Serban Foarta | Texturi Isadoriene

alchemia No.1 - martie 2019

Şerban Foarţă

Textúri Isadoriene

(fragmente)

**

În ceea ce priveşte sfârşitul Isadorei, e cazul, domnule, să vi-l reamintesc (cu vorbele poetului Cocteau): “Une longue écharpe”/“Un châle [rouge] qui la détestait…”

…Pentru că uneia ca ea, mecanicele urzitoare vor fi decis să nu-i ursească un simplu fir uniliniar, fie şi dacă preasinuos (cum fu acela al Ariadnei, ce este unisensul însuşi), dar o reţea întreagă, şi anume, cu mâini paciente şi integre, şalul (ei) lung, ca o greşală.

E ceea ce, în ocurenţă, fac eu însumi, urzind, bătând, de-a lungul şi în lat, în strânse de(n)se linii, o ţesătură de cuvinte, pe canavaua albă, negre: şalul (meu) strâmt, ca o greşală.

Cu toate că, la urma urmei, nu ursitoarele moire, nici credincioasa Penelope, cu trama-i mult prea dilatorie, dar, mai curând, Arachne ar fi totemul nostru, urzindu-şi ea, din propria-i mâzgă, pânze febrile şi alegre: şalul radial (al ei), ca o greşală.

Arachne, domnule, şi, la rigoare, Philomela, cea care, în muţenia-i, întreţese, într-o textură albă, semne roşii (indiciu al sacrilegiului tereic, – al castităţii ei nemaiintegre): şalu-i strigând la cer, ca o greşală.

** Care e, totuşi, fraza însăşi ce s-ar (căci i s-ar) cuveni să fie scrisă de zece, de o mie, de zece mii de ori, greşind-o, pe alocuri, din extenuare sau distracţie, dacă nu chiar cu dinadinsul: pentru a lua-o iară şi iarăşi de la capăt, ca pe un pensum infinit (ceea ce înseamnă, latineşte, “câtul de lână ce-i datoare să-l toarcă, într-o zi, o sclavă”, – cu care, ca “textieri”, ca textori, aducem, iată, cel mai mult!); nu, însă, doar ca penitenţă, nici pentru-a-i da, într-astfel, curs grafomaniei noastre subsidiare, dar de dragul torsului în sine, – cu fir când gros, când mai subţire, deşurubându-se din (c)a(i)er, rupt, întrerupt, reînnodat, dus şi întors, şi stors de sensuri, contorsionat, urzit, ursit, (re)modelat şi modulat, – usque ad extremum vitae diem?

** Nu, nu cred, domnule, că poate să existe ceea ce înşivă numeaţi odată, într-o epistolă, “le chiffre des étoffes”; ci nu din cauza, să zicem, a (implicate-ntr-însele cu totul, inseparabile de ele) culorilor avându-şi “cheia” lor (după cum şi florile au una), dar întrucât aceste artefacte, trădându-şi, uneori, vocaţia, preluând subit iniţiativa şi

devenindu-ne ostile, nu pot să aibă decât post eventum: omoruri, suiciduri, catastrofe, semnificaţii proprii (pe lângă trista faimă de bune, mult prea bune, conducătoare, domnule, de moarte).

Numele lor, altminteri, şi, nu o dată, ele înseşi, evocă ţări, cetăţi defuncte, continente, vagi adieri (primă)văratice, persoane (persoane dragi), flori scumpe sau... nimic.

(Şi totuşi, a iubi pentru el însuşi, exempt de fetişisme, eresuri, conotaţii, un lenaj, un lenj, un dejalen; a vedea într-un polog de andrinopol, aidoma unor copii teribili, un semn de rău augur, de “neoguri”: prologul unor crâncene istorii; a afirma despre cutare Clitemnestră că este “galeşă şi calmă ca 2 m de mătase albă” 1 ; a te încrede-n cânepă, în in; a nu avea încredere în moaruri; a spune că “trocheele sunt stambe” 2 sau stampe: imprimate/imprimeuri; a fi aspru şi băţos ca organdiul, – şi tot pe-atâta,-n rest, de străveziu; a iubi, pentru frumoasele lor nume, atlazul, lastra, belacoasa, buhurul, filendreşul, serasirul; a te mira că nu auzi pe nimeni spunând că-i place să viseze, în timp ce foarfecile-i intră, cu amploare, într-un cupon de şantung consistent.)

1 Cf. Tristan Tzara, Œil.2 Cf. M. Eminescu, Cum negustorii din Constantinopol.

**

Cu gându,-n fine, la domnia voastră, voi fi schiţat această paralelă (în care stofele aflate, îndeobşte, într-o relaţie de contrarietate, cum roşul-oranjul-galbenul-albastrulverdele-indigoul-violetul, ajung într-una de fla-grantă contradicţie, ca aceea dintre alb şi negru):

MĂTASE vs. CATIFEA

Opacitatea, moliciunea, căldura, insonoritatea, „blana” acesteia din urmă vs. transparenţa (relativă), răcoarea şi asprimea (relative), foşnetele (cel de frunză moartă, cel de friabilă elitră), adierile celei dintîi; animalitatea catifelei vs. spiritualitatea (relativă): evanescenţă, vaporozitate, porozitaze (cf. “aer”; ba, prin hazard lingvistic, chiar “gază”) a mătăsii, – vermut, liqueur, vin greu vs. şampanie (o muselină franţuzească nu poate fi decât moussante!); cârtiţă vs. libelulă; tactognozia catifelei vs. perceperea auditivă a mătăsii. A mătăsurilor, – căci textilul ăsta e defectiv, de fapt, de singular, el putând fi crep, fai, tafta, brocart, rips, voal ş. cl. De unde şi relativismul, adică treptele, gradaţia, întinsa şi subtila gamă a atributelor mătăsii; ca şi “entropica”-i tendinţă ca, pe măsură ce devine tot mai opacă şi mai moale, mai caldă şi mai insonoră, să se convertească-n catifea.