Death Note Another Note - Prolog

\

Death Note - o altă poveste –

Când Beyond Birthday a comis cea de-a treia crimă, a recurs la un experiment. Mai exact, a încercat să vadă dacă poate cauza moartea cuiva prin hemoragie internă, asta fără a distruge vreun organ. În acest scop, şi-a drogat victima, ducând-o în stare de inconştienţă, a legat-o şi a început să îi lovească sistematic braţul stâng, având grijă ca pielea să nu cedeze.

Spera ca asta să pornească o hemoragie îndeajuns de puternică pentru a cauza moartea, însă încercarea sa a eşuat lamentabil. Sângele a inundat braţul şi s-a transformat într-un roşupurpuriu sub piele, dar victima nu a murit. Intrată în stare de şoc, a suferit un val de convulsii, dar a rămas în viaţă. Beyond Birthday fusese convins că o astfel de hemoragie e suficientă pentru a ucide pe cineva, dar a rezultat că toate calculele sale au fost eronate. În ceea ce-l priveşte pe el, metoda aceasta de a ucide n-a avut prea mare efect, fiind un simplu experiment. Nici că îi păsase dacă reuşea sau nu. Beyond Birthday ridică din umeri şi scoase un cuţit…

Nu, nu, nu, nu, nu.

Nu e stilul potrivit. Nu cu vocea asta narativă – în felul ăsta, nu voi reuşi niciodată să menţin tonul ăsta afectat pe parcursul poveştii. Cu cât mai mult mă voi strădui, cu atât mai plictisitor

mi se va părea scrisul. Dacă ar fi să vorbesc în termenii lui Holden Caulfield (unul din cei mai mari mincinoşi ai literaturii), a detalia ce a făcut Beyond Birthday nu îmi ajută scopul cu nimic (chiar dacă, în poziţia pe care o am, empatizez enorm cu acesta). Şi nici dacă explic crimele lui în fraze frumos construite nu îmi fac scrierea mai valoroasă. Nu e vreun raport, dar nici roman nu e. Şi dacă se întâmplă să devină aşa ceva, nu cred că voi fi prea fericit. Urăsc să vorbesc în astfel de termeni, dar îmi imaginez că în momentul în care va citi cineva cuvintele astea, eu nu voi mai fi în viaţă.

Nu ştiu dacă ar mai fi nevoie să amintesc de lupta seculară dintre cel mai bun detectiv al secolului, L, şi odiosul criminal care-şi spunea Kira. Instrumentul crimelor era de ordinul fantasticului, nu ca o ghilotină, de exemplu. Dar tot ce a reuşit Kira cu el a fost să instaureze o dictatură bazată pe teroare şi să-şi adjudece un mod tâmpit de a gândi. Când mă mai las pradă imaginaţiei, mi-i pictez în minte pe zeii victoriei şi felul cum s-au amuzat ei pe seama încercărilor lui Kira. Poate că zeii ăştia şi-au dorit cu adevărat ca lumea să se înece într-o baltă de sânge, ciopârţită de trădări şi acuzaţii false. Poate că întregul episod e doar o lecţie care să ne înveţe diferenţa dintre atotputernicie şi puterea unui Shinigami. Cine ştie?

Eu, unul, nu am de gând să-mi pierd vremea gândindu-mă prea mult la seria asta de conjuncturi nefavorabile.

Dracu’ să-l ia pe Kira.

Cel care mă interesează pe mine este L. L. Cel mai mare detectiv al secolului. Raportat la abilităţile sale mintale de neîntrecut, L a suferit o moarte pe cât de injustă, pe atât de prost sincronizată. Public, s-au înregistrat

peste 3500 de fărădelegi cărora le-a dat de cap, L reuşind să trimită la închisoare de trei ori mai mulţi degeneraţi. A posedat o putere incredibilă şi a fost capabil să mobilizeze fiecare birou de investigaţii din întreaga lume, fiind recunoscut şi aclamat pentru meritele sale. Şi în timp ce făcea toate acestea, a avut grijă să nu îşi arate niciodată chipul. Aş vrea să redau poveştile sale cât mai fidel cu putinţă. Şi vreau să fie găsite de cineva într-o zi. Sunt cuvintele unui om căruia i-a fost permis să îi urmeze paşii. Poate că nu i-am fost succesor, dar voi lăsa în urmă măcar atât.

Ceea ce veţi citi sunt observaţiile mele asupra lui L. Ca un mesaj de pe patul de moarte.. dar nu de la mine, şi nu dedicat lumii. Persoana care va pune mâna pe el va fi cel mai probabil căpcăunul arogant pe nume Near. Dar dacă va fi aşa, nu mi-aş dori să distrugă paginile. Dacă îl va îndurera să afle lucruri noi despre L, lucruri pe care nu le ştia, e în regulă. Sigur, sunt şanse mari ca şi Kira să citească asta.. şi sincer, sper din suflet. Dacă aceste cuvinte îi vor spune criminalului care s-a folosit de un carnet fantastic şi de un idiot de Shinigami pentru scopurile sale, că nu face nici cât mizeria de pe pantofii lui L, atunci înseamnă că au fost şi ele bune la ceva.

Sunt unul din puţinii oameni care l-au cunoscut pe L ca L. Când şi cum l-am cunoscut… cred că e singura mea amintire de preţ, pe care nu o voi povesti aici. Dar, cu acea ocazie, L mi-a spus trei poveşti din cazurile sale, iar episodul cu Beyond Birthday face parte din ciclul acesta. Dacă las curtoazia deoparte şi îi spun pur şi simplu „Crimele lui BB din Los Angeles”, îmi închipui că mulţi aţi auzit de ele. Sigur că da, nu s-a aflat că atât L, cât şi Wammy’s Houseunde am crescut până la cincisprezece ani- au avut legătură cu acesta, dar au avut. L, în principiu, nu se băga într-un caz până ce nu erau cel puţin zece victime sau un milion de

dolari pus la bătaie, ceea ce face ciudat ca acesta să se implice agresiv într-un caz mic, în care au fost doar trei sau patru victime. Voi explica mai departe de ce, dar, din acest motiv, crimele lui BB din Los Angeles au fost un moment de răscruce pentru L, pentru mine, şi poate chiar şi pentru Kira. Au fost nişte evenimente cruciale pentru toţi.

De ce?

Pentru că atunci a fost prima dată când L s-a autointitulat Ryuzaki.

Aşa că, să sărim peste descrierile plictisitoare legate de cugetările lui Beyond Birthday, sau de cum şi-a omorât el a treia victimă, să nu ne mai uităm înapoi spre celelalte crime, să ajustăm ceasurile pentru dimineaţa de după şi pentru momentul în care cel mai mare detectiv al secolului, L, a început să investigheze acest caz. O, mai să uit. În cazul în care altcineva în afara nesuferitului de Near sau a criminalului fără minte pune mâna pe aceste foi, ar trebui să îmi permit curtoazia de a mă prezenta, aici, la finalul prologului. Eu sunt naratorul, navigatorul, povestitorul. Pentru oricine altcineva în afară de cei doi, identitatea mea poate părea lipsită de valoare, dar sunt cel mai mare număr doi, cel mai bun actor, cel care a murit ca un câine: Mihael Keehl. Obişnuiam să-mi zic cândva Mello şi toţi mă strigau aşa, dar a trecut mult timp de atunci.

Frumoase amintiri şi coşmaruri.