Julien Caragea | Un tablou din stramaturi

alchemia No.1 - martie 2019

Julien Caragea

Un tablou din strămături

O insulă se face neapărat lângă mal, la distanță de o arcă și o șea de cal pentru mulțimi, Unde floarea lunii se întețește până la incendiul depărtărilor Vecinătățile se călesc în univers ca fierul, Ea n-are putrezirea festivă de grădini Și nu-i bomboana pe colivă Ori căpătâi de la finalul săptămânii, Spre adormiri în apele călâi, spre-a regăsi și plumbul și veninul, O insulă mi-i zâmbetul dentâi, Ni-i adeverul, viața și seninul. (Predică rostită spre dimineață, ușor înfrigurat, pisicilor)

Tu porți ochelari de samovar în penumbra lunară, Când râzi în izba de la marginea mării înghețate Pare că te amuzi de prăpăstii uitate, Tu ești o greutate pe piept pe care n-o ridic să nu se creadă că sunt pretutindeni, Tu ești o lunecoasă trădare prin metaforă, ca orice electrocardiogramă, Tu ești un cablu întins sârmă de rufe peste o trecătoare montană, Să ne apere de porumbei (Dar cine-a mai văzut – A-mirare-i! – porumbei care să ne răstignească?) Și încălțările tale sunt pururi sălcii, Tu ne ești binecuvântare și pedeapsă cerească. (Tutuială de circumstanță)

Vizitiul iar, pe un cal agale – cal cu ochii mari (de catapetesme) și cu cătări goale, ca a mea, a ta –, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneșe miresme) – cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoș alb atelajul rar.) Și în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie. Mânuri delicate, mânuri domnișoare, rânduie-n rotula zilei uzuale oșșcioarele mele, oșșcioarele tale. (Techno pentru camionagii. Ștergătoare de parbriz cosind ploaia)

Erau mulți – scrâșneau din spice, Ca și o gară infelice, Ori șarg deșert, trăpaș, dintru scrisori, Sau, dintru brazda-ngenuncheată lângă mori, Câinii asurzitori cu limbi de bice, spre gardul fulgeratelor ninsori; Cutremurul de val ce în țeastă-l dă absintu, Că la ieșirea mecită din tunel Mi s‑așezase peste ochi un văl, Nu mai speram s-ajung cumva în larg, Blestemu mahalălii să îl sparg Și să-ți apipăi tivul fin al rochiței de oraș. (Felinar jumate cu alcohol)

Orologii destinse ca un arc de luptă asirian Ale femeii sprâncene caligrafiate Tropotul inimii de-a lungul râului Spuma zăpezii lingând seninul întrebării Înfrânând în oglinde chipul tău Liziera pădurii Iar eu îți cânt cam așa un alt cântec Dimineața de toamnă Din aur veniră și se adăpară întâi leii cu coamă bogată pe urmă gazelele Întâi automobilele pe urmă chipul tău Tropotul inimii pe un drum mărginaș Și dincolo de bariera finală Autogara de iarbă cu trădările ninse (Atracția irezistibilă a rătundului)

Un simplu critic literar – m-a apucat de umerii vitrinei, Așa cum rumoarea unei gări o mică semilună verde, (ton de trombon de buratec cercat, parfum sturlubatec abandonat în aerul de pantofiorii cu toc peronului ai unei domnișorele ce s-a-ndepărtat, Când nu trebuie să cercetezi, cu lupa pupilei ce ni s-a dat, cotloanele largei încăperi, ziua destinsă de ieri, ori unghiurile milei, Nici cât pentru cuib rândunele o scurtă scară de umbră calcinată, Intrasem în colaps, M-a apucat de umeri și m-a zgâlțâit Fluviul de voci, rumoarea egală, castanie, industrială, Mi-am mai revenit din relaps, din trufie, Românie, Românie, cât de dragă mi‑ești tu mie, El avea chipul meu, el avea chipul tău, el avea chipul lor, El avea chipul nostru, al tuturor. (Avatari, ceva mai pieptănați)

Lumina aceea generoasă, laterală, Ca și un stup de mamă care poartă un copil în spate, Când ne permite timpul în răbdare și zâmbetul în binecuvântare deasă, Iar dintre muzicale talgere alunecă și prinde trup un zbor primit acasă, ziua ideală, În stații, unde ea pătrunde, vezi vaze cu amenajări florale pe scunde etajerele murale, Și sunt permise și alte situații. (Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei)