Liviu Antonesei | In memoriam - Emil Brumaru

Emil Brumaru

Călătorie (fragment)

C-un crin în mână, cu o spadă-n alta, / Îngerul meu trecea,-nţeles cu soarta, / Prin aburii verzui ai dimineţii, / Spre partea morţii din acea a vieţii. / N-avea nici spaime, nici mirări, nici grije, / Lin cumpănit între corola tijei / Şi-oţelul orbitor, doar ochii, parcă, / Simţeam cum de plăcere i se-ncarcă.

Liviu Antonesei

Emil Brumaru

in memoriam

Am scris de multe ori despre Emil, semnale editoriale, figurine critice, dar mai ales am rescris.

Portretul pe care îl reiau aici, are o primă versiune apărută în anii 80 în revista Opinia studențească, urmată de altele trei, una din Timpul prin 2006. Cea reluată a apărut în 2011, la rubrica mea din Bucovina Literară.

Am tot rescris în speranța realizării unui portret cât mai veridic nu numai al poeziei sale, dar și al personalității sale de adâncime.

Poate am reușit, poate va mai trebui să rescriu…

Bătălia cu şi pentru Emil Brumaru

Basarabia, Moldova, Bucovina, Moldova

Emil Brumaru, păstrând proporţiile, a luat-o cumva pe urmele lui Homer! Nu, nu mă refer la poezie, ci la destinul, ca să spun aşa, geografic al poetului. Pentru marele poet epic antic au ajuns să se lupte şapte cetăţi ca loc al naşterii. Pentru poetul nostru liric, îşi încrucişează, simbolic, spadele trei provincii.

Născut la Mahmudia, în Basarabia, E.B. şi-a petrecut şi o mică parte a copilăriei acolo, după care a urmat refugiul în ţară, fixarea la Iaşi, desfăşurarea studiilor aici, pînă la nivelul absolvirii facultăţii de Medicină. Aici, adolescent, şi‑a scris şi primele poeme. Doar că avea să aştepte câţiva ani ieşirea la lumina tiparului, care s-a petrecut pe când era medic la Dolhasca, în Bucovina.

Începutul consacrării, avea, în acelaşi timp, să-l despartă de medicină, pentru care, mărturiseşte, nu avea vocaţie, şi să-l reîntoarcă la Iaşi. Şi, pentru că aceste peregrinări nu erau îndeajuns, să mai adaug că, de la bun început, EB s-a înscris în Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, secţia de Poezie desigur.

Al cui este E.B.? Aş răspunde, dialectic, că al nostru, al tuturora, dar aş menţiona că toate aceste locuri formative au avut un rol în geneza poeziei sale, ca să nu mai vorbesc despre uriaşa sa cultură poetică şi literară în general. Rareori, am întâlnit un împătimit al lecturii, care să-şi conducă “viciul” pînă la “raptul de cărţi”, precum poetul lansat public pe când locuia la Dolhasca, care se întorcea, din vizitele la Bucureşti sau Iaşi, cu genţile doldora de cărţi – unele primite de la autorii lor, altele achiziţionate din librării şi anticariate, celelalte după cum spuneam!

O cosmogonie scrisă pe mantaua lui Cehov

Întreaga operă de până acum a lui E.B., comentată nu numai în sute de articole şi în cărţile despre poezia contemporană ale celor mai importanţi critici de azi dar, caz foarte interesant, şi în cele ale unor autori tineri sau foarte tineri, a impus, fără urmă de îndoială, un autor de o originalitate spectaculoasă, creator al unui univers poetico-ficţional recognoscibil chiar şi doar la lectura câtorva poezii, dacă nu cumva şi numai a câtorva versuri.

Despre Brumaru s-a scris foarte mult şi adesea exact, spunându-se nu puţine lucruri importante, dar – vai! – nu şi esenţialul. Vreau să spun: au fost enumerate, clasificate şi catalogate – uneori cu minuţie diabolică! – elementele alcătuitoare ale universului său liric, a fost relevată neobişnuita stăpânire a regulilor retoricii poeziei, comparabilă doar cu cea a unui Şerban Foarţă – nu degeaba cei doi autori sunt socotiţi fraţi lirici! –, s-a vorbit despre convenţia naivităţii (potrivită formulă, de altfel!), despre pansenzualismul acestei poezii, despre dimensiunea sa ludică, sau despre caracterul său intimist ş.a.m.d.

Din păcate, aproape nimeni (deşi, de pildă, Doinaş, în eseul din Lectura poeziei, era foarte aproape de aşa ceva) nu s-a întrebat spre ce conduc toate acestea, care este finalitatea ultimă a unei atari anevoioase, laborioase îndeletniciri: să faci (anglo-saxonii folosesc pentru scriitor şi termenul maker, iar spaniolii el hacedor, ceea ce ar însemna, în ambele limbi, făcător, care trimite la facere, chiar la Facere, la Geneză…).

Deci să faci poezie de spiţa cea mai înaltă pornind de la elementele zise umile nu e deloc uşor, mai ales atunci când colegii de generaţie şi, mai cu seamă, cei din generaţia anterioară lucrează pe suprafeţe enorme, la scară cosmică, alcătuind urieşeşti cosmogonii ori debile mitologii, utilizând o recuzită ce depăşeşte constelaţiile infinite ale Universului!

Aş putea presupune că blândul nostru autor, Îngerul E.B., excedat cu asupra de măsură de aceste cosmogonii ale “Universului mare”, de lucrul la scară macrocosmică din volumele colegilor săi, şi-a propus să schimbe perspectiva – câştigându-şi o invidiabilă singularitate! – , să ne ofere – el! – o cosmogonie oarecum au rebours sau a l’envers, miniaturală, uneori microscopică, însoţită de o teogonie (şi, deci, de un panteon pe măsură): Glycera, detectivul Arthur, Julien Ospitalierul (în versiune prescurtată, JO, adică Jo, adică Jupiter!), Reparata (cea cu trei ţâţe, ca femeia matriarhatului, în binecunoscutul roman “mitologic” al lui Gunther Grass), îngerii de catifea, Şarpele de mătase, Fiul etc. O cosmogonie care ne oferă un univers fără centru, o cosmogonie a unei atotîntinse provincii, cumva ca în lumea de altădată a lui Anton Pavlovici Cehov, pe care – nu-i vreun secret – Brumaru îl iubeşte fără măsură (şi bine face!) şi pe care, de câte ori scria Roua lecturii, îl cita cu regularitatea unui metronom bine reglat.

Scrie, de fapt, pe mantaua lui Cehov! Panteonul acesta, aparent atât de disparat şi de contradictoriu, este totuşi de o stranie coerenţă, ceea ce mă duce cu gândul la construcţiile halucinant coerente ale gnosticilor, chiar dacă aceia lucrau la nivelul Universului, la scară cosmică.

Nevinovata utopie

Dar şarpele (fie el şi brumarian, deci de mătase!) şi-a băgat coada în ipoteza mea exact în clipa în care mă aşteptam mai puţin: aceasta să fie, oare, finalitatea ultimă a poeziei lui E.B.? Simpla ironizare, prin pastişă/parodie, a cosmogoniilor “serioase” propuse de colegii şi vecinii săi literari? Atâtea cărţi scrise, ba chiar şi tipărite, doar pentru a servi o lecţie acestora?

Cum binecunoscutul spirit ludic al autorului e evident, aş fi putut răspunde pe loc: da, asta a vrut să facă poetul şi exact asta a făcut! Doar că, rămânând la acest răspuns, am fi sărit peste caracterul serios al jocului, semnalat de toţi teoreticienii, de la Schiller la Huizinga şi Caillois.

Pentru că, citind cu atenţie cărţile acestui înger ciudat, cu vizibile semne ale căderii, citind mai ales volumele antologice ample, de la Dulapul îndrăgostit la cele scoase de Polirom, care fac o foarte atentă sistematizare a întregii opere de până la ele, îţi dai seama că miza e mult mai serioasă decât poate să pară la prima – şi superficiala – privire.

Prea multă materie (chiar dacă, în general, moale, catifelată, lichidă, fluidă, incertă, nesigură) este aglomerată aici, în acest univers sui generis, prea multe lucruri şi fiinţe transgresând regnurile îl populează, prea multe acuplări şi hibridizări ciudate, prea pare totul ales cu infinită grijă, aglomerat cu sistemă, ordonat (în ciuda aparentei dezordini), ca să nu sesizezi straneitatea lumii lirice propuse şi să nu constaţi că rezultatul ultim al acestui efort liric gigantesc, cu atât mai gigantesc cu cât e făcut din “cele mici”, este de fapt o utopie, o straniu de frumoasă utopie “pre versuri tocmită”.

Din ce anume este “construită” această utopie au arătat-o alţii, chiar dacă n-au izbutit s-o definească cu exactitate, aşa încât eu mă voi limita doar să citez, în întregime, două admirabile poeme în care aceasta se relevă în două frumoase mise-en-abîme.

Iată, Prezentare, prima dintre ele:

Trăiam în bulion, trăiam în fructe,

În dulci latrine cu hârtii murdare,

În untdelemn duceam naive lupte,

Sticlele mele aveau dop de soare.

Iubeam păieanjeni fără ca să-mi pese,

Şi lângă ziduri mirosul de var;

Pe tăvi dormeam alături de mari fese

De piersice roz-albe ce transpar.

Iar perna mea, ca laptele de moale,

Puf de cocor ce zboară-n ea avea.

Piperele cu rangurile sale

Vechi pretendent-au fost la nara mea.

Şi pentru-a-mi fi stăpînă şi regină

Peste imperiul vast de lene calmă

În faţa mea creştea ciuperca fină

Cu reverenţe şi cu spori în palmă.

Şi, iat-o, acum, şi pe cea de-a doua, Dulap:

Dulap obscur, în tine arde-un înger

Îmbobocit pe râşniţi de cafea

Visând piper rotund şi zahăr cubic,

Fără să-ţi ştie taina nimenea.

Ouă adânci cu-amiezi sub coaja fină

Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi,

Dulci farfurii cu sufletul ca roza

De parfumat lângă mari peşti inerţi.

Dar la amurg cotloanele de umbră

Pline-s de spaima furilor gândaci!

Unde e cheia tandră şi subţire

Spre-a rupe neputinţa-n care zaci?

Ca s-auzim cum pentru-ntâia oară

Cuţitele vorbesc de mărul acru

Şi scos suav din căni miezul de apă

Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru.

Nu am citat întâmplător ultima poezie, puteam cita oricare alta, ci pentru că, dulapul evocat, alături de cămară şi bucătărie, funcţionează ca veritabile imago mundi în imagistica debordantă a poeziei brumariene.

Nu degeaba, prima antologie amplă a autorului se chema, de altfel, atât de straniu după logica diurnă, dar atât de natural, în conformitate cu logica poetică a lui Brumaru, Dulapul îndrăgostit.

Sigur, aş putea lua acum una din aceste poezii, aş putea-o diseca, aş putea să-i precizez “figurile”, să semnalez ineditul, originalitatea, ineditul asocierilor. Şi aş face observaţii foarte corecte, de altfel, aş putea chiar poza în expert desăvârşit al “ingineriei textuale”. Dar, pe de o parte, aceste lucruri sar practic în ochi, pe de alta, nu sunt poetician sau stilistician, deci nu stilul mă interesează, ci viziunea, ceea ce mă interesează, de altfel, în primul rând, la orice mare – ori măcar important – scriitor.

O anti-mimesis radicală şi o întâmplare sosită din memorie

Revendicându-se de la o viziune de factură utopică, dar şi ucronică, cum vom vedea, de bună seamă că poezia lui E.B. nu calcă deloc pe urmele mimesis-ei de tip aristotelic şi, cu atât mai puţin, pe cele ale mult mai vulgarei teorii a “reflectării” legată de realismul socialist.

Este o viziune a cărei origine trebuie căutată, mai degrabă, în marile opere iniţiatice. Ea nu este cu niciun chip “reflectare” (oricâte elemente ale lumii “reale” am întâlni aici, pentru că nu elementele fac lumea, ci ele sunt aduse în lume de şi prin viziunea adoptată!).

Tot ceea ce se întâmplă în această lume, în acest microcosm, de n-o fi un El Aleph borgesian, nu are nimic comun cu spaţiul şi timpul “reale”, cum i se părea postfaţatorului de la Dulapul îndrăgostit, bucovinean de-al nostru, Alex Ştefănescu, pentru că poezia lui Brumaru nu este mimetică, ci utopică şi vizionară. De fapt, “toate se întâmplă” (şi se întâmplă fabulos de multe şi ciudate aventuri în această lume) în non-spaţiu şi ne-timp, deci în utopie şi ucronie, în vesela şi trista, melancolica “slavă stătătoare”, despre care vorbea poetul, marele poet interbelic, din a cărui Riga Cripto şi Lapona Enigel a deprins şi E.B. câte ceva. Un pic de meşteşug, că apropierea de viziune ţine de confraternitatea spiritelor.

Îmi amintesc că în timpul unei “călătorii de documentare”, de pe la începutul anilor optzeci, la o întâlnire a tinerilor scriitori cu cititorii din Judeţul Suceava, o spectatoare s-a arătat interesată de cele ce vrea să spună poetul în poezia Apocrifă, pe care acesta tocmai o citise, iar eu o citez:

Timpul ceasurile-şi plimbă

Îmbrăcate în civil.

Dintr-un câine curge-o limbă.

Apoi trece-o săptămînă.

Cuiul intră în perete

Şi găleata în fântână.

Şi-n bucătăria pură

Cănile se coc şi-aşteaptă

Atârnând cu apa-n gură.

E.B., conştient de neînţelegerea uriaşă căreia îi era victimă – în fond, ascultătoarea voia o “traducere” în termeni realişti, mimetici, a unui text cu totul nemimetic – a răspuns rimbaldian, a recitit pur şi simplu poezia.

Se putea însă răspunde şi aşa cum a făcut-o Mallarmé într‑un interviu, la obiecţia adusă obscurităţii ce-ar bântui poezia modernă:

“Căci, dacă o persoană de inteligenţă medie şi cu o pregătire literară insuficientă, deschide din întâmplare o carte astfel făcută şi pretinde să o priceapă, e o neînţelegere la mijloc şi trebuie să repunem lucrurile la locul lor. Trebuie să existe întotdeauna enigmă în poezie şi scopul literaturii – ea nu are altele – este de a evoca obiectele”.

Poezia lui E.B. – în ciuda aparentei sale accesibilităţi, datorate prozodiei impecabile şi fascinantei, până la efectul de drog, muzicalităţi – este intens enigmatică şi, tocmai de aceea, nu mă iluzionez c-aş fi reuşit să-i creionez, nici de data aceasta, în întregime, profilul şi, tot de aceea, nenumăratele interpretări la care a fost supusă au, fiecare, partea lor de adevăr. Dar şi partea lor de aproximare, tatonare, eroare.

Întotdeauna când avem de-a face cu o operă de un asemenea calibru, ceva ne scapă printre degete şi cuvinte. Şi e foarte bine aşa. E semnul cel mai sigur că nu suntem ultimii săi cititori! Şi e limpede că nu suntem! Pentru că o asemenea literatură, cu trecerea timpului, e menită să păţească precum vinul bun, nu îşi diminuează, ci îşi sporeşte calităţile.

Fotografia atașată este de la începutul anilor 2000 și suntem în redacția de atuci a revistei Timpul.

Suntem înconjurați de un grup de liceeni iubitori de poezie, poeți începători, membrii ai fan grupului lui Emil care-și spunea Conjurația imbecililor, după titlul cunoscutului roman. Se înțelege că nu erau deloc imbecili, ba dimpotrivă!