Povestea lui Nimeni si a varului sau mai mic, Nimic vol. I (sample) by Serpico0218

DANIEL BRAŞOVEANU

Daniel Braşoveanu

Povestea lui Nimeni şi a vărului său mai mic, Nimic

Editura OCEPCEC

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, Nimic

Designer copertă Florin Creangă

Tehnoredactor Cătălin Ionuţ Negrea Redactor şi corector Dinu Moraru ISBN 978 -606-92153-1-9

Editura OCEPCEC

DANIEL BRAŞOVEANU Cuprins

- Poznaşii din Pădurea cea Deasă şi Întinsă - pg. 5 - Slugarnicul Împărat - pg. 19 - Împuţiciunea Sa - pg. 25 - Sfetnicii laşi ai Slugarnicului - pg. 34 - Vremea despărţirii - pg. 42 - Făt-Frumos şi Zurbagiii - pg. 47 - Invazia răpciugoşilor - pg 52 - Batalionul Însurăţeilor şi Strigoii Marţafoi pg. 56 Capitol IX - Nimeni şi vărul său mai mic, Nimic întră-n acţiune - pg. 65 Capitol X - Însurăţeii la treabă - pg. 84 Capitol XI - Atacul asupra cetăţii Storm - pg. 92 Capitol XII - Aparătorii contraatacă - pg. 104 Capitol XIII - Lupta cu Marţafoii - pg. 124 Capitol XIV - Bye, Bye, Bau, Bau! - pg. 133 Capitol XV - Misterioasele Spirite Diabolice - pg. 142 Capitol XVI - Degringoladă în tabăra răpciugoşilor - pg. 158 Capitol XVII - Bau Bau este surghiunit - pg. 169 Capitolul XVIII - Căderea cetăţii Storm - pg. 187 Capitol XIX - Nelinişte în Cetatea Întunecată - pg. 194 Capitol XX - Serenada îndrăgostiţilor - pg. 218 Capitol XXI - Răpciugoşii se pregătesc de atac - pg. 239 Capitol XXII - Refugiul din pădure - pg. 243 Capitol XXIII - Răpirea Sofioarei - pg. 248 Capitol XXIV - În căutare de noi alianţe - pg. 279

Capitol I Capitol II Capitol III Capitol IV Capitol V Capitol VI Capitol VII Capitol VIII

CĂLĂUZITORII

Toate drepturile de autor ale cărţii, Povestea lui Nimeni şi a vărului său mai mic, Nimic, aparţin exclusiv autorului, Daniel Braşoveanu. Este interzisă folosirea în vreun fel a ideilor, a denumirilor sau a pasajelor din carte, fără acordul scris al autorului.

Editura OCEPCEC

DANIEL BRAŞOVEANU

Capitolul 1

Poznaşii din Pădurea cea Deasă şi Întinsă

Cică a fost o dată..., dar de fapt, era pe vremea cînd puri-

cii nu se gîndeau că menirea lor e aceea de-a se înfrupta din cîini şi pisici, ci că ei trebuiau doar să se-ntreacă în competiţii de sărituri în înălţime şi lungime. În acele timpuri, şoriceii se aflau în relaţii amicale cu doamnele pisici care, la rîndul lor, erau preocupate doar de paradele de modă şi de concursurile de frumuseţe. Vulpiţele păzeau lacurile, ca nu cumva Moş Martin să-şi bage coada sau nasul acolo unde nu-i fierbe oala. Apele urmau să rămînă liniştite, astfel ca peştişorul de aur să se poată zbengui în voie, ferit de privirile pofticioase şi de momelile viclene ale isteţului pescar. Acesta aflase că peştişorul, o dată prins în undiţă, ştiind ce soartă-l aşteaptă, ca să-şi recapete libertatea, îl va îmbuna, oferindu-i minunăţii de neimaginat. În acea perioadă iezişorii se hîrjoneau cu Nenea Lup şi-l

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, Nimic

hărţuiau prin cele mai ascunse hăţişuri. Nici nu-i trecea lui prin minte că aceştia, printre care şi cucuieţii, or să devină pentru el, nu peste multă vreme, una dintre cele mai delicioase mese. Nenea Lup se mulţumea să-l alerge, cît era ziua de lungă, pe Iepurilă Picioare-Iuţi, numai că, recunoscut ca rege al vitezei şi campion al fricii, ăla nu se prea dădea prins. De-aia Nenea Lup rămînea, mai tot timpul, cu buzele umflate şi cu burdihanul gol. Grea mai era pe-atunci viaţa lui Nenea Lup! Tot pe meleagurile acelea sălăşluia şi Domnia Sa, Balaurul cel-cu-Şapte-Capete, ce se-nfrupta o dată pe cincinal din cele o sută de mirese-fecioare pe care cîrmuirea i le punea la dispoziţie, în conformitate cu un contract de neagresiune, parafat şi semnat. Şi cum Domnia Sa, Balaurul, era artist în domeniul programării, le împărţise pe fete în cinci serii. Fiecare serie conţinea cîte 20 de mese planificate pe 12 luni. Fecioarele mai bătrîne erau înfulecaten seria-ntîi, însă în lunile de vară erau consumate mai puţine fetişcane, pentru că Domnia Sa, Balaurul, ţinea cură de slăbire. Cum îl apucau pandaliile, le folosea mai întîi ca ţiitoare, însă lucrul acesta nu se întîmpla decît arareori. Pe vremea aceea Făt-Frumos era angajat ca expert bukido şi cedo, fiindcă era specializat în lupte stradale şi considerat mare apărător al drepturilor cetăţeanului de rînd. Dar, de cînd se afla în căutarea alesei inimii sale, o tipă pe nume Cosînzeana, pe care-o zărise o singură dată la un bairam, îşi cam uitase de îndatoriri, spre nemulţumirea sătenilor şi a tîrgoveţilor, care-l acuzau că-i fustangiu şi un beţiv notoriu şi că nu se mai ţine de treabă, adică de Balaur. Făt-Frumos devenise mare animator la petrecerile date de Zurbagii, nişte indivizi plini de viaţă. Era as la poker, cacealmist şi cartofor înrăit, trişor la zaruri şi mare specialist în jocul de table.

DANIEL BRAŞOVEANU

Avea parale de le-ntorcea cu lopata şi, cu fizicul său de Don Juan-Casanova, toate hetairele îi cădeau la picioare. Bine-nţeles că le mai şi plătea, întrucît cam asta le era meseria, a doua din top, după cea de politician. Nu le ierta nici pe fetele cuminţi, pe văduve, sau pe neveste, numa’ frumoase să fie. I se dusese vestea peste şapte mări şi şapte ţări că-i un crai făr-de-pereche. Făt-Frumos şi Balaurul cel-cu-Şapte-Capete acţionau pe post de terminatori pentru toate „norocoasele” ce le cădeau în lăbuţe. În vremurile acelea, aproape tot ce sufla şi răsufla pe pămînt, pînă în locul în care cerul se îngemăna cu marea, iar munţii se-nfrăţeau cu norii, se afla sub stăpînirea Domniei Sale, Împăratul Tuturor Împărăţiilor, Întunecimea Sa Prea-Iluminată, zis Slugarnicul, de fapt aşa credea el. Tipul era vestit pentru firea sa mînioasă în timpul liber şi aplecată spre libertăţi pline de constrîngeri cînd era ocupat. Prea puternic şi prea temut cînd se afla în mijlocul sfetnicilor şi gărzilor sale înarmate pînă-n dinţi, tremura la fiecare scîrţîit sau zgomot pe care-l auzea în clipele în care se regăsea în singurătatea uriaşului său baldachin ce-i ocupa dormitorul, în plină întunecime a nopţilor sale albe. Atunci să te ţii! Gemetele şi vaietele lui se transformau repede în ţipete şi urlete ce sculau, din somn, întreg palatul, pentru că, de-atîta slugăreală în timpul zilei, curtenii picau morţi de oboseală la căderea nopţii. Slugile, gărzile şi tot alaiul puneau mîna pe felinare, sfeşnice, pe făclii, dar şi pe suliţe şi iatagane şi începeau să scotocească fiecare cotlon, pentru a-l găsi pe-acel nevăzut-necunoscut duşman de moarte al stăpînului.

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, Nimic

Forfota stîrnită îi dădea un sentiment de siguranţă, iar în cele din urmă adormea, legănat, pînă dimineaţa, ca un prunc, în braţele lui Morfeu. Scena se repeta aproape noapte de noapte, spre disperarea şi oboseala sfetnicilor săi. Întunecimea Sa Prea-Iluminată hrănea o puzderie de oşteni prost plătiţi şi tare înfometaţi, pentru că era şi cam zgîrcioman din fire, iar la ieşirea din post salariile acestora erau aspru impozitate. Din cauza taxelor mari, aceştia îşi completau veniturile din jafuri. Prădau tot ce-ntîlneau în cale, prin ţinuturile fără apărare unde-i trimiteau, cu diverse însărcinări, comandanţii. Apoi, pentru că faptele lor erau aduse la cunoştinţă ispravnicilor de către săteni, trăiau terorizaţi de spaimă pînă cînd se termina cercetarea, jaful era dat uitării sau curgea termenul de prescripţie, după care purcedeau la alte lovituri. Credeţi că era uşor să trăieşti cu frica-n oase? Ia gîndiţi-vă cîte pune-n mişcare un tremurat sau un cutremurat, ca să nu mai vorbim de energia pe care o pierzi cînd o iei la sănătoasa din faţa inamicului! În acele clipe de coşmar o întreagă existenţă, plină de nemernicie sau nu, ţi se derulează în faţa ochilor. Dar ca să fim drepţi, trebui să recunoaştem că oştenii Întunecimii Sale Prea-Iluminate ştiau să fugă, nu glumă. Erau antrenaţi să scoată 10 secunde la suta de metri. Meritul lor cel mare era însă acela că nu ieşeau din cuvîntul superiorilor. La rîndul lor, aceştia apreciau în mod deosebit supunerea şi disciplina, dar mai ales slugărnicia. Tot în vremea aceea, în apropierea Marelui Hău, acolo unde totul se termină, iar gîndirea umană e cuprinsă de nelinişte, ţinut în care Slugărnicia Sa nu mai avea nicio putere, pentru că

DANIEL BRAŞOVEANU

acolo se află Marele Necunoscut, există o Pădure Deasă şi Întinsă, soră geamănă cu Lacul cel Limpede ca Roua Dimineţii. Pe malul ei, într-o colibă cu trei odăi trăieşte o familie: un Bunic şi o Bunicuţă ce îngrijesc de doi nepoţei, pe numele lor Nimeni şi vărul său mai mic, Nimic. Părinţii copiilor îi crescuseră pînă la vîrsta de trei ani, după care îşi luaseră lumea-n cap, fiecare pe cont propriu. Mamele băieţilor n-au avut niciun cuvînt de spus, pentru că trăiau sub dictatura bărbaţilor. Au plecat de-acasă în speranţa că-şi vor găsi norocul undeva, prin vreun tîrg sau prin vreo cetate, pentru ca mai apoi să-i aducă acolo şi pe feciorii lor. Pe scurt, îşi lăsaseră puştanii spre a fi crescuţi de bătrînii lor. Bunicii, care cunoscuseră multă lume la viaţa lor şi trecuseră prin fel de fel de situaţii şi greutăţi, îşi duceau existenţa doar de pe urma ogorului pe care-l arau şi a lacului din vecinătatea bordeiului lor. Cunoşteau pădurea ca pe propriul buzunar, pentru c-o străbătuseră de nenumărate ori, de la un cap la altul. Ei nu ştiau ce-nseamnă a fi bogat sau sărac, trăiau fericiţi, pentru că nimic nu le lipsea din cele de trebuinţă şi nimeni nu-i deranja. Dar cea mai deplină bucurie a lor era cea de-a-i creşte pe cei doi prichindei. Nimeni şi vărul său mai mic, Nimic, se dezvoltau sănătoşi şi deveneau pe zi ce trece tot mai voinici şi mai arătoşi. Învăţau din înţelepciunea celor doi Bunici şi trăiau alături de orătăniile din ogradă, de animalele din pădure şi de peştişorii din Lacul cel Limpede ca Roua Dimineţii. Viaţa în sălbăticie îi făcuse elastici, astfel că se puteau adapta la orice situaţie nouă ce le-ar fi apărut în cale. Erau extrem de atenţi şi receptivi la toate, motiv pentru care primeau în perma-

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

nenţă sfaturi şi pilde de la toată lumea. Pe scurt, cei doi băieţi ajunseseră drepţi ca brazii, arătoşi ca Paris şi Adonis şi isteţi ca vulpea şi şarpele cu clopoţei la un loc. Nimeni şi vărul său mi mic Nimic, aveau o frumuseţe fărde-asemănare şi o isteţime fără de care, nimeni şi nimic nu mai erau ca ei. La vîrsta de nouă ani înţelegeau glasul animalelor, păsărilor şi vieţuitoarelor din adîncul apelor. Zilnic, cît era ziua de lungă, mergeau dis-de-dimineaţă, la Lacul cel Limpede ca Roua Dimineţii unde se zbenguiau, se întreceau la înot cu peştişorii şi se jucau cu ei de-a v-aţi ascunselea printre plantele şi stîncile de pe fundul apei. După ce se plictiseau, plecau să cutreiere cărările pădurii, iar pe potecile ei neumblate, cei doi îşi întîlneau cunoscuţii. Prieteni le erau cam toţi, dar cea mai bună amică a copiilor rămînea Joiana cea Grasă şi Lăptoasă, văcuţa care stătea în ograda colibei lor. Tinerii ţineau mult la ea şi pentru faptul că mugea în fiecare dimineaţă, ca să-i cheme la micul dejun. Cum o auzeau, cum dădeau fuguţa şi sugeau de la ugerul ei pîn’ se săturau. Într-o seară dintr-o vară, foarte călduroasă, Joiana cea Grasă şi mult prea Lăptoasă, dar cu puţină minte, a pus la cale, singură-singurică, un plan tare inteligent, plan în urma căruia ar fi trebuit să nu se mai oprească din rîs, pînă cînd mai slăbea şi ea un pic. Sărăcuţa, nu ştia că rîsu-ngraşă! Dar să continuăm. Nimeni şi Nimic, împreună cu Mioriţa Bee-Bee, Doamna Pisică MiauMiorlau şi cele două Găinuşe Coţofene, ce convieţuiau alături de ei, urmau să joace o festă familiei: Martinescu, formată din ursul maroniu, Moş Strămoş, zis Martin, nevastă sa, Martinica, şi familiei Vulpaşin, formată din Vicleana Vulpiţă şi Vulpoiul cel Roşcat.

DANIEL BRAŞOVEANU

Aaa, dar să nu uităm: aceştia îşi măriseră de curînd numărul de membri cu cîte trei plozi, ursuleţi şi vulpiţe. Comitetul de organizare al celor puşi pe şotii, respectînd indicaţiile preţioase ale creierului operaţiunii, Joiana cea Grasă şi Lăptoasă, dar, ce-i drept, cu puţină minte, s-a împărţit în două grupuri egale: Doamna Pisică Miau-Miorlau, Nimeni şi una din cele două Găinuşe Coţofene îl formară pe primul, în timp ce al doilea grup se constitui din Mioriţa Bee-Bee, Nimic şi cealaltă Găinuşă Coţofană. Joiana cea Grasă şi Lăptoasă urma să ţină de şase, și să pîndească de la semi-distanţă, aşa, mai pe ascunziş, dintr-un luminiş aflat pe-un deluşor, modul în care se vor desfăşura ostilităţile. Ea ar fi fost prima care ar fi luat-o la sănătoasa-n cazu-n care ceva n-ar fi mers cum trebuie. Primul grup de ştrengari se apropie: pas, labă, săritură, de bîrlogul urşilor. Aici toţi se făcură ghem, cît mai puţin vizibili privirilor celor pe care îi supravegheau şi se puseră pe aşteptat pînă cînd, într-un sfîrşit, moşi-părinţi-urşi ieşiră afară şi plecară în căutarea hranei. Cei trei ursuleţi - uşa lui nimeni descuieţi -, cum primiseră indicaţii preţioase de la mama lor, Martineasca -, cum se văzură singuri, cum începură să mormăie şi să se zbenguie. Dar, pentru că încăperea în care locuiau era strîmtă pentru poznele lor, ieşiră afară. Atît le trebui celor trei pîndaci, că apărură, ca la un semnal, din ascunziş şi se puseră pe giumbuşlucuri. Ursuleţii nătăfleţi, după ce şi-au văzut prietenii, li se alăturară şi, încet-încet, întreaga gaşcă jucăuşă se îndepărtă de bîrlog către o destinaţie precisă, dar tare încurcată. În cealaltă tabără, Nimic şi prietenii lui procedară la fel şi

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

tot în joacă, le atraseră pe cele trei vulpiţe roşcate, cam naive, e adevărat, în luminişul în care Joiana cea Grasă şi Lăptoasă ţinea de şase. Aceasta, cum văzu că cele două echipaje îi sunt în preajmă, le strigă partenerilor ei: „Schimbaţi dobitoacele!” Cînd au auzit cele trei vulpiţe şi cei trei ursuleţi că o vacă grasă şi lăptoasă le face pe ele, animale de soi, dobitoace, se puseră pe plîns şi pe schelălăit. Nimic nu li se părea mai grav ca o asemenea jignire, dar, mai ales, nu prea înţelegeau cum vine treaba cu schimbatul dobitoacelor. Plînseră ele cît plînseră pînă obosiră şi cînd se opriră, se treziră, împinse uşor de la spate, c-au ajuns în altă locuinţă. Cele trei vulpiţe se aflau într-o încăpere tare uriaşă pentru statura lor, astfel că hotărîră, prin vot deschis, să se pitească în cea mai îndepărtată firidă a ei. După cum bine-aţi înţeles, e vorba de bîrlogul urşilor. La rîndul lor, ursuleţii mormăind, cu lacrimi de crocodil, s-au trezit într-o scorbură, de ţi-era mai mare-nghesuiala, că naveai loc în ea nici să tragi un strănut. Cînd au înţeles că scîncesc şi se vaită degeaba, pentru că nimeni nu-i aude, au mai mormăit ei cît au mai mormăit, apoi au hotărît că cel mai bine ar fi să se-nghesuie unu-n celălalt şi să-şi aştepte părinţii, în linişte. Între timp cei şase poznaşi se reîntîlniră în luminiş cu Joiana cea Grasă şi Lăptoasă. Aici, fiecare se piti, în cîte-un tufiş şi se făcu una cu pămîntul, aşteptînd să vadă ce-o să se mai întîmple. Trecură multe ceasuri de veghe, întrucît vînatul şi procuratul hranei, de către părinţi, nu era o preocupare uşoară, iar întrun tîrziu, mai către zori, Martineştii şi Vulpaşinii se reîntoarseră

DANIEL BRAŞOVEANU

la vizuinile lor, mulţumiţi, ştiind bine bucuria pe care-or să le-o facă mormolocilor care-i aşteptau cu sufletul la gură şi cu burdihanele goale şi flămînde. Cînd intrară în bîrlog, mare le fu mirarea Martineştilor cînd nu-i văzură pe cei trei ursuleţi. – Mor, mor, mor, mormăiră ei pe două voci puternice. Prichindeii mei, scularea, a venit mama, bursuloaica voastră, hai veniţi să vă dea de crăpelniţă! Cum nu primiră niciun răspuns, îngrijoraţi, ieşiră afară să se uite prin împrejurimi şi să-i mormăie mai cu putere pe cei trei micuţi. – Mor, mor, mor. Unde v-aţi ascuns, bursuceii mei năzdrăvani? Hai, ieşiţi de prin tufişuri şi veniţi la mama, scoateţi capul la vedere c-a venit Martinica să vă dea păpică, s-o-nfulecați! În acest răstimp vulpiţele tremurau de frică, văzînd ce matahale au intrat în adăpostul lor. Martineştii, dup-o căutare amănunţită prin diverse ascunzişuri şi stufişuri, se reîntoarseră acasă şi aşezîndu-se urseşte la sfat, zăriră sclipind nişte puncte luminoase în întunericul din fundu-ncăperii. Ursoaica, încet-încet, se apropie de acele lumini şi le văzu pe cele trei vulpiţe, care, ghemuite una-ntr-alta, nu mişcau şi nu scoteau niciun sunet. Le luă în braţe şi le grăi cu blîndeţe: – Ce căutaţi voi în casa mea, unde-mi sunt copiii, ce-aţi făcut cu ei? – Bee-Bee, Nimic şi Găinuşa Coţofană sunt vinovaţi, noi n-am făcut nimic, se văitară vulpiţele, scîncind de mama focului. Suntem nevinovate, vreau la mămicaaa, ţipară ele-n continuare. Martinescu îşi puse creierul la lucru, întrucît nu pricepea nimic din cele ce îngăimau cele trei fetiţe.

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

„Se pare că Nimic a făcut vreo şotie, dar unde-s ursuleţii, că doar Nimic e prietenul lor şi nu putea să le facă vreun rău! Ceva nu-mi miroase-a bine.” gîndi el. Martineasca le mîngîie, cu delicateţe, pe cele trei vulpiţe şi le mai întrebă o dată: – Hai, copilele mele, povestiţi ce s-a-ntîmplat! Cum aţi ajuns aici şi ce-aţi făcut cu ursuleţii mei, unde i-aţi ascuns, căci nu-i văd în casă? Spuneţi repede, că mă supăr pe voi, mai mormăi o dată ursoaica către cele trei vulpiţe plîngăcioase şi speriate. – Casa noastră nu-i aici, vreau la mămicaaa... Nimic e vinovat, el ne-a adus aici împreună cu Bee-Bee şi cu Găinuşa Coţofană. Vreau acasă, că mi-e foame... – Luaţi aici ceva de mîncare. Hrana asta urma să le-o dăm puilor noştri. Noroc că voi n-aveţi burticile aşa mari. – Cred c-ar trebui să-i ducem pe copilaşi la părinţii lor, pentru c-or să se-ngrijoreze şi ei cînd n-or să-i găsească acasă, zise după o matură gîndire Martinescu, ursul cel uriaş, apoi continuă: Hai să-l căutăm pe Nimic, să discut puţin cu el, aşa, urseşte şi să ne spună ce-a făcut cu copiii noştri. Oare unde i-o fi dus? Unde putea să-i ascundă? Pentru că ăia-s ursuleţi deştepţi şi-ar fi venit singuri acasă, mai ales că-s şi înfometaţi. – Vai, vai, vai, unde-mi sunt mititeii, ce-or fi păţit, sărăcuţii de ei? mormăi cu voce jalnică, şi cu ochii înlăcrimați, Martinica. – Stai liniştită, c-am eu grijă de Nimic. Cînd l-oi găsi, îl provoc la trîntă şi-l zdrobesc în braţele mele puternice, apoi o săl arunc cît-colo, scrîşni din fălci, plin de furie, Martinescu. – Ce ne facem acu’ cu ăştia mici? Au mîncat şi deja au adormit. Hai să-i ducem la ai lor! Nu crezi că-i cel mai bun lucru, Bursucilă?

DANIEL BRAŞOVEANU

– Da, da, bine gîndit, să-i ducem la mama lor! Om vedea noi pe-ormă încotro o luăm! Poate aflăm de soarta puilor noştri chiar de la Vulpaşini. Din apropiere, pîndacii, şmecheri, nevoie mare, au auzit totul şi, plini de încîntare, se foiau şi-şi dădeau coate, unul altuia. Acum aşteptau să vadă ce se întîmplă, mai departe, fiindcă părinţii vulpiţelor se reîntorseseră la vizuina lor şi, cu siguranţă, n-or să poată intra în ea. N-aveau cum să-ncapă acolo, ocupată fiind de cei trei ursuleţi. Cînd Vulpile s-au apropiat de adăpostul lor, au strigat la cele trei roşcate, care cu siguranţă îi aşteptau cu sufletul la gură şi cu burticile goale. Ca un făcut însă, de data asta nimeni nu le răspunse şi nu le sări în braţe. „Ciudat, îşi zise Vulpoiul cel Roşcat, ceva nu-i în regulă. Să nu li se fi-ntîmplat ceva copiilor, căci aşa micuţi cum sunt pot fi vînaţi de răii, care ne pîndesc, de prin hăţişuri. Şi doar le-am zis să nu iasă afară!” Cum au deschis portiţa vizuinei, mare le fu sperietura cînd au văzut, în locul celor trei fetiţe, ale lor, trei ursuleţi, care le ocupaseră întreagul bîrlog. – Ce-i cu voi la mine-n casă? îi întrebă Vulpaşina, agitată la fel ca şi cei trei ursuleţi nătăfleţi, atît de uriaşi în comparaţie cu ea. Unde-mi sunt copiii, ce-aţi făcut cu ei? Nu cumva i-aţi mîncat, nehaliţilor? Spuneţi degrabă, hai, mormăiţi odată! se răsti la ei plină de ostilitate, Vicleana Vulpiţă, susţinută îndeaproape de soţul ei, Vulpoiul cel Roşcat. – Noi n-am făcut nimic şi ni-i tare foame, mor, mor, mor, mormăiră cei trei la unison. Nimeni e vinovat! – Ce mă luaţi voi pe mine cu nimeni nu-i vinovat?! Voi

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

sunteţi singuri vinovaţi, voi, cei pe care-i văd în faţa ochilor! Cum să nu fie nimeni vinovat? Spuneţi-mi, mai bine, repede, ce-aţi făcut cu puişorii mei, căci sunt nemîncaţi de-atîta timp, mititeii de ei. Hai, mormăiţi mai repede, că turbez de furie şi nu mă mai controlez, ţipă la ei şi Vulpoiul, tată. – Vrem acasă, în vizuina noastră. Noi nu locuim aici. Aseară, cînd ne jucam cu Doamna Pisică Miau-Miorlau, cu Coţofana şi cu Nimeni, Joiana cea Grasă şi Lăptoasă, a strigat la noi, de pe deal: „Schimbaţi dobitoacele!” şi, fără să-nţelegem prea bine ce se petrece, ne-am trezit în casa voastră. Noi n-am făcut nimic rău. Nimeni e vinovat! – Vrem acasă, că ne e o foame de lup, spuse, aproape plîngînd, unul dintre cei trei mormăiţi. – Tărăşenia pare cam complicată, după cum văd. Nimeni, Coţofenele, miorlăita aia de pisică şi cu Joiana şi-au băgat nasul şi cozile-n toată povestea asta. Ceva nu e-n regulă. – Oare ce-ar trebui să facem? se-ntrebă, cu voce tare, Vulpoiul cel Roşcat. – Eu zic să mergem iute la Nimeni acasă şi să-l somăm să ne spună ce-a făcut cu fetiţele noastre, îi replică Vicleana Vulpiţă. – Nu, nu, mai întîi mergem la Martineşti să le ducem plozii, iar pe urmă îl căutăm pe Nimeni să-l luăm la-ntrebări. Zis şi făcut. – Hai, mormăiţilor, ieşiţi afară, să mergem la părinţii voştri care, cu siguranţă v-aşteaptă nerăbdători. Urmaţi-ne, noi o luăm înainte! Cei trei ursuleţi se buluciră la ieşire, din vizuina Vulpaşinilor, pe care o cam paradiseră, cu gabaritul lor şi le urmară pe cele două vulpi, care se-ndreptau către bîrlogul ursesc.

DANIEL BRAŞOVEANU

Pe la mijlocul cărării, dădură nas în nas cu Martineştii, care le duceau în braţe pe cele trei roşcovane, bine hrănite şi adormite. Cînd s-au întîlnit, mare le-a fost uimirea şi bucuria: ce de mai schelălăituri şi mormăieli de satisfacţie şi de mulţumire s-au auzit din boturile lor. Ursuleţii au sărit la gîtul lui Martinescu, pentru că braţele ursoaicei erau încă ocupate cu cele trei vulpiţe. Imediat roşcatele au fost preluate de părinţii lor, iar mama ursoaică a putut să-şi îmbrăţişeze şi ea, cu dragoste copiii, după care le-a mormăit la ureche: – Nu v-am spus să nu deschideţi uşa la nimeni şi să nu ieşiţi afară, prostuţilor? – Dar Nimeni e fratele nostru, îi răspunse, făcînd pe isteaţa, femela ursuleţ. Apoi, fiecare familie s-a reîntors fericită la locuinţa ei. Prietenii lor, ascunşi în tufişuri, după ce-şi dădură ghionturi, zîmbind că totul se terminase cu bine şi încîntaţi de sperietura pe care le-o trăseseră celor două familii, au pornit-o, şi ei, spre casele lor. Dis-de-dimineaţă, întreaga pădure fremăta de voioşie. Cu toţi rîdeau şi se amuzau de păţaniile confraţilor lor, pentru că vestea se răspîndise, ca vîntul, în întregul ţinut. Acum, fiecare era preocupat ca nu cumva să cadă el însuşi pradă năzdrăvăniilor lui Nimeni şi vărului său mai mic, Nimic. Căprioarele, cînd au mers la adăpat, le-au povestit peştişorilor despre ultima şotie pusă la cale de veri, alături de camarazii lor din ogradă. Aşa că toată lumea ştia şi se distra de pe urma tărăşeniei. Urşilor şi vulpilor le mai trecuseră supărarea pe băieţi, după ce constataseră că progeniturile lor nu păţiseră nimic şi că to-

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, Nimic

tul a fost doar o farsă, soldată cu o sperietură zdravănă. Cînd au ieşit la plimbare, prin pădure, cei doi tineri năstruşnici au fost întîmpinaţi de ciripiturile vesele ale păsărilor şi de zîmbetele celor care le apăreau în cale. Cînd s-au revăzut cu Martineştii, s-au împăcat şi s-au îmbrăţişat, nici Vulpaşinii nu le-au purtat pică şi nu i-au certat cînd i-au văzut, pentru că băieţii, au trecut şi pe la ei ca să se convingă că lucrurile-s în regulă. Bunicii lor, însă, nu aflau niciodată nimic despre ce făceau prichindeii lor, pentru că nimeni nu-i pîra. Şi aşa treceau zilele, una după alta, pline de veselie şi întîmplări hazlii, şi tot aşa s-au scurs şi anii, iar cei doi au devenit, pe nesimţite, flăcăi în toată firea, numai buni de-nsurătoare.

DANIEL BRAŞOVEANU

Capitolul II

Slugarnicul Împărat

Întunecimea Sale Prea-Iluminată, Împăratul Tuturor Împă-

răţiilor, zis Slugarnicul, avea o frumuseţe de soţie, şatenă cu ochi albaştri, în vîrstă de 33 de ani, pe nume Sofioara. Împărăteasa îşi chemă în iatac copiii, trei fete şi doi băieţi pentru a sta de vorbă cu ei, la loc de mare taină, astfel încît soţul ei să nu afle ceva. Violina, fata cea mare, în vîrstă de 16 ani şi jumătate se aşeză, pe un fotoliu, la dreapta mamei sale. Rovina, de 15 ani şi Aurina, fiica cea mică, de 13 ani, au luat loc pe cîte-un divan în partea stîngă a ei, iar Ring şi Rang, cei doi fraţi gemeni, în vîrstă de 10 ani se aşezară cu picioarele încrucişate pe covorul gros, lucrat de mîinile îndemînatice ale ţesătoarelor. – Ce s-a-ntîmplat, mama, iar te-a supărat tata? i se adresă Ring, privind-o cu ochii săi candizi. – Nu, nu despre asta-i vorba, pentru că tatăl vostru mă su-

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

pără ori de cîte ori vorbeşte cu mine; asta-i natura lui, iar eu îl iau aşa cum e. Nu! V-am chemat, fără ştirea lui sau a altcuiva, pentru a discuta asupra viitorului vostru, fetele mele. – E ceva de rău, mama? întrebă Violina. – Ar trebui s-aflaţi şi voi ce se petrece în împărăţie, pentru că vreau s-aud ce gîndiţi, în clipele-n care ţara trece prin vremuri grele, iar timpurile-s aşa cum sunt. – Mama, am mai avut noi şi-n alte dăţi necazuri, dar am reuşit să ieşim cu bine din ele, interveni Rovina. – Azi lucrurile-s mult mai grave. Săptămîna trecută, Răpciugosul Împărat l-a trimis la noi pe Ambasadorul său, să ne declare pretenţiile sale de bună vecinătate. Ştiţi şi voi că babalîcul ăla e de-o seamă cu tatăl vostru: are 64 de ani. – Da, da şi am auzit că e urît şi pute-ngrozitor, de-i alungă pe toţi din preajma sa, se băgă-n vorbă şi Aurina. Numele de Aurina i se trage de la culoarea aurie a părului bucălat, ce i se revarsă, în cascade, pe spate. Atunci cînd prinţesa te priveşte, cu ochii ei verzi şi cu chipu-i angelic, te simţi ameţit ca de o vrajă, cuprins de-un val de căldură, într-o beţie mirifică, ce-ţi pătrunde întreaga fiinţă. – Şi ce vrea de la noi Răpciugosul ăla? o întrebă Rang pe maică-sa. – Ne-a lăsat un răgaz scurt pentru a ne hotărî să i-o dăm de soţie pe Violina, împreună cu jumătate din împărăţie, ca dotă de nuntă. – Dar nouă ce ne mai rămîne, dacă jumătate i se dă Violinei? se lamentă Rovina. – Cînd a primit hrisovul, în care erau trecute pretenţiile pretendentului, tatăl vostru, cît îl ştiţi voi de slugarnic, s-a întune-

DANIEL BRAŞOVEANU

cat la faţă, s-a făcut foc de supărare şi s-a-nroşit, de mai-mai ziceai c-o să explodeze, îi răspunse Împărăteasa Sofioara. Apoi începu să depene cele petrecute la primirea soliei: – Nu, nici nu vreau s-aud, nu-mi dau fata şi nici n-o să-mi ciuntesc, într-aşa hal, ţara. Mai bine ne pregătim de luptă, zise răspicat Împăratul. – Dar Răpciugosul Împărat are o oaste mult mai mare ca a noastră, cu oşteni bine antrenaţi şi comandanţi specializaţi în arta războiului. Mai gîndeşte-te, Măria Ta, îi spuse, la ureche, dar cu glas suficient de tare, ca să audă toată lumea, primul său sfetnic, cel mai bătrîn dintre toţi, pe nume Rablagitul. – Cum să-l înfruntăm pe Scîrboşenia Sa, cînd toată lumea ştie că el se află în strînse legături cu spiritele negre, iar atunci cînd le cheamă, se transformă în luptători cu chip de om. Ăia-s asasini feroci şi de neînfrînt, îi vorbi, la cealaltă ureche şi cu voce la fel de puternică, al doilea sfetnic, pe numele său Cocîrjilă. – Să nu ne pripim cu răspunsul. Dacă-i dăm fata şi jumătate din împărăţie, e bine să vedem partea bună a lucrurilor. Îi dăm jumătatea pe care o stabilim noi, şi nu pe cea care o vrea el, iar nouă ne rămîne jumătatea mai bună, interveni în discuţie şi cel deal treilea sfetnic, numit Răbufnitul. – Dar cînd o veni vremea să le mărit şi pe celelalte două fete, o să fiu nevoit să-mi înjumătăţesc din nou împărăţia şi atunci eu cu ce mai rămîn? zise, plin de amărăciune, Slugarnicul Împărat. – Măria Ta, noi n-o să pierdem niciodată nimic, oricum, o să rămînem tot timpul cu jumătate din împărăţie, aşa că nu trebui să ne facem griji prea mari, spuse, convins de înţelepciunea judecăţii sale, cel de-al patrulea sfetnic, Zăbăucul. – E adevărat c-o să ne revină mereu jumătate din împără-

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

ţie, dar numai împărăţie n-o să mai fi aceea, care-o să devină din ce în ce mai mică, cugetă cu glas tare, Împăratul. Ambasadorul stătea în picioare şi asculta dialogul. La un moment dat aprecie că-i rîndul său să intervină: – Ei, care-i decizia Întunecimii Tale, Prea-Iluminate Slugarnic Împărat al Tuturor Împărăţiilor? Ce răspuns ne dai? Stăpînul meu, Împuţiciunea Sa, aşteaptă repede o hotărîre de la tine, ca să aibă timp cu pregătirile de nuntă. Ne dai fata ori ba? Eu trebuie să duc acasă un răspuns. Pentru c-am ascultat, de după draperie, toată discuţia, îşi continuă Sofioara povestirea, am păşit în sală, m-am aşezat alături de soţul meu şi am dat o replică fermă Ambasadorului: – Răpciugosul Împărat ne face o mare onoare că ne-a cerut mîna frumoasei Violina, fiica noastră cea mare. Noi, familia ei o să ne consultăm asupra răspunsului pe care-o să-l dăm. Lucrurile nu-s aşa simple. E nevoie s-aflăm şi părerea celorlalţi copii ai noştri: e vorba de sora lor şi-au şi ei un cuvînt de spus, cu privire la ea, apoi, vrem să ştim cu ce dotă vine-n căsătorie Răpciugosul Împărat. Noi cu ce ne alegem după nuntă? – Cel mai mare bine pe care vi-l face e acela că n-o să vă invadeze. Scîrboşenia Sa o s-o facă fericită pe fata voastră şi-o săi dăruiască copii, aşa c-o să aveţi nepoţi, de care o să vă bucuraţi în tihnă, chiar dacă n-o să-i puteţi vedea, pentru c-or să rămînă la noi. Acum eşti mulţumită, Împărăteasă Sofioara? – Da. Transmite-i, Împuţiciunii Sale, multă sănătate şi că rămînem îndatoraţi pentru mărinimia sa. Peste şase luni, pentru că de atîta timp avem nevoie pentru a ne hotărî, te aşteptăm din nou, să-ţi dăm răspunsul nostru şi să stabilim cele de cuviinţă. Pîn-atunci o să ne sfătuim cu copiii şi cu sfetnicii de taină, pentru ca

DANIEL BRAŞOVEANU

toate lucrurile să meargă bine. – Împărăteasă Sofioara, nu sunt sigur că stăpînului meu o să-i placă cele ce-i voi transmite din partea ta. Constat că tu vrei să tragi un pic de timp, cu abilitate, în legătură cu răspunsul la cererea noastră în căsătorie. Aşa-i? – Răpciugosul Împărat, pare-se că, are nu numai o oaste puternică şi de temut, dar şi un Ambasador inteligent. Iar dacă mai tragem de timp, ce-i rău în asta? Fata-i mică şi are toată viaţa-n faţa ei. – Bine, bine, dac-aşa aţi hotărît, aşa să fie! Revin peste şase luni, căci altceva nu pot face. – După care, Ambasadorul ne întoarse spatele şi, împreună cu alaiul său, făcu cale-ntoarsă, cu mîinile goale, adică fără vreun răspuns. Atunci, Slugarnicul, tatăl vostru, îmi spuse: – Împărăteasa mea, la-nceput am vrut să te cert pentru că te-ai băgat, ca musca-n lapte, în înaltele treburi ale împărăţiei. – Da, dar intervenţia ei ne-a salvat, spuse primul sfetnic, Rablagitul, luîndu-i Slugarnicului vorba din gură. – Aşa-i, am reuşit să nu dăm vreun răspuns care să ne angajeze la ceva. L-am păcălit acum, dar ce facem peste şase luni, că timpul zboară şi, acuş-acuş, ne trezim din nou cu peţitorii, la poartă, că ne cer fata? zise cel de-al doilea sfetnic, Cocîrjilă. – O să luăm măsuri grabnice pentru a ne apăra şi dăm sfară-n ţară că vrem să facem nuntă mare şi dorim să ne mărităm fetele, una după alta, în ordinea vîrstei. Însă pentru a ne alege mirii, o să-i punem pe pretendenţi să treacă printr-o serie de probe. Poate că-n felul ăsta reuşim să găsim pe careva să ne scape de răpciugoşi, adăugă Sofioara, încheindu-şi povestea. Copiii îşi priveau mama într-o linişte deplină, ascultînd

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, Nimic

vorbele ei. – Şi-acum ce faceţi, mă daţi de soţie şi sclavă Scîrboşeniei ăleia de Împărat? întrebă miorlăindu-se Violina. – V-am chemat tocmai pentru a vă arăta în ce pericol se află ţara şi a ne consulta asupra viitorului vostru. – Crezi c-ai reuşit să-l îmbrobodeşti pe Ambasador? o chestionă Aurina. – Nu ştiu ce să spun. Am încercat din toate puterile să mai cîştig ceva timp. E adevărat, nu prea mult. Poate era mai bine săi fi acceptat cererea, aşa am fi avut răgaz pentru preparative de luptă. – Bine ştiind că după un timp o ia de soţie pe Violina şi-o să intre în posesia a jumătate din teritorii, Răpciugosul ar fi trecut imediat la cucerirea lor, motivînd că intră-n posesia drepturilor cuvenite. Ce-am mai fi putut face atunci? vorbi din nou Aurina, mezina, a cărei minte sclipitoare semăna cu cea a mamei ei. – Da, ar fi fost tare complicat, pentru că n-am mai fi avut nimic de zis şi nici de făcut, îi răspunse Sofioara. – Nu ne rămîne decît s-aşteptăm şi să i-o oferim pe sora noastră, pe tavă, apoi să-i cedăm pămînturile şi cetăţile, asta dacă nu se-ntîmplă vreo minune, îşi dădu cu părerea, amărît de cele auzite, Ring. Şi astfel se încheie sfatul de taină al Împărătesei cu cei cinci copii ai ei, care de-abia acum înţelegeau cum merg treburile cu politica într-o împărăţie şi ce lucruri grave se petrec uneori în timpul unei domnii.

DANIEL BRAŞOVEANU

Capitolul III

Împuţiciunea Sa

Cum a revenit Ambasadorul, şi-a anunţat prezenţa şi a

cerut îngăduinţa de a-i expune stăpînului rezultatul soliei, la Întunecimea Sa Prea-Iluminată, Slugarnicul Împărat. Cu toate că era nerăbdător să afle răspunsul primit, Scîrboşenia Sa, îl lăsă s-aştepte patru ore în anticameră, pentru ca acesta să-şi facă griji şi să-nţeleagă care-i este lungul nasului, apoi îl invită în cabinetul său de lucru, unde-i chemă şi pe trei dintre sfetnicii săi cei mai pricepuţi şi mai de-ncredere. Din cauza faptului că încăperea de taină nu e prea spaţioasă, duhoarea pe care-o emană Răpciugosul Împărat o făcu irespirabilă. Ambasadorul şi ceilalţi consilieri, aşa, mai pe furiş, stăteau cu mîinile la nas, pentru a se apăra de aerul rău mirositor care le asaltau nările, astfel încît să nu le vină să vomite. Emisarului, după ce i se făcu semn, nară de-a fir a păr modu-n care a decurs întrevederea de la palatul Slugarnicului şi cum

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

totul s-a dus pe rîpă odată cu intervenţia Împărătesei Sofioara. Răpciugosul stătea pe tron cu capul plecat şi rumega în linişte cele auzite. După ce-a chibzuit un timp a-nţeles c-a fost tras pe sfoară şi că Slugarnicul n-o să-i dea fata aşa de uşor, ci numai dacă n-o să aibă-ncotro. Mai ales ştia că n-o să renunţe cu una, cu două la jumătate din împărăţia sa, ci doar de-o fi obligat sau pus în faţa faptului împlinit. Pentru moment, Slugarnicul încearcă să-l ducă cu vorba. Împuţiciunea Sa nu e sigur de intenţiile Împărătesei Sofioara. Mai stătu puţin pe gînduri, apoi îşi îndreptă privirile către sfetnicii săi, şi li se-adresă: – Ambasadorul nostru a plecat bou şi s-a întors vacă de la Slugarnic, aşa c-am rămas cu buzunarele goale. Întunecimea Sa Prea-Iluminată, pare se că nu vrea să ni se supună. Să creadă el că ne-a lăsat de căruţă şase luni, ca după aceea cine ştie ce să-i mai treacă prin tărtăcuţa sa slugarnică. Pe cine şi-o-nchipui el că păcăleşte? Cine are timp s-aştepte cît vrea el? O fi Violina prea tînără, dar eu am nevoile mele şi, în special, îmi e necesară tinereţea ei, ca să mă revigorez, căci baborniţele vrăjitoare mi-au spus că numai aşa mai întineresc. – Cred că Întunecimea Sa are nevoie de-o lecţie. N-a-nţeles cu cine se pune şi ce onoare i s-a făcut cînd i s-a pretins doar jumătate din teritoriul său şi nu tot, cum ar fi fost normal şi asta fără să-i fie luat cu japca, interveni, agresiv primul sfetnic al Împăratului şi totodată căpetenia oştirii sale, generalul Bau Bau. – Să ne pregătim hoardele răpciugoase şi să-i invadăm, altfel n-or să-nţeleagă ameninţarea pe care le-am transmis-o şi n-or să realizeze la ce se expun de-şi bat joc de noi. I-am cerut Slugarnicului jumătate din împărăţie, ca dotă de nuntă, pentru hatîrul pe

DANIEL BRAŞOVEANU

care il facem, luîndu-i fata de soţie, zise Ambasadorul, cu venin în glas. – Să nu creadă la nuntă, atunci cînd o s-o facem, că nu le mai rămîne nimic şi nu mai au ce să ne dea, ca dotă, o să ocupăm doar jumătate din teritoriile revendicate, apoi om mai vedea, hotărî Împuţiciunea Sa. – Asta să fie prima lecţie ce-o primeștc. Poate aşa o pricepe ce-nseamnă să te opui rugăminţilor decizionale ale Răpciugosului Împărat, adăugă cel de-al doilea sfetnic, pe nume Clon. Clon e un foarte versat şi puternic războinic, fără multă minte, dar atît de murdar, încît pînă şi Împuţiciunea Sa e invidios pe el, Clon fiind unul dintre puţinii indivizi care se simte în mediul lui în preajma Împăratului. – Dacă ni se opun şi se luptă cu noi, cînd om voi să ne luăm cele cuvenite, înseamnă c-au căutat-o cu lumînarea. Vor război, le arătăm noi de ce suntem în stare, numai să-ncerce să ni se-mpotrivească, afirmă din nou generalul Bau Bau. – Faceţi pregătirile de invazie, chemaţi strategii, studiaţi hărţile şi-n două luni de zile vreau s-aud c-aţi cucerit teritoriile cemi aparţin de drept. – Am înţeles cu toţii ordinele, mărite Răpciugos Împărat, îi răspunse cel de-al treilea sfetnic, generalul Scrob cel Viteaz, un bun strateg şi executant. – Peste şase luni mă reîntorc la slugarnici să le cer răspunsul la cererea noastră în căsătorie. Atunci chiar dac-o să le cucerim o parte din împărăţie, o să mă prefac că nimic nu s-a-ntîmplat şi că totul e-n regulă. – Da, bine gîndit, de vor viclenii, le putem arăta şi noi cîte ceva, doar nu ne-au luat drept proştii împărăţiilor, încheie sfatul

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic, NimicI

Scîrboşenia Sa. Imediat cum dictatorul se ridică-n picioare, ca la un semnal, trei din cei patru consilieri o zbughiră afară, chipurile la treburile lor, dar, de fapt pentru a lua o gură de aer curat, după ce fuseseră intoxicaţi de Scîrboşenia Sa, care nu pregeta niciun moment să-şi elibereze gazele împuţite din burdihanul său. Consilierul strategic şi prim sfetnic al împăratului, generalul Bau Bau, trecu la punerea în practică a planurilor. Mai întîi îi chemă la el pe cititorii în stele şi pe cei care ghicesc viitorul după boabele de grîu împrăştiate pe pămînt dintro singură aruncătură şi le cuvîntă: – Voi, vrăjitori nemernici, o să descifraţi şi-o să tălmăciţi întîmplările ce urmează a se petrece, astfel încît toate să ne iasă bine şi numai aşa cum vrem noi. – Prea Înălţate general, Bau Bau, noi ne-am făcut întotdeauna treaba pe care ne-ai cerut-o şi totul a ieşit ca la carte, cuvîntă Vraciul Îmbîrligat, un cocoşat hidos la-nfăţişare. – Dac-aşa cum am înţeles, pornim la un nou război de cucerire, ar fi bine să-i chemăm să ne sprijine-n luptă şi pe Strigoii Marţafoi. Ăştia-s sperietori şi ucigaşi feroci, propuse cel de-al doilea vraci, astrolog, pe nume Cummulus. – Da, generale, e o idee grozavă. Nimeni n-o să stea-n faţa Marţafoilor şi praful se alege de cei care li se vor opune, continuă ideea cel de-al treilea vrăjitor, Catzcarache Chioru’. – Atacul îl dăm cu toate forţele pe care le avem şi n-o să ne oprim decît după ce-am cucerit o bună parte din ţărişoarele pe care Slugărnicia Sa, Întunecimea Sa Prea-Iluminată şi aşa zis Împărat al Tuturor Împărăţiilor, cum i-a plăcut să se autoproclame, trebui să ni le dea, ca dotă de nuntă, decretă generalul.