de locuire asistată/ colectivă). La noi este doar mai vizibilă sărăcia conceptuală a decidenţilor și a proiectanţilor. Revin cu problema ANL-ului imediat.

Dar nu este doar criza locuirii colective la bloc. Criza „gated communities” (locuirea protejată de ziduri, izolarea unei comunităţi social „superioară” de restul oraşului) este și ea coprezentă în acest tablou tragic (la noi e doar tragicomic). Statele Unite discută, de pe o platformă teoretică de stânga, dar extrem de argumentat, despre rolul deșirant al acestor comunităţi în ţarc, în raport cu solidaritatea socială. Gardurile și paznicii ţin în afară problemele sociale ale așezărilor, care încetează, astfel, să mai funcţioneze în postura de comunităţi. Dimpotrivă, unele ţări europene obligă dezvoltatorii ca fiecare nouă unitate urbană locativă să conţină și un număr de locuinţe pentru asistaţii social. Or, criza locuirii individuale, de periferie, bogată în SUA, a avut ca rezultat apariţia The New Urbanism și a „urbanismului participativ” încă din anii optzeci.

Orice nouă formă de aşezare (cartier satelit) repetă fractalic complexitatea întregului, adică are toate formele urbane în mic (centru cu instituţii, 195 SINTEZA # 11, decembrie 2014

piaţă etc). La noi, bula imobiliară (şi, acum, criza imobiliară) ce credeţi că edifică? Aţi ghicit! Gated communities…

Problema locuirii la bloc are mult de-a face cu tema supravegherii. De la jumătatea anilor cincizeci înainte, locuirea la bloc a devenit principalul program de habitat în ţările comuniste. Cele câteva locuinţe de protocol pentru nomenclatură şi vilele pentru înalta protipendadă comunistă rezumă programul casei unifamiliale interbelice la o caricatură: în absenţa proprietăţii, primii secretari şi ceilalţi trepăduşi nu erau decât musafiri în cochetele lor vile judeţene.

România şi-a propus să fie ţara socialistă cu cel mai mare număr de construcţii de locuinţe noi (i.e. exclusiv blocuri) înainte de 1989 şi a doua în Europa. Datele oficiale, care trebuie luate cu precauţia impusă de caracterul lor ideologic, sugerează că scopul acestei politici de edificare a locuinţelor colective era acela de a avea disponibil un număr de camere echivalent cu numărul de locuitori ai României până în anul 2000. Se spunea că România oferă locuinţe noi, la bloc, într-un ritm depăşit doar de Suedia. Această malignă creştere cantitativă a fost încetinită prea târziu, adică după ce afectase deja integral atât oraşele, cât şi unele sate

româneşti. Limitată la bloc, locuinţa socială nu iese din impasul lipsei de resurse şi, prin absenţa soluţiilor, contribuie la acutizarea problemelor sociale deja explozive. Conlocuirea într-un apartament de bloc – al cărui spaţiu interior este fix, inflexibil - a mai multor familii şi generaţii ale aceleiaşi familii este doar una dintre aceste probleme sociale dramatice.

Din nefericire, ea nu a fost oprită încă. Dimpotrivă, cu girul unui organism inventat de stat, care devine şi regulator şi jucător pe piaţă (ANL), producţia de blocuri continuă în România. Faptul că nu s-au făcut studii serioase, interdisciplinare, asupra locuirii colective (tipuri, schimbări pe plan mondial, tipuri posibile de comunităţi adaptate la condiţiile locale, regionale) şi asupra obiectivelor unei politici în domeniu, face să nu se fi construit decât case de reprezentare gigantice (ezit să le numesc locuinţe individuale) şi, sporadic, locuinţe sociale de bloc prost. Acestea din urmă dau în cea mai mare măsură seama despre absenţa oricărei investigaţii reflexive, de vreme ce se limitează la aceleaşi obsesiv exploatate electoral ipostaze: a) terminarea structurilor de blocuri deja demarate; b) cumpărarea de apartamente în blocuri de către primării în vederea alocării lor ca 

ARTE

•

A R H I T E CT U R Ă

A RT E

•

A R H I T E CT U R Ă

n Câteva puncte obligatorii ale unui proiect coerent: redefinirea structurii administrative a Bucureştilor

locuinţe sociale şi c) continuarea construirii de blocuri prin ANL. În ciuda diversităţii aiuritoare de soluţii urbanistice, arhitecturale şi economice, în ciuda reformulării de câteva ori a problemei locuinţelor în ultimele decenii, politica statului român în domeniul locuinţei continuă să fie serios amendată de lipsa de viziune şi informaţii la zi a celor care o girează. Până şi ţările lumii a patra, spre care ne îndreptăm cu grăbire, îşi pun problema optimizării resurselor locale în vederea unor programe de locuinţe sociale cu costuri minime.

La noi, un apartament contractat prin ANL costă mai mult decât echivalentul său cumpărat pe piaţa imobiliară, dacă nu ar fi pământul pus gratuit la bătaie de stat sau primării (ceea ce distorsionează piaţa). Argumentului că preţurile de cost sunt acestea şi că nu se pot face la nesfârşit reduceri i se poate opune cu grăbire acela că lucrul este adevărat, dacă ne limităm doar la blocurile cu structură de beton armat, conectate la aceleaşi reţele de termoficare catastrofale. Nimeni nu şi-a pus problema că avem la dispoziţie lemnul pe care prea suspect de repede îl exportăm neprelucrat.

Nimeni nu se întreabă de ce nu folosim chirpici sau cărămidă semiarsă pentru locuinţele de urgenţă, ale atâtor cazuri disperate.

196 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Idei pentru oraşe: Bucureştii Câteva puncte obligatorii ale unui proiect coerent: redefinirea structurii administrative a Bucureştilor. Nu trebuie să vină cutare oficial european să ne spună că Bucureştii nu au atribute urbane europene, ci doar pe unele de târg amărât, dar congestionat peste poate. O ştim pe pielea noastră, pe resursele private cu care finanţăm nemernicia aleşilor locali incapabili de viziune, de logică şi de planificare judicioasă a resurselor pe care nesăbuiţii de noi le-am pus lor, prin vot, la dispoziţie… Bucureştii nu sunt un oraş, ci o acumulare acromegalică de locuinţe insalubre, asociale, unite de poteci peste care e pus un pospai de asfalt prost. Din vreme în vreme, „vine iarba” (Radu Drăgan) peste noi, iese ruralitatea şi muşcă din asfaltul prost turnat, buruienile înghit trandafirii neîntreţinuţi. Cei cu bani se mută la ţară, distrugând satele, care devin la fel de rurbane ca oraşele ruralizate prin cartiere de vile care arată a blocuri pitice.

Spaţiu public nu (mai) există.

Infrastructura (sistemele de conducte, şoselele) este prăbuşită şi nu se fac investiţii în refacerea sau continuarea ei, iar în cartierele noi s-au construit vile ca pe vârf de munte, cu toalete chimice şi apă din puţ.

Patria noastră, după 1989, este un loc nesigur, incoerent, prost conceput şi prost menţinut. Iată cazul Bucureştilor. Ceea ce propun de aproape două decenii este deconstruirea actualei forme de administraţie locală numite găunos „municipiu”. Problema serioasă este lipsa de logică a alcătuirii sectoarelor.

Principiul feliei de tort face ca în centrul oraşului, unde problemele sunt omogene, să ai de discutat cu cinci primari, care şi-l dispută. Fără graniţe naturale, sectoarele nu pot fi administrate în beneficiul urbei în ansamblu. Astfel, ar trebui ca oraşul Bucureşti să se delimiteze, bunăoară, în inelul periferal Mihai Bravu – Trafic greu – Ciurel, urmând ca unităţile administrative care cuprind câte un cartier periferal: Drumul Taberei, Militari, Crângaşi, Colentina, Pantelimon, Titan-Balta Albă şi Berceni să devină comune suburbane.

Comunele suburbane ar avea deplina lor autonomie administrativă, deplinul control al serviciilor comunale şi, se înţelege, proprii primari responsabili în faţa propriului electorat. Federaţia (zona metropolitană) ar trebui să aibă un prefect şi un consiliu local format doar din primarii de comune suburbane, sate limitrofe şi din primarul Bucureştilor. Debarasat astfel de pietrele de moară pe care politica

regimului comunist i le-a atârnat de gât, Bucureştii ar reveni în graniţele „istorice”, la o populaţie de un milion de oameni şi la posibilitatea de a-şi administra bruma de resurse pe care şi le-ar strânge de pe teritoriul central. Fiecare dintre noile unităţi administrative şi-ar putea aşadar croi propriile structuri de gestionare a teritoriului, intrând în competiţia oferirii de avantaje pentru atragerea de fonduri pentru noi ansambluri de locuinţe de standard ridicat, noi investiţii economice.

O federaţie metropolitană de aşezări cu graniţe naturale poate apoi să funcţioneze prin armonizarea necesităţilor şi a resurselor reciproce.

Pe de o parte, downtown Bucureşti şi comunele (foste cartiere de locuit comuniste, cu graniţe naturale) suburbane, pe de altă parte comunele peri-urbane şi cele rurale limitrofe).

O zonă metropolitană până la Dunăre nu va funcţiona fără reglementarea corespunzătoare a raportului centruperiferie din oraşul propriu zis. Altfel, haosul va funcţiona, ca până acum, netulburat.

Reactivarea zonei care a făcut obiectul Concursului de urbanism Bucureşti 2000 ca zonă specială de dezvoltare urbană. Blocarea activităţii acesteia în 2000 a fost o gafă de proporţii a administraţiei locale de 197 SINTEZA # 11, decembrie 2014

atunci şi o cedare impardonabilă a UAR; care a antrenat după ea şi efecte colaterale (hotărâri de guvern anulate cu privire la amplasarea de edificii în zonă, anularea de concursuri naţionale în zonă etc). Definirea zonei centrale a capitalei ca una în care orice investiţie într-un edificiu peste 500 mp să facă obiectul unui concurs de arhitectură, indiferent de natura investiţiei ar fi potrivită. Trebuie continuate studiile din PUG legate de dezvoltarea echilibrată a zonei ultracentrale.

Bucureştii nu au pieţe urbane şi este momentul să le capete. La nivelul restului capitalei, orice investiţie publică trebuie de asemenea să facă obiectul unui concurs de arhitectură.

Refacerea suprafeţelor de parc, spaţii verzi şi de arboret în interiorul oraşului, a perdelelor plantate de protecţie în zonele periurbane.

Acordarea autorizaţiilor de construcţie trebuie condiţionată de sporirea suprafeţelor plantate ale oraşului, sau de contribuţia la un fond destinat răscumpărării şi întreţinerii zonelor verzi. Obţinerea autorizaţiei trebuie condiţionată de păstrarea sau de amplificarea spaţiului verde înlocuit.

E vitală, în context, alocarea a două procente din bugetul primăriei pentru lucrări de artă publică şi mobilier urban, propuse pe bază de concursuri publice, deschise, naţionale.

Agenţia de Dezvoltare Bucureşti 2000 poate şi trebuie reactivată şi lăsată să dezvolte zona centrală pe baza unor proiecte viabile economic, cu potenţial de atragere a investiţiilor străine şi fără temerea că va fi, din nou, stopată din motive de divergenţă politică şi personală între guvern, consiliu general şi primărie. Inelul central de circulaţie trebuie închis, definirea şi implementarea zonelor de exclusivitate pietonală din centru şi a celor de tip park&ride la periferia acestui inel central trebuiesc accelerate. Merită, încă, iniţiat un program de edificii de semnătură (al căror autor să fie câte un arhitect de renume internaţional)?

Piatra exilului: bisericile noi În anii nouăzeci se petrecu saturarea aşezărilor noastre cu biserici, despre aspectul cărora mai bine să nu vorbim aici. Sau, dacă o facem, să constatăm actualitatea lui Iorga, când, la rândul său, parafraza măsurile reformatoare alui lui Grigore Alexandru Ghica Vodă cel care hotăra că „nu se vor mai face biserici fără socoteală, pentru trufia unuia sau a altuia, cari, negândindu-se la starea lăcaşului adevărat, care e sufletul, clădesc «biserici şi paraclisuri proaste», făcând astfel ca altele 

ARTE

•

A R H I T E CT U R Ă

A RT E

n Între timp, se prefigurează noi mize pentru practica arhitectural-urbană a spaţiului sacru

vechi să rămâie în pustiu şi ruină” (Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, 1930, vol 2, pp.152-153). Dar, între timp, se prefigurează noi mize pentru practica arhitectural-urbană a spaţiului sacru. În primul rând este vorba despre arhitectura memoriei.

Aceasta tinde să se desprindă din ce în ce mai mult de matricea ei religioasă, spre a se adăpa de la simbolistica mai general-umană împărtăşită sau acceptată de comunităţile transreligioase. Acest proces este dublat şi informat de localizarea acestor monumente, mausolee, memoriale din ce în ce mai mult în spaţiile publice, pe măsură ce locurile dramelor comemorate au fost deja însemnate simbolic.

O a doua miză importantă este sugerată de necesităţile comunităţilor româneşti aflate în exil de a se construi pe sine şi de a se stabiliza în străinătate cu ajutorul şi prin intermediul unor lăcaşe de cult proprii.

Depăşind faza iniţială, în care slujbele s-au ţinut în lăcaşuri de cult-gazdă (dar aparţinând altor denominaţii creştine decât ortodoxia), credincioşii au putut trece la o a doua fază, aceea a conversiilor. Fie lăcaşuri de cult dezafectate, fie săli ample, depozite poate (vezi cazurile americane, spre pildă Sf. Maria din Queens, NY), au fost în timp convertite (aici sensul 198 SINTEZA # 11, decembrie 2014

cuvântului este atât propriu, religios, cât şi metaforic, arhitectural) în biserici. De altfel, tot experienţa americană a comunităţilor întru exil este propice pentru înţelegerea celor ce se petrec acum, cu românii din exilul european. Pentru că, deşi unii au făcut-o deja, în Elveţia sau în America Latină, simplul import de biserici de lemn maramureşene, în care se specializaseră după 1989 firme precum Taina Lemnului SRL, nu mai poate satisface.

Biserica este purtătoarea unei alterităţi radicale care o face – o obligă - să fie, deodată, firească şi stranie.

Prin urmare, cum ar trebui proiectată o biserică ortodoxă „românească” în exil? Referinţa general-ortodoxă va trebui, poate, adumbrită de dubla amprentă locală: acolo unde comunităţile exilice sunt compacte, provenind adică din aceeaşi localitate sau din aceeaşi cultură regională, bisericile lor vor trebui, fireşte, să le amintească de spiritul locului lăsat în urmă. Cu alte cuvinte, „aici” trebuie, la propriu, lăsat-în-urmă, părăsit, dar şi amprentat, adică, în carnea noului edificiu de „acolo”.

Fireşte, pentru cei plecaţi ce vor fi citind acest text, „aici” este „acolo” şi viceversa. Dar, mai departe, spiritul locului celui nou trebuie să fie şi el imprimat cumva în biserica cea nouă.

•

A R H I T E CT U R Ă

n Bucureşti, Centrul Vechi

Nu până la indistincţia acesteia de edificiile similare, dar non-ortodoxe, care o înconjoară. Dar, cu siguranţă, comuniind cu spiritul locului-gazdă.

Biserica în exil trebuie să federeze „acasa” şi „străinătatea, însolitând-o pe prima şi netezind asperităţile celei de-a doua. Astfel procedând, ea trebuie să se situeze, tipologic, ca expresie formală, la nivelul simbolicii identitare, pe traiectoria unind punctul de plecare şi pe cel de sosire.

Promovarea legitimităţii prezenţei „străine” în locurile de exil se poate face mizând pe ceea ce, dincolo de vicisitudinile istoriei bimilenare, a aşezat între noi, ne leagă în chip esenţial unii de ceilalţi, creştini cu toţii. Mai mult chiar, într-o Europă desacralizată în chip îngrijorător, până la slăbirea sistemului său imunitar/ identitar, cel pe care tocmai proiectul politic vrea să îl (re)suscite, rolul ortodoxiei şi al lăcaşurilor de cult ale acesteia, infiltrate în pliurile şi interstiţiile sociale, respectiv urbane, ale Europei, poate fi şi unul „misionar”, afirmativ - dincolo de cel nostalgic, retrospectiv: ea, ortodoxia şi ele, bisericile acesteia, pot aminti unei uniuni amnezice originile şi mizele fondatoare, din care se re/ex-trage.

Nu e lucru uşor şi cred că, în durată lungă, bisericile pe aceste traiectorii, acum dureroase, de întreţesere de

la est la vest, între locuri minuscule şi insiginifiante parcă, pot acta în postură de catalizator identitar european. Dincolo de miza lor primă, aceea de negociatori între înstrăinare şi regăsire interioară, individuală şi colectivă, religia răsăriteană şi lăcaşurile de cult ale subiecţilor ei purtători sunt, deopotrivă, subversive şi ziditoare.

Pe nodurile de sens exilic, ale Bibliei, poate fi construit un discurs care să transforme aparentul dezavantaj al părăsirii (locului de naştere) într-o asumare a înseşi condiţiei creştine. Rătăcitori şi pelerini, cei „de afară” aşază blândeţe pe strănătăţii faţă, aduc mai aproape cele despărţite, negociază distanţele şi recalifică sensul comuniant al sărbătorilor, când se întorc în masă la ei „acasă”. Caracterul interstiţial al prezenţei lor „dincolo” aminteşte izbitor de primele comunităţi creştine.

Pentru biserică, această dezţărare care îi este dată reprezintă o încercare.

Recapitulare În esenţă, după 1989 a fost un moment de reculegere, când se vorbea de reconstrucţii pioase (Văcăreşti, Sf. Vineri în Bucureşti), de demolarea Casei Republicii şi se criticau fervent restaurările cu mici scăpări sau… licenţe poetice (cazul Bibliotecii 199 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Universitare din Bucureşti). Exista entuziasm, existau frustrări şi, foarte rar, exista căinţă. Apoi statul a început să producă sedii de bănci de stat, care au fost laboratorul ratat al schimbării la faţă al arhitecturii administrative celei noi. Unele comune şi oraşe şi-au ridicat primării noi. Pe pământurile recuperate cum-necum (mai mult necum) s-au ridicat rapid, spălânduse venituri gri-închis, mini-blocuri – locuinţe urieşeşti, fără infrastructură edilitară, adeseori fără străzi (cazul din Pipera/Iancu Nicolae e lămuritor în deriziunea primelor intervenţii).

Apoi a apărut ANL, distorsionând bruma de piaţă a locuinţelor, care se concretiza după 2000, când a apărut şi creditarea, din ce în ce mai laxă, pe măsură ce bula imobiliară se umfla. Aproape că nimic nu mai trebuia construit, devreme ce preţurile terenurilor creşteau singure. În fine, bula a explodat, aproape eviscerând piaţa, care a zăcut în colaps patrucinci ani. Acum este resuscitată, dar nu va mai atinge curând (sper, niciodată) nivelurile aiuritoare din 2007, dinaintea prăbuşirii. Al doilea fenomen este cel al lăcaşurilor de cult de toate confesiunile, care s-au înmulţit instantaneu, populând în primul rând cartierele comuniste, deliberat-atee. Apoi, începând cu jumătatea anilor nouăzeci, se dezvoltă

fenomenul catedralelor giganteşti în sediile de eparhii şi, după 1999, anul primului concurs pentru catedrala patriarhală, capătă expresie şi catedrala absolută a ortodoxiei din România: întâi prin singurul concurs naţional cu legitimitate şi sens urbanistico-arhitectural, cel din 2002, pe care am avut onoarea să îl câştig, împreună cu echipa de colegi mai tineri de la UAUIM; apoi, din 2010 (anul unei licitaţii mimate), cu edificul straniu (şi străin de tradiţia ortodoxă) care se erectează astăzi.

Schimbarea formei de proprietate asupra pământului şi asupra fondului construit este la temelia acestor mutaţii esenţiale. Edificii de patrimoniu şi-au schimbat proprietarii rapid, uneori înainte de a fi fost retrocedate (prin achiziţionarea drepturilor litigioase), intrând pe mâna unor speculatori imobiliari şi, mai rar, fiind restaurate. Problema grijii asupra patrimoniului continuă să fie spinoasă, pentru că nu toţi cei ce îi vor retoric binele sunt şi, în fapt, apărători ai lui. Codul patrimoniului se lasă aşteptat, la fel şi rescrierea PUGului din Bucureşti şi alte mari oraşe.

Unele oraşe din provincie se dezvoltă economic şi urbanistic mai bine decât capitala (şi nici nu e aşa de greu): Cluj, Braşov, Sibiu şi, în pierdere de viteză, Timişoara sunt exemplele notabile. n

INS ID E

Vinovaţi şi victime, învingători şi învinşi Liviu Maior

U

INSIDE 200 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n război care nu a mai fost” sau „războiul lumii”, „războiul mondial austroungar” etc., sunt câteva dintre reacţiile surprinse în aşa-numita „memorialistică măruntă” publicată nu cu mult timp în urmă într-o revistă bănăţeană de istorie. Evaluările aparţin oamenilor simpli, participanţi activi la un eveniment crucial pentru destinele continentului european şi nu numai.

Important de reţinut în aceste constatări era credinţa lor că au luat parte la un moment global al istoriei de început al secolului XX. Erau, aşadar, evaluările unor indivizi implicaţi direct, unii dintre ei oameni simpli, puţin educaţi. Reflecţiile lor sunt extraordinare, dacă le raportăm la literatura istorică recentă, la monografiile savante publicate în anul centenarului. „Cel mai catastrofal război” sau „cea mai mare catastrofă pe care lumea a văzut-o” sunt două dintre titlurile folosite de R.J.W. Evans în recenzia sa asupra a şase dintre monografiile apărute în limba engleză cu ocazia jubileului. În acelaşi timp, sutele de „memorialişti”, „mari” sau mărunţi, se integrau în aşa-numitul „boom” al memoriei (Jay Winter, 2006).

A fost normal să fie aşa. Aproape 65 de milioane de oameni au fost mobilizaţi, 25 de milioane de soldaţi şi civili au murit pe câmpul de luptă sau în oraşele şi satele devenite locuri de confruntări, iar 21 de milioane au fost răniţi. Erau cifre înspăimântătoare pentru lumea de început de veac, iar impactul Marelui Război asupra mentalului colectiv, unul extraordinar, determină apariţia 201 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Moto: „Războiul mondial în urma căruia s-a înflăcărat toată lumea” unei memorialistici de dimensiuni nemaiîntâlnite în istoriografia universală. „Prima calamitate a secolului al XX-lea, o calamitate de la care au plecat celelalte” (Fritz Steven) a fost momentul istoric care a generat o literatură istorică de proporţii nemaiatinse până acum.

Din cauza ei, s-au născut atâtea teorii, ipoteze, speculaţii şi interpretări, infirmate sau confirmate în timp.

Disculparea generală a învinşilor, dar şi a învingătorilor, stabilirea responsabilităţilor pentru declanşarea războiului, dar şi a evenimentelor care s-au desfăşurat succesiv între anii 1914 şi 1918 au alimentat o dimensiune istorică a Primului Război Mondial, caracterizată de un istoric german drept „un război mondial al documentelor”, întreţinut şi sporit permanent de o muniţie de această dată produsă în arhive sau biblioteci.

De multe ori ai sentimentul, chiar şi la o lectură superficială, că trăieşti unul dintre romanele Agathei Christie.

Subiectul dezbătut, deşi a trecut un secol de la declanşarea lui, îşi menţine astăzi prospeţimea, o fascinaţie care îi atrage pe istorici, dar şi pe cititorul cărţii de istorie.

Un factor important în cultivarea „misterelor” a fost atentatul de la Sarajevo, din iunie 1914. În perioada postbelică, figuri-cheie implicate în eveniment îşi schimbă depoziţiile, iar memoriile lor complică şi mai mult latura tenebroasă a asasinatului ce

avea să detoneze marea conflagraţie. În 1937, un istoric italian discuta la Belgrad cu martori din procesul ce a avut loc în zilele următoare atentatului. Acesta constată cu stupoare că mulţi dintre martori nici măcar nu au luat parte la evenimentele pentru care au depus mărturii. Nici în cazul marilor colecţii de documente postbelice, un şir de evenimente nu îşi găseau explicaţii prin acoperirea cu hârtii despre care se discuta, fără ca ele să fi văzut lumina tiparului. Astfel, istoricii francezi implicaţi în publicarea marii colecţii de documente nu au reuşit să dea de urma protocoalelor întâlnirilor ruso-franceze din vara anului 1914. Nici în cazul deselor contacte politico-militare între Viena şi Berlin lucrurile nu stau mai bine. Era imposibil de asigurat „transparenţa” în perioada interbelică, din cauza sancţiunilor de natură economicofinanciară aplicate învinşilor de către învingători. Adevărate „inginerii” istorice au avut loc, ceea ce a dus, firesc, la un interminabil război al istoricilor. Articolul 231 din Tratatul de la Versailles, care stabilea demersurile pentru acuza extrem de gravă a vinovăţiei pentru declanşarea războiului, a generat un discurs politico-diplomatic bazat pe responsabilitatea vinovaţilor, ceea ce a marcat debutul războiului istoricilor, fără ca „pacea să fie semnată” până acum.

Martin Gilbert, un istoric respectabil, într-o monografie apărută în 1994 şi dedicată Marelui Război, ne asigura, încă din enunţul titlului, că este vorba despre „o istorie completă a unui eveniment major”. Lectura ei nu 

INSIDE

confirma deloc acest angajament. Paul Heyes caracterizase deja, cu mai bine de doi ani înainte, vulnerabilitatea unei asemenea declaraţii. „Un cititor cunoscător al mai multor limbi europene poate să petreacă o viaţă întreagă citind cărţi si articole apărute, fără să existe vreun semn că ele se vor opri vreodată”. Profeţia sa cuprinsă în ultimele cuvinte s-a adeverit. Apropierea jubileului deja a dus la apariţia unui număr impresionant de monografii, colecţii de documente, studii şi articole etc., ceea ce îngreunează mult evaluarea unei singure persoane asupra istoriei perioadei 1914-1918. Ele asigură vizibilitatea Marelui Război, care, departe de a se atenua, rămâne la cote nemaiîntâlnite.

La scurt timp după Conferinţa de Pace de la Paris (1919), Germania, considerată principalul responsabil pentru declanşarea războiului, a înfiinţat un Centru pentru studierea chestiunii vinovăţiei. Respectiva instituţie a „produs” în cinci ani o colecţie de documente care număra nici mai mult, nici mai puţin de 40 de volume, chemate să justifice rolul Germaniei în Primul Război Mondial. Imediat a urmat replica „învingătorilor". Anglia publică o colecţie similară în 13 volume, Franţa, 41 de volume, Austria, 9 volume, iar Rusia Sovietică, o revistă care tipărea aşa-numitele documente „secrete” ale ţarismului, fără a pierde ocazia de a incrimina regimul politic de dinainte de noiembrie 1917. Nu au rămas mai prejos nici americanii. Colecţia de documente Lansing, după numele secretarului de stat din vremea războiului, stă mărturie privind intervenţia SUA în Europa. Un caz special a fost Luigi Albertini şi celebra sa carte „Le origini della guerra del 1914”, publicată în 1942, o combinaţie originală între documente şi interviuri cu participanţi la război. Demersul istoricului italian a fost special, deoarece deschidea o nouă etapă în evoluţia istoriografiei, bazată pe aserţiunea responsabilităţii colective pentru declanşarea războiului.

A urmat, în anii de după 1945, marea polemică a lui Fritz Fischer, declanşată într-o perioadă caracterizată prin denazificarea Germaniei. Marele istoric, în anii '60 ai secolului XX, îşi publică volumele în care stabileşte responsabilitatea 202 SINTEZA # 11, decembrie 2014

ţării sale pentru declanşarea evenimentelor politico-militare din 1914 şi consecinţele acestora pentru ascensiunea la putere de mai târziu a lui Adolf Hitler. S-a născut o „confruntare” între istorici, de proporţii nemaiîntâlnite în istoriografia mondială. Cărţi întregi au fost consacrate acestei polemici şi pun în discuţie obiectivitatea istoricului profesionist în raport cu apartenenţa sa la un stat sau altul.

Articole şi conferinţe internaţionale dezbat momente ale Marelui Război într-o lumină aparte. Enumerarea câtorva dintre ele ar duce la ignorarea altora, la fel de importante. Fischer şi adepţii săi au pus definitiv sub semnul întrebării argumentele anterioare care disculpau nu numai guvernele, monarhiile, dar şi opinia publică, aceasta din urmă nemanifestând decât o ostilitate palidă faţă de posibilitatea declanşării războiului.

Aniversarea anterioară, semicentenarul evenimentelor din 1914, a reprezentat o altă fază a amplificării literaturii de specialitate; istoriografia mondială, afectată de polemica Fischer, începe încetul cu încetul să se rezume la evenimentele care precedă anul 1914 §i debutul războiului. Nimeni nu era mulţumit cu explicaţiile anterioare. În plus, memorialistica continua şi ea să crească, îmbogăţind literatura istorică.

Vizibilitatea Marelui Război, graţie şi cinematografiei, era în creştere. În tot acest răstimp, ţările est-europene, parte a blocului sovietic, ignorau Marele Război, istoricii acordându-i binecunoscutul calificativ „război imperialist" şi concentrându-se aproape exclusiv pe anul 1917 şi pe accederea bolşevicilor la putere în Rusia. România a fost absentă din această fascinantă dezbatere.

Marele Război şi ultima sa bătălie, al Doilea Război Mondial (Revel), prin catastrofă umanitară generată, a dus la naşterea ideii de Uniune Europeană, pentru care era vitală reconcilierea în primul rând franco-germană. Ea a debutat în 1984, când Kohl, cancelarul Germaniei, şi Mitterand, preşedintele Franţei, împreună la Verdun, onorează memoria învinşilor şi a învingătorilor din bătălia cu pierderi nemaiîntâlnite de vieţi. Reconcilierea a fost cuvântul de ordine, piatra de hotar a UE. Procesul s-a amplificat după 1989, an crucial pentru destinele europenilor.

Eric Hobsbawnr avea să afirme, în „Age of Extremes”, că abia în 19891990 ultimele consecinţe ale Marelui Război aveau să fie înlăturate. S-a înşelat şi el, pentru că evenimentele din fosta Iugoslavie şi mai ales din oraşul Sarajevo reveneau pe scena confruntărilor violente şi, odată cu ele, reînvia memoria anului 1914; de asemenea, situaţia îngrijorătoare din Ucraina zilelor noastre nu face excepţie. Ucraina Primului Război Mondial este puternic contestată de un actor redutabil, Rusia.

Desigur, reconcilierea a continuat, rezultatele au fost şi sunt pozitive. S-a schimbat mult, în perioada de început a veacului nostru, abordarea acestui moment crucial din istoria lumii.

Distincţia dintre latura militară şi cea „civilă” a Războiului se accentuează tot mai mult. Istoricii, sociologii, politologii abordează cu insistenţă aspecte legate de viaţa cotidiană a satului şi a oraşului în vreme de război, implicaţiile majore pentru individul angajat într-un mod sau altul în conflict.

Oamenii au aflat adevărul rostit de Paul Valerie în 1919: „Acum ştiu că şi noi suntem muritori”. Moartea, cultul eroilor, comemorarea, monumentele etc. au rămas jaloanele unei istorii extraordinare, din care omenirea a învăţat cu întârziere adevărul spuselor scriitorului francez. Oricum, reconcilierea trebuia să rămână cuvântul de ordine în judecarea acestui mare eveniment din istoria umanităţii. Numărul mare de „actori” implicaţi în Marele Război, de la indivizi până la elitele politicomilitare, a dus, în mod natural, la un flux istoriografic de proporţii nemaiîntâlnite până acum şi care va continua în anii următori, iar „manipularea” memoriei colective va dispărea încetul cu încetul. n

In memoriam Serge Moscovici, românul care a fondat o ştiinţă Lavinia Betea

Liviu Maior este istoric, a fost ministru al Educaţiei între 1992-1996 şi ambasador al României în Canada.

203 SINTEZA # 11, decembrie 2014

S

-a stins din viaţă, la 16 noiembrie a.c., savantul francez de origine română, Serge Moscovici.

Comunităţi știinţifice și cercetători din lumea întreagă au adus, în aceste zile, vibrante omagii celui care a fost unul dintre fondatorii psihologiei sociale. Prin teoriile sale privind reprezentările sociale, minorităţile active, psihologia maselor și liderilor, expuse în peste 20 de volume traduse și editate în numeroase ţări, rămâne valoros contributor la patrimoniul știinţelor omului.

Magistrul Printre demnităţile ce i-au fost conferite lui Serge Moscovici de-a lungul vieţii amintim preşedinţia Asociaţiei Europene de Psihologie Socială Experimentală, titlurile de Cavaler şi Ofiţer al Ordinului „Legiunea de Onoare”, membru al Academiei Europene de Ştiinţă și al Academiei din Moscova, cel de membru onorific al Academiei Ungare de Ştiinţe. A fost distins cu titlul de doctor honoris causa al London School of Economics, al Universidad Nacional Autónoma de México, precum și al universităţilor din Bologna, Bruxelles, Geneva, Glasgow, Pécsi, Roma și Sevilla. În 2003 i s-a decernat Premiul Balzan pentru întreaga activitate în psihologia socială. În 2007, American Psychological Association și European Federation of Psychologists Associations i-a conferit Premiul Wundt­ - James, iar în 2010 i s-a decernat Premiul Nonino „Master of His Time” pentru întreaga activitate.

Comunicatul Fundaţiei Balzan motiva astfel alegerea făcută: ,,Lucrările lui Serge Moscovici în domeniul ştiinţelor omului şi ale societăţii se caracterizează printr-o mare noutate: ele au bulversat paradigmele canonice ale disciplinei, au înnoit metodele şi orientările sale de cercetare, au creat o şcoală europeană de psihologie socială, a cărei originalitate este universal recunoscută. În acest domeniu, de acum înainte, Serge Moscovici ocupă locul eminent care până la finele anilor 60 i-a aparţinut lui Jean Piaget”.

204 SINTEZA # 11, decembrie 2014

INSIDE

Un nod important al biografiei sale știinţifice a fost crearea Laboratorului European de Psihologie Socială, în 1965, sub cupola prestigioasei instituţii pariziene Maison des Sciences de l'Homme <http://fr.wikipedia. org/wiki/Maison_des_sciences_ de_l%27homme>. Sub directoratul lui Serge Moscovici (1979 - 2006), aici au funcţionat primele reţele interdisciplinare în cercetarea reprezentărilor sociale. Acestea au generat impresionantele conferinţe internaţionale bianuale, care-au reunit, începând din 1992, mii de cercetători la Ravello (Italia), Rio de Janeiro (Brazilia), Aix en Provence (Franţa), Mexico-City (Mexic), Montreal (Canada), Stirling (Scoţia), Guadalajara (Mexic), Roma (Italia), Bali (Indonezia), Evora (Portugalia) şi Sao Paulo (Brazilia). ,,În Europa, eu nu cunosc pe nimeni altul care să aibă atâta notorietate, atâta forţă de influenţă în domeniu, mi-a mărturisit psihologul Denise Jodelet, președintele comitetului de organizare a uneia dintre aceste conferinţe. Căci importantă la Moscovici nu este doar contribuţia sa ştiinţifică personală. El reprezintă un caz unic al timpului nostru de animare a cercetării în psihologie”.

Kilometrul 0: Brăila Omul de știinţă s-a născut în 1925, la Brăila în familia unui negustor de grâne. În actele românești de stare civilă a purtat numele de Ștrul Herș Moscovici.

Memoriile sale („Chronique des annees egarees”, Stock, 1997), editate în limba română sub titlul „Cronica anilor risipiţi” (Polirom, 1999), conţin fabuloase relatări de viaţă și excepţionale analize psihosociale ale României Mari.

Exclus din liceu, în 1940, sub incidenţa legilor rasiale, a urmat o şcoală profesională și s-a calificat ajustor-mecanic. A aderat și la mişcarea comunistă ilegală. După război s-a implicat însă în reţelele clandestine care facilitau emigraţia evreilor în ,,ţara sfântă”. A părăsit și el ţara stabilindu-se, în 1947, la Paris.

Despre familia și biografia sa românească a consemnat în memoriile sale aceste dureroase reflecţii: „Când strămoşii noştri au

INS ID E

venit din Rusia în satele şi oraşele de pe malurile Dunării, nici România, nici Israelul nu existau. Aveau ei de gând să se stabilească aici doar pentru două sau trei generaţii?

Sigur că nu. Unii după alţii s-au instalat în noul mod de existenţă, în mijlocul unui popor a cărui limbă au vorbit-o şi ale cărui obiceiuri le-au împrumutat. Au muncit din tot sufletul şi cu tragere de inimă, ca să facă din pământul exilului ţinutul lor natal, patria lor.(...) Acum nu a mai rămas niciunul dintre noi în România, nicio urmă a prezenţei noastre, ca şi cum n-am fi trăit niciodată acolo. Tot ce-şi vor aminti ţara, oamenii, este că un mic grup de bărbaţi şi de femei, «altfel decât ceilalţi», a încercat să facă aici rădăcini şi apoi au fost alungaţi. Şi că, plecaţi aiurea, au încercat să se stabilească altundeva, din nou pentru «totdeauna». În ceea ce mă priveşte, lucrul este cât se poate de probabil. La Paris, am luptat şi am ajuns la lumină de-a lungul unor ani grei care au debutat cu propriul meu exil. Am cunoscut ani mulţi de adâncă singurătate, în timpul şi după terminarea studiilor. Am fost soţ şi tată, am legat prietenii dragi şi am creat o operă”.

Despre începuturile pariziene i-a făcut alte declaraţii tulburătoare prietenului său, regretatul psihosociolog ieșean Adrian Neculau în volumul de convorbiri „Urmele timpului. Iluzii româneşti, confirmări europene” (Polirom, 2002). „Ţin să vă mărturisesc un amănunt, anume acela că în România nici măcar nu auzisem să se vorbească de psihologie, i-a mărturisit Moscovici. În ceea ce mă priveşte, pot spune că am ajuns la psihologie parcurgând o serie de etape. Când am venit la Paris, nu ştiam, de fapt, să fac nimic, sau aproape nimic, abia dacă aveam un franc în buzunar şi nu cunoşteam pe nimeni. Prin urmare, întrebarea la care trebuia să caut un răspuns asta era: cum aş putea, plecând de la datele de mai sus, să-mi construiesc o viaţă?” Dar ceea ,,ce distinge omul de celelalte specii nu este munca, ci faptul că el crede în muncă, crede în cunoaştere”, mi-a spus și mie, în convorbirile publicate în cartea „Bărbaţi și femei. Întâlniri cu Serge Moscovici” (Editura Fundaţiei

Culturale Române, 2007).

Teza sa de doctorat „La Psychanalyse - son image et son public”, susţinută la Sorbonna, s-a transformat, în 1961, într-o lucrare de referinţă. A gândi viaţa, socialul, natura - cum este sintetizată carierea sa în volumul omagial „Penser la vie, le social, la nature; Melanges en l’honneur de Serge Moscovici” (Maison des sciences de l homme, 2001) - i-a fost deviză.

Relevant în acest sens poate fi și episodul candidaturii sale la Primăria Parisului, în intenţia sa, o formă de-a atrage atenţia asupra ecologiei printre pionierii căreia se situează. Căci, după propria-i mărturie, a face, simultan, politică și știinţă, e imposibil.

În spiritul adevărului După ,,fuga” din 1947, Serge Moscovici n-a mai revenit în ţara natală. ,,E prea departe…”, răspundea ,,de ceului” interlocutorului. Nu în spaţiu, ci în viaţa mea, preciza melancolic. Cu real talent literar și în spiritul adevărului asumat ca valoare fundamentală a omului de știinţă, și-a ,,portretizat” astfel spaţiul copilăriei și tinereţii în memoriile sale: „Încerc acum să-mi amintesc cum îmi apărea România pe-atunci. În exterior: prinsă între ţări neprietenoase, care-i cedaseră teritorii la Sud şi la Vest, ce trăia între frontierele desemnate de Aliaţi, pentru a putea face parte din zidul de apărare împotriva Revoluţiei bolşevice la Est. Toate ameninţările veneau dintr-acolo, aceasta era convingerea cea mai răspândită. Era astfel desemnat cu claritate pericolul care pândea existenţa României, iar comunismul, duşmanul naţiunii, era denunţat cu asupra de măsură. Aşa se spunea la şcoală, aşa scriau ziarele, aşa se predica în biserică. Acesta a fost, fără îndoială, nu numai motivul care a determinat naşterea fascismului românesc, dar el explică şi de ce a fost cea mai mare mişcare fascistă din Europa de Est. Toate miturile sale s-au întemeiat pe lupta anticomunistă ca o lupă care concentrează razele şi aprinde focul ce trosnea în România anilor 30. În interior: o societate secţionată în două despre care se spunea că este administrată de o Constituţie 205 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n-ar fi domnit o anumită nepăsare, o bucurie de a trăi, favorizată de generozitatea incredibilă a naturii, aceste nedreptăţi, fără raţiune şi fără speranţă ar fi fost intolerabile”.

Cât mai ţine ,,urma”?

La Paris, am luptat şi am ajuns la lumină de-a lungul unor ani grei care au debutat cu propriul meu exil.

Am cunoscut ani mulţi de adâncă singurătate, în timpul şi după terminarea studiilor.

Am fost soţ şi tată, am legat prietenii dragi şi am creat o operă”, Serge Moscovici democratică. Or, doar o fracţiune din fiecare strat social se bucura de dreptul de vot şi de o oarecare libertate (…). Desigur, ţara era bogată, teribil de îmbelşugată şi se voia o copie a Occidentului.

Toată lumea ştia însă că era dezorganizată şi administrată după obiceiuri corupte şi arbitrare, moştenite de la Imperiul Otoman, a cărui colonie fusese cândva. Orice se putea cumpăra şi vinde, până pe treptele tronului. Mai bine de o jumătate de secol după proclamaţia de independenţă, România continua să fie o ţară rămasă în urmă, paralizată de tradiţii din alte vremuri. Apăsarea unui cler atotputernic îi limita orizonturile intelectuale şi sociale, o birocraţie incompetentă punea piedici în calea economiei, iar viaţa politică se sufoca sub greutatea unei monarhii afaceriste, susţinută de marile familii. Din Bucureşti, capitala rafinată, veselă, cultivată, toate acestea nu se puteau nici vedea, nici bănui. Mai ales ţăranii erau la cheremul marilor proprietari şi al calamităţilor naturale, al mizeriei şi al bolilor - ceea ce, într-o ţară agricolă, lovea în multă lume. Dacă

După prăbușirea comunismului, Serge Moscovici a prezis optimist un reviriment al cercetării în știinţele socio-umane alimentat de cercetătorii Europei de Est. A îndrumat, binevoitor, doctoranzi și cercetători veniţi din ţara natală, fericiţi în descoperirea, nu doar a psihologiei, ci și a știinţei eliberate de dogmă și canoane politice.

De generozitatea sa am beneficiat și eu în stagiile de cercetare la Maison des Sciences de l Homme. A girat cu prestigiul numelui și operei sale președinţia onorifică a editorilor Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală, încrezător în normalitatea ,,recuperării” anilor separării prin ,,cortina de fier”. Și-a dat acordul și pentru organizarea uneia dintre conferinţele internaţionale asupra reprezentărilor sociale în România.

O propunere în acest sens din partea unei instituţii românești n-a parvenit însă organizatorilor. Nici Academia Română n-a dat vreun semn de recunoaștere a operei sale.

Abia când fiul său, Pierre Moscovici, a devenit raportorul pentru România al Uniunii Europene, a intrat şi tatăl în atenţia publică. Dar nu în calitate de om de știinţă, ci de părinte al politicianului de care ,,depindea” admiterea României în UE. Cu bârfele și scenariile care asezonează conspiraţionismul dâmboviţean.

Raportul politicianului Pierre Moscovici a fost favorabil ţării de origine a tatălui… După care psihosociologul Serge Moscovici a redispărut din câmpul perceptiv al mediei românești.

Spunem adesea despre decizii corecte c-au fost luate cu ,,mintea românului de pe urmă”. Cât să dureze ,,urma” cinstirii acestui savant în ţara natală? n Lavinia Betea, doctor în psihologie socială, istoric şi jurnalist.

Este redactor-şef al „Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală“.

206 SINTEZA # 11, decembrie 2014

207 SINTEZA # 11, decembrie 2014

P U N CT

ZERO

P U N CT

Z E R O

dEfecte colaterale Traian Brad

Avertisment: citirea versiunii tipărite a acestui text nu cauzează niciuneia dintre tehno-cyberafecţiunile prezentate mai jos!

Pentru alte simptome, adresaţi-vă medicului sau farmacistului!

n Dacă aveţi un iPhone cu iOS 7 şi simţiţi că vă fuge pământul de sub picioare dacă îl butonaţi prea mult, accesaţi „Settings”/ „General”/ „Accessibility” şi dezactivaţi „Reduce Motion”

Î

ntrebarea care urmează nu e o cyberpoantă, iar asemănările cu realitatea imediată nu sunt nici ele întâmplătoare. Dimpotrivă, au fost atent studiate! Acestea fiind spuse, „Aţi auzit de sistemul de operare mobil, care e atât de bun încât poate să-ţi provoace senzaţie de rău doar uitându-te la el?”.

Răspunsul nu doar că e atât de serios încât ajunge până în măduva bolnavă a tehnologiei, dar nu e nici pe departe singura problemă de sănătate indusă de gadgeturile noastre cele de toate zilele. Până și cocoașa care e pe cale să ne apară într-un viitor (im)probabil ar putea fi cauzată mai degrabă de un telefon mobil.

Bine, e de rău!

Despre noua interfaţă adusă de iOS 7 pe iDispozitivele Apple, mulţi dintre puriștii designului din era Jobs au spus că este de-a dreptul greţoasă. Alţii au mers cu un pas mai departe și s-au plâns chiar că au simţit asta direct pe pielea, sau mai degrabă pe stomacul lor. „Am crezut că înnebunesc astăzi, după ce mi-am actualizat telefonul și am observat că mă simt ameţit de fiecare dată când îl folosesc. Acum văd că nu sunt singurul!

Am butonat telefonul cam 20 de

208 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Urechea interioară este răspunzătoare pentru echilibru, iar ochii pentru imagini.

Atunci când acestea nu se sincronizează, simţim greţuri și ameţeală”, Dr. George Kikano, specialist în afecţiunile induse de tehnologie

minute și am simţit o stare de vomă.

Trebuie să fie o soluţie ca să opresc asta!”, scria un forumist pe una dintre paginile de suport ale Apple la scurt timp după lansarea din septembrie 2013.

Senzaţia nu e o invenţie a detractorilor Apple, are un nume cu rezonanţe sartreiene și este aproape la fel de cool ca dispozitivele care o provoacă - cybergreaţă -, și e descrisă încă din anii '90 în literatura de specialitate drept o stare de rău similară celei produse de cititul într-o mașină în mișcare, ce apare după sau în timpul imersiunii într-un mediu virtual. În cazul particular al Apple, e rezultatul unei combinaţii între ecranul de înaltă definiţie, efectul Parallax și animaţia iconurilor de pe home screen. Parallax este numele fancy pentru un joc optic, creat cu ajutorul giroscopului și al accelerometrului telefonului, care, la mișcarea ușoară a acestuia, lasă impresia că iconurile intefaţei plutesc și se mișcă ușor peste și în raport cu unghiul din care este privită imaginea de fundal.

Dacă tehno-cauzele fenomenului ne pot lăsa ușor în ceaţă, explicaţia devine mult mai simplă dacă apelăm la buna și bătrâna Fiziologie. „Urechea interioară este răspunzătoare

pentru echilibru, iar ochii pentru imagini. Atunci când acestea nu se sincronizează, simţim greţuri și ameţeală”, explică dr. George Kikano, specialist în afecţiunile induse de tehnologie. În stilu-i de secretomanie obsedant-patologică, Apple nu a făcut niciun comentariu (de) pe marginea acestui subiect. A rezolvat însă problema cu un update 7.0.3 care permite dezactivarea efectului de mișcare. Dacă aveţi un iPhone cu iOS 7 și simţiţi că vă fuge pământul de sub picioare dacă îl butonaţi prea mult, accesaţi „Settings”/ „General”/ „Accessibility” și dezactivaţi „Reduce Motion”.

Faţă în faţă Dacă totul e în regulă, atenţie la coșuri! Da!, la coșuri, și de data asta indiferent de modelul de telefon.

Vorbitul în exces la telefon poate duce la apariţia unor coșuri suficient de mari încât să devină subiectul unor conversaţii nesfârșite la telefon, care la rândul lor pot duce la apariţia... În fine! „Simpla apăsare a obrazului de telefon duce la iritarea pielii și secreţia unor uleiuri care, împreună cu bacteriile de pe suprafaţa acestuia, produc infamele coșuri. Se numește acnee mecanică și apare, de exemplu, și în cazul

209 SINTEZA # 11, decembrie 2014

violoniștilor sau al jucătorilor de fotbal american, în cazul acestora din urmă în zonele de contact ale obrazului cu chingile căștilor de protecţie. Porii nu mai respiră și apare frecarea", explică Eric Schweiger, specialist dermatolog la Mount Sinai Medical Center, New York City.

Dacă tratamentul poate dura o vreme, o știe orice trecut sau prezent adolescent, prevenţia e la îndemâna oricui (la propriu) - schimbarea mâinii în care ţinem telefonul în convorbirile de lungă durată, curăţarea telefonului cu o soluţie de genul celei pentru monitoare sau folosirea unui handsfree. Au existat, la un moment dat, și câteva aplicaţii care pretindeau că pot rezolva problema coșurilor printr-o simplă atingere a ecranului, „AcneApp” și „Acne Pwne" sunt două dintre numele dosite pe rafturile borcanelor cu ciudăţenii ale Internetului, dar au fost demistificate drept fraude de marketing.

La polul opus al strategiilor de promovare dăm peste „degetul mare Blackberry". Scroll ball-ul magic și mesajele scrise în ritm frenetic de degetele mari ale prozeliţilor BB pot provoca tendinită sau sindrom de tunel carpian. „Dispozitivele gen PDA sau BlackBerry pot provoca tendinită prin folosirea intensă a degetelor mari 

O lume mobilă, mobilă, mobilă Numărul total al persoanelor care folosesc, în momentul de faţă, un telefon mobil este de 4,55 miliarde, în creştere cu 6,1% faţă de sfârşitul lui decembrie 2013.

1. La sfârşitul lui mai 2014 existau, la nivel mondial, 7 miliarde de numere active de telefon mobil, potrivit unei estimări a The International Telecommunication Union, în creştere cu 1,1 miliarde faţă de 2011.

2. Există 14 ţări cu peste 100 de milioane de utilizatori de telefonie mobilă, cu China pe primul loc - 1,2 miliarde, urmată de India - 893,3 milioane - şi SUA - 354,2 milioane.

Printre nou intratele în acest club select se află Vietnam, Bangladesh, Filipine şi Mexic.

3. O analiză Gartner arată că anul acesta s-au vândut, la nivelul întregii lumi, 270,7 milioane de tablete şi 1,89 miliarde de telefoane mobile, faţă de 276,7 milioane de unităţi desktop/laptop.

4. 91% dintre adulţii americani au un telefon mobil, iar 61% dintre acestea sunt smartphone-uri. Se estimează că în SUA sunt folosite 143 de milioane de telefoane inteligente şi 71 de milioane de tablete.

P U N CT

ZERO

n Gadgeturile preferate, ecranele lor strălucitoare pot declanşa sau accentua miopia

în spaţiul atât de mic al unei tastaturi QWERTY. Problema este că oamenii ajungă să facă, pe perioade lungi de timp, gesturi repetitive pentru care corpul nostru nu a fost «proiectat»", spune Margot Miller, președintele Asociaţiei Fizioterapiștilor din America.

Primele simptome sunt durere și amorţeală în degetele mari și/sau încheieturi. În faza incipientă, o pauză mai îndelungată sau imobilizarea în atele pe perioada nopţii a încheieturii afectate poate atenua simptomele. În cazurile mai complicate, se ajunge la operaţie.

Schimbarea telefonului nu e tocmai o soluţie, pentru că tendinita și sindromul de tunel carpian apar și în cazul folosirii de lungă durată a tastaturii PC-ului sau notebook-ului, dar și a tabletelor sau a e-reader-elor. Și se întâmplă indiferent de numele producătorului.

Drept în jos Prin construcţie, am fost făcuţi să stăm drepţi. Numai că, odată intraţi în minunata lume nouă, petrecem prea multe ore cu capetele aplecate înspre ecranele gadgeturilor preferate. Studii recente vorbesc despre o medie zilnică de două până la patru ore, în care stăm cu gâtul îndoit într-un unghi nefiresc 210 SINTEZA # 11, decembrie 2014

pentru a trimite e-mail-uri sau mesaje SMS. Adică până la 1.400 de ore pe an! În poziţie verticală, neutră, capul unui adult o are o greutate medie de 4,5 - 5,5 kilograme. Numai că, din cauza acelui lucru plictisitor din Fizică - nu și pentru Newton - numit atracţie gravitaţională, presiunea pe care o pune pe coloană devine cu atât mai mare cu cât gâtul este îndoit mai mult, se arată într-un studiu coordonat de dr. Kenneth Hansraj, șeful Departamentului de chirurgie a coloanei vertebrale din cadrul Rehabilitation Medicine Center, New York. Astfel, înclinarea capului la 60 de grade pentru un pe cât de banal, pe atât de reușit selfie, pune pe coloana cervicală echivalentul presiunii exercitate de o greutate de 27 de kilograme! „Greutatea suportată de coloana cervicală crește dramatic odată cu îndoirea cu diferite grade a capului înainte. Pierderea curbei naturale duce la creșterea treptată a stresului aspura coloanei cervicale și astfel pot apărea diverse leziuni timpurii”, explică dr. Hansraj. Și dacă tot ne privim atât de mult gadgeturile preferate, ecranele lor strălucitoare pot declanșa sau accentua miopia. Sau duc la apariţia sindromului de ochi uscat. Ochiul focusează mai greu, clipește mai rar,

iar problemele se văd când te aștepţi mai puţin. Statistic, se estimează că aproape 40% dintre persoanele care stau în faţa unui monitor peste trei ore pe zi vor dezvolta, la un moment dat, sindromul de ochi uscat. Se poate ţine sub control cu picături, lentile speciale și pauze la intervale regulate. Sau se renununţă la monitor. Așadar, picături, lentile speciale și pauze la intervale regulate.

Dar până la miopie, lumina puternică a tabletelor și telefoanelor folosite înainte de culcare poate afecta producţia de melatonină, hormonul care ajută la controlul ciclului natural somn-trezire. Cel puţin asta e concluzia unui studiu clinic al unei echipe de specialiști ai Universităţii din Gothenburg, care mai arată că utilizarea intensivă a acestora e legată direct de o creștere a nivelului de stres, problemelor de somn și a simptomelor depresive, mai ales printre tineri.

Pe termen lung, diverse studii independente efectuate în ultimii ani sugerează faptul că persoanele care au folosit telefoanele mobile timp de peste 10 ani prezintă un risc crescut de a dezvolta diverse tumori ale creierului. Stiatistic, se estimează că utilizarea pe termen lung a telefonului mobil crește cu 25% riscul apariţiei tumorilor cerebrale.  211 SINTEZA # 11, decembrie 2014

P U N CT

ZERO

P U N CT

Z E R O

www.dependenta.com

n În SUA au apărut deja primele programe de detoxifiere digitală, cum ar fi Camp Grounded

Dopamina, bat-o vina!

Rău e cu rău, dar rău e și fără rău. Și dacă „răul cu rău” e în cazul de faţă smartphone-ul, „răul fără rău” are și el un nume pe cât de mișto, pe atât de oficial - nomophobia. Și e exact ceea ce și sugerează: no - fără, mo - mobil, phobia - frică. E angoasa existenţială a omului modern, e spaima de a trăi fără telefonul mobil. O echipă de cercetători britanici cu picioarele ceva mai aproape de pământ a publicat un studiu în care se arată că 53% dintre posesorii de telefoane mobile inteligente din Regatul Unit trec prin diverse forme de anxietate când „nu își găsesc telefonul, rămân fără credit sau baterie, sau intră în zone fără semnal”. În America tuturor posibilităţilor, lucrurile sunt chiar mai grave: 65% dintre americani dorm cu sau au în apropiere telefonul mobil, 66% dintre adulţi au simptome de nomophobia, iar mai bine de jumătate dintre ei nu își închid niciodată telefoanele.

Simptomele includ senzaţii de panică și disperare atunci când nu ai la tine telefonul mobil, concentrare și productivitate diminuate, și verificarea constantă a telefonului pentru noi notificări. Dr. David Greenfield, profesor de Psihiatrie la University of Connecticut School of Medicine, spune că, la fel ca în cazul altor dependenţe, 212 SINTEZA # 11, decembrie 2014

De fiecare dată când primim o notificare pe telefon, există o ușoară creștere a nivelului de dopamină, indiferent că e un sms de la o persoană la care ţinem, un e-mail sau orice altceva”, Dr. David Greenfield, profesor de Psihiatrie la University of Connecticut School of Medicine

atașamentul faţă de telefonul mobil e strâns legat de dopamină. Aceasta este un neurotransmiţător cu rol în controlul mișcărilor fine, în motivaţie, energia fizică, memoria pe termen scurt și emoţiile precum dorinţa sexuală.

Dopamina e unul dintre principalele euforizante ale organismului. Suntem programaţi să avem un anume răspuns faţă de recompense, iar moneda sa de schimb e dopamina. „De fiecare dată când primim o notificare pe telefon, există o ușoară creștere a nivelului de dopamină, indiferent că e un sms de la o persoană la care ţinem, un e-mail sau orice altceva. Nu știi niciodată când și ce vei primi, iar acest lucru ţine creierul în alertă și îl face să verifice din nou și din nou și din nou.

E ca și cum ai avea în buzunare un slot machine la purtător”, spune dr. Greenfield. Un studiu recent al Harris Interactive arată 63% dintre americani își verifică cel puţin o dată pe oră telefonul pentru a vedea dacă au apeluri sau mesaje noi, în timp ce 9% spun că o fac la o medie de cinci minute.

De altfel, în SUA au apărut deja primele programe de detoxifiere digitală, cum ar fi Camp Grounded, o tabără organizată în Carolina de

Nord, în care se încearcă prin diferite activităţi vindecarea dependenţei de tehnologie.

De unde vine?

Doar că nici măcar afară nu suntem în siguranţă! Acum că parcurile, pieţele, dacă nu chiar orașe întregi, au devenit uriașe hotspot-uri wireless, durerile de cap, mâncărimile, oboseala, insomnia sau dificultăţile de concentrare fără alte cauze aparente decât eternii vinovaţi de serviciu ipohondria și astenia de primăvară / vară / iarnă / toamnă sunt dintr-o dată interpretate cu alte unităţi de măsură.

La fel ca telefoanele mobile, ruterele WiFi folosesc un spectru de frecvenţe radio. Emisiile sunt constante și omniprezente, iar fiziologii sunt de părere că ar putea produce o reacţie de stres biochimic în celule, cee a pe termen scurt poate duce la apariţia unei game variate de manifestări reunite sub umbrela generică de hipersenzitivitate electromagnetică, iar pe termen lung la vulnerabilitate la boli inflamatorii și chiar cancer.

Cum acolo unde există o reţea WiFi apare de regulă și un laptop, e timpul pentru un nou avertisment: butonat în poală pe perioade mai lungi, acesta poate duce în cazul bărbaţilor la 213 SINTEZA # 11, decembrie 2014

probleme de fertilitate, consemnate în literatura medicală sub numele de „hipertermie scrotala". Practic, căldura emanată de laptop duce la creșterea temperaturii în testicule, reducând astfel calitatea și mobilitatea spermei.

Intraţi astfel pe un teritoriu mai puţin cartografiat, poate că e momentul să ne continuăm călătoria cu ajutorul unui GPS. Numai că, și de data asta, dăm peste o altfel de bubă.

Un studiu al Douglas Mental Health University Institute, Montreal, sugerează că folosirea hărţilor tradiţionale, tipărite, ne stimulează să fim atenţi la ceea cce se află în jurul nostru, să învăţăm configuraţia străzilor și să ne dăm seama unde suntem exact în raport cu destinaţia noastră. Un exerciţiu de orientare turistică, dacă vreţi, care ne stimulează zona din creier asociată memoriei, numită hippocampus. Pe de altă parte, în cazul navigării de tipul „peste 50 de metri faceţi la dreapta”, hippocampusul s-a dovedit mai puţin activ. Și care e, până la urmă, problema? Provocat mai puţin, hipocampusul își reduce volumul, iar odată cu asta apare riscul dezvoltării unei game largi de tulburări cognitive, inclusiv Alzheimer. Apropo, mi-a văzut cineva cheile de la mașină? n

China a fost una dintre primele ţări care au văzut în dependenţa de internet o ameninţare majoră pentru adolescenţii săi. Guvernul de la Beijing a avut o abordare agresivă a problemei, construind peste 250 de tabere dedicate eradicării tulburărilor de comportament cauzate de Marea Reţea.Tinerii aduşi aici de părinţi, de cele mai multe ori cu forţa, fac antrenamente fizice militare, iau medicamente, fac terapie de grup, îşi controlează strict dieta şi nu au acces la niciun fel de aparatură electronică.

Neoficial, se spune că, într-unele dintre aceste centre, s-ar fi făcut recuperare şi cu şocuri electrice.

Psihologii vorbesc de ceva vreme de existenţa a cinci forme majore ale dependenţei de Internet: n Dependenţa de sex virtual (Cybersex addiction) - pornografia compulsivă online, spun consilerii maritali din întreaga lume, a devenit un motiv uzual de divorţ. Dependenţii de cybersex, explică psihologii, devin incapabili să obţină acelaşi gen de împlinire sexuală prin intermediul interacţiunilor fizice, astfel că vor începe să evite contactele cu partenerii. Chiar dacă dependenţii de cybersex resping ideea de infidelitate, partenerii lor se simt, de cele mai multe ori, trădaţi şi ameninţaţi. Pe lângă problemele de cuplu, în timp se ajunge la depresie, accentuată de sentimente de vină şi ruşine. n Dependenţa de relaţionare virtuală (Cyber-Relationship addiction) defineşte dependenţa de reţelele sociale, de camere chat şi program de mesagerie online până la punctul în care prietenii virtuali devin mai importanţi decât relaţiile cu familia şi prietenii din viaţa reală, care ajunge să fie percepută drept fadă şi lipsită de bucurii. Senzaţia de împlinire din această realitate paralelă poate determina o dependenţă mult mai severă decât toate celelalte tipuri de adicţii legate de Internet. n Comportamente compulsive pe Internet (Net Compulsions) - o umbrelă sub care sunt reunite jocurile de noroc patologice, utilizarea compulsivă a site-urilor de cumpărături sau licitaţii online, care conduc, de cele mai multe ori, la probleme financiare. n Dependenţa de calculator (Computer addiction) - utilizarea excesivă a jocurilor offline de tipul Solitaire sau Minesweeper sau a programelor de calculator.

VERDE Sălbăticia României, după 25 de ani Alexandru N. Stermin 214 SINTEZA # 11, decembrie 2014

215 SINTEZA # 11, decembrie 2014

VE R D E

Televiziunea agriculturii

n De la braţul Sfântu Gheorghe înspre Nord se dezvăluie imensitatea de stuf ce acoperă Delta

Î

Pixelul verde

216 SINTEZA # 11, decembrie 2014

n ‘89 aveam patru ani, nu înţelegeam foarte bine ce se întâmplă şi poate, prea mic fiind, sub grija părinţilor mei nu mă simţeam marcat de neajunsurile vremurilor de atunci. Însă nu am scăpat neînvăluit, neatins şi nelimpezit de ceva cu care m-am întâlnit cu mult înainte să împlinesc patru ani. Au fost câteva note muzicale ce s-au înscris, cred, în ADN-ul meu şi, ascultate de mii de ori vibrează şi astăzi în fiecare celulă din mine. Iar dacă e adevărat că, atunci când mor, în faţa ochilor o să mi se devălmăşească scene din viaţa mea, una dintre ele o să fie silueta imensă a acelui somn uriaş care, pe muzica lui Nicolae Kirculescu, umplea adâncul Deltei Dunării, în acel moment irepetabil, surprins cu atâta grijă de Jacques-Yves Cousteau şi care marca genericul Teleenciclopediei. În 1977, Cousteau ajungea în Delta Dunării, aici face studii şi filme legate de tot ceea ce înseamnă viaţa, dar şi poluarea din Marea Neagră şi Deltă.

Eugen Petrescu, un om al naturii din Deltă, îmi povesteşte cum, Cousteau, luând o bancnotă de 25 de lei, rămâne surprins de uzinele reprezentate pe verso, şi apăsat întreabă dacă asta ne dorim şi dacă asta credem noi că 217 SINTEZA # 11, decembrie 2014

În perioada comunistă nu se punea problema patrimoniului natural din acele locuri, din câte am înţeles, nici nu aveai voie să vorbeşti despre protecţia naturii şi a mediului, sau, dacă aveai voie să vorbeşti despre asta, îţi era interzis să spui ceva de existenţa poluării. este singura şi cea mai mare valoare a patrimoniului nostru naţional. A sperat poate că, făcând acele filme despre Deltă şi Mare, o să pricepem într-un târziu, dar nu prea târziu, care sunt elementele reale, vitale şi în principal unice din jurul nostru.

Metale rare care ucid un loc unic în lume De la braţul Sfântu Gheorghe înspre Nord se dezvăluie imensitatea

de stuf ce acoperă Delta propriuzisă, iar spre Sud Delta Lagunară, cu grindurile, mlaştinile şi lacuril ei.

Este în acest fel un loc unic, nu doar în Europa ci şi în Lume. În perioada comunistă nu se punea problema patrimoniului natural din acele locuri, din câte am înţeles, nici nu aveai voie să vorbeşti despre protecţia naturii şi a mediului, sau dacă aveai voie să vorbeşti despre asta, îţi era interzis să spui ceva de existenţa poluării. În perioada comunistă, în Periprava, în cel mai nordic punct al Deltei, la capătul braţului Chilia s-a construit, sau mai bine zis, prizonierii şi-au zidit ceea ce a fost numit mai apoi „Infernul de la Periprava” o închisoare de deţinuţi politici ce săpau canale, ridicau diguri şi recoltau stuf. Dacă te încumetai să traversezi marea de nisip înspre Sud, vedeai cum pădurile remarcabile, crescute pe dunele de nisip, cu specii de plante unice în lume, erau înlocuite de plantaţii de pin, iar după ce treceai şi de lacurile Razim şi Sinoe, te izbeai de o fabrică imensă, păzită de stâlpi gri de beton, ce se ridicau pe locul unei vechi mlaştini, într-unul din punctele cu cea mai mare diversitete de păsări din Deltă. Era Întreprinderea de Metale Rare de pe ruinele cetăţii medievale 

VE R D E

Cât de îngrijorat sunteţi în momentul de faţă în privinţa poluării?

50%

45%

40%

34%

30% 20%

16%

10% 0%

4% Foarte îngrijorat

Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

1%

Deloc îngrijorat

Nu știu

n O bufniţă, victimă a hazardului

de ani

Karaharman, de la Vadu. Fabrica a fost proiectată pentru extragerea titanului si a zirconiului din nisipul existent in grindul Chituc.

Pe lângă acestea, în toată Delta, mii de hectare de mlaştină au fost asanate pentru a transforma totul în terenuri agricole. În tot acest timp al transformărilor, Delta pierdea tot mai mult din spaţiul în care sute de specii de păsări îşi duceau viaţa şi zeci de specii de plante rare sau unice în lume erau înlocuite de plante „folositoare” şi de importanţă agricolă.

după

Cât de îngrijorat eraţi acum 25 de ani în privinţa poluării? Întrebare filtrată –respondenţi născuţi în 1971 sau înainte

50%

42% 40%

33%

Vântul pustiirii ce a uscat biodiversitatea în toată ţara

30% 20% 10% 0%

16% 6% Foarte îngrijorat

2% Destul de îngrijorat

Destul de puţin îngrijorat

Deloc îngrijorat

Nu știu

1% Nu răspund

*IRES - „România după 25 de ani”, 14-16 ianuarie 2014. Eşantion 2.000 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,2%

Acelaşi lucru se întâmpla la nivelul întregii ţări, în Câmpia Română şi de Vest, desţelenirea pajiştilor naturale, intensificarea agriculturii prin mecanizare şi chimizare a făcut ca, în jurul anilor 1970, să pierdem, poate iremediabil una dintre speciile de păsări remarcabile din ţara noastră - dropia. Am pierdut între 1962 şi 1965 populaţii întregi de dropie din Dobrogea şi Câmpia Română, urmând ca ultimele nuclee din Bărăgan, Câmpia Banatului, Câmpia Boianului şi a Romanaţilor să piară nu cu mult înainte de 1980.

Tot din aceleaşi motive a dispărut şi 219 SINTEZA # 11, decembrie 2014

cocorul din vestul ţării, unde încă mai cuibărea pe la jumătatea secolului trecut. Transilvania nu a fost nici ea ocolită de vântul pustiirii ce a uscat biodiversitatea. Păduri întregi de stejar unice în Europa, pajişti de stepă rare şi zeci de plante şi-au găsit sfârşitul în faţa defrişărilor şi a intensificării şi mecanizării agriulturii.

Fabricile şi uzinele deversau deşeurile în râurile din întreaga ţară, iar „sistemul” vremii îţi interzicea să tragi concluzia vreunei poluări, în vreme ce barajele centralelor hidroelectrice blocau migraţia peştilor şi duceau la înlocuirea speciilor autohtone cu specii alohtone, invazive, scăpate din pescării. Să nu mai vorbim de ultimele descoperiri în materie de genetică populaţională la urşi, care relevă faptul că, înainte de ‘89 ţara noastră şi-a plătit în secret unele datorii vecinilor bulgari cu urşi vii, transportaţi cu elicopterul peste graniţă.

Momentul de care a profitat sălbăticia După ’89, industrializarea şi agricultura şi-au urmat declinul şi astăzi dezbătut. Imediat după căderea vechiului regim, prin hotărâre de guvern, la iniţiativa biologilor de la noi din ţară şi sub presiunea

unor organism internaţionale, precum UNESCO, Delta Dunării a fost declarată în 1990 „Rezervaţia Biosferei”, un tip foarte special de arie protejată, unde se conservă totul, de la viaţă la mediul în care trăieşte ea.

Astfel pădurile cu liane de pe grinduri au început să se revigoreze, multe dintre terenurile asanate s-au înmlăştinit şi, la mai bine de 10 ani după revoluţie, gigantul de beton de la Vadu s-a închis. În restul ţării, pământul împărţit oamenilor a dus la formarea unor parcele agricole delimitate între ele prin răzoare în care creşteau specii de plante spontane şi în care se retrăgeau multe dintre animalele protejate. Natura, încet încet, în 20 de ani, şi-a revenit, a profitat de slăbiciunea unui sistem agricol prost organizat, aflat în picaj şi, în acelaşi timp, a profitat de lipsa unei infrastructuri de transport, care în ţările din vestul Europei a dus la fragmentarea habitatelor, periclitarea şi dispariţia multor specii.

Mai bine zis, dacă în vestul Europei biodiversitatea nu a avut un moment în care să îşi revină, căci agricultura şi infrasturctura se dezvoltau continuu, la noi a profitat de lipsa de organizare agricolă şi industrială şi de slaba dezvoltare a infrastructurii şi astfel a început să renască. Vorba anarhistului, orice distrugere e creatoare. Profitând de tot acest context, după 15 ani de la Revoluţie, sălbăticia României a prins viaţă.

Chiar dacă, în urma amplului efort al unor naturalişti români, al profesorilor din universităţi şi al Academiei Române, înainte de ‘89 au fost salvate câteva mici fărâme de biodiversitate, transformate în rezervaţii naturale, după ‘89, numărul acestora a crescut exponenţial. Însă odată cu adererea la Uniunea Europeană, spre norocul nostru, am fost oarecum obligaţi să ne stabilim în ţară arii în cadrul reţelei Natura 2000.

Reţeaua Natura 2000 După câte ne-am dat seama, e uşor să tragem concluzia că dezvoltarea economică şi socio-culturală a unei ţări duce la scăderea diversităţii biologice. La suprafaţa sa, ideea pare argumentată, însă concepte noi, venite în ecologie şi susţinute de informaţii recente şi complexe asupra speciilor şi habitatelor de interes conservative, relevă faptul că dezvoltarea socioeconomică, făcută durabil, este complementară conservării naturii.

Sub acest concept, Uniunea Europeană a pus, în 1992, bazele reţelei Natura 

VERDE

VE R D E

n După implementarea programului Natura 2000, început în 2007 şi completat în 2011, au fost desemnate în ţara noastră 535 de situri Natura2000, care acoperă peste 22 % din suprafaţa ţării

2000, o reţea de arii protejate ce se extinde în toate statele UE. După adererea noastră la UE, reţeaua Natura 2000 a fost transpusă în legislaţia naţională prin OUG 57/2007, aprobată prin Legea 49/2011.

Faţă de regulile mai rigide ce se aplică în cadrul rezervaţiilor sau parcurilor naturale, în siturile Natura 2000 sunt permise unele activităţi economice şi tradiţionale care să ajute la dezvoltarea durabilă a comunităţii locale. Este însă nevoie, în toate aceste cazuri, de o evaluare amănunţită a situaţiilor şi de găsirea unor soluţii de mijloc în vederea conservării speciilor sălbatice şi dezvoltării comunităţilor antropice. Din filosofia acestei reţele face parte şi ideea integrării problemelor de mediu în politicile sectoriale, deoarece, aşa cum am văzut în vestul Europei, distrugerea patrimoniului natural nu poate fi remediată, sau în cel mai bun caz cum este cazul României, recuperarea sa se face doar parţial şi într-un timp foarte îndelungat. În prezent, Reţeaua Natura 2000 acoperă prin cele peste 26.000 de situri, 18 % din suprafaţa terestră a UE, o suprafaţă de două ori mai mare decât suprafaţa Germaniei. În România, înainte de implementarea reţelei Natura 2000, aveam în jur de 963 de arii naturale 220 SINTEZA # 11, decembrie 2014

După nenorocirile comunismului, sălbăticia a profitat de o gură de viaţă în sistemul abandonat şi haotic care încerca să umple starea de excepţie postdecembristă şi şi-a recuperat încet forţele, iar astăzi pare ameninţată de nevoia de progres socio-economic. protejate, majoritatea dintre ele fiind legiferate după ‘89, acestea reprezintă azi 7 % din suprafaţa ţării. 7 % dintr-o ţară în care peste 47 % din ecosisteme sunt naturale şi seminaturale şi care deţine 77% din pădurile virgine rămase în regiunea carpatică a întregii Europe. După implementarea programului Natura 2000, început în 2007 şi completat în 2011, au fost desemnate în ţara noastră 535 de situri Natura2000, care acoperă peste 22 %

din suprafaţa ţării şi care include în ele şi majoritatea siturilor de interes naţional desemnate înainte.

Peste 25 de ani Destinul vieţii sălbatice din ţara noastră a fost unul care a vibrat în tandem, în curbe sinusoidale, cu destinul oamenilor de aici. După nenorocirile comunismului, sălbăticia a profitat de o gură de viaţă în sistemul abandonat şi haotic, care încerca să umple starea de excepţie postdecembristă, şi-a recuperat încet forţele, iar astăzi pare ameninţată de nevoia de progres socio-economic cu care încercăm să intrăm în rândul lumii. Spre norocul nostru, însă, tot din lumea din care a venit valul dezvoltării comunităţilor umane a venit şi soluţia conservării naturii - Reţeaua Natura 2000. Astfel se încurajează construirea fabricilor, a fermelor, dezvoltarea infrastructurii de transport şi a agriculturii, însă tot în această ecuaţie se ţine seama şi de limitele, de speciile şi habitatele conservate în cadrul siturilor Natura 2000, situri care am avut norocul să se delimiteze la noi înaintea boomului de dezvoltare economic, nu invers, aşa cum s-a făcut în Vest.

Chiar dacă presiunile sunt mari şi situaţia siturilor Natura 2000 este discutată din două sau mai multe

tabere cu discursuri laudative sau nu, proiectele ce vizează managementul şi conservarea lor, finanţate în mare parte de Uniunea Europeană şi parţial de Guvernul României, ne lasă oarecum speranţa unui viitor mai bun în ceeea ce priveşte biodiversitatea ţării noastre, iar când spun biodiversitate, mă refer la diversitatea vieţii - din care fac parte, sub manifestări diferite, dar cu aceeaşi valoare plantele, animalele, oamenii şi toate celelalte forme de viaţă.

Poate că, dacă s-ar întoarce Cousteau astăzi în România, s-ar bucura să vadă că pe bancnota de 50 de lei am pus o floare de colţ şi un cap de pasăre, care se vrea acvilă de munte, iar după ce ar realiza că, în realitate, imaginea de pe bancnotă reprezintă un cap de codalb şi nicidecum un cap de acvilă, ar zâmbi, rămânând totuşi fericit că, după 25 de ani, ne-am trezit şi că, până la urmă, intenţia contează. Cu toate acestea, mai avem încă multe de făcut, căci, după cum vedem, şi biodiversitatea se învârte în jurul banilor... iar acest lucru face uneori din conservarea naturii o luptă cu morile de vânt. n Alexandru N. Stermin este cercetător, a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând şi un masterat în Filosofie. Este ornitolog pasionat.

221 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Luminiţa Paul

Fuga de Jocuri La anul se va decide gazda pentru ediţia JO de Iarnă din 2022. Doar două orașe-candidat au rămas în cursă. Și niciunul nu reprezintă idealul.

SPORT LIFE 222 SINTEZA # 11, decembrie 2014

223 SINTEZA # 11, decembrie 2014

S PO R T

L IFE

n Beijing, capitala Chinei, e la 150 de kilometri distanţă de cel mai apropiat munte

A

u trecut 10 luni de la încheierea Jocurilor Albe de la Soci, cele care au semnat nota de plată cea mai ridicată din istorie: 51 de miliarde de dolari cheltuiţi pentru baze noi, pentru renovarea radicală a celor vechi, pentru competiţia propriu-zisă și tot ce a presupus aceasta. O sumă nemaiîntâlnită, uriașă până aproape de indecenţă, care, fără să se știe neapărat la momentul respectiv, a funcţionat ca un inhibitor pentru diverși alţi aspiranţi la găzduirea întrecerilor supreme de iarnă.

Costurile au crescut în timp.

Era și normal. Și JO au crescut, ca amploare a fenomenului, ca impact, ca vizibilitate. Pentru organizarea primei ediţii a Olimpiadelor moderne, cea din 1896, de la Atena, s-au cheltuit aproximativ 448.000 de dolari, bani care, scrie Lisa Abend în revista Time, „n-ar acoperi azi nici măcar costurile unei ceremonii de deschidere regizate de Danny Boyle”. Cum a fost, desigur, cazul celei din 2012, de la Londra.

Apropo de Londra, acolo decontul s-a ridicat la 14 miliarde, însă totul a fost gândit pentru a fi demontat, parţial sau total, reamenajat la alte dimensiuni ori în alte scopuri, integrat într-un plan mai mare de dezvoltare a unei zone,

224 SINTEZA # 11, decembrie 2014

225 SINTEZA # 11, decembrie 2014

cea de Est a capitalei britanice. Nu oriunde există însă această viziune și această forţă economică. Înainte de Soci, o gazdă inedită a JO de iarnă, acestea poposiseră la Vancouver, de asemenea un oraș-port, situat la nivelul mării. Acea olimpiadă a costat modesta sumă de 6,4 miliarde de dolari. Și, dintr-o dată, mercurul din termometrul finanţelor a urcat la cele 51 de miliarde! Nu e greu de crezut că unii au făcut pasul înapoi.

Unii însemnând ţări sau orașe cu vechi tradiţii în sporturile de iarnă și în organizarea competiţiilor de gen.

La anul, pe 31 iulie, în cadrul sesiunii cu numărul 128 a Comitetului Internaţional Olimpic din Malaysia, de la Kuala Lumpur, se va decide gazda JO de iarnă din 2022. Pentru întâia dată în istorie, doar doi candidaţi se vor bate pentru locul de onoare. Două orașe pe care cu greu le-ai asocia sporturilor care au nevoie de gheaţă și zăpadă: Beijing și Almatî.

N-a fost de la început așa. Multe orașe s-au înscris pe o imaginară listă iniţială. Adică și-au exprimat interesul pentru o candidatură. Unele intenţii păreau condamnate din start, inclusiv cele enunţate de-a lungul anilor de demnitari români, care vedeau o posibilă Olimpiadă albă la Brașov și pe Valea Prahovei. Am avut, până la urmă, la începutul lui 2013 FOTE, Festivalul

Olimpic al Tineretului European, o competiţie de succes, dar și de mult mai mică amploare. Ce să mai spunem de costuri comparativ cu JO! Orașe cu tradiţie, precum München și Davos / St. Moritz, au studiat posibilitatea unei candidaturi, dar au renunţat după ce s-au lovit de o puternică lipsă de interes din partea publicului autohton. Rămăseseră însă destule opţiuni interesante. Au căzut pe rând, mai puţin cele două amintite mai sus. Stockholm a anunţat în noiembrie 2013 că a trimis o cerere oficială de candidatură, dar a renunţat la ea pe 17 ianuarie 2014, motivul fiind absenţa susţinerii politice. Primministrul Erna Solberg a comunicat vestea, declarând: „Am primit un sfat ferm și clar și nu avem niciun motiv să nu-l urmăm. Un proiect mare precum acesta, atât de costisitor, presupune un larg sprijin popular. Aici nu-l avem în proporţia suficientă”. Suedia nu a mai găzduit până acum JO de iarnă, doar pe cele de vară, chiar la Stockholm, în 1912. Probele alpine s-ar fi desfășurat la Are, la aproximativ 610 kilometri de capitală. Și Cracovia s-a aflat într-o situaţie asemănătoare. Împreună cu Zakopane și cu Jasna, un sat slovac aflat în apropierea graniţei cu Polonia, trimisese intenţia de a deveni candidat. Un referendum local, care 

S PO R T

LIFE

O T U A n Almatî, cunoscut şi sub denumirea Alma-Ata, este cel mai mare oraş din Kazahstan, cu o populaţie de aproape 1,5 milioane de oameni

a avut loc anul acesta, pe 25 mai, în Cracovia, a oferit însă un răspuns negativ din partea populaţiei. A doua zi, cererea a fost retrasă.

Cu orașul ucrainean Lvov, situaţia a fost un pic diferită. Tot în noiembrie 2013 fusese exprimat interesul, dar anul acesta, la sfârșitul lui iunie, CIO a anunţat că Lvovul se va concentra pe o eventuală candidatură pentru 2026 și o retrage pe cea actuală din cauza „circumstanţelor politice și economice din Ucraina”.

Mai rămăsese însă un pilon puternic. Oslo, capitala Norvegiei, ţară în care copiii învaţă să schieze, poate chiar înainte de a se ţine bine pe picioare. Și această opţiune a devenit însă caducă după anunţul oficial făcut pe 1 octombrie. În ciuda unui buget relativ rezonabil stabilit, de 5,4 miliarde de dolari, guvernul de coaliţie a decis să nu susţină din punct de vedere financiar proiectul candidaturii, temându-se de nivelul ridicat al costurilor. În plus, sondajele arătau o opoziţie din partea populaţiei, mai mare de 50 la sută.

La momentul respectiv, președintele CIO, Thomas Bach, nu și-a ascuns dezamăgirea legată de această renunţare. „Ne pare rău pentru sportul din Norvegia și pentru sportivi. Este o imensă ocazie ratată”, a spus șeful mișcării olimpice 226 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Ne pare rău pentru sportul din Norvegia și pentru sportivi. Este o imensă ocazie ratată”, Directorul executiv al CIO, Christophe Dubi

mondiale. Directorul executiv al CIO, Christophe Dubi, într-o declaraţie dură, a oferit și o cifră. Impresionantă, dar parcă nu suficient. „Norvegia a pierdut 880 de milioane de dolari proveniţi din sponsorizări și drepturi de televiziune, oferiţi de Comitetul Internaţional Olimpic”, a spus Dubi, citat de AP. „Lumea se gândea: «Putem să căpătăm arene sportive plătite din drepturile TV venite de la televiziunile americane, așa că de ce nu?»”, spune în Time Harry Arne Solberg, profesor de economia sportului la Școala de Afaceri din Trondheim. „Dar acum lucrurile nu mai stau așa. Lumea e mult mai realistă”. El pune un mare semn de întrebare și în dreptul CIO, o organizaţie independentă puternică,

dar tot mai închistată, mai autoritară. „În anii ’80, drepturile tv erau scoase la licitaţie de gazda Jocurilor, care reţinea și 90 la sută din venituri.

Acum, 68 la sută din sumele provenite din sponsorizări și drepturi tv sunt păstrate de forul olimpic mondial”.

Rezultatul? Împuţinarea vizibilă a candidaturilor, ajunsă până la acest doi aproape neverosimil.

Mai mult, orașele rămase în cursă pentru 2022, Beijing și Almatî, în special primul, au legături îndepărtate cu sporturile de iarnă. „Capitala Chinei e la 150 de kilometri de cel mai apropiat munte ce poate fi folosit pentru schi”, scrie Dan Wetzel pe siteul Yahoo. Sunt, de asemenea, orașe din două ţări cu regim autoritar. Nici în Kazahstan, nici în China nu s-ar organiza vreun referendum pentru a se testa nivelul de interes al populaţiei. Și chiar dacă, fidel propriilor reguli rigide, CIO nu va redeschide lista de candidaturi, rămânând să decidă între numai două opţiuni, o reformă pare inevitabilă. Altfel, s-ar putea ca Jocurile Olimpice să nu mai existe deloc în curând. Nici iarna, nici vara. n Luminiţa Paul este jurnalist la „Gazeta sporturilor” şi comentator Eurosport

Mărimea contează? Contează!

Florin Popa

„Să creştem sau să nu creştem?” - aceasta este întrebarea!

Inginerii şi designerii auto par prinşi într-o cursă nebună pentru a produce automobile din ce în ce mai mari, deşi ele vor circula pe străzi din ce în ce mai mici. Să fie oare asta direcţia către care să ne îndreptăm? Da, dacă vrem să ne folosim maşinile ca maxibibelouri.

227 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

LIFE

•

A U TO

n 1957: Fiat 500 deschide parada şi...

D

acă extratereștrii ar ateriza mâine pe Terra și ar arunca o privire globală asupra noastră pentru a înţelege mai bine felul în care funcţionăm, multe lucruri pe care le facem s-ar încadra direct în dosarul „ciudăţenii pentru care nu există nicio explicaţie logică, pentru că reprezintă exact opusul lucrurilor pe care pământenii ar trebui să le facă”. De fapt, acest dosar ar fi atât de gros și ar ridica atât de multe semne de întrebare, încât turiștii galactici și-ar porni motoarele și ar evacua zona imediat, decretând că Pământul este un sanatoriu populat de o specie mult prea masochistă pentru gustul celor care stăpânesc deja tehnologia zborurilor interplanetare.

Nu-i putem condamna, au toate motivele să-și ia viteză și să ne mai caute ei peste câteva milenii. Exemplele de acţiuni contraproductive cu care se ocupă intens oamenii sunt atât de multe, încât este greu de identificat una anume care să strălucească și să le pună în umbră pe celelalte. Noroc că aceasta este o secţiune dedicată automobilului, ceea ce ne ajută să simplificăm oarecum lucrurile. Ce-i drept, nu foarte mult, pentru că avem de-a face cu o subcategorie stufoasă, pornind de la scotocirea după petrol 228 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

n ...plimbă frumuseţile Italiei

în adâncimile scoarţei (când ai soarele gratuit deasupra capului) și terminând cu fabricarea autoturismelor capabile să atingă 250 km/h (în timp ce viteza maximă legală este de 130 km/h). Însă niciunul din aceste exemple nu se ridică la înălţimea celui care este cel mai evident dintre toate: mărimea mașinilor.

Astăzi, locul de parcare valorează cât greutatea în aur a maşinii care stă pe el, iar intersecţiile blocate au devenit regula, nu excepţia.

Cu excepţia celor care nu au mai ieșit din casă de 20 de ani, toată lumea a observat că șoselele au devenit neîncăpătoare pentru valul din ce în ce mai mare de autovehicule, fie ele comerciale sau pentru uz personal.

Cele două „ore de vârf” de dimineaţă și seară s-au transformat în două migraţii permanente, bară la bară, ale corporatiştilor, curierilor, livratorilor de pizza și ale celor rătăciţi printre ei, victime colaterale ale aglomeraţiei

metropolitane. Astăzi, locul de parcare valorează cât greutatea în aur a mașinii care stă pe el, iar intersecţiile blocate au devenit regula, nu excepţia.

Un creier bicefal odihnit și cu toţi neuronii intacţi ar găsi imediat soluţii de rezolvare a situaţiei, dar se pare că nu mai există așa ceva de la ultima glaciaţiune încoace. Desigur, unele soluţii ar fi nepopulare și născătoare de revolte - de pildă, interzicerea accesului auto prin zonele centrale sau limitarea numărului de mașini achiziţionate de o familie. Altele sunt mai blânde, cum ar fi de exemplu micșorarea dimensiunilor caroseriilor, pentru a nu lăsa enormităţile să evolueze și să ocupe două locuri de parcare sau o bandă și jumătate a autostrăzii. E adevărat, mărimea contează și implicaţiile psihologice ale legăturii dintre gabaritul mașinii și egoul proprietarului sunt mult prea adânci pentru a fi dezvoltate aici, așa că mai bine rămânem la cifre și la date exacte. Și cifrele confirmă exact ceea ce o să evidenţieze și extratereștrii în notiţele lor, și anume că, deși ne călcăm din ce în ce mai mult pe picioare și străzile sunt asfixiate de mașini, fiecare model de automobil este sensibil mai mare decât versiunea anterioară.

Volkswagen Golf 1, model apărut în 1974, avea o lungime de 3,7 metri și o lăţime de 1,6 metri, în 

L IFE

•

A U TO

n 1958: Mic şi rău – primul raliu câştigat

n 1972: 500R avea motor sportiv, Abarth, de 23 CP!

229 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

n Volanul turtit este excepţia de la regula cercului

LIFE

•

A U TO

G OOD

n Ornamentele sunt retro, pentru nostalgicii incurabili

n Stilul a rămas, dimensiunile au crescut

230 SINTEZA # 11, decembrie 2014

L IFE

•

A U TO

n Uconnect Live: un întreg univers la o apăsare de buton

timp ce stră-stră-stră-strănepotul său, adică Golf 7, a ajuns la o lungime de 4,2 metri și o lăţime de 1,8 metri. Alt exemplu, Mini: în 1959 avea o lungime de 3,0 metri și o lăţime de 1,4 metri, iar astăzi are 3,8 respectiv 1,7. Și nu doar modelele istorice s-au contaminat cu acest virus, ci și cele mai apropiate în timp de noi, cum ar fi de exemplu smart, simbol necontestat al mobilităţii urbane: în 1998 putea fi parcat perfect perpendicular pe bordură, fără a încurca circulaţia, mulţumită unei lungimi alese strategic, de doar 2,5 metri. În 2014, Smart 3 a mai adăugat câte 20 de centimetri atât la lungime, cât și la lăţime, deși totul în jur, de la telefoane până la computere, s-a micșorat și a devenit mai ușor, pentru a favoriza mobilitatea.

Firesc se pune întrebarea: de ce cresc mașinile? Fizic, oamenii au rămas relativ la fel (dacă facem referinţă la ultimele decade), iar mult trâmbiţatele epidemii de obezitate întâlnite în societăţile dezvoltate nu ar trebui să influenţeze lungimea, ci mai de grabă lăţimea caroseriilor, nu?

Cel mai recent exemplu de folosire în exces a steroizilor vine din Italia, patria străduţelor înguste, a piaţetelor miniaturale și a lui Fiat 500 - mașina bomboană, care este atât de drăguţă, încât nu ai cum să te superi pe ea. În 1957, Fiat 500 cântărea 499 de 231 SINTEZA # 11, decembrie 2014

kilograme, iar dimensiunile erau și ele pe măsură: lungime 3,0 metri și lăţime 1,3 metri. Sub capotă avea un motoraș de 479 de centimetri cubi, care reușea să livreze 13 (treisprezece!) cai putere.

Italia și Europa, dar nu numai ele, s-au bucurat și au folosit această mașinuţă pentru a șterge ultimele umbre ale războiului și pentru a readuce zâmbetele pe feţele supravieţuitorilor. În 2014, cel mai recent model al mărcii, lansat la scară globală cu surle și trâmbiţe, poartă în continuare numărul emblematic, dar a primit cadou și o literă sugestivă: X. Fiat 500X este un crossover care poate avea atât tracţiune integrală, cât și tracţiune doar pe puntea faţă, o paletă generoasă de motoare și transmisii, precum și o multitudine de sisteme electronice destinate siguranţei și/sau distracţiei. În ceea ce privește dimensiunile, acestea par gigantice comparate cu cele de acum 50 de ani: lungime 4,3 metri, lăţime 1,8 metri, greutate 1.500 de kilograme. Probabil că este cea mai exagerată evoluţie a unui model în întreaga istorie auto și dacă marketin­ gul nu ar fi dictat (firesc de altfel) o astfel de asociere cu trecutul, nici cea mai bogată imaginaţie nu ar fi făcut legătura între 500 din 1957 și cel de astăzi. De la cutia manuală cu patru trepte s-a trecut la una automată cu nouă rapoarte, de la motorul cu doi

cilindri și 13 cai putere s-a ajuns la unul turbo de 1.400 de centimetri cubi și 170 de cai putere, iar radioul cu unde medii a fost înlocuit cu un ecran tactil care îţi spune unde ești, de unde vii și unde te duci, plus că îţi poate aminti că trebuie să te duci la service pentru revizia periodică. Dacă are de optat între un tur al Europei în originalul 500 și cel din 2014, orice om se aruncă fără ezitare în 500X și se bucură de cei 50 de ani de dezvoltare tehnologică. Doar că nu toată lumea face turul Europei în fiecare a doua zi, ci mai degrabă iese zilnic cu greu din parcare și se integrează la fel de greu în traficul aglomerat, împlinind astfel naveta zilnică spre serviciu și înapoi.

Văzând cum tot punem drojdie într-un aluat pentru care tava este din ce în ce mai mică, extratereștrii se vor scărpina miraţi în cap și vor pleca, promiţând că vor reveni la o dată ce va fi ulterior comunicată. Și asta înseamnă că tot noi va trebui să ne rezolvăm dilemele, singuri, ca până acum. Iar în cazul mașinilor care cresc peste noapte ca Făt Frumos din povești, este timpul să punem frână.

Telefonul este mic, tableta este mică, de ce nu ar fi și mașina? n Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şapte ani în jurnalismul auto.

n Un graffiti colorat înveseleşte un pasaj pietonal din centrul aglomerat al Plovdivului

TRAVE L

Plovdiv, ilustrul necunoscut Al doilea oraș al Bulgariei mizează pe cultură pentru a-și face loc pe harta destinaţiilor de călătorie consacrate. Orașul este Capitala Culturală a Europei în 2019 și figurează în Top 10 orașe de vizitat în 2015, în clasamentul Lonely Planet

GOOD LIFE 232 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Text și foto: Bogdan Stanciu 233 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

LIFE

•

TRAVEL

G OOD

n Stradă cu atmosferă medievală în Oraşul Vechi din Plovdiv, lângă Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena"

P

lovdiv!? Undeee? Ce să faci acolo? E în Bulgaria, nu? Cam aşa sună reacţiile cunoscuţilor, dacă anunţi că te duci într-un city break în al doilea cel mai mare oraş al vecinilor de la sud de Dunăre.

Capitala Traciei, unul din marile oraşe ale Balcanilor, cu o istorie augustă şi ilustră, este aproape anonim în România, ţară care, de altfel, „exportă” cei mai mulţi turişti în Bulgaria.

Umbrit de popularitatea litoralului bulgăresc, de importanţa Sofiei şi de notorietatea de care beneficiază Veliko Târnovo, oraşul Plovdiv mizează pe cartea turismului cultural şi, până acum, o face cu succes: a fost nominalizat Capitală Culturală Europeană în 2019, iar Lonely Planet l-a listat pe locul şase în top 10 oraşe de vizitat în 2015. Dacă acestea nu erau de ajuns, Plovdiv este considerat cel mai vechi oraş locuit neîntrerupt din Europa, potrivit unui studiu publicat de Daily Telegraph şi se laudă cu cel mai lung spaţiu pietonal de pe Bătrânul Continent.

Aşadar, cum arată acest oraş al superlativelor, despre care n-a prea auzit nimeni? Ca să vă faceţi o idee, luaţi acoperişurile din Dubrovnik, 234 SINTEZA # 11, decembrie 2014

aşezaţi-le pe geografia Sighişoarei, adăugaţi un teatru roman cam cât Odeonul din Efes, presăraţi mozaicuri care amintesc de Ravenna, mai puneţi o serie de biserici şi moschei medievale tipice Balcanilor, dar şi clădiri ultramoderne, care ţâşnesc de lângă spaţii decrepite, în stil bucureştean, plus un „Soho bulgăresc”, împrăştiat pe o duzină de străduţe întortocheate. Şi, peste toate, o suită impresionantă de case superbe, din secolul al XIXlea, specifice curentului arhitectural denumit „Renaşterea Bulgărească”.

Şase milenii de istorie Cel mai bine este să începeţi explorarea oraşului din vârful dealului Nebet (Straja). Plovdivul istoric s-a dezvoltat într-un spaţiu delimitat de un deal, apoi de trei dealuri, şi, mai apoi, de şapte. Primul locuit dintre ele, Nebet, a format nucleul unuia dintre cele mai vechi oraşe din lume, în urmă cu 6.000 de ani. Strat după strat de istorie s-au aşternut în vârful acestui deal: tracicul Eumolpias a fiinţat aici, pe locul unei şi mai vechi aşezări neolitice, apoi a fost cucerit de Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon, care i-a dat numele său – Philippopolis.

Tracii şi-au recucerit oraşul înapoi, dar amintirea Eumolpiasului pălise, aşa că

i-au spus Pulpudeva, o variantă adaptă la limba tracă din Philippopolis.

Când romanii l-au cucerit, în anul 46, i-au spus Trimontium, pentru că se întindea deja pe trei dealuri, şi l-au făcut să fie cel mai mare oraş din provincia Tracia.

La începutul Evului Mediu, goţii şi hunii au ars oraşul, apoi bizantinii şi bulgarii l-au ocupat şi reocupat, în repetate rânduri, până când, în 1364, a fost cucerit de otomani, pentru următorii cinci sute de ani. În secolul al XIX-lea, oraşul a fost unul din centrele renaşterii naţionale bulgăreşti. După o perioadă de şapte ani în care a fost capitala unui stat autonom numit Rumelia de Est, Plovdivul s-a unit în 1885 cu restul Bulgariei, devenind al doilea cel mai mare oraş al acestei ţări.

La pas prin Oraşul Vechi Astăzi, de pe dealul Nebet se deschide o panoramă pitorească atât spre oraşul modern, cu blocuri în stil comunist şi clădiri contemporane de sticlă şi oţel, cât şi către o parte a oraşului vechi, cu acoperişuri pitite între arbori, pe un deal abrupt, ca un puzzle 3D. Oraşul Vechi începe de pe pantele dealului Nebet, de-a lungul unor

L IFE

•

T R AVE L

n Pietonalul din Plovdiv este cel mai lung din Europa, înglobând un pasaj subteran, dar şi un pod peste râul Mariţa, care străbate oraşul

străzi întortocheate, pavate cu bucăţi mari de piatră, pe care doamnele şi domnişoarele cochete fac echilibristică pe vârful tocurilor. Din loc în loc, casele specifice Renaşterii Bulgăreşti, cu două niveluri, ies în evidenţă, restaurate, unele zugrăvite uniform, altele cu picturi murale, de o eleganţă delicată.

Nivelurile superioare sunt ieşite în afară, sprijinite pe console zdravene de lemn.

Cel mai aproape de vârful dealului Nebet se află două case ale unor jupânese cu dare de mână, de acum 150 de ani, care şi-au construit locuinţele atât de aproape încât, la etaj, aproape se ating. Probabil voiau să poată sta la o bârfă direct de la geam, după cum chicoteşte un vizitator.

Un pic mai jos, se găseşte Muzeul Etnografic, adăpostit de altă casă în acelaşi stil, decorată cu o pictură murală superbă. Numai câţiva paşi mai aveţi apoi până la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, cu o clopotniţă care domină piaţeta adiacentă. Pe altă stradă, mai în jos, două case învecinate, Balabanov şi Hindlyan, formează un valoros complex arhitectural, unde sunt puse în scenă, la ocazii, piese de teatru în aer liber. Între cele două puncte, la o răscruce, o serie de ruine romane sunt 235 SINTEZA # 11, decembrie 2014

amenajate ca un mini parc arheologic.

Este locul unde în fiecare toamnă se dă startul unui popular festival al vinului nou.

Plimbarea pe străduţele meandrate ale centrului vechi poate continua pe strada Saborna, ticsită de magazine cu suveniruri şi produse artizanale, unde se află şi o farmacie-muzeu, dar şi două galerii de artă. Turiştii forfotesc pe această stradă, chiar şi într-o zi urâcioasă de noiembrie târziu, când vântul bate rece şi umed dinspre râul tutelar al Plovdivului, Mariţa.

După impozanta galerie de artă găzduită de fosta şcoală de fete a oraşului, două străduţe te duc spre teatrul roman, una dintre piesele de rezistenţă ale Plovdivului turistic şi locul de unde se poate schimba registrul vizitei, de la Oraşul Vechi, spre suita de monumente antice răspândite pe o arie mult mai mare.

La pas prin oraşul şi mai vechi Teatrul roman este situat pe vârful unui alt deal din cele şapte ale oraşului, numit Taksim. Un alt deal, un alt loc de belvedere, cu un plus de dramatism, adăugat de coloanele şi arhitravele din spatele scenei. Teatrul fost construit în secolul al II-lea de către împăratul Traian şi 

Cazare pentru toate buzunarele Posibilităţile de cazare în Plovdiv sunt dintre cele mai diverse.

Hostelul Old Plovdiv emană un aer boem în Oraşul Vechi, unde să găseşte şi un boutique hotel de cinci stele, Hebros (foto), găzduit de o casă istorică. Novotel este alt hotel de cinci stele, de mari dimensiuni, situat pe malul Mariţei.

La nivel de patru stele, noul Landmark Creek este amplasat chiar lângă baza de canotaj, iar alte hoteluri bune la acelaşi nivel sunt Imperial, Ramada Trimontium şi Park Hotel.

Preţurile medii la hoteluri sunt mult mai mici decât în România. O simulare de cazare pe booking.com realizată de revista Sinteza pentru trei nopţi, la hotel de patru stele, două persoane, în cameră standard, în perioada 1-4 mai 2015 începe de la 93 de euro, respectiv 31 de euro pe noapte!

G OOD

LIFE

•

TRAVEL

G OOD

n Muzeul Etnografic din Plovdiv este găzduit de una dintre cele mai frumoase case reprezentative pentru Renaşterea Bulgărească

Ce să nu ratezi în Plovdiv Nadejda Ramdan este ghid turistic profesionist în Plovdiv. Am stat de vorbă cu ea despre ce nu trebuie ratat în oraş.

Ce loc mai puţin cunoscut din Plovdiv îl recomandaţi turiştilor?

Recomand zona Kapana. Este un loc unde sunt reprezentate diferite meşteşuguri şi îşi desfăşoară activitatea mulţi artişti şi unde au loc diverse happeninguri atractive.

Un fel de mâncare tradiţional?

Bulgaria are multe feluri de mâncare tradiţională, dar ce recomand este salata Shopska. Shopska este numele

regiunii în care se află Sofia. Salata se face din roşii, ardei, ceapă, brânză şi castraveţi. Plovdivul este situat în Tracia, iar felurile de mâncare tradiţionale tracice includ pâinea şi vinul.

Magazine deosebite? În Plovdiv, există o mare varietate de dulciuri pe care diversele naţiuni care au locuit aici - evrei, armeni, bulgari, turci - le-au împrumutat unele de la altele şi le-au îmbunătăţit, creând reţete originale. Există multe mici magazine care produc sau doar comercializează dulciuri, unde veţi găsi o mare diversitate.

n Nadejda Ramdan, la datorie în farmacia-muzeu de pe strada Saborna

236 SINTEZA # 11, decembrie 2014

poate găzdui 7.000 de persoane.

Distrus de un raid al lui Attila, a fost redescoperit abia în 1972. Monumentul este folosit ca spaţiu de desfăşurare a unor spectacole. Ce uimeşte aici este liniştea care domneşte de jur-împrejur.

Chiar şi guralivii turişti asiatici sau ruşi vorbesc aici cu voce reţinută, puşi la repesct de grandoarea calmă pe care o emană ruinele.

Sub teatrul roman, stânca dealului Taksim a fost excavată pentru a face loc unui larg bulevard. De la teatrul antic se coboară în câteva minute spre pasajul subteran care adăposteşte un superb mozaic, devenit parte a brandului turistic al oraşului.

Ansamblul arheologic de aici, pus în valoare ca un muzeu de artă antică, romană şi tracică, are ca principal punct de atracţie mozaicul „Eirene”, de pe podeaua unei vile romane.

Eirene este o imagine feminină, reprezentarea zeiţei greceşti a păcii.

Mozaicurile, datând din anii 400, au fost descoperite în anii 1980 şi au fost conservate in situ, fiind vizitabile din 2003. Mozaicurile sunt completate de o colecţie de ceramică fină tracică, şi alte obiecte valoroase.

Stadionul roman, situat nu departe de clădirea Eirene, a fost restaurat şi parţial reconstruit în 2010-2012, şi

L IFE

•

T R AVE L

n Mozaicul „Eirene” care decora o vilă urbană a unui patrician roman este acum centrul unei expoziţii de artă antică, tracică şi romană

pus în valoare printr-un spectaculos iluminat arhitectural. Există şi un cinema 3D, unde este proiectat un film care readuce la viaţă vechiul stadion.

Obiectivul, vizitat de mai mulţi împăraţi romani, avea o capacitate de 30.000 de persoane. Construcţia se află deja pe axa pietonală a Plovdivului, fiind înconjurată de cafenele şi magazine.

Chiar lângă stadionul roman se află o moschee din perioada otomană a oraşului. Dacă aţi obosit, puteţi face aici un popas, şi să serviţi un ceai turcesc şi o baclava, la ceainăria lipită de moschee.

Mai departe, călătoria prin Plovdivul roman poate continua cu Bazilica Episcopului, Forumul şi Odeonul sau băile publice. Dacă nu aveţi timp pentru toate acestea, puteţi trece direct la cea mai recentă atracţie a oraşului - Bazilica Mică. Aceasta este o biserică antică, cu podeaua integral acoperită cu mozaicuri de o valoare inestimabilă. Bazilica a fost descoperită în 1988, iar munca de restaurare şi curăţare a mozaicurilor a început încă din anii 1990. Cu susţinere financiară americană, s-a reuşit restaurarea lor completă în anii 2000, iar în 2013, Bazilica Mică, reconstruită peste podeaua de mozaic, a fost introdusă în circuitul turistic.

237 SINTEZA # 11, decembrie 2014

22,3

de milioane de euro vor fi investiţi în proiectele culturale legate de programul Plovdiv 2019

La pas prin oraşul nou Deşi are un „palmares” istoric impresionant, Plovdivul nu este un oraş al trecutului, ci zumzăie de energia imprimată de studenţii celor şapte universităţi din oraş. Potrivit Primăriei Plovdiv, oraşul are, din acest an, cea mai lungă stradă pietonală din Europa. Vechiul record, deţinut de Copenhaga, a fost depăşit după ce 15.000 de metri pătraţi de spaţiu pietonal au fost daţi în folosinţă în acesta an.

Pietonala din Plovdiv porneşte din Piaţa Centrală şi continuă de-a lungul a doi kilometri de străzi şi străduţe, parcuri şi părculeţe, pieţe şi piaţete, pavată ca la carte cu piatră cubică şi amenajată cu mobilier urban modern.

Coboară apoi, pe sub un bulevard aglomerat, urcă din nou la suprafaţă şi trece râul Mariţa, peste un pod exclusiv pietonal.

Totul se întâmplă pe acest pietonal, care vibrează de pofta de viaţă balcanică: magazine, cafenele, suveniruri, restaurante, spaţii artistice, mimi şi acorbaţi, statui vii, vânzători de gogoşi, cerşetori, cântăreţi ambulanţi, lume bună, la costum, tineri zgomotoşi şi doamne respectabile, bebeluşi cu mămici, şmecheri cu câte-o maşină 4x4 trecând pe spaţiul pietonal şi un domn cam zărghit, care cere semnături de la toată lumea, fiindcă vrea să intre cu ele în Cartea Recordurilor. Dar nimeni nu se supără pe el, deoarece Plovdivul îşi iubeşte nebunii. Unul dintre ei, Miljo, a fost atât de îndrăgit, încât acum are o statuie chiar pe pietonală.

Spiritul ludic al oraşului este întregit de efervescenţa artistică a unui mic cartier situat între axa pietonală şi Oraşul Vechi, numit Kapana (Capcana), care are ambiţia de a deveni un Soho al Bulgariei.

Hăţişul de străzi înguste, pe care abia încap două maşini una lângă alta, este jalonat de spaţii artistice închiriate gratuit de municipalitate, cu scopul de a revitaliza districtul. O parte a lui a fost pietonalizată, iar proiectul merge înainte. La fel ca Plovdivul. n

G OOD

LIFE

•

TRAVEL

n Hotelul şi Centrul de Afaceri „Mariţa”, două clădiri emblematice pentru arhitectura postcomunistă a Plovdivului

Turismul cultural, un pariu cu miză uriaşă

D

ezvoltarea turismului cultural în Plovdiv este un pariu dificil, recunoaşte primarul Ivan Tetov. „Tendinţa este de a introduce noi şi noi atracţii în următorii patru ani, până în 2019, când vom fi Capitală Culturală Europeană, aşa cum am făcut în ultimii ani cu Bazilica Mică şi Stadionul Roman”, a declarat recent primarul la o conferinţă cu touroperatori şi jurnalişti invitaţi să viziteze oraşul. „Este un lucru dificil să dezvolţi turismul cultural într-un loc care nu este foarte popular şi nu se regăseşte în cataloagele turistice internaţionale, mai ales într-o ţară unde turismul cultural înseamnă doar 3% din total”, a mai spus Tetov. Totuşi, primăria locală insistă pe un turism de calitate în locul unuia de masă, şi rezultatele încep să se vadă. Dovadă este mărirea vizibilităţii oraşului în presa internaţională şi o creştere cu 10% a numărului de turişti în primele nouă luni ale anului, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 2013, completată de o creştere a veniturilor din turism de 34%, în acelaşi interval.

238 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Preludiu pentru 2019 Iar acesta este doar preludiul.

Anul 2019 este aşteptat să fie adevăratul impuls pentru o dezvoltare turistică şi mai accelerată. „Avem un buget operaţional de peste 30 de milioane de euro pentru sutele de proiecte şi programe care se vor desfăşura sub egida Capitalei Culturale Europene”, spune Radostina Gheorghieva, unul dintre managerii proiectului Plovidv 2009. Plovdivul a câştigat competiţia în detrimentul unor rivale redutabile: Sofia, Veliko Târnovo şi Varna.

Exemplul Sibiului, prima Capitală Culturală Europeană din fostul spaţiu socialist, arată că anul în care este deţinută titulatura este urmat de alţi ani de creştere susţinută a turismului cultural, cu condiţia ca această şansă să fie fructificată corect. O statistică realizată de Primăria Sibiu relevă că numărul de înnoptări în oraşul de pe Cibin a crescut în 2007 şi 2008, a scăzut în 2009, 2010 şi 2011, ani grevaţi de recesiune, după care a revenit spectaculos în 2012 şi 2013, la

niveluri peste 2008. Creşterea turistică vine ca un rezultat al creşterii de vizibilitate de care beneficiază oraşul care deţine titulatura, se arată într-un raport al Comisiei Europene cu privire la impactul programului, intitulat „Capitalele Culturale Europene: strategii de succes şi efecte pe termen lung”.

Potrivit aceluiaşi raport, oraşele care au gândit strategii ulterioare anului în care au avut statutul de capitală culturală, au continuat să atragă un număr considerabil mai mare de vizitatori decât în anii precedenţi titulaturii. Aşa se explică şi numărul mare de oraşe din România care şi-au anunţat intenţia de a candida pentru titlul de Capitală Culturală a Europei în 2021, an în care ţării noastre îi va veni din nou rândul să nominalizeze un oraş cu acest statut. Până acum şi-au anunţat intenţia de a candida Bucureştiul, Timişoara, Craiova, Aradul, Braşovul, Sfântu Gheorghe (pentru Ţinutul Secuiesc), Alba Iulia, Cluj–Napoca şi Iaşiul. Procesul de selecţie începe în 2015. n 239 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

Locul 47 Guinness, Irlanda

DIN E &W I N E

Ce băutură preferaţi?

,,După muncă e timpul de o bere Guinness” este sloganul cu care se mândresc toţi irlandezii.

Primul export de bere a avut loc în anul 1769. Astăzi, berea Guinness este savurată în 150 de ţări din întreaga lume. Peste 10 milioane de halbe de bere Guiness sunt băute zilnic.

Adrian Pop

În urma unui sondaj efectuat de travel.cnn.com, oamenii au votat băutura pe care o preferă. Fie că e vorba de vin sau suc, cafea sau whisky, ciocolată caldă sau mojito s-a întocmit un „Top 50” care reflectă gusturile oamenilor de pe această planetă.

Locul 45 Cendol, Indonezia Este cel mai iubit desert din cel mai mare arhipelag din lume.

Cendol este un amestec de făină de orez, zahăr de palmier, sare, lapte de cocos, tapioca, frunze pandan şi cuburi de gheaţă zdrobite.

Acest desert minunat se servește şi în Vietnam, Thailanda, Singapore şi Malaezia.

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

Locul 46 Pina Colada, Puerto Rico Vestitul cocktail obţinut dintr-o combinaţie de sirop de cocos, suc de ananas şi rom alb vă trimite direct într-un hamac ce se leagănă pe o insulă, la umbra palmierilor din Caraibe, unde exoticele fete abia aşteaptă să vă servească...

Pina Colada.

Locul 44 Sujeonggwa, Coreea Obţinut din curmale uscate, scorţişoară, ghimbir, piper şi zahăr brun, sujeonggwa este o băutură tradiţională coreeană, consumată, de obicei, ca desert.

Se serveşte rece în zilele călduroase şi caldă în zilele friguroase. Parfumată și seducătoare, oferă o linişte inexplicabilă.

Locul 42 Shikuwasa, Japonia Locul 50 Lassi Mango, India Băutură iubită în India pentru răcoarea şi prospeţimea pe care le oferă în zilele toride.

Mango, iaurt, lapte şi câteva condimente, precum menta sau chimenul, amestecate cu puţină gheaţă (dacă este), oferă o băutură indiană divină, care te apropie de tărâmul zeilor.

240 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Locul 49 Red Bull, Austria

Locul 48 Yakult, Japonia

Locul 43 Fanta, Germania

Cine a consumat o cutie de Red Bull simte că prinde aripi de vultur. Cu o explozie de arome pe bază de cafeină şi taurină, servită rece, Red Bull a devenit băutura energizantă a mileniului.

Unii medici şi-au exprimat îngrijorarea faţă de efectele consumului acestei băuturi.

Este un iaurt tradiţional japonez, obţinut prin fermentarea laptelui cu probiotice (culturi de microorganisme vii). Cu toate beneficiile arhicunoscute aduse organismului de iaurt, România ocupă ultimul loc la nivel european din punct de vedere al consumului.

Nu este o greşeală.

Fanta (Fantasie - Fantezie) a fost inventată în Germania nazistă de către un neamţ care lucra la o fabrică Coca-Cola. Când importul de ingrediente Coca-Cola a devenit imposibil în timpul celui de-al doilea război mondial, Fanta a devenit cel mai popular suc din Germania.

241 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Produs dintr-un fruct relativ necunoscut, shikuwasa, este cultivat în insula Okinawa. Sucul obţinut conţine vitamina C fiind puţin acrişor.

Shikuwasa este considerată de japonezi „bijuteria verde” a insulei, care oferă frumuseţe, sănătate şi mai ales, longevitate.

G OOD

LIFE

•

DINE

&

WINE

G OOD

Locul 41 Raksi, Nepal

Locul 40 Coconut water

Meiul sau orezul stă la baza acestei tradiţionale băuturi „de foc”, transmisă din generaţie în generaţie.

Raksi este parte integrantă a multor ritualuri și ceremonii din Nepal şi Tibet, multe fiind dedicate ca jertfe zeilor de pe acoperişul lumii.

Lichidul limpede din interiorul nucii de cocos verde este cel mai popular suc natural servit cu ajutorul paiului, direct din nuca de cocos (a nu se confunda cu laptele de cocos). Această „apă de cocos” nu conţine grăsimi şi are un conţinut scăzut de calorii. Excelent pentru diete.

Locul 39 Scotch whisky, Scoţia „Dacă din vânzarea acestei băuturi se adună în trezoreriile noastre milioane de lire sterline în fiecare an, pentru a construi autostrăzi, spitale, universităţi sau colegii, atunci whisky-ul este prietenul meu absolut”, Winston Churchill.

Locul 37 Cidru, Anglia

Cidrul este un suc de mere fermentat, slab alcoolizat, în general acidulat. Produs prima dată în mănăstiri în cantităţi mari pentru consumul călugărilor, dar şi pentru comerţ, azi a ajuns una din cele mai ademenitoare băuturi acrișoare.

242 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Locul 35 Yerba Mate, America de Sud Puterea unei cafele, beneficiile sănătoase ale ceaiului și euforia unei bucăţi de ciocolată, toate la un loc se găsesc într-o singură băutură, Yerba Mate.

Realizat prin macerarea frunzelor unui arbust din jungla sud-americană, „ceaiul de mate” este dulceag şi uşor amărui.

Locul 33 Sucul de morcovi Locul 38 Mojito, Cuba Se spune că, în Cuba, timpul a încetat de mult să mai facă legea. Mojito este preparat din: rom alb, sirop din trestie de zahăr, lămâie verde, sifon, gheaţă şi mentă. Alături de daiquiri, mojito era băutura preferată a legendarului scriitor american Ernest Hemingway.

Studiile specializate au demonstrat că un consum regulat de morcovi poate conduce la reducerea riscului de cancer mamar, pulmonar și de colon, cu până la o treime. Reduce riscul de cataractă si ajută la menţinerea acuităţii vizuale până la vârste înaintate.

Locul 36 Martini, Italia

Locul 31 Tequila, Mexic

A fost creat de doi vizionari, Martini şi Rossi.

Reţeta originală rămâne în continuare bine păzită sub cheie. Se descoperă doar după miros și gust. Ierburi aromatice, fructe parfumate, lemn exotic şi condimente captivante, combinate în cantităţi secrete, stau la baza vermutului Martini

Tequila este o băutură controlată exclusiv de către guvernul mexican. Se obţine prin distilarea unui macerat de agave albastre, plantă cultivată și venerată încă de pe timpul aztecilor și mayașilor. Pe sticlele de tequila originale (100% din agave) trebuie să scrie „Hecho en Mexico“.

243 SINTEZA # 11, decembrie 2014

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

Locul 34 Champagne, Franţa Şampania franţuzească este diamantul care străluceşte în pahare la momentele aniversare, petreceri, dar şi la cumpăna dintre ani.

După prima înghiţitură îţi poţi imagina cum mii de diamante mici se sparg de limbă sau de cerul gurii, precum artificiile de revelion.

Locul 32 Baileys Irish Cream, Irlanda Cu 82 de milioane de sticle vândute anual, chiar în acest moment cineva, undeva, savurează un pahar de Baileys. Considerat un elixir pentru femei, această licoare oferă un echilibru perfect între whisky, crema de lapte, cacao şi vanilie.

Producătorul se laudă că Baileys nu conţine conservanţi.

Locul 30 Apa carbogazoasă Pro: Un studiu din 2004 în care subiecţii au băut zilnic timp de două luni un litru de apă carbogazoasă arată o o scădere cu 14,8% a colesterolului rău (LDL) și o creștere cu 14,8% a colesterolului bun (HDL).

Contra: La unele persoane poate apărea un efect iritant al „bulelor din apă”.

G OOD

Locul 29 Caipirinha, Brazilia Este un amestec de cachaça (alcool distilat, obţinută din trestie de zahăr), lămâie verde și sirop de zahăr. Sorbind această bautură naţională a Braziliei, rămâne impresia unui cocktail uşor. Dar după trei sau patru pahare servite cu nesaţ, încep mișcările de samba.

Locul 27 Thai tea (Cha-Yen), Thailanda Este un ceai de Ceylon, negru, tare, în care se adaugă lapte condensat sau condimente, fiind îndulcit cu zahăr, după gust. Se serveşte rece. În Thailanda este servit în mod frecvent pe stradă într-un pahar sau într-o pungă de plastic, cu gheaţă şi un pai.

Locul 25 Bubble tea, Taiwan Ceai verde sau negru cu lapte condensat sau iaurt, miere, siropuri naturale de fructe şi perle de tapioca. Milioane de oameni din Asia savurează bubble tea, dar plăcerea cea mai mare o oferă gustul mărgeluţelor de tapioca care se consumă odată cu amestecul sau la sfârșit.

244 SINTEZA # 11, decembrie 2014

LIFE

•

DINE

&

WINE

G OOD

Locul 28 Chocolate milkshake, Statele Unite Dacă lumea fast-food este dominată de hamburgeri și cartofi prăjiţi şi lumea băuturilor are tentaţiile ei. Cafea, lapte, îngheţată de ciocolată, cremă de ciocolată, zahăr şi frişcă, toate la un loc sunt atât de apetisante şi atât de greu de refuzat. Nu mai contează caloriile.

Locul 26 Irish car bomb, Statele Unite Într-o jumătate de halbă de bere Guinness se aruncă 15 ml. de Baileys Irish cream şi 15 ml. de Jameson Irish Whiskey. Se bea precum berea. Păcat că irlandezii nu apreciază această băutură americană făcută din ingrediente irlandeze... spun gurile rele.

•

D IN E

&

W IN E

Locul 23 Laptele

Locul 22 Gatorade, Statele Unite

Vaca a fost domesticită în Iranul de azi, acum 10.000 de ani. În lume, la ora actuală există peste 900 de rase de vaci. O vacă poate umple între 200.000 și 300.000 de pahare cu lapte, într-o viaţă (circa 25 de ani).

Rasa Holstein produce cel mai mult lapte dintre toate rasele de vaci.

Americanii susţin că sucul Gatorade îi face pe sportivi să alerge mai repede şi îi poate ajuta chiar să câştige. Gatorade deţine 75% din piaţa băuturilor pentru sportivi, în USA. Oare acesta a fost secretul succesului de la Olimpiada de la Londra, unde americanii au câștigat cele mai multe medalii?

Locul 21 Eggnog, Anglia Cu origini englezeşti şi importat de americani, acest lichior de ouă este compus din: lapte, zahăr, cremă de ouă, whisky, vanilie şi nucşoară. Este greu de imaginat un Crăciun în America, fără o ceașcă de „Nog” cald pentru a condimenta atmosfera de veselie și bucurie din jurul bradului.

Locul 24 Raki, Turcia Este cea mai cunoscută băutură alcoolică din Turcia.

Denumită „lapte de leu” (aslan sütü), Raki este un rachiu cu o aromă puternică de anason, produs din struguri sau din smochine.

Se diluează cu apă şi devine alb lăptos. Pepenele galben și brânza feta se asociează prin tradiţie cu Raki.

L IFE

Locul 19 Es kelapa muda, Indonezia Nu este copil să nu iubească această băutură tradiţională indoneziană.

Este de fapt un sirop de nucă de cocos, care conţine şi pulpă de cocos. Este îndulcit cu zahăr sau miere de albine, în care se adaugă sirop, de vanilie şi gheaţă zdrobită.

Tradiţional este preparată și servită direct din nuca de cocos.

245 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Locul 20 Sex on the beach, Statele Unite Un pic de votcă, suc de portocale, suc de piersici, suc de afine, coajă sau felii de portocale, amestecate cu puţină gheaţă, într-un cuvânt, irezistibil. Delicios, fructat şi atrăgător Sex on the beach, este reţeta perfectă pentru a cuceri inimile fetelor de pe plaja înfierbântată.

Locul 18 Vinul alb Vinurile albe conţin de obicei mai puţine calorii decât vinurile roşii, fiind o alegere mai bună pentru persoanele care au probleme cu greutatea. Cercetările au arătat că vinul alb este benefic și pentru ţesuturile pulmonare. Secretul acestor beneficii rămâne însă măsura.

G OOD

Locul 17 Limonada, Egipt Lămâie, apă, miere de albine sau zahăr.

Nimic complicat, având în vedere că această reţetă dăinuie de pe vremea Egiptului antic. Este potrivită în orice moment al zilei. Un mic secret spune că mai întâi se fierbe apa cu zahărul, se lasă la răcit, apoi se adaugă sucul extras din lămâie.

Locul 15 Sake, Japonia Mai puternic decât vinul și mai slab decât votca, sake este o băutură japoneză preparată din orez. Există două mari categorii: futsū-shu (cu alcool adăugat) şi tokutei meishōshu (distilat superior doar din orez).

Se poate bea cald sau rece.

Gustul băuturii se schimbă în funcţie de temperatură.

Locul 13 Kool-Aid, Statele Unite Este ambalată în plicuri sau în flacoane sub formă de praf cu diverse arome de căpşuni, mere, portocale, cireşe, mango, sau fructe exotice. Se prepară rapid prin amestecul prafului cu apă sau sifon. Kool-Aid nu conţine cofeină, existând şi varianta fără zahăr.

Este preferată de toţi copiii.

246 SINTEZA # 11, decembrie 2014

LIFE

•

DINE

&

WINE

G OOD

Locul 16 Orice băutură, gratis În acest clasament s-au strecurat pe un loc de invidiat şi băuturile gratuite.

De la whisky la apă, de la suc la bere sau de la vin la cafea, reci sau calde, dacă acestea provin de la minibarul din camera de hotel sau din sejururile „all inclusive”, important e să fie gratis.

Locul 14 Pastis, Franţa Cu un gust puternic de fenicul şi lemn dulce, pastis este aperitivul cel mai îndrăgit de francezi. Are o tărie alcoolică între 40 și 45 de grade şi se bea diluat cu apă într-un raport de cinci părţi apă şi o parte pastis adăugându-se, după preferinţă cuburi de gheaţă.

Locul 12 Punch de pepene şi castravete Se pregăteşte o cană cu pepene verde (tocat cubuleţe) şi o jumătate de cană cu castravete (tocat cubuleţe).

Se amestecă la blender, se filtrează, se adăugă o jumătate de cană de apă, zahăr sau miere după gust şi câteva cuburi de gheaţă.

Se serveşte imediat spre răcorirea sufletului.

Locul 11 Sangria, Spania Pentru un „Sangría Tradicional” ne trebuie: o sticlă de vin roşu (750ml), Rioja sau Cabernet Sauvignon, o portocală tăiată în felii mari, o lămâie tăiată în felii subţiri, două piersici tăiate în cubuleţe medii. Amestecul se lasă la frigider o noapte.

Se serveşte a doua zi cu sifon şi gheaţă.

L IFE

•

D IN E

&

W IN E

Locul 10 Ciocolata caldă cu bezele, Statele Unite Trei căni de lapte, două linguri de zahăr, trei linguri de cacao, un pic de ciocolată rasă, un pic de vanilie, se amestecă la foc mic, fără fierbere. Crema obţinută se toarnă caldă în căni sau boluri. Se decorează cu bezele figurine, spre deliciul celor mici şi ciuda celor care ţin la siluetă.

Locul 9 Ginul tonic, Anglia

Locul 8 Vinul roşu

Regula de bază, niciodată nu se bea sec.

De la obișnuita combinaţie cu apă tonică și ajungând în combinaţie cu legendarul Martini, există câteva mii de reţete de cocktailuri bazate pe gin. Cel mai cunoscut este ginul London Dry, care are o aromă puternică de ienupăr.

Se spune că cei care consumă vin roşu nu se îmbolnăvesc de inimă.

Cert este că oamenilor sănătoși, un pahar sau maxim două pe zi de vin roşu le aduce bunadispoziţie şi pofta de viaţă.

Chestia cu inima o mai lăsăm spre dezbatere doctorilor.

Locul 7 Sucul de portocale Un suc 100% din portocale oferă o bogată varietate de vitamine și minerale, fără grăsimi și fără adaos de zahăr rafinat.

Vitamina C, potasiul, acidul folic, calciul, vitamina B6 şi B1, fac din sucul de portocale un puternic concurent pentru sucurile aflate pe rafturile magazinelor.

247 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Locul 6 Air mata kucing, Malaezia Malaezienii se pare că au găsit formula de aur pentru a face o băutură delicioasă. Combinaţia de pepene de iarnă (tong kua), fructe de mănăstire (io han kor), care sunt îndulcitori naturali asemănători şteviei şi longan uscat (long ngan) un fruct cu aromă deosebită, oferă ceva nemaiîntâlnit.

G OOD

LIFE

•

DINE

&

WINE

Locul 5 Ceaiul

Locul 4 Berea

Cunoscut şi folosit de aproape cinci mii de ani cuvântul ceai este similar cu „voiciune sau robusteţe” în limba chineză. Cel mai important element pentru a obţine un ceai care să nu-şi piardă aromele îl constituie apa. Chinezii numesc apa „mama ceaiului”.

În anul 2013 s-au produs 1,97 de miliarde de hectolitri de bere, la nivel global. Cei mai mari producători de bere sunt China, Statele Unite și Brazilia. Germania este cel mai mare producător şi exportator de bere din Europa. Cehii, cei mai mari băutori de bere din Europa.

Locul 2 Coca-Cola, Statele Unite

Locul 3 Cafeaua

Inventată în 1886, cu o reţetă aflată în cel mai sigur seif de pe pământ, Coca-Cola a fost şi rămâne simbolul visului american.

Pe facebook, Coca-Cola (Coke) avea la începutul lunii decembrie 91,30 de milioane de fani.

E mult, e puţin?

Ca și ceaiul, începuturile utilizării cafelei sunt învăluite în legendă.

Un singur lucru este cert, pentru a începe ziua cu bine, trebuie să savurăm o ceaşcă de cafea. Olandezii sunt cei mai mari consumatori de cafea din lume cu 2,41 de ceşti de cafea consumate zilnic.

Locul 1 - Apa

1. Dacă pământul era de mărimea unei mingi de baschet, toată apa ar intra într-o minge de ping-pong.

2. Dacă pământul era ca un măr, stratul de apă dulce ar fi mai subţire decât coaja sa.

3. Unul din zece oameni de pe planetă, adică 748 de milioane, nu au acces la apă potabilă sigură.

4. Mult mai mulţi oameni au un telefon mobil decât au acces la o toaletă cu apă.

5. Aproape două din trei

persoane care au nevoie de apă potabilă câştigă mai puţin de 2 dolari pe zi.

6. Aproximativ 500.000 de copii mor anual din cauza bolilor cauzate (în special diaree) de apa nepotabilă. Asta înseamnă că mor mai mult de 1.400 de copii pe zi.

7. Mai mult de 80% din apa provenită din canalizările ţărilor în curs de dezvoltare este deversată netratată în râuri, lacuri și zonele de coastă.

V IN

L IFE

•

D IN

VIN

D IN

R OMâ N IA

R OMâ N IA

TRANSILVINIA Bogdan Stanciu / foto: Vakarcs Lorànd

Revista Sinteza continuă traseul pe drumul vinului din România.

După Banat, am ajuns în Transilvania, patrie a vinurilor albe, cu podgorii încărcate de istorie și istorii, cu pivniţe adânci și meșteri vinificatori dibaci. Vinul din România e bun, e mândru și e așa de mult că l-a pus pe gânduri și pe Burebista. Haideţi să îl gustăm!

Sursa: WHO/UNICEF Joint Monitoring Programme (JMP) Report 2014

248 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

249 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

G OOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n La intrarea în Ciumbrud o tăbliţă te informează că te afli pe „Drumul Vinului ” (stânga). Vinificatorii care fac parte din Asociaţia „Ţara Vinului” au în faţa porţilor un însemn distinctiv (dreapta)

n Sallai József este decanul de vârstă al vinificatorilor din judeţul Alba. El vinde vin vărsat, din butoaiele pe care le păstrează în pivniţa casei

ara Vinului chiar există și ea a fost botezată așa de sașii care au colonizat-o în urmă cu peste 800 de ani. „Weinland-ul” săsesc corespunde Podgoriei Alba Iulia de astăzi, care se întinde de-a lungul Mureşului, pe dealurile domoale dintre Vinţul de Jos, în Sud, trecând prin Şard, Ighiu, Ţelna, Bucerdea Vinoasă, Cricău, Galda de Jos, Craiva și până la Stremţ, în Nord. Sașii din Ighiu și Cricău sunt cunoscuţi în istorie ca „primii oaspeţi” germani sosiţi în Transilvania, ei fiind scutiţi încă din 1206 de taxe pentru viile pe care le cultivau și, mai apoi, și de taxele legate de comercializarea vinului.

Nemţii au plecat de pe tărâmurile Weinland-ului, dar nu înainte de a transmite românilor și ungurilor tainele metamorfozării strugurelui din bob în licoare.

producătorilor sunt de mici dimensiuni, cu suprafeţe de la 50 de ari până la cinci hectare. Media ar fi undeva la două-trei hectare”, spune Ioan Stanciu, președintele asociaţiei.

Pe lângă centrul de degustare și vinoteca de la Bucerdea Vinoasă, aceștia au la dispoziţie un laborator la Aiud și mai multe utilaje de îmbuteliere, dar beneficiază și de traininguri și vizite de documentare în străinătate, pentru a se perfecţiona. „Am distribuit și cărţi de specialitate, pentru a sparge acele clișee greșite moștenite din moșistrămoși, legate de producerea vinului.

De asemenea, i-am învăţat pe mulţi dintre ei să culeagă strugurii pe soiuri”, spune Zsolt Grigoruţ. Acum, asociaţia este pe punctul de a trece în etapa următoare: vinificatorii se grupează pe localitate, iar asociaţia iniţială devine o organizaţie umbrelă, o federaţie de asociaţii locale. „Până acum avem cinci

Ţ

În inima Ţării Vinului, Bucerdea Vinoasă este un sat cu gospodării așezate și oameni cuminţi care, la ceas de seară, ies la plimbare pe uliţele recent asfaltate și caută curioși către străini. Din loc în loc, pe case sunt montate cercuri de lemn care te atenţionează, în patru limbi, că te afli în faţa casei unui vinificator, de unde poţi cumpăra licoarea lui Bachus. În mijlocul satului, într-o clădire veche, cu pivniţă adâncă și răcoroasă, în sticle puse pe rafturi din lemn, se odihnesc cele mai bune vinuri îmbuteliate de micii producători de vin, grupaţi în Asociaţia „Ţara Vinului”.

Soarta clădirii care acum e vinotecă, loc de degustare și micromuzeu al viticulturii este simptomatică pentru industria vinului din România - a fost o casă parohială îngrijită, apoi a devenit un depozit de gunoaie, dar graţie unor oameni cu iniţiativă a fost restaurată și pusă din nou în valoare,

cu începere din 2010. „Am scos 20 de basculante de moloz și de gunoaie din ea. Acum o folosim pentru degustări, pentru ședinţe ale asociaţiei și pentru alte evenimente festive”, spune Zsolt Grigoruţ, un sătmărean stabilit de 14 ani în Bucerdea Vinoasă, care a condus Asociaţia „Ţara Vinului” între 2009 și 2012.

Asociaţia „Ţara Vinului” poate fi dată ca exemplu de bune practici.

Pornită în 2007 ca o iniţiativă de sus în jos, respectiv de la Consiliul Judeţean Alba, asociaţia reunește acum în jur de 65 de producători de vin, nu doar din Ţara Vinului, ci și din celelalte trei podgorii de pe cuprinsul judeţului Alba: Sebeș-Apold, Aiud și Târnave. „Cel mai mare producător pe care îl avem acum în asociaţie este crama «Domeniile Boieru» care are în jur de 120 de hectare de viţă-de-vie cultivate, apoi avem Cramele Logos, din Aiud, cu circa 20 de hectare, dar grosul

asociaţii locale constituite și procesul continuă”, spune Ioan Stanciu.

Rezultatele încep să se vadă. „Oameni care au cultura vinului au început să viziteze cramele mai mici și mai mari de pe «Drumul Vinului», așa cum se numește ruta care leagă localităţile cu tradiţie în vinificare.

Sunt și clienţi care cumpără vin, numai dacă văd deasupra ușii semnul distinctiv al asociaţiei. Acesta a devenit o marcă de recunoaștere a calităţii”, mai spune Zsolt Grigoruţ.

Potrivit mai multor lingviști, „strugure” este un cuvânt dacic, iar istoricii susţin că, în antichitate, dealurile din împrejurimile Bucerdei, până la Cricău, erau cultivate cu viţă-de-vie. Centrul de degustare din Bucerdea se numește, deloc întâmplător, Apoulon, după numele cetăţii dacice de la Piatra Craivii, situată la o aruncătură de băţ.

Zsolt Grigoruţ zâmbește: „Da, cu siguranţă 

Nu există un secret al vinului, decât să lucrezi foarte curat şi corect şi să culegi la maturitate deplină. Atunci ai un vin bun. Secretul este să aduci un vin prost la un nivel gustativ decent.

Dar dacă materialul e optim, nu ai nevoie de secrete”, Alexandru Borcea oenolog, Crama Ţelna

250 SINTEZA # 11, decembrie 2014

251 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Dealurile Crişanei ş i Maramureşului podgorii - 9.100 de hectare

Harta Vinului din România

BOTOŞANI

Podgoria Miniş-Măderat Podgoria Diosig

SATU MARE

Podgoria Valea lui Mihai Podgoria Silvaniei

IAŞI

BISTRIŢA NĂSĂUD

SĂLAJ

BIHOR

Podişul Transilvaniei podgorii - 6.800 de hectare

SUCEAVA

MARAMUREŞ

Dealurile Moldovei podgorii - 69.134 de hectare

NEAMŢ

Podgoria Cotnari

Podgoria Târnave

Podgoria laşi

CLUJ

Podgoria Alba-Iulia (Ţara Vinului) Podgoria Sebeş-Apold

BACĂU

MUREŞ

Podgoria Aiud

ARAD

Podgoria Lechinţa

Podgoria Huşi

VASLUI

Podgoria Colinele Tutovei Podgoria Dealul Bujorului

HARGHITA

ALBA

Podgoria Iveşti Podgoria Nicoreşti Podgoria Zeletin Podgoria Covurlui

COVASNA

TIMIŞ

Podgoria Panciu

SIBIU HUNEDOARA

VRANCEA

BRAŞOV

Podgoria Odobeşti

GALAŢI

Podgoria Coteşti

ARGEŞ CARAŞ SEVERIN

Dealurile Banatului centre independente - 2.930 de hectare

GORJ

PRAHOVA

VÂLCEA

BUZĂU

BRĂILA

TULCEA

DÂMBOVIŢA ILFOV MEHEDINŢI

BUCUREŞTI

Podgoria Murfatlar

CĂLĂRAŞI

OLT

Dealurile Olteniei şi Munteniei podgorii - 53.450 de hectare

Colinele Dobrogei podgorii - 17.564 de hectare

IALOMIŢA

CONSTANŢA

GIURGIU

DOLJ

Podgoria Istria-Babadag Podgoria Sarica-Niculiţel

TELEORMAN

Podgoria Dealurile Buzăului Podgoria Dealu Mare

Terasele Dunării podgorii 11.234 de hectare

Podgoria Ştefăneşti Podgoria Sâmbureşti Podgoria Drăgăşani Podgoria Dealurile Craiovei Podgoria Severinului Podgoria Plaiurile Drâncei

Nisipurile din sudul ţării podgorii - 12.960 de hectare

Podgoria Ostrov Podgoria Greaca

Podgoria Dacilor Podgoria Calafat SURSA: Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului 2013 | Grafică Isabela Muntean

Podgoria Sadova-Corabia

252 SINTEZA # 11, decembrie 2014

253 SINTEZA # 11, decembrie 2014

G OOD

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

n În vinoteca din Bucerdea Vinoasă sunt păstrate cele mai bune vinuri produse în cele patru podgorii ale judeţului Alba

aici erau o parte din viile pe care Burebista, sfătuit de Deceneu, i-a convins pe supuși să le taie”.

Problemele de acum ale vinificatorilor din zonă sunt net diferite, dar tot ar fi nevoie de înţelepciunea lui Deceneu ca să le rezolve. Zsolt Grigoruţ, care acum conduce asociaţia vinificatorilor din Bucerdea, rezumă: „În anii 1980, aici era o zonă viticolă foarte întinsă, de 40-50 de hectare. Pe aici se filmau și reportajele despre vin care se difuzau la Telejurnal. Acum, dacă mai sunt 1011 hectare de viţă-de-vie, dar problema principală este că cea mai mare parcelă nu este mai mare de un hectar, din cauza felului în care s-au făcut reîmproprietăririle”.

Altă mare problemă a micilor producători de vin este legislaţia strictă în domeniu, care prevede o serie de măsurători, înregistrări și analize, fără de care vinul nu poate fi

254 SINTEZA # 11, decembrie 2014

scos pe piaţă. „Un mic vinificator, care face vin de pe câteva zeci de ari este tratat la fel ca giganţi ai industriei, cum sunt Jidvei și Recaș. Bineînţeles că oamenii sunt nemulţumiţi. Am avut o adunare în care am încercat să convingem oamenii să renunţe la modul tradiţional de comercializare a vinului și să-și facă PFA. S-a ridicat în picioare un producător care își făcuse PFA și a spus răspicat că singurul lucru care s-a schimbat după ce și-a făcut PFA-ul a fost că a trebuit să plătească 20% din venituri la stat”, încheie Zsolt Grigoruţ.

Un vin vechi ca lumea, la Ciumbrud Problemele micilor producători sunt aceleași și la Ciumbrud, localitate situată în Podgoria Aiud, cu opt producători, care fac parte din Asociaţia „Ţara Vinului”. La 78 de ani, localnicul Sallai József este probabil

decanul de vârstă al producătorilor de vin din Transilvania. A fost șef de fermă viticolă la Ciumbrud timp de 42 de ani, apoi în 1996 a ieșit la pensie, dar a continuat să facă vin de pe cele două hectare de viţă-de-vie proprie.

Pe peretele dinspre stradă al casei sale cu două curţi atârna semnul distinctiv al Asociaţiei „Ţara Vinului”. Bătrânul vinificator este ocupat cu văruitul pivniţei în care ţine nouă butoaie pântecoase, pline-ochi cu vinuri albe. În primăvară, Rieslingul său italian a luat medalia de aur la concursul judeţean al vinificatorilor, dar venerabilul Józsi bacsi nu prea are motive de bucurie. „Uitaţi. Dacă mut 20 de litri dintr-un butoi în altul, să fac un amestec, trebuie să înregistrez o grămadă de hârţogăraie pentru asta. În loc să mă lase în pace să-mi văd de vin, eu trebuie să fac hârtii”, pufnește producătorul.

Sallai József are o reţea de clienţi fideli care cunosc calitatea vinului pe

G OOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

n Crama Ţelna posedă o impresionantă pivniţă, săpată într-un deal. Butoaiele sunt de decor, vinul fiind păstrat în recipiente moderne

care îl face și cumpără constant de la el. Produce între 13 și 15.000 de litri de vin din soiuri albe: Riesling Italian și de Rin, Fetească Albă, Fetească Regală, Pinot Gris, Perla de Zala etc. În pivniţa care miroase a var proaspăt toarnă o jumătate de pahar de Fetească Albă într-un pahar și îl apleacă la 45 de grade. „Vedeţi, un vin alb trebuie să lase în urmă o dâră, mai uleioasă, când se prelinge pe peretele paharului. Eu zic că are pălărie. Dacă nu face pălărie, ăla nu e vin bun”, dă sentinţa vinificatorul.

De Ciumbrud se leagă poate cea mai veche atestare directă a culturii viţei-de-vie din spaţiul românesc.

Potrivit istoricilor, în anii 500 î. Hr, aici trăia neamul agatârșilor, seminţie înrudită cu sciţii, despre care Herodot scrie că deţineau vii renumite. Și bătrânul Sallai are în tolbă o sumedenie de povești, mai contemporane, despre via și vinurile Ciumbrudului, pe care

255 SINTEZA # 11, decembrie 2014

le deșartă cu plăcere în faţa oricărui mușteriu care îi trece pragul. Dincolo de curtea a doua, vopsită în auriu de un soare strălucitor rătăcit în luna noiembrie, se află „camera secretelor”.

Aici, într-o încăpere mare, cu temperatura controlată, stă la „educat”, în cisterne cuprinzătoare de fibră de sticlă, vinul din 2014. „Ehei, 1981, 1982, ăia au fost ani buni”, exclamă nostalgic Józsi bacsi, în timp ce scoate cu furtunul un pahar de Riesling din tancul unde stă la fermentat. Îl cercetează atent și spune ca pentru el: „microclima de aici e deosebită, de aceea toate vinurile de Ciumbrud curate și bine făcute o să aibă o aromă proprie, un gust de migdale amare, care se simte atunci când îl înghiţi. Nu e suficient de cald aici pentru soiuri roșii, dar astea albe ale noastre îs cele mai bune”.

Vizavi de gospodăria lui Józsi bacsi se află altă pivniţă cu vinuri,

iar ceva mai în jos, spre Aiud, e intrarea pe Domeniile Boieru, o cramă ambiţioasă, care mizează pe condiţiile microclimatice ale zonei.

Oenologii acestei crame spun că viile de la Ciumbrud, amplasate pe versanţi însoriţi în vecinătatea râului Mureș, se bucură de condiţii excepţionale de climă și sol, iar alternanţa zilelor calde cu nopţile reci conduce la o coacere lentă, cu păstrarea aromelor primare, în perfect echilibru cu aciditatea fină, specifică locului.

Aproape lipit de Ciumbrud, Aiudul are ca port-drapel în lumea vinului Cramele Logos, cu brandul Plebanos, situate chiar în „buricul” orașului, dar prin oraș mai sunt de găsit și alte pivniţe, de dimensiuni mai mici.

Ţelna, la masă cu regele Înapoi în Podgoria Alba Iulia, la doi pași de Bucerdea Vinoasă, se găsește altă cramă legendară, cea de 

G OOD

la Ţelna. Pivniţa de aici a fost clădită în 1784 de contele Teleki József.

Oenologul Alexandru Borcea este un ghid dezinvolt prin cramă, dar și prin istoria glorioasă a vinurilor de aici. „Este cunoscut faptul că, la nunta lui, regele Matia Corvin a solicitat ca vinul să fie adus de la Ţelna, și nu din mult mai cunoscuta regiune Tokaji. De asemenea, în Republica Veneţiană, vinurile de la Ighiu erau scutite de taxe, pentru a se facilita importul lor”, spune oenologul. Acum la Ţelna se cultivă viţă-de-vie pe 35 de hectare, soiuri albe. „Avem 20 de hectare chiar aici și 15 hectare la Cricău. La Ţelna este cea mai înaltă plantaţie de viţă-de-vie din ţară, la o altitudine de peste 600 de metri”, spune Alexandru Borcea.

Crama de la Ţelna este deţinută de aceiași acţionari care au Fares Orăștie, dar este operată separat. Filozofia cramei este, potrivit oenologului Alexandru Borcea, de a produce vin mai puţin, dar de înaltă calitate. „De

LI F E

•

VIN

DIN

ROMâNIA

exemplu, noi nu începem culesul dacă nu există o anumită cantitate de zahăr în strugure. Producem cam 120.000 de litri pe an și avem o clientelă formată, care dorește un vin bun”, mai spune oenologul.

La cramă există și o sală de degustat amenajată cu gust, în stil rustic, dar cel mai impresionant obiectiv este pivniţa. Săpată într-un deal, în formă de U, ea pare că îmbrăţișează vechiul conac care acum adăpostește crama Ţelna. Butoaie ciclopice cu capacităţi de până la 5.400 de litri lasă un coridor firav de trecere, pe lângă pereţii de piatră de calcar, acoperiţi cu un mucegai nobil. „Acest mucegai care protejează vinul și îi imprimă un anumit caracter propriu, este unic. S-a încercat aclimatizarea lui la o cramă din Danemarca, dar nu a rezistat”, explică oenologul.

Imensele butoaie se micesc pe măsură ce vizitatorul intră tot mai adânc în pivniţă, și, în cele din urmă, lasă

Podgoria Lechinţa renaşte la Batoş

A cincea podgorie din Transilvania, pe lângă cele patru din judeţul Alba, este Podgoria Lechinţa, care se întinde pe raza judeţelor Bistriţa-Năsăud şi Mureş. Vinul de Lechinţa a fost singurul vin din Transilvania care se servea la curtea imperială de la Viena, şi a cunoscut o perioadă de glorie în anii 1970-1980, când se exporta masiv în URSS. După 1989, Podgoria Lechinţa a fost pustiită. O investiţie austriacă de trei milioane la Batoş, lângă Reghin, în partea sudică a podgoriei, este pe cale să schimbe cursul istoriei. Investitorul Alfred Michael Beck a preluat în 2010 o plantaţie aflată deja pe rod, în jurul căreia a dezvoltat brandul de vinuri Liliac. Plantaţia de la Batoş a fost completată cu încă una, chiar la Lechinţa, dar procesul de vinificare are loc doar la Batoş.

Potrivit oenologului Paula Bota, recoltarea strugurilor se face exclusiv

256 SINTEZA # 11, decembrie 2014

manual, cu zilieri din sat, după care strugurele intră într-o linie complet automatizată de vinificare. Există însă şi câteva ciubere în care mustul se obţine în mod tradiţional, prin călcatul boştinei în picioare. În momentul în care este nevoie de îmbuteliere, este adus un utilaj mobil din Austria.

La Batoş se produce şi un vin licoros, pentru care strugurii, din soiul Muscat Ottonel, se culeg în septembrie, se pun la uscat pe un pat de trestie, unde se lasă şase luni, fiind întorşi de pe o parte pe alta din două în două săptămâni. În primele trei luni, strugurii se deshidratează, apoi îngheaţă natural. În februarie, se bagă la presat şi apoi în butoaie, la fermentat, după care se păstrează în tancuri de inox până la îmbuteliere.

Pe coama unui deal de lângă cramă, a fost amenajat şi un loc de degustat, în mijlocul unui peisaj de basm (foto).

G OOD

L IFE

•

VIN

D IN

R OMâ N IA

locul recipientelor moderne, de inox și fibră de sticlă, în care se păstrează acum vinul. Butoaiele de lemn au fost folosite odinioară pentru păstrarea lui, dar acum sunt doar de ornament.

Sauvignonul Blanc de Ţelna, dar și Muscat Ottonelul se numără printre recomandările oenologului, iar un alt motiv de mândrie este faptul că aici se produce Vinul Baronului, pentru Muzeul Brukenthal și, mai nou, și un vin personalizat pentru Castelul Corvinilor, de la Hunedoara. Crama Ţelna produce în jur de 120.000 de litri pe an.

Victoria capitalismului, la Jidvei Nu se poate vorbi de vinul din Transilvania fără Jidvei, cel mai mare producător din zonă. Crama de la Jidvei se află în mijlocul Podgoriei Târnave, pe una dintre cele mai mari plantaţii de viţă-de-vie din România, cu 2.100 de hectare pe rod, și încă 400 care ajung pe rod anul viitor.

Soiurile de aici sunt preponderent albe, dar se încearcă, cu rezultate promiţătoare, și soiuri roșii, spune Ioan Buia, directorul cramei.

Principalele soiuri cultivate sunt Feteasca Regală, Feteasca Albă, Riesling Italian, Muscat Ottonel, Sauvignon Blanc, Pinot Gris și Chardonnay, dintre cele albe, iar dintre cele roșii, Merlot, Pinot Noir, Shiraz și Cabernet Sauvignon.

Recoltarea la Jidvei se face manual ziua și mecanic, cu combine speciale, noaptea. Totul este de dimensiuni ciclopice la cele două linii de prelucrare, complet automatizate.

Vinul este pus la macerat și depozitat în tancuri gigantice cu capacităţi de zeci de mii de litri. Fermentarea, refrigerarea, bentonizarea, fierberea sterilă, stabilizarea proteică, tartrică și microbiologică etc., toate sunt executate automat. La fel, îmbutelierea și împachetarea. Hala de depozitare în butoaie este pivniţa lui Pantagruel, iar în secţia de îmbuteliere parcă tocmai se turnează un episod din „Cum se fabrică”. „E vin din gama Castel, a stat doi ani la învechit, acum îl îmbuteliem, și îl depozităm opt ani. Abia apoi îl veţi putea cumpăra, adică în 2022”, spune oenologul Cristina Tana, amuzată de perplexitatea de pe chipurile vizitatorilor.

Buteliile de vin defilează pe banda rulantă ca o armată de piticoţi,

n Fiecare dintre cele două linii de îmbuteliere de la Jidvei are o capacitate de 4.000 de sticle pe oră. La îmbuteliere se folosesc doar sticle noi

în rânduri strânse, umăr la umăr.

Sunt spălate, „injectate” cu vin, apoi astupate cu dopuri de plută și, la final, așezate în cartoane de câte șase, care pleacă mai departe spre depozit, tot pe bandă rulantă. Omul nu intervine aproape deloc în tot procesul de îmbuteliere.

De la etaj, tot ce mișcă în cramă este supervizat de Ioan Buia. „Sunt singurul șef de cramă din România care a terminat Chimia, nu Știinţele Agricole”, spune maestrul vinurilor de la Jidvei. „Vinurile de aici sunt influenţate de variaţiile de temperatură din timpul zilei, în perioada de maturare (august septembrie - începutul lui octombrie), de la 30 până la 5 grade. Crește conţinutul de zahăr din struguri și nivelul de aciditate este mai ridicat.

Toate acestea determină creșteri de aromă în strugure”, explică Ioan Buia.

Crama Jidvei este deţinută de familia Necșulescu, care a preluat, în 1999, fostul IAS, aflat în paragină, l-a modernizat și recapitalizat. Investiţiile derulate de la privatizare până acum sunt estimate la zeci de milioane de euro. Printre ele, o pepinieră proprie de viţă-de-vie, cultivată în baza unui parteneriat cu compania Richter.

257 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Sutele de hectare de viţă-de-vie sunt plantate cu stâlpi de sprijin din beton, realizaţi în propria fabrică.

Fabrica de vinuri de la Jidvei produce acum între 10 și 11 milioane de sticle pe an. A intrat pe piaţa infernală din China și și-a diversificat oferta tradiţională cu o serie de vinuri high-end, precum gamele Castel, Mysterium, Tezaur sau Nec Plus Ultra.

Anul acesta, la Bordeaux, Sauvignonul Blanc Nec Plus Ultra din 2013 a luat medalie de aur la „Concours Mondial du Sauvignon”.

Cu toate acestea, Liviu Necșulescu, seniorul familiei care deţine afacerea, în vârstă de 84 de ani, este circumspect cu privire la viitorul pieţei vinului: „cât nu sunt bani pe piaţă, nu poţi crește nicio afacere, și acum nu sunt”.

Totuși, afacerea Jidvei se dezvoltă și este unul dintre primii trei jucători de pe piaţă, cu o cifră de afaceri de circa 24 de milioane de euro și un profit brut de 12 milioane de euro, potrivit datelor furnizate de portalul doingbusiness.ro.

Recent, la Tăuni, a fost deschisă încă o cramă, complet gravitaţională, ceea ce înseamnă că toate procesele de transvazare (transfer al unui lichid

dintr-un recipient în altul) se fac natural, fără intervenţii mecanice.

Crama funcţionează pe principiul vaselor comunicante, prin folosirea energiei gravitaţionale.

Urmaţi-ne mai departe pe drumul vinului din România. În următorul episod vom vorbi despre licoarea voievodală ascunsă în beciurile domneşti din Ţinutul Vrancei şi vom desluşi câţiva termeni specifici viticulturii şi industriei vinului. n

G OOD

LIFE

HIPE

•

HIPE

&

&

VIBE

Reţeaua de distribuţie

V I BE

Încă unul pe răboj

OMV Petrom

Eduard Ţone

S

untem în acea zonă a anului în care apar bilanţurile, isteriile de Sărbători și depresiile de după.

Recunosc, nu sunt fanul acestei perioade, în care mi-aș dori mai degrabă să văd Crăciuniţe în bikini pe marginea unei piscine din Jamaica. Da, se numește hedonism, sunt vinovat! Nu mă pot abţine, totuși, să privesc un pic în urmă și să încerc schiţa retrospectivă a unui an pe care-l visam exploziv și care a rămas să se bălăcească într-o călduţă banalitate, fără bancuri de piranha care să-ţi ronţăie din degeţele când te simţeai mai bine, dar și fără salturi de delfini care să te facă să aplauzi ca un copil îmbujorat de emoţie.

De pildă, în ianuarie a fost Balonul de Aur, câștigat de Ronaldo.

Ronaldo - Messi - Ronaldo - Messi... până se plictisește unul dintre ei să alerge, până când vârsta biologică le va da la gioale sau până când Tănase va învăţa să centreze ceva mai bine, sunt slabe șansele să vedem pe altcineva cu oul de aur în braţe.

Apoi, în februarie, Scoţia a legalizat căsătoriile între persoane de același sex anticipând cumva referendumul de mai târziu, când scoţienii au votat să rămână „lipiţi” de englezi, băgând în depresie fantoma lui William Wallace. Ca noţiunea de independenţă să rămână clară, „12 Years a Slave”, un film corect dar lipsit de artificii, a câștigat Oscarul, răzbunându-l pe Kunta Kinte.

Primăvara a făcut reclamă companiei Malaysian Airways, a cărei aeronavă ce opera zborul

258 SINTEZA # 11, decembrie 2014

Vreme trece, vreme vine, ce-a fost rău și ce e bine întrebăm și socotim.

Ce ne iese… mai vorbim.

370 s-a jucat de-a v-aţi ascunselea forever, având la bord 239 de persoane care acum ori zac pe fundul vreunui ocean ori joacă poker cu Elvis printr-un univers paralel.

Concomitent, Crimeea și-a declarat independenţa faţă de Ucraina și Putin a devenit, brusc, cel mai urât om din lume, la propriu și la figurat, începând să miște din joystick la tâmpla românilor. După care, prin aprilie, exasperaţi de cel mai slab sezon din ultimele secole, cei de la Manchester United îl demit în sfârșit pe nefericitul David Moyes, scoţianul care dobora recorduri negative mai ceva ca piesele de domino. Bucuroasă, Conchita Wurst, din Austria, devine prima femeie cu barbă care câștigă Eurovisionul, această competiţie care-și pierduse demult spectacolul de pe scenă în favoarea celui de la „urne”. A fost boaba de piper a primăverii, suficient de condimentată pentru a declanșa valuri de comentarii.

Rând pe rând, ţări precum Panama, Ucraina, Lituania, India, Egipt, Columbia, Mauritania, Indonezia, Siria, Irak, Israel, Afganistan, Bolivia și România, să trăiască!, își aleg cu exuberanţă președintele, sperând în vremuri mai bune.

Numitul PSY, autorul celebrei aberaţii Gangnam Style, devine primul artist al cărui videoclip atinge două miliarde de vizualizări pe YouTube, în vreme ce, la Roland Garros, Maria Șarapova icnește, geme, face fiţe, dar o învinge pe Simona Halep în finala turneului de Grand Șlem, aruncând România în lacrimi la adresa unicului sportiv

care ne face fericiţi și în ură la adresa rușilor și a femeilor lor bune, dar reci. 49 de oameni mor după ce aceiași ruși continuă joaca de-a războiul și doboară un avion de linie, în vreme ce lumea se pregătește de fotbal într-o Brazilie măcinată de corupţie. Și care reușește să se facă de râs după 1-7 cu Germania, poate cea mai bună glumă din istoria turneelor finale mondiale ale acestui sport. Nemţii câștigă apoi titlul cu numărul 4, dovedind că și atunci când fac glume vorbesc serios.

Avioanele continuă să se prăbușească, iar lumea merge mai departe, reactivând din cutia Pandorei păpușa neagră a Africii, această Chucky pe nume Ebola care începe să facă prea multe victime și să ne amintească de filmele cu pandemii catastrofale. În Africa de Sud însă, Oscar Pistorius e declarat ușor nevinovat fiindcă și-a ucis prietena și primește o mângâiere pe creștet: cinci ani la sing-sing.

Americanii câștigă mondialele de baschet, iar Gorbaciov, nenea ăla cu pata pe chelie, care a schimbat soarta omenirii acum 25 de ani, avertizează serios că meciul Rusia – Ucraina poate declanșa un tsunami mondial, mai rece decât cel din anii 70. Pe final de an, încep cutremurele în Japonia, Bing Cosby șochează America și românii șochează marile orașe europene prin dorinţa lor nemărginită de a-și vota președintele într-un cadru al lucrului nu tocmai bine făcut. Încă un semn pe răbojul vieţii, încă un strop de speranţă pentru 2015, cu siguranţă... „mai bun”. n

Carrefour Gazprom / NIS

Reţeaua INMEDIO Reţeaua Librarium Reţeaua Cărtureşti Reţeaua distribuitorilor de presă locali

6 luni = 89.94 lei = 80 lei

ABONAMENTE

12 luni = 178.99 lei = 150 lei

Redacţia SINTEZA tel: 0733.333.800; abonamente@revistasinteza.ro

ALBA IULIA ALEXANDRIA ARAD BACĂU BAIA MARE BISTRIŢA BOTOŞANI BRĂILA BRAŞOV BUCUREŞTI BUŞTENI

BUZĂU CAREI CĂLĂRAŞI CĂLIMĂNEŞTI CÂMPULUNG MUSCEL CÂMPINA CLUJ CONSTANŢA COMĂNEŞTI CRAIOVA CURTEA DE ARGEŞ

DROBETA TURNU SEVERIN DEVA FOCŞANI GALAŢI GIURGIU HUNEDOARA IAŞI MEDGIDIA MEDIAŞ MIERCUREA CIUC

MIERCUREA SIBIULUI MIOVENI NĂDLAC ONEŞTI ORADEA ORDORHEIU SECUIESC PIATRA NEAMŢ PITEŞTI PLOIEŞTI PREDEAL RÂMNICU SĂRAT

www.manpres.ro tel: 021 312 48 01 / 021 314 63 39 office@manpres.ro

RÂMNICU VÂLCEA RESIŢA REGHIN ROMAN SATU MARE SFÂNTU GHEORGHE SIGHETU MARMAŢIEI SIBIU SIGHIŞOARA SLATINA SLOBOZIA

SUCEAVA TÂRGU MUREŞ TÂRGOVIŞTE TIMIŞOARA TÂRGU JIU TURDA TULCEA VASLUI ZALĂU

87% Uneori memoria răstoarnă procentele istoriei

dintre români, la 25 de ani după decembrie ‘89, spun că nu i-ar fi condamnat la moarte pe soţii Ceauşescu, dacă ar fi făcut parte din completul de judecată.*

* conform studiului IRES - 1989. Percepţii şi reprezentări, 3-4 aprilie.

Eşantion 1.349 subiecţi, peste 18 ani, multistratificat, probabilistic, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Marjă de eroare ± 2,7% 260 SINTEZA # 11, decembrie 2014