Remediu – teatru (ebook) (sample) by Serpico0218

Daniel F. Braşoveanu

REMEDIU

Daniel F. Braşoveanu

Editura OCEPCEC

ISBN: Tehnoredactor: Cosmin Brașoveanu Designer: Editura: OCEPCEC Toate drepturile de autor aparţin lui Daniel F. Braşoveanu

august 2016

Daniel Braşoveanu

Cuprins

Actul întîi

Scena I Scena a II a Scena a III a Scena a IV a

Surpriza Revederea Duplicitate? % Revederea

pg. 5 pg. 10 pg. 23 pg. 28

Scena I Scena a II a Sceba a III a Scena a IV a Scena a V a Scena a VI a Personajele

Claca plebeiilor Repaos Evaluări Arheii Regrete Plata

pg. 35 pg. 38 pg. 42 pg. 45 pg. 47 pg. 53 pg. 56

Actul doi

Remediu Călăuzitorii

Actul Întîi Scena întîi

Surpriza Într-o încăpere, cu coloane şi ferestre se află o masă încărcată cu carafe pline cu băuturi şi delicatese, la geamurile ei sunt ghivece mari cu flori. Pe un scaun imperial stă, cu coatele pe masă, un individ ce-şi sprijină capul între mîini. Este îmbrăcat într-o ţinută specifică epocii. O robă cu falduri din mătase de culoare alb, portocalie, i se revarsă, pînă dincolo de glezne, strînsă între piciore. Într-o ţinută majestoasă Dictatorul Olimpos se ridică. E un tip înalt, blond, suplu, în vîrstă de 58-60 de ani și îl privește dispreţuitor pe cel aflat lîngă el. Acesta este Conştiinţa Dictatorului Olimpos și arată cu un monstru. Un pitic cocoșat, cu chelie, șchiop și cu fața plină de plăgi, stă îngîndurat şi-și exprimă retoric, cu glas tare, abătut, povara nedesluştă a celor ce-l macină. Conştiinţa

Anii-au trecut, a fost frumos, acum... totu-i amintire. Un

Daniel F. Braşoveanu

fir ce-nconjura ale iubirii neţărmurite praguri..., s-a rupt. Oare cum de s-a-ntîmplat atare lucru? Putea totuşi să prevină? Dar oare n-ar fi persistat ceva bolnav în a lor existenţă, în care ea voia să plece, iar el nu? Olimpos iî răspunde cu o privire pierdută Minunată licoare a anihilării durerii..., timpul..., a estompat efectele despărţirii. Dar să se fi întîmplat oare-ntr-adevăr aşa? Gînduri empatice s-au interferat adesea de-a lungul nesfîrşitelor zile ce s-au scurs la nesfîrşit. Sau doară mintea-mi obosită să viseze aiureli, acele obsesii ale unei imaginaţii patologice ce ni se strecoară insinos în cap? Conştiinţa

A înţeles că viaţa cea plină de neprevăzuturi te iartă şi-ţi oferă o altă perspectivă, spre a-ţi aplana mîhnirea unei iubiri neîmpărtăşite. Olimpos

Erai mai presus de toate cele. Te aşezasem pe piedestalul azuriu al fericirii..., sau poate doar eu eram actorul principal în făcătură? Tristeţea aşternu, pe chipu-mi, nedefinitul văl al disperării. Ai dispărut din existența-mi, aşa ca o nălucă, aşa cum totul trece în al nostru trai, chiar dacă nu la fel intrasei. Conştiinţa

Dar viaţa nemiloasă, da, s-a derulat, mai departe, pe-al său traseu ireversibil. Şi-aşa trecură anii, e-adevărat, puţini, sufletul sa refăcut, deşi inima i-a rămas pustie, pentru-o uriaşă şi eternă clipă. Dar cum neprevăzutul dă farmecul său vieţii spre-a ne umple zilele, acele zile ce de-a pururi se tot fugăresc... Uşierul pătrunde în încăpere şi le întrerupe şirul gîndurilor, apoi i spune Dictatorului:

Remediu

Uşierul

– Un sol venit-a și cere permisiunea de-a te vedea. Dorești să îl alung? – Ţi-a zis care-i e vrerea? Ce treburi îi macină sufletul și cine l-a trimis? În acest timp, Conştiinţa se retrage în umbră, în plan secund, spre a i se desluşi doar imaginea. Uşierul

– Voieşte personal să se înfăţişeze, spre a-ţi oferi o surpriză. Mai mult n-am reuşit să scot de la el. – Adă-l încoa, degrabă. Slujbaşul iese şi-n locul lui pătrunde un plebeu rotofei la faţă, brunet, în etate de circa 50 de ani, îmbrăcat într-un cu un sac din bumbac, care-i acoperă trupul și care îngenunche în fața sa: Vorbeşte dară!

Olimpos

Emisarul

Se ridică în picioare și i se adresă: – Io sunt venit la tine spre a-ţi destăinui, ale frumoasei tale prea iubite, gînduri. Olimpos

– Cine-i aceea care te trimise? Emisar

– Fiinţă dragă ce ţi-a fost odat’, ea mă propuse sol a-i fi, ştiind că-i voi susţine al ei pătimaş demers, spre-a te convinge Sau doar îs fluturașii, ce ne produc uimire? De ne-a lăsat ca semn... o rană minunată. Ăsta ni-i destinul..., ușa-i încuiată.” Conștiința

Daniel F. Braşoveanu

a sa sinceritate.

Olimpos

– Stau ţintuit, urechile-s ciulite. No, dară, spune-o dată tot ce ai de zis! Emisar

„De ne-am iubit odată, aş vrea ca să revin, mi-e dor de tine. Sclavă ţi-am fost, supremă completare, tu şi cu mine, ce întrupam întregul. Io, iar a fi a ta aş vrea şi-a fi cu tine iară împreună.” Conștiința

A tale gînduri elocvent expuse deja i-au parvenit, Făr’ ca a ta făptură să le şi rostească, era înnebunit, Primul răspuns al său instantaneu fu: Nu! Totuşi un gînd rebel nu vru pace a-i da. Olimpos

– Cam știu eu cine-i aia. „Ce-a fost... a fost. Ce-o fi, om mai vedea. Sunt mulţumit cu existenţa-mi fără de speranţă. Fărîma de iubire care-o am... miajunge. Aceasta m-e dorința,” și asta voi a îi transmite. Emisar

„Vorbirea mea în dialog cu tine, doar mă cunoşti..., este tăcerea. Tu știi prea bine, de nimeni eu vreodată nu trăsei,” îşi continuă grăsanul ditiramba. Conștiința

Ea parcă l-a citit, ştiind cum va reacționa. Olimpos

„Ce-o fi oare dar cu tine, și ce s-o fi mai întîmplat ?... De tu acum dorit-ai ca să revi în al meu pat? Credeam că ne cunoaştem..., și totu-i amintire

Remediu

Fu prima lui idee ce îi trecu prin minte, Aşa c-a zis-o tare, spre ținere de minte. Emisar

„A ştii iertarea oferi, precum un dar al Zeilor cedat, E tot ce pot să mai aştept din partea-ţi... de-astă-dat’.“ – Aceasta-i replica ce ți-o redau. Conştiinţa

Să te revad-o clipă..., fuse-un gînd confuz, Pe care vocea-l exprimă, pe-un ton difuz. Al său sol, făcîndu-şi bine meseria, el scopul ce-l avu, realiză. Plecă de la Imperator cu doi bănuţi şi-n gînd îşi spuse: Emisar

„Cam zgîrcioman gagiul-tîrfă Și nu mă mir de ce e părăsit de fufă.“ Conştiinţa

Şi revederea loc avu.

Daniel F. Braşoveanu

Actul Întîi Scena a doua Revederea Ne aflăm într-o tavernă, întunecoasă, cu făclii care o luminează, cu 3 mese. două ocupate cu muşterii ce vorbesc toţi deodată şi fac hărmălaie. Olimpos ia loc la cea liberă, mai retrasă, iar Hangiul, un tip bătrîior, se repede spre a-i aduce o tavă încărcată cu merinde şi două carafe cu vin, însoţit de două fetişcane cu fuste scurte care-l ajută, acele hetaire obişnuite ce umplu astfel de locuri. La distanţă de 2 metri, stau postate trei gărzi pretoriene, cu ochii-n patru, care supraveghează mişcările din local. Conştiinţa care-l însoțește pretutindeni se află-n apropierea lui. Conştiinţa

Să fie-aşa firesc s-atingă infinitul? Revino-ţi dară-n fire..., nu poţi fi tu iubitul. Aparţinu-tu-i-ai vreodată oare? Fu adevăr ce s-a-ntîmplat cu voi? sau fu a sa fiică Morgană, cu trupu-i disipat, ce viaţa vă domină în vise şi în pat, ca să îți dea fiori? Aceste întrebări îl bîntuiră iară.

Remediu

A apărut și ea, apoi s-au aşezat şi s-au privit în ochi. Olimpos s-a abţinut la vorbă şi-a aşteptat ca ea să-nceapă. Tupeu avea şi inhibiţii lipsă. Aşa a cunoscut-o, timid şi prea puternic ce era, retoric totuși el, acum se întreba: Olimpos

Să fiu puternic împărat? Sau doar o tîrfă de rahat. Să uit de-avere și domnie, Cînd văd o frumoasă zglobie? Deși mi se cuvine tot, Eu mă comport ca un netot Voi poseda ce-mi aparține, Flăcăi și fete că-s divine.

De mă prefac în domnișoară, Iată cum gîndurile-mi zboară Mă vor avea toți la un loc, Ca pe-o prințesă, un boboc. O viață grea de domnitor, Tare îmi place să omor Aleasa m-a trădat o dată, Eu am iertat-o, și-o fac lată.

Să-mi pese-așa mult de femei, Și de-acei tineri băieței Pot doar așa să mă exprim, Căci sexul e divin, sublim. Octavia

– Cît fui cu tine, doar a ta fusei. Numai a ta şi doar a ta am fost. Tu ştii prea bine că astfel lucrurile-au stat. Octavia e o fiinţă delicată, subţirică, la trup, cu părul blond, în vîrstă de 28 de ani, îmbrăcată într-o rochie de mătase, cu florice-

le, transparentă de i se văd ţîţele prin ea. Are o atitudine senzuală, deşi pe chipul ei afişează determinare. Conştiinţa

Te auzea, te revedea după un veac netrebnic din care tu lipsisei. Ideile îi fură amorţite..., pentru o clipă, doar pentru o clipă.

Daniel F. Braşoveanu

Doi ani s-au risipit, aşa, pe nesimţite. Erai acolo, iar tu-i vorbeai din nou. A ta frivolitate, în mod subliminal, intră în funcţiune, căci tu, doar ești femeia şi mă întreb: ce i-ar putea ei calea stăvili cînd ar voi ceva? O clipă minunată acum o retrăia. Făptura ta, cu-a sale unduiri viclene, se întrecu pe sine. De fapt ştia cu totul altceva, însă n-a comentat nimic la ale ei cuvinte. Un gînd bolnav, cel vierme-al îndoieli îi şi trecu prin minte. E cazul de-a sa sinceritate a se convinge doară, dar oare no să doară? Va da cu bîta-n baltă, sau va călca în străchini? Olimpos

– Te-ai măritat, eşti fericită cu al tău bărbat? Conştiinţa

Un prim test şi o cursă el însu-și întinse. Să-și creeze durere, aici îl aduse? O, gelozie cruntă, tu iar îi reveni, De ce voii să afle... voroave şi prostii? Și ce-ai putea s-aştepţi, de la asemeni fată? Doar vorbe-nşelătoare... cele ce te-mbată. Octavia

– Eu nu mai vreau să mă mărit vreodată. Căci la-nceput a fost plăcut, a fost o dată. Tribunul care m-a ales și care mi-e destin, El fiece talant şi-l însemnează..., e-un tip meschin. Ce-a cheltuit cu mine, el pe papiru-şi trece..., Contabil și vătaf, un om cu mintea-i rece. E greu de suportat un astfel de bărbat, Cînd îl privesc, așa îl simt: că-i un ratat. Conştiinţa

Remediu

Prin cap i se-avîntară tot felul de idei. Eu știu că se pricepe... la micii derbedei.

Nu l-a-nţeles fetiţa niciodat’, de un aşa răspuns putu dădu. Probabil c-o mînă nevoia de schimbare, așa i se păru. Olimpos

– Credeam că revenităai tu, la mine din iubire? Octavia

– Eşti tot aşa naiv, de-aceea te-am iubit, ca altă dat’, Și te comporţi tu iară, de parc-ai fi tot un jun-împărat. Păi, sigur, numai din iubire. Olimpos

– Tu crezi c-am mintea sclerozată, că nu gîndesc normal de vrei să te accept, după ce-un altul te-a-ntinat şi-n ale lui braţe tu te-ai desfătat? Aşa m-ai cunoscut, de-mi vinzi castane? Conştiinţa

Ea crede..., ce minte da, ce minte! Că s-a și schimbat, Și că trecutul a rămas în urmă... și l-a uitat. Octavia

– Îmi amintesc de-a ta rapace gelozie, Să fiu numai a ta, să-ți aparțin doar ție. Să mă domini, exploatezi tu doar ai vrut. Tu permanent mă spionai și m-a durut.

Eu nu mai voi suport a ta posesiune, Am inima curată, deși-îi recesiune. A doua şansă-aş vrea s-avem şi doar de-a repeta din nou..., Iar darul ce ți-oi oferi deplin, îți va părea ca nou. Olimpos

Daniel F. Braşoveanu – Tu nu-mi răspunzi, ci doar mă aburești În plai de second de-a pururi să trăiești? Nu mi-am dorit o aşa soartă eu vreodată Doar prim a fi voiam mereu intra în poartă! Octavia

– Eu ştiu, ştiu eu prea bine, cum lucrurile-au stat. Olimpos

– Accept umil destin ce Zeii mi l-au dat... În dragoste eu însă, second fi-voi niciodat’. Octavia

– Putem doar a ne întîlni şi noi... aşa, să mai vorbim. Olimpos

– Glumeşti... tu ştii prea bine. Tu eşti femeie, şi-aşa ceva nu e posibil. În tavernă se iţi un scandal, între patru beţivi, care-şi disputau cele două hetaire, ajutoarele Hangiului, după ce le jucaseră la zaruri. Bețiv unu

– Mie-mi aparţine întîi, nu doar pentru că v-am bătut la ăl mai mare, dar şi pentru că-ntr-adevăr o am mai mare. Bețiv doi

– Du-te bă de-aici, că ne-ai înşelat. Ai aruncat un zar în sus, iar zarul cel mai mare, tu l-ai palmat şi ți l-ai pus cu mîna. Bețiv trei

– Are dreptate. Să mai dăm o dată, dar din pahar, aşa nimeni n-o să mai aibă ceva de reproşat. Hangiul apăru, ca din senin şi stabili ordinea lucrurilor. Hangiul

– Întîi scoateţi piţulele la vedere... să le număr, căci altfel

Remediu

vă lingeţi toți pe bot şi n-aveţi ce căuta aici. Fetele vor banii înainte de-a trece dar la treabă. Dup-aia o să dau eu cu zarul, să stabilim ordinea. Conştiinţa

Pentru cîteva momente, atenţia le fu distrasă de incidentul petrecut. Pretorienii şi-au scos săbiile din teci şi au privit scena, apoi s-au pus în aşteptare spre a interveni, de va fi cazul. Octavia

– Nu m-ai uitat. Eu ce ţi-am oferit nu poţi uita vreodat’. Olimpos

– Să aparţii mai multora de-o dat’, ţie ţi-e dat şi-ţi pare-a fi firesc. Să-mparţi iubirea, o, de am aşa numi-o, la tine-i stare naturală. Sau poate că voi toate suferiţi de-aceeaşi boală. Să fiţi de mulţi iubite... o, dar ce viaţă nasoală. – Te-nşeli!

Octavia

Conştiinţa

– Într-o parte, ferit, fata spuse s-audă doar ea. – Nu pentru noi.

Octavia

Olimpos

– Cu greu te-am stăpînit odată, naiv fiind, mi-ar mai plăcea să cred, cu sufletul rătăcitor şi inima-ţi prea divizată. Ştim amîndoi prea bine şi tu doar suferit-ai la rîndu-ţi din iubire. Deşi nu-nţeleg cum ai putut ca trupul..., inima şi sufletul să mi le-oferi tu mie, pentru o clipă din nesfîrşita ta iubire, aşa sper eu, cînd gîndu-ţi pe alocuri spre altul se-ndrepta. Octavia

Daniel F. Braşoveanu – Dar nu-i adevărat! Nu vezi că eu acum revin la tine? Conştiinţa

Ce dulce e minciuna şi ce binevenită, Gelosul o şi-nghite de la a sa iubită. Acestea fură gînduri, ce prin cap îi trecură Lucruri firești de cupluri, așa de saramură. Olimpos

– Cît mă cunoşti, ai bănuit vreo clipă că fi-voi de acord să vii la mine de la alții ce te-au prăduit? Ai fost o specială şi-aşa o să rămîi. Să fim amici într-un viitor? Da, se prea poate, sau poate nu, o viaţ-avem şi o distanţă scurtă pe-acel întins al existenței drum. Să ne-o trăim aşa cum vrem şi mai putem trăi-o. Rămîi acolo unde eşti tu, dureroasă amintire. Octavia

– Dar, totuşi..., am putea să încercăm. Olimpos

– Sfîrşitul va veni... oricum, cu siguranţă. Conştiinţa

A fost frumos, dar oare pentru toată lumea? Chiar mult prea scurtă fu povestea de iubire. O poartă plină de savoare ea deschise, pentru a-l petrece în alte galaxii şi dincolo de ele, în infinit şi-n paradis. Dar cîţi intrară acolo, în ale sale graţii? Ea-i singurai ce ştie. Octavia

– Cînd mă gîndeam la tine, adesea îmi spuneam: „Ochii care nu se văd se uită.” Sigur altele te vor avea şi doar-atunci eu liberă voi fi. Dar lanţul plin de zale se dovedi prea tare Căci nu tu m-ai chemat iar eu..., chiar revenit-oi oare?

Remediu

Olimpos

– Deşărtăciune-mi fu speranţa, cea deşartă. Oo, tain-a existenţei, spre ce destin ne poartă? Conştiinţa

El aştepta să îi mărturisească cu ce intenţii, ea venit-a. Privindu-i chipul, tot încerca motivul, Așa c-o întrebă făcînd-o pe naivul: tine?

Olimpos

– De ce te-ai arătat, de tu, cum eu remarc... stăpînă eşti pe Octavia

– Eu prea supus-amantă îţi fusei şi prea umilă sclavă. Nu pot scăpa de-amintirea-ţi, orişicît aş vrea... suavă. Olimpos

– Să fii ca o Zeiţă a fost un trai amar? Făptur-amăgitoare cu sufletul hoinar. Care ţi-e traiul astăzi? Acum, hai, spune-mi dară! Trăieşti sub cerul liber, o viaţ-așa amară? Octavia

– Deşi tu ca pe-o sclavă, aşa, cum mă tratai, Acu-s dublu plătită, să ştii: trai pe vătrai. Olimpos

– Se poartă rău cu tine? Spune-mi, sunt curios. La munca ce te pune, le faci oare pe dos? Octavia

– Tu vrei a fi şăgalnic, eu asta remarcai. Dar iată-ţi voi răspunde, ție, un mare crai: O prea titrată divă o dată-mi ţinu locu’, Eram doar în repaus, și-a bătut-o norocu’.

Daniel F. Braşoveanu C-un trup superb, pe ton superior la mine să răstea. Eu o priveam şi-nţelegeam... că-i proastă rău, sadea! Olimpos

– No..., spune-mi mai departe, șefă-ţi fuse aceea? Octavia

– Patalama în coapse, în rest mică purcea. Verigă ea cu mine, la şef se prezenta, Un chip și-un surîs dulce, ce pe-ăla-îl încînta. A mea activitate, prin ea o exprimam, Iar diva ieşea-n faţă, cu surle şi tam-tam. Olimpos

– Te văd cam zîmbitoare, cum fu al ei sfîrşit? Se duse ca o boare, aşa cum a venit? L-ai fermecat pe Boss, apoi i l-ai suflat? L-ai sărutat suav şi l-ai băgat în pat? Octavia

– O lună-mi ţinu locul, şi-atunci cînd reveni, Fusei chemată-ndată, la cadre, ca să ştii. Speriată fui pe dată şi mari griji îmi făcui. Olimpos

– Credeai c-ai fost lucrată şi ţi-ai pus pofta-n cui! Continuă tu dară, vrură te dară afară? Octavia

– M-aşteptam la papară, precum odinioară. Simţeam că treaba pute..., iar asta mă duru. Pe dos fu însă totul: venitul îmi crescu, Iar fetişcana proastă, de-ndată dispăru. Olimpos

– Dar tu o duci prea bine, cum bine-nţelesei,

Remediu

Ce vrei tu de la mine, mult aur și cercei? Conştiinţa

Cu ciripit pe buze, madona sa frumoasă, Acum fiind lămurită va face cale-ntoarsă? Octavia

– Ştiu..., apa-i clocotită iar deget îmi pot frige. Să vrei, să-ncerci în viaţă, să nu mori înainte. Apoi, să speri c-odată, ş-odată vei lua potul. Olimpos

– Aștepți așa de-ndată ca eu să fiu netotul? Te văd realizată, cu slujbă la tribun, E doar nimicnicie pentru aşa om bun. Octavia

– M-ai îndopat cu ştiinţa-ţi, o, da, îţi mulţumesc, Știu că un alt’ profită, regret..., dar te doresc. Conştiinţa

Femeia îl privea, trecîndu-şi limba pe buze şi mîinile prin păr, apoi îşi plecă, cu sfiiciune, ochii spre podea. Olimpos

– Acum că eşti stăpînă, pe tine şi vei fi, Crezi c-a venit iar timpul să facem nebunii? Suplicii îndurat-ai şi lacrimi ai vărsat, Vezi tu acum fetiţo, dar ce a rezultat? Octavia

– O viaţă nebunească avui cînd fui cu tine Fu greu, fu greu ..., însă acum, acum îi totul bine. Olimpos

– Ca să căleşti un om, nu-i lucru prea uşor Și să-l înveţi de toate, e-un chin, e chiar omor.

Daniel F. Braşoveanu Octavia

– Ştiam doar datoria, la tine să mi-o fac, Voiai mult de la mine, d’era să fac infarct. Olimpos

– Aşa făcu urmaşa-ţi, în a sa primă zi, Ea vru să se implice, aşa cum bine ştii. La-ntors la ea acasă, căzu pe drum... copilă, După o zi de trudă, fetiţă prea fragilă. Octavia

– Eu o-nţeleg prea bine, şi-îi urez sănătate. Olimpos

– I-am zis s-o ia uşor, să nu se dea pe spate. Octavia

– Tu rece fost-ai tare, atunci cînd mă-ntîlneai, Cînd te uitai la mine..., străin..., tu mă-ngrozeai. Olimpos

– Tu amintire veche, în viaţă-mi apărui, De ce tu mă voi iarăș? Te rog, te rog să-mi spui. Octavia

– Tu ştii că eu nu ştiu, știu, însă ce tu vrei, Pierdută, aiurită, aşa tu să mă iei. Mai lasă-mă în pace, că poate te răceşti Și iar din depărtare la-mine-o să răcneşti. Olimpos

– Răcit fusei odată, acum îmi reveni, La un atare lucru cumva tu te gîndi? Octavia

– Te joci cu mine iarăşi şi vrei ca să mă prinzi, O stratagemă veche, spre care mereu tinzi.

Remediu

Olimpos

– Atunci cînd tu în braţe, prea strîns te ghemuiai, Formam doar o fiinţă, aşa şi tu simţeai? Octavia

– Ce-a fost în capu-ţi oare, de m-ai lăsat să plec? Ştiai, doar cu o vorbă, puteai să mă-nduplec. Olimpos

– Tu spui doar vorbe goale..., nimic nu te oprea. Am încercat, știi bine, expus făr’ de perdea. Erai prea pregătită..., voiai spaţiu mai mare, Un spaţiu plin de tineri, mai larg și cu vigoare. Octavia

– Cînd sclavă devotată îţi eram și tu imperiu-ţi conduceai

Tiran îmi copleșisei mintea, trupul și tu de ele profitai. Te copiam, te completam..., Eram în permanenţă-un bici pe-ai tăi supuși, Plebei urîți, și-un grup viclean de trepăduși. Olimpos

– O, minte rătăcită şi vorbe fără şir, Unde-i licoarea dulce, sublimul elixir? Octavia

– Să evadez din mreje-ţi, a fost ţel greu de-atins. Fus dar o pasiune, iar timpul s-a prelins. Olimpos

– Trecutu-a fost... frumos, urît; acu’ s-a dus. Prezentul, el ne-animă..., nu suntem la apus. Octavia

– O amăgire fuse a noastră existenţă.

Daniel F. Braşoveanu Erai cel mai puternic, ce mai efervescenţă. Olimpos

– Cînd eram împreună, ce slove-mi reveneau, Chiar de n-am har poetic, eu tot ţi le redau:

„De tu mă-nşeli, chiar şi cu gîndul Şi de n-o să te mai pot stăpîni, Să uit de toate, să-ţi uit chipul, Te-omor şi mă apuc de nebunii.” Octavia

– Era o dată un satrap, un Nero şi-un descreierat. Poet el se credea, ca tine, doar că era ratat. Olimpos

– Sfîrşit-a rău, cezarul, ce Romei dădu foc. Acu’ sunt alte vremuri, timpul nu stă pe loc. Conştiinţa

Nu-nţelegea prea bine cele ce petreceau, Sporovăieli şi fleacuri, pe val se legănau. Femeie, tu, femeie, simţea că ea l-atinge Și un crîmpei de viaţă... din el iar se prelinge. O amintire-aievea, ea mintea-i străbătu, Un scurt crîmpei din viaţă, ceva ce îl duru.

Remediu

Actul Întîi Scena a treia Duplicitate? Conştiinţa

Doi dintre-ai săi plebei, mai pe-nserat şi într-o doară, Bîrfindu-te pe tine, de el se-apropiară. Şi-aşa precum bărbaţii, porci... de tine discutau. Urechile-i ciulite, uimite, ascultau. Cu zîmbete şi cu ocheade ei i se adresară:

– Ai cunoscut-o... Nu!

Plebeu I tu, Olimpos, Olimpos

Conştiinţa

acum dar spune drept?

Spuse el de-odată, și-ndată resimți o lovitură-n piept? Aşa ceva, nu! Nu se spune. El e un tip corect. Bănuitori priveau la el şi dialogu-şi continuară.

Daniel F. Braşoveanu Plebeu II

– De-ai ştii ce ştie ea să facă şefu`, ai rămîne perplex. Olimpos

– Știe ea meserie, un dar atît dar de complex? Conştiinţa

A zis şi el ceva, aşa-ntr-o doară. Plebeu I

– Nu pot să-ţi spun prea multe, căci doar suntem bărbaţi. Olimpos

– Am înţeles amice..., și doar pricep acolo unde baţi. Plebeu II

– O ştie şi-mpăratul, sigur, n-a studiat-o oare? Conştiinţa

Priveau la tine, zîmbitori, cu ochii măriţi de încîntare. Olimpos

– O, nu, poate acuma-i timpul. Doar dacă şi ea sare. Conştiinţa

În jocul lor el intră, să vadă ce-o ieşi. Plebeu II

– Ea poate să te facă, blînd..., Olimpos ..., fata te va cuceri. Plebeu I

– Numai un gest să fac și fufa va sări... apoi a ta va fi. Olimpos

– Cred c-acea făptură, n-o să-mi fie dragă. Plebeu I

– Oferă ea de toate, căci nu-i deloc vreo bleagă. Plebeu II

– Poa’ să miște din buric, vrei să primești un pupic? Conştiinţa

Remediu Gîndi pentru o clipă, în timp ce te bîrfeau, Te-mpărtăşeai la alţii şi toți asta ştiau. Şi gelozia-i cruntă, ce pace nu-i dădea, Ca-n pînza de păianjen o muscă, îl prindea.

Cu paşi domoli, de tine, uşor s-apropiat. Te-a tras mai la o parte şi-apoi te-a întrebat: Olimpos

– Tu te-ai avut cu ăla, te ştie mult prea bine, Ce unduiri din coapse şi cît săruţi de bine. Octavia

– Ăl momîrlan te minte, nimic n-avui cu el; Doar vezi că n-are minte și-îi prost precum un miel. Conştiinţa

Ce minte, Doamne, are, iar el vru să o creadă. Să fi-mpăcat cu soarta, care te dă pe brazdă. Și ce mai soartă dară, atît de nemiloasă, Cînd ştii că porţi coroana, cu coarne, odioasă.

Prostit de zîmbetu-i şăgalnic, aproape îl învinse. Cu paşi înceţi, pe nesimţite, Octavia la fante-ajunse, Îl trase mai de-o parte și îi spuse: Octavia

– Nu-i mai vorbi de mine. Nu ştii cît îi de gelos..., Acu’ lasă-mă-n pace, că nu-i deloc frumos. Plebeu I

– Bine, OK, pipiţo, mă voi da la o parte. Cînd o să tragi de mine, eu n-o să-ţi mai trag parte. Conştiinţa

Daniel F. Braşoveanu A spionat dar totul, aşa că-l aştepta. Veni încet la el, privindu-l, asculta. Plebeu I

– Ea nu vrea să-ţi mai cînt, tăcut să fiu, mormînt. E doar o paraşută, crede-mă..., pe cuvînt. Olimpos

– Cum zici aşa o fi şi pică eu nu-ţi port, Dar fiindcă-i specială voi ştii cum să mă port. Conştiinţa

Să fi minţit plebeul? Acum cînd îi privește, Perechea-i potrivită, dar el..., tot o dorește. Și zise-ncontinuare, ca pe nepusă masă: Plebeu I

– Îi place să se frece, ca ea sunt cîte vrei. Olimpos

– Ce..., voi a mă convinge s-o las, ca tu s-o iei? Plebeu I

– Eu doar îi fac servicii, atunci cînd are chef; Sunt pentru ea o joacă, aşa că o să plec. Conştiinţa

Un alt plebeu, tovarăş, nasul el şi-l băgă, Un blond, firesc și tînăr, așa ca-n baligă: Plebeu III

– Aceea-i fata care, după ce te sărută, În pat la altul fuge, aşa, ca de derută. Conştiinţa

Da, ce le mai ştiu ăştia. Pe el doar îl provoacă Și vor să îl irite, aşa s-o lase baltă. Gîndesc să îi dea pace, ast-ar voi-o ei,

Remediu Întinde-o, ei la goană, nemernicii, mişei.

Însă e imposibil, mai bine pleacă ei, El n-o să stea de-o parte, se va lupta ca leii. Își va vedea de treabă, c-o ură-aşa nestinsă, A noastră hotărîre, pe ei va fi prelinsă. Plebeii între ei: Plebeu I

– Am cam sfeclit-o dară, cu-al nostru dictator. Pericolul îi mare şi aş putea să mor. Plebeu II

– Să punem mîna dară, pe bani şi om fugii. Căci temniţa ne paşte, şi biciul ca să ştii. Plebeu I

– De gîde-mi este frică, un bici l-oi suporta, Mie îmi place viaţa, deşi e o hazna. Conştiinţa

El i-a lăsat să fugă, deşi ei n-au ştiut, Dar ale ei fapte... comise..., l-au durut. Cam asta fuse totul în acel episod, Prezentul îi pătrunse, reluară dialog.

Daniel F. Braşoveanu

Actul Întîi Scena a patra Revederea Acţiunea se desfăşoară-n palat, Imperatorul stă pe o sofa, iar Octavia se află aşezată, pe un scaun, lîngă el. Olimpos

– Ai înţeles tu bine c-am vrut să fii a mea. Cu trupul şi cu mintea..., toată fiinţa ta? Octavia

– Femeie şi cochetă, atunci cînd eu eram, Tu m-ai supus cu gîndul, topită te priveam. Uitasem să fiu sexi şi şic să mă îmbrac, Tu reuşi-ntro clipă, ca să îmi vii de hac. Olimpos

– Aş vrea să cred eu totul, dar mi-am pierdut credinţa. Privirea-ţi lunecoasă mi-a-năbuşit dorinţa. Octavia

– Trecutul a-l relua eu vreau şi doar ca să ne fie bine.

Remediu

Ce-a fost, a fost, să fim noi iară, acum..., aşa... eu şi cu tine. Olimpos

– O, tu, femeie împlinită, rămîi plină de graţii. Să re-nviem oare trecutul şi să ne-avem amu ca fraţii? Octavia

– Născută spre-a fi subjugată, de-acei bărbaţi ce i-am iubit, Mi-am dăruit inima toată, dar sufletu-mi rămase pustiit. Conştiinţa

A sa fetiţă, adolescentă, cu paşii mici şi pe furiş de ei seapropie. Ai săi ochi verzi priveau în gol, auzu-i, însă, concentrat era spre ale lor buze. A sa prezenţă nu era luată-n seamă. Făcea parte din decor. Precum un animal de pradă, de-odat’ interveni: Rekina

– Iubita mea mămică, de ce oare bărbaţii Toți îți voiesc dar răul..., se poartă ca gealații? Iar cu ale lor vorbe, a te răni ei vor Însă ale lor fapte rele, mă-ndeamnă să-i omor? Conştiinţa

Chipu-i drăgălaş îi surprinse de-o-dată, Însă a sa remarcă nu era ciudată. Octavia i se-adresă cu

glasul blînd şi inima pierdută: – Frumoasa mea copilă cu sufletul candid, Făr’a băga de seamă, în viaţă ai păşit. Eu n-aş voi să creşti c-o inimă de gheaţă, Așa ca o plebeică, ce se ceartă-n piață. Rekina

– Ne fie crud destinul şi traiul femeiesc? Nu asta este viaţa, ce vreau eu să trăiesc.