Revista AC nr.10 / 2020, revistă trimestrială de informare și promovare a culturii by STelu Pop

Revista

Revistă trimestrială de informare și promovare a culturii, Nr. 10 / 2020 1

Revista Fondator & redactor șef: STelu Pop Editor coordonator: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Claudia Elena Peter Redactor: Jessica Pîncotan Editor & tehnoredactare: STelu Pop Corectura & revizuirea textelor: Anica Andrei-Fraschini Ilustrații & prelucrare: STelu Pop, Cristian Tömlö Sursă ilustrații: Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020; Google, Wikipedia, dr. Vasile Șoimaru, Adrian Peter Coperta 1 - 4, 2 - 3- prelucrare: STelu Pop & Cristian Tömlö Coperta 1 - 4: „Îngeri și demoni”(pictură murală) - Alexia Ploscaru - 16 aniColegiul de Arte „Sabin Drăgoi” Arad, județul Arad, prof. Catrintașu Dacian

Colaboratori nr.10/2020: Mircea Florin Caracaș Diana E. Bănete Aurelia Buzoiu Itaca Publishing House- Dublin, Irlanda Elevii Liceului de Arte Oradea, clasa prof. Claudia Elena Peter Gheorhe Pârlea Geta Tirel Cornelia Ecaterina Mesaru

Notă: Autorii tuturor articolelor și creațiilor literare, publicate în Revista AC, își asumă integral răspunderea pentru conținutul materialelor pe care le semnează, precum și pentru sursa ilustrațiilor. 2

Cuprins 1. Editorial: - Despre artă și frumos. Poate cultura. - Mihai Cotea_____________________________________________pag.6 2. Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”: - Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”,ediția a IV-a, 2020 - prezentare, analiză de ansamblu, date statistice- Constantin Popuța___________________ pag.7 - Concursul „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, creativitate și talent în pandemie, 2020 - Claudia Elena Peter_________________________________________________________________________pag.9 3. Oameni care au făurit istoria: - Dr. Ioan Rațiu, Făuritor de istorie, militant de seamă pentru emanciparea românilor din Transilvania - STelu Pop & Diana Elena Bănete_____________________________________________pag.12 4. In memoriam: - Radu Stanca, dramaturgul cu suflet de poet - Mihai Cotea___________________________________ pag.18 5. Cartea, izvor de cultură: - Scrisul artistic - partea I - Mircea Florin Caracaș______________________________________________pag.22

6. Orizonturi temporale: - VINDECAREA PRIN SCRIS - Mircea Florin Caracaș____________________________________________ pag.25 7. Bozon: - Aparența - Anica Andrei-Fraschini_____________________________________________________________ pag.30 8. Creații spre universalitate - Lucrări prezentate și premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020: - Scrisoare către Doamna - Stăcuț Ema _________________________________________________________pag. 32 - Bunicii, comori neprețuite - Galoș Paula_______________________________________________________pag. 32 - Cărțile, oglinzi interioare - Lulea Maria________________________________________________________pag.33 - Iubire de mamă - George Anelis_________________________________________________________________pag.35 - Fluturele curcubeu - Hocevar Maria Emanuela________________________________________________pag.35 - Eu și lumea mea.O poveste - Ionică C. Cristina_________________________________________________pag. 37 - Biserica noastră - Anoca Eduadrd_____________________________________________________________ pag. 39 - CÂND SPUI COPILĂRIE - Stroia Dragoș_________________________________________________________pag.40 - Anotimpuri - Oltea Ioana________________________________________________________________________pag.40 - Prieten e acela care - Feier Anamaria__________________________________________________________pag. 40 - Dino - Bihoi Damian_____________________________________________________________________________pag.40 - COPILĂRIA - Antognetti Aurora Mădălina_____________________________________________________ pag.41 - NĂZDRĂVENIILE AUROREI - Antognetti Aurora Mădălina____________________________________pag.41 - Povestea lui Eli, un peștișor special - Vladu Maria Bianca_____________________________________pag.42 - Primăvara în ochi de copil - Opriș Daria_______________________________________________________ pag.43 - Fluturii prietenoși - Prisecaru Mara____________________________________________________________pag.44 - Curcubeul împăcării - Gârbocea Matei________________________________________________________ pag.44 - POVESTEA PRIMĂVERII - Trif Tania Mara_____________________________________________________pag. 45 - Zâmbete în zbor - Cosma Ștefania-Ioana_______________________________________________________pag.45 - Marea - Borbely Raluca_________________________________________________________________________ pag.46 - Albastru - Borbely Raluca ______________________________________________________________________ pag.46 - Pastel - Borbely Raluca__________________________________________________________________________pag.46 - Durerea pământului - Mirică- Bobiț Petra_____________________________________________________ pag.46 - Mă prefac în fluture și zâmbet de copil - Nițulescu Ana Carina_______________________________ pag.48 - Zbor cu fluturi - Nițulescu Ana Carina__________________________________________________________pag.48 - Zâmbete de copil în zbor de fluturi - Nițulescu Ana Carina____________________________________pag.48 - POVESTEA COPILULUI CARE A ÎNVĂȚAT SĂ ZBOARE - Ciobanu Alma Mariana_____________ pag.49 - Povestește-mi ceva! - Răchițeanu Patricia Mihaela___________________________________________ pag.51 - Criza Pringles-ului - Panait Mihai______________________________________________________________ pag.53 - CÂMPIA SOARELUI - Crețu Teodora Ștefania___________________________________________________pag.53 - Eliberare - Chencea Andreea____________________________________________________________________pag.54 - Dragă prietene - Pascal Daria Ioana___________________________________________________________ pag.55 - Gândurile aleargă pe șine de tramvai - Tătar Alexandra Daria_______________________________pag.55 3

- Cartea - Câmpan Diana_________________________________________________________________________ pag.56 - Frunza zburătoare - Teulea Tudor______________________________________________________________pag.56 - Maluri viorii - Ceclan Carmen___________________________________________________________________pag.57 - Liniște - Ceclan Carmen_________________________________________________________________________ pag.57 - Pasăre albastră - Ceclan Carmen_______________________________________________________________ pag.57 - Summertime sadness - Prisăcaru Andreea_____________________________________________________ pag.58 - Misericordia - Grigorescu Emanuela-Maria____________________________________________________pag.59 - Jurnalul unei vieți și al unei morți - Grigorescu Emanuela-Maria____________________________ pag.59 - Pe urmele oamenilor adevărați - Deak Katalin________________________________________________ pag.62 - Între viață și moarte - Bătinaș Andreea- Maria_______________________________________________ pag.64 - ZÂNELE PRIMĂVERII - Ghilea Iosana Maria___________________________________________________ pag.66 - Vis sau realitate - Zsunkuly Andrea Carolina___________________________________________________pag.67 - INVITAȚIE LA VIAȚĂ - Năstase Maria___________________________________________________________pag.69 - EU CĂTRE MINE - Baratosi Krisztina__________________________________________________________ pag.70 - Marea - Deac Andreea___________________________________________________________________________pag.71 - Ars poetica - Deac Andreea______________________________________________________________________pag.71 - PLOAIA COPILĂRIEI - Turcu Ionuț-Tudor______________________________________________________ pag.72 - EMOȚIE - Turcu Ionuț-Tudor____________________________________________________________________pag.72 - JUMĂTATEA IDEALĂ - Turcu Ionuț-Tudor______________________________________________________ pag.72 - IUBIRE CU MIROS DE SALCÂM - Turcu Ionuț-Tudor__________________________________________ pag.72 - AUTOPORTRET - Heidel David_________________________________________________________________ pag.73 - CLEPSIDRA - Heidel David______________________________________________________________________ pag.73 - TREZIRE - Heidel David_________________________________________________________________________ pag.73 - ÎN BUCLA TIMPULUI MEU - Sauca Liber-Denisa_______________________________________________pag.74 - MON TEMPS... EN BOUCLE - Sauca Liber-Denisa______________________________________________ pag.74 - Luminile pădurii - Treașcă Răzvan_____________________________________________________________ pag.75 - Fluturele - Pîncotan Jessica_____________________________________________________________________ pag.76 - Întrebare grea - Danciu Horia & Danciu Mircea______________________________________________ pag.78 - Scrisoare către Eminescu - Negoiță Mara Florina_____________________________________________ pag.79 - ABIS MARITIM - Macovei Raluca Ioana________________________________________________________ pag.80 - alter ego - Rujoiu Maria________________________________________________________________________ pag.81 - Icoană - Gheorghiță Irina_______________________________________________________________________ pag.82 - Lucrări plastice prezentate și premiate la Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”,ediția a IV-a, 2020_______________________________________ pag.83 9. Scriitori români din diaspora: - De departe, viața merge înainte- Foileton- Anica Andrei-Fraschini & Aurelia Buzoiu_______ pag.87 - Itaca Publishing House - Dublin, Irlanda: - blackjack - Revista Itaca, Dublin_________________________________ __________________________ pag.89 - Poezia anti-pandemică a lui Emanuel Pope - Viorel Ploeștianu_________________________pag.90 - Privilegii în Purgatoriu, autor Valery Oisteanu - Emanuel Pope_______________________ pag.91 - Spitalul de nebuni, de Doina Ira Tăutan - Imelda Chința________________________________ pag.92 10. Debut în lumea AC: - „Artă, talent și creativitate”, elevii care construiesc o carieră dintr-o pasiune - Claudia Elena Peter_______________________ pag.93 11. Semnal Editorial: - „Taifas... cu prietenii”, de Rodica Rodean - Anica Andrei-Fraschini____________________________pag.98 - „La capătul șoaptelor”, recenzii, gânduri, simțiri - Mihai Cotea_____________________________ pag.100 12. Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate: - STEJARUL LUI ANDRUȚA DIN MIROSLOVEȘTI... - Gheorghe Pârlea_________________________ pag.103 - ... CÂND SOARELE SE VA RIDICA LA UN BĂȚ DE PRĂJINĂ -Gheorghe Pârlea_______________ pag.106 - Măiestria-n fir de păr - Geta Tirel_____________________________________________________________ pag.108 - Ritualuri și tradiții în ținutul Bărăganului - Cornelia Ecaterina Mesaru____________________pag.109 - Cămeșă de femei cusută în fire- Maramureș - Lilioara Macovei_____________________________ pag.112 13. Parteneri & Sponsori & Colaboratori:_____________________________________________________pag.114 4

Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862

Tipografie și producție publicitară : Alexia Print Str. George Coșbuc nr. 6, Sibiu 550013, România, e-mail: office@aprint.ro , telefon: +4 0269 244 167, +4 0757 277 887 5

Editorial

Despre artă și frumos. Poate cultura. Mihai Cotea

Dacă există o salvare pe plan sufletesc, în această perioadă de reale provocări, cred că aceasta se regăsește în artă și-n tot ceea ce avem, ca semeni, mai frumos. Poate iubirea, un suflet drag, o idee în care credem, o lucrare, o misiune. Poate cultura. „Cultura este o modalitate de a face faţă lumii prin definirea ei în detaliu” (Sir Malcolm Bradbury).

Acest număr (iată, al zecelea!) poartă puternic pecetea artei, cu care ne vom delecta pe parcursul mai multor rubrici, începând cu materialele Claudiei Peter, cu privire la viziunea sa asupra lucrărilor plastice de la concursul național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a patra, 2020, și continuând cu expozeul prezentat la rubrica de Debut în lumea AC, unde vom face cunoștință cu talentul creator al elevilor Liceului de Arte Oradea, unde profesează Claudia. Dar lumina reflectoarelor acestui număr va cădea tot pe rubrica Creații spre Universalitate. Acolo vom continua prezentarea generoasă a lucrărilor premianților din acest an, ai concursului de creație artistică organizat de asociația noastră. Vă asigur că întâlnirea va fi deosebit de agreabilă. Mutându-ne puțin din camera puternic hașurată dedicată artei, vă invit să vă îndreptați privirea spre rubricile: File de istorie, unde ne vom reîntâlni cu un interesant articol dedicat unui membru de seamă al familiei Rațiu, Dr. Ioan Rațiu, la rubrica Cartea, izvor de cultură, Mircea Florin Caracaș ne prezintă câteva incursiuni în lumea Scrisului artistic, urmând cu o prezentare interesantă, la rubrica Orizonturi temporale, despre Vindecarea prin scris. Cu fiecare număr de revistă aducem noi bogății spirituale și tradiționale, prin prezentarea obiceiurilor și tradițiilor strămoșești, în cadrul rubricii Zestrea strămoșească, materiale care vor face obiectul celui de-al doilea volum intitulat, Tradiții și spiritualitate. Și, pentru că iubim cartea și încurajăm lectura ori de câte ori putem, sîntem generoși și cu materialele dedicate acestui izvor de cultură. La Scriitori români din diaspora, editura Itaca ne prezintă alte volume valoroase și interesante, alături de foiletonul Anicăi Andrei-Fraschini, ajuns deja la episodul 9. Alte vești bune cu iz de lectură vom afla și la rubrica Semnal Editorial, așa cum v-am obișnuit.

Zilele trec, ba mai gri, ba mai toamnă, dar atâta timp cât avem cultura, nu ne vom pierde nicicând. Nu ne lăsați din mână! MC

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

Concursul național de creație artistică, ,, Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 (prezentare, analiză de ansamblu, date statistice) Anul 2020 - un an al nesiguranței, al temerilor, al fricii, al neputinței, al incertitudinilor, când normalitatea devine non uzuală și lucrurile firești devin teme de arhivă, noi, Asociația culturală, „Cartea, izvor de cultură”, care, începând cu primăvara anului 2020, am devenit parte a comunității turdene, am găsit calea și resursele necesare pentru a merge mai departe, pentru a da o „notă de normalitate”, aducând pe chipul și în sufletul copiilor, al dascălilor lor, al părinților, al prietenilor, al celor care pătrund în tainele frumosului creat de tânăra generație – zâmbetul și zborul- ca elemente esențiale în definirea entității ce poartă un nume bine definit – copilul.

După o muncă asiduă de șase luni (începând cu 01 02 2020 – 31 07 2020), alături de partenerii noștrii: Palatul Copiilor Cluj și Clubul Copiilor Turda, colaboratorii și sponsorii noștri, ducem la bun sfârșit ce-a de-a patra ediție a „Concursului național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”- 2020, concurs destinat copiilor cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani. La această ediție au participat 718 lucrări literare și plastice, din 31 de județe ale țării: Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița–Năsăud, București, Brașov, Cluj, Caraș-Severin, Constanța, Covasna, Dâmbovița, Galați, Giurgiu, Gorj, Ialomița, Harghita, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vâlcea, alături de 200 de dascăli, din 187 de școli. Au participat, alături de dascălii lor coordonatori, copii provenind din mediul rural și urban, din instituții educaționale de stat și private, exponenți ai unităților educative: de la grădinițe, școli pregătitoare, școli gimnaziale, școli de învățământ special, școli și licee speciale pentru elevi cu dizabilități, la licee teoretice și tehnice, licee de artă, licee teologice, colegii naționale, palate și cluburi ale copiilor…, copii de diferite naționalități: români, maghiari, nemți, ucrainieni, turci, tătari, rromi… care, au găsit pe scena competiției talentului creator oportunitatea și deschiderea necesară promovării creațiilor lor literare și plastice. Rezultatele sunt remarcabile, am trecut peste nenumăratele bariere și ziduri impuse de situația creată de pandemie. Copiii, îndrumați de dascăli și părinți, au fost curajoși și doritori de-a ne prezenta talentul și credința lor în frumos, în voința lor de-a trăi și a-și continua zborul spre înalturi. Fiecare lucrare literară și plastică oglindește sufletele colorate și zâmbitoare ale micilor creatori de frumos, astfel, munca și decizia juraților de a face o ierarhie a fost extrem de dificilă, dar, pentru că suntem la un concurs, juriul a decis și a desemnat câștigătorii acestei ediții de excepție; au fost acordate 240 de premii (115 premii pentru creația literară și 125 de premii pentru creația plastică), au primit premii copiii participanți, cu vârste de la 4 la 18 ani, concursul devenind unic, și cunoscut la nivel național, prin deschidere, prin libertatea alegerii tematicii, fiecare concurent își prezintă talentul, și creativitatea în forma și tema aleasă de el și îndrumătorul lui. Premiile câștigătorilor constau în diplomă, revistă și carte, scopul asociației fiind promovarea și susținerea tinerelor talente, promovarea culturii prin cartea scrisă și tipărită, aici, mici creatori de frumos devin autori, scriitori, pictori, sculptori, fotografi… făuritori de frumos, păstrători și continuatori ai tradiților strămoșești. Ei încep să promoveze cultura la fragedă vârstă, devenind promotori ai tradiției, ai talentului și creației spirituale a neamului românesc. Toți participanții au primit Diplome de participare, materiale promoționale, profesorii coordonatori au primit adeverințe necesare dosarului personal. Pe scena competiției creației artistice, am oferint șanse egale de participare tuturor competitorilor, în care a primat talentul, pasiunea și dorința de susținere și promovare a culturii.

Fiecare participant la acest concurs național de creație artistică este un câștigător, prin oportunitatea oferită de a-și etala talentul creativ, folosind mijloace de exprimare dintre cele mai variate. 7

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” Rezultatele proiectului s-au materializat în: • susținerea și promovarea tinerilor talentați în domeniul artistic și cultural; • dezvoltarea competitivității și a calității în manifestările culturale; • implicarea unui număr cât mai mare și cât mai larg de participanți, la astfel de competiții culturale; • atragerea și implicarea societăților comerciale, a oamenilor de afaceri, în susținerea și promovarea actului cultural; • promovarea instituțiilor de stat și private, care susțin acest proiect; • promovarea prin publicarea în Revista AC, revista trimestrială a asociației, a proiectului, Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020; • promovarea partenerilor, sponsorilor și instituțiilor care sprijină acest act cultural; • promovarea tinerelor talente, prin publicarea lucrărilor premiate în Revista AC nr. 9, 10 și 11, numere dedicate concursului, revistele vor apărea în mediul online și pe suport de hârtie; tipărirea unei cărți – „Antologia Tinerelor Talente”, care va apărea până la sfârșitul anului 2020; • amplificarea relațiilor culturale, între instituțiile partenere și implicate în desfășurarea acestui proiect. Toate acestea au putut fi realizate prin participarea și implicarea partenerilor noștri: Palatul Copiilor Cluj și Clubul Copiilor Turda. Prin implicarea și contribuția materială, a sponsorilor și colaboratorilor noștri: S.C. Superex S.R.L. Arad , S.C. Center Point S.R.L.Turda, Compania de Apă Arieș Turda, S.C. Agroliv S.R.L. Turda, S.C. Wilo Trans S.R.L. Cluj Napoca, S. C. Viamso S.R.L. Câmpia Turzii, S.C. I&C Transilvania Construcții S.R.L. & S.C. Transilvania Impact Import-Export S.R.L. Turda, S.C. HTI International S.R.L. Brașov-Cluj. Mulțumim tuturor: participanți, profesori coordonatori, parteneri și sponsori, colaboratori, membri ai juriului, echipei proiectului, pentru implicare și dăruire, pentru realizarea acestui act cultural și educațional, de anvergură națională. Interacțiunea dintre participanții provenind din medii diferite, din mediul rural și urban, din diferite instituții educaționale și culturale, de stat și private, abordarea diferitelor forme de exprimare a talentului creator, dezvoltarea competiției în exprimare și manifestare, etalarea talentului, prețuirea și recunoașterea adevăratelor valori, legarea de noi prietenii bazate pe determinare, deschidere, afinitate și respect reciproc, animați de cunoaștere, pasiune și dăruire, au contribuit împreună la scopul propus, acela de a promova cultura. Toate acestea reliefează unicitatea, sustenabilitatea și durabilitatea concursului ce poartă un nume bine definit:

Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Proiectul cu numărul 16 în portofoliul asociației, „Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a - 2020, primul proiect pe melaguri turdene și clujene, finalizat cu rezultate remarcabile, își continuă drumul și scopul prin următorul proiect, ce poartă numele : „Tinere talente întipărite pe filă de carte – Cluj, 2020”; în cadrul acestui proiect, unic și de excepție, cele mai bune lucrări literare și plastice participante la „Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a 2020, vor fi publicate și tipărite în filă de carte, astfel, va fi editată și tipărită cartea - „Antologia tinerelor talente - Turda, 2020”, aici vor fi publicate cele mai bune lucrări ale participanților și premianților la concurs. Cartea va fi precedată de apariția a 3 numere de revistă- Revista AC, nr. 9, 10 și 11/2020, revista trimestrială de informare și promovare a culturii, editată și tipărită de asociația noastră. Aceste trei numere de revistă vor găzdui peste 160 de texte literare, și peste 140 de lucrări plastice, lucrări ale tinerilor creatori de frumos. Toate cele patru apariții editoriale vor fi publicate online, pe ISSUU, și tipărit pe suport de hârtie - aducând o contribuție de excepție la promovarea culturii prin cartea tipărită. Vă invităm să pătrundeți în lumea mirifică a creativității copiilor, aici, veți descoperi în scris și culoare, în lutul ars, în colaje, în origami, în cusătura șervetului popular, în mirajul fotografiei, precum și în alte modalități de expresie a talentului creator - sensibilitate și puritate, bucurie și lumină, zâmbet și zbor- zbor spre înalturi - reperele esențiale ce definesc ființa binecuvântatăCOPILUL!

Constantin Popuța (STelu Pop), Manager de proiect

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” Concursul „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, creativitate și talent în pandemie - 2020 Claudia Elena Peter Concursul de creație artistică pentru copii, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, a continuat să-și desfășoare existența, adaptându-și doar condițiile la situația actuală, fără să îngrădească talentul și creativitatea micilor artiști. Chiar dacă majoritatea concursurilor pentru elevi au fost suspendate sau amânate în anul școlar 2019-2020, asociația culturală „Cartea, izvor de cultură”, a continuat și susținut desfășurarea concursului.

Implementarea și Promovarea Concursului național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, a fost o muncă de echipă, desfășurată cu entuziasm și determinare de membrii organizatori și președintele asociației, Constantin Popuța (Stelu Pop). În februarie, a fost lansat concursul, iar în iulie s-a finalizat prin jurizarea lucrărilor înscrise în concurs, desemnarea premianților, urmate de prezentarea unei analize de ansamblu și a datelor statistice, cu referire la acest concurs de anvergură națională. Toate detaliile concursului, lista premianților, concluziile, impactul, analiza de ansamblu pot fi citite pe siteul asociației „Cartea, izvor de cultură”. https://www.carteaizvordecultura.ro/

Concursul are 2 secțiuni, literară și plastică, în articolul de față voi vorbi despre secțiunea creației plastice, fiind membră a asociației și în echipa de jurizare a lucrărilor plastice. În perioada 15 03 2020 – 30 06 2020, au fost primite 720 lucrări, aparținând celor două secțiuni de creație artistică (literară și plastică), din 31 de județe ale țării: Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița–Năsăud, București, Brașov, Cluj, Caraș-Severin, Constanța, Covasna, Dâmbovița, Galați, Giurgiu, Gorj, Ialomița, Harghita, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vâlcea. Din totalul de 720 lucrări, au fost înscrise în concurs (conform Regulamentului concursului), un număr de 718 lucrări (303 la secțiunea literară și 415 la secțiunea plastică). Membrii juriului – secțiunea creație plastică: subsemnata, Claudia Peter, artist plastic, profesor, scriitor – Oradea, Bihor; Adrian Peter, artist plastic – Oradea, Bihor; Cristian Tӧmlӧ, artist artă fotografică, editor foto-video – Turda, Cluj; Corina Rus, profesor, Clubul Copiilor Turda, Cluj; Adrian Țop, profesor, Clubul Copiilor Turda, Cluj. Ca în fiecare an, nici acesta nu fost unul ușor din punct de vedere al jurizării, calitatea lucrărilor a fost de excepție, am avut o misiune grea în a desemna premiile. Chiar dacă condițiile, din cauza pandemiei, au fost diferite față de alți ani, am primit din toată țara 415 lucrări, aparținând grupelor de vârstă 4-18, de la grădiniță la liceu. A fost o adevărată încântare, în special după toată această izolare, în care elevii au fost nevoiți să stea acasă, iar întâlnirile cu profesorii lor coordonatori s-au desfășurat online. Munca de creație nu a fost nicidecum stăvilită, tema concursului a inspirat creații dintre cele mai diverse, tehnicile de execuție au fost de asemenea testate cu brio, iar rezultatele finale, creațiile copiilor din țara noastră, au încântat peste măsură juriul și organizatorii. Ne-am reunit pentru vizualizare și desemnarea câștigătorilor, în sediul Palatului Copiilor din Turda, partenerul asociației, un spațiu deosebit de frumos și primitor, cu ateliere de creație coordonate de profesori dedicați. Pentru jurizare, lucrările au fost împărțite pe grupe de vârstă, de la cei mai mici artiști, de la grădiniță, apoi clasele de învățământ primar, gimnazial și liceal, bineînțeles ultimele două împărțite la rândul lor pe categorii de vârstă, clasele V-VI, VII-VIII, iar la liceu IX-X și XI-XII. S-au acordat un număr de 125 de premii, acestea fiind denumite astfel: Premiul Special, (marele premiu al concursului), Premiul I, II, III, Mențiune specială și Mențiune. Tema concursului a fost adoptată original, în regulament s-a specificat că tema e liberă, acest lucru neîngrădind libertatea de creație, dar titlul „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” a inspirat și a fost interpretat deseori în lucrări. De la inocența micilor artiști care au imaginat fluturii din hârtie colorată, în peisaje fanteziste, la lucrările de grafică cu personaje ale liceenilor, tehnicile de lucru ne-au surprins în mod plăcut. Întreaga paletă a artelor plastice a fost acoperită, prin lucrări realizate în culoare, pe hârtie sau pânză, tempera, acuarelă, acrilice. 9

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

foto: Adrian Peter 10

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” Desenul și-a spus cuvântul prin folosirea lui în hașuri complexe, dar și în privința materialelor folosite în grafică, liner, marker, pixuri și creioane colorate sau chiar lucrări de gravură. Anul acesta, arta fotografică a fost deosebit de bine reprezentată, am primit fotografii din diverse colțuri ale țării, cu imagini foarte frumoase, peisaje din orașe sau compoziții cu personaje, detalii macro ale naturii, florilor și aripilor de fluture.Colajele au ocupat și ele un rol important, cu precădere în zona de grădiniță și școală primară, abilitățile practice realizate de copii prin colaj au fost deosebit de interesante. Dar sunt de remarcat și colajele elaborate în compoziții ale elevilor din gimnaziu, care, prin hârtie colorată, au imaginat portrete și peisaje originale. Modelajul în lut și plastilină a avut lucrări trimise la concurs, multe dintre ele deosebite, realizând personaje tridimensionale, unele chiar glazurate, arse în cuptor, altele pictate manual, în funcție de posibilitatea tehnică a artistului. Ne-au impresionat spectaculoase lucrări în tehnica quilling, păsări măiestre, personaje, obiecte, flori, fluturi. Cu siguranță toate tehnicile de lucru în educația plastică au fost cuprinse în lucrările primite la concurs, iar ca și tematică, paleta diversității a impresionat juriul. Peisaje, portrete, personaje fantastice, compoziții abstracte, figurative, o pleiadă a stărilor și emoțiilor în culoare sau alb-negru. Fiecare copil și-a pus o parte din suflet în arta sa, ne-a arătat un colțișor din lumea proprie, din orașul natal, prieteni, familie și preocupări. Concursurile pun copiii într-o competiție constructivă, ideile lor sunt împărtășite, iar lucrările vor fi vizualizate concret în numerele revistei AC, revista asociației „Cartea, izvor de cultură”. Absolut toți copiii vor primii diplome de premiu sau de participare, ca o dovadă a aprecierii muncii și talentului lor, iar profesorii coordonatori vor primi adeverințe de participare.

Vreau să adresez un gând de mulțumire profesorilor acestor copii, care s-au implicat și mobilizat exemplar, în special în aceste situații de distanțare și școală online, în care s-au desfășurat cursurile, în semestrul al doilea. Acești profesori au reușit să motiveze elevii să realizeze lucrările, apoi s-au întâlnit cu ei în afara spațiului școlii și au trimis lucrările la concurs. Se simte munca depusă de profesorii dedicați, în majoritate având specialitatea educație plastică sau diferite specializări ale artelor vizuale, cei proveniți din liceele de arte sau palatele copiilor. Dar trebuie să numim și dascălii din învățământul preșcolar și primar, educatori și învățători, precum și profesorii de altă specializare de la colegiile tehnice sau cei de la școlile speciale, care ne-au încântat cu minunate picturi, colaje, desene. Acest concurs este dovada că spiritul viu, liber, creativ, al tuturor realizatorilor de frumos, nu poate fi îngrădit. În spațiul izolării forțate, copiii au pictat și desenat în continuare, oferind lumină prin culoare și imagini originale, sensibile și creative. Arta nu ține cont de pandemie și măsuri de izolare, ea înflorește în cele mai nefavorabile conjuncturi. Deși am primit mai puține lucrări față de anul trecut, nivelul calitativ al acestora a fost mai ridicat, iar numărul județelor participante, mai numeros. Personal, felicit asociația culturală, care a organizat concursul, deși multe altele au fost oprite, ori s-au desfășurat exclusiv online. Noi am putut admira de aproape minunile trimise din toată țara, iar aceste lucrări vor constitui obiectul unei expoziții viitoare, când situația o va permite, fiind publicate atât în mediul online, pe site și pagina de Facebook a asociației, cât și în publicațiile asociației, „Revista AC” și „Antologia copiilor”, așa cum a realizat asociația în fiecare an, după concurs. Vă invit să vizualizați frumoasele lucrări premiate, ca un mesaj de speranță și optimism. Talentul, creativitatea și imaginația copiilor cresc, se dezvoltă și creează minuni, chiar și în pandemie. CEP

Oameni care au făurit istoria

Dr. Ioan Rațiu, Făuritor de istorie, militant de seamă pentru emanciparea românilor din Transilvania. ( 1828 - 1902) - partea I -

STelu Pop & Diana E. Bănete

Ioan Rațiu s-a născut în Turda la 19 August 1828. La vârsta de 8 ani este elev la şcoala primară românească din oraşul natal. Din clasa a II-a primară până în anul 1842, urmează școala la Blaj, aici, sub ocrotirea unchiul său, Vasile Rațiu, rămâne până la sfârşitul anului 1842. Urmează cursul secundar la liceul călugărilor piarişti din Cluj, în anul 1843. Absolvind acest curs, e primit în Seminarul din Cluj, având o bursă gratuită acordată de Fundația Episcopului Ioan Bob. Între 1846-1847 termină cursul de filosofie şi fizică, finalizând studiile secundare. În toamna anului 1847 se înscrie la Academia teologică din Blaj cu scopul de-a studia teologia şi a se preoţi. La scurt timp este trimis la Seminarul Central din Budapesta pentru a urma teologia.

În anul 1848, anul marilor frământări sociale, a revoluțiilor europene, Ioan Rațiu face parte din armata lui Avram Iancu, alături de încă doi membrii ai familiei Rațiu, luptând cu arma în mână în oastea prefectului Simion Balint. Se evidențiază în câteva bătălii împotriva armatelor revoluționare maghiare, conduse de baronul Farkas Kemény.

„Familia Rațiu a avut trei tribuni în oastea prefectului Simion Balint. Cel dintâiu a fost eroul nostru Ioan Rațiu, fiul lui Gligorie, atunci student în teologie. El a oprit cu o mână de oameni o trupă a baronului Kemény la Ocolișu mare și, înșelând-o în strâmtoarea dela Hurducate a sdrobit-o cu desăvârșire... Ca măsuri de luptă, tânărul tribun a dat ordin să se strângă grămezi de bolovani sus pe vârfuri și să se oprească apa prin zăgazuri mesteșugite. Vrășmașii, intrați în strâmtoare, parte au fost sdrobiți de bolovani rostogoliți de pe munte, parte înnecați de șuvoaiele năpraznice” (Prof. IOAN GEORGESCU –„ DR. IOAN RAȚIU 50 DE ANI DIN LUPTELE NAȚIONALE ALE ROMÂNILOR ARDELENI”- SIBIU- 1928) În 1849, după ce armatele rusești au înăbușit mișcarea revoluționară ungurească, Ioan Rațiu se întoarce la casa părintească din Turda.

Anul 1850, anul crucial din viața lui Ioan Rațiu; renunță la cariera preoțească și se dedică carierei juridice. Cu o bursa obținută prin Fundația Ramonțană pleacă la Viena, studiind dreptul la Universitatea din Viena. În anul 1854, la Pesta, a urmat doctoratul în drept. A obținut titlul de doctor în drept în anul 1857 la Budapesta cu teza: „Theses ex universa jurisprudentia et scientiis politicis”. Se stabilește la Cluj, în anul 1858, unde își desăvârșește practica în avocatură.

În anul 1860 pleacă la Sibiu. Se căsătorește, în anul 1862, cu Emilia Orghidan, fica preotului ortodox din Brașov, cu care a avut cinci copii: doi băieți, care mor la vârstă fragedă, și trei fete: Emilia, Felicia, Dorina Rațiu. 12

Oameni care au făurit istoria - partea a II-a „Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a început să se ridice în Transilvania, prin intermediul Şcolii Ardelene, o pătură de intelectuali care prin scrierile lor au “atins” probleme ale istoriei, mai ales pe cele legate de continuitatea românilor pe aceste meleaguri dar şi de aspecte privind formarea limbii române. Descoperind originea lor daco-romană şi latinitatea limbii române, vor declanşa procesele de identitate şi alteritate care vor duce la formarea conştiinţei naţionale româneşti în veacul următor. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost cei ce au purtat stindardul mişcării petiţionare româneşti din teritoriile locuite majoritar de către români şi aflate sub stăpânire străină până la Marea Unire. Un eveniment cu impact benefic în conştiinţa românească s-a desfăşurat pe data de 23 oct/ 7 nov. 1861 la Sibiu când a avut loc constituirea Societăţii Culturale ASTRA. Societatea a avut un rol deosebit de însemnat în emanciparea culturală şi politică a românilor din Transilvania, astfel românii din ambele ţări, “româneşte s-au recunoscut ca fraţi, sincronizându-şi interesele politice şi culturale”.

Curajul de care au dat dovadă intelectualii transilvăneni care au întocmit „Pronunciamentul”, cerere deschisă cu referire la doleanţele populaţiei româneşti din Transilvania, a reprezentat un prim semnal de alarmă pentru cercurile conducătoare austriece. „Pronunciamentul” a fost în fapt o declaraţie politică exprimată deschis împotriva unui sistem guvernamental maghiar coordonat cu cel austriac care şi-a tras seva şi argumentaţia direct din programul naţional de la Blaj, din mai 1848. Acesta a avut o mare influenţă asupra dezvoltării politice din Transilvania, anticipând hotărârile Conferinţei Naţionale de la Miercurea Sibiului din 23 februarie 1869 când, odată cu constituirea Partidului Naţional Român, s-a decis şi pasivitatea faţă de Dieta de Pesta. Partidul care va conduce de acum înainte lupta naţională (deşi scos în afara legii), a refuzat să recunoască atât încorporarea Transilvaniei în Ungaria cât şi autoritatea dietei maghiare . Presa românească de dincolo de Carpaţi a colaborat în toată această perioadă intens cu presa de limbă română din Transilvania, ambele nutrind scopuri comune. Este suficient, referitor la această problematică, să amintim activitatea ziarelor: “Carpaţii”, ”Transilvania”, ”Federaţiunea” dar şi a publicaţiilor din Transilvania, ”Gazeta Transilvaniei” sau „Tribuna” (Sibiu).

Momentul culminant al mişcării petiţionare româneşti : “Memorandul”, a dovedit încă o dată cum au perceput regăţenii coabitarea de neam şi tradiţie, presa vremii aducând elogii conducătorilor politici implicaţi în procesul care i-a fraternizat într-o luptă pentru o cauză comună. În mai toate oraşele bănăţene, muntene, dobrogene, moldovene şi bucovinene, filialele Ligii Culturale, au văzut în Dr. Ioan Raţiu un adevărat erou, un lider care promova drepturi pentru românii transilvăneni. Politica statului austro-ungar promova în schimb, maghiarizarea românilor, impunând legi speciale în acest sens. Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu ca: legea uniunii, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legea învăţământului (1868), legea electorală (1874), legea Trefort (1879), au fost anulate toate drepturile şi libertăţile politice ale populaţiei româneşti. În istoria românilor transilvăneni, revirimentul înregistrat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, cunoscut sub numele de mişcarea memorandistă constituie cu siguranţă cea mai însemnată manifestare social politică din perioada cuprinsă între anii 1848 -1918.

Iniţiat în 20-21 ianuarie 1892 la Conferinţa electorală de la Sibiu a Partidului Naţional Român, Memorandul a urmărit atenţionarea opiniei publice din Transilvania în scopul spulberării „mitului Vienei”, conlucrarea cu Liga culturală din România pentru întreţinerea focului viu al unităţii naţionale şi aducerea la cunoştinţa întregii Europe, şi în primul rând a ţărilor ostile din Tripla Alianţă, a situaţiiei intolerabile a naţionalităţilor asuprite din Imperiul Austro-Ungar şi în special a românilor . Memorandul şi Replica se încadrează în mişcarea petiţională a românilor transilvăneni, asemenea Supllexului, Pronunciamentului şi Memorialului, care, prin scopul urmărit, dar mai ales prin consecinţele înregistrate în sfera ideei de unitate naţională, reprezintă un corolar al luptei de emancipare în perioada de opresiune din partea guvernului maghiar şi o pregătire ideatică în vederea realizării Marii Uniri. 13

Oameni care au făurit istoria Pentru populaţia Transilvaniei şi îndeosebi pentru români, dualismul a însemnat nu numai legiferarea a ceea ce numea Alexandru Roman „Unio Duarum nationum contra plures” ci şi punctul de plecare a unor măsuri menite să-i înlăture treptat de la viaţa publică . Maghiarizarea de după 1867 este practic semnalul de alarmă pentru intelectualitatea română, ce a determinat-o să acţioneze în spirit democratic.

Comitatul Turzii, unul dintre cele mai vechi (1277) şi mai întinse din Transilvania, se întindea de-a lungul luncii Arieşului, până în Ţara Moţilor, şi s-a aliniat mişcării memorandiste de la începuturile acesteia, până la final, când a avut loc procesul răsunător de la Cluj, ce a pricinuit multă suferinţă în numeroase famili de români. Frământările turdenilor pentru întocmirea şi răspândirea unui Memorand şi înaintarea acestuia împăratului au fost materializate de către membrii Partidului Naţional Român. Sub conducerea preşedintelui din aripa pasivistă, Dr. Ioan Raţiu, la Turda, în casa acestuia, a luat naştere ideea redactării acestui act, la întâlnirile politice care au avut loc aici. Aderenţa turdenilor la mişcarea memorandistă este explicată şi de persoana puternică a Dr. Ioan Raţiu. Datorită energiei de care a dat dovadă, a reuşit să strângă în jurul său oameni de mare valoare, cu ajutorul cărora a câştigat stima întreagă a populaţiei româneşti de pretutindeni. Mulţi maghiari realişti faţă de politica în forţă a guvernului au sensibilizat prin presă doleanţele populaţiei româneşti şi consecinţele care au dus la apariţia Memorandului: Iată ce scria ziarul “Hozduk” din 13 mai 1894: ”...oricât de greu ne cade dar suntem constrânşi a combate adevărul că de la Cluj în decursul de până acum al dezbaterii procesului, justiţia maghiară a suferit dezastru faţă cu isteţimea politică şi de drept a acuzaţiilor apărătorilor de naţionalitate română ce prin acţiunile sale permanente al sprijinului cauzei nobile a memorandului, intelectualii şi poporul din Comitatul Turzii au fost la cota de interes naţional al întregii Transilvanii şi au grăbit activismul tranşant pentru triumful cauzei româneşti”.

Ioan Raţiu a rămas în memoria turdenilor şi prin tradiţia populară, prin poeziile ce au apărut de-a lungul timpului, unele dintre ele evocând suferinţele îndurate de el şi de membrii mişcării memorandiste, ce au fost întemnitaţi în închisorile ungureşti. Mai jos, prezentăm una dintre aceste poezii: Întemniţaţilor Rândunică rândunea, Sboară peste Dunărea Şi tot sboară prin senin Pân la cei din Seghedin La fereastra temniţei Şi le cântă-n glasul lor Rugându-l pe Dumnezeu Ca să-i scoată de la rău. Şi tu, pasăre de sturz Sboară şi tu peste munte, Peste munţi şi peste brazi Pân’ la temniţa din Vaţ Şi le spune la păgâni Să sloboadă acei români Care vorbesc pentru dreptate Pentru sfânta libertate. Că noi de ne-om mânia Mari şi mici ne-om ridica Temniţe vom sfărâma Şi pe ei îi vom scăpa Şi pe braţe-i vom purta Ca să lupte mai departe Cu noi pentru libertate. 14

Oameni care au făurit istoria Un eveniment politic de o deosebită însemnătate, desfăşurat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a fost procesul de presă intentat unor intelectuali turdeni, care s-au ridicat cu curaj să-şi apere identitatea, în plin proces de maghiarizare.

Românii din Comitatul Turzii, în proporţie de 75%, au avut ca îndrumători în lupta pentru recunoaşterea unor drepturi politice, pe intelectuali în majoritate membri ai Partidului Naţional Român, la care s-a adăugat ajutorul şi sprijinul fraţilor din România. Evenimentul a fost consemnat de presa vremii, prin numeroase articole publicate de “Gazeta Transilvania” şi ”Tribuna”, din Sibiu. Există chiar o similitudine între acest proces şi cel al Memorandului, atât prin conţinut, prin locaţie (Clădirea Redutei din Cluj), prin felul cum s-au apărat în instanţă acuzaţii şi, nu în ultimul rând, prin faptul că ambele şi-au avut obârşia ideatică la Turda.

Se poate spune că Micul Memorand a fost un preludiu al Marii Uniri, ce a pregătit oarecum opinia publică românească, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Solidaritatea intelectualilor turdeni cu Replica, redactată de Aurel C. Popovici, a fost marcată printr-o scrisoare de aderenţă publicată la Sibiu : ”...intoleranţa şovinistă te-a pus în sânul celor mai mari martiri ai neamului românesc. Cauza pentru care suferi este cauza întregii românimi. Sus stindardul nostru naţional. Suntem gata la orice sacrificiu …” Pledoaria exprimată de acuzaţi - în apărarea lor - care reprezentau de fapt interesele naţiunii române, i-a transformat, ca şi în procesul memorandist, în acuzatori ai regimului austro-ungar şi ai politicii de maghiarizare forţată, a acestuia. Astfel, un număr al gazetei “Tribuna”, din 26 ianuarie 1895, ne informează prin notiţa unuia dintre acuzaţi, trimisă din Pratul lui Traian (Turda): “Ne bucurăm şi ne simţim foarte fericiţi că ne-am învrednicit şi noi a sta pe aceeaşi bancă de pe care s-a jertfit flamura naţiunii noastre prin triumful dreptăţii, după cum aşa de mult însetoşăm nu numai noi românii ci toate naţionalităţile nemaghiare din această nefericită patrie”. Acuzaţii au fost întâmpinaţi de tinerimea universitară, care s-a îngrijit şi de încartiruirea lor. Apărarea a fost formată din dr. George Popescu din Turda şi Ioan Russu Şirianu, publicist din Sibiu.

La intervenţia apărării, acuzaţiile incriminatorii au fost citite şi în româneşte, însă la proces nu a fost admisă prezenţa publicului larg, pentru că preşedintele tribunalului a refuzat publicului din Cluj şi Turda, precum şi soţiilor şi rudeniilor acuzaţilor, să participe la judecată. La hotelul “Elisabeta” din Turda a fost convocată o reuniune politică cu românii acuzaţi, la care au participat atât studenţi cât şi fruntaşi ai mişcării naţionale româneşti din Cluj.

Micul Memorand a rămas o filă din lupta de emancipare a românilor din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru obţinerea unor drepturi de care au fost privaţi. O concluzie în acest sens o trage dr. Valer Moldovan, la o conferinţă ţinută pe data de 8 iunie 1944, cu puţin înainte de a fi încarcerat şi lichidat de regimul comunist, ce se va instaura în România după cel de al doilea război mondial. Conferinţa, preluată în paginile sale de un ziar braşovean, ne informa despre discursul acestuia : “Rezultatul imediat al luptei dintre noi şi unguri n-a fost ce-i drept nici decisiv nici definitiv atunci, dar acţiunea memorandiştilor a influenţat hotărâtor evoluţia evenimentelor care au dus la Unirea din 1918. Memorandul şi procesul lui ne-a vindecat pentru totdeauna de iluzia de echivoc, în mântuirea care putea veni vreodată de la Viena şi ne-a îndreptat pe vecie, spre Bucureşti, adevăratul loc unde poate răsare soarele dreptăţii pentru un ardelean“. Rămas în conştiinţa turdenilor, Dr. Ioan Raţiu s-a bucurat pe toată durata vieţii sale, de stima şi recunoştinţa conaţionalilor săi. Trecerea sa în nefiinţă, în decembrie 1902 a fost consemnată de presa vremii, în numeroase ziare şi publicaţii. Dr. Ioan Raţiu a fost înmormântat la Biserica Greco-Catolică “Dintre brazi” din Sibiu. În ziua înmormântării, la Biserica Răţeştilor din Turda s-a săvârşit un parastas de către preoţii Artenie Codarcea şi Ioan Nicoară. Memoria distinsului Raţiu a fost de multe ori comemorată. 15

Oameni care au făurit istoria La păstrarea în memorie a acestui mare om politic transilvănean, care nu a mai apucat să vadă cu ochii săi Marea Unire, turdenii au contribuit din plin, ulterior. Astfel, s-a păstrat denumirea primului internat liceal din Turda, un liceu şi o stradă principală care-i poartă numele, o impunătoare statuie din bronz , care domină centrul civic al oraşului său natal şi, nu în ultimul rând, un loc în Muzeul de Istorie din Turda, în sala marilor personalităţi turdene, ce şi-au adus contribuţia la Unirea de la 1 decembrie 1918. _____________________________________________________________ Note: 1

- Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Bucureşti, 1979, p. 90.

2 - Nicolina Halgaş, Valentin Vişinescu, Turda– Oraşul renăscut. O monografie a municipiului, Cluj–Napoca, 2011, p. 61.

- Şerban Polverejan, Nicolae Cordoş, Mişcarea Memorandistă în documente (1885-1897), Cluj, 1973, p. 21. - Tribuna, nr. 208, Sibiu, 1893. 5 - Este vorba despre Dr. Ioan Raţiu. 6 - Statuia din bronz a fost executată de sculptorul Cornel Medrea. 7 - Alături de Dr. Ioan Raţiu şi Emilia Raţiu sunt expuse documente în care apar şi la alţi membrii ai acestei familii, cum ar fi Nicolae P. Raţiu sau Dr. Augustin Raţiu. 3 4

Surse: Partea I : Prof. IOAN GEORGESCU –„DR. IOAN RAȚIU 50 DE ANI DIN LUPTELE NAȚIONALE ALE ROMÂNILOR ARDELENI”- SIBIU- 1928- TIPOGRAFIA „FOAIA POPORULUI”(pag. 15-21). Partea a II-a : Valentin Vişinescu, Horaţiu Groza - fragmente- „120 de ani de la Procesul Memorandului Familia Raţiu înainte şi după Memorand” – Cluj Napoca – 2014 - Editura Cartea de știință. Foto: Wikiwand

Statuia Dr. Ioan Rațiu „S-a simţit nevoia unui mirean care să facă el ce fusese până atunci în seama «preoţilor cu crucea-n frunte ». Şi s-a prezentat de la sine un om zdravăn trupeşte şi sufleteşte, nu popular prin cuvânt, nu dibaci în a găsi mijloacele de a ajunge, de a se menţine şi de a reveni, şi nici artist în materie de prestigiu, înveşmântat în tăceri solemne şi în izolări impunătoare. Ci un caracter. Un caracter neînfrânt. Om de da şi de nu. Om de orice riscuri. Om care moare pe cuvântul lui, la datoria lui. Orice material s-ar fi întrebuinţat pentru monumentul lui, marmură sau bronz, mai tare a fost sufletul acestui om, a cărui tradiţie, din nenorocire pentru Ardeal, a murit cu dânsul.” (Nicolae Iorga) . Statuia Dr. Ioan Rațiu este opera sculptorului Cornel Medrea și a fost inaugurată la Turda pe 7 iunie 1930, este amplasată în micul parc din Piața 1 Decembrie 1918, în fața Primăriei. Statuia Dr. Ioan Rațiu este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj. Statuia îl reprezintă pe Dr. Ioan Rațiu în timpul procesului memorandiștilor de la Cluj, din mai 1894, când a rostit cunoscuta sintagmă: „Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”, reprodusă și pe placa de bronz de pe soclul statuii. Monumentul a fost creat din bronz, la inițiativa lui Augustin Rațiu (nepotul memorandistului), I. Moldovan și a Asociației Avocaților. Pe două din laturile postamentului există basoreliefuri: basorelieful din stânga soclului îl înfățișează pe Dr. Ioan Rațiu la proces, iar în dreapta soclului basorelieful reprezintă pe moți conduși de Avram Iancu. (Dr. Ioan Rațiu a fost tribun în armata lui Avram Iancu). 16

Oameni care au făurit istoria

Surse: Wikiwand Bibliografie: • Turda, date istorice, Violeta Nicula, Editura Triade, pag. 47-50 • Despre ridicarea și dezvelirea statuii doctorului Ioan Rațiu din Turda, Horațiu Groza, în Acta Mvzei Napocensis 34.II, 1998, pp. 395–405 • Dicționar de personalități turdene, Valentin Vișinescu et al, Editura Casa Cărții de Știință, ClujNapoca, 2006. 17

In memoriam

Radu Stanca, dramaturgul cu suflet de poet Mihai Cotea 1920-1962 Se naște la 5 martie 1920, într-o zonă pe care un alt mare poet, Lucian Blaga, și-a lăsat îndelung amprenta, la Sebeș. Mezin al familiei, Radu își efectuează studiile la Cluj. Încă de la 15 ani, tânărul precoce deține funcția de director al revistei școlare „Mâine”, alături de un alt coleg, Vladimir Zlătaru. Din această poziție, profită pentru a-și publica prima sa poezie – „Mi-e dor”.

La 3 aprilie 1940, 5 ani mai târziu, apare în primul său rol, interpretându-l pe Farfuridi în comedia lui I.L. Caragiale, „O scrisoare pierdută”. Piesa a fost jucată de „studenții în litere”, cum își spuneau pe-atunci, de la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj.

Doi ani mai târziu, își ia licența în litere și filosofie cu „magna cum laudae”, pe tema „Problema cititului”. A fost suplinitor al catedrei de filosofia culturii, condusă de Lucian Blaga. Timp de 4 ani, între 1945 și 1949, Radu Stanca se stabilește la Sibiu, ca profesor de „Introducere în estetica teatrului", la Conservatorul popular. În acest timp, la 1947, i se decernează premiul de debut, pentru piesa de teatru în manuscris, Dona Juana, o reinterpretare a mitului lui Don Juan, căreia i-a fost acordat premiul Sburătorul pe anul 1947.

În poezie, a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei; 1945) și a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social. Legat de acest lucru, Ștefan Augustin Doinaș, care l-a cunoscut pe Stanca, declară: „Destinul pentru Radu Stanca este întotdeauna o unitate antinomică: concretul unei existențe care, în timp, topește contrariile, pe măsură ce le obligă să se manifeste ca două văpăi opuse, care-l mistuie cu aceeași cruzime”. (Radu Stanca - Cele mai frumoase poezii, ed. Albatros, 1979, p.9).

În teatru, a montat diverse spectacole ale autorilor clasici, români și străini, cu mare priză la public, ocupând postul de prim-regizor la Teatrul Național din Cluj, din anul 1961. Piesele sale sunt exponentele unui teatru de factură poetică, teatru ale cărui valenţe scenice sunt dublate de virtuțile literar-estetice, pe care textul le oferă la lectură. Radu Stanca a fost un om de teatru remarcabil, cu o intuiție aparte a decorului, a costumului, a gestului, toate fiind tratate într-o manieră cu parfum romantic.

Dincolo de postul de asistent al lui Lucian Blaga, la catedra de filosofie a culturii, și cel de profesor de estetică al teatrului din Sibiu, Radu Stanca a fost redactor, actor și regizor. A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ştefan Augustin Doinaş, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoiţescu ș.a.

Din păcate, destinul său a fost curmat brusc, la doar 42 de ani, pe 26 decembrie 1962, după montarea ultimelor două spectacole din postura sa de regizor, „D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale (februarie) și „Unchiul Vania” de A. P. Cehov. Sănătatea i se deteriorase pe parcursul întregului an, suferind mai multe internări, ca urmare a unei coxalgii (tuberculoză) contractate în copilărie. << Aș vrea să rămân lucid în clipa supremă, să văd ce se petrece dincolo!>> Cu un efort uimitor, a căutat apoi să se ridice din pat și, pentru că l-au părăsit ultimele puteri, s-a prăbușit înapoi și s-a stins din viață. 18

In memoriam La numai 6 luni de la moartea sa, fiul său, Barbu, în vârstă de 9 ani, avea să-l acompanieze în ceruri.

Voi încheia cu un citat de Ștefan Augustin Doinaș, despre Radu Stanca, înainte de a înșirui câteva dintre poeziile mele preferate, scrise de acesta din urmă: „Un spirit clasic, încrezător în capacitatea de comunicare a limbajului, atent la principiul organizării interioare, care topește într-o unitate indestructibilă dubletul fond-formă, convins că ordinea realului (lucruri, oameni, fapte, afecte) e purtătoare de semnificații ce urmează a fi extrase și reconstruite, grație sensibilității și fanteziei, e dublat, aici, de o conștiință estetică modernă, sesizând nuanțat valorile și militând pentru neîntrerupta lor osmoză” (Radu Stanca - Cele mai frumoase poezii, ed. Albatros, 1979, p.15). Teatrul Naţional din Sibiu îi poartă numele în prezent.

NOCTURNĂ

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Am zidurile surde de tăcere. Pe partea stângă inima-nţeleaptă. În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre, Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă. Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste În care port viziera peste faţă. Cu fiecare pas făcut prin sânge, Tot mai adânc pătrund în noaptea care Întâi de jos în sus mă strânge, Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare. Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta, Iar scările mă urcă şi coboară, De nu mai ştiu: biserica e-n balta Cerului larg, sau ceru-n ea coboară. Şi peste tot o linişte ca-n clipa Când marea se sărută cu pământul. Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa Şi printre arbori vechi foşneşte vântul. Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna, Mai mult alunecând decât cu pasul, Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul. Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă. Dar pregătit pe străzile uitate În fiecare clipă să dau faţă Cu mortul care umblă prin cetate. 19

In memoriam Despărțire

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră Și nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră. O umbră o să stee mereu între noi doi (Noi, care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme Pe pieptul unei moarte) și veșnic între noi Vor crește neguri numai în aparență calme. Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi, Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace. Vom sta mereu ca zeii deasupra și vom fi Cu mâinile pe scuturi severi și plini de pace. Triști, vom cunoaște ceasul nu după dezmierdări Ci întrebând în stânga și-n dreapta trecătorii, Mai morți ca morții, singuri și fără remușcări, Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii. Săruturile noastre cu flăcările lor N-o să mai incendieze pădurile albastre Iar sufletele noastre, zburând încetișor, N-o să se mai înalțe căzând mereu spre astre. Ca niște ghimpi vom scoate treptat din amândoi Aducerile-aminte și vom privi la chipul Iubirii care cade șovăitor în noi Cum dintr-un țărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul. Dar liniștea de-atuncea n-o vom mai regăsi, Și singuri vom petrece cele din urmă clipe În timp ce pescărușul iubirii va muri Bătând încă o dată din largile-i aripe…

In memoriam ARS DOLORIS Îmi trebuie o nouă suferință Ca să mă pot deprinde cu uitarea, Căci în furtună numai o furtună Astâmpără, pe stânci, descătușarea. Îmi trebuie-o durere fără seamăn, Durerea veche să mi-o pot înfrânge, Căci numai când voi plânge în tăcere Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge. De ce te miri? E loc destul în mine Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă, E loc destul în mine pentru vinul Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sunt mai încăpător decât o rană, Mai vast decât o peșteră din ere Și poate că e loc destul în mine Și pentru tine și pentru tăcere. Doar pentru mine nu e loc în mine, Eu singur nu-mi găsesc în mine locul, De-aceea vreau o noua suferință Din care focul meu să-și soarbă focul, De-aceea vreau o noua încleștare Pe care harfa mea s-o strînga-n coarde. Caci numai cînd voi arde-n mii de ruguri, Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

ADIO LA PRIETENI Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare. O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare! Nu încercați la despărțire Să-ncrucișați cu mine spada. De-acum las totu-n părăsire, De-acum am rupt-o cu balada. Rămâneți, cum sunteți, la mese Și nu vă pierdeți dispoziția. Nici unuia că plec nu-i pese Nu-mi luați în seamă dispariția. Eu merg acum în altă parte, La alt banchet, unde-i mai bine Mă duc la chef cu doamna moarte. Acolo se petrece bine. Acolo se servesc bucate Ca-n altă parte nicăirea. Tăceri de foc nenumărate. Grimase ce-nspăimântă firea. Iar la sfârșit amfitrioana Ea însăși îți servește vinul Care-ți deschide larg Nirvana, Care-ți alină-n chinuri, chinul. Deci, reverența obișnuită Și mă retrag din adunare! O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare. surse:

RADU STANCA, Cele mai frumoase poezii, editura Albatros, București, 1979 RADU STANCA, 111 cele mai frumaose poezii, editura Nemira, București, 2016 https://thetruthsofsilence.wordpress.com/2018/08/23/111-cele-mai-frumoase-poezii-radu-stanca/ https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-in-26-decembrie-1962/ foto: rfi.ro

Cartea, izvor de cultură Scrisul artistic Mircea Florin Caracaș - partea I -

Chiar dacă astăzi scrisul de mână este înlocuit tot mai des cu cel pe calculator, pe tabletă sau telefon, caligrafia clasică, încă, este de actualitate, mai ales printre pasionați.

Caligrafia, la fel ca și pictura sau muzica este o artă. Mai precis, e vorba de arta vizuală și desprinderea de a scrie frumos de mână, prin poziționarea armonioasă a unor cuvinte care să demonstreze ritm și creativitate, dar, și să aibă ceva din stilul original caligrafic redat. Ea îți permite să creezi opere de artă, prin aranjarea unor simboluri pe hârtie într-un mod deosebit, cu ajutorul unui instrument de scris, folosind abilități și tehnici, care țin cont de un set de reguli geometrice și de design. Cuvântul „caligrafie” vine din limba greacă, de la „kalligráphia”, unde „kalli”= frumos, iar „gráphia”= scris. Caligrafia reprezintă, pe scurt, scrisul frumos.

Scrisul, una dintre cele mai vechi și importante metode de comunicare umană, a cunoscut diferite forme și dezvoltări, de-a lungul timpului. În toate civilizațiile, el a pornit ca o modalitate de înregistrare a sunetelor, silabelor și cuvintelor pe un suport, prin intermediul anumitor semne sau simboluri. Epoca bronzului este perioada când a fost inventată scrierea, iar primele sisteme de scriere a limbii, nu doar a cifrelor, au aparut în Mesopotamia din jurul anului 3000 î.Hr., sub formă de scriere cuneiformă (sumeriană), în Mesoamerica în 600 î.Hr., hieroglifele mayașe (glifele mayașe), iar în China în anul 2700 î.Hr., caracterele chinezești. Scrierea cuneiformă, prima scriere din lume, a fost inventată de sumerieni care au început de la desenarea unor imagini, pe care le-au transformat mai apoi în simboluri în formă de cuie sau ace, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de ceramică sau lut. Hieroglifele mayașe au fost aduse de civilizația mayașă, care folosea logograme și glife, pictate pe ceramică, pereți și hârtie. Unele logograme erau sculptate în lemn sau piatră și modelate în stuc, iar apoi pictate.

Scrierea chineză a fost dezvoltată în Nordul Chinei sub forma unor ideograme, semne picturale care mai sunt folosite și azi în alfabetul chinezesc. Ca și instrumente, chinezii foloseau penelul și cerneala, fie pe materiale moi sau pe materiale mai rare (os, bronz, carapace de broască țestoasă). Chinezii sunt cei care au pus bazele caligrafiei ca artă.

Primul alfabet este alfabetul ugaritic, cu o scriere cuneiformă, inventat în jurul anului 1.300 î.Hr. în Ugarit, Siria, urmat de alfabetul fenician, cu aproximativ 200 de ani mai târziu. Cele două alfabete au trecut, în timp, de la o formă picturală la una tot mai convențională, și astfel, a luat naștere alfabetul grecesc, din care s-au dezvoltat mai multe alfabete folosite în Europa și Orientul Mijlociu, inclusiv chirilic și latin, cunoscut și ca alfabetul roman

În Europa, scrisul pare să dateze din jurul anului 4000 î.Hr, dovadă fiind Tăblițele de la Tărtăria, descoperite la Tărtăria în județul Alba, România. Limba română, a fost inspirată din alfabetul grecesc și roman, fiind predominată de alfabetul chirilic și latin. Acesta din urmă a fost declarat alfabetul oficial în perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza, și a cunoscut cu trecerea timpului diverse schimbări, ce au dus la limba română oficială de azi. Odată cu dezvoltarea diverselor forme de alfabet, conservarea cuvintelor prin simboluri a trecut la înregistrarea alfabetului pe papirus, pe care romanii îl denumeau „volumen” și îl foloseau la scrierea cărților, documentelor legale sau scrisorilor. 22

Cartea, izvor de cultură În secolul XV a fost inventat printul, iar popularitatea acestuia a condus la o nouă eră: reproducerea mecanică a scrisului. Dezvoltarea sa a continuat până la apariția digitalizării, care a adus scrisul online, metodă pe care o folosim tot mai des astăzi, pentru „imprimarea” cuvintelor. Aceste etape nu au făcut caligrafia să dispară; cu ajutorul tehnologiei, ea a cunoscut o etapă de modernizare la finalul secolului XIX, iar Eduard Johnston este recunoscut ca fiind părintele caligrafiei moderne.

În prezent, aceasta își găsește diverse utilizări. Printre cele mai populare sunt designul grafic, pictura, hărțile, invitațiile, documentele legale sau chiar imagini animate pentru filme – toate create pe calculator, tablete grafice sau telefoane. Vechea caligrafie are un set de reguli exacte. Cel mai important aspect este legat de elementele de bază ale fiecărui stil tradițional (cum este cunoscutul scris Copperplate) și alfabetul caligrafic, pentru o nouă lucrare: simbol, integritate, ritm, armonie, tradiție și creativitate.

Caligrafia modernă face referire la orice tip de scris de mână caligrafic opus față de cel tradițional. Aceasta este o caligrafie artistică, mult mai permisibilă și expresivă față de caligrafia tradițională, pentru că nu constrânge să ții cont de niște reguli strice, ci îți oferă o mai mare libertate de a-ți pune imaginația și creativitatea la bătaie, prin a îmbina într-un mod unic diverse stiluri de caligrafii.

O altă caracteristică a caligrafiei moderne este accesibilitatea. Găsești o mulțime de idei, sfaturi practice și exercitii de caligrafie în cărți și cursuri din domeniu, dar și pe internet, în comunități online de caligrafi și artiști. Caligrafia islamică

Un alt model de scris de mână deosebit care trebuie amintit este caligrafia islamică, pe care musulmanii o consideră una din cele mai apreciate expresii ale artei și reprezintă pentru ei limbajul lumii spirituale. Datorită importanței crescute pe care o are, caligrafia islamică s-a dezvoltat odată cu religia și limba arabă și a cunoscut numeroase stiluri, "Nasta’liq "fiind cel mai răspândit.

Cele mai importante ustensile folosite în cazul caligrafiei islamice sunt : briceagul, "amakta" o mică placă plană, pe care se poziționa, stiloul de trestie și foarfecele pentru tăierea hârtiei. Pentru a putea învăța mai rapid și mai ușor, se aleg de la început seturi de scris de calitate, mai ales că acestea sunt destul de accesibile.

Arta scrisului frumos s-a dezvoltat în mai multe părți ale lumii și în perioade diferite de timp. Alfabetul arab este derivat dintr-o formă cursivă a alfabetului nabatean (o variantă a alfabetului aramaic), fiind creația creștinilor din Hirah secolele IV-V e.n. Odată cu expansiunea islamului, acest alfabet a fost adoptat de numeroase alte limbi, chiar și nesemitice .

Alfabetul arab are douăzeci și opt de litere care notează consoanele și vocalele lungi. Comparativ cu alfabetul latin, alfabetul arab nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule).

De asemenea, nu există litere specifice de tipar, ori specifice de mână, ci doar stiluri de scriere diferite. În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a cazurilor, ele au forme diferite, în funcție de relația lor cu celelalte litere din cuvânt.

Scrierea arabă este o scriere legată și cursivă. Literele au forme diferite, în funcție de context (în funcție de poziția lor în cuvânt: formă izolată, formă inițială, mediană, finală). Consoanele dublate sunt marcate de un semn special, numit „shadda”, asemănător literei „w”. - va urma -

Cartea, izvor de cultură Surse: 1. https://www.my-man.ro/resurse/ghid-despre-caligrafie/ 2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_arab 3. George Grigore, Limba arabă - pronunție și scriere, Editura “Fundația România de Mâine”, București, 2002, 2006 4. Limba arabă - Wikipedia 5. Mircea Florin Caracaș ,” A fi vârstnic”, vol II , editura ePublishers, aprilie 2020 surse foto: Wikipedia

Orizonturi temporale

„Le Penseur”( Gânditorul)- Auguste Rodin

VINDECAREA PRIN SCRIS

Mircea Florin Caracaș I. „CARACTERUL OMULUI DESCIFRAT PRIN SCRIERE”

Scrisul poate fi considerat un dar divin. Referitor la acesta se mai poate vorbi de talent, predispoziție, legat de impulsul interior existent latent, care te împinge mereu să lucrezi, să creezi. El vine ca o invitație irezistibilă de sărbătoare, precum o terapie. Fiece cuvânt, frază pe care o construiești, apoi o așterni pe foaia de hârtie, oricare persoană prezentată, trezesc în tine amintiri profunde, trăiri importante.

Scrisul nostru se armonizează în mod tainic cu universul. Lectura poate deveni o pasiune pe care nu o mai putem stăpâni, precum o fântână adâncă, din care să ne alimentăm setea de cunoaștere din trăirile noastre.

Căutăm să observăm ce anume corespunde cel mai bine preocupărilor, dorințelor noastre literare. Dorim să distingem afinități cu alți scriitori, poeți care răspund stilului nostru, genurilor care ne atrag. O analiză sinceră, obiectivă, va determina momentul deciziei noastre celei mai importante, aceea de a continua sau nu, de a ne arunca mai departe, cu mai mare perseverență și putere, în această muncă nobilă, sau a renunța cu totul.

Citim și recitim textele noastre de zeci de ori, pentru a le retușa. Trimitem lucrările apoi spre citire unor prieteni, rude apropiate care ne ajută, unor critici, le afișăm parțial pe rețele literare, înainte de a le trimite editorului. Cu trecerea timpului, exact ca la un fruct , așteptăm să realizăm maturitatea necesară pentru a învinge și convinge prin ceea ce creăm.

Privitor la temele alese, adesea ca începători, ne este teamă de lipsa de inspirație. Dar Tu, Doamne, ne luminezi pe toți, cum să mergem mai departe. Simți aceasta de când te așezi la masa de lucru să scrii, ca o chemare irezistibilă , pentru vindecarea sufletelor și sufletului tău. Unii critici propun ca, atunci când vrei să scrii o carte, să alegi o temă de actualitate sau cât mai apropiată, pe care să o prezinți într-o manieră nouă.

Sunt multe, numeroase probleme de abordat. Dar ce poate fi mai important ca tema iubirii. Scrierea ta o simți ca o proiecție, o promisiune a ta către viitor. Ai nevoie permanent să te rogi, dar, în același timp să te documentezi, informezi, instruiești. Recent, un scriitor din Coasta de Fildeș, cu numele Isaia Biton Koulibaly, apropiat ca vârstă, născut la 7 iunie 1949 la Abidjan, laureat al mai multor premii, relata faptul că a citit peste 10.000 de cărți. Și cărțile citite de alte persoane pot ajunge, prin pasiune, interes, putere de 25

Orizonturi temporale parcurgere, de ordinul miilor de-a lungul unei vieți. Un argument important îl are, însă, selectarea operelor, privitor la ceea ce ai posibilitatea efectiv să reții prin citirea lor.

Cu capitolul III al cărții sale, intitulat sugestiv, "Tehnici de determinare a nivelului vital”, Ludwig Klages începe partea pe care am considerat-o cea mai interesantă, a acestei opere cu cincisprezece capitole. Noțiunea de nivel vital a fost creată cu o generație înainte de Klages. Ea s-a dovedit viabilă zeci de ani. I-a incitat pe grafologi. Klages a denumit cu Forminwo rezultatul unei mișcări rezultate dintr-o polarizare de forțe și contraforțe legate de scriere. Forțele de creație, de scriere, s-au concretizat în ritm, ca expresie a vieții profunde și unice prin: expresia vitală și personală a formelor originale creative, plenitudinea vieții, căldura, culoarea, intensitatea acesteia, apreciată prin presiune și rapiditate, spontaneitate, rigoare a scrisului, analogiile, armonizările, echilibrele și componentele ritmice ale scrisului, vitalitatea expansivă, efervescența. Referitor la nivelul vital, autorul continuă :"Nu există activitate umană în care să nu fie diferențe aptitudinale individuale. Nu încape îndoială pentru nimeni, cu tot exercițiul ce va depune, că fără talent nimeni nu va ajunge la realizări… Calificarea profesională nu echivalează, implicit, cu aceea aptitudinală… Capacitatea de exprimare în scris a oamenilor crește cu gradul lor de cultură. Există o relație intimă între cel ce scrie și activitatea sa grafică”…

Cu cât omul este mai cultivat, cu atât acesta se va vedea mai mult în scrierile lui. Principalele semne de cultură cunoscute sunt simplificarea armonioasă a literelor, scurtarea traseului scrierii, de preferință prin legături ale literelor dextrogire, pe partea dreaptă, literelor de formă topografică, sau scrise cu majuscule. De asemenea promovarea unor texte ordonate cu gust. (1). Un exemplu dat de cultură este utilizarea e-ului grecesc în locul celui latin. Un exemplu de slabă cultură a persoanei care scrie, dat de autor, este absența totală a legăturilor dextrogire, printr-o rea repartiție a acestora: "Cel care scrie bine, lasă să îi alunece pana sau stiloul pe hârtie, ca și cum s-ar juca, astfel realizând legături pline de energie, marcând bunul gust. Pentru altul, penița se împiedică de hârtie. Primul scrie cu plăcere, celălalt doar atunci când este obligat. Spiritul ultimului duce lipsa de legătură interioară necesară unei bune activități grafice.” (1) Sunt comparate din punct de vedere tehnic traseele unui scris rigid: "Este necesară aprecierea ritmului de scriere. El se regăsește în fiecare literă sau fiece mic fragment al scrierii. Ritmul nu poate fi recompus, adăugând una sau alta din particularitățile procesului grafic. E vorba de aspecte care se referă la conținutul vital." Referitor la sinteza proprietăților grafice ale scrisului, Klages remarcă faptul că: "nu se cunosc decât puține din proprietățile sau calitățile mișcării grafice." Compararea particularităților grafice, ale scrisului, între ele, le pune mai bine în valoare.

La fel, procesul de combinare a acestora: "Dacă forma vitală este inclusă în mișcarea personală, ea este și în calitatea acesteia, iar dacă determinarea depinde de ea mai mult sau mai puțin, combinarea calităților și a proprietăților scrierii nu trebuie să aducă nicio altă contribuție." Pare să fi găsit cele mai bune cuvinte cu care să explice în ce constă puterea de a exprima ceea ce scrie, spunea marele scriitor Herman Hesse. II. VINDECARE PRIN SCRIS

„Vindecarea dorită de noi poate avea loc găsind: focul, nebunia, fantezia, curiozitatea scrierii, ca sens vectorial, profund al creației, dar și recreației. A începe să te vindeci poate însemna prima noastră realizare ca artist. Munca, determinarea fermă, credința fierbinte în Dumnezeu, ne vor permite să le aplicăm în toate formele creației noastre”. - Johan Ledoux (8) Dorința de a birui o boală grea poate fi mai importantă ca tratamentul propriuzis care ți se prescrie. Să învingi boala, bine-bine, dar cum să faci ?

În mai multe din capitolele cărții „Drumul inimii către lumină” (9) am descris unele căi legate pe de-o parte de orientarea omului spre lumină, cu lumină și din lumină, aspecte legate de rugăciune, în special rugăciunea inimii, accesul la tainele creștine, rolul acestora asupra sănătății noastre, s.a.m.d. 26

Orizonturi temporale Sunt posibile anumite priorități pe care să le punem în aplicare. Se știe că aflarea cât se poate din timp a bolii pe care o ai, are importantă în destule cazuri. Ne temem să nu facem parte dintre cei care nu înving boala. Cancerul, leucemia sunt cu certitudine a unsprezecea oră a existenței noastre. Îți impun un timp specific- timpul trezirii.

Avem mare nevoie să ne trezim, pentru a întări inima. Ea, inima noastră, este organul decisiv, prin care comunicăm cu Dumnezeu. Are un creier al ei, situat în nodulii atrio-ventriculari stâng și drept, important, deși nu cel mai mare. El trimite semnale la creierul mare, impune luarea multor decizii - centralei telefonice cuplat-decuplat, cum denumea laureatul Nobel al secolului al XIX-lea, Henri Bergson, creierul mare.

Memoria celulară și memoria sistemică au rolul lor precis, la nivelul întregului nostru corp. În aceeași carte, "Drumul inimii către lumină", am relatat aspecte legate de sistemul imunitar, transplanturi, pornind de la cele de țesut lichid, sau cum se mai numesc cele de masă eritrocitară, până la cele de măduvă osoasă și organe importante. Am vorbit de cunoașterea de sine, nu cu mintea, ci cu duhul, de hipermnezie, de sufletul animalelor. Ulterior, am discutat de fenomenul specific de chiralitate, respectiv de orientare optică, la lumina din interiorul organismului uman, favorizat și de medicamente care pot cataliza aceasta. Am amintit de mutații genetice și riscuri de alterare a informației astfel, cu interpretări inclusiv teologice. De aici, am continuat cu "Chimie și viață în Adevăr Dumnezeiesc"," vindecarea prin Providență divină", prin educare, inclusiv autoeducarea cu inima și metode moderne de investigare. Am relatat asupra ADN-ului și ARN-ului uman. Așteptăm mai departe miracole de la știință, dar supuse Providenței Lui Dumnezeu.

Ne mobilizăm să trăim frumos viața rămasă. Miracolele se pot produce astfel în orice moment, inclusiv cu sisemul nostru imunitar. Mulți medici se abțin să vorbească de speranța persoanelor atinse de o boală grea. Nimeni, aproape niciun medic nu poate prevedea cu certitudine, poate doar intui comportarea pacientului la o anumită boală. Nu îi poate garanta vindecarea. De cele mai multe ori doctorul vorbește doar de ameliorarea bolii. Medicii înțelepți nu fac niciodată previziuni. Dar există miracole."Nenorocirea care se abate asupra ta este este tatăl tuturor miracolelor”, spunea genialul Wiliam Shakespeare. Miracolul ți se poate întâmpla, chiar și într-o fracțiune de secundă . Am vorbit altă dată despre câteva miracole petrecute sub ochii mei, la care am fost făcut părtaș prin puterea Lui Dumnezeu, încă din tinerețe.

Nu cred în ceea ce unii cercetători numesc victorii cuantice, și alte tipuri de interpretări, conform unei literaturi care abundă în prezent.

M-am referit în mai multe capitole ale cărții ”Drumul inimii către lumină” (9) la credința în Dumnezeu, la Iubire. La faptul că Legea gravitației, a atracției universale pentru tot universul este de fapt Legea iubirii universale. Însuși numele acesteia, acela de atracție, spune totul celor care ar dori să cuantifice până și iubirea!(8) Doctor Osler, un clinician reputat, la începutul secolului al XX-lea mărturisea cu titlu explicit:"Credința te va vindeca".

Părintele Gherontie Puiu, de la Mănăstirea Caraiman din Bușteni, la care am ajuns prin puterea Lui Dumnezeu, mai mulți ani la rând, spunea celor grav bolnavi la fel:"Credința te va vindeca". Apoi îți propunea un ajutor semnificativ, decisiv: - „Rugați-vă Maicii Domnului să vă dea mai multă răbdare și putere la rugăciune!”(3)

Credința în Dumnezeu este absolut necesară pentru a avea astfel participarea proprie, cooperarea la întregul proiect de vindecare. Altfel, tratamentul medicamentos este incomplet. Vindecare, sau remisie? În oncologie acest cuvânt este unul tabu. A vorbi de învingerea cancerului, a leucemiei, în fața medicului tău, poate părea hazardat. El, medicul, preferă să ne vorbească de remisie. Pentru cei care definesc remisia, aceasta este:”oprirea provizorie a simptomelor bolii noastre”. Cum să vorbești însă de posibilitatea de a învinge boala, să crezi cu tărie în învingerea acesteia, luptând cu toate forțele, dacă nu pronunți cu încredere și cuvântul vindecare? 27

Orizonturi temporale Remisia implică reducerea momentană, o perioadă determinată de timp, a răului din tine.

„Cu cât oamenii cred mai puțin, cu atât mai puțin ei înving", spunea Saucisse Hygrade. Este din nefericire valabilă și reciproca- „cu cât mai puțin oameni înving, cu atât mai puțin ei cred."

Să nu ne temem să utilizăm drept vector chiar cuvântul care ne permite să tindem să realizăm vindecarea.

„Dacă există pe lumea această un infern, acesta este se găsește în inima unui om melancolic", spunea, în secolul al XVII-lea, Robert Burton. Melancolia este locul tenebrelor, al gândurilor negre. Fie și prin simplul fapt de a fi morocănoși, posaci, cu o stare de morozitate minoră și pasageră, fie cea adevărată, grea, dură, numită de psihiatri melancolie abisală, plină de demoni, de dezgust asupra vieții, de ură chiar față de tine, o stare de disperare care te îndeamnă să accelerezi boala. Marele poet englez, Byron (4) numea melancolia câine negru, în timp ce cunoscutul poet francez, Gerard de Nerval o califica drept soare negru.

Ca efecte: tristețea, supărarea, disperarea, pot deveni factori cancerigeni, mai nocivi decât grăsimile, zaharurile sau decât tutunul. Să lăsăm sufletul nostru să fie spălat de lacrimi!

Spălarea acestuia, absolut necesară, ce are loc cu certitudine prin confesiune–mărturisire sinceră cu rupere de inimă la duhovnic, urmare a modurilor noastre de îndreptare și iertării certe, poate veni doar de la Dumnezeu. Altfel, boala poate face posibil ca un om care își consumă cu putere toată supărarea sa, să se mistuie pe el însuși, să se auto-devoreze. Nereușind niciodată să plângă, poetul Zorn(5) vedea tumoarea sa precum lacrimile întoarse, care i s-au oprit în gât și au format-o acolo. Scopul lacrimilor este acela de a fi plânse, de a uda, de a spăla eficient sufletul, iar acest scop la el nu era îndeplinit. Lacrimile noastre să ajungă la destinație, la capăt, să nu ni le înfrângem! Funcția acestora este să spele, să curețe, să cauterizeze rănile. Părintele mare duhovnic, Ilie Cleopa, într-un interviu urmărit de mine pe net, vorbea la acel moment, nu departe de trecerea sa la cele veșnice, de Oameni ai rugăciunii permanente, întâlniți de acesta în Athos, care udau permanent câte cinci batiste, pe care le storceau neîncetat. Există astfel de Oameni în Grădina Maicii Domnului!

Să conjugăm chimio-terapia imuno-modulatoarelot pe care le putem primi, dacă vom fi vreodată supuși tratamentului cu acestea, cu cuvinele sfinte, rugăciuni terapeutice, pentru a se putea pune ordine în celulele noastre, a ajuta la producerea miracolului! Pacienții excepționali își manifestă voința de a trăi cu o eficacitate remarcabilă. Ei își iau propria existență în mâini, chiar dacă nu știu ce să facă și luptă permanent pentru a-și regăsi sănătatea și serenitatea spiritului. Nu se gândesc la medici, pentru a face munca acestora, în locul lor. Se consideră doar parteneri bine informați, iar medicilor le cer asistență medicală și așteaptă de la ei implicare personală, spunea extraordinar Dr. Bernie Siegel în minunata sa carte, citită cu bucurie de mine nu demult "L'Amour, la Medecine et les Miracles- Iubirea, medicina și miracolele". (7)

O concluzie poate apărea astfel: Un capitol al vieții noastre de bolnav poate fi dedicat aceleia de a deveni un pacient excepțional, dacă vom fi vreodată bolnavi. Abordând vindecarea ca pe o probare a faptului că suntem pacienți speciali, vom dori ca toată viața noastră ce urmează, să fie astfel: ”Am dorit să fiu un artist", spunea Johan Ledoux (8)

În mod paradoxal, boala ne aduce mari beneficii, ne trimite pe drumul important al creativității noastre, ne propune un nou mod de apărare, pentru a putea realiza propria vindecare, prin etapa remisiei.

Acest fapt poate fi posibil a fi realizat real, dacă vom pune pasiune, insistență în acest proiect al nostru, vom găsi sensul profund al scrierii creative în scopul mântuirii noastre. 28

Orizonturi temporale Vom cere permanent și vom găși chemarea prin creație, care să ne scoată din moarte. Tot sufletul, cu tot corpul nostru vor participa la vindecare, inclusiv prin scris.

Părăsind practic boala, scăpând inclusiv psihic de aceasta, ne putem remodela prin ajutor de la Dumnezeu viața, să ne construim imaginea noastră ca artișți, așa cum dorește în plinătate Dumnezeu să semene viața noastră: "Eu îmi ascult vocea de artist, care nu s-a mai putut exprima niciodată astfel . Restabilirea vieții mele va fi prima mea operă de artă". ”Un rendez vous cu artistul din tine poate fi teribil, încurajator și remarcabil de productiv. După ce a fost mult timp neglijat, el, artistul din noi, seamănă cu un copil care are nevoie de apreciere, trebuie stimulat”, spunea Cameron Julia, autoarea lucrării.(9). E vorba de frumoasa sa carte ,"Liberez votre creativité, Osez dire oui á la vie”;”Liberați-vă creativitatea din voi, Spune-ți da, vieții", citită cu bucurie, nu demult, la Biblioteca François Mitterand din Paris. Scriitoarea sugerează metode simple pentru creșterea creativității noastre artistice precum: necesitatea de a ne realimenta, înnoi, permanent resursele, de a vedea lucrurile frumoase din viață, de a admira un peisaj al naturii, a merge la un concert, ș.a.m.d. Putem simți strălucirea formidabilă a schimbării, ceea ce constituie precum un filon, un canal continuu de alimentare, care se deschide din ce în ce mai din adâncul nostru.

E posibil a prinde gustul de a scrie, de a sculpta, de a ne juca sublim cu cuvintele, de a decora un obiect de sticlă sau de a face bricolaj, de a exersa arta bucătăriei, ș.a.m.d.

Ne putem abandona trup și suflet unor activități dinamice. Fiecare gest creator al nostru poate favoriza cicatrizarea treptată a ranilor adânci, produse de boală. Artistul din noi poate ajunge la vindecarea acestor răni, poate pregăti aceasta ca un zbor, cu tot sufletul, poate renaște. Merită să facem un pact, ca artist, cu noi înșine !

MFC

Bibliografie: 1. Ludwig Klages, "L'éxpression du caractère dans le Téchnique de la graphologie . Expresia caracterului prin scriere. Tehnici de grafologie", Delachaux et Niestle ,1967 2. Mircea Florin Caracaș, "Vindecare prin scris", Editura EIKON, noiembrie, 2017 3. "Părintele Gherontie și minunile Maicii Domnului", Editura Mănăstirea Sfintei Cruci Caraiman Bușteni, 2016, 4. Gordon Byron,"Opere volumul I Poezia", Maria Pop, Editura Univers, București, 1985, 5. Zorn Fritz,"Mars Folio" French Edition, Ed. Gallimard Eduation, 1982, 6. Jean Paul Bourre, "Gerard de Nerval", Bartillat, Paris, 2001, 7. Siegel Bernie, "L Amour, la Medecine et les Miracles", Ed. Robert Lafont, 1989,é 8. Johan Ledoux, "Guerir sans guerre. Accepter la maladie pour mieux la vaincre", 1993, 9. Cameron Julia, "Liberez votre cretivité", Ed. Dangles, 1995, 10. Mircea Florin Caracaș, ” Rânduri arse de iubire – 33 de poeme" , editura ePublishers , 2016, 11. Mircea Florin Caracaș,"Drumul inimii către lumină” , editura ePublishers, 23 02 2017 editia I, ed. II-a 7 11 2017, 12. Mircea Florin Caracaș, "Vindecare prin scris " , editura ePublishers, 7 noiembrie 2017

Bozon Aparența

Anica Andrei-Fraschini

Trăia singură de mulți ani. Avusese câte un prieten, așa, sporadic, pur și simplu pentru a-și mângâia și întreține iluzia că poate cuceri un bărbat. N-o interesase căsătoria, performanțele sportive au fost mult mai importante, pentru ea. În ultimii zece ani, se axase pe lucrul cu tineri cu dizabilități. Făcea schi, patinaj, atletism, gimnastică. Era greu, dar satisfacția de a ajuta o categorie defavorizată depășea oboseala pe care o resimțea uneori. Cutreierase multe țări, participând cu echipele antrenate, la olimpiadele speciale, dedicate tinerilor cu handicap. Poate că epuizarea ce o cuprindea se datora cel mai mult alergăturii pentru formalități și luptei pentru obținerea spațiilor și materialelor de antrenament, mijloacelor de transport, diverselor sponsorizări... În sfârșit, ieșise la pensie pentru limită de vârstă. Se simțea derutată. Aproape că își impunea să frâneze avântul ce o cuprindea în fiecare dimineață, când dorea să pornească la treabă. Era năucă fără bătaia de cap, dar și fără copiii care îi umpluseră într-atât existența. Era departe de a fi un canon de frumusețe: slabă, numai fibră, fără sâni, cu părul rar, nici lung, nici scurt, strâns într-o codiță la ceafă, cu pavilioanele urechilelor vizibil depărtate de cap... Nici măcar ochii nu exprimau mare lucru... Se îmbrăca aproape fără gust... Dar făcea câte un gest frumos, la fiecare mișcare, vorbea doar lucruri plăcute, cu o voce caldă, zâmbea sau râdea zglobiu, cu oamenii din jur, cunoscuți sau nu. Era gata în orice moment să ajute, să facă o faptă bună. Totul ieșea firesc, din ființa ei. Întâlnind-o într-un context sărbătoresc, am urmărit-o pentru că îi remarcasem unicitatea. Această femeie m-a făcut să mă întreb, încă o dată, ce rost are înfățișarea, aparența exterioară, în raport cu fondul interior. Suntem făcuți de Mama-Natură, construiți cu necesarul viețuirii, în configurații atât de diferite. Deschiderea acestei femei, bunătatea, sufletul ei pus pe tavă, în fața tuturor, îi ștergeau pur și simplu înfățișarea. Nu se mai vedea din ea decât minunăția interioară, cu care captiva și atrăgea ca un magnet, cercuri de semeni dispuși să discute cu ea, orice. E adevărat că eu am analizat-o și ca aparență, însă doar pentru a o slăvi. Ce om frumos!

A A-F _________________________________________________________________ bozón s. m. 1979 (fiz.) Particulă nucleară elementară al cărei spin se măsoară cu numere întregi v. spin, superparticulă (din fr. boson; PR 1950; DT, DF) sursa: DCR2 (1997)

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Dragă Doamna,

Scrisoare către Doamna

M-am gândit să-ți scriu o scrisoare, în care să-ți povestesc ce am mai făcut de când nu ne-am văzut. Ce mai faci? Ești bine?

Eu sunt acasă, în „vacanța pentru sănătate”. Pot să-ți spun ceva? Să știi că la început m-am bucurat că stau acasă, știind că este pentru două săptămâni, însă acum sunt tristă. De ce? Sunt tristă pentru că vreau să fie totul la fel ca înainte! Mi-e dor să ies afară, să mă joc cu prietenii mei, să merg la școală, să învăț lucruri noi, să mă revăd cu colegii de clasă. Să știi că mi-am scris temele și am rezolvat fișele. Am lucrat suplimentar, m-am uitat la desene animate, m-am jucat cu păușile și am ascultat muzică. Să-ți povestesc altceva: astăzi e o dimineață liniștită și frumoasă de primăvară. Mă uit pe fereastră și soarele îmi zâmbește. Se vede că e prieten cu primăvara! Deodată, văd la fereastră un fluture multicolor, care se așază pe o zambilă din ghiveci. Ce frumos este! Și cât de micuț! Aș vrea să-l ating, dar mi-e frică... Cu teamă, am întins un deget și am spus în șoaptă: „Dacă ești un înger, dă-mi un semn!” Cu uimire am observat că s-a urcat pe degetul meu. M-am așezat cu grijă pe pat, ca să nu-l alung și ca să îl pot privi mai bine. Este un fluturaș obișnuit, dar totuși diferit: are aripile fine, ca de catifea, și e pictat în culorile curcubeului. Piciorușele și antenuțele lui sunt atât de fragile, dar le mișcă cu mare atenție la fiecare zgomot. Nu mă mai satur să-l admir! Dintr-o dată zboară... Se rotește de parcă ar dansa. Se îndreaptă spre fereastră, bătând atât de repede din aripioarele lui delicate, încât pe podea cad picături colorate de curcubeu. E magie! N-am apucat să-mi iau rămas bun, dar, într-o zi obișnuită de stat acasă, acest fluturaș m-a făcut să zâmbesc, să fiu curioasă și să sper din tot sufletul că „totul va fi bine”! Te îmbrățișez cu drag și dor, Doamna! Emma

Premiul IIStăicuț Emma, 9 ani, cl. a II-a Șc. Gimn. „Nestor Urechia” Bușteni, Prahova Prof. înv. primar Silvia Duțu

Bunicii, comori neprețuite

Bunicii fac parte din noi. Aceștia sunt o adevărată grădină a iubirii răsădită și înflorită în inima noastră. Ei sunt cei care ne sprijină necondiționat în tot ce realizăm sau vom realiza. Dacă a deveni bunică ar fi o chestiune de alegere, bineînțeles că aș alege această variantă. Orice casă respiră mai bine când are bunici care să ofere cu atâta mărinimie sfaturi constructive, ce ne călăuzesc în acest labirint numit viață. Desigur că bunicii pot să asculte de nepoți, dar și invers. Trebuie să-i respectăm și să-i apreciem, deoarece aceștia sunt oamenii de aur de care avem nevoie mai ales în această perioadă. Iar dacă comunicăm, putem să-i înveselim, să le vedem chipul luminat și ochii strălucind de dor. Cu bunicii simțim că suntem mereu înțeleși; firele care ne leagă de ei sunt nenumărate. Dedicarea și dragostea pe care o oferă sunt speciale. Sunt veșnic dispuși să învețe lucruri noi, să petreacă timp cu nepoții, împărtășindu-le din experiențele de viață care i-au făcut mai înțelepți. Ne fac veseli în fiecare zi, împrăștiind din lumina lor, alungând toți norii de pe chipul nostru. Sentimentul acesta de iubire este o comoară inestimabilă pentru că nu oricine îl poartă în suflet. Dar vă imaginați o lume fără bunicii noștri dragi? La cine am merge în vacanțele însorite de vară? Cine ne-ar mai alinta? Cine s-ar abandona pe sine, doar pentru a vedea cum răsare un zâmbet larg pe fața noastră? Un răspuns greu de dat. Sunt sigură că le-am duce dorul. Trebuie să trăim prezentul din plin. Să ne prețuim bunicii, să-i ocrotim și să le dăm ceea ce merită ei cel mai mult pe lume: iubire!!! Premiul IIGaloș Paula, 11 ani, cl a V-a, Șc. Gimnazială ,,Gh. Lazăr” Zalău, Prof. coordonator: Diana Iacob 32

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Cărțile, oglinzi interioare! - Bunicule, ne mai spui o poveste? - Sigur ca da, copii mei. Dar care să fie? ”Punguţa cu doi bani”, ”Fata babei și fata moşului”? - Spune-ne ceva mai... complicat, de data asta! - Așa să fie atunci! Aţi auzit vreodată de “oglinda cărții“? - Nu, bunicule, dar vrem să auzim acum! - Să începem atunci! Au fost odată patru tineri, ce trăiau în același oraș și erau prieteni apropiaţi de mici. Pe prima fată o cheamă Ana. Ea este o fată frumoasă, roșcată și cu un temperament vulcanic. Anei îi place cel mai mult pe lumea aceasta să fie în centrul atenţiei, îi plac oamenii care o admiră, o laudă, o remarcă pe ea, numai pe ea. Vrea să fie cunoscută, faimoasă și bogată. Dar cel mai mult, își dorește iubire. Visează la un bărbat puternic și foarte frumos. Ea trebuie să înfățișeze perfecțiunea, iar el să fie dovada că ea, Ana, poate să aibă orice își dorește. Fata nu are nevoie de viață personală, ci vrea ca fiecare părticică din ea să fie expusă și admirată, de la trup la personalitate. Ana are voce de cântăreață, așa își câștigă pâinea zilnic. Următorul personaj este Andrei. Andrei este un băiat nesigur pe el, care se teme de multe, dar cel mai mult și mai mult se teme că va fi criticat de oamenii din jurul lui. Băiatul are însă un talent nemaipomenit la scris. Scrie de la cinci ani, povești, povestiri, discursuri, romane, dar, deși împletește atât de bine cuvintele, frazele și literele, nu a publicat niciodată o carte. Dacă publicului nu i-ar fi plăcut? Atunci, cu siguranță că el, Andrei, un băiat obișnuit ce tânjește la talentele oamenilor din jur, ar fi fost criticat și urât. Mai bine să stea cuminte, să aibă o viață mediocră și să moară în liniște, fără ca oamenii care nu îl cunosc personal să fi auzit de el. Al doilea băiat se numește Victor. Victor s-a născut într-o familie înstărită, tatăl lui fiind director, iar mama sa...? Victor nu și-a cunoscut niciodată mama biologică. Singura mamă pe care o știe este soția tatălui său, căreia însă nu îi pasă de el. Dar nici băiatului nu-i păsa de ea, de fapt, nu prea îi pasă de nimeni. Nu este el fiul directorului? Cine îi poate sta lui împotrivă? Victor însă are o calitate: deși este obișnuit să aibă tot ce își dorește și să fie îngâmfat, îi place nespus de mult munca. De asemenea, nu i-a plăcut niciodată literatura, el e omul faptelor evidente. De aceea, singura facultate care îi convine este Dreptul, pentru că întotdeauna i-a plăcut să se simtă ca și cum el a luat o decizie importantă, care i-a afectat și pe alți oameni. O decizie bună? Una rea? Ce mai contează, a luat o decizie. Ultimul personaj este o fată pe nume Bianca. Bianca este cea mai mică din grupul de patru prieteni, fiind deopotrivă cea mai visătoare. Fata este prietenoasă și deschisă cu familia și prietenii, dar retrasă față de persoanele noi. De când era foarte mică, Bianca a început să deseneze. Desena așa frumos, încât părinții ei nu au mai putut să o învețe carte deoarece oriunde era, fata desena. La școală, toți copii o considerau ciudată și o luau în râs. Fata a cunoscut răzbunarea de mică; era singurul mod prin care putea să se relaxeze după școală. Bianca nu a uitat niciodată persoanele care i-au făcut rău. Putem spune că avea o minte mediocră la prima vedere, dar în realitate nivelul ei de inteligență era destul de ridicat, fiind extrem de curioasă. Întâmplarea face ca, într-o zi, când cei patru erau deja la facultate, la o cafenea din centrul Bucureștiului, cei patru prieteni să se întâlnească din nou. Și a mai fost un personaj, o bătrânică ce se cunoștea cu ei încă de când stăteau în același cartier. Tot întâmplarea face ca și bătrânica să fie tot la aceeași cafenea, în același timp. Aceasta, știind prea bine ce mentalități diferite au cei patru, a vrut să facă un experiment. Le-a dat fiecăruia dintre ei un exemplar din povestea “Mica Sirenă”, cerându-le să vină înapoi la cafenea în ziua următoare și să-și exprime părerea despre cartea citită. - Așa să fie! spuseră Ana, Andrei, Victor și Bianca. Când au ajuns acasă, prietenii au făcut în felul următor: Ana a șovăit, dar mai spre seară a citit povestea, Andrei a citit imediat povestea și și-a făcut planuri despre explicația pe care avea să o facă în ziua următoare, Victor nu a citit povestea, fiind convins că o știe deja de când era mic, iar Bianca a citit-o de mai multe ori, fiind cuprinsă în paginile ei și uitând de tot de explicația pe care trebuia să o dea. Pentru că le era dragă bătrânica, în ziua următoare erau toți înapoi la cafeneaua din centru. - Ei bine, a spus bătranica, dacă nu te superi, am să te rog să începi tu, zise ea, și o invită în faţă pe Ana. - Eu am citit cartea, spuse ea, și pot spune că mi-a plăcut. De când am început să o citesc, am fost uimită de cât de multe uitasem din povestea care îmi era atât de dragă când eram mică. M-a captivat în mod deosebit frumoasa poveste de dragoste a lui Ariel și Eric, cum, prins chiar în 33

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 mrejele Vanessei, acesta a recunoscut-o pe adevărata lui dragoste, mica sirenă, și a fost gata să se lupte cu Ursula, o forţă mai puternică decât el. Îl respect pe Triton pentru alegerea făcută la sfârşit, când, deşi îi era atât de dragă fiica sa, a înţeles dragostea pe care aceasta i-o purta lui Eric şi s-a învoit să o transforme pe Ariel în om. Mai apreciez de asemenea talentul special al lui Ariel, vocea ei minunată. Mi se pare un sfârşit firesc, într-o poveste clasică, ca prinţul să o recunoască pe printesă după glasul ei încântător. Întotdeauna mi-au plăcut poveştile clasice cu prinţese, rochii minunate, glasuri catifelate, etc. - Îţi mulţumesc, spuse, amuzată, bătrânica. Ai vrea tu să continui, Andrei? - Eu... da, staţi puţin, aveam o foaie, off, unde am pus-o? Ah, aici era. Deci... hmm... basmul “Mica Sirenă”, scrisă de... ah, staţi, autor necunoscut... vă rog să mă scuzaţi, e prima mea apariţie în “public”. Această poveste reprezintă, după ce am citit-o, adult fiind, o sursă de inspiraţie. Încrederea lui Ariel, îndrăzneala ei când, neascultând de sfaturile tatălui său, îl salvează pe Eric din furtuna de pe mare, mă minunează şi totodată mă înspăimântă. Felul în care este scrisă cartea este simplu, dar faptul că a fost păstrată din generaţie în generaţie este uimitor. Îmi plac cărţile cu tâlc, iar pe aceasta o consider una dintre ele. “Mica Sirena” ne învaţă că, deşi unele reguli sunt impuse strict, trebuie să ne mai ascultăm și inima, iar dacă aceasta ne conduce către încălcarea acelor reguli, poate am vrea să luăm în considerare aceasta... hmm... înspăimântătoare alternativă. - Îţi mulţumesc, dragul meu. Bătrânica se uită vizibil amuzată la Victor, apoi spuse: Bianca, draga mea, nu ai vrea să închei… ăăă, să continui tu? întrebă ea, schiţând un zâmbet. - Sigur ca da, spuse Bianca. Trebuie să ştiţi că o să vorbesc liber, căci nu m-am gândit deloc la acest discurs. “Mica Sirenă”, ce basm minunat, nu-i aşa? Când am ajuns acasă, după propunerea dumneavoastră de ieri, am deschis în grabă cartea. De când nu mai citisem această poveste clasică! Dacă se afla acolo un detaliu pe care-l uitasem? Primul gând care mi-a venit în minte a fost cât de mult o admir pe Ariel pentru faptul că, deşi ştia că urmează să aibă un concert în care atracţia principală era chiar ea, s-a dus să exploreze suprafaţa mării. Mi-a mai făcut plăcere să văd că, la sfârşit, Eric o învinge pe Ursula, răzbunând-o astfel pe Ariel. Și ce furioasă am fost atunci când Ursula s-a preschimbat în Vanessa, vrăjindu-i prinţul sirenei! Pot spune că am citit basmul cu o mare bucurie şi curiozitate și îţi mulţumesc, bunico (așa îi spuneau cei patru bătrânicii) pentru că mi-ai oferit această lectură frumoasă! - Cu plăcere, draga mea! Acum, vreţi să ştiţi de ce l-am lăsat pe nea’ Victor la final? - Bună întrebare, bunico! - Este simplu: el are cel mai puţin de povestit, deoarece nu a recitit cartea. O să te rog, totuşi, să vii şi să ne povesteşti din ceea ce îţi aminteşti. - Eu... începu Victor stând pe scaun, apoi, la îndemnul celorlalţi, ieşi şi el în faţă. Păăi, “Mica Sirenă” este un basm de copii şi cam de... fete... apoi adaugă rapid, după privirea aruncată de Bianca, adică nu e nimic rău în asta, dar stiţi... eu nu îmi amintesc decât evenimentele din carte. Aş putea să vi le povestesc, dar când vine vorba de ceea ce cred eu despre carte, spuse el şi ridică din umeri… - Deoarece te ştiu de mic, te înţeleg, răspunse bătrânica. Ei, şi cu asta, vă rog să îmi înapoiaţi cărţile şi să vă duceţi înapoi acasă şi să reflectaţi la răspunsurile voastre şi la motivele pentru care ele au fost atât de diferite. - Mulţumim, bunico! Sărut mâna! - Ei, asta înseamnă, copii, oglinda cărții. De ce credeți că v-am descris personajele la început? Pentru că fiecare a spus bătrânicii la cafenea ceea ce i-a impresionat într-un basm banal, din punct de vedere al calităților pe care fiecare dintre ei le are sau le admiră la ceilalți. “Cărțile chiar sunt oglinzi: vezi în ele ceea ce ai deja înăuntrul tău”... ah, dar văd că deja ați adormit dragii mei nepoței!

Premiul IILulea Maria, 12 ani, cl. a VI-a, Clubul Copiilor Sector 1 București, Prof. coord. Băcescu Magdalena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Iubirea de mamă Ulița se îmbrăcase cu soare. Copilul ședea în brațele ei cu un zâmbet pe chipul său de catifea. Se vedea că mama lui obosise, cărându-și copilul scump în brațe, dar, până la urmă, l-a lăsat jos, spunându-i „Îmi pare rău!”. Atunci copilul a înțeles și a luat-o încetișor pe jos, cu piciorușele sale firave. Acum intrau în satul de departe. Erau doar câteva căsuțe frumos aranjate și o biserică ce este sufletul acestui sat. Era într-un început de aprilie, într-o dimineață din acelea care împrejmuiesc pământul cu nimb vioriu. Primăvara pășește încetisor în sătuc. Mama și copilul intră în curtea bisericii și se așază pe bancă. Copilului îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept ca un buratec de iarbă. Mama și-a pus baticul pe cap în semn de respect și a intrat în biserică. Fascinată de biserică, mica făptură a intrat și ea acolo. Picturile de pe pereți erau vechi, dar foarte speciale. Slujba a fost de poveste. Mama și-a luat copilul de mână și s-a îndreptat spre noua lor casă din acel sat. S-au mutat aici, deoarece părinții s-au despărțit și tatăl a rămas în cealaltă locuință. Au plecat mama și copilul, pe ulița plină de bălți. Când au ajuns, casa avea două ferestre micuțe, o ușiță, iar grădina era plină de flori și copaci înfloriți. Copilul a pus-o pe mamă să scrie pe perete numele lui, David, dar și pe al ei, ca să știe lumea cine stă în acest mic paradis. Când au intrat în casă, se vedeau o bucătărie mică, o masă, două scaune și un dulăpior cu multe lucruri utile. Mamei i-a plăcut mult parterul. David a văzut o scară misterioasă și s-a dus să vadă unde duce. A ajuns sus și a văzut două paturi, un dulap cu haine și un covor pufos. Copilul a coborat în grabă la mama lui, dar nu a găsit-o. A început să o caute. A ieșit afară, în grădină și a văzut-o pe banca albă. S-a dus la ea cu zâmbetul pe buze, spunându-i că-i place foarte mult noua casă. După ce a mai privit o dată grădina plină de culoare, băiatul a văzut că a venit soarele și acolo. Ulița îl învațase să privească primăvara. Știa acum că primăvara este o duminică a pământului și florile pomilor sunt frumoase ca un leagăn, căzute de pe crengi, ele tot râd. Mama și-a luat copilul în brațele-i calde și s-au bucurat de noul lor cămin. Primăvara a sosit și în sufletele lor. Era o bucurie foarte mare. Un sat, o uliță, o casă, o bancă, o mamă fericită alături de copilul său scump!

Fluturele curcubeu

Premiul IIGheorghe Anelis, 12 ani, cl.a V-a, Palatul Copiilor Pitesti,Argeș, Prof. Simona Marineața

Să facem cunoștință cu Andrei. El este un băiat de 12 ani, simplu și cuminte. Are ochi albaștri ca cerul și păr negru precum abanosul. S-a născut cu o dizabilitate - nu are mâna stângă. Și acest lucru îl face să se închidă mult în el. Mama lui, Cristina, a decis ca el să meargă la o școală normală. Copiii de acolo se poartă foarte urât cu el, uitând să privească dincolo de aspectul fizic. Doar cu o mică excepție: Mihai este cel mai bun prieten al lui Andrei. Fac foarte multe lucruri împreună: temele, se joacă și mănâncă. Mihai îl ajută să ia mâncarea de la cantină și îi ia apărarea întotdeauna. Într-o zi, un grup de copii l-a bătut pe Andrei. Acesta a plâns foarte mult și era din ce în ce mai trist. Prietenul lui, vrând să îl înveselească, a mers la el acasă să îi facă un cadou. Acesta era împachetat foarte frumos, cu o fundă mare și lucioasă. Andrei a fost surprins și a despachetat cadoul. Era o carte care se numea: „Cele 5 surori gingașe”. Băiatul a aruncat nervos cartea: - Crezi că eu am chef să citesc? spuse Andrei supărat. - Am crezut că o să îți aducă o mică bucurie. Și ție îți place să citești.... - Da, dar... Nu a apucat să-și termine fraza că o lumină extrem de puternică a ieșit din carte. Nici nu te puteai uita la ea. Într-un minut, lumina s-a risipit și deodată apare o figură mică, gingașă, de culoare albastră. Avea o coroniță cu flori albe și o rochiță diafană, lungă până la glezne și pantofi de cristal. Dar cel mai fascinant la ea era faptul că avea aripi. 35

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Aripi mari, transparente, dar sclipitoare. Era Zâna Albastră. Băieții se uitau speriați, dar și curioși la zâna micuță din colțul camerei: - Unde sunt? spuse zâna confuză. - Bună! Eu sunt Andrei. Tu cum ai ajuns aici? “Andrei!”, se gândi zâna... - Tu ești băiatul care trebuie să îmi salveze cele patru surori: Mov, Verde, Galben și Roșu! - Nu se poate! Trebuie să fie o greșeala. Cum te-aș putea ajuta eu pe tine? - Surorile mele au fost capturate de zmeii cei răi și doar tu le poți salva. Va trebui să treci prin mai multe probe. Te rooooog!!!!! Doar un copil care încă mai crede ne poate salva! - Trebuie să vin în cartea de unde ai ieșit tu? - Da! Vom porni amândoi într-o călătorie cu Trenul Expres să îmi salvez familia. Andrei se uita confuz la Mihai. - Du-te! Va fi o călătorie fantastică! îl îndemnă Mihai. Eu te voi aștepta chiar aici! Băiatul a luat-o pe zână în palmă și au plecat. S-a făcut o lumină puternică și în mai puțin de un minut au dispărut. Andrei s-a trezit amețit, nefiind obișnuit cu călătoriile prin acest portal. - Haide! îi spuse zâna. Stația este aproape. Dar nici nu s-a dezmeticit bine, că a rămas stană de piatră. Peisajul era fantastic. Norii erau din vată de zahăr colorată și pufoasă, râurile parfumate de ciocolată cu diverse sortimente, copacii din acadele colorate multicolor. Până și iarba era comestibilă și în zare se vedeau văi pe care fluturii vioi își făceau apariția și îi înconjurau. Au mers cât au mers și au ajuns la tren. Acesta era făcut din două bomboane gigantice. Au intrat în compartimentul cu numărul 1. Scaunele erau din mătase roșie. Pe drum, zâna i-a dat ca sfat să fie atent că vor veni multe ispite peste care va trebui să treacă singur ca să aibă izbândă. Ajunși la prima probă, Andrei își ia inima în dinți și coboară. Se făcuse deja întuneric și atmosfera era foarte tristă. Deodată, apăru în fața lui un magazin și brusc i se făcu foame. Își aduse aminte că nu apucase să mănânce nimic din cauza supărării. Intră în magazin și, cu surprindere, constată că are o hârtie de 10 lei în buzunar. Înăuntru era un copilaș ce părea foarte sărac, înghețat și înfometat. El nu avea decât un leu și nu putea să își cumpere nimic, totul fiind prea scump. Copilul s-a apropiat de el și i-a spus: - Mi-e foarte foame! Nu am mâncat nimic astăzi! Ai ceva de mâncare și pentru mine? Lui Andrei i s-a facut milă de el. Dorința de a-l ajuta a învins senzația lui de foame. Așa că i-a cumpărat băiatului mâncare de toți banii. A apărut dintr-odată zâna Mov eliberată de Monstrul Egoism. Ajunși înapoi la tren, zâna le-a sărit în brațe. O parte din sufleul ei se punea la loc. - Mulțumesc! Mulțumesc! Au pornit la drum. Nu au mers mult și au ajuns la a doua stație. Andrei primește o hartă către o comoară - o punguță cu diamante. Chiar înainte de a ajunge la ea, era o trecere de pietoni. Ca să poată lua diamantele, trebuia să ajungă acolo cât timp semaforul era încă verde. Când s-a făcut verde, a început să treacă. Totul părea așa de simplu. Vede dintr-o dată o bătrânică în genunchi, care încerca să își strângă cumpărăturile de pe jos. Aceasta i-a cerut ajutorul. Andrei era vrăjit de diamante. Câte lucruri putea face cu ele… iată că nu era totul simplu cum părea la început. A eziat puțin. După ce s-a înfruntat cu gândurile lui, s-a apucat să o ajute pe bătrânică. În timp ce strângea cumpărăturile, semaforul s-a făcut roșu, punguța a dispărut, dar a apărut zâna Galben, eliberată de Monstrul Lăcomie. Cele trei surori s-au reunit. Mai erau două de salvat. Andrei prindea din ce în ce mai mult curaj. A coborât din tren și în fața lui a apărut un băiat ce juca volei, unul dintre jocurile pe care el nu le putea juca. Invidia l-a cuprins și ar fi vrut să fie ca băiatul sportiv. O femeie s-a apropiat de băiat, dar el a început să strige: - Mi-aș dori și eu să am părinți, nu mai vreau să merg la orfelinat! Invidia lui Andrei s-a risipit, luându-i locul mila, ar fi vrut ca toți copiii să aibă părinți iubitori, așa cum avea și el. I-au apărut lacrimi în ochi. Renunțarea lui a adus-o pe Roșu înapoi de la Monstrul Invidie. Mai era puțin până la terminarea misiunii, doar o singură probă. A ajuns la înfruntarea Tristeții. A început fără să vrea să se gândească la toate lucrurile pe care nu le putea face și la cât de răi erau copiii cu el. Tristețea i-a cuprins din nou sufletul. Zânele salvate de el i-au simțit mâhnirea și de această dată puteau fi lângă el să îl ajute: - Tu poți face multe lucruri, poți face orice îți dorești. Ne-ai salvat pe noi. 36

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 A început să simtă că i se încălzește inima și a apărut astfel Verde. - Mulțumim foarte mult! Mulțumim! Mulțumim! Fără tine nu ne mai revedeam niciodată! Acestea s-au unit și au format un fluture multicolor în culorile: albastru, mov, verde, galben și roșu, zburând în zare. Nu știu cum Andrei a ajuns înapoi în camera lui. Mihai l-a întâmpinat cu un zâmbet: - Cum a fost? - A fost foarte ciudat! Și înfricoșător, și frumos! Au început amândoi să râdă, Andrei povestind despre aventura bizară pe care a trăit-o...

Din acel moment, Andrei s-a schimbat. Cu ajutorul călătoriei a devenit mai bun. Nu i-a mai păsat de ce spuneau copiii, era liber și avea încredere că poate schimba lumea. Era de ajuns doar să zâmbească și să creadă că imposibilul poate deveni posibil. Premiul IIHocevar Maria Emanuela, 12 ani, cl.a V-a, Palatul Copiilor Pitesti, Argeș, Prof. Simona Marineața

Eu și lumea mea. O poveste

Lumea este cea mai mare poveste care se întinde pe multiple și diverse planuri, se bifurcă neîncetat și se manifestă în fiecare ființă, oricât de mică, ce trăiește pe această planetă. Ca să poți scrie despre lume trebuie să înveți despre ea, să o citești zi de zi, să o înțelegi în profunzimile ei neplăcute, chiar dacă niciodată nu vei ști destul, pentru a explica ce este ea, cu adevărat. Sincer, nici eu nu știu cum să o descriu. Nu pot spune că e bună, dar nici rea, nu pot afirma că e neagră sau albă... Mai degrabă, ceva de mijloc, cu mai multe nuanțe de gri. Pe de altă parte, lumea e un paradox, căci reprezintă totul și nimic. În aceste rânduri nu o să scriu cine știe ce poveste de viață spectaculoasă, ci voi așterne doar acele cuvinte care cuprind, în esența lor, o parte din viața mea. Mai exact, acea parte pe care am înțeles-o. M-am născut într-un mediu dăunător pentru un copil, înconjurată de persoane toxice, care pe atunci reprezentau familia mea. Bineînțeles că nu era una fericită: un tată alcoolic și o mamă care punea pe primul loc plăcerile carnale. La acea vreme, erau niște persoane imature, incapabile să-și întemeieze o familie. Am locuit cu aceste „personaje” din romanul zbuciumat al vieții mele până la vârsta de 2 ani și, deși eram destul de mică, îmi amintesc foarte clar întâmplarea care mi-a schimbat definitiv viața. Țin minte cum, în acea zi urâtă de martie, ploioasă și rece, stăteam în casă și mă jucam pe covor, sora mea dormea în pat, iar tata stătea în colțul camerei, abătut, cu ochii în lacrimi. Apoi, ușa s-a deschis, niște doamne au intrat și ne-au luat cu ele fără ca tata să le oprească. Acea serie de imagini mi-a bântuit neîncetat copilăria și, la fel ca multe altele, își făceau loc în visele cele mai întunecate. Următoarele 6 luni le-am trăit în centrul de plasament. Până într-o zi când două femei, soacră și noră, de câteva zile aflate în căutarea unor copii, au găsit în ultima zi a căutării două surori, una de 2 ani și 5 luni, cealaltă de 1 an. Femeile le-au îndrăgit imediat pe cele două fetițe și s-au decis să le ia din plasament. Așa am ajuns sămi cunosc familia adoptivă. După numai două săptămâni, s-au finalizat procedurile legale de la vremea respectivă, care acum nu mai sunt valabile, iar pe data de 8 august 2004 am ajuns în noul nostru cămin. În mod normal, totul trebuia să fie frumos în acest nou și promițător început de viață. Până la un punct, așa a fost, dar, pentru a se bucura de happy end, eroinele trebuie să soarbă până la fund cupa suferinței. Eu și surioara mea n-am făcut excepție: din motive de neînțeles pentru noi, ne-am trezit cu vizite din partea persoanelor care ne-au dat viață. Apariția lor trezea emoții cumplite, fiecare rană se deschidea, se făcea tot mai adâncă și sufletul... sângera. 37

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Mereu am fost o persoană închisă. Nu mi-a plăcut niciodată să exprim ce simt, în ciuda faptului că vorbesc mai rău ca o moară stricată. Anii au trecut. Ultima oară când l-am văzut pe tata era primăvara și aveam 4 ani. Venise beat la noi. L-am condus împreună cu mama afară și așteptam să vină un taxi. Atunci l-am văzut pentru ultima dată, după care a dispărut timp de 10 ani. Mama ne căuta o dată pe lună și vizita ei făcea la fel de mult rău ca aceea a tatei. Conștient sau nu, acești doi oameni iresponsabili îmi provocau rău chiar și acum, când, aparent, erau departe. Știam însă că, dacă nu aș fi vorbit cu ei, se puteau întâmpla lucruri nefavorabile pentru mine, surioara mea și noii mei părinți. Nu voiam ca ei să aibă de suferit din cauza atitudinii mele, cu atât mai mult, cu cât îmi era cunoscută lupta lor de a ne ține aproape, de a ne adopta. Nu au putut, pentru că, de fiecare dată când voiau să înceapă procedura de adopție, persoanele care ne-au dat viață îi împiedicau. Anii au trecut așa de repede, dar, în ciuda răului cauzat de acele personaje rele din viața mea, am avut o copilărie fericită. Normală nu a fost, dar totuși au fost zile fericite, în care primeam dragostea și atenția cuvenite primului copil din familie, un statut privilegiat, oarecum. Am crescut alături de sora mea și alți doi frățiori gemeni timp de 14 ani și jumate, până când a apărut și numărul 5 (cea mai simpatică fetiță din univers). Eram fericită atât cât puteam fi eu fericită, dar, cu toate încercările lor, mă păstram o persoană retrasă și timidă. Durerea o simt și azi, doar că nu o exprim și, mai mult, îmi place să o țin prizonieră înlăuntrul meu. Sentimentul acela de a fi mereu la mijloc m-a urmărit și încă mă urmărește; să știi că aparții de cineva și, în același timp, să nu aparții... e groaznic. Nu am suportat niciodată prezența părinților biologici, îi detestam din tot sufletul. Pe atunci, nu priveam circumstanțele în care ne pune viața din anumite perspective, ci doar dintr-una singură, ceea ce m-a împins să fac greșeli uriașe. Recunosc că nu am avut o copilărie foarte tristă, dar să fii copil în plasament e un statut greu de purtat în lume. De asemenea, există restricții, nu ai voie să faci anumite lucruri pe care alții și le permit, ai reguli stricte și ești văzut ca un mijloc de făcut bani. E urât, dar, spre deosebire de alți copii aflați în situația mea, eu am avut o copilărie mai ușoară, n-am fost privată de libertate. Totuși, sunt ca ei, un omuleț micuț, călcat în picioare și târât de colo-colo de viață, prin mizeria unei societăți care se pretinde civilizată. Noi, copiii în plasament, suntem victimele societății bolnave în care trăim. Cu toate acestea, când merg la sediul protecției copilului și (re)văd acele porți roșii, ale centrului de plasament, îmi dau seama că sunt unul din cazurile fericite. Această experiență dureroasă de viață, care pe alții îi cufundă tot mai adânc în întunericul disperării, pe mine m-a ridicat și m-a făcut mai puternică. Recunosc că la un moment dat am avut o cădere nervoasă, am luat niște pastile și am leșinat. M-am trezit a doua zi la spital. A fost un gest naiv și inutil care m-a făcut să înțeleg că moartea e cea mai simplă cale de a scăpa de probleme și că, pentru nimic în lume, nu merită să îți iei viața. Mai ales când te gândești că sunt atâția nefericiți care și-o doresc și nu o pot avea. Pe la vârsta de 14 ani, tata și-a făcut din nou apariția, făcându-mă să mă gândesc: „Da, oamenii ăștia chiar știu să strice buna dispoziție și fericirea celorlalți”. Ajunsesem la vârsta marilor întrebări și aveam atâtea care mă chinuiau: „Unde ai fost atâta timp?”, „De ce tu și mama ne-ați părăsit?”. Aș minți dacă aș spune că nu mi-am imaginat cum ar fi fost viața noastră dacă locuiam cu ei. Îi toleram doar pentru a afla niște răspunsuri, deși știu că era un gest egoist. Spre marea mea dezamăgire, tata a apărut după zece ani la fel cum plecase, amețit din cauza alcoolului, iar mama, chiar dacă se maturizase fizic, rămăsese incapabilă să-mi ofere niște răspunsuri clare. Mai mult, ca o ironie absurdă a vieții, se căsătorise cu un bărbat care avea 4 copii asupra cărora își îndrepta toată atenția și dragostea. Da, scumpa mea mămică, aceeași care nu a fost în stare să o dea fiicelor ei! După această întâmplare au trecut alți 2 ani. Totul era bine și frumos, când, în bine cunoscutu-i stil neașteptat, tata apare din nou, de această dată complet schimbat. Am rămas surprinsă când l-am văzut. Am fost cu el în vacanță și am reușit să primesc toate răspunsurile de care aveam nevoie. După un alt an s-a recăsătorit și el și am mai primit încă un bonus de 3 frați, astfel că în prezent dispun de 3 mame, 3 tați și 11 frați. Cea mai tare familie! Sincer, am avut o copilărie foarte complicată, iar eu, un copil nevoit să își dea cu capul de pereți pentru a afla calea corectă. Am învățat până acum din toate căzăturile luate pe calea destinului și am înțeles că viața nu îți oferă probleme fără rezolvare, că depinde doar de tine cât de repede găsești rezolvările. Am înțeles că, dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu familia mea, nu aș fi avut parte de atâtea exemple bune și rele: de la părinții biologici am învățat că, înainte de a-ți întemeia o familie, trebuie să fii suficient de matur pentru a avea grijă de ea și trebuie să găsești persoana potrivită, alături de care să o întemeiezi. 38

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Poate că multe persoane care vor citi aceste rânduri (mă refer la cele apropiate) vor zice: „Dar tu nu ești așa!”. Așa este. Deși am descoperit o parte din mine, mai am încă multe altele ascunse în adâncul meu, altele de pus la punct, de schimbat în bine. Cu toate că am avut de-a lungul celor 18 ani de existență modele diverse, nu am reușit să fac o schimbare majoră. Încă mă las călcată în picioare cu bună știință, ca și cum mi-ar plăcea să-mi fac singură rău, să mă pedepsesc pentru vini neștiute. Asta se întâmplă, pentru că am investit mai mult timp în lumea mea imaginară, perfectă și minunată, unde mă retrag de fiecare dată când afară e furtună, în loc să transform realitatea în acel loc minunat. Știu că nu am realizat cine știe ce, că mai am mult de învățat despre mine, viață și oameni, că mai am de lucru în acțiunea de a mă descoperi celorlalți. Persoanele care cred că mă cunosc nu vor înțelege mare lucru. Dacă eu nu mă cunosc îndeajuns, cum o pot face ele? Consider că aceste lucruri fac parte din propriul proces de maturizare. Pentru a înțelege lumea care ne înconjoară trebuie să ne cunoaștem pe noi.

Premiul IIIonică C. Cristina, 18 ani, Cl. a XI-a, Lic. Tehnologic „Dacia” Caransebeș, Caraș-Severin, Prof. coord. Dr. Danciu Liliana Biserica noastră Biserica noastră e casa lui Hristos, De aceea o iubim și o păstrăm frumos, Fiecare zi e pentru noi o sărbătoare, Ne întâlnim aici, cu mic cu mare.

Biserica noastră e sprijin și lumină Ce mângâie, învață și alină. Preoți destoinici o conduc cu spor, Ea înflorește-n timp pentru al său popor.

Biserica noastră ne-nvață să iubim, Să ne rugăm și să ne spovedim, Să dăruim, să creștem sănătos, Să fim buni creștini și să trăim frumos!

Premiul IIAnoca Eduard, 10 ani, cl. a IV-a, Șc. Gimn. „Romul Ladea”, Oravița, Caraș-Severin, Prof. coord. Anoca Adelita

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 CÂND SPUI COPILĂRIE

Anotimpuri

Când spui copilărie, Gândul departe-ți zboară La zilele senine Ce le petreci pe-afară. La cărți cu prinți și zâne Citite prin grădini. La jocuri fără-astâmpăr Ce le trăiești din plin. Copilăria este un vis Frumos și dulce Un tren care pornește Și trece și se duce. A-l face să se-ntoarcă Nu poți, oricât ai vrea Îți dau un sfat, copile, Bucură-te acum de ea!

Am zăvorât vara în clipirea șireată a soarelui transparent de strălucitor. Și toamna am lăcătuit-o în diagonala de rouă a ploii Iarna s-a ascuns după un nor incolor... Căutând primăvara m-am trezit înflorind azvârlindu-mi pulsul ca un strigăt de izbândă spre soarele tânăr.

Premiul IIOtea Ioana, 13 ani, cl. a VII-a, Col. Tehnic„ Ion Creangă”, Târgu-Neamț, Jud. Neamț, Prof. coord. Toma Mihaela

Premiul IIIStroia Dragoș, 12 ani, cl. a VI-a, Șc. Gimnazială Poplaca, Sibiu,Prof. coord. Mesaroșiu Corina Prieten e acela care

Dino

Prieten e acela care Te ajută când te doare. Îți dă sfat cu a lui răbdare, Îți stă alături mereu Binele să-l împlinești De gând rău să te ferești.

Dino nu este fioros,

Este un animal frumos.

Are niște dinți ascuțiți

Cu care mânâncă biscuiți.

Prieten e acela care Îți arată dreapta cărare. Fapte bune tu să săvârșești, Să fii milos, să dăruiești Chiar și atunci când greșești.

Este-o creatură nu chiar mică,

De care nu îmi este frică.

Prieten e acela care Îți dă tot ce-i bun sub soare. La necaz te strânge tare Spune-i numai ce te doare. Prieten bun mereu să fii Să iubești și din inimă să dăruiești!

Premiul IIFeier Anamaria 11 ani, cl a V-a, Școala Gimnazială „Aurel Vlaicu” Arad, Profesor: Stana Gianina

Are niște țepi pe spate

Parcă-i venit de pe Marte.

Premiul IIIBihoi Damian, 6 ani, Grupa Mare, Grădinița P.P. „Riki-Priki”, Reșița, Prof. Lința Cristina

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 COPILĂRIA Sunt fetiță năzdrăvană, Toată ziua eu mă joc Cu prietenii pe stradă Și atunci totul parcă ia foc!

Tu ești ,,mâță,, , ,,piuă,, , ,,casă,, , Mai facem și un tik-tok, Ne suim în pomi, pe garduri, Nu putem sta chiar deloc!

Cu bicicleta, trotineta, Mai cântăm sau mai dansăm, Ne certăm, dar ne-mpăcăm Și chiar de masă noi uităm!

Felinarele se aprind, Semn că joaca s-a sfârșit. O pornim ușor spre casă Să dormim și un pic.

Ce bine e să fii copil! Să ai părinți să te ocrotească Iar tu să te bucuri zi de zi Că viața este frumoasă!

NĂZDRĂVĂNIILE AUROREI Sunt o fetiță cam năzdrăvană, încă nu am 7 ani, dar știu să scriu, să socotesc, iar la toamnă de clasa I mă pregătesc.

Eu am o agendă în care îmi notez ce am făcut special în fiecare zi. Se numește ,,Jurnalul Aurorei”. În acest jurnal am scris câteva boacăne pe care le-am făcut din neatenție sau din prea multă imaginație. Cele mai multe boacăne le fac când rămân acasă cu bunicul meu. Iată unele dintre ele: am tuns pisoiul să nu îi fie cald, am tăiat un prosop mare să le fac scutece la păpuși, am făcut o omletă din 28 de ouă de găină și de gâscă, pe care au mâncat-o păsările, am spălat toate mașinile de pe stradă cu furtunul pentru că erau murdare, am tăiat geaca lui mami ca să o fac vestă, am umplut camera bunicului, peste tot, de abțibilduri. Bineînțeles că am fost certată, dar și iertată. Chiar dacă sunt mai năzdrăvană, eu îmi ascult părinții, o ajut pe mami la curățenie și la gătit, îl ajut pe tati în garaj și când tunde iarba, păstrez curățenia în cameră la mine și îmi fac toate temele.

Cred că jurnalul se va umple repede-repede, dar așa de năzdăvani cred că sunt toți copiii! Asta, da, copilărie! Copil cuminte și babă frumoasă ați mai văzut?

Premiul IIIAntognetti Aurora-Mădălina, 6 ani, Cl. preg. Lic. Teoretic „M.Eminescu” Cluj Napoca, Prof. Înv. Primar: Beldiman Ramona

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Povestea lui Eli, un peștișor special A fost odată un peştişor pe nume Eli. El îşi dorea mult să facă ceva special, pentru prietenii lui. Într-o zi, o furtună mare a făcut valuri imense şi prietenii lui nu mai puteau să înoate drept. Eli avea o coadă foarte puternică şi era singurul care putea să înoate, aşa că numai el putea să ia Rubinul Mării, o piatră care ar fi oprit furtuna. Eli s-a dus la Întunecoasa, o peşteră însufleţită, care avea ochi luminoşi şi era foarte înţeleaptă. Întunecoasa i-a spus: - Trebuie să te duci la Râul Mărilor, un loc frumos, cu corali mulţi şi coloraţi, din care ies bulbuci. - Şi cum mă va ajuta Râul Mărilor, a întrebat Eli. - Un bulbuc magic care se va sparge îţi va spune ce să faci mai departe. Eli cunoştea acest loc. Nu era departe. Când a ajuns în Râul Mărilor, bulbucul care s-a spart i-a şoptit: - Trebuie să te duci la Peştera Gheţii, din Râul Îngheţat! Acolo vei găsi un alt indiciu. Eli a văzut peştera şi a intrat curajos. De la fundul peşterii se auzeau nişte şoapte. Eli a înaintat către fundul peşterii şi a văzut un peşte prins de Vânturile Rele. L-a eliberat şi au ieşit din peşteră. Peştele i-a mulţumit şi l-a întrebat pe Eli: - Cum te-aş putea răsplăti că m-ai salvat? - Îmi poţi zice unde trebuie să merg ca să găsesc Rubinul Mărilor? Îmi trebuie pentru a opri furtuna. - Da. Mai întâi, trebuie să te duci la Balena Somnoroasă. Peştişorii şi-au luat rămas bun şi au plecat fiecare în treaba lui. Când a găsit Balena Somnoroasă, Eli a trezit-o. Balena a întrebat morocănoasă: - Cine îmi deranjează somnul? - Scuze că te întrerup, a răspuns Eli, aş vrea să îmi zici următorul indiciu, pentru a găsi Rubinul Mărilor. Am nevoie de el ca să opresc furtuna. - Rechinul Înţelept te poate ajuta! Îl găseşti după coralul violet. Eli a descoperit coralul violet. Rechinul era foarte deranjat, pentru că toată lumea venea la el să primească sfaturi. - Cine este acolo, a răcnit rechinul. - Sunt Eli, am venit să te rog să mă ajuţi să găsesc Rubinul Mării, pentru a opri furtun - Mergi la Castelul de alge, acolo vei găsi un tron. Când te vei aşeze pe tron, acesta îşi va vorbi. Îţi va răspunde ce trebuie să faci în continuare. Ajuns la tron, Eli s-a aşezat confortabil şi a întrebat: - Unde pot găsi următorul indiciu pentru a ajunge la Rubinul Mării? - Trebuie să te duci la Crabul Algelor, care locuieşte lângă barca scufundată, s-a auzit din interiorul tronului. Şi Eli a plecat mai departe, până la barca scufundată, unde s-a întâlnit cu Crabul algelor. - Bună ziua, domnule! Poţi să îmi zici următorul indiciu spre Rubinul Mării? - O, desigur! Trebuie să spui o parolă în faţa Scoicii Mov, pentru a se deschide şi a lua perla ei. Aceasta este cheia unei uşi gigantice, care duce spre rubin. Însă eu nu ştiu această parolă, i-a spus crabul trist. Eli s-a apropiat de scoică şi a zis: - Cred că ştiu care e parola: „Te rog frumos, deschide-te!” Scoica s-a deschis şi Eli a reuşit să ia perla şi să plece mai departe. - Mulţumesc, Scoică! Mulţumesc domnule Crab! În drum, Eli s-a întâlnit cu caracatiţa Iana, care i-a arătat drumul către Uşa Gigantică. Ajuns la Uşa Gigantică, Eli a folosit perla pentru a o deschide. Uşa a dispărut, iar peştişorul a reuşit să înainteze până la Şarpele Zolgo, care este cel mai bun spion din Ocean. 42

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - Diamantul din groapă o să-ţi arate calea către următorul indiciu, i-a spus Zolgo. Aşa cum i-a povestit Zolgo, diamantul i-a arătat o săgeată către un zid care avea o gură mare şi ochi de sticlă magică. Eli a pus diamantul în gura zidului. Când gura s-a închis, s-a creat un mare vârtej de apă, care l-a trimis pe Eli faţă în faţă cu un cal de mare. Puţin ameţit, Eli a ascultat ce i-a transmis căluţul: - Mergi la Sirena Ona. Ea ştie tot ce se petrece în aceste ape. Eli şi-a continuat aventura şi a ajuns la Sirena Ona care l-a însoţit la Meduza Zuza şi Steluţa de mare Dudi. Împreună au intrat în Grota Stelelor. Acolo era foarte întuneric şi alunecos. Meduza Zuza s-a aprins şi le-a făcut lumină ca să vadă pe unde înoată, iar Steluţa Dudi a coborât într-o prăpastie, alunecând uşor pe ziduri, până la rubin. După ce a luat rubinul, Eli a oprit furtuna. Şi toate creaturile mării au fost în siguranţă. Astfel, Eli a reuşit să facă ceva special pentru prietenii lui.

Premiul IIIVladu Maria Bianca 6 ani, clasa pregătitoare, Șc. Gimn.„Elena Doamna” Tulcea, Coordonator: Ungureanu Daniela

Primăvara în ochi de copil Părea o zi obișnuită. După mulțimea de ore la școală, am decis să fac o plimbare prin parcul de lângă casa mea. Însă, fără să îmi dau seama, m-am îndepărtat mult de oraș, de aglomerație și de zgomotul mașinilor. M-am trezit într-o poiană verde precum smaraldul. Primăvara venise din ținuturi neștiute. Mirosul îmbătător al florilor m-a umplut de energie, așa că am decis să descopăr întreaga natură, deoarece era plină de lumină și sunet. Aveam atâtea întrebări și m-am gândit că cel mai potrivit pentru a îmi răspunde este însuși vestitorul primăverii, ghiocelul. Acesta se ivise victorios de după stratul alb de zăpadă. - Bună, plăpândule ghiocel! Ești foarte gingaș... ai noblețea unui prinț din basme! - Bună să-ți fie inima! Mulțumesc de compliment, dar să știi că nu e ușor să fii vestitorul primăverii în fiecare an. Tocmai de aceea, noi, ghioceii, cele mai gingașe flori, am fost aleși să vestim primăvara și ne simțim norocoși să avem o asemenea menire! - Ce se aude în depărtare? - Natura se pregătește să revină la viață, nu mai poate fi oprită. Dorești să faci o plimbare revigorant, pentru a descoperi tainele acesteia? - Desigur, mi-ar face plăcere! - Uite, insectele lucrează de zor. Albinele, zburând dintr-o floare în alta, culeg polenul dulce și aromat, muștele depun ouă microscopice, fluturii planează în roiuri deasupra bobocilor, iar buburuzele multicolore s-au trezit din amorțeală. - Da, e un zumzet abia perceptibil... - Și dacă ești atentă, se aud firav trilurile păsărilor reîntoarse de pe meleaguri mai calde. - E așa de fascinant! Se pare că luna martie a adus odată cu venirea ei multe daruri... - Așa este! Privește și la arborii din jurul nostru, cum au renăscut dintr-o dată. Mușchiul gros de pe scoarța acestora este tot mai verde, ramurile tot mai viguroase, iar pe vârfuri apar mugurii dătători de viață. Continuam să privesc la toate semnele naturii, vestitoare de noul anotimp... Primăvară, bine ai venit !

Premiul IIIOpriș Daria, 12 ani, cl.a VI-a, Șc. Gimn. „Florea Bogdan”, Reghin, Mureș, Prof. coord. Crăciun Mihaela

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Fluturii prietenoşi Au fost odată ca niciodată cinci lalele roz, pe un câmp. Din depărtare veneau, obosiţi, nişte fluturi, zburând. După călătoria lor cea lungă, fluturii s-au oprit să se odihnească pe lalele. Una dintre flori i-a zis fluturelui: - Vrei să fim prieteni? - Da! A răspuns el cu veselie. Celelalte flori s-au împrietenit şi ele cu fluturii gingaşi. Aceştia erau cinci, pe nume: Fluturaşul cel Isteţ, care răspundea la toate întrebările; Albăstrelul era foarte cuminte; Gingăraşul zbura lin şi frumos; Jucăuşul: îi plăcea să se joace de-a v-aţi ascunselea; Pictorul: picta florile pe care le vedea în cale. Lalelele au întrebat fluturii: - Cum a fost în călătoria voastră? Isteţul a răspuns: - Ne-am întâlnit cu o pisică, voia să ne prindă. Apoi am zburat peste ape, peste munţi, am trecut pe lângă cele mai frumoase flori şi am ajuns la voi. După odihnă, cei zece prieteni au făcut o horă. Gingăraşul era cel mai priceput la zbor şi le-a arătat prietenilor lui mişcări extraordinare. Lalelele, triste, au spus: - Ne dorim şi noi să putem zbura! Fluturii au răspuns cu blândeţe: - Voi veţi putea zbura când va bate vântul, iar frunzele vor fi aripile voastre. Pictorul le-a desenat pe frunze inimioare portocalii, ca să nu mai fie triste. Era o vară liniştită. Fluturii au mulţumit pentru îngrijire şi distracţie şi au plecat spre casa lor din apropiere, sperând să se revadă. -Sfârşit-

Curcubeul împăcării

Premiul IIIPrisecaru Mara, 6 ani, cl. preg., Grădinița P.P. nr. 9 Galați, Înv. cl. preg. Mutu Nicoleta

Razele verii se cerneau peste iarba lipsită de vlagă şi peste frunzele slăbite. Bulgărele de aur se îndrepta spre miazăzi şi văzduhul clocotea de neliniște. Tăcerea stăpânea întregul ţinut, dar, deodată, un tunet răzleţ ca o artilerie cerească a izvorât din înalt. Fuioare de nori erau purtate de vântul care îndoia copacii până aproape de pământ. O linie de foc a brăzdat cerul. A fost urmată de alta, de alta şi de alta... până când vuietul vântului s-a transformat în plânset... cerul plângea cu lacrimi dese. Ochiul lui senin era acoperit de cearcăne întunecate. Suferinţa acestuia se numeşte „furtună”. După puternicul zbucium al naturii, a apărut împăcarea izvorâtă din culorile curcubeului care îşi revărsa pacea peste meleagurile revigorate.

Iarba strălucea verde-smarald, iar frunzele sorbeau lumina soarelui apărut de nicăieri.

Premiul IIIGârbacea Matei, 10 ani, clasa a III-a, Col. Național „Octavian Goga”, Sibiu, prof. coord. Blăguțiu Cornelia

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 POVESTEA PRIMĂVERII Iată că încep povestea ca orice poveste, pentru că așa este normal, așa trebuie să fie, așa încep poveștile. Prin urmare, a fost odată ca niciodată, a fost o familie cu patru fete, care de care mai frumoasă. Cea mare era mereu veselă, era mereu cu zâmbetul pe buze, îi plăcea să se joace cu mieii, cu fluturii, cu florile și cu păsările. Era veselă și iubită de tot universul. Florile o împodobeau și-i dăruiau din culorile lor, astfel că ochii ei erau ca două flori de nu-mă-uita, buzele erau ca macii din lanurile de grâu, obrajii păreau două flori de bujor, iar mâinile păreau două ramuri de măr înflorit. În jurul ei, mielușeii făceau tumbe, ca să o binedispună, fluturii zburdalnici i se așezau în păr, iar păsările o încântau cu trilurile lor. Într-o zi, un nor negru a coborât de pe boltă, ca să-i întunece bucuria. Lumina era acum umbrită de teama unei furtuni neașteptate. Fata însă nu și-a pierdut speranța în binele și frumusețea în care credea, așa că și-a scos brâul colorat care-i încingea mijlocelul și l-a aruncat spre cer spunând:” Te dăruiesc luminii spre bucuria oamenilor!”. Brâul s-a arcuit peste norul întunecat și i-a sorbit puterea. Lumina își făcea loc printre stropii de ploaie, care erau gata să coboare peste grădinile fetei, ca să-i scuture florile, să-i alunge păsările și fluturii, să așeze tristețe peste bucuria mieilor. Când au văzut însă minunea, jocul a devenit mai animat, mai plin de viață, iar glasurile se ridicau spre cer, ca un imn închinat bucuriei de a trăi: - Acesta este curcubeul, ciripeau vesele păsările! - Acesta este legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu florile, cu fluturii și cu oamenii, că nu va lăsa niciodată ca întunericul să acopere frumosul din lume, șoptea fata adunând în palmele ei buchete de raze, pe care apoi le dăruia lumii! - Cine ești tu, care ai îndrăznit să mă înfrunți? a răsunat ca un tunet glasul plin de ură, al norului întunecat. - Eu sunt sora Luminii, sunt Primăvara! Lumina nu o poți tu supune, oricât de întunecat ai vrea să fii! Știu asta de la părinții mei, iar ei întotdeauna spun adevărul. Iată că povestea mea nu este doar o poveste, ci este un adevăr pus în poveste. Prin urmare, am încălecat pe-o ramură de măr și v-am spun un adevăr! Premiul IIITrif Tania Mara, 14 ani, clasa a VIII–a, Col. Naț. „Onisifor Ghibu”, Oradea, Bihor, Prof. Laslău Diana Zâmbete în zbor Se știe despre copiii de demult că munceau pe rupte toată ziua. Nu se jucau așa ca noi. În această poveste o să vă prezint vietatea viu colorată, pe care o urmăresc copiii afară, când soarele lucește pe bolta cerului și care aduce zâmbete pe chipurile tuturor copiilor și nu numai. Exista, într-un orfelinat, o fetiță numită Amelie. Era foarte veselă din fire și orice muncă o făcea cu zâmbetul pe buze. Sufletul ei minunat și pur îl puteai vedea oglindit în ochii ei albaștri și strălucitori. Într-o zi, în timp ce iși făcea partea ei de treburi în grădină, a văzut zburând un fluture. Nu știa ce era, nu mai văzuse până atunci așa ceva. S-a gândit că dacă îl va urmări poate va afla ce este. Așa că a lăsat munca la o parte și a urmat fluturele. Întinse mâna ei astfel încât mica ființa să se așeze pe ea, pentru a o putea admira mai bine. Când fluturele s-a așezat pe degetul ei, Amelie l-a privit cu ochii ei strălucitori. I-a admirat aripile viu colorate, care păreau acoperite de un praf fin si magic. A vorbit cu el fascinată, pâna când s-a lăsat seara și acesta și-a luat zborul.

Următoarea zi, a mers din nou în grădină, sperând să-și revadă noul prieten. Dar nici urmă de fluture. L-a căutat prin toată grădină, dar nu l-a mai găsit. Asta a întristat-o foarte mult. A mers la ceilalți copii și i-a întrebat dacă au văzut fluturele. Unii nici nu știau ce era sau cum arată, altora nici măcar nu le-a păsat. A întrebat și adulții din orfelinat, cei care aveau grijă de ei, dar aceștia doar au repezit-o și și-au văzut de treabă. Și-a dat apoi seama, extrem de tristă, că nu mai avea rost să întrebe și să-l mai caute. Nu-l va mai vedea niciodată. 45

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 La câteva zile după această întâmplare, la orfelinat a venit un cuplu tânăr, ce dorea să adopte un copil. În genul acesta de momente, toți copiii din orfelinat stăteau drepți și zâmbitori în fața oamenilor care veneau să-i vadă, în speranța că vor avea norocul unui nou cămin. Numai Amelie era cu privirea tristă în pamânt. Spre mirarea tuturor însă, cuplul a ales-o pe ea. A mai înveselit-o puțin acest lucru, dar tot nu era suficient, pentru a o face din nou ca înainte. A fost dusă în noul ei cămin, iar cei doi părinți i-au prezentat totul, în special grădina din spatele casei. Când a zărit mișcările unor aripi colorate, Amelie a revenit la vechea ei stare de spirit. Noua ei mamă, Grace, i-a explicat că fluturii erau la început omizi urâte care se transformă în ființele frumoase și viu colorate pe care ea le iubește atât de mult. I-a mai spus că sunt insectele cele mai iubite de copii și că absolut nimeni nu poate rezista să nu urmăreasca unul în zbor.

Atunci, Amelie și-a dat seama că fluturii au fost și vor fi mereu ființele gingașe și fascinante care apar atunci când un copil zâmbește și este fericit, așa cum era ea acum. A realizat că văzuse fluturele în grădina orfelinatului doar când zâmbea și era veselă. Când a dispărut fluturele, a dispărut și zâmbetul ei. Deci, cele două lucruri erau strâns legate unul de celălalt. Astfel că, zâmbiți copii! Fiți veseli! Fluturii iși vor bate aripile multicolore în jurul vostru și nu vor mai dispărea niciodată. Premiul IIICosma Ștefania-Ioana, 11 ani, cl. V-a, Șc. Gimnazială ”Lucian Blaga”, Jibou, Sălaj, Prof. coord. Ciurbe Mariana

Marea

Adâncă e marea ca sufletul meu Şi apele tulburi ca bolta senină Nu piere nimic din tot ce m-animă Căci albele-i valuri spumega-vor mereu.

Ea e esenţa fiinţării mele, E ancora ce mă leagă de viață, Bucuria atârnând de catarge Când valul e bun, speranţa mă-nalţă.

Leagăn ce naşte pe boltă luceferi, Oglindă divină a Celui ce-L sper, Copilăria-mi din suflet o picur, Tu poart-o cu tine, spre alte meleaguri.

Şi poartă cupa de dragoste plină Spre alţii asemenea mie Și spune cât de albaştri noi suntem, Că toţi formăm această Românie.

Borbely Raluca, 12 ani, clasa a IV-a, Clubul Copiilor Câmpia Turzii, Prof. coord. Lucia-Simona Șandor

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Albastru Iubesc în albastru Albii pescăruşi, Gândesc la albastru Speranţe de tine ştiute. Sunt marinarul albastru Ce rătăceşte Pe căi neştiute de nimeni Pe albastrele cărări Cunoscute de tine, Iubita mea, Albastra mea mare. Şi răsăritul e-albastru ca tine, Iar prora şi pupa Sunt una cu mine. Iubeşte-mă-n albastru Să fiu veşnic ca tine, Lichefiază-mă, Să curg în etern Să fiu albastru ca tine...

Pastel Am luat pensula şi-am început: Stele pe cer am aşternut, Valuri negre - mărgele colorate, Corăbii puzderii, catarge înălţate.

Am înmuiat pensula-n albastru Şi am spumat marea în valuri, Perlatele scoici, mătasea brizei, Stelele mării, roşii corali, Pe toate le-am imortalizat...

În ancora vieţii: IUBIREA.

Premiul IIBorbely Raluca 12 ani, clasa a IV-a, Clubul Copiilor Câmpia Turzii, Prof. coord. Lucia-Simona Șandor

Durerea pământului Din inima ruptă din soare Se naşte Lacrima pământului stors, Versul fluierului Strivit sub brazdă, Sufletul plugului Sărăcit sub grâne. E multă durere şi plâns mut Aruncate veşted Peste cuvertura zdrenţuită A timpului static. Printre gândurile veşniciei Săpate ca nişte riduri adânci În ochii orbi ai brazdelor, Ţipă strident păsările negre Şuierând văzduhul Din norii veacului istoric. Printre stâncile prăvălite isteric Lipite de nucii plânşi de sevă amară Murmură iscoditor Undele ascunse Ale ierbii uscate. Stropi de sevă Dulci şi ingâmfaţi, Picură tremurat, Scurgându-se leneş, Umplând adânciturile aspre Ale pământului bătrân. Aripile întunericului

Învăluie în stele Trupul chircit al toamnei Trântind porţile sufletului Pentru totdeauna. Cerul se plimbă printre ramuri, Amăgit de ruginiu, Lunecând peste coaja gândurilor, Închizând Miresme sălcii, în coliviile goale. Se agaţă lumina De voalul ceţii Dezmierdată de zborul nevăzut Al cocorilor Zburând în rotocoale fumurii, Printre crâmpeie de vise. Rotundul gutuilor Mângâie cu ochi de soare Mierea frunzelor foşnitoare, Rodind tumultos Printre ramuri de vânt. Mi-am adunat în cufărul amintirilor Lumini cioplite din stelele verii, Lăsând rădăcinile aspre ale toamnei Să-mi acopere inima, Să-mi adoarmă sufletul.

Premiul IIMirică- Bobiț Petra, 14 ani, cl.a VIII-a, Șc. Gimnazială Nr. 28, Galați, Prof. Daniela Marin

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Mă prefac în fluture și zâmbet de copil

Zbor cu fluturii Clipele au devenit fluturi… Au învățat să zboare când au fost trăite; Prefăcute din simple nimfe În amintiri…

Aș vrea să mă ascund în infinit… Să mă prefac în fluture și trecător; La granița dintre absurd și ireal, Pictând și învățând să zbor.

Prea subțiri ca să le văd Și totuși colorate cu zâmbet de copil, În zborul neîncetat al timpului Care trece…

Înfășurată într-un zâmbet de copil; Și eu acela ce zâmbesc; Cu aripile-mi cerul să brăzdezAtât de efemer și tot trăiesc… Aproape invizibil, aproape spațiul pur; Devin un fluture, devin lumină. Și mă prefac în zâmbet de copil Zbor în plutire lină…

Am metamorfozat un zâmbet Și seamănă c-un fluture În zborul spre lumina Atât de dulce…

Și eu rămân aceeași… Căci eu n-am aripi, nici cocon, Dar pot să zbor cu ei Zâmbind….

Zâmbete de copii în zbor de fluturi Nu se făcuse încă dimineață. Stăteam la lumina lunii și a stelelor, pitită după frunze și îi priveam. Cât de frumoși puteau fi zâmbitorii! Pe o frunză era așezată o zâmbitoare, cosând o floare. Era o făptură atât de gingașă! Cu aripi largi, colorate, cu un corp maroniu, cu picioare, brațe lungi și grațioase și cu două antene care păreau o coroană de ramuri. Era o copilă cu părul albastru precum aripile de fluture; zâmbea, râzând încetișor. De-abia o auzeam, deși era aproape. Ceilalți dansau, împrăștiind un praf care sclipea argintiu în lumina lunii, mângâiau florile și le șopteau să crească, le pictau și le modelau sau pieptănau iarba și o umpleau de rouă. Toți râdeau și râsetele lor compuneau parcă un cântec acompaniat de greieri care acum erau niște băieței cu ochii și părul verde și cu haine maronii-verzui, care cântau la diferite instrumente. Ei erau în iarbă, greierii, iar ele sus, zburând ca fluturi. Nu ajungeau unii la alții, dar se priveau și râdeau împreună. Dintotdeauna zâmbitorii fuseseră despărțiți de zâmbitoare. Erau ziua greieri, ele fluturi și niciodată nu se apropiaseră. Zâmbitorii nu puteau să sară atât de sus, iar ele își loveau aripile de iarbă și le udau cu rouă. Un zâmbitor s-a uitat îndelung la zâmbitoarea care cosea petalele florii galbene laolaltă, până și-a făcut curaj să strige: – Mai, aruncă-mi câteva petale! Zâmbitoarea se ridică și se aplecă și-i răspunse: – Ești sigur? Tu nu trebuia să îndoi firele de iarbă? – Ai încredere în mine! Vorbim când reușesc! Câteva petale mari și galbene plutesc ușor, căzând spre zâmbitor. – Voi reuși în sfârșit să îți bandajez aripa, Mai! Voi reuși! Și tu vei reuși din nou să zbori! Mai s-a întors și și-a arătat aripa ruptă, trecându-și ușor mâna peste ea. – Dar tu nu poți să zbori! Și numai tu poți face asta, Verde… Verde se ascunde în iarbă și rupe un fir lat. Peste câteva minute, iese cu petalele legate de mâini cu firul de iarbă. - Mai! Acum voi zbura și tu vei reuși din nou! 48

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Sare pe o frunză și începe să se înalțe. Mai îl privește speriată. Pentru prima data, zâmbetul ei pierise. – Coboară! Tu nu știi să zbori! Te vei lovi! Te rog! – Mai! Eu zbor! Eu zbor! Zâmbitoarea se uita la el cum se înalță. Ajunge la frunza pe care stătea Mai și îi întinde mâna, râzând. Era, însă, prea departe. Brusc, cade o petală și Verde se prăbușește ușor. Sar dintre Frunze și îl prind în palmă. Îl pun pe frunză și dispar. Mai îl ia în brațe și el se uită după mine. – Oprește-te, te rog! Vreau să îți mulțumesc! Ceilalți zâmbitori se ascund în pădure, la vederea mea. Eu plec printre copaci și privesc pentru ultima oară în urmă: Verde îi bandajază aripa lui Mai cu firul de iarbă. Când ies din pădurice se făcuse deja lumină. Văd un fluture cu aripa bandajată, cărând un greier cu aripi de petale galbene. Deși acum, neumani, simt cum râd. Doi copii zâmbind și eu, la fel; zâmbete de copii în zbor de fluturi…

Premiul IIINițulescu Ana Carina, 13 ani, Șc. Gimn. " V Alecsandri", București, Prof. Coord.Cecilia Mihaela Nicula

POVESTEA COPILULUI CARE A ÎNVĂȚAT SĂ ZBOARE

Suntem definiți de vise, dorințe și gânduri ce duc la acțiuni concrete și la împlinirea scopului nostru. Încă de mici suntem îndemnați să răspundem la clasica întrebare: ,,Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, iar noi ne expunem dorințele care se schimbă de zeci de ori, până să devenim oameni mari. Copilul care a învățat să zboare este Ellen, un copil ca oricare altul, un copil care își construia propriul tărâm și primea pe oricine în universul său, învățându-l să trăiască în el. Construindu-și propriul tărâm cu prințese și prinți, soldați și dragoni, el învăța să zboare și să se apere de relele lumii. Zborul îi era lin și înalt, alimentat de dorințe sincere, gânduri curate și mai ales de poveștile pe care i le citea mama lui, seara. Din acele povești, Ellen a învățat cum poate și el să zboare. Ellen iubea să asculte poveștile mamei, seară, înainte de culcare, iar mamei îi făcea o deosebită plăcere să stea împreună cu el. Într-o seară îi spuse acesteia: - Mamă, știi ce vreau să devin când voi fi mare? - Ce vrei, dragul meu? - Când voi fi mare, vreau să mă fac ,,Fericire pentru alții”. Aș vrea să zbor asemenea lui Peter Pan și să îngrjesc copii din întreaga lume, vreau să iert așa cum Gepetto l-a iertat pe Pinocchio pentru că a plecat singur și să fiu un sprijin pentru ceilalți, așa cum Alba ca Zăpada i-a ajutat pe pitici. Dacă voi reuși să fac asta, mamă, voi deveni și eu personajul unei povești pe care mamele o vor citi copiilor seara, înainte de culcare, nu? - Desigur, scumpule! Așa să faci, dragul meu copil! Să nu uiți niciodată că sinceritatea și bunătatea sunt aripile ce te vor susține pentru a zbura foarte, foarte sus și a ajunge la inima fiecărui om ce îți merită ajutorul. Timpul trecea, Ellen creștea păstrând adânc în suflet cuvintele mamei sale din acea seară și aplicându-le în viața sa. Copilul a realizat că răutatea își face simțită prezența nu doar în basme, ci și în viața reală, că victoria binelui nu este garantată întotdeauna și că aripile sincerității și bunătății, de care îi vorbise mama sa, pot fi frânte foarte ușor. Copilul Ellen a devenit adolescent și a trebuit să ia contact cu societatea. A încercat să se lupte cu răutatea și ura lumii, crezând că o poate înlocui cu compasiune și bunătate, dar a ajuns, din păcate, pradă acestora și a uitat de aripile sale, a uitat de bucuria zborului. Fiind furat de societate, Ellen a uitat cuvintele mamei sale, și-a uitat dorințele din copilărie, iar într-un târziu, a realizat că a ajuns trist și singur, căzut și fără niciun prieten adevărat. 49

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Copilul Ellen a devenit adolescent și a trebuit să ia contact cu societatea. A încercat să se lupte cu răutatea și ura lumii, crezând că o poate înlocui cu compasiune și bunătate, dar a ajuns, din păcate, pradă acestora și a uitat de aripile sale, a uitat de bucuria zborului. Fiind furat de societate, Ellen a uitat cuvintele mamei sale, și-a uitat dorințele din copilărie, iar într-un târziu, a realizat că a ajuns trist și singur, căzut și fără niciun prieten adevărat. Tânăr fiind, a ajuns părăsit de toți cei care l-au însoțit în drumul său până atunci. Oamenii care l-au părăsit i-au luat gingășia, dorința de înălțare și l-au forțat să uite de copilul pe care îl purta în el. Ellen nu înțelegea de ce ajunsese atât de trist și de ce îi lipseau atât de multe. Se întreba adesea unde a greșit și de ce s-au schimbat toate, parcă, din senin. Toate aceste gânduri au luat sfârșit într-o seară, când mama lui s-a apropiat de el și, cu un glas liniștit, l-a întrebat: - Ellen, mai ții minte ce mi-a spus că vrei să devii când vei fi mare? - Nu mai știu mamă! Sigur spunem numai prostii pe vremea aia, nu?, răspunse mirat, băiatul. - Nu, dragul meu... Mi-ai spus că ai vrea să devii fericire, să zbori și să ierți, să devii un personaj al unei povești pe care mamele să o citească copiilor, seara, înainte de culcare. La auzul acestor cuvinte, băiatul a rămas puțin pe gânduri, parcă nevenindu-i să creadă că uitase adevăratul său vis. - Serios, mamă? - Da, Ellen! Dar... Se pare că ai uitat, iar în locul acestui scop nobil te-ai lăsat purtat de răutate, ai dorit să ajungi un individ perfect și ai renunțat la aripile tale, la bunătate, la sinceritate. Până la urmă, ce ai câștigat? Tristețe și singurătate... - Ai dreptate, mamă! Am greșit enorm de mult! Aș dori să îndrept asta și vreau să revin la visul meu din copilărie și să îl împlinesc. Mulțumesc, mamă, pentru că mi-ai amintit cine trebuie să fiu! Mă voi schimba, îți promit! Ellen și-a descoperit scopul. A început să îi ajute pe alții, să răspândească bucurie și să nu se mai lase purtat de răutatea și ura lumii, transformând-o astfel în compasiune și bunătate, așa cum încercase și în adolescență. A devenit medic și a reușit să salveze milioane de copii din întreaga lume. A reușit să fie un sprijin pentru ceilalți și și-a transpus viața într-o carte, a reușit să devină personajul principal al unei povești: ,,Povestea copilului care a învățat să zboare”. Ne naștem puri și fericiți, primii noștri profesori ne sunt poveștile, din ele învățăm că există bine și rău, iar binele învinge întotdeauna. Copii fiind, facem din fiecare om un partener de joacă, iertăm rapid și ne lăsăm purtați de dragoste. Iubim mult și dorim să fim iubiți, avem o dragoste infinită față de părinți, de natură, de locuri și momente, de cer, de zbor și înălțare, iar cu timpul întâlnim oameni și alegem să le dăruim și lor câte puțin din dragoste. Sinceritatea ne este principala armă din copilărie. Ne punem dorințe sincere, suntem sinceri cu ceilalți și cu noi înșine, zborul nostru rămâne netulburat, căci nu ne lăsăm loviți de minciuni și gânduri. Câți își mai amintesc ce răspundeau la întrebarea ,,Ce vrei să te faci când vei fi mare”? Cred că răspunsul din copilărie era cel mai sincer, căci nu e influențat de nimeni și nimic, doar de gândurile și dorințele noastre. Și noi, asemenea lui Ellen, revenim de multe ori la amintirile din copilărie, pentru a găsi răspunsuri la întrebările ce apar pe parcursul drumului nostru. Revenim la acea seară din trecut, în care ne-am promis că vom fi mereu fericiți, la întâlnirea cu omul ce avea să fie o parte importantă din maturizarea noastră și la oamenii care ne-au însoțit, iar într-un moment au ales să plece. Revenim, pentru a ne restabili scopurile, zborul, și a ne redescoperi pe noi, fericiții de altădată, rătăciții de acum.

Premiul IIICiobanu Alma-Mariana, 16 ani, cl. a X-a, Lic. Teoretic„Vasile Alecsandri”, Săbăoani, jud. Neamț, Prof. coord. Gavrilă Ana Cătălina

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Povestește-mi ceva! Mă răsuceam în iarba înaltă și nu reușeam să adorm. Mă simțeam obosită, gândurile și imaginile își încetaseră asalturile. Deasupra mea, stelele răsuflau, îmi ofereau frânturi din lumina lor. Luna răsărise uriașă și argintie, și acoperea câmpul cu un strat subțire de sidef. Începea să se rostogolească asemenea unei mingi scăpate cândva pe plajă. S-a născut singură din dorința nerostită a lumii de a se salva, de a se salva de ea însăși, de neputința pe care a adunat-o de-a lungul timpului. La rândul meu, aveam nevoie să fiu vindecată, trecutul, cândva apăsător, era pierdut într-o mare de ceață. Mintea mea pierduse abilitatea de a găsi, unul câte unul, momentele care îmi alcătuiau existența. Amintirile pe care le țineam captive într-un ungher al memoriei mele se adunaseră și continuau să se adune, dar în acea noapte, mintea mea pierdută le respingea încercarea de a se întoarce vii și proaspete într-un prezent incert, care poate reușea să devină luminos, agățat de ceva din trecutul care acum mi se refuza. Animale și păsări, copaci și oameni, scrisori, vise și fluturi se pregăteau pentru marea lor întoarcere. Aveam nevoie de ele pentru a mă îndrepta mai sigur decât orice busolă, spre drumul către fericire. Foșnetul vântului printre frunzele copacilor sau cântecul îndepărtat al unei mierle sunt cele din urmă sunete pe care mi le amintesc și care mă leagă de un trecut rămas prizonier, incapabil să îmbrățișeze prezentul. Dar foșnetul vântului nu era doar un sunet metalic, iar glasul mierlei nu era doar ciripit, ci povestea mea, împărtășită lumii, pe care am auzit-o fără să o pot înțelege. Tristețea și deznădejdea s-ar fi putut vindeca mai ușor decât uitarea, dar cum motivul îmi era necunoscut, alungarea lor devenea imposibilă. Poate am fost atinsă de o aripă de vânt? Poate am auzit șipotul unui izvor? Poate doar am văzut o pasăre luându-și zborul de pe un ram? Sunt întrebări al căror răspuns îl caut cu înfrigurare și fără să știu de ce, am ajuns să-mi pun la îndoială judecata. Întinsă pe iarbă, simțeam mângâierea ei mătăsoasă și eram doar eu și cutremurul ce se petrecea în mintea mea, luptându-mă cu un trecut inexistent. Noaptea furase culorile și le înlocuise cu o penumbră caldă. Mă simțeam copleșită, teama și cruzimea la care eram supusă deveneau greu de suportat. Eram oarbă, trecutul nu se arăta în încercarea mea de a-l regăsi, iar viitorul devenea astfel imposibil de urmat. Eram surdă în fața unei povești pe care nu o puteam asculta. În timp ce luna devenise atât de mare, încât nu îi mai puteam desluși forma, ochii mei mari și negri ca noaptea care mă îmbrăca în haina ei, priveau câmpul fără margini, ca pe o lume fără hotar. Mă scăldam în lumina liniștitoare, care venea de peste tot și de nicăieri. În jur, era o tăcere deplină și, cu toate acestea, din când în când se auzeau, ca de la foarte mare depărtare, zgomote felurite, muzică, râsete, valurile mării, foșnetul pădurii, o pasăre. Mă întorceam la nesfârșit spre ultima amintire care exploda în irizări sonore, singura care îmi era îngăduită. Pierdusem noțiunea timpului și fiecare clipă îmi încărca sufletul de neputință. Atunci s-a arătat, ca un călător obosit, și-a lăsat toiagul din mână, și-a desfăcut cingătoarea și s-a așezat pe iarbă cu o privire pierdută în miile de gânduri care se zbăteau să prindă glas. Poate că a fost doar o închipuire, provocată de căldura soarelui de vară. Mintea mea făcea eforturi mari să distingă realitatea cruntă în care mă aflam, de imaginile incerte, care se derulau fără oprire, în interiorul meu. Prezența misterioasă a batrânului îmi oferea un răgaz de la încercarea mea zadarnică de a-mi regăsi amintirile pierdute. Tăcerea sa poate că m-ar fi făcut cândva să-mi pierd cumpătul, însă, în acele momente, necuvintele reprezentau singura cale de înțelegere. Minutele treceau nestingherite și zborul lor umplea atmosfera de taină care devenise apăsătoare. Privirea lui enigmatică mângâia acum cerul de un albastru intens, care se reflecta în ochii lui. Răbdător, aștepta adevăratul motiv pentru care se afla în acel loc, de parcă cineva îl trimisese să rezolve enigma unui suflet ce încerca să-și descopere viitorul. Nu îndrăzneam să spun nimic și am stat așa multă vreme. Eram două suflete pierdute într-o lume, o lume de care mie îmi era imposibil să-mi amintesc, o lume de care el și-ar fi dorit să uite. Privirea lui albastră ascundea un trecut nedeslușit, dezvăluirea lui nefiindu-mi încredințată. Lumina soarelui începea să se topească în negura nopții, frumusețea amurgului era cea din urmă bucurie a bătrânului. Doar că acel apus nu avea să fie ca celelalte, culorile cerului nu erau aceleași, lumina era atât de puternică, creștea, se extindea, trăia prin noi. Pentru prima dată nu avea să-l mai privească de unul singur, eram eu alături de el, de bătrânul cu o poveste nerostită încă. 51

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Apropierea nopții genera neliniște, stingerea zilei se resimțea ca o dureroasă desparțire. Uitat de vreme, bătrânul continua să mă privească confuz și reflecta asupra cauzei pentru care mă aflam acolo. Muzica, râsetele, valurile mării, foșnetul pădurii, pasărea, nu se opriseră din a se face auzite, fiecare clipă mărind intensitatea suntelelor produse. ,,Muzica trăia sub degetele tale, sub ochii tăi, în inima și în mintea ta.” A răsuflat ușurat, a rostit cele dintâi cuvinte și le-a permis lacrimilor care trăiau suspendate de gene să îi cadă pe obraji, precum stropii de ploaie agățati de nori. ,,Când tu zâmbeai, sufletele figurilor pe care încerci din răsputeri să ți le amintești râdeau, se reîntregeau. Ziua de ieri s-a sfârșit cu noaptea trecută, fiecare zi este pentru mine un nou început. Am învățat să uit, să merg mai departe. Am urmat fericirea care a trecut prin viața mea atât de repede, am adormit în brațele ei, dar când m-am trezit eram singur, izolat de cei pe care îi iubeam, la fel ca tine. Pentru mine, singurul farmec al trecutului este că a trecut.” Răsăritul lunii a adus liniștea premergătoare misterelor. Aceeași minge scăpată cândva pe plaja în a cărei lumină rece, lipsită de viață, bătrânul s-a pierdut, a dispărut de parcă nu ar fi existat vreodată. S-a luptat cu propriul trecut, l-a uitat sau cel puțin a încercat să-l uite. Poate că merita să-l repete. Trecutul meu constituia o poveste, pe care în acel moment nu mi-o puteam povesti nici măcar mie. Mingea atingea suprafața nisipului alb, soarele înnota în valurile mării. Sunetele și felul în care ea reflecta cerul, culorile care tremurau pe suprafața ei erau inimaginabile. Marea fără niciun înțeles mă surprindea de fiecare dată. Imaginea pădurii, copacii conversând cu vântul, florile bucurându-se de aerul pe care îl respirau, pasărea tulburată încercând să atingă cerul, toate acestea trăiau în mine. Mă regăsisem, îmi înțelegeam pe deplin amintirile. Jocul la care mintea mea era supusă se sfârșea cu începutul. Eram liberă! Mergeam pe plajă încrezătoare, îmi doream să ating linia orizontului, să ating astfel imposibilul. Îmi aminteam zilele de tristețe, aș fi dat orice doar ca să las în urmă trecutul, nu înțelegeam că doar păstrând amintirile vii, trăind prin ele, puteam ține la distanță prăbușirea întregii mele ființe. Priveam pescărușii cu zborul lor alb, în albastrul infinit al cerului, castelele de nisip care se prăbușeau în mare, marea, aceeași apă sărată, dezlănțuită, care nu refuza niciun rău. Tot ceea ce admirasem, pădurea cu tăcerea ei sonoră, mierla cu trilul ei vesel, nu existaseră niciodată și reprezentau doar o proiecție a închipuirilor mele, asemenea celor în care mă aflasem timp de două amurguri. Câmpul care mă adăpostise se înveșmânta în culorile cerului. Imaginea ultimei nopți trăite printre firele de iarbă, sub cerul plin de stele, lumina lunii argintii a rămas întipărită în sufletul meu brăzdat de dulci amintiri. Bătrânul înțelept cu pătrunzătoarea lui privire albastră, în care îmi văzusem trecutul, devenise, odată cu lăsarea nopții, doar un copil încercând să scape de umbrele care îl bântuiau, urmărit fără încetare de vechile amintiri. Mintea mea tulburată, neputincioasă, captivă în prezent, refuzând un trecut care se zbătea să ajungă la suprafață, era acum luminată de amintirile care țâșneau din străfundul ființei mele. Ce bucurie! Trecutul la care am încetat să mai renunț a adus în viața mea nenumărate clipe de bucurie pe care le-am urmat. Amintirile au lucrat, și-au spus cuvântul, iar povestea mea a devenit pentru prima dată înțeleasă... de mine însumi. ... - Bunico, te rog, povestește-mi ceva legat de trecutul tău! - Draga mea, aceasta este povestea unei copile care a învățat să ia totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire...

Premiul IIIRăchiteanu Patricia Mihaela, 13 ani, Șc. Gimnazială Nr. 1, Motru, Gorj Prof. coordonator: Albici Luminița

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Criza Pringles-ului A fost odată ca niciodată un regat în care plutea armonia, plin de oameni buni. Acesta se întindea de la munte până la mare, peste tot întâlneai oameni înțelepți și harnici, care locuiau în sate și cetăți. Regele ținutului, un om bătrân, drept și bun, avea trei feciori. Fiul cel mare era un luptător pe cinste, fiind cel mai bun din regat la box. Fiul cel mijlociu era foarte bun la alergat, fiind cel mai bun la atletism. Mezinul era un artist desăvârșit, nefiind deloc cu picioarele pe pământ. Fiul cel mic picta foarte frumos, oamenii din regatele vecine veneau pentru a-i vedea operele. Însă, cu toate aceste minunății în jur, sărmanii oameni aveau de îndurat o pacoste de care nu reușeau să scape de când se știau ei pe acele meleaguri. În munții cei mai înalți din regat, numiți Munții Bradului negru, trăia un dragon care se încăpățâna să nu doarmă de după amiaza, de acea era foarte obraznic: le cerea câte 10.000 cutii de Pringles cu chilli pe zi – altfel îi amenința că ar fi dat foc satelor din jur și apoi la tot ținutul. Regele, disperat, era conștient că în câteva luni se va epuiza rezerva de Pringles și atunci regatul său va avea mult de suferit. Fiul cel mare își luă inima în dinți și se duse la tatăl său, spunându-i că vrea să meargă pe tărâmul balaurului cel rău. Tatăl său încercă să îl convingă să rămână acasă, dar după trei zile fiul cel mare își luă tălpășița de la casa părintească, ducându-se să se lupte cu balaurul cel rău, și dus a fost, căci balaurul era de zece ori mai mare decât el, așa că îl transformă în pisică pe dată. Fratele său mai mic, mijlociul, de cum a aflat că fratele său a fost transformat de balaur, porni și el să se lupte cu balaurul, furios nevoie mare. Fiul cel mijlociu se luptă mai mult cu balaurul, fu o luptă mai aprinsă între cei doi, dar sfârși la fel ca fratele său, transformat în pisică. Singura speranță pe care o mai avea regatul era în mâinile fiului cel mic, care avea un plan excelent pentru a salva regatul. Mezinul avea foarte multe cunoștințe în ale picturii. Acesta știa o culoare otrăvitoare, numită albastru cobalt, culoare care nu era prea cunoscută în acele vremuri. Fiul cel mic voia să îi ducă o cutie de Pringles, spunându-i că este una specială, de culoare albastră cobalt. Regele era foarte trist de pierderea celor doi fii mai mari, așa că nu voia să riște să îl piardă și pe cel mic, dar, după o zi, mezinul plecă spre balaur, mândru și sigur de planul său. După un drum lung și ostenitor, ajunse pe tărâmul balaurului, merse către peștera lui și lăsă cutia de Pringles în fața peșterii, așteptând după un bolovan. După un timp se trezi și uriașa bestie, mâncă lacom cutia pregătită de prințul cel chipeș. Prințul fiind milos din fire, i se făcu milă de balaur și îl transformă pe acesta în șoarece, să fie mereu urmărit de cei 2 prinți care fuseseră transformați de el în pisici. Și așa scapă regatul de balaurul cel rău pentru totdeauna. Făcură o petrecere mare, de trei zile și trei nopți, la care participă tot regatul. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Premiul IIIPanait Mihai, 12 ani, cl. a VI-a, Clubul Copiilor Sector 1 București, Prof. coord. Băcescu Magdalena

CÂMPIA SOARELUI Aripa serii a învăluit uşor câmpia parcă încremenită în timp. Copilul asculta uimit liniştea ce cuprinsese satul şi privea câmpul negru înţepat ici colo de câţiva arbuşti mutilaţi de brumă. Uruitul tractoarelor ce păreau nişte monştri furioşi se oprise brusc, făcând loc ţârâitului timid al greierilor care încă mai cântau. Treptat, toamna colorase câmpul în tonuri de galben, maro şi roşu, iar în final tractoarele făcând brazde uriaşe, acoperiseră tabloul pictat de aceasta cu pete negre, ca şi cum întregul câmp purta o haină arămie găurită. Pe alocuri, ciulinii speriaţi mai erau încă fugăriţi de vântul furios. Toamna se înteţise, ploaia biciuind pământul chinuit de plugurile grele, iar vântul zvârcolea norii grei, ce parcă atingeau câmpia. Copilul o auzise pe bunica lui spunând că Bărăganul, acest loc în care ei trăiau, se numeşte şi ,,Câmpia Soarelui”. Ciudat impact au avut aceste cuvinte asupra lui, dovedind importanţa cuvintelor, în general, cuvinte care nu se pierd în eter, ci au puterea de a ne marca.Vorbele pe care le folosim ne caracterizează. În societate, suntem catalogați după nivelul de înțelegere și transmitere a informațiilor, iar el ştia că bunica lui este o femeie înțeleaptă, în ciuda simplităţii sale. 53

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Tot ceea ce spunem are un anumit efect. Privind în depărtare tabloul potrivnic cu vânt şi ploaie măruntă, în mintea lui se născuse o întrebare: ,,De ce Câmpia Soarelui?” acest cuvânt, ,,Soare”, nepărându-i prea potrivit pentru descrierea Bărăganului. Nisipul din clepsidra timpului se scursese uşor, , modificând imaginea câmpului din arămiu în negru, din negru în alb, din alb în verde fraged, în primăvară, seminţele semănate în toamnă transformându-se în firave plante verzi. Soarele mângâia pământul reavăn şi plantele se legănau răsfăţate de adierea vântului. Chiar dacă timpul trecuse, întrebarea din mintea lui persista. ,,De ce Câmpia Soarelui?” Avea să afle răspunsul în vară, când soarele părea un disc de foc, iar razele sale, săgeţi împrăştiate pe întreaga glie. Bunica venea de la câmp cu palmele bătătorite, cu faţa arsă de soare şi buzele arse de sete. Tabloul se schimbase acum. Câmpul scăldat în soare etala galbenul infinit al lanurilor de rapiţă, auriul timid al lanurilor de grâu. Mai târziu, privind lanurile de floarea-soarelui, copilul se gândi că sunt atinse de o boală cosmică, deoarece toate florile priveau cu nesaţ soarele care părea că va pârjoli totul. Acum înţelesese... Admiraţia lui pentru acest loc numit Bărăgan, definit prin cuvântul ,,Soare”, crescuse, gândindu-se câtă greutate purta pe umerii săi câmpia din sudul României, străjuită la est şi sud de Dunărea albastră, câtă frumuseţe şi bogăţie poate oferi acest pământ nepreţuit. Premiul IIICreţu Teodora Ştefania 13 ani, cl. A VII-a, Palatul Copiilor Slobozia, Profesor coordonator Polizu Daniela

Eliberare Privesc cum lemnul cabanei mele arde. Privesc și urmăresc fiecare flacără și licărire a cenușii ce cade pe solul umed al nopții. Trag aer în piept și simt cum se rupe ceva din mine la fiecare răsuflare. Da, eu i-am dat foc. Da, eu am vrut să privesc. E trecutul meu, simt că mă omoară și mă presează, așa că am ales să îi curm existența. Astfel, îmi admir capodopera în timp ce picioarele-mi cedează și mă lipesc de iarba primăvăratică. O frământ între degete, o rup și mă întreb ce voi fi fără trecutul meu. Mă pot desprinde de el? Ce sunt eu fără trecut? Reușesc să mă identific fără el prea puțin? Mă las pe spate acompaniată de cântecul flăcărilor ce îmi alină suferința. Las plămânii să mi se scalde în mirosul înecăcios, ce se eliberează în freamătul pădurii, și îmi închid ochii înlăcrimați. Inspir, expir, apoi țip, las greutatea ce îmi apasă umerii să se elibereze. E timpul să mă reconsider, nu asta sunt eu.

Mă văd în genunchi, privind către cerul întunecat. Nu e noros, iar dacă îmi mut privirea pot vedea licărirea cenușii de lemn ce străbate spre văzduh. Acolo e viitorul meu, în viitorul meu se risipește trecutul anevoios în care mă înec. Stelele îmi arată lumina de care am nevoie să-mi străbat întunecimea minții afundate în neant. Iar luna?... Luna îmi e prietenă. Luna îmi e tovarășa de care am nevoie. Tovarășa care nu mă va părăsi. E eterna mea dorință de mai mult. Îmi închid ochii, iar vântul îmi usucă chipul udat de lacrimi și îmi vâltoreşte părul lăsat liber pe spate. Îmi demonstrează loialitatea și el, apoi îmi dau seama că pe tovarășii mei de viață îi voi găsi etern în natura vindecătoare. Până și flacăra arde ce urăsc…

Premiul IIIChencea Andreea, 16 ani, cl a X-a, Col. Naţ. „Roman-Vodă” Roman, Neamț, prof. coord. Popa Elena-Brîndușa

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Roman, 18 martie 2020

Dragă prietene,

Încă îmi ascultam bătăile inimii și respirația grea. Urcasem cu grabă dealul abrupt, vecin cu livada bunicilor, și mă întinsesem acolo, în iarba înmiresmată. Ascunsă între flori, auzeam cântecul greierilor toropiți de căldură și zumzetul albinei care, amețită, dădea târcoale unor lumânărele din preajmă. Dar, mai ales, simțeam mângâierea adierii parfumate venită de acolo de sus, ce-mi aducea puțin din albastrul imens și curat, al cerului, și-mi picura în minte și în suflet atâta liniște, atâta pace. Priveam un ecran mare, de un albastru adânc, pe care curgeau lin fuioare albe, de diferite forme: un nouraș mărunt precum o pălărie, apoi un altul ca un ghemotoc cu coadă, pe urmă o panteră, apoi un chip de clovn... Și când, în fine, te-am văzut desprins din vata albă a unui nor, am tresărit: “E Fram!”. Și-atunci m-am hotărât să-ți scriu. Cartea în care te-am descoperit, scrisă de Cezar Petrescu, te arăta așa cum știu că trebuie să fii: un urs alb și uriaș cu chipul bun și blând, privindu-mă cu ochi mari, surâzători și negri, ca de cărbune. Aveai și încă ai mulți prieteni printre copii, iar eu sunt unul dintre ei. Cu toții te iubeau fiindcă erai hazliu. Acrobațiile tale, tumbele, eleganța cu care știai să saluți sau să dansezi acolo, în arena Circului Struțki, stârneau uimire, aplauze și veselie. Puțini însă știau tristețea ta ascunsă. Puțini înțelegeau că dorul tău de casă, de gheața și zăpezile de la Polul Nord, te macină încet. M-am bucurat și eu de bucuria ta, atunci când visul ți s-a împlinit și ai ajuns din nou pe tărâmurile natale. Însă m-am întristat când am văzut că acolo, în sălbăticia rece, ești osândit să rămâi singur. Am înțeles atunci că într-o lume cu greutăți, cu obstacole, cu personaje crude, egoiste sau neghioabe (precum Căpățânosul, Nănuc, Zgăibărici, ori cucoanele de la circ, cu nas ascuțit și glas pițigăiat) credința, bunătatea, eleganța, blândețea, omenia, ne salvează întotdeauna. Într-un fel, povestea vieții tale este și povestea vieții fiecăruia dintre noi. Iar tu ne-ai ajutat pe noi, cititorii și prietenii tăi, să înțelegem că viața înseamnă căutare și împlinire, iar pentru aceasta avem nevoie de curaj, tărie și răbdare. Te aștept și te invit să vii și să revii oricând la mine acasă! Să rămâi în gândurile și în inima mea. Să vorbim și să încercăm să aducem împreună copilăria în sufletele oamenilor. Ți-am pregătit un fagure de miere... Te îmbrățișez cu drag, Ioana Premiul IIIPascal Daria-Ioana, 13 ani, cl.a VII-a, Col. Naţ. „Roman-Vodă” Roman, Neamț, Prof. coord.Radu Cristina Gândurile aleargă pe șinele de tramvai...

Gândurile aleargă pe șinele de tramvai... Mă gândesc la seara când destinul mi te-a adus în cale, atunci când nu voiam... Eu veneam acasă, tu mergeai spre gară, ca să nu te mai întorci niciodată... Știam de planul tău de a fugi, dar nu am putut face nimic. Te-am văzut la semafor. Eram unul în fața celuilalt. Ne despărțea însă o graniță glacial, plină de suferințe și orgolii... Încetul cu încetul, ai pus mâna pe sticla geamului și am întins și eu firav palma. Ne-am privit în ochi, timp de câteva secunde. Ochii îți erau asemea unei coperți de carte: îmi ofereau indicii, dar nu întreaga poveste. Toată viața noastră se derula, noi doi în fața pocăinței noastre, când ne-am scris jurămintele pe copacul din spatele casei tale... Ceva rece îmi invadează fața. Lacrimile curg șiroaie pe obrazul meu, dar tu nu mi le mai poți șterge. Și tu plângi, simt... dar tu ai ales să pleci, ai renunțat să lupți. Și toate astea, într-un minut nenorocit ce s-a transformat într-o luptă seculară. Mi-ai spus... parcă... te iubesc... dar tramvaiele au plecat pe drumuri separate... Premiul IITătar Alexandra Diana, 14 ani, cl aVIII-a, Palatul Copiilor Cluj, Cluj-Napoca, Prof. coordonator: Leontina Copaciu 55

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Cartea Ia-mă de mână și visează-mă Cu ochii larg deschiși, Ațintiți spre cerul Nesfârșit al vieții. Privește-mă cu pasiune Și reverență, cu dorința, Așteptând cu nerăbdare Să mă descopăr în fața ta. Păstrează-mă veșnic In inima ta mare și Lasă-mă să-ți hrănesc Ființa în fiecare clipă. Iubește-mă cum te Iubesc și eu, căci Ți-am dat tot ceea Ce sunt : Cuvintele și cunoașterea Din care m-am născut. Premiul IICâmpan Diana, 18 ani, cl. a XII-a, Col. Naț. „M. Eminescu”, Baia Mare, Maramureș, Prof.coord. Mureșan Codruța

Frunza zburătoare

Mereu mi-am dorit să fiu un fluture, Doar pentru o zi - să zbor; Să cutreier florile, grădinile, La asfinţit senin - să mor. Dar fluture nu-s, Nici pasăre, nici viespe, N-am aripi, n-am corp făurit pentru a zbura, Doar viaţa-mi ţine parteCu toate acestea, Odată şi-odată-voi zbura. Într-o zi arămie, Când toată pădurea Cu vuiet puternic mă va-ndemna, Înainte să-mi sosească vremea, Încă verde mă voi arunca. În braţele calde de adiere, în surdină Cu vântul mă voi legăna, Îmbietoare baladă greierii să-mi cânte, Cînd dansul morţii voi dansa. Se vor uita - fluture şi pasăre şi viespe, Voi citi invidia pe chipul lor Vor spune - Ah, ce n-aş da să fiu frunză, Să dansez legănată de vânt în zbor.

Premiul IIITeulea Tudor, 18 ani, cl. a XII-a, Col. Naț.”Dr.I.Meșotă”, Brașov, prof. Csiki Ana-Maria

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Maluri viorii

Pasăre albastră Dorința mea de-a fi cu tine, Pasăre-albastră, În zborul tău, zefire, Acolo spre departe.

Pe lângă maluri viorii, Albastre pânze care Se așterneau în zări pustii Către vechile hotare.

Lângă albirea munților treptați, Dorința mea întârzie mereu, Se schimbă-ntr-o frumoasă O dulce de vânt adiere Ce picură încet din sufletul naturii.

Erau comori nebănuite Și valuri magice erau, Nemăsurate-oglinzi, orbite De tot ce însăși răspândeau. Zidar de vise minunate, Viclean meșteșugar uimit. Erau tunele greu săpate, Imens ocean domesticit.

Cântecul tău e ca un pod peste apa Ce strălucește la gura izvorului, În brazi cu verdeață, de măști părăsit Prin văi de istorii purtătoare Până la urechea pământului...

Nu arbori, albe diguri, Domoale locuri fragile Se inventau strălucitoare Pe lungi ziduri de metale.

Tu, pasăre albastră, Să te întorci Pe cărările acestea, Îngițită de soare. Liniște

O liniște orizontală Stropește lumina zilei, Precum ceața care Evadează-n golfuri albastre. Dulce baladă a gândului Lente mișcări în umbra simțirii, În curând va fi o inimă ușoară Într-un spațiu fără istorie.

Premiul IIICeclan Carmen, 17 ani, Cl. a XI-a, Clubul Copiilor Câmpia Turzii, Cluj, Prof. coord. Lucia-Simona Șandor

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Summertime sadness Jur că n-am atins pământul, nici florile, nici apa, aerul sau nisipul, libertatea e legea care mă lasă să trăiesc, ce sens mai are să ții un om în colivie? Izolare, au zis. Degeaba ai un corp sănătos dacă mintea ți-o ia razna, iar spiritul moare de singurătate. De când nu am mai vorbit cu soarele... Am uitat cum e să te sărute razele - căldura lor e incomparabilă, am auzit că vor să fure vara... Iar eu m-am liniștit, nu mai contează că îmi fură LIBERTATEA. Degeaba mă țin într-o celulă plină de minuni, dacă nu am voie să simt, să ating sau să respir... Presupun că noi ne-am ales soarta, așa că nu știu de ce plânge lumea, pe mine mă lasă rece, vor să-mi fure vara, libertatea... Dar nu îi las să-mi fure bucuria simplă de a fi! Premiul IIIPrisăcaru Andreea, 17 ani, clasa a X-a, Clubul Copiilor Medgidia, Constanța, Prof. coordonator: Luciu Marilena 58

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Misericordia in nomine Patris doi copii joacă șah au modelat piesele după ei înșiși și acum sunt creația lor et Filii unul își trimite tura albă în fața cavalerilor negri o sacrifică pentru victoria întregii armate și ea nu ripostează et Spiritus Sancti tatăl se apleacă asupra copilului îi șoptește mutarea câștigătoare și el se luminează amen tura a fost eliminată dar armata albă a învins acum copilul este profesionist dar alții omoară ture albe și tot pierd jocul Jurnalul unei vieți și al unei morți Dacă ai fi fost o vrabie în teiul de la intrarea în piață, în ziua aceea, ai fi văzut cum, la ora șase, fermierul care are în chirie două tarabe și nu uită să-ți reamintească acest lucru, de fiecare dată când te vede, își întinde fără grabă prosoapele spălate de cel puțin două ori de nevasta lui voinică, rumenă și grijulie, și apoi pune pe ele ceapa roșie care încă mai are pe ea urme de pământ, merele pe care le-au cules copiii cu două zile înainte și cele câteva kilograme de gutui, care au rămas după săptămâna în care toată familia a lucrat la dulceață și compoturi. Vânzătoarea de la prima tarabă își aranjează legăturile de pătrunjel și miezul de nucă a cărui mireasmă amăruie o simt și primii cumpărători: femei deja cu șorțul pe pieptul la care plânge cel mai nou membru al familiei, ale căror gânduri sunt îndreptate doar către cele câteva monede din buzunar și la rețetele la care o să muncească toată ziua... toate astea doar pentru ca multașteptații soți să se întoarcă seara de la muncă și să strâmbe din nas, doar ca să o ia de la capăt în ziua următoare. Ai fi văzut și trecătorii care ignorau forfota generală din piață, în favoarea gândurilor despre ziua care tocmai începea. Și câte feluri de trecători ai fi văzut, dacă ai fi fost o vrabie în teiul de la intrarea în piață… Erau bărbați tineri sau mai bătrâni, care pedalau leneș pe bicicletele lor ruginite, în drumul spre muncă și ale căror pleoape se închideau până să dea peste o denivelare a drumului, care să le readucă gândurile înapoi, la realitatea rece, a dimineții de noiembrie. Pentru că... dacă ai fi fost o vrabie, ai fi simțit și vântul care răscolea crengile goale ale teiului și care prevestea venirea unor zile și mai reci decât aceasta. Tocmai din cauza acestui vânt, toate doamnele harnice, care mergeau dis-de-dimineață la serviciu, renunțaseră la pantofi și sacou în culori pastel și scoseseră din dulapurile îmbibate de miros de naftalină, cizmele cu toc jos și paltoanele în culori aproape la fel de triste precum vremea de afară. Pe măsură ce se apropia ora șapte fără un sfert, ai fi văzut din ce în ce mai multe șuvoaie de copii cărora mamele le îndesaseră pe cap căciuli, pe mâini mănuși primite anul acesta de la bunica și în spate ghiozdane pline cu caiete. Ai fi auzit glasurile lor somnoroase, dar totuși vioaie, râzând la cea mai banală glumă a unui coleg sau la foșnetul unei frunze. Apoi, după ce te-ai fi plictisit să te uiți la perindarea permanentă a oamenilor într-o parte și în alta, te-ai fi gândit să iei micul dejun și să începi să cauți firimituri la pervazurile apartamentelor unde știai că locuiesc oameni care se gândesc și la tine. 59

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Ai fi mers prima oară la apartamentul de la etajul întâi, cu ferestre care dau spre piață și ai fi văzut o fată care abia a terminat liceul anul trecut și care încă se mai bucură, sub pătura groasă, de cele mai dulci minute ale somnului. Jurnal - Aparține Corinei

19 noiembrie 1960

Ah! Ce zi am avut azi… M-am trezit pe la șapte și jumătate și apoi am avut atâta timp să fac orice. Acum chiar pot să fac orice, oricând. Și ce bine e să fii atât de liber cum mă simt eu acum. Simt că am tot timpul din lume să fac doar ce vreau eu, am timp să gândesc, am timp să privesc, am timp să încerc orice. Aș dori tuturor să trăiască sentimentul pe care eu îl simt. Dar știu că așa ceva nu e posibil… Mă uitam la mama acum câteva zile și parcă a fost pentru prima oară când o vedeam așa de îngândurată și apăsată de griji. Nu spun că nu o înțeleg. Muncește toată ziua, iar când vine acasă trebuie să îmi pregătească mie cina, să viziteze și să îngrijească mătuși pe care eu nu le-am văzut niciodată. Dar a fost o rugăminte din partea tatei: “Să ai grijă și de neamurile mele pe care le-am ajutat cum am putut și până acum. Să nu îi lași să se chinuie la bătrânețe, când eu nu o să mai pot să am grijă de ei”. Și mama i-a promis că așa o să facă și acum își ține promisiunea, cu prețul de a ajunge acasă extenuată. De aceea, unii oameni nu pot fi liberi. Din cauza promisiunilor, datoriilor, taxelor, grijilor de orice fel… Așa voi fi și eu, în câțiva ani. Și tocmai acesta este motivul pentru care acum mă simt atât de liberă, pentru că știu că nu o să mai dureze mult această stare a vârstei mele, de care mă agăț cu unghiile, căreia nu vreau să îi dau drumul cu niciun preț. Tocmai de aceea am hotărât că în anii aceștia o să mă bucur de fiecare clipă, de fiecare adiere de vânt, de fiecare pas pe care îl fac, de fiecare persoană pe care o întâlnesc, de fiecare culoare pe care o văd. Dar cred că am mai scris această deviere de la subiect nu numai o dată. Așa că trebuie să îmi continui povestea despre ziua de astăzi. De fapt, ziua de ieri. Mă uit la ceas și văd că este trecut cu zece minute de miezul nopții. După ce m-am trezit la șapte și jumătate, am alergat spre fereastră și am văzut cum o vrabie zgribulită ciugulea firimiturile pe care le lăsasem pe pervaz aseară. Rămăseseră de la pâinea delicioasă pe care ne-a trimis-o bunica și din care am mâncat o bucată mare și caldă. Și atunci mi-a venit o idee: de ce să nu mă duc pe la ea și să îi mulțumesc? Poate reușesc chiar să o conving să îmi coasă pelerina albastră pe care am rupt-o anul trecut. Bineînțeles că mi-am acceptat propriul gând fără întârziere. Mama plecase ca de obicei la serviciu la șase, așa că mi-am pregătit două felii de pâine cu gem și o cană de ceai de soc. Am deschis fereastra și am simțit imediat vântul rece. M-am îmbrăcat gros, cu o fustă neagră căptușită și puloverul roșu de la bunica. Știam cât de mult o bucură să vadă că port hainele făcute de ea. Mi-am prins repede părul într-o coadă, mi-am dat cu un strat subțire de pudră pe față, mi-am luat în picioare ghetele cumpărate anul trecut de care sunt atât de mândră și am pus pe mine paltonul negru, perfect pentru zile friguroase de sfârșit de toamnă, ca aceasta. După ce am scuturat firimiturile rămase de la micul dejun pe pervaz, am încuiat ușa și am urcat, câte două scări odată, până la etajul trei unde m-am oprit zâmbind și gâfâind în fața ușii apartamentului cu numărul 11, apartamentul Anei. Am bătut de trei ori și am așteptat să deschidă, așa cum face întotdeauna. Știam că are să accepte să vină cu mine la bunica, pentru că adoră să guste din prăjiturile ei și să îi asculte poveștile ore în șir. În timp ce așteptam, m-am gândit la promisiunea pe care ne-o făcusem una alteia: ca în acești câțiva ani, să nu ratăm nici cea mai mică ocazie pentru a ne bucura împreună de libertate. Și de aceea, în fiecare zi găseam o aventură. Această vizită urma să fie cea de azi. A deschis ușa și am văzut-o, ca în fiecare dimineață când îi bat la ușă, îmbrăcată deja gata de plecat în oraș, cu părul șaten deschis împletit în două cozi care începeau chiar din dreptul frunții și care îi lăsau liberă fața măslinie, dominată de ochii căprui cu tente verzui în lumina soarelui. Acum, dacă stau să mă gândesc, noi două suntem foarte diferite. În cele mai multe aspecte. Dar poate tocmai de aceea ne înțelegem atât de bine. M-a invitat cu vocea ei calmă care mă putea liniști în orice moment, indiferent de cât de agitată aș fi fost, să intru. Și eu, ca întotdeauna, i-am răspuns că o aștept afară, că nu avem timp de stat. Nici măcar nu m-a mai întrebat unde mergem, ce urma să facem. Probabil știa că pregătisem eu ceva interesant. 60

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Jurnal - Aparține Anei

19. 11. 1960

Când m-am trezit, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost ce idee o să mai aibă Corina și azi. Și bineînțeles că pe la opt, când eu eram deja gata să plec până în piață pentru că mama mă rugase să cumpăr câteva legume, am auzit-o cum bate energic la ușă, ca de obicei, ca în fiecare dimineață, de mai mult de zece ani. Când am văzut-o din nou cu puloverul roșu, m-am uitat cu subînțeles la ea, și, ca întotdeauna, ea a surâs nepăsătoare. De atâtea ori discutasem această despre acest lucru, încât de mult renunțasem să o mai îi mai atrag atenția. Parcă îmi imaginez una dintre discuțiile noastre: - Iar îți pui fusta asta, Cori? De câte ori mai e nevoie să-ți explic că… - Tocmai. Nu mai e nevoie să-mi explici niciodată pentru că știu deja ce vrei să spui și tu știi deja ce o să-ți răspund. - Dar la noi în oraș nimeni nu se îmbracă așa…. - Cum “așa”? - Colorat..., diferit. -Dar eu sunt... diferită, Ana. Știi prea bine că așa e. Nici nu pot să-mi imaginez cum ar fi să trăiesc în monotonia în care toți din oraș trăiesc. În fiecare zi la fel, niciodată nimic diferit. M-aș plictisi. Și tu te-ai plictisi, dacă nu te-aș obliga eu să ieși din viața repetitivă a orașului în care neam născut. - Nu. Nu m-aș plictisi, Corina. M-aș integra printre… - Dar lasă, Ana, că o să plecăm noi în curând de aici. Nu mai trebuie să stăm mult. Peste câțiva ani, o să vedem lumea. Cât de frumoasă e. Așa se termină fiecare conversație pe care o avem în legătură cu hainele ei, în general despre caracterul ei... altfel. Și acum a avut și ideea cu jurnalele, care recunosc că nu e atât de rea precum mă așteptam. Să povestim fiecare zi în jurnal. “Să povestim aventurile noastre, să ne povestim libertatea!” așa mi-a spus când am mers împreună la librărie să ne cumpărăm agendele. Așa că azi am plecat împreună întâi la piață, pentru că oricât de nerăbdătoare ar fi fost Corina să mergem la bunica ei, trebuia să fac cumpărăturile pe care mi le ceruse mama. Când ajungea acasă tata, trebuia ca totul să fie gata. După două luni în care a fost plecat, îmi era atât de dor de el… La ieșirea din scara blocului era, ca de obicei, cățelul care stătea acolo de câtva timp și căruia Corina îi dăduse numele “Șapte” după numărul blocului. Am ieșit grăbită ca să o prind din urmă pe Cori, care țopăia deja veselă înspre intrarea în piață și apoi am cumpărat împreună tot ce îmi trebuia, nu fără ca ea să poarte micile discuții cu vânzătorii, care o cunoșteau cu toții și care o salutau întotdeauna. De fapt, toată lumea o salută mereu pe Corina. Cred că din cauză că le zâmbește tuturor, mereu. Am încercat și eu să fiu atât de veselă mereu, dar nu am reușit. Nu sunt tristă, dar uneori mă fură gândul la probleme care ei nici nu par să îi treacă prin minte. Am urcat repede până acasă să duc cumpărăturile, iar când am ieșit din apartament, miam văzut bicicleta sprijinită de balustradă și m-am gândit că ar fi o idee bună să îi spun Corinei să o aducă și ea pe a ei. Oricum aveam destul de mult de mers până la casa bunicii ei. Când am coborât, am găsit-o pe uitându-se în vitrina unuia dintre magazinele în care nu îndrăzneam să intrăm niciodată. Acolo, o rochie de vară costa de trei ori mai mult decât în orice alt magazin. Dar știam cât de mult îi plăceau lui Cori hainele de acolo. În fiecare zi le admira, dar apoi pleca dezamăgită. Doar pentru puțin timp. Pentru că, peste câteva minute spunea: - Dar de ce am eu nevoie de ceva atât de scump? Mă face mai fericită? Mă face mai liberă? Nu numai că a fost de acord, dar s-a și întrebat cum de nu s-a gândit și ea la asta. “Bineînțeles că o să mergem cu bicicletele! Mă duc repede să o iau și pe a mea! Să nu pleci fără mine, Ana!” Pe drum nu s-a întâmplat mare lucru. Ne-am oprit la cofetăria unde lucra Diana, fosta noastră colegă pe care nu o mai văzusem de mult timp și cu care obișnuiam să plecăm în “aventurile” noastre celebre, când eram mai mici. Ne-am cumpărat fiecare câte o prăjitură cu ciocolată, preferatele noastre de când ne știm, am stat puțin de vorbă cu ea și apoi am continuat să pedalăm până la casa bunicii lui Cori. Cred că am mers vreo jumătate de oră pentru că deja obosisem, iar afară, deși nu mai era chiar atât de frig ca de dimineață, bătea vântul destul de tare. Simțeam cum mi se înroșiseră obrajii, dar când m-am uitat la Corina, părea că atunci se ridicase din pat. Zâmbea și ochii îi păreau plini de entuziasm, ca întotdeauna. Indiferent de situație, ea vedea doar partea bună și, chiar dacă nu exista o parte bună, găsea și cel mai mic detaliu care o putea face să zâmbească. 61

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Nu era prima oară când vedeam casa bunicii Corinei. Era micuță, plină de flori în timpul verii, iar acum, în atmosfera înnorată, părea că este singurul refugiu în care te puteai adăposti de vânt. Am lăsat bicicletele în fața casei și am intrat, fără să uităm să ne scuturăm bine cizmele pe covorașul de la ușă. În sufragerie nu era nimeni, dar am simțit imediat mirosul de mâncare ce venea din bucătărie și, când am intrat, bunica Corinei stătea în fața aragazului, amestecând de zor într-o oală cu supă. S-a bucurat foarte tare când ne-a văzut, ne-a îmbrățișat fără să lase din mână lingura de lemn și ne-a spus că o să se supere pe noi dacă nu rămânem până e gata și nu gustăm câte un bol de supă. Nu am putut să refuzăm, mai ales având în vedere cât de obosite eram și ce foame ne provocase mersul cu bicicleta până aici. Apoi, Corina a început să îi povestească ce am mai făcut în ultima săptămână. - Vai, buni! Dar ți-am spus unde am fost miercuri? Am fost la restaurant. Dar nu o să-ți vină să crezi de ce! O mai ții minte pe Camelia, colega mea? Și, deși bunica a clătinat din cap, Corina a continuat. S-a căsătorit! Îți vine să crezi? La 19 ani! De aceeași vârstă ca mine! Bineînțeles că ne-a invitat la restaurant pe toate, dar... Corina nu apucă să termine fraza, că bunica începu să râdă, mai mult pentru ea. Dar atunci când a văzut cum ne uitam la ea cu sprâncenele ridicate și-a dat seama că vizita nu putea continua fără o poveste scurtă. Ca cele pe care abia așteaptă să le spună oricând, oriunde. - Dacă ați ști voi… Eu m-am căsătorit cu Dan când aveam 18 ani. El avea 22. Premiul IIGrigorescu Emanuela-Maria , 17 ani, cl a X-a, Col. Național Pedagogic „Carol I”, Câmpulung, Argeș, prof. coordonator Carmen Zaharia Pe urmele oamenilor adevărați

„Dragul meu Jurnal, Scriem 15 mai 2001... și ce s-a schimbat de atunci... de atunci... când oamenii preistorici au intrat într-o luptă crâncenă pentru existență?... de atunci... când au curs marile războaie: războiul troian; războiul peloponesian?... ce a devenit altfel… de la revoluția glorioasă, engleză, pentru eliberarea cetățenilor?... de la Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii?... de la Revoluția franceză, încoronată de personalitatea lui Bonaparte Napoleon sau... de la războaiele care au mișcat toată lumea și au cerut mii de vieți, chiar vieți inocente? Acele confruntări naționale, continentale, chiar mondiale... toate atrocitățile din motivul neînțelegerii, al dorinței de posesiune, de dominație, al dorinței de a fi liberi, de a trăi cu drepturi egale cu cei care sunt mai înstăriți, oglindesc atitudinea ființelor raționale. Istoria este de obicei scrisă cu pană sângerată. I s-a dat omului posibilitatea de a fi, de a gândi, de a crea, de a simți, de a hotărî, de a acționa și de a putea regreta apoi faptul. Însă mulți oameni decid fără chibzuire și din acest motiv sunt atâtea nenorociri. Dar oare ei sunt complet lămuriți din ce motiv fac ceea ce fac? Există ceva ce-i forțează pe oameni să ia acest fel de decizii grave, chiar dacă ei încă nu sunt pregătiți? Oare putem descoperi germenul răului, chiar în zâmbetele cristalizate, strălucitoare, ale copiilor? Virtuțile precum: Binele, Adevărul, Sinceritatea, Bunăvoința, Respectul față de ceilalți sunt îngropate și acoperite de noroiul societății. Oriunde privesc văd o lume pervertită, viermănoasă, cu adânci puncte întunecate. Oare știe cineva să elibereze lumea de pistruile sale? ... Aceste întrebări și le punea Rachel, tremurând la valul de vânt care s-a strecurat în deschizătura subțire, a ferestrei tramvaiului. Era o noapte capricioasă, furtunoasă. Fulgerul s-a trântit în cablurile electrice, ivindu-se mici focuri. Luna, ca zâmbetul unei mame mângâietoare, stătea împietrită pe cerul scuturat de cuie aurii, parcă s-ar fi speriat de săgețile lui Zeus și căscătura lui Eol. Cablurile se asemănau cu înguste ringuri de dans, unde valsau sute de prințese și prinți de flacără. Vederea era ca un sărut infernal: dulce, dar periculoasă. Rachel, așezându-se lângă geamul transparent, își punea jurnalul deoparte și lua pelerina groasă, decorată cu mărunte aripi de fluturi. Fluturii erau insectele ei preferate, purtând simbolistica dezvoltării, a înnoirii, a renașterii. Ea însăși era dornică să fie o asemenea ființă Ciudată, cu trup plăpând, dar cu efort și aspirații care zguduie ceruri. Apoi se auzeau numai pantofii cu toc ai stropilor de ploaie, iar ea, pe aripile fluturilor, a zburat în Mundi somnus. Un individ obscur se așeza lângă ea, zicând cu vocea caldă: - Lo siento estimada señorita, este lugar es libre? [Mă scuzați domnișoare dragă, locul acesta este liber?] Me permite? [Îmi permiteți?] Algo va mal con mi compartiment. [Este ceva problemă cu compartimentul meu], Rachel se sculase parcă din moarte. 62

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - Da, adică, ...sí, señor, tranquilamente, naturalmente, por supuesto [da, domnule, liniștit, firește, desigur.], bârâia Rachel după o ezitare tărăgănată. - Encantado de conocerle. [Mă bucur de cunoștință]. Me llamo Nicholas Laurent. [Mă numesc Nicholas Laurent.] - Yo... soy Rachel. [Și... eu sunt Rachel.] - De dónde es usted? [De unde sunteți?] Tiene un acento american. [Aveți accent american.] Es estadounidense? [Sunteți din State?] - Soy de California. [Sunt din California.] - Ah, California, pământul năzuințelor... - Da, al dorințelor neîmplinite. Știți engleza?...întreba ea cu veselie. - Firește! zicea el cu zâmbet zglobiu. Încotro mergi? - La mătușa, în Pennsylvania. Doar ea mi-a rămas... - Îmi pare rău, zicea Nicholas încrețându-și fruntea. - N-ai de ce. Părinții m-au părăsit când eram foarte mică, m-au lăsat la scările unui orfelinat. Îmi este întipărită în memorie această noapte atât de furtunoasă și dureroasă ca asta. Se precipitau lacrimile dese și grave ale norilor, vântul sufla fantomatic, liniștea apăsătoare era spartă de urletul bufniței. Abia știam de lume, de existența mea, dar simțeam răcorosul asfalt sub pătură. Acolo stăteam lungi ore, singurătatea și-a găsit adăpost în mine până în măduva oaselor și eram neputincioasă. - Câți ani aveați? întreba Nicholas clătinându-se. - Nu pot să evoc. Îmi amintesc numai de câteva crâmpeie, despre care vorbea sora care m-a găsit înainte de a îngheța ... Ea tocmai ducea afară gunoiul. Asta e, norocul meu este în gunoi. Nici nu mă puteam simți altfel. Nicholas asculta cu suflarea reținută. - Eram în zilele acelea foarte micuță, fără experiență, fără vreo cunoștință despre cruzimea lumii. Totuși în școala suferințelor am descoperit... - Trecutul dumneavoastră îmi pare imposibil. Ce viață grozavă aveați... - Să ne tutuim, întrerupea Rachel. - Cu plăcere, continua Nicholas cam perplex. - Sunt scriitor, zicea și un zâmbet nuanțat îi acoperea buzele lui Rachel. - Ce coincidență! Și eu mă ocup de literatură. Prefer poveștile pline de aventuri erotice, revelații palpitante, acțiuni, intrigi, dramă, thriller... - Parcă m-aș auzi pe mine, întrerupea Rachel cu o senzație de uimire și mulțumire. - Ai vreun scriitor favorit? se interesa Nicholas. - Nicholas Sparks. Abia mă cufundeam în lacrimi citind „Cel mai de preț cadou”, „Jurnalul”... - Da, Nicholas știe cum să miște inimile sensibile. - Lumea spirituală trăiește din asemene iluzii îngrijitoare. - De ce numești iluzii? Toate romanele lui Nicholas au ceva realist. - Nu pot realiza că există asemenea eroi în realitatea cenușie. Oamenii scriu pentru nevoi estetice: nevoile de adevăr, de ceva just, de ordine, de armonie, de frumusețe. Artistul creează o lume în care îi găsește propriul loc, în care Binele este triumfător peste Rău. Literatura este cea care îți dă adăpost, sufletul care te ascultă tăcut, căreia îi poți vărsa sufletul. Ea nu poate fi mincinoasă. Diferența dintre Mundi realis şi Mundi fictivus este aceea că unul este stăpânit de posibila realitate, iar altul de imposibilul adevăr. Nici n-aș putea exista fără ea. Arta, literatura, cărțile, comorile limbii, izvoarele imaginației sunt valorile unice pentru mine. - Te înțeleg foarte bine, totuși... nu sunt de acord cu atitudinea ta față de lume. Nu putem afirma drept că ea este înfățișarea forțelor malefice. E adevărat că este clădită pe dușmănii care se înfruntă, însă fiecare ins are rostul de a-și găsi armonia, de a echilibra balanța vieții sale cu forțele antagonice. - De ce? Cu ce? Pentru ce? Dacă există un om sau doi oameni adevărați în echilibru? Dacă te bagi între lupi, urli ca lupul. Poți fi altfel, poți avea o inimă ireproșabilă, poți fi întruchiparea sacrului, te poți sforța să înăbuși germenii invidiei, răutății, orgoliului, violenței și egoismului. Însă îmi pun întrebarea: De ce? Cui? Anima mundi este deja otrăvită. Din când în când, omenirea devine tot mai flămândă de succes, de bani, suntem conduși de interese și în fiecare gest se manifestă voința diavolului ce locuiește în interiorul omului, izbucnea Rachel în vorbe tari. - Nu fi atât de pesimistă. Mă întristez ascultându-te. Nu poți trăi în trecut. - Și atunci pe ce să clădesc? - Întâmplările din trecut sunt numai amintiri ce reprezintă fundamentul, totuși o casă nu se clădește dintr-o singură materie. Ai amărăciunea, durerea, suferința, neînțelegerea. Dar crede-mă, există în orice cavernă ieșire. 63

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - Apreciez optimismul tău, señor Laurent. Însă... nimeni cu care m-am întâlnit n-a putut să-mi arate lumina. În mine scânteile optimismului sunt judecate la moarte. Nu mă poți convinge despre frumusețea lumii umane. Fiecare lucru pe care omul îl atingea s-a transformat în boarfe, în nimic. - Spune-mi, de unde ai ura aceasta înflăcărată? - Sufăr, sufăr prăbușindu-mă în solitudine, sufăr fiind în companie, comunicând, transmițându-mi sentimentele pentru alții, care tot nu mă vor înțelege. Nici nu știu cum am putut discuta cu tine atât timp, se ridica brusc, aprig, și ochii ei s-au umplut cu stropi de lacrimi. - Îmi pare foarte rău. N-am vrut să te deranjez. M-am gândit doar că doi pasageri singuratici... pot... - Nu ești deloc vinovat, doar să nu crezi că eu aș fi partenera ta de taifas cea mai potrivită, zicea ea întorcându-se. - Ba da! Cu nimeni altcineva n-aș vorbi mai plăcut decât cu tine. Mi-ai trezit interesul față de continentele tale de suflet. Acceptă-mi ajutorul, lasă-mă să contrazic viziunile tale, să desprind vălul care te împiedică să vezi clar. - Nu-ți irosi timpul pentru nimicuri. Nu merită. - Știi ce problemă ai? Lipsa curajului, nu îndrăznești să faci ceva pentru viitorul tău, pentru ideile tale. Ești în fugă continuă..., și Rachel s-a prăvălit simțindu-se ca o minge de foc din gheață. Premiul IIIDeák Katalin 16 ani, cl. A X-a, Lic. Teoretic „Nagy Mózes”, Tg. Secuiesc, jud. Covasna, Prof. Bajka Zsuzsa

Între viață și moarte Viața mea nu era una deloc interesantă. Nu aveam parte de lucruri noi, senzații tari sau orice altceva care caracterizează comportamentul adolescenților din ziua de azi. Adevărul este că eram diferită, nu aveam foarte mulți prieteni, nu ieșeam des în oraș, ci îmi plăcea să stau acasă, în cea mai mare parte învățând la diferite materii, pe care nu le înțelegeam, scriind lucrări despre domenii despre care nu știam aproape nimic sau citind romane polițiste... cred că asta era toată acțiunea de care aveam parte... Dar, îmi plăcea și, până la urmă, asta era ceea ce conta cu adevărat. La un moment dat, am vrut să încep să îmi aștern gândurile într-un jurnal, dar am renunțat, cu toate că era foarte „popular” la acea vreme să faci asta, întrucât toate colegele mele aveau unul. Desigur, mai erau și părinții mei, pe care îi iubeam nespus (cu toate că nu le-o spuneam prea des) și care mă susțineau în tot ceea ce realizam. Așadar, aceasta era viața mea, mergeam la școală, veneam de la școală, iar restul timpului îl ocupam cu lucruri, aș putea spune, „inutile”. Asta până într-o zi, când totul a luat o altă întorsătură. Era o zi ploioasă și mohorâtă de vineri. Așteptam atât de mult să se termine, încât aș fi făcut aproape orice, mai ales că aveam două teste în acea zi, la matematică și la chimie, acele materii la care studiam ore întregi, dar informația zbura atât de repede prin neuronii mei, încât cu greu reușeam să înțeleg ceva, iar de cele mai multe ori, acel ceva nu mă ajuta prea mult. Însă, nu aveam ce face, trebuia să mă prezint la școală, să par cât mai normală, pregătită pentru „obstacolele” care stăteau între mine și weekend-ul la care râvneam încă de la începutul săptămânii. Dar, ceva s-a întâmplat între timp. Se pare că, pentru prima dată, soarta m-a ascultat sau, cel puțin, a încercat. Ceea ce știu sigur este că a înțeles faptul că eram dispusă să fac multe lucruri pentru ca ziua să se termine repede, dar ceea ce s-a întâmplat în continuare nu intra în multitudinea aceea de „chestii” pe care eram dispusă să le săvârșesc. Îmi amintesc că ploua foarte tare și eu așteptam ca semaforul să arate culoarea verde, pentru a-mi putea continua drumul spre școală. Aveam zeci de gânduri care rătăceau prin mintea mea dezordonată, în timp ce încercam să îmi amintesc o denumire științifică, dată unei soluții chimice, care avea un rol important pentru testul de la chimie. Într-un final, semaforul arătă culoarea verde, iar eu am pășit încrezătoare pe zebră, dar acea încredere nejustificată s-a spulberat ca roua în soarele dimineții, când o motocicletă a derapat, din cauza vitezei mult prea mari, 64

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 presupun, izbindu-se, cu toată puterea ei, în mine. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că auzeam sunetul șters al sirenelor, care, cel mai probabil au venit să mă salveze, dar eu parcă eram într-un abis necunoscut, departe de toate nebuniile din jurul meu. Acum, dacă mă gândesc mai bine, nici nu cred că eram conștientă că tocmai suferisem un accident foarte grav și că aveam să fiu în comă mult timp de acum, fără ca vreodată să îmi mai revin. Oricât de mult aș fi vrut să deschid ochii, să le spun celor din jur că sunt bine, nu puteam. Simțeam că o forță apasă asupra mea cu o așa putere, încât sunt blocată în propriul meu corp, însă doar fizic. Mintea mea era liberă. Sau oare să fi fost sufletul meu? Nu știu, pentru că nu le prea diferențiez, dar ceea ce știu este că din momentul în care motociclistul a dat peste mine, m-am simțit mai liberă ca niciodată, puteam călători cam oriunde, dar asta se întâmpla doar spiritual, deoarece trupul meu era acum asemenea unei legume, stând nemișcat pe patul de spital, unde aveam să îmi petrec restul vieții... am realizat că, de fapt, nu aveam o viață chiar atât de rea înainte... Spre surprinderea mea, primul loc unde am mers, după ce mintea mea a zburat din corp, a fost la școală, deoarece am vrut să văd dacă a meritat să mi se întâmple o asemenea nenorocire, deși deja știam răspunsul. Am aflat că testul de la matematică a fost de dificultate medie, iar cel de la chimie nu a mai avut loc, așadar nu a meritat tot ce mi s-a întâmplat, dar acum este prea târziu. Până la urmă, a fost dorința mea, care a devenit realitate, nu? Pe urmă, am vizitat tot felul de locuri dragi mie, dar seara m-am întors la spital, unde mă priveam. Părinții mei erau lângă mine, dar parcă erau cu totul altfel de oameni. Atunci am realizat ceva foarte important, faptul că durerea îl schimbă pe om, îl transformă într-o cu totul altă persoană. Era atâta suferință în ochii lor, în sufletul lor, încât mi-am dorit, pentru prima dată în viața mea, să mor, să mă sting, să nu mai fiu nevoită să văd jalea din sufletul lor. Eram realistă și știam că nu o să mă mai trezesc vreodată, deoarece mult prea puțini oameni își reveneau dintr-o comă, iar eu știam că nu sunt printre ei. Așa că nu avea rost să îmi doresc să mă trezesc, dar puteam să îmi doresc să mor. Chiar dacă era frumos să dețin atâta libertate, nici măcar subconștientul meu nu putea trăi, știind că niște ființe atât de dragi mie purtau în inima lor mai multă durere decât mine. Poate dacă mă stingeam din viață, ei se linișteau, iar eu nu mai trebuia să le văd amarul din suflet. Din acel moment, mintea mea a rămas asemenea corpului, adică fără vlagă, iar în fiecare zi mă storceam și mai mult de viață, mai ales din cauză că nu mai puteam auzi strigătele disperate ale mamei mele, care mă implorau să mă trezesc, dar eu nu puteam reacționa. Viața era departe de mine, însă moartea era la un pas și eu abia dacă mai aveam răbdare. Știu că poate suna neobișnuit faptul că vreau să mor, dar adevărul este că doar sufeream, nu mai rezistam. Odată, când medicul a venit în salon, mi-a întrebat părinții dacă nu vor să mă deconecteze de la aparatele care mă țineau în viață, însă ei nu au vrut să audă de așa ceva. Mi-a părut rău că nu au accceptat, însă îi înțeleg... Zilele treceau, iar moartea era tot la un pas, dar se pare că unul mare. Totuși, mă simțeam din ce în ce mai rău, gândindu-mă la regretele din viața mea. Am ajuns la concluzia că am doar unul: faptul că mi-am pus o dorință stupidă, rostită la întâmplare, care s-a îndeplinit într-un mod neașteptat și a provocat atâta durere în jur. Dacă ar fi să dau un sfat cuiva, ar fi acela de a se gândi de două ori înainte să își dorească cu toată inima ceva. Ar fi trebuit să imi urmez propriul sfat, dar nu am făcut-o, iar acum... Uite-mă aici, între viață și moarte. Aș fi vrut să scriu toate acestea într-un jurnal, și, cu siguranță, de data aceasta aș fi făcut-o dacă aș fi putut, ca părinții și toți cei dragi mie să știe cât de mult îi iubesc și că nu trebuie să sufere după mine, pentru că eu voi fi tot timpul în inimile lor... și pe ei îi voi purta tot timpul în inima mea, și în veșnicie... Trebuie să mă opresc... Nu mai pot nici măcar să gândesc, căci cele ce sunt spuse acum, nu sunt altceva decât gânduri, deoarece doare prea tare! Mai pot doar să aud o voce care mă cheamă încontinuu: „ Ai încredere în mine! Vino! Totul va fi bine!”. Să mă duc? Să am încredere? Să pun acum capăt suferințelor din jurul meu? Sigur fac alegerea corectă?...

Premiul IIBătinaș Andreea-Maria, 15 ani, Palatul Copiilor Cluj, Cluj-Napoca, Prof. coordonator: Copaciu Leontina

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 ZÂNELE PRIMĂVERII Era o zi toridă de vară. Soarele aducea atât bucuria mea, cât și a sute de fluturi multicolori, care mai de care mai fascinanți, prin frumusețea, culorile și desenele lor. Voi știți de ce sunt atât de colorați fluturii? Vă spun eu! Pentru că și fluturii sunt copii, care atunci când sunt fericiți, se colorează. Mai știu să vă spun că... existau pe vremuri, două ținuturi. În fiecare ținut, trăia câte o prințesă. Aceste două prințese erau surori, Mama Naturii și Prințesa Necuvântătoarelor. Pentru că trăiau în locuri diferite, fiecare își rânduia împărăția așa cum gândea. După o vreme, cele două s-au înțeles să organizeze Festivalul Bunătății Sufletești. Regula era ca fiecare dintre rudele împărătești să țină în mână Sceptrul Bunătății, să poarte coroana festivalului și să creeze câte trei zâne diferite. În timp ce se sfătuiau, a apărut o zână, care s-a gândit să le supună la un test pe cele două. Zâna care a apărut nu era alta decât Zâna Curcubeu, cea mai respectată dintre toate zânele. Aceasta se transformă într-un fluture multicolor și plecă spre împărăția Mamei Naturii. Ajunsă acolo, se prefăcu că este rănită și i-a cerut ajutor. Mama Naturii duse fluturele într-o cămară și îi puse fluturelui doar un pahar cu apă, ceva de mâncare și îl lăsă închis acolo. Pentru că Zâna cea puternică se văzu închisă în cămara Mamei Naturii, se supără și plecă spre ținutul Prințesei Necuvântătoarelor, gândindu-se ce pedeapsă să găsească pentru Mama Naturii. Ajunsă în regatul Prințesei Necuvântătoarelor, se prefăcu și aici că este un fluture rănit. Prințesa Necuvântătoarelor i-a oferit mâncare, o cameră spațioasă în care să se simtă bine și să poată privi cerul, până se va face bine. Când a văzut cât de bine este îngrijită, Zâna Curcubeu se transformă din fluture în zână și se duse la Prințesa Necuvântătoarelor, felicitând-o pentru felul în care a îngrijit-o. Însă a fost foarte supărată pe Mama Naturii. Prințesa Necuvântătoarelor o rugă pe Zâna Curcubeu să îi mai dea o șansă Mamei Naturii. La rugămintea Prințesei, Zâna Curcubeu acceptă să îi mai dea o șansă Mamei Naturii. Pentru asta, trebuia să creeze zâne atât de bune și de colorate cum nu s-au mai văzut până acum. Prințesa Necuvântătoarelor se duse în vizită la Mama Naturii și îi povesti toate cele care s-au întâmplat. Cele două surori își uniră forțele și au creat împreună mici zâne în culorile curcubeului, pe care le-au botezat: Lalelica- zâna roșie Fluturica – zâna portocalie Păpădia Soarelui – zâna galbenă Ierbica – zâna verde Zambila Cerului – zâna albastră Vioricica – zâna mov Următoarea probă pe care o aveau de trecut era cea de a salva Primăvara de aliata Iernii, Copilăria trecută. Aceasta dorea să ia Primăvara și să o transforme în iarnă veșnică și rece. Toate zânele s-au adunat și au pornit spre ținutul copilăriei, conduse de Zâna Curcubeu. Aici, în acest ținut se afla, ascunsă, o brățară fermecată, care aparținea Spiridușului Copilăriei. Dacă acesta își primea brățara, putea să decidă ce se va întâmpla cu Primăvara. Această brățară se afla în Grota Diamantelor cu Amintiri. Drumul până acolo era lung și greu și dura o zi zânească. O zi zânească este cât o săptămână lumească. Zânele au pornit la drum, zburând peste orașe, lacuri, mări și munți. Vioricica, fiind cea mai mică, obosi repede și își dori să renunțe, crezând că este nefolositoare. Lalelica o consolă și îi spuse că fiecare are rolul ei în această misiune și nimeni nu este nefolositor. După ce se odihniră puțin, au putut pleca mai departe, cu mai multă energie. După ceva vreme, zânele au ajuns în ținutul magic al Grotei Diamantelor cu Amintiri. Aici totul era menit să le facă pe zâne să se piardă în frumusețea locului și să uite care este scopul călătoriei. Zânele cele mici au început să se joace tot felul de jocuri, fără să se mai gândească la scopul acelei călătorii. A trecut ceva timp de când se tot jucau, iar Mama Naturii, cea mai mare dintre zâne, își aminti că trebuie să găsească brățara fermecată, pentru a hotărî ce se întâmplă cu Primăvara. În Grotă, după ce au reușit să se dezmeticească toate zânele, le aștepta o mică armată de troli, care nu aveau de gând să cedeze în fața zânelor. Confruntarea dintre zâne și troli a durat încă o zi zânească, dar în final, zânele au fost cele care au câștigat. Au recuperat brățara pe care i-au adus-o Spiridușului Copilăriei, iar Primăvara a putut să își deschidă aripile, pentru a aduce bucurie în lumea oamenilor. 66

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Bucuroase, cele două surori zâne însoțite de zânele cele mici au început să danseze și să cânte, când au observat că a mai apărut o zână, era cea de a șaptea zână a curcubeului. Aceasta nu era alta decât Spiridușul Copilăriei, ce avea acum culoarea violet. Cele două surori s-au dus departe până când au ajuns la cartea Celor Mai Frumoase Povești. Cartea era formată din miliarde de fluturi, pagini multicolore sub formă de flori, iar rândurile care erau scrise acolo parcă erau scrise cu fir de aur. Prințesa Necuvântătoarelor avu ideea de a scrie și ele în această carte minunată o poveste. Au scris ceea ce li s-a întâmplat lor, cum au apărut zânele colorate, cum au eliberat Primăvara și cum au ajuns acolo, la cartea cea minunată. Zâna Curcubeu, de undeva de pe cerul albastru, le privi cu bucurie și mulțumire. Surorile au pornit spre ținuturile lor, bucuroase că au reușit să facă o faptă bună împreună. Atunci și-au spus că a fost nemaipomenit! Ce bine este să fii Zână! Ce bine este să fii copil! Premiul IIGhilea Iosana Maria, 10 ani, cls. a IV-a, Clubul Copiilor Sântana, Arad, Prof. Coord. Blîndu Diana Cornelia

Vis sau realitate?

- Amalia, ce lume ți-ar plăcea să vizităm în seara aceasta? - Ce-ai zice de cea a oamenilor de sticlă? Nu am mai văzut-o de ceva timp. Amalia și Luna au micul lor secret, și asta nu pentru că nu și-ar dori ele să povestească aventurile pe care le trăiesc, ci pentru că sunt sigure că nu le-ar crede nimeni. Vocea Lunei este una specială, de fiecare dată după ce citește o poveste cu voce tare, în noaptea care vine, în timpul somnului, ea și sora ei călătoresc spre acea lume prinsă între filele cărții. Nu, nu este un vis, amândouă sunt foarte sigure de asta, fiindcă dacă ar fi un vis, nu ar putea simți miresmele tuturor copacilor și florilor, auzi cu atâta claritate cântul păsărilor și simți iarba ce le gâdilă tălpile. Lumea din cartea ,,Oamenii de sticlă” este cu siguranță preferata lor. Până acum, nu au văzut vreunul, mereu se trezesc în mijlocul pădurii, iar lor exact asta le place, pădurea. Copacii înalți ce par să atingă cerul le înconjoară, în vreme ce zânele delicate zboară dintr-o parte în alta, iar iepurașii sar jucăuși. Celor două surori le place mult să petreacă ziua aici, deseori merg pe jos până la Lacul de Smarald, vestit pentru nuanța sa verde. Se hotărăsc să facă și azi această plimbare. S-ar fi zis că această lume pocnește de viață, datorită tuturor sunetelor, până și copacii păreau să-și șoptească secrete, și, totuși, părea minunat de calmă. Până la lăsare serii, Amalia și Luna și-au petrecut restul zilei cu picioarele în apa limpede și privind zânele. S-au întins pe jos, pregătite de culcare, știind că imediat ce vor deschide ochii vor fi din nou acasă, învăluite în căldura păturii groase. Doar că Amaliei nu îi era deloc cald, ci mai degrabă frig și dintr-o dată se simți amorțită. În sfârșit, simți cum o cuprinde căldura. Deschise ochii și se uită în jur, nedumerită. Luna nu se afla lângă ea și, cu siguranță, aceasta nu era camera ei. Întoarse repede privirea în cealaltă parte, unde o pereche mari de ochi o întâmpină. Ea începu să țipe, ridicându-se repede și împiedicându-se când încercă să facă un pas înapoi. Posesorul acelei perechi de ochi se apropie de ea și îi întinse mâna. - Ce te sperii așa? Chiar atât de îngrozitor îți par? - Eu... dădu Amelia să spună, dar cuvintele nu voiau a fi rostite. - De unde vii și ce făceai în pădure? continuă omul de sticlă să o studieze. Cine ești? Nu am mai văzut pe nimeni pe aici, care să îți semene. O privea cu reținere, așteptând să îi răspundă. Fata însă nu îi dă niciun răspuns. - Haide, o să te las să te odihnești aici, abia te-ai trezit. Amalia își dădu seama cu groază că se afla în casa unui om de sticlă din poveste. Dar cum? Ce se întâmplase? Cum de nu a ajuns acasă cu Luna? Luna. Inima i se făcu dintr-o dată ghem. Fără ea nu avea cum să se întoarcă acasă. Și spera ca ea să nu se sperie când avea să se trezească și să afle că sora ei a dispărut. Nu, Luna nu s-ar fi panicat. Și-ar fi dat seama că ea cumva a rămas blocată în această lume și se va întoarce imediat ce va putea, după ea. Sau cel puțin așa spera ea... 67

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Și în cazul în care avea să se întoarcă, nu ar fi găsit-o aici. Trebuia să se întoarcă deîndată spre lac și să o aștepte. Cu acest gând, se îndreptă în grabă spre ușă, dar omul de sticlă care susține că o adusese aici i se puse în cale. - Unde vrei să te duci? - O să o aștept pe sora mea la Lacul de Smarald. Acolo sigur mă va găsi. - Te-ai lovit cumva la cap, înainte să te aduc eu aici? Ai fi putut fi mâncată de vreo lighioană sălbatică, iar tu vrei să te întorci? Nici măcar nu cred că știi drumul până acolo. Și pleci fără măcar să îmi mulțumești? Unde ți-e recunoștința că te-am salvat? - Îmi pare rău, dar chiar trebuie să plec. - Da, bine, du-te! mormăi omul de sticlă și se dădu la o parte. Înainte să iasă, Amalia îi spune peste umăr: - Dacă toți am renunța la ceea ce iubim când dăm de greu, atunci ar fi o lume îngrozitoare. Abia după câteva ore de mers se gândește că poate omul de sticlă avea dreptate, ea nici măcar nu știe pe unde să o apuce. Își spune în sinea ei să nu gândească așa, o să caute prin toată pădurea de va fi nevoie. Trec trei zile și trei nopți până ce dă de o casă ascunsă, acoperită în mare parte de ierburi, doar ușa din lemn vechi se poate zări. Se gândește pentru o clipă să ceară indicații, dar apoi se uită mai bine la ușa imensă și își dă seama că numai o creatură imensă ar putea intra pe ea. Face câțiva pași înapoi, dar când se întoarce o vede – creatura. Speriată, o ia la fugă fără să privească înainte și se lovește de un copac. Nu își dă seama cât timp a trecut până ce se trezește într-o casă străină. Din nou. Începe să urască asta. Toate lucrurile din jurul ei sunt uriașe. Apoi își amintește de creatură. Imediat ce se îndreaptă spre ușă, acesta se apropie de ea. Are în mână o farfurie. Amalia își dă seama că tremură. - Hei, nu vreau să îți fac niciun rău. Uite, ți-am pregătit o gustare. Poți mânca și, între timp, îmi povestești cum ai ajuns aici. Amalia și-ar dori să nu aibă încredere în el. Dar îi este foame. Așa că se așază. Când ia farfuria creaturii, o vede mai bine. Este un goblin! Își amintește că a citit despre ei în carte. Dar parcă dispăruseră în urmă cu mult timp. Cu toții. Se uită mai atent la el și zărește o urmă de zâmbet pe chipul acestuia. Iar vocea lui e destul de blândă, nu ca aceea a omului de sticlă. După ce Amalia îi spune doar că își caută sora, fără detalii despre cum a ajuns aici și a terminat și de mâncat, goblinul o privește cu un aer trist. - Fată dragă, te-ai rătăcit. Drumul spre Lacul de Smarald este în cealaltă parte a pădurii. Aici este drumul spre casa vrăjitorului. Vrăjitorul, desigur! Cum de nu și-a amintit Amalia de el? - Atunci o să merg la vrăjitor! Este o cale mai sigură de a o găsi pe sora mea. - Dar drumul până acolo este destul de periculos, chiar dacă după numai o noapte ai ajunge acolo. Lacul de Smarald este la cinci nopți distanță de aici, dar cred că nu este la fel de primejdios drumul. Ești sigură că vrei să faci asta? - Foarte sigură! - Bine atunci, oftează goblinul cu un aer resemnat. Voi veni cu tine. Să fii în siguranță. După câteva ore de mers, începe să se întunece, iar goblinul, când nu mai poate distinge drumul, propune să se oprească. În plus, sunt obosiți și le-ar prinde bine un somn. Se întind amândoi pe iarbă, privind spre cerul înstelat, fiecare adâncit în propriile gânduri. Amalia se gândește la sora ei. Cât de dor îi era de ea! Abia așteaptă să o poată revedea. - Nu poți nici tu să dormi, nu-i așa? îi spune goblinului. - Nu. Amalia hotărăște să îi spună toată povestea goblinului, despre cum a ajuns ea aici, chiar dacă probabil nu o va crede. La final însă, el a dat din cap înțelegător. Și atunci și-a început și el povestea. - Probabil că te întrebai cum de eu trăiesc singur, în mijlocul acestei păduri. Vezi tu, eram de fapt mulți. O întreagă comunitate de goblini care locuiam în pădure. Până ce ne-au găsit oamenii de sticlă. Ne-au considerat un pericol, așa că au ales să scape de noi. Eu m-am ascuns imediat ce am auzit țipetele. A fost îngrozitor. Când nu s-a mai auzit nimic și am ieșit din ascunzătoare, nu mai era nimeni. Am rămas singur. Amalia se uită surprinsă și cu regret la chipul îndurerat al goblinului. - Amintirile pe care le îngropăm în tăcere sunt cele care nu încetează să ne urmărească. Și acum, noaptea, le mai aud țipetele celor dragi. În timp ce eu am stat ascuns, ca un laș. Amalia se uită cu tristețe la el. Ar vrea să îi spună ceva, orice, însă niciun cuvânt nu pare potrivit. Simțind o briză de vânt rece și întorcându-și ochii către stele, se gândește că oricât de 68

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 intensă ar fi vibrația realității, ea nu poate fi comparată cu ce este în stare un om să închidă în adâncul sufletului său. Simte cum este trasă într-un somn adânc fără voia ei. Cei doi își spuseseră povești întunecate, deși e clar că tânjeau după o poveste luminoasă. A doua zi, de dimineață, pornesc din nou la drum. Tăcerea dintre cei doi este apăsătoare, însă niciunul nu îndrăznește să vorbească. Nu după mult timp, zăresc turnurile ascuțite ale casei vrăjitorului. Înainte să își dea seama vreunul dintre ei ce se întâmplă, gărzile, îmbrăcate în uniformă de argint, le-au legat mâinile la spate. - Știm foarte bine ce vreți să faceți! Să furați secretele vrăjitorului! Numai de asta mai treceți voi toți ăștia pe aici! Nu vă mai pasă de binele ce vi l-a făcut acum mult timp! Acestea fiind spuse, au fost închiși într-o temniță. Imediat ce gărzile s-au îndepărtat, Amalia s-a pus pe plâns, iar goblinul o mângâia pe spate, cerându-și iertare neîncetat, deși fata știa că nu e vina lui. Aceasta a plâns până ce, epuizată, a adormit. Nu știe cât timp a trecut când ușa temniței se deschide. Pentru o clipă, a sperat că li se va da drumul. Deși, uneori, speranța poate fi otrăvitoare. - Goblinule, ești acuzat pentru o serie de ilegalități. Vrăjitorul dorește să te vadă. Acesta se uită nedumerit la Amalia, spunându-i din ochi că îi pare rău. Acum fata va rămâne și fără singurul sprijin pe care îl avea, care a dorit să o ajute. Și ajutorul pe care i l-a acordat l-a adus pe el în această situație, și tot lui îi pare rău. Uneori bunătatea putea fi găsită în mijlocul iadului. Nu îl va uita și știe sigur că nici el pe ea. Lăsăm ceva din noi înainte să părăsim un loc. Rămânem acolo, chiar dacă am plecat. Trec câteva zile. Ea tot singură este. Se simte ca și când nimeni nu o poate auzi, iar ea se duce la fund, mai adânc, tot mai adânc. Aude pași și este sigură că de data aceasta o vor lua și pe ea. Nu mai are speranță. - Am adus un nou ostatic, spune una dintre gărzi împingând pe cineva înăuntru. Când se întoarce, Amalia înlemnește de uimire. Nu se poate. Chiar e ceea ce vede? Sau doar i se pare? Aceeași expresie șocată o are și Luna când se aruncă în brațele ei suspinând. ,, Haide acasă”, îi spune aceasta printre lacrimi. Premiul IIZsunkuly Andrea Carolina, 17 ani, cl. a XI-a, Col. Național„ Mihai Viteazul”, Sfântu Gheorghe, Covasna, Prof. Vișan Cristina INVITAȚIE LA VIAȚĂ

Bolta cerului își înalță, timidă, cortina argintată, împodobită cu sclipiri de aur catifelat, strecurate pe sub perdeaua fină, a zorilor de primăvară. Piciorușele amorțite de somn ale soarelui ating curioase iarba fragedă de sub cireșii din livadă, parcă luând pulsul pământului încă toropit de somn și înfrigurat de lunile reci, de iarnă. O șoaptă se furișează printre floricelele crude, brodate pe crengile pomilor, aducând vestea mult așteptată: vor sosi cocorii, va cânta privighetoarea, vor dansa grădinile... natura va renaște și va petrece din nou! Și-atunci, văzduhul își deschide larg brațele-i azurii, înmiresmate de parfumul cireșilor, din care miresele fluturilor își vor împleti cununițe. Livada întinde rămurele tinere spre șuvițele despletite ale soarelui, să-și încălzească pruncii... boboceii durdulii ce stau să plesnească în chemarea albinelor, să-i promită cireșe dulci, la vară. - Și tu simți aroma lăcrămioarei încolțite pe trupul pământului răscolit iarna trecută de frig, de teamă, de boală și de vântul năpraznic, acolo, sus, lângă biserica din deal? o întreb curioasă pe bunica. Aceasta-mi zâmbește. - Aceasta, draga bunicii, este mireasma copilăriei mele. Mă duceam acolo sus, în deal, în fiecare primăvară, s-adun buchețele de lăcrămioare maicii mele, că tare-i mai plăceau. Lăcrămioarele-s la locul lor, parcă amorțite-n timp; maica mea, draga de ea, nu. Să-ți lași departe grjile, copilă, ascunde-ți lacrima prăvălită fără vrere, pe obrazul îmbujorat, pentru că orice sfârșit e mângâierea noului început și orice suflu de petale născute din ceea ce crezi că nu mai este, e tot amintirea a ceea ce a fost cândva și va fi mereu... invitație la viață! îmi spune și-mi așterne un sărut grijuliu pe creștetul capului. Pe-atunci, spusele ei îmi erau de neînțeles, dar acum, după douăzeci de ani, în același loc la umbra cireșilor proaspăt înfloriți, în același anotimp al renașterii, îngerul ei îmi trimite săruturi la fel, pe creștetul capului, păstrându-i vie amintirea. Premiul INăstase Maria, 15 ani, cl. a IX-a, Palatul Copiilor Ploiești, Prahova, Prof. coord. Șerban-Gurău Mirabela 69

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 EU CĂTRE MINE Când te-am văzut prima dată, am simțit o profundă dorința de a-ți scrie… O scrisoare. Pentru că am văzut în ochii tăi cât de pierdută și fără speranța ești. Vreau să știi, în primul rând, că am fost mereu cu tine, chiar de la primii pași. Am văzut cum te jucai la doi anișori și cât de fericită erai. Cum te bucurai cu mami, tati și fratele tău și cât de uniți erați. Am fost acolo când ai realizat că tata nu mai e și am simțit acel gol imens. Când stăteai în cameră și plângeai de frică, fiindcă tata se certa cu noul prieten al lui mami. Am simțit disperarea din tine, singurătatea. Am văzut cum ai încercat să te acomodezi cu noua familie, dar ai devenit indiferentă și cum amărăciunea te îneca adânc, zilnic. Cum ți-ai pierdut speranța, când ți-a murit bunicul și cum ai devenit altcineva... Dintr-un copil cu pasiuni în care te refugiai, ai lăsat tot. Am alergat și eu cu tine după relații și afecțiune. Eram acolo când te făceai praf și te afundai în alcool și fumai țigară după țigară. Lânga tine stăteam la prima întâlnire cu „Făt-frumos" care și-a bătut joc de tine. Am văzut cum ți-a dat să guști din moartea albă și cum tu ai continuat să te droghezi, pentru că încercai să te umpli de acest „elixir”. Simțeam și eu cu tine plăcerea de câteva minute și apoi durerea de după. Am văzut și eu cum „Făt-frumos"-ul umbla cu altele și cu alții, cum profita, cum „te iubea” și cum te lăsa. Te vedeam cum alergai și plângeai, cum te aruncai la pământ de durere. Am simțit cum se scurgea viața din tine, când ai vrut să îți închei socotelile cu viața, când nu mai puteai, când nu mai voiai nimic. Am fost cu tine, până azi, când te văd în oglindă: o fată cu inima de gheață, cu lacrimi multe ce curg încet, cu privirea lipsită de speranță și cu un sentiment negru, ce te macină. Văd cum ai vrea să te sfâșii din cauza sentimentelor și a minții care te distrug încet... Dar vreau să îti spun ceva ce poate sună imposibil, dar e mai adevărat decât orice altceva: există speranță, nu ești singură! Este cineva care te iubește necondiționat și e gata să te salveze. Și știm amândouă că există…, doar că nu l-am cunoscut cu adevărat. Vreau să îți spun că, redescoperindu-te, într-un an, ai devenit un om superb, cu acel gol umplut. Ești plină de pace, bucurie și speranță, indiferent de ce se întâmplă. Chiar dacă mai plângi, știi acum că cineva e cu tine să te aline, să te facă să devii cea mai bună variantă a ta. Ești împlinită doar cu tine. În prezența propriei tale conștiințe ești completă. Și ea va fi mereu acolo pentru tine și se va ocupa de fiecare detaliu al vieții tale. Așa că nu renunța acum. Toate lucrurile pe care le-ai trăit, vei vedea că au meritat… Pentru că vei da speranță altor tinere care au fost ca tine. Vei fi cu adevărat plină de bucurie, vei avea prieteni pe viață, oameni care să te susțină, care te înțeleg... Toate nopțile nedormite, toate momentele în care ai plâns ca un copil, toate momentele în care ai spus că e gata și că nu mai poți, au meritat din plin. Și cel mai important lucru este că te vei iubi enorm; vei fi mândră de tine și îți va fi de ajuns. Așa că nu renunța, fiindcă eu, conștiința ta, te iubesc și nu mai vreau să văd că te chinui. Viața e frumoasă. Mă bucur că ai ajuns până aici și nu te-ai lăsat. Ești un om puternic. Ești un adevărat diamant. Și tot ce ai visat, acum vei putea avea. Scumpă fărâmă din mine, care ai rămas încă în trecut... te aștept… Dă drumul la tot ce a fost, fiindcă te-ai redescoperit. De abia aștept să redevenim una. Drumul nu e lung; uite-te în jur și fă liniște, căci eu sunt chiar acolo, în ochii tăi...

Premiul IBaratosi Krisztina, 16 ani, cl. a X-a, Col. Naț. Pedagogic „Mihai Eminescu”, Tîrgu Mureș prof. coord. Standavid Beatrice

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Marea (fragment) Era doar ora 9 și apusul începea să scalde marea într-o simfonie de culori calde. Dantelării învolburate se prelingeau ropotitor spre țărm, descoperind scântei albe, pe nisipul neted. Marea lua culorile cerului, iar acesta difuza în acuarele umed-albastre, dezvăluind o prospețime de început de lume… Raze plăpânde dansau între cele două lumi paralele, atât de asemănătoare, încât e incert dacă mă înecam în cerul vast sau zburam în marea adâncă.

Într-un târziu, soarele frustrant de protector își cheamă culorile, într-un gest egocentric, lăsând marea pustiită, doar cu adâncurile tainice, întunecate și veșnice. Și, când ultima rază de soare se prelinge încetișor, pe luciul apei, pe cer se ivește cu alai de luciri de cleștar astrul nopții. Valurile poleite se revarsă neîncetat peste plaja goală, ștergând orice urmă de pas și de nostalgie din sufletul meu... Peste tot domnește pacea și liniștea nopții. Sunt împăcată. Sunt resemnată. Accept că nu se putea altfel… Valul îmi spală patima și picioarele, iar apoi îmi fură nisipul perlat printre degete. Respirația mării îmi șoptește la ureche taine doar de ea știute și suflă peste mine, peste ființa mea, alunecându-mi călduț peste ochii închiși, încâlcindu-mi firele de păr, ca și cum ar vrea să mă risipească încet, dar sigur, în neant. E ca și cum, în devenirea lumii, aș fi martora miilor de apusuri, repetitiv ca într-un refren, până când m-aș contopi cu un val alb, plin de spume și amintiri calde.

Brusc, un urlet răzleț sfâșie liniștea celor două lumi și a sinelui propriu, fixându-mi-se ca niște limbi ascuțite de clopot în creier, ca niște sârme ghimpate, zgâriindu-mi sinergic sufletul și conștiința.

Am deschis ochii… și… am înmărmurit…

Ars poetica

Ce scriu azi O să șterg mâine Ș-am să-ncerc să uit de tine Până la următoarea poezie Când o să simt iar Intens și amar Și-o să sufăr Și-o să plâng Până o să-ncerc în zadar, Să mi te scot din gând.

Cum poeziile mi te amintesc Am să le fac fărâme toate Și-o să le dau vântului Să le poarte departe... Să le poarte-n largul mării Și marea să le înece Să mai vadă doar adâncuri Să le fie rece Și pustiu, Asemeni mie să le știu.

Premiul IDeac Andreea 16ani, cls. a IX-a, Clubul Copiilor Câmpia Turzii, Cluj, Prof. coord. Lucia-Simona Șandor

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 PLOAIA COPILĂRIEI

JUMATATEA IDEALĂ

Plouă în inima mea de copil, Apoi, picurii calzi se preschimbă-n curcubee tiptil. Șoapte înmiresmate, din potire albe de crin, Adulmecă visul meu cuibărit într-un scrin. Ramuri firave, cu buchete de flori liliachii, Îmi bat la ferastră, șoptindu-mi ... nu vii? Și ce să-i răspund, bucuriei, uimitoarei naturi? Mă bucur de ploaie, soare, flori ... Sunt Doamne! ... un copil, doar un copil.

Vorbele tale-s poeme cu floriIubesc culoarea vorbelor tale Vorbele tale-s dulci și duioaseIubesc freamătul vorbelor dulci Privirea ta e o mare albastrăIubesc neliniștea ochilor tăi Privirea ta mă-ntreabă mereuIubesc acest semn de-ntrebare Cauți mereu tot ce nu știiIubesc și acest fel de a fi Cauți frumosul în fiecare ziIubesc ce iubești... iubesc ce ești

IUBIRE CU MIROS DE SALCÂM

EMOȚIE

Iubito, niciodată salcâmii n-au înflorit

atât de frumos pentru dragostea noastră. Privirile flămânde și-au găsit tihna în potire de flori fabacee.

Minutele au cunoscut metamorfoza timpului, iar secundele fecunde și-au unit tic-tacul în amintiri sortite eternității.

În acest imperiu, construit din ghirlande de flori

Am plâns!

Și ce dacă?

Și... păsările zboară fără rost. Am râs!

Și ce dacă?

Și... frunzele tremură la adieri de vânt.

de-o forță dumnezeiască, două inimi,

două ființe își sărbătoresc iubirea într-o beție de parfum fabaceu.

Premiul IITurcu Ionuț-Tudor, 18 ani, cl. a XII-a, Lic. Teoretic „Pavel Dan” Câmpia Turzii, Cluj, prof. coord. Turcu Ana

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 AUTOPORTRET

TREZIRE

Toamna mângâie prin scrum, Eu cu-arome de căpșun.... Iarna se destramă-n şoapte, Luciu mat de prune coapte! Stinse chemări Se desluşesc, Mă ademenesc În depărtări… în șoapte: Lam - lem, lam - lem... Și ce dacă limba mea e de lemn! Danga - langa, langa – danga Astăzi toate-mi merg de-a droanga!... Speranţele renasc pe-un trifoi, Credinţa din noi – mușuroi... Şi ce frumos mă chema dealul la el ! Copilăria hohotea departe... Gata cu jocul şi joaca . S-a terminat. Să trecem la lucruri mai… coapte !

Mâna mea e ca o pasăre mută , Inertă , sleită, bătută, Ca o flacără ce se clatină Coborând în neant, spre mlaștină . Pârtia mă priveşte sec, De parcă aş fi un zevzec! Iar brazii străini defilează Cu o viteză stranie, rea, Hohotesc și chiar mă sfidează! Hyperion mă-ncurajează: Mai vin şi alţi ani... Alți campioni de ceară, alți temerari... Speranţa nu moare niciodată! Niciodată ! CLEPSIDRA

Amforă străveche cu argint coroziv, Pasăre speriată în zbor de cocori, Dans enigmatic al trupului nou Robot de fier, minte de cauciucExercițiu de bullying traumatizant, Simulare sau sportul de a minţi. E departe de noi Realitatea asta veche, Simulăm, mințim, debordăm De idei ilare, de angoase.. Ce bine că sunt! Ce miracol că ești, omule.... Viața trece prea repede, N-apuci să te naști, C-ai și îmbătrânit! Pardon! Fugit irreparabile tempus...

Premiul IIHeidel David, 14 ani, cl. a VIII-a, Șc. Gimn. Nr.2 Vatra Dornei, Suceava, Prof. Iuga Niculina

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 ÎN BUCLA TIMPULUI MEU Timpul este atât de efemer, iar în tăcerea lui ireversibilă ne măsoară zilele ce ne-au mai rămas. Și uite că am crescut deja… mă simt ca o ploaie strălucitoare, a unui soare ce se dăruie întregului pământ. Îmi amintesc acum de o perioadă nu tare îndepărtată de ce sunt azi – copilăria mea – mă văd hoinărind prin pădurea în care clepsidra timpului mă azvârle, cum o face mereu… Sunt pietricica pe care copiii, ei, copiii, o aruncă deasupra apelor noastre de munte, în joacă. Mă scald uneori în acele ape, eliberându-mă de o bucurie deranjantă pentru ochii privitorilor… Mă detașez cu ușurință de acest lucru, doar sunt în lumea mea… În lumea mea există un timp al amintirii și al bucuriei. Amintirea chipului bunicilor care m-au văzut crescând… Un chip traversat de riduri, urmele unei vieți aspre și nevoiașe. Avem un cămin destul de umil, într-un cătun din Maramureș, și vorbim ucraineana acasă. Faptul că am ajuns la liceu a fost, pentru mine, mai întâi o experiență lingvistică. Revin, închizând această paranteză, la felul în care percep eu timpul… Îmi povestesc timpul… îmi place mult să spun așa, deoarece trebuie să îți povestești timpul, nu să vorbești despre timp. Când vorbești despre timp, îi distrugi coerența, îi alterezi fluiditatea. În ochii mei, tot ce trăim, o facem în buclă, circular și repetitiv. Tot așa se întâmplă și cu amintirile. Îmi amintesc de grădinița ce se găsea atât de aproape de inima pădurii, iar primele mele amintiri de copil sunt legate de acel loc atât de natural, unde mă simțeam în largul meu. În locul acela merg de fiecare dată când vreau să îmi pun ordine în gânduri, gândurile mele zburătoare. Bunica mea era educatoare acolo, ea, care ne ducea în drumeții prin pădure. De la ea am învățat să descopăr și să analizez. Să iubesc viața. Ei îi datorez ceea ce sunt azi. Nu voi uita niciodată bătăliile dragonilor cu pirații, jocurile în noroi, gustul savuros al gogoșilor bunicuței mele, costumele populare din zilele de sărbătoare, casa bunicilor… pe scurt, toate acele experiențe care m-au învățat să prețuiesc viața sau, altfel spus, nu voi uita niciodată bucla timpului meu. MON TEMPS… EN BOUCLE

Le temps est si éphémère dans son silence incontournable qui indique nos jours restants. Et voilà que j’ai déjà grandi… je me sens comme une pluie scintillante d’un soleil appartenant à toute la Terre. Je me souviens maintenant d’une époque pas si éloignée pour moi – mon enfance – je me vois me balader dans la forêt dans laquelle la clepsydre du temps me jette, comme toujours… Je suis la petite pierre que les enfants jettent, eux-aussi, au-dessus de nos eaux de montagnes, pour s’amuser. Je m’y baigne parfois, dégageant une joie dérangeante pour les yeux indiscrets des regardeurs… Je m’en détache aisément, car je suis dans mon monde… Dans mon monde il y a un temps du souvenir et de la joie. Le souvenir du visage de mes grands-parents qui m’ont vu grandir. Un visage traversé de rides, traces d’une vie rude et besogneuse. Nous avons un foyer assez humble situé dans un petit village de Maramureș et nous parlons l’ukrainien à la maison. Pour moi, arriver au lycée, c’était une expérience linguistique, tout d’abord … Je reviens en fermant cette parenthèse, à mes perceptions sur le temps … Je me raconte le temps… j’aime bien dire ça, car il faut te raconteur le temps et pas parler du temps. Quand on parle du temps, du vécu, on détruit sa cohérence, on altère sa fluidité. A mes yeux, tout ce qu’on vit, se fait en boucle, d’une manière circulaire et répétitive. C’est aussi le cas du souvenir. Je me rappelle de la maternelle qui était située si proche du cœur de la forêt et mes premiers souvenirs d’enfant sont liés à cet endroit si naturel où je me sentais toujours dans mon assiette. C’est l’endroit où je vais chaque fois que je veux mettre en place mes pensées volantes. Ma grandmère était monitrice de maternelle, elle, qui nous emmenait dans des randonnés en forêt. Elle m’a appris à découvrir et à analyser. Et à aimer la vie. Je lui dois la personne que je suis devenue entre temps. Je n’oublierai jamais les batailles des dragons contre les pirates, les jeux dans la boue, la saveur des beignets de mamie, les costumes populaires portés les jours de fête, la maison de mes grands-parents… en bref, toutes ces expériences qui m’ont apprise à chérir la vie, autrement dit, je n’oublierai jamais le boucle de mon temps. Premiul IISauca-Liber Denisa, 16 ani, cl. a X-a, Lic. Teoretic ”Emil Racoviță”, Baia Mare, Maramureș, prof. coordonator: Adriana Florian 74

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Luminile pădurii De sute de ani se vorbea despre un gorun falnic, cu frunze pale și cu trunchiul solid și negru, situat în inima unei păduri străvechi. Se spune că oamenii pierduți noaptea aici vedeau patru lumini care înconjurau grandiosul arbore, iar apoi dispăreau fără urmă. La umbra acestuia, încolțită de ceață, se zărea o casă mică, pustie. Hector, un tânăr singuratic, care a crescut cu această legendă, a fost împins de curiozitate și a plecat să descopere acest arbore secular. El a ajuns în pădure noaptea, călăuzit de stele. O furtună cumplită a atacat marea de copaci triști, cu frunze negre, iar Hector, pierdut, s-a lăsat învins. Însă, o lumină galbenă, slabă, a apărut bizar printre trunchiurile copacilor. Urmărind-o, a ajuns în fața arborelui din legendă. Dorind să-i descopere tainele, și-a construit o casă modestă lângă acesta. Nopțile erau reci și întunecate, iar diminețile erau împânzite de o ceață groasă. După mulți ani de căutări, încercând să rezolve misterul, Hector a renunțat. Singurul lucru neobișnuit pe care l-a găsit a fost o oglindă groasă, cu o ramă alb-murdară. Aceasta era atârnată de trunchiul unui copac, iar la baza acesteia era sculptat un fluture imaculat, cu aripile pictate în negru. În acești ani și-a construit un pat călduros, o măsuță dintr-un stejar și un scaun care stătea timid în colțul camerei. Nopțile erau aceleași, zilele erau mohorâte și plictisitoare, iar pădurea rămânea neschimbată. Dorul de casă a început să-i încolțească în inima rece, aprinzând focul amintirilor. Hector a decis să abandoneze căutarea. În următoarea dimineață avea să plece către micul sat în care a crescut. De când prima rază de soare a săgetat geamul fumuriu al casei, Hector s-a trezit, și-a luat lucrurile de care avea nevoie și a înaintat alene spre ieșire. Trei bătăi puternice, rare, în ușă, au răsunat viguros în întreaga încăpere. Hector a deschis ușa, dar nu a văzut nimic altceva decât pădurea care se întindea până la capătul lumii. Cu coada ochiului a observat o lumină slabă care venea din oglindă. Era aceeași lumină pe care a văzut-o cu mulți ani în urmă în pădure. S-a apropiat încet de ea și a atins-o. S-a trezit în pat, crezând că a fost doar un vis. Totul arăta la fel, doar oglinda a dispărut, iar aerul era rece și tăios. A deschis ușa și s-a grăbit către sat. Se mișca din ce în ce mai greu, iar pașii lui lăsau un ecou răsunător. În scurt timp, nu s-a mai putut mișca. O umbră de om a apărut în fața lui. Hector putea să o audă respirând cu greutate. Cu o ultimă suflare, aceasta i-a șoptit să nu aibă încredere în nimeni. Vântul a sfâșiat umbra, iar aceasta a dispărut în sufletul pădurii. Hector s-a întors la casa de lângă gorun, unde un corb cu gheare ascuțite și ochi negri îl privea pătrunzător. Acesta a zburat lângă tânăr și, rupând tăcerea codrului, a vorbit. S-a prezentat cu o ușoară plecăciune, spunând că este doar un corb care tânjește să scape din această lume blestemată. Cu o mică ezitare, a continuat să vorbească, mărturisindu-i că gorunul e cel care aduce suferința oamenilor pierduți, iar singura cale de a-l distruge este să găsească ultimul felinar din cele patru și să înconjoare arborele cu acestea. Fără să stea pe gânduri, Hector a început să caute felinarul, singura lui șansă de a-și revedea familia. Printre rădăcinile copacilor paralizați, o lumină slabă, galbenă, îl întâmpina pe Hector. A ridicat felinarul și a mers către bătrânul arbore, unde urma să revină la viața lui obișnuită. Dar, cu cât se apropia de gorun, cu atât cerul se întuneca, copacii deveneau neclari, iar în spatele lui întunericul înghițea pădurea. A ajuns înapoi la corbul despre care, de fapt, nu știa nimic. Înainte să așeze felinarul pentru a înconjura gorunul, a observat că acesta era lipsit de viață, la fel ca ceilalți copaci, pământul și cerul. Hector s-a gândit la acest loc: o lumină stranie l-a ademenit într-o lume enigmatică, o umbră bizară l-a avertizat despre pericolele locului, iar întunericul a sufocat până și cerul. S-a uitat dezorientat la corbul care îl privea tăios. Acesta avea penele negre ca smoala, ciocul lucios și ochii întunecați. Hector a aruncat felinarul către pasărea obscură care a început să ardă. Penele i s-au albit, iar pădurea a izbucnit în flăcări mistuitoare. Gorunul ardea, iar Hector a privit cum pădurea ancestrală se mistuie și a vărsat o ultimă lacrimă, înainte să fie cuprins de brațele focului. Premiul ITreșca Răzvan, 13 ani, cl a VII-a, Șc. Gimnazială ,,Gh. Lazăr” Zalău, Prof. coordonator: Diana Iacob 75

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Fluturele Laguna își acoperă învelișul granulos până la glezne, fiecare geamăt al pământului fulgeră cerul înnorat. Pescărușul este înghețat în aer, departe de aripile lumii, și totuși și mai departe decât ar putea aripile mele să fie. E aproape dimineață, aș putea spune. Pe creștetul slab al lunii ia naștere firul de lumină, orbitor și acru, se prelinge spre sărutul zilei în metamorfoză... abis. Niciodată nu m-am așteptat ca o astfel de imagine alb-negru să fie atât de frumoasă, în goala ei puritate, seducătoare și apocaliptică, în care eu, cel care va suferi mai târziu, va ruga întreaga maree să îmi ierte gândul singurătății. Sunt aici, acum. Am înfăptuit necunoscutul în fața sinelui meu și am ajuns la concluzia că nimeni nu pleacă la drum cu mâna pe o inimă goală și un corp părăsit de cei care au ales să nu dăruiască și cinstească iubirea. Chiar dacă pașii m-au adus spre o altă lume, departe de acasă, am îngenuncheat umil în fața oglinzii și am spus: E posibil să fiu eu. Drumul nu promite nimic. Am devenit abstinent: am renunțat la viciile omului simplu, la viciul de a mă trezi în fiecare dimineață la ora șapte, de a-mi mânca cerealele neputincios în fața ceasului, de a merge la servici într-o clădire moartă de suflet ca după să iau o cină sărăcăcioasă în orașul înghițitor de tineri și să dorm în patul rece tot cu burta goală. Firul acestui destin era lipsit de sens, lipsit de importanță în lumea entităților care au ales să alunece în palmele celui care a pus piciorul în prag la început, cel care, probabil, trebuia să se afle ascuns în chipul meu. Vine răsăritul și nici măcar nu am pornit.

...

Obișnuiam să merg pe această plajă în diminețile de iarnă, deoarece îmi plăcea pustietatea pe care o îmbrățișa atmosfera, un mod subtil de a păși mai adânc, în valurile reci, ale apei. Într-o zi m-am hotărât să plec mai devreme, să părăsesc clădirea veche în care stăteam și petreceam zilele din ultimii 5 ani din viața mea, astfel am ajuns pe aceeași plajă în toiul nopții din acea zi, plimbându-mă mai încet, deoarece oricum timpul era pierdut. Cerul se diviza în privirea mea sub forma a doi pereți ai unui hol strâmb, de o transparență inevitabilă, care îmi deshidratau ochii obosiți. Aproape că adormisem în picioare, dar la capătul holului licărea un întuneric cenușiu, pulsând puternic în pereții holului.

Pe parcurs ce pleoapele cărau focul greu, pașii mei deveneau din ce în ce mai adânci în golul podelei. Puteam simți un cântec silențios, ce acompania tremurul genunchilor. Căutam confuz colțurile camerei, dar holul își avea continuitatea în pașii mei, în privirea mea, oriunde eram drumul mergea înainte, uneori abrupt, alteori lin. Începeam să îmi pierd orice gând, gata să cad în poala nopții oricând, cu ochii închiși și cu brațele deschise…și o pată de culoare s-a ivit la colțul orizontului. Petele se înmulțeau parcă strânse de o mânușă, înclinându-se tot mai aproape de fața mea. Totul căpătase o formă neclară, iar eu nu pot spune că am înregistrat momentul în completă luciditate. Îmi încordasem mâinile și picioarele, simțind o emoție traversându-mi venele, mușcându-mi buza pentru a evita un potențial scâncit. Tocmai revăzusem un vis sau o iluzie. Simțurile îmi jucau feste.

Era frig. Plaja începuse să se distingă de întuneric și să capete o anumită culoare ștearsă, petele de culoare părând acum ca niște petale ale unei plante necunoscute, fiecare având o formă distinctă, cu o textură fină. În scurt timp, prin vânt și petale, ajunsesem la granița dintre nisip și apă, realizând că în tot acest timp nu eram singur. La colțul apei, culcat pe o pătură zdrențuită dormea un băiat tânăr, în jur la zece ani, acoperit de nimic altceva decât o pânză albă, ce se întindea până la capătul plajei. Obosit și confuz, m-am așezat la depărtare de acesta, pentru a nu-l trezi. În abisul liniștii, o voce subțire și melodioasă rupse armonia: - Te pot vedea.

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Liniștea învelise din nou imaginea statică. Îmi întorsesem capul spre direcția acestuia, dar pânza rămăsese împietrită pe nisipul arid, la fel și corpul băiatului. Acest interval de timp îmi împietrise și mie corpul, astfel eram doar niște statui pe malul apei, statui care, cel mai probabil, se contemplau într-un anumit fel.

La un moment dat, evenimentul se repetă cu același sunet ambiental, de data aceasta invitându-mă mai aproape, până când privirea mea a ajuns să cunoască băiatul. Privindu-mă ager cu ochiul său căprui, își aproprie mâinile de chip pentru a trage la o parte albul pânzei, astfel pistruii mici și rari de pe obrajii săi puteau fi văzuți. Pentru câteva secunde ne priveam unul pe celălalt, în gol, prin propriile noastre corpuri, ca și cum miliarde de imagini s-ar fi derulat în spatele acestora. Acesta mă întrebă de ce am venit aici sau, mai degrabă, cum am ajuns aici. Nu i-am răspuns, deoarece înainte să mă pot gândi la locul unde mă aflu acum, deja și-a răspuns singur. Băiatul se ridică în picioare, privindu-mă ca pe o reflexie, dându-mi voie să îi adresez orice întrebare la care mă pot gândi în acest moment, în consecință fiind faptul să nu ne mai revedem niciodată. Gândurile mele rămân blocate, rămânând doar eu și mintea mea goală, atârnând la colțul mării, singura întrebare pe care i-o puteam adresa fiind: - Cine ești tu? - Înțeleptul.

Pereții holului se strâng din nou, de această dată și mai închiși, fără nicio pată de culoare. Pot simți o presiune asupra tâmplelor, strângându-mă și trăgându-mă în spate, în timp ce răcoarea îmi înghite corpul. Pot simți apa. Pe parcurs ce îmi deschid ochii, sunetul apei îmi umple urechile, lumina soarelui croinduși drum în privirea mea. Întins, plutind în apă, mă țineam strâns cu o mână julită și cu tâmplele rănite de marginea a ceea ce părea să fie o oglindă. Ridicându-mă în picioare, puteam simți sub tălpi nisipul moale și câteva scoici care mă susțineau să rămân în picioare, în timp ce valurile puternice se zdrobeau de genunchi. Începeam să mă întreb cum am ajuns aici și ce ar fi trebuit să însemne acea „viziune” ciudată. De ce eu? De ce m-am trezit ieri mai devreme și nu puteam să stau liniștit în pat? De ce m-am lăsat rănit? De ce mă îngrijorez acum? Și ce caută oglinda asta aici?

Privindu-mi reflexia clară în aceasta, toate trăsăturile feței, juliturile și vânătăile îmi conturau aspectul într-un mod ideal, de parcă dincolo de oglindă s-ar afla un alt „eu”, o copie de tip prototip care s-ar sprijini și el strâns de oglindă. Privind în sus, picăturile apei se prelingeau pe oglindă ca după ploaie, acestea ducându-mi privirea într-un colț al oglinzii unde era scrijelit cuvântul „ÎNȚELEPTUL”. Astfel, oglinda s-a spart în palmele mele, cioburile curgând ca un șivoi de lacrimi în apa înghețată. Aflat la mal, am ancorat cu succes pe nisipul uscat, simțind căldura revenirii pe uscatul îndepărtat. Centrat în curiozitate, întrebări și nelămuriri cotidiene, am ajuns la concluzia că haosul m-a hrănit pentru tot acest timp. Fiecare sentiment, răspuns și întrebare, era responsabilitatea mea, responsabilitatea de a alege dacă să merg sau nu pe culmile cunoașterii și, în același timp, să fiu fericit sau trist. Eu eram Înțeleptul, cel care îmi putea răspunde la toate întrebările, iar apusul vine și eu nici măcar nu am pornit.

Premiul IPîncotan Jessica, 16 ani, Curtici, Arad

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Întrebare grea Horia (vine hotărât spre Mircea şi îi spune) - Mircea, tu faci la şcoală tot felul de lucruri: geografie, istorie, anatomie. Vreau să-ţi pun o întrebare mai grea! Mircea - Bine. Spune… Horia - Tu ştii cum apar copiii pe lume? Mircea - Nu foarte bine, dar sigur, sigur, nu-i aduce barza. Horia - Şi de ce eşti tu aşa de sigur? Mircea - Pe bune? Tu vorbeşti serios? Încă mai crezi în bazaconiile astea? Horia - Da, cred! Auzi la el bazaconii! Află de la mine că este o teorie care încă stă în picioare! Nu a fost combătută total! Mircea - Cum adică? Horia - Adică… de curând am văzut la televizor un film Disney despre asta. Mircea - Probabil un film de desene animate… hahaha! Horia - Animate, neanimate, nu contează. Era la televizor! Mircea - Păi şi tu chiar crezi tot ce vezi la televizor? Te manipulează aştia cum vor… Horia - Tu vorbeşti? Care acum ceva timp ai stricat consola de jocuri, pentru că ai băgat monede în ea, crezând că aşa faci plata pe internet. Mircea - Şi tu ai făcut la fel, când ai văzut reclama la ochelarii de citit, ai spus că vrei şi tu unii, crezând că aşa poţi citi, deşi tu nu ştiai încă literele. Horia - Ok. Am înţeles. Să revenim la întrebarea mea. Cum apar copiii pe lume? Am înţeles, nu-i aduce barza, atunci cine? Mircea - Doctorul? Mai ştii poveştile mamei? Cum a stat în spital… Horia - Da, da, da! Mircea - Eu zic că cel mai bine ar fi să o întrebăm pe Raluca, doar e studentă la medicină. (Merg împreună să se întâlnească cu Raluca, care învaţă) Mircea - Bună, draga noastră verişoară! Ştii cât de mult ţinem noi la tine şi cât de mult te apreciem. (Încearcă să se dea bine, ştiind că urmează o întrebare uşor stânjenitoare.) Horia - Noi avem o întrebare aşa, mai grea! Dar ştim că tu înveţi bine, deci vei ştii să ne răspunzi. Raluca lasă foile din mână şi începe să râdă, apoi spune: - Hai, spuneţi! Care este întrebarea? Amândoi într-un glas - Cum apar copiii pe lume? Raluca - E foarte simplu, îi aduce pe lume un ginecolog. Mircea - Vezi! Ţi-am zis eu! Horia - Tu ai zis că-i aduce doctorul nu ginelologul… Raluca - Mircea are dreptate GINECOLOGUL este DOCTORUL care aduce pe lume copii. El le ajută pe mămici să nască. Naşterea poate fi naturală sau prin cezariană. Cea mai sănătoasă este naşterea naturală, dar şi cezariana este necesară atunci când naşterea naturală nu este posibilă… Horia se uită plictisit deja şi o întrerupe: - Dar cum ajunge bebelusul în burta mamei? Raluca se gândeşte şi nu prea ştie ce să-i răspundă. Horia se luminează la faţă şi spune: - Cred că ştiu eu! ÎL ÎNGHITE! La început copilul este atât de mic, că aproape nu-l vezi, aşa că poţi să-l înghiţi cu mâncare: ciorbă, tocăniţă, sarmale sau chiar cu apă… Raluca foarte încurcată - De unde ţi-a venit ideea asta! Horia - De la mamaie! Raluca - De la mamaie?! Horia - Da! Păi nu a făcut ea operaţie şi i-au scos bila? Cum crezi că a ajuns bila în burta ei? A înghţit-o! Raluca si Mircea încep să râdă şi Horia se uită nedumerit. Horia – Ce e? Hai, că am dreptate!

Premiul IDanciu Horia, 10 ani, cl. a III-a Danciu Mircea, 13 ani, cl. a VI-a Clubul Copiilor Sector 1 București, Prof. coord. Băcescu Magdalena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Scrisoare către Eminescu De multe ori, judecăm prea repede. Ne afundăm într-un ocean al impresiilor, interpretărilor și opiniilor (deseori neavizate). Astfel, viețile noastre devin doar un lung șir de comentarii fără sens, din care riscăm să pierdem esența. În goana noastră nebună, după păreri și argumente, în care opinia celuilalt este nu doar profund ilogică, ci chiar strigătoare la Cer, riscăm să nu ne mai ascultăm și să nu ne mai acceptăm pe noi înșine, cu imperfecțiunile și limitările noastre. Uneori mă gândesc stupefiată că, din prea multă dragoste, asta ți-am făcut și ție, și mă întreb uimită cum de încă ai mai rămas, după atâta timp, același „nemuritor și rece”. Am 17 ani și nu pretind că știu multe. Ba, din contră, uneori mă simt confuză și mult prea neînsemnată. Însă, cumva, sunt convinsă că nu ți-ar fi plăcut imaginea ta de acum. Știu că nu ți-ai fi dorit să fi auzit tot ce s-a spus despre tine, despre cum ți-a fost săpată viața, dezgolite amintirile, despre cum ai fost disecat și analizat. Cum n-am reușit să-ți înțelegem viața, ți-am dezbătut moartea. Niște minți străine ți-au umblat prin suflet, ți-au călcat pe inimă cu bocancii murdari de noroi, căutându-ți temerile și dorințele, încercând să-ți reînvie iubirile și să-ți înțeleagă nefericirile. Și n-au reușit, n-au înțeles. Pentru că, dacă ar fi făcut-o, atunci ar fi realizat că esența sufletului tău nu zace în glorie și imnuri, ci în iubire și creație. „Nu voiu sicriu bogat/ Podoabe și flamuri/ Ci-mi împletiți un pat/ Din veștede ramuri.” Dacă n-am fi uitat să ascultăm, am fi auzit când versurile tale ne șopteau clar că nu-ți doreai ca, două secole mai târziu, să-ți vezi chipul tipărit pe bancnote și întinat prin mii de mâini, iar portretul expus pe holuri, să-ți auzi poeziile recitate timid de copii speriați că au sărit vreo strofă. Și, cu siguranță, nu ai fi vrut să vezi toate comentariile și interpretările lipsite de emoție, pe care niște copii ceva mai mari le învață în fiecare an, fără ca măcar să-și dorească să le înțeleagă. Căci, doar așa am fost noi învățați să ne dovedim iubirea față de limba și țara căreia i-ai dăruit atâtea. Dar „Tu rămâi la toate rece”. Să știi că, dacă te-am ofensat, dacă ți-am scormonit prea tare prin suflet și te-am lăsat puțin șifonat, am făcut-o doar pentru că te respectăm și te adorăm. Ne cerem scuze dacă ți-am atribuit idei care nu îți aparțin sau dacă te-am transformat, fără voia ta, în salvatorul unui popor care nu te merită. Am căutat să ne justificăm acțiunile folosindu-ne, în mod eronat, de numele tău. Iartă-ne dacă, Din cercul nostru strâmt, nu te-am putut prețui așa cum meritai. Și, poate că, văzând toate astea, din înălțimile tale cerești, din eternitatea pe care doar un geniu o poate atinge, te întrebi ce relevanță mai au vorbele tale acum, când lumea noastră nu mai seamănă cu cea pe care ți-o amintești. De ce, în secolul al XXI-lea, ar mai citi cineva poezie? Ce rost mai are Eminescu? „Alte măști, aceeași piesă/Alte guri, aceeași gamă”, ți-aș putea răspunde. Adevărul este că, oricât am pretinde evoluția sau progresul, noi rămânem aceiași ca întotdeauna. Avem nevoie de literatură poate chiar mai mult decât în trecut. Simțim nevoia de dragoste, căutăm pe cineva căruia să ne dăruim întru totul, pe care să ne sprijinim, pe care să-l iubim: „ Ca zeul nemurirea/Ca preotul altarul/Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea/ Ca visul pe-un copil.” Ne temem de singurătate, cea pe care ai simțit-o și tu atât de des: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere” și ne întrebăm adesea ce căutăm în acest amalgam de suflete, pe care-l numim realitate, și care se curmă brusc și pe neașteptate: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele/ Viața-i o boltă de vise rebele.” Și prin toate aceste vise prin care navigăm zi de zi, poezia o păstrăm undeva în inima noastră, într-un buzunar bine ascuns, din care mai scoatem câte-un vers atunci când ne lovește hazardul, atunci când ne căutăm speranța. Apelăm la tine, Eminescu, de fiecare dată când ne pierdem câte-o bucățică din noi, când vrem să simțim, când credem că ne pierdem umanitatea. Avem nevoie ca tu să ne reamintești ce este iubirea, creația, credința într-un ideal. Pentru că, așa cum tu ne-ai dovedit-o într-un mod sublim, omul este, în esență, poezie. Bibliografie : 1. M. Eminescu, „ Poezii”, vol. 1 și 2, Ed. Cartea românescă, București, 1978 ; 2. I. Em Petrescu, „ Eminescu și mutațiile poeziei românești”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989 ; 3. I. Negoițescu, „Poezia lui Eminescu”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995 ; 4. I. Em Petrescu, „ Eminescu, modele cosmologice și viziune poetică ”, Ed. Minerva, București, 1978.

Premiul INegoiță Mara Florina, 17 ani, cl. a XI-a, Col. Național„ Mihai Viteazul”, Sfântu Gheorghe, Covasna, Prof. Vișan Cristina 79

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 ABIS MARITIM Prin undele ciufulite ale mării filtrez universul, îi desprind învelișul fatidic, îl metamorfozez. Și atunci când peștii și amfibienii în dansul lor prea rotitor își vor purta sufletul desculț, în scoici, voi ști că păsările răpite de orizont își continuă zborul invers, în altă odisee.

Premiul IMacovei Raluca Ioana, 18 ani, cl a XII-a, Col. Național ,,Unirea", Târgu Mureș, Mureș Prof. coordonator: Pop Consuela

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 alter ego se scurge un prezent ireal pe alocuri, alunecă molcom gândurile cioburi; eu am fost, voi fi până în vecii mei dar tu doar ești, erai, fusesei... și nu mai sunt acum exist în paralel cu viața mea: echidistant, o privesc ca pe o reacție în laborator: analizez, notez, observ elemente. aștept nereactiv, paralizat într-o eprubetă fără catalizator. noi eram, noi am fi noi nu vom fi fost niciodată fantezie trăită crud în fața ochilor mei... poate te-am pierdut, poate m-am pierdut, poate am pierdut... cum te-aș fi putut pierde, când nu mi-ai aparținut vreodată? tu doar pentru tine, soarele; eu, Icar. egoism și exuberanță, agonie și extaz. mă înec în spațiu, gaz; mă sufoc în propria mea ființă și vreau... vreau să exist din nou. căci acum nu mai sunt, mă aflu departe de lume, de tine, de noi, de ne-noi. strălucește și acum egoul tău, disc solar lumina prea albă, prea nimicitoare eu am fost azbast, am ars până la ceruri în flăcări aprinse de lacrimi vărsate-n zadar și vreau, vreau, vreau... se varsă sânge pe altar. demoni străpunși de lumină mor; din nouri coboară îngeri în cor, și crapă colivia de sticlă și se ridică, ca din racla eului meu, voi fi din nou eu poate mâine...

Premiul IRujoiu Maria, 17 ani, cl. a XI-a, Col. Național „Dr.Ioan Meșotă”, Brașov, prof. Csiki Ana-Maria

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Icoană Sunt pictată de o mână pe care nu o cunosc și în jur mă vedeam doar pe mine, din mai multe unghiuri, îmi țineam în brațe copilul pe care nu aș fi vrut să îl cunoască nimeni. Trăiesc în multe case, oameni necunoscuți poartă conversații cu mine în fiecare zi, toate vocile sunt haos în capul meu, dar nu pot spune nimănui: habar nu aveți cine sunt eu, oamenilor, o să fac tot posibilul să... Am văzut prea multe trupuri goale, nu pot pune mâinile la ochi, risc să scap copilul și să nu văd unde cade, gălăgia ar face ca fiecare om să se trezească pe podea cu un copil străin cu care nu știu ce ar face. Am învățat să disting fiecare voce care ne cere mie și copilului ajutor, ceva timp am făcut toate astea ca să nu dezamăgesc oamenii care Îi cereau ajutorul, fără să se gândească la faptul că e mic, acum abia învață să facă față la toate astea. Mi-au crescut mai multe urechi, mâini, ochi, copilul meu nu crește, crește ceva în el, o putere anume, când un om pleacă din casă avem puțin timp pentru noi primele sale cuvine au fost *deținem puterea* învățam de ani buni să ascult rugăciuni fără să știu că dețin puterea în brațele mele, această minune de copil m-a învățat să fac față situațiilor când El ar fi putut doar pocni din degete să facă pace în lume...

Premiul IGheorghiță Irina, 19 ani, clasa a XII-a, Clubul Copiilor Medgidia, Constanța, Prof. coordonator: Luciu Marilena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

Scriitori români din diaspora De departe, viața merge înainte Culegere de sentimente compuse și interpretate de Anica Andrei-Fraschini (Franța) și Aurelia Buzoiu (Germania)

Episodul 9 Dragă prietenă bună, din virtual,

La ora șapte a dimineții de august, sunt deja 24 de grade Celsius. În drum spre gară, simt adierea ușoară a vântului, ca o dulce mângâiere, pe față și pe brațe. Fusta mea lungă până la pământ flutură în vânt, astfel că trebuie să o ridic ușor, ca să nu-mi încurce mersul. Și-mi spun cu fermitate: sunt o prințesă! Gândesc astfel, pentru că, în copilărie, jocul meu preferat era „de-a prințesele“.

Ca să mă simt prințesă, îmbrăcam o fustă lungă și largă, de-a bunicii (noroc că bunica era slabă, astfel că fusta îmi venea cât de cât...) și alergam pe dealul de pe lângă casă, printre pomii încărcați de fructe coapte, imaginându-mi că acela era imperiul meu. Nu-mi trecea prin minte-atunci, că o prințesă are de toate. Pentru mine, a fi prințesă însemna că era de-ajuns să am o rochie lungă. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că, peste circa cincizeci de ani, voi putea într-adevăr să port rochia lungă (de prințesă), nu aș fi putut să cred una ca asta. Cum... peste cincizeci de ani? Peste cincizeci de ani, nu ești decât o babă ! O babă... Asta exista în conceptul nostru. Cuvântul „babă“ trebuie să-l fi inventat o persoană pe care trecerea anilor o speria. O speria atât de mult, încât și -a imaginat că, peste vârsta de cincizeci de ani, viața nu mai are farmec și nici bucurii, și mai ales, nici un sens. Atunci a spus: de la cincizeci de ani încolo, ești o „ babă“. Trist mod de-a gândi, să te-ngropi de vie, în spatele acestui cuvânt. Să nu mai îndrăznești să-ți prețuiești viața, pe tine, să-ți fie frică să te bucuri mai departe, chiar și pentru simplul fapt că exiști. Așadar, sunt o prințesă, chiar dacă nimeni nu știe, păstrez această bucurie doar pentru mine. Continui astfel să mă las în fiecare zi uimită de micile bucurii pe care viața continuă să mi le ofere. Nu e minunat? Te îmbrățișez ca o prințesă ce sunt! Cu ceremonialul de rigoare... Auraș

Scriitori români din diaspora Măi, să fie! Draga mea, M-ai dat gata cu aerele tale, de prințesă... Mă bucur că firul viețuirii nu ți-a curmat visurile și jocurile copilăriei. Convinsă fiind că viața este un dar, am aceeași credință ca și tine, că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă. Uite, ca să rămân în tonul pe care l-ai creat, îți voi povesti un licăr din vremurile de demult... Exact ce-mi vine acum, în minte. La bunicii din partea tatei, deasupra bucătăriei de vară, era un pod unde bunica ținea făina de porumb, iar în capăt, erau diverse vechituri. Urcam cu sora mea, pe scara ce rămânea proptită de zid, și cercetam podul. Uneori, bunica Domnica ne trimitea după faină, cu o copăiță, dar noi uitam să mai coborâm. Căutam printre obiectele și foanțele din pod... Cred că e un lucru specific copiilor, să scormonească prin lăzile vechi. Curiozitatea nu le dă pace. Mai făceam asta și acasă la noi, unde, în fața ușilor celor cinci vecini de la etaj, fiecare își ridicase paravane din placaj, ca un fel de bucătărioară, pentru că apartamentele nu aveau dependințe. Din paravanul prietenei mele, urcam pe masă, apoi pe dulapul din paravanul alăturat, unde erau diverse cutii cu vechituri... Profitam de absența proprietarilor... Nu luam nimic, doar cercetam pe îndelete și puneam înapoi, frumos. Era o fascinație... La bunici, așadar, aveam încă și mai multe zone bune de explorat... În grădina din spatele bucătăriei, era un pâlc de salcâmi. Terenurile grădinilor și curții erau separate cu garduri, după criterii știute doar de bunici. Între doi salcâmi înalți, bunicul ne-a făcut scrânciob. Corzile între care era pusă scândurica cu un preș împăturit pe ea, erau atât de lungi, încât, când ne luam avânt, ne înălțam mult, deasupra pământului, încât ni se părea că zburăm. O libertate infinită ne dădea cerul... Pletele ni se unduiau în toate părțile, lăsam capul pe spate și închideam ochii. Păsări deveneam. De aceea, păstrez cu atâta sfințenie, convingerea că am zburat. Asta, înafara viselor în care m-am ridicat și am plutit deasupra orașelor, munților, mărilor... Ehehe, minunată este copilăria și trebuie s-o păstrăm, să o luăm cu noi, oriunde, până la final, poate și după... Te îmbrățișează cu drag, un suflet de copil mare! Antantica

Scriitori români din diaspora ITACA PUBLISHING HOUSE DUBLIN - IRLANDA

Blackjack Volum colectiv de poezie irlandeză contemporană/Contemporary Irish poetry collective volume Tehnoredactare/ Techno drafting by Dorina Șișu Corectura / Text correction by Viorel Ploeșteanu Cover image and illustations by Sorin Anca Website: www.itaca.ie ; Email:itacapublishinghouse@gmail.com © Itaca Publishing House, Ireland, 2020 Ediția a doua / Second edition ISBN: 978-1-913729-02-8 Dorim să mulțumim tuturor celor care, printr-o cinstită muncă de voluntariat, au făcut ca acest proiect să prindă viață, începând cu cei 20 de poeți irlandezi, continuând cu cei 7 traducători și încheind cu artistul plastic, ilustratorul acestui volum, Sorin Anca. Acest produs literar s-a realizat din suflet pentru suflete, așadar nu se va comercializa. Cu acordul autorilor, va fi oferit gratis. Revista Itaca, Dublin We wish to thank all those who, through an honest volunteer work, have made this project come to life, starting with the 20 Irish poets, continuing with the 7 translators and ending with the artist, illustrator of this book, Sorin Anca. This product was developed in literary soul to soul, therefore it will not sell. With the consent of the authors, it will be offered for free. Itaca Magazine, Dublin

Scriitori români din diaspora

Poezia anti-pandemică a lui Emanuel Pope Cel mai recent volum de versuri al lui Emanuel Pope, deși este un jurnal poetic petrecut în cele șase luni de “exil în izolare” undeva în Danemarca, pe coasta Mării Nordului, iar pandemia pare a fi tema centrală a cărții, nu este deloc așa, poetul pornind de la situația în care a fost prins pentru a cerceta căile neumblate ale propriului munte, clădit de-a lungul celor 50 de ani de viață. “Pentru două săptămâni au închis/ granițele./ Eu însă le deschid/ pentru un timp de pace. Numai poezie!” De-aici pornește aventura lui poetică și ajunge în aerul rarefiat al adevărurilor bănuite, însă prea puțin cercetate.

Cu acest volum, Emanuel Pope a închis o poartă în urma lui, evocând prietenii și întâmplări care i-au marcat viața, pentru a se putea desprinde și a-și încerca noile aripi poetice. Zborul lui arată altfel acum și, chiar de-ar fi ultima volută literară, ar fi prea destul să-l împlinească și să-l așeze într-un loc al lui între poeții semnificativi contemporani. “Din lumea mea/ trec în cealaltă. Deschid ușa/ dormitorului./ Acolo șantier și cred că/ am mai scris versurile astea/ cel puțin o dată în viață./ Deja vu./ Se aud și pescărușii lui cehov./ Acel cineva care le dă drumul mereu/ la minuta potrivită.”

El însuși simte această trecere, sau poate că o conștientizează chiar și ne-o semnalează discret. Împlinirea lui interioară, ca poet, se regăsește în poemul care descrie înfăptuirea unui act artistic în lumea reală, fizică, dar a cărui simbolistică este trecerea peste lucrurile mici ale vieții și ridicarea la un nivel superior, suspendat cumva peste timp. Și chiar dacă poate părea, nu este îngâmfare, ci conștientizarea pasului făcut în devenirea lui.

“Un lucru care m-a mulțumit./ Am scos din umbra lucrurilor fără noimă/ o arcadă și am arătat-o lumii,/ cum altădată sculptorul scotea din/ materia pietrei inerte/ mișcătoarea ei gândire interioară/ și o prezenta oamenilor. Nu e puțin lucru!/ Bravo… mie!”

Desprinderea de lumesc este numai una spirituală, pentru că, altminteri, poetul aduce cu fiecare rând scris un omagiu vieții, cu încercările și bucuriile ei. “Gata, m-am săturat! Îmi vine să-mi iau câmpii și să fug în lumea mare. Dar unde? Lumea aia mare de altădată pare acum toată “ocupată”. 90

Scriitori români din diaspora E o glumă! În fapt mă simt excelent, ca o meduză. Dacă mă mișc pe spate știu că mă vor fascina mările de deasupra. Dacă mă răsucesc mă vor pasiona mările ce mă susțin din adânc cu abisul lor. Apoi mai sunt și cele lăuntrice și îndată mă simt bogat ca un Escobar fără să arunc nimic în foc. Cât spațiu pentru un corp atât de mic ca al meu! Cât spațiu, tot atâta libertate și fără ca acest lucru să fie neapărat împotriva cuiva. Absolut moral… și mă gândesc să-mi asociez starea aceasta cu un sentiment eficace, dar și cu un păhărel de whisky. Iubirea niciodată nu face figuri și mai presus de toate: nu diluează alcoolul. Să ne ținem sănătoși de viață!” Nu ar fi poet acela care nu are îndoieli, care nu-și pune întrebări, care nu conștientizează stările prin care trece și care nu ar vedea, undeva cât de departe, eliberarea.

“(animal exotic de casă)/ Ce dacă nu mă vizitează nimeni,/ ce dacă stau în vitrina asta/ în pereții căreia arunc cu vorbe,/ ca un animal exotic?!/ într-o zi, eu știu: tot voi fi liber!” Emanuel Pope a găsit drumul. Sunt sigur că spiritul lui nu va lua o pauză de odihnă. Poetul nu cunoaște tihna. Cu siguranță însă, de-acum va privi mai detașat lumea, înțelegând-o altfel după experiența acestui volum de versuri. Și când te gândești că totul pornește de la dragoste! https://itaca.ie/product/dragoste-in-timpul-epidermei-mele-emanuel-pope/ Dragoste în timpul epidermei mele, autor Emanuel Pope, Itaca Publishing House, Dublin, 2020 Viorel Ploeșteanu

Privilegii în Purgatoriu, autor Valery Oisteanu – de Emanuel Pope (Anglia) Valery Oisteanu e un Dante modern călătorind prin spațiul Purgatoriului – de data aceasta unul terestru - dinspre un Paradis al tinereții spre un Infern anticipat și care prin frenezia iubirii și înțelegerii capătă aliura unui corespondent de pace vizitând câmpurile de bătălie premegătoare unei Apocalipse Dada. Ochi fin, experimentat și posedând o inteligență emoțională cât pentru zece poeți, reporterul Valery Oisteanu cutreieră pământul în lung și-n lat ridicând o mărturie poetică în slujba fraților săi surrealiști ai vremurilor viitoare. Pentru toți aceștia, sub stindardul unui țel mai mult decât nobil, el decodifică și codifică continuu realitățile întâlnite, conștient fiind de propria-i damnare. Din Spania, Creta, Mexic, Columbia, U.S.A, Belgia, Caraibe etc. poetul Valery transmite din “nostalgie pentru un trecut care n-a fost/ (din) speranță pentru un viitor care nu va sosi niciodată” (din poemul “Șobolani de port”)

Volumul e în cursivitatea sa așa cum e și viața și cuprinde în cele cinci capitole ale sale, pe lângă descrierea atâtor locuri vizitate și imaginea unor poeți martiri pe care autorul îi propune cititorului ca modele și traiectoriile unei filosofii personale de viață aflată uneori în vecinătatea mistică a erosului ca expresie grațioasă a bucuriei vieții. Dar dincolo de tot și mai ales în toate se relevă excepționalitatea crezului acestui mare artist, în nemurire avangardist, Valery Oisteanu: “ Ia câte o pilulă de poezie doar de două ori pe viață - Câte o pilulă de poezie cu acțiune întârziatăUna pentru prețuirea poeziei și Una pentru creație autonomă.“ (“Medintând despre Arta Poetică și Drumul Karmic”)

În mod definitiv, apariția acestui volum în limba română, în traducerea inspirată a doamnei Nadia Brunstein, este un eveniment de importanță literară pentru noi, conectându-ne astfel, într-un mod și mai organic, la marea respirație a literaturii universale. Felicitari, de asemeni, și editurii Itaca Publishing House! Emanuel Pope

Scriitori români din diaspora

Spitalul de nebuni- Doina Ira Tăutan “…Volumul vine în continuarea primei sale cărți, fiind o scriere cu nuanță confesivă, o biografie mascată în spatele unor personaje bine ticluite. Se distinge totuși statutul retoric al unui narator omniscient, care se dezvăluie treptat. Ceea ce impresionează este tocmai formula estetică în jurul căreia autoarea alege să-și construiască epicul, o formulă inedită, un amestec de ficțiune și realitate, un text care marșează pe sinceritate și în care reflecțiile devin copleșitoare. Doina Ira Tăutan transfigurează o felie de existență în literatură, îmbinându-le armonios, recuperând parcă proza Hortensiei Papadat-Bengescu în încercarea de a construi și descoperi gradual sufletul feminin. Scrierea este orientată spre amănuntul psihologic, spre sondarea psihicului feminin aflat într-un declin mărturisit.

... Roman bergsonian, de analiză psihologică, o prelungă și dureroasă confesiune, scrierea Doinei Ira Tăutan se distinge prin forța mărturisirii, prin sinceritatea debordantă, prin autenticitatea trăirilor. Deși scris la persoana a III-a, romanul surprinde prin infuzia de biografism, prin experiența existențială privită în toată ecloziunea ei, rămânând o scriere hibridă, de analiză în care se rezolvă probleme interioare și mai puțin un roman de creație. Așadar, autoarea dă o dimensiune epică propriilor idei, făcându-le astfel mai credibile, urmând linia scriitorului francez Sartre, care mărturisește: „Dacă vrei ca ideile tale să fie mai convingătoare, pune-le într-o narațiune”. Imelda Chința

Debut în lumea AC „Artă, talent și creativitate”, elevii care construiesc o carieră dintr-o pasiune Claudia Elena Peter Prin desen stăpânim lumea, ea pare mai prietenoasă, mai frumoasă și o putem exprima mai coerent, atunci când cuvintele nu ne ajută. Pentru copilul mic, desenul este forma de exprimare cea mai uzuală, limbajul vorbirii nu este suficient dezvoltat la o vârstă fragedă, iar copiii lasă semne vizuale pe foi, pereți, asfalt, desenează ceea ce văd prin prisma vârstei, inteligenței și experienței proprii. În școală, aceste abilități native sunt dezvoltate și încurajate să se exprime, învățământul vocațional oferă variante pentru profesionalizarea talentului. Liceele de arte sunt forma perfectă pentru evoluția elevilor talentați, care reușesc astfel să se pregătească pentru o carieră în domeniul artelor vizuale. Ca profesor la un liceu de arte, sunt martorul creației multor elevi, care mă uluiesc cu talentul lor și, prin toate mijloacele puse la dispoziția educației artistice, acești copii aleg cel mai adesea să continue studiile în facultăți de arte vizuale. În articolul de față, vreau să prezint câțiva dintre cei mai buni elevi ai mei, de la Liceul de Arte Oradea, prin prisma lucrărilor lor, multe dintre ele realizate în perioada școlii online, cu coordonarea mea de la distanță, în condiții speciale. Cu toate acestea, talentul acestor copii nu poate fi îngrădit de nicio convenție sau izolare, din contră, în intimitatea camerei proprii, imaginația lor a crescut, copiii și-au dezvoltat și personalizat creațiile. Acești elevi au participat la concursuri, olimpiade, din păcate multe dintre ele au fost anulate sau amânate, iar acesta este și motivul pentru care îmi doresc să-i aduc în atenția publicului, să le fie cunoscute desenele și picturile, pentru a fi încurajați să continue să se perfecționeze în frumosul domeniu al artelor vizuale. În clasa a IX-a, la începutul învățământului vocațional, elevii creativi și entuziaști au realizat lucrări deosebite, fie că au folosit creioane grafice, colorate, pictură sau fotografie. În imaginile următoare, vă prezint o parte dintre creațiile lor, compoziții și studii pe diferite teme. Acești elevi, aflați la început de drum, au făcut măsura deosebitului lor talent artistic.

Debut în lumea AC

Din clasa a X-a, doresc să vă prezint mai mulți elevi deosebiți, foarte harnici, cu rezultate foarte frumoase și o evoluție spectaculoasă. Fie că sunt pasionați de pictură, grafică sau arte textile, grupa a realizat lucrări originale, folosind temele de atelier ca pretexte pentru a-și dezvolta propria artă. Împreună, am compus imagini atât de studiu, potrivite cu tematica în vigoare, dar și compoziții. Vă invit să vizualizați lucrările lor originale.

Debut în lumea AC La clasa a XI-a, specialitatea Design Vestimentar, elevii mei talentați au realizat multe lucrări cu care ne-am mândrit de câte ori am avut ocazia, în expoziții, prezentări de modă, articole în reviste sau pe blogul personal. Voi prezenta în acest articol creațiile grupei, evidențiind lucrările celor 10 eleve de nota 10, Baițar Georgiana, Drimbea Iulia, Gașca Larisa, Gheție Romina, Lazăr Ionela, Lazăr Daria, Pap Timea, Tamaș Edina, Țenț Ariana, Varga Angela. Pe lângă lucrările tradiționale, realizate pe hârtie, studii ale corpului uman sau compoziții în diverse tehnici, elevele au realizat în material creații vestimentare, conform specializării. În anul școlar am reușit să transpunem colecția „Urban T-shirt”, colecție de tricouri pictate manual. Colecția a fost prezentată în cadrul a două evenimente, festivalul „Culorile primăverii”, la Liceul de Arte, și evenimentul „Fashion Alarm”, alături de Facultatea de Arte Vizuale, la invitația profesoarei Amalia Judea. Frumoasele modele ale agenției „Amalia Fashion Models” au defilat cu creațiile elevelor, spre încântarea și mândria lor, văzându-și produsul finit, realizat concret în material, după ce a fost inițial desenat pe hârtie. Vă invit să priviți lucrările acestor elevi deosebiți, care doresc să se profesionalizeze și să urmeze în viitor o Facultate de Arte.

Debut Ã®n lumea AC

Semnal Editorial „Taifas... cu prietenii”, de Rodica Rodean

Anica Andrei-Fraschini

A trecut mai bine de un an de când Radio Iași anunța lansarea volumului “Taifas... cu prietenii”, în felul următor : “Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi și Asociația „Universul Prieteniei” Iași organizează sâmbătă, 12 octombrie 2019, ora 11.00, la Muzeul Unirii, evenimentul de lansare a volumului de interviuri, „Taifas… cu prietenii”, semnat de Rodica Rodean.

Volumul, apărut la Editura „TipoMoldova” Iași, cuprinde interviuri cu Liviu Apetroaie, Florin Buciuleac, Daniel Corbu, Vasilian Doboş, Dan Jumară, Carmelia Leonte, Emilian Marcu, Iulian Negru, Nicolae Panaite, Emilia Pavel, Silvia Popa, Indira Spătaru, Cassian Maria Spiridon, Valentin Talpalaru. „Ai zice că Rodica Rodean a îmbrăcat straiul alb de preoteasă a Prieteniei: păstorește Asociația Universul Prieteniei, (…) scrie, militează, întreabă, răspunde, se agită, în apărarea unui sentiment care, barem teoretic, n-ar avea nevoie de nicio susținere din afara proprie-i ființări…”, scrie Mircea Radu Iacoban, în prefața volumului. Evenimentul este prezentat de actriţa Ina Paladi și completat de recitalurile susţinute de Teodora Albu (nai) şi Alexandru Ioniţă (pian).” Autoarea, Rodica Rodean, promotor cultural, culegătoare, generatoare și instauratoare de prietenie, este un om dedicat semenilor. Ea a selectat dintre toate interviurile realizate la începuturile existenței asociației pe care o patronează, “Universul Prieteniei”, pe cele care abordează exact tema acestei legături afective și de cooperare dintre oameni, după cum mărturisește ea însăși, în cuvântul de la începutul cărții. Cele paisprezece personalități intervievate au răspuns întrebărilor realizatoarei, în emisiuni ale postului de radio “Universul Prieteniei”, realizate la începuturile ființării asociației. Rodica și-a dorit mult ca acest volum să vadă lumina zilei și iată că momentul a sosit. Înregistrările audio nu pot fi la îndemâna oricui, în timp ce o carte poate fi răsfoită de multă lume. Daniel Corbu, poet, prozator și eseist, vorbește despre prietenia literară și “spiritul de gașcă literară”. El vede prietenia ca pe o “expresie a generozității maxime și a educației”.

Scriitorul Emilian Marcu spune că “dragostea este o <<flacără violetă>>[...] , care poate să se consume, dar relația profundă este aceea de prietenie și de respect între cei doi parteneri” de cuplu. Printre toate întrebările adresate se numără: “Dacă ar fi să dați o definiție succintă a prieteniei, care ar fi acesta ?”, iar unul dintre răspunsuri - cel al filologului, scriitor și istoric, Dan Jumară - a fost “...niciun gând de-al meu nu-l consider demn de așezat alături de ceea ce spuneau marii gânditori ai umanității: scriitori, filozofi, savanți, conducători de state și așa mai departe. Așa, doar o simplă părere, prietenia este o relație bazată pe sinceritate și pe sprijin reciproc.” Iar scriitoarea Carmelia Leonte a răspuns: “Prietenia este o floare rară. În zilele noastre, se găsește tot mai rar în stare naturală, neartificializată, totuși, există. [...] Prietenia este o formă de iubire, tocmai de asta se găsește atât de rar prietenia sinceră.” La întrebarea: “Considerați că trebuie să existe și prietenie sau este suficientă iubirea?”, Carmelia Leonte a spus: “... nu le putem despărți, după părerea mea. [...] Noi am fost dăruiți de Dumnezeu cu anumite calități, chiar dacă pe deasupra am adăugat multă zgură, mult venin, egoism, răutate, totuși, acestea există și atunci când nici nu sperăm ies la iveală, poate prin grația divină, poate prin însuși faptul că noi ne amintim de ceea ce trebuie să fie un om și atunci vedem sclipiri de prietenie și de iubire în relațiile interumane.” În carte apare și subiectul legat de prietenia dintre părinți și copii, posibilitatea intervenției părinților în prieteniile pe care le leagă copiii lor, dispariția unui prieten drag, Dumnezeu ca prieten sau ca autoritate supremă și multe altele. Interlocutorii povestesc fragmente de viață, despre bucurii, tristeți, dezamăgiri... 98

Semnal Editorial Am participat la lansarea acestei cărți. Sala dedicată acestui gen de întâlniri, a Muzeului Unirii, cu aerul ei încărcat de istorie și manifestări științifice, culturale și artistice, a fost neîncăpătoare. Atmosfera plină de emoție, rostiri alese, muzică și flori, a învăluit întreaga asistență. Înăuntru, freamăt, cugetări, zâmbete, satisfacție, dialog, blițuri, aplauze... Afară - octombrie, cu legănări de frunze ce înconjurau orașul fremătând de "Sărbătorile Iașului", organizate în perioada hramului Sfintei Cuvioase Parascheva...

Iar azi, parcă începem să trăim din amintiri... Rememorăm întâlniri reale, acum, când viețuim mai mult în spațiul virtual, internautic... Întâlnirile în tridimensional, de la un firesc absolut au trecut la stadiul de evenimente rare, atât în timp, cât și ca distanțare fizică. Nu ne mai îmbrățișăm, respectăm acel metru și jumătate, cu chipurile ascunse sub măști... Pandemia impune restricții. Dar ochii strălucesc. Continuăm interiorizat viața, în respirația Planetei albastre, și scriem.

Semnal Editorial „La capătul șoaptelor”, recenzii, gânduri, simțiri Mihai Cotea Cristina Olteanu pe blogul Imaginary Coffee

„La capătul drumurilor mereu se află o șansă. O persoană de iubit, o datorie de plătit, o karmă, un alt drum de parcurs, tăcerea de după marele tumult sau o lecție. Un sâmbure de nou.” (p. 76) Am descoperit acest nou, în toată originalitatea lui, în romanul „La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea, Editura Cartea Daath, 2020.

Subiectul este cât se poate de bizar, iar stilul în care autorul a ales să-l prezinte este absolut fabulos. Daniel, un bărbat rămas infirm în urma unui accident, tocmai se trezise din comă, după ce fusese supus unei operații de transplant de corp. Era atent îngrijit de soția sa, Elena, și de cele două surori gemene angajate, Irina și Mălina. Straniu e și modul în care atât noi, cât și Daniel, aflăm detaliile fiecărei situații la care participă acesta. Un „observator” nevăzut îi descrie, printr-o adresare directă, fiecare reacție avută ca și cum el, Daniel, nu ar fi fost capabil să o conștientizeze la momentul în care a avut loc. Dinamica romanului ne permite să asistăm la întreg procesul de metamorfozare a lui Daniel alături de celelalte personaje, admirabil construite. De altfel, este evidentă concentrarea autorului, nu atât pe situații, cât pe tipologii. Explorează cu tenacitate fiecare suflet, pentru a scoate la lumină neputința transformată adesea în obsesie, traumele vechi și noi, bine ascunse, dar niciodată vindecate.

Doctorul Said este și el purtătorul unui frustrări din copilărie, de care a încercat să se elibereze prin această riscantă operație. Pe de altă parte, procedura, prin caracterul ei avangardist, i-a alimentat orgoliosului doctor senzația de atotputernicie. Va putea el să gestioneze această dihotomie interioară atunci când se va vedea nevoit să-și învingă demonii? Elena, soția lui Daniel, cea care și-a susținut soțul necondiționat, se arată a fi obosită și dezamăgită de întreg acest proces, care nu reușise întru-totul. Corpul primit de soțul ei era la fel de inert ca și cel de care se lepădase. În plus, tăietura din dreptul gâtului părea o linie de separare a celor doi oameni din care se compunea acum Daniel. Bătrâna Veronica, mama lui Daniel, era o femeie cu mintea rătăcită, care nu-și revenise niciodată după moartea soțului în cumplitul accident care-i lăsase paralizat și băiatul. Se mișca după o coregrafie fără noimă, având în centru rondul de maci, cel în care se concentrase dureroasa amintire a morții soțului. Irina, îngrijitoarea bătrânei, era o femeie deloc simplă, în comparație cu sora ei, care folosea un limbaj pe cât de autentic, pe atât de savuros.

Pe de altă parte, sunt părinții lui Răzvan, donatorul. Ei trăiesc drama la cotele ei maxime, păstrând secrete într-o tăcere asemănătoare abandonului. Situația devine și mai bizară, când apare soția „donatorului”, Tatiana Stratulat. Femeia îl percepe pe Daniel ca fiind „mai mult decât jumătatea soțului meu” ( p. 38). Îl iubise pe Răzvan, dar acesta „se predase” băuturii și fusese agresiv cu ea, în ultima parte a vieții. Cu toate acestea, încă se simțea atașată de trupul care acum îi aparținea lui Daniel. Și apoi sunt simbolurile, mici elemente introduse cu delicatețe, care ne conectează pe o anumită frecvență la starea interioară a personajelor, discret ascunsă sub straturi de complezențe.

Toate personajele sunt afectate de decizia lui Daniel, iar atmosfera e încărcată de o tensiune tăcută, de o nemulțumire reținută. Și pentru fiecare dintre ele, Daniel reprezintă altceva: un cobai, o improvizație, o creatură condiționată de limitările unui alt trup, un Răzdan… Un om într-un corp străin, oscilând între cele două personalități. Undeva, la capătul șoaptelor, se află granița dintre Unul și Celălalt. Vechile senzații și instincte se diluează. O parte din personalitatea lui Daniel complotează la anularea „improvizației” care a devenit. Până și visele îi sunt lovite de dualitate, iar gândurile care încep să-l bântuie nu par să-i aparțină vechiului Daniel. Sunt ale Celuilalt. Celălalt își cere dreptul la viață. 100

Semnal Editorial Autorul nu insistă pe aspectele medicale. Nu în asta și-a propus să-l implice pe cititor. Personal, cred că asta ar fi adăugat o notă macabră și ar fi dus romanul în cu totul altă direcție. Deși ficțiunea curge controlat în sfera fantasticului, realismul e echilibrat prin reflecțiile pe care le generează zbuciumul lui Daniel asupra cititorului.

Cine suntem noi și ce ne definește de fapt? Corpul sau spiritul? Fizicul sau mentalul? Și dacă există o proporție, care ar fi aceea? De ce depinde ea? „Până la un punct jucăm după regulile corpului” (p. 97). Dar sufletul… unde ne păstrăm sufletul? E probabil risipit în fiecare celulă și, odată separate părți din noi, suntem recompuși prin noul sânge care ne curge prin vene. Spiritul rămâne ascuns cumva în vechile celule care încep să se multiplice și să se reconstituie, supraviețuiește în frânturi de cunoștințe, imagini, sentimente…. străine, până atunci. „Mintea omului e dureros de duală[…]. Iubim și urâm în același timp. Nu putem trăi curat, uniform, poate pentru că suntem făcuți din țărână… și în țărână se mai găsesc și urme de gunoaie, de buruieni, de bucățele mici de pietre, iar astea ajung uneori în dreptul inimii…” (p. 32).

Previzibilul este scos din discuție. Nu știi până în ultimul moment încotro se îndreaptă ficțiunea, iar suspansul creat de ineditul situației te face să arzi de nerăbdare. Personajele trăiesc biografii multiple, gravitând în jurul traumelor personale, din care încearcă se evadeze, apelând fie la morală, fie la adevăr…, fie la renunțare. Este o carte senzațională, o piesă de teatru în așteptare. Recomand! Alte semnale cu privire la roman:

„O poveste captivantă și fermecătoare. După o operație controversată - transplant de cap - Daniel trebuie să învețe să navigheze prin noua sa viață. Personajele din jurul său își trăiesc propriile vieți cu bucurii, nevoi și drame, devenind pe rând personaje principale, atunci când povestea se întoarce din perspectiva lor. Arta cu care este spusă această poveste conturează portretul unei lumi fascinante, presărată cu simboluri și nuanțe proprii. Este o lume care alternează între prezent și viitor, cunoaștere și spiritualitate, extaz și agonie, eu și tu. Recomand cu cea mai mare căldură această carte sensibilă și cuceritoare”. (Natalia, prima cititoare a romanului, pe https: //www.edituracarteadaath.ro/la-capatul-soaptelor) „Citind acest roman, pregătește-te să simți fluturi în stomac, să faci uz de imaginația ta mult mai mult decât o faci de obicei și, da, să vezi totul ca pe un film pe care merită să-l revezi.

Tema aleasă e inedită, scenariul nu e unul facil, pe care să-l ghicești, iar personajele trăiesc stări emoționale profunde. Cu toate astea, nu lipsește umorul, personajele sunt colorate, iar descrierea lor lasă loc imaginației, pentru a le completa. Uneori au nume improvizate (dar nu întâmplătoare). Fâș Ciudat e unul dintre ele, mă amuz copios de fiecare dată când îmi aduc aminte de el. Una peste alta, deși nu e o lectură ușoară, e captivantă și în același timp provocatoare.

Felicitări autorului, editurii și creatoarei copertei, care mi se pare foarte reușită!” (Radu S., pe site-ul editurii)

„Filosofic romanul lui Mihai Cotea, prin legătura cu UNUL (ABSOLUT SAU UNUL FĂRĂ CELĂLALT), prin legătura dintre personajele sale și prin similitudinea noastră, a oamenilor, cu florile de mac, simbol al morții, căci spre ea ne îndreptăm grăbiți toți:), cu toate mijloacele de transport de pe Terra; din acest „unghi" m-a făcut să mă gândesc, iar la finalul pe care îl așteptăm toți, undeva în adânc”. (Diana Purcărin, pe site-ul editurii)

„Este o lectură ușoară, care te va prinde foarte repede. Subiectul romanului este transplantul de cap, un subiect neobișnuit, de altfel. Dar pe lângă toate acestea, mai este prezentată și viața altor personaje cu dramă, umor și multe întâmplări. Îți recomand această carte cu mult drag. Nu numai pentru povestea pe care o spune, cât și pentru a susține autorii români” (Dumitru Nicoleta, pe site-ul eMAG ). 101

102

Zestrea strămoșească-„Tradiții și spiritualitate”

STEJARUL LUI ANDRIUȚĂ DIN MIROSLOVEȘTI, UN MARTOR VEGETAL AL VREMURILOR DE MULT APUSE ( sau... A FOST DOBORÂT UN… MIT LOCAL)

Gheorghe Pârlea

Percepția asupra timpului trecut ni-i intermediată de "agenți" ai Istoriei. Ei pot fi și arborii seculari, care ne aduc cu sine "povești" cu... oameni. Stejarul secular de la Miroslovești (județul Iași), acum doborât de o furtună, are vârsta de ceva peste 600 de ani, stabilită științific la Grădina Botanică din Iași, de fostul director adjunct al acesteia, dr. ing. Ionel Lupu, cel care putea fi văzut adesea cercetând starea de sănătate a „Teiului lui Eminescu” din Parcul Copou. Trecutul, acest segment incomensurabil al timpului, anterior Prezentului, scormoneşte în noi, adesea, o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului, prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă, fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aievea.

Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme, mi-a fost declanşat şi mie, ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală aici) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Mirosloveşti îl numesc „Stejarul lui Andriuţă”. Arborele acesta, care vine din istorie, a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care i-am prelungit trăirea într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală. Bătrânul arbore de la Navrăpeşti ar mai fi însoţit viu, poate, încă multe generaţii de mirosloveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem, dădea şfară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sărguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături, La Cerdac, camioanele şi remorcile ceape-ului lepădau sacii cu otrava “necesară” câmpului, la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că arborele va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn, din umbra uriaşului. “I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l şi deplângându-i soarta. Copacii însă mor în picioare. Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului, a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală, atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric – Comunismul, cealaltă, reparaţia necesară pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic. Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici ”...chiar de către Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. “Ba, de bunicii lui Ştefan...”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.

Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute, că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din vârful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun de la Baia, ori de la Siret, mai apoi de la Suceava, prin ştafeta fumului de clăi arse. Aşa trebuie să fi fost, căci Stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful copacului străjerul să observe peste coamă, fără a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor. 103

Zestrea strămoșească Şi a mai avut el, Stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă, prin Sfânt Testament, urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls provocat de o energie cosmică, pe care o numim adesea chemarea străbunilor, l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său, Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor (cel istoric și, în parte, literar), avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi Năvrăpescu (ulterior transformat în Şoimaru) pe meleagurile noastre. Nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, în Stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei, cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale, l-a îmbrăţişat cu ochiul inimii și, totodată, cu ochiul cel tehnic, al aparatului său de fotografiat, cumpărat din America. În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimăreștilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului. Deşi o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi dinafara României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei „Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie”, Stejarul din Mirosloveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografistul basarabean.. *

Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfărşit de iunie 2008 prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama nerânduielilor noastre, în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24, meteorologul de serviciu, un ginere mirosloveştean îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adăpost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe drum pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului Stejarul secular de pe vechea moşie a Năvrăpeştilor avea să înfrunte ultima dată balaurul cel veşnic al Cerului. N-a trecut mult însă până ce, pe uliţele satului, larma copiilor a spart liniştea de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, se desprinse precipitat o voce: “Bunicule, a căzut Stejarul! A căzut Stejarul lui Andriuţă!...” La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipă spontan pe Toma necredinciosul. Stejarul era uscat, dar, totuşi, un... colos. Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. “Aşa-i, bunicule!...” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru... ”expertiză”. Şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a urcat în automobil şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria, a acestui martor special al ei. S-a întors marcat precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a oferit un ciot, drept mostră, pe care să-l împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie „Românii din jurul României, în imagini”, pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii dinăuntru și dinafara țării o sută de mii de kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că Stejarul nu arată bine. Asta însemna că e posibil să-și piardă demnitatea poziției verticale. M-am simţit oarecum vinovat, deşi n-avea nicio noimă remarca şoimăreanului basarabean. Asemeni şi reacţia mea interioară, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, m-a sunat, cu un motiv care, la fel, părea confuz. Să fi fost asta o... premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!... 104

Zestrea strămoșească I-am trimis profesorului dr. Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea, n-am primit nicio reacţie. Ştiu şi de ce, fără a avea pretenţia că am cât-de-cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole, al proprietarilor de la Năvrăpeşti, muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge, din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pur-sânge, Speranţa Unirii. În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Şi tocmai pe acela cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un parcurs bun azi, într-unul la fel, mâine. Până ce totul va deveni… ieri. Ieri, dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din generaţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie. Ghe. P

Foto: dr. Vasile Șoimaru 105

Zestrea strămoșească …CÂND SOARELE SE VA RIDICA LA UN BĂŢ DE PRĂJINĂ (Din memoria satului) Gheorghe Pârlea

Prins în mirajul fiinţării sale, omul n-are timp să se gândească şi la tragismul finalului. Un final, pentru unii, năprasnic, înainte de epoca consacrată sfârşitului vieţii omenești, pentru alţii – atunci când sorocul e frate cu norocul.

Vasile Pantilimon, un sătean zdravăn la trup şi la minte, nu credea că va muri vreodată. N-avea timp pentru asta. Şi-apoi nici nu trebuia să-şi facă griji, căci se afla în graţiile Domnului. Era dascăl la bisericuţa cea din lemn, lăcaşul de închinare al strămoşilor săi. Avea copiii bine rânduiţi pe la casele lor, căci îi dăduse pe la şcolile de vază ale vremii. Pe unul îl făcuse popă, pe altul – profesor, iar pe mezin, învăţător. E drept că şi ei, copiii, s-au arătat cu tragere de inimă pentru asta. Dar numaidecât aveau şi ceea ce le trebuia de la sine, adică glagorie bună, cum numeau pe atunci oamenii locului zestrea minţii.

Cică bărbatul acesta, respectat în sat, avea el şi un of: nu prea fusese mulţumit de nevastă. O ceruse de la ai ei mai ales pentru pământ, căci lui îi cam lipsea această avere râvnită de orice sătean. N-a mai contat că fata aceea de demult, singură la părinţi, o alintată, se ridica în trup doar până la coatele lui, căci el era un zdrahon de bărbat. Şi cum pământ a căpătat, dar dăscălia lui nu-i prea lăsa timp să-l lucreze, primea mereu ocările nevestei, care nu mai prididea să ţină gospodăria după ambiţiile neamului său înstărit. Nu-i pria deloc asta, dascălului bisericesc. Dar fiind mai mult plecat cu popa pe la treburile cele duhovniceşti, găsi în asta leac supărării lui de-o viaţă. Când se nimerea să se afle sub ocările gurii femeieşti şi n-avea treabă la biserică, îşi lua cârja şi făcea ocolul satului. - Di ci umbli hai-hui, bunicule, di măsori satu’ cât îi di mare? îl întreba iscoditor nepotul cel mai mic.

- D-apoi, di ci, nepoate?! Căci nici eu nu prea am di dat răspuns la întrebarea ta. Ba, poate că din pricina asta: ca să nu mă pună păcatu’ să ridic mâna asupra bunică-ti. Că ia uite ce butuc de mână mi-o croit Domnul! Şi până îmi fac canunul ista, ponoasele chicioarelor, îmi trece sminteala. Şi uite-aşa, cu năduf şi fără puf, îi cam trecu viaţa dascălului Vasile. Prinse anii cei târzii, ai bătrâneţii, când căzu la pat. Şi abia acum înţelese că orice ghem are două capete, căci capătul cel ascuns înlăuntru abia acum se lăsă dezgolit. După vreo trei-patru săptămâni de moleşeală trupească, îşi chemă la el surorile şi pe nepotul cel care-i purta numele de botez, cel mai zdravăn dintre toţi, căci la acesta îi era nădejdea pentru neputinţa trupului său. Într-o zi dintre acelea din urmă, vocea îi recăpătă o oarecare bărbăţie, dar trupul, nu. Şi se răsti, din patul său de neputincios, la surori:

- Să nu cumva să plecaţi la casele voastre azi, cât a mai rămas din zi, şi mai ales la noapte! Căci atât mai avem di petrecut împreună. Ba, şi mâine o bucăţică de zi… Cam cât îi trebuie soarelui să se ridice de-un băţ de prăjină. - Ce spui tu, Vasile?!... D’apoi asta numai Domnul o ştie. Tu bâigui, dragă frate, căci aşa-i omu' la suferinţă. Şi n-apucă soră-sa Ileana să-şi termine vorba, că bătrânul i-o reteză, cu repezeala lui dinainte: 106

Zestrea strămoșească - Să nu vă pună păcatu’ să vă-ndoiţi di spusele mele şi să mă lăsaţi cucuvelei singur, că rămâneţi cu păcatu’! N-apucaţi a lua dezlegare di la mine pentru cât mi-ați greșit, că mă găsiţi fără suflare. Am zis şi mai zic o dată că mâine, când soarele se va înălţa la un băţ de prăjină de la coama Gruiului, vă liberez de corvoada asta la care v-am supus. Trecu lunga noapte a supravegherii, când, pe la prima geană a dimineţii, vocea celui aflat îngropat în pernele patului său de suferinţă, puțin mai stinsă decât cea dinainte, se auzi din nou: - Nepoate, ieşi di vezi dacă o răsărit soarele!

- Bunicule, soarele o fi răsărit, da’ pentru cei di la Moscova. Cam într-o jumate de oră răsare şi pi la noi. - Măi nepoate, îl înţepă cu vorba bătrânul, da’ di unde ai tu atâta ştiinţă de carte? Că eu ti ştiam pălmaş. - D-apoi, pentru numai atâta ştiinţă, bunicule, mi-o fost de-ajuns şcoala di patru clase… - Măi băiete, soarele n-o fi răsărit, cum zici tu, da’ vezi dacă vântu’ s-o oprit! - Da’ ci treabă ai mata cu vântu’?! întreabă mirat nepotul. - Dacă eşti aşa di curios, iaca ţi-oi spune… Vântu’ mie nu mi-o prea priit în viaţă. Eu îs mare la trup şi l-am simţit mai zdravăn decât voi. Acum însă se vede bine că nu-i mai fac faţă. - Da’ în casă, bunicule, nu bate vântu’! - Nepoate, mintea mi-i trează; eu de trup vorbeam. Că iată ce îţi cer… - Cere-mi orice, bunicule! - Dar nu orice ţi-oi cere, dragă nepoate, că nu mai am decât o poftă… Caută tu scaunul cel cu spătar, aşază-mă cum ti pricepi pi el şi scoate-mă în grădină! Cheamă-l şi pi Costachi Plai, vecinul, să te-ajute… Da’ fă-o cu grabă, că acuşi ajunge soarele unde-am zâs, ş-apoi, digeaba!… Şi, ca într-un adevărat ritual, nepotul şi ajutoarele lui ad-hoc îl scoaseră pe bătrân în grădină. Soarele se ridicase deasupra satului, atât cât luminătorul zilei să mângâie auroral un petic de rai de pe malul Moldovei, străjuit la vest, în ceaţa zării, de Ceahlăul cel pleşuv, cu ţeasta în cer. Un prilej anume hărăzit suferindului care ştia, cu o precizie neverosimilă, că, în sfârşit, sosise vremea să-şi ia bun-rămas de la Edenul său. Adus îndărat, în patul slăbiciunii bătrâneşti, Vasile Pantilimon, dascălul Bisericuței de de lemn de la Miroslăvești, îl mai trimise o dată afară pe nepotu-său Vasile, ca să cerceteze semnul cerului pentru sfârşitul vieţii sale pe pământ. Muribundul primi repede încrdințarea că soarele se afla ridicat cât lungimea unui băţ de prăjină deasupra dealului de la răsărit al satului. Era atât de aproape de semnul destinului, încât bătrânul avu timp doar să-şi ridice mâinile pe piept, săşi încleşteze degetele unele într-altele și să respire adânc de trei ori. Odată cu aceste semne de neîndoielnică despărțire, pe obrajii dezgoliţi de carne ai bătrânului, două lacrimi simetrice se prelingeau lin, luminate îndeaproape de nouă lumânări tremurânde.

Ghe. P 107

Zestrea strămoșească Măiestria-n fir de păr ( Obiceiuri din Gugești, județul Vrancea) Geta Tirel Bunul meu, din partea paternă, locuia singur într-o căscioară bătrânească cu târnați, cu prispă și la intrare avea o săliță unde avea o masă înfundată, unde ascundea mereu câte ceva. Acel ceva erau borcanele cu miere și dulceață de nuci... Culmea, aceste bunătăți le mâncam și zaharisite. Ochi de copil, curios, de ce să nu mai cotrobăi un pic, dacă tot nu era Tata-mare prin preajmă și, în pachețele cât palma, în sacoșe din cârpă, învelite în hârtie de ziar, găseam mănunchiuri din păr de porc, de mă minunam gândind la ce-o face cu ele! Și într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat. În loc să fie supărat pe mine, cum era frumos afară, îmi zice:

- Hai, să facem câteva surcele, aprindem focul unde-i ceaunul pe chirostrii, și îți arăt! Ca titirezul m-am pornit să fac surcele, iar el a început să caute când pe la coarda casei, când pe la magazie... Îl auzeam cum târșâia papucii lui de casă, din piele, făcuți la comandă, ținea mult la asta, aducând cele trebuincioase. A adus și scăunelul lui de fier, de care îmi povestea că e făcut dintr-un obuz, sacoșa misterioasă, apoi, potrivind surcelele, a aprins focul întețindu-l din când în când, trăgând o brumă de jar. Îi priveam înălțimea cea frumoasă, cu mustăcioara musculiță și fața prinsă de gânduri la ce avea să facă. A luat de coadă cutia de conservă cu smoală și a așezat-o pe jăruț și, tot cu ochii pe ea, a început să despăturească părul de porc, care mai de care mai colorat și lung. Trebuia să fie de pe coama porcului, cât mai lung și gros la fir, apoi a început, cu foarfeca lui mare, de ziceai că e de tuns oile, bandajată la urechi, să taie bucăți de cârpă din șorțurile bunei, mai vechi și obosite de vreme, și de-o palmă, și de trei și de două degete. Dintr-un vălătuc apoi de ziar, șezut pe scăunel, cu perna roșie rotundă, adusă din casă, un cadou de la un soldat neamț în trecere, cu picioarele de parcă se odihneau, corpul aplecat și mâinile dibace puse pe treabă, scoate câteva cozi de lemn de corn geluite, lustruite, și mai lungi și mai scurte, ochii pe smoală tot timpul și sub aburii ei, cu o spatulă din fier vlăguită, și ea tot bandajată, dar ca să-l ferească de dogoarea jarului când mesteca în cutie, trece cu smoala apoi peste coada din lemn care avea un vârf dulce. Puse coada de lemn bine strânsă între genunchi și, cu măiestrie, trece de câteva ori fâșia de cârpă... o strânge grijuliu cu degetele și-mi zice: - Îi fac o bidinea cu coadă Savastiei, de când îmi tot spune.

Tare frumoasă era tanti Savastia. Avea bărbatul brutar și îi făcea lui Tata-mare dulceață de nuci, iar când mergeam pe la ea, îmi dădea mereu covrigi calzi și mere Ionatane. - Dă-mi mai aproape pachetul cu păr negru... Era de porc Basna.

Era magic cum, după un alt cerc de smoală fierbinte, cu o dexteritate uluitoare, așeza părul de porc pe aceeași grosime și aceeași lungime roată, plecat ușor cu vârf. Alt cerc cu smoală, o altă bantă de cârpă lustruită cu smoală, apăsând cu vârful degetelor, pipăind de jur împrejur cu nădejde, brâu de smoală fumegândă, fir în brâu de păr și dintr-o dată se oprește cu bidineaua pe genunchi și numai ce îl aud: Foaie verde lemn de prun, măăăiiiii Spune spune moș bătrân, măăăiiii Spune caii când se fură Noaptea pe ful... gerătuuurrră Oooo... când e negură și ceață Atuncea caii se-nhață Când e somnul cu dulceață Hai, haaaiii... căpitane de județ, măăăiii De ce mă țiiii la coteț, măăăăiii Pentr-un pui de mânzuleț Că nu l-am vândut cu preț, măăăăiii Cârlanul l-am dat pe bani Și iapa pe astrahan... 108

Zestrea strămoșească ... cu o voce, de parcă ar fi cântat flăcărilor și, în timp ce unduia din durerea cântecului, așeza iar coada de bidinea între genunchi, privindu-mă cu ochii lui dragi.

- Mai dă-mi un pachet!... și iar mlăduia smoala roată, bentiță, iar de acum cum se îngroșa văzând cu ochii, începea să o modeleze cu palmele amândouă, apoi doar cu o palmă, apoi cu degetul mare... privind-o atent. Era... perfectă, ca desenată... Oacheșă ca o măslină, mă gândeam... ca alea ce le furam eu, din cutia tot din masa înfundată... doar că avea coadă și se opri din cântat, dar numai o clipită. - Încă două rânduri, zise ca pentru el... și prinse cântecul de unde l-a lăsat.... Care l-am plătit cu preeeț măiii Cârlanul l-am dat pe bani Și iapa pe astrahan...”

...terminând bidineaua dusă încet-încet țuguiată înspre vârf, doar un pic. I-a așezat o ultimă bantă de smoală, dar de două ori, iar pe a treia ca o margine, cu teșitură frumos îngrijită la final, cu un strânset grijuliu al părului, ca mângâiere. Apoi, ca și cum vraja se sfârșise, îl aud: - Cât e ceasu’ Stanco? - Trei jumate!

- Am terminat bidineaua... mă duc până la Savastia.

Dicționar de regionalisme:

-târnați - prispă; -chirostrii - cerc din fier pe trei-patru picioare, pe care se pune ceaunul, cazanul, pe foc; -bidinea - pensulă mare, de obicei rotundă, cu coadă lungă, folosită la văruit.

Ritualuri şi tradiţii în ținutul Bărăganului Fetești-Ialomița Cornelia Ecaterina Mesaru De la Crăciun până la Paști Căutând prin sipetul amintirilor, încerc să-mi iau de acolo câte ceva pentru a-mi ostoi dorul de acele locuri dragi mie. Îmi amintesc că în ziua de Ignat, când se rupeau băierile nopţii, se auzea de la fiecare ogradă, scârțâitul porților. Bărbații pregăteau toate cele pentru actul ritualic al sacrificării porcului. Era ziua trecerii de la timpul profan cotidian, la timpul sacru sărbătoresc. N-am știut niciodată dacă acest sacrificiu purifică şi solemnizează timpul, dar mi se părea că se deschidea "poarta cerului", spiritual spun, pentru contactul imaginar cu divinitatea, pentru captarea forţelor benefice supreme, pentru bucuria Nașterii Pruncului Iisus Hristos. Sacrificarea porcului a însemnat pe vremuri şi altceva în afară de şorici și toate cele ce se pregăteau apoi după gustul și trebuințele fiecărei gospodării. Naşterii lui Iisus - Crăciunul şi Anul Nou erau (nu știu dacă mai sunt, cu atâtea sărbători de import…) polul în jurul căruia gravitau o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, pe care le-am găsit acolo și le-am lăsat (încă nealterate) când din leagănul copilăriei în lume am plecat (de fapt, m-am întors în zona unde-mi aveam rădăcinile). Rădăcinile nu se pierd pentru că prin ele ne vine energia vieții, dar Bărăganul mi-a fost leagăn jumătate din anii vieții mele. Colindatul de Crăciun era cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de bucurii, și pentru cei mari, și pentru copii. Naşterea Domnului prilejuia bucuria de a-L întâmpina, mai ales a copiilor care, oricât de mici erau, știau să spună: 109

Zestrea strămoșească "Azi s-a născut un copilaș, Frumos și dulce și gingaș, Acesta este Iisus Cristos, Domnul Nostru cel Milos, Ce vine ca Mântuitor Pentru tot neamul muritor." Colinda din ajun deschidea larg porțile bucuriei și începea cu "bună dimineața la Moș ajun". Era amplu ciclul sărbătorilor de iarnă, ce țineau până la Sf. Ion. Era prilej de a saluta cu mare bucurie rudele, nașii, bunicii, vecinii. Colindele de Crăciun și Bobotează erau cu caracter religios(atât cât permiteau vremurile acelea). "Steaua" pe care copii o confecționau din vreme, poleind-o cu staniolul de la bomboanele sau ciocolatele mâncate peste an, hârtie creponată sau glasată (lustruită) și în mijloc cu o iconiță reprezentând Pruncul Iisus, Fecioara Maria sau pe amândoi. Grâușoru' (care se punea de Sf. Andrei la încolțit, pe o hârtie ce trăgea apa într-o cutie mică, din tablă, și era zilnic udat), când creștea de 8-10 cm, era legat cu un fir împletit în culorile tricolorului, cu cănăfiori la cele două capete, și tuns la același nivel (mândru tare că era protagonist la așa sărbătoare). Colindele de Anul Nou

Capra era și ea gătită cu canură sau fire mai lungi, vopsite. Plugușorul însoţit de ,,turcă’’. Acesta era un bărbat care purta o mască de tiugă (tiuga - un dovleac care la maturitate devine gălbui și are pereții tari și lemnoși. Se mai foloseau cei de mici dimensiuni și la inițierea în tainele înotului, legați cu sfoară și fiind seci, susțineau corpul la suprafața apei). Moşul de turcă purta cojoc lung cu blană pe faţă, încins cu o centură din talăngi şi o bâtă în mână. Masca era confecţionată, așa cum am spus, dintr-o tiugă decorată cu material, cum ar fi aţa de urzică, coceni de porumb, boabe de fasole, pene şi fulgi, sămânţă de dovleac, păr din coamă de cal. Buga (buhai - pe o ramă rotundă, se întindea o bucată de piele tăbăcită - era ca o tobă, din mijlocul căreia ieșea un smoc de păr făcut din coada calului, care, udat cu borș sau apă cu oțet, scotea sunete ca un buhai. Sunetele acestea se considerau ca alungătoare de rele). Colindătorii mergeau în cete prin tot orășelul (Feteșți, jud. Ialomița), pe la cei care îi așteptau, știind că vor veni. Frigul, osteneala (iernile erau aspre în vremea aceea, în Bărăgan) le erau răsplătite generos. Trăistuțele cusute frumos, cu motive geometrice sau florale (în genul costumelor populare), se umpleau. Gazda care primea colindul dăruia simplu și cu drag, spunând la rândul ei: ,,Dă-i și Lui din ce-ți dau ție, Închinați-vă frumos! Să ne fie de folos, Astăzi Naște pe Hristos, Maică Lui Sfânta Marie, Care-n pază ei ne ție, Nouă de folos ne fie." Colindătorii primeau covrigi, nuci, gutui, mere sau prăjiturele, cornulețe, turtă dulce, toate făcute în casă, iar celor mai mari li se dădeau bani, pe care "casierul" îi împărțea în mod egal, la "coechipieri". Veneau ursarii cu un urs viu, dresat, care dansa la îndemnul: "Joacă bine, moș martine, Că-ți dau pâine cu măsline, Gazda de plătește bine. Venim cu colindă noastră Și la anul la fereastă, Iar de n-o să se îndure, Când oi prinde-o în pădure, N-o lăsa să îți ia mure, Că Pruncul o să se-ndure, Să-ți lase ție pentru iernat, Tot ce gazda nu ți-a dat, El este-al lumii Împărat." 110

Zestrea strămoșească Uneori, gazda se lăsa călcată pe spate de urs (leac împotriva durerilor de mijloc, credeau ei).

Mamele și bunicile pregăteau, cât copiii erau la colindat, bunătățile pe care aveau să le așeze de Crăciun, pe masă. Sarmalele cu bulgúr, pe care le "îmbrăcau" în foi aproape transparente, de varză murată, preparatele din carnea de porc, cârnați, tobă, piftii, plăcinte crețe, cu brânză, cozonaci, biscuiți făcuți tot în casă, cu un dispozitiv atașat la mașina de tocat, prăjituri cu scorțișoară. Tații și bunicii se ocupau de tăiatul lemnelor, trasul în sticle al băuturilor, vinul care se stâmpăra în butoaiele de lemn pântecoase, țuica nici tare, nici moale... așa cât să îmbie la taclale, ca în zilele următoare să se bucure cu toții, pregătiți de marea sărbătoare.

După sărbători, oamenii reveneau la viața de zi cu zi și la ocupațiile lor firești. Bărbații mergeau la "lucru" (tatăl meu avea un atelier în curtea casei, de piua și boiangerie) unde vopseau "fețele de plapumă" țesute în casă, în culori de trandafiriu, roșu, grena, albastru și "bătea" la piua dimie, țesătură groasă de lână, utilizată la confecționarea hainelor bărbătești, costume de haine, mantale, țesătură pe care o prelucrau femeile, care mai și tricotau, croșetau, în funcție de sezon, haine pentru întreagă familie (pulovere, ciorapi, mănuși, căciulițe, fulare). De asemenea, gospodinele coseau și croșetau pentru înfrumusețarea casei, carpete, nu doar în punctul românesc, cum știau mai toate, ci și în kilim, cusătură turcească (vecinătatea Dobrogei a avut "influență" și aici), o cusătură cu două fețe. Broderia făcută cu fire de lână sau de mătase, pe etamină sau pe canava, era deosebită. Amintim și faptul că se întreceau la croșetat mileuri cu acei colțișori pentru lenjerii și fețe de masă. Bunicile țeseau la război cuverturi în patru sau două ițe și așa trecea timpul... după o iarnă de obicei friguroasă, ca pe la 1 martie să se apuce de făcut curat în casă, scoțând la însorit lucru-n iarnă isprăvit, adică preșuri, cuverturi, macaturi, carpete ce aveau să împodobească de Paști podelele, paturile, pereții. De la Crăciun și până la Paști, viața își avea un curs al ei, între bucurii mărunte și problemele fiecărei familii, cu nașteri, căsătorii, botezuri și, firesc, nu lipseau nici decesele. Nu existau (sau cel puțin eu nu cunosc) ritualuri aparte, la aceste evenimente.

Paștele, tot sfânta sărbătoare, mereu cu dată schimbătoare, era foarte așteptat. Înainte, se obișnuia că oamenii să țină "lăsata secului". Atunci, se obișnuia ca rudele, vecinii, să-și ceară iertare unii de la alții pentru mărunte fapte, ca să între "curați" în post. Postul fiind considerat o pădure mare care nu are capăt. Dacă nu va posti și nu se va pocăi, pe scurt, dacă nu se va purta cuvincios în decursul lui, va rătăci drumul și nu-i va mai da de capăt. Și pentru că nimeni nu știa dacă va ajunge până la capătul "pădurii" acesteia, se iertau, ca semn de "împăciuire". Se întâlneau la mese îmbelșugate, stăteau de vorbă la o cană cu vin, dansau și se veseleau, astfel ca nimănui să nu-i vie și să nu-i fie poftă de "dulce-frupt" în perioada de șapte săptămâni. Locuiam în orașul Feteșți, situat pe malul "brațului Borcea", unde și de Buna Vestire era iar prilej de răsfăț al papilelor gustative, cu pește, scrumbie, mreană și alte specii de pește cu care pescarii lipoveni îmbiau megieșii. Tot așa se întâmpla și de Florii.

De la Florii la Paști, săptămâna Patimilor, în care poate mai mult ca oricând, e vreme de rugă, de căință pentru a merita să primim Lumina Învierii. Așa se întrevede capătul drumului. Deși încă ascuns în întuneric, era mai aproape, dar în același timp trebuia avut grijă, căci ispitele trupului și ale sufletului pândesc la tot pasul, iar moartea nesătulă nu ține cont de odihnă. Cei care reușesc să treacă, curățiți, sunt pregătiți pentru anul ce urmează, dar și pentru un nou ciclu al vieții. Dicționar de regionalisme:

bulgúr -grâu sau porumb măcinat mare, care se prepară fiert în lapte și îndulcit cu miere (porumbul astfel obținut se pune în loc de orez la sarmale) plăcintă creață- este obținută printr-o tehnică aparte; se întinde foaia foarte , foarte subțire, se așează umplutura doar pe jumatate de foaie, cealaltă se așează deasupra și se pliază.

111

Zestrea strămoșească Cămeșă de femei cusută în fire Lilioara Macovei În ,,Ii și cămăși românești", Aurelia Doagă scrie că „Portul românesc prezintă două caracteristici esențiale: unitatea și continuitatea sa. Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înțelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se văd în portul românesc din întreaga țară.” Și asta găsim prin zonele folclorice de pe tot cuprinsul pământului românesc.

Am tot căutat prin țară oameni cu care să am de vorbit despre tradițiile și obiceiurile de la noi. A fost o umblare cu folos, pentru că am găsit femei care fac din suflet și plăcere, niște lucruri foarte frumoase, care alcătuiesc costumul popular al românilor. Mare mi-a fost bucuria că au fost de acord cu ceea ce le-am propus, așa cum a fost și Ileana Gaga, o tânără de 36 de ani din Săcel, Maramureș. Mi-a spus că face, coase modele de ,,cămeșă” pentru femei. Ce să-ți mai dorești când vezi așa minunății cusute cu atâta migală, de o tânără iubitoare de tradițiile noastre populare? Despre ia maramureșană se spune că:

,,Ia maramureșeană se deosebește de celelalte ii prin croiul său. Este singura cămașă din costumul românesc, care se croiește pătrată la gât. Aceasta se confecționează din pânză de casă țesută la război, în două ițe. Se croiește din patru lățimi, două pentru mâneci și două pentru piepți. Mânecile se termină prin fodori, denumiți și „bezeri”, iar piepții sunt drepți și tăiați la gât. Există mai multe tipuri de cămăși pătrate la gât, una dintre ele fiind cămașa de „Săpânța”. De asemenea, crețurile cămășii de Maramureș sunt spectaculoase, ele nu par a fi lucrate manual. Se lucrează însă simplu, fiind realizate pe bază de fire scoase și punctul „înaintea acului”. Pentru mai multă frumusețe, se folosesc motive lucrate în punctul identic cu „nemțoanele” din Banat, colorate în galben-portocaliu." (https://www.invietraditia.ro/editorial/ia-romaneasca/) Ileana face modele de ,,cămeșă”, ea le coase pe ,,pânzoaică”, adică pânză de casă făcută din fir de bumbac, altădată era din fir de cânepă, ca apoi ,,cămeșa” să fie făcută pe de-a-ntregul. Cusătura se face pe firul de ,,pânzăoaică” și se numește ,,grebla și cârligul" și dacă priviți cu atenție, ziceți că este desenat modelul, este de o măsură perfectă. Această încrețitură se face și la gura cămășii, roată, jur împrejur. Motivele sunt florale și geometrice, în culori de verde, albastru, negru, roșu. Portul popular maramureșan este de o eleganță specială, o frumusețe deosebită.

Lucratul acestor „cămeși" este făcut pe tot parcursul anului, iar pentru una, Ileana își dă cam o lună pentru a fi gata. Îndemânarea în ale cusutului, dragul cu care sunt făcute, păstrarea unei tradiții din zona aceasta de vis, a Maramureșului, face din aceste componente ale costumului popular o lucrare de artă, de înaltă artă. Am vorbit cu Ileana Gaga și, din puținele ei spuse, coase de mult, îi place, iar pe unele le și comercializează, eu având impresia că o face mai puțin pentru a câștiga un ban și mai mult pentru a duce arta asta în lume. Costumele acestea sunt de o curățenie absolută, din punct de vedere al modelelor care se cos, al culorilor folosite, al pânzei pe care o țes. Ducerea mai departe a artei cusutului costumelor populare reprezintă o responsabilitate a tinerei generației, a manifestării dragostei pentru folclor, obiceiurile și tradițiile noastre populare. Ileana coase costume pentru femei și o face impecabil, de fapt ea face părțile componente ale costumului, dar asta este munca cea mai grea. Aici, ea își arată măiestria și grija de a păstra ceea ce este specific zonei, chiar dacă pe ici pe colo, mai adaugă ceva de la ea, dar esențialul este preluat de la părinți, bunici, rude. Vă prezentăm o ,,cămeșă" de femeie, cusută în fire de Ileana Gaga, din Săcel, Maramureș. 112

Zestrea strămoșească

Ileana Gaga, Săcel, Maramureș

113

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

1. PALATUL COPIILOR CLUJ Cluj Napoca, str. Republicii, nr. 23, tel/fax:0264595765/0264596240, e-mail:pccluj@gmail.com Palatul Copiilor este situat în centrul municipiului Cluj-Napoca (strada Republicii nr.23), având filiale în cartierul Măraști (strada Fabricii de Zahar, nr.49), precum și în zona Munților Apuseni, în comunele Băișoara și Caps-Valea Ierii. Palatul Copiilor are în subordine administrativă și financiară Cluburile Copiilor din orașele Dej, Gherla, Turda, Câmpia-Turzii și Huedin. 2. CLUBUL COPIILOR TURDA

Turda, str. Dr. Ioan Rațiu, nr. 23, tel: 0264311536, 0757088201, e-mail: clubturda@gmail.com 3. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD

Arad , str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699 Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit financiar, consultanță în domeniul fiscal, membri în C.E.C.C.A.R. 4. S.C. CENTER POINT EXIM TURDA

Turda, str. Aviatorilor, nr. 10/A. Punct de lucru: Turda, str. 22 Decembrie, nr. 64, tel/ fax: 0264 316 639, 0744585867, e-mail: centerpointmm@yahoo.com Firmă specializată în comercializarea produselor din lemn; paleți și ambalaje din lemn, elemente prelucrate din lemn, diverse produse din lemn la comandă, unde raportul calitate/ preț este prioritar. 5. S.C. COMPANIA DE APĂ ARIEȘ S.A.

Turda, str. Axente Sever, nr. 2, jud. Cluj Telefon/Fax: 0264.311.771 / 0264.311.772 email: office@caaries.ro / www.caaries.ro

S.C. COMPANIA DE APA ARIEȘ S.A. Turda, înființată în anul 2007, este Operatorul Regional din Regiunea Turda - Câmpia Turzii, județul Cluj. Principalul domeniu de activitate al operatorului este tratarea-furnizarea apei potabile, respectiv colectarea-epurarea apei uzate din doua orașe (Turda și Câmpia Turzii) și 11 comune (Mihai Viteazu, Viișoara, Săndulești, Luna, Tritenii de Jos, Petreștii de Jos, Ploscoș, Ciurila, Călărași, Aiton, Tureni) iar din anul 2017 încă două comune au fost incluse în arealul de deservire al CAA: Iara și Moldovenești. Totalul populației din aria de operare este de aproximativ 100.000 locuitori. Compania de apă ARIEȘ furnizează apă potabilă către circa 23.000 de clienți. Consecventă în sprijinirea și promovarea comunității locale, Compania de Apă Arieș susține proiecte din domenii cum ar fi: educație, protecția mediului, sport, sănătate și cultură. Compania de Apa Arieș dezvoltă programe de implicare socială, întreprinde acțiuni de solidaritate și se implică în acţiuni care vizează protecţia mediului, prezervarea resurselor de apă sau acțiuni cu caracter social. Ca operator regional, acceptăm responsabilitatea socială care ne revine și angajamentul față de oamenii din comunitatea pe care o deservim iar prin intermediul acțiunilor întreprinse ne propunem să contribuim la o viață mai bună a comunității noastre, acordând ajutor celor din jur, ținând cont de diversitatea socială. Compania de Apă Arieș contribuie esențial la dezvoltarea durabilă a comunităţii pe care o deservește prin investiţii majore în infrastructura de apă şi apă uzată din aria de operare, dovedind astfel grija pentru apă și mediu, pentru oameni şi pentru un viitor mai bun. 114

Parteneri & Sponsori & Colaboratori 6. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA

Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6,cod postal: 400254, Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro , w ww.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic.Distribuie produse aparținând grupului WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate. Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie. Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică. La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie. În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

7. S. C. VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, cod postal:405100, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida „Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă. 8. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj

Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și agregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale și civile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren. Lucrări de construcții civile și industriale; fundații, structură beton,finisaje, instalații sanitare, electrice și termice... Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj. 115

9. S.C. AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501, e-mail:agroliv@yahoo.com

Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mașini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare;lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul. 10. S.C. H T I INTERNATIONAL ROMANIA S.R.L. BRAȘOV

Sediu Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281, Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283, Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău : Str. Narciselor, nr.5A,cod poștal 600308,Tel:+40234 555 002 , Fax: +40334 405 197, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 , Tel: +40 341425 197, Fax: +40341 425194, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Cluj: loc. Stolna, Str. Principală, nr. 125, jud. Cluj, Tel: +40 0264 232 797 , Fax:+40 0264 232 797, e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil:0754 087 388, 0746 297022 www.hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industriale și rezidenţiale. Datorită numărului mare de parteneri de renume din Europa pe care îi reprezintă și a pa- letei largi de produse desfăcute, HTI International Romania va asigura componentele de instalații dorite în combinații optime și cu cel mai bun raport calitate/ preț. HTI Internațional România, prin parteneriatul cu cele mai importante companii producătoare în domeniu, comercializează o gamă de produse specifice: conducte, tubulatură, armături industriale, materiale geosintetice, cuplaje, fitinguri şi accesorii pentru lucrările de alimentare cu apă şi gaz, de canalizare, de pregătire şi tratare a apei, infrastructură, industrie, agricultură pentru diverse aplicații. 11. EDITURA EIKON BUCUREȘTI;

Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e-mail:valentin.ajder@gmail.com S.C. EIKON BOOKSTAGE S.R.L.; Contact : Str. Calea Giuleşti nr. 333, sector 6, Bucureşti, Redacţia:tel: 021 348 1474,mobil: 0728084802, 0733131145,e-mail: contact@edituraeikon.ro, Distribution:tel./fax:+4021348 14 74, mobil:+40733131145, http://www.librariaeikon.ro/

Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-58 116

https://issuu.com/stelupop 117

118