Sinteza # 2 by REVISTA SINTEZA

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 2  Februarie 2014

ZOOM Profiling-ul psihologic al liderilor politici Voiaj în mintea conducătorilor

INTELLIGENT BUSINESS Coworking: Împreună, dar fiecare pentru el

ARTE Români la New York

ENIGMA ANULUI 2014:

00463

1 SINTEZA # 2, februarie 2014

6 425930 000021

Tătucii naţiunii ies din istorie?

14,99 lei

SINTEZA # 2, februarie 2014

EDITORIAL

Cum moare Speranţa?

E. Vasile Dâncu

e sute de ani spunem că speranţa moare ultima. O iluzie frumoasă, un fel de metasperanţă pe care fiecare o descoperă singur, pentru că nimeni nu mai știe cine a lansat-o. E atât de anonimă că putem crede toţi în ea, ne-o putem asuma foarte bine. Mă rog, poate nu toţi, aici pesimiștii spun „moare ultima, dar și ea moare, așa ca degeaba speri”. Optimiștii incorigibili se bucură de faptul că rămâne totuși în viaţă, chiar dacă și speranţa se duce pe apa sâmbetei. Realistul ar putea să se întrebe: ce înseamnă ultima? Moare înaintea noastră sau după noi? Dar nu când moare speranţa este o întrebare care ar trebui să ne preocupe, doar știm asta cu toţii. Mai bine ne întrebăm: cum moare ea? Poate că speranţa se naște într-un moment de slăbiciune sau de visare ori într-o situaţie de disperare, dar aproape că nu contează. Este important că ea reușește o minune, să te facă să crezi că lucrurile vor merge bine, că eforturile sau talentele vor fi răsplătite sau că ţara ta sau comunitatea va ajunge repede o ţară civilizată, doar are atâtea frumuseţi și resurse plus un popor atât de deștept, sigur cel mai deștept din Europa, cum cred vreo trei sferturi dintre români. Speranţa, oricât ar fi ea de firavă, te pune în mișcare, îţi poate da energie să plănuiești, să consumi, să alergi, să participi la curse de anduranţă ale vieţii. La

3 SINTEZA # 2, februarie 2014

flacăra ei muribundă te poţi încălzi când ţi-e greu să mai crezi că va ieși soarele și pe strada ta, tot ea te face să crezi că mai e doar un pic și lucrurile se vor aranja, vor veni zorii unei alte epoci. Poate că o generaţie veche este la butoane, dar vor trece cei douăzeci de ani profeţiţi de Brucan și va fi bine, generaţia tinerilor va schimba lumea din temelii. Facem o nouă generaţie, ești dascăl, studenţii ţin la tine, poţi să-i înveţi, lumea se schimbă prin școală și lumina cărţii. Petreci mii de zile și nopţi între zidurile reci ale universităţii și entuziasmul tinerilor care te înconjoară te face să uiţi că afară lucrurile par îngheţate, iar o oligarhie se schimbă cu alta, un partid cu altul, dar ţara parcă a îngheţat. Scrii cărţi și articole revoltate, dar vezi că nu e valabilă credinţa ta veche din vremea adolescenţei poetice conform căreia ideile pot schimba lumea. Nu se întâmplă asta, speranţa ta devine o flacăra tot mai mică, tinerii pleacă spre alte ţări și nu se mai întorc, dar tu pui încă un pic de untdelemn în candelă și flacăra reapare. Nu-i nimic, trebuie să ne implicăm cu toţii și te implici, ieși în stradă, faci politică, devii funcţionar public, crezi că merită un mic sacrificiu, dar te învinge oligarhia de partid și atunci te uiţi disperat în toate părţile și vezi din nou speranţa în moarte clinică. O resuscitezi cum poţi, nu o înţelegi de ce se încăpăţânează să rămână în viaţă și să te împingă spre noi asalturi. Nu va fi mereu așa, te însufleţește din nou speranţa,

intrăm în lumea civilizată și va veni Europa să curme excesele, să ne fie arbitru și sfetnic, paznic, supraveghetor sau chiar călău, dacă nu suntem serioși și cinstiţi. Nu se întâmplă asta, Europa are treburile ei, ne dă cu rigla peste degete din șase în șase luni, apoi reîmparte între ţările bogate bursa noastră de școlari neascultători. Speranţa se chinuie, cade fără suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descarcerezi dintre ruinele viselor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele, nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunităţile, doar nu există comunităţi sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar a glumit! Vai, se rupe ţara, băieţi, voi nu vă pricepeţi la administraţie, vă fură ungurii banii și pământurile. Lăsaţi-ne, ne ocupăm noi de asta. Sigur, aveţi dreptate, spun dregătorii locali, mici sau mari, era să facem o mare prostie, bine că neaţi tras de mânecă. Și gata! Speranţa că ţara mea se va face bine într-o zi a murit. A îngheţat într-o pădure din Munţii Apuseni, iar moţii care au încercat s-o resusciteze povestesc că avea lacrimi îngheţate pe faţă. Am ucis-o noi înșine cu prostia, corupţia și lipsa noastră de suflet. A murit în chinuri, după ce timp de 25 de ani a intrat de multe ori în comă. Acum însă frigul a fost mai tare. Iar tu nu poţi să-ţi alungi un gând: am construit o Siberie la noi acasă, întrun sfert de secol de democraţie. n

U GÂND 4

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

În dimineaţa zilei de 1 ianua rie, ziarele din Marea Britanie au deschis ediţiile cu articole alarmante despre „invazia“ care urma să se petreacă atunci când primele avioane şi autocare pline de români şi de bulgari urmau să-i „cotropească“.

Asta după ce nouă state europene, printre care şi Regatul Unit, au ridicat în prima zi din 2014 restricţiile de pe piaţa muncii. Cei mai speriaţi au fost britanicii, dar urmau să se convingă că nu era aşa. Reacţiile din presă i-au uimit pe cetăţenii români care

trăiesc de ani buni în Anglia, dar şi pe englezii cu capul pe umeri. În aceleaşi zile, presa din România ieşea cu titluri alarmante despre invazia străinilor care ar urma să cumpere terenuri în România şi astfel să „cotropească” ţara. Asta după ce a fost elaborată

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

o lege care liberaliza piaţa funciară. Iată cum, puşi în faţa disoluţiei totale a graniţelor, trăim un experiment unic. Teama faţă de celălalt, spaimele cu care vine libertatea, ar putea ridica alte graniţe. De data aceasta în suflete.

CUPRINS

POLITIC x 46 | INTERVIU - Matematicianul Nicuşor Dan vrea să facă fizică în politica românească

51 | ANALIZĂ - Miza alegerilor europene 56 |

CONVORBIRI x Î n diplomaţie nu e loc de teamă

MERIDIAN x 63 | R epublica Moldova, o poveste de succes

68 | Centr alism vs. Subsidiaritate UE în faţa unei alegeri

70 | Conflicte invizibile. 969 versus 786

REPORTAJ x 72 | T RENUL DIN NORI 80 | S chönbrunnul lui Viktor INTELLIGENT BUSINESS x 87 | Macro - Creşterea cea aşteptată

SINTEZA # 2, februarie 2014

93 | Micro - Împreună,

dar fiecare pentru el

100 | idei la export - PARIUL

unei femei îndrăzneţe

AMINTIRI PENTRU VIITOR x 107 | vIAŢA LUI cEAUŞESCU a început la 50 de ani

116 | ceauşescu de la Scorniceşti NEW AGE x 119 | SPRE MATURITATE mai lent 120 | S ocial media – model de relaţionare reală sau exhibare socială?

PUNCT ZERO x 123 | armă mortală 3(d) 130 | PORTRET - iron musk 136 | „ Early adopters” dictează tendinţele

SPORT LIFE x 139 | o limpiada gigant 144 | Bunicu’ învârte roata

Revistă de cultură și gândire strategică

Director: Vasile Dâncu Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Elena Nicolae, Traian Brad, Bogdan Stanciu, Marius Avram

ARTE x 151 | aNALIZĂ - Arta contemporană din România în SUA

154 | Brâncuşi la New York 158 | SPAŢIU ŞI SENS Experimentul ca nostalgie 161 | S EMN DE CARTE ărirea şi decăderea M unui preşedinte

VERDE x 163 | Fluturele, sufletul lumii 166 | ESENŢIAL - E ducaţia înseamnă şi libertate

168 | OM vs. ANIMAL - Ursul brun,

motor al dezvoltării economiei locale

100

INSIDE x 170 | C yberspaţiul, al V-lea domeniu de conflict

GOOD LIFE x 173 | travel Fals tratat de turism de vânătoare

178 | DINE & WINE

Nu întreba câţi ani Au, nici doamna, nici coniacul

180 | MAŞINI & MOTOARE

Ţiriac Collection

Contributors: Dana Altman, Lavinia Betea, Maria Rus Bojan, Magor Csibi, Alin Fumurescu, Vasile George Dâncu, George Jiglău, Dan Jurcan, Augustin Ioan, Valentin Ionescu, Radu Magdin, Vintilă Mihăilescu, Ion Mureșan, Paul Doru Murgu, Valentin Naumescu, Luminiţa Paul, Ioan Es. Pop, Florin Popa, László Rákosy, Tudor Raţ, Monica Rotaru, Ioan Stanomir, Ilie Ștefan, Eduard Ţone Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu, Isabela Muntean Corectură: Elena Gădălean Foto: Lorand Vakarcs, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, Shutterstock Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

184 | B RANDS & TRENDS

Doi gineri de treabă: Procter&Gamble

186 | HIPE & VIBE - instacool

Ilustraţie copertă: Ionuţ Baic

7 SINTEZA # 2, februarie 2014

Ilustraţie: Ionuţ Baic Concept grafic: Ciprian Butnaru

ZOOM

O analiză de Adriana Dâncu, Vasile Sebastian Dâncu Mihai Mocanu, Mihaela Orban

upă conflictele din 2013, USL are un candidat la președinţie nesigur, Crin Antonescu, contestat de multe voci din PSD, unde se consideră că are potenţial prea slab pentru a învinge tot un candidat de dreapta. Dacă pierde o parte din voturile pesediștilor care și-ar dori un președinte al lor, după zece ani de pauză, Crin Antonescu nu mai are șanse în turul al doilea. 8

SINTEZA # 2, februarie 2014

Pesediștii speră la o candidatură a lui Victor Ponta, cel pe care sondajele îl creditează, în acest moment, cu cele mai mari șanse, dar acesta refuză, respectând înţelegerea cu Crin Antonescu din momentul în care s-a creat USL. Dreapta politică, cea care elimină PNL din această zonă, este în plină competiţie, încă nu a reușit negocierea unui candidat unic. Avem aici un candidat al PDL, actor important în societatea civilă, Cătălin Predoiu, dar

și un fost premier de 46 de zile, fost șef de serviciu secret, Mihai Răzvan Ungureanu, reprezentant al unui partid mai mic, Forţa Civică, dar beneficiind de speranţa de a fi promovat de președintele Traian Băsescu. Pe de altă parte, zvonistica jurnalistică, scenariile care apar mereu „pe surse” și, în societatea noastră, de multe ori se îndeplinesc, apare și George Cristian Maior, actualul director al SRI, chiar dacă acesta nu confirmă aceast scenariu.

ZOOM

•

ANAL IZĂ

Enigma anului 2014: ies tătucii naţiunii din istorie? România a intrat în 2014 fără a ști cine vor fi competitorii pentru cea mai importantă funcţie publică, cea de șef al statului

Nişte „europarlamentare” ciudate Ce așteaptă clasa politică, de ce nu avem decizii clare, mai ales că, în afara lui Crin Antonescu, toate celelalte posibile candidaturi au ca subiecţi oameni care nu au mai candidat, oameni tineri, care ar avea nevoie de notorietate, încredere și timp de comunicare pentru a convinge că aduc un nou model, un nou statusrol prezidenţial sau că vor să dea continuitate? Toţi așteaptă trecerea alegerilor europarlamentare investite acum cu o miză mult mai mare decât simpla alegere a viitorilor noștri reprezentanţi în Parlamentul European. Cele mai multe decizii privind candidaturile la prezidenţiale se vor lua după aceste alegeri, deoarece de la ele se așteaptă foarte multe clarificări pentru echilibrele politice interne. Partidele din USL vor candida separat, cu excepţia micului partid voiculescian și a UNPR, acestea mergând alături de PSD, dorind astfel să-și măsoare potenţialul electoral adevărat, după ce alianţa a funcţionat pe baza unei parităţi „mincinoase”, deoarece în toate sondajele de opinie potenţialul PSD este dublu faţă de PNL. Și în partea dreaptă a eșichierului politic există mize foarte importante. PDL și Vasile Blaga, bine situaţi în sondaje chiar după despărţirea de Traian Băsescu, vor să demonstreze că există viaţă și după Traian Băsescu și că partidul poate reuși fără providenţialul lider care l-a dus de două ori la guvernare pe baza procentelor obţinute la alegerile prezidenţiale. Partidele de drepta mai mici, Partidul Mișcarea Populară, Noua Republică sau Forţa Civică, se luptă să treacă de 5% și să fie nucleul în 9 SINTEZA # 2, februarie 2014

Chiar dacă nu știm încă cine sunt candidaţii, cunoaștem miza viitoare. Este pentru prima dată când credem că, în România, se poate juca ieșirea din epoca tătucilor și trecerea spre lideri instituţionali. jurul căruia se va fixa un viitor partid prezidenţial, în sensul de a deveni partidul unde Traian Băsescu îşi va continua activitatea politică după expirarea celui de al doilea mandat. Chiar și UDMR are de luptat cu influenţa celorlalte partide maghiare și, mai ales, cu influenţa FIDESZ în Ardeal, după anunţul acestuia de a-l susţine pe Laszlo Tokes.

Viitoarea miză Chiar dacă nu știm încă cine sunt candidaţii, cunoaștem miza viitoare. Este pentru prima dată când credem că, în România, se poate juca ieșirea din epoca tătucilor și trecerea spre lideri instituţionali. Acest lucru se poate realiza prin modificarea Constituţiei României, proces în care sunt voci care spun că se vor tăia multe din prerogativele actuale, pentru a se proiecta un viitor președinte mai puţin jucător, mai mult arbitru. În plus, cea mai mare parte dintre candidaţii potenţiali (tot cu excepţia lui Crin Antonescu) sunt oamnei tineri, majoritatea nu au fost membri de partid, vin dintr-o altă cultură și altă educaţie decât liderii trecutului.

Până atunci, sociologii fac sondaje, jurnaliștii fac presupuneri, analiștii politici se ocupă de scenarii. Multe din proiecţiile care se fac astăzi în toamnă vor fi deja depășite, altele vor fi bulversate de mișcările politice de după alegerile europarlamentare. Vor apărea actori noi, poate coaliţii surprinzătoare, poate coaliţia de la guvernare va suferi modificări, dacă USL nu va mai avea resurse de supravieţuire. Dacă peisajul politic se poate schimba, în privinţa viitorilor competitori este greu de crezut că vor putea apărea candidaturi spectaculoase. Societatea civilă și-a irosit o parte dintre personajele relevante atunci când au fost absorbite de politică în anii trecuţi. Pe de altă parte, independenţii au puţine șanse la alegerile pentru președinţie, prezenţa în turul al doilea fiind condiţionată până acum de existenţa în spatele candidatului a unui partid puternic sau chiar a unui bloc de partide, respectiv alianţe. Dacă în acest moment nu putem face previziuni destul de exacte, pentru că nu avem configuraţia competiţiei, atunci sociologii și psihologii caută alte metode de a intra în mintea candidaţilor potenţiali, de a înţelege ce doresc oamenii sau cu ce trasături psiho-mentale sunt creditaţi aceștia de către public sau de către experţi. Echipele de cercetători lucrează, construiesc instrumente, verifică axe de comunicare, testează teme și universuri de poziţionare. Vom prezenta una din căile posibile de analiză, „jocuri” cu caracter știinţific sau, să spunem, „cum se amuză sociologii și psihologii” când se apropie alegerile. n

ZO OM

•

ANAL IZĂ

 Profiling-ul liderilor politici a fost dezvoltat pentru a furniza reprezentări psihologice comprehensive ale acestora

șa cum nu putem atribui petrecerea unor evenimente politice majore exclusiv personalităţii unor lideri politici, nu putem nega nici influenţa semnificativă pe care aceasta o joacă în producerea lor. Unii comentatori tind să vadă derularea istoriei prin prisma personalităţilor unor lideri puternici, cu toate că această perspectivă se dovedește a fi reducţionistă, de cele mai multe ori. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al lui Adolf Hitler, a cărui politică externă părea că izvorăște din propriile patologii psihologice. Istoricul A.J.P Taylor (1961) argumentează că politica sa externă a fost cea a predecesorilor săi, a diplomaţilor și a tuturor germanilor, în esenţă, care urmăreau să elibereze Germania de constrângerile tratatului de pace, să restaureze armata și să o transforme în cea mai mare putere europeană. Profiling-ul liderilor politici a fost dezvoltat pentru a furniza reprezentări psihologice comprehensive ale acestora, în context, descriind atât decursul vieţii lor, cât și aspecte particulare, ce ţin de comportamentul lor de leadership. Astfel, elementelor tradiţionale de evaluare psihologică li se adaugă, în cazul liderilor politici, aspecte ce ţin de stil managerial, stil de negociere, luarea deciziilor strategice, luarea deciziilor în momente de criză, stil retoric, stil cognitiv și stil de leadership. Aceste aspecte ale leadership-ului politic sunt modelate, pe de o parte, de contextul cultural și politic și, pe de altă parte, de trăsăturile de personalitate ale liderului (Post, 2003). 10 SINTEZA # 2, februarie 2014

Termenul de personalitate semnifică un pattern de funcţionare sistematic, care este constant de-a lungul timpului atunci când vine vorba despre anumite comportamente. În profiling-ul liderilor politici se urmărește caracterizarea personalităţii politice de bază (core political personality), identificând pattern-urile adânc înrădăcinate, care sunt coerente și care au implicaţii predictive puternice (Post, 2003). Tipurile de personalitate ale liderilor politici sunt legate de sistemul lor de credinţe și, drept o consecinţă, de stilul de conducere. Fred Greenstein, în „Personality and Politics” (1969), identifică patru contexte în care personalitatea unui lider devine relevantă cu precădere: atunci când acesta ocupă un loc strategic, când situaţia este ambiguă sau instabilă, când nu există precedente sau reguli clar stabilite pentru ceea ce este de făcut și atunci când, într-un context, se impun eforturi majore. Conform lui Hermann (1976), următoarele contexte sunt cele care determină cea mai mare influenţă a personalităţii unui lider politic asupra politicii externe:  În primul rând, influenţa este proporţională cu interesul și implicarea șefului de stat în politica externă  Atunci când preluarea puterii se face în mod dramatic  Când șeful de stat este carismatic  Când șeful de stat exercită o mare autoritate în modul în care decurge politica externă  Când organizarea politicii externe a unei naţiuni este puţin organizată sau diferenţiată

 În situaţii de criză  Când situaţia externă a ţării este percepută ca fiind în criză Profiling-ul psihologic al liderilor politici își are originile în Statele Unite ale Americii, unde, în mod istoric, există două curente principale: cel academic și cel guvernamental (aplicat în realizarea și susţinerea politicilor guvernamentale). În mediul academic, acesta este realizat de politologi și experţi în psihologie socială, în timp ce în mediul guvernamental este realizat cu precădere de psihiatri. În mediul academic se aplică metode cantitative, concentrate pe anumite trăsături relevante, care permit realizarea unor comparaţii, în timp ce în mediul guvernamental se folosesc cu precădere studiile de caz calitative, mai comprehensive, integrând psihobiografia și psihologia psihodinamică în metodele lor. Construind profile psihologice ale unor indivizi și observând pattern-uri de comportament, atât cercetătorii din mediul academic, cât și cei din mediul guvernamental realizează predicţii privind modul în care indivizii care posedă anumite trăsături vor reacţiona în anumite situaţii. Cu toate că personalitatea umană trebuie privită în dinamică, nefiind fixă și rigidă, anumite trăsături pozitive sau negative dominând în funcţie de context și fiind influenţate de o multitudine de factori, până la un punct se pot realiza predicţii comportamentale în funcţie de profilul psihologic al unei persoane. Cu toate acestea, ce se poate obţine prin intermediul datelor conţinute de

ZOOM

•

ANAL IZĂ

Profiling-ul psihologic al liderilor politici profilul psihologic sunt mai degrabă ipoteze plauzibile și probabile. Acestea oferă informaţii valide, întrucât comportamentul indivizilor care manifestă anumite trăsături fundamentale tinde să rămână stabil, aceleași cauze producând aceleași efecte (Sutter, 2007). Cele două ramuri ale profilingul psihologic al liderilor politici, cu toate că au evoluat de-a lungul timpului în direcţii diferite, au preluat metode și tehnici una de la cealaltă, perfecţionându-se astfel, fiecare pentru a-și atinge mai bine scopurile. De-a lungul timpului, alte discipline și-au adus aportul în dezvoltarea acestor metode, precum sociologia, antropologia culturală, psihologia clinică, sociologia politică sau istoria. Un context în care realizarea profilelor psihologice ale liderilor politici a cunoscut un avânt a fost perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, acestea fiind utilizate pentru realizarea unor predicţii privind comportamentele liderilor politici și pentru luarea unor decizii strategice în consecinţă. În prezent, în Statele Unite ale Americii, în cadrul CIA (Central Intelligence Agency), se realizează profile psihologice ale tuturor liderilor politici relevanţi. În general, variabilele care ţin de personalitate și care sunt utilizate în evaluări psihologice sunt definite operaţional prin intermediul unor teste sau proceduri care nu pot fi aplicate liderilor politici, întrucât cercetătorii nu au acces sau contact cu aceștia. Astfel, se impune elaborarea unor proceduri de evaluare a personalităţii acestora de la distanţă. În acest sens, cel mai frecvent, se utilizează analiza 11 SINTEZA # 2, februarie 2014

de conţinut a unor materiale scrise de aceștia. De asemenea, sunt considerate mai relevante interviurile, întrucât este mai probabil ca ele să conţină răspunsuri spontane, spre deosebire de discursuri, care sunt foarte bine puse la punct și studiate. Așadar, de-a lungul timpului, unii cercetători au ajuns la constituirea unor seturi de variabile validate prin cercetare sistematică, utilizate în realizarea unor profile psihologice ale liderilor politici. Conform lui Schafer (2000), personalitatea se poate defini în jurul a trei dimensiuni fundamentale: motivaţiile, cogniţiile și credinţele, respectiv temperamentul și trăsăturile interpersonale.

Motivaţiile Motivaţiile reprezintă o clasă de scopuri către care indivizii tind să își direcţioneze comportamentul. În profiling-ul liderilor politici, cele mai frecvente dimensiuni analizate sunt puterea și afilierea. Întrucât anumite motivaţii stau sub semnul conflictului, în această clasă de caracteristici se pot include și mecanismele de autoapărare. În evaluarea motivaţiilor se folosesc diferite metode, multe derivate din Testul Apercepţiei Tematice (Thematic Apperception Test - TAT), care, pentru a elimina distorsiunile de percepţie ale subiecţilor, presupune construirea unor povești plecând de la o imagine, poveștile fiind apoi analizate și comparate prin prisma anumitor caracteristici. În evaluarea motivaţiilor se folosesc, de asemenea, metode psihanalitice, conţinând măsurători obiective construite a priori, bazate pe concepte fundamentale psihanalitice privind motivaţiile (oralitate, sadism

etc.). Luck (1974), utilizând aceste metode, a realizat un studiu comparativ a personalităţilor lui Hitler, Stalin, Mao Zedong și Liu Shao-ch’i.

Dimensiunea cogniţiilor şi credinţelor Se referă la credinţe și atitudini specifice, la valori, precum și la stilurile cognitive mai generale ale indivizilor. Hermann (1984) dezvoltă măsurători pentru câteva credinţe specifice, naţionalismul (etnocentrismul) și neîncrederea fiind două aspecte fundamentale în studiul profilelor liderilor politici. Aceste două concepte se subscriu celui de autoritarism, iar, în cazul șefilor de stat, acestea se asociază cu exprimarea unei atitudini profund negative faţă de alte naţiuni și cu implicarea redusă în politica externă. Mai mult, acestea pot crea premisele înclinaţiei unor lideri politici către război. Unii cercetători analizează așanumitele coduri operaţionale ale indivizilor, care sunt definite drept un set de axiome, postulate și premise care constituie fundaţiile unor practici și credinţe specifice (Leites, 1951). Aceste coduri operaţionale sunt extrase intuitiv din scrierile politicienilor. Din această perspectivă au fost identificate și rafinate două clase de credinţe ale acestora: credinţele filosofice privind universul politic și cele legate de alegerile și tacticile instrumentale. Codurile operaţionale ale indivizilor pot fi privite ca niște portrete ale lor, acestea sunt specifice fiecăruia și nu pot fi comparate cu ușurinţă. Din perspectiva stilurilor cognitive ale indivizilor, se poate vorbi de complexi tate cognitivă, operaţionalizată 

ZO OM

•

ANAL IZĂ

 Nicolas Sarkozy, unul dintre liderii politici ai lumii evaluaţi psihologic în volumul lui Pascal de Sutter - Ce fous qui nous gouvernent

Definiţie

Variabile componente

Orientare expansionistă

Interes pentru a dobândi controlul asupra mai multor teritorii, resurse, indivizi

Motivaţia puterii Naţionalism Credinţă în abilitatea de a controla evenimentele Încredere în sine Neîncredere Orientare către sarcini

Orientare activă/ independentă

Interes pentru participarea în comunitatea internaţională, dar conform propriilor condiţii şi fără a dezvolta o relaţie de dependenţă faţă de altă ţară

Motivaţia afilierii Naţionalism Credinţă în abilitatea de a controla evenimentele Complexitate cognitivă Încredere în sine Orientare către sarcini

Orientare influentă

Interes pentru a avea un impact asupra politicii externe a altor naţiuni, pentru a juca un rol de conducere în afaceri regionale sau internaţionale

Motivaţia puterii Credinţă în abilitatea de a controla evenimentele Complexitate cognitivă Încredere în sine Orientare interpersonală

Orientare mediatoare/ integratoare

Interes pentru reconcilierea problemelor dintre naţiuni, pentru rezolvarea problemelor în arena internaţională

Motivaţia afilierii Credinţă în abilitatea de a controla evenimentele Complexitate cognitivă Orientare interpersonală

Orientare oportunistă

Interes pentru a profita de circumstanţele prezente, de a gestiona eficient cerinţele şi oportunităţile momentului

Complexitate cognitivă Orientare interpersonală

Orientare către dezvoltare

Dedicare pentru îmbunătăţirea continuă a naţiunii, pentru obţinerea ajutorului din partea altor naţiuni sau organizaţii internaţionale

Motivaţia afilierii Naţionalism Complexitate cognitivă Încredere în sine Orientare interpersonală

Tabel 1. Orientări ale personalităţii şi variabilele care le compun

Tabel 2. Variabile ale personalităţii asociate cu diferite rezultate ale politicii externe

12 SINTEZA # 2, februarie 2014

Dispoziţie către război

Dispoziţie către pace

Motivaţii

Motivaţia puterii

Motivaţia afilierii

Credinţe

Naţionalism Încredere în sine

Stimă de sine

Stil cognitiv

Complexitate integrativă scăzută Stil explicativ optimist

Complexitate integrativă ridicată

Temperament şi trăsături interpersonale

Dominaţie Competitivitate Neîncredere

Extraversiune Încredere

ZOOM

în cadrul unor studii prin intermediul complexităţii limbajului utilizat de politicieni. S-a observat că o complexitate cognitivă ridicată a unui lider politic se asociază cu afecte și atitudini pozitive în politica externă. O altă perspectivă de analiză a dimensiunii cognitive a personalităţilor este cea a mapping-ului cognitiv (metodă iniţiată de Tolman în 1948), care presupune reprezentarea structurii credinţelor și aserţiunilor liderilor politici, prin prisma relaţiilor dintre politici, scopuri, rezultate sau efecte. Aceste hărţi care rezultă pot fi chiar comparate, din punctul de vedere al densităţii, echilibrului sau legăturilor din variabile.

Temperamentul şi trăsăturile interpersonale Cea de-a treia clasă de caracteristici relevantă în realizarea profilelor, ţine cont de dimensiuni precum nivelul de energie, sociabilitatea, controlul impulsurilor, stabilitatea emoţională sau stilurile de a relaţiona cu alţi indivizi. Acestea reprezintă aspecte ale personalităţii care sunt vizibile, publice. Cercetătorii în acest domeniu au ajuns la un consens privind importanţa a cinci caracteristici în profilingul liderilor politici din perspectiva temperamentului: extraversiunea, agreabilitatea, conștiinciozitatea, stabilitatea emoţională și deschiderea (John & Srivastava, 1999). Un model de evaluare psihologică a personalităţilor politice care este utilizat de francezul Pascal de Sutter în volumul Ce fous qui nous gouvernent este dezvoltat pe baza Inventarului de Criterii de Diagnostic Millon (Millon Inventory of Diagnostic Criteria), utilizat în identificarea și evaluarea patologiilor psihologice. Această metodă presupune realizarea unei analize de conţinut asupra

Referinţe bibliografice: 1. Greenstein, Fred. Personality and Politics. Markham Publishing Company, 1969 2. Hermann, M. Explaining Foreign Policy Behavior Using the Personal Characteristics of Political Leaders. International Studies Quarterly 24:7—46, 1980.

13 SINTEZA # 2, februarie 2014

•

ANAL IZĂ

documentelor scrise accesibile publicului. Astfel, sunt inventariate și analizate mii de fraze, în urma căreia, în cazul profilului psihologic realizat de Sutter, s-a răspuns la 230 de întrebări pentru pregătirea profilului lui Nicolas Sarkozy. Apoi, s-a constituit un inventar simplificat al trăsăturilor relevante (60), care a fost inclus într-un chestionar aplicat apropiaţilor liderului politic. Acești 60 de itemi au fost structuraţi pe baza a 12 axe ale personalităţii, analizate la cinci niveluri:  Comportament expresiv – caracteristicile individuale ale comportamentului subiectului; modul în care individul este văzut în mod tipic de alţii; ceea ce dezvăluie conștient sau inconștient despre el însuși; ceea ce dorește ca alţii să creadă sau să cunoască despre el  Conduită interpersonală maniera în care individul interacţionează în mod tipic cu ceilalţi; atitudinile care stau la bază și care dau formă acţiunilor sale; metodele prin care individul se asigură că persoanele cu care interacţionează răspund nevoilor sale; impactul pe care acţiunile individului le are asupra altora; maniera în care individul face faţă tensiunilor sau conflictelor sociale  Stilul cognitiv – maniera în care individul se concentrează sau își repartizează atenţia, criptează și tratează informaţia, își organizează gândurile, face atribuiri și comunică ideile și reacţiile sale altora  Dispoziţia/Temperamentul – maniera în care individul își manifestă emoţiile; caracterul predominant al afectelor individului și intensitatea și frecvenţa cu care acesta le exprimă

3. John, O. P., S. Srivastava. The Big Five Trait Taxonomy: History, Measurement, and Theoretical Perspectives în L. Pervin and O. P. John, eds., Handbook of Personality: Theory and Research, 2d ed., 102—38. New York: Guilford, 1999. 4. Luck, D. Psycholinguistic Approach to Leader Personality: Hitler, Stalin, Mao, and Liu Shao-Ch'i. Studies in Comparative Communism 7:426—53, 1974.

 Imaginea de sine – percepţia asupra sinelui ca obiect sau maniera în care individul se descrie în mod deschis În urma evaluării lui Nicolas Sarkozy pe baza acestor dimensiuni și elemente, s-a obţinut profilul mediatic al liderului politic, mai precis acea personalitate a lui care se dezvăluie publicului. Datele au fost analizate de un profiler american cu experienţă și prestigiu, căruia nu i s-a dezvăluit identitatea subiectului. Mai apoi, această metodă a fost completată de cea utilizată de profilerii CIA, care adaugă analizei discursului persoanei al cărei profil este realizat elemente ce ţin de contextul cultural și istoric, familie, educaţie, inteligenţă, temperament etc. Aceasta permite contextualizarea și interpretarea informaţiei obţinute aplicând metoda Millon. De regulă, profilele realizate prin metoda CIA se rezumă în cel mult două pagini, uneori având atașată o înregistrare video. Acestor două metode li s-a adăugat metoda non-verbală, propusă de susţinătorii etologiei politice și care presupune analiza comportamentului non-verbal exclusiv. Iniţiatorul acestei discipline, René Zayan, consideră că majoritatea populaţiei nu își formează o opinie despre un lider politic în funcţie de dimensiunea verbală și că doar aceia care sunt cu adevărat pasionaţi de politică sunt atenţi la discursul acestora. Vasta majoritate a populaţiei, în schimb, își formează o imagine a liderului politic în urma impresiei difuze pe care le-o lasă înfăţișarea și comportamentul non-verbal al acestuia. Această impresie se fixează foarte repede (conform unor psihologi, durează doar șase secunde pentru ca oamenii să își facă o impresie despre o persoană) și este relativ stabilă. n

5. Post, M. Jerrold.The psychological assessment of political leaders.The University of Michigan Press, 2003 6. Schafer, M. Issues in Assessing Psychological Characteristics at a Distance: An Introduction to the Symposium. Political Psychology 21:511-27, 2000. 7. De Sutter, Pascal, Ces fous qui nous gouvernent, Editions Les Arénes, 2007 8. Taylor, A.J.P., The origins of the Second World War, Hamish Hamilton, 1961

Ilustraţii de Ionuţ Baic

14 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZOOM

•

ANAL IZĂ

Voiaj în mintea conducătorilor Un exerciţiu de profiling politic

Din raţiunile menţionate în paginile anterioare, am căutat să analizăm percepţia publică a unor posibili candidaţi la alegerile prezidenţiale din 2014. Am ales patru posibili candidaţi - Victor Ponta, Crin Antonescu, Mihai Răzvan Ungureanu și Cătălin Predoiu - pe principiul că sunt șefi de partide sau candidaţi deja desemnaţi. Pentru a completa acest tablou am studiat și profilul lui George Cristian Maior, actualul director al SRI, deoarece tot mai des apare „pe surse” o posibilă candidatură a sa. În fine, Traian Băsescu, „hors concurs”, actualul președinte, a fost păstrat în acest exerciţiu pentru că, după două mandate, are un anumit profil psihologic destul de bine conturat, interesant pentru comparaţie cu cele al posibililor câștigători.

m adaptat Millon Inventory of Diagnostic Criteria pentru o serie de peste 700 de interviuri realizate pe un eșantion de electorat potenţial, dar și cu experţi, cercetători și colaboratori din cadrul Institutului Român pentru Evaluare și Strategie - IRES. Nu am folosit interviuri sau discursuri ale liderilor, deoarece vorbim despre posibili candidaţi, iar unii dintre ei nu au profile mediatice foarte bine conturate și nici corpusuri de discursuri solide. Menţionăm de la început că datele obţinute nu pot face obiectul unui diagnostic exact privind personalitatea și profilul psihologic al unui lider. În studiile de profiling politic, datele de percepţie sunt completate cu analize 15 SINTEZA # 2, februarie 2014

de conţinut ale comunicării liderilor politici, cu chestionare aplicate unor consilieri sau altor oameni apropiaţi, dar și cu interpretările unor psihanaliști sau psihiatri. Cu atât mai puţin dacă vorbim de personalitatea unor tineri politicieni, putem spune că obţinem un profiling concret, fără baterii de teste sau fără a corobora mai multe metode, cantitative sau calitative. Pe de altă parte, personalitatea este un continuum, iar unele faţete sunt potenţate de anumite conjuncturi și situaţii. Chiar dacă personalităţile politicienilor de succes sunt abordate de cele mai multe ori ca personalităţi accentuate, nu putem susţine asta și pe baza testelor. Este adevărat, aspectele extreme ale personalităţii apar mai expresiv în situaţii critice sau situaţii de criză, în plus, și liderii politici

caută să disimuleze cât pot anumite trăsături accentuate sau unele pe care le consideră a nu fi dezirabile. Noi nu am căutat să construim profile integrate, am vrut doar să testăm modalitatea de plasare a unor posibili candidaţi pe câteva axe psihologice folosite în cele mai recente studii de profiling politic. În viitor, cercetătorii IRES vor completa această muncă de pionierat pentru România cu analize de discursuri, analiza unor apariţii publice sau cu interpretări integrate ale unor specialiști în psihodiagnostic. La acest moment, prezentăm un exerciţiu de etapă care este interesant și, credem, relevant pentru dimensiunile percepute social ale personalităţii unor posibili lideri politici importanţi pentru România viitorului. 

•

ANAL IZĂ

Tra ian Bă ses cu

ZO OM

lin

Că

tăl

in P

red

oiu

ă ăt

Pr ed

lin

tă

Că

oiu

Pr ed

n aia rge Tr MaiorcuGeorge Maior s e s n Bă Traia scu Traian Băsescu Trai n Băse a

Ră

ih gur eanu M

Geo

do iu

ge or

Că

tă

aior

lin

ăzv

n zva

rge M

aia Tr cu es s Bă

M ai or

cu C es rin An ton ton An n i es Cr cu cu s Cr u ne in nesc o t An Anto scu Crin An to escu Crin n

ai R

g Un

ure

Mih

Geo

ge or

Ponta tor Vic tor Vic Pon Că ta tă Vic lin tor P Pr onta ed Victo oi r Po u nta Că tă lin Pr e

gu reanu Mihai Răzvan

Victo r Pon ta Vic tor P ta on

nta Po tor c i V

v ăz

iha

o ed Pr

r P edoiu

nB ăse scu

ăl

t Că

Tra ian Bă ses cu

Analize pe interviurile cu electoratul potential

Dominatie

60%

Cele mai multe dintre persoanele intervievate asociază foarte puternic cuvântul dominaţie cu Traian Băsescu, pe o scală de la 1 la 5, unde 1 înseamnă „nu asociez deloc”, iar 5 înseamnă „asociez foarte puternic”, 56% alegând valoarea maximă. Media obţinută de Traian Băsescu este de 3,99 pentru această trăsătură, valoare net superioară celor obţinute de restul politicienilor testaţi. Traian Băsescu este urmat de George Cristian Maior, care obţine o medie de 3,23, de Mihai Răzvan Ungureanu cu o medie de 3,11, de Crin Antonescu cu 3,03, de Victor Ponta cu 2,92 și de Cătălin Predoiu a căui medie este de 2,65.

50%

aian Băs escu Traia n Bă sesc u Tr aian Băs escu Traia n Bă sesc u

eorge Maior George

40% 30%

cu C esr Ponrtina AVic tocnto AnVi rge M ntotnor P innta r aio es onta o CPo e ihai r G cu u V G Victo sc r eo Cr ictor P ureanu Mescu r Pon ng or neicto g ta V ai van U ureanu Mrgiha nton e MiinRă Anzvan Uon tarinVA ntato V MihaiAntonescu i RMăz toCrin Crin A a ic Răzvan ic r ih C P to t a n M r Po Unguroeanu ioronescu ge nta Georg or e Maior Ge cu Tr George Tra Băses or n i ia a ra ian cu T M Bă ses se r George Bă an e Masiocu rai T Tra Georg ian sescu Bă

20% 10% 0%

45% Băs

esc

40%

30%

cu Tra ian B

ăse s

cu Tra ian

35%

Vict or P onta M Vict i or P Gehoai onta P r R găe M Victo oiu Cătălin Cătălin zvPraed d an ioroiGu Cătălin Pre r Ponta Cri eor Vicntoescu Crin Antonescu Crin Antone U g nA scu Crin e Maior George nMaior ng to r Po n to A ai a n ne urea ih rin gure nu ta V scu n M u Can Un Mi icto n a Cri u ihnaei sRcăzv h r v u ai Po c z n AMto Ră ntăses n Ră zv B a V ai ih Traian Băsescu Traian Băs ian an U icto M Victor Ponta escu r Ponta Tra n u u gu an Traia c re n Băses edo iu C ătăli n PGeorge eorge Maior redo iu Pr r G lin aio tă M Că ge oiu eor ed G Pr or ai M

ge or

lin

15% 10% 5% 0%

tă

Că

20%

Tra ian B

oiu

ăse s

d re

25%

16 SINTEZA # 2, februarie 2014

Agresivitate Caracteristica agresivitate i se potrivește lui Traian Băsescu în măsură mai mare decât celorlalţi politicieni, în viziunea respondenţilor, acesta obţinând o medie de 3,57 pe scala de la 1 la 5. Este urmat de Crin Antonescu cu o medie de 3,03 și de Mihai Răzvan Ungureanu cu 2,84. Cea mai scăzută medie este obţinută de George Cristian Maior – 2,42.

ZOOM

Curaj

•

ANAL IZĂ

Tra ian Băs esc u

Personalităţile politice testate tind să fie asociate cu dimensiunea curaj în măsură semnificativ mai ridicată decât cu agresivitatea. Și din acest punct de vedere, Traian Băsescu domină clasamentul, cu o medie de 3,96, urmat de George Cristian Maior - 3,54 și de Mihai Răzvan Ungureanu – 3,41. Cel mai puţin curajos politician din listă, în viziunea respondenţilor, este Cătălin Predoiu care obţine o medie de 3,11.

Tra ian

50%

Tra ian Băs esc u

40%

a r nt aio Po M or u reanu MihaiictRă ge r g zvan V eo Un a nt cu Crin r G van Potones n aio Răz doiueCMă ai An u CrintoAr sc e ne to r tălin P c rgcu Crihin Pred Vi lin nes oiu nt a ătă Anto eo u M Vict TCrătălin Predoiu Cătălin or P u CCrin or G eanPonta Victor cPo i Vicutror s u edsoci u onnesc Crin Anto n e e a s t r to g a u ă ta n n B Mih V Crin lAinnP tor PeoM ian or P ta Vic rg an U ai R PredoiuictCătă Cătălin Tra on ăzv eo ăzv scu an ăse rhaGi R Un B o i i n gur Traia e uMaM u Traia n Bă sesc Georgaen sc ioru Traia Băse e Ma n g r o Ge

30%

ge or

10% 0%

aia nB ăse scu

20%

60% 50% 40%

raciato nr BP ăonse tascu VicTra tor ian Po Băs nta esc Vic u Tra tor ia Po n Băs nta esc u Tr Vic aian tor

70%

Ambitie Ambiţia este trăsătura asociată cel mai pregnant de populaţie cu Traian Băsescu, 58% declarând că asociază foarte puternic această trăsătură cu președintele în exerciţiu. Media obţinută de Traian Băsescu este de 4,12, cea mai ridicată obţinută de oricare dintre liderii politici, pentru oricare din trăsăturile analizate. Băsescu urmat de George Cristian Maior – 3,54, de Mihai Răzvan Ungureanu – 3,41 și de Victor Ponta – 3,32. Cea mai scăzută medie este obţinută de Cătălin Predoiu – 3,33.

u sc ne to van AinRăz C rihina oiu ătă nuuMC ed lai c Pr urennesP ge Ma n g i n iortăGl U nto red oiu vaen Maio Că eăozrg A oiu Căaior iR Crin r George M tă red Mihatonescu Vi P lin ălin reanCurin An T a t t ă u nsc C u u o c iu g s e e P o Anton n răs Antone ed Crin n U rscu n o ri P t B C a inc Victor tonescu Cătălin ăzv aiVa M naAi nPoPr edoiu ai R Criihtă nTtra lin Rănzvta Că ictor anVU Mih scPuo nguP Traian nu Victor Pontan B ăstoer reoanta Vic ia Băses ra cu Ge scu T ior Traor ian Băse George Ma

30%

or ge

20%

10% 1

60% cto n r P Băs e on ta scu T rai Vic an tor Bă Po ses nta cu Tra Vic ian tor Bă Po ses nta cu

40%

u sc ne to An

in Cr cu es ă n iu C tăl tno orge Maior Mihai redo CrinaAnniU ge Maior Ge ureanu Ge Png n Pes i cu ăzava re trăliton inCăoAn Cr do ihai R Tr g u M iu u o d c n u iu Pre s rea e M sc Vi Cătălin eUngu Că a se nta Predoiu Răznvtaonn tă BoărioPr o lin i lin Ge ătă Viainct Miha in A C u a t n Praior r n Tra u gurea or i o C o P r ge u rge M edo Victor Przevdan Un icto cu o V e c G a r t s iu aio nP Roănta Vic eicstor Pon M i e l a n ă s ih tor Po tatoV t M n Bă Că n Crin Antonescu Crin An Traia scu Traian Băsescu Trai n Băse a

30%

or ge

ior

20%

ior

10%

or ge

Traian Băsescu este asociat de cei intervievaţi ca fiind cel mai orgolios dintre politicienii al căror profil a fost realizat. Acesta obţine media de 4,03 pe scala de la 1 la 5 pentru această trăsătură și este urmat de Crin Antonescu cu media 3,68 și de Victor Ponta cu 3,65. Cei percepuţi drept mai puţin orgolioși sunt Cătălin Predoiu - 3,11 și George Cristian Maior – 3,16.

Orgoliu

50%

n 1 înseamnă „nu asociez deloc”, 5 înseamnă „asociez foarte puternic”

17 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

•

ANAL IZĂ

35%

Bă se sc u

org

Tr ai an

ior

Bă se sc u

rge

org

Ponta Vi ctor

ta Pon tor Vic a t n Ponta Vi or Po ct

ior

25%

u Cr in An to Po ne nta sc Vic u tor Cr

30%

ai an

aio

org

on ta Vic tor

ior

Po nta Vic tor

ge eor

org e

10%

Sociabilitate

aio

zva

cu es ăs nB aia Tr

15%

ă iR

to n

cu es ăs nB aia Tr

ngureanu Mihai Răzvan U ngu rea u TrCă nu M t ăsesc ihai Crin ian B redoiu ălin P iha red scu cu TraCătălin P e M n s o oiu t nPredoiu e edoiu u A Pr Cătălin Predoiu Cătălin Cătăl in s n rin AntonescuCăCrin ă tălin Crin Răzvan Ungurea B Mihai n ia ra Maior Tge aior Geor eM cu g s r o se Ge r P r Victo Bă Victor Pont aioa an eM ai g r r o Ge

20%

5% 0%

Când vine vorba despre sociabilitate, actualul președinte al ţării este întrecut de premierul Victor Ponta, care obţine o medie de 3,43, dar și de George Cristian Maior – 3,27. Media lui Traian Băsescu este de 3,25. Cel mai puţin sociabil dintre cei șase este, în viziunea respondenţilor, Crin Antonescu – 2,97.

Tra ian

40%

Bă ses cu Tra ian Bă ses cu

u Cri

ge or

15%

20%

n to

ge or

A rin

nA nt o a Victor nPo esnt cua Victor Ponta Victor Ponta tnăl u inMP c Cr a s e in ihread re n o u i oRi ă An t g n u zCva n A U nă U tone ă n i t s linngurean an Cr v ai Maiocruu Mih z ai Răzvan u r an Băsescu Tr Predoi ă GCeo c T u Cătă rinlin aian rgePred R oiu u Miha nes ai An Maior sc i Rtoăz h i e to n n van s M ă Ung Train A es B ure nu Că i r cu tă a n lin a C n B Predoiu a CătăP ai ăse Victor Victor Ponta Tr scu u c Tra s ian se ă e B rg o e rG aio eM g or Ge

25%

10% 5% 0%

l ior ionnPt Ge raeV orgdoic e iM utora CăPio tăorn Ge linta or PrVic ge M a edto oi r P ior G u o eor Că n ge t

30%

Tra ian Bă ses cu

35%

Adaptabilitate Este o trăsătură asociată puternic de respondenţi cu Traian Băsescu – 3,51 și cu George Cristian Maior – 3,44. Cel mai puţin adaptabil este văzut Crin Antonescu, a cărui medie este de 2,98.

40%

10% 5% 0%

George Ma

ior

Incompetenta

or u Cr in An ge M a tone or Ponta r scuPoiont Victor Criin Tra An Cătă Băsescu to n linn P es ia a r edoiu Tr cu Cătă Cr lin in guP An rerea to n n ta scu dnou Po escu Crin Antone iuM or Ciăha ict V tăi Ră ta lin zv u G on ălin Pr an M oeroPr n UnguCre ătan ed ihcait Răzgva e Mdoiu oi r P e aior u Cătălin Ge org e Tr ai

Bă

Personalităţile testate tind să nu fie asociate de către respondenţi cu incompetenţa decât într-o măsură redusă. Cel mai mare scor îl obţin, însă, Traian Băsescu – 2,53 și Crin Antonescu – 2,51. Această trăsătură este asociată în cea mai mică măsură cu Cătălin Predoiu – 2,20 și cu Mihai Răzvan Ungureanu – 2,21.

15%

Maior

20%

George

Bă se

25%

ai an

30%

or Vri ai T M osnctau ge Pse ortoBră GeViaicn or ara ai nTt MPcou e res rcgătos VoiB Gaaen n nU va ăz iR iha M nu ea ur ng nU va u t ăz sc Vic doiuesc iR nneta PreBăs ha Ptoo linian Mi oArn ătăTra icnt iu Cu nu ea ntarVeCădrisoesc ur o PB ng rtPăaliinacnu n U ictCoăTr es va Viucu on ăz rnetdasoes nt i RnPPoBă in A hatăolirian CVăiiTctra Cr M

35%

18 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZOOM

•

ANAL IZĂ

35%

r aio eM rg eo rG aio eM rg eo rG in Că Cr u oiu ed sc Pr ne lin to ătă An in uC Cr edoi u Pr sc ne tălin ă to An oiu C d

ta lines An Vic Pcru to toredTo ne Poriau C sc ntiaa ăt u nV ăli Cr Bicăt n P in soer Pred An sc onoiu t u ta VCă one Tr ic tă ai torlin scu an PoPre Cr n i aio rG eo rg eM aio rG eo rg eM aio

30%

25%

Sobrietate

ct or

Po nt a Vi ct Tr or Bă Mihai ai anihai RăPozvan Ungureanu se M nt sc Bă ureanu g a Victor Ponta Victor n U u rin se n C a v z sc sTcu i Ră u Crin Vic Antone raia Miha Tr A scu Traian t n eanu Crinor Po to n aian Bănse nta ngurBăs es cu tălin VU i c n Că tălin Predoiu Crin tă zvadoiutorCă P ă on R Pre M i lin a tă Căh ge r Mi o Ge ior Ma e g or Ge Tr a

20%

Mihai Răzvan Ungureanu și George Cristian Maior sunt cei mai sobri din lista de personalităţi incluse în acest studiu. Mihai Răzvan Ungureanu obţine o medie de 3,23 pentru această trăsătură, iar George Cristian Maior 3,13. Traian Băsescu este asociat cu sobrietatea în cea mai redusă măsură – 2,89.

Bă

ge or

15%

ge or

10%

5% 0%

35% o ai M ge or Ge or ai M ge or Ge t u nes Că ic g nto doiu aV n nt U rin A Pre Po anrin Cătălin tor ăzuv Ciu C Vic eRscedo ta tonai Pr oinn Antăilhin r CPr Că M sccteoudoiu nu oneVPi r ea Anttătlain ur riun Căon

ai or nP ntG An raeedVo to oicriugt ne oeCr sc M ăPtoă ainlitn u ora P Cr GVericetd in orooriPu C A ge onăt nto M taăVlin ne ai ic Pr sc or to ed u G r P oi C

30%

eo rg e M g n ai U or n s v a Bă esc Ge z ă ian uT R or a i Tr ra a n ri ian g e h C i cu cu s e M s n Bă M a nto se u ă se i o Crin A n B sc r reaan Căt an Băsescu nTrai uT Trai ălin U gu raian Victo Poărzevan r R P i doiu nta or P Băsescu Miha VicC toăr P reanonta Vic Traian tălio u M tor P ihai Răzonta van

25% 20%

or ge

15%

George Cristian Maior este cel mai nonconformist dintre cele șase personalităţi publice, obţinând o medie de 3,06 în cazul acestei trăsături. Este urmat de Victor Ponta și Traian Băsescu, cu valori similare – 2,94, respectiv 2,93. Cea mai scăzută medie este obţinută de Cătălin Predoiu – 2,70.

cu Crin Antonescu

or ge

tălin P redoiu Cătălin

10%

Nonconformism

5% 0%

5 40% nP re do i rge or MaioPo r nGt e a Vorg ict e Ma ior or Geo Po rge nt Maio aV r Ge ict org or eM aior Po G n

aio

rge

u sc se Bă

Pr ed

oiu

Că

tă li

ior

n aia Tr

15%

org

u sc se Bă

20%

do iu

Că tă

lin

10% 5% 0%

ior

25%

n aia Tr

Este o dimensiune psihologică foarte puternic asociată cu George Cristian Maior, care obţine o medie de 3,81. Este urmat de Victor Ponta 3,49 și Mihai Răzvan Ungureanu – 3,48, Traian Băsescu și Crin Antonescu fiind la capătul opus al clasamentului, cu 3,08, respectiv 3,07.

r icto aV ont P n r a v icto i Răz a rta V P edo i Mih in ihaiu C ăl u M ătă t lin Că ean Pre cu iu ur s doton g es cu Crin An ăse doiu re Un escu Crin nB on t ia P A a rnto T n an An i u n l c esc in tă zv uC ăses Cr rin ian B Că Ră u u saiescu Tra sc Crin A Biăh ne n ntone o a i a M scu C Ant r T u rin n cu M ses reVaict CV ihto Bă ăic tăai r Po ongtua an lin Ră nta V rai ictor PUn T ictor V o n Pr zva Ponta va ed n U Ge ăz oi ng or u ai iR a M Că urea h e tă n i rg lin u M eo Pr rG e o ai George Maior George M

35%

Disciplina

rge

30%

n 1 înseamnă „nu asociez deloc”, 5 înseamnă „asociez foarte puternic”

19 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

•

ANAL IZĂ

20% 15% 10% 5% 0%

30%

Este o caracteristică asociată în cea mai ridicată măsură cu Traian Băsescu – 3,10, Victor Ponta – 2,94 și Crin Antonescu – 2,86. În cazul celorlalte personalităţi, valoarea se situează în jurul a 2,50.

25%

n Cri cu nes M nto Căiha A n tă i R Cri lin ăz an Prvan ai ed U Tr ngu Geo oiu ng u an U tor ur v z c rge ă s Că ea ai R Ma a Vic se ior tăli nu Mih r Pont Bă Geo n to n Tra rge PnretadoVic ia ia iu a Po Că Victor n Maio tălin Pr Victor Ponta Băs Tr edoi r Ge esc u u nta orge u T esc Că Po raia Maio Băs tă n Băs tor r Ge luinTraian escu Vic Traian or esc P a t Băsge re on do M scour P iu ai or Că Vict Crin An tone tă Ge scu lin or Pr ge ed M ai ăzvaoniuMihai Răzvan or C G eorge ătă Maior linGeorge Pr ed oiu

Suspiciune

Ge or ge

ian van Ungurea Tra nu Mihai Cri cu Ră u n Anto zva ăses sc nes B n e n Mih n cu to g ra i a C ai rRPonta onta Cătă Poiu An PredrisnceAuonrCTătă to ăz Viclin tor Păseoiu in tor van nnPtre a Vic B onrtaG toneli Cr a Vic o d n s o P o ia c i Victor u C iu Cătă ra cu ont T a s lin u r in A e rP M sc n e Crin Antonesc nto o s o ge u nt ict nes Bă Vic or Trator Ponta VicCrin A ta V n c e a u tor Pon ian G ai Tr Bă or ses u Că ai sc cu tăl M e in Tra ăs ge P ian B or Miha redo Ge i Răz iu ior van Că a Untgă M luinre ge P or Ge r aio eM rg eo G ior Ma ge or e G

25%

eM aio r

O altă trăsătură asociată în mare măsură cu George Cristian Maior – 3,92, urmat de Mihai Răzvan Ungureanu – 3,30 și Traian Băsescu – 3,27. Respondenţii asociază această trăsătură în cea mai redusă măsură cu Crin Antonescu – 3.

30% reanu do M iu ih Că ai tăl Răz in va Pr n U ed ng oiu ur Că eanu tăl Mi in ha Pr iR ed ăz

Prudenta

M aio rG eo rg e

35%

ton

e R ai ton ta An Pon Mih u in Cr ctor rean cu Vi gu es ta Un ton onvan An r Păz in tioR ihica aV tM noun reaP

in Cr

15%

20%

10% 5% 0%

30% 25%

Tr ai

se s

Bă

Tr ai

tă g or Că Gedoiu or re ai P Mlin ăetă rCg oieuo ed G Pr r in io tăl Ma e

Că

10%

r n to Crin A tonesc Vic CătălincuPredoiu uC Crin Antonescu Crinoiu ta Antones r n R i in a ih o Ant Potonescu nu M r P nătza one u CrinorAn gurea Victo rg vaVnicto sc t an Un Vic Un r Pon ta eo ta V on ta G g P n u icto Po u or tor r ai esc Traian Trrean Vic M Băs aianu nta B Măses graeian r i ha oT e n u c i G R ăzvan Mihai Răzva sers Băaio M eM aio rG oiu eo Cătălin lin Pred rge Ma ior

15%

Studiu de profiling politic, ianuarie 2014

35%

20%

Sursa:

Crin Antonescu și Victor Ponta sunt cel mai puternic asociaţi cu instabilitatea – 2,97, respectiv 2,94, iar Cătălin Predoiu și George Cristian Maior în cea mai scăzută măsură – 2,36, respectiv 2,43.

zv ed Po raiaonrge Pr i Ră toerscu T Ge a c i lin ih BV ăs aior tă M ianta M Ceăanu u TrPaon ge iuur sesc ctor or i Ge dnogn Bă a V aior nrreUaia nt uvaPT esăczin Po eM Băsi R ăl tor org ian ha t Tra Mi Că Vic Ge

Instabilitate

n 1 înseamnă „nu asociez deloc”, 5 înseamnă „asociez foarte puternic”

20 SINTEZA # 2, februarie 2014

Actor important studiu aprofundat al unor teme de actualitate din România

Cunoaştere aprofundată a

pieţei politice din România Sociologi

experţi

Experţi în strategie organizaţională

pe piaţa de cercetare sociologică din România

Think tank | Independent Experţi în comunicare Experţi în cercetare calitativă

Politologi

Experţi în cercetare Experţi în cantitativă consultanţă

Abordare pragmatică şi orientată spre client

şi spre obţinerea de rezultate măsurabile

Metodologii şi instrumente dovedite

21 SINTEZA # 2, februarie 2014

www.ires.com.ro

ZO OM

•

ANAL IZĂ

ATRIBUTELE DOMINANTE (în ordinea mediilor obţinute)

Crin Antonescu orgoliul, ambiţia, curajul, disciplina

Cătălin Predoiu disciplina, ambiţia, prudenţa, adaptabilitatea

Victor Ponta ambiţia, orgoliul, disciplina, sociabilitatea

MEDIILE OBŢINUTE DE FIECARE PERSONALITATE Pe o scală de la 1 la 5, unde 1 înseamnă „nu asociez deloc”, iar 5 înseamnă „asociez foarte puternic”, în ce măsură asociaţi următoarele caracteristici cu...? Caracteristică

Victor Ponta Experţi

Crin Antonescu Populaţie

Experţi

Mihai Răzvan Ungureanu Populaţie

Experţi

Populaţie

Dominaţie

2.91

2.92

3.09

3.03

3.00

3.11

Agresivitate

3.27

2.59

3.36

3.03

2.45

2.84

Curaj

2.82

3.32

2.55

3.23

3.18

3.41

Ambiţie

3.64

3.84

3.18

3.59

3.82

3.62

Orgoliu

4.45

3.65

3.82

3.68

3.45

3.38

Sociabilitate

2.82

3.43

2.45

2.97

3.09

3.10

Adaptabilitate

2.73

3.31

2.00

2.98

3.10

3.06

Incompetenţă

3.20

2.39

3.60

2.51

2.11

2.21

Sobrietate

2.55

3.09

2.27

2.93

3.64

3.23

Nonconformism

2.64

2.94

1.91

2.73

2.00

2.90

Disciplină

2.73

3.49

1.91

3.08

3.64

3.48

Prudenţă

2.36

3.14

2.00

3.00

3.30

Suspiciune

3.73

2.94

3.70

2.86

2.90

2.57

Instabilitate

3.70

2.94

4.20

2.97

2.30

2.55

Cele 10 secrete ale leadership-ului 1. Capacităţi intelectuale sau, cel puţin, educaţie formală 2. O retorică inspiraţională este necesară, dar cu moderaţie 3. Convingerile morale sunt necesare, dar numai cu moderaţie 4. Liderul perfect întruchipează timpurile pe care le trăieşte 5. Liderul perfect trebuie să aibă două sau trei obiective principale şi să nu încerce să facă prea multe

6. Timpul nu este îngăduitor cu nimeni 7. Istoria este cea care îşi va alege liderii 8. Liderul perfect îşi doreşte foarte mult puterea, dar nu prea mult 9. Măreţia se poate transforma în josnicie 10. Liderul perfect trebuie să fie pregătit să ignore toate cele de mai sus.

Dar valorificarea propriilor atu-uri funcţionează întotdeauna? Nu, e imposibil să ştii dinainte dacă vei câştiga sau dacă vei pierde. Un singur lucru este sigur în viaţă - şi desigur şi în viaţa politică – iar acesta este incertitudinea. (Adaptare după WALLER R. NEWELL, The Soul of a Leader, Character, Conviction, and Ten Lessons in Political Greatness, HarperCollins e-books)

22 SINTEZA # 2, februarie 2014

•

ANAL IZĂ

Ilustraţii de Ionuţ Baic

ZOOM

Mihai Răzvan Ungureanu ambiţia, disciplina, curajul, orgoliul

Cătălin Predoiu Experţi

Populaţie

Traian Băsescu ambiţia, orgoliul, dominaţia, curajul

George Cristian Maior prudenţa, disciplina, ambiţia, curajul

Sursa:

Studiu de profiling politic, ianuarie 2014

Traian Băsescu

George Maior

Experţi

Populaţie

Experţi

Populaţie

Caracteristică

2.70

2.65

4.36

3.99

3.45

3.23

Dominaţie

2.90

2.46

4.00

3.57

2.55

2.42

Agresivitate

2.70

3.11

4.36

3.96

4.00

3.54

Curaj

3.50

3.33

4.55

4.12

3.91

3.55

Ambiţie

3.10

3.11

4.64

4.03

2.91

3.16

Orgoliu

2.80

3.00

4.64

3.25

3.18

3.27

Sociabilitate

2.80

3.11

4.18

3.51

3.73

3.44

Adaptabilitate

2.56

2.20

2.30

2.53

1.70

2.34

Incompetenţă

2.90

3.05

2.45

2.89

4.09

3.13

Sobrietate

1.70

2.70

3.73

2.93

1.40

3.06

Nonconformism

3.10

3.41

3.18

3.07

4.27

3.81

Disciplină

3.30

3.21

2.36

3.27

3.73

3.92

Prudenţă

2.67

2.47

3.50

3.10

2.90

2.54

Suspiciune

2.56

2.36

3.00

2.79

1.60

2.43

Instabilitate

Analiza interviurilor furnizate de experţi Experţii, cunoscători mai buni ai vieţii politice, tind să confirme cele mai importante trăsături pentru liderii cei mai cunoscuţi, chiar dacă punctează mai apăsat anumite caracteristici de personalitate. Dacă publicul are tendinţa de a se plasa mai degrabă la mijlocul scalei, căutând un fel de punct de echilibru, în cazul experţilor rezultatele sunt mai clare, ei discriminând mai net prin evaluările făcute. 23 SINTEZA # 2, februarie 2014

Câteva diferenţe sunt vizibile La Victor Ponta, pe lângă orgoliu și ambitie, experţii adaugă agresivitate, suspiciune sau instabilitate, judecând, probabil, personalitatea sa în funcţie de evaluări ale unor situaţii în care Ponta a acţionat ca lider al PSD sau ca lider al guvernului. În cazul lui Crin Antoescu, experţii adaugă dimensiuni precum: incompetenţa, suspiciunea sau instabilitatea. În ceea ce îl privește pe Mihai Răzvan Ungureanu, experţii adaugă

sobrietate, disciplină, suspiciune. Pentru Cătălin Predoiu experţii nu aduc completări semnificative, viitorul candidat al PDL fiind destul de slab profilat. În fine, în cazul lui George Cristian Maior există o compatibilitate destul de bună între evaluările expertilor și cele ale publicului, adăugându-se doar dominaţia și sobrietatea, caracteristici care probabil sunt percepţii generate de exercitarea unei funcţii de conducere a unei instituţii de „forţă”, în speţă, un serviciu de „intelligence”. n

ZO OM

•

ANAL IZĂ

Viitorul Presedinte al Romaniei? Profilul viitorului preşedinte al României se conturează în mintea alegătorilor. Potrivit unui studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strate gie - IRES în ianuarie 2014, viitorul pre şedinte al României trebuie să fie, în primul rând, român, spun 81% dintre respondenţi, bărbat, în viziunea a 68% dintre participanţii la studiu şi nu trebuie să fi fost membru al PCR, sunt de părere 62% dintre cei chestionaţi. Pentru 62% dintre respondenţi viitorul preşedinte trebuie să fie independent politic, în viziunea a 57% dintre ei ar trebui să fie tânăr, pentru 48% este important să fie înalt, 42% consideră important să se fi născut la sat, 41% îl doresc bogat şi 40% cred că este important să lucreze la stat. Este important să subliniem faptul că, pentru fiecare dintre caracteristicile menţionate anterior, respondenţii au avut opţiunea de a o indica drept neimportantă. Cel mai puţin important atribut în conturarea profilului viitorului preşedinte a fost indicat de către participanţii la studiul IRES cel referitor la înălţime, urmat de locul naşterii şi de caracteristica legată de bogăţie.

81% - Roman 68%- Barbat 65% - Sa nu fi fost membru PCR 62% - Independent politic 57% - Tanar 48% - Inalt 42% - Nascut la sat 41% - Bogat 40% - Sa lucreze la stat 24 SINTEZA # 2, februarie 2014

Nu conteaza 16% 23% 24% 11% 21% 47% 39% 31% 23%

Sursa:

Studiu de profiling politic, ianuarie 2014

ZO OM

Noi şi tătucii noştri Tătucii neamului. Vin din istorie şi se duc în istorie. de Caius Chiorean

acă îi întrebi pe români, cei mai mulţi indică cinci tătuci în ultimii 150 de ani. Cuza (Voievodul Unirii), Carol al II-lea (Salvatorul patriei), Ceauşescu (Cel mai iubit fiu al poporului), Iliescu (Soarele răsare), Băsescu (Să trăiţi bine). Au mai fost şi alţi conducători într-un secol şi jumătate. Ei nu intră la socoteală, deoarce n-au avut vlaga sau le-a lipsit motivaţia de a concentra puterea şi de a se motiva prin iubirea poporului. Şi totuşi, guvernarea a doi dintre ei a marcat o schimbare benefică de destin a naţiunii. Carol I şi Emil Constantinescu au ieşit discret din scenă. În schimb, memoria colectivă îi judecă la rece. În cazul tătucilor, angajaţi la putere prin autoritarism şi populism, retragerea e mai puţin naturală. Doi au sfârşit în exil, un altul executat, iar ultimii doi din listă sunt şi în prezent priviţi îndoielnic de oamenii cărora leau trădat aşteptările. De ce discutăm în acest număr despre figurile paternaliste din fruntea ţării? Un motiv ar fi că prototipul lor pare că iese din actualitate. O analiză a profilului candidaţilor prezumtivi şi a contextului în care va evolua noul şef de stat arată că nicio o figură de tip autoritar nu se profilează a lua locul actualului preşedinte. Încă. 25 SINTEZA # 2, februarie 2014

Punem punct în 2014 galeriei cu tătuci? Şi dacă da, modelul va reveni? Este poporul român înclinat spre paternalism? Aşteaptă soluţii salvatoare din afară? Mai pot fi amăgiţi de promisiunile unui erou salvator? Antropologul Vintilă Mihăilescu spune că nu neapărat (p. 41). Sociologul Dan Jurcan apreciază însă că da. Pe de altă parte, ne aflăm noi destul de în adâncul Europei democrate, astfel încât să fim la adăpost de îmbrăţişarea rece a tătucului moscovit (p. 34). Exemplul, temporar, de succes al Republicii Moldova ar fi liniştitor (p. 63). Frământările prin care trece Ucraina însă (p. 66) sunt dătătoare de nelinişte. Până una alta, suntem convinşi că românii chiar doresc să-şi poarte singuri de grijă? Vor ei să scape de tătuc? Politologul Alin Fumurescu (p. 43) vede chiar în diminitivul folosit o relaţie mai sănătoasă a poporului cu tătucul. Personaj care nu întruchipează cu necesitate răul. Presupunând că populaţia năzuieşte totuşi să se emancipeze, ce variabile propunem în acest număr? Tipologii de oameni independenţi. Matematicianul Nicuşor Dan imaginează un sistem politic în care participarea colectivă la putere să fie guvernată de legile fizicii (p. 46). Diplomatul Bogdan Aurescu arată calea de urmat în politica externă: profesionalism, curaj, încredere în

instituţiile europene (p. 56). Tineri din Bucureşti, Iaşi şi Cluj resping autoritatea managerului de firmă şi îşi dezvoltă în comun mici grupuri de coworking în spaţii de libertate a ideilor (p. 93). Strategia de viaţă a lui Vicktor, pensionar, îngrijitor respectat la Palatul Schombrunn din Viena, a fost întotdeauna cea a lucrului bine făcut (p. 80). Ieşirea din tipare îi animă pe artiştii care sunt în acest moment apreciaţi în sălile de expoziţie din New York. Oraş în care e deschisă o expoziţie aniversară a lui Constantin Brâncuşi, tătucul sculpturii moderne universale (p. 151-154). Figura lui Brâncuşi aminteşte că tătucii pot fi şi buni. În Ardeal se păstrează şi astăzi mitul bunului împărat. Imperiul Austriac construieşte în Banat, la 1854, prima cale ferată montană din România. „Semmeringul Bănăţean”, care a dus regi şi mineri timp de 150 de ani, este însă acum pe cale de a fi închis. Un bun istoric va merge la topit. Austriecii nu mai sunt suverani pe acel colţ de ţară, dar ne sfătuiesc să nu le repetăm greşelile şi să nu distrugem iremediabil patrimoniul industrial (p. 72). Poate că din greşelile altora e mai uşor de învăţat. Istoria e un dascăl echivoc. Lectură plăcută în umbra tătucilor şi a propriilor noastre temeri şi întrebări.

ZO OM

Alexandru Ioan Cuza Născut în 1820 la Bârlad şi decedat în1873 la Heidelberg, Germania. A fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România. Cuza a fost obligat să abdice şi exilat în anul 1866 de către o largă coaliţie de partide, denumită în presa vremii favorabilă domnitorului Monstruoasa Coaliţie. Puciştii, cu sprijinul unei părţi a Armatei, au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Moare în exil fără să revadă ţara.

26 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

Parcurs istoric. O galerie de „tătuci” de Iancu Moţu

entalitatea legată de un conducător providenţial nu este ceva ieşit din comun şi nu este prezentă doar la români. De fapt este o mentalitate comună cam tuturor popoarelor care au întârziat prea mult în eforturile reale de modernizare. Este o mentalitate proprie zonelor în care iluminismul a poposit prea târziu şi adesea incomplet, o mentalitate născută şi din separarea aproape totală dintre popor şi elitele conducătoare. Modelul de tip josefinist „totul pentru popor, nimic prin popor” folosit în cadrul Imperiului Austriac a dat mitul bunului împărat, prezent încă în unele zone româneşti, după cum modelul domnitorului luptător, cu sabia în mână, apărător al unor valori tipice, a derivat în cel al conducătorului conştient, mereu capabil să răspundă unor solicitări ale „poporului”. Luând în discuţie doar România Mică (Principatele Unite şi mai apoi Regatul României) avem un prim lider providenţial în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Odată ales, Cuza trebuia să se prezinte ca un personaj capabil a împărţi dreptatea, de a se interesa de diferitele segmente socio-economice. Apropierea sa de ţărani (Moş Ioan Roată), de târgoveţul furat în piaţă (ocaua-mare, ocaua-mică), de soldaţi, nu a fost lansată întâmplător. Trebuia să fie un mecanism de propagandă, opus cercurilor conservatoare care manifestau îngrijorare în faţa unor reforme ce apăreau, vorba lui Titu Maiorescu, drept forme fără fond. În spatele lui Cuza trebuie să-l vedem în mod cert pe Mihail Kogălniceanu 27 SINTEZA # 2, februarie 2014

şi pe alţii. Tot celor din jurul lui Kogălniceanu li se poate reproşa, probabil, imaginea de „tătuc” al poporului pe care i-au proiectat-o. asemenea, ascunderea gravelor carenţe ale comportamentului lui Cuza, ca „şef” al Statului. În fond, imaginea sa de „bun domnitor” a fost ştirbită de cea mai mare parte a esenţei reformelor promulgate prin legislaţia vremii, cu excepţia celor legate de învăţământ şi celor privind laicizarea statului. Dar imaginea de „tătuc” se pare că a încins. Cuza este popular până astăzi, iar cei care l-au înlăturat de la vârful puterii sunt catalogaţi drept complotişti, trădători, uitându-se, prea uşor, că aceloraşi „complotişti”, li se datorează, în ultimă instanţă, însăşi prezervarea unirii şi aducerea pe tron a lui Carol I. În tragismul său, ca personaj public la cel mai înalt nivel, Cuza apare ca o proiecţie. „Domnitorul Unirii” este o sintagmă postumă. Când Kogălniceanu îi transmitea, în mesajul de după alegerea ca domnitor al Moldovei, că îi doreşte să fie la înălţimea scaunului pe care îl ocupase cândva Ştefan cel Mare, nu făcea decât să pună una dintre cărămizile unui imaginar ce trebuia să se transforme în imaginea părintelui grijuliu a tot ce mişcă în ţară, cu deosebire a ţărănimii.Nu contează dacă prin acţiunile sale a creat, nu odată, probleme serioase în politica internă sau externă a României, contează ceea ce s-a încetăţenit la nivelul populaţiei „de rând”. După îndepărtarea lui Cuza, aducerea în ţară a unei personalităţi precum cea a lui Carol I nu a dus la o situaţie prea diferită, chiar dacă după 1880 a început să se facă simţită

prezenţa unor partide politice şi a unor politicieni remarcabili. Este adevărat că nici un I.C. Brătianu, un P.P. Carp, sau alte vârfuri ale politicii româneşti nu au avut pretenţia şi nici practica prezenţei ca personalităţi providenţiale. Nici măcar la nivelul Coroanei, suveranii care i-au urmat lui Carol I nu s-au manifestat ca atare. Poate să găsim elemente ale paternalismului în anumite gesturi ale unor membri ai familiei regale pe parcursul Primului război mondial, dar acestea au fost legate doar de situaţia deosebit de grea în care s-a aflat România, mai ales în anii 19171920. După Marea Unire, situaţia se părea că intră într-o stare capabilă să ducă la o modernizare rapidă şi corect înţeleasă, inclusiv la nivelul politicului. Cu toate acestea, la nivelul de jos al marii majorităţi a populaţiei, modelul paternalist a continuat să existe. Ferdinand I este numit Întregitorul, chiar dacă regele nu a solicitat acest lucru. Personalităţi importante ale lumii politice, de la Brătieni la Iuliu Maniu, sunt văzute aproape ca salvatori ai naţiunii. Să nu mai pomenim de impactul produs de grupările de dreapta extremă (legionarii) şi de mistica conducătorului providenţial. Cinic, inteligent, lipsit de scrupule, un Carol al II-lea a prins din zbor toate aceste manifestări şi le-a canalizat spre sine însuşi, el, regele, devenind un adevărat Pater Patriae. Să nu uităm că a fost ajutat din plin şi de situaţia generală din Europa, dar şi de destule personalităţi locale, care au profitat de egoul regelui, dar şi de roadele pe care le puteau culege pentru a-şi satisface propriul ego. 

ZO OM

Tendinţa dictatorială a continuat şi în perioada comunistă, chiar dacă i-a luat timp să se manifeste. Odată ridicat la putere, Nicolae Ceauşescu a avut grijă să se comporte „pe linie”, dar marele prieten de la Răsărit i-a oferit o ocazie unică prin invazia din august 1968 din Cehoslovacia. Acela se pare că a fost momentul decisiv în ridicarea reală la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Abil, chiar dacă lipsit de cultură, el a ştiut să exploateze la maxim aversiunea populaţiei faţă de Uniunea Sovietică şi s-a ridicat pe un aşa-zis anitisovietism punând în faţă „internaţionalismului proletar” un naţionalism derivat din valorile tipice perioadei interbelice. Senzaţia că România şi-a regăsit un anume drum, ascendentul resentimentelor faţă de faptele comise de către trupele sovietice şi faţă de dominaţia Kremlinului, l-a proiectat pe Ceauşescu drept un „conducător” apropiat de sentimentele populare profunde. Cei din jurul lui puteau jubila, iar el însuşi putea să se bucure de recuperarea ideii de „şef de stat” apreciat, chiar iubit, în propria lor ţară. După manevre abile, în anii 70, Ceauşescu a reuşit să condenseze în mânile sale totalitatea puterilor în stat, mai apoi arâtându-şi adevărata faţă: cea de imitator al lui Stalin. Personaj fanatic în modul stalinist de conducere, Ceauşescu a făcut figură de „tătuc” adevărat ocupând scena publică în totalitatea sa. Nimic din ce e important din scena publică nu a scăpat atenţiei sale. De la „cel mai de seamă fiu al patriei”, la imaginile de-a dreptul respingătoare cu un gen de „ arbore” genealogic al „şefilor” de stat de pe parcursul istoriei, nimic nu a lipsit. Plăcerea de a se compara cu un Vlad Ţepeş i-a fost îndeplinită şi potenţată la maximum. De unul singur însă n-ar fi reuşit absolut nimic. Ca atare trebuie să vedem şi dincolo de cercul său apropiat, să descifrăm interesele unora sau altora în a se căţăra la putere, a rămâne la putere şi a obţine „ fructe” ale puterii. Ceauşescu a fost, indiscutabil, cea mai hilară persoană care s-ar putea încadra în modelul de „tătuc” al poporului, patriei. În prea mulţii ani în care a rămas la vârful puterii a reuşit să acumuleze o detestabilitate rar de atins. Poate că nu a reuşit să-l depăşească pe Stalin, chiar dacă a fost temut până în ultima secundă. Dar de detestat a fost la fel ca 28 SINTEZA # 2, februarie 2014

predecesorul şi modelul său moscovit. După dezlănţuirea furibundă a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu, un personaj a reuşit, prin intermediul „sistemului”, să-şi construiască imaginea comunistului cu faţă umană. Până şi celebrul post de radio „Europa Liberă” ajunsese să-l identifice pe Ion Iliescu drept omul cel mai potrivit pentru a descătuşa România din neostalinismul lui Ceauşescu. Cele petrecute în decembrie 1989 sunt încă dezbătute şi produc prea multe pasiuni. Cert este că Ion Iliescu, odată ajuns la nivelul superior al puterii a avut un comportament diferit. Trecut prin „şcolile” gorbachioviste, el a folosit tot ceea ce i s-a predat în mod absolut „original”, precum asa-zisa democraţie, pe care a acceptat-o cu oarecare greutate. Ion Iliescu a avut abilitatea de a nu se identifica cu un „tătuc” în adevăratul sens al termenului, având de grijă să transfere o serie de responsabilităţi altor oameni politici. În general a transferat puterea executivă, cât de cât vizibilă, sau responsabilă în faţa nemulţumirilor generate la un moment dat. Dar Ion Iliescu s-a dovedit a fi o „nucă tare” în faţa adevăratelor tendinţe către democratizare reală, folosind vechi metode, „verificate” în anii comunismului. Manipulator de forţă, şiret, a reuşit să producă o advărată fractură între categoriile socio-profesionale ale României anilor 1990-2000, cu deosebire prin evenimentele din iunie 1990 ( Piaţa Universităţii), prin cele legate de debarcarea Guvernului Petre Roman şi prin câteva alte manevre ce au rămas în memoria colectivă drept acte de „patronaj” politic. Succesorul său, aflat şi azi în cea mai înaltă funcţie din stat, a reuşit în cei aproape zece ani de mandat să treacă de la aprecierea unei mari părţi a populaţiei la un sentiment mai puţin plăcut, acela de a fi detestat de o majoritate şi adulat de o minoritate. În ceea ce-l priveşte, prin aproape toate acţiunile politice şi nu numai, Traian Băsescu a dat sentimentul celui care ştie, face, proiectează, rezolvă tot ce se poate, chiar dacă nu admite acest lucru. Mimând o atitudine constituţională a comis, în realitate, o serie întreagă de abuzuri care au produs o reacţie unică în cariera unui preşedinte: două referendumuri de demitere.

Demolatorii de mituri Teme în genul „duşmanul dintre noi”, „dreptate”, „bunăstare”, declamate de multe ori, prind în rândul maselor. Desigur, şi anumite acţiuni ulterioare ale liderilor care îşi justifică hotărârile în vederea atingerii celor promise. Siguranţa liderilor „providenţiali” că acţionează în numele binelui, chiar şi fără a explica de ce sunt necesare anumite măsuri, este acceptată fără prea multe întrebări. Unde se greşeşte în legătură cu liderul providenţial? Poate că ar trebui să ne întrebăm şi de unde trebuie începută demolarea mitului. În opinia mea, de la nivelul cel mai important, la care au acces toţi cetăţenii ţării: de la nivelul învăţământului! Priviţi mai atent cum arată manualele şcolare. Cu atenţie sporită spre cele de istorie. Personajele care le populează, de la cea mai îndepărtată şi foarte puţin cunoscută antichitate, până la seria de lideri din contemporaneitate, toate apar în toată „splendoarea” lor. Fie că s-au remarcat prin acte benefice, fie că au fost de-a dreptul malefice. Ei au fost totul sau nimic. Paleta interpretărilor se reduce doar la contrastele maxime: alb sau negru! Ca atare, de la vârste fragede, viitorii cetăţeni ai României au de a face cu un adevărat cult al „tătucului” care a făcut sau nu, care poate face sau nu. Nu contează nici măcar că unele dintre personaje au fost de-a dreptul incorect prezentate. Nu contează că aceleaşi personaje n-au putut exista de unele singure. În acest caz li se „ataşează”, invariabil un termen de mare impact: poporul! Deci liderul suprem şi poporul. Cum să dezvolţi o gândire critică, cum să descoperi o lume, în care, de cele mai multe ori, poporul nici măcar nu ştia cine se află la vârful puterii? Cum să introduci instituţiile, aşa cum au fost ele, cum să evolueze ele pentru a ajunge la normalitatea relaţiei dintre vârful puterii executive şi prezenţa cetăţeanului în viaţa publică? Mitul conducătorului, paterna lismul, prezenţa „tătucului” fac parte, ne place sau nu, din cotidianul nostru. Să nu ne facem iluzii. Nu va dispărea prea curând mai ales atât vreme cât între clasa politică şi marea masă a populaţiei nu va interveni o reconciliere reală, aceea a unei agende comune. n Iancu Moţu este profesor de gimnaziu, publicist, autor de manuale şi cărţi istorice despre Roma antică, dar şi despre istoria comunismului.

ZO OM

Carol I Rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen. Născut la 20 aprilie 1839, în Sigmaringen, decedat la 10 octombrie 1914, la Sinaia. A fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, datorită căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern şi a pus bazele unei dinastii. Nu s-a prezentat ca un conducător providenţial.

29 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

Carol al II-lea Născut în 1893, la Sinaia, decedat în 1953, la Estoril, Portugalia. Preia tronul în 1930, cu susţinerea lui Iuliu Maniu şi a celor care credeau că un domnia unui rege era de preferat regenţei. Este obligat să abdice în 1940, după 10 ani de cult al personalităţii şi doi ani de regim dictatorial consimţit de personalităţile vremii. Moare în exil fără să revadă ţara.

30 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

Despotismul, dorinţa secretă a sufletului mulţimii Regele Carol al II-lea și Nicolae Ceaușescu în conversia Salvatorul Patriei – Părintele Naţiunii de Lavinia Betea

ntr-o celebră scriere intitulată „Cele două corpuri ale regelui”, istoricul Ernst Kantorowicz operează distincţia dintre trupul fizic al omului, care deţine puterea, şi corpul etern al comunităţii pe care o încarnează. ,,Le roi est mort, vive le roi!” reprezintă recunoașterea perenităţii trupului și a sufletului mulţimii. Dacă în antichitate și în epoca medievală principiul clasic de legitimare a puterii publice era cel ereditar-monarhic, modernitatea aduce în prim plan – principiul electivdemocratic. Punctul lor de intersecţie a fost Revoluţia franceză din 1789. Aceasta a desacralizat imaginea regelui și i-a distrus reprezentarea de emisar al divinităţii pe pământ creată de creştinism. Revoluţia franceză a lichidat societatea tradiţională, dar a deschis calea „erei mulţimilor”. Inventarea sărbătorilor revoluţiei şi cultul eroilor ei s-au numărat printre consecinţele sale, creând astfel ceea ce Kantorowicz numea o „religie civică”. Anunţând „era mulţimilor”, jurnalistul Gustave le Bon a dedus ,,tendinţa către despotism” a modernităţii observând mișcările contestatare din corporaţiile industriale. „Conducătorii tind actualmente să înlocuiască progresiv Puterile publice pe măsură ce acestea din urmă se lasă contestate şi slăbite, a scris el în 1895. Datorită tiraniei lor, aceşti noi stăpâni obţin o docilitate completă a mulţimilor, aşa cum nu o obţine niciun guvern”. Hitler, bunăoară, a intuit bine calea spre inconştientul colectiv al mulţimii care-și așteaptă Conducătorul. Expresia intuiţiei sale s-a numit „Führerprinzip” (principiul conducătorului). 31 SINTEZA # 2, februarie 2014

Inseparabilitatea celor două părţi, lider și mase, a descris-o prin comparaţii percutante ca acestea: „Ca şi femeia a cărei stare psihică nu este determinată de o judecată abstractă, ci de tânjirea afectivă după o forţă nedefinită care să îi completeze natura personală şi care femeie, prin urmare, va asculta mai degrabă de un bărbat puternic decât să-l domine pe unul slab, tot astfel masele iubesc mai mult un comandant decât un petiţionar şi se simt mai mulţumite în sinea lor de o doctrină care nu tolerează o alta în afară de ea, decât de acordarea libertăţii liberale” Într-un final, așadar, „religia civică”, introdusă de Revoluţia franceză, a explodat în formele aberante ale mitologiei și practicilor fascismului, nazismului şi comunismului. Dar acestea s-au produs în contextul tipic al suferinţei și nemulţumirii mulţimilor care așteptau o mare schimbare. Marile invenţii din tehnologia comunicării de masă – radioul, cinematografia și televiziunea – au perfectat cultul Conducătorului, noul Messia al credinţei mulţimilor. Însă fără acceptul majorităţii mulţimii, n-ar fi existat nici cultul vreunui dictator.

Mitul Salvatorului În ,,era mulţimilor” importante sunt, așadar, circumstanţele genezei Salvatorului, conducătorul impus prin autoritatea sa charismatică. Atât împrejurările, cât și personalitatea liderului indică clar ruptura de prezent. ,,Iluminarea” aceasta se produce pe fondul gravei uzuri a credinţelor și a incapacităţii instituţiilor tradiţionale de a-și îndeplini misiunea asumată. Salvatorul uzurpă vechea putere și iniţiază rupturi în profunzimea mentalităţilor.

Procedurile sale de legitimare s-au vrut a fi explicate și prin analogie cu teoriile psihologului E. H. Erikson despre crizele adolescenţei. Unele dintre acestea se manifestă de-o manieră patetică, tinerii iluzionânduse cu speranţa „salvării” prin identificarea cu un ideal. Imaginile paternale recuzate sunt înlocuite cu un tată sublimat: mare conducător, şef de bandă sau vedetă media. Altă teorie explicativă asociază autoritatea liderilor asupra mulţimilor cu „puterea mitului”. Mitul pare a furniza chei de interpretare şi grile în ordonarea haosului faptelor în curs. Miturile contemporaneităţii nu se deosebesc structural și tematic de cele ale societăţilor tradiţionale. Menţin aceeași dinamică a trecerii de la nostalgia trecutului (o „vârstă de aur”), la profeţia resurecţiei sale. „Mitul salvatorului” leagă etapele. „Salvatorul”, în speţă „liderul charismatic” sau ,,omul providenţial” alungă forţele răului din comunitate ori/și face ordine în haosul existent. După pattern-ul descris de Raoul Girardet se înfăţișează astfel: „Omul providenţial apare întotdeauna ca un luptător, ca un combatant. Fiind întotdeauna ameninţat, aflat mereu la marginea prăpastiei, el refuză să se supună destinului. Personajul său se explică într-o realitate temporală ce stă sub semnul rupturii. Legendei sale îi sunt asociate întotdeauna aceleaşi imagini, aceleaşi simboluri ale verticalităţii, ale luminii: torţa care arde şi luminează, farul, coloana ce se înalţă, soarele răsărind, copacul ce se înalţă şi protejează”. Hitler, Lenin și Mao au apărut în circumstanţele descrise și au evoluat graţie excepţionalei lor puteri de sugestionare a mulţimii. 

ZO OM

Primul a acces la putere prin sufragiu public, pe ceilalţi doi i-a legitimat victoria adepţilor proprii în războaie civile. Altfel stau lucrurile în perioadele de stabilitate. O categorizare a liderilor societăţii postbelice aparţine politologului Roger Gerard Schwartzenberg. Acesta distinge între liderul care fascinează, tipul omului obişnuit şi „tatăl nostru”. Primul tip este creaţia mediei. Se supune, la rându-i, regulilor publicităţii după care funcţionează vedetele televiziunii și cinematografiei. „Omul obişnuit” întruchipează plăcerea conformismului, siguranţa și comoditatea stereotipurilor comportamentale. Prototipul biblic al Tatălui este, în genere, apanajul Salvatorului, metamorfozat astfel după ce și-a asigurat stabilitatea. Acestuia nu mai poţi decât să i te supui necondiţionat. Relevant în acest sens pare mesajul lui Martin Heidegger care îndeamnă naţiunea germană la supunere faţă de Hitler. „Să nu acceptaţi ca reguli ale vieţii voastre nici un fel de principiu, niciun fel de idee, a recomandat filosoful. Fuhrerul însuşi, numai el, vă este dat pentru prezent şi pentru viitor, pentru realitatea germană, pentru legile sale”. În ceea ce privește istoria României, sub raportul conversiei om providenţial – părintele naţiunii, personaje ilustrative pot fi Regele Carol al II-lea și liderul comunist Nicolae Ceaușescu.

Promotorul „revoluţiei regale” Sub raportul legitimităţii puterii publice, în cazul lui Carol al II-lea (1930-1940) operant a fost principiul ereditar-monarhic. Ca succesor legitim al tatălui său, Regele Ferdinand, Carol al II-lea și-a început domnia într-o perioadă marcată de marea criză mondială. Aspiraţia către modernitate a elitelor din această parte a Europei și dorinţa de schimbare a românilor care simţiseră suflul ,,erei mulţimilor” în tranșeele primei conflagraţii mondiale, i-au favorizat inedita reprezentare de monarh... revoluţionar. Lăsând la o parte savuroasele istorii care condimentează povestea de viaţă a acestui rege, lui îi era hărăzită reprezentarea de ,,părinte” , mai mult sau mai puţin tiranic, al supușilor săi. Sub influenţa propagandei lui Mussolini și, deopotrivă am spune, a celei staliniste, România Mare se prezenta, în 1939, ca ţară a renaşterii naţionale şi a... revoluţiei regale. Căci, în mod paradoxal, după observaţia Hannei 32 SINTEZA # 2, februarie 2014

Arendt, în această parte a Europei, mulţimile au intrat în scenă prin ideologii totalitare. Suplimentul revistei pariziene „L'illustration” din 26 august 1939 ne poate introduce acum în labirintul acestor ,,prefaceri”. În paranteză fie spus, ,,opera” jurnalistului Robert de Beuplan poate fi socotită precursoarea biografiei lui Ceaușescu, publicată în Franţa, în 1971, sub semnătura lui Michel Hamelet. Din paginile amintitului hebdomadar reies artificiile reprezentării monarhului revoluţionar, imagine care viza cumulul beneficiilor prototipului de ,,erou salvator” cu cele de ,,părinte al naţiunii”. Unele dintre acestea vor fi reciclate apoi de propagandiștii ,,epocii Ceaușescu”. Întâi că ,,România nouă” are un singur partid, Frontul Renașterii Naţionale, condus de însuși regele. Momentul suprimării pluripartidismului este prezentat de Beuplan ca ,,apoteoză” a ,,revoluţiei regale”. „Mă găseam la Bucureşti în februarie 1938, relatează acesta, când se producea acel extraordinar eveniment: regele a revocat brusc pe prim-ministrul pe care îl numise la putere cu şase săptămâni înainte ca unică şansă de împiedicare a războiului civil care ameninţa ţara; a decretat uniunea naţională sub unica sa autoritate; a proclamat că, într-o ţară sfâşiată de facţiuni, lupte partizane, uri interne, nu vor mai fi partide de acum înainte, timpul politicii fiind depăşit; a luat în mâinile sale conducerea supremă şi a reuşit atât de bine îndrăzneaţa lovitură, încât zece zile mai târziu a putut promulga o nouă constituţie şi obţine, prin plebiscit cvasi-unanimitatea corpului electoral: 99,87% din sufragii contra a 0,13%”. Martorul „naşterii noului regim” nu uită să-l elogieze pe Salvatorul Patriei („înalta inteligenţă a Regelui Carol, devotamentul său exclusiv interesului naţional şi mai cu seamă profunda înţelegere a ţării sale”). Relaţia sa cu elitele și cu mulţimea românilor pare ilustrarea perfectă a împlinirii ,,tendinţei către despotism” a maselor din zorii ,,erei mulţimilor”. Când Regele a poruncit „uniune naţională”, politicienii s-au supus, deîndată, devizei „Regele şi Naţiunea. Muncă şi Credinţă”. Au îmbrăcat și uniforma partidului regal. „Revoluţia regală” şi „renaşterea naţională”, în numele cărora a fost suprimată democraţia, i-a înfrăţit astfel pe ,,combatanţii înrăiţi” ce fuseseră altădată politicienii. La prima ședinţă a Parlamentului, fiecare frază din discursul

de deschidere rostit de Armand Călinescu a iscat ropote de aplauze. La fel de mulţumiţi de regele lor sunt prezentaţi și ţăranii care, după estimarea francezului, depășeau trei sferturi din populaţia ţării. ,,Pământenii cu suflet simplu şi curat” au fost „binecuvântaţi” astfel de Carol al II-lea: „Trăiţi în pace, lucraţi-vă holdele şi strângeţi-vă recolta! Satele voastre nu vor mai fi bântuite de orăşeni ca să vă înscrie cu forţa în partidul lor, să vă ceară bani, ca să vă apere de una sau alta, stârnind spre profitul lor micile voastre neînţelegeri şi ţinând mitinguri unde se-njură ori se bat”. „Regele este totul!”, după Gheorghe Tătărescu, ambasadorul român la Paris. Omnipotenţa acestuia (reluată apoi, adecvat, de propaganda comunistă) se transpune în ipostaze distincte de ,,părinte” al fiecărei categorii sociale. Monarhul este, cum s-a dovedit deja, „regele ţăranilor”, dar și ,,capul familiei” politicienilor. Este și „Regele tineretului” prin includerea tinerilor de ambele sexe, cu vârste cuprinse între 8 și 16 ani, în Străjerie. Și nu în cele din urmă, ,,Regele lucrătorilor” cărora le-a desfinţat sindicatele pentru a-i înregimenta în bresle. Carol al II-lea a fost celebrat ca părintele și salvatorul românilor prin tipicele sărbători ale ,,religiei civice” : demonstraţii, defilări și alte asemenea manifestări. Tăvălugul războiului și interesele marilor puteri i-au uzurpat însă tronul.

„Regele a murit, trăiască Regele!” Varianta comunistă Lenin, ,,părintele revoluţiei proletare” a apărut mai întâi în ipostaza de uzurpator al unei lumi vetuste și, implicit, de Salvator din criza insurmontabilă a prăbușirii imperiului ţarist. Odată instaurată puterea bolșevică, Lenin și urmașii săi și-au asociat vechea reprezentare a tătucului-ţar. Statutul partidului bolșevic nu prevedea însă reguli ale succesiunii. Principiul centralismului democratic - care obliga la disciplină de fier în respectarea deciziilor luate de forul superior al partidului - a favorizat eludarea principiului electiv-democratic în legitimarea succesorului. Mecanismul a funcţionat pe temeiul distincţiei operate de Ernst Kantorowicz între cele două trupuri ale conducătorului: trupul mortului (transformat, în cazul lui Lenin, în obiect de cult) și corpul comunităţii cu credinţă comunistă. 

ZO OM

Nicolae Ceauşescu Născut în 1918 la Scorniceşti, decedat în 1989 la Târgovişte. Prim secretar al Partidului Muncitoresc Român din 1965 şi preşedinte al Republicii Socialiste România din 1974. Conduce ţara dictatorial împreună cu soţia, Elena Ceauşescu. Cei doi sunt executaţi, într-o zi de Crăciun, în timpul revoluţiei sângeroase din 1989.

33 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

Uvertura românească a liderului providenţial România a avut un singur transfer de putere în regimul comunist. Semnele decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 19 martie 1965, li s-au arătat celor din nucleul puterii cu abia două săptămâni înainte. Astfel că succesiunea lui Ceaușescu s-a aranjat între cinci componenţi ai Biroului Politic. În consens cu principiul centralismului democratic, aranjamentul lor a fost votat unanim de palierele superioare ale partidului – Comitetul Central și Congresul. În anunţul acestor evenimente, oficiosul partidului a respectat schema ,,Le roi est mort, vive le roi! ”. Astfel că, în preziua funeraliilor lui Dej, ,,Scînteia” l-a anunţat pe noul conducător. După aproape două decenii de regim comunist, ţara avusese în Gheorghiu-Dej un lider ,,părinte”, prototipul consensual al ideologiei și practicilor partidului unic, omniprezent și omnipotent în societate. Ca toţi

ceilalţi lideri din lagărul comunist, devenise și acesta o autoritate incontestabilă prin identificarea lui cu partidul, și implicit cu poporul. În numele poporului, primul om al ţării ţinea discursuri mulţimii, lua decizii, controla îndeplinirea lor, aplica sancţiuni sau conferea privilegii. Astfel că preluarea succesiunii unui asemenea lider paternalist presupunea certe dificultăţi. Surmontabile printr-un hiatus ce se voia perceput ca o ruptură de ,,lipsurile” trecutului. În acest sens, noul conducător își asuma, pe termene scurte, ipostaza omului providenţial. Tehnica aceasta a fost iniţiată de Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS din 1956, când a denunţat crimele și cultul personalităţii lui Stalin. În ce-l privește pe Ceaușescu, programul său de acumulare a unui capital de charismă a început prin promovări de demnitari. A continuat prin ,,întâlniri de lucru” cu academicieni și reprezentanţi ai elitelor literare și artistice. Astfel că venirea mai tânărului

Ceaușescu la putere a insuflat mari speranţe cercurilor politice și culturale. A acordat stagiul de ilegalist, cu privilegiile aferente, tuturor celor care activaseră în organizaţiile semilegale ale partidului comunist și chiar social-democraţilor. I-a reabilitat pe câţiva dintre condamnaţii în procesele staliniste postbelice, adăugând reprezentării sale și nota de justiţiar. Cu evenimentul apoteotic al condamnării invaziei Cehoslovaciei de trupe ale Tratatului de la Varșovia și-a încheiat însă libretul de lider providenţial. Ceea ce a urmat din cei 24 de ani de putere se cunoaște. Părintele naţiunii, ctitorul de ţară, eroul între eroi ș.a.m.d. au fost incantaţiile unei ,,religii civice”, care nu îngăduia abateri de la poruncile lui Ceaușescu. n Lavinia Betea, doctor în psihologie socială, istoric şi jurnalist, este profe sor de psihologile politică şi socială la Universitatea „Avram Iancu” din Arad şi redactor-şef al „Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală”.

De la conducători atotputernici la instituţii eficiente: drumul naţiunilor inteligente spre reuşită de Valentin Naumescu

aţiunile care au renunţat primele la atotputernicia conducătorilor lor şi au optat pentru construcţia de instituţii eficiente, respectiv pentru domnia legii, sunt astăzi cele mai fericite şi mai prospere pe harta dezvoltării. Vedem bine, cu cât puterea personală a liderilor naţionali sau locali este mai mică, iar instituţiile publice sunt mai credibile, mai autonome şi mai eficiente, cu atât nivelul de viaţă al majorităţii cetăţenilor este mai înalt. Privind, în ultimele decenii, spre 34 SINTEZA # 2, februarie 2014

state precum Norvegia, Danemarca, Elveţia, Suedia, Finlanda, Noua Zeelandă, Australia sau Canada, pentru a da doar câteva exemple din ţările aflate în topul global al fericirii (da, există şi un asemenea clasament!), observăm uşor că acestea sunt printre cele de ai căror regi, preşedinţi sau premieri nu multă lume a auzit. Şi, când spunem acest lucru, nu avem neapărat în vedere notorietatea lor internaţională, ci uneori chiar pe cea internă, la rândul ei măsurabilă. Cu şefi de stat şi de guvern mai degrabă discreţi în spaţiul politic, de care

oricum nu depind prea multe lucruri în viaţa oamenilor, dar cu instituţii publice care au dobândit reflexul de a funcţiona corect chiar şi fără conducere (nu demult, Belgia a funcţionat doi ani fără guvern învestit de parlament, iar cârcotaşii locali spun că lucrurile au mers chiar mai bine...), aceste ţări au schimbat practic, în istoria lor modernă şi contemporană, esenţa puterii, transferând-o de la „voinţa conducătorului” (monarhia absolutistă din secolele trecute) la mecanismele formalizate şi transparente ale deciziei instituţionale, într-un stat de drept.

ZO OM

La polul opus, vedem spaţiul politic oriental, vast şi eterogen, în multiplele lui nuanţe culturale (din Rusia până în Coreea de Nord şi din Turcia până în Indonezia), smulgându-se cu greu din modelul despotismului asiatic premodern, cu populaţii timorate, supuse voinţei conducătorilor (şi nu invers, cu reprezentanţi supuşi voinţei cetăţenilor, cum este considerat normal în accepţiunea democraţiilor liberale), cu administraţii corupte şi instituţii slabe, nefuncţionale, cu „salvatori”, „tătuci” şi „protectori” care abuzează de funcţia lor în stat, cu reflexe ale puterii discreţionare, cu privilegii şi abuzuri permise celor din fruntea ierarhiei. Aici, autoritatea înseamnă persoane, niciodată instituţii şi legi. Desigur, excepţiile nu lipsesc (Japonia, Coreea de Sud, Singapore etc.) iar eforturile acestor ţări de a renunţa la autoritarism şi de a edifica state de drept şi democraţii funcţionale într-o parte a lumii nu tocmai receptivă la modelul cultural al democraţiilor liberale sunt cu atât mai remarcabile. Există, nu multe, în istoria politică a lumii orientale, şi cazuri de „modernizare autoritară”, de conducători care s-au folosit de puterea lor pentru a impune, practic, programe de „occidentalizare” şi modernizare societală, împotriva unor tradiţii locale şi a unor matrici educaţionale profund diferite, aşa cum a fost cazul cu Turcia lui Kemal Atatürk sau cu Iranul în regimul şahului Reza Pahlavi. Aceste cazuri izolate de reforme au venit de sus în jos, respectând, în fapt, acelaşi mecanism vechi al puterii despotice, chiar şi atunci când s-a vorbit, probabil impropriu, de modelul „despotului luminat”. Unele experimente de acest fel au rezistat, altele au eşuat, aşa cum ştim. Dar niciunele nu au reprodus cu adevărat tiparul real al marii transformări istorice a societăţilor occidentale moderne, o transformare cerută şi înfăptuită de jos în sus, în care liderii au pus în practică voinţa naţiunilor lor. De la puterea personalizată şi discreţionară a regilor şi împăraţilor din secolele trecute, la puterea formalizată şi predictibilă a instituţiilor (practic, puterea reglementărilor şi normelor care definesc şi garantează totodată spaţiile de libertate ale cetăţenilor), societăţile avansate au parcurs, în primul rând, un proces cultural şi educaţional profund, de redefinire a exerciţiului puterii politice, a autorităţii 35 SINTEZA # 2, februarie 2014

în general şi a relaţiei stat-cetăţean. Simplu spus (dar atât de greu de făcut), a fost un uriaş pas înainte în cultura politică dominantă la nivelul societăţii. Ce a determinat însă, în Occident, această trecere de la absolutism la cultura statului de drept, la consolidarea instituţiilor, la dezvoltare libertăţilor şi responsabilităţilor individuale în raport cu legea? Foarte succint spus, căci tema în sine este fără îndoială imensă, aş spune că declicul care a făcut diferenţa a fost esenţialmente unul educaţional. De la „Reforma” lui Martin Luther, bătută în cuie pe uşa bisericii din Wittenberg (1517), şi naşterea ulterioară a protestantismului, care se despărţea ireversibil de abuzurile papalităţii şi de ierarhia opacă şi coruptă a Bisericii Catolice, la teza limitării puterii politice şi a necesităţii contractului social între guvernanţi şi guvernaţi, enunţată de John Locke (1689), de la liberalismul „şcolii clasice engleze” din secolul al XIX-lea, cu al său „stat minimal”, la impactul gigantic al modernităţii care emancipează „masele”, toate aceste idei, atitudini şi programe, deşi aparent diferite ca natură şi scop (religioase, politice, economice, sociale, juridice) aveau să se dovedească în fapt convergente şi subsumate aceleiaşi paradigme şi aceleiaşi finalităţi culturale, ca piesele unui puzzle uriaş. Nu întâmplător, Max Weber reuneşte elementele transformatoare menţionate mai sus în monumentala operă „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, publicată pentru prima dată în Germania, în 1905, lucrare în care explică succesul capitalismului şi dezvoltarea accelerată a ţărilor din nord-vestul Europei. Această etică şi acest spirit, pe care le identifică Weber ca fiind esenţiale pentru reuşita în viaţă a unei persoane sau a unei naţiuni în istorie, au fost în fapt exportate cu succes (deşi autorul se îndoia de acest lucru, la vremea respectivă) în „lumea nouă” de limbă engleză din America de Nord şi Australia, toate alcătuind mai târziu (prin articularea valorilor, principiilor şi politicilor aplicate) un sistem de gândire şi de bune practici la nivel transcontinental, generator de prosperitate pentru naţiunile componente. Detaşarea acestui spaţiu culturalpolitic al libertăţilor individuale, al spiritului antreprenorial şi statului de drept de modelul pre-modern al conducătorului atotputernic şi

incontestabil, de iluzia Salvatorului naţiunii, se petrece lent şi nu fără îngrozitoare accidente istorice. De exemplu, delirul ideologic al Germaniei naziste, în vremea cancelarului Adolf Hitler (1933-1945), nu este altceva decât expresia unei abandonări temporare a spiritului critic-raţional, specific lumii occidentale, a unei sinistre recăderi a naţiunii germane în fantasmele superiorităţii şi misiunii închipuite. Italia lui Mussolini şi fascismul grobian aferent, răspândit rapid în Europa centrală, întregesc tabloul unui tragic derapaj istoric, venit pe fondul unei descurajatoare crize economice. Chiar şi după al doilea război mondial, Occidentul (căci Estul iese de la sine din această discuţie despre renunţarea la modelul liderului absolut) încă mai cunoaşte, sporadic, experienţa unor lideri care se autodefinesc drept „conducătorii naţiunii”, deşi în forme mult atenuate în raport cu fascismul şi nazismul. Generalul Francisco Franco, produsul Războiului Civil din anii ’30, avea să conducă Spania într-un regim de mână forte, timp de aproape patruzeci de ani, pentru a o reda la sfârşitul dictaturii şi vieţii sale, în 1975, monarhiei constituţionale. Alt general, Charles de Gaulle, legitimat de aureola eroică a rezistenţei împotriva ocupaţiei germane, avea să fondeze „a cincea Republică Franceză” (1958) şi să se declare, deloc modest, „ghidul naţiunii”, ghid care îşi propune să restituie „la grandeur de la France” (poate nu întâmplător gaullismul a fost văzut drept ultima reflectare, estompată, a bonapartismului), proclamându-se „deasupra partidelor şi vieţii politice parlamentare” dar acceptând, în esenţă, regulile fundamentale ale pluralismului politic. Teza leadershipului politic minimalist, ca soluţie a dezvoltării durabile a unei societăţi, nu trebuie însă idealizată, pentru că există şi riscul căderii în abordări naive, excesiv teoretizate. Nici invers, adică o figură puternică şi influentă pe scena politică democratică, bucurându-se, la un moment dat, de o largă susţinere populară, nu înseamnă automat reactivarea modelului retrograd al „marelui conducător”. Cu toate forţările jurnalistice sau ale partidelor de opoziţie, de înţeles până la un punct, nici cancelarul supranumit maliţios „muti Merkel” pentru politica sa protectoare şi fermă, nici chiar atât de 

ZO OM

Ion Iliescu Născut în 1930 la Olteniţa. Fost lider comunist din eşalonul doi, preia puterea după revoluţia din decembrie 1989. Preşedinte al României între 1990-1996 şi 2000-2004. Promovează o politică de concentrare personală a puterii în primele sale două mandate. În cel de-al treilea, obţinut după o perioadă de opoziţie de patru ani, se menţine într-un rol constituţional. Astăzi este preşedinte onorific al PSD.

36 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

intens criticata (din alte perspective) guvernare a lui Viktor Orbán la Budapesta nu pot fi totuşi incluse în modelul regimurilor autocratice. Încrederea în instituţii şi legi este definitorie pentru cultura formalizată a naţiunilor avansate. Ce scrie în regulament se întâmplă în realitate. Nu există două lumi paralele, una pe hârtie şi alta în practica de zi cu zi, una formală şi alta informală, aşa cum este cazul în societăţile imature politic, aflate la cheremul conducătorilor lor. Dincolo de cortina democraţiilor liberale, în lumea tocmelilor şi a confuziei procedurale intenţionate, totul depinde, până la urmă, de decizia şefilor sau de bunăvoinţa funcţionarilor publici. „Cultura informală” (tradiţia, obiceiul, mica înţelegere etc.) prevalează mai mereu în faţa legii, a ceea ce este scris pe hârtie. Ca să nu aibă nicio şansă

să conteste tratamentul la care este supus, cetăţeanul este practic pus în faţa unor prevederi ambigue, tocmai pentru ca „dosarul” său să poată fi abordat pozitiv sau negativ, aprobat sau respins, după tot felul de criterii conexe. Dacă lucrurile ar fi clare şi transparente din capul locului, marele sau micul decident din biroul cu uşi capitonate sau din spatele ghişeului nu ar mai fi atât de important. Aceasta este, în esenţă, diferenţa majoră între cultura „formală” şi cea „informală”. Între instituţiile care funcţionează pe bază de reflexe democratice, de lege şi de bune practici, şi cele care nu funcţionează decât la ordinul şefului. În ultimă instanţă, între naţiunile fericite şi cele nefericite. Departe de pretenţia de a concluziona o temă atât de vastă, precum relaţia între natura puterii politice şi nivelul de satisfacţie

economico-socială a unei naţiuni, putem totuşi rămâne la observaţia simplă că trecerea de la modelul absolutist la cultura statului de drept şi transferul de competenţe decizionale la nivelul unor instituţii funcţionale au generat oportunitatea unor dezvoltări profunde ale societăţilor respective şi a creşterii spectaculoase a nivelului de viaţă al cetăţenilor „de rând”. Iar lucrul acesta se reflectă cel mai clar şi elocvent în performanţele substanţial diferite ale jumătăţilor unor naţiuni divizate ideologic, precum cea germană până în 1990 sau cea coreeană în prezent. n

Valentin Naumescu este doctor în Ştiinţe Politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj.

Paternalism şi schimbare de Dan Jurcan

aternalismul este o formă de exercitare a puterii specifică, de regulă, societăţilor totalitare, dar nu se limitează la acestea. În societăţile totalitare, puterea este centralizată în mâinile unui singure persoane sau ale unui grup, deciziile se iau autoritar, fără consultarea si fără participarea celor afectaţi de aceste decizii. În totalitarism, puterea nu mai este exercitată ca autoritate, ca recunoaştere a legitimităţii (cum ar spune Weber), puterea se impune, scopul exercitării ei fiind cel mai adesea prezervarea acesteia. Şi pentru că este o putere impusă, nu recunoscută, paternalismul excesiv ca formă de exercitare a puterii totalitare se asociază frecvent cu 37 SINTEZA # 2, februarie 2014

limitarea multor libertăţi democratice, care i-ar putea ameninţa la un moment dat stabilitatea. Libertatea de exprimare este amputată sau anulată, dreptul de asociere este permis numai în structurile de suport ale puterii, opoziţia este redusă la tăcere sau eliminată, diversitatea de orice fel este percepută ca o ameninţare ş.a.m.d. Iar atunci când întreaga putere este concentrată în mâinile unui om, paternalismul excesiv poate lua forma dictaturii personale, de genul hitlerismului, stalinismului, maoismului sau ceauşismului. Acolo unde puterea este exercitată paternalist, ea este distribuită inegal şi se concentrează la vârful ierarhiei. Deciziile se iau de sus în jos, nu de

jos în sus, iar societatea civilă practic nu există. Răspunderea pentru luarea deciziilor este asumată aproape integral de către gestionarii puterii. Efectul pervers al acestei abordări este deresponsabilizarea celor conduşi, abandonarea destinului propriu în mâinile celor care exercită puterea şi, implicit, crearea unei relaţii de dependenţă faţă de deciziile acestora. La fel ca în „mişcarea recunoaşterii”, unde există o dialectică hegeliană a conştiinţelor, puterea stăpânului nu ar fi posibilă fără asumarea condiţiei de către cel care joacă rolul sclavului. Altfel spus, vicierea relaţiei de putere nu poate fi imputată doar conducătorilor, ci şi celor care se lasă conduşi. 

ZO OM

 România vs. marile puteri ale lumii

De aceea, cea mai frecventă conotaţie a paternalismului nu este cea legată de modul de exercitare a puterii, ci de modul de construcţie a aşteptărilor de rol faţă de putere sau de recunoaştere a acesteia de către cei conduşi. Paternalismul este asociat cu nevoia unui tătuc, a unui protector capabil să îşi asume deciziile pentru destinul celor mulţi. Tătucul este singurul care poate reduce incertitudinea, poate crea siguranţă. Însă pentru a juca acest rol, tătucul trebuie mai mereu să îşi consolideze puterea. Din acest motiv, societăţile paternaliste sunt societăţi cu distanţă mare faţă de putere. Cetăţenii îşi doresc să se bucure de protecţia tătucului, dar în acelaşi timp renunţă, de voie sau de nevoie, la unele libertăţi democratice. În timp, aproape pe nesimţite, ajung să experimenteze frica sau imposibilitatea de a mai spune nu celui care este acum gestionarul destinelor individuale şi colective. De aceea tătucul este iubit, dar şi urât în egală măsură. Pe termen lung, în societăţile cu un paternalism excesiv problemele nu se rezolvă prin supape de detensionare a frustrărilor sociale, cum ar fi alegerile, ci prin revolte sau revoluţii. Profilul cetăţeanului dintr-o societate cu un paternalism excesiv este cel al unui individ supus faţă de ierarhie, deresponsabilizat şi incapabil de asumare individuală a destinului. În societăţile cu un paternalism excesiv, reuşita socială este definită, cel mai frecvent, prin intermediul colectivităţii, nu prin individ. Performanţele contează mai puţin, loialităţile sunt însă esenţiale. Nevoia unui tătuc, a unui lider puternic nu este frecvent dezirabilă în societăţile democratice tradiţionale, 38 SINTEZA # 2, februarie 2014

 România vs. ţările învecinate

poate cu excepţia situaţilor de criză sau de conflict, cum a fost cazul lui W. Churchill în al doilea război mondial. În democraţiile tradiţionale, paternalismul nu poate fi decât moderat sau foarte slab, pentru că ele sunt în mare măsură construite şi de jos în sus, puterea este distribuită în societate, nu concentrată în mâinile unei persoane sau ale unui grup. Forţa societăţilor democratice nu stă atât în leadership, cât în statul de drept, în mecanismele de echilibrare şi limitare a puterii politice în scopul protejării individului. Disputele, tensiunile se rezolvă prin alegeri, iar revoltele sau revoluţiile sunt puţin probabile. Dependenţa faţă de stat există, dar este limitată. Cetăţenii plătesc taxe şi impozite, iar statul le oferă servicii, este în slujba lor, nu invers. Indivizii au libertatea şi forţa de a se exprima în comunitate, în structuri asociative. Indivizii sunt integraţi organic în societăţile democratice, nu separaţi prin fragmentare şi atomizare. Ei îşi asumă propriul destin, au competenţele necesare pentru a face faţă incertitudinii şi nu aşteaptă ca statul să le rezolve toate problemele. În societăţile democratice, modelul tatălui în politică este foarte frecvent substituit de cel al fratelui, ceea ce sugerează o distanţă faţă de putere semnificativ mai redusă. Într-o formă mai mult sau mai puţin moderată, paternalismul este o realitate recunoscută în ţările postcomuniste. În tranziţia spre democraţie, statul postcomunist a început să le ofere cetăţenilor din ce în ce mai puţină protecţie. Politicienii noilor democraţii nu au avut întotdeauna curajul să le spună oamenilor că opţiunea lor pentru democraţie înseamnă mai

multă responsabilitate, mai multă adaptare la schimbare, mai puţine aşteptări faţă de stat şi mai mult efort pentru asumarea şi construirea unui destin individual. În loc să spună adevărul, cei mai mulţi dintre politicieni au continuat promovarea mitului statului omnipotent şi, implicit, a dependenţei faţă de stat, promiţând locuri de muncă, locuinţe şi tot ceea ce statul nu mai putea oferi. Ei au preferat paternalismul populist în locul realismului politic. Paternalismul nu are acelaşi profil în rândul tuturor naţiunilor. Istoria recentă, religia şi geopolitica par să îşi spună cuvântul în modul în care paternalismul se manifestă în diverse ţări. Dacă definim paternalismul prin prisma distanţei faţă de putere, a individualismului şi a evitării incertitudinii, dimensiuni utilizate de Geert Hofstede în caracterizarea culturilor naţionale, vom remarca similarităţi şi diferenţe majore între ţări. România este clar o societate paternalistă, poate chiar excesiv de paternalistă. Ea are un indice mare de distanţă faţă de putere (90), ceea ce sugerează acceptarea ierarhiei şi a inegalităţilor sociale, centralizarea ridicată a puterii ca o formă curentă de exercitare a acesteia, neimplicarea în luarea deciziilor şi o preferinţă pentru modelul decizional autoritar. Indicele individualism – colectivism (30) ne indică, mai degrabă, o societate colectivistă, în care individul se realizează nu atât prin performanţă şi respectarea unor reguli ale societăţii, cât prin loialităţi exprimate prin apartenenţa la un grup. Indicele de evitare a incertitudinii are o valoare ridicată (90) în cazul României, ceea ce probează preferinţa oamenilor 

ZO OM

Traian Băsescu Născut în 1951 la Murfatlar. Preşedinte al României din 2004. Personaj antisistem, a promovat populismul combinat cu un control eficient al justiţiei şi al structurilor de forţă ale ţării. A forţat constant preverile constituţionale, fiind de două ori suspendat din funcţie în Parlament. La sfârşitul anului va preda mandatul, dar acţiunile sale indică faptul ca vrea să rămână activ în politică.

39 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO OM

pentru siguranţă, intoleranţa faţă de diversitate, un nivel scăzut de inovare şi rezistenţă la schimbare ridicată. Pe harta geopolitică, cu o distanţă mare faţă de putere, colectivism şi indice ridicat de evitare a incertitudinii, România este mai mult similară Rusiei şi aproape total opozabilă profilului Statelor Unite, unde individualismul este accentuat, iar distanţa faţă de putere şi evitarea incertitudinii sunt moderate. Pe o altă axă de analiză, se pot remarca diferenţe semnificative între ţările nordice şi ţările sudice. Ţările nordice protestante se remarcă prin distanţă mică faţă de putere şi un indice ridicat de individualism, mai ales în cazul Danemarcei, ceea ce ne arată o societate în care puterea nu este concentrată, ci distribuită în societate şi structurată pe un model participativ-consultativ, nu autoritar. Într-o astfel de societate, paternalismul este slab, iar indivizii sunt puternici prin responsabilitatea asumării deciziilor şi respectării regulilor din societate. Loialităţile faţă de grup sunt slabe, pentru că domnia legii este cea care reglează raporturile între indivizi. Indicele de evitare a incertitudinii este slab, ceea ce ne arată că indivizii au competenţa necesară de adaptare la schimbare, nu aşteaptă ca politicul să gestioneze situaţia, în locul lor. Ţările democratice din flancul sudic al Europei se remarcă printr-o distanţă faţă de putere moderată, dar mai mică decât în cazul ţărilor trecute prin experienţa comunismului, cum ar fi România. Individualismul este relativ puternic, ceea ce indică o destructurare a puterii din jurul colectivităţilor tradiţionale. Însă spre deosebire de ţările nordice, se remarcă un indice ridicat de evitare a incertitudinii, mai ales în cazul Greciei, Italiei şi Spaniei, ceea ce indică capacitatea redusă a oamenilor de adaptare la schimbare şi crearea unor aşteptări ridicate faţă de politic în reducerea incertitudinii. Astfel, se explică parţial revoltele cetăţenilor din ţările cu un indice ridicat de evitare a incertitudinii faţă de măsurile anticriză, de exemplu. În acest caz, luând în calcul colectivismul ridicat şi indicele mare de reducere a incertitudinii, România se aseamănă mai mult cu profilul Greciei, decât cu cel al Spaniei şi Italiei şi este la antipod faţă de profilul Danemarcei. 40 SINTEZA # 2, februarie 2014

 România vs. ţările nordice şi ţările sudice

Dar şi în rândul ţărilor postcomuniste diferenţele sunt semnificative, ceea ce ne face să credem că experienţa comunistă nu este singura responsabilă pentru forţa paternalismului. România şi Bulgaria, ambele ţări ortodoxe, se caracterizează printr-o distanţă mare faţă de putere, colectivism ridicat şi un indice ridicat de evitare a incertitudinii. Şi chiar dacă evitarea incertitudinii are cote ridicate în cazul Ungariei şi Cehiei, ele au un individualism mai accentuat şi o distanţă mai redusă faţă de putere decât România şi Bulgaria. Pe scurt, Ungaria şi Cehia sunt societăţi în care puterea nu mai este atât de centralizată, ea este distribuită în societate, deciziile se iau şi prin consultare, loialităţile de grup sunt mai puţin importante, iar regulile societăţii nu sunt doar declarate, ele sunt şi respectate. În cazul tuturor ţărilor postcomuniste se remarcă însă un indice ridicat de evitare a incertitudinii, ceea ce ne indică un paternalism reminiscent, caracterizat prin competenţe scăzute ale cetăţenilor în gestionarea schimbării şi aşteptări ridicate din partea indivizilor faţă de stat în garantarea securităţii. *** Renunţarea la paternalismul din noi este poate cea mai serioasă provocare a tranziţiei de la totalitarism la democraţie, pentru că semnifică nu atât schimbarea modului în care se este exercitată puterea, ci schimbarea modului în care ne raportăm la acest fel de exercitare a puterii. Drumul de la totalitarism spre democraţie este dependent de renunţarea la aşteptări de rol faţă de un stat omnipotent, de asumarea destinului individual

în faţa incertitudinii, de implicare şi participare civică, de crearea unei mase critice pentru instaurarea domniei legii şi a limitării exercitării puterii politice după bunul plac. Integrarea în Uniunea Europeană şi globalizarea ar putea fi contextul favorabil, dar răspunsul stă cel mai probabil în educaţie. Un cetăţean neinformat, cu o cultură civică şi politică deficitară, va renunţa cu greu la paternalism şi va fi întotdeauna mai uşor de manipulat. Un cetăţean educat, competent democratic, va renunţa la dependenţă, va deveni el însuşi o sursă de putere şi se va opune abuzurilor politicienilor. Pentru adepţii paternalismului ca formă de exercitare a puterii, un cetăţean educat şi competent democratic va fi întotdeauna o ameninţare. Poate că nu întâmplător, după 1989, bursierii Fundaţiei Soros erau văzuţi ca potenţiali spioni. Ei erau o ameninţare pentru toţi cei care îşi doreau o prezervare a puterii după modelul din anii comunismului şi pentru care o societate deschisă era o schimbare mult prea greu de digerat. De aceea, atât timp cât educaţia nu va fi capabilă să creeze nu numai o simplă transmitere de informaţii, ci şi competenţe sociale şi politice pentru generaţiile care vin, paternalismul din noi va rămâne mereu ca o umbră ce ne va face incompatibili la scara istoriei cu un destin cu adevărat european. n

Dan Jurcan, sociolog, fost director general al Agenţiei pentru strategii guvernamentale. Din 2001, profesor asociat la Universitatea Bucuresti şi SNSPA

ZO OM

Este românul „paternalist”? de Vintilă Mihăilescu

ulgata noastră publică răspunde cu un da unanim şi fără ezitare la această întrebare. Complementar, se evocă o nevoie funciară a „românului” de a avea un „tătuc” sau, mai elegant spus, aşteptarea cronică a unui „erou salvator”. Dar despre ce este vorba, de fapt, ce vor să spună, mai precis aceste acuze ? Din păcate, nu este foarte clar. Paternalism este folosit într-un mod emoţional, nu pentru a se referi la politici ale statului, ci mai de grabă la un soi de infantilism vinovat al populaţiei; iar tătuc – cu trimitere directă sau implicită la „tătuca Stalin” – pare a fi sinonim cu erou salvator, deşi nu este chiar acelaşi lucru. Discursul curent amestecă apoi toate acestea pentru a blama, încă o dată, „Românul” – adică pe toţi ceilalţi români afară de mine şi, eventual, câţiva apropiaţi în cuget şi simţiri. Problema paternalismului ajunge astfel să se înece şi ea într-un soi de parapon profund cinic sau sincer dezamăgit despre soarta neamului. În orice caz, în discursul nostru public, „paternalism” nu este un concept, ci o invectivă. Problema paternalismului este însă una profundă şi perenă şi priveşte orice stat modern, care se confruntă prin definiţie cu raportul optim dintre responsabilităţile sale şi libertăţile cetăţenilor săi. Iar în această privinţă, toate statele practică, de facto, anumite forme de paternalism. Varianta minimală, condamnarea practic integrală a paternalismului, a fost formulată de John Stewart Mill: „singurul scop pentru care puterea poate să fie exercitată în mod just asupra unui membru al unei comunităţi 41 SINTEZA # 2, februarie 2014

civilizate, împotriva voinţei acestuia, este pentru a preveni lezarea celorlalţi”. Ea nu a fost pusă însă niciodată în practică integral, statul intervenind, chiar şi în cele mai minimaliste forme ale sale, direct sau indirect, în reglementarea binelui public. „Taxele pe viciu”, de pildă, sunt un exemplu clasic în acest sens, de la prohibiţia decretată prin lege a statului, la descurajarea instituţională a alcoolului, tutunului sau anumitor forme de nutriţie în numele sănătăţii publice. La alt nivel, Patriotic Act, de pildă, poate fi considerat o formă de paternalism politic, în care statul îşi poate controla toţi cetăţenii în numele siguranţei lor comune. Se presupune, în toate aceste cazuri, că cetăţeanul nu este suficient de competent pentru a-şi urmări propria bunăstare şi fericire, statul trebuind să intervină precum un tată grijuliu şi responsabil. De la acest nivel, paternalismul poate fi escaladat. Cel industrial, de pildă, a fost o soluţie de eficienţă a capitalismului în secolul XIX, prin sistemele de „patronat” în care industriaşul se angaja să aibă grijă de condiţiile de viaţă (locuinţă, sănătate etc.) ale muncitorilor săi. Unele state pot impune politici economice paternaliste sub forma unor protecţionisme mai mult sau mai puţin explicite, legitimate, de regulă, prin „patriotism”, deci în numele protejării intereselor propriilor concetăţeni. Sistemele de solidaritate, de asistenţă şi securitate socială pot fi preluate şi ele de către stat, până la etatizarea lor integrală în statele comuniste. În cele capitaliste, aceste politici se distribuie în funcţie de sensibilităţile de dreapta şi de stânga şi de imaginile culturale despre sărăcie şi prosperitate.

Dintr-un studiu realizat de Alberto Alesina, de pildă, rezultă astfel că 60% dintre americani cred că săracii sunt leneşi, fiind deci propria cauză a stării lor, în timp ce doar 26% dintre europeni împărtăşesc această viziune. Complementar, 60% dintre europeni consideră că săracii sunt prinşi în capcana sărăciei lor şi au puţine şanse să iasă din ea, în timp ce doar 29% dintre americani sânt de această părere. Nu este deci de mirare că acuzele de nanny state, stat-doică, la adresa unor politici asistenţiale vin în primul rând din lumea anglo-saxonă... În forma sa extremă, paternalismul devine dictatură, adică etatizare a fericirii individuale, aceasta trecând (aproape) integral în grija statului, care ştie mai bine decât individul ce este spre binele fiecăruia – drept care pretinde de la toţi cetăţenii fidelitate şi încredere absolute spre binele tuturor. Iar câtă vreme poporul crede că doar astfel îi sunt salvgardate interesele sale vitale, această formă abuzivă de paternalism va fi şi legitimată de către popor, iar liderul suprem îi va deveni un „tătuc”, fie că se cheamă Stalin, Hitler sau altminteri. Pentru a acoperi tot acest spectru, Seana Shiffrin consideră ca avem de a face cu un paternalism a lui A faţă de B atunci când comportamentul primului se supune următoarelor condiţii: 1. intenţionează să aibă un efect asupra lui B sau asupra sferei sale legitime de iniţiativă (agency); 2. presupune înlocuirea judecăţii sau iniţiativei lui B de către acelea ale lui A; 3. este orientat spre interesele sau preocupările care se află în sfera legitimă de control a lui B; 4. este astfel realizat încât, 

ZO OM

comparativ cu judecata sau iniţiativă lui B în privinţa intereselor sau preocupărilor respective, A va considera judecata sau iniţiativa sa ca fiind, în anumite privinţe, superioare celor ale lui B. Ne putem întreba acum dacă şi în ce mod sau grad este statul român actual unul paternalist. Răspunsul este unul negativ, statul postsocialist fiind tot mai minimalist, un soi de Deus otiosus de rit neo-liberal, care poate fi acuzat mai degrabă de abandon decât de tendinţe supraprotective faţă de poporul său. Periodic, statul actual mai ia şi măsuri populiste efemere, populismul fiind însă o formă oportunistă de paternalism mascat. Care a fost însă situaţia în trecut ? Despre statul comunist nu mai este nevoie să spunem că a fost unul paternalist, în forma sa dictatorială. Contrar însă multor afirmaţii pe această temă, el nu a generat un cult real al „tătucului”, căci, cu unele excepţii, poporul nu a crezut niciodată cu adevărat că bunăstarea şi fericirea sa îi vin de la Gheorghiu-Dej sau de la Ceauşescu, în ciuda eforturilor paranoice ale acestuia din urmă de a induce o astfel de credinţă populară. Dar şi statul anterior a fost paternalist în felul său, în raport mai ales cu marea masă a populaţiei sale ţărăneşti, despre care Bourdieu afirma pe bună dreptate că „nu vorbeşte, este vorbită”. Statul a luat astfel în grija sa această populaţie „mută”, a alfabetizat-o, igienizat-o, modernizat-o, ba chiar românizat-o. Probabil că nici nu se putea altfel, dar paternalismul elitelor de stat a fost unul profund în toată perioada de construcţie naţională. Este ciudat însă că discuţiile – atâtea câte sunt şi aşa cum sunt – despre paternalismul românesc nu au în vedere, de regulă, politicile statului, ci mentalitatea poporului. Or, subiectul „paternalismului” este statul sau o formă sau alta de autoritate instituţională; poporul sau grupuri de indivizi pot fi doar obiectul unor politici/atitudini paternaliste. Iar în această calitate, ele pot fi caracterizate, eventual, prin infantilism, mentalitate asistenţială sau, ca să spune aşa, nevoie de protecţie paternalistă. Este cazul românilor ? Cred că da. Infantilizarea populaţiei era previzibilă şi este reală. Mecanismul este unul relativ simplu: luat sub protecţie paternalistă, individul ajunge să creadă că nu este capabil să rezolve, 42 SINTEZA # 2, februarie 2014

spre binele său, problemele de care nu mai statul se ocupă şi, eventual, ajunge să se complacă în această situaţie securizantă. Apare astfel o dependenţă de statul-paternalist. În ultimă instanţă, poate interveni şi un transfer de la persoana infantilizată spre cea infantilizatoare, asupra căreia se proiectează fantasma unei atotputernicii care va alimenta mai departe sentimentul de neputinţă infantilă şi de dependenţă. Este ceea ce s-a întîmplat mai ales în perioada comunistă, dar numai în anumită măsură şi în anumite privinţe: nici paternalismul, nici infantilizarea nu au fost integrale. Dar este şi mai mult o componentă a duratei lungi a construcţiei noastre naţionale, care nu a condus încă la maturitatea politică a cetăţeanului. Infantilizarea comunistă nu a făcut decât să întîrzie şi mai mult această maturizare. Nostalgiile comuniste (mai exact, ceea ce luăm cu prea multă uşurinţă drept nostalgii reale) sunt, în bună măsură, moştenirea acestei infantilizări şi a dependenţei învăţate de stat. Dar ele mai sunt şi altceva şi nu trebuiesc luate ad literam. Formulări mediatice referitoare la nişte sondaje recente precum „jumătate din români suspină după comunism/ plâng după comunism/ s-ar întoarce la comunism” sunt nu doar neprofesioniste, ci de-a dreptul periculoase, riscând să coaguleze imaginea socială a unui curent general de opinie, acolo unde este vorba mai mult de o masă de nemulţumiri individuale. „Comunismul” este aici, cel mai adesea, o alegorie critică, o utopie răsturnată având rolul de a critica situaţia prezentă. Nu atît despre comunism ca atare este vorba, cît despre nevoia de egalitate şi securitate socială, ca reacţie la inechitatea şi insecuritatea, mai ales salariale, resimţite tot mai acut de o parte tot mai mare a populaţiei. Mai mult, opiniile „nostalgice” sânt şi o critică la adresa clasei politice, considerată ca fiind mai rea chiar şi decât „pe vremuri”. Dacă ieşim însă din acest spaţiu politic şi puternic emoţional, nevoia de „securitate salarială”, de pildă, de „slujbă sigură, chiar dacă mai prost plătită”, a scăzut cu aproximativ 30 de procente în ultimii zece ani, în favoarea preferinţei mult mai non-paternaliste pentru „o slujbă mai bine plătită, chiar dacă nesigură”. Şi se pot aduce şi alte exemple de atitudini anti-paternaliste

ce se răspândesc în societatea românească. Pe scurt, sondajele de opinie despre atitudinea faţă de comunism sânt mai mult spectaculoase decât edificatoare. Iar inferarea de aici a unei propensiuni pentru paternalism a „românului” în general este de-a dreptul hazardată. Ceva similar se poate spune şi despre mitul „tătucului”. În unele sondaje a apărut chiar „nevoia de dictatură” a românilor, ceea ce exprimă însă şi ea mai degrabă o reacţie la sentimentul de dezordine şi insecuritate şi ar putea fi tradusă, mai modest, prin nevoie (poate compulsivă) de ordine. Într-un climat social de maximă insatisfacţie de viaţă, cum ne arată tot sondajele şi de supraîncălzire emoţională, cum vedem în viaţa de zi cu zi, supralicitările de limbaj sunt predictibile şi ca atare trebuiesc interpretate cu prudenţă. Pe de altă parte, nu văd în istoria românilor un cult popular al „tătucului”, mitul voievodal al lui Eminescu, de pildă, fiind şi el o utopie moralizatoare îndreptată împotriva societăţii contemporane lui şi nu o dorinţă de restauraţie nostalgică. „Unde eşti tu Ţepeş Doamne” este, totuşi, retorică poetică, nu deplângere infantilă a „tătucului”... Mai mult, societate tributară, societate ţărănească organizată până târziu pe obşti libere, românii au avut o relaţia oarecum distantă cu puterea, subiect mai degrabă al dărilor decît al autorităţii politice. Problema nu ar fi deci că îşi doresc un „tătuc”, ci mai degrabă că-l omoară din faşă, pentru că nu reuşesc să se simtă reprezentaţi de niciun fel de „reprezentant” politic şi nu ştiu prea bine cum să gestioneze acest mecanism democratic al reprezentării. De aceea, poate, şi visează, din patru în patru ani, la „eroul salvator” – care nu trebuie să fie asimilat însă neapărat cu vreun „tătuc”. În acest caz, românilor li se poate reproşa, eventual, modul în care visează şi care ţine mai mult de un soi de mistică electorală decât de opţiune politică, dar nu şi visarea în sine. În fond, nu asta ne mînă pe toţi în luptă, nu este asta nevoia firească – şi democratică – de a avea un conducător mai bun? Mai degrabă se poate vorbi însă de un soi de paternalism social, mai corect spus, de colectivism, care valorizează în primul rând grupul şi relaţii de grup şi în care familia, cu ierarhia sa afectiv patriarhală este modelul. Din această perspectivă, „şeful” ideal

ZO OM

este o persoană a cărei putere nu este contestată, dar care rămâne în sfera relaţională a individului, cu care te poţi înţelege – căci, vorba românului, oameni suntem ! Scorurile mari pe care le are societatea românească atât la „colectivism” cât şi la „ecartul puterii” (power distance, adică gradul de acceptare a ierarhiei şi a inegalităţilor sociale) pe scalele lui Hofstede sugerează şi ele acest lucru. Doar că ele ar putea explica şi de ce şeful politic are dificultăţi în a fi un şef „bun”: e prea „depărtat”, iese din sfera relaţională a

colectivismului; doar populismul l-ar putea ajuta... Problema paternalismului şi a infantilizării sociale produse de acesta este una sensibilă pentru societatea românească. Tocmai de aceea trebuie formulată cu mai multă grijă şi în interdependenţa organică dintre cele două fenomene şi apoi studiată corespunzător. De abia după aceea ne putem pronunţa. Drept care, personal, nu ştiu deocamdată ce se poate spune cu adevărat pertinent despre paternalism şi infantilism la români... n

Vintilă Mihăilescu a absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, fiind în prezent profesor la SNSPA şi Directorul Şcolii Doctorale. Autor al unor volume de studii antropologice.

… despre tătuci şi alţi demoni de Alin Fumurescu

răguţilor, ascultaţi cu atenţie, fără să ridicaţi din sprâncene! Diminutivele în limba română au un dublu tăiş. În cazul acesta, „drăguţilor” poate fi un compliment sau, dimpotrivă, o nu-prea-subtilă luare peste picior. „Drăguţilor” nu e totuna cu „dragilor”. În funcţie de context, un diminutiv poate fi de-a dreptul chiar o bătaie de joc. (Amintiţi-vă doar de celebrul apelativ „pisoiaş” folosit de preşedintele Traian Băsescu.) Şi-n orice caz, un diminutiv nu este niciodată neutru – vine gata încărcat cu judecăţi de valoare, care-l fac suspect în orice discuţie serioasă. Dacă ştii de la bun început care-i rezultatul discuţiei, la ce mai foloseşte discuţia? Vorbim doar pentru a ne afla în treabă şi a ne întări prejudecatile. Înţelegeţi, drăguţilor? Când vorbim despre „tătucii” naţiunii, judecata de valoare e deja presupusă şi s-ar putea traduce cam aşa: „Ideea tatucului” care ţine în mână destinele naţiunii e caracteristica societăţilor mai puţin dezvoltate, eventual infantile sau 43 SINTEZA # 2, februarie 2014

infantilizate, pentru care ideea unui patriarh binefăcător şi atoateştiutor, care hrăneşte şi ocroteşte pe toată lumea cu dragoste părintească mai poate fi convingătoare. Abia când mitul tătucului îşi pierde forţa de atracţie, o societate poate fi considerată matură, cu cetăţeni care îşi pot lua singuri destinele în mâini. Nu domnia vreunui „tătuc” salvator, ci domnia legii trebuie să fie norma.” Eventual, unii mai educaţi vor arăta că expresia „tătucul naţiunilor” i-a fost atribuită lui Stalin, la sfârşitul anilor ’40, şi-a fost adoptată de diferiţi dictatori de-a lungul timpului, precum Mobutu Sesse Seku în Zair. Este corectă o asemenea judecată de valoare? Da. Şi nu. La fel ca în romanul lui Gabriel Garcia Marquez, „Despre dragoste şi alţi demoni”, povestea tinerei Sierva Maria de Todos Los Angeles e mai complicată decât sugerează titlul: nu orice dragoste te posedă demonic şi nu toţi demonii sunt, cu necesitate, răi. (Faimosul „daimon” al lui Socrate, bunăoară, era un demon cât se poate de binevoitor, un soi de Jiminy, greieraşul-conştiinţă al lui Pinocchio.) Aşa şi cu tătucii.

Odată ce renunţăm la diminutiv, şi vorbim despre Părinţii naţiunii, lucrurile se aşază într-o perspectivă mai amplă, cu multe lumini şi umbre. Să-ncepem cu Biblia, mai precis cu Vechiul Testament: când, în Geneză, 17:4, Dumnezeu îi schimbă lui Avram numele în Avraam (Abraham), îl numeşte şi „părintele multor neamuri”. Nicio metaforă, aşadar, mai degrabă o constatare. A fost. Senatul roman acorda titlul onorific de Pater Patriae (Părintele Patriei) eroilor care contribuiau la supravieţuirea şi măreţia Romei. Aici intervine metafora, dar rămâne în parametrii bunului-simţ. Cei în cauză acţionaseră cu adevărat ca nişte părinţi grijulii, gata de orice sacrificiu pentru binele odraslelor. De-abia ceva mai târziu, când titlul a început să fie acordat împăraţilor, lucrurile încep să se complice, pentru că suspiciunea de linguşeală nemeritată aruncă o umbră transparentă (sic) asupra titulaturii. Acest joc de lumini şi umbre continuă să marcheze întreaga istorie a „părinţilor naţiunilor”. De la Petru I al Rusiei, la Simon Bolivar, şi de la 

ZO OM

Kemal Atatürk la Nelson Mandela sau Gandhi, mai toate naţiunile de pe suprafaţa pământului şi-au chemat liderii (buni sau răi), la un moment sau altul al istoriei, Părinţi ai Patriei sau ai Naţiunii. De scăpat n-a scăpat nici statul care a dat tonul în concertul statelor moderne şi foloseşte şi acum ca sistem de referinţă – Statele Unite ale Americii. Până în ziua de astăzi, americanii vorbesc cu reverenţă despre the Founding Fathers (Părinţii Fondatori), iar asta nu doar în mass media sau în cultura pop, ci şi în şcoli, de la grădiniţă la universitate. Exemplul american pote fi folosit drept hârtie de turnesol pentru a înţelege mai bine jocul de lumini şi umbre ce îi însoţeşte pe „Părinţii naţiunii”. De ce nu bufnesc în râs americanii când aud expresia? De ce nu vorbesc despre Founding Daddies, cum s-ar traduce „Tătucii fondatori”? Nu pentru că i-ar idealiza în vreun fel. Există biblioteci întregi despre viciile şi greşelile, intenţionate sau nu, ale fiecăruia dintre ei. Se ştie foarte bine cum susţinătorii Declaraţiei de Independenţă au ajuns să se păruiască între ei, cum federaliştii s-au atacat vicios şi între ei, dar mai ales cu anti-federaliştii, sau cum mai târziu federaliştii şi republicanii (Thomas Jefferson, James Madison) îşi foloseau ziarele pentru a-şi distruge reciproc adversarii, chiar târându-i în mocirlă. Şi-atunci cum e posibil ca o naţiune îndrăgostită de ideea contractului social, a drepturilor şi libertăţilor individului, să rămână în continuare ataşată cu o seriozitate egală de o idee într-atât de… patriarhal-retrogadă? Un răspuns, fie şi provizoriu, la această întrebare ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine luminile şi umbrele din relaţia cu propriii noştri „tătuci”. E foarte posibil ca, trecuţi prin experienţa de facto a forjării unei noi naţiuni, într-o vreme în care, vorba lui George Washington, luminile raţiunii începeau să dezvăluie omenirii posibilităţi de dezvoltare necunoscute anterior, americanii au înţeles instinctiv că, pentru că o naţiune să supravieţuiască, e nevoie de ceva mai mult decât de un contract social între indivizi liberi şi egali. Pentru aşa ceva nu s-ar sacrifica nimeni, nici să strângă gunoiul, darămite să meargă la război. E nevoie de o credinţă comună în respectiva naţiune. Or credinţele, ca toate credinţele, au nevoie de mituri 44 SINTEZA # 2, februarie 2014

convingătoare, capabile să modeleze subconştientul colectiv pe termen lung. Aici nu e vorba nici de idealism, nici de protocronism sau mai ştiu eu ce. Aici e vorba despre pragmatism în stare pură. Şi asta au înţeles americanii. Poţi distruge orice credinţă, dar fără o credinţă, nici oamenii, nici naţiunile nu pot exista. Şi aici intervin „Părinţii Naţiunii”. Să ne întoarcem acum pe plaiurile miortitice, la tătucii noştri. Putem începe de la Burebista sau de la Decebal şi Traian, de la Mihai Viteazul la Alexandru Cuza – ideea de bază e aceeaşi ca la americani (sau, după preferinţe, români) avem şi noi, că toată lumea nevoie de mituri fondatoare, de daci şi romani, de Sfântul Andrei şi de Moldova nu e a mea, şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri. Aici nu e vorba de idealizarea realităţii – putem şi trebuie să vorbim despre toate viciile, toate greşelile şi toate exagerările realităţii. Abia discutat cu seriozitate şi răsucit pe toate părţile, ba chiar şi atacat de-a dreptul uneori, mitul îşi demonstrează viabilitatea. E ca omul – ceea ce nu-l omoară îl face mai puternic. Sau ca Moş Crăciun, dacă preferaţi. Da, e o creaţie a modernităţii, bazată pe Sfântul Nicolae, arată aşa cum arată, cu barbă albă şi costum roşu pentru că aşa l-a promovat Coca Cola, istoria bradului de Crăciun e şi ea modernă şi n-ar fi rezistat dacă n-ar fi fost promovată de Casa Regală Britanică, ziua de 25 Decembrie a fost arbitrar aleasă, din motive de strategie religioasă, s.a.m.d. Şi ce? După ce înceheiem toate discuţiile, după ce tragem linia şi facem toate socotelile, ne împodobim pomul de Crăciun, ne bucurăm de cadouri şi cântăm „Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!” Şi chiar ne bucurăm! Să-ntelegem atunci c-ar trebui să renunţăm la expresia „tătuci” şi să revenim la cea reverenţioasă de „taţi” sau de „Părinţi ai naţiunii”? Câtuşi de puţin! Diminitivul „Tătucul” n-a apărut din neant, ci ca o formă sănătoasă de apărare împotriva dictatorilor de tot felul – în cazul românilor, odată cu venirea comuniştilor şi dezvoltarea cultului personalităţii. A fost ca şi cum Ceauşescu ar fi dat un decret prin care chestionarea lui Moş Crăciun să fie interzisă prin lege, la fel şi documentele despre PR-ul Coca Cola,

etc. (Încercarea de înlocuire a lui Moş Crăciun prin Moş Gerilă demonstrează că ipoteza nici nu e cu totului tot îndepărtată de realitate.) De a doua zi, majoritatea românilor ar fi început să-l ia peste picior pe Moş Crăciun. Pentru că la băşcălie ne pricepem. Or, reamintiţi-vă, diminitivul are două tăişuri: poate fi interpretat ca o dovadă de afecţiune, dar şi că una de dispreţ. În cazul dictatorilor, e o „şopârlă”: dictatorul crede că-l chiar iubim, în vreme ce noi îi râdem în nas. Toată lumea e fericită sau măcar mulţumită. Ei bine, această mulţumire a lui „i-am zis-o şi nu s-a prins” a fost deopotrivă o binecuvântare şi un blestem – ambele din aceeaşi cauză: au făcut suportabilă o situaţie insuportabilă. Mămăliga românească a explodat, dar mai târziu şi cu mai puţin entuziasm. Fără snagă. Să nu ne facem iluzii: noi ne-am bătut joc de Ceauşescu, şi Ceauşescu şi-a bătut joc de noi. O minciună repetată la nesfârşit, sfârşeşte prin a căpăta culoarea adevărului. Contururile dintre nevoia reală de „Părinţi fondatori” şi cea de falşi „tătuci” ai naţiunii, dispreţuiţi (dar şi temuţi, deci urmaţi fără crâcnire) s-au estompat până aproape de dispariţie. Iar consecinţele le vedem astăzi, un sfert de veac mai târziu. Doi preşedinţi ai României au reuşit să încalece această ambiguitate şi s-o călărească strălucit, chiar dacă nu neapărat în interesul poporului român. Se cunosc: Ion Iliescu şi Traian Băsescu. La cealaltă extremă, Emil Constantinescu, preşedintele „învins de sistem”, după cum singur a declarat. În realitate, nu „sistemul” l-a învins pe Constantinescu, ci refuzul său, bine intenţionat, bănuiesc, dealtminteri, de a distruge, o dată pentru totdeauna, mitul tătucului pentru a asigura instaurarea statului de drept şi a României moderne, pornind de la premisa că ar fi incompatibile. A eşuat în ambele încercări, pentru simplul motiv că n-a înţeles ce-au înţeles americanii – nu sunt! La rândul lor, nici preşedinţii Iliescu sau Băsescu nu s-au putut bucura de un succes real, dar din motive diametral opuse lui Constantinescu: ei au pariat totul pe o singură carte, cea a „tătucului”, fără să ia în considerare ambiguitatea clădită chiar înlăuntrul expresiei. În ambele cazuri, greşeala a constat în pariul pe o singură carte, cu o singură faţă. Constantinescu a pariat

ZO OM

n Până în ziua de astăzi, americanii vorbesc cu reverenţă despre the Founding Fathers (Părinţii Fondatori), iar asta nu doar în mass media sau în cultura pop, ci şi în şcoli, de la grădiniţă la universitate.

pe cartea raţionalităţii obiective – şi a pierdut grandios. Iliescu şi Băsescu au pariat pe cartea afectelor – şi, după succese temporare, au pierdut amândoi. În politică nu există raţiune fără afecte, dar nici afecte fără raţiune. Afectele fără raţiune sunt extrem de periculoase, pentru că sunt instabile. Afecţiunea poate deveni dispreţ peste noapte, după cum dragostea se poate transforma în ură, cât ai clipi. Inteligenţa emoţională, cum i se spune astăzi, te duce cât te duce, dar nu poate de una singură face minuni. Asta n-a înţeles Traian Băsescu – şi tocmai în asta constă condiţia tragică a actualului preşedinte, în distanţă dintre raţiune şi afect. La nivel raţional, preşedintele înţelege că este nevoie de un proiect de ţară, că orice naţiune are nevoie de un „ceva” care s-o treacă de la nivelul de populaţie la cel de popor. Şi ştie că mai este nevoie de statul de drept, de domnia legii, de instituţii funcţionale, s.a.m.d.. O repetă de fiecare dată când i se oferă prilejul. La nivel practic, însă, continuă să funcţioneze afectiv strict la nivelul tătucului, atât când vine vorba de (fostul) partid de suflet, cât şi de propria-i familie sau cercul de apropiaţi. Or un marinar ar putea înţelege măcar asta: când stai cu câte un picior în două luntri, fără a le putea coordona sau împiedica să acţioneze contrar, rezultatul e unul singur. Unde ne lasă pe noi, ca popor, toată această poveste a tătucilor? La fel ca pe Traian Băsescu, pe nicăieri. Câtă vreme 45 SINTEZA # 2, februarie 2014

nu înţelegem că avem de-a face cu două feţe ale aceleiaşi monezi, sfârşitul e previzibil. În loc de şi-şi, vom avea parte doar de nici-nici. Nici de statul de drept, nici de adevăraţi „tătuci” capabili să ne facă să viseze la ceva împreună, ca popor. Între şi-şi şi nici-nici nu există mare lucru, doar o mlaştină nici foarte călduţă, nici foarte caldă, care în practică înseamnă diferite lucruri la nivel local şi naţional. La nivel local, va continua confruntarea surdă între aşa-numiţii baroni local şi justiţie, pentru că taberele funcţionează în logici diferite: una după principiul votului popular, cealaltă, după principiul judecăţii obiective. După cum s-a văzut în cazul Nicusor Constantinescu / Radu Mazăre, se discută de pe poziţii de război. Încercările eşuate ale vicepremierului Liviu Dragnea, cu descentralizarea şi regionalizarea se înscriu în aceeaşi logică: „totul sau nimic”. Situaţia e perdantă pentru ambele părţi. În primul rând, pentru că tătucii locali ar trebui să înţeleagă că moştenesc nu simpatia populaţiei păstorite, ci doar dispreţul şi frica. Or această falsă autoritate nu va putea continua la nesfârşit. N-a supravieţuit ea la case mai mari, n-o să supravieţuiască doar în Constanţa sau Teleorman. E doar o chestiune de timp. În al doilea rând, pentru că justiţia ar trebui să conştientizeze ceea ce ştie deja, şi anume că, în absenţa unei autorităţi politice respectate, nu există nici respect pentru justiţie, deci nici

autonomie, decât în cărţi. Şi aici e doar o chestiune de timp – dar un timp care depinde de evoluţiile la nivel naţional. Din nefericire, nici la nivel naţional, lecţia tătucilor n-a fost învăţată. Dimpotrivă. Deşi niciunul dintre competitori nu recunoaşte, disperarea provine tocmai din absenţa tătucilor. Niciunul dintre candidaţii anunţaţi sau potenţiali nu se „ridică” la înălţimea de tătuc naţional, de aici şi criza de timp în care au intrat toate partidele, paralizate în aceeaşi logică. E bine sau e rău? Greu de spus, în condiţiile unei naţiuni rupte între popor şi populaţie, obişnuită prea mult cu logica tătucului pe model comunist. Dar, dacă tot am vorbit atât despre balanţe, uneia dezechilibrate de vreun tătuc de mâna a doua, dispreţuit pe la spate şi pupat prin faţă, voi prefera-o întotdeauna pe cea dezechilibrată în favoarea unui atomizat şi plictisitor stat de drept. Când vine vorba de politică, spre deosebire de viaţă personală, dacă vine vorba de ales între dragoste şi alţi demoni, tare mi-e teamă că voi alege întotdeauna demonii. n Alin Fumurescu predă filosofie politică la Indiana University-Bloomington. A absolvit Medicina şi, ulterior, Filosofia, a condus sau/şi colaborat la mai multe publicaţii – NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, a scris piese de teatru (una jucată la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, alta la Teatrul Naţional din Cluj).

POLITICĂ i nt e rv i u

Matematicianul Nicuşor Dan vrea să aplice fizica în politica românească de Marius Avram Foto: Agerpres 46 SINTEZA # 2, februarie 2014

Dacă există o energie suficientă, electronul iese de pe orbită; sunt oameni competenţi care trăiesc în bula lor de confort şi e suficient ca socialul să devină insuportabil pentru ca ei să iasă” 47 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO O N

POL IT IKON

•

INT ERVIU

în cartierul meu - se demolaseră trei case de patrimoniu- de ara avis! Este cercetător în matematică. A fapt era un fenomen general în Bucureşti şi am început să câştigat medalia de aur la două olimpiade activez în domeniul acesta. Grupul acela nu se structura şi internaţionale. A studiat matematica în Franţa am deschis noi o asociaţie, „Salvaţi Bucureştiul”, cu statut (licenţă, masterat şi doctorat), unde putea să şi şi cu intenţia de a merge până la instanţă în situaţia în care rămână cadru universitar cu 2.000 de euro lunar. autorităţile nu respectă legea. Am început lupta aceasta Dar a ales cei 60 de euro – acum 500 - pe care îi primeşte juridică, în care am avut succese, dar mi-am dat seama că fiind cercetător la Institutul Naţional de Matematică. nu putem din poziţia aceasta decât să facem eventual nişte După modelul École Normale Supérieure Paris a înfiinţat schimbări punctuale, în niciun caz să influenţăm direcţia Şcoala Normală Superioară din Bucureşti. Cu tot cv-ul de în care merge oraşul. Atunci, am mers direct la sursă, care invidiat a ales să se implice în activismul civic şi politică. înseamnă politica. Toată motivaţia vine din încercarea de A renunţat foarte mult la cariera sa şi la pasiunea pentru a-mi apăra o identitate, iniţial pe partea de patrimoniu şi matematică, pentru a intra într-un domeniu care nici măcar după aceea la un nivel mai larg. Era o agresiune asupra nu-i place. Nicuşor Dan are 44 de ani (n. 20 decembrie acestei identităţi. Atunci, opţiunea este de a-mi apăra 1969) şi este un ardelean din Făgăraş, care şi-a propus să identitatea sau – şi nu vă ascund faptul că am asta în cap stea pavăză la ce a mai rămas bun în Bucureşti. Iniţial prin destul de des - să renunţ cu tot la ea, plec din ţara asta şi fac înfiinţarea Asociaţiei „Salvaţi Bucureştiul” (2008), iar apoi matematică în Germania, Franţa sau SUA. prin candidatura la Primăria Capitalei (2012) şi, mai nou, prin Aveţi performanţă în matematică şi riscaţi pentru un demersurile de înfiinţare a unui partid. domeniu, politica, în care s-ar putea să nu aveţi succes. În plan mai personal… E născut într-un cartier – fost satŞi acum faceţi matematică, dar mă gândesc că nu vă al Făgăraşului, unde a şi avut domiciliul din buletin până puteţi dedica ei, pentru a o face la un nivel înalt… în ianuarie 2012, când a devenit bucureştean şi după acte, fiindcă numai aşa putea să candideze la primărie. I se pare Da, da, o fac la un nivel mult redus… Din perspectiva pe o prostie: „Am pierdut 30.000 de care v-am spus-o, pentru mine este o luptă obligatorie, indiferent la nivelul voturi de la oameni care nu aveau la care sunt, civic, politic. Sau duc lupta buletin de Bucureşti, deşi locuiesc asta sau plec din România. În politică aici de 15-20 de ani. Ar trebui să La început eram 30 de nu am niciun fel de orgoliu. Aş fi extrem fie mai flexibil modul în care un de fericit să vină cineva mai bun decât cetăţean îşi declară adresa din oameni, un experiment, mine şi să spună că vrea să conducă buletin, ca să poţi face politici haideţi să vedem cum putem Bucureştiul. I-aş lipi afişe, aş face tot ce publice pe bune, ştiind statistic ar fi nevoie. transmite nişte mesaje. câţi oameni ai”. E bucureştean, În momentul în care vezi dar stă tot în chirie. Mai are o Vine cumva un alt val în politica soră în Bucureşti, iar părinţii sunt românească? Sau şi dacă vine un alt oameni care vin şi lucrează pensionari în Făgăraş, mama, fostă val de vârstă, unii sunt deja pervertiţi pentru tine, stau nopţile, de sistem? Se simte un flux de altceva contabilă la Remat, iar tata, fost numără semnături, în politică? Dumneavoastră aţi putea fi muncitor la combinatul chimic. „altceva”? În plan şi mai personal… nu-ţi mai permiţi… „Nu sunt căsătorit şi nu am fost, Cred că distincţia relevantă este Cumva nici nu-ţi mai aparţii”, sunt într-o relaţie, nu am ieşit cu cine vine din sistem, cine nu vine din Nicuşor Dan scandal din nicio alta”. sistem. Eu nu vin din sistem. Sunt foarte mulţi oameni tineri în partide, dar care Sunteţi matematician. Sunteţi nu spun nimic mai mult decât cei dinaintea lor. Ba, mai mult, activist civic. Sunteţi politician… Ce sunteţi, de fapt? nu au nici rigoarea pe care PCR o impunea activiştilor săi. Eu Sunt un matematician îndrăgostit de meseria mea şi care cred că a fost o perioadă, în anii 90, când am trăit cu toţii în provizoriu m-am suspendat din drumul pe care am mers 20 utopia că e suficient să luptăm împotriva neocomuniştilor, că de ani, pentru a intra un pic în problemele societăţii. e suficient să facem mitinguri, să batem din uşă în uşă ca să vină alţii, necomunişti, care să rezolve problemele societăţii. Ca să folosim un termen matematic, se poate face o Acum suntem în situaţia în care avem la nivel de societate paralelă între matematică şi politică? Cum aţi ajuns în o experienţă a ce înseamnă România, Occidentul şi – pentru politică? grupul cel mai dinamic al societăţii - convingerea că e nevoie Nu din plăcere, în orice caz, ci dintr-o necesitate pe care de o implicare pentru a crea altceva. Cred că aceasta este am resimţit-o. În 2000 am resimţit ca necesitate faptul că ruptura în societate, între un sistem bazat pe relaţii, şi o tinerii foarte buni plecau din România şi am înfiinţat această categorie nouă de oameni, care până acum s-a mulţumit să Şcoală Superioară Normală, tocmai pentru a-i ţine până voteze inteligent şi care acum înţelege că trebuie să se implice la nivelul masteratului. A fost un răspuns de necesitate, pentru a schimba într-un fel societatea. am considerat că e o paranteză în viaţa mea, am făcut o Suntem pe punctul de a ajunge la o masă critică, astfel muncă administrativă şase ani. În 2006 am zis că instituţia încât să poată fi înclinată balanţa în favoarea acelui tip funcţionează şi fără mine, că pot să mă întorc la cercetarea de om nou? matematică. Ghinionul a fost că tocmai în 2006, primarul Videanu a vrut să facă nişte blocuri în faţa Ateneului, am Ca disponibilitate cred că am ajuns la o masă critică. Ca ieşit şi eu, ca un cetăţean oarecare, să protestez, acolo am posibilitate de a se structura din aceşti oameni o structură văzut că au venit neaşteptat de mulţi oameni, vreo 200, s-a funcţională politică… cred că o să dureze. În orice caz, trebuie format un grup, am început să particip la el, am văzut ce era să începem. 48 SINTEZA # 2, februarie 2014

ZO O N

POL IT IKON

•

INT ERVIU

n Nicuşor Dan, vectorul de imagine al societăţii civile în lupta cu autorităţile din Bucureşti

Şi începeţi dumneavoastră?

Eu am anunţat că facem un partid doar ca vehicul electoral. Acest lucru vine din răspunsul la o problemă foarte pragmatică. În alegerile din 2012, dacă legea ne-ar fi permis să propunem o listă de candidaţi la Consiliul General, în momentul de faţă am fi avut cinci consilieri. Neavând voie să avem o listă, nu avem niciun consilier. Suntem obligaţi să facem un partid. În situaţia în care în diferite localităţi o să apară grupuri de oameni care merg în aceeaşi direcţie cu principiile pe care noi le stabilim, acest partid va fi o umbrelă pentru ei, ca să poată să candideze la nivel local. În situaţia în care la această structură apar specialişti care pot să spună: aceasta este politica României pe agricultură, educaţie, sănătate… noi o susţinem. Am început să lucrăm pe proiectul Bucureşti 2016, sunt probabil 80 de oameni care lucrează în momentul de faţă pe diferite sectoare, ca să putem să propunem ceva foarte coerent. Care va fi numele partidului?

Nu l-am stabilit încă. E posibil să-l testăm chiar pe internet. Dumneavoastră la ce vă gândiţi?

Ceva ce îmi stă acum în cap ca simbolistică e Uniunea Forţelor Locale…. Dar UFL e prea aproape de USL, deci probabil că n-o să fie acesta (râde). Ce program aveţi? Adică, spuneţi că aveţi ca obiectiv Bucureştiul, dar programul unui partid trebuie să aibă un orizont naţional. Din punct de vedere doctrinar, unde v-aţi situa pe eşichierul politic?

Sunt nişte principii pe care le enunţăm – buna administrare, transparenţa în tot ce face autoritatea publică şi mai ales participarea cetăţenilor la luarea deciziilor - şi, mai departe, avem la nivelul Bucureştiului un program pe care l-am prezentat în 2012. Cel din 2016 nu va avea decât cifre în plus. Din punct de vedere ideologic nu o să facem nicio alegere, pentru că principalul nostru duşman este clasa politică, iar al doilea duşman este 5%. Înfiinţaţi anul acesta partidul? Participaţi în vreun fel şi la alegerile prezidenţiale?

O să începem prin martie-aprilie să strângem semnături, prin septembrie o să depunem actele la tribunal. Foarte puţin probabil să facem ceva la prezidenţiale. Efortul de a strânge 49 SINTEZA # 2, februarie 2014

pentru prezidenţiale 200.000 de semnături este uriaş. Noi am strâns la nivelul Bucureştiului 53.000 de semnături şi a fost un efort uriaş. V-aţi gândit să candidaţi şi la preşedinţie?

Dacă acesta nu ar implica resurse, dacă cineva mi-ar pune pe masă 200.000 de semnături şi un milion de euro ca să fac campanie pentru preşedinţie, aş face-o cu plăcere, doar ca să transmit un mesaj. Dar aşa, să risipesc eforturile unui întreg grup de oameni pentru ceva care să fie simbolic, sunt foarte tentat să n-o fac. Aţi fost curtat de partide?

Am fost curtat de PDL şi de aproape toate partidele mici. Nu de PSD, PNL şi UDMR. Personal, ca structură, unde vă simţiţi doctrinar?

N-aş vrea să… Vă spun sincer că nici nu am făcut o introspecţie foarte… Ştiu ce sunt fiecare din ele, când eram student la Paris chiar eu am organizat cu studenţii români de la Paris un seminar săptămânal pe teme politice. În inocenţa mea de atunci credeam că, prin seminarul acesta, îi voi îndemna pe alţii să se ducă în politică, eu rămânând să fac matematică, fericit… Nu vă simţiţi stingher în mediul acesta politic? Se zice că, dacă intri în cocină, te mănâncă porcii… Sunteţi un om cu şcoală, cum se zice, cercetător, cu pregătire solidă în străinătate.

Nu mă simt, pentru că cel puţin până acum nu am fost în poziţia să negociez. Asta e o problemă. În momentul în care eşti primar şi nu ai majoritatea în consiliu… Credeţi că viitorii conducători ar putea să vină din această zonă civilă, să-i spunem, neimplicată politic?

Cred că analogia cea mai fericită este cu electronul. Dacă există o energie suficient de puternică, electronul iese de pe orbita lui. Sunt foarte mulţi oameni competenţi care trăiesc în bula lor de confort şi e suficient ca socialul să devină insuportabil pentru ca ei să iasă. Dacă vrei să faci politică pentru societate, necesită un sacrificiu personal. Şi ca să ai determinarea să o faci, trebuie ca tot ce se întâmplă în jurul tău să fie suficient de puternic ca să nu mai compenseze satisfacţiile pe care le ai legat de ce ai creat tu în lumea ta. Eu cred că ne îndreptăm către asta, pentru că în mod evident societatea merge într-o direcţie negativă, este tot mai rău ce se întâmplă în societate şi atunci, de voie, de nevoie, 

ZO O N

POL IT IKON

oamenii vor fi constrânşi să se implice. Mă aştept să se implice nu numai oameni din zona civică, mă aştept să se implice oameni din business, din corporaţii, universitari. Este o necesitate a societăţii. Cum vedeţi această implicare? Să fie un alt partid al acestui tip de oameni? Sau fiecare să se implice în partidele deja existente?

În politică nu se poate decât cu partide. Eu aş fi foarte fericit să apară multe nuclee de oameni, care să spună deschis: noi vrem să facem politică şi interesele noastre pentru societate sunt astea. Aceste grupuri de oameni să se certe, să se alieze între ele, ceea ce înseamnă o viaţă politică normală, un joc prin care toată această lume împreună să împingă într-o altă zonă clasa politică actuală. Ce-i lipseşte acum elementar României? Dacă aţi avea pârghiile necesare să schimbaţi lucrurile, cu ce aţi începe?

După mine, ar trebui respectată legea în toate aspectele. Am cunoscut oameni din judeţe care mi-au spus că au făcut un miting şi că li s-a spus că o să-l dea afară din serviciu. Unde vedeţi România peste 20 de ani?

•

INT ERVIU

Am făcut asta ani de zile, făceam matematică pentru a câştiga concursuri. Când m-am dus la facultate, nu prea ştiam ce să fac cu viaţa mea. Eram în comunism încă, îmi închipuiam că o să merg într-un institut de cercetare şi că acolo o să stau să citesc filosofie. Când am intrat în facultate, am început să înţeleg cam despre ce e vorba şi atunci chiar a început să-mi placă matematica, chiar am simţit pasiune, am început să mă uit mai puţin la mine şi să am respect pentru mari matematicieni. Cu politica nu e la fel ca la concursurile de matematică din liceu, când spuneţi că aveaţi un ego foarte dezvoltat?

Nu, nu, şi o spun cu foarte mare sinceritate. Nu am niciun fel de ego. Toţi oamenii au egoul lor. Al meu este în matematică, la care mă voi întoarce la un moment dat. Dacă cineva îmi spune că sunt o nulitate în politică, nu mă interesează. Dar dacă cineva îmi spune că sunt un matematician ratat, mă doare. Au fost mai grele cele două concursuri de la olimpiade sau concursul de la Primăria Capitalei?

A fost mult mai greu cel din 2012 şi a fost foarte fizic. La un moment dat, aveam o filmare pentru clipul electoral şi în dimineaţa aceea pur şi simplu am leşinat în drum către baie, la mine în casă. Aici diferenţa mare e că nu depinzi de tine. Una e să fii întrun concurs de matematică, în care e o relaţie între tine şi ceva ce trebuie să-ţi organizezi în cap şi alta e să încerci să convingi câteva sute de mii de oameni, candidăm, foarte să stabileşti o relaţie cu ei.

Nu ştiu… Cred că următorii ani vor fi foarte importanţi… Cauza Roşia Montană are o încărcătură simbolică, atât de puternică, încât va stabili raporturi de forţă În 2016 pentru următorii ani. Dacă această probabil vom avea partidul cauză câştigă, societatea pune o Ca matematician, n-aţi pus politica şi vom propune candidatura presiune pe politic, astfel încât românească într-o ecuaţie? Nu i-aţi politicul să ţină cont de ce vrea mea la primărie, 55 de oameni găsit o formulă? Aţi legat cumva societatea. Dacă această cauză matematica de politică? la consiliul general şi un pierde, atunci cred că va urma un program foarte concret, În esenţă, matematica este o ştiinţă recul de implicare a oamenilor, care pune ordine în lucruri, în anumite aşa cum a fost şi în 90 după Piaţa inclusiv pe detalierea lucruri, dar care sunt cumva aproximări Universităţii. Mi-e foarte frică de o cheltuielilor pe fiecare an ale lumii reale. Să ai un background perioadă gen 92 extinsă câţiva ani. matematic e foarte important ca să pentru primărie”, Faptul că în 2012 au fost 5.000 de structurezi lucrurile. Dacă ne uităm la oameni şi în 2013 au fost 20.000 Nicuşor Dan politica românească, ce se vede prima de oameni în Bucureşti mă face oară e că avem o clasă politică total să cred că din partea presiunii ruptă de societate. Aceasta e o problemă foarte serioasă, societăţii civile lucrurile se îmbunătăţesc. pentru că, dacă continuă în direcţia asta, aşa cum învăţăm Aţi stat şase ani în Franţa, suntem mult diferiţi faţă de din istoria recentă din alte ţări, nu poate să ducă decât la ei? V-a influenţat gândirea? violenţă. Politica şi democraţia reprezintă un sistem în Diferenţa este foarte mare şi m-a influenţa mai mult etape de a lua într-un fel deciziile împreună şi în momentul decât credeam atunci. Eu îi dispreţuiam. Făceam atunci 10-12 în care e total ruptă această legătură nu pot să apară decât ore pe zi numai matematică şi profesorul meu, care era un violenţe. Să ai un întreg sat păzit de jandarmi, la Pungeşti, în universitar foarte respectabil, era într-un comitet împotriva condiţiile în care nu ai o dezbatere publică, oamenii aceia nu armelor chimice din lume. Mie mi se părea o imbecilitate, ştiu ce sunt gazele de şist… Sunt lucruri care multiplicate nu ca tu, care ai meseria ta, să te preocupi de armele chimice vor face decât să ducă la violenţă. din lume. Acolo era o implicare a societăţii în orice fel de De ce v-ar vota lumea? Ce calităţi aveţi pentru a fi primar problemă. La masă discutam politica educaţiei, a sănătăţii în al Capitalei? Franţa şi mi se părea că e o risipă de energie, când noi aveam Sunt un om structurat, care a făcut ce a promis. Şi am meseriile noastre. Acum, în ultimii ani, înţeleg că, dacă vrei o experienţă în administraţia publică, pe care din păcate să ai grijă de viaţa ta, trebuie să te preocupi şi de societatea mi-am făcut-o prin procese. Pe partea negativă, poate mai în care trăieşti, pentru că altfel vor veni alţii şi se vor ocupa. important decât toate calităţile mele, că nu sunt o persoană De unde pasiunea pentru matematică? care nu vine din sistem şi atunci o mare parte din voturile pe Am avut un talent pe care l-am simţit de când eram mic. care le-am avut au venit de la oameni care s-au săturat de tot Am avut şi nişte profesori buni. Când eşti copil, egoul e ce înseamnă politic. A, şi am avut de departe cel mai coerent foarte dezvoltat şi îţi place să fii lăudat, să câştigi concursuri. program în 2012, numai că asta chiar n-a contat. n 50 SINTEZA # 2, februarie 2014

POL IT ICĂ

A NA LI Z Ă

Miza alegerilor europene Scrutinul din 14 mai 2014 nu poate fi privit ca fiind „de mâna a doua” când colegiferezi 70-80% din legislaţia aplicabilă în statele membre. de Radu Magdin

51 SINTEZA # 2, februarie 2014

52 SINTEZA # 2, februarie 2014

ANAL IZĂ

POL IT ICĂ

n Un vot european este un test politic într-un an cheie pentru România şi Europa

legerile europarlamentare din mai 2014 vor fi aproape total diferite de celelalte scrutine europene desfăşurate în România anterior, în noiembrie 2007, respectiv iunie 2009. Mai mulţi sunt factorii în acest sens: aşteptările românilor cu privire la Uniunea Europeană s-au nuanţat, contextul european este diferit, fiind marcat în prezent de populism şi extremism în creştere în mai multe state membre; în plus, factorii interni de deturnare a alegerilor vor fi mai puternici. Prezenţa analiză va încerca să picteze un tablou cât mai realist a ceea ce ne aşteaptă, invitând totodată la exprimarea votului la alegerile europarlamentare. În lipsa unui vot în cunoştinţă de cauză cu privire la mizele acestor alegeri, îşi vor spune cuvântul doar maşinile de vot ale partidelor şi temele care nu au nimic de a face de facto cu proiectul european. Un vot european este oportun din mai multe motive: este un exerciţiu democratic şi un test politic într-un an-cheie pentru România şi Europa; este, dincolo de un semnal cu privire la calitatea guvernării, de un preludiu la alegerile prezidenţiale şi de un vot asupra noii Constituţii, un vot pentru singura instituţie cu legitimitate democratică din Bruxelles. De asemenea, nu poţi discuta de alegeri de „mâna a doua” când colegiferezi 7080% din legislaţia aplicabilă în statele membre. E de remarcat şi faptul că, pentru prima dată, aceste alegeri s-ar putea să aibă un rol decisiv cu privire la numirea comisarului român şi a preşedintelui Comisiei Europene. 53 SINTEZA # 2, februarie 2014

Diferenţe faţă de 2007 şi 2009 Alegerile din 2007 şi 2009 au marcat debutul aventurii europene a României. Asta nu înseamnă neapărat că au fost dominate de teme europene, ci mai degrabă de un semi-entuziasm specific începuturilor. Acest entuziasm s-a mai domolit în 2014, când românii s-au prins că banii europeni nu vin cu una cu două, că Europa nu e Moş Crăciun şi că piaţa muncii din multe state UE nu ne aşteaptă cu braţele deschise; în acest context, arta comunicatorilor politici se va vedea în găsirea echilibrului optim între realism şi emoţional în atragerea oamenilor la vot în mai 2014. Maşinile de vot ale partidelor se vor dezlănţui chiar mai puternic ca în trecut (deşi testul în an prezidenţial a existat şi în 2009) deoarece miza, dacă nu se schimbă între timp planurile USL, este trecerea noii Constituţii, cu implicaţii pentru jocul politic românesc pentru cel puţin un deceniu: la un preşedinte mai puţin puternic procedural, premierul devine din toate punctele de vedere omul politic cheie al ţării. Dacă în general prezenţa la alegerile europene e cam pe la jumătatea celei de la prezidenţiale, în jur de 5 milioane de oameni, va fi interesant de văzut efectul unui referendum în două zile, sâmbătă şi duminică (duminică coincizând cu alegerile europarlamentare). Dacă sâmbătă cel mai probabil puţină lume va vota, maşinile de partid vor fi megastimulate să aducă oamenii la vot duminică, crescând astfel prezenţa la europarlamentare. Pe de altă parte, având în vedere structura omenească, e greu de

crezut că poţi aduce pe cineva la vot şi sâmbăta, şi duminică, mai puţin în caz de mare receptivitate civică, cointeresare sau fraudă: dacă eu ies sâmbătă din casă pentru referendum, oare îmi fac timp să ies şi duminică pentru europarlamentare? Nu mi-e mai simplu să votez direct duminică la ambele? Aşadar, operaţiunea de mobilizare va avea succes mai degrabă duminică, pe principiul votului util: vin o dată şi votez comod de două ori, pentru PE şi Constituţie. Asta nu exclude probleme pentru iubitorii noii Constituţii, pentru că nu toţi cei care vin duminica vor dori să voteze şi pentru referendum; simetric, pot fi români care să vrea să voteze doar la referendum, nefiind interesaţi de PE. Dacă e să tragem o linie însă, putem presupune că anul acesta prezenta la europarlamentare va fi mai ridicată decât de obicei. Însă la acest deziderat mai trebuie să contribuie un factor: tematica alegerilor.

Teme europene sau naţionale? E foarte puţin probabil că partidele să mizeze pe teme europene, în primul rând pentru că nu prea înţeleg ele însele cu adevărat ce se întâmplă la Bruxelles, de unde văd mai degrabă urecheli periodice decât bani europeni cu duiumul. E mai probabil aşadar, că, dincolo de tema banilor europeni şi eventual situaţia românilor din statele UE, să intervină teme prioritar naţionale, fără legătură cu competenţa Parlamentului European. Eventual, având în vedere şi unele poziţionări politice până acum, una din teme ar putea fi demnitatea naţională în fata Bruxellesului: cine e Bruxelles şi ce vrea el de la noi, 

ANAL IZĂ

POL IT ICĂ

n Alegerile din mai 2014 sunt o oportunitate de a trimite în Parlamentul European oameni cu personalitate

că nu suntem oricine?! E adevărat, nu suntem oricine, însă trebuie să ne asumăm regulilele clubului în care am intrat: predictibilitate, respect, profesionalism. Va fi interesant de văzut, de asemenea, dacă îşi va face loc pe o agendă electorală deja fierbinte o platformă eurosceptică. Nu e uşor să creezi un punct-cheie pe agenda publică, dincolo de zgomotul de fundal pe care se vor axa partidele: nouă Constituţie şi aprobarea ei prin referendum. Totodată, vrem nu vrem, alegerile, fie ele şi europene, au o miză politica internă de etapă: oamenii îşi vor exprima mulţumirea sau nemulţumirea faţă de calitatea guvernării, dând şi un semnal pentru alegerile prezidenţiale. Bruxellesul şi-ar dori ca cetăţenii europeni să voteze teme europene, dar nu prea ştie cum să le facă mai sexy pentru electorat. Trecerea timpului nu ajută în acest sens: dacă românii au avut iniţial speranţe foarte mari cu privire la Uniunea Europeană, în special în termeni de libertate de mişcare şi muncă în ţările membre, şi în materie de bani europeni, ştirile pe care le primim lunar din media sunt legate de ineficienţa în a absorbi bani, de probleme cu corupţia şi MCV, de continuare a crizei eurozonei. În acest context, românii nu pot rămâne eurofili la nesfârşit, deşi, în opinia noastră, euroscepticismul e abia la început în România. Dincolo de teme, nu trebuie să uităm echipele europarlamentare care le vor exprima, sub formă de mesaje. Alegerile din mai 2014 sunt o oportunitate de a trimite în PE oameni cu personalitate, căci în Parlament 54 SINTEZA # 2, februarie 2014

personalitatea - politică şi individuală - e mai importantă şi mai apreciată ca la Comisia Europeană şi la Consiliul UE. Înţelepciunea de a alege lideri de listă, care să fie locomotive eficiente, depinde de fiecare partid în parte.

Tendinţe populiste şi extremiste Diferit faţă de alegerile europene anterioare e şi contextul european. Criza economică nu a trecut, nu au apărut miraculos slujbe noi şi nici un val de prosperitate, deşi unele state membre şi-au revenit la capitolul creştere economică. Însă atâta timp cât creşterea economică nu se reflectă în buzunare, tinerii – şi nu numai – îşi găsesc slujbe cu greutate, şi austeritatea mascată în „consolidare bugetară” e încă cuvântul zilei, e loc destul pentru populişti şi extremişti, cu mesajele lor simple şi percutante. Miza este, având în vedere valul populist, mai mare ca oricând. Dacă eurodeputaţii britanici de la UKIP ne obişnuiseră în plenul PE şi în legislaturile anterioare cu costumaţii exotice când făceau „Brussels bashing”, şi alţii se vor împăuna după luna mai, având suficienţi membri pentru a forma un grup politic eurosceptic. Valul eurosceptic e testat deja, cu rezultate în alegeri parlamentare sau locale, şi e aproape inevitabil să nu ajungă şi la Bruxelles, conform sondajelor. Explicaţia e mai simplă decât pare: oamenii, sătui de ineficienta pe fond sau formă a partidelor clasice, sunt dispuşi să le ofere o şansă unor lideri care definesc bine problemele sociale, chiar dacă nu au soluţii – esenţa populismului. Că numele acestor lideri e Marine Le Pen

în Franţa, Geert Wilders în Olanda, Beppe Grillo în Italia, sau Nigel Farage în Marea Britanie, toţi au talentul de a simplifica o realitate complexă, de a găsi vinovatul – fie el sistemul politic, eurocraţia sau imigrantul - şi a propune o soluţie mai mult sau mai puţin radicală de înlăturare a lui (aici apărând diferenţierea de bază între populist şi extremistul xenofob). E de remarcat că tentaţia populistă nu e numai în Franţa, Marea Britanie, Italia sau Olanda, ci progresează şi în Polonia, şi alte ţări din Estul Europei. Nici nordul Europei nu este lipsit de grijă, urmând a vedea cum se vor poziţiona – si cu ce succes – partide precum Adevăraţii Finlandezi. La fel, în Grecia, partidele de extremă rămân puternice. Trăim timpul luptătorilor antisistem. Dacă în iunie 2009, alegerile europene au fost o combinaţie de tematică naţională cu încercări europene de a avea o platformă comună (fiecare familie politică europeană şi-a pregătit un manifest comun) cel mai probabil acest lucru va fi valabil şi în 2014, cu menţiunea că e foarte posibil să vedem şi un text comun al populiştilor care au reuşit să demonizeze Bruxellesul în ultimii ani, mai ales în contextual crizei eurozonei. Liderii europeni sunt acum prinşi în capcana euroscepticilor, tocmai din cauza transformării de către ei înşişi a Bruxellesului în ţap ispăşitor: când obţineau o reuşită, era victoria lor la summit, când nu, era Bruxellesul de vină. Or euroscepticii tocmai asta acuză acum şi pun în spinarea acestei presupuse entităţi omnipotente toate relele sociale. La alegerile europene din mai 2014 va

ANAL IZĂ

POL IT ICĂ

n E foarte probabil ca Vadim Tudor să dorească reînnoirea mandatului său de europarlamentar

exista, în funcţie de ţară, un amestec de populism, extremism, xenofobie, naţionalism şi euroscepticism. În aceste condiţii, discuţia cu privire la federalizarea Europei, cu ţinta Statele Unite ale Europei, pare din ce în ce mai îndepărtată că viabilitate.

Scapă România de valul populist? România a avut parte, în ultimii 24 de ani, atât de momente populiste, cât şi extremiste, cel mai mare succes fiind, de departe, intrarea în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2000 a lui Corneliu Vadim Tudor. Recent, frustrarea populară a izbucnit din nou: dincolo de victoria zdrobitoare a USL în 2012, a crescut bine mersi şi PPDD pe spinarea liderului său şi a ştirilor cu săraca Elodia şi talentatul domn Cioacă. Dacă PPDD a fost de facto destructurat şi absorbit în Parlament, prioritar de către PSD, acest lucru nu înseamnă că o apariţie polarizatoare a lui Dan Diaconescu la alegerile din mai e de exclus. E foarte probabil de asemenea că liderul PRM, Vadim Tudor, să dorească reînnoirea mandatului său europarlamentar; dacă pentru unii suflul său nu mai e ce a fost pe vremuri, în opinia noastră, el nu trebuie subestimat. Nu trebuie uitat că, în luna mai, au loc, pe lângă alegerile europene, şi alegerile parlamentare în Ungaria, unde Viktor Orban va dori să îşi reînnoiască mandatul cu o majoritate puternică; sunt de aşteptat aşadar rafale de declaraţii Fidesz şi Jobbik. În acest context, liderul PRM poate vedea steaua sa ridicându-se din nou, un argument în acest sens fiind sentimentul de oarecare panică 55 SINTEZA # 2, februarie 2014

creat de ştirile cu privire la posibilele achiziţii, de către Ungaria, a unor terenuri în Transilvania. Separat de dimensiunea populistă şi cea extremistă, ar putea fi loc, în cazul apariţiei unui personaj carismatic, pentru o platformă eurosceptică raţională, venită pe fundalul scăderii încrederii în Uniunea Europeană. Nu în ultimul rând, trebuie avută grijă la tentaţiile spre discursul naţionalist mai puternic din partea partidelor mainstream, tradiţionale, care ar putea ataca Marea Poartă pentru că îi dă prea multe lecţii. USL poate fi tentat de majoritatea să parlamentară substanţială să sugereze Bruxellesului că ar fi mai bine să îşi vadă de treabă.

Miza neevidentă: Comisia Europeană O miză neevidenta este cea cu privire la numirea comisarului european din partea României, cu un portofoliu cât mai bun din perspectiva interesului naţional, precum şi, în premieră, a Preşedintelui Comisiei Europene. Avem un comisar de numit, şi tentaţia normală în condiţiile unei coaliţii paritare, cum e USL, e că nominalizarea să o facă partidul care va obţine cel mai bun scor la alegerile europene. Acesta pare, din perspectiva europeană, singurul criteriu legitim în care un partid de guvernământ poate spune: „eu merit comisariatul, nu tu”. Totodată, e foarte posibil ca lupta pentru prima familie politică din PE, între popularii şi socialdemocraţii europeni, să fie strânsă (ultimele sondaje interne arată asta), şi deci alegerile din mai vor decide indirect şi dacă Martin Schulz (S&D) va câştiga preşedinţia Comisiei Europene

împotriva unui candidat PPE. Dacă PSD obţine un număr record de locuri, întăreşte tabăra lui Martin Schulz; iar în contextul în care Consiliul European e încă dominat de lideri PPE, singura şansă reală a lui Schulz e că familia sa social-democrată, să iasă prima în PE. Îl ajută în speranţele sale şi faptul că la Berlin SPD este în coaliţie cu CDU, partidul cancelarul Merkel.

O oportunitate de imagine Unul din lucrurile de care noi, românii, nu suntem întotdeauna conştienţi, e că suntem a şaptea ţară din UE ca importanţă a votului, o ţară destul de mare şi destul de populată. E normal, aşadar, că Bruxellesul să se uită la noi cu atenţie, şi asta nu doar în contextul Mecanismului de Cooperare şi Verificare sau Schengen. România poate demonstra că, dincolo de problemele pe care le are (nu există ţară perfectă în UE), se plasează încă în flancul aliat al Bruxellesului, în tabăra eurofilă şi nu eurosceptică. O dovadă de eurofilie în context populist european e un lucru care ne-ar înlesni o serie de negocieri-cheie în perioada următoare, inclusiv în materie de bani europeni. România s-ar dovedi o parte a soluţiei europene, şi nu un copilproblemă al UE. n

Radu Magdin este analist şi consultant, CEO Smartlink Communications

Bogdan Lucian Aurescu (n. 9 septembrie 1973) este un diplomat de carieră român, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe şi profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. Este licenţiat al Facultăţii de Drept în 1996 şi al Facultăţii de Istorie în 1998, din cadrul Universităţii Bucureşti. Este absolvent al Institutului Franco-Român de Dreptul Afacerilor şi Cooperare Internaţională „N. Titulescu - H. Capitant” 1996 şi al Colegiului Naţional de Apărare 2000. Începând cu anul 2003, este doctor în drept al Facultăţii de Drept - Universitatea din Bucureşti, cu teza „Conceptul de suveranitate şi supremaţia dreptului internaţional” (“Summa cum laude”). Este membru al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. Din 2003 este preşedinte al Secţiei de Drept Internaţional al acestei asociaţii şi al Ramurii Române a „International Law Asociation”. Ca urmare a meritelor sale a primit Ordinul Meritul Diplomatic, în grad de Cavaler , Ordinul Naţional „Serviciu Credincios în grad de Cavaler” şi „Diploma de merit pentru contribuţie excepţională la activitatea diplomatică a României”.

56 SINTEZA # 2, februarie 2014

Convorbiri În diplomaţie nu e loc de teamă A câştigat procesul de la Haga, România contra Ucraina. Se împlinesc cinci ani de atunci. A negociat cu SUA amplasarea scutului antirachetă. Este secretar de stat pentru afaceri strategice. Este un diplomat pursânge, vorbeşte ca un diplomat de carieră. Într-o ţară în care toţi se umflă în pene, el tace şi face. Atunci când vorbeşte de sus cuvintele lui reci ca zăpada, răsare ceva pentru mai târziu. Ceva ce ne va folosi.  de Ruxandra Hurezean Foto: Agerpres

57 SINTEZA # 2, februarie 2014

CONVORBIRI

ogdan Aurescu a fost descoperirea ultimilor ani în valul creat de „generaţia așteptată”. Una dintre puţinele confirmări. Obișnuiţi să pierdem pe mâna noastră, ne-am trezit că el și echipa lui au câștigat procesul de la Haga privind zona Insulei Șerpilor. Avea doar 36 de ani atunci. În 3 februarie se împlinesc cinci ani de la succesul lor neașteptat. Acest rezultat a constituit prima extindere de jurisdicţie suverană şi drepturi suverane ale României după 1918. Tot el a participat la negocierea Acordului privind amplasarea sistemului de apărare antirachetă în România. Este secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe și lucrează încet, pe tăcute, la cele mai importante obiective strategice ale ţării noastre. Apariţiile dumneavostră în presă sunt extrem de rare şi atunci vă ascundeţi în spatele unei modestii extreme. Nu obişnuiţi să vorbiţi despre dumneavoastră şi, dacă o faceţi, alegeţi elementele care ţin mai mult de context. Ne puteţi vorbi despre familia dumneavostră, despre părinţi?

Părinţii mei, acum pensionari, sunt amândoi cercetători chimişti de formaţie, nu au avut niciodată vreun fel de conexiune cu domeniul diplomaţiei sau al dreptului – este o pasiune care îmi aparţine în exclusivitate. Dar ştiu că toată viaţa au muncit din greu şi, la rândul lor, cu pasiune, în profesia lor, care nu este lipsită de riscuri şi provocări. Le datorez foarte mult, mai ales mamei mele. Un rol important l-au avut bunicii, cine erau şi în ce fel de Bucureşti aţi crescut?

Bunicii mei au fost extraordinari, aşa cum trebuie să fie bunicii. Şi pentru că am urmat, din clasa a 6-a, cursurile gimnaziale la Şcoala nr. 118 „Vasile Alecsandri”, lângă Liceul „Sfântul Sava”, apoi am făcut liceul la „Sfântul Sava”, iar locuinţa bunicilor era lângă Cişmigiu, am stat la ei şi mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei şi adolescenţei cu ei. Sigur, îmi amintesc încă, acut, perioada ultimilor ani sub comunism – la Revoluţie eram în clasa a X-a – cu toate privaţiunile de atunci, cu cozile la care stăteam, cu frigul din casă iarna. Şi pentru că stăteam lângă Cişmigiu, am prins „în direct” evenimentele din 22 decembrie 1989, inclusiv faimoasa plecare a elicopterului prezidenţial, şi tot ce a urmat. Am şi acum în minte o imagine din ziua aia, când exploram cu ai mei Piaţa Palatului, tapetată pe jos cu pagini rupte din „Omagii”: un tânăr, cred, care îşi plimba căţelul, un câine-lup, cu o poză a lui Ceauşescu prinsă de coadă, din care dădea foarte mândru, stânga-dreapta! După 25 de ani de atunci, România s-a schimbat profund. De ce n-aţi plecat din România? Dacă ne uităm la CV-ul dumneavoastră, aţi fi fost un tânăr de succes oriunde în lume.

De ce să plec?! Fiind fascinat de mic de istorie, am privit diplomaţia ca fiind calea prin care este servit interesul naţional. Cred că pasiunea pentru istorie conferă un ataşament aparte pentru ţară. Mi-am dorit întotdeauna să aplic cunoştinţele, aptitudinile, energia în beneficiul ţării mele, întrucât am crezut că numai astfel îmi pot atinge potenţialul. Pentru mine, personal, 58 SINTEZA # 2, februarie 2014

acesta este factorul motivant, cu cea mai mare greutate: să îţi dedici activitatea pentru a contribui, atât cât poţi, la dezvoltarea propriei ţări – să te implici în realizarea intereselor sale de politică externă. Pe lângă asta, nu am plecat din România pentru că am încredere în viitorul nostru, în puterea şi potenţialul societăţii noastre. În plus, este şi o chestiune de responsabilitate: dacă toată lumea ar pleca, atunci cine mai rămâne să lucreze pentru viitorul societăţii noastre? Este abordarea pe care o încurajez şi în rândul studenţilor mei. Îi susţin în aspiraţiile lor, fireşti, de a studia şi a se forma peste hotare, dar îi îndemn să se întoarcă acasă, pentru a pune în valoare cunoştinţele acumulate pentru ţara lor. Îi îndemn să aibă încredere în capacitatea României de a-şi consolida poziţia pe plan internaţional, în beneficiul cetăţenilor ei. Aţi învăţat la şcolile româneşti, aţi învăţat bine, dar lecţiile despre muncă, despre viaţă, despre dreptate, de la cine le-aţi primit?

Familia este un loc esenţial pentru asta, părinţii, bunicii. Pe urmă am avut norocul unor profesori remarcabili şi în şcoală, şi în liceu, şi în facultate. Apoi am avut – şi am şi acum – pasiunea să citesc. Până la urmă, sistemul de valori al unui om nu poate fi livrat pe de-a-ntregul, de-a gata, de către cineva, el este rezultanta unui complex de factori care te definesc, dar care este reconfirmat prin ceea ce faci. Cum sunt prietenii dumneavoastră? Ce vă place să faceţi în timpul liber? Ce citiţi, unde călătoriţi?

Din păcate, nu prea am timp liber – ministerul îmi consumă multă energie, de multe ori o parte din weekend-uri o petrec la birou, iar concediile sunt destul de mult „pe hârtie”, facultatea îmi ocupă iarăşi destul de mult timp. Şi eu, şi prietenii, familia ne dorim să ne vedem mai mult şi mai des. Când am timp, citesc articole sau cărţi de drept internaţional sau istorie. De pildă, acum recitesc însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, scrise exact acum o sută de ani – e fascinant să vezi, prin ochii contemporanului de atunci, eforturile politice şi diplomatice, de zi cu zi, ale României în pregătirea Păcii de la Bucureşti din 1913. Cine a fost mentorul dumneavoastră sau cine vă este model? Sau mai degrabă sunteţi influenţat de tinerii dumneavoastră studenţi?

Bineînţeles că interacţiunea cu studenţii mei de la Facultatea de Drept mă inspiră. Contactul direct cu generaţia următoare e fascinant, pentru că au energie, idealuri, vor să schimbe lucrurile. Pun întrebări, uneori dificile, de multe ori îmi dau idei, pentru că au o perspectivă diferită, mai proaspătă asupra lucrurilor. Şi sunt interesaţi, mulţi dintre ei, de politica externă şi de relaţiile internaţionale. De fapt, ei sunt beneficiarii demersurilor noastre de politică externă pe termen mediu şi lung, dar şi posibilii actori viitori ai schimbării. Eu am încredere că generaţia studenţilor mei va urma acest drum mai departe şi poate că dintre ei vor fi şi jurişti, şi diplomaţi capabili să crească profilul României. V-a fost vreodată teamă de înfrîngere? Care credeţi că este cea mai mare ruşine care ni se poate întâmpla şi ce credeţi despre onoare? În secolul al XIX-lea, bărbaţii se sinucideau dacă misiunea lor

CONVORBIRI

 Bogdan Aurescu, agent al Romaniei la Curtea Internatională de Justiţie (CIJ) de la Haga, si Jean-Pierre Quenedec, expert internaţional si reprezentant al Ucrainei, la procesul dintre Romania si Ucraina pentru delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră

nu izbândea. Exagerat, am spune noi, dar, domnule Aurescu, ce credeţi că este patriotismul astăzi?

Am fost întotdeauna de părere că tot ce faci trebuie însoţit de modestie şi moderaţie. Proiectele, mai ales cele de politică externă, trebuie construite temeinic, ca să poată avea un final bun. În diplomaţie nu e loc de teamă iraţională, ci e necesară evaluarea realistă, întotdeauna, a contextului, a şanselor de reuşită, a opţiunilor de acţiune, a necunoscutelor variabile care pot influenţa traseul unui anumit demers. Să pleci „la luptă” cu sentimentul că vei eşua este la fel de păgubos ca şi atitudinea de superioritate superficială, că vei obţine rapid şi uşor rezultatul dorit – de fapt, în diplomaţie totul se câştigă cu efort, cu muncă de migală, de detaliu, de multe ori în timp. Sigur, pe plan strict uman, nu poţi să nu te întrebi uneori dacă vei reuşi sau nu, e perfect normal. Dar, tactic şi strategic, acest sentiment nu trebuie să îţi influenţeze acţiunea – trebuie să faci tot ce ţine de tine ca demersul ţării tale să reuşească. Când vorbim despre acţiune diplomatică, vorbim despre a-ţi reprezenta ţara şi interesele ei . Şi, în acest context, înfrângerea înseamnă cu totul şi cu totul altceva. Din fericire, pe 3 februarie se împlinesc cinci ani de la acest rezultat favorabil pentru noi în cazul de delimitare maritimă a Mării Negre, hotărâre prin care României îi revine 80% din suprafaţa în dispută, adică 9.700 km² de platou continental şi zonă economică exclusivă. Sub acest aspect mă raportez şi la conceptul de patriotism. Dar mă refer la simţământul autentic şi sincer, nu la acte artificiale. Să îţi iubeşti ţara, să o respecţi, ceea ce nu este câtuşi de puţin desuet – nu înseamnă să faci gesturi grandioase şi declaraţii pompoase, ci înseamnă ca zi de zi să îţi faci datoria cât mai bine şi mai serios cu putinţă, pentru că ştii că efortul tău este în beneficiul ţării în care te-ai născut şi al oamenilor ei. De aceea mi se pare atât de frumoasă şi deviza diplomaţiei române, „Semper fidelis patriae”. Diplomaţii se pun în slujba interesului naţional şi acţionează cu gândul la devenirea ţării pe care o reprezintă.  59 SINTEZA # 2, februarie 2014

Îmi aduc aminte de perioada aşteptării rezultatului procesului de la Haga, între sfârşitul audierilor din septembrie 2008 şi momentul pronunţării Hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie din februarie 2009. Este foarte greu să aştepţi un rezultat fără să mai poţi face nimic concret. Dar, de fapt, toată munca fusese deja făcută, temeinic, aşezat, în cei patru ani de proceduri scrise şi orale de până atunci. Nu pot să spun că, atunci, mi-a fost neapărat teamă de înfrângere, dar am fost mereu conştient de responsabilităţile asumate şi de greutatea lor – de consecinţele pe care le implică –, dincolo de mine, personal. Dacă rezultatul ar fi fost mai puţin favorabil României, cu siguranţă că, în calitate de agent, mi-aş fi asumat personal acest rezultat, cu toate consecinţele decurgând de aici”.

CONVORBIRI

Temă cheie, Republica Moldova! Pentru 2014, ce fronturi deschise mai are România pe plan internaţional? Care sunt priorităţile anului, ce probleme mai trebuie rezolvate şi dumneavoastră personal în ce vă veţi implica?

Ca teme-cheie aş numi acum: Republica Moldova, Parteneriatul Strategic cu SUA, sistemul de apărare antirachetă, sărbătorire a 10 ani de la aderarea României la NATO, 5 ani de la Procesul României la Haga şi nu numai. Dar să le luăm pe rând. Indubitabil, unul dintre cele mai importante proiecte ale anului rămâne susţinerea parcursului european al Republicii Moldova. Cum ştiţi, 2014 este un an esenţial pentru Chişinău, din două motive. Pe de o parte, suntem deja „în linie dreaptă” în ce priveşte atingerea unor obiective care vor schimba radical substanţa relaţiei UE - Republica Moldova. Este vorba de semnarea Acordului de Asociere şi de liberalizarea vizelor pentru cetăţenii Republicii Moldova în spaţiul european. Pe de altă parte, 2014 este un an politic important peste Prut, un an electoral, în care ne dorim ca eforturile făcute cu curaj şi hotărâre de autorităţile Republicii Moldova, inclusiv în ce priveşte integrarea europeană, să capete recunoaşterea meritată. Bineînţeles, urmărim, în acelaşi timp, consolidarea Parteneriatului Strategic cu SUA, cel mai important parteneriat de anvergură globală al României. Ne vom concentra ca acest Parteneriat Strategic să dobândească o dimensiune cuprinzătoare şi echilibrată. Sperăm în materializarea unei agende de contacte politice relevante, atât la Washington, cât şi la Bucureşti, care să contribuie la aprofundarea şi extinderea Parteneriatului Strategic bilateral. În acest moment, orizontul nostru de ambiţie îl reprezintă aducerea tuturor dimensiunilor Parteneriatului Strategic, mai ales cea economică şi a contactelor interumane, la nivelul de excelenţă al cooperării în domeniul politico-militar. Bineînţeles, dimensiunea de securitate va continua să reprezinte un pilon de bază al Parteneriatului cu SUA. Ne aşteptăm la avansarea substanţială a cooperării cu partea americană în cadrul proiectului bilateral cu cea mai pronunţată 60 SINTEZA # 2, februarie 2014

încărcătură strategică din istoria relaţiilor românoamericane, reprezentat de desfăşurarea, pe teritoriul României, a unor componente ale sistemului american de apărare anti-rachetă (EPAA), astfel încât să fie respectat calendarul agreat privind atingerea capacităţii operaţionale până la finele anului 2015. În ceea ce priveşte dosarul vizelor pentru SUA, un alt subiect prioritar pe agenda bilaterală, ne vom concentra eforturile asupra derulării unui dialog activ cu partea americană pentru progrese în privinţa obiectivului eliminării regimului de vize cu SUA. Există perspective palpabile de progres în direcţia eliminării obligativităţii vizelor pentru cetăţenii români, materializarea acestora fiind însă condiţionată inclusiv de o serie de variabile aflate dincolo de controlul nostru direct, cum ar fi scăderea semnificativă a ratei de refuz al vizelor pentru România, ajunsă acum la 11,5% – cea mai mare reducere din ultimii ani, de la 17% în anul fiscal anterior – şi adoptarea – de către Congresul SUA – a noii legislaţii de modificare a criteriilor de acces în programul Visa Waiver. Şi pentru că am apucat să menţionez deja participarea ţării noastre la dezvoltarea componentei europene a sistemului american de apărare antirachetă aş dori să dezvolt un pic acest subiect, care este de o importanţă strategică pentru România, pentru SUA, dar şi pentru NATO. Prin operaţionalizarea Bazei Militare Deveselu la orizontul anului 2015, precum şi împreună cu celelalte elemente ale European Phased Adaptive Approach (EPAA) (radarul de la Kurecik din Turcia, operaţionalizat în 2011, şi facilitatea antirachetă de la Redzikowo, Polonia, ce va fi operaţionalizată în 2018), proiectul este de natură să întărească securitatea europeană şi să consolideze relaţia transatlantică, în baza principiilor indivizibilităţii securităţii Aliate, a solidarităţii colective şi a protecţiei integrale a teritoriului Aliat. Ameninţarea cu rachete balistice nu poate fi neglijată în actualul mediu internaţional de securitate, marcat de un înalt grad de impredictibilitate şi de perspectiva obţinerii de tehnologii balistice de către unii actori, fie ei statali, dar şi ne-statali. Deşi rezultatul negocierilor

CONVORBIRI

de la Geneva în dosarul nuclear iranian se conturează a fi pozitiv, evoluţiile din acest dosar nu pot fi legate de construirea sistemului de apărare antirachetă al NATO, având în vedere că ele nu privesc de exemplu programul balistic al Teheranului, care continuă. Doresc să subliniez că natura exclusiv defensivă a sistemului antirachetă din România şi utilizarea sa doar în legitimă apărare, în conformitate cu prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, sunt prevăzute explicit în Acordul bilateral privind amplasarea sistemului de apărare antirachetă în România. Aceste prevederi ale Acordului, pe care am avut privilegiul să îl negociez, reprezintă, în termeni concreţi, o garanţie juridică privind utilizarea sistemului în conformitate cu dreptul internaţional. Anul 2014 are o semnificaţie specială şi prin prisma evenimentelor aniversare la nivelul NATO. Marcăm 10 ani de la cea mai amplă rundă de extindere a Alianţei Nord-Atlantice, care a inclus România, alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. În acest deceniu de apartenenţă am reuşit să ne conturăm din ce în ce mai bine profilul în interiorul comunităţii Nord-Atlantice. Vom promova acest moment special printr-o serie de evenimente de diplomaţie publică, care să evidenţieze relevanţa Alianţei în arhitectura de securitate globală la împlinirea a 65 de ani de la semnarea Actului Fondator – Tratatul Atlanticului de Nord (4 aprilie 1949, Washington-SUA), dar şi drumul evolutiv al României în această perioadă. În acelaşi timp, viitorul Summit NATO din Marea Britanie (4-5 septembrie 2014) reprezintă forul la cel mai înalt nivel pentru proiectarea acţiunilor Alianţei în perioada următoare. România se va implica activ în pregătirea acestei reuniuni pentru întărirea legăturii transatlantice, pentru progrese în politica de lărgire a Alianţei, pentru substanţierea relaţiilor NATO cu partenerii săi, inclusiv pentru consolidarea parteneriatului NATO - UE, pentru proiectarea eficientă a continuării prezenţei Aliate în Afganistan după 2014, pentru consolidarea rolului Alianţei în domeniul securităţii cibernetice şi energetice. Un alt proiect la care ţin este cel al Trilateralei informale de securitate cu Polonia şi Turcia. Lansat în 2012, la summit-ul NATO de la Chicago, trilaterala a avut deja patru reuniuni, ultima în contextul lansării lucrărilor principale la Baza Deveselu, la care au participat şi colegii din cele două state partenere. Este un format flexibil, care ne permite coordonarea, dacă este cazul, în cadrul NATO, pe teme importante de securitate – de la procesul de lărgire a Alianţei şi relaţia cu partenerii NATO, la aspecte care ţin de apărarea antirachetă şi proiectele de tip Smart Defense, de la aspectele securităţii regionale la securitatea energetică. Sper să putem avansa cooperarea în acest format, în acest an. Ce rol are România în integrarea europeană a Republicii Moldova?

Republica Moldova a încheiat, încă de anul trecut, negocierile privind Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, inclusiv cele ţinând de componenta de liberalizare a schimburilor. Odată cu semnarea Acordului, pe care ne-o dorim cât mai curând în 2014, vom avea un nou cadru contractual, extins şi modernizat, care va ghida procesul de apropiere a Republicii Moldova de Europa. Pe tot acest parcurs, de la lansarea negocierilor, România 61 SINTEZA # 2, februarie 2014

a fost cel mai activ promotor al aspiraţiilor Chişinăului. Mai mult, în etape-cheie ale acestor procese, de pildă atunci când s-a pus problema accelerării procedurilor pentru parafarea Acordului de Asociere, sau când a fost nevoie de consens în cadrul UE pentru a trece la o nouă etapă de evaluare a pregătirii Republicii Moldova pentru liberalizarea vizelor, România a fost aceea care a luat iniţiativa şi a generat, prin demersurile sale, decizii europene în beneficiul statului vecin. Avem, pe mai departe, responsabilitatea de a sprijini împlinirea idealului european al Republicii Moldova, care nu se limitează la cadrele actuale şi care vizează, într-un orizont mai larg, integrarea în Uniunea Europeană. Această linie de acţiune este, de altfel, prioritatea comună a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău, stabilită prin Parteneriatul Strategic care leagă din 2010 statele noastre. Relaţiile cu ţara vecină, Ungaria, sunt prezentate ca fiind cordiale, corecte. Dar în fundal, vedem resentimente, pasiuni care ies la suprafaţă prin incidente regretabile, excese care punctează istoria convieţuirii noastre şi care se acumulează în sufletul celor două, iar sondajele o confirmă. Poate că acesta este marele eşec al diplomaţiei româno-ungare, superficialitatea lui. Ce e de făcut? Unde greşim?

Din punctul de vedere al României, relaţia bilaterală cu Ungaria este complexă, este o relaţie matură, construită de-a lungul timpului prin contribuţia mai multor generaţii de politicieni şi diplomaţi. În prezent ne raportăm la această relaţie prin prisma Tratatului politic de bază din 1996, a Parteneriatului nostru Strategic inaugurat în 2002, a obiectivelor comune pe care le avem în calitate de state membre UE şi NATO. Suntem state vecine şi avem o legătură puternică, însă bineînţeles, există şi situaţii cu o anume încărcătură simbolică, iar aceste ocazii oferă un teren fertil pentru manifestarea unor abordări mai degrabă emoţionale. Interacţiunea noastră a demonstrat, în timp, însă că aceste momente pot fi depăşite dacă ambele părţi tratează această relaţie cu maximă responsabilitate şi acţionează în mod real în virtutea principiului bunei vecinătăţi. România este ferm decisă să acţioneze în baza acestor valori. Cred în continuare cu tărie că promovarea unui dialog pe canale diplomatice şi în spirit european este abordarea cea mai constructivă şi in beneficiul ambelor părţi, în detrimentul abordării unilaterale, care nu duce nicăieri. De exemplu, în calitate de co-preşedinte din partea României al Comitetului pe probleme de minorităţi cu Ungaria, sper că vom putea finaliza anul acesta protocolul comitetului, a cărui negociere am început-o încă de acum doi ani, iar minoritatea română din Ungaria va putea să îşi menţină identitatea culturală, în sensul cel mai larg. Vă reiterez că România a acţionat şi va acţiona în continuare în aceste coordonate şi ne exprimăm aşteptarea ca şi partea ungară să adopte aceeaşi linie de conduită. În cazul Ucraina, în procesul intentat pentru exploatarea din zona Insula Şerpilor, cât a contat strategia?

Procesul cu Ucraina nu s-a referit doar la spaţiile maritime din zona Insulei Şerpilor, a fost o miză mult mai amplă. Suprafaţa în dispută a fost foarte mare, 

CONVORBIRI

de circa 12.200 km² de platou continental şi zonă economică exclusivă, din care 9.700 km² au revenit României prin decizia Curţii de la Haga. Acest rezultat a constituit prima extindere de jurisdicţie suverană şi drepturi suverane ale României după 1918. Evident că strategia a contat – mă refer la strategia juridică a construirii argumentaţiei de drept internaţional care a fost prezentată Curţii Internaţionale de Justiţie şi care, aşa cum se poate vedea din citirea Hotărârii din 3 februarie, a fost însuşită în foarte mare parte de către CIJ. În spatele acestei construcţii a stat însă foarte multă muncă a Echipei care a reprezentat România în faţa Curţii, atât în timpul fazei scrise, cât şi al celei orale a procesului. Au fost nu mai puţin de 1.713 pagini de argumentaţie scrisă şi peste 400 de pagini de pledoarii orale, plus alte 200 de documente, inclusiv grafice transmise Curţii şi peste 170 de proiecţii în timpul pledoariilor, elaborate de colegii mei. Acest proces a arătat, dincolo de strategia noastră juridică pe care am elaborat-o şi urmat-o – nu am să intru aici în detalii tehnice –, că opţiunea strategică a României de a pune dreptul internaţional în centrul acţiunii de politică externă, a fost o alegere corectă, justificată. Am spus acest lucru şi în fata judecătorilor CIJ, dar aş dori să repet şi acum, pentru că reprezintă credinţa mea fermă: pentru România, respectarea dreptului internaţional face parte din nucleul esenţial al politicii externe, fiind un instrument extrem de eficient de realizare a interesului naţional, care potenţează capacitatea unui stat de influenţare a relaţiilor internaţionale. România se poate afirma, pe plan internaţional, ca un stat cu expertiză considerabilă în domeniul dreptului internaţional. Prin procesul nostru de la Haga am reuşit să dovedim că un diferend complicat şi îndelungat, care implica şi importante resurse energetice, poate fi soluţionat paşnic şi poate reprezenta un model la nivel regional. Pentru că pe 3 februarie 2014 se împlinesc cinci ani de la pronunţarea hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie în acest dosar, Ministerul Afacerilor Externe marchează acest moment important printr-o conferinţă internaţională dedicată interacţiunii ţării noastre, de-a lungul anilor, cu CIJ şi predecesoarea acesteia, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Domnule Aurescu, ce este dreptatea socială? Dar dreptatea istorică? Ce ar trebui să ştim despre victime şi învingători în lumea modernă, în care dreptul poate guverna totul, chiar şi ranchiunile dintre popoare?

Greu de definit în abstract! Dreptatea istorică, la nivelul relaţiilor internaţionale, nu poate ţine de întâmplare, de factorul aleatoriu. Poţi obţine un rezultat de politică externă doar dacă lucrezi pentru el cu responsabilitate şi consecvenţă. Iarăşi, fixarea acestor obiective, care pot viza eventual repararea unor nedreptăţi istorice, ţine de viziunea strategică a politicii externe a unui stat – ţine de oportunitatea momentului ales, de resursele pe care le ai la dispoziţie, de contextul internaţional de la acel moment. Pentru că mizele sunt mult mai mari decât în mod obişnuit. În ce priveşte virtuţile dreptului internaţional de a ordona relaţiile internaţionale, acesta este chiar scopul dreptului internaţional, raţiunea lui de a fi. Din ce în ce 62 SINTEZA # 2, februarie 2014

mai mult, sfera relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul internaţional se extinde, deşi nu atât de repede pe cât mi-aş dori. Politica externă a statelor trebuie să se desfăşoare cu respectarea normelor internaţionale, chiar dacă dreptul internaţional este o creaţie a subiectelor de drept internaţional, mai ales a statelor, deci şi un rezultat al politicii externe. Dar acest proces de creare a dreptului internaţional, ca şi cel de aplicare a lui nu se pot desfăşura – şi nu sunt durabile – dacă nu se ţine seama de valorile şi interesele comune care se manifestă la nivelul comunităţii internaţionale, aflată într-un proces de creştere fără precedent a interdependenţelor, de circulaţie a ideilor, a conceptelor, de efervescenţă a comunicării. Iarăşi, toată istoria lui arată că dreptul internaţional se dezvoltă şi pe baza unui criteriu de eficienţă – normele sale au avut, au şi vor avea ca obiectiv gestionarea cât mai eficientă a relaţiilor internaţionale, deci – poate – şi a ceea ce aţi numit dumneavoastră „ranchiunile dintre popoare”. Ţinta finală a unei guvernări globale eficiente de către şi prin dreptul internaţional nu poate fi alta, prin urmare, decât crearea ordinii publice internaţionale sau „International Rule of Law”, ceea ce Titulescu numea atât de frumos, acum mai bine 70 de ani, „Organizarea Păcii”. Care sunt principalele neajunsuri care ţin de mentalitate si de acţiune în România? Care sunt şansele să se schimbe clasa politică şi maniera ei de a rezolva treburile ţării?

Ca diplomat, nu vreau să comentez politica internă. În ce priveşte politica externă, nu pot decât să constat că marile obiective ale acestui domeniu se păstrează constante, indiferent de orientarea ideologică. Ceea ce este firesc, pentru că politica externă, în obiectivele sale esenţiale, trebuie să fie un domeniu de consens naţional. În privinţa mentalităţilor sociale, evident că sunt multe de făcut. Cred că este important – am mai spus asta – să ne asumăm proiecte ambiţioase, dar realiste şi, să ne ducem aceste proiecte până la capăt, cu consecvenţă şi responsabilitate, şi să ne facem datoria, acolo unde suntem fiecare. Să învăţăm să lucrăm în echipă, să ştim să ne alegem echipele performante din care să facem parte. La nivel mai general, cred că mai multă toleranţă, mai multă coeziune sau solidaritate societală ar fi benefice. Sunteţi secretar de stat pe probleme strategice. În ce măsură are poporul român viziune şi gândire strategică?

Dacă ne uităm în urmă, constatăm că istoria noastră a fost zbuciumată, în context regional mereu complex, de multe ori instabil, dar eu cred că noi, ca naţiune, nu ne-am pierdut niciodată viziunea şi concentrarea pe proiecte de anvergură, pe o anumită finalitate. Dar ca să mă refer la timpuri mai recente, consider că am ştiut să gândim strategic după 1989, asumândune apropierea de Alianţa Nord-Atlantică şi de Uniunea Europeană. Am reuşit să încheiem cu succes aceste proiecte majore şi am trecut într-o nouă etapă, de consolidare a poziţiei pe plan internaţional şi de asumare de noi roluri. Dar marile strategii se implementează cu paşi mici, contează seriozitatea, perseverenţa, consecvenţa. Contează, zic eu, responsabilitatea prin care îţi asumi proiecte strategice. n

MERIDIAN

Meridian

Republica Moldova, o poveste de succes Decizia Ucrainei de a amâna semnarea Acordului de Asociere cu UE a făcut ca Summitul de la Vilnius să fie privit de majoritatea experţilor drept un eşec al Politicii Europene de Vecinătate. Dar „pierderea” suferită de UE nu a fost singurul lucru care s-a întâmplat la Vilnius. 

63 SINTEZA # 2, februarie 2014

MERIDIAN

n Premierii Victor Ponta şi Iurie Leancă îl flanchează pe José Manuel Barosso la conferinţa de presă din noiembrie 2013 / Foto: Agerpres

arafarea Acordurilor de Asociere de către Republica Moldova şi Georgia, privită momentan ca un parcurs sine qua non, inerent şi imposibil de ratat, ar putea avea o semnificaţie mai mare decât părea iniţial. Republica Moldova este tot mai aproape de a da caracter ireversibil orientării sale de politică externă, atât de necesar dezvoltării ca stat democratic şi desprinderii de influenţa exercitată arbitrar de Rusia. Drumul până la Vilnius nu a fost uşor. Chişinăul a traversat stoic mai multe crize care au pus la încercare coaliţia aflată la guvernare şi au adâncit clivajul dintre putere şi opoziţie, mai vechii comunişti conduşi de Vladimir Voronin şi proaspeţii socialişti ai lui Igor Dodon, şi ei tot comunişti până mai ieri, reuşind să divizeze societatea - cel puţin aşa arată sondajele de opinie - între două proiecte integraţioniste incompatibile, unul european şi unul eurasiatic. Opinia publică pare să aştepte însă reformele care ar putea face diferenţa, altfel cum am putea explica dezinteresul electoratului PCRM faţă de chemările la înfăptuirea „revoluţiei de catifea” şi înlăturarea de la putere a noului regim? Republica Moldova are nevoie, mai mult ca oricând, de stabilitate şi continuitate, de clarviziune politică, de mesaje coerente şi, nu în ultimul rând, de tot mai multe schimbări mărunte în viaţa de zi cu zi care, puse cap la cap, să dea imaginea schimbării şi să convingă populaţia că este singurul beneficiar al angajamentului proeuropean al autorităţilor. Că statul este acum mai aproape 64 SINTEZA # 2, februarie 2014

de Vest decât de Est este meritul incontestabil al cetăţenilor şi guvernanţilor, însă perioada până la semnarea Acordului de Asociere, în 2014, ar putea părea mai lungă decât în realitate şi mai dificilă decât am putea crede, dacă privim la experienţa Ucrainei.

Chişinău şi Kiev – acelaşi parcurs, opţiuni diferite Chişinăul, pe de o parte, pare că a avut de câştigat de pe urma deciziei neaşteptate a Kievului de a amâna semnarea Acordului de Asociere, analiştii din regiune subliniind, cu fiecare ocazie, că recomandarea Comisiei Europene de liberalizare a regimului de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova a fost grăbită de „pierderea” Ucrainei. Pe de altă parte, Chişinăul trebuie să tragă toate învăţămintele posibile din trista experienţă a vecinului său şi să se aştepte ca Moscova să îşi îndrepte spre el „armele” concentrate până acum asupra Ucrainei. Kievul a făcut propria alegere, puţini mai cred că regimul Ianukovici va semna vreodată Acordul de Asociere cu UE, iar timpul va demonstra dacă a fost o decizie potrivită, dacă a fost obiectivă sau subiectivă. Sigur, semnarea Acordului nu garanta integrarea europeană şi nu ar fi schimbat peste noapte economia sau condiţiile de trai, dar ce garanţii oferă oare Ucrainei integrarea în Uniunea Vamală Rusia – Belarus – Kazahstan? Sau ce garanţii va avea Ianukovici că nu va urma soarta Iuliei Timoşenko, dacă va pierde alegerile din 2015? Sau dacă va fi înlăturat de la putere de protestatarii care nu au mai părăsit

străzile din ziua de 29 noiembrie, când s-a spulberat ultima speranţă a susţinătorilor aproprierii de UE.

Ce perspective are Ucraina? Rusia îşi va revizui politicile comercial-economice faţă de acest stat, pentru ca niciun potenţial guvern prooccidental să nu mai poată relua parcursul european fără a avea de recuperat serioase deficienţe, va lega şi mai strâns cercurile industriale şi de afaceri ale acestei ţări de propriile interese, cu alte cuvinte va face tot ceea ce este necesar pentru a se asigura că flancul nordic al blocului comunitar nu „muşcă” din sfera sa de influenţă. Să presupunem că suma de 160 de miliarde de euro solicitată Bruxellesului drept despăgubire ar fi reală. Atunci nivelul până la care Rusia controlează economia ucraineană este alarmant. Iar prin aderarea la Uniunea Vamală, „ambalată” frumos de Moscova, Ucraina va avea parte de acelaşi regim comercial ca Belarus şi Kazahstan, ale căror beneficii de pe urma acestei asocieri sunt net inferioare celor de care are parte Rusia. De ce ar crede Kievul că Moscova se va comporta corect în relaţiile economice bilaterale acum, dacă pe vremea când se temea de Ucraina, Moscova nu a avut reţineri în a provoca daune financiare însemnate acestui stat. Numai prin diminuarea importurilor de produse ucrainene, ţara a pierdut peste 4 miliarde de dolari în ultimele 18 luni. Nici funcţionarea instituţiilor statului sau regulile democratice nu vor cunoaşte vreun reviriment, astfel că, după patru ani de eforturi depuse ca stat membru al Parteneriatului Estic, în loc să se menţină pe calea reformelor

MERIDIAN

Chişinăul a avut de câştigat de pe urma deciziei Kievului, procesul de liberalizare a regimului de vize fiind grăbit de Comisia Europeană după „pierderea” Ucrainei. n Prim-ministrul Republicii Moldova, Iurie Leancă, şi cancelarul german Angela Merkel înainte de fotografia de familie prilejuită de Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, Republica Lituania / Foto: Agerpres

structurale demarate după „revoluţia portocalie” din 2005, sprijinită financiar de UE, ţara va da înapoi. Pentru moment, opoziţia încearcă din răsputeri să evite această perspectivă, demers în care a atras nu doar simpatia, ci şi participarea directă a unor lideri ai forţelor democratice din Georgia şi Republica Moldova, reacţie de solidaritate nemaiîntâlnită până acum. Din păcate, protestele de la Kiev pot avea un efect advers nedorit, mergând până la riscul intrării ţării în incapacitate de plată. Poate că Ucraina face doar o pauză în drumul său spre Europa, având nevoie de mai mult timp de reflecţie, cert este că toate eforturile ultimilor ani, stoicismul cu care populaţia a suportat efectele presiunilor economice injuste exercitate de Rusia par să nu fi folosit la nimic. De fapt, ar putea folosi Republicii Moldova.

Republica Moldova continuă povestea de succes Indiferent dacă Ucraina a fost pierdută definitiv sau doar pentru o perioadă, învăţămintele pe care UE le va trage ar putea schimba abordarea faţă de Republica Moldova şi Georgia, aflate acum în aceeaşi fază a parcursului lor european. O urmare logică ar fi ca Bruxelles-ul să investească şi mai mult în regimul de la Chişinău, prin prisma a doi factori: „experienţa ucraineană” şi perspectiva alegerilor parlamentare din 2014. La rândul său, coaliţia aflată la guvernare ar trebui să utilizeze la maxim suportul oferit de UE şi să explice clar mecanismele de aplicare a documentelor parafate la Vilnius. Continuarea reformelor în justiţie 65 SINTEZA # 2, februarie 2014

este un alt punct esenţial în atingerea obiectivului de semnare a Acordului de Asociere anul viitor, iar percepţia privind nivelul corupţiei, reflectată de „Barometrul opiniei publice” din noiembrie, difuzat de Institutul de Politici Publice de la Chişinău, este un semnal care nu poate fi ignorat. Republica Moldova poate beneficia imediat de prevederile Acordului de Liber Schimb, studiile independente arătând că economia naţională va fi avantajată de liberalizarea comerţului, iar consumatorii se vor bucura de preţuri mai mici şi de o calitate mai bună a produselor.

Tentaţia Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv În pofida retoricii anti-UE a liderilor de la Tiraspol, agenţii economici din stânga Nistrului ar putea fi motorul care să insufle o schimbare în Transnistria. Nu vor mai putea sta departe de pieţele de desfacere şi privi cum li se prăbuşesc afacerile. Economia regiunii, spre deosebire de cea a Republicii Moldova, este profund legată de interesele de afaceri din Rusia, iar perpetuarea acestui tandem s-a dovedit o soluţie aproape sinucigaşă. Posibilităţile oferite de Acordul de Liber Schimb au avantajul de a trezi pragmatismul comercial, iar acesta va duce la creştere economică şi creşterea nivelului de trai. Un alt instrument important pentru apropierea celor două maluri ale Nistrului va fi, cu siguranţă, liberalizarea regimului de vize, iar locuitorii din Transnistria vor profita de şansa de a călători liber în spaţiul UE, chiar dacă asta înseamnă să

solicite cetăţenia Republicii Moldova. Ieşirea lor din regiune spre o altă destinaţie decât Rusia le va arăta o viaţă complet diferită de ceea ce trăiesc zi de zi şi le va deschide oportunităţi de studii sau de lucru, la care nici nu se gândeau. Inevitabil, comparaţia cu ceea ce oferă regimul separatist va fi în dezavantajul lui Evgheni Şevciuk, aşa-zisele autorităţi riscând să asiste la reintegrarea Republicii Moldova chiar fără a participa. Trăgând linie după Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, Chişinăul are numai de câştigat dacă menţine consecvenţa liniei politice actuale. Cu siguranţă va fi ţinta unor noi presiuni din partea Moscovei, care nu a utilizat până acum două dintre „armele” sale redutabile, dosarul transnistrean şi imigranţii din Republica Moldova aflaţi la muncă în Rusia. E posibil, la fel ca în cazul Ucrainei, ca asul din mâneca autorităţilor ruse să apară în ultimul moment, când nimeni nu se mai aşteaptă. Guvernul de la Chişinău, dar şi populaţia, trebuie să conştientizeze că presiunile din partea Rusiei nu au încetat niciodată în ultimii 22 de ani, ele doar au slăbit în intensitate, creând falsa iluzie a suveranităţii. Rememorarea episoadelor similare prin care au trecut ţările baltice în drumul lor spre aderarea la UE şi identificarea unui posibil pattern în evitarea presiunilor Moscovei, alături de o evaluare pragmatică a riscurilor şi beneficiilor menţinerii parcursului european sau ale rămânerii în sfera de influenţă rusă, reprezintă teme serioase de lucru pentru autorităţi în perioada următoare. n

66 SINTEZA # 2, februarie 2014

Dezlănţuirea în stradă a naţionalismului ucrainean, rusofob, aduce ţara vecină României în pragul unui război civil. La ora închiderii ediţiei, negocierile politice pentru calmarea situaţiei din Kiev şi din alte oraşe din vestul Ucrainei prinse în fervoarea revoluţionară nu conduseseră la niciun rezultat. „Maidanul European” începea să semene cu „Piaţa Tahrir”. O analiză „Stratfor” dată publicităţii la sfârşitul lunii trecute indica pericolul ca Ucraina să se rupă în două entităţi: Vestul proeuropean şi Estul prorus.

67 SINTEZA # 2, februarie 2014

MERIDIAN

UE în faţa unei alegeri

Centralism versus subsidiaritate Vorbim astăzi despre Statele Unite ale Europei, despre centralism european, despre piaţă unică şi monedă unică. Vorbim însă în absenţa unei construcţii bazate pe un eşafodaj al simţului apartenenţei la o comunitate.

reşeala constă în asumarea, de către Bruxelles, a ideii de uniune în baza unor „constrângeri” impuse statelor membre şi, mai ales, cetăţenilor acestora, care nu au reuşit încă să-şi dezvolte sentimente de loialitate şi angajament faţă de cetăţenii celorlalte ţări din UE. Şi nu sunt de condamnat. Unul dintre domeniile cele mai sensibile unde se vede clar diferenţa dintre poziţia asumată de Bruxelles, prin politici comunitare, şi cea adoptată de statele membre, este imigraţia. Cu toate că nu putem contesta interesul forurilor europene de a asigura, prin acte normative şi legislaţie, drepturi şi libertăţi similare pentru fiecare cetăţean al Uniunii Europene, situaţia se schimbă considerabil pe măsură ce analizăm realitatea cotidiană. Modul de raportare al „europenilor” faţă de români şi bulgari este diferit, credem noi, faţă de modul în care un belgian se raportează la un francez sau neamţ. Nu mai vorbim despre percepţiile dintre statele Europei nordice, unde, cel mai probabil, se manifestă o toleranţă sporită egală cu indiferenţa, în ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa unui vecin de 68 SINTEZA # 2, februarie 2014

orice naţionalitate. Situaţia se schimbă atunci când în peisaj apare un imigrant român. Nu îi putem acuza de rea-voinţă, deoarece, nu de puţine ori, au existat situaţii care demonstrează preocuparea pentru respectarea legislaţiei europene şi acordarea de şanse egale inclusiv cetăţenilor români, în calitate de cetăţeni ai Uniunii Europene. Un exemplu elocvent este decizia dată, la finele lunii noiembrie a.c., de un tribunal din landul Renania de NordWestfalia (NRW) din Germania, conform căreia toţi cetăţenii români au dreptul să primească ajutor social din fondul denumit „Hartz IV”. Hotărârea, pronunţată pe 28 noiembrie 2013, s-a bazat pe principiul european al nediscriminării între cetăţenii diferitelor state membre ale UE. Până la acea dată, autorităţile germane refuzaseră ajutoarele sociale pentru imigranţii români, argumentul fiind că „venitul minim nu poate fi acordat unor cetăţeni care au reşedinţă în Republica Federală cu unicul scop de a găsi un loc de muncă”. La o săptămână distanţă, un tribunal din landul Saxonia-Bremen a dat o decizie total opusă, unei solicitări venite din partea unei familii de români şomeri, cu trei copii minori.

Subsidiaritatea – în slujba cetăţeanului din Occident Tabloul prezentat ne arată un paradox al interpretării legislaţiei europene în interiorul aceluiaşi stat: subsidiaritatea, un atribut al construcţiei europene, îşi demonstrează, în cazul de faţă, limitele sau, poate, slăbiciunile. Mai mult, poate ajunge, în unele cazuri, să întârzie asumarea unei decizii la nivel central, conducând la blocaje instituţionale reale, care alimentează discursul eurosceptic. Vulnerabilităţile construcţiei europene, generate de contexte şi de mecanismele birocratice de funcţionare, vizibile în astfel de momente, impun identificarea acelor mijloacele prin care interesele naţionale, de altfel perfect legitime, să poată fi integrate în sfera mai largă a politicilor comunitare. Doar prin astfel de instrumente, se va putea ajunge la un ataşament real al statelor membre faţă de conceptul de integrare europeană. Dacă nu va acţiona în acest sens, Bruxelles-ul nu îşi va depăşi condiţia actuală reală, de uniune vamală. Momentul 1 ianuarie 2014 reprezintă o încercare reală pentru statele UE. Mesajele lansate pe canale

MERIDIAN

occidentale din ce în ce mai diverse şi cu un profil respectabil, privind exodul românilor şi bulgarilor către statele din Vestul Europei, sunt dovada clară că în UE nu putem vorbi încă, la şapte ani de la aderarea celor două state, de o solidaritate comunitară. În această logică, fenomenul imigraţionist în interiorul graniţelor europene este conexat cu „o vină” a tuturor celor implicaţi: vina celor care pleacă din ţara lor, pentru că nu au fost în stare să-şi asigure un trai decent acolo unde s-au născut, dar şi vina autorităţilor din statele unde aceştia ajung, care şi-au dezvoltat sisteme de asigurări sociale care atrag ca un magnet. Potrivit unui raport recent, publicat la 4 decembrie, de Democracy Institute din Statele Unite, intitulat „Casă, dulce casă? Imigraţia din Balcani, UE şi soluţiile liberale”, cel puţin 385.000 de români şi bulgari vor emigra, în următorii cinci ani, către Marea Britanie, în căutare de locuri de muncă. Cifra avansată este una decentă am putea spune, nu neapărat reală, comparativ cu scenariile apocaliptice din presa britanică sau germană, conform cărora întreaga populaţie din România şi Bulgaria, adică 29 de milioane de cetăţeni, îşi va face bagajele şi se va îndrepta către „raiul” occidental. Aşa cum pe tărâmul fertil al sărăciei, apar vânzătorii de iluzii care reuşesc să facă profit, tot aşa, în cazul unei societăţi occidentale inoculate cu doze sporite de scepticism şi xenofobie, campaniile publice împotriva românilor şi bulgarilor îşi găsesc resorturi în mesaje capabile să augmenteze starea de frică, dublată de o revoltă faţă de impotenţa proprie de reacţie, de stopare a ceea ce este dăunător pentru sine şi cei apropiaţi. Pe o astfel de atitudine se bazează, în unele cazuri, politici locale asumate cu sprijin electoral, care se contrapun deciziilor europene. Subsidiaritatea, îmbrăcată într-o formă nocivă, devine, practic, un instrument în mâinile celor care contestă valorile europene. Frica vinde… şi vinde atât de bine încât campanii electorale construite din nimic ajung să câştige în faţa raţionalului. Exemplul ascensiunii extremiştilor de dreapta UKIP din Marea Britanie atât la nivelul administraţiilor locale, cât şi al Parlamentului European, exclusiv în 69 SINTEZA # 2, februarie 2014

baza unui discurs xenofob şi profund jignitor la adresa altor cetăţeni europeni este suficient pentru a puncta, o dată în plus, forma fără fond către care riscă să se îndrepte spaţiul comunitar.

2014 – între soluţii europene şi interese locale În Marea Britanie, campania UKIP devine din ce în ce mai agresivă: pe străzi, sunt distribuiţi fluturaşi, în care este punctată lipsa de reacţie din partea autorităţilor de la Londra – „nu este nimic de făcut, cât timp suntem în Uniunea Europeană”. Pe internet, mesajele au scăpat deja de sub control: românii şi bulgarii sunt comparaţi cu spermatozoizii („Imigranţii ilegali. Ca sperma, intră milioane de nenorociţi, dar doar unul munceşte”). Temele de campanie ale UKIP

Mai 2014 va fi momentul unor alegeri europene extrem de dificile. Va exista întotdeauna o majoritate suficientă pentru a apăra cauza europeană, dar în circumstanţe mai dificile decât în trecut”, Herman van Rompuy, preşedintele Consiliului European s-au împletit perfect pe politica eurosceptică a partidului, care şi-a asigurat în acest an o expunere mediatică consistentă. Paradoxal, media a devenit un facilitator pentru accederea în Parlamentul European, la alegerile de anul acesta, al unui partid eurosceptic. Situaţia din Marea Britanie nu este un exemplu unic, însă este elocventă pentru direcţia în care merge construcţia europeană. 2014 va fi, poate, anul în care lucrurile vor fi tranşate într-o formă sau alta. Până în prezent, performanţele politice ale formaţiunilor naţionalist-extremiste indică o creştere a influenţei şi credibilităţii acestora în rândul electoratelor. Acest lucru nu ar fi atât de

neliniştitor, dacă nu s-ar observa şi în rândul liderilor politici consacraţi la nivel european tendinţa de avansare de mesaje oarecum similare, mult voalate, adresate propriilor votanţi. Poziţionarea recentă a preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, de neangajare în avansarea unei date de aderare a României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen, trebuie citită în cheie politică, fiind, cel mai probabil, un semnal pentru electoratul acestuia, sensibil la tematica imigraţionistă. Către aceste circumstanţe trebuie să ne îndreptăm atenţia şi să reflectăm la acele elemente care pot face diferenţa, în sensul bun al cuvântului, în viitorul construcţiei europene. S-a văzut, în ultimii ani, ce nu poate face Uniunea Europeană şi unde mai are de recuperat, pentru a-şi îndeplini aspiraţiile menţionate în Constituţia europeană. Tratatul de la Lisabona, intrat deja în vigoare, îşi va produce primele efecte politice cu ocazia alegerilor de anul acesta, când partidele politice îşi vor nominaliza candidaţii pentru preşedinţia Comisiei Europene, candidaţi care vor trebui să îşi găsească susţinere în toate cele 28 de state membre. Documentul, mai mult în spiritul său, decât în litera sa, poate răspunde pozitiv şi echitabil aspiraţiilor fiecărui cetăţean european. Nu prin reamintirea constantă a limitelor în care un stat suveran se poate desfăşura politic, ci, mai degrabă, prin asigurarea unei platforme de dialog pentru cei care vor accede în forurile europene, şi vor avea curajul să îşi asume un destin comun, cu oportunităţi egale pentru oricare membru. Coeziunea în interiorul UE nu poate fi realizabilă prin calcule politice de moment, oportuniste, în care să primeze interesul pentru accesul consistent la fonduri europene sau deţinerea unui portofoliu important în Comisia Europeană. O astfel de gândire poate, cel mult, să confirme o totală lipsă de viziune pentru viitorul unui stat în interiorul spaţiului comunitar, deficitară şi inoportună pentru starea de nelinişte ce caracterizează, în prezent, Europa. Este dezirabilă însă identificarea acelor mecanisme prin care să se poată asuma la nivel local, într-o manieră intrinsecă, norme şi valori europene, unanim acceptate de către semnatarii Tratatului de la Lisabona. n

MERIDIAN

n Budiştii adepţi ai lui Wirathu îi portretizează pe musulmani drept „lipitori”şi specii invazive

- Ce mâncaţi? - 969! - Cum dormiţi? - 969! - Cum vă treziţi? - 969! - Unde mergeţi? - 969! - Ce cumpăraţi? - 969!

eplicile de mai sus nu fac parte dintr-un dialog dadaist, ci reprezintă, de regulă, actul de debut al predicilor susţinute de Ashin Wirathu, liderul mişcării budiste radicale „969” din Myanmar (Burma). Wirathu întreabă – nici nu contează ce - şi mulţimea, invariabil, răspunde: 969! 969! 969!. Ca un strigăt de luptă: la unison, ferm, cu aplomb, înfricoşător... Dacă imaginea acestei scene produce asocieri mentale contradictorii, nu vă faceţi griji! Da, este vorba despre practicanţi ai religiei budiste, al cărei cod etic se bazează pe pace, bunătate şi iubire. Şi da, este vorba despre o organizaţie radicală, ultranaţionalistă, cu lideri care se declară fani ai English Defence League, mişcarea islamofobă din Marea Britanie. Mişcarea „969” şi-a ales acest nume făcând trimitere la cele „trei giuvaiere” ale religiei budiste: Buddha - 9 corespunde celor nouă virtuţi ale lui Buddha, Dhamma - 6 semnifică cele 70 SINTEZA # 2, februarie 2014

șase percepte ale învăţăturilor budiste, Sangha - al doilea 9 este reprezentarea însuşirilor călugărilor budiști. Numărul se identifică astfel cu codul „786”, care, în interpretarea islamică din Asia de Sud, în special în Myanmar, este echivalentul frazei „în numele lui Allah, milostivul și îndurătorul” și este folosit de oamenii de afaceri musulmani pentru a indica apartenenţa lor islamică și caracterul „halal” al produselor.

Mai întâi, câteva elemente de context Myanmar (cunoscut sub denumirea „colonială” de Burma), cu o populaţie de 60 de milioane de cetăţeni, este al 24-lea cel mai populat stat al planetei. Ţara este condusă autoritar din 1962 de către armată – deşi junta militară a fost oficial dizolvată în 2011, establishmentul kaki exercită şi în prezent o influenţă colosală asupra vieţii politice. De exemplu, actualul preşedinte, Thein Sein, este militar de carieră, obţinând gradul de general „plin” în 2007, pe vremea când era prim-ministru al ţării, şi intrând în rezervă pe 29 aprilie 2010 pentru a conduce noul partid de guvernământ – Uniunea pentru Solidaritate şi Dezvoltare – în calitate de civil. Văzut ca un reformator – unul moderat, totuşi – mai ales pentru disponibilitatea arătată de a dialoga politic cu Aung San Suu Kyi (câştigătoare a Premiului Nobel pentru Pace, figură marcantă a opoziţiei burmeze, ce a fost ţinută sub arest la domiciliu timp de 15 ani non-consecutivi, până în 2010), Thein Sein promovează o mişcare ambiţioasă de democratizare şi

modernizare a statului. Acest proces politic a fost extrem de bine primit în cercurile internaţionale, în special la Washington, schimbarea naturii regimului politic din Myanmar pliindu-se fericit pe „pivotul strategic către Asia” anunţat în 2012 de Casa Albă ca macro-proiect de politică externă. Headline-urile de anul acesta sunt ameţitoare: în 2014, Myanmar va prelua preşedinţia rotativă a ASEAN, anul acesta Uniunea Europeană a ridicat sancţiunile economice şi comerciale impuse Myanmar-ului, Naypyidaw va găzdui a 27-a ediţie a Jocurilor Asiei de Sud-Est, un punct de trecere a frontierei cu Thailanda a fost redeschis după decenii de îngheţ al relaţiilor bilaterale, Thein Sein a fost primit cu onoruri militare în Australia, Clubul de la Paris, un grup informal de state creditoare, a şters 5,9 miliarde de dolari din datoriile Myanmarului către ei. Aceste semnale politice sunt însoţite de o efervescenţă economică fără precedent, concerne puternice din lumea occidentală aliniindu-se pentru intrarea pe piaţa birmaneză: 90% din rubinele produse în lume provin din Myanmar şi majoritatea tecului, un tip de lemn exotic, se exploatează în această ţară. La acestea se adaugă rezerve de petrol, gaze şi cărbune, aluminiu, antimoniu, zinc, cupru, tungsten şi plumb.

O singură problemă persistă Occidentul poate trece peste problemele inerente unui sistem politic în plin proces de dezgheţare şi ale unui ecosistem economic încă primitiv (anunţul privind deschiderea primelor bancomate ce acceptă carduri Visa

MERIDIAN

Conflicte invizibile. 969 versus 786 de Tudor Raţ

a intrat în fluxul breaking news), cu condiţia existenţei dorinţei şi a voinţei de schimbare… iar establishment-ul de la Naipyidaw nu se sfieşte să emită astfel de semnale pe toate canalele posibile. Un plan de eliminare a unei categorii de populaţie, în baza criteriului etnic şi a celui religios, nu este la fel de uşor de „vândut” de către politicieni publicului de acasă. Musulmanii rohingya constituie această problemă extrem de spinoasă pe care liderii birmanezi ar dori-o rezolvată fără prea multă vâlvă internaţională. Conform unei evaluări a ONU, comunitatea rohingya este una din cele mai oprimate minorităţi etnice de pe planetă – nu sunt consideraţi cetăţeni ai Myanmarului, nu au voie să deţină terenuri, nu au acces la sistemul de educaţie şi cel de sănătate, iar autorităţile au încercat să îi deporteze către orice „terţ” dispus să îi accepte. Mai mult, se vorbeşte despre un nou proiect legislativ care să le impună acestora naşterea unui singur copil în familie, mai restrictiv decât cel prezent, de doi copii per familie. Nu doar credinţa îi deosebeşte pe membrii rohingya de majoritatea populaţiei birmaneze: vorbesc o limbă diferită - înrudită cu bengali - şi au un ten mai închis la culoare, în condiţiile în care pielea albă este valorizată social în statele din sudul Asiei. Dintre cei 800.000 de musulmani rohingya care mai trăiesc în Myanmar, aproximativ 100.000 au fost mutaţi în tabere de refugiaţi interni. Cel mai recent episod violent de proporţii a avut loc în 2012, când conflictul interetnic a răbufnit), ciocnirile ducând la impunerea stării de urgenţă în regiunea Rakhine în care comunitatea rezidă. Numărul de victime este disputat, evaluările celor 71 SINTEZA # 2, februarie 2014

două tabere fiind contrastante. Mai mult, deşi în acest moment nici nu mai contează, ambele părţi se acuză reciproc de iniţierea conflictului.

La rândul său, Wirathu a organizat un marş de susţinere a iniţiativei preşedintelui de deportare a musulmanilor rohingya.

Rolul mişcării „969”

Anonymous, Vice, Time – de la conflicte tăcute la presa internaţională

Pe acest fond de tensiune socială, mişcarea condusă de Ashin Wirathu a crescut puternic. Chiar dacă nu incită manifest la violenţă, ideologii „969” nu ezită să recurgă la argumente din logica teoriei conspiraţiei, potrivit cărora musulmanii complotează în vederea preluării puterii în Myanmar, proiectul având un fundament jihadist și incluzând tactici dintre cele mai diverse, între care mariaje interetnice, menite să convertească femeile budiste. Wirathu manifestă o preocupare excesivă pentru statutul budismului şi merge până la a conexa viitorul religiei de dispariţia musulmanilor, pe care îi consideră „distrugători josnici și periculoși ai religiei budiste”, autori ai unui plan centenar de cucerire a suveranităţii statului, retorica sa având un potenţial substanţial de a incita la violenţă, fie și indirect, prin exploatarea temerilor referitoare la extincţia religiei majoritare, în pofida caracterului iraţional și sofistic al afirmaţiilor sale. Wirathu și adepţii săi sunt promotori nu doar ai intoleranţei religioase, dar și ai portretizării musulmanilor drept „lipitori”, „specii invazive”, care se înmulţesc rapid, sunt de o violenţă extremă, au manifestări de canibalism și duc la extincţia mediului înconjurător. Cu toate acestea, Thein Sein îl apără pe Wirathu, susţinând că este un promotor al păcii şi al reconcilierii religioase, care încearcă totodată protejarea rasei, limbii şi religiei specifice Myanmarului.

Poate că toate aceste frământări interetnice (folosesc un eufemism, evident) ar fi rămas problemele unui spaţiu exotic, despre care nu ştim foarte multe şi care ne interesează chiar mai puţin. Pe 24 martie, Anonymous s-a aliat la o campanie de creştere a vizibilităţii problemelor cu care se confruntă comunitatea rohingya, contribuind la organizarea unui twitterstorm cu hashtag-ul #RohingyaNOW. Ca urmare a acestui blitzkrieg mediatic, subiectul a fost preluat de canale de media alternative, precum „Vice Magazine”. De aici până la un reportaj în revista „Time” a fost doar un pas: interviul acordat de Ashin Wirathu publicaţiei americane nu a reuşit portretizarea mişcării „969” în cele mai pastelate nuanţe – declaraţia călugărului budist conform căreia „poţi să fii plin de iubire şi bunătate, dar nu poţi dormi lângă un câine turbat” - referire la relaţia budiştilor cu musulmanii - a punctat extrem de concludent faptul că ameliorarea tensiunilor interetnice este un deziderat încă utopic. Situaţia comunităţii rohingya a devenit, extrem de rapid, un subiect extrem de vizibil, ce nu poate fi ignorat de opinia publică internaţională. Păstrând proporţiile, ne putem aştepta la twitterstorm cu hashtag-ul „unitisalvam”? n

Cuprins secลฃiune Schรถnbrunnul lui Viktor

80 Trenul din nori

REPORTAJ

72 SINTEZA # 2, februarie 2014

Trenul din nori

Căile Ferate Române intră în 2014 ca-n ultima gară. Nicio reformă, nicio strategie nu le-au salvat până acum. Asta se întâmplă şi cu prima cale ferată montană din România, construită de Imperiul Austriac în 1845-1854. Pentru ea, un arhitect austriac s-a aruncat de pe stânci. Greşise calculele cu câţiva metri. „Semmeringul Bănăţean” a dus regi și mineri timp de 150 de ani. Acum a ajuns pe lista deceselor anunţate. Dar pentru asta nimeni nu se va mai arunca de pe stânci.  de Ruxandra Hurezean Foto: Vakárcs Lorand

73 SINTEZA # 2, februarie 2014

REPORTAJ

n Gara Oraviţa, prima din România, acum doar un loc trist

raviţa sau Dumbrava de Nuci, cum i se spune, a fost un oraș întemeiat în mare parte de Imperiul Austriac și colonizat cu mineri șvabi, cărora le-au construit case și străzi și primărie, jandarmerie, tribunal, spital și casă mortuară. Un oraș cam cu tot ce-i trebuie, adunat în jurul minelor și al uzinelor de prelucrare a minereului. Aici s-a construit primul teatru din Europa de Sud-Est, azi Teatrul „Mihai Eminescu”, reproducere întocmai a teatrului mare din Viena. Era în 1817. Aceasta va fi și prima clădire din Europa, iluminată cu acetilenă. La Oraviţa se înfiinţează o monetărie imperială, dar și prima farmacie minieră din ţară. Cu casă de marcat anume concepută, căci socotea în mai multe monede și pentru preţuri diferite ziua de noapte. Și pentru că la Anina se descoperise cărbune, Imperiul decide să se facă peste munţi o cale ferată care să transporte oameni, cărbune și lemn dintr-o parte în alta. În 1845 începe construcţia ei. Arhitecţii Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff-Dier, inginerii Anton Rappos și Karl Dulnig cu muncitori din Imperiu, localnici și cioplitori în piatră italieni muncesc zece ani să taie muntele, să zidescă viaducte, să facă tunele și să croiască drum de fier peste văile abrupte din Munţii Aninei. Pe la jumătatea drumului, arhitectul Johann Ludwig Dollhoff-Dier descoperă că a greșit schiţele și traseul lui are o abatere de câţiva metri. Nesuportând rușinea de a fi greșit, el se aruncă de pe stâncă în prăpastie şi moare. Ceilalţi refac traseul și continuă munca. În 1854 calea ferată e gata. 74 SINTEZA # 2, februarie 2014

Între timp, la Oraviţa se construiește gara, prima gară din România. Și prima cu ascensor pentru bagaje, deoarece peronul este la etajul 1. Este gata și ea în aceeași iarnă. I se aduce un ceas de la Viena, cu pendul, iar la inaugurare vine însuși Împăratul Austriei.

Acum, după 150 de ani Acum e tot iarnă. Intrăm în gară pe înserat. O lumină slabă abia umple încăperea șefului de gară, aflat într-o latură a clădirii. Lângă sobă, adunaţi pe o canapea uzată, se înghesuie câţiva bărbaţi care așteaptă trenul, la căldură, lângă biroul impegatului Kelemen Iuliu. Linoleumul e rupt, biroul cu registrele de bord, ros de vechime, iar pe zugrăveala peretelui, o urmă de pendul peste care cineva a prins un ceas chinezesc cu baterie. „Ni l-au luat”, spune impegatul Iuliu Kelemen. „Aveam ceas cu pendul, de când era gara gară și acum două luni ni l-au luat, l-au dus la Timișoara, cică îl pun la muzeu”. „Dar nu e semn bun”, intră în vorbă un bărbat de pe canapea. „Așa s-a întâmplat și cu alte gări, am auzit eu, când le-au luat ceasurile, a fost gata, n-a mai durat mult!” Intră un domn cu șapcă și geantă de controlor, salută și merge să scrie în registru la ce oră a intrat trenul lui în gară. Este Rozsa Florin, șeful trenului „ăl bătrân!” care mai face încă două curse pe zi dus-întors de la Oraviţa la Anina și invers. Sunt toţi cam fără chef de vorbă, nu știu dacă e bine sau nu ce se va întâmpla cu trenurile. Știu doar că lor nu le spune nimeni nimic. Citesc prin ziare că trenul s-a scos la vânzare, dar nu l-a cumpărat nimeni... Își dau raportul de tură, ca de obicei, un ritual care se petrece precis, ca și cum ei ar

merge înainte cu sau fără cefereul lor. A doua zi, trenul pleacă din gară spre Anina la oră fixă. Biletul costă 10 lei de persoană, deși până în septembrie a făcut 5 lei și 20 de bani. Acum, spune casiera, s-a numit tren turistic și preţul s-a dublat. În vagon e cald, revizorul mecanic a făcut focul de dimineaţă în soba de fontă din mijlocul primului vagon. Din când în când își pune mănușile de pînză groasă, se duce la cutia cu cărbuni de lângă ușa de la intrare, ia un pumn bun de cărbune și-l pune pe foc. E, de fapt, un cazan cu apă, care se alimentează pe dedesupt, de la el pleacă ţevi în toate vagoanele, iar focul nu se stinge niciodată, ca să nu îngheţe instalaţia. Zi și noapte, mecanicii merg și mai pun câte un cărbune pe focul din trenul „ăl bătrân”. Ca să nu se oprească. Șeful de tren nu-și dă șapca jos, deși e cald de te trec nădușelile. Se uită tacticos în caietul lui de bord și într-un ritual precis, coboară în fiecare gară să facă verificarea și să dea pornirea. Fluieră în timp ce învârtește steguleţul de nailon galben. Apoi trenul pornește. Rozsa Florin are 43 de ani şi stă în Oraviţa. Soţia lui, Ionela, este vânzătoare într-o alimentara, iar fata e studentă la Timișoara, la Politehnică. Nu are salariu mare, dar a mai ţinut pe lângă casă câte un porc, doi, la un an poţi lua vreo 200 de lei pe bucată. A început în 90 ca acar, apoi a avansat și acum e șeful acestui tren. Spune despre garnitura construită special pentru calea ferată Oraviţa-Anina, acum un secol, că este un muzeu pe roţi, iar viitorul lui este turismul. Nu l-a întrebat nimeni nimic, dar dacă l-ar întreba el le-ar spune așa: „Vara, n-ai aer să respiri de turiști. Am dus și trei vagoane peste munţi. 

REPORTAJ

Conform unui sondaj Eurobarometru publicat în decembrie 2013, 58% dintre europeni sunt mulţumiţi de serviciile de transport feroviar din ţara lor, însă doar 35% dintre europeni călătoresc cu trenuri interurbane de câteva ori pe an sau mai frecvent, deşi 83% dintre ei locuiesc la cel mult 30 de minute distanţă de o gară. 32% nu călătoresc niciodată cu trenuri interurbane.

75 SINTEZA # 2, februarie 2014

În 21 septembrie 2013, oficialităţile din Oraviţa și Anina organizează o serbare locală cu ocazia împlinirii a 150 de ani de când s-a dat în folosinţă prima cale ferată montană din România, „Semmeringul Bănăţean”. Era în 1863. Participa atunci la eveniment și Împăratul Franz Jozef al Austriei. La aniversarea de acum au venit șase parlamentari, doi miniștri, ambasadori, consuli și grămadă de politicieni. Toţi au promis că vor susţine calea ferată monument istoric. După ce au plecat, în 24 septembrie 2013, s-a anunţat scoaterea la licitaţie a liniei ferate. Singurul care i-a sărit în apărare și s-a opus înstrăinării ei a fost ambasadorul Austriei în România, Michael Schwarzinger. În rest, n-a mai vrut-o nimeni.

REPORTAJ

n Linia Oraviţa-Anina are 14 tuneluri şi 10 viaducte făcute manual de pietrarii italieni

Prima cale ferată montană din România dintre Oraviţa și Anina, are 34 de kilometri, 14 tuneluri și 10 viaducte construite de pietrari italieni cu mâna, căci pe atunci nu se inventase dinamita. În 2013, a fost scoasă la vânzare la Bursa Română de Mărfuri de două ori, dar fără succes. În prezent, pe secţiunea Anina Oraviţa îşi desfăşoară activitatea 77 de persoane, iar numărul curselor între cele două orașe este în număr de două pe zi, dus-întors.

76 SINTEZA # 2, februarie 2014

Numai eu am tăiat într-o zi 114 bilete, am dus 11 milioane vechi dintr-o singură cursă, plus ce mai vânduseră la casierie! Iar trenului nu i-a făcut nimeni reclamă, doar ce s-a aflat de pe internet. Sunt niște iubitori de trenuri care ne-au descoperit, s-au plimbat ei sau cunoștinţe de-ale lor cu noi și au scris pe blogurile lor din străinătate. De atunci vin turiștii puhoi, dar nu are legătură cu CFR-ul sau cu vreun minister, e doar chestiune de oameni care ţin la treaba asta. În alte ţări trenurile sunt la mare preţ. Au venit niște elveţieni și ne-au arătat filme, poze cu vagoane și locomotive de la ei. Foarte faine! Nu zic, și al nostru este fain, de la 1914, același! Doar locomotiva cea veche, aia pe aburi, Blonda, cum îi spunem noi, nu mai merge, e în depou, i-ar mai trebui o reparaţie oarecare și am putea s-o punem în funcţiune. Vă daţi seama atunci ce-ar fi? Vai de mine, puhoi de turiști! Dar haideţi să vă povestesc...” și șeful de tren cedează căldurii, își ia șapca de pe cap, își face vânt cu ea și-o pune pentru scurt timp alături, pe băncuţa de lemn.

Pentru ultimul „Așa, cum vă spuneam, astă-vară am avut trenul plin de turiști. Linia era programată să se închidă și ei au dat buzna să apuce să se plimbe. Au fost câteva grupuri de elevi și studenţi din Italia. Mari cântăreţi, tare ne-am mai distrat cu ei, unul mai artist ca altul! Un băiat a cântat la chitară tot drumul. Apoi am avut motocicliștii, veniseră la motocros, apoi – ţii minte Marius? – au fost mulţi nemţi, austrieci, elveţieni. Dar au fost și de la noi, români care apreciază. Un grup de jandarmi

care fuseseră la niște cursuri. A fost și cercul de poezie! În primăvară am avut așa ceva în tren, deosebit! S-au recitat versuri, s-a vorbit frumos. Nu mai auzise trenul nostru atâtea! Eu mai citesc câteodată, dar mai mult cărţi bisericești... Cei mai mulţi călători ai noștri sunt morţi după trenurile vechi. Au niște urechi, că le aud de oriunde! Nu știu cum fac, dar ajung la ele ca la magneţi! Au și albume cu trenuri de peste tot! Așa au aflat și de noi. Vin, îi plimbăm, se încântă de peisaj, de tren, de cum l-am păstrat, de tunele și viaducte.” Șeful de tren face o pauză. „Simţiţi?, acum urcăm, avem 15-20 de kilometri la oră. Locomotiva e ca un om, merge după puteri! Dar nu e problemă, ajungem întotdeauna la destinaţie, n-a fost ca să nu ajungem! În ’65 a fost un accident, atunci au murit și șeful de tren și conductorul, dar, de atunci, niciodată! Acum doi ani s-a împotmolit locomotiva în zăpadă, erau niște viscole că nu le-a putut răzbi! Dar într-o jumătate de oră a venit echipa de intervenţie și ne-a dat drumul, am ajuns cu bine sus.” Au fost emoţionaţi în toamnă, la serbarea trenului, când i-au avut călători pe ambasadorul Austriei și pe cel al Cehiei și tot alaiul oficialilor. Deși, de obicei, oaspeţii, turiștii, stau în primul vagon și localnicii în al doilea ca să nu-i incomodeze, ambasadorii s-au așezat printre localnici, în vagonul din urmă. „Niște domni”!, au spus oamenii locului. De altfel, legenda spune că și regele Carol I, în călătoria sa incognito spre București, ar fi mers cu acest tren.

Casa din tren Tot personalul care este angajat pentru Semmeringul Bănăţean are

REPORTAJ

n Frumuseţea peisajului, traseul spectaculos şi vechimea trenului ar putea fi exploatate turistic

pregătire specială pentru acest tip de traseu și acest tren. Cei care nu au calificarea aceasta nu pot conduce trenul „ăl bătrân”. Trenul merge greu, are cel mai complicat traseu și cea mai veche locomotivă, făcută special pentru el. Se împletește pe după munte, caută locul lui alunecos, de demult, trece prin tunele și se avântă unde pădurea se lărgește și calea lui devine mai lină. În vale se vede prăpastia și locul în care, spune Rozsa Florin, șeful de tren, a văzut zilele trecute un lup maroniu, cam costeliv, care traversa valea la pas „ca și un câine care merge de la o casă la alta, nici grăbit, dar nici trândav”. Șeful de tren deapănă povestea lor mai departe, completat pe alocuri de colegul lui, revizor tehnic. Marius Benţa l-a avut pe tatăl lui revizor de cale, dar și un unchi care a fost șef de tren. Prima călătorie cu trenul acesta a făcut-o la 12 ani. Pe atunci avea locomotivă cu aburi și era mixt. „Eram uimit”, povestește revizorul, „am avut emoţii și un pic de frică. Nu mă așteptam să trăiesc, mai târziu, mai mult în tren decât în casă! Dar mi s-ar rupe sufletul să nu mai fie, e păcat de Dumnezeu! Calea asta ferată, dacă o închid, se distruge. Se împădurește cât ai clipi, o fură, ne trezim că n-o mai avem și a făcut-o mână de om la 1800! S-a murit pentru ea!” Azi dimineaţă le-a dus pe femei la piaţă, la Anina și acum, seara, trenul trebuie să le ia înapoi. Deși el s-a mai întors o dată la Oraviţa, nu le-a putut aduce, căci pornește aproape imediat, stă preţ de câteva minute. Ce să faci în Anina, la târg, în câteva minute?! Așa că n-au a se întoarce decât cu trenul de seară. Cine a făcut orarul, 77 SINTEZA # 2, februarie 2014

adică Regionala CFR, a greșit, dar pas de-l mai întorci. Ei comunică orarul, nu-l discută. Primarii din Oraviţa și Anina sunt și ei nemulţumiti de cum se poartă Ministerul și SNCFR-ul cu trenul lor și cu calea ferată în care nu s-a mai investit de multă vreme, dar nu pot să se înţeleagă cu ei, sunt „ca în lumi paralele”.

Finalul de la început Ajungem în gara din Anina pe înserat. Urcă femeile de la piaţă și pornim imediat. La Lișava mai urcă un bărbat și, spre deosebire de ceilalţi, se așează lângă oamenii trenului, are de povestit cu ei. Iancu Stan e bolnav de singurătate spun ceilalţi și râd. Îl poftesc la un cornuleţ, le-au cumpărat din gară, din Anina. Au și o sticlă de suc. „Dar ce, mă, e ziua ta?”, îl întreabă pe șeful de tren. Apoi vorbesc de-ale lor, despre oi, porci, despre lupii care le-au „spart” oile și despre ce-o mai fi cu trenul ăsta. „Io zic să se menţină”, spune Stan după o pauză lungă, timp în care parcă tot la asta s-a gândit. „Este necesar, pentru că poate ajuta turismul și, dacă se deschide ceva la Anina, sau dincoace, ce facem? Îl înfiinţăm la loc? Îl punem de unde nu mai e?” Și, dintr-o dată, își amintesc de vară. Revizorul mai bagă cărbune pe foc și trenul gâfâie prin întuneric. „Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n-o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci! Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la Mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe”, ne spune șeful de tren în speranţa că ducem vorba mai departe, pe vreun

blog de care nici nu prea știe ce e, dar le-a făcut foarte bine pentru tren. Și ca să-l completeze, revizorul vine cu povestea iernii: „Să vedeţi de sărbători, iarna, cum e la noi obiceiul ca finii să mergă la nași. A doua zi după revelion pleacă toţi de acasă. Fiecare duce un picior de porc plocon la nași. În niște desăgi de pânză, fiecare cu piciorul lui (ăilalţi râd de revizor și „piciorul lui” și-l corectează: al porcului!) bine, băi, că sunteţi voi...! Așa și, să vedeţi atunci, trenul plin de fini și de picioare de porc!” Rozsa Florin scoate din geantă o muzicuţă. A cumpărat-o de la Lidl. N-ar fi rău să înveţe să cânte pentru la vară când vin turiștii cu chitările, el să cânte din muzicuţă! Așa, că tocmai și-a amintit și caută în telefonul lui o melodie, e cântecul trenului lor, compus de Cristian Buică. Din aparatul de plexiglas răsună o melodie gâtuită, dar veselă. E despre Semmeringul Bănăţean și tot trenul o ascultă înfiorat de emoţie. Șeful de tren, care o știe deja pe de rost, ne anunţă: „Și acum urmează finalul de la început!”. *** Astăzi, trenul istoric de la Oraviţa la Anina nu are nici măcar o carte poștală cu care un turist să poată pleca de acolo, nu poate oferi niciun pliant cu povestea lui, niciun fel de souvenir de pe munţii cu aur, aramă, cărbune, nuci, magnolii și migdale. Cu cireșe... Trenul se are doar pe el, gol pe dinăuntru, din lemn și fier, hotărât să tragă până nu mai poate sub ochii oficialităţilor venite să bea bere și să mănânce mici în cinstea lui. n

REPORTAJ

n Anina, oraş minier cândva prosper, acum în ruină

Dezastrul

eglijată, dezorganizată, subfinanţată şi uneori furată, calea ferată română s-a prăbuşit continuu în ultimii 20 de ani, încât vor trebui mulţi ani şi sume importante ca să îşi revină şi să îşi recapete locul pe care îl merită într-o economie naţională în curs de integrare europeană –, denunţau, cu câţiva ani în urmă, inginerii feroviari într-un memoriu public. Căile ferate române au primit anual de la buget mai puţine subvenţii decât administraţia drumurilor, cu toate că tendinţa în Uniunea Europeană este de încurajare a transportului pe calea ferată, mult mai nepoluant şi mai sigur. În 2011 s-au alocat doar 50 de milioane de lei (12,5 mil. euro) pentru lucrări de reparaţii şi întreţinere ale căii ferate, o sumă de cinci ori mai mică decât cea primită de drumuri. Până în 2007, fondurile alocate pentru lucrările de reparaţii au fost în medie la nivelul de 14% din necesarul solicitat anual şi prevăzut în contractele dintre CFR SA şi Ministerul Transporturilor, iar în ultimii ani au fost la nivelul de 5-8% din necesar. Cu peste 1.000 de puncte periculoase, viteza medie a trenurilor este de aproape 50 de kilometri pe oră pe ansamblul reţelei feroviare. Dacă în 1990 un tren rapid ajungea de la Bucureşti la Iaşi în cinci ore şi 40 de minute, acum, acelaşi tren parcurge distanţa de 406 kilometri în mai mult de șapte ore. Această situaţie

78 SINTEZA # 2, februarie 2014

este valabilă pentru mai multe rute. Lungimea reală de exploatare a reţelei CFR este de 11.007 kilometri (dintr-un total existent de 13.427 de kilometri), iar procentul liniilor scadente la reparaţii este de 50,8%.

În orice stat civilizat se circulă mult mai comod, mult mai uşor, cu trenul. Şi mult mai ieftin. Doar în România nu se circulă nici cu trenul, nici cu maşina. Cu maşina pentru că nu ai pe unde, iar cu trenul pentru că arată aşa cum arată, şi infrastructura feroviară este din ce în ce mai greu să fie utilizată la parametri normali”, Ramona Mănescu, ministrul Transporturilor

În 2013 a început procedura de privatizare a CFR Marfă, în speranţa că de acolo vor putea veni fonduri pentru refacerea infrastructurii căilor ferate române. Dar a fost un eșec.

În luna iunie, compania GFR a fost declarată câştigătoare în procesul de privatizare a CFR Marfă, oferind un preţ de 202 milioane de euro pentru 51% din acţiuni.Tranzacţia nu a fost finalizată însă până la termenul-limită, 14 octombrie, pentru că unele bănci creditoare ale CFR Marfă nu şi-au dat acordul pentru schimbarea acţionariatului, iar Consiliul Concurenţei nu a avut timpul necesar pentru a se pronunţa asupra operaţiunii. Hotărârea de Guvern privind privatizarea CFR Marfă prin vânzarea a 51% din acţiuni către GFR a fost publicată la 14 august în Monitorul Oficial, termenul de finalizare a tranzacţiei fiind stabilit la 60 de zile calendaristice de la data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv jumătatea lunii octombrie. Reprezentanţii Consiliului Concurenţei au precizat, la începutul lunii octombrie, că o analiză obişnuită durează maxim 45 de zile, dacă notificarea tranzacţiei este completă, iar în cazul unei analize mai complicate, termenul legal este de maxim cinci luni. Prin urmare, ministrul Mănescu a precizat că procedura de privatizare a fost reluată, cu termen de finalizare în mai 2015, până la sfârşitul lunii februarie 2014 urmând să fie selectat consultantul. Guvernul s-a angajat faţă de FMI ca, în cazul în care tranzacţia nu este finalizată, să vândă pachetul majoritar de la CFR Marfă unui alt investitor strategic. n

REPORTAJ

Soluţii locale Primarul Aninei, Ghiţă Românul, are un plan. Când a văzut că au apărut turiştii, astă vară, i-a întâmpinat la gară cu fanfara. Şi-a dat seama că ei pot fi salvarea. Dar după chermeza din toamnă unde i-a chemat pe toţi oficialii, iar ei au plecat cum au venit, la trei zile după, anunţându-se vânzarea liniei, nu mai are mari speranţe. Închiderea minelor de cărbune şi uraniu a lovit şi în trenul lor care a transportat marfă şi mineri sute de ani. 160 de mii de tone de cărbune ducea trenul lor, anual, peste munţi. Până în 2006. Tot de atunci, CFR ul n-a mai investit în reparaţii la linie, iar acum e într-o stare avansată de degradare. „Dacă am lua-o noi”, spune primarul, „am lua-o cu condiţia să repare calea ferată, pentru că aşa cum e, noi nu putem s-o întreţinem. Am face turism şi nu numai. Uitaţi, am avut un investitor care voia să creeze 100 de locuri de muncă, dar trebuia să transporte peleţii cu trenul. Am făcut cerere la CFR şi n-am primit aprobare, pe motiv că infrastructura nu le permite. Dar din ce încasau, că i-au cerut investitorului 10 mii de euro pe lună, nu puteau repara calea ferată? Acum, investitorul a plecat. S-a creat un cerc vicios care trebuie spart: dacă nu mişcăm nimic, moare totul. Eu am un plan, avem un depozit de praf de cărbune, de la începutul secolului trecut. S-a tasat, poate fi transportat, vreo 200 de tone. Ar trebui să le ducem la Mintia, la termocentrală, şi pentru asta o să fie obligaţi să-i dea drumul liniei pentru marfă.” n

79 SINTEZA # 2, februarie 2014

Austria gândeşte pentru noi Michael Schwarzinger, ambasador al Austriei la Bucureşti, a explicat pentru revista Sinteza care ar fi posibilităţile de menţinere a liniei ferate Oraviţa-Anina şi cum trebuie gândită o strategie de exploatare turistică a zonei. „Conservarea patrimoniului cultural, economic şi industrial reprezintă o sarcină importantă a viitoarelor generaţii. Acest lucru poate genera costuri semnificative, dacă însă un bun istoric important se pierde, distrugerea lui este iremediabilă şi mai devreme sau mai târziu apar regrete profunde. În Austria şi acum se mai vorbeşte de linia de tramvai, care odinioară lega Viena de Bratislava. Se pare că va fi imposibil de refăcut. Din fericire mai avem în Austria câteva căi ferate istorice bine întreţinute şi exploatate din punct de vedere economic şi turistic. Un exemplu ar fi calea ferată Franz-Josef din anul 1870, cu gara centrală la Gmünd, pe care acum circulă locomotive cu aburi, după ce, compania de stat a căilor ferate ÖBB a sistat în anul

1992 circulaţia regulată pe aceasta. În prezent există în Austria în total 22 de căi ferate istorice cu ecartament îngust, ce sunt întreţinute şi utilizate. În Austria Inferioară, Societatea de Organizare a Circulaţiei (NÖVOG, cu sediul în St. Pölten) exploatează o reţea de cale ferată de 330 km.

Pe lângă traseele autobuzelor, NÖVOG se mândreşte cu căile ferate cu ecartament îngust, cum ar fi: «Mariazellerbahn», «Wachaubahn», «Waldviertelbahn», Reblaus Express şi «Citybahn Waidhofen» precum şi cu funicularul «Schneebergbahn» şi telescaunele Schneeberg Sesselbahn şi Gemeindealpe Mitterbach. Societatea NÖVOG numără peste 240 de angajaţi, iar numărul acestora poate ajunge,

în funcţie de anotimp până la 270. Peste un milion de călători au optat în anul 2013 pentru serviciile NÖVOG. În principiu, facilităţile culturale sau turistice interesante, nu trebuie să raporteze neapărat un profit. Acest lucru nu este întotdeauna posibil. Si în Austria sunt muzee sau teatre, parcuri sau piscine deficitare, dar ele stimulează turismul. De aceea nici calea ferată îngustă din Banat nu ar trebui să fie văzută ca un proiect izolat, ci parte a unui concept integrat. Ambasada Austriei se preocupă de exemplu în prezent să transmită Ministerului Dezvoltării importanţa unei planificări regionale integrate pentru turism, comerţ şi transport în zona Bran, Râşnov, Valea Prahovei. Toate elementele importante pentru dezvoltarea economiei trebuie astfel planificate, încât toţi factorii implicaţi să aibă de câştigat. Acest aspect trebuie să fie realizat şi în Banatul montan, în regiunea Anina-Oraviţa. Aici, Semmeringul Banatului reprezintă una din cele mai frumoase şi mai importante atracţii n turistice”.

80 SINTEZA # 2, februarie 2014

Schönbrunnul lui Viktor E o zi senină de iarnă, iar vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei. Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porţile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit, deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împăraţii Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, aici și-a petrecut 12 ani din viaţă. Știe fiecare colţ de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdelele, candelabrele. El a fost îngrijitorul Palatului. Aici e locul unde Viktor a înţeles că poţi fi iubit de oriunde ai veni. Cu o singură condiţie: să știi și tu să iubești. Cu zilele tale, cu palmele, cu gândul.  de Ruxandra Hurezean 81 SINTEZA # 2, februarie 2014

R E PO RTAJ

•

V ia ţ a

poveste

 Palatul Schönbrunn este cea mai populară destinaţie turistică din Viena, cu aproape trei milioane de vizitatori pe an

La 1820, Dinicu Golescu, boier și cărturar din Ţara Românească, scria în notele sale de călătorie că e adevărată vorba: Mai bine grădinar la Schonbrunn, decât ban în Ţara Românească! El invoca luxul de la Curtea Austriei și gradul de civilizaţie care dominau locul și care erau de preferat greutăţilor de la noi. După alte două veacuri, românul Viktor spune că a avut un salariu de îngrijitor la Schonbrunn cam cât al unui conferenţiar universitar din România, al unui prefect sau primar de oraș.

82 SINTEZA # 2, februarie 2014

abar n-am de unde a răsărit. Căutam o stradă, când el mă întreabă în limba mea unde vreau să ajung. La Schönbrunn, răspund, uluită. „Aha, zice omul, hai, că te duc eu.” Pe drum mergea repede, abia mă ţineam de el. L-am întrebat cine e şi ce face acolo, vorbind limba mea în plină Vienă, într-o zi în care oamenii stau la casele lor şi cum de a apărut... Vorbea repede, într-o română arhaică, în care cuvintele mai poartă în ele miezul lumii din care au izvorât. Vorbea, vorbea. Din când în când se uita în urmă să vadă dacă vin. „Şi, domnu’ Viktor, şi?”, întrebam ca un copil pe care părintele îl duce în prima zi de şcoală şi are nevoie de poveşti ca să-i potolească emoţiile... „Şi asta este, dragă, eu sunt aici şi dumitale eşti aici pentru că lumea asta are, cât e ea de mare, legătură cu noi toţi, doar că noi nu ştim.” „Era prin ’72, făceam armata la noi, în Serbia, căci eu sunt român din Valea Timocului - Valea Plângerii cum îi spunem noi. Nevasta Iovana, Ioana, mă aştepta acasă cu un prunc. Vărul şi unchiul erau la Viena şi-mi scriu ei la armată. Eu le spun, ce să fac când mă întorc în sat? Pământ nu aveam, rămas făr-de mamă de la cinci ani, casă, vai de ea! Cum o să-mi ţin nevasta, copilul? Ei îmi întorc depeşă şi spun aşa: vino la noi, la Viena, o vreme şi ţi-om aranja. În plic erau 100 de şilingi de la unchiu şi 50 de şilingi de la văr-miu. El avea aici o tiparniţă de metal, tipărea capace

de sticle şi cutii de conserve. I-am scris nevestei şi în aprilie când m-am eliberat am plecat cu ea. Când am ajuns aici, am lucrat pentru văr-miu o vreme, dar treaba n-a mers mult. M-am angajat apoi la tipografia unui ziar, al socialiştilor, al muncitorimii cum ar veni. «Zeit» îi spunea. La ziar am lucrat 35 de ani, până a trăit ziarul. Câştigam bine, bine. 25-30 de mii de şilingi pe atunci, cum ar veni cam 2.000 de euro acum. Atunci ne-a mai venit pe lume un copil, ne-am luat apartament, am putut trimite bani şi acasă, la ai noştri, în Valea Timocului... Mai încoace, după 90, ziarul a început să meargă prost, până când n-a mai mers deloc. L-au cumpărat unii, cu porunca să ne ţină pe noi, obligatoriu, încă pentru doi ani. Dar când s-au terminat anii ceia, gata! Ne-au dat pe toţi afară. Atunci am intrat la Palat, la Schönbrunn. Era primăvară, mai întâi am fost în locul unui îngrijitor care se îmbolnăvise. Acela s-a întors numaidecât, după vreo două luni, un pic mai zdravăn, dar tot cu beteşug. Eu m-am dus acasă şi zic, asta e! Caut altceva, deşi îmi plăcea acolo. Era de Paşti şi ne-am făcut bagajele să plecăm acasă, la noi, în Serbia. A sunat telefonul şi a răspuns nevasta. Era directorul Schönbrunului, care zicea să mă duc la lucru că au nevoie de mine. Atunci mi s-a umplut inima de o căldură, uite aşa, pe dinăuntru... Auziţi, aveau nevoie de mine!” Şi domnul Viktor, un om mărunt, cu părul alb zburat de vântul iernii în toate părţile, începe să plângă mărunt.

R E PO RTAJ

•

V ia ţ a

poveste

Schönbrunn - o istorie lungă şi agitată, încă din Evul Mediu

 Viktor, pe numele lui de acasă Vidoje Njagojevic, în faţa palatului unde şi-a petrecut 12 ani

Un om într-o lume mare Intrasem deja pe poarta Palatului în curtea plină de turiştii veniţi de sărbători la Viena când se întâlneşte cu primul om în uniformă. Se îmbrăţişează şi se sărută, vorbesc ceva şi apoi se despart. Străbatem iute curtea prin puhoiul de oameni şi intrăm pe uşile principale în Palatul Schönbrunn, reşedinţă imperială timp de aproape 300 de ani. Palatul stă greoi pe picioarele lui de piatră, întins pe câteva hectare, sufocat de mulţimea vizitatorilor. 8-9 mii pe zi, spune domnul Viktor care ajunge ca din zbor la recepţie, unde se îmbrăţişează cu doi tineri în tunici şi vestuţe negre, bucuroşi că-l văd pe „Viktooor!”. Apoi dă mâna, se îmbrăţişează cu fata de la bar, cu supraveghetoarea, cu o ghidă coreeană, despre care îmi spune ceva în legătură cu fata ei, cu o altă angajată rusoaică, cu Fritz neamţul, care nu lucra aici, la sectorul ăsta, dar l-au mutat de curând. Oricum, i-a spus că în februarie îşi ia opt zile de concediu, apoi pleacă şi el în pensie... Îl întreabă pe Viktor cum e. Viktor se uită pe fereastră şi-l năpădesc lacrimile. „E bine”, îi spune lui Fritz, şi pleacă. Din martie anul trecut, Viktor a ieşit la pensie. Primea salariu lunar de la Schönbrunn, 1.170 de euro pe lună. Destul cât să trăiască decent şi să plătească cheltuielile la apartament. Când a dat petrecerea de despărţire a venit şi directorul Schönbrunnului, domnul Franz Sattlecker, şi i-a zis: „domnu’ Vido (era singurul care îi 83 SINTEZA # 2, februarie 2014

spunea pe numele lui de acasă), nu ne-am mai văzut în ultima vreme, dar de ce te-ai hotărât să ieşi la pensie? Noi ne învăţasem cu dumneata, trag speranţe că şi dumneata ne plăceai, şi atunci, de ce pleci?” Atunci i-am spus: „cu pensia mă descurc, va fi un pic mai mare ca salariul că am mulţi ani vechime, iar eu am unele treburi de făcut. Merg să văd Pământul Sfânt şi să mă îngrijesc de unele lucruri din Valea noastră.” Viktor este salutat din stânga, din dreapta, se sărută cu toată lumea, iar căldura îmbrăţişărilor lor dezminte tot ce se spune despre austrieci, cum că ar fi mai reci... Începem turul palatului, iar Viktor trebuie să-şi ia ochelarii, să-şi şteargă ochii de lacrimi, îşi aranjează părul, gulerul şifonat de vânt şi intrăm în camerele cele împărăteşti. Le-a şters de praf cu mâinile lui timp de 12 ani, bucată cu bucată, pereţi şi parchet, ferestre, 800 de geamuri doar pe-o faţă a clădirii, pereţii cu desene preţioase, cu ţesături şi lacuri unice în lume. A şters cu mâinile lui scaunele pe care au stat împăraţii Austriei, dar şi Kennedy sau Hrusciov când s-au întâlnit în Salonul Mare, în 61. A atins tacâmurile şi ceştile împărăteşti. A înţeles în fiecare moment că, dincolo de obiecte, au trăit nişte oameni care au suferit şi ei, aşa, ca toată lumea. Au murit, unii de timpuriu, bolnavi, alţii au fost asasinaţi sau dezmoşteniţi. Iar alţii se simţeau singuri. A înţeles că lacrimile pătează o pernă brodată la fel ca pe orice ştergar din Valea Timocului. Cu „osebirea” că „unii lasă ceva măreţ în urma lor.” 

La începutul secolului al XIV-lea domeniul se numea Katterburg, aparţinea de o mănăstire şi adapostea o moară de apă, ferme şi podgorii. În 1569, domeniul a intrat în posesia împăratului Maximilian al II-lea care a amenajat grădini imense în care creştea, pentru propria plăcere, curcani şi păuni (animale des întâlnite în grădinile regale din acele vremuri). Grădinile au fost apoi distruse de unguri, în 1605, dar refăcute parţial de împăratul Mathias şi folosite de acesta şi de urmaşii lui pentru vânătoare. Legenda spune că, în timpul unei vânători, împăratul ar fi descoperit Schöner Brunnen (în traducere: Izvorul Frumos), de la care se trage numele actual al întregului domeniu. Astăzi, palatul Schönbrunn este cea mai populară destinaţie turistică din Viena, cu aproape 3 milioane de vizitatori pe an. Domeniul, cu castel cu tot, din 1992 are un management privat, iar Viktor spune că exploatarea în acest regim s-a dovedit benefică, deoarece în anii din urmă s-au făcut numeroase îmbunătăţiri şi restaurări. Întregul complex Schönbrunn cu Tiergarten Schönbrunn, Palmenhaus, Wüstenhaus şi Wagenburg, a avut aproape cinci milioane de vizitatori anul trecut. În afară de excursii şi de pachete turistice, sunt organizate multe concerte clasice cu muzica lui W. A. Mozart şi a contemporanilor săi în sălile de spectacole, în Orangerie sau în Schlösstheater. Întregul complex deţinut de statul austriac este administrat de firma privată Schloss Schönbrunn Kultur- und Betriebsges (SKB). Numai la Schönbrunn numărul de vizitatori a crescut de la 1,2 milioane în 1993 la 2,6 milioane în 2008. În 1991, ultimul de dinainte de preluarea în administrare de către SKB, se înregistra o pierdere de 140.000 € la o cifră de afaceri de 4,5 milioane €. Managementul SKB - cu Wolfgang Kippes în funcţia de director tehnic şi Franz Sattlecker ca director comercial a fost capabil să crească cifra de afaceri cu un factor de peste 6, la 31,5 milioane € la sfârşitul anului financiar 2008.

R E PO RTAJ

•

V ia ţ a

poveste

 Una dintre cele 40 de încăperi deschise publicului

Dragostea are un rol

În camera treizeci a Palatului Schönbrunn a crescut fiul lui Napoleon, prinţul Franzi. Era copilul Împăratului Franţei și al Mariei Louise, fiica lui Franz II. A crescut plăpând, iar la 21 de ani a murit de tuberculoză. Ca toţi membri familiei habsburgice a trebuit să înveţe și el o meserie burgheză, iar într-un tablou de pe perete este înfăţișat ca grădinar. Doar la Schönbrunn, fiul unui împărat putea fi socotit înnobilat de o astfel de meserie.

84 SINTEZA # 2, februarie 2014

Viktor, pe numele lui de acasă Vidoje Njagojevic, venea în fiecare dimineaţă la Palat, la orele „jumătate la şase”, adică 5 şi jumătate. Se îmbrăca într-o „halată de culoare vânătă cu Schönbrunn pe piept”. Saluta pe toată lumea, întreba ce mai fac apropiaţii fiecăruia, căci Viktor atâta avea de dat: dragostea lui... Apoi se organizau. Când era vară, se ocupau şi de curte, şi grădină, dar iarna numai de palat. Din noiembrie, pe la jumătate, până prin martie, sau mai cu precizie, înainte de Paşte, depinde când cădea, se făcea curăţenie generală. Se lua fiecare cameră la şters şi refăcut, bucăţică cu bucăţică, de la tavan la parchet. Pereţii, tablourile, mesele, scaunele, draperiile. Mutau mobilierul şi instalau schelele, căci o luau de sus în jos. Acolo unde reliefurile erau aurite, se dădea cu pensula de praf, apoi cu o pânză foarte fină, special făcută, care să nu zgârie aurul. La fel şi pe pereţii cu lacuri sau tapet. „Vedeţi?” mă întreabă Viktor, şi-mi arată o draperie de catifea grena pe care el vede nişte dungi alburii, „s-a aşezat praful, probabil că aici n-au ajuns încă să cureţe!”. Drept să vă spun, eu nu zăream nimic alburiu acolo. „De pe schele ajungeam de aici până cam colo, nu mai mult de doi metri de-a stânga şi de-a dreapta schelei, apoi o mutam şi tot aşa. Cam două zile pe cameră făceam. Am încă în faţa ochilor şi când sunt acasă, desenele astea de pe pereţi, le ating ca prin vis. Îl vedeţi pe Împăratul? E Francisc I al Austriei.

Ia mergeţi un pic în faţă, aşa, aşa, încet, dar cu ochii la el, nu luaţi ochii de la el! Îl vedeţi cum se mişcă şi se uită după dumniavoastră? De câte ori treceam pe aici, el mă urmărea şi eu îi spuneam una alta, în glumă, bunînţeles! E în 3D! „Ei, cum vi se par draperiile astea?” Suntem în salonul galben, de unde se vede grădina castelului pe fereastră şi eu mă uit la draperii. Sunt de un ocru plăcut, cu flori îmbujorate. Îmi plac. „Greu au mai fost de găsit”, spune Viktor, „am căutat mult, dar sunt exact cum le-au făcut pe vremea împăraţilor!” Turiştii trec cuminţi pe lângă noi, Viktor salută în stânga şi-n dreapta, iar foştii lui colegi exclamă bucuroşi când îl întâlnesc: „Servus, Viktooor!” şi-l îmbrăţişează. Viktor stă în mijlocul Marii Săli sub luminile candelabrelor în care până în 1910 erau câte 70 de lumânări pe fiecare. După aceea, palatul s-a electrificat, iar explicaţiile lui Viktor privind funcţionarea candelabrelor sunt amănunţite: fiecare beculeţ în formă de lumânare are un magnet care... Eu n-am reţinut ce face, dar pare lumină de lumânare. Iar el a trebuit să le dichisească pe toate, de nenumărate ori.

Vido şi împăratul „Împăratul (se referă la Franz Joseph, parcă singurul pe care îl are Viktor mai aproape) era modest şi destoinic, muncea şi nu pretindea. Vedeţi ce birou mic avea? Se scula la 5, se spăla cu apă rece, lua fruştucul aci, o ţîră de cafea cu ceva, apoi trecea la birouaş. Aci scria, primea cu audienţa, făcea două zile pe

R E PO RTAJ

•

V ia ţ a

poveste

 Marea Sală în care au loc acum concerte. Candelabrul are 70 de braţe, pe care Viktor le-a curăţat de nenumărate ori

săptămână de primiri şi asculta suta de oameni până la apus. La intrare, aţi văzut, oferea masă de biliard pentru cei care aşteptau să intre, ca să nu se plictisească. M-am tot gândit când curăţam pe aici, camera: biroul lui Ceauşescu, după cum am văzut la Revoluţie, era enorm, mergeai cu trăsura de la uşă până la el, ca să-i intimideze pe vizitatori. Aici, treaba era alta, pentru că acesta era un Împărat adevărat, nu avea nevoie să intimideze pe nimeni!”, spune Viktor şi arată spre chipul lui Franz Joseph. „La şase fix, spre seară, lua masa. Acolo, o vedeţi? Mâncărurile erau pregătite jos şi aduse aici, stăteau în camerele din spate pe cărbuni să nu se răcească şi servitorii intrau pe rând cu ele. Îi plăceau gulaşul de viţel şi nişte clătite, nu-mi amintesc cum le spune, pe care rareori le nimerea şi ce nu ieşea arătos, mâncau curtenii”, ne spune Viktor din ce ajunsese până la urechile curtenilor de astăzi. Continuăm călătoria unui român din Valea Timocului prin camerele Împărăţiei Vieneze cu sentimentul că timpul s-a întors şi a adus o libertate care-l ridică pe om la înălţimea la care este el capabil să înţeleagă lumea în care trăieşte. „Aici este sala în care a cântat prima dată Mozart, era doar un copil, îl vedeţi pictat mai apoi. Cică ar fi sărit pe genunchii Împărătesei şi a sărutat-o, dar n-avem de unde şti! Sigur e că şi acum se dau concerte aici şi n-a ajuns să se aleagă praful de aşa frumuseţe, ca prin alte părţi!” Trecem prin camera de porţelan, iar Viktor îmi destăinuie faptul că acolo 85 SINTEZA # 2, februarie 2014

există, de fapt, doar trei porţelanuri: acolo, acolo şi acolo, îmi arată exact. Restul sunt lucrări în lemn, desene lăcuite, unele ale copiiilor Reginei Teresia. Dar cea mai grozavă lucrare, crede Viktor, este camera de lacuri vechi unde se retrăgea regina Maria Teresia să-l pomenescă pe soţul ei. Este căptuşită cu plăci din lemn de nuc lăcuite şi cu marginile din aur, aduse tocmai din Pekin. „Lacul este foarte sensibil, spune Viktor, se crapă la orice mişcare, aşa că plăcile au fost puse pe vapor sa că fie aduse aici, dar vaporul nu mergea decât dacă marea era lină, înainta doar în zilele senine.” Ajungem în salonul albastru unde ultimul împărat al Austriei, Karl I, a semnat Declaraţia de renunţare la tron în 11 noiembrie 1918. În ziua imediat următoare a luat sfârşit domnia de peste 600 de ani a dinastiei Habsburgilor. A ales calea exilului, iar după câţiva ani murea undeva în Madeira. Viktor spune în şoaptă: „după ei, lumea s-a schimbat, dar nu ştim dacă în bine.” Ieşim în curte şi Viktor îşi salută mai departe foştii colegi, pe îngrijitorii de la exterior. Ne conduce prin grădini şi ne explică cum şi când se taie trandafirii, tufele de buxus, cum sunt ţinuţi lămâii şi portocalii în sere, palmierii, cum se schimbă vara florile tot la două săptămâni, ca să fie mereu noutate. „Florile vechi se retrag şi se plantează altele, apoi cele vechi se pun în altă parte, doar nu rămân aşa toată vara! Dacă azi se ofileşte o plantă, mâine e înlocuită!”

Desenele perfecte pe pietriş, umbrele care se lasă peste dealul Gloriettei şi labirintul perfect arată că alte mâini şi alţi ochi veghează acum la fiecare detaliu. Viktor face un ultim popas în biroul „şefiţei” Schönbrunnului, Andrea Wildburger. Se îmbrăţişează, se sărută, fiecare întreabă de familiile celuilalt. Deşi domeniul are peste 160 de angajaţi permanenţi, Andrea Wildburger mărturiseşte că Viktor, pur şi simplu, le-a rămas în inimă. Un om sărac venit din Valea Timocului la Viena, acum 42 de ani, cu doar patru clase primare, 150 de şilingi din plic şi fără să ştie, la început, nicio boabă de germană.

Ei şi noi Cum este Austria faţă de ţările noastre?, îl întreb pe Viktor la ieşire. „E deschisă la minte. La ei stă un turc de-a dreapta, un chinez de-a stânga, peste umărul austriacului se vede capul unui grec, iar eu sunt român-sârb şi noi am fost în război cu ei. Dar toţi trăim împreună şi ei nu urăsc. Educaţia la asta îi duce: la îngăduinţă. Noi suntem mai naţionalişti, mai intoleranţi. Spunem: cum să vină străinul la mine să facă bani sau să facă ordine, aici eu sunt stăpân! Ei, nu e aşa, timpul arată că nu suntem stăpâni pe nimic. La mine în sat n-am avut şcoală în limba noastră sau biserică, stăpânii au spus nu! Dar eu vorbesc limba mea acum şi mă închin lui Dumnezeu!” n

Cuprins secţiune Creşterea cea aşteptată

Împreună dar fiecare pentru el

Perspective economice pentru 2014

Pariul unei femei îndrăzneţe

100

INTELLIGENT BUSINESS

86 SINTEZA # 2, februarie 2014

MAC R O

Creşterea cea aşteptată În timp ce liderul licitaţiilor online, eBay, anunţă cu îngrijorare domolirea creşterii comerţului electronic în SUA, specialiştii din Vestul Sălbatic al Estului Europei prognozează creşteri şi de 50%. Orice asemănare cu realitatea din offline este absolut întâmplătoare şi puţin probabilă.  de Elena Nicolae

87 SINTEZA # 2, februarie 2014

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MAC RO

 Conform Netopedia mobilPay, 79,3% dintre românii care fac cumpărături online au preferat să plătească la livrarea coletului, până în 2013.

ntr-un mic sat din judeţul Alba s-a întâmplat o minune anul trecut, înainte de Crăciun. Adrian Vasile, probabil singurul deţinător al unui card de credit de pe raza comunei Noşlac, a comandat o ladă frigorifică de aproape 1.000 de lei de la unul dintre cei mai mari retaileri de electrocasnice din România. Nu era pentru prima dată când se făceau comenzi online de la adresa sa: gheaţa fusese spartă de Black Friday, când fratele său mai mic şi mai descurcăreţ, mare navigator pe Internet, a comandat un calculator pentru el, un fier de călcat pentru o verişoară şi un aragaz pentru o mătuşă. De această dată, însă, comanda s-a dat cu multe emoţii, pentru că şi plata s-a făcut online. „Dacă nu mai aduc lada? Mătuşa Livie a plătit aragazu’ după ce l-a primit, nu înainte...”, se socoteau membrii familiei. N-au avut însă prea mult timp să se îngrijoreze, pentru că, în doar trei ore de la plasarea comenzii, s-au trezit cu lada în curte.

Moment de cotitură Din ce în ce mai mulţi dintre românii conectaţi la Internet îşi fac cumpărăturile online, inclusiv cei trecuţi de 45 de ani sau care locuiesc la ţară, potrivit unui studiu realizat de firma de consultanţă Daedalus Millward Brown. „Cred că am ajuns la un punct de cotitură în comerţul din România. Practic, astăzi 1 din 4 români cu acces la internet este cumpărător online, în vreme ce 70% din români se documentează pe internet înainte de a lua o decizie de cumpărare”, preciza la finele anului trecut pentru „Forbes” Radu Apostolescu, vicepreședinte și 88 SINTEZA # 2, februarie 2014

27%

dintre românii conectaţi la Internet au făcut cumpărături online în 2013, conform firmei de consultanţă Daedalus Millward Brown

director de dezvoltare al eMag, cel mai mare retailer IT&C de pe piaţa locală de comerţ electronic. În 2012, când piaţa electro-IT locală s-a situat la 1,2 miliarde de euro, din care retailul online a reprezentat 20%, eMag a înregistrat vânzări de 165 de milioane de euro, în creștere cu 14% faţă de 2011. Iar în 2013, când piaţa electro-IT locală a ajuns la 1,3 miliarde de euro (23,7% provenind din comerţul online), vânzările eMag au fost estimate la 200 de milioane de euro. Anul acesta, reprezentanţii companiei se aşteaptă ca vânzările online să crească cu peste 20%, chiar dacă economia stagnează. „Tendinţa de creştere se va menţine mulţi ani, deci riscuri extreme nu avem”, a precizat Iulian Stanciu, directorul general al eMag, pentru „Ziarul financiar”.

Paradoxuri şi motive Explicaţia pentru siguranţa cu care Stanciu vorbeşte despre creştere vine din faptul că vânzările online reprezintă, deocamdată, doar 5% din comerţul tradiţional, sau chiar mai puţin - 3-4% - conform directorului general al evomag.ro, Mihai Pătraşcu. De ce nu-şi fac românii cumpărăturile online? Potrivit Daedalus, cea mai importantă barieră este neîncrederea

într-un produs care nu este văzut înainte (48,1%), urmată de nesiguranţa folosirii datelor cardului pe internet (35,4%), lipsa unui card bancar (27,8%), grija scăzută faţă de manipularea coletelor (16,5%) şi neîncrederea în magazinele online (16,5%). Procentul de 5% din comerţul tradiţional ne poziţionează la coada clasamentului european, în ciuda faptului că avem printre cele mai rapide conexiuni din statele Bătrânului Continent. Potrivit unui raport al companiei americane de cercetare de piaţă Akamai, viteza medie de conectare în primul trimestru a lui 2013 fost de 6,6 megabiţi (Mbps) pe secundă, a opta din Europa, după Olanda cu 8,8 Mbps, Elveţia-8,1 Mbps, Irlanda-7,3 Mbps, Cehia şi Belgia-7,1 Mbps, Finlanda-6,9 Mbps şi Danemarca-6,7 Mbps. Cel mai rapid internet este în Coreea de Sud (15,7 Mbps), în vreme ce SUA este cu doar un loc deasupra României, pe poziţia 12 la nivel global, 6,7 Mbps. Nu e de mirare, astfel, că rata de penetrare a comerţului online este în creştere accelerată, fiind estimată la 20,6% în 2013 (faţă de 16,4% în 2010), la o valoare a plăţilor directe, făcute prin intermediul cardului, de 286 de milioane de euro. În 2014 şi plăţile online vor creşte cu aproximativ 20%, ajungând la aproximativ 8,5 milioane de tranzacţii şi la 350-370 de milioane de euro ca valoare, estimează Netopia mobilPay, lider local în domeniul microplăţilor cu telefonul mobil şi unul dintre cei mai importanţi procesatori de plăţi online prin card. Până în 2013, cele mai utilizate modalităţi de plată au fost la livrarea coletului (79,3%), cu cardul

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MAC RO

Cea mai roz vinere neagră

 Black Friday în Bucureşti / Foto: Agerpres

bancar (34,9%) şi prin transfer pe online banking (18%). Anul trecut, însă, situaţia celor care au folosit sistemul de plată electronic s-a schimbat radical: aproape jumătate dintre cardurile utilizate vreodată în mobilPay fiind folosite pentru prima dată în 2013. În aceste condiţii, este vital să fii prezent în online. Dar totuşi, nu oricum.

Experimentul de la fabrică Cel mai mare producător autohton de cosmetice, Farmec, are de zeci de ani aceeaşi adresa offline: Cluj-Napoca, strada Henri Barbusse nr. 16. Aici, într-unul din birourile departamentului de marketing de la etajul cinci, chiar în faţa laboratorului unde se testează reţete secrete, se face extinderea spre o nouă adresă, la distanţă de un click – e vorba deja de zile până când acest lucru va fi posibil – pentru orice client din Uniunea Europeană. „În 2011 am făcut primii paşi spre comerţul electronic. Începusem cu mult timp înainte să comunicăm pe online şi am considerat că este o oportunitate să le oferim clienţilor posibilitatea de a ajunge la absolut toată gama noastră de produse. Aşa că am lansat această opţiune pe site-ul în limba română al companiei, cu plata la livrare”, spune Ioana Borza (foto), managerul de marketing al Farmec SA. Această mişcare oferea satisfacţie unui nou tip de client, care nu mai are timp să meargă prin magazine, nu mai are chef să citească zeci de prospecte ca să-şi 89 SINTEZA # 2, februarie 2014

aleagă produsul potrivit şi nu mai este dispus să primească răspunsuri de genul „acest produs nu este disponibil momentan”. După aproximativ un an, magazinul online al Farmec a introdus şi sistemul de plată online. „Nu ne-am grăbit, pentru că ne-am dorit să stăpânim foarte bine tot procesul. Şi nu spun asta doar din punctul de vedere al softului, ci şi din punct de vedere logistic”, explică Borza. Cifra de vânzări pe online s-a dublat de la un an la altul, lucru care se va repeta şi în 2014, crede managerul de marketing. Iar această creştere va însemna cinci joburi noi, care vor fi create anul acesta, când producătorul de cosmetice îşi va extinde vânzările online şi în UE (dacă nu cumva a făcut-o, la momentul apariţiei revistei), vizate fiind ţările în care există comunităţi mari de români. Iar următorul pas va însemna extinderea vânzărilor online dincolo de graniţele Uniunii Europene (în offline produsele companiei ajung în peste 30 de ţări, principalele pieţe fiind Japonia, Ungaria, Polonia, Republica Moldova, Irak, Kuwait, Grecia, Canada). Şi chiar dacă, deocamdată, vânzările din online nu reprezintă un procent important din cifra totală de afaceri a companiei, care în primele nouă luni ale lui 2013 s-a ridicat la 105 milioane de lei, cu 16% mai mult faţă de 2012, Ioana Borza este convinsă că în trei ani acest lucru se va schimba. „Românilor încă le place să meargă la cumpărături în marile lanţuri de magazine, 

În Statele Unite, Black Friday urmează Zilei Recunoştinţei (ultima zi de joi din noiembrie) şi deschide sezonul cumpărăturilor de Crăciun, perioadă în care magazinele se întrec în oferte speciale. Importată şi la noi pentru fix o zi, Vinerea Neagră atrage din ce în ce mai mulţi clienţi, inclusiv în magazinele online precum eMag.ro, evomag. ro sau f64, care la ultima ediţie au reuşit să facă vânzări record. eMag, cel mai mare jucător de pe piaţa locală de retail online IT&C, a reuşit să-şi atingă ţinta de vânzări, de peste 22 milioane de euro, după ce a avut 3,1 milioane de vizite pe site şi 155.000 de comenzi, la reduceri totale de 10 milioane de euro din preţul standard. Un lucru demn de menţionat este că 10% din comenzi au venit din oraşele foarte mici şi din comune. Marea „surpriză” a eMag pentru ediţia din acest an a Black Friday a fost introducerea în ofertă a unor autoturisme Dacia, Hyundai, Ford, Mercedes şi Mitsubishi. Clienţii au plătit avansul pentru 60 din cele 63 de maşini din ofertă. O altă premieră a fost şi organizarea acestui eveniment în Bulgaria, piaţă pe care retailerul român a intrat în 2012. eMag Bulgaria a înregistrat, în mai puţin de trei ore de la declanşarea campaniei Black Friday 500.000 de vizite pe site şi comenzi în valoare de două milioane de euro, după cum a declarat la momentul respectiv pentru ziarul financiar, Iulian Stanciu, directorul general al retailerului: „Suntem doar noi, competitorii mari nu au reacţionat. Chiar şi aşa le-au picat site-urile de la nebunia generată de noi”.

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MAC RO

 În piaţa de retail de haine, estimată la trei miliarde de euro, mai puţin de 5% provin din online

14 tendinţe pentru 2014

La început de an, publicaţia online de business wall-street.ro a făcut o listă cu cele mai importante 14 trenduri în comerţul electronic din România pe 2014, după un 2013 în care „jucătorii şi-au diversificat ofertele şi au oferit preţuri competitive, iar băncile au promovat plata cu cardul”. Care sunt aceste tendinţe?

10.

Piaţa de eCommerce va continua să crească accelerat, depăşind pragul de 1 miliard de euro.

Creşte concurenţa atât prin intrarea unor noi jucători pe piaţă, cât şi prin diversificarea gamelor de produse, în cazul celor deja existenţi.

Hipermarketurile şi supermarketurile vor avea un cuvânt greu de spus. Deja fac livări online Carrefour, Cora şi Selgros.

Urmând exemplul Amazon, apoi eMag.ro pe plan local, şi alţi retaileri îşi vor diversifica oferta. Elefant.ro a început deja să vândă fashion şi jucării, pe lângă cărţi.

Scăderea importanţei Facebook, care va diminua vizibilitatea postărilor neplătite pe wall-urile fanilor magazinelor, aşa că acestea vor apela la Pinterest, Twitter sau Google+. Livrare în intervale orare clare, cu excepţia zilelor de sărbătoare şi a Black Friday.

Conţinutul va deveni din rege, preşedinte, adică va avea cu adevărat puterea. Se va pune accent din ce în ce mai mult pe descrierea completă a produselor, fotografii si indexare.

11.

Vom vedea din ce în ce mai multe comenzi de pe terminale mobile în 2014 şi, ca urmare, va creşte numărul de aplicaţii iOS, Android şi Windows Phone.

12.

Marii jucători locali trimit deja newslettere personalizate, în funcţie de preferinţele clienţilor şi nu mai este mult până când nu tu vei căuta produsele dorite ci ele te vor căuta pe tine.

13.

14.

Fuziuni şi achiziţii. Marii retaileri on şi offline ar putea achiziţiona alţi jucători, pentru a completa nişe pe care nu le acoperă suficient sau pentru a intra pe segmente noi. Noi magazine şi idei. Deşi unele domenii sunt aproape saturate - fashion sau IT/electronice - sunt foarte multe nişe care înca aşteaptă un jucător dominant.

Firmele de curierat îşi fac temele, pentru a face livrările în termenii promişi.

90 SINTEZA # 2, februarie 2014

eTailerii vor vinde din ce în ce mai mult din afiliere, iar bloggerii/publisherii/cei ce au prezenţe solide pe reţele sociale, din creşterea numărului de afiliaţi.

Îmbunătăţirea relaţiilor cu clienţii. În 2014 vor apărea primele servicii 24 din 24, aşa cum se întâmplă deja în SUA sau Marea Britanie.

dar nicio companie nu trebuie să ignore online-ul, care are un ritm de creştere foarte rapid”, explică ea. Campaniile agresive pe care doi mari jucători din piaţă, Mercador.ro şi Tocmai.ro le-au lansat pe tv sunt un indiciu că miza creşte în comerţul online: „Aceste campanii educă consumatorul să caute online, aşa că nu poţi să-ţi permiţi să lipseşti de acolo”. Dar cum să-ţi creşti vânzările dacă eşti deja acolo?

Extinderea pe verticală eMag a surprins pe toată lumea când a scos la vânzare anul trecut, de Black Friday, 63 de... maşini, pe lângă deja extinsul portofoliu de produse, care cuprinde de la electro IT până la asigurări auto sau cosmetice. Şi totuşi, faptul că 60 din cele 63 de maşini au fost comandate într-o singură zi, arată că odată ce exişti cu adevărat pe piaţă poţi vinde aproape orice. În toamna anului trecut, Elefant.ro, cea mai mare librărie online din România, care începuse deja să vândă jucării şi asigurări RCA, şi-a extins portofoliul cu o nouă divizie de fashion şi plănuieşte să atace şi alte pieţe care să o transforme într-un mall online. Efectul scontat: cifra de afaceri a companiei Universal Online Promotion, care Elefant.ro, se va dubla şi va ajunge la 7,2 milioane de euro. Iar lucrurile nu se vor opri aici, având în vedere că reprezentanţii companiei previzionează pe termen mediu o cifră de afaceri de 20 de milioane de euro, de cinci ori mai mare. Lansat în 2010 şi promovat prin formularea „peste 70.000 de cărţi”, Elefant.ro a devenit „mall-ul online al familiei tale”, oferind spre vânzare peste 100.000 de produse, inclusiv pantofi

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MAC RO

 Deciziile de cumpărare sunt mai uşor de luat în intimitate, din faţa laptopului de acasă

Mihaela Glăvan sau rochii Just Cavalli. Decizia diversificării ofertei a fost luată la sfârşitul lui 2010, după un studiu de piaţă corelat cu baza proprie de date, formată din circa 250.000 de înscrieri. Astfel, o majoritate de 70% a femeilor în rândul clienţilor i-a determinat să mizeze pe fashion. Preţurile pentru produsele listate variază în funcţie de categorie: A - brandurile de lux, ce au de obicei un preţ ridicat, cum ar fi Dolce & Gabbana, Calvin Klein sau Versace; B - branduri de masă cunoscute precum Tommy Hilfiger, Lacoste, Benetton, cu preţuri medii, şi C - branduri care nu sunt prezente în România, cu un preţ care poate varia de la câteva zeci de lei până la un preţ echivalent cu al celor pentru produsele de lux. „Oferta este importantă: dacă nu ai suficientă diversitate pe site, nu ai cum să supravieţuieşti”, precizează directorul de e-commerce al companiei, Ana-Rita Da’Ros, citată de „Business Magazin”. Creşterea afacerii a fost susţinută şi de o campanie comunicată exclusiv în mediul online şi în zona de social media destinată educării publicului în direcţia achiziţiilor prin internet. „Există nevoie de educaţie pe segmentul de comerţ online, pentru că românii sunt reticenţi în a face astfel de achiziţii: se tem încă de furt prin plata cu cardul şi cumpără haine când merg să bea o cafea în mall”, explică Ana Da’Ros. Ea spune că şi din piaţa de retail de haine, estimată la circa 3 miliarde de euro, mai puţin de cinci procente vin din online, faţă de 12% în alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Pe segmentul fashion, Elefant. ro concurează cu magazine online precum Fashion Up, Fashion Days, Band of Creators, Zaza Boutique sau 91 SINTEZA # 2, februarie 2014

Band of Creators. Dar Elefant.ro nu se va limita la fashion – în primul trimestru al acestui an în oferta mallului vor fi incluse nouă categorii noi de produse, Ana Da’Ros aşteptându-se la o creştere de 100% pe toate categoriile de produse listate e site, cu excepţia fashion-ului.

Criza cea de toate zilele Şi eMag îşi va continua anul acesta extinderea pe verticală, cu cel puţin „trei categorii inedite”, cum a precizat directorul general al companiei, Iulian Stanciu, dar nu va ignora nici extinderea pe orizontală, în alte ţări. Indiferent de strategia aleasă pentru extindere, jucătorii care vând în online au înţeles că acum e timpul investiţiilor. CEO-ul eMag şi-a bugetat zece milioane euro pentru continuarea politicii de dezvoltare în alte două pieţe, după ce anul trecut au apărut eMag Ungaria şi Bulgaria, iar Elefant.ro a cheltuit peste 3 milioane de euro din 2010 până acum în direcţia operaţiuni, logistică, depozite, sisteme şi comunicare. „Atunci când marile companii şi-au tăiat bugetele de marketing, din cauza crizei, Consiliul de Administraţie al Farmec a apreciat că, în cazul nostru, nu este o cheltuială, ci o investiţie”, spune şi Ioana Borza, managerul de marketing al producătorului de cosmetice. Aceeaşi criză a schimbat însă profund şi consumatorul. Care vrea să cumpere ieftin şi să nu piardă foarte mult timp cu asta, pentru că timpul înseamnă bani. Iar după ce criza se va fi terminat, s-ar putea să descopere că acest obicei i se potriveşte şi în timp de belşug. Şi atunci contează cine este acolo, în online, să-i aştepte click-ul. n

Topul serviciilor şi produselor achiziţionate de pe internet este condus, potrivit Daedalus, de:

(42,8%)

Plata facturilor de utilităţi

(37,8%)

Îmbrăcăminte/încălţăminte

(37,4%)

Electronice

(34%)

Cosmetice/parfumuri

(30,9%)

Electrocasnice

(28,4%)

Produse şi servicii de telefonie mobilă

(22,3%)

Computere/componente

(14,4%)

Cărţi/ziare/reviste

(12,8%)

Software/jocuri

(12,2%)

Bilete la diferite spectacole/concerte

(10,4%)

Bilete de avion

(7,2%)

Produse alimentare

(6,8%)

Produse sportive

(6,3%)

Muzică/filme

(10,2%)

Alte produse

Cauţi la început de an un plan deştept de PR?

www.prandmore.ro/planner2014 92 SINTEZA # 2, februarie 2014

M I C R O

de Bogdan Stanciu

Conceptul de coworking se consolidează în marile orașe din România. În București, Timișoara, Cluj, Brașov și Iași funcţionează birouri unde persoane cu interese diferite împart același spaţiu, aceleași resurse și facilităţi.  93 SINTEZA # 2, februarie 2014

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MICRO

 Citizen Space San Francisco a fost unul dintre primele spaţii de coworking din lume / Foto: Josh Hallett

Coworkingul în lume Termenul de coworking a fost folosit prima dată în 1999 de Bernie DeKoven, designer american de jocuri de calculator, pentru a descrie o muncă în colaborare, asistată de computer şi alte tehnologii noi. În 2005, inginerul software Brad Neuburg a folosit termenul pentru a descrie un spaţiu fizic unde angajaţi independenţi se întâlnesc pentru a lucra într-un cadru relaxat. În acelaşi an, el a deschis primul spaţiu de coworking, „The Hat Factory”, într-un pod din San Francisco. În 2006 se deschid două noi spaţii de coworking, care vor deveni ulterior modele globale - „Jelly”, în New York, şi „Citizen Space”, tot în San Francisco. În 2007, coworkingul ia avânt. 75 de noi spaţii se deschid în toată lumea, iar termenul este definit de enciclopedia online Wikipedia. În 2010, ziua de 9 august este declarată Ziua Internaţională a Coworkingului, iar în 2012, numărul spaţiilor de coworking depăşeşte 2.000 de amplasamente.  Foto pagina anterioară:

Gina, Larisa, Diana şi Adrian (în sensul acelor de ceasornic) lucrează la aceeaşi masă, dar pentru propriile proiecte, la ClujHub / Foto: Vakarcs Loránd

94 SINTEZA # 2, februarie 2014

ă lucrezi într-un spaţiu de coworking este ca și când ai da curs unui anunţ de la rubrica de închiriat birouri, unde ai primi în preţ și un grup de colegi de gașcă și săritori, dar și un administrator care organizează sesiuni de instruire și conferinţe și, din când în când, chefuri. Coworkingul este un termen atât de nou, încât nu are încă o adaptare în limba română. Birourile de coworking, numite și huburi, sunt locuri unde freelanceri, liber-profesioniști sau proprietari de micro-firme lucrează separat, dar împart același spaţiu, aceleași resurse și facilităţi. Și, mai ales, idei. Multe idei. Potrivit informaţiile culese de pe piaţă de Sinteza, primul spaţiu de coworking din România, TheHub, a apărut în 2010, la București. Au urmat, în 2011, Timișoara, prin CoworkTM și Clujul, cu Cluj Cowork. Apoi, nu neapărat în ordine cronologică, s-a înfiinţat încă un hub la București, altul la Cluj, două la Brașov, unul la Sibiu care și-a încetat activitatea - și, ultimul sosit, unul în Iași. În total, acum există opt spaţii de coworking funcţionale, situate în capitală și trei dintre cele mai mari orașe ale României.

Coworkingul la lucru Patru tineri stau concentraţi pe laptopurile din faţa lor, la o masă lungă,

într-un birou luminos din centrul Clujului, la parterul unei vile. Pe masă se odihnesc două termosuri, cu cafea și ceai fierbinte, dar și un vin spumant rose, neînceput. Spaţiul e mobilat minimalist, pe alb, cu parchetul la vedere, și este „încălzit” de o fereastră care dă spre curtea interioară. Privind pe geam, o ușă verde și un gard de lemn dau senzaţia unui tablou agăţat pe perete. Fundalul sonor este asigurat de Ugly Kid Joe, cu „Cats in the Cradle”, peste care fiecare dintre cei patru tineri presară un șir de păcănituri de taste. Gina Lupu, Adrian Florian, Diana Tcaciuc și Larisa Șai au toţi sub 30 de ani, sunt freelanceri sau proprietari de start-upuri în domenii ca programarea, organizarea de evenimente, publish ingul online sau marketingul. Fiecare lucrează pe cont propriu, dar împart același birou, în cadrul ClujHub, unul din cele două spaţii de coworking din capitala Transilvaniei. Accesul într-un spaţiu de coworking se face pe bază de abonament, fulltime, sau pentru un anumit număr de ore lunar. Fondatorul ClujHub, Cristian Dascălu, spune că principalul avantaj al unui astfel de spaţiu este dat de costurile reduse. „Munca într-un hub optimizează toate costurile. Plătești un abonament și asta îţi asigură toate costurile operaţionale: regia

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MICRO

 În camera de brainstorming de la ClujHub te poţi descălţa pentru a-ţi spori creativitatea / Foto: Vakarcs Loránd

clădirii, consumabilele, cafeaua, apa, mobilierul, abonamentul la internet și TV cablu etc”, explică Dascălu. Alt avantaj major este colegialitatea, care se naște spontan între cei care lucrează într-un spaţiu de coworking. „Se generează o comunitate, un ferment de idei, din discuţiile pe care le ai cu cei alături de care împarţi spaţiul de lucru”, spune Florin Roșoga (36 de ani), un marketer online și blogger, care își are de multă vreme biroul la ClujHub. „Am lucrat și de acasă, am testat diferenţa între a lucra aici și de casă, și nu se compară”, mai spune Roșoga. Apoi, îi sună telefonul mobil și poartă o scurtă discuţie despre drepturile de autor cuvenite unui colaborator. Închide și continuă: „Bine, dacă vrei, poţi s-o freci și aici, dar nu mult, că nimeni nu are vreme toată ziua de conversaţii. Pe scurt, aici ești mult mai concentrat; vii cu mentalitatea de job, nu este ce să te distragă, ca acasă. Ești mai eficient”, mai spune Florin Roșoga. Un spaţiu de coworking presupune nu doar existenţa unui birou, ci și a unor săli de conferinţe, de brainstormig, de ședinţă sau a unor zone de lucru neconvenţionale. De exemplu, la etajul 1 al ClujHub, activitatea e un pic diferită de cea de la parter. În camera de brainstorming, unde se desfășoară și întâlniri de afaceri, consultantul în business 95 SINTEZA # 2, februarie 2014

„Dacă vrei, poţi să pierzi vremea și aici, dar nu mult, că nimeni nu are vreme toată ziua de conversaţii. Pe scurt, aici ești mult mai concentrat; vii cu mentalitatea de job, nu este ce să te distragă, ca acasă. Ești mai eficient”, Florin Roșoga, marketer online, membru ClujHub

Laviniu Chiș (29 de ani) se află într-o sesiune de lucru cu inginerul software Lucian Palcu. Vorbesc despre o idee de afaceri a lui Lucian, pe care vrea să o pună în aplicarea cu sprijinul lui Laviniu. În schimb, Cătălin Pintea (23 de ani) pare să prefere subsolul clădirii, unde poţi arunca o săgeată de darts sau

cânta la o chitară, la fel cum poţi, foarte bine să baţi la o baterie electronică, sau să lucrezi pe laptop, scufundat într-un uriaș fotoliu mov, în formă de bilă. „Sunt designer pentru un startup în domeniul imobiliar, început la București. Acum îl dezvoltăm pe Cluj”, spune Cătălin. Activitatea sa presupune și mulţi timpi morţi, pe care îi ocupă concentrându-se pe un joc recent lansat de Blizzard în variantă beta. Nu e greu de imaginat că activitatea se desfășoară în mod similar în toate huburile din ţară. Toate pun preţ pe un design neconveţional al spaţiilor, care să încurajeze creativitatea și schimbul de idei. Unele idei sunt surprinzătoare. „Există studii care arată că, descălţat, ești mult mai creativ, de aceea camera de brainstorming are o mochetă moale și confortabilă”, explică Dascălu. Majoritatea huburilor, pe lângă că oferă un spaţiu de muncă, organizează și diverse conferinţe sau dezbateri, menite să vină cu soluţii pentru tinerii antreprenori. „Organizăm săptămânal evenimente de interacţiune, de business support și invităm antreprenori cu vechime care să le împărtășească din experienţa lor celor aflaţi la început de drum. De asemenea, folosim la nivel global o reţea socială dedicată (HUBNet) cu peste 7.000 de membri care interacţionează, fac schimb de 

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MICRO

 În spaţiul de coworking al Impact Hub Bucharest, un consultant financiar dialoghează relaxat cu managerul de marketing al hubului / Foto: Tiberiu Mânzu

informaţii sau își oferă feedback unii altora”, spune Oana Păun, Managing Director și cofondator Impact Hub Bucharest. Acest spaţiu de coworking este parte a reţelei mondiale de profil Impact Hub și este continuatorul The Hub, primul spaţiu de coworking din România. Serile de relaxare nu sunt nici ele excepţii. „În decembrie, în București erau prezenţi fondatorii altor patru Impact Huburi din Europa (Milano, Kings Cross Londra, Stockholm și Amsterdam) iar seara, câţiva membri au organizat o seară culinară mexicană. Asta m-a făcut să realizez încă o dată cât de diversă este reţeaua din care facem parte”, mai spune Oana Păun. Cluj Cowork, deschis încă din decembrie 2011, este axat pe comunitatea tech, iar fondatorul, olandezul Robbert Visser, este un asiduu organizator de evenimente, cu peste 30 derulate până în august 2013. Serile de jocuri de masă (board games) și nopţile de Sangria completează „oferta” Cluj Cowork. „Toate acestea, pentru a ne cunoaște unul pe altul, pentru relaxare și pentru a fi mai productivi în ziua următoare”, după cum se arată în descrierea oficială. Cristian Dascălu a creat spaţiul de coworking ClujHub în noiembrie 2012, ca o alternativă la Cluj Cowork, 96 SINTEZA # 2, februarie 2014

Am avut, la un moment dat, un membru din Israel, un antreprenor nomad, a stat la Brașov două luni, deoarece, fiind nomad, nu stă mai mult de două luni într-o ţară - e o regulă autoimpusă”, Mihai Citirigă, fondator Hub 1317 Brașov

200 de membri, Impact Hub Bucharest este cea mai numeroasă comunitate de coworking din România. ClujHub are acum peste 30 de membri, iar „The Grape” Iași a pornit la drum cu 11 membri. Hub 1317 Brașov numără opt membri, în timp ce Timișoara Startup Hub are 20 de membri. Tarifele, de asemenea, variază de la oraș la oraș și în funcţie de numărul de ore contractat, de la 10 euro până la peste 150 de euro. Media de vârstă a celor care lucrează în astfel de birouri este între 25 și 35 de ani, iar întreprinderile pe care le au nu numără mai mult de patru angajaţi. „Dacă ai peste patru angajaţi, deja devine mai rentabil să-ţi închiriezi un spaţiu propriu pentru birou”, explică Dascălu.

România munceşte

mai ales pentru profesioniștii din alte industrii decât IT&Tech. „Strângem sub același acoperiș oameni din cele mai diverse domenii. De la reprezentanţi de vânzări la bloggeri, sau de la designeri la consultanţi de business”, spune fondatorul ClujHub. Numărul de membri ai unui hub diferă mult, de la oraș la oraș. Cu peste

Astfel de spaţii atrag și profesioniști din străinătate, aflaţi temporar într-un oraș sau altul, care caută un loc de unde să își facă jobul. „Am avut, la un moment dat, un membru din Israel, un antreprenor nomad, a stat la Brașov două luni, deoarece, fiind nomad, nu stă mai mult de două luni într-o ţară - e o regulă autoimpusă. A călătorit pe toate continentele și își desfășura activitatea din huburi, deci văzuse peste 40 de huburi, și, fiind și atreprenor în același timp, a fost interesantă perioada cât a stat la noi, mi-a dat multe idei și

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MICRO

97 SINTEZA # 2, februarie 2014

Impact Hub Bucharest / Foto: Tiberiu Mânzu

Explicaţia psihologului

motivaţia de a face acest spaţiu de sfaturi”, povestește Mihai Citirigă, coworking pentru tinerii antreprenori fondatorul Hub 1317, din Brașov. şi freelanceri din Iaşi, din mai multe Lui Mihai Citirigă i-a venit ideea domenii de activitate (IT, marketing, de a înfiinţa la Brașov un spaţiu de socializare = stres coworking, după ce a văzut „la lucru”, în social media, training, vânzări, ONG redus + motivare etc)”, spune Costina Iurașcu, unul 2012, CoworkTM din Timișoara. Între dintre cofondatorii The Grape. timp, CoworkTM s-a metamorfozat Studiile făcute până acum pe plan „The Grape este un stil de viaţă. în Timișoara Startup Hub (TSH), cu internaţional au demonstrat că persoanele care lucrează în spaţiile de Este o mentalitate. În alte ţări, marile focus pe comunitatea tech. „Practic, coworking sunt mai productive şi mai companii vor să se desprindă treptat continuăm activităţile de interes creative decât cele care lucrează în de imaginea clasică de «corporate» comunitar tech ale Cowork TM și spaţii convenţionale. care ajunge să le ale Incubatorului Una dintre explicaţiile pentru acest închidă viziunea, de Afaceri Software fapt rezidă în chiar natura omului, de şi achiziţionează Timișoara. În plus, animal sociabil, spune Linda van de locuri în spaţii de TSH este punctul de Sande, expert olandez în psihologie coworking pentru a fi convergenţă al unui comportamentală, care a studiat coworkingul. „Oamenii sunt animale în contact tot timpul număr de peste 20 de „În alte ţări, marile sociabile de la natură. Să lucrezi cu ultimele inovaţii, comunităţi tehnice alături de alţii, mai degrabă decât să companii vor să se ultimile trenduri în din oraș și locul de stai singur la masa din bucătărie, este business, cu cele desfășurare a unor desprindă treptat vital pentru bunăstarea emoţională. mai noi evenimente evenimente de genul de imaginea clasică Interacţiunea socială reduce nivelul de de networking, cu Timișoara Startup stres şi ne motivează să ne atingem de «corporate», cele mai noi startWeekend, ecaHack ţintele”, a declarat aceasta pentru sitecare ajunge să le upuri cu cele mai etc”, spune Radu Ticiu, ul internaţional de profil startups.fm. nou descoperite cel care a fondat TSH închidă viziunea, talente/genii din împreună cu omul de şi achiziţionează anumite domenii. afaceri Ovidiu Șandor. locuri în spaţii de Noi încercăm, pe Alt hub cu specific cât posibil, să ne coworking pentru a fi tech funcţionează aliniem cu modul de în contact tot timpul în Bucureşti lucru din afara ţării, cu ultimele inovaţii”, bineînţeles pliat pe (TechHub). specificul contextului Costina Iurașcu, cofondator Nu toate huburile ieşean”, continuă, „The Grape” Iași sunt însă povești de cu entuziasmul succes. Tentativa de începutului de drum, a crea un spaţiu de Costina Iurașcu. coworking în Sibiu a eșuat după un an. Cristian Dascălu, de la Cluj, Oana Central Hub Sibiu s-a deschis în mai Păun, de la București, Mihai Citirigă, 2012 și s-a închis în mai anul trecut, din de la Brașov, Ciprian Stăvar din Sibiu cauza inexistenţei unei mase critice sau Radu Ticiu de la Timișoara sunt de antreprenori sau freelanceri în doar câţiva dintre cei care împărtășesc zona profesiilor liberale. „Nu am avut ideile Costinei. Sunt toţi tineri, smart, suficiente solicitări ca să se susţină entuziaști și sincronizaţi cu cele mai economic. Sibiul are, totuși, doar noi trenduri din businessul mondial. 125.000 de locuitori, pe când Clujul, de Un grup de colegi pe care vrei să îi ai exemplu, are aproape atâţia studenţi. lângă tine la birou. n A fost o încercare care nu a avut succes din cauza cererii prea mici”, spune acum fondatorul Central Hub Sibiu, Ciprian Stăvar. În schimb, în ianuarie 2014 s-a Lista spaţiilor de coworking din România născut „The Grape - Business Hub of Iași”, primul spaţiu de coworking Bucureşti din Moldova. „Noi lucrăm la proiectul acesta cam de un an. Oficial, am Cluj deschis spaţiul pe 6 ianuarie anul acesta. Suntem cinci cofondatori, Timişoara cu toţii suntem alumni AIESEC Iaşi, acolo ne-am cunoscut. Şi chiar dacă Iaşi suntem din generaţii diferite şi fiecare a pornit pe drumul lui, în domeniul lui de expertiză, am găsit în comun

Parte a companiei Tenaris, lider mondial în domeniul produselor tubulare, TenarisSilcotub este cel mai important producător român de ţevi din oţel fără sudură de diametre mici, utilizate în industria mecanică, auto-moto, a petrolului şi a gazelor naturale, industria chimică, petrochimică și energetică. Având o cifră de afaceri de circa 500 milioane USD/an și 80% din vânzări destinate pieţelor internaţionale, TenarisSilcotub operează un sistem industrial integrat - de la fier vechi la produse tubulare și servicii cu valoare adăugată mare - și contează pe o echipă formată din peste 1.600 de oameni.

98 SINTEZA # 2, februarie 2014 www.tenaris.com/Romania

Suntem prezenţi în România prin unităţi de producţie în Zalău, Călărași și Câmpina, centre de servicii în Ploiești și Cluj-Napoca, și birouri comerciale în București. Credem în parteneriate pe termen lung: am investit peste 300 de milioane USD în echipamente, tehnologie, calitatea produselor, siguranţă și condiţii de muncă pentru angajaţi. Deopotrivă, investim continuu în dezvoltarea durabilă a comunităţilor din care facem parte în domenii precum educaţie, sănătate și sport, cultură și artă.

I N TE L L IG ENT

BUSINESS

C U G ET & B U G ET

Perspectivele economice ale României pentru anul 2014 Valentin M. Ionescu

voluţia economică pentru anul curent este pozitivă, dar se bazează pe un grad ridicat de intervenţionism, sectorul privat având un spaţiu mic de mişcare. Analizele făcute în România la sfârşitul anului trecut arată că economia continuă să se întărească (PIB + 2,2%), pe fondul creşterii investiţiilor în bunuri de capital (de la - 1,3% la +1%) şi a consumului final (de la +0,2% la +1%). Însă, exporturile româneşti vor înregistra o decelerare semnificativă (de la + 3,3% la - 0,1%). Această prognoză susţinută aproape de toată lumea mă contrariază, întrucât creşterea economică în România depinde de calitatea deciziilor publice, precum şi de evoluţia pieţelor externe şi a politicilor publice externe (policy spillover). Potrivit datelor de politică fiscală reflectate în buget, creşterea economică are ca axă investiţiile publice. Acestea se dublează, comparativ cu 2013, ajungând la 6% ca pondere în PIB. Estimarea mi se pare uşor supraevaluată, chiar în condiţiile în care, deşi s-a făcut o selecţie a marilor proiecte, au fost introduse noi programe care să susţină lucrările publice aflate în responsabilitatea guvernelor locale. Creşterea economică în 2014 se bazează pe politici fiscale în care agregatele sunt atent construite, dar constrângătoare şi descurajante pentru sectorul privat local şi investiţii străine directe. Având la bază o concepţie keynesiană, bugetul face un compromis între necesitatea reducerii deficitului structural şi realizarea ţintelor politice în planul investiţiilor publice de capital. Drept urmare, cheltuielile publice se susţin atât pe taxele în vigoare, cât şi pe altele noi. Taxarea suplimentară anulează majorarea nivelului cotei unice, precum şi excesul de împrumuturi publice în cazul forţării cheltuielilor publice. Era însă de preferat ca sursa de finanţare a investiţiilor publice să fie asigurată preponderent din fonduri europene, ceea ce ar fi condus la o reducere mai mare a deficitului bugetar. În planul politicii monetare, scăderea ratei dobânzii de către banca centrală nu va stimula investiţiile private. Băncile din România vor fi reticente să flexibilizeze finanţarea, ţinând cont de faptul că rata creditelor neperformnate este de peste 21%. Totodată, piaţa bancară va traversa cel puţin trei ani de consolidare, timp în care creditul va fi restrictiv, în condiţiile conformării

99 SINTEZA # 2, februarie 2014

la criteriile Basel III şi menţinerii unor costuri ridicate pentru capitalul împrumutat. Totodată, banca centrală intenţionează să reducă nivelul rezervelor minime obligatorii în lei şi valută, ceea ce pe o piaţă cu exces de lichiditate conduce la ieşiri de capital din România, nicidecum la finanţarea investiţiilor locale. Aşadar, ruptura între pieţele financiare şi economia reală se va menţine, fiind nevoie de susţinerea finanţării sectorului privat prin alte canale. Revenind la prognoza creşterii economice exprimate prin produsul intern brut, apreciez că exporturile nete ar putea avea o valoare peste zero, întrucât în zona euro se înregistrează o revenire a economiei la valori pozitive (+0,9 PIB) şi o consolidare a cererii interne. În România, consumul privat este posibil să aibă un salt, dar la valori mai mici decât cele prognozate. Pentru consumul privat contează nu doar creşterea anunţată a venitului minim, care afectează aprox. 804.000 persoane din totalul populaţiei ocupate de 9,2 milioane, ci şi absorbţia forţei de muncă aflată încă în şomaj. Ori, în ipoteza menţinerii subfinanţării sectorului privat şi a creşterii costului cu forţa de muncă, este puţin probabil că şomajul să scadă. Totodată, piaţa muncii nu trece prin transformări structurale, informaţia privind cererea şi oferta de forţă de muncă fiind distribuită asimetric. Angajările se fac pe criteriul costului, nu al educaţiei, cu efect scăzut în productivitate. Toate aceste aspecte mă fac să cred că la produsul intern brut, investiţiile publice şi exportul net vor conta mai mult decât consumul privat. Deşi nu există o decuplare a pieţelor de zona politică, nu există riscuri medii sau mari pentru economie, chiar în condiţiile amplificării stărilor conflictuale, mai cu seamă în a doua jumătate a anului. Riscurile economice se cuantifică în funcţie de situaţia balanţei de plăţi, precum şi de stabilitatea monetară şi financiară internă. Ori, chiar în condiţiile unor tensiuni politice mari, precum cele din 2012, nu vor apărea riscuri de acest gen. Pe ansamblu, creşterea economică va reflecta politicile de macrostabilizare şi doar în mică măsură modificarea structurală a cadrului instituţional. Asta înseamnă că România continuă să se mişte într-o economie nouă la scară globală, dar depinde de o lume veche politica la scara locală şi regională. Această situaţie nu o să ne ajute la recuperarea decalajelor faţă de 

I N T E L L I GE N T

BUSI N ESS

lumea industrializată, în condiţiile în care este nevoie de o creştere a PIB potenţial şi de o reducere a decalajului între PIB real şi cel potenţial. Influenţa externă asupra creşterii economice din România va fi puternică, mai cu seamă în privinţa exporturilor şi a intrărilor de capital. Economia globală va creşte cu 3 – 3,3%, mai anemic în ţările industrializate (2% per total şi 0,9% în zona euro) şi mai consistent în ţările în curs de expansiune/ dezvoltare (5,6%). Motorul creşterii va fi reprezentat de SUA şi China. În SUA, politica de expansiune monetară (quantitative easing) se încheie, ceea ce va încuraja atragerea capitalului financiar în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare. Zona euro este încă într-o perioadă de consolidare fiscală şi a sectorului bancar, ceea ce înseamnă că nu va susţine ieşiri de capital către centrul şi estul Europei, decât pe randamente mari. Prin urmare, România nu poate miza pe investiţii străine directe, decât dacă ajustează drastic taxele. Pe de altă parte, deşi Acordul de comerţ şi parteneriat în investiţii între NAFTA şi Uniunea Europeană poate aduce beneficii de 125 mil. USD anual, în fiecare bloc economic, în ţara noastră nu cred că s-a făcut o analiză a pieţelor din cele două Americi. Marile ţări în expansiune (China, Rusia, India, Africa de Sud) îşi încetinesc creşterea economică, fie ca urmare a scăderii drastice a preţurilor la metale şi hidrocarburi (Rusia, Africa de Sud), fie datorită faptului că economia lor trebuie să treacă într-o altă fază de dezvoltare (China) cu accent pe creşterea de productivitate şi consum privat şi mai puţin pe acumulare de capital. Pentru România, scăderea preţurilor la bunuri fungibile (hidrocarburi şi metale) va avea impact atât asupra preţurilor interne, cât şi în privinţa realizării unor investiţii în industria extractivă. Pe de altă parte, expansiunea mărfurilor româneşti pe pieţele ţărilor emergente poate conduce la o balanţă comercială pozitivă, oportunităţile fiind mai mari decât în zona euro.  Valentin Ionescu, economist, a fost consilier prezidenţial al preşedintelui României, Emil Constantinescu, şi ministru al privatizării. În prezent coordonează Institutul Ordoliberal.

100 SINTEZA # 2, februarie 2014

Pariul unei femei îndrăzneţe Amalia Sterescu, una din puţinele femei manager de top în cadrul unui gigant american din industria IT&C, are o ambiţie: „Să facem din România o ţară în care se vine, nu o ţară din care se pleacă”.  de Elena Nicolae Foto: Laura Balc

I D EI

101 SINTEZA # 2, februarie 2014

E X P O RT

I N TE LLI GE N T

BUSINESS

•

IDEI

L A

EXPORT

Ar fi bine ca liderii din business să vadă tabloul de ansamblu şi nu numai targeturile lor lunare, trimestriale, bonusurile. Să vadă pe termen lung, preluând puţin din rolurile politicienilor pentru că, dacă politicienii nu ne dau ce ne trebuie, trebuie să ne luăm noi”, Amalia Sterescu

 Outsourcingul este o practică utilizată de diferite companii pentru a reduce costurile prin externalizarea unei părţi din muncă înspre un furnizor din afară. (Investopedia)

i-a început cariera în compania de telefonie mobilă Connex, la departamentul relaţii clienţi, unde timp de opt ani a ocupat diferite roluri manageriale, ajungând în final să fie responsabilă de clienţii strategici. În 2005 s-a mutat la Oracle, una dintre cele mai mari companii de tehnologie din lume, cu afaceri de peste 37 de miliarde de dolari în 2013, unde a condus un proiect-pilot: un lanţ de centre de suport clienţi împărţite în România, India şi China. În afara faptului că a gestionat un buget anual de peste 2 miliarde de dolari, a avut ocazia să coordoneze echipe de sute de oameni tineri şi să înţeleagă comportamentul clienţilor din peste 51 de ţări. În ciuda presiunii pe care o presupunea o asemenea poziţie, sedinţele cu liderii seniori ai Oracle din cine ştie ce colţ de lume o surprindeau deseori zâmbind. Se gândea cât de lung a fost drumul fetiţei care în anii ’80 învăţa la lampă, într-un sat aflat la 16 km de Buzău, până în boardul corporaţiei. Însă în 2013 a reuşit să găsească resursele necesare implicării într-un proiect personal. Acum, Amalia Sterescu oferă consultanţă în outsourcing, cursuri de public speaking şi business coaching şi are ambiţia de a organiza anul acesta primul forum dedicat outsourcingului în România, la Bucureşti sau Cluj. Care a fost cel mai important argument atunci când aţi decis să porniţi acest proiect personal?

Cel mai important argument a fost nevoia de schimbare şi faptul că am vrut să mă ocup de propriile proiecte, de propriile idei. Ăsta cred că a fost motorul cel mai important. Dar mai e ceva: vine un moment în viaţă când eşti tentat să-ţi încerce forţele într-un alt mod. Şi-ţi spui că, dacă nu acum, atunci niciodată. Aşa că tragi linia, vezi ce ştii să faci, vezi unde te situezi faţă de cei din piaţă şi-ţi dai răspunsul singur, dacă poţi sau nu poţi să faci asta. Pentru mine răspunsul a fost pot. Şi pot s-o fac la o scară mult mai mare, pentru că având experienţa conducerii echipelor internaţionale, am învăţat să nu mai gândesc la nivel de România. Eu gândesc la nivel regional, îmi văd proiectele noi extinse la nivel de Europa de Est, la nivel de Europa Centrală, mă văd participând ca speeker la conferinţe în afara României. Trăind şi lucrând într-o lume globalizată, mi-au dispărut mental foarte 102 SINTEZA # 2, februarie 2014

multe bariere pe care profesioniştii din România încă le mai au. La conferinţa „Îndrăzneşte” de la Cluj spuneaţi că este foarte importantă agenda de contacte pentru orice persoană care vrea să reuşească în carieră. Câte contacte are Amalia Sterescu în agendă?

Contactele mele s-au înmulţit extraordinar după ce am început să particip la evenimente în afara corporaţiei, după ce am început să fiu speaker la conferinţe şi aşa mai departe. N-am stat niciodată să le număr, dar dacă stau bine să mă gândesc, cred că pe facebook am vreo 2.000, pe LinkedIn încă 3.000, iar în agenda telefonică încă vreo 1.000. Important nu este, însă, câte contacte ai, ci pe câte ştii să le foloseşti la momentul în care ai nevoie. Şi dacă ele îţi vor răspunde, dacă vor reacţiona. Pentru că dacă nu ai întreţinut acel contact, este doar un număr de telefon pe care poţi să-l arunci. Dacă nu există relaţia, degeaba ai contactul. Faceţi cursuri de public speaking şi-mi amintesc de un film care mi-a plăcut foarte mult, „Discursul Regelui”, în care aparent trebuia rezolvată o problemă de dicţie, dar de fapt era vorba despre...

O problemă de încredere... Da. Şi vroiam să întreb dacă oricine poate fi învăţat cum să ţină un discurs în public şi care sunt cele mai importante probleme cu care vin oamenii la dumneavoastră...

Cea mai importantă, din experienţa mea de până acum, este această lipsă de încredere în forţele proprii. Care are uneori la bază un eveniment anterior profesional sau personal - în care reputaţia persoanei respective sau încrederea sa în sine au suferit foarte mult. Şi de multe ori oamenii care vin la coaching de public speeking nu realizează acel moment. Ei doar constată că nu mai pot vorbi în public, că au o teamă. Şi atunci dacă pot – pentru că eu nu sunt psiholog – dar dacă pot să intervin şi pot să descopăr acea cauză, atunci lucrurile funcţionează foarte bine, pentru că eliminăm cauza şi apoi putem să construim. Alţii au nevoie doar de o mai bună structură. De ceva mai mult impact. Deci sunt problematici diverse, dar dacă nu vorbim despre o traumă psihologică puternică, care necesită intervenţia

I N TE LLI GE N T

BUSINESS

•

IDEI

L A

EXPORT

 Anul trecut, Amalia Sterescu a susţinut 27 de conferinţe în faţa unui public total de aproximativ 3.000 de oameni. Anul acesta, ea vrea să ducă şi peste graniţe conferinţa „Îndrăzneşte”, la Sofia şi Chişinău.

unui specialist, cred că oricine poate să aibă un speech rezonabil cu o structură bună, cu un limbaj nonverbal adecvat şi cu un mesaj care să genereze o acţiune, un gând, o idee, să transforme ceva în oameni. Până unde mergeţi cu sfaturile în ceea ce priveşte consilierea în carieră şi în administrarea businessului? Cât de concrete sunt?

Coachingul nu-ţi oferă soluţii. Un coach bun îţi pune nişte întrebări pertinente, dar foarte bine targetate, care te ajută să-ţi dai singur răspunsuri. Fac mentoring pentru câţiva tineri din facultăţi sau studenţi care lucrează în mediul corporatist, pe care-i ajut să descopere cum pot promova şi cum să ia cea mai potrivită decizie, indiferent că este vorba despre un job în străinătate sau de oportunitatea de a-şi deschide propria afacere. Pas cu pas, întrebare cu întrebare îi ajut să-şi vizualizeze viitorul lor în diverse ipostaze, să stabilească exact care ar fi plusurile şi minusurile ca să poată lua cea mai bună decizie. În ceea ce priveşte conducerea unui business, partenerii de discuţie vin cu nişte probleme punctuale legate, de cele mai multe ori, de faptul că au ajuns cu businessul la un nivel pe care nu mai prea ştiu cum să-l gestioneze, pentru că nu realizează care ar fi pasul următor. E un nivel de plafonare, unde lucrurile o iau fie în jos, fie în sus. Şi atunci vin cu experienţa asta globală, regională, faptul că nu gândesc în graniţe şi limite, şi încercăm să vedem cum ar arăta o strategie de penetrare a altei pieţe sau cum să avem o acoperire naţională şi aşa mai departe. Dar de cele mai multe ori vin la mine cu probleme ce ţin strict de managementul echipei: cum să motivez oamenii, cum să desenez un sistem de condiţionare mai bun, cum să îmi reţin talentele astfel încât să am un succesor şi să pot să mă duc în concediu liniştit sau să pot să mă ocup de o altă linie de business. Cum să-i fac pe agenţii mei de vânzări să vorbească în public despre serviciile şi produsele noastre, astfel încât să putem să creştem vânzările, şi prin intermediul acestui instrument. Este o combinaţie, în funcţie de specificul fiecărui business. Este îmbucurător că oamenii de afaceri sunt interesaţi de cum să-şi motiveze angajaţii...

Nu cer. Oamenii nu cer. Dar eu spre asta îi îndrept. 103 SINTEZA # 2, februarie 2014

Tot căutăm soluţii pentru redresarea economiei. Poate fi outsourcingul o asemenea soluţie? Fabricile din România au lucrat în lohn încă din vremea comuniştilor...

Eu cred că guvernul şi ambasadele şi toate instituţiile care puteau să reprezinte ţara la evenimente de profil în străinătate au ratat consecvent promovarea României ca destinaţie de outsourcing. Este singura ţară din lumea asta care poate să-ţi ofere, într-un singur loc, 26 de limbi străine. Există încă tineri foarte bine pregătiţi, din punct de vedere al abilităţilor tehnice, care pot manageria tot felul de proiecte. În 2003, când a fost un boom al outsourcingului în România, Cehia, Polonia, Dublin, Irlanda au pierdut business în favoarea noastră. În 2008, când s-a declanşat criza economică, businessul a început să se reîntoarcă în Europa Centrală, dar nu oricum. S-a întors pentru că guvernele acelor ţări au oferit tot felul de reduceri de taxe, de impozite, au investit în publicitate, au dezvoltat forumuri sau tot felul de evenimente de profil, au creat un teren mult mai prietenos pentru investitori. Prin urmare acum stelele outsourcingului în Europa sunt Cehia şi Polonia; Egiptul a picat din cauza crizei politice. Vestea bună este că România se menţine constantă. Într-un top făcut de compania de consultanţă Tholons, Bucureştiul se menţine pe locul 43 în top 100 destinaţii de outsourcing ale lumii. Ceea ce este bine. Dar să nu uităm că România nu înseamnă doar Bucureşti, ci înseamnă şi Cluj, Iaşi, Braşov şi Sibiu şi toate aceste destinaţii ar trebui făcute cunoscute. Vestea proastă vine pe de o parte din lipsa susţinerii guvernamentale, pe de altă parte din educaţie. Acum 5 ani nivelul studenţilor sau absolvenţilor care veneau la interviu era bun, pe o scară de la 1 la 10 nu ne permiteam să angajăm oameni care aveau calitatea limbii străine mai mică de 7. Acum angajatorii fac rabat, angajează şi de la nota 6, mai investesc ei în instruirea lor, astfel încât să poată gestiona o relaţie cu clienţii din afară la un nivel bun calitativ. Resursa umană care vine de pe băncile şcolii nu este adaptată la nevoile zilelor noastre. Absolvenţii nu au competenţe în gestionarea relaţiei cu clienţii, vânzări, marketing. Cum să spun, sunt rupţi de realitate. Dacă nu au inspiraţia să-şi ia un job pe perioada şcolii, au un şoc când termină. Dacă ceea ce se întâmplă în educaţie nu se va armoniza cu nevoile mediului de 

104 SINTEZA # 2, februarie 2014

I N TE LLI GE N T

business, suntem pierduţi. A neglija consecvent investiţia în educaţie şi a neglija nevoile profesorilor şi existenţa unui sistem învechit nu ne duce nicăieri. Vrei să faci parteneriate cu universitatea sau diverse şcoli - te loveşti de tot felul de interese şi cerinţe din partea conducerilor, pentru că sunt asaltaţi, au foarte multe cereri de astfel de parteneriate. Numai pentru că aceste companii au ajuns să cerşească, într-un fel sau altul, resurse de calitate.

•

IDEI

L A

ar fi frumos, am mai spus-o şi o mai spun, să facem din România o ţară în care se vine şi nu o ţară din care se pleacă. Şi pentru asta managerii, liderii care au responsabilităţi, ar fi bine să vadă tabloul de ansamblu şi nu numai targeturile lor lunare, trimestriale, bonusurile. Să vadă puţin pe termen lung, preluând puţin din rolurile politicienilor, pentru că dacă politicienii nu ne dau ce ne trebuie, trebuie să ne luăm noi. Nu ar fi potrivit să se pună şi ceva mai multă presiune pe politic?

Trebuie să facă mediul de business ceva mai mult decât face în acest moment?

Presiune pe politic se pune, e unul din motivele pentru care există Roumanian Business Leaders şi alte asemenea asociaţii. Dar din păcate se pare că mediul privat nu are încă suficientă influenţă... Aşa cum nici opinia publică nu are nicio influenţă asupra politicului, mediul privat nu are forţă în acest moment...

Da, cu siguranţă. Liderii din corporaţii care vor ceva mai mult pentru ţara asta şi au decis să rămână aici din motive bine întemeiate trebuie să se implice mai mult în educaţia tinerilor. Trebuie să facă mentoring. Trebuie să facă programe de internship în companii, să invite aceşti tineri să vadă cum este să lucrezi după standarde clare, cu o evaluare a performanţei foarte strictă, să le dea o altă măsură a excelenţei. Pentru că tinerii din ziua de astăzi au nişte valori întoarse cu fundul în sus şi nu mai ştiu ce e aia excelenţă. Ce ar putea face mai mult liderii: ar putea să se implice într-un acord de educaţie pentru România, cel puţin eu aşa l-aş vedea, în care să lucreze împreună cu Ministerul la formarea unei curicule de învăţământ adaptată la realităţile de astăzi. Şi e de văzut care sunt nevoile sistemului de învăţământ, apropo de automatizare, computerizare şi aşa mai departe. Şi educaţi aceşti tineri în spiritul realităţilor de astăzi. Nu degeaba nu avem facultăţi în topurile europene sau internaţionale, când de fapt nu prea-i pregătim pentru nimic pe oamenii ăştia, îi pregătim să plece în afară, de fapt. Şi

Poate pentru că fiecare se gândeşte să-şi rezolve în stil propriu problemele?

Da. Există probabil această tendinţă ca fiecare să-şi rezolve problema pe canalul lui de influenţă. Acest spirit de comunitate, de asociere nu funcţionează foarte bine în România, în mediul de business. Asociaţiile profesionale, cel puţin cele din industria mea, nu au impactul pe care ar putea să-l aibă asupra politicului. Şi mai e ceva: aceste organizaţii sunt conduse de oameni – nu le spun expaţi – care au contracte pe termen scurt, al căror interes este să obţină un rezultat pe termen scurt. Nu au interesul ca România să aibă un pol de resurse bun peste 10 ani. Dar managerii români, liderii români ar trebui să aibă acest interes. Aceste asociaţii ar trebui să fie conduse de oameni care vor să rămână aici. Să construiască ceva pe termen lung. n

Vedeta din Asia

Industria de outsourcing a creat în România peste 14.000 de locuri de muncă în plină criză economică. În ultimii ani, ţara noastră a reuşit să se menţină la jumătatea clasamentului celor mai bune 100 de destinaţii de outsourcing din lume, realizat de compania de consultanţă Tholons. În clasamentul din 2013 România figura pe poziţia 44, vedeta din top 10 fiind India.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

105 SINTEZA # 2, februarie 2014

BUSINESS

Evoluţie faţă de anul precedent +1 -1 +1 -1 +1

EXPORT

„Un mariaj forţat” Outsourcingul nu este o industrie comodă, spune Amalia Sterescu. „De cele mai multe ori este ca un mariaj forţat, în care cel care îţi dă businessul nu prea vrea să ţi-l dea, dar ţi-l dă, că n-are încotro, şi tu trebuie să-l iei după nişte reguli foarte stricte şi trebuie să munceşti extraordinar de mult ca să livrezi rezultate, în general pentru un profit nu foarte mare”, explică ea. Totuşi, conform estimărilor asociaţiei Business Service Leaders, care reuneşte companii precum HP, Microsoft, Genpact, WNS etc, piaţa de outsourcing va creşte în următorii ani cu 20%. În acest moment, Amalia Sterescu vede trei mari tendinţe în outsourcing:

. Micii dezvoltatori de software, cu maxim 100 de angajaţi, încearcă să vândă chiar ei produsele inovatoare pe care le realizează, ieşind astfel din sfera outsourcingului.

. Multinaţionalele prezente în România îşi vor extinde centrele de suport servicii, preferând să nu-şi externalizeze serviciile, ci să lucreze în sistem de insourcing în locaţii low-cost. Acest lucru este valabil în special pentru Bucureşti, iar fenomenul a fost încurajat de existenţa unor fonduri europene puse la dispoziţia companiilor dispuse să înfiinţeze puncte de lucru cu peste 200 de angajaţi.

. Antreprenorii recurg tot mai frecvent la externalizarea serviciilor. „În loc să aibă departamente care să facă contabilitate sau PR, de exemplu, antreprenorii decid să apeleze la firme specializate, reducânduşi astfel costurile cu forţa de muncă”.

Regiune

Ţară

Oraş

Asia de Sud Asia de Sud Asia de Sud-est Asia de Sud Asia de Sud Asia de Sud Asia de Sud Asia de Sud-Est Europe de Vest Europa de Est

India India Philippine India India India India Philipine Irlanda Polonia

Bangalore Mumbai Manila Delhi Chennai Hyderabad Pune Cebu City Dublin Cracovia

Cuprins secţiune

Viaţa lui Ceauşescu a început la 50 de ani

107

Ceauşescu de la Scorniceşti

116

AMINTIRI PENTRU VIITOR

106 SINTEZA # 2, februarie 2014

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Viaţa lui Ceauşescu a început la 50 de ani de Marius Avram

Născut în acelaşi an cu Marea Unire, 1918, şi la două zile după data Micii Uniri, 26 ianuarie, Nicolae Ceauşescu a fost probabil cel mai sărbătorit român din toate timpurile. De la o zi oarecare în calendarul românilor – zi în care se mai năşteau un rege suedez şi un împărat japonez şi în care îşi marchează ziua India şi Australia, 26 ianuarie devenea treptat chiar mai importantă decât Ziua Naţională a României.

icolae Ceauşescu devine prima vioară în România în 1965, după ce preia conducerea Partidului Comunist Român (atunci se numea Partidul Muncitoresc Român), ca urmare a morţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar noul ocupant al funcţiei nu-şi face simţită prezenţa, cel puţin în mediatizarea zilei sale de naştere.

O naştere publică mai grea Prima sa aniversare ca şef al comuniştilor din România are loc pe 26 ianuarie 1966, dar în ziarul cel mai important al ţării la acea vreme, Scânteia, care era şi „Organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român”, nu se face nici măcar o referire la ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, care atunci împlinea 48 de ani. În „Scânteia” din 26 ianuarie 1966, deschiderea de ziar era despre un inginer agricol din Feldioara, cu titlul „Activitatea specialistului agricol fructifică însutit dacă se sprijină şi pe străvechea

experienţă a ţăranilor, pe înţelepciunea şi spiritul lor de iniţiativă”. Ziarul mai prezenta materiale despre întrecerea socialistă, cu exemple: Complexul de industrializare a lemnului TârguJiu, GAS Tinca, regiunea Crişana, Întreprinderea de foraj Bacov. Se mai scria despre „Cultura tinerei generaţii”, despre „Acoperişul de deasupra capului (scrisoare din New York despre criza de locuinţe din lume)”, era un dialog mai degrabă literar despre transportul de mobilă, iar în paginile din interior era un material despre Ziua Republicii India (26 ianuarie 1950), o notă despre prezentarea scrisorilor de acreditare de către ambasadorul Republicii Argentina în Republica Socialistă România, primit de preşedintele Consiliului de Stat al RSR, Chivu Stoica, şi o telegramă de felicitare a ministrului afacerilor externe, Corneliu Mănescu, trimisă ministrului de externe al Poloniei, „cu ocazia celei de-a 17-a aniversări a Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Socialistă România şi Republica Populară

Polonă” – 26 ianuarie 1949. Singura referire din „Scânteia” la adresa lui Nicolae Ceauşescu, în ziua când acesta împlinea 48 de ani, era o notă de doar vreo 40 de cuvinte cu titlul „Primirea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu a tovarăşului E. Papaioannu”, care era secretar general al Partidului Progresist al Oamenilor Muncii din Cipru. Că ziua de naştere a lui Ceauşescu nu era atât de importantă la acea vreme deducem şi din faptul că tocmai în 26 ianuarie urma să aflăm asta din Scânteia din 27 ianuarie, preşedintele, Consiliului de miniştri, Ion Gheorghe Maurer, începea o vizită de câteva zile în Iugoslavia şi urma să se întâlnească şi cu preşedintele Iosip Broz Tito. Chiar dacă de ziua sa a fost absent din presa vremii, Nicolae Ceauşescu a fost prezent, în schimb, în prima ediţie „Scânteia” a acelui an 1966, în 3 ianuarie, pe prima pagină, unde era redată „Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al CC al PCR, rostită la posturile de radio şi televiziune cu prilejul Anului Nou”. 

n Congresul al IX –lea al P.C.R., Bucureşti, iulie 1965, momentul afirmării lui Nicolae Ceauşescu ca lider al nomenclaturii comuniste Foto: fototeca online a comunismului românesc

107 SINTEZA # 2, februarie 2014

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Nici în anul următor, 1967, „Scânteia” nu face vreo referire la ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, iar singurul loc în care e pomenit în ziarul din 26 ianuarie e un răspuns al lui Fidel Castro la o felicitare trimisă de liderul român cu prilejul celei de-a 8-a revoluţii cubaneze (1 ianuarie 1959).

El Lider Maximo Ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu a intrat brusc şi brutal în atenţia opiniei publice abia în 1968, când acesta împlinea 50 de ani, după ce cu o lună mai devreme, în 9 decembrie 1967, el devenea şi preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, în locul lui Chivu Stoica, care fusese forţat să demisioneze. Practic, Ceauşescu cumula acum prima funcţie din partid cu prima funcţie a statului, lucru condamnat până atunci inclusiv de el. „Scânteia” din 26 ianuarie 1968 avea ca deschidere un material cu titlul „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a împlinit 50 de ani”, semnat de Comitetul Central la PCR, de Consiliul de Stat al RSR şi de Consiliul de Miniştri. Statutul de El Lider Maximo pe care îl obţinuse reiese din conţinutul textului respectiv: „Scumpe tovarăşe Ceauşescu, La a 50-a aniversare a zilei tale de naştere, CC al PCR, Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri te felicită din toată inima şi îţi urează ani mulţi, sănătate şi fericire. Cu acest prilej, partidul, clasa muncitoare, întregul popor, aducându-ţi un cald omagiu, dau o înaltă preţuire activităţii pe care o desfăşori încă din fragedă tinereţe în mişcarea muncitorească, meritelor tale remarcabile în lupta pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român, abnegaţiei şi energiei cu care slujeşti interesele vitale ale naţiunii noastre socialiste, cauza socialismului şi păcii în lume. Devotat trup şi suflet poporului, animat de un fierbinte patriotism, ai înfruntat, ca militant al Partidului Comunist, prigoana regimului burghezomoşieresc, temniţa şi represiunile poliţieneşti, 108 SINTEZA # 2, februarie 2014

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

 Hosni Mubarak, Kim Ir Sen, Saddam Hussein sau Yasser Arafat se numără printre liderii care se “înghesuiau” cu urările de bine

te-ai distins ca încercat conducător al organizaţiei revoluţionare de tineret, ai participat activ la luptele conduse de partid împotriva fascismului, pentru eliberarea ţării, pentru victoria revoluţiei populare. Noi toţi cunoaştem rolul pe care îl ai în activitatea Comitetului Central, în elaborarea politicii marxist-leniniste, creatoare a partidului nostru, în fundamentarea programului de desăvârşire a construcţiei socialiste adoptat de Congresul al IX-lea al partidului, a măsurilor hotărâte de recenta Conferinţă Naţională, îndreptate spre perfecţionarea organizării şi conducerii întregii vieţi sociale, precum şi în dezvoltarea ştiinţei, învăţământului, artei şi culturii. În îndeplinirea înaltelor funcţii încredinţate de partid şi popor se evidenţiază preocuparea ta stăruitoare pentru dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, întărirea unităţii dintre clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, a frăţiei dintre poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare. (…) La această aniversare jubiliară, prilej de bucurie pentru noi toţi, te îmbrăţişăm cu căldură şi îţi dorim, scumpe tovarăşe Ceauşescu, noi succese în munca pe care o desfăşori pentru înfăptuirea măreţelor idealuri ale partidului nostru, pentru propăşirea patriei şi fericirea poporului român, pentru triumful ideilor socialismului şi păcii în lume”. Tot în pagina 1 era o trimitere la „Telegrame de felicitare adresate tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu prilejul împlinirii a 50 de ani” şi o notă în care se anunţa că „În Editura Politică a apărut: NICOLAE CEAUŞESCU - România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste vol 109 SINTEZA # 2, februarie 2014

I şi II”, volume care cuprind „articole, cuvântări şi rapoarte din perioada iulie 1965-decembrie 1967”. Telegramele de felicitare publicate în 26 ianuarie erau de la Leonid Brejnev, secretar general al CC al PCUS, de la alţi lideri din ţări socialiste, dar şi de la lideri de partide comuniste din Japonia, Finlanda, Franţa. Abia în Scânteia din 27 ianuarie apar telegrame de felicitare şi de la lideri din ţări democratice, dar şi acelea sunt aranjate cu grijă: primele sunt aşezate cele venite de la comunişti, şi în care formula de adresare era cu „Tovarăşului Nicolae Ceauşescu…”, iar apoi erau aşezate celelalte, în care formula de adresare era cu „Excelenţei sale domnului Nicolae Ceauşescu…”. În afară de telegramele de la comunişti, printre celelalte erau mesaje de la preşedinţii RFG, Elveţiei, Austriei, de la premierul Indiei, Indira Gandhi, dar şi de la preşedintele SUA, Lyndon B. Johnson, la care îi scria doar numele, nu şi funcţia. Iată ce transmitea preşedintele SUA: „Excelenţei Sale Domnului Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Consiliului de Stat al RSR. Excelenţă: Primiţi din partea mea urări cordiale şi felicitări cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a zilei dumneavoastră de naştere. Cu sinceritate Lyndon B. Johnson”. „Scânteia” avea de regulă patru pagini, uneori 6, dar în 27 ianuarie 1968 avea 8 pagini. Pe prima pagină era o trimitere cu titlul „Felicitări adresate tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu prilejul împlinirii a 50 de ani” şi o ştire AGERPRES în care se spunea că în 26 ianuarie veniseră la sediul CC al PCR pentru a prezenta felicitări „delegaţii alcătuite din activişti de partid şi de

stat, reprezentanţi ai unor instituţii centrale şi organizaţii obşteşti, ai unor mari unităţi industriale şi instituţii de cultură din Capitală”, la fel cum, în acelaşi scop, s-au prezentat la Palatul Republicii şi ambasadorii Cubei, Mongoliei, Bulgariei, Republicilor Arabe Unite, Vietnamului, Austriei, Ungariei, Elveţiei, Cehoslovaciei, URSS, Finlandei, Albaniei, Olandei, Iranului, RPD Coreea, Greciei, Argentinei, Indiei, RFG, Pakistan, Suediei, Israelului, Uruguay, Danemarca, Chile, Brazilia, Polonia, SUA.

Hai sus, hai sus, hai sus Din relatările presei nu lipsea nici partea de protocol. Într-un material cu titlul „Masă tovărăşească oferită de CC al PCR” era redată succint atmosfera: „Cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a zilei de naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Comitetul Central al PCR a oferit, vineri seară, în saloanele Consiliului de Miniştri, o masă tovărăşească. Au participat tovarăşii Nicolae Ceauşescu, cu soţia, Ion Gheorghe Maurer, cu soţia, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, cu soţia, Paul Niculescu-Mizil, cu soţia, Ilie Verdeţ, cu soţia”. Tot acolo era redat toastul lui Ion Gheorghe Maurer, care i se adresa lui Ceauşescu fără formule de politeţe: „Comitetul Central al partidului, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România şi Consiliul de Miniştri, într-o scrisoare pe care ţi-au adresat-o ţie, au explicat de ce te preţuiesc. Cuvinte simple, adânc gândite şi adânc simţite, expresie a faptului că în 50 de ani de viaţă, cu mult peste 30 ai dăruit mişcării revoluţionare şi binelui  poporului din care

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

 Cocktail vânătoresc / Foto: Fototeca online a comunismului Românesc

cu toţii facem parte. Cei care au bucuria să fie alături de tine în această luptă ştiu ce însemnează dârzenia, efortul, lupta pe care o duci pentru a pregăti problemele şi soluţiile, devotamentul tău pentru cauza revoluţiei şi pentru cauza poporului către care răspundem. Cred că îmi va fi îngăduit să sintetizez toate simţămintele pe care această aniversare ne face să le trăim, ridicând paharul în sănătatea ta. Urarea aceasta nu este numai o dorinţă de bine pentru tine. Este o dorinţă de bine pentru partid, este o dorinţă de bine pentru cauza revoluţiei, este o dorinţă de bine pentru poporul nostru, pentru că în sănătatea şi în puterea ta de muncă stă nădejdea împlinirii ţelurilor noastre. Să trăieşti!”. În răspunsul său şi în stilul propagandistic care avea să devină cunoscut, Nicolae Ceauşescu încerca, în aparenţă, să pună pe seama partidului manifestările care, de fapt, îi erau dedicate doar lui: „Îmi este greu să exprim sentimentele ce le încerc faţă de atenţia şi căldura cu care tovarăşii mei de muncă, reprezentanţii organizaţiilor de partid, obşteşti, ai oamenilor muncii, ai uniunilor de creaţie, ai oamenilor de ştiinţă, le-au manifestat la adresa mea cu ocazia împlinirii a 50 de ani. În aceste manifestări, în conţinutul scrisorii Comitetului Central, a 110 SINTEZA # 2, februarie 2014

Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri, în telegramele şi mesajele primite, în cuvintele ce mi-au fost adresate în aceste zile din inimă de mii de muncitori, ţărani şi intelectuali, văd o preţuire a muncii partidului nostru, a activităţii Comitetului Central şi guvernului ţării, care înfăptuiesc neabătut hotărârile Congresului al IXlea de dezvoltare continuă a României în toate domeniile de activitate, de asigurare a progresului social şi spiritual al naţiunii noastre, de ridicare a bunăstării întregului popor”.

La finalul articolului se mai spunea că „tovarăşul Nicolae Ceauşescu a ridicat paharul pentru partidul nostru comunist, pentru poporul român, constructor al socialismului, pentru viitorul său fericit”. Cocktail vânătoresc După boomul sărbătoresc din 1968 şi după ce în august acelaşi an devenea vedetă în lume, făcând zid cu cuvintele în faţa invaziei sovietice din Cehosolovacia, te-ai fi aşteptat ca în anul următor, 1969, presa vremii să acorde spaţii largi zilei de naştere a lui

Nicolae Ceauşescu. Dar nici în 1969 şi nici în 1970, în „Scânteia” nu apare absolut nicio referire la aniversarea acestuia. Nici în 25, nici în 26, nici în 27 şi nici în 28 ianuarie. În 26 ianuarie 1969, pe prima pagină apare o ştire AGERPRES care duce cu gândul la ceva petrecere mai specială. Ştirea are titlul „Preşedintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, a invitat pe şefii misiunilor diplomatice la o partidă de vânătoare”, iar în text se spune că vânătoarea a avut loc sâmbătă 25 ianuarie în pădurile Albele, Teşila şi Ogarca din judeţul Ilfov. Participanţii au format un adevărat cocteil ideologic, printre cei prezenţi la vânătoare numărându-se ambasadorii SUA, URSS, Germaniei Federale şi Germaniei Democrate, Cubei, RPD Coreene, Israelului, Elveţiei, Angliei. Ştirea se încheie tovărăşeşte: „La terminarea vânătorii, preşedintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, a oferit o masă vânătorească, desfăşurată într-o atmosferă prietenească şi cordială”. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi peste un an, în ianuarie 1970: „Scânteia” nu face nicio referire la ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu şi apare, la fel ca în anul precedent, o notă despre o partidă de vânătoare organizată de acesta pentru şefii misiunilor diplomatice. Aniversarea zilei sale de naştere în 1972 îl prinde pe Ceauşescu la Praga,

AMI N T IRI

la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia. În Scânteia apare o singură notă tematică, în pagina 1, cu titlul „Felicitări adresate tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu prilejul aniversării zilei de naştere”.

Picătura chinezească şi nord-coreeană Ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu era mai puternic mediatizată la cifre rotunde. După boomul din 1968, când el împlinea 50 de ani, următoarea mediatizare foarte amplă a fost în 1973, când Ceauşescu împlinea 55 de ani. Şi când intrase în contact cu marii sărbătoriţi ai lumii, după vizita efectuată în 1971 în Coreea de Nord şi în China. Cam din 1973 şi până la finalul vieţii sale, Ceauşescu obişnuia ca în preajma zilei sale de naştere să facă vizite de lucru în diverse judeţe sau la întreprinderi din Bucureşti, iar materialele omagiale, realizările şi felicitările care îi erau adresate începeau cu câteva zile înainte şi se terminau cu câteva zile după 26 ianuarie. Din 1973 încep să se implice mai mult şi intelectualii ţării, scriitorii, care îi dedicau ode. De exemplu, în „Scânteia” din 23 ianuarie 1973, pe prima pagină, preluată din „Flacăra Iaşului”, oraş pe care tocmai îl vizita, apare o poezie cu titlul „Urare de bună venire”. Valul de materiale omagiale care îi sunt dedicate este de nestăvilit. În 24 ianuarie 1973, eclipsând materialele dedicate Micii Uniri, apar pagini întregi care îi sunt dedicate. Doar câteva titluri din acele zile: „La mulţi ani şi noi victorii vă urează muncitorii”, „Cincinalul în patru ani şi jumătate - sau chiar mai puţin”, ” Secretarul general al partidului împlineşte 55 de ani de viaţă şi 40 de ani de activitate în rândurile mişcării comuniste. IUBITE CEAUŞESCU, aşa îşi încep mesajele cei care se adresează secretarului general al partidului ca unui om ridicat dintre ei, ca unui conducător stimat şi preţuit, apropiat inimii lor. Urări de bine de la oamenii muncii”.

Cinste lui, cinste scriitorului În scenă intră şi mânuitorii consacraţi ai condeiului. În „Scânteia” din 25 ianuarie 1973, pe prima pagină, Zaharia Stancu semnează un articol intitulat „Revoluţionarul, patriotul, internaţionalistul”, cu supratitlul 111 SINTEZA # 2, februarie 2014

PENT RU

VIITOR

„Secretarul general al partidului împlineşte 55 de ani de viaţă şi 40 de ani de activitate în rândurile mişcării comuniste”. Câteva spicuiri din articol: „Biografia lui Nicolae Ceauşescu încă nu a fost scrisă – biografie surprinzătoare pentru străini şi pentru noi înşine, cei ce avem norocul să-i strângem din când în când mâna. A venit la oraş când abia ieşise din copilărie, a prins gustul cititului, a citit cu sete, a lucrat în fabrică. Literatura l-a îndemnat să caute mişcarea muncitorească revoluţionară. (…) L-am văzut prezidând şi conducând

„Fiţi binevenit la Iaşi/ Pisc şi suflet de văpaie/ Ce-ndrumaţi ai ţării paşi:/ Ceauşescu Nicolae/ (…) Mulţumim ca şi-n trecut/ Cu o bucurie rară/ Pentru tot ce aţi făcut/ Şi ce faceţi pentru ţară/ Vă urăm, ca din străbuni/ Ca având mereu tăria/ Să trăiţi mulţi ani şi buni/ Pentru noi şi România”. Fragmente din poezia „Urare de bună venire”, publicată în „Flacăra Iaşului”, 23 ianuarie 1973

adunări cu dezbateri furtunoase, l-am văzut rezolvând probleme de stat şi de partid care păreau nerezolvabile, l-am văzut vorbind cu intelectuali, cu muncitori, cu soldaţi şi cu generali, l-am văzut vorbind cu ţărani, cu scriitori şi cu artişti şi l-am văzut de aproape de tot sau prin mijlocirea televizorului cu preşedinţii şi conducătorii unor state mari sau mici. L-am văzut ascultând propuneri, dând sugestii, totdeauna calm, atent, chibzuind şi luând fulgerător poziţia cea mai potrivită, găsind soluţia cea mai justă. (…) Întrebându-l odată cum de cunoaşte totul, cum de cunoaşte atâtea, mi-a răspuns simplu: «Citesc. Studiez». E omul politic cel mai harnic din câţi am cunoscut în viaţa mea. Se duce la

odihnă după miezul nopţii şi se trezeşte înainte de răsăritul soarelui. (…) La cincizeci şi cinci de ani, Ceauşescu e un om în plină putere. El se află acum în pragul maturităţii. Tinereţea încă nu l-a părăsit. Energia de care dispune, şi pe care se pare că nu este hotărât s-o economisească, este excepţională, după cum este şi spiritul său politic. Nu numai oameni din ţară, ci şi din străinătate văd în Ceauşescu unul din cei mai de seamă lideri politici ai lumii contemporane”. Alte două-trei pagini erau dedicate realizărilor sale, iar autorii materialelor încercau să stoarcă tot de la cuvintele şi sintagmele folosite. Pagina 5 era acoperită de un titlu pe toată lăţimea „Omul, conducătorul de partid, bărbatul de stat”-, iar subtitlul este pe măsură: „Masa lui de lucru e suprafaţa ţării”. În aceeaşi pagină, un alt literat, Traian Coşovei, sub titlul „Fluviul de umanitate”, trage cu pixul din toate poziţiile: „Sunt, cu mândrie, unul dintre scriitorii care am avut privilegiul să-l însoţim pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu în călătoriile sale de lucru în Dobrogea. (…) Eram din Dobrogea, cunoşteam totul, eram atent. Dar secretarul general cunoştea mult mai exact, mai în profunzime decât mine. Ştia totul, radiografia totul. La Tulcea a vorbit în faţa activului de partid al judeţului, cu o mare eleganţă, despre tinereţe, despre dialectică, despre nevoia de înnoire, despre lupta cu inerţia, cu tot ce este vechi, cu tot ce este ostil omului. (…) Mi-au rămas din acea călătorie marea voinţă şi marea forţă de cuprindere ale secretarului general. Era comunicativ, apropiat, uimitor de simplu şi adevărat, spiritual, prietenos, atent cu oamenii, cu un mare respect pentru ei. Am înţeles că aceste călătorii sunt la conducătorul partidului un stil de muncă. Mi-am spus că şi pentru scriitor metoda aceasta de lucru în miezul realităţii este prielnică şi rodnică. (…) Imaginea s-a limpezit şi l-am comparat nu numai cu Oltul, am văzut în iubitul nostru conducător un adevărat fluviu de umanitate, izvorând şi adunându-se din toată istoria şi din toată umanitatea patriei noastre, un fluviu îmbrăţişând ţara noastră”.

Urători pe care presa nu putea să-i mai încapă Vârful de atenţie acordat în 1973 de „Scânteia” a fost pe 26 ianuarie, când îi sunt dedicate şase din cele opt pagini  ale ziarului şi când ediţia

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

 La aniversarea a 62 de ani, în 1980 / Foto: Fototeca online a comunismului Românesc

se deschide cu titlul „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu împlineşte 55 de ani de viaţă şi 40 de ani de activitate în rândurile mişcării comuniste”. În prima pagină este redată scrisoarea CC al PCR, Consiliului de Stat şi Consiliului de miniştri, iar alăturat „Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu la şedinţa comună a Comitetului Executiv, Consiliului de Stat şi Consiliului de Miniştri”. În pagina 2, cu titlul „Un OM pentru oameni” şi subtitlul „Într-o iarnă grea, la Scorniceşti…” este prezentată romanţat viaţa sa, cu fotografii din lagărul de la Târgu-Jiu, dar şi cu el şi cu părinţii săi, Andruţa şi Alexandra Ceauşescu, alături de Elena Ceauşescu: „La 26 ianuarie 1918, în satul Scorniceşti, de pe valea râului Plapca, în familia de ţărani săraci a lui Andruţa şi Alexandra Ceauşescu venea pe lume al treilea copil, căruia aveau să-i urmeze alţii, până la zece - trei fete şi şapte băieţi”. În articol se spunea că a fost un elev inteligent, isteţ, cu aptitudini pentru învăţătură, că mergea desculţ la şcoală, dar că, din cauza problemelor financiare, „la 11 ani, vârstă a copilăriei şi a jocurilor senine, el pleacă la Bucureşti să se susţină singur, să înveţe meserie”. Printre materialele care-i sunt închinate se numără şi poezia „Un cântec”, a lui Adrian Păunescu: „Nu ca un fel de fiinţă de pe arca lui Noe/ Ci ca un glas al obştii vă spun ce am de spus:/ Eu cânt conducătorul, demn şi de bunăvoie/ Nu fiindcă-n ierarhie el este cel mai sus/ (…) Conducător de ţară, conducător de oaste/ Născut în anul Marii Uniri a ţării noastre/ De-o vârstă, de o lege şi de un ţel cu ea/ Ursită, limpezită de112 SINTEZA # 2, februarie 2014

atâtea revoluţii/ Oltean, ce nu suportă lingăii, prefăcuţii/ Român care se simte stăpân în ţara sa/ El ne făcu mai liberi şi mai cu rost pe lume/ Precum ne puse-n faţă oglinda să vedem/ Erorile cu nume şi cele fără nume…/ De legea lui severă erorile se tem/ Îl cânt

îi fuseseră dedicate în 26 ianuarie, în 27 ianuarie 1973 plusează şi-i dedică şapte pagini de ziar din totalul de opt. Articolul cel mai important se referă la faptul că, tocmai de ziua lui, Ceauşescu primeşte titlul de Doctor Honoris Causa al Univeresităţii Bucureşti. Alte poezii, omagii şi un material semnat de Radu Beligan, „artist al poporului”, cu titlul „Meritul de excepţie al unei gândiri creatoare”. Un mic citat: „Scriu aceste rânduri, de profundă stimă şi încredere, în momentul în care tovarăşul Nicolae Ceauşescu împlineşte 55 de ani, vârsta temeiniciilor, vârsta la care înţelepciunea e tânără şi viguroasă”. Ediţia mai conţine o mulţime de telegrame de felicitare, printre care şi cele de la preşedintele SUA, Richard Nixon, şi de la cancelarul RFG, Willy Brandt. Telegramele de felicitare vor continua zi de zi până în ediţia din 3 februarie.

Aniversarea primului preşedinte al ţării pentru că este. Îl cânt pentru că arde/ Întruchipând partidul, de dragul ţării lui/ Că respectând a lumii pădure de stindarde/ Nici unul, pentru dânsul, ca tricolorul nu-i/ El este ritmul nostru, voinţa şi mândria/ De-un sânge sau de altul fiind, ca la un semn/ Când spunem Ceauşescu, noi spunem România/ Şi comunism, şi oameni, şi spunem un drum demn/ Mame şi taţi, din ţara ce l-a născut, se-adună/ Neamuri, din neamul nostru, de foşti ţărani sărmani…/ Sărbătorindu-l simplu, măreţ şi împreună/ Îi spunem: Sănătate! Îi spunem: La mulţi ani!”. „Scânteia” se întrece pe sine şi, în loc de cele şase pagini din opt care

Aniversarea din 1975 îl prinde pe Nicolae Ceauşescu ca primul preşedinte al ţării, o funcţie înfiinţată în 1974, dar articolele omagiale nu sunt pe măsura noii sale demnităţi, pentru simplul fapt că vârsta nu se termina cu 0 sau 5. Împlinea 57 de ani. „Scânteia” din 26 ianuarie 1975 avea doar 4 pagini, iar titlul de deschidere - „Exemplul comunistului”-, era nesemnat şi începea cu un citat de Nicolae Ceuaşescu. În interior erau o serie de „Expresii ale înaltei preţuiri pentru România socialistă, pentru preşedintele ţării noastre”, iar în ultima pagină erau aprecieri de la „Editori ai lucrărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. „Opera teoretică

AMI N T IRI

a tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi-a câştigat o înaltă preţuire nu numai în rândurile poporului român, dar şi dincolo de hotarele ţării, în cercurile opiniei publice mondiale. Interesul viu, pregnant faţă de viaţa, activitatea şi gândirea revoluţionară, consecvent marxist-leninistă, audienţa tot mai largă de care se bucură articolele, cuvântările, interviurile, toate lucrările sale” sunt ilustrate de faptul că numai de la Congresul al X-lea al PCR (august 1969) au apărut peste hotare 34 de volume cu biografii şi selecţii din „vasta sa operă!”, traduse în 13 limbi, volume care se adaugă celor editate anterior. Textul cuprinde declaraţii laudative din partea unor şefi de edituri, jurnalişti, scriitori din Belgrad, Milano, Londra, Tokio, Paris, Germania, Brazilia. „Am fost impresionat de insistenţa cu care preşedintele Nicolae Ceauşescu s-a referit în tot cursul dezbaterilor Congresului al XI-a al PCR la exigenţele unei acţiuni democratice, atât pe plan intern, cât şi în relaţiile din lumea contemporană. Aceasta este, cred, şi chintesenţa vastei sale opere, din care, cu câţiva ani în urmă, am publicat în editura Seghers o selecţie, împreună cu biografia preşedintelui, volum care a întrunit larga apreciere a cititorului francez” (Michel P. Hamelet, publicist francez); „Cartea «România. Nicolae Ceauşescu. O politică de pace şi cooperare internaţională», tipărită în trei ediţii succesive în editura noastră, se bucură de un interes deosebit, mai ales în rândul tineretului şi studenţilor” (Tsuneo Ikeda, pres. editura Kobunsha, Tokio);

Un ziar, un singur subiect

Din 1978, când împlinea 60 de ani, „Scânteia” parcă nu putea să-l mai 113 SINTEZA # 2, februarie 2014

PENT RU

VIITOR

încapă. Şi nici cuvintele limbii române. În acel an, pe 25 ianuarie, probabil pentru prima dată în istoria publicaţiei, apare un titlu color, roşu, poate tot pentru prima dată postat deasupra numelui ziarului: „La aniversarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu - Înaltă cinstire, dragostea fierbinte a întregii naţiuni”. Tot pe prima pagină era anunţat faptul că Ceauşescu a primit titlurile de Doctor în ştiinţe politice şi Doctor în economie. Acelaşi tipic şi în 26 ianuarie, tot cu roşu, tot deasupra numelui ziarului: „O sărbătoare scumpă a întregului popor. Conducătorului iubit, urarea fierbinte a naţiunii: Ceauşescu - La Mulţi Ani!”, pentru ca în 29 ianuarie să fie prezentată vizita sa în comuna natală, Scorniceşti. Tot despre vizita sa în Scorniceşti era o relatare şi 10 ani mai târziu, în 1988, când Ceauşescu împlinea 70 de ani. Sub titlul „În pragul aniversării zilei sale de naştere şi a peste 55 de ani de activitate revoluţionară, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu, s-a întâlnit ieri cu locuitorii comunei natale, Scorniceşti, şi au adus un omagiu memoriei părinţilor săi” începea povestea, presărată cu fotografii cu cuplul prezidenţial în pridvorul casei natale a lui Nicolae şi la mormântul părinţilor săi: „Cei care trăiesc şi muncesc în comuna Scorniceşti, stăveche aşezare românească, cu profunde rezonanţe în sufletul şi conştiinţa întregului popor, cărora li s-au alăturat zeci de mii de locuitori ai judeţului, au întâmpinat cu toată căldura inimii pe marele fiu al acestor plaiuri, al poporului român, manifestându-şi profunda bucurie de a se reîntâlni cu tovarăşul

Nicolae Ceauşescu în acest înălţător moment aniversar pe care întreaga ţară îl sărbătoreşte cu cea mai aleasă cinstire. (…) Sosirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a tovarăşei Elena Ceauşescu a avut loc într-o atmosferă de puternic entuziasm, de mare sărbătoare. Pe imense eşarfe se putea citi: „Bine aţi venit pe meleagurile natale, iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu!”, „Nicolae Ceauşescu erou al naţiunii române, al păcii şi înţelegerii între popoare”. Pe un mare panou, încadrat de steaguri roşii şi tricolore, se aflau portretele tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei Elena Ceauşescu, sub care era înscrisă urarea „Să ne trăiţi ani mulţi şi fericiţi!”. Coruri reunite intonau urarea atât de scumpă nouă, tuturor, „Ceauşescu - La mulţi ani!”. Formaţii artistice interpretau frumoase cântece şi dansuri din bogatul folclor al acestei zone. (…) După datina străbună, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi a tovarăşa Elena Ceauşescu au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare. Grupuri de copii, de tineri şi tinere au oferit buchete de flori. Tovarăşului Nicolae Ceauşescu îi sunt adresate în numele celor mai tinere vlăstare din comună emoţionante cuvinte: De aici din satul unde v-aţi născut/ Din zarea lui senină şi albastră/ Venim cu un pioneresc salut/ La ceas înalt, la ziua dumneavoastră/ Noi, cei mai mici de-aici vă mulţumim/ Ni-i viaţa precum florile-n fereşti/ Cu tot avântul inimii muncim/ Să înălţăm un mândru Scorniceşti/. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu au străbătut apoi comuna Scorniceşti, aflată la ceas de mare sărbătoare. Pe întregul traseu se aflau portretele tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi 

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

tovarăşei Elena Ceauşescu, erau arborate drapele roşii şi tricolore, se puteau citi urări la adresa partidului şi a secretarului general. Ferestrele şi pridvoarele caselor erau împodobite cu flori şi frumoase covoare”. În zilele premergătoare şi imediat următoare datei de 26 ianuarie 1988, „Scânteia” îşi deschidea prima pagină cu titluri imense, cu majuscule, roşii, deasupra numelui ziarului: „Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, conducătorul iubit al partidului şi al ţării, dragostea, stima şi recunoştinţa întregului popor”, „Marelui erou al României - înflăcărat omagiu” (25 ianuarie), „La mulţi ani, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, glorios conducător de partid şi ţară!” (26 ianuarie). Aproape singurul subiect al acelor ziare era Nicolae Ceauşescu şi ziua sa de naştere; în 26 ianuarie i-au fost dedicate 7,5 pagini din totalul de 8, iar în 27 ianuarie i-au fost dedicate toate cele 6 pagini ale ediţiei, ne mai având loc în ziar nici nelipsitul şi foarte scurtul program tv. Tot în 1988, la cei 70 de ani de viaţă, Nicolae Ceauşescu a primit de ziua sa „Titlul de Onoare Suprem EROU AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA” şi „Ordinul Victoria Socialismului şi Medalia Jubliară. Ca dovadă a mărinimiei sale, cu asemenea ocazii aniversare, Ceauşescu obişnuia să golească puşcăriile, la fel cum s-a întâmplat şi în 1988, când a decretat că „se amnistiază toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani inclusiv”, că „se reduc cu ½ pedepsele cu închisoare mai mari de 10 ani” şi că „se comută în 20 ani închisoare pedepsele cu moartea”.

savant de prestigiu mondial, OMAGIU FIERBINTE, SENTIMENTE DE ALEASĂ PREŢUIRE ŞI PROFUNDĂ STIMĂ DIN PARTEA ÎNTREGULUI POPOR”, suna un titlu al unui material dedicat Elenei. Pentru Nicolae, limba română devenea prea săracă; câteva titluri: „Înfăptuiri măreţe, într-o epocă măreaţă”, „Omul nou, omul conştiinţei revoluţionare”, „Epoca Nicolae Ceauşescu, epoca unor măreţe înfăptuiri” (titlu în mai multe zile consecutive), „Fierbinte omagiu celui mai iubit fiu al poporului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu prilejul împlinirii a peste 55 de ani de eroică activitate revoluţionară şi a aniversării zilei sale de naştere”, „Marelui erou al ţării, omagiul ţării”, „Remarcabilă operă teoretică, strălucită sinteză a procesului revoluţionar, spirit creator, realist în definirea etapelor construcţiei socialiste”, „Grandioase înfăptuiri, pentru ţară şi popor, în epoca eroică Nicolae Ceauşescu”, „Înflăcărat

Concurenţa Elenei

omagiu unei activităţi exemplare consacrate patriei, partidului, cauzei socialismului”, „Ţara îşi cinsteşte eroul cu prilejul apropiatei aniversări a zilei de naştere şi a peste 55 de ani de activitate revoluţionară”, „Adunări omagiale”.

Între timp, în anii 80, prin 5-8 ianuarie a fiecărui an, în Scânteia începea să-şi facă loc şi ziua Elenei Ceauşescu - 7 ianuarie - astfel că aproape toată luna de început a anului era dedicată sărbătoririi cuplului prezidenţial. Fiindcă era mai bătrână decât Nicolae cu peste doi ani, niciodată n-a fost menţionată în ziare vârsta Elenei, iar în ultima perioadă era menţionată foarte rar şi vârsta preşedintelui. Autorii forţau limitele cuvintelor, pentru a aduce laude celor doi. „La aniversarea tovarăşei Elena Ceauşescu, eminent om politic revoluţionar, 114 SINTEZA # 2, februarie 2014

Ultima scrisoare În ultimul an în care şi-a aniversat ziua de naştere, 1989, spaţiile acordate de presă au fost parcă mai sărace decât în anul anterior. Telegramele de felicitare primite din străinătate erau mai puţine, lipseau cele de la şefii de stat din ţările importante, precum SUA sau Germania, pe care încercau să le

compenseze însă cu telegrame de la vreun fost premier al Angliei sau al Germaniei. Parcă se simţea sfârşitul. N-au lipsit însă titlurile imense, roşii („Opera revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, contribuţie de înaltă valoare la progresul multilateral al patriei, la afirmarea idealurilor socialismului”, „Unitatea întregului popor în jurul secretarului general al partidului, preşedintele ţării, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, chezăşie a dezvoltării puternice, multilaterale a României socialiste”, „Marelui erou al României, din inima întregului popor, urarea fierbinte La mulţi ani”) şi nici articolele elogioase din partea unor oameni de cultură, printre care s-au numărat Radu Beligan şi Eugen Barbu. Lucru inexistent până atunci, parcă premonitoriu, şi el, Nicolae Ceauşescu. adresa târziu, în 8 februarie, o scrisoare de mulţumire celor care l-au felicitat: „Gândurile şi sentimentele exprimate în mesajele şi scrisorile ce mi-au fost adresate îmi întăresc şi mai puternic convingerea că eroicul nostru partid şi popor, acţionând în strânsă unitate, perfecţionân du-şi necontenit întreaga activitate, vor transpune cu succes în viaţă măreţele obiective ale actualei etape de dezvoltare economică şi socială a patriei, vor asigura înaintarea fermă a ţării spre piscuri tot mai luminoase de civilizaţie şi progres, triumful deplin al socialismului şi comunismului în România. Îmi este deosebit de plăcut să adresez, la rândul meu, tuturor celor care m-au felicitat, întregului partid şi popor, o dată cu mulţumirile mele, cele mai bune urări de succes în muncă şi viaţă, de împlinire a tuturor dorinţelor şi năzuinţelor de mai bine, de bunăstare şi fericire, noi şi mari realizări în înfăptuirea prevederilor planului şi programelor de dezvoltare a ţării, spre a întâmpina a 45-a aniversare a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă şi cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român cu un bilanţ tot mai bogat în înfăptuiri în toate domeniile de activitate, în întărirea independenţei şi suveranităţii patriei noastre socialiste. Vă urez tuturor, dragi tovarăşi şi prieteni, multă sănătate şi fericire!”. Era probabil ultima referire la ziua sa de naştere. Peste mai puţin de 11 luni, pe 25 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu avea să fie executat. n

115 SINTEZA # 2, februarie 2014

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

 Intrarea în fosta comună natală a dictatorului român, acum oraş / Foto: Marius Avram

Ceauşescu de la Scorniceşti de Marius Avram

ici grandioasele manifestări omagiale, nici odele meşteşugite şi nici măcar Nicolae Ceauşescu n-ar mai fi fost probabil dacă nu era această localitate natală, Scorniceşti, şi această casă în care el a venit pe lume. Aici, între nişte grinzi solide de lemn şi nişte pereţi de lut, într-o casă cu specific oltenesc, cu doar două încăperi, s-a născut, pe 26 ianuarie 1918, Nicolae Ceauşescu, din părinţii Andruţa şi Alexandra.

Vechea casa părintească e nouă Casa natală, construită prin 1890, a fost reamenajată în 1979 şi din construcţia veche se mai păstrează doar o talpă din lemn. Cel puţin aşa susţine Dan Dicu, cel care mai are grijă de casă şi care îl ajută pe Emil Bărbulescu, nepotul lui Ceauşescu: „Mai sunt vizitatori, dar nu le-a mai prea dat voie, că s-au furat multe. Aici e un tablou de când a intrat în armată, cred că era general, şi îl aducea acasă un jandarm, vedeţi casa, podul pe unde aţi venit, fântâna de la poartă. Aici sunt părinţii, bunicii, o poză cu o vizită la Scorniceşti din 1978. Cam atunci s-a refăcut casa bătrânească, că n-a mai rămas din ea decât un lemn. Aici e sora cea mai mare a lui Ceauşescu, 116 SINTEZA # 2, februarie 2014

Mai venea de ziua lui de naştere pe aici, dar cine se ducea acolo?! Aveam noi voie?! Era gardă pe aici, armată, cu tot… E greu acum. Înainte te lua de pe stradă şi te băga la serviciu, acum nu mai e nimic”, Ştefan Pandelea, vecin

aici mama lui Emil Bărbulescu, e soba aceasta, sunt paturile de atunci, aici în poză sunt mama cu tata şi Ceauşescu şi acolo sunt bunicii, Andrei cu Maria. Toţi sunt înmormântaţi aici în deal. Iar aici e sculptată bunica lui Ceauşescu de cel care a făcut şi bustul lui Ceauşescu din curte. Aici mai sunt nişte iţe de se ţeseau, aici nişte ţoale… Astea au mai rămas, nu prea mai e cine să se ocupe”. Aici revenea, în special de ziua sa de naştere, şi Nicolae Ceauşescu, în vremea când era şeful ţării. Se pare că, în primii săi ani de domnie, se mai întâlnea aici cu familia, cu fraţii, dar apoi vizitele sale erau foarte scurte. Ultima a fost în 1988, de ziua sa, dar Emil Bărbulescu susţine că ar mai fi fost o dată şi în 1989. Pe aici au trecut şi şefi de stat, unul dintre ei fiind preşedintele Bulgariei, Todor Jivkov, care a vizitat de mai multe ori Scorniceştiul şi a cărui localitate natală, Praveţ, se înfrăţise, prin anii 70, cu localitatea natală a lui Nicolae Ceauşescu. Dan Dicu spune că la casa natală din Scorniceşti ar fi fost şi generalul Charles de Gaulle, despre care se ştie că l-a decorat pe Nicolae Ceauşescu cu Legiunea de Onoare, prima astfel de distincţie acordată de Franţa unui lider comunist.

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

 Stadionul din localitate, construit în 1987, are 20.000 de locuri, cât să încapă în el două oraşe ca Scorniceştiul / Foto: Marius Avram

Fiii zilei de 26 Cel puţin trei fii a dat Scorniceştiul pe 26 ianuarie. Alături de Nicolae Ceauşescu, Ştefan Vlăduţ e unul dintre ei. Este lăcătuş mecanic şi face 54 de ani: „Şi eu sunt născut pe 26 ianuarie şi fac 54 de ani anul acesta. Colegii, cunoscuţii, glumesc pe seama mea, zic că m-a lăsat pe mine în locul lui. Zic ei: pe el l-au împuşcat, ţie ce-ţi fac?” Pe 26 ianuarie e şi fostul comandant al Poliţiei Scorniceşti, Martin Lucian. „Am patru copii, că aşa se cerea atunci, deh (râde). I-am făcut cam deşi. L-am văzut de mai multe ori pe aici pe Ceauşescu, dar n-am auzit să-şi fi petrecut vreodată ziua de naştere la casa părintească. Cred că a fost ultima dată aici când a împlinit 70 de ani, în 1988. Atunci făcuse în deal pancarta aia mare, cred că avea un kilometru, cu «Trăiască Partidul Comunist Român», secretarul său general… Era întinsă pe tot dealul. Părinţii săi erau nişte oameni foarte populari, respectuoşi. Ceauşescu e foarte regretat acum. Şi nu numai aici în Scorniceşti. După revoluţie s-a dărâmat tot aici. Aveam aici avicola, găini ouătoare, rase grele, porcării, abator, sere pe câteva sute de hectare. Imediat după revoluţie, în doi ani, s-a ales praful de tot. Erau războaie, ţesătorii, se lucra aluminiul, erau locuri de muncă… Foarte multe au fost făcute şi acum nu mai e nimic”.

Pustietate multilateral dezvoltată Localitatea natală a lui Nicolae Ceauşescu este acum departe de zilele sale de glorie. Dintr-un sat mic, aruncat undeva între Slatina şi Piteşti, Scorniceştiul a cunoscut o înflorire puternică în anii comunismului. Era 117 SINTEZA # 2, februarie 2014

Ceauşescu e foarte regretat. Şi nu numai în Scorniceşti. Aveam avicola, găini ouătoare, rase grele, porcării, abator. După revoluţie s-a dărâmat tot”, Martin Lucian, fostul comandant al Poliţiei Scorniceşti probabil cea mai dezvoltată comună din România. Declinul său a început tocmai în anul în care se născuse ca oraş, 1989, anul morţii lui Ceauşescu. Acum pe străzile oraşului Scorniceşti e o linişte ţipătoare. Parcă e într-un film de Hitchcock. E seară, o lumină slab-gălbuie şi doar foarte rar, pe ici, pe acolo, mai vezi strecurându-se câte o umbră de om. Strada principală e circulabilă doar pe o parte, cealaltă fiind închisă, se pare că în urma unei tentative mai vechi de refacere a asfaltului. De altfel, pe partea respectivă, becurile stradale sunt toate stinse. Un spital luminat prost la intrare, ca de moarte, o alimentara cu două-trei persoane, o primărie cu beculeţe de la Crăciun, singurul loc mai vesel vizual din oraşul-comună. Nu mai sunt nicăieri fabricile de tot felul de altădată, care aduceau pe masă pâinea sătenilor. Au mai rămas doar ceva ateliere de textile. Dar nici oameni nu prea mai sunt, din cei mai puţin de 12.000 înregistraţi la ultimul recensământ, cam o treime sunt la lucru în străinătate. Cei care au rămas îl regretă, pentru că lui Ceauşescu i se datorează dezvoltarea fără precedent

a fostei comune. Spre deosebire de majoritatea celorlalte localităţi ale ţării, în Scorniceşti găseai cam de toate pe vremea comunismului.

Viitorul nu sună bine Din maiestuozitatea de altădată a localităţii mai încearcă să ţină steagul sus doar alura Stadionului „Viitorul”. Acum, o ruină. Fusese construit prin 1987 la standarde germane şi are vreo 20.000 de locuri, cât să încapă în el două oraşe ca Scorniceşti, cu tot cu tot cu animalele din gospodării. Probabil e un fapt unic în lume -stadion cu 20.000 de locuri la o localitate cu numai 12.000 de locuitori! Cândva, la echipa din localitate - FC Olt - au jucat nume mari ale fotbalului românesc -Balaci, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Piţurcă, Dorinel Munteanu. Acum mai bat mingea doar copiii celor vreo nouă familii care au locuinţe sociale în chiar tribunele stadionului. Mai sunt şi câteva firme care au sediul tot în tribune. În rest e pustietate, multă mizerie şi câţiva câini vagabonzi care se gudură şi te imploră din ochi să le arunci ceva. Dacă mai e vreuna liberă, poate că tot în locuinţele sociale ale stadionului „Viitorul” ai putea găsi ceva loc de cazare, fiindcă în Scorniceşti nu e niciun hotel, nicio pensiune. Sunt două pensiuni la ieşirea din localitate, la vreo 4-5 km de centru şi, mai încolo, spre Piteşti, la alţi câţiva km, e hotelul şi centrul de conferinţe President. Nume predestinat. Hotelul a fost reamenajat în democraţie, dar se pare că el a fost construit pe vremea tovarăşului şi chiar a funcţionat o perioadă în comunism, cu numele „Stejarul”, cu dedicaţie tot pentru marele fiu al locului. Fiindcă Scorniceştiul, atât cât mai e, e numai Ceauşescu. n

NEW AGE SPRE MATURITATE MAI LENT

118

Cuprins secţiune

SOCIAL MEDIA

120

NEW

AG E

Spre maturitate, mai lent Nici adolescent, nici adult: moratoriu sau purgatoriu? de Tudor Raţ

e înseamnă să fii adult? O întrebare al cărei răspuns, în ciuda înţelegerii intuitive comune pe care credem că o avem cu privire la subiectul întrebării, nu se formulează atât de simplu. Este maturitatea determinată de vârstă? Într-o oarecare măsură, da – în cazul bărbaţilor, cel mai des „afectaţi” de prelungirea „fecioriei”, chiar şi cele mai cronice sindromuri Peter Pan dispar la un moment dat (fie şi pentru a fi înlocuite cu criza vârstei a doua). Dar maturitatea nu este doar un construct de vârstă, presupune şi schimbări în plan cognitiv şi emoţional prin care trece un individ: după o vreme, scuzele ce joacă pe cartea lipsei de experienţă specifică tinereţii trebuie dublate de altele, sincronizate cu datele din cartea de identitate. Şi parcă nici aşa nu surprindem pe deplin ideea de maturitate – pur şi simplu lipseşte acţiunea. Din bătrâni se spune că fiecare om pe lumea asta trebuie să ridice o casă, să crească un copil şi să planteze un pom. Criterii de tranziţie demografică mai aproape de zilele noastre identifică cinci „borne kilometrice ale maturităţii”: definitivarea parcursului educaţional, atingerea independenţei financiare, părăsirea căminului părintesc, căsătoria şi parentalitatea. Astăzi, în ţările cu economii avansate (statele OECD, de exemplu), tinerii între 20 şi 30 de ani, în special cei din mediul urban, reprezentanţi ai clasei de mijloc sau ai celei superioare, abia dacă au bifat două sau trei dintre aceste criterii. Din punct de vedere statistic, generaţia părinţilor acestor 119 SINTEZA # 2, februarie 2014

tineri trecuse prin toate momentele definitorii enumerate mai sus până la 25 de ani. Câţiva factori au contribuit din plin la încetinirea tranziţiei demografice: apariţia unui nou model economic, tot mai competitiv, bazat pe cunoaştere şi care necesită o forţă de muncă înalt specializată, a dus la modificarea sectorului educaţional: de exemplu, democratizarea accesului la educaţie şi nevoia de prelungire a parcursului academic (modelul extins de tip licenţă + master + doctorat + postdoc este tot mai des întâlnit) pentru a dobândi cunoştinţele necesare pe piaţa muncii „au împins” momentul definitivării studiilor undeva spre 25-27 de ani. Dacă privim cele cinci etape ca momente secvenţiale, ce punctează un continuum al maturizării, este uşor de înţeles de ce tranziţia spre maturitate este una mai lentă astăzi şi de ce, sub acest aspect faptic, maturizarea se definitivează după 30 de ani. Bineînţeles, de acest fenomen nu se face „vinovată” doar educaţia superioară: de exemplu, criza economică ce a debutat în 2008 a făcut mult mai dificilă atingerea independenţei financiare de către tineri şi asumarea unor investiţii cu efecte de durată precum achiziţionarea unei locuinţe (aşa se poate explica parţial şi prelungirea situaţiei de coabitare cu părinţii). Mai mult, au avut loc transformări profunde ale normelor şi valorilor împărtăşite social: sexul premarital nu mai are ataşat stigmatul din trecut (ceea ce arată, totodată, scăderea importanţei căsătoriei pentru tineri), modelul familial s-a schimbat (în ciuda unor latenţe socio-istorice în discriminarea de gen, femeile au acces

cvasi-nerestricţionat pe piaţa muncii şi orizontul lor de activitate nu se mai rezumă strict la domeniul casnic), iar progresele făcute în domeniul tehnico-medical permit prelungirea perioadei fertile la femei şi ameliorarea disfuncţiilor sexuale la bărbaţi (conducând astfel la oportunităţi extinse de concepere de urmaşi).

Situaţia în România Deşi nu este similară din punct de vedere economic, politic, social şi cultural ţărilor occidentale (în ciuda traseului euro-atlantic urmărit de elitele societăţii româneşti după 2000), România înregistrează dinamici comparabile pe dimensiunile definitivarea studiilor, căsătorie şi parentalitate. Conform datelor Eurostat, numărul studenţilor a crescut de la aproximativ 452.000 în 2000 la 871.800 în 2010, ultimele cifre indicând un recul faţă de momentul 2009, când 1.098.200 de persoane au fost înregistrate ca studenţi. Mai mult, vârsta mediană a persoanelor înscrise în învăţământul terţiar a crescut în intervalul 2000 – 2011 cu 1,3 ani, de la 20,6 la 21,9 - vârful atins în 2010 fiind de 22,6 ani. Cu alte cuvinte, mai multe persoane urmăresc trasee educaţionale terţiare şi petrec, în medie, mai mulţi ani studiind în facultăţi. În 2010, conform datelor INS (anuarul statistic), vârsta medie la prima căsătorie în mediul urban era de 29,6 ani pentru bărbaţi şi 26,9 ani pentru femei, în creştere accelerată faţă de anii trecuţi. Acelaşi anuar statistic atestă faptul că singurele grupe de vârstă la care fertilitatea a crescut în 2010 comparativ cu 2005 sunt 30-34 de ani (de la 51,8 născuţi vii la 

NEW

1.000 de femei la 59,2), 35-39 de ani (de la 18,7 la 23,3) şi 40-45 de ani (de la 3,6 la 4,6). Toate celelalte grupe de vârstă au înregistrat scăderi notabile. Numărul de copii născuţi de mame necăsătorite a atins cota de 31% în 2010 (date Eurostat), în creştere cu 4,3 puncte procentuale faţă de 2001. La fel ca în ţările avansate economic, independenţa financiară este un deziderat nerealist pentru marea majoritate a tinerilor din România, la fel cum este şi părăsirea căminului părintesc. Tinerii, proaspăt ieşiţi din facultatea absolvită în speranţa obţinerii unei slujbe mai bine remunerate, îşi găsesc cu greu joburi plătite suficient de bine, încât să le permită acestora închierea sau cumpărarea unei locuinţe şi acoperirea cheltuielilor de zi cu zi. Mai mult, în ţara noastră, criza economică a acutizat una din realităţile tăcute ale sărăciei: în 2010 (studiu realizat de Marian Preda şi Vlad Grigoraş) rata pauperităţii în rândul copiilor şi tinerilor era de 3-4 ori mai mare decât în rândul pensionarilor, categorie considerată, în general, vulnerabilă din acest punct de vedere. Pentru intervalul de vârstă 18-24 de ani, rata sărăciei se situa la cota de 8,2%, iar pentru intervalul 25-34 ani la 5%, în timp ce intervalele 55-64 de ani şi peste 64 înregistrau cote de 2,9%, respectiv 2,7%. În funcţie de statutul ocupaţional, datele sunt şi mai clare: în timp ce 6,5% dintre studenţi intră sub pragul sărăciei, doar 2% dintre pensionari se încadrează în această categorie.

Variaţii de la modelul volitiv Pentru a delimita conceptual perioada de intrare lentă în viaţa adultă, profesorul de psihologie american Jeffrey Arnett a propus termenul de emerging adulthood, care defineşte perioada de limbo între adolescenţă şi maturitate prin care trec indivizii între 18 ani şi sfârşitul celei de-a treia decade a vieţii. Acest interval este privit, de regulă, ca un moratoriu de la responsabilităţile vieţii adulte, o perioadă de explorare a posibilităţilor de asociere socială, politică, sexuală, şi religioasă. În această accepţiune, maturitatea 120 SINTEZA # 2, februarie 2014

AG E

emergentă este un fenomen volitiv, specific unor anumite clase sociale, mai mult sau mai puţin „privilegiate”. Nişa este, totuşi, una relativ îngustă: conform statisticilor proprii ale OECD , în 2011, persoanele cu vârste cuprinse între 20 şi 29 de ani numărau 168.762.650 de indivizi, adică aproximativ 2,3 % din populaţia totală a lumii. Dintre aceştia, în medie, 30% din persoanele cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani se situează în quintila inferioară a veniturilor pentru această populaţie, aceştia neintrând în „grupul-ţintă” al fenomenului maturităţii emergente. În ţara noastră, maturitatea emergentă nu este doar apanajul persoanelor ce provin din medii înstărite. În anticamera maturităţii stau şi acele „gulere albastre” remunerate insuficient pentru a-şi permite achiziţionarea sau închirierea unei locuinţe proprii şi întemeierea unei familii. Dacă pentru cei dintâi maturitatea emergentă este un moratoriu, pentru cei din urmă metafora purgatoriului ar fi mai potrivită. Aceştia formează un grup ce valorizează elementele „tradiţionale” ce marchează intrarea în viaţa adultă (căsătoria şi parentalitatea fiind cele mai importante), dar din raţiuni obiective – de natură financiară – sunt captivi în no man’s land-ul dintre cele două tabere: prea mari pentru a fi consideraţi adolescenţi, prea săraci pentru a duce o viaţă de adult. Dacă cei care aleg amânarea momentelor-cheie sunt caracterizaţi de preocuparea pentru descoperirea sinelui, instabilitate psihoemoţională, centrare pe sine, un sentiment de neapartenenţă la vreo categorie de vârstă şi percepţia unor „posibilităţi nelimitate” (modelul propus de Arnett), care sunt sentimentele ce-i încearcă pe cei care sunt captivi ai maturităţii emergente? Se prefigurează o nouă categorie vulnerabilă, predispusă la depresie şi asumarea unor comportamente de risc (consum de droguri, promiscuitate sexuală etc.)? Este România pregătită pentru o generaţie tânără neînţeleasă, frustrată şi deziluzionată? n

We are the generation of Social Media. Our biggest Revolution is a Tweet of 141 Characters”, http://www.goodreads.com

e obsedează omul contemporan? Oare aflarea identităţii personale, cunoaşterea de sine sau exhibarea, inventarea unei identităţi plurale, care ţine mai curând de imaginaţie, joc, defulare psihică ori respingere a tradiţiilor? Societatea a devenit un spectacol, iar scena nu mai este ocupată nici de individul pierdut în colectivitate, nici de cel modern, izolat sau alienat, ci de individul dornic de vizibilitate, sedus de succes, acaparat de dorinţa de a performa. Se pare că, în ultimii zece ani, nimic nu a contribuit la această realitate mai mult decat apariţia şi dezvoltarea social media. Fenomenul a creat un nou tip de influenţatori, oameni simpli au devenit voci, sunt create relaţii intense sau efemere, un nou model de structură socială, populată de o mulţime de experienţe personale şi biografii, cu o diversitate de medii educaţionale şi zone geografice. Societatea a evoluat în direcţia expunerii vieţii în faţa publicului digital, numit de scriitorul Walter Kirn „o masă necontrolată de Big Brothers echipaţi cu dispozitive la care Orwell acum 60 de ani nici n-ar fi visat, ale căror telefoane inteligente, tablete şi miliarde de alte dispozitive similare pun în mâinile noastre mai multe instrumente de supraveghere şi localizare decât a avut la dispoziţie întregul regim totalitar imaginat de Orwell în romanul 1984”. Dacă romanul lui George Orwell părea că transpune cadre de neconceput, transparenţa prezentului confirmă reversul viziunii respective. Astfel, în timp ce în lumea orwelliană, personajele erau supravegheate conştient şi constant, iar exprimarea era o crimă, utilizatorii social media sunt supravegheaţi

NEW

inconştient şi aleatoriu, iar lipsa exprimării în online este de neimaginat. În realitate, oamenii nu sunt făcuţi să trăiască în public, dar social media poate susţine nevoia de atenţie, de altfel dezirabilă până la un punct. Social media este astăzi modul major de existenţă: aici se comunică de la egal la egal, se împărtăşesc opinii, aici apar în mod spontan comunităţi de interese, aici iau naştere publicuri dinamice şi volatile care deţin puterea, aici se conturează identităţi şi se gestionează profiluri personale.

AG E

interactive, gadget-uri, reacţii rapide, posibile până la acel moment doar în cadrul aplicaţiilor locale. Nu consumul, ci realizarea şi distribuirea de conţinuturi proprii a devenit noul ţel. Noile tendinţe s-au dezvoltat într-un ritm incredibil, ceea ce a impus, în mod justificativ, conceptul de web participativ, iar „auto-comunicarea în masă” a devenit caracteristica cea mai pregnantă. În trilogia sa asupra erei informaţionale, Manuel Castell sintetizează motivul pentru care noţiunea de „societate a

fiind percepută de cei mai mulţi oameni ca o dezordine meta-socială, respectiv ca o succesiune automatizată şi aleatorie de evenimente. Căci nu poţi să nu vezi că social media sunt fără doar şi poate sisteme automate care controlează şi manipulează conexiuni, iar filozofia brandurilor consacrate, Facebook, Google, Youtube, de a face internetul mai social, a condus vizibil la tehnicizarea societăţii. Ce înseamnă relaţia în mediul online? Nu este cumva dată de un

Social media – model de relaţionare reală sau exhibare socială? Mutarea centrului de greutate pe aceste sisteme ridică o serie întreagă de probleme referitoare la viitorul comunicării şi al relaţionării, impunând atât reconceptualizarea proceselor tradiţionale, cât şi identificarea unor modalităţi noi de agregare şi mobilizare. Încă de la intrarea în scenă - Blogul (1999), Wikipedia (2001), Myspace (2003), Facebook (2004), Flickr (2004), Youtube (2005), Twitter (2006) - şi-au propus valorificarea conceptului de „cultură participativă” şi au adoptat sloganuri promoţionale, toate centrate pe implicarea utilizatorului pentru scopul final - „o lume mai deschisă, mai transparentă” - „Do no evil” (Google), “Making the web more social” (Facebook), „Share your pictures and watch the world” (Flickr-Yahoo). Premisele acestei schimbări au fost evoluţiile tehnologice fără precedent - conexiuni de de mare viteză, pagini 121 SINTEZA # 2, februarie 2014

reţelelor” i se pare un termen adecvat pentru a defini societatea actuală: „Reţelele formează noua morfologie socială a societăţilor noastre, iar diseminarea logicii relaţionării transformă în mod semnificativ modul de funcţionare şi rezultatele proceselor de producţie, experienţa, puterea şi cultura. Este adevărat că reţelele – ca o formă de organizare socială – au existat şi în alte timpuri şi spaţii, însă noua paradigmă bazată pe tehnologia informaţiei creează baza materială pentru ca această formă să se răsfrângă asupra întregii structuri sociale şi să o pătrundă”. Şi, la fel ca mai toate revoluţiile, pentru că mulţi compară schimbările de la ora actuală cu cele generate de revoluţia industrială, care a marcat profund toate domeniile vieţii, „ascensiunea societăţii reţelelor” aduce cu sine un grad mare de nesiguranţă,

număr - numărul de like-uri, share-uri, click-uri? Nu cumva, în final, accesarea unui buton arată ceea ce prietenii aud, citesc, privesc, iubesc? Statistic, mai bine de un sfert dintre persoanele care socializează pe Internet mint cu privire la numele lor, iar una din cinci are regrete cu privire la o acţiune de-a lor în mediul online. Nu poţi să nu te întrebi ce şanse are relaţia a doi oameni care se cunosc într-un spaţiu virtual? Cât de reali sunt ei, cât de reale sunt trăirile lor? Aşadar, bula din social media începe să crească şi, probabil se va desumfla cu un ecou răsunător. Cum rămâne atunci cu viitorul? Nimeni nu ştie exact. Nici măcar Mark Zuckerberg (fondator & CEO Facebook) sau Larry Page (fondator & CEO Gooogle) nu cunosc răspunsul. Pentru simplul fapt că mâine s-ar putea să se schimbe total regulile jocului. Să apară o nouă tehnologie. Sau un nou fenomen. n

PUNCT ZERO 122 SINTEZA # 2, februarie 2014

Cuprins secţiune

ArmĂ mortală 3(d)

122

IRON MUSK

130

„Early adopters”

136

Armă mortală 3(D) Şi imprimantele pot să tragă, nu-i aşa? O poveste adevărată despre Partea Întunecată a unui boom tehnologic aşteptat.  de Traian Brad

123 SINTEZA # 2, februarie 2014

PUNCT

ZERO

3D printing: curs intensiv Acolo unde nimeni nu s-a mai avântat vreodată, în secolul XXIV al USS Enterprise şi al său Jean-Luc Picard, replicatorul e o prezenţă banală. Încă la secole distanţă, protoarhetipul său, printingul 3D sugerează o nouă revoluţie industrială. DEFINIŢIE: În termeni tehnici, printarea 3D e o aşa-numită tehnologie aditivă. În termeni profani, tehnologiile aditive sunt cele care adaugă material doar acolo unde este nevoie şi construiesc o piesă pe axă verticală, pornind de jos în sus. La polul opus s-ar afla tehnologiile care presupun degajarea materialului: în industria mecanică, de exemplu, se porneşte de la o bară de oţel sau de plastic, iar prelucrarea se face printr-o metodă clasică gen aşchiere. Care este, atunci, legătura cu printul clasic, pe hârtie? Relativ simplu: nu se printează cerneală, ci straturi succesive, în majoritatea cazurilor de plastic – dar la fel de bine se pot folosi titan, aluminiu, oţel sau chiar ciocolată -, până la obţinerea obiectelor finale. Iniţial, acestea sunt proiectate pe computer, întrun program gen CAD, iar de aici şi până la realizarea lor mai e doar o comandă: „print”. POTENŢIAL: „Posibilitatea de a personaliza în masă şi de a face produse individuale pentru consumatori individuali deschide o oportunitate imensă, aproape ne duce înapoi într-o perioadă a manufacturii, în care obiectele erau făcute pentru indivizi”, crede Phil Reeves, de la compania britanică de consultanţă în 3D Printing şi Additive Manufacturing, Econolyst, adăugând că “mulţi producători au început să-şi facă imagini 3D ale produselor pe care le vând, pentru că, în viitor, vor comercializa nu doar produse, ci şi fişiere”. Oamenii industriei văd mai degrabă un viitor în care vor exista centre de printing 3D aproape de casă, de genul de pe acum desuetelor internet caféuri, la care oamenii vor veni cu propriile fişiere pentru a-şi fabrica produsul. Cei de la Sculpteo o fac deja: primesc fişiere, le printează şi apoi expediază produsul finit oriunde în lume. 

124 SINTEZA # 2, februarie 2014

pune că îl cheamă Mathew. E canadian, are spre 30 de ani, e fabricant de unelte pentru industria de construcţii şi e cunoscut în War World Web drept creatorul primei puşti realizate integral prin printare 3D. Alintată „The Grizzly”, arma apare într-un videoclip postat pe youtube spre sfârşitul lunii iulie, iar potrivit descrierii care însoţeşte imaginile, este vorba despre un model cu un singur foc, de calibrul 22, realizat integral cu ajutorul unei imprimante 3D Stratasys Dimension 1200es. Primul său test a fost un eşec. Percutorul a declanşat, dar ţeava puştii s-a fisurat pe ambele părţi.

Un Liberator pentru toţi Un al doilea videoclip, postat tot pe youtube în data de 2 august, prezintă o versiune 2.0 a armei botezate în onoarea tancului canadian Sherman M4A1 „Grizzly”, iar Mathew reuşeşte de astă dată să tragă cu succes de 14 ori până la apariţia primelor fisuri în ţeavă. „Am fost pe deplin încrezător şi voi testa o nouă ţeavă la sfârşitul acestei săptămâni”, mărturisea Mathew într-un email pentru „The Verge”, după ce, aşa cum se putea vedea în filmuleţul demonstraţiei sale, a renunţat la ultimele trei focuri la şnurul cu ajutorul căruia a acţionat trăgaciul de la o distanţă de siguranţă şi a tras direct cu mâna, din poziţia normală de tragere. Realizată din plastic ABS +, Grizzly 2.0 e mai degrabă un model destul de incomod de folosit şi încă departe de imaginea ameninţătoare a lui M60E3 a iconicului John Rambo. Grizzly trebuie (re)încărcată după fiecare declanşare, iar

tuburile cartuşelor pot fi scoase doar împinse cu o tijă, după demontarea în prealabil a ţevii. Dar chiar şi aşa e limpede că proiectul avansează într-un ritm alert. Şi mai mult, e considerat ameninţător. În email-ul său către The Verge, Matthew mărturisea că a schiţat în doar trei zile planurile pentru arma sa şi că avut drept sursă de inspiraţie primul pistol din lume printat 3D, Liberator, realizat şi testat cu succes în luna mai a anului trecut de cei din organizaţia texană Defense Distributed. Ajunşi în acest punct, e timpul pentru o călătorie în timp şi ne întoarcem în 4 iunie 2012, când Cody Wilson, 25 de ani, un student al Facultăţii de Drept a Universităţii din Texas, care se autodescrie drept „cripto-anarhist”, punea bazele Defense Distributed, o organizaţie non-profit al cărei scop declarat este realizarea prin printing integral 3D a unei arme de foc open source, o aşa-numită „wiki weapon”, accesibilă oricui. Wilson & Co. aveau planurile, dar nu şi banii pentru tehnologie. I-au găsit însă pe căile (ne)bătătorite ale internetului. Au început cu o campanie de crowdfounding pe Indiegogo, cu o ţintă de 20.000 de dolari, necesari printre altele pentru cumpărarea unei imprimante Stratasys 3D. După 22 de zile şi 2.000 de dolari colectaţi, administratorii Indiegogo puneau însă capăt campaniei, invocând încălcarea termenilor serviciului, care interzic categoric strângerile de fonduri pentru activităţi ce au legătură cu vânzările de arme de foc sau cu părţi componente şi accesorii ale acestora. S-au reorientat

PUNCT

ZERO

 Cody Wilson a pus în 2012 bazele Defense Distributed, al cărei scop declarat era realizarea unei arme de foc open source

rapid şi au reuşit în mai puţin de o lună să strângă restul banilor din donaţii via PayPal şi Bitcoin. Primele prototipuri aveau să apară, pe la începutul lui decembrie 2012, când Defense Distributed făcea public un videoclip în care apărea o armă AR15, printată parţial 3D, realizată după planurile inginerului şi armurierului amator Michael Guslick. Pionier al armelor printate 3D, Guslick a adaptat planurile unei arme semiautomate pe care le-a găsit pe internet şi a fabricat apoi câteva dintre componentele sale cheie cu ajutorul unei imprimante 3D pe care a cumpărat-o cu 1.000 de dolari. Rezultatul a fost o armă complet funcţională, cu care pretinde că ar fi tras de peste 200 de ori. Până în 19 decembrie 2012, planurile armei sale au fost disponibile pe Thingiverse, dar au fost retrase în urma masacrului de la şcoala elementară Sandy Hook, Newtown, Connecticut – 26 de persoane au fost împuşcate mortal de un tânăr de 20 de ani care s-a sinucis apoi. Tot atunci, Thingiverse şi-a schimbat şi termenii de utilizare, interzicând partajarea de obiecte „ce pot contribui la fabricarea de arme”.

Periculoase şi letale În replică, Defense Distributed a lansat DEFCAD.org, un depozit online dedicat în special fişierelor respinse sau cenzurate de ()Thingiverse, găzduind o vreme schiţe pentru zeci de modele de puşti, pistoale, amortizoare, grenade şi cartuşe. În principiu, toate destinate printării 3D. Au fost retrase de la accesul public în mai 2013, la cererea Departamentului Apărării al Statelor Unite. 125 SINTEZA # 2, februarie 2014

Mulţi producători au început să-și facă imagini 3D ale produselor pe care le vând, pentru că în viitor vor vinde nu doar produse, ci și fișiere”, Phil Reeves, Econolyst

Numai că pistolul – unii au văzut în el Răul – era deja făcut. În iulie 2013, în timpul unui discurs oficial al premierul israelian, un bărbat s-a apropiat din spate, a scos din buzunar un pistol şi l-a îndreptat spre Benjamin Netanyahu. N-a fost însă o ameninţare reală. Atacatorul era un reporter tv care încerca astfel să demonstreze cât de uşor este să strecori o armă printată 3D prin filtrele de securitate ce includ detectoare de metal. Pistolul său, tras în plastic la o imprimantă, era făcut după planurile Defense Distributed. Scoasă la o imprimantă cumpărată de pe eBay cu 8.000 de dolari şi botezată Liberator, arma texanilor

a tras primul foc la începutul lui mai 2013, iar planurile sale au fost descărcate de pe DEFCAD.or de peste 100.000 de ori. Într-un top al ţărilor cu cele mai multe descărcări apar, în ordine, America, Spania, Brazilia, Germania şi Marea Britanie, iar fişierul CAD e şi acum disponibil pe diverse site-uri de torrente. Şi o notă de subsol: înainte de cumpărarea acestei imprimante, cei de la Defense Distributed închiriaseră unul dintre modele industriale ale Stratasys, un Elie 3D cu un preţ de vânzare de 30.000 de dolari. Producătorul a aflat abia mai târziu că imprimanta ar urma să fie folosită la printarea unei arme şi i-a trimis lui Wilson un mail prin care îi cerea să o returneze. Când Wilson a refuzat, replicând că legea îi dă dreptul să construiască acasă arme de foc, compania şi-a trimis câţiva oameni şi a luat-o înapoi. „E politica Stratsys să nu permitem cu bună ştiinţă folosirea imprimantelor noastre în scopuri ilegale”, a fost comentariul companiei. Realizat din 15 componente din plastic, Liberator are o singură piesă din metal – percutorul. La fel ca în celelalte cazuri de arme trase la imprimante 3D, călcâiul său este ţeava, care se deformează după câteva declanşări. Dar cum aceasta este detaşabilă, înlocuirea sa nu durează mai mult de câteva secunde. CAD-ul Liberator-ului a fost descărcată şi de agenţii Biroului american pentru Alcool, Tutun, Arme de Foc şi Explozibili, care au printat două pistoale şi le-au testat apoi în poligon. 

PUNCT

MINUSURI: Imprimantele 3D bune sunt însă/încă scumpe. Toate exemplele relevante de utilizări, de genul componentelor de motor de rachetă printate de NASA, folosesc modele industriale, ale căror preţuri încep de la 10.000 şi pot urca până la sute de mii de euro. E adevărat, există şi modele pentru acasă care pot fi cumpărate şi cu 500 de dolari, gamă în care cel mai popular model, MakerBot Replicator, costă 1.700 de dolari. Numai că obiectele care pot fi printate acum cu ele sunt limitate în general la mici jucării de plastic. În plus, arată un raport Deloitte din 2012, care evalua la 200 de milioane de dolari piaţa de imprimante 3D, e de 30 de ori mai ieftin să cumperi o farfurie de la IKEA decât să o produci acasă cu materia prima folosită în printingul tridimensional. RESURSE: Să ai acum o imprimantă 3D acasă e ca şi cum ai avea un iPhone cu acces la un App Store cu rafturile goale, nu cu peste un milion de aplicaţii. Cei fără cunoştinţe de design de produs trebuie să se limiteze la cele câteva librării online specializate, gen Thingiverse, sau secţiunea Physibles de pe infamul Pirate Bay. Cei pentru care utilitatea e mai importantă decât aspectul pot fotografia din mai multe unghiuri obiectul pe care vor să-l printeze şi trimite apoi imaginile pe Hypr3D. com, care va genera pentru ei o imagine 3D. Există şi varianta unor scannere 3D, însă preţul acestora e de multe ori mai mare decât cel al n imprimantei.

ZERO

Unul dintre ele a explodat. Celălalt, însă, a funcţionat perfect, iar concluzia testului a fost că armele de plastic sunt periculoase, letale şi reprezintă o ameninţare pentru siguranţa naţiunii. Liberator-ul original a fost printat la o imprimantă industrială high-end, iar cum un astfel de model e prea puţin accesibil muritorilor de rând a apărut rapid şi o variantă să-i spunem consumer, mai aproape de conceptul open-source, realizată cu ajutorul unui Lulzbot A0-101 (cu un preţ de 1.725 de dolari pe piaţa americană), al unui cui şi al câtorva şuruburi. Această nouă declinare, cunoscută sub numele de Liberator Lulz, diferă de original prin faptul că are o ţeavă ghintuită și folosește şuruburi de metal pentru îmbinarea componentelor. Imprimarea sa a durat aproximativ două zile și s-a folosit plastic generic ABS în valoare de 25 de dolari. Nu e nici ea Beretta sau Glock, dar a tras cu succes de nouă ori.

Atac la tehnologie? Pe cât de incitantă pentru unii, ideea armelor printate 3D e pe atât de îngrijorătoare pentru alţii, şi au apărut deja voci care cer modificarea regimului armelor şi interzicerea lor. S-a întâmplat deja în Marea Britanie, unde realizarea, deţinerea şi vânzarea nelicenţiată de arme printate 3D a fost declarată ilegală, pedepsindu-se cu până la 10 ani de închisoare. Interdicţia se aplică şi componentelor individuale. În Ţara tuturor posibilităţilor, pe tărâmul celor liberi să poarte arme, lucrurile se învârt în cerc. Unul pe cât de rotund, pe atât de vicios.

 Unul dintre primele modele de printer 3D

126 SINTEZA # 2, februarie 2014

La sfârşitul lui noiembrie 2013, Philadelphia a devenit primul oraş din SUA care a interzis fabricarea de arme 3D – „nu că ar exista aici vreun loc în care să se facă aşa ceva. Oricum, nu unul pe care să îl ştim”, scriau ironic ziariştii de la Philly Magazine. În vigoare din 1988, Undetectable Firearms Act interzice armele care nu pot fi depistate cu ajutorul detectoarelor de metal sau al scanerelor cu raze X. Legea nu spune însă nimic despre armele de plastic care au şi componente de metal şi care devin, astfel, legale. Printre congresmenii americani există deja voci care cer amendarea legii, dar iniţiativele lor sunt interpretate de mulţi mai degrabă ca o încercare de reglementare a printing-ului 3D în general. „Sunt un mare admirator al imprimantelor 3D şi cred că ele vor transforma tehnologia şi economia. Însă nu vreau să ajut criminali sau terorişiti să treacă mai uşor arme prin detectoarele de metal”, e replica unuia dintre cei mai cunoscuţi oponenţi ai armelor homemade, democratul new yorkez Steve Israel din Camera Reprezentanţilor. Pe de altă parte, Defense Distributed a primit în martie 2013 o licenţă federală care îi dă dreptul să fabrice şi să comercializeze arme de foc, cu obligaţia de a ţine o evidenţă strictă a producţiei şi vânzărilor. Şi dacă nu erau destule paie pe foc, texanii de la Solid Concepts au anunţat la începutul lui noiembrie 2013 că au reuşit să printeze în inox cu o imprimantă industrială un pistol semiautomat M1911, calibrul 45. „Funcţionează perfect”, spuneau oficialii companiei, explicând că expertul lor în arme a reuşit să lovească mijlocul unui ţinte aflate la o distanţă de 30 de metri. Pentru cei sceptici, o demonstraţie video e încărcată pe youtube. Pentru cei care vor să aibă unul acasă, Solid Concepts va scoate o ediţie limitată de 100 de bucăţi, la un preţ de 11.900 de dolari, date fiind costurile încă mari de producţie. O ediţie despre care Scott McGowan, vice-preşedinte al Solid Concepts, spune că reprezintă „o şansă de a cumpăra şi deţine o bucată de istorie”. Indiscutabil, istoria se scrie acum şi în 3D, iar oameni precum Wilson, Mathew sau Guslick au forţat deja limitele boom-ului aşteptat şi a ceea ce ar putea aduce asta. n

Galaxia Gutenberg 2.0 1984 este anul lui Big Brother, dar şi al stereo-litografiei, un proces de imprimare inventat de către Charles W. Hull, cofondator al 3D Systems Corp, ce permite realizarea de obiecte tangibile 3D plecând de la o imagine. Tehnologia era folosită pentru crearea de machete de test de design, înainte de trecerea la producţia în serie a obiectelor în cauză.

1992

3D Systems Corp produce prima versiune a ceea ce este astăzi o imprimantă 3D, care folosea un fotopolimer solidificat cu un laser UV. Chiar dacă imperfectă, maşinăria demonstra că piese extrem de complexe pot fi realizate practic peste noapte. 1999 Au loc primele implanturi cu organe crescute în laborator: vezicile a şapte voluntari cu vârste între 4 şi 19 ani, bolnavi de incontinenţă urinară, sunt înlocuite cu structuri de polimer printate 3D, peste care s-au cultivat celulele pacienţilor. Dezvoltată de o echipă de medici ai Wake Forest Institute for Regenerative Medicine, e un pas uriaş spre printarea de organe. Pentru că sunt create din celulele beneficiarului, riscul de respingere este minim. 2005 Dr. Adrian Bowyer, de la Universitatea din Bath, Marea Britanie, pune bazele RepRap, o iniţiativă a cărei scop era construirea unei imprimante 3D care se poate replica singură. RepRap este o maşină de fabricaţie pe straturi, construită din piese de plastic care pot fi obţinute tot pe maşini de tip RepRap, toate informaţiile necesare fabricării acesteia fiind de tip „open source”, atât partea software, cât şi partea hardware. În 13 septembrie 2006, prototipul RepRap 0.2 îşi printează cu succes primele sale componente, iar 127 SINTEZA # 2, februarie 2014

până în septembrie 2008 sunt raportate peste 100 de (auto)copii funcţionale în întreaga lume. 2006 Apare prima maşinărie SLS (Selective Laser Sintering), ce permite generarea unei structuri tridimensionale complexe, prin selectarea consolidată şi succesivă a straturilor de pudră (praf) metalică, şi lipirea strat cu strat, unul deasupra celuilalt, folosind energie termică a unei raze laser focalizate computerizat. Drumul spre personalizarea de masă şi fabricarea de piese individuale la cerere e deschis. Furnizorul de sisteme de imprimare 3D Object creează în acelaşi an un dispozitiv capabil să imprime în mai multe materiale, inclusiv elastomeri şi polimeri. 2008 Se lansează Shapeways, cea care avea să devină cea mai mare companie de servicii de 3D printing din lume, cu peste un milion de obiecte printate şi livrate clienţilor până la mijlocul lui 2012. Tot în acest an este realizată şi prima proteză a unui picior, cu toate părţile componente – genunchi, încheietură etc – imprimate într-o singură structură, fără niciun fel de îmbinare. 2009 MakerBot Industries scoate pe piaţă un kit DIY (do it yourself) cu ajutorul căruia se pot construi acasă imprimante şi obiecte 3D. 2010 Organovo Inc printează vase de sânge cu ajutorul unei bioimprimante NovoGen MMX. Pentru realizarea lor s-au folosit elemente din arterele unui donator. (În prezent, cei de la Organovo caută o soluţie

pentru replicarea unui ficat.) Inginerii Universităţii din Southampton realizează un aeroplan 3D fără pilot, pe care îl construiesc în doar şapte zile şi cu un buget de 5.000 de lire sterline. 2011 Kor Ecologic prezintă Urbee, prototiopul unei maşini hibrid cu o caroserie trasă la o imprimantă 3D, iar i.materialise devine primul serviciu de 3D printing din lume care include în oferta sa de materiale argintul şi aurul de 14 carate. 2012 Câţiva medici olandezi printează un maxilar inferior, pe care îl implantează apoi unei paciente de 83 de ani. Dincolo de Ocean, Shapeways deschide în New York un centru de 3D printing cu 50 de imprimante industriale, capabile să imprime câteva milioane de produse pe an. 2013 NASA printează şi testează cu succes injectorul unui motor de rachetă, anunţând în acelaşi timp că va trimite în 2014 o imprimantă 3D pe Staţia Spaţială Internaţională. Houston, nu mai avem nici o problemă! O echipă de cercetători ai Universităţii Hanghou din Zhejiang, China, scot la o bioimprimantă un rinichi în miniatură funcţional. Primul nas printat 3D vine din Londra şi e implantat unui bărbat bolnav de cancer. A fost realizat pe o structură de polimeri acoperită cu celulele pacientului. După patru săptămâni de incubare la temperatura corpului, nasul a fost implantat sub pielea braţului bolnavului, unde a rămas trei luni, până când a dezvoltat vase de sânge. n

128 SINTEZA # 2, februarie 2014

129 SINTEZA # 2, februarie 2014

Iron Musk Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, spune Elon Musk, versiunea din lumea reală a vizionarului Tony Stark, respingând ideea că ar lucra la construirea unui costum Iron Man. Cu toate astea, dacă ceva arată, măcăie şi merge ca o raţă, de cele mai multe ori se dovedeşte a fi o raţă. de Traian Brad 130 SINTEZA # 2, februarie 2014

PORT RET

M-au întrebat de milioane de ori, dar, uh, nu, nu voi construi un costum Iron Man”, Elon Musk

început cu un tweet al omului pe care mulţi îl consideră cel mai mare antreprenor al momentului, prin care dădea sfoară-n lume că este pe punctul de a face ceva incredibil: „Ne-am dat seama cum să proiectăm piese de rachetă doar mişcându-ne mâinile prin aer. Serios! Mai avem nevoie acum doar de un generator de holograme cu grafică de înaltă rezoluţie”. O formulare destul de laconică, dar suficient de incitantă pentru a da apă la moara virtuală a speculaţiilor. Musk a replicat imediat: „M-au întrebat de milioane de ori, dar, uh, nu, nu voi construi un costum Iron Man; în schimb, designul cu holograme manipulate cu mâna este deosebit de util”. „Am văzut aşa ceva în film şi l-am transformat în realitate. O idee bună!”, mai mărturisea el într-o replică la un tweet al regizorului Jon Favreau, care îl întreba dacă tehnologia în cauză are ceva în comun cu seria „Iron Man” şi cu personajul său principal, excentricul vizionar Tony Stark. Şi promitea că, în scurt timp, va reveni şi cu o demonstraţie video a sistemului. Premiera anunţată - „Viitorul Designului” - a venit la începutul lui septembrie. Nu e chiar o experienţă cinematografică intensă, nu va primi niciodată un Oscar pentru imagine sau efecte speciale, dar e cu siguranţă interesant. „Ai impresia că lucrurile sunt chiar în faţa ta şi poţi să-ţi foloseşti intuiţia să le transformi din obiecte ale imaginaţiei tale în ceva palpabil”, explică Musk, adăugând că, odată finalizate planurile, kitul virtual este printat în metal, strat cu strat, cu o imprimantă 3D. 131 SINTEZA # 2, februarie 2014

Încărcat pe youtube, „The Future of Design” are trei minute şi ceva şi ne arată un Musk manipulând relaxat sistemul său virtual, mutând şi rearanjând hologramele pieselor într-o postură de „Eu sunt adevăratul Tony Stark!”. Iar dacă e să ne uităm la CV-ul şi proiectele sale, comparaţia pe care o face media 2.0 nu e nici pe departe gratuită. (Asta fără să mai amintim de apariţia sa meteorică şi nu chiar atât de întâmplătoare din Iron Man 2.) Când cei de la „The Guardian” l-au întrebat ce părere are despre asocierea sa cu Omul de Fier, Musk s-a fâstâcit o fracţiune de secundă, dar şi-a regăsit repede umorul. „Cred că e destul de cool. Desigur, există câteva diferenţe majore între mine şi Tony Stark, cum ar fi aceea că eu am cinci copii şi-mi petrec mai mult timp mergând la Disneyland decât la chefuri. Cu toate astea îmi plac petrecerile”.

Hyperloop spre viitor Invitat pe la mijlocul anului trecut la o conferinţă All ThingsD, Musk a avut un discurs criptic despre o formă revoluţionară de transport, Hyperloop, pe care o descria atunci o parte Concorde, o parte railgun şi o parte masă de air-hockey. E ceva ce, mai spunea el, ar putea schimba pentru totdeauna ideea tradiţională de transport – „Avem avioane, trenuri, automobile și nave. Acesta va fi al cincilea mod de transport”. Rezumat la o propoziţie, Hyperloop e o formulă super-rapidă şi supereficientă de transport, 100% sigură şi graţie căreia s-ar putea ajunge din Los Angeles în San Francisco în mai puţin de 30 de minute. Ceea ce înseamnă că distanţa de aproape 600 de kilometri

dintre cele două oraşe ar putea fi parcursă de trei-patru ori mai repede decât cu trenurile de mare viteză ale momentului. Hyperloop ar urma să accelereze capsule lungi de doi metri – priviţi-le ca şi echivalentul vagoanelor de tren pentru pasageri –, de-a lungul unui tub suprateran cu presiune joasă, cu viteze de până la 1.220 km/h; pentru reducerea frecării, capsulele alunecă pe perne de aer presurizat. Sistemul ar urma să fie propulsat de motoare electrice - o versiune modificată a celor care deja echipează automobilele electrice Tesla Model S – alimentate cu energie solară furnizată de panouri aşezate deasupra tubului. „A fost conceput pentru a fi foarte uşor, iar senzaţia la bordul său va fi apropiată de cea resimţită într-un avion. Va fi ceva fin, ca şi cum ai zbura prin aer”, descria Musk o hypercălătorie, explicând că sistemul ar putea fi viabil economic pentru o distanţă mai mică de 1.500 de kilometri, la preţuri ale biletelor sub cele practicate de companiile aeriene. Musk a evaluat la şase miliarde de dolari costurile unui tub Hyperloop între Los Angele şi San Francisco, în condiţiile în care o linie de tren de mare viteză proiectată pe aceeaşi rută şi care ar urma să fie operaţională din 2029 presupune costuri de 70-100 de miliarde de dolari. „Fără îndoială, sistemul poate conţine o grămadă de erori şi multe dintre elementele sale pot fi îmbunătăţite”, scrie Musk în documentaţia de 57 de pagini de prezentare a Hyperloop, invitând comunitatea ştiinţifică să contribuie la îmbunătăţirea acestuia şi transpunerea sa din idee în realitate. 

PORT RET

 Hyperloop ar urma să accelereze capsule de doi metri de-a lungul unui tub cu presiune joasă, cu viteze de până la 1.220 km/h

Musk a insistat în repetate rânduri că Hyperloop e un proiect open-source şi că nu are de gând să-l exploateze comercial. „Sunt tentat să creez un prototip cu rol demonstrativ. Nu încerc să obţin o mulţime de bani cu acest proiect, însă mi-ar plăcea ca el să devină realitate şi cred că va fi în beneficiul său dacă eu voi crea un prim model”. Incitantă şi provocatoare, ideea nu e însă neapărat nouă. Şi nu, nu ne gândim acum la sistemul de tuburi din The Jetsons. Jay Yarow de la „Business Insider” spune că Musk s-ar fi putut inspira cel mai probabil dintr-o lucrare din 1972 a unui fizician al Rand Corporation. Sub un nume dezarmant de simplu, „The Very High Speed Transit System,” R.M. Salter propunea atunci un tub subteran prin care un pasager ar fi putut ajunge de la New York la Los Angeles în exact 21 de minute. Mai mult, lucrarea în

cauză vorbea chiar despre o vastă reţea naţională de astfel de tuburi, care ar fi urmat să facă legătura între diferite puncte de plecare/sosire. Totul prin intermediul unui sistem ce combina levitaţia electromagnetică, tuneluri vidate şi viteze nemaiauzite de peste 14.000 de mile/oră. „Aerotubexpres” vine din România anilor ’60. Henri Coandă propunea atunci un sistem de tuburi vidate cu diametru de un metru prin care să circule capsule încărcate cu marfă. Containerele ar fi urmat să plutească pe o pernă de aer, fiind propulsate de diferenţa de presiune de la capetele conductelor - când în faţa capsulei se creează vid, prin eliminarea aerului, presiunea astfel formată în spate o pune în mişcare. Coandă se gândea şi el la extinderea proiectului la un sistem de autostrăzi, astfel ca o rută gen Bucureşti - Braşov să fie parcursă în aproximativ 10 minute.

În numele lui Tesla Fondată de Martin Eberhard şi Marc Tarpenning şi susţinută financiar de Musk, Tesla Motors aproape s-a prăbuşit în 2008 sub presiunea întârzierilor şi a cheltuielilor. Acţionar majoritar cu aproape 27% şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al producătorului de maşini electrice, Musk a fost pus atunci la zidul infamiei de către industria auto ca un diletant care îşi primeşte o pedeapsă pe care a căutat-o cu lumânarea.

132 SINTEZA # 2, februarie 2014

„CE POT SĂ MAI FAC?”: Pentru a rămâne în joc, Musk şi-a investit ultimele trei milioane de dolari, şi-a vândut McLaren-ul F1, o maşină cu un preţ de pornire de aproximativ un milion de dolari, şi a început să împrumute bani de la prieteni. Căsătoria cu iubita sa din liceu, Justine, s-a dus şi ea pe Apa Sâmbetei. „Eram cu pistolul la tâmplă şi mă întrebam «Ce pot să mai fac?»”. Salvarea a venit de la gigantul Dell, care a plătit 120 de milioane de

dolari pentru Everdream, un producător software în care Musk era, cum altfel?, acţionar principal. „Banii au început să vină în 2009, iar căruţa era din nou plină. Slavă Domnului pentru asta”, povestea Musk. UN APPLE AUTO: Numai în 2011, Honda Motors, compania-mamă a Acura, a vândut 200.000 de modele hibrid. Toyota Motors a vândut 620.000. În primii săi nouă ani, Tesla Motors a reuşit să construiască doar

Principiul a fost testat la Bucureşti, pe un traseu de 200 de metri. Rezultatele preliminare au convins autorităţile vremii să extindă proiectul prin construirea în 1972, la Mâneciu, în judeţul Prahova, a unei baze de cercetare cu două conducte de 1.300 de metri fiecare, suprapuse. În timp, a fost testat şi transportul de oameni, dar nu s-au atins viteze mai mari de 70 km/h. O declinare industrială a fost pusă în practică la Baia Mare şi la Caraorman, în Delta Dunării. Toate au fost tăiate şi vândute la fier vechi în anii ’90.

Musk în serie La fel de bine însă, nu e exclusă nici varianta că Hyperloop ar putea rămâne doar o idee-nebună, o răbufnire megalomană, teoretic posibilă, a unui antreprenor în serie. Lui Musk i s-a reproşat deja că a subevaluat mult costurile proiectului Los Angeles San Francisco şi că e greu de crezut

PORT RET

că acesta ar putea fi vreodată fiabil economic. Dar dacă Hyperloop chiar poate fi construit? Şi cum ar fi dacă Hyperloop ar integra cumva automobilele electrice Tesla, o reţea naţională de staţii de reîncărcare şi actuala infrastructură de transport în ceva complet nou şi diferit? Pentru că un lucru e sigur: infrastructura de azi are minusurile ei, indiferent dacă vorbim despre automobile, avioane sau trenuri. Iar dacă cineva poate depăşi aceste minsuri pentru a ne duce într-o minunată lume nouă a transporturilor rapide, sigure şi ieftine, Elon Musk ar putea fi acel om. Martin Archer, un fizician de la Colegiul Imperial din Londra, îndeamnă scepticii şi contestatarii să se gândească la tot ceea ce a făcut Musk până acum. „El e tipul care a făcut maşini electrice rapide cu

6,7

miliarde de dolari este estimarea din septembrie 2013 a averii lui Musk, potrivit Forbes 500, de la 2,7 miliarde în martie 2013

Tesla, mulţi oameni nu ar fi crezut că e posibil aşa ceva, şi tot el e creierul SpaceX, primul constructor de rachete comerciale care a reuşit să se conecteze la Staţia Spaţială Internaţională”, spunea el într-un interviu pentru BBC. Elon Musk are acum 42 de ani, iar numele său apare în Encyclopædia Britannica. S-a născut şi a crescut în Pretoria, Africa de Sud, în timpul ultimelor două decenii de Apartheid. Tatăl său a avut o firmă de construcţii,

2.450 de maşini, integral electrice. În toamna anului trecut, însă, Musk avea să anunţe că producţia Tesla Model S nu mai poate să facă faţă cererii. De la listarea sa din 2010, răţuşca cea hulită a segmentului auto se transformase “într-un soi de Apple al industriei auto, trecând graniţa dintre auto şi tehnologie şi devenind un bun dorit de toţi”, după cum explică analistul Alan Baum, de la Baum & Associates, din Detroit. Un soi de Apple cu o valoare de piaţă de peste 20 de miliarde de dolari, după un 2013 în care acţiunile sale au crescut cu aproape 360%.

133 SINTEZA # 2, februarie 2014

iar mama sa, de origine canadiană, a fost dietetician. A fost de mic un talent în computere, spun prietenii săi, iar prima afacere a făcut-o la 12 ani, când a creat un joc pentru calculator pe care l-a vândut pentru 500 de dolari unei reviste de specialitate. Trei ani mai târziu îşi cumpăra un bilet de avion spre Canada şi ateriza la Montreal. Fără bani şi fără casă, şi-a petrecut primii ani apărând pe neanunţate la uşile rudelor sale îndepărtate şi prestând diverse munci mărunte. În 1990 se înscrie la Queen’s University din Kingston, Ontario, pentru ca doi ani mai târziu să se transfere la Universitatea din Pennsylvania. Absolvent cu o dublă specializare în Economie şi Fizică, a intrat însă în mitologia universitară pentru chefurile-monstru pe care le organiza împreună cu un alt coleg, Adeo Ressi. 

MODELUL S(alvator): Primul model al companiei, Roadster, ieşit în 2006, parcurgea cu o singură încărcare 394 km şi accelera de la 0 la 97 km/h în mai puţin de patru secunde, cu o viteză maximă de 201 km/h. Dacă iPod-ul a fost elixiriul revigorării vânzărilor Apple, piatra filozofală a Tesla Motors a venit sub forma lui Tesla Model S, un sedan de 68.000 de dolari care s-a vândut în 2013 în peste 25.000 de unităţi. Pentru 2014, Musk estimează o dublare a vânzărilor. În funcţie de gamă, Model S vine echipat cu un

acumulator litiu-ion de 60 kw, respectiv 85 de kw, ceea ce înseamnă 650-700 de dolari pe alimentare, pentru 15.000 de mile parcurse. Gama de vârf, Model S Signature Performance, atinge 210 km/h şi poate accelera de la 0 la 96,56 km/h în 4,2 secunde. Pentru 2014, Tesla pregăteşte lansarea gamei Model X, un crossover cu 7 locuri. Compania lucrează acum la dezvoltarea unei reţele de staţii electrice de alimentare care ar urma să acopere până la sfârşitul acestui an majoritatea oraşelor din Statele Unite şi Canada.

PORT RET

 Colonizarea planetei Marte, visul îndrăzneţ al fondatorului SpaceX, Elon Musk

Imediat după absolvire s-a înscris la Stanford, pentru a-şi continua studiile în Fizică. A renunţat după doar două zile de cursuri şi revelaţia că Internetul are un potenţial mult mai mare de a schimba lumea decât Fizica. Între epifania de atunci şi vizionarul în serie din anii care i-au urmat avea să stea Zip2, o companie de internet pe care a fondat-o în 1995 împreună cu fratele său mai mic, Kimbal, şi pe care a vândut-o patru ani mai târziu pentru 307 milioane de dolari celor de la Compaq Computer. Partea sa a investit-o într-un nou startup, o bancă online numită X.com şi rebotezată mai târziu PayPal. Musk a rămas acţionarul principal - pentru o vreme a fost şi CEO -, până la preluarea sa din octombrie 2002 de către EBay, într-o tranzacţie de 1,5 miliarde de dolari. I-au revenit 180 de milioane de dolari. Cu doar patru luni înainte de vânzarea PayPal, Musk fonda prima dintre companiile care aveau să-i aducă statutul de „adevăratul” Tony Stark - Space Exploration Technologies (SpaceX), o companie înfiinţată „pentru a revoluţiona tehnologia spaţială, cu scopul final de a permite oamenilor să trăiască pe alte planete”, aşa cum spune textul de prezentare de pe site-ul oficial. Pe cea de a doua, Tesla Motors, avea să o bage în priză doi ani mai târziu. Şi ar mai fi şi SolarCity, liderul pieţei americane a energiei furnizate prin intermediul panourilor solare; un business cu o valoare de piaţă de peste 5,5 miliarde de dolari înfiinţat în 2006 de fraţii Lyndon şi Peter Rive. Musk este nu doar vărul lor şi omul care a venit cu ideea, ci şi strategul, preşedintele şi acţionarul majoritar al companiei. 134 SINTEZA # 2, februarie 2014

Colonizatorul Spaţiului SpaceX a construit până acum două modele de rachete purtătoare, Falcon 1 şi Falcon 9, ambele testate cu succes, inclusiv în zboruri comerciale. O a treia versiune, Falcon Heavy, urmează să fie lansată anul acesta şi a fost proiectată să ducă pe orbită o încărcătură de 53.000 de kilograme, o capacitate aproape dublă faţă de cea a competitorului direct, Boeing Delta IV Heavy. Dar lovitura de maestru SpaceX a venit în mai 2012, când una dintre capsulele sale Dragon a reuşit andocarea la Staţia Spaţială Internaţională (SSI), în prima misiune spaţială comercială din istorie. „O performanţă absolut incredibilă”, au comentat oficialii NASA, care au semnat cu SpaceX un contract de 1,6 miliarde de dolari pentru efectuarea a cel puţin alte 12 zboruri de aprovizionare până în 2016. Într-o scurtă paranteză deschisă, o capsulă Cyngus a Orbital Sciences a livrat în primele zile ale acestui an la bordul ISS 1.260 de kilograme de echipamente ştiinţifice pentru diverse experimente, inclusiv familii de furnici - pentru observarea comportamentului lor în microgravitaţie. Până la începutul lui 2016, Orbital Science ar urma să ducă pe SSI alte şapte încărcături, pentru transportul cărora NASA va plăti 1,9 miliarde de dolari. Spre deosebire de capsula Dragon, Cyngus nu poate reveni pe Pământ, fiind proiectată să ardă la reintrarea în atmosferă. Dar SpaceX mai are în palmares şi două lansări de sateliţi comerciali SES-8, al grupului luxemburghez SES,

şi Thaicom 6, al consorţiului telecom asiatic Thaicom Plc -, iar tarifele pentru serviciile sale fac din compania lui Musk un candidat serios al lansărilor de sateliţi militari de mari dimensiuni pentru Pentagon, un segment rezervat până în acest moment companiei United Launch Alliance, un jointventure între Lockheed Martin şi Boeing. Dar toate astea nu sunt pentru Musk decât un pas mic pe marele său drum către ultima sa frontieră: o colonie de 80.000 de oameni pe Marte. „Cel mai important lucru pentru mine este să dezvolt o tehnologie care să poată duce pe Marte mulţi oameni şi cantităţi însemnate de mărfuri. Numai că trebuie să plătim facturi de-a lungul acestui drum. Asta înseamnă că transport marfă pentru NASA, lansez sateliţi comerciali de comunicaţii, fac cartografieri sau experimente ştiinţifice. Nu e nicio grabă. Nu cred că omenirea e condamnată şi că sfârşitul ar fi aproape. Cred în schimb că există un risc mic de evenimente dezastruoase. E ca şi cum ai cumpăra o asigurare de viaţă. Nu o faci pentru că eşti convins că vei muri mâine, ci pentru că s-ar putea”, spunea Musk anul trecut, pentru „The Guardian”. Până la colonizare vor mai trece câteva decenii, dar Elon Musk e optimist şi crede încă de pe-acum că şi-ar putea petrece ultimele zile pe Planeta Roşie: „Ar fi mişto să mor pe Marte; dar să nu fie la impact”. Ba chiar are pregătită şi o versiune alfa a epitafului pentru piatra sa marţianfunerară. „A naibii treabă, sunt pe Marte! Vă vine să credeţi!?”. n

135 SINTEZA # 2, februarie 2014

„Early adopters” dictează tendinţele

Cine credea că este în trend dacă are cont pe Facebook nu a aflat probabil de Snapchat, reţeaua socială mobilă, care a devenit foarte populară mai ales în rândul tinerilor avangardişti entuziasmaţi de inovaţie. 136 SINTEZA # 2, februarie 2014

PUNCT

Rogers’ bell curve

ZERO

Profit Opportunity

Mass Market

2,5 %

13,5 %

34 %

Innovators

Early Adopters

Early Majority

onceptul din spatele Snapchat dă un nou sens prietenilor şi modului în care comunicăm în mediul virtual – imaginile şi clipurile video pot fi vizualizate doar pentru cel mult 15 secunde, după care dispar din aplicaţie. Publicul tânăr se retrage de pe reţelele sociale clasice pentru a se regăsi pe astfel de servicii online. Pentru a explica fenomenul, trebuie să privim întâi în trecut. Cândva şi Facebook a avut parte de „Early adopters”, care au încercat, testat, susţinut, iubit sau urât acest produs. În februarie 2005, doar 8% dintre utilizatorii de Internet aveau cont pe Facebook, dar în mai 2013 au ajuns deja la 72%. Practic, înainte de 2008, considerat anul exploziei reţelelor sociale, Facebookul exista, dar era apanajul unui anumit segment de public, în special tânăr. Ceea ce a generat creşterea numărului de utilizatori au fost tehnologia (extinderea Internetului, creşterea numărului de smartphone-uri) şi dorinţa oamenilor de a fi conectaţi şi informaţi. Dar până unde şi cât mai poate creşte Facebook? Sau a atins nivelul de saturaţie? Potrivit curbei „Rogers” privind răspândirea inovaţiilor, şi Facebook-ul va intra pe un trend descendent. Ce îi motivează psihologic pe „Early adopters” pentru a încerca noi gadgeturi şi echipamente electronice? De ce părăsesc tinerii Facebookul pentru zone 137 SINTEZA # 2, februarie 2014

34 % Late Majority

considerate de „nişă”, precum Snapchat? „Early adopters” sunt conduşi de trei motivaţii principale: informarea, noutatea şi statutul (astfel explicânduse şi succesul enorm al iPhone-urilor şi iPad-urilor). Sunt tineri cu un statut social ridicat, cu studii superioare, cu relaţii sociale puternic dezvoltate, caracterizaţi de discreţie în adoptarea tehnologiei. Prin alegerile judicioase făcute, se plasează într-o poziţie de „opinion leadership” care dictează tendinţele.

Odată cu adoptarea în masă a Facebook (inclusiv de către categoriile „Late majority” - 34% şi „Laggards” - 16%, ilustraţi de Everett Rogers), care în rândul tinerilor din SUA a atins aproximativ 100%, a dispărut aspectul de noutate, factorul „cool”. Chiar şi utilizatorii novice se vor plictisi şi vor vrea ceva nou pe reţeaua de socializare, în afară de pozele cu prieteni şi copii. Nu mai e nimic deosebit dacă ai cont pe Facebook, aşa că tinerii avangardişti

16 % Laggards

se îndepărtează de această zonă şi se reorientează spre produse noi, care pot deveni „la modă”. Intuind noile tendinţe, cei de la Facebook încearcă, din mers, să menţină utilizatorii. Au achiziţionat Instagram cu un miliard de dolari şi au încercat, recent, după acelaşi model, preluarea Snapchat, care a refuzat oferta. Opţiunea pentru imagine în defavoarea textului, pe principiul „o fotografie face cât o mie de cuvinte”, este demonstrată şi de succesul reţelelor precum Tumblr, Slideshare şi Pinterest. Pe acest pattern este de aşteptat ca, în 2014, să se dezvolte reţele noi, precum Mobli şi Path. Clipurile video, mai ales cele scurte, vor fi, de asemenea, la modă, astfel că platformele Snapchat, Vine (dezvoltat de Twitter, pe care se pot posta clipuri de şase secunde) şi Instagram se vor afla pe un trend ascendent. Dar nu toate reţelele sociale noi au avut parte de succes, exemple în acest sens fiind My Space, Digg, Friendster, Ping, Diaspora. Vedem astfel că, pentru a fi acceptat în masă, produsul sau ideea trebuie să treacă de testarea „Early adopters”, iar prin feedback-ul pe care aceştia îl dau despre utilizarea produsului în viaţa reală, devin parte integrantă din dezvoltarea şi perfecţionarea lui. Cei din categoria „early adopters” sunt cei care vor vinde un produs către majoritate, dacă produsul este suficient de flexibil pentru a ajunge în mainstream. n

SPORT LIFE

138 SINTEZA # 2, februarie 2014

Cuprins secţiune

OLIMPIADA GIGANT

138

Bunicu' învârte roata

144

Olimpiada gigant Nicio ediţie a JO de până acum nu a presupus cheltuieli atât de mari. Soci ridică ștacheta până la nori cu un cost total estimat la peste 50 de miliarde de dolari  de Luminiţa Paul 139 SINTEZA # 2, februarie 2014

SPORT

L IFE

710.000 de metri cubi de omăt natural au fost strânşi iarna trecută din Munţii Caucaz şi puşi la adăpost, ca să poată fi transportaţi de urgenţă acolo unde e nevoie.

 Pârtiile de ski se află în staţiunea Rosa Khutor. Cel mai înalt punct unde ajung schiorii cu gondola "Caucaz Express" este de 2.320 de metri

zile

e durata JO, din 6 februarie până în 23 februarie

140 SINTEZA # 2, februarie 2014

7 sporturi

sunt în programul olimpic: biatlon, bob, curling, hochei pe gheaţă, sanie, patinaj, schi

ţări

sunt reprezentate la această ediţie a JO, printre ele și România

baze

olimpice vor fi folosite pentru toate disciplinele și probele din program

SPORT

ocurile Olimpice de iarnă nu se mai desfășoară la munte, ci la mare. A dispărut imaginea de ilustrată, în care schiori iuţi împrăștie jerbe de zăpadă pufoasă, naturală, spre un public gătit cu căciuliţe și mănuși colorate, care aplaudă la baza pârtiei. Pentru a doua ediţie la rând, Olimpiada albă se cuibărește nu doar la nivelul mării din punctul de vedere al altitudinii, ci amestecă în aerul hibernal aromele sărate ale întinderii albastre.

L IFE

În 2010, Jocurile au fost găzduite de Vancouver, orașul canadian port la Oceanul Pacific. Patru ani mai târziu, istoria se repetă, dar în altă parte a Globului. Lumea sporturilor de iarnă se mută pentru 18 zile pe malul Mării Negre. La Soci, cea mai mare staţiune estivală a Rusiei. E pentru prima dată când Rusia organizează o ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă. Și o va face într-un loc care pare foarte puţin potrivit pentru asta. Este, se spune, un imens, costisitor capriciu al președintelui Vladimir Putin. Liderul opoziţiei ruse, Boris Nemţov, originar din Soci, îl ironizează pe șeful statului: „E greu să dai peste un loc pe harta Rusiei în care să nu existe zăpadă și unde sporturile de iarnă să nu aibă absolut niciun fel de tradiţie. Dar Putin l-a găsit și a decis să facă Jocuri Olimpice albe acolo. E orașul meu natal, Soci“. Localitatea, care are acum peste 400.000 de locuitori, a devenit cunoscută în anii 30, când Iosif Stalin a ordonat să i se construiască acolo o „dacea“, o casă de vacanţă. În timp, a devenit refugiul preferat al politicienilor, cosmonauţilor, potentaţilor de tot felul. Cuvântul hotărâtor l-a avut însă Vladimir Putin, care a ales, acum ceva vreme, să schieze la Krasnaya Polyana, aflată la mai puţin de 50 de kilometri de Soci. Așa s-a născut ideea, 

E greu să dai peste un loc pe harta Rusiei în care să nu existe zăpadă și unde sporturile de iarnă să nu aibă absolut niciun fel de tradiţie. Dar Putin l-a găsit și a decis să facă Jocuri Olimpice albe acolo”, Boris Nemţov, politician originar din Soci

Cifrele JO 2014

e distanţa dintre bazele aflate în Soci și cele de la Krasnaia Poliana

seturi

141 SINTEZA # 2, februarie 2014

de medalii de aur, argint și bronz sunt pregătite

6.000

sportivi

vor participa la Jocurile Olimpice de la Soci

25.000

voluntari

vor lua parte la JO

SPORT

L IFE

 Noua arenă Bolşoi Ice Dome poate primi 12.000 de spectatori

explică pentru CNBC Simone Baumann, producătorul documentarului „Jocurile lui Putin“, care investighează, printre altele, acuzaţiile de fraudă și plângerile locuitorilor din Soci care s-au trezit în stradă din cauza construcţiilor olimpice. Povestea seamănă mult cu ceea ce s-a întâmplat la Bejing, pentru JO din 2008, unde cartiere întregi au fost rase pentru a se construi Parcul Olimpic, cu toate bazele din cadrul său, inclusiv Stadionul „Cuib de Pasăre“ și „Cubul de Apă“. Va fi, de asemenea, prima Olimpiadă albă care se va disputa într-un climat subtropical, caracterizat de veri toride și ierni blânde. Statisticile meteorologice indică o medie a temperaturilor celor mai ridicate pentru luna februarie în Soci de 10,4 grade Celsius și a celor minime de 2,5. Este adevărat însă că în oraș se vor desfășura doar probele acelor sporturi care nu au neapărată nevoie de zăpadă, ci de gheaţă artificială, adică hocheiul pe gheaţă, patinajul artistic și patinajul viteză, curlingul. Tot acolo vor fi ceremoniile de deschidere și de închidere și acolo se găsește Satul Olimpic. Restul disciplinelor, biatlon, bob, sanie, schi alpin și schi fond, sărituri cu schiurile, sunt programate la Krasnaya Polyana. Aceasta este o mică urbe, de aproape 5.000 de locuitori, aflată în zona administrativă a Sociului și care include staţiunea de schi Rosa Khutor, aflată în partea vestică a Munţilor Caucaz. Cel mai înalt vârf din zonă are 2.320 de metri. Aici se vor desfășura, de fapt, sporturile unde omătul nu poate lipsi. Dar va fi destul? Sloganul Jocurilor, „Soci 2014 – Zăpadă garantată“, susţine că da. La fel a spus, pentru CNBC, și Mikko

142 SINTEZA # 2, februarie 2014

Martikainen, președintele companiei finlandeze Snow Secure, care a fost angajată fix în acest scop: să asigure neaua necesară curgerii fără incidente a JO de iarnă. 500 de tunuri care produc zăpadă artificială sunt pregătite să intre în orice moment în acţiune. Firma finlandeză a stocat, de asemenea, 710.000 de metri cubi de omăt natural, strâns de iarna trecută din Munţii Caucaz. Acesta e pus la adăpost sub niște prelate uriașe, izolatoare, și poate fi transportat de urgenţă acolo unde e nevoie. În Rosa Khutor, în principal. Totuși, organizatorii nădăjduiesc că nu va fi nevoie și că zăpada adevărată va cădea din belșug pentru a asigura cadrul de iarnă. Iniţial, bugetul alocat organizării JO de la Soci a fost de 12 miliarde de dolari. În cei 7 ani scurși de la desemnarea ca gazdă, acesta a crescut la 51 de miliarde, mai mult și decât costisitorul Beijing, unde s-au cheltuit 44 de miliarde. Pentru comparaţie, canadienii s-au încadrat la ediţia din 2010, de la Vancouver, într-un buget de 8,2 miliarde de dolari, sumă care pare doar un strop din imensul ulcior al finanţelor rusești. Este, de departe, cea mai scumpă Olimpiadă din istorie, fie ea de iarnă sau de vară. O ediţie care va avea însă, ca toate cele dinainte, eroii ei. Pot fi dintre cei cunoscuţi sau pot să irumpă chiar în blânda iarnă subtropicală de la malul Mării Negre. Peste timp probabil că lumea îi va ţine minte pe ei, și nu cât au costat Jocurile. Va reţine medaliile mușcate sau udate de lacrimi, finișurile învălmășite de la short-track, căzăturile spectaculoase ale schiorilor și săriturile triple și cvadruple din programele patinatorilor artistici. Va reţine

zâmbete și grimase, emoţii și suferinţe. Ce se va întâmpla apoi cu bazele, cu infrastructura în care s-au investit miliarde? Din 2012, cu doi ani înainte de JO, Krasnaya Polyana a fost inclusă în calendarul Cupei Mondiale de schi alpin. Ce va face însă Sociul cu arena de hochei Bolșoi Ice Dome care poate primi 12.000 de spectatori sau cu Ice Cube Curling Center, cu tribune pentru 3.000 de oameni? Pot fi martorii tăcuţi ai unei cheltuieli exagerate, aproape nebunești, stinghere cum e acum frumosul Stadion Olimpic din Beijing. Strălucirea lui a durat 17 zile, cât au ţinut Jocurile, apoi s-a transformat într-un uriaș cuib părăsit. Până atunci însă, bun venit Olimpiada de la Soci! Istoria o va ţine minte oricum. n

 Staţiunea Krasnaya Polyana în traducere "Minunata Poiană Roşie", se află la poalele munţilor Caucaz

143 SINTEZA # 2, februarie 2014

144 SINTEZA # 2, februarie 2014

SPORT

L IFE

Bunicu’ învârte roata Cadru, şa, pinioane, pedale, biţă. Poţi vinde un oraş amatorilor de ciclism? de Elena Nicolae

u e foarte frig, dar pe platoul de la intrarea în Sălicea bate un vânt care-ţi mută inima din loc. În depărtare, dincolo de Autostrada Transilvania, se văd Apusenii, înveliţi într-o lumină albastră. Deşi e ianuarie, nu prea sunt vârfuri acoperite de zăpadă, aşa că nu te miri prea tare când mai vezi câte-un ciclist pedalând de zor, dinspre sau înspre Cluj. Pe aici trece şi traseul lui Kertes Levente. Face zilnic peste 30 km în şa, iar uneori merge până în Cheile Turzii şi înapoi. Ceva firesc pentru omul care a pus Clujul pe bicicletă şi apoi l-a transformat într-un brand: Clujul Pedalează. Şi ca lucrurile să fie şi mai clare, pe final de 2013, Bunicul - cum îi spun prietenii - a renunţat la jobul pe care-l avea într-o bancă, pentru că vrea să se ocupe doar de clubul sportiv. Şi mai are o dorinţă pentru anul de graţie 2014: să revină în competiţii. Faptul că are 46 de ani e un simplu amănunt, nesemnificativ.

Aşa tată, aşa fiu În cazul lui, expresia „mă dau pe biţă de când mă ştiu” nu este o metaforă. Primele ture le-a făcut în scaunul confecţionat din lemn de tatăl său şi instalat la loc de cinste, pe cadrul bicicletei. „Tatăl meu mergea în fiecare zi la serviciu cu bicicleta şi făcea şi excursii mai lungi, la bunica mea la Vlaha sau chiar la Reghin, prin TârguMureş. Pe mine mă lua la plimbare prin oraş. Atunci nu era aşa de aglomerat, nu erau atât de multe maşini. După ce am crescut, mi-a luat o bicicletă pentru copii, cu roţi ajutătoare, pe care le-a dat imediat jos, ca să învăţ să pedalez ca un 145 SINTEZA # 2, februarie 2014

Cel mai frumos concediu pe care l-a petrecut vreodată a fost în 2010, când am pedalat cu soţia 911 km în nouă zile. Am străbătut în zig-zag Harghita, am ajuns în Bucovina, din Bucovina ne-am întors în Borşa Maramureş, unde ne-am oprit pentru o zi, fiindcă, acolo am avut luna de miere”, Kertes Levente

om mare”, povesteşte Levi. Nici nu a fost greu să înveţe. Şi acum susţine că, dacă ai un pic de răbdare, nu-ţi trebuie mai mult de o jumătate de oră să înveţi un copil să se ţină în şa. Cu prima lui bicicletă adevărată i-a fost ruşine, pentru că era roşie. Aşa că s-a străduit să facă repede rost de alta. „Tatăl meu mă răsplătea pentru diverse treburi pe care le făceam şi aşa am reuşit să-mi adun banii cu care mi-am cumpărat un Pegas făcut în colaborare cu cehii, un Standard verde”, povesteşte el. A fost bicicleta sa preferată, de-asta atunci când i-a fost furată, la 19 ani, nu a mai vrut să-şi ia alta. După ce s-a

căsătorit, însă, mama sa şi soţia, Adela Claudia, i-au făcut o surpriză şi i-au adus o bicicletă de oraş din Elveţia. „Mergeam la şcoală cu bicicleta, iar apoi la serviciu cu bicicleta. Ca tata. Am fost printre primii biciclişti cu cravată din oraş”, povesteşte el râzând. A avut „foarte mare noroc” cu faptul că se dădea cu bicicleta şi că alerga, pentru că, în acest fel, a descoperit foarte repede, în 2002, că suferă de o boală periculoasă.

Evadarea În 2002, Levi a fost diagnosticat cu hepatita C, cea mai agresivă formă a virusului hepatic: „Am luat virusul după o intervenţie chirugicală la urologie”. În loc să se resemneze, a hotărât să se vindece şi nu doar cu ajutorul medicamentelor, ci şi prin exerciţii fizice – făcea dese plimbări prin pădure, pe jos sau cu bicicleta. Poate au fost medicamentele, poate a fost efortul fizic, poate amândouă. Dar în mod sigur şi frumuseţea care i s-a revelat din şaua bicicletei, departe de stresul oraşului, l-a ajutat să învingă boala, după doar un an şi jumătate. Odată vindecat, a împins tot mai departe excursiile pe bicicletă, care încet-încet s-au transformat în adevărate ture de cross-country cu prietenii. „Soţia nu îndrăznea atunci să vină cu mine la drum lung. Dar aveam la mine un aparat de fotografiat şi aducând acasă pozele o vedem cum, de fiecare dată, rămânea, aşa, pe gânduri când vedea peisajele pe care le surprindeam. Parcă o vedeam că-şi doreşte şi ea să vină”. Aparatul de fotografiat s-a stricat când ceasul de pe ghidonul lui arăta peste 27.000 km, dar nu înainte de a-şi îndeplini scopul: 

SPORT

L IFE

 Echipa Interteam

Adela a început să-l însoţească în excursii. „Cel mai frumos concediu pe care l-a petrecut vreodată a fost în 2010, când am pedalat amândoi 911 km în nouă zile. Am străbătut toată Harghita în zig-zag, am ajuns în Bucovina, din Bucovina ne-am întors în Borşa Maramureş, unde ne-am oprit pentru o zi fiindcă acolo am avut luna de miere”, se scuză el, cu un zâmbet încurcat.

Există viaţă pe această planetă Toamna lui 2010 i-a pregătit lui Levi poate cea mai mare surpriză a vieţii sale. Una care avea să-i schimbe destinul. „Din nefericire şi din fericire, în toamna lui 2010, după ce s-a terminat calendarul competiţional, am zis: hai mă, noi, între prieteni, să facem un concurs. Spun din nefericire pentru că de atunci n-am mai putut să mă antrenez pentru competiţii şi să fac turele pe care le făceam. Din fericire pentru că am descoperit de fapt cât de multă nevoie este de asemenea competiţii la Cluj”, explică el. Nu va uita niciodată data de 6

noiembrie 2010, când, fără autorizaţie, fără ambulanţă, fără premii pentru câştigători, dar nu fără nume s-a desfăşurat „Concursul marţienilor”. „După ce ne-am hotărât să facem concursul, unul dintre prietenii mei, Elisei Miron - unul dintre cei mai titraţi ciclişti din România, mi-a spus: măi, eu public pe blogul meu anunţul, ştiu eu, poate mai vin câţiva. Şi astfel ne-am trezit 58 de oameni la concurs, majoritatea din Cluj, dar au venit unii şi din Târgu-Mureş şi din Oradea”, povesteşte Levi. S-au organizat pe loc: au adus staţie de amplificare, au pus muzică, au adunat câte o taxă de 10 lei de la fiecare participant, s-au dus să cumpere apă, mici, pâine şi bere. Au întârziat startul, evident, dar nu s-a supărat nimeni. „Au rămas un pic surprinşi: neaţi chemat aici pentru ce? Dar a ieşit o chestie din asta foarte faină, ca în familie. Am stat până după masa târziu, când s-a făcut răcoare - era totuşi

n După ce a pus Clujul pe bicicletă, Kertes Levente se antrenează acum pentru a reintra în jocul competiţiilor. De această dată la linia de start, şi nu în spatele ei.

146 SINTEZA # 2, februarie 2014

SPORT

L IFE

noiembrie - dar avusesem parte de o zi minunată. La un moment dat erau 23 de grade”. Marţienii şi-au transmis mesajul, iar Levi şi-a dat seama că această misiune trebuie să continue. Aşa s-a născut „Clujul Pedalează”, sub forma unui campionat local care în primul an, 2011, a avut şase etape plus un prolog.

Idei de cursă lungă După doar câteva etape, fondatorilor Asociaţiei Sportive „Clujul Pedalează” li s-a „năzărit” ideea de a organiza ceva şi pentru copii. Iar acel ceva avea să se numească „Micul biciclist şi siguranţa lui”, competiţii adresate celor mici, la care participă de fiecare dată şi poliţia, care-i ajută pe copii să înţeleagă de ce trebuie să respecte anumite reguli atunci când ies la pedalat în oraş. Odată cu vara a apărut o altă idee: o etapă de noapte în centrul oraşului. Părea aproape imposibil, iar obţinerea autorizaţiilor a fost un adevărat calvar. Dar anul următor etapa de noapte a fost inclusă în programul unei manifestări emblematice pentru Cluj: Zilele oraşului. Un prim semn de bun venit pe care marţienii l-au primit de la cetate. Tot în 2012 a fost organizat şi Maratonului Făgetului, la care s-au înscris din prima 406 competitori, pentru ca numărul lor să sară de 500 la ediţia a doua, anul trecut. O dovadă în plus că poţi atrage şi în acest fel turişti la Cluj, pentru că la această competiţie au venit ciclişti din toată ţara, ba chiar şi de peste hotare (ediţia din 2012 a fost câştigată de Blazso Marton, multiplu campion naţional al Ungariei în 2012 şi Buruczki Szilard, campionul Ungariei la maraton în 2013). „Mă durea foarte tare când mergeam la alte competiţii şi vedeam că celelalte oraşe mai mari din zona muntoasă şi Transilvania aveau câte un maraton, Clujul nu. Aşa s-a născut ideea”, povesteşte Levi. Cea mai mare satisfacţie a sa legată de acest concurs pe care-l numeşte „bijuteria” Asociaţiei „Clujul Pedalează”, este că toţi competitorii şi în special cei din străinătate s-au arătat încântaţi de frumuseţea traseului.

La categoria grea În 2013, clubul clujean s-a implicat şi în organizarea altor competiţii, cum ar fi un concurs pe şosea în centrul oraşului, la care s-au adunat 178 de ciclişti şi Campionatul Naţional de Şosea, organizat în colaborare cu Federaţia Română de Ciclisim. Cu ocazia acestui ultim eveniment a fost prezentat pentru 147 SINTEZA # 2, februarie 2014

 Kertes şi Adela Claudia Levente

prima dată oficial lotul României la ciclism şi a fost închisă o porţiune importantă de şosea (pe centura Cluj - Vâlcele), astfel încât competiţia să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Şi Maratonul Gilăului a fost organizat anul trecut cu sprijinul Federaţiei, fiind primul Campionat Naţional de Mountain Bike organizat în România. Au participat 406 ciclişti, în condiţiile în care cu doar trei zile înainte a tot plouat. Toate aceste reuşite l-au făcut pe Levi să analizeze serios posibilitatea de a renunţa la jobul pe care-l avea la bancă pentru a se putea dedica în totalitate Clujului Pedalează. Are planuri mari: vrea să înfiinţeze o şcoală de ciclism pentru micuţi şi să organizeze un tur care să pună în valoare frumuseţile întregului judeţ. „Cei care sunt în Consiliul Local şi Consiliul Judeţean ar trebui să se uite nu mai departe de Sibiu, unde se organizează, cu susţinerea autorităţilor, nişte competiţii extraordinare – Turul Sibiului, Raliul Sibiului etc.... Eu zic că ar trebui să organizăm şi noi o asemenea competiţie. N-avem Transfăgărăşanul, dar avem alte locuri unde putem să-i ducem pe ciclişti pe şosea, eu deja m-am gândit la o competiţie de trei zile. Dar aşa ceva nu se poate organiza fără sprijinul autorităţilor”, explică el. Este convins că până la urmă, se va întâmpla acest lucru, pentru că a mai primit sponsorizări punctuale. Până atunci, se antrenează intens, de regulă la primele ore ale dimineţii. Şi-a păstrat obiceiul de a se trezi devreme de când era corportist şi folosea bicicleta să ajungă la serviciu. I se potriveşte şi acum, când bicicleta a devenit serviciul său. n

De la Cluj în toată ţara Deşi Asociaţia „Clujul Pedalează a apărut de doar trei ani, a inspirat şi alte organizaţii similare din Bacău, Suceava, Braşov sau Lugoj să împrumute particula „pedalează” din numele său. Şi nu este vorba doar de atât, pentru că iniţiativa Ciclomoşul, pusă pe roate la Cluj din 2011, a fost la rândul său replicată în alte oraşe ale ţării. Ceea ce nu poate decât să-l bucure pe Kertes Levente, convins că şi gesturile mărunte pot schimba lumea, dovadă felul în care a evoluat la Cluj Ciclomoşul. „În 2011 când am început, eram câţiva prieteni, pasionaţi de bicicletă şi iubitori ai atmosferei de sărbătoare, care am pedalat pe străzile Clujului costumaţi, atât noi cât şi bicicletele noastre, în Moşi Crăciuni, Reni şi Craciuniţe, am colindat, am împărţit dulciuri şi mici cadouri, valoarea simbolică a gestului fiind inimaginabilă”, povesteşte Levi. În 2012, Ciclomoşul a avut o destinaţie mult mai ţintită: Liceul Special pentru Deficienţi de Auz din Cluj, pentru ca în 2013 să-şi extindă traseul şi la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere. Şi pentru că odată ajunşi acolo a aflat că este nevoie de o imprimantă Braille, Kertes Levente s-a angajat să adune fonduri – 4.000 de euro – pentru a-i ajuta s-o cumpere. Iar Ciclomoşul nu dă niciun semn că ar vrea să se oprească.

A R

148 SINTEZA # 2, februarie 2014

Cuprins secţiune

Arta DE AZI din România în SUA

151

Brâncuşi la New York 1913-2013

154

SPAŢIU ŞI SENS

158

Mărirea şi decăderea unui preşedinte

161 149 SINTEZA # 2, februarie 2014

ART E

 Artist Ciprian Mureşan / Foto: plan-b.ro

150 SINTEZA # 2, februarie 2014

ART E

A NA LI Z Ă

Arta contemporană din România în SUA de Dana Altman, New York

Trăim în epoca globalizării, interconectaţi printr-o reţea de fibră optică, şi oricine poate deveni un fenomen peste noapte. Ciclurile de producţie şi consum se succed la intervale din ce în ce mai scurte şi societatea are nevoie permanentă de ceva nou. Este o beţie continuă a informaţiei de ultimă oră, a celebrităţii de cinci minute, a războiului în direct şi a vieţii petrecute pe internet, pe care o pot împărtăşi milioane de utilizatori care au acces la un computer. În acest sistem, şi lumea internaţională a artei s-a adaptat rapid la noile reguli.

ezultatul este că, periodic, apare un nou tip de artă dintr-o anumită zonă geografică, care brusc este considerată cu potenţial de creştere. Uneori este vorba de artiştii chinezi, alteori este vorba de tinerii artişti britanici; pot exista şi tendinţe simultane. Câteodată previziunile de acest gen se adeveresc, iar artiştii respectivi câştigă în notorietate, le creşte cota de piaţă, au expoziţii la muzee celebre, sfârşesc prin a avea câte o linie de modă cu o companie celebră şi contracte de artă publică, iar alteori după câteva sezoane, noutatea se perimează doar pentru a fi înlocuită de altă noutate iar cota de piaţă scade la fel de rapid cum a urcat. În toată ecuaţia există o singură constantă, şi anume că, în ultimele decade, nimic nu creşte mai meteoric în preţuri decât arta contemporană; piaţa este un monstru care are nevoie în permanenţă de material nou ca să îşi satisfacă nevoile. Intrarea în centrul atenţiei a artei contemporane din România post-1989 nu a fost un fenomen atât de abrupt 151 SINTEZA # 2, februarie 2014

pe cât ar părea la prima vedere, ci ceva care a început treptat. A debutat modest, cu câteva galerii din România care au reuşit să pătrundă pe piaţa internaţională prin intermediul târgurilor de artă şi cu artişti invitaţi de curatori internaţionali. Au apărut colecţionari (paradoxal poate pentru cei care nu cunosc lumea culturală din Romania, majoritatea de pe alte meridiane) care au fost suficient de devotaţi ca să susţină artiştii până la a le ridica preţurile. Totul s-a petrecut fără o contribuţie semnificativă a instituţiilor culturale de stat din România, care au preferat să susţină arta clasică, şi uneori au chiar ignorat sau sabotat fenomenul contemporan, care s-a dezvoltat prin apariţia de fundaţii culturale non-profit sau de reviste publicate în numere mici, dar care promovau fără o agendă politică vizibilă. România nu a avut un magnat de tipul lui Charles Saatchi, care să înţeleagă deopotrivă potenţialul financiar şi cel cultural al unei investiţii în arta contemporană, şi care să se angajeze pe termen lung, cu rezultatele deja cunoscute. Din contră, uneori artiştii români cunoscuţi pe plan

internaţional s-au trezit daţi afară din spaţiile care le-au fost ateliere ani în şir, sau denigraţi pe bloguri româneşti, tocmai unde ar fi trebuit să beneficieze de susţinere maximă. Un subiect deja clasic de scandal cultural este, de pildă, evacuarea în 2010 (după doi ani petrecuţi fără curent electric) a Arhivei de Artă Contemporană din atelierul bucureştean al lui Dan şi al Liei Perjovschi de către Universitatea de Artă, evacuare pe care unii au susţinut-o cu entuziasm; arhiva a sfârşit la Sibiu. Argumentele contribuţiei celor doi la cultura contemporană românească nu au contat. Un alt exemplu este cazul expoziţiei de la Institutul Cultural Român din New York din perioada Patapievici, cunoscută prin artefactul care a devenit simbolul problemei, poneiul roz, şi care a fost un scandal fals. Institutul Culural Român, de fapt singura instituţie guvernamentală care a avut un program de manageriat cultural coerent în exteriorul României şi care de altfel a dat şi rezultate, a sfârşit prin a trage ponoasele pentru o eroare de fapt inexistentă şi, de fapt, pentru propriile realizări. 

ART E

 Adrian Ghenie / Foto: pinterest.com

În acest context, se pare ca a venit şi momentul în care artiştii contemporani români sunt în centrul atenţiei. În ultimii ani, în Statele Unite au avut loc o serie de expoziţii în galerii importante şi muzee. Câteva nume care au devenit cunoscute pe piaţa americană sunt Adrian Ghenie la Haunch of Venison, David Nolan Gallery NYC şi Pace Gallery; Marius Bercea la David Nolan Gallery NYC sau Dan Perjovski la Lombard Fried. Alte expoziţii au avut loc în muzee, cum ar fi Dumitru Gorzo la New Jersey Museum of Contemporary Art, Adrian Ghenie la Museum of Contemporary Art Denver sau expoziţia Six Lines of Flight. Shifting Geographies in Contemporary Art de la San Francisco MOMA care îi include pe Adrian Ghenie, Victor Man, şi Ciprian Mureşan. Dan Perjovski a creat o instalaţie în Donald B. and Catherine C. Marron Atrium, de la etajul doi al noii clăriri a Muzeului de Artă Modernă din New York. La târgurile de artă, prezenţa artiştilor români a devenit un eveniment aşteptat de colecţionari şi galerii precum Plan B din Cluj sunt o prezenţă constantă. Preţurile lor sunt în creştere şi deja lucrările lor au intrat şi pe piaţa secundară americană de artă. „Untitled” al lui Adrian Ghenie a fost vândut la licitaţie de Phillips pentru $32.500 în luna mai 2013, şi „Fragile” a fost vândut tot pentru $32.500 în septembrie 2013, ambele la New York. Cazuri de succes european cu rezonanţe americane puternice sunt vânzări precum cele de la Sotheby’s Londra a picturilor „Dr. Mengele” de Adrian Ghenie pentru o sumă de peste £120.000 GBP (estimată £30.000 – 40.000), „The King”, iunie 2013 (vândută pentru £218.500, estimată £70,000 – 90,000) sau Tajan 152 SINTEZA # 2, februarie 2014

 Dumitru Gorzo, „Gogoşi umplute cu întuneric” Foto: wikipaintings.org

Artiştii şi viitori manageri artistici au călătorit, au învăţat şi s-au întors decişi să pună în aplicare ceea ce putea funcţiona în România. Apariţia acestui sistem de suport absolut necesar a coincis cu integrarea reală a României în sistemul globalizării culturale, care a permis artiştilor din această zonă geografică să exporte un obiect şi nu doar o idee, şi le-a oferit oportunitatea de a putea fi găsiţi de cei care contează în lumea relativ opacă a artei”.

Paris („Pie Fight Interior 11”, estimată pentru € 50.000-70.000, vândută pentru €150.498). Care este explicaţia acestui fenomen? Să fie oare doar nevoia de autoreglare a pieţei, care trebuie să găsească material nou? Credem însă că explicaţia trebuie să fie mai nuanţată şi că este mai degrabă o convergenţă fortuită a unei serii de factori. Unul este apariţia treptată a unui sistem independent de galerii, instituţii non-profit şi publicaţii culturale care funcţionează non-preferenţial şi non-clientelar, şi al căror program de manageriat artistic dă rezultate. Artiştii şi viitori manageri artistici au călătorit, au învăţat şi s-au întors decişi să pună în aplicare ceea ce putea funcţiona în România. Apariţia acestui sistem de suport absolut necesar a coincis cu integrarea reală a României în sistemul globalizării culturale, care a permis artiştilor din această zonă geografică să exporte un obiect şi nu doar o idee, şi le-a oferit oportunitatea de a putea fi găsiţi de cei care contează în lumea relativ opacă a artei. Au existat şi primele manifestări legate de mecenatul artistic, cum ar fi de exemplu expoziţiile colecţiei Mircea Pinte la Muzeul de Artă Cluj-Napoca în colaborare cu Galeria Plan B. Asemenea expoziţii, deşi uneori controversate, fiindcă sunt considerate instrumente ale pieţei cu scop de promovare pur comercială, sunt totuşi manifestări care întăresc încrederea în anumiţi artişti şi prezintă un model cultural. Apoi a apărut şi susţinerea din partea caselor de licitaţie. La început modestă, a devenit directă când a avut loc în 2008 o expoziţie organizată la Espace Tajan în timpul FIAC Paris de către Rodica Seward, proprietara casei

ART E

 Marius Bercea lucrând la una din operele expuse la New York. Foto: artnews.com

de licitaţii Tajan, femeie de afaceri de origine română şi colecţionară care, după ce i-a descoperit pe artiştii contemporani români la Armory Fair în New York, i-a susţinut constant, cu rezultate care nu s-au lăsat aşteptate prea mult la nivel nord-american şi internaţional. Totul a coincis cu preferinţa lumii colecţionarilor şi a curatorilor, în acest moment istoric, pentru figurativul simbolic, care îi caracterizează pe artiştii contemporani români. Nu este deloc accidental că succesul artiştilor vizuali români a devenit manifest aproximativ în aceeaşi perioadă în care numele regizorilor şi actorilor români au început să fie cunoscute şi în SUA, iar cinematografia românească a luat o seamă de premii internaţionale importante abordând teme din aceeaşi zonă a cotidianului. Acest figurativ simbolic îşi trage seva, în mare parte, din experienţele specifice lagărului comunist şi mai ales a anilor Ceauşescu, ani în care majoritatea artiştilor care s-au afirmat acum au fost adolescenţi, deci supuşi influenţelor formative. Deşi mulţi dintre cei cunoscuţi acum erau prea tineri pentru ca experienţa comunistă să îi fi afectat pe termen prea lung, influenţele au fost de altă natură, poate mai profundă, întrucât ulterior peisajul postcomunist şi rezultatele implementării economiei de piaţă au avut consecinţe adeseori distrugătoare pentru paradigma culturală. Pe lângă universul cenuşiu al ideologiei, au mai existat şi influenţele mai puţin vizibile din exterior, dar la fel de importante ale celor care le-au fost mentori, o altă generaţie de artişti care începe acum să fie reevaluată în contextul unui interes internaţional sporit. Exact cum 153 SINTEZA # 2, februarie 2014

 Rodica Seward, proprietara Tajan şi susţinătoare a artei româneşti. Foto: bfanyc.com

Senzaţia de frustrare a fost transformată într-o nevoie de restructurare a zonelor opace, şi o dată cu această restructurare a fost descoperit şi ceea ce îi uneşte pe aceşti artişti care lucrează multidisciplinar: nevoia de a înţelege cu adevărat istoria şi prezentul românesc, nu doar prin intermediul unor clişee, şi de a le deconstrui pentru a le reconstrui într-un mod personal, dar cu valenţe universale”.

cinematografia românească a preluat aceste experienţe şi le-a dezvoltat conferindu-le relevanţă globală, arta vizuală a reuşit să pătrundă dincolo de stratul superficial al experienţei comuniste şi să atingă un filon ideatic cu relevanţă universală. Senzaţia de frustrare a fost transformată într-o nevoie de restructurare a zonelor opace, şi o dată cu această restructurare, a fost descoperit şi ceea ce îi uneşte pe aceşti artişti care lucrează multi-disciplinar: nevoia de a înţelege cu adevărat istoria şi prezentul românesc, nu doar prin intermediul unor clişee, şi de a le deconstrui pentru a le reconstrui într-un mod personal, dar cu valenţe universale. Indiscutabil că această convergenţă favorabilă de factori a dat rezultate. Problema rămâne însă durabilitatea lor. Vor rezista artiştii români la presiunile imense ale societăţii comerciale, care canibalizează şi regurgitează permanent în căutarea noului? Răspunsul cel mai probabil este că da, pentru că există ceva care a intrat deja în istorie şi care nu mai poate fi desconsiderat: arta contemporană românească a dezvoltat o semiotică personală, care a devenit recognoscibilă, şi a reuşit să reconfigureze anxietatea intrării într-un sistem nou şi a adaptării la el într-un limbaj vizual inconfundabil. n Dana Altman a publicat două cărţi despre arta vizuală şi poezie, şi numeroase articole în reviste precum Artphoto, Arta, Pavilion. Absolventă a Facultăţii de Litere, Cluj-Napoca, a studiat la Exeter College, Oxford, şi este doctor în lingvistică generală, Universitatea „Babeş-Bolyai”, cu o teză de teoria textului. Este director al unei galerii de artă contemporană în New York City.

ART E

Brâncuşi la New York 1913-2013 de Monica Rotaru & Paul Doru Mugur, New York

 Muza adormită. Originalul fotografiat de însuşi Brâncuşi

154 SINTEZA # 2, februarie 2014

nul 2013 a marcat centenarul legendarei Expoziţii Internaţionale de Artă Modernă de la New York din 1913 (The Armory Show), considerată drept unul dintre cele mai importante evenimente artistice ale secolului XX. Adevăratul impact al expozitiei şi semnificaţia sa pentru arta modernă aveau să se observe abia în următoarele decenii, atât prin influenţa exercitată

ART E

de artiștii europeni asupra viitoarelor curente din arta americană, cât şi prin interesul creat colecţionarilor americani pentru noul tip de artă. Deja familiarizaţi cu stilul modernist în urma călătoriilor în Europa sau vizitelor la galeria 291 a lui Alfred Stieglitz, mulţi dintre ei și-au scos carnetele de cecuri, și din cele 1.350 de lucrări expuse, aproximativ 275 au fost vândute. Într-un fel, se poate spune că expoziţia de la Armory a stabilit

155 SINTEZA # 2, februarie 2014

orientarea pieţei de artă din America pentru următorii 100 de ani. La acea expoziţie, Constantin Brâncuși a expus cinci sculpturi de ghips și marmură care au schimbat radical cursul sculpturii moderne. Ca o paralelă a instalaţiei de acum o sută de ani, Galeria Paul Kasmin din Manhattan a deschis la 7 noiembrie expoziţia „Brâncuși la New York 1913-2013,” expunând cinci dintre cele mai importante lucrări în bronz ale artistului: 

ART E

„Pește” (1926), „Nou-născutul” (1920), „Mademoiselle Pogany II” (1925), „Cap” (1920) și „Muza Adormită II” (1923). Ceea ce poate scăpa unui vizitator neavizat este faptul că niciuna dintre sculpturile de la galeria Paul Kasmin nu a fost realizată în timpul vieţii lui Brâncuși (1876-1957). Toate au fost produse recent, între anii 1992 și 2010, în ediţii turnate după matriţele găsite în atelierul artistului de către cei doi legatari testamentari, artiștii Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati, și aparţin Estate-ului Brâncuși, respectiv domnului Teodor Nicol, pe care Paul Kasmin îl reprezintă începând de anul trecut. Teodor Nicol, nepotul şi moștenitorul celor doi artiști, este unicul deţinător al drepturilor de a produce noi sculpturi după matriţele originale, în ediţii mici, de maxim 12 exemplare, așa cum stabilește legea franceză. În cei 50 de ani de activitate artistică, Brâncuși nu a creat decât aproximativ 220 de lucrări. Deși în momentul de faţă, una dintre ele este a opta pe lista celor mai scumpe sculpturi adjudecate vreodată („Portrait de Mme LR”- Christie’s Paris 2009- $37.6 Mil), numărul redus de lucrări a rezultat într-o piaţă de artă foarte limitată pentru artist, sculpturile sale apărând extrem de rar în vânzările de licitaţie, lucru ce le face și foarte căutate de către colecţionari și muzee deopotrivă. Bronzuri postume au fost achiziţionate de către mai multe muzee, inclusiv de Norton Simon Museum în Pasadena și un număr de instituţii din Japonia, Germania şi Elveţia, însă doar o parte din lucrările expuse la galeria Paul Kasmin

sunt de vânzare. „Scopul principal în organizarea acestei expoziţii“, declara Paul Kasmin ziarului Wall Street Journal, „a fost de a-și stabili expertiza sa în opera lui Brâncuși“. „Fără americani nu aș fi reușit niciodată să creez toate acestea, probabil că nici nu aș fi existat”, declara Brâncuși în 1955 ziarului „New York Times”, cu prilejul primei sale retrospective de la muzeul Guggenheim. De la faimosul proces din 1926 intentat de către Brâncuși statului american pentru că statutul de operă de artă al „Păsării în spaţiu” fusese chestionat de către vameși la intrarea ei în New York (proces al cărui deznodământ a contribuit efectiv la redefinirea noţiuni de operă de artă), până la visul, din păcate nematerializat, de a construi la New York împreună cu arhitectul William Lescaze o sculpturăzgârie-nori din sticlă și oţel, respectiv, o Coloană Infinită locuibilă, relaţia dintre Brâncuşi şi Big Apple a reprezentat un capitol esenţial în istoria artei secolului XX. Încă de la prima lor sosire pe pământ american în 1913, sculpturile lui Constantin Brâncuși au avut un public numeros și entuziast la New York, toate lucrările fiind vândute într-un interval de timp foarte scurt. Fără îndoială, americanii au înţeles, de la început, profunzimea demersului artistic brâncușian, 90 la sută din lucrările vândute în timpul vieţii sale fiind în Statele Unite. Respectând viziunea lui Brâncuși care considera soclurile părţi esenţiale ale lucrărilor, postamentele de calcar pe care sunt așezate cele cinci lucrări sunt alternate ritmic în

 Constantin Brâncuşi, Domnişoara Pogany II  "BRANCUSI IN NEW YORK 1913 - 2013," Paul Kasmin Gallery, 515 West 27th Street, NewYork, November 7, 2013 - January 24, 2014 (foto dreapta)

156 SINTEZA # 2, februarie 2014

ART E

spaţiul luminos al galeriei, completând impecabil eleganţa bronzurilor și grupându-le totodată într-un dialog subtil. Designul, realizat de catre studioMDA şi Markus Dochantschi, jonglează cu noţiunile de proporţie și tensiune liniar/non-liniar, invitând privitorul să experimenteze contrastul dintre fluiditatea și non-linearitatea formelor brâncușiene și modelul liniar al aranjamentului ce sugerează structura de grid a Manhattanului. Acest aranjament ilustrează perfect percepţia lui Brâncuși asupra arhitecturii New York-ului. „Manhattanul este atelierul meu la scară largă. Nimic nu este static, nimic nu este fix. Toate aceste clădiri și forme sunt interșanjabile și se pot mișca, la fel cum experienţa evoluează și se modifică”. Așa cum observa Holland Cotter în cronica din New York Times, instalaţia sugerează simultan o capelă și un magazin de bijuterii de lux. Cele cinci lucrări din bronz sunt atât de minuţios șlefuite, încât par a fi din aur masiv. Strălucirea acestor cinci sori aranjaţi într-o mini galaxie sugerează continuitatea infinită în spaţiul înconjurător, și le conferă o „existenţă perfectă și totală”. Lucrarea Pește (1926), fixată pe un disc de susţinere care poate fi rotit capturând astfel esenţa mișcării fluide în apă, este probabil, în simplitatea ei, cea mai frapantă. „Noi nu vedem viaţa decât prin reflecţiile sale”, spunea Brâncuși în 1919. Privit dintr-un anumit unghi, bronzul reflectorizant

157 SINTEZA # 2, februarie 2014

pare aproape să dispară. În camera din spate a galeriei sunt expuse şase fotografii alb-negru create de Brâncuși între anii 20 şi 30: Mademoiselle Pogany II (c. 1925), L’Enfant Dormant et Le Nouveau Ne II (1923), Muza Dormind (1920), o imagine a Coloanei fără Sfârșit din grădina lui Edward Steichen la Voulangus (c. 1920), și do+uă fotografii reprezentând lucrări aflate în atelierul din Impasse Ronsin (denumite „grupuri mobile” de către artist). Fotografiile lui Brâncuși exprimă o viziune originală care le situează dincolo de simpla documentare; ele îl stabilesc ferm ca unul din cei mai remarcabili inovatori în istoria acestui mediu. Brâncuși a fost pe deplin conștient de puterea fotografiei de a ghida, controla, și de a îmbogăţi experienţa operelor sale tridimensionale. Prin plasarea și repoziţionarea sculpturilor în atelier, Brâncuși crea compoziţii complexe, care adeseori incorporau o iluminare extremă, reușind astfel, nu numai să confere o personalitate unică fiecărei lucrări în parte, ci să creeze și un sentiment de familie, o comuniune, între operele din atelier. „Simplitatea este complexitatea rezolvată”, declara Brâncuși, această viziune marcând întreaga artă modernă şi mai ales minimalismul american al anilor 60-70. Influenţa lui Brâncuși asupra artei americane a fost definitorie, stilul său inspirând mai multe generaţii de artiști cum ar fi Isamu Noguchi, Dan Flavin, Donald Judd, Carl Andre, Robert

Morris si Richard Serra. Relevanţa lui Brâncuși în secolul XX continuă să ia amploare. Preocupările lui pentru simplificarea formei și captarea luminii cu posibilităţile sale de reflecţie și sublimare ce definesc nu numai obiectul, ci și relaţia obiectului cu spaţiul din jur, au fost preluate de unii din cei mai admiraţi artiști ai zilelor noastre, cum ar fi, Jeff Koons și „Iepurașul” lui din inox sau Anish Kapoor și oglinzile lui concave. „Este extraordinar”, spune Kasmin, „cum lucrările lui Brâncuși par la fel de contemporane și moderne în prezent precum trebuie să fi fost și acum 100 de ani”. Arta autentică transcende spaţiul și timpul. Brâncuși, ca orice mare artist, nu este numai contemporanul nostru, ci va fi întotdeauna contemporan oricărui iubitor de frumos din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. „Toate se tem de timp, însă timpul se teme de piramide”, a exclamat acum câteva veacuri un poet arab. Privind muza adormită a lui Brâncuși, ai același sentiment ca poetul de odinioară în faţa piramidelor. Toate se tem de timp, însă timpul însuși, în faţa muzei lui Brâncuși, se îndepărtează discret de teamă să nu o trezească. n Monica Rotaru, fondatoarea galeriei Gallery@49, este dealer şi consultant de artă la New York. Paul Doru Mugur este scriitor şi editorul revistei Respiro. http://www.respiro.org/

ARTE

•

SPAŢ IU

ARHIT ECTURĂ

Ş I

S E NS

Experimentul ca nostalgie de Augustin Ioan

singur cuvânt. Deconstrucţia şi-a eva din etimologia termenului de proiectare propus să se adăpostească în acest ne vorbeşte despre refuz al adăpostului confortabil şi, necesitatea de a de la bun început, o face într-un anticipa, de a pro-pune mod programatic. Constructivismul în permanenţă, prin intermediul se dorea tovarăş de drum al proiectului de arhitectură, ceva în comunismului rus (şi, dacă nu a avut permanenţă inovator, provocator. Nou. parte de beneficiile imediate oferite Arhitectura proiectivă anticipează acestora de către Lenin, cu siguranţă casele viitoare, nu rareori pentru a a împărtăşit soarta lor sub Stalin), dar rămâne blocată în viitor, fără a produce deconstructivismul este o demonstraţie urmaşi reali. Multe filme SF se turnează cinică de abilitate intelectuală învestită şi astăzi în clădiri ale avangardei cu puterea de a manipula formele în arhitecturale. Dimpotrivă, există moduri nemaivăzute până atunci. La clădiri în care, noi fiind, se străvede limită, prin cuplul Eisenman-Derrida, nu viitorul, ci trecutul, de la Gotham City, cu al său artdeco monumental şi punk, la realismul socialist şi, în parte, la postmodernismul istoricist; acestea sunt asemenea arhitecturi de „ariergardă”, îmbătrânite de noi. La expoziţia universală de la New York din 1939 (foto), în vreme ce la pavilionul românesc se mâncau mititei şi se asculta Maria Tănase, putea fi urmărită Futurama - o expoziţie a oraşului viitorului din tagma celor  FUTURAMA - Oraşul viitorului, New York 1939 care au intoxicat minţile visătorilor dintotdeauna. E putem vorbi despre înzidiri-ca-obiectede observat că, la fel cum se întâmplă ale-filosofiei celei mai noi; arhitectura şi cu schiţele lui Antonio Sant’Ellia de pare că, în sfîrşit, iese dintr-o inerţie la începutul secolului al futurismului, milenară în vremea căreia s-a mulţumit o asemenea arhitectură nu pare să a importa concepte, teme, stiluri şi îmbătrânească nici astăzi. Maşinile, criterii de judecată valorică de oriunde moda, gusturile s-au schimbat – ezit altundeva decât din sine însăşi. să folosesc termenul de „evoluţie” Nu şi la noi. Arhitectura aici – dar acea arhitectură radicală românească este, cu excepţia anilor continuă să fascineze prin acea stare puţini ai lui Marcel Janco, una care şi-a de „în afara lumii” pe care limba refuzat experimentul, proiectivitatea, engleză ştie să o surprindă într-un 158 SINTEZA # 2, februarie 2014

anticiparea. Lipsită de motoarele „tradiţionale” ale unei avangarde cumsecade, ea se mulţumeşte să importe, să copieze, să nuanţeze sau, pur şi simplu, să stagneze. Discutăm despre influenţe, reacţii la aceste influenţe, dar niciodată despre priorităţi. Documentându-mă pentru o – rămasă virtuală - expoziţie dedicată arhitecturii româneşti postbelice, am primit din partea colegilor din generaţia optzecistă – căci există şi un necunoscut optzecism arhitectural autohton, despre care, în afara modestelor mele încercări, nimeni, pare-se, nu a scris vreodată – o seamă întreagă de documente „de sertar”. Studii, proiecte, texte ale vremii, expoziţii locale sau participări la competiţii externe (cine mai ştie azi că România a avut mai multe participări la concursul mitterandist pentru Tête Defénse decât SUA? Sau că românii au luat cu regularitate premii şi menţiuni la competiţia dedicată arhitecturii de sticlă de la Shinkenchiku din Japonia?). Abia acum experimentele inter-artistice ale d-lui Ion Mircea Enescu de la Costinești capătă importanţa cuvenită, la fel cum reies la suprafaţă, tot prin comparaţia nefavorabilă contemporaneităţii, experimentele tehnologice cu structuri atipice pentru proiecte social-culturale și sportive, sau cele din arhitectura industrială a vremii. Iată un corpus de efort exploratoriu, care părea să funcţioneze ca o supapă de defulare a presiunii acumulate din pricina realităţii din activitatea reală

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

 Lucrări „experiment“ de arhitectură Ion Mircea Enescu (1920-2011)

a industriei construcţiilor româneşti. Explorarea funcţiona aşadar ca evadare din contingent şi nu – aşa cum trebuie de fapt să se petreacă lucrurile - ca un motor al optimizării practicii curente; iată de ce şi acest tip de cercetare era unul care oferea mai curând utopii decât soluţii: acele clusters de locuinţe individuale neo-medievale, cu loc de muncă la parter, strânse împrejurul unor curţi comunitare, pe care Bienala Internaţională de la Sofia i le-a premiat lui Florin Biciuşcă – în ce fel puteau fi ele altceva decât dulci evadări din ghettourile de blocuri de prefabricate ale ultimului deceniu de dictatură? Modul în care trebuie discutat despre experiment în arhitectură este aşadar deja contaminat de înţelesurile pe care avangarda istorică, mai cu seamă aceea occidentală, i le-a conferit conceptului. Prin urmare, discutăm despre experimentalişti ca despre „detaşamentul de avangardă” al artiştilor, cei ce se despart de starea de fapt – văzută fără excepţie drept retrogradă, academizantă, epuizată istoric – prin a o lăsa în urmă. Politic, ei sunt radicali şi excesivi: revoluţionari de toate denominaţiile, de regulă aflaţi la stânga spectrului politic, practică retorica desfiinţării status-quo-ului manifestul, lozinca – şi îi descrie cel mai bine fractura ca topos al artei lor. Regula este opoziţia, despărţirea de ceea ce este discurs dominant/dominator atât în societate (faţă de care practicanţii experimentului se despart prin boemă) cât şi în artă. Ei doresc să rescrie societatea deodată cu arta care acesteia îi – horribile dictu! – place. Ajunşi aici, este bine poate să precizăm că, în sensul strict al termenului, experimentul lipseşte 159 SINTEZA # 2, februarie 2014

în arhitectura românească postbelică. Nu există neo-avangardă, nici experiment radical, cu atât mai puţin opoziţie deschisă şi totală faţă de discursul predominant. Acolo unde există despărţire faţă de acest discurs al establishment-ului, el este lipsit de program şi de sistemă, este izolat, ascuns în limburile societăţii totalitare: nemanifest. Cred însă, pe urmele articolului la temă pe care ni l-a oferit Dragoş Gheorghiu, că termenulcheie pentru a începe discuţia despre experimentul românesc este acela de „context”. Nu putem vorbi aşadar doar despre experiment, fără să menţionăm contextul căruia i se adresează şi faţă de care artistul experimentator se situează obligatoriu în răspăr. Dragoş Gheorghiu face o analiză temeinică a ceea ce, în diferenţă faţă de context, poate fi investigat în căutare de experiment, după cum, pe de altă parte, el priveşte la discursul oficial ca la unul în perpetuă re-localizare, capabil să colonizeze acele pliuri care i-ar putea scăpa controlului pe care altminteri îl exercită asupra întregii societăţi. Văzute, în termeni deleuzieni, drept „spaţii de fugă”, mediile artistice au fost supuse în anii de dictatură unui control încă mai riguros decât câmpul societal în ansamblul său. De îndată ce putea să pară că se coagulează un tip de discurs „escapist”, el era de îndată fie recuperat de chiar discursul oficial, fie redus de îndată la tăcere. Acele zone care puteau fi controlate mai uşor puteau fi îngăduite să supravieţuiască însă, drept posibile supape deopotrivă pentru artişti şi pentru publicul lor, mai cu seamă acolo unde puterea însăşi întrevedea câştiguri viitoare. Este cazul de pildă cu acele

experimente legate de folclor, arhitectura vernaculară şi tot acel câmp de investigare neo-primitivă care a impregnat atât de puternic arhitectura românească în anii şaptezeci şi optzeci, încât persistă şi astăzi aproape neatins. Se amestecau aici Blaga cu Noica; meditaţia transcendentală cu Matyla Ghyka şi proporţiile sale divine; masoneria cu pitagoreicii şi traseele regulatoare ale casei ţărăneşti cu cele ale piramidei lui Keops, via Brâncoveanu şi conacele sale peribucureştene. Postmodernismul românesc, atât cât a fost şi aşa cum a fost, era informat de acest discurs snobtradiţionalist, care, în raport cu ceea ce se întâmpla în discursul arhitectural majoritar, îndeplineşte, chiar dacă paradoxal, condiţia de alteritate pe care o presupune experimentul. La capătul cel mai conservator al acestui tip de discurs, experimente sunt şi acele îngemănări dintre tradiţionalismul cel mai rezistent – de care anterioare asocieri politice cu extrema dreaptă nu sunt străine – şi arhitectura contemporană. Înţeleg că este riscant să vorbim despre experiment în cazul operei lui Constantin Joja, mai cu seamă în ceea ce priveşte ipostazele sale teoretice. Cu toate acestea, studiile sale de înnoire a expresiei – pe o rută aparent ocolitoare: prin explorarea tradiţiei – merită însă mai mult decât desuetudinea şi uitarea în care au căzut deodată cu comunismul naţionalist de care, din nefericire, nu pot fi disociate. Tot în acele vremuri, un mediu interesant de experimentare – folosit cu mult mai copios atunci decât acum de către arhitecţi – îl reprezentau concursurile de arhitectură. 

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

Alţii au crezut că vor avea libertatea Este mai puţin ştiut că arhitecţii din ca, în oceanul de galimaţii, să strecoare Est au fost mai prezenţi la concursul „bofillisme” dintre cele mai stricte, așa pentru capul de perspectivă al cum reise dintr-o serie de interviuri cartierului parizian Defénse decât cei de istorie orală pe care le-am făcut în japonezi sau americani, bunăoară. anii nouăzeci cu arhitecţi dintre cei ce În acei ani optzeci, tentativa au lucrat acolo. Or, s-a văzut ulterior apare aproape eroică. Ieşirea în afară că s-au înşelat cumplit. Puţini au înseamnă evadarea din discursul recunoscut-o, precum dl. Alexandru local, cu toate limitările şi riscurile Beldiman. Mulţi o perpetuează încă, sale; prin urmare, putea să reprezinte explicând, explicând, explicând… un teren propice pentru alternativă. Dar tot anii postbelici ne propun, Premiile obţinute de echipe româneşti cu un început situat chiar în primii la concursul Schinchenciku dovedesc ani cincizeci, un mod aparte de acelaşi interes pentru „evadare” – „experiment”. Retraşi în acele zone geografică, dar şi din ordinea, excesivă, ale arhitecturii, care erau mai puţin a discursului. interesante pentru puterea totalitară Plasez în acelaşi context, dar cu în a fi reprezentată monumental, mai multă precauţie decât în cazul unii autori s-au exersat de pildă în concursurilor, o parte semnificativă arhitectura industrială. Că există o a lucrărilor – executate, dar mai ales fractură între arhitectura monumentală ne-executate – destinate străinătăţii. a puterii administrative sau politice Lumea a treia nord-africană sau – şi cea socială, respectiv „tehnică”, peninsular-arabică, pe alocuri şi Africa nu mai este un secret pentru nimeni. neagră, conţin destule lucrări semnate Că şi acele programe sociale care de arhitecţii români. Revista Octogon le va dedica un număr special, întrucât erau secunde în raport cu obiectivele ele nu verifică în aceeaşi proporţie primordiale ale puterii se puteau criteriul experimentului: făcute de constitui în teritorii ale experimentului, antreprize de stat, puternic controlate iarăşi este banal. Acestei lipse de atât la plecare (i.e. în România) cât şi la proeminenţă socială şi urbană îi sosire (i.e. adesea în regimuri totalitare datorăm, de pildă, multe dintre mai aspre decât cel de acasă), lucrările reuşitele programelor de sport, româneşti din străinătate sunt cel mai industriale sau, cu osebire, cele pentru adesea colective. Prin urmare, se diferenţiază destul de sensibil de concursuri, unde participarea era individuală sau pe echipe mici, în afara temelor de proiectare ale statului şi fără asistenţa sau supravegherea acestuia. Este evident că o parte dintre participanţii la concursurile obscure pentru ceea ce va deveni ulterior ansamblul Casa Republicii Victoria Socialismului erau convinşi că experimentează – şi chiar o făceau, fără să ştie că participau la inventarea  O evadare din discursul totalitar unui nou conformism de stat: unul antimodern, retrograd, lipsit tineret care s-au realizat în anii optzeci de cultură arhitecturală şi antiurban. de echipe succesive aflate sub bagheta Probabil – devotaţi tovarăși de drum lui Emil Barbu Popescu. În numărul sau doar fiinţe manipulabile - erau omonim din ziarul „Arhitext” pe care convinşi că se află în posesia acelor i l-a dedicat în 1991, Radu Drăgan abilităţi necesare pentru a manipula, numea „arhitectură paralelă” această la rândul lor, Clientul/Statul, care se formă de blând evazionism, care a identifica aici cu şeful regimului. Unii produs lucrări remarcabile. Sintagma s-au crezut chiar în proximitatea unui se susţine în măsura în care definim pact faustic de genul celui făcut de termenul care lipseşte, contextul cu Speer, precum biata Anca Petrescu. care era „paralelă” această arhitectură 160 SINTEZA # 2, februarie 2014

care scăpa celui mai strict control etatist, dar nu oricărei forme de control. Desigur, nu toată această arhitectură, chiar atunci când este deosebit de riguros sau de interesant rezolvată, verifică şi criteriul experimentului. Folosirea unor structuri atipice pentru practica curentă din România, până la tridimensionalele metalice, ciudat de puţin practicate într-o ţară cu atât de mult oţel cum era România anilor acelora – aşa cum e cazul sălilor de sport ale lui Ion Mircea Enescu – este de recuperat ca procedeu experimental. Din tot materialul pe care l-am putut strânge pentru economia acestui text – restrâns în raport cu ceea ce ştiam că există ca „lucrări de sertar” – foarte puţine verifică tema chiar şi în absenţa contextului traumatizant local. Dacă li-l adăugăm, experimentalismul lor devine orbitor. Las cititorilor plăcerea de a le descoperi. Ceea ce trebuie însă spus este că s-au încheiat aproape două decenii în care experimentul nici nu a fost practicat, nici încurajat. Şcoala este un teren propice pentru o atare îndeletnicire şi ultimii ani par să fi declanşat o serie de resorturi în acest sens. Schimbarea curriculară va produce, cu siguranţă, efecte pozitive în timp mediu. E de urmărit participarea la concursurile Schinchenchiku, din Japonia, sau de la concursurile Europan sau Velux, acolo unde există o componentă importantă de experiment şi investigaţie conceptuală arhitecturalurbanistică, tehnologică sau de materiale noi. O arhitectură nu poate supravieţui fără încercări repetate de a se înnoi, de a se repune pe sine însăşi în perpetuă discuţie. Dacă această dimensiune auto-reflexivă lipseşte prea mult unei culturi - de orice gen, dar mai cu seamă uneia deja conservatoare în chip imanent, cum este cea arhitecturală - ea încetează de a mai reprezenta vreun interes, implodând curând. Arta supravieţuieşte lepădându-se sistematic de sine însăşi. Or, arhitectura românească este, din nefericire pentru viitorul ei, oricum una lipsită de la început de gena cercetătoare. De la lucrul Şcolii Naţionale încoace, investigarea noului nu a mai reprezentat tendinţa dominantă. n

ART E

SEM N

C A RTE

Mărirea şi decăderea unui preşedinte de Ioan Es. Pop

ând a ajuns la putere Nicolae Ceauşescu, aveam şapte ani. Singurul eveniment „politic” care-mi ajunsese până atunci la urechi fusese ceremonia de înmormântare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 24 martie 1965, pe care am ascultat-o la difuzor, ca mai toată lumea din satul meu. Vocea crainicului era atât de gravă, de funebră chiar, încât muream pe mine de frică. Mi-am adus aminte de momentul respectiv parcurgând paginile de început ale acestei cărţi excepţionale. Şi, ajungându-i la capăt, mi-am dat seama câte lucruri n-am cunoscut, câte lucruri am ignorat şi câte mi-au fost prezentate altfel decât au fost. Aşa am ajuns să-mi agăţ pagini reînviate de istorie mică, personală, de paginile de istorie mare, colectivă a acelor ani. N-am citit cartea lui Burakowski cu ochii istoricului, ci cu ochii unui neînsemnat personaj al istoriei, aşa cum au fost mulţi dintre cei care au traversat-o. Şi am citit-o cu fervoare, pentru că, dicolo de documentaţia sa vastă şi de alura ei ştiinţifică, am găsit ceea ce dă putere de seducţie oricărei cărţi: povestea. Pe alocuri, ţesătura plină de intrigi, conspiraţii şi suspans a epocii prezentate duce cu gândul, deopotrivă, la un roman politic, un roman gotic şi un roman poliţist, fără ca adevărul istoric să fie abandonat vreo clipă. Citez din cronica lui Burakowski: „La scurt timp după moartea lui Dej, a început să fie pusă tot mai des întrebarea: de ce tocmai Ceauşescu, un om mai degrabă modest din punctul de vedere al competenţei şi mărginit din punct de vedere spiritual, 161 SINTEZA # 2, februarie 2014

n Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989. Geniul Carpaţilor, Editura Polirom, Colecţia Historia, 2013

chiar şi în comparaţie cu ceilalţi colegi ai lui din conducerea partidului, de ce tocmai el a fost ales pentru funcţia de prim-secretar? (...) Unii consideră că alegerea lui Ceauşescu a fost un fel de compromis încurajat de cei care preferau să rămână în umbră, crezând, în naivitatea lor, că vor fi în stare să-l controleze pe acest nou prim-secretar şi să-şi atingă prin intermediul lui propriile ţeluri. O astfel de teză este susţinută de Vlad Georgescu în Istoria românilor, editată pentru prima dată în 1984, în Statele Unite.” Cartea conţine patru capitole: 1. Începutul; 2. Consolidarea puterii; 3. Stagnarea sistemului; 4. Prăbuşirea, dar subtitlurile sunt şi mai grăitoare. Ele descriu mişcarea comunistă românească înainte de al doilea război mondial, primele două decenii de guvernare comunistă în România, moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cariera lui Nicolae Ceauşescu până în martie 1965, începutul regimului Nicolae Ceauşescu, continuarea politicii externe independente, măsurile antisovietice luate de Ceauşescu, apropierea României de China la începutul anilor 70 şi se încheie cu prăbuşirea economiei, drumul spre decembrie 1989 şi pierderea puterii, 21-22 decembrie 1989. Mă întorc însă la un moment care a rămas profund întipărit în memoria mea afectivă, nu înainte de a-i da din nou cuvântul lui Burakowski: „În noaptea de 20 spre 21 august, cu două ore înainte de termenul planificat, a început operaţiunea Dunărea – armatele celor cinci ţări ale blocului sovietic au trecut graniţa Cehoslovaciei. (...) Spre miezul nopţii, Eugen Ionescu, corespondentul român

de presă acreditat la Praga, l-a sunat pe Paul Niculescu-Mizil şi l-a informat despre invazie. (...) Niculescu-Mizil i-a telefonat lui Ceauşescu. Sculat din somn, acesta a convocat o şedinţă a Prezidiului Permanent al Comitetului Central la ora 4 dimineaţa. (...) Încă de dimineaţă, autobuzele începuseră să transporte populaţia în faţa clădirii CC, dar mulţi au venit acolo spontan, aşa încât numărul celor prezenţi i-a surprins pe organizatori.” Aveam zece ani. În ziua invadării Cehoslovaciei, mama m-a trimis cu mâncare la tata, care cosea iarba la vreo doi kilometri depărtare de casă. Am ajuns acolo şi am început să plâng în hohote, pentru că lumea din sat zicea că ruşii vor invada şi România, aşa că toţi bărbaţii în putere vor fi luaţi la oaste. A participat şi tata la pregătirile gărzilor patriotice din acel an, dar, slavă Domnului, invazia n-a avut loc. Iar tata, cu optimismul lui, mi-a răspuns în acea zi de vară: „Lasă, că Ceauşescu nu-i lasă!” O istorie a comunismului românesc, dar şi o carte despre puterea absolută al cărei unic scop este consolidarea perpetuă a puterii. Prefaţa volumului este semnată de Stejărel Olaru, iar traducerea din limba polonă – de Vasile Moga. n

Adam Burakowski (n. 1977) este doctor în ştiinţe politice, absolvent al Institutului de Istorie al Universităţii din Varşovia (2001) şi al Institutului de Studii Est-Europene al Universităţii din Varşovia (2004). Ioan Es. Pop - poet, jurnalist şi editor

Verde 162 SINTEZA # 2, februarie 2014

VERDE

Fluturele, sufletul lumii de László Rákosy

Cunoscutul poet şi scriitor german Hermann Hesse, atent observator al naturii, scria în 1933 „Fluturele nu este un animal, ca toate celelalte, de fapt, nu este un animal, ci starea cea mai înaltă, ultimativă, supremă, festivă şi, în acelaşi timp, cea mai importantă formă de viaţă a unui animal”.

stăzi, din ce în ce mai puţini dintre semenii noştri sesizează zborul acrobatic al unui fluture trecut prin faţa noastră. Am pierdut oare o parte din sensibilitatea ancestrală sau numai interesul pentru a găsi timp câteva secunde pentru a urmări zborul unui fluture cu ochii şi inima? Fluturele însoţeşte şi influenţează întreaga istorie şi cultură a omenirii, inspirând şi fascinând. În antichitatea greco-romană, zeiţa Psyche a fost considerată întruparea sufletului şi vieţii, fiind artistic reprezentată ca purtătoare de aripi de fluturi. Multe popoare au considerat fluturii ca încorporarea dintre viaţă şi moarte, ca simbol al trecerii vieţii, dar şi ca speranţă în nemurire (Fig. 1 Szeged). Mai mult decât în Europa, simbolistica fluturelui joacă un rol important în Orientul Îndepărtat. Sub influenţa brahmanismului, care consideră că sufletul trece după moarte de la o fiinţă la alta, fiind astfel nemuritor, multe popoare văd în fluturele un suflet uman reîntors pe Pământ. În ultima sa cuvântare, Buddha mulţumeşte fluturilor, de la care a învăţat mai mult decât din scrierile brahmanilor. 163 SINTEZA # 2, februarie 2014

Pasiune şi cunoaştere, cunoaştere şi pasiune În secolele XVI-XVIII colecţionarea şi studiul fluturilor erau considerate apanaje ale nobilimii şi un semn al erudiţiei acesteia. Astfel, cunoaşterea „petalelor zburătoare” a luat un relativ avânt, mai ales după ce în slujba elitei nobiliare au fost angajaţi colecţionari sau chiar naturalişti de marcă. În secolul al XIX-lea, tradiţia continuă, locul nobilimii fiind luat de industriaşi şi bancheri, care finanţează adevărate expediţii de colectare în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Dintre numele nobiliare cunoscute menţionez regele Leopold al Belgiei, prinţesa Tereza a Bavariei, Carl von Linné, înnobilat datorită activităţii sale ştiinţifice, baronul Emilio Turati din Italia, baronii Walter şi Lionel Rothschild, ţarul şi familia Romanov ş.a.m.d. Din România se remarcă prinţul Aristide Caradja (fig. 2), a cărui valoroasă colecţie se păstrează la Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti. Despre Caradja se spune că şi-a tocat întreaga avere pe fluturi. La conacul de la Grumăzeşti (Moldova) avea una dintre cele mai dotate biblioteci de specialitate din Europa, iar în grădina acestuia avea instalate capcane luminoase pentru fluturii de noapte.

Se spune că a cumpărat doi fluturi exotici cu o sumă echivalentă a doi boi de rasă, sumă exorbitantă pentru perioada anilor 1930. A fost unul dintre cei mai mari specialişti în fluturi din perioada vieţii sale. Fluturii sunt consideraţi ca fiind bine cunoscuţi din punct de vedere ştiinţific, tocmai datorită activităţii neobosite şi dezinteresate material a mii şi mii de amatori, secondaţi de un număr mult mai mic de specialişti. În toţi aceştia a ars, cu intensitate diferită, flacăra pasiunii. În urma lor au rămas zeci de mii de articole ştiinţifice, cărţi, colecţii, note, tablouri etc.

Satul fluturilor În vara anul 2000, lucram la un proiect de inventariere a fluturilor din oraşul Villach (Austria). Presa era mereu pe urmele mele şi relata diverse aspecte din activitatea mea. Într-o zi primesc un telefon din Italia, prin care sunt înştiinţat că primarul comunei Bordano mă invită să vizitez localitatea, cunoscută drept comuna fluturilor. Peste câteva zile efectuez vizita. Pe autostradă, la Nord de Udine, am văzut de mai multe ori indicatorul „Bordano - comuna fluturilor”, aşa că localitatea a fost uşor de găsit. Şoseaua m-a condus direct la primărie (Municipio), o construcţie modernă, ornată chiar deasupra intrării

VERDE

 Oraşul Villach, bogat în fluturi şi frumuseţi naturale, şi-a adăugat numelui titulatura de „Oraşul fluturilor din Austria”

principale cu o frescă, care ilustrează un grup de fluturi care poartă în zbor drapelul cu stema regiunii şi cuvintele: „Bordano – il paese delle farfalle”. În faţa intrării mă întâmpină primarul, un italian simplu, jovial şi vorbăreţ. Fără să piardă timpul mă conduce la Casa Fluturilor. O constructie nouă dedicată special fluturilor din cinci continente. În cele cinci corpuri de clădire, într-o atmosferă când tropicală, când continentală, pot fi admiraţi cei mai diferiţi şi mai frumoşi fluturi din lume, în zbor, sau aşezaţi pe florile plantelor pentru a se hrăni cu nectar. Sunt predat unei tinere bioloage, care face prezentarea fiecărei regiuni geografice şi a fluturilor pe care-i vedem. Pe arbori, pe sol, pe flori, în aer, peste tot planează fluturi multicolori. Peste tot turişti, copii, tineri sau vârstnici cu aparate de fotografiat în mână, scot tot felul de sunete admirative la vederea unui nou fluture, mai mare, mai colorat sau mai transparent. La ieşire ajungem din nou la magazinul Casei Fluturilor, unde poţi cumpăra orice şi totul cu simbolul fluturelui, de la ac de cravată la pantaloni, farfurii sau sticle cu vin. 164 SINTEZA # 2, februarie 2014

Nu lipsesc bineînţeles cărţile, CD-urile cu şi despre fluturi, inclusiv despre cei din regiune. Primesc câteva cadouri simbolice şi sunt condus prin comună unde fiecare casă este împodobită cu minunate picturi murale, toate cu simbolul fluture. Găsim aici scene religioase, naturaliste, futuriste, realiste, suprarealiste, mici, mari, totul legat de fluture şi metamorfoza acestuia. În final ajung din nou la primar pentru a-i povesti impresiile. Nu am decât cuvinte de laudă şi admiraţie. Mai curios, însă, am fost să aflu de unde i-a venit ideea. Stârnit de întrebare, primarul povesteşte cum avea nopţi cu insomnii, analizând tot felul de idei prin care se gândea că ar putea să scoată comuna din anonimat şi sărăcie. „Aici la noi, în nordul Italiei, toate satele şi comunele sunt frumoase şi pitoreşti, aşezate şi crescute la piciorul muntelui. Agricultură nu poţi să faci, industrie nu ai, atunci ce pot să fac...” Într-una din nopţile de veghe şi-a adus aminte că cineva i-a povestit cum, în urmă cu 80-90 de ani, în Bordano veneau din Austria şi Germania mulţi oameni după fluturi. Se cazau la

ţărani şi, ziua sau noaptea, umblau prin munţi după fluturi. Acest gând nu l-a mai părăsit. „Să fie asta bogăţia noastră?”, se întreba primarul. „Cum să profit de pe urma prezenţei fluturilor?” După câteva luni de frământare şi discuţii cu consilierii, cineva a sugerat ideea unei tabere de vară, în care artiştii să picteze pe pereţii caselor din comună, scene cu fluturi sau simbolul fluturelui. După ce a primit acceptul câtorva proprietari a organizat prima tabără de pictură cu simbolul fluture. Artiştii plastici, veniţi din diverse colţuri ale Italiei au avut cazare şi masă asigurate timp de două săptămâni, perioadă în care trebuiau să picteze una sau mai multe scene cu fluturi pe pereţii caselor. Rezultatul a fost încântător. Localitatea a prins culoare şi primii turişti au şi început să apară. Tabăra a fost repetată de patru ori, timp în care fiecare casă a fost împodobită cu una sau mai multe picturi reprezentând fluturi sau simbolistica acestora. Chiar şi satul din vecini a preluat ideea. Toţi localnicii şi-au dat acordul şi toţi profită azi de unica comună în care, precum la Voroneţ, Humor sau

VERDE

 Rezultatul primei tabere de pictură din Austria şi Germania

Suceviţa, pereţii sunt pictaţi, nu cu sfinţi sau scene biblice, ci cu fluturi şi uneori cu scene biblice şi fluturi. Datorită turiştilor, comuna a prins viaţă, au apărut camerele de închiriat, micile restaurante şi cofetării, iar îngehţata, renumita îngheţată italiană, se vinde în cantităţi impresionante. Toţi am fost mulţumiţi, şi eu, şi cetăţenii, povesteşte primarul. După această reuşită am mers la Udine şi am cerut sprijin financiar pentru a construi „Casa Fluturilor”, adică acea clădire care azi adăposteşte medii de viaţă de pe cinci continente şi în care de pe 15 aprilie până pe 30 septembrie se perindă zeci de mii de turişti pentru a admira fluturi vii, în deplina lor splendoare şi gingăşie. Astfel, o comună necunoscută şi săracă a devenit un centru turistic important, semnalat pe toate hărţile şi rutele turistice ale Italiei. Câte astfel de comune avem şi noi în România şi câte idei minunate ar fi pentru a le scoate din anonimat, dar ne lipsesc primarii cu idei şi perseverenţă. Ca o curiozitate, comuna Râmetea din judeţul Alba, cu un potenţial mai bun decât Bordano, a fost inclusă, alături de alte două localităţi din Europa, pe lista celor mai bogate localităţi în fluturi. Ca urmare, anual, localitatea este vizitată de grupuri de studenţi, elevi şi mulţi iubitori ai naturii veniţi din cele mai diferite ţări ale lumii pentru a vedea pe lângă frumuseţile locului şi fluturii. Primarul din Bordano nu este singurul primar care a ştiut să-şi scoată comuna din anonimat. Alţii au ştiut să profite de existenţa poienilor cu narcise, de bujori, de un izvor, de sare, de lemn, de vin, de orice, dar toate acestea le-am văzut în afara graniţelor ţării. Impactul unei „Case a Fluturilor” 165 SINTEZA # 2, februarie 2014

ar fi mare şi profitabil şi în Cluj, dovada fiind adusă de Muzeul Zoologic al Universităţii „Babeş Bolyai”, care în octombrie a organizat şi găzduit o mică expoziţie cu fluturi vii, pentru vizitarea căreia, publicul a stat la coadă. Nu a fost ceva de genul „Papiliorama” din Elveţia, dar a fost un început bun, care a dovedit că publicul are interes şi dorinţa de a cunoaşte natura. Din păcate i se oferă mult prea puţin şi pretindem enorm.

Educaţia prin fluturi Pare absurd, dar totuşi se poate face educaţie prin fluturi. Sensurile educaţiei pot fi cele mai diverse. Sensibilitatea, gingăşia, dragostea faţă de natură pot fi insuflate copiilor foarte uşor prin apropierea lor de fluturi. Vederea, atingerea, admirarea unui fluture sau a larvei acestuia, chiar sau mai ales dacă este luată în mână, poate schimba pentru totdeauna ideile preconcepute, greşite, pline de aversiune faţă de acestea, înlocuindu-le cu altele mult mai sensibile, îmbinate cu dorinţa de cunoaştere şi aprofundare. Astfel, după o întâlnire reuşită cu un fluture sau cu omida acestuia, copilul nu va mai ridica talpa piciorului pentru a o strivi, ci se va apleca cu interes asupra acestei fiinţe vii descoperite în iarbă, pe frunzele unui copac sau pe o floare. Repetând observaţia, facem din copil un iubitor al naturii care va împărtăşi la rândul său experienţa altora ca el. De doi ani, ţăranii din unele zone din Transilvania şi Bucovina, beneficiază de subvenţii pentru a cosi fânaţele numai după 25 august şi nu in iulie cum o făceau de secole. Pe aceste fânaţe umede au fost identificate două specii rare de fluturi albaştri (Maculinea), dispăruţi

sau ameninţaţi cu dispariţia în Uniunea Europeană, tocmai datorită abandonului agriculturii tradiţionale şi practicarea celei intensive. Nu a fost uşor să convingem proprietarii terenurilor să depună cereri pentru subvenţionare prin măsura Agromediu creată special pentru fluturi. Unii au înţeles mai repede, alţii mai târziu, dar azi toţi sunt bucuroşi că au aplicat şi că există această măsură de protejare a fluturilor albaştri. Nu numai că a meritat din punct de vedere financiar, dar s-a schimbat ceva în gândirea lor; ţăranii implicaţi au învăţat că se acordă importanţă unor elemente din natură, că viaţa lor şi a noastră depinde de existenţa acestor structuri. Bineînţeles au fost şi sunt invidioşi care interpretează realitatea cu totul altfel, acuzând că învăţăm ţăranul să nu muncească. Munca pe care o are acum de făcut este mai grea, să coseşti iarba deja uscată, după 25 august este mai greu decât în iulie, iar valoarea furajeră a fânului obţinut scade foarte mult. De aceea este nevoie de compensaţii şi multă înţelegere. Teren pentru cultivat porumb sau pajişti pentru fâneţe se mai găsesc, dar medii de viaţă în care mai trăiesc cele două specii de fluturi albaştri, nu. Un primar isteţ ar putea stârni curioşii şi turiştii prin exploatarea acestei realităţi din Transilvania şi Bucovina. Se apropie primăvara. În popor circulă o vorbă pe care am verificat-o mulţi ani la rând. Dacă primăvara primul fluture pe care-l vezi este roşu, vei avea un an norocos, cu împliniri, dacă este galben sau alb, nu. Vorba s-a adeverit în toţi anii de când aştept cu nerăbdare primăvara, pentru a vedea primul fluture din an. Sper să fie din nou unul roşu.

VERDE

ESE N Ţ I A L

Educaţia înseamnă şi libertate de Laszlo Rákosy

e câte ori trec prin Sebeş arunc o privire spre faţada fostei şcoli germane, lipită de biserica evanghelică pentru a găsi o incripţionare veche, în litere gotice „Bildung ist Freiheit” (educaţia înseamnă libertate). Probabil scrierea cu litere gotice, sau alte raţiuni, au făcut ca inscripţia să nu fie ştearsă în perioada comunistă. Am regăsit acest motto al educaţiei şi culturii folosit de câteva universităţi cu tradiţie din Germania. Nu trebuie meditat prea mult şi profund pentru a înţelege că în educaţie şi prin educaţie se reflectă nivelul cultural al unui popor şi că, de acest nivel cultural, depind apoi toate celelalte aspecte sociale, economice, spirituale. Nu este vorba de educaţia elitelor, ci de fondul general de educaţie şi cultură a poporului, care se exprimă prin atitudini comportamentale, înţelegere, cunoaştere, asociere, interpretare etc, care conferă individului mult râvnita libertare. Elitele din cultură şi ştiinţă, imprimă însă educaţiei un anumit nivel, sau invers, cultura şi ştiinţa reflectă nivelul elitei culturale şi ştiinţifice pentru o perioadă mai lungă de timp. Din nefericire, în regimul trecut, elita culturală şi ştiinţifică a fost sugrumată sau înlocuită cu o pseudoelită. Mare parte a populaţiei a învăţat să interpreteze libertatea din perspectiva însuşirii unor bunuri, de obicei mărunţişuri, din „proprietatea statului”, iar în anii „post-revoluţie” cu dreptul de a face orice, mai ales contrar legislaţiei sau regulamentelor existente. Prea puţini au fost aceia care şi-au dorit libertatea de a schimba idei cu lumea întreagă şi

166 SINTEZA # 2, februarie 2014

de a circula liber în orice ţară. Şi acest lucru se datorează tot educaţiei (lipsei de educaţie). Din pricina acestei lipse de educaţie ne confruntăm azi cu fenomene sociale grave, majoritatea reducându-se de fapt la lipsa de disciplină şi la obişnuinţa că legea poate fi eludată apelând la cunoştinţe şi bani, aspecte dovedite zilnic de „modelele” create de şi prin massmedia. Şi tot din lipsă de educaţie şi cultură asistăm azi la numeroase atitudini duşmănoase sau cel puţin de neînţelegere a naturii, soldate cu pierderi, uneori irecuperabile. Într-o primăvară timpurie, în urmă cu 2-3 ani, din biroul de la facultate, arunc o privire pe una din aleile complexului studenţesc Haşdeu, dens circulate de către studenţi. Prin faţa a trei sudente, la cca 1,5 m trece în grabă o veveriţă, urmată de o a doua, ambele jucăuşe, pline de viaţă. Trecerea veveriţelor prin faţa studentelor a rămas nesesizată, niciuna nu a întors capul sau privirea în urma lor. A fost un spectacol de gingăşie şi supleţe oferit gratuit de natură, cum foarte des se întâmplă. Oare de ce studentele nu au observat trecerea veveriţelor? Să fie lipsă de sensibilitate faţă de natură sau erau prea concentrate pe o anumită discuţie? Oricum am avut prea des prilejul să constat că dragostea sau cel puţin ataşamentul faţă de natură sunt sentimente aproape inexistente pentru majoritatea dintre noi. Din copilărie îmi aduc aminte de zgomotul inconfundabil făcut de roţile de lemn cu tălpi de metal, de la căruţa trasă de boi a bunicului prietenului meu, Martini Gerhard. La auzul scârţâitului şi scrâşnitului roţilor pe pavajul din piatră de râu a străzii pe care locuiam, alergam

imediat la poartă. Doi boi puternici, curaţi, bine hrăniţi şi împodobiţi cu ciucurei roşii, trăgeau o căruţă de lemn, mare, încărcată cu pietriş abia scos din Târnava Mare. În faţa porţii noastre, unde începea panta cea mai mare, bătrânul oprea boii pentru odihnă. După câteva minute pocnea din biciul lung purtat pe umăr şi boii urneau căruţa, fără grabă sau osteneală, urcând mai departe. Bunicul lui Gerhard îi conducea din vorbe şi pocnituri de bici. În aceeaşi zi sau în alte zile, dinspre poartă se auzea un alt zgomot de căruţă, de această dată însoţit de înjurături şi vorbe de ocară. Erau căruţe încărcate cu nisip sau pietriş, trase de unul sau doi cai, mânate în grabă de oameni agitaţi. De oboseală, caii se opreau de la sine în faţa porţii noastre, unde greutatea prea mare a căruţei, încărcată la maxim, şi nepriceperea căruţaşului îi făceau să se poticnească. Acum intervenea „măiestria” căruţaşului care, după ce epuiza ritualul bătăii cu biciul în toate felurile şi părţile animalelor, inclusiv cu mânerul instrumentului, recurgea la lopată lovind coastele cailor pirpirii până la sângerare. Caii zvâcneau şi încercau să urnească povara mult prea mare, dar de obicei din contactul copitelor cu piatra de râu ieşeau numai scântei, caii alunecau şi nu rareori se prăbuşeau sub înjurăturile sacadate ale căruţaşului. Atunci, unii dintre caruţaşi foloseau o metodă smulsă din infern. Puneau pe lopată o bucată de cârpă îmbibată în petrol şi ţineau flacăra sub burta calului, care, de durere, zvâcnea şi se forţa din răsputeri să urnească şi apoi să tragă căruţa peste panta de numai câţiva metri lungime.

VERDE

Pe vremea aceea, la şcoală, învăţam poezii şi pilde din care reieşea că românul este frate cu codrul, adică prieten şi iubitor al naturii. Am văzut apoi, de multe ori, cum copii sau adulţi striveau sub talpa piciorului orice animal mic şi târâtor, aflat chiar departe de locuinţa acestora. Să nu mai vorbim de oroarea faţă de o broască sau frica faţă de un şarpe sau păianjen. Lor, celor care nu văd şi nu se ştiu bucura de frumuseţile naturii, li se alătură o pătură şi mai groasă de persoane care cred că ştiu ce înseamnă natura şi mai ales să se bucure de ea, lăsând mormane de resturi nedegradabile sau spălându-şi neapărat maşina în apele pârâului lângă care s-au ospătat. De câţiva ani, în septembrie, Pădurea Făgetului din Cluj este curăţată de gunoaie de echipe de voluntari bine organizate. Se adună şi transportă zeci de tone de deşeuri din plastic, metal şi alte resturi de materiale de construcţii. După 2-3 luni, pădurea este reîmpodobită cu resturi şi deşeuri, marea majoritate provenite de la noile construcţii tip vilă, a căror propietari nu sunt din categoria săracilor sau neapărat a celor lipsiţi de şcoală. În fiecare primăvară, apele râurilor poartă în aval milioane de ambalaje de plastic, care după scăderea apelor, împodobesc arborii sau malurile râurilor, precum globurile sparte ale unui pom de Crăciun aruncat. Cea mai mare parte dintre acestea provin din gospodăriile ţăranilor din zonele montane sau colinare, care refuză să plătească taxa pentru preluarea gunuiolui menajer şi preferă să arunce totul în „vale”. Ca umare, respectul şi înţelegerea naturii sunt noţiuni absente atât din cultura celor înstăriţi, cât şi a celor mai săraci, locuitori ai satelor sau oraşelor ţării.

Care este cauza acestei atitudini şi mai ales ce ar trebui făcut? Principala cauză este lipsa de educaţie şi disciplină în relaţia cu natura. Ţările nord-, vest- şi central-europene, în care cetăţeanul respectă, admiră şi cunoaşte natura, au început procesul de educare în urmă cu cel puţin 150 de ani. Dovadă stau scrierile şi cărţile minunat ilustrate din această perioadă, dar şi numeroasele colecţii de plante 167 SINTEZA # 2, februarie 2014

şi animale păstrate în muzee cu tradiţie. Procesul educaţional a fost accentuat în ultimii 60-70 de ani şi mai ales în ultimii 20, când procedurile tipografice au fost mult simplificate şi ieftinite. Altfel spus, în Ţările Scandinave, Marea Britanie, Elveţia, Germania, Franţa, pentru a alege numai câteva ţări în care respectul, admiraţia şi dorinţa de cunoaştere a naturii merg mână în mână, găsim în orice librărie sau la orice stand de carte o mulţime de cărţi dedicate anumitor grupe de animale sau plante, anumitor medii de viaţă, naturale sau seminaturale, scrise cu dragoste şi realizate la un nivel grafic greu de egalat. Aceste cărţi se regăsesc şi în bibliotecile private, de multe ori în bucătărie sau sufragerie, lângă fereastra cu vedere spre grădină sau parc, pentru a fi la îndemână atunci când apare o pasăre sau o insectă necunoscută. Pe lângă cărţi există şi o multitudine de reviste, iar majoritatea ziarelor au pagini speciale dedicate evenimentelor din natură. În fiecare oraş mai mare există organizaţii profesional ştiinţifice, care, pe lângă câţiva specialişti, includ toţi amatorii dornici să cunoască păsări, fluturi, plante, ciuperci, minerale, roci etc. La noi, asemenea tradiţii nu există. Comunităţile săseşti din Transilvania urmate într-o mai mică măsură de cele maghiare au practicat excursiile de sfârşit de săptămână, până şi o scurtă perioadă după cel de al doilea război mondial. Primul club alpin este constituit la Braşov în 1837, iar în 1880 ia fiinţă puternica Societate Carpatină Ardeleană, desfiinţată în 1944. Tot în această perioadă se constituie şi Asociaţia de Turism şi Protecţia Naturii, mai bine cunoscută şi sub numele de Touring Clubul României, înfiinţată în 1926 şi desfinţată alături de toate cluburile în 1948, patrimoniul trecând la Oficiul Naţional de Turism. Urmează o perioadă sumbră, în mare lipsită de publicaţii şi informaţii adresate iubitorilor naturii sau, dacă acestea au existat, atunci calitatea grafică a ilustraţiei era atât de precară, încât nu atrăgea atenţia şi nu trezea niciun sentiment de admiraţie sau dorinţă de cunoaştere. Din păcate, situaţia se perpetuează şi azi, la 24 de ani de la schimbarea regimului. Intraţi în librării şi cereţi vreo carte dedicată naturii sau componentelor ei din România. Veţi primi cel mult vreo traducere a unui lexicon din engleză, care însă nu are nicio rădăcină în

natura noastră. Ne vom întreba desigur de ce lipsesc aceste cărţi şi materiale prin care s-a făcut educaţia populaţiei din ţările în care natura este admirată, respectată, înţeleasă sau chiar venerată? Sau mai exact de ce lipsesc şi acum? Răspunsul nu este chiar simplu. Există desigur naturalişti, specialişti pe diverse domenii, unii dintre ei chiar cunoscuţi şi recunoscuţi pe plan naţional şi internaţional. Şi atunci de ce nu avem în librării cărţi despre plante, păsări, insecte, peşti, zone de interes deosebit, scrise pentru diferite vârste şi nivele de înţelegere, toate cu ilustraţie impecabilă, atractivă, incitantă? Specialiştii, nu prea mulţi pe care-i avem, se concentrează numai asupra aspectelor ştiinţifice, fără a acorda atenţie popularizării ştiinţei. Ei publică articole ştiinţifice în reviste numai de specialişti ştiute şi citite, pentru că acestea le aduc faimă şi le justifică existenţa (inclusiv salariile). Partea de popularizare este neglijată şi ignorată. Rareori în omul de ştiinţă se îmbină acurateţea, logica şi intuiţia ştiinţifică cu harul scrierii pentru publicul larg. Este vorba de un alt fel de scriere şi chiar gândire. Dar de multe ori lipseşte şi motivaţia, dorinţa de a scrie pentru public, de a te face înţeles şi de acesta. Să fie vorba tot de educaţie sau, mai bine zis, lipsă de educaţie şi la acest nivel? Ne lipsesc, din păcate, redactorii specializaţi pentru problemele de mediu. Din această cauză ne lipsesc şi emisiunile sau articolele din ziare şi reviste, care ar trebui să aibă impact la public. Acuz şi acuzăm degeaba populaţia de lipsă de cultură faţă de natură sau orice alt gen de cultură, dacă noi, cei care lucrăm în domeniu, nu ştim să ne deschidem sufletul şi mintea la nivelul celor care au nevoie de noi. Dacă nu le oferim nimic, de unde educaţie, de unde cultură? n Profesorul Laszlo Rákosy este directorul departamentului Taxonomie şi Ecologie a Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai” şi preşedintele Societăţii Lepidopterologice din România. Se numără printre acei norocoşi care au reuşit să îmbine pasiunea cu meseria. Este autorul a numeroase articole şi cărţi adresate lumii ştiinţifice, dar a scris şi scrie mult pentru popularizarea ştiinţei, protecţia şi conservarea naturii.

VERDE

vs.

A N I MA L

Ursul brun, motor al dezvoltării economiei locale Cum să transformi problema în posibilitate de Magor Csibi

ustenabilitate și dezvoltare durabilă sunt printre expresiile favorite ale politicienilor și multor oameni din economie. Teoria spune că progresul economic și profitul pot fi asigurate fără să afecteze perspectivele de dezvoltare pe termen mediu și lung sau fără să distrugă mediul înconjurător. Chiar dacă sustenabilitatea câștigă teren în discursuri politice, mai ales în momentele în care nu există o miză economică imediată, natura din jurul orașelor și caselor noastre se degradează din ce în ce mai mult, biodiversitatea scade în ritm alarmant și comportamentul majorităţii actorilor mari din economie rămâne concentrat pe profitul imediat. Sustenabilitatea este invocată ori de câte ori trebuie justificată o decizie economică ce afectează mediul, iar când valabilitatea expresiei sau legalitatea situaţiei este pusă sub semnul întrebării și cei interesaţi de profit nu mai au argumente, este invocat progresul. Se invocă sustenabilitatea pentru a se transmite că viziunea economică nu abordează numai perspectivele imediate, însă, de multe ori, se mai spune că, pentru progres, trebuie și să renunţăm la păduri, râuri sau specii.

Există o contradicţie fundamentală între natură şi dezvoltare economică? Să luăm un exemplu mediatizat: relaţia om-urs. Dacă ar fi să dăm crezare fluxului informaţional alimentat de 168 SINTEZA # 2, februarie 2014

Fără prădători ca ursul, lupul sau râsul, multe alte specii s-ar putea înmulţi mult mai liber și mai rapid ca până acum. Iar ceata de mistreţi nu este atât de elegantă ca prietenul nostru, ursul. Ei, când coboară, în lipsă de hrană, din pădure, pot distruge recolta întreagă a unui comunităţi. Iar cerbivorele, deși sunt drăgălașe și cuminţi la prima vedere, pot cauza probleme, precum în Ungaria, unde, dacă pădurile plantate nu sunt împrejmuite, se pot trezi cu arborii mâncaţi de cerbii flămânzi.

presă, politicieni, vânători și alte persoane interesate de exploatarea fenomenului, teoria este simplă. Avem prea mulţi urși, ursul este un animal periculos, care atacă omul și gospodăria acestuia, iar

soluţia este vânătoarea. Adică, mai simplu spus, ursul este o problemă pentru oameni. Cam asta e gândirea promovată în România, deși în ţară și în UE nu este legală vânătoarea de urs, în general. În România se organizează destul de des partide de vânătoare, marketate chiar de companii românești și străine pe internet, sub ochii îngăduitori ai guvernelor care vin și pleacă. Această activitate ar trebui să fie autorizată doar prin derogări, stabilite de o comisie specială, pe baza unui dosar care reclamă atacuri sau pagube generate de un urs anume. Teoretic, derogarea se dă doar de la caz la caz și cu aceasta se poate împușca doar ursul în cauză. Aceste reguli însă nu îi incomodează pe diverșii funcţionari de la minister, care emit anual permise colective de vânătoare, ca să autorizeze împușcarea a sutelor de exemplare de urși. Iar, din păcate, vânătorii care doresc trofee impresionante nu vânează doar acei urși care deranjează, pentru că aceștia sunt de obicei exemplare tinere, cu o valoare economică scăzută și preferă să intre în pădure, cu pretextul derogării, ca să caute ursul mare, care nu deranjează comunităţile locale. Se creează un cerc vicios, în care pierde toată lumea, mai puţin organizatorul vânătorii. Deci, dacă acceptăm teoria că ursul este o problemă, soluţia poate fi împușcarea acestora, chiar dacă litera legii nu dă voie, pentru că spiritul acesteia este interpretat destul de larg în ţara noastră. Asta

 Observarea este o activitate mult mai transparentă decât vânătoarea, aşa s-ar păstra şi urşii şi pădurile vii

însă doar dacă nu ne deranjează distrugerea echilibrului natural din pădurile noastre. Fără prădători ca ursul, lupul sau râsul, multe alte specii s-ar putea înmulţi mult mai liber și mai rapid ca înainte. Iar ceata de mistreţi nu este atât de elegantă ca prietenul nostru, ursul. Ei, când coboară, în lipsă de hrană, din pădure, pot distruge recolta întreagă a unui comunităţi. Iar cerbivorele, deși sunt drăgălașe și cuminţi la prima vedere, ne pot cauza probleme, cum se vede la vecinii noștri din Ungaria, care, dacă nu împrejmuiesc pădurile plantate, se pot trezi cu arborii mâncaţi de cerbi flămânzi. Și în Austria, pentru a putea ţine în mână populaţia de cerbivore, vânătorii trebuie să împuște anual sute de mii de exemplare. Cu asta avem de a face în lipsa animalelor prădătoare. Realitatea ne arată, totodată, că teoria populară, vehiculată și promovată masiv de multe persoane interesate, care spune că avem prea mulţi urși, nu poate fi justificată cu cifre. Pe hârtie, după cifrele oficiale, suprafaţa împădurită a României a crescut în ultimii 30 de ani, de la 26% la 27,3%, adică cu 1,3%. Asta în condiţiiile în care populaţia de urși a scăzut cu o treime, adică de la 9.000 la 6.000 de exemplare, deși mulţi specialiști spun că cifra reală este și mai mică. Dacă acceptăm că nu există o contradicţie fundamentală între natură și economie, nu mai putem privi ursul ca pe o problemă, ci mai degrabă ca pe o oportunitate. Și am putea porni de la premisa că un urs viu valorează mult mai mult decât 169 SINTEZA # 2, februarie 2014

unul împușcat și că, într-o economie transparentă, ursul poate să fie un răspuns la nevoile comunităţii și nu o problemă pentru oameni. Un studiu recent din Canada compară beneficiile economice din activităţile legate de vânătoarea de urs cu activităţile turistice din observarea ursului. Principala constatare a studiului este că turismul legat de urs generează venituri net superioare faţă de activităţile de vânat. Din punctul de vedere al cheltuielilor directe din partea participanţilor la ambele activităţi, turismul generează de 12 ori mai multe venituri, iar din punctul de vedere al locurilor de muncă direct generate, raportul este 510 la 11. Și ca cifrele acestea să devină și mai interesante, studiul ne arată că trendul în activităţile de vânătoare este descrescător, adică cererea scade, iar în turism există o creștere exponenţială. Știind aceste cifre, cât de greu ne-ar fi să ne gândim la o aplicare a acestor date economice în beneficiul cetăţenilor, a bugetului de stat și a comunităţilor locale? O încurajare a ecoturismului legată de observarea ursului ar schimba percepţia localnicilor despre urs, care ar deveni un generator de venituri. Activităţile legate de observare generează venituri directe, dar la fel de multe venituri indirecte, prin locuri de cazare, aprovizionare, activităţi adiacente etc. Comunităţile locale, care în acest moment au perspective limitate de dezvoltare, pot fi relansate.

Observarea este o activitate mult mai transparentă decât vânătoarea, ar genera venituri constante și, în acest fel, ar fi în interesul tuturor ca urșii și pădurile să rămână vii. Din banii proveniţi se pot crea și mai multe proiecte pentru localnici, se poate dezvolta infrastructura, care să respecte natura și se pot securiza gospodăriile, ca ursul să nu poată să producă pagube.

Nu-i aşa că o astfel de soluţie sună mult mai bine? Pasul de la economia imediată, interesată doar de profit, la o economie sustenabilă, care respectă omul, societatea și natura este un pas ce poate fi făcut. Ţine nu atât de inventivitate și strategie, cât de transparenţă. Iar asta ţine de cetăţean. Într-o societate în care cetăţenii sunt activi și atenţi, problemele se pot transforma în posibilităţi. n Magor Csibi este Directorul WWF România din aprilie 2011. Este licenţiat în Ştiinţe Politice, în cadrul Universităţii „BabesBolyai” şi a urmat un program de masterat în acelaşi domeniu. A fost asistent universitar, apoi consilier pe probleme de educaţie al preşedintelui Camerei Deputaţilor. Între 2007 şi 2009 a ocupat poziţia de vicepreşedinte al Comisiei pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară din Parlamentul European. Din 2009, Magor s-a dedicat constituirii şi coordonării platformei jurnalistice Think Outside the Boxwww.totb.ro, platforma on-line implinind patru ani de curand.

INSIDE CyberspaĹŁiuL, al V-lea domeniu de conflict

170 SINTEZA # 2, februarie 2014

INSIDE

olumul „Spionii - cine sunt, ce fac: o incursiune în spionajul contemporan”, apărut la Editura Rao sub coordonarea ambasadorului George Cristian Maior, întredeschide o uşă în lumea fascinantă a spionajului contemporan. Conturează tabloul unei epoci, în care informaţia circulă cu viteze ameţitoare, graţie noilor tehnologii, care au reuşit să-şi pună amprenta nu doar asupra activităţii de informaţii, ci a vieţii noastre de zi cu zi. Peste 400 de pagini reunesc 141 de cazuri de spioni, o premieră în peisajul publicistic românesc, dar un demers cât se poate de obiectiv şi neutru în literatura de specialitate. Dincolo de prezentarea unei cazuistici mai mult sau mai puţin cunoscute publicului larg, volumul încearcă o reflectare a controverselor create în jurul cazurilor de spionaj, a miturilor şi stereotipurilor despre spionaj, dar şi o confirmare a reverberaţiilor politice şi economice la cel mai înalt nivel, care au generat inclusiv schimbări în serviciile de informaţii. Volumul alocă un spaţiu important dezvăluirilor „WikiLeaks” şi spionajului cibernetic, două repere ale direcţiei în care se îndreaptă, astăzi, atenţia serviciilor secrete. Motivaţia este una destul de simplă şi de justificată: viaţa noastră s-a mutat, practic, în mediul virtual, unde noi, fie ca indivizi, fie ca societate, am devenit mai vulnerabili decât am fi considerat vreodată că se poate. Scurgerile de informaţii în mediul virtual s-au transformat, odată cu „revoluţia WikiLeaks”, care a oferit cea mai amplă şi profundă imagine a lumii secrete a diplomaţiei globale, principalul factor al modificării radicale a ecuaţiei dintre autorităţi şi societatea civilă în ceea ce priveşte protejarea informaţiilor clasificate. „Teroristul cibernetic” Julian Assange, aşa cum a fost numit de către vicepreşedintele SUA, Joe Biden, a reuşit să depăşească, prin impactul unic al acţiunii sale, orice imaginaţie privind implicaţiile accesului liber la informaţie dat de mediul online. Prezenţa nominală în baze de date online, date personale şi conturi bancare, adrese de mail, conturi pe reţele de socializare, comportament virtual constant, de la cumpărături online până la accesarea aceloraşi site-uri de ştiri, toate constituie replicări ale vieţii noastre reale, suficient de relevante pentru aşii cibernetici care urmăresc interferări în viaţa personală, pentru atingerea unui scop cu iz infracţional. 171 SINTEZA # 2, februarie 2014

Exacerbând trendul, un fenomen similar se observă în relaţiile dintre marile puteri, organizaţii globale sau concerne multinaţionale, care investesc fonduri consistente în obţinerea de informaţii confidenţiale, prin intermediul spionajului cibernetic, despre partea adversă/ competitoare, sau pentru producerea de pagube informaţionale. În operaţiunea „Octombrie Roşu”, lansată în 2007, dar cu efecte încă vizibile, au fost folosite programe de tip spyware pentru a fi accesate informaţii clasificate ale unor state din Europa Centrală şi de Est, fosta URSS şi Asia Centrală. Exemple similare sunt viruşii informatici „Stuxnet”, creaţi pentru a

bloca funcţionarea fabricii iraniene de îmbogăţire a uraniului de la Natanz, „Flame”, care se propagă cu repeziciune în mai multe ţări din Orientul Mijlociu, sau „MiniDuke”, ce utilizează tehnici de social engineering. Incidenţa acestora în mediul virtual a fost atât de toxică, încă a impus „victimelor” lor o trezire la realitate, prin conştientizarea vulnerabilităţilor sistemelor proprii în raport cu nivelul de performanţă şi complexitate atins de aceşti viruşi informatici şi cu costurile foarte mari generate în urma infectării sistemelor. Practic, aşa cum se apreciază şi în volum, ameninţările au evoluat o dată cu web-ul, viruşii informatici transformându-se din provocări agasante, în instrumente perfecte pentru spionajul cibernetic şi provocări de securitate. Atacurile masive asupra serverelor guvernamentale ale unor state europene au avut capacitatea de a influenţa, în mod

decisiv, cursul politicii regionale. Această realitate, demonstrată în contextul războiului din Georgia din luna august 2008, este o confirmare a perceptibilităţii războiului cibernetic. Pe bună dreptate, exponenţi ai structurilor de securitate din Statele Unite au ajuns să considere cyberspaţiul drept „al cincilea domeniu” de manifestare a ameninţărilor. O dovadă în plus a seriozităţii cu care această realitate este tratată de către serviciile de informaţii este faptul că, în logica afirmaţiei de mai sus, cyberspaţiul este primul domeniu creat de om, care a condus la dezvoltarea unui întreg departament în cadrul Pentagonului. În fiecare secundă, un număr din ce în ce mai mare de „profesionişti cyber”, cu resurse tehnologice sofisticate şi de ultimă generaţie, acţionează ofensiv pentru a obţine acces nerestricţionat la date şi informaţii cu caracter confidenţial sau, mai mult, secrete de stat. Indiferent de motivaţie – teribilismul, în cazul unora dintre ei, sau aviditatea pentru bani, în cazul altora – acest gen de comportament virtual a reuşit să genereze reacţii la cel mai înalt nivel, provocând în unele state, decizii cu impact legislativ, bugetar şi de securitate. Este din ce în ce mai evident faptul că multe ţări au început să investească masiv în capabilităţi de tip cyber, mult peste sumele alocate vreodată armamentului militar clasic. Cursa înarmării digitale se bazează pe logica avantajelor asigurate de „zona de război”: anonimitate, pierderi umane şi materiale minime şi, implicit, costuri postconflict reduse. Cifrele avansate în cadrul Consiliului European, din luna decembrie 2013, conform cărora pagubele cibernetice la nivelul UE, pentru anul 2012, se ridică la 290 de miliarde de euro pierderi, 148.000 de calculatoare atacate zilnic şi scoase din funcţiune şi peste 150.000 de viruşi sunt prezenţi în reţelele cibernetice ale statelor UE. Suficient de relevante, informaţiile au stat la baza deciziei Consiliului Europei – organizaţie internaţională, independentă de UE – de a înfiinţa, la Bucureşti, un oficiu pentru combaterea criminalităţii cibernetice. Preocuparea Europei pentru o Strategie pentru securitate cibernetică, bazată pe un schimb de informaţii consolidat între actorii instituţionali publici şi privaţi ai UE, asumată de fiecare stat membru în parte, trebuie să se plieze pe principalele caracteristici ale mediului în care acest tip de ameninţări se dezvoltă: anonimizare, permeabilitate, volatilitate, fragmentare etc. n

Cuprins secţiune

„Fals tratat de vânătoare”

172

Top 10 coniac

178

Ţiriac Collection

Brands Story: Procter &Gamble

180

184

GOOD LIFE INSTACOOL

186

172 SINTEZA # 2, februarie 2014

T R AV EL

Fals tratat de turism de vânătoare Fără o strategie naţională sau măcar o viziune unitară de dezvoltare, vânătoarea rămâne un trofeu turistic la care au acces doar cei iniţiaţi. Mama natură a avut însă grijă ca turiștii care vin să vâneze în România să plece mulţumiţi.  de Bogdan Stanciu Foto: Vakarcs Loránd

173 SINTEZA # 2, februarie 2014

GO O D

L IFE

•

T RAVEL

 Foişorul unui punct de vânătoare de pe Valea Mare, unde se practică vânătoarea la pândă şi de urmărire

Poţi sta și șase ore la pândă, fără să vină nimic, sau poate să vină animalul și să-l ratezi. Poţi să umbli patru-cinci ore în pădure și să nu dai de vânat. Depinde tot de noroc” Dargoș Hârjoabă, vicepreședinte asociaţie cinegetică

 Foto pagina anterioară: În jur de 30 de străini au venit la vânătoare, în ultimii trei ani, pe fondul de la Valea Mare. În imagine, vânătorul Dragoş Hârjoabă se îndreaptă spre un punct de pândă

174 SINTEZA # 2, februarie 2014

sfaltul a rămas o amintire de acum câţiva kilometri. Ne hurducăm pe un drum desfundat, sinuos, abrupt şi nins, înghesuiţi într-o Toyota Land Cruiser, colţuroasă ca un mistreţ, cu pneuri groase, crestate adânc, ca nişte gheare de animal. Şoferul, un paznic de vânătoare care se comportă nedelicat cu schimbătorul de viteze, împinge brusc maneta în treapta întâia, roteşte volanul mult spre stânga şi calcă accelaraţia fără milă. Maşina adastă o fracţiune de secundă, ca un taur care trage aer pe nări, apoi mugeşte, cu crampoanele pneurilor înfigându-se în zăpadă şi ţâşneste înainte, pe o pantă de circa 20 de grade. În stânga roţilor – o prăpastie, în dreapta – un versant abrupt. Explorăm unul dintre cele mai sălbatice locuri din grădina Carpaţilor, în Munţii Rodnei, pe cel mai mare fond de vânătoare din România. „La noi nu e ca în Ungaria sau Austria, ori Italia. Nu îţi aduce nimeni vânatul în bătaia puştii să tragi în el din foişor”, spune Dragoş Hârjoabă, vicepreşedinte al asociaţiei care gestionează fondul de vânătoare. În schimb, turiştii care vin să vâneze aici au parte de ceva diferit şi tot mai rar în Europa: o vânătoare autentică, unde trebuie să iei urma vânatului, să-l

găseşti, să-l urmăreşti şi apoi, dacă eşti norocos, să-l dobori. Alternativ, poţi sta într-un foişor de pândă acoperit, nu departe de un loc de hrănire şi, dacă eşti norocos, poate că un animal vine să îşi ia tainul de mălai pe care i l-a lăsat paznicul de vânătoare. „Poţi sta şi şase ore la pândă, fără să vină nimic, sau poate să vină animalul şi să-l ratezi. Poţi să umbli 4-5 ore în pădure şi să nu dai de vânat. Depinde tot de noroc”, explică Dragoş Hârjoabă. Fondul de vânătoare nr. 15 Valea Mare, pe care îl administrează ca vicepreşedinte al Societăţii Cinegetice „Someşul Rodna”, măsoară 29.000 de hectare, din care 5.000 în zona Parcului Naţional Munţii Rodnei (PNMR). Fondul se întinde pe vestitele păduri grănicereşti, primite în proprietate de localnici încă de pe vremea Mariei Tereza. Acum, terenurile pe care se întinde fondul de vânătoare se află în proprietatea primăriilor din zonă: Rodna, Şanţ, Maieru şi Măgura Ilvei. Pe acest fond de vânătoare este permisă şi vânătoarea caprei negre, dat fiind faptul că populaţia din zonă este una robustă, în creştere. „Am avut alocat două trofee de capră neagră pe 2013 şi două pe 2012, toate au fost recoltate”, spune Dragoş Hârjoabă. Antreprenorul în vârstă de 33 de ani din Maieru adaugă că, în acest moment, nu este o afacere să faci turism de

GO O D

L IFE

•

T RAVEL

 O cabană pa care o frecventa Zoe Ceauşescu oferă acum cazare şi pentru vânătorii străini care vin în Valea Mare

vânătoare, deoarece numărul de animale aprobate spre „recoltare” este insuficient pentru ca din banii obţinuşi să reuşeşti să întreţii un fond aşa de mare. Rămâne însă pasiunea. „Am preluat fondul acum trei ani şi îl creştem. Avem zone unde am arat, în munte, sa punem napi, pentru animale. Iarna, avem angajaţi care merg zilnic la punctele de hrănire, ca să lase porumb pentru hrană”, explică vânătorul. Tarifele de vânătoare ar putea acoperi costurile, dacă turismul de vânătoare ar fi o industrie veritabilă în România. De exemplu, un cerb împuşcat costă de la 1.500 de euro în sus, o capră neagră porneşte de la 1.500-2.000, iar un mistreţ, de la 300. Însă, turismul cinegetic în România este doar o poveste vânătorească. „La ora actuală, la nivel de politici de stat nu se gândeşte absolut nimeni la turismul cinegetic. E lăsat exclusiv în seama întreprinzătorilor particulari”, spune lectorul universitar Vasile Ceuca, care predă cursul de Cultura Vânatului la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) din Cluj. Biroul său este decorat cu trofee de vânătoare. Un lup împăiat poartă pe cap o tocă de absolvent. Ceuca este şi coordonatorul pe linie tehnică al fondului de vânătoare nr. 45 Someşul Cald, pe care îl gestionează universitatea, calitate în care a avut adesea de-a face cu turiştii care vin la vânătoare în România. „Colaborăm în special cu vânători pasionaţi şi serioşi, care respectă etica vânătorii. Majoritatea sunt austrieci şi germani, dar vin şi cehi. Am avut însă de-a face şi cu turişti de vânătoare care vin doar la distracţie, cu aceştia nu mai colaborăm şi a doua oară”, precizează cadrul universitar. 175 SINTEZA # 2, februarie 2014

Cazare la „mica înţelegere”

„România e căutată deoarece are efective foarte valoroase din punct de vedere genetic și ca număr de exemplare, la majoritatea speciilor” Vasile Ceuca, lector USAMV Cluj

Serviciile turistice conexe vânătorii sunt, de cele mai multe ori, asigurate de gestionarii fondului de vânătoare, la „mica înţelegere” cu proprietarii de pensiuni din zonă. „Sunt puţine fonduri de vânătoare care au propriile cabane. Regia Pădurilor Romsilva este un asemenea caz, deoarece ei au cabane, în schimb, nu mai prea au fonduri de vânătoare în administrare”, mai spune Ceuca. Aşa că fiecare gestionar de fond de vânătoare se descurcă după puteri. De exemplu, dacă mergi la vânătoare pe fondul Valea Mare, ai trei posibilităţi de cazare. Există un motel în Pasul Rotunda care oferă condiţii de trei stele, şi cu care colaborează administratorii fondului, dar mai tentant este să-ţi petreci câteva zile într-o fostă vilă a Zoei Ceauşescu, amplasată tot în Pasul Rotunda, chiar pe fondul de vânătoare. Aici, cazarea este de 100 de lei pe noapte de persoană. Mobilierul a fost păstrat să arate ca cel din „Epoca de Aur”. Afară există un loc de barbecue şi un foişor pentru servit masa. Nu este însă ceva luxos cum te-ai aştepta de la o vilă a Zoei Ceauşescu. A treia varianta este Cabana Sofia, o vilă cu bucătărie, living şi patru dormitoare, situată în satul Valea Arieşului, care îi aparţine chiar lui Dragoş Hârjoabă. Cabana funcţionează în sistem self-catering şi este decorată cu trofee de vânătoare pitoreşti. Astfel de aranjamente sunt posibile cam pe orice fond de vânătoare care organizează partide pentru turişti, spune Vasile Ceuca. „Există mulţi vânători străini pe care nu îi interesează confortul în mod deosebit. Confortul unei pensiuni de dou-trei stele le este de ajuns. Avem astfel de vânători care revin de trei sau patru ani la vânătoare”, mai spune cadrul didactic. 

GO O D

L IFE

•

T RAVEL

Cât costă vânătoarea Până în 2010, în România exista un tarif naţional minim pentru fiecare specie de animal care putea fi împuşcat. Acum, tarifele sunt stabilite de fiecare administrator de fond în parte. În general, reperul în funcţie de care se stabileşte preţul sunt tarifele alăturate, practicate de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva. În afara tarifului plătit pentru doborârea animalului, vânătorul mai are de plătit, după caz, o taxă de transport sau combustibulul folosit, cazarea şi o taxă pe închirierea armei, dacă e cazul. Împăiatul şi expedierea trofeului costă în plus. De asemenea, există tarife de animal rănit, dar nu doborât.

 Pădurile grănicereşti din zona Valea Mare sunt un teren de vânătoare ispititor pentru turiştii străini. Imagine realizată dintr-un punct de pândă al fondului de vânătoare

176 SINTEZA # 2, februarie 2014

URS de la

3.500 €

CERB de la

1.500 €

LUP

MISTREŢ

de la

400 €

250 €

GO OD

L IFE

•

CAPRĂ NEAGRĂ de la

1.100 €

CĂPRIOR de la

150 €

Munca din spatele unui trofeu În spatele unui trofeu remarcabil, se află multă muncă. Paznicul de vânătoare Nechita Anca este un vlăjgan care cutreieră pădurile îngrijind de punctele de hrănire a animalelor sălbatice. Cele mai accesibile astfel de locuri sunt la aproape o oră de mers cu maşina de Valea Mare, ultima localitate din judeţul BistriţaNăsăud, dincolo de care se termină asfaltul. „Merg zilnic să las mălai, să văd dacă mai au sare, să mă uit dacă e totul în regulă cu punctele de observaţie”, spune Nechita. Drumeţia prin pădure, de la locul unde te lasă maşina şi până la un punct de hrană, este o reală plăcere, chiar şi pentru turiştii leneşi care preferă peisajele urbane sofisticate. În aerul tare şi rece, brazii drepţi, care ţâşnesc dintr-un strat subţire de zăpadă, sunt ca o cortină ce se ridică, de la colţ, treptat, pe măsură ce urci. Poteca străbate făgaşe de izvoare şi intersectează urme de urs, de mistreţ şi de ciute. „Uitaţi, asta e urmă de căprior, de acum câteva minute. Ne-a auzit şi a fugit”, arată paznicul de vânătoare spre o serie de puncte adâncite în zăpadă. Mistreţii sunt ghiftuiţi iarna aceasta şi nu le prea arde de mâncat hrana pe care le-o pune paznicul. „Este o iarnă deosebit de blândă, pădurea e încă verde şi au ce mânca. Dacă va da gerul şi totul se va acoperi de zăpadă, atunci vor veni mai des la punctul de hrănire, unde le lăsăm grăunţele”, explică Dragoş Hârjoabă. Nechita lasă să curgă dintr-un rucsac kaki boabele de porumb, într-un jgheab săpat într-un buştean, până dă pe-afară. Apoi merge să vadă dacă a mai rămas din bucata de sare lăsată ceva mai încolo. „Nu au minerale suficiente în corp şi atunci le lăsăm bucăţi mari de sare să le 177 SINTEZA # 2, februarie 2014

T RAVEL

MUFLON

RÂS

de la

760 €

POTÂRNICHE de la

10 €

lingă”, spune paznicul de vânătoare. La sfârşit, pe un copac de lângă punctul de hrănire lasă o capcană audio-video, care se autodeclanşează la apariţia unui animal.

Foloase şi ponoase Turismul de vânătoare este pentru persoanele cu dare de mână. Paradoxal, în acest domeniu, norocul costă. Astfel, cu cât animnalul este mai mare, cu atât el costă mai mult. Există însă şi o compensaţie, pentru ghinionişti. „Dacă omul nu reuşeşte să vâneze nimic, nu îi luăm bani decât pe cazare şi motorină. Am avut trei turişti nemţi care au venit la cerb. Au stat trei zile şi trei nopţi. Au prins numai ceaţă şi ploaie, nu au împuşcat nimic. Le-am luat 260 de euro şi atât. Sper să aibă noroc mai mare data viitoare”, spune Dragoş Hârjoabă. În plus, turiştii care doboară animale pe care vor să le împăieze sunt ajutaţi să găsească taxidermişti competenţi. Pe piaţă există însă şi poveşti despre „întreprinzători” fără scrupule, care îşi păcălesc clienţii. „Au fost cazuri prin alte zone când străinul a tras, animalul a scăpat, dar românii noştri au împrăştiat sânge cu seringa pe jos, ca să poată încasa taxa pentru animal rănit”, spune Dragoş Hârjoabă. Carlo Galbiati, un italian de 32 de ani care plesneşte de sănătate, este unul dintre împătimiţi care vin an de an în România la vânătoare. Mucalit, cu cămaşa descheiată la piept, deşi afară fulguie, se îndreaptă spre culmile Munţilor Rodnei, cu o puşcă pe umăr şi un aparat foto Leica la gât. „Vreau să împuşc un mistreţ şi să fotografiez o capră neagră”, explică italianul într-o română fluentă. Vine în România din 2007 şi a vânat în pădurile din Harghita, Mureş, Alba, Neamţ şi Bistriţa-Năsăud. Arde de nerbădare să

800 €

FAZAN de la

8€

plece în februarie în Kârghistan, unde a antamat o partidă la ibex (capră de stâncă). Carlo este un turist atipic. Nu-l interesează confortul şi are o rezistenţă neobişnuită la frig. „Câteodată dorm în jnepeni, dar uneori duc cu mine o sobă, cu care încălzesc punctul de observaţie. Însă, ultima dată mi-au furat-o nişte ţigani care erau pe munte la cules ciuperci”, povesteşte italianul. În urmă cu câteva săptămâni a coborât de pe munte încărcat cu doi saci de gunaoie. „Să le spuneţi acolo să nu mai arunce gunoaie, că nu e frumos”, adaugă Carlo, cu zâmbetul dispărut de pe faţă. Carlo este din Bergamo, aşa că ajunge cu WizzAir la Cluj plătind doar câteva sute de euro dus-întors, dacă îşi face rezervarea din timp. Aşa că preferă să vâneze în România decât în Italia „În Italia, sezonul e mai scurt şi vânătorii mai mulţi. Aici e frumos, e sălbăticie, e tot ce vrei”, încheie vânătorul italian. Avantajele României în domeniul turismului cinegetic sunt aceleaşi, indiferent dacă dialogul se poartă într-un 4x4 cu pneuri ca nişte gheare de animal sau într-un birou universitar spilcuit. „România e căutată deoarece are efective foarte valoroase din punct de vedere genetic şi ca număr de exemplare, la majoritatea speciilor”, subliniază lectorul Vasile Ceuca. Cu toate acestea, turismul de vânătoare nu se regăseşte în strategia de brand turistic a României şi este neclar dacă există o strategie cu privire la acest domeniu la nivelul Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice. Am adresat în acest sens o întrebare Departamentului pentru Ape Păduri şi Piscicultură, însă răspunsul nu ne-a parvenit până la trimiterea revistei în tipar. n

Nu întreba câţi ani au, nici doamna, nici coniacul de Adrian Pop

DIN E

egiunea viticolă Cognac din Franţa care se întinde pe 75.000 ha (a doua ca mărime după Bordeaux) este formată din șase domenii: Grande Champagne, Petite Champagne (a nu se confunda cu regiunea Champagne, care este situată în partea de Nord a Franţei, unde se produce renumita şampanie), Borderies, Fins Bois, Bons Bois şi Bois Ordinaires. Grande Champagne cu cele 14.000 ha este regiunea în care bate inima coniacului. Specialiştii susţin că aici se produce cel mai fin coniac, cu cel mai deosebit buchet floral. Aici preţul terenului este fabulos, ajungând la 45.000 euro/ha. Exagerat, ar spune chiar şi oamenii cu bani. Dacă ne uităm însă la cifrele economice, vedem că Franţa exportă anual vinuri şi băuturi spirtoase în valoare de 11 miliarde de euro. Imediat înţelegem de ce merită investiţia în viţa-de-vie din Franţa. Dar partea cea mai dificilă urmează prin arta producerii şi depozitării licorii, dusă la perfecţiune. După cules, strugurii sunt băgaţi la stors

178 SINTEZA # 2, februarie 2014

WI N E

imediat pentru a se limita oxidarea şi schimbarea gustului. În must, se interzice categoric adăugarea de zahăr, caramel sau dioxid de sulf. Din nouă litri de vin se obţine după o dublă distilare, picătură cu picătură, un litru de alcool. Tăria maximă la care se opreşte distilarea nu depăşeşte însă 72 grade. În acest moment se obţine un alcool incolor tânăr şi puternic, care trebuie potolit în butoaie de stejar minim doi ani. Odată cu trecerea anilor, coniacul capătă o culoare galben - brun auriu cu un uşor gust de tanin. Lemnul butoaielor este uşor poros, lucru ce permite ca alcoolul să „respire”. În fiecare an, coniacul pierde prin evaporare 2-3% din tărie. Producătorii numesc această pierdere „cota îngerilor”. Prin urmare în butoaiele cu vechime mare, specialiştii adaugă, la un moment dat, coniac tânăr. De aceea nu există un coniac a cărui vechime să fie aceeaşi din acelaşi butoi. Coniacul cel mai rafinat se obţine după 50 de ani, iar cel mai înmiresmat de trecerea timpului, după... un secol.

Orice coniac trebuie să stea în butoi minim doi ani În general pe etichetele sticlelor de coniac (cu mici excepţii) nu este trecută vechimea exactă, deoarece în sticle sunt amestecate coniacuri cu vechimi diferite. Un renumit specialist francez spunea că „în modul de etichetare a coniacului este anarhie” Totuşi există nişte calificative aproximative care se referă la vechimea coniacului (conform Bureau Naţional Interprofessionnel du Cognac): • VS -Very Special (coniac de trei stele) un coniac tânăr care a petrecut cel puţin doi ani în butoi. • VSOP - Very Special Old Pale este un amestec în care cel mai tânăr coniac a petrecut cel puţin patru ani în butoi, iar cel mai bătrân până la zece. Rémy Martin, are în amestec, cognacuri de 14 ani vechime. • XO (extra old) este un amestec în care cel mai tânăr coniac a petrecut cel puţin şase ani în butoi, iar cel mai bătrân douăzeci şi chiar peste. Napoleon, Vieille Réserve sau Hors d’Âge se încadrează în clasa XO, însă sunt diferenţiate de brandul producătorilor.

GO O D

LIFE

•

DINE

WINE

TOP 10 CONIAC Coniacul este o băutură pentru rafinament şi stil. Oamenii de afaceri şi bogaţii lumii se pot bucura de cele mai exclusiviste coniacuri. Un astfel de top a fost întocmit de „The guide to the Good Life”

ognac Frapin Cuvee 1888 / 5.800 de dolari (750 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Un amestec din mai multe coniacuri, unul din anul 1888. Îl caracterizează o aromă florală surprinzătoare.

amus Cognac Cuvee 3.128 / 3.600 de dolari (750 ml) Origine: Borderies, Franţa. Amestec din trei soiuri de vin diferite, în vârstă de 41, 43 și 44 de ani. Este prezentat într-un recipient de cristal proiectat de artistul francez Serge Mansau.

ourvoisier L’Esprit - 5.600 de dolari (750 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Amestec din cele mai rare şi cele mai vechi coniacuri, unele datând din perioada lui Napoleon. Are un parfum dulce, dens, cum ar fi prăjiturile de fructe cu scorţişoară, caise uscate și miere.

elamain Le Voyage - 6.600 de dolari (750 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Coniacul este prezentat într-un recipient de cristal Baccarat. Au fost îmbuteliate doar 500 de sticle. Este vândut într-o husă de călătorie din piele. Are accente de cafea din

Africa și arome de condimente din Extremul Orient.

laudă ca fiind „cel mai vechi Cognac neamestecat cunoscut din lume” A fost îmbuteliat în doar 300 de sticle.

179 SINTEZA # 2, februarie 2014

ennessy Ellipse - 8.800 de dolari (750 ml) Origine: Grande Champagne, Franţa. Numărul unu pe piaţa din Statele Unite, și furnizorul a 40% din piaţa coniacului, Hennessy este un gigant de necontestat. Coniacul Ellipse este un amestec de lux, cu arome de fructe și trandafiri sălbatici.

ine Talent - 7.200 de dolari (750 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Talent este obţinut din cele mai bune coniacuri din beciurile Hine. Acesta oferă o aromă cu tonuri puternice de fructe. Este ambalat într-un recipient de cristal, care stă într-o cutie de mahon lucrată manual în Honduras.

ognac Jenssen Arcana - 7.000 de dolari (700 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Obţinut din coniacuri, care au fost distilate în urmă cu 100 de ani. Este o ediţie limitată la 600 de sticle, numerotate individual. Este ambalat în cutii din mahon, făcute manual.

10 ardy Perfection Fire - 6.000 de dolari (750 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Este compus dintr-un cognac, care datează din anul 1870. Se

’Art de Martell - 8.600 de dolari (700 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Martell a creat această ediţie limitată în anul 1997 cu ocazia retrocedării Hong Kongului de către Marea Britanie, Chinei. Istoria în afaceri cu coniac a familiei Martell datează din anul 1715.

émy Martin Louis XIII Black Pearl Limited Edition - 27.000 de dolari (750 ml). Origine: Grande Champagne, Franţa. Produs din coniacuri cu o vechime de 100 de ani se adresează „cunoscătorilor”. Lansat în 2008, într-o ediţie limitată, butoiul de stejar deschis a oferit doar 358 de sticle. Remy Martin este cu siguranţă unul dintre cele mai exclusiviste coniacuri din lume. Nu e de mirare că este foarte greu de găsit, mai ales în restaurante.

MAŞIN I

M O T O A RE

Ţiriac Collection Nasturi, fluturi, cutii de chibrituri, ace de gămălie, aproape orice ne iese în cale poate fi colecţionat și pus la loc de preţ. Dintre toate, colecţiile de automobile sunt cele mai impresionante și mai încântătoare, nu atât pentru proprietar cât pentru cei care le trec pragul. Iar când exponatele au vârsta străbunicilor, vizita se transformă într-un salt în timp. de Florin Popa

 Indian Scout

180 SINTEZA # 2, februarie 2014

 Ford Model T Tourer

 Alvis Speed

GO OD

L IFE

•

AUTO

 Clădirea „Ţiriac Collection” este situată în Otopeni, pe Calea Bucureştilor nr. 289

Phantom IV A fost cel mai exclusivist model construit de RollsRoyce, dedicat doar familiilor regale şi conducătorilor de state, o clauză contractuală interzicând revânzarea maşinilor după ce acestea au ieşit din uz. Exemplarul din colecţia Ţiriac a aparţinut lui Aga Khan III, al patruzeci şi optulea imam al comunităţii Nizari Ismaili. După moartea acestuia, soţia a ignorat clauza şi a vândut maşina unui hotel din SUA, care a folosit-o la transferul clienţilor importanţi la şi de la aeroport.

 Triumph TR3A

181 SINTEZA # 2, februarie 2014

izitatorii muzeului BMW din Munchen, care își extind vizita și pe aleile expoziţiei speciale RollsRoyce, au plăcuta surpriză de a admira un superb model clasic al mărcii britanice: Rolls-Royce Phantom IV Coachwork (foto stânga) by Hooper, fabricat între 1950 și 1956 într-o serie limitată la 18 exemplare, din care doar 16 au supravieţuit trecerii timpului. Este un model rar, într-o stare de conservare excelentă, deţinut de un prosper om de afaceri și este doar o mică parte dintr-o colecţie impresionantă de astfel de autovehicule. Chiar și în 2014, după 64 de ani de la părăsirea halelor de producţie, Phantom continuă să impresioneze cu liniile fluide ale caroseriei și cu rafinamentul și calitatea habitaclului elegant. Mulţimea adunată în jurul standului de expunere este dovada incontestabilă a faptului că, indiferent câţi ani s-au scurs peste luciul vopselei, frumuseţea autentică fascinează privitorul la fel ca în prima zi, atingând corzi pe care mulţi nici măcar nu știu că le posedă. Lângă automobilul expus, plăcuţa de prezentare a datelor tehnice precizează și mulţumește în același timp proprietarului pentru amabilitatea de a

 Lincoln Continental

pune la dispoziţia expoziţiei acest model exclusiv. Este vorba despre Ion Ţiriac. Turiștii români care trec pragul expoziţiei sunt la început surprinși să vadă un astfel de semn „de acasă”, iar ulterior surprinderea se transformă într-o plăcută căldură naţionalistă. Sunt măguliţi. Lumea se pleacă cu respect în faţa unui român, care este în același timp și deţinătorul singurei colecţii private din lume ce conţine toate cele șase modele Phantom produse până în prezent. Privind mașina și lăsând gândurile să zboare, ești invadat de nostalgie. Îţi dorești să te întorci în timp, să simţi fiorul primei atingeri, să inspiri mirosul nou al tapiţeriei, să te joci la toate butoanele din bord și să pleci la plimbare fără nicio destinaţie anume. Pasiunea pentru automobil este un drog scump, neiertător, care face victime aleator, fără să ţină cont de sex, vârstă sau naţionalitate. Dacă îţi plac mașinile, vei întoarce mereu capul după una arătoasă, fie ea nouă, sau clasică, sau vopsită pastelat. Nu vei avea nevoie de atenţionare sau pregătire anterioară, de avertisment sau încălzire suplimentară, pentru că un al șaselea simţ mereu treaz îţi va dicta unde și când să-ţi arunci privirea. 

 Rolls Royce Phantom V

 Mercedes-Benz 170SV

Pasionaţii colecţionează mașinuţe încă din școala elementară și le păstrează la loc de cinste, protejate de pericole și, mai ales, de mâinile neaveniţilor. Vremea trece, școlarii se transformă în capii de familie, dar mașinuţele rămân. Iar prin cei care reușesc financiar să-și susţină pasiunea și să o ridice la un nivel de colecţii de vârf, întrega societate câștigă incontestabil. Fără acești oameni dispuși să investească sume exorbitante în achizionarea și restaurarea unor mașinării care altfel ar fi luat calea topitoriilor, omenirea ar fi mai săracă. Henry Ford a început, încă din 1906, să colecţioneze obiecte mai mult sau mai puţin tehnice, lucru care probabil că a fost perceput la acea vreme ca o inutilitate, o pierdere de timp, bani și energie. Astăzi, muzeul din Detroit care îi poartă numele adăpostește exponate ce și-au depășit cu mult valoarea lor

 Lincoln Continental MK II

182 SINTEZA # 2, februarie 2014

în aur: o bicicletă pentru 10 persoane fabricată în 1896, autobuzul în care Rosa Parks a refuzat să cedeze locul, precum și Lincolnul Continental SS-100-X în care John F. Kennedy a fost asasinat. Fără moștenirea lui Henry Ford, toate aceste piese istorice ar fi fost pierdute, singurele memorii rămânându-ne eventual doar imprimate pe hârtie fotografică. În Olanda, Muzeul Louwman din Haga reprezintă încununarea muncii asidue a două generaţii de afaceriști pentru care automobilul a fost și este un zeu suprem. Colecţionarea mașinilor a început în 1934 și s-a ajuns astăzi la un număr de 203 de automobile, printre care găsim la loc de cinste un Aston Martin DB5 folosit de James Bond în Golfinger, un Cadillac care a aparţinut lui Elvis Presley, precum și mașina lui Winston Churchill. Iar acestea sunt doar trei din exponatele unei colecţii recunoscute ca

 Chevrolet Bel Air

fiind „cea mai veche colecţie privată din lume”. Din fericire, colecţiile auto nu sunt apanajul trecutului sau al burgheziei plictisite, pentru că, așa cum am mai spus, drogul își infinge colţii, indiferent de generaţie. Dând ceasul înainte și ajungând în epoca colecţionarilor contemporani, avem oameni că Jay Leno, care a strâns în garajul său un număr de aproximativ 190 de autovehicule, dintre care 90 sunt motociclete. Asemenea „colegilor de suferinţă”, și el a decis să expună public (prin intermediul site-ului dedicat precum și a diverselor programe și canale media) rezultatul a zeci de ani de muncă de colecţionar. Este evident că pentru acești oameni, dragostea pentru automobile a depășit limita egoismului și a păstrării pentru sine. Ion Ţiriac s-a alăturat prin gestul său

 Chevrolet Corvette

  Mercedes-Benz SLR McLaren

de a face publică colecţia sa personală, lui Henry Ford, familei Louwman și lui Jay Leno. Pe acești oameni, istoria automobilului îi va menţiona mereu ca fiind filantropii care s-au îngrijit de minunile pierdute ale omenirii. Proprietarii colecţiilor auto deschise publicului nu vor să se laude cu numărul, valoarea sau exclusivitatea exponatelor. Desigur, asta contează într-o oarecare măsură și le mângâie și orgoliul, acolo unde este cazul, dar nu reprezintă motorul care îi face să-și deschidă vitrinele și să lase toţi copii vecinilor să le intre în casă. Mai degrabă, motivaţia se regăsește în bucuria de a împărtăși cu alţi iubitori de frumos plăcerea de a admira o mașină unică sau extraordinară. Ion Ţiriac a început colecţionarea de vehicule din pasiune, iar acum colecţia sa reunește peste 60 de modele, începând cu un cvadriciclu Hurtu din

 Jensen C-V8 Mk III Coupe

183 SINTEZA # 2, februarie 2014

1899 și terminând cu un Mercedes-Benz SLR Mclaren Stirling Moss Edition din 2009. Fiecare exponat este însoţit de o poveste aparte, vizitatorii galeriei având astfel ocazia să afle detalii de mult uitate chiar și de istoricii dedicaţi. Asemenea muzeelor și galeriilor din alte ţări, Ţiriac Collection conţine automobile și motociclete care au aparţinut unor vedete și somităţi din vremuri de mult apuse: un Rolls-Royce Phantom VI similar celui oferit Reginei Elisabeta a II-a în 1977 cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la urcarea pe tron, un Maserati Ghibli Berlinetta din 1968 care a aparţinut lui Sammy Davis Jr., precum și un Rolls-Royce Phantom V din 1960 care din 1990 a fost deţinut de Sir Elton John. Galeria Ţiriac Collection este situată în Otopeni, la intrarea în București, pe Calea Bucureștilor 289 și se întinde pe

 Maserati Ghibli

o suprafaţa de 2.200 de metri pătraţi. Accesul în galerie costă 15 lei, dar vizitatorii nu cumpără un simplu bilet de intrare la ceea ce poate fi denumit de către neavizaţi „o adunătură de fiare”, ci își asigură trecerea printr-un portal de călătorit în timp, însoţiţi fiind de Regele Automobil, stăpânul inimilor care pompează benzină în loc de sânge. n

Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear Romania, cu o experienţă de şase ani în jurnalismul auto. Anterior carierei publicistice a fost director de vânzări şi marketing în cadrul reţelelor de import şi distribuţie în România a automobilelor Mercedes-Benz, Smart, Chrysler, Jeep şi Dodge.

 Ford RS 200

G OOD

BRA N DS

L IFE

TRE N D S

Doi gineri de treabă: Procter&Gamble

Cumnaţii William Procter și James Gamble au pus bazele unei afaceri comune la presiunea socrului lor. Procter&Gamble deţine acum 25 de branduri, cu vânzări anuale de peste un miliard de dolari fiecare de Bogdan Stanciu

 Sediul din Cincinatti al Procter&Gamble

184 SINTEZA # 2, februarie 2014

GO O D

LI FE

•

BRANDS

T RENDS

 Reclamă Gillette, după preluarea de către Procter&Gamble - „Gillette schimbă faţa istoriei din 1901”

acă sunteţi bărbat, probabil că în această dimineaţă v-aţi bărbierit cu un Gillete, iar dacă sunteţi femeie, e foarte posibil să vă fi machiat cu un produs Max Factor. La telecomandă, folosim Duracell. Ne spălăm părul cu Pantene sau Head&Shoulders şi îl îngrijim cu Londa sau Wella. Curăţăm vasele cu Fairy, spălăm hainele cu Ariel sau Tide, iar casa o facem să lucească cu Mr. Proper. Dacă am fi fost bebeluşi, am fi fost înfăşaţi în Pampers, iar când ne vor cădea dinţii din gură de bătrâneţe, îi vom pune la loc cu Fixodent. Astfel, în fiecare zi, microcosmosul nostru este populat de produse Procter&Gamble. Pentru unii, asta poate suna înspăimântător, pentru alţii, este o garanţie a calităţii. Şi într-un caz, şi în altul, în spatele P&G se află o poveste care începe banal, într-o zi de toamnă din 1837, în Cincinatti. Orăşelul american nu număra mai mult de 50.000 de suflete, dar se afla într-un plin avânt economic, alimentat de emigranţii europeni. Englezul William Procter şi irlandezul James Gamble sunt doi dintre aceşti emigranţi, mustind de ambiţie şi însetaţi de succes. Primul a reuşit să pună pe picioare o fabrică de lumânări, iar al doilea, una de săpun. Soarta a vrut ca ei să se îndrăgostească de două surori, Olivia şi Elizabeth Norris, fiicele unui domn încăpăţânat, pe nume Alexander. Acesta a reuşit, după câţiva ani de discuţii, să-şi convingă cei doi gineri să creeze o firmă comună. „De ce să concuraţi pentru aceleaşi resurse, când le puteţi pune la comun şi diversifica oferta?”, le-ar fi spus Alexander celor doi gineri. Astfel, în 31 octombrie 1837 a luat fiinţă firma 185 SINTEZA # 2, februarie 2014

Procter&Gamble, cu un patrimoniu de 7.292 de dolari şi 24 de cenţi.

Gigantul din coşul cu rufe Ceea ce a început ca o mică afacere de familie este acum una dintre cele mai valoroase companii din lume. P&G are operaţiuni în 70 de ţări, iar în 2013 a realizat vânzări de 84,2 miliarde de dolari. Produsele P&G ajung la 4,8 miliarde de consumatori, potrivit calculelor companiei şi, doar în publicitate, compania a investit anul trecut 9,7 miliarde de dolari. Între cele două momente se întinde una dintre cele mai de succes poveşti de afaceri din istorie, bazată pe inovaţie şi inspiraţie, pe executivi de geniu şi respect pentru angajaţi. În primii ani de existenţă ai P&G, afacerile merg bine şi firma ajunge în 1860 la 80 de angajaţi. Războiul Civil aduce apoi contracte solide cu armata unionistă, pentru care firma din Cincinatti furnizează săpun şi lumânări. În anii 1880, fiul lui William Procter, William Arnett, introduce un sistem novator de împărţire a profitului cu angajaţii, pentru a evita grevele. P&G începe să acorde în anii 1920 o atenţie deosebită lărgirii şi diversificării bazei de clienţi, investind sume mari de bani în publicitatea radio, dar şi comandând, în 1924, primele studii de marketing în rândul clienţilor, pentru a înţelege mai bine nevoile şi comportamentul acestora. În 1930, compania face pasul decisiv spre globalizare, achiziţionând o subsidiară în Marea Britanie. Primele decenii de după al doilea război mondial înseamnă pentru P&G o diversificare a produselor comercializate, fiind pus în vânzare detergentul Tide (1946), prima pastă de dinţi cu fluor, Crest, sau, în 1961, prima pereche de Pampers.

Într-o expansiune perpetuă, P&G achiziţionează branduri şi dezvoltă unele proprii, până când, la sfârşitul anilor 1990 ajunge o „caracatiţă” care vinde produse de o diversitate frapantă: de la chipsurile Pringles şi margarina Star sau cafeaua Folgers, la hârtia igienică Charmin, pasta de dinţi Oral-B, parfumurile Lacoste, Puma ori Hugo Boss, dar şi diverse produse farmaceutice.

Un CEO pentru un nou mileniu Performanţele financiare lasă însă de dorit. Cota de piaţă scade, valoarea acţiunilor la fel. Pentru a redresa situaţia, un CEO anonim este promovat în 2000 din interiorul companiei. Numirea lui A. G. Lafley are un efect imediat dezastruos: acţiunile scad cu 10% în ziua de după anunţ. Zece ani mai târziu, Lafley era o legendă, iar P&G o corporaţie cu un portofoliu de branduri mult consolidat. P&G a vândut în anii 2000 masiv din afacerile alimentare şi farmaceutice, dar şi diverse alte mărci. În schimb, în 2005 a achiziţionat liderul produselor de bărbierit, Gillette. În urma acestor evoluţii, P&G ajunge în 2011 să numere nu mai puţin de 25 de branduri cu vânzări anuale de peste un miliard de dolari şi circa 50 în total. Lafley s-a retras în 2009, după care P&G a intrat într-un uşor declin. În 2013, însă, corporaţia l-a rechemat la datorie, iar rezultatele financiare sunt din nou în creştere. Lafley conduce operaţiunile şi acum, din Cincinatti, din clădirea Procter & Gamble - strălucitoare, masivă, impunătoare, aşa cum trebuie să arate sediul unei corporaţii ce poate influenţa planeta. Şi, da, de la câţiva zeci de metri de modestul atelier de lumânări al lui William Procter. n

G OOD

HIP E

L IFE

V I BE

INSTACOOL Înainte, toată lumea se pricepea la fotbal și agricultură. Astăzi, cu toţii am devenit fotografi. de Eduard Ţone

nul dintre puţinele elemente hip care m-au mișcat în ultimii doi ani este Instagram-ul. Nu port ochelari cu ramă groasă, nu mă îmbrac colorat, n-am tricou cu Metallica (am avut la vremea când era trendy, nu retro), nu mi s-au înverzit buzele de vegan ce sunt, dar îmi place la nebunie să mă joc cu filtrele foto și

186 SINTEZA # 2, februarie 2014

cu toată pleiada aia de aplicaţii care decurge din Instagram. Dacă văd o raţă pe lac, bag un Hipstamatic (ăsta e cel mai cool, parol!), apoi mă grăbesc să o postez în grupul deschis de Piersic Jr. pe Facebook, acolo unde alţi câţiva nebuni își exhibă mania pentru poze machiate, dându-și like-uri unii altora ca niște copii care încearcă să-și impresioneze prietenii cu jucăriile lor. Treaba asta cu Instagram-ul (pe care Zucky de la Facebook s-a grăbit să-l cumpere stricându-i, în bună măsură, romantismul și nivelul artistic) creează suficient de mulţi monștri cât să realizezi - o dată în plus - că trăim într-o lume cu „tâmpiţi” (parol că nu sunt hater când spun asta!). De când au apărut aparatele foto digitale - ba mai mult, au ajuns și la îndemâna tuturor - oricine se crede fotograf. Bine, asta e mișto. Și eu m-am crezut la un moment dat masterchef și am „montat” un sparanghel atât de al dente, încât mi-a rămas înţepenit în gât. Zic că a fost mișto fiindcă după asta m-am limitat la a găti ceaiuri și salate, lucru care te scutește să-ţi pierzi timp preţios din viaţă (câte ceaiuri poţi să faci pe zi?). Așa au apărut, prin urmare, milioane de fotografi moderni care și-au găsit imediat - pe net, pe bloguri, pe forumuri, pe site-uri, pe reţele de socializare sau de desocializare - locurile perfecte pentru a-și expune creaţiile mai mult sau mult mai mult decât oribile. Încadrări proaste, subiecte veștejite, zâmbete forţate, ba chiar nuduri care n-ar excita nici măcar aricii (altfel, animale cu aplecare către sex). Bun. Ne-am obișnuit cu ăștia fiindcă, în imensul ocean care a devenit în scurt timp, fotografia, găsești și suficient de mulţi artiști care să-ţi meargă la casa

sufletului, dăruindu-ţi, practic, minunile lumii prin ochiul lor magic. Recent, lucrurile s-au mutat în bună măsură, către Instagram. Fluxul e așa: omul își ia un smartphone și, dacă tot a făcut credit pentru asta, vrea să facă mai multe lucruri cu el decât să dea un simplu telefon. Așa că și-l burdușește cu aplicaţii. Și cu poze. Iar aplicaţii + poze = love, cum ar scrie Vasile pe copacii din Cișmigiu. Așa că omul își face un contuleţ pe Instagram și începe să posteze. Și postează. Și postează. Tot ce pozează. Și, cum nu se află zi de zi pe muntele Athos, în Patagonia, la cascada Niagara sau pe plaja de all-inclusive de la Kemer, pozele lui se rezumă la următoarele instantanee: * stă în pat și i se pare că degetele lui de la picioare au un element secsi, proiectate pe fundalul perdelei crem: PAC! * chelnerul i-a adus mâncarea și păstrăvul din farfurie pare că i-a făcut cu ochiul: PAC! * are un moment de tandreţe cu el însuși, în faţa unei oglinzi și, în timp ce se gândește „mamă, da’ frumos m-ai făcut, declanșează blitzul și… PAC! * e atât de fericit că și-a cumpărat ceva - de la ciorăpiori cu Hello Kitty la bemveul X5 încât PAC!. În plus, dacă „artistul” se nimerește să fie chiar un (pseudo) artist, vreo Biancă rătăcită de Cristea cel Slav sau vreo Beyonce wanna be, din Suplacu de Sus, va strânge, ca prin minune, câteva mii de admiratori care îi vor mări exponenţial ego-ul făcându-l/făcând-o să-și cioplească deja statuia polivalenţei. Morala acestui articol - în caz că trebuie să fie vreuna - e să faci în continuare fotografii! Eu însumi voi continua să mă joc cu Instagramul și programele similare. Ce faci cu ele mai departe e doar o treabă personală. A ta și, în funcţie de a ta, și a altora. n

187 SINTEZA # 2, februarie 2014

188 SINTEZA # 2, februarie 2014