Revista AC nr.11 / 2020, revistă trimestrială de informare și promovare a culturii

Revista

Revistă trimestrială de informare și promovare a culturii, Nr. 11 / 2020 1

Revista Fondator & redactor șef: STelu Pop Editor coordonator: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Claudia Elena Peter Redactor: Jessica Pîncotan Editor & tehnoredactare: STelu Pop Corectura & revizuirea textelor: Anica Andrei-Fraschini Ilustrații & prelucrare: STelu Pop, Cristian Tömlö Sursă ilustrații: Lucrări premiate și participante la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020; Google, Wikipedia, Adrian Peter, Marilena Luciu, I P H, Lilioara Macovei, Nicoleta Gheorghina Cuciula

Coperta 1 - 4, 2 - 3- prelucrare: STelu Pop & Cristian Tömlö Coperta 1 - 4: „Zbor descătușat”(pictură)- Premiul I - Laieș Ana Maria- 13 ani, Școala Gimn. nr 2, Reșița, județul Caraș-Severin, prof. Manole Marinela Colaboratori nr.11/2020: Mircea Florin Caracaș Diana E. Bănete Aurelia Buzoiu Itaca Publishing House- Dublin, Irlanda Membrii Clubului Copiilor Medgidia, Constanța, clasa prof. Marilena Luciu Gheorhe Pârlea Ilie Fîrtat Georgiana-Elena Fîrtat, Alexe şi Ioana Fîrtat Nicoleta Gheorghina Cuciula

Notă: Autorii tuturor articolelor și creațiilor literare, publicate în Revista AC, își asumă integral răspunderea pentru conținutul materialelor pe care le semnează, precum și pentru sursa ilustrațiilor.

2

Cuprins

1. Editorial: - Uităm - Mihai Cotea_______________________________________________________________________________pag.6 2. Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”: - Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - Invitație în pagină de Revistă AC - Constantin Popuța__________________________________pag.7 3. Oameni care au făurit istoria: - Iuliu Maniu -„Sfinxul din Bădăcin”- apărător al democrației - Lilioara Macovei_____________pag.13 - Dinu Lipatti - „Un artist de o spiritualitate divină” - Lilioara Macovei_______________________ pag.15 - Otilia Cazimir- Poezia sentimentelor delicate - Lilioara Macovei____________________________ pag.18 - Alexandru Slătineanu - medicul și colecționarul de artă - Lilioara Macovei_________________ pag.20 4. In memoriam: - Teodor Murășanu - poetul sensibil al naturii Câmpiei Ardelene STelu Pop & Diana Elena Bănete_______________________________________________________________ pag.23

5. Cartea, izvor de cultură: - Scrisul artistic - partea II- Mircea Florin Caracaș______________________________________________pag.28 6. Orizonturi temporale: - Scurte considerații asupra conceptului Operatorului „S”. Pastilă filozofică- Mihai Cotea___ pag.30 - DEMERSUL POETIC - Mircea Florin Caracaș__________________________________________________ pag.31 - POLIFONISMUL ROMANULUI. POLIFONIA DIALOGULUI - Mircea Florin Caracaș___________ pag.32 7. Bozon: - Planuri- Anica Andrei-Fraschini________________________________________________________________ pag.34 8. Creații spre universalitate - Lucrări prezentate și premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020: - Baut lăv - Ghelase George_______________________________________________________________________ pag.36 - Iluzia primăverii - Tămășan Marina - Alina____________________________________________________pag.38 - Grame de cuvinte - Gligor Amalia- Cătălina____________________________________________________pag.38 - Când viitorul era mic - Ciurean Alexia__________________________________________________________pag.39 - Pulbere de stele - Benția Anda - Maria_________________________________________________________ pag.40 - În țara curcubeului - Ciocănel Antonia________________________________________________________ pag.42 - Trezirea - Ghișe Alexia___________________________________________________________________________pag.43 - Pledoarie pentru lectură - Popescu Briana_____________________________________________________pag.45 - „Muma Pădurii” de la Valea Ruscovei - Sauca-Liber Darius__________________________________ pag.46 - „La fille de la forêt” de la vallée de Ruscova - Sauca-Liber Darius____________________________ pag.47 - Basorelief - Iacob Ruxandra- Maria____________________________________________________________ pag.48 - Albinița - Stoian Miruna_________________________________________________________________________pag.50 - Prieten cu natura - Robescu Nicolas____________________________________________________________pag.50 - ÎNGERUL MEU - Călin Lara_____________________________________________________________________ pag.50 - COPILĂRIA - Cionca Matei______________________________________________________________________ pag.50 - NU VREM VIOLENȚĂ! - Ursoniu Alexandra_____________________________________________________pag.51 - Zâmbet de copil în zbor de fluturi - Stoia Arinda - Maria______________________________________pag.51 - PRIMĂVARA - Toancă Fabiola- Elena__________________________________________________________ pag.52 - PRIETENIA ESTE MAGICĂ! - Zaharia Adria____________________________________________________ pag.52 - Zburând cu fluturii - Băcioiu Ana Maria Ioana________________________________________________ pag.53 - PRIMĂVARA - Taraș Raris Cristian______________________________________________________________pag.53 - Pădurea fermecată și misterele ei - Negroiu Ioan______________________________________________pag.54 - PĂPUȘA ȘI EMA - Ionuș Luana_________________________________________________________________ pag.56 - O „vacanță” fără prieteni - Rotari Dorin________________________________________________________pag.56 - Copiii cu aripi de pietre prețioase - Mușat Denisa_____________________________________________ pag.57 - PRIMĂVARA - Luca Ioana_______________________________________________________________________ pag.57 - COPILĂRIA LA BUNICI - Gâscă Cristian Valeriu________________________________________________pag.58 - COPILĂRIE - Crișan Alecsia______________________________________________________________________pag.58 - Două păsări mai ciudate - Roșcan Anamaria__________________________________________________ pag.58 - FLUTURAȘUL - Zorzoliu Maria - Sara__________________________________________________________ pag.58 - VIS DE COPIL - Ciochelca Alexia Cristina______________________________________________________ pag.59 - Locul copilăriei mele - Toader Andreea_________________________________________________________pag.59 - PE ARIPILE COPILĂRIEI - Marta Lorena Alisa_________________________________________________ pag.60 - Insula crăciunului - Răduț Bianca Ana-Maria_________________________________________________ pag.61 - Bradul - Benția David___________________________________________________________________________ pag.62 - Povestea lui Ștefan - Ivanciu Ilinca_____________________________________________________________ pag.63 - Povestea coralilor cristal - Georgescu Ana-Maria _____________________________________________pag.64 - Lacrimile lui Ștefănel - Pop Rareș Ștefan_______________________________________________________pag.67 3

- DORINȚA - Laieș Ana-Maria ____________________________________________________________________pag.68 - VIS CU FLUTURI... - Ciubotaru Daria___________________________________________________________ pag.69 - ZÂMBEȘTE ȘI TU - Moldovan Violeta___________________________________________________________pag.69 - Povestea fulgului de nea - Pop Daria Ioana____________________________________________________ pag.70 - Povestea fulgului de argint - Militaru Sara_____________________________________________________pag.70 - Hai să-ți spun un proverb! - Roșcan Alexandru & Roșcan Anamaria__________________________pag.71 - NATURA ÎN CULORI - Stănilă Viviana Sorina__________________________________________________ pag.72 - Zâmbet de copil - Rafa Cristina_________________________________________________________________ pag.72 - UN NOU ÎNCEPUT - Constantin I Maria Beatrice______________________________________________ pag.73 - Povestea iepurașilor de Paște - Mureșan Amalia_______________________________________________pag.74 - NU UITA SĂ IUBEȘTI! - Mihăilă Mario Marco__________________________________________________ pag.75 - Legenda lacului de munte - Berinde Andreea_________________________________________________ pag.76 - CUM A ÎNVĂȚAT MARK SĂ STRĂLUCEASCĂ - Chioveanu Cristina_____________________________ pag.77 - Șoricioaica - Panait Gabriela____________________________________________________________________pag.79 - Zâmbet de copil în zbor de fluturi - Teucă Ștefan______________________________________________ pag.79 - Vara culorilor... - Oșan Daiana Cornelia________________________________________________________ pag.81 - Dor nevindecat - Kiss Eliza_____________________________________________________________________ pag.81 - Haiku- uri - Codrea Hriszta_____________________________________________________________________ pag.81 - Bunici și nepoți - Gheorghiță Daria_____________________________________________________________pag.82 - SINGUR PE LUME - Ionașcu Cătălin Ovidiu_____________________________________________________pag.83 - DESPRE GÂNDURI - Șuțeanu Alexandra________________________________________________________pag.83 - Antiteză - Zgripcea Ștefania - Corina__________________________________________________________ pag.84 - Valea plângerii - Forțofoi Belmondo - Ionuț____________________________________________________pag.84 - Destinul garofiței - Irimeș Anda_________________________________________________________________pag.85 - ROCHIA NEAGRĂ - Gradea Iulia_________________________________________________________________pag.85 - Trenul pe șine - Bobe Serena___________________________________________________________________ pag.86 - Până vine trenul - Olaru Elena__________________________________________________________________pag.87 - Lucrări plastice prezentate și premiate la Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”,ediția a IV-a, 2020_______________________________________ pag.88 9. Scriitori români din diaspora: - De departe, viața merge înainte- Foileton- Anica Andrei-Fraschini & Aurelia Buzoiu_______ pag.92 - Itaca Publishing House - Dublin, Irlanda: - „Șapte pici”- Romanul unei speranțe amânate - Viorel Ploeșteanu________________________pag.94 - „7 ani” - Dorina Șișu_________________________________________________________________________ pag.95 - „Fantasme” - Viorel Ploeșteanu______________________________________________________________pag.96 - „Incursiune în romanul grec-latin” - Dorina Șișu_________________________________________pag.97 - „amurguri/sunsets ” - Dorina Brândușa Landèn_________________________________________ pag.99 10. Debut în lumea AC: - Pe urmele lui Ovidiu... talent și frumusețe spirituală - Clubul Copiilor Medgidia profesor coordonator Marilena Luciu________________________________________________________ pag.100 - Serina Daniela Bobe: - Liberté _____________________________________________________________ pag.101 - Altă noapte singuratică___________________________________________ pag.101 - Topirea verii_______________________________________________________ pag.102 - Kintsugi____________________________________________________________ pag.103 - Pantofii_____________________________________________________________pag.103 - În amintirea unui on care există_________________________________ pag.103 - „hai acasă Amy”____________________________________________________pag.103 - Denisa Ceaușu: - Aripi______________________________________________________________________pag.104 - La un „bună” distanță__________________________________________________ pag.104 - După fluturi______________________________________________________________pag.104 - Amintiri din vară________________________________________________________ pag.105 - Rime autumnale_________________________________________________________ pag.105 - N-am uitat_______________________________________________________________ pag.105 - Inimi și molii____________________________________________________________ pag.106 - Miroși a tei______________________________________________________________ pag.106 - Ora 23___________________________________________________________________ pag.106 - Irina Gheorghiță: - versuri violet_________________________________________________________ pag.107 - puțin roz______________________________________________________________pag.107 - nu știu ce, cum și când_______________________________________________ pag.107 - poeme triste__________________________________________________________ pag.108 - pandemie în casele poeților_________________________________________ pag.108 - desene pe asfalt______________________________________________________ pag.108 - descompuneri________________________________________________________ pag.108 - nu știu ce-i adevărat din nepoezia asta____________________________ pag.109 - pact__________________________________________________________________ pag.109 - mărturisire__________________________________________________________ pag.109 - a fost_________________________________________________________________ pag.109 4

11. Semnal Editorial: - Agora ARTELOR - Provocare și beneficiu - Lilioara Macovei________________________________pag.110 12. Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate: - DOUĂ FETE ALINTATE ȘI HOTARUL DINTRE SATE - Gheorghe Pârlea______________________pag.114 - CÂND DIBĂCIA DESCOASE GURA SATULUI - Gheorghe Pârlea_______________________________pag.115 - TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PE VALEA OLTEȚULUI - Ilie Fîrtat, Georgiana-Elena Fîrtat, Alexe şi Ioana Fîrtat - Grădiştea, Vâlcea_____________________________________________________ pag.117 - Dragostea pentru tradiția populară - Nicoleta - Gheorghina Cuciula_______________________pag.122 13. Parteneri & Sponsori & Colaboratori:_____________________________________________________pag.124

Revista AC : ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862

Tipografie și producție publicitară : Alexia Print Str. George Coșbuc nr. 6, Sibiu 550013, România, e-mail: office@aprint.ro , telefon: +4 0269 244 167, +4 0757 277 887 5

Editorial Uităm Mihai Cotea Câte lucruri uimitoare se petrec într-un an... viața se întâmplă cu titlu de uimire.

Uităm.

Câte adevăruri primim în suflet, fără ca ele să fi venit chemate de undeva, de cineva... viața se încalță mereu cu adevărul și ne calcă abrupt.

Uităm.

Câte ecouri răzbat și-n câte inimi se adună în 365 de clipiri efemere... viața își poartă dihotomiile-n păr.

Uităm.

Mereu uităm. De la an la an. Deși scurtă, viața unui om e presărată cu foarte multe evenimente pe care le trăim mai mult sau mai puțin. Pe care, uneori, nici nu le simțim. Le dăm uitării pentru ca, undeva în jurul unei date alese din luna decembrie (mereu alta, pentru fiecare individ, ca o chemare), să ne amintim că am uitat să ne respirăm. Și-n acel moment, tot ce putem vedea sînt sclipirile unor zile.

Poate că 2020 e un an pe care vrem să-l uităm, din mai multe privințe, însă nu-l putem șterge total, din memoria și inima noastră, măcar din pricina unor evenimente calde, care s-au petrecut în zilele și lunile ce-au trecut; Continuitatea concursului de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, bunăoară. Mai apoi, ciclicitatea sporită și ușor accelerată, a numerelor revistei noastre care, și-n paginile ce urmează, găzduiește lucrările prețioase, ale copiilor și tinerilor participanți la ediția din acest an, a concursului anteamintit. Materialele diverse și calitative ale celor ce-au contribuit la numerele revistei noastre, inclusiv cele din acest număr - foiletonul Anicăi Andrei-Fraschini și Bozonul ei mereu surprinzător, filele de istorie, mărgelele filosofice, pastilele bibliofile, ecourile diasporei și zestrea strămoșească sînt doar câteva dintre motivele pentru care sugerez consumul (chiar excesiv) al acestui număr din „AC” pe anul 2020. Și să nu (mai) uităm! Să fim oameni.

Sărbători line și zile cu timp îmbibat în înțelepciune!

MC 6

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Invitație în pagină de Revistă AC! Dragi prieteni și stimați colaboratori! În aceste vremuri tulburi și întunecate - după ce am adunat roadele răsădite cu talent și dăruire de către tinerii făuritori de frumos, prin cuvânt, culoare, prin puritatea zâmbetului și măiestria zborului, și le-am așezat cu grijă și respect în cămara sufletului, am întipărit pe filă de carte fiecare simțire și pasiune, fiecare dorință și fâlfâit de aripi - aceasta fiind recunoașterea noastră pentru talentul copiilor și dăruirea profesorilor coordonatori. Numărul 9/2020, al Revistei AC, apărut în luna octombrie online, a văzut lumina tiparului, nr. 10/2020 este sub tipar, a apărut online la finele lunii noiembrie, iar în preajma Sărbătorilor de Iarnă, ne vom bucura de nr. 11/2020 online și, mai apoi - tipărit. Cele trei numere de revistă prezintă în paginile lor peste 160 texte și 150 lucrări plastice participante și premiante la concursul nostru, dedicat copiilor, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020.

Pentru numărul 11/2020, al Revistei AC, în pagina dedicată prezentării concursului, vă invit să exprimați, în câteva cuvinte - gândurile, impresiile, părerile domniilor voastre despre acest concurs, semnificația lui pentru copii, impactul asupra creativității lor.

Să fim sănătoși, să răzbatem cu bine, prin aceste neguri, iar la ediția din 2021 a concursului, să putem oferi copiilor și semenilor noștri zâmbet și fericire, în zborul lor spre înalturi.

Impresiile unui jurat

***

Cu stimă și prietenie, STelu Pop (Constantin Popuța) Manager proiect

Să fac parte din juriul concursului, părtașă la un eveniment de nota zece, a fost o experiență ce nu încape în nicio definiție cunoscută.

Sunt uimită, fericită, mândră de copiii noștri minunați. Au o gândire atât de matură, concretă, ideile lor sunt originale, textele au logică și un fir bine urmat. Nu exagerez deloc, dacă spun că se exprimă ca niște adevărați scriitori.

De remarcat este faptul că, în viziunea lor, viața e frumoasă așa cum e, încercările ei merită prețuite, merită să reflectăm îndelung la ele. Iar descrierile... Descrierile sunt oaze de prospețime și frumusețe, vii și cu bun simț, firești cum însăși natura este. Îmi vine să-i strâng în brațe pentru câtă bucurie mi-au dăruit. Prezența lor la acest festival de creație, în aceste condiții, este dovada că o respirație se adaugă celeilalte respirații, un vis îl clădește pe altul, astfel, viața se dovedește încă o dată de neînvins. Îi felicit din toată inima și îi rog să nu-și uite talentul, bucuria de a scrie și a mângâia sau trezi pe cineva cu scrisul lor, căci scriitorii au această menire în lume și nu cred că poate exista ceva care-i să-i sperie și să-i facă să nu și-o asume. Cultura a salvat fiecare popor, de fiecare dată.

Felicitări calde organizatorilor, pentru inițiativă și pentru dedicarea binecunoscută!

Cele mai frumoase și optimiste gânduri pentru viitor, de asemenea, profesorilor îndrumători!

*** 7

Carmen Georgeta Popescu Târgoviște, Dâmbovița Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Am avut privilegiul să fiu membru al juriului în toate cele trei ediții, cu statut național, ale concursului destinat copiilor, să citesc și să jurizez creațiile lor literare, și m-a impresionat numărul mare de participanți, dar mai ales nivelul din ce în ce mai înalt, al textelor.

Această întrecere este o măsură a valorilor, o perspectivă a celor cu talent, a muncii îndrumătorilor, a modului cum sunt privite aceste preocupări și de ce nu, viitoarele profesii. Cu siguranță că o parte dintre acești minunați îndrăgostiți de scris vor deveni educatori, profesori, scriitori…, având model îndrumătorii pe care azi îi ascultă și le urmează sfaturile.

Prin textele acestor minunați copii, am intrat în lumea lor atât de curată și sensibilă și am avut o ușoară părere de rău pentru că eu, la vârsta lor, nu am avut parte de atâtea oportunități.

Creativitatea și spectrul larg al expunerii ideilor și imaginației s-au văzut în toate textele pe care le-am parcurs. A fost o mare plăcere să descopăr frânturile de viață pe care ni le-au prezentat poetic acești copii ai vremurilor noastre. Se vede, de la un an la altul, pregătirea tot mai bună, texte mai interesante, teme diverse de abordare, deci un salt valoric vizibil și deopotrivă îmbucurător.

Fantezia din textele copiilor a fost pură și a dat farmec micilor lor opere, scoțând în evidență valoarea umană, chiar și la această vârstă fragedă.

Vitregiile unui an greu, pentru oricare dintre noi, au fost, înainte de toate, o stimulare pentru copii, aducând în lumea reală fantezia lor, în cele mai diverse moduri.

Numărul mare de participanți este o consecință a interesului pentru scris, a iubirii pentru limba noastră frumoasă și dulce, a îndrăznelii de a arăta talentul lor, a dorinței de afirmare, a ambiției de a demonstra că se pot face lucruri frumoase, dacă se perseverează și se muncește.

Cu toată dragostea și curiozitatea, aștept ediția următoare.

Vă felicit, dragi copii-prieteni, pentru tot ce faceți voi, în acest act al creației literare!

La mulți ani, să fiți sănătoși și să aveți o copilărie frumoasă!

***

Lilioara Macovei, Redactor șef – editor revistă, Bacău

Participarea elevilor mei de liceu la acest concurs a creat emoții puternice, deoarece, mai ales acum, în vremuri tulburi și incerte, nu se așteptau la aprecieri atât de serioase. Premiile obținute le-au redat încrederea în forțele proprii, le-au amplificat dorința de a continua dezvoltarea abilităților pentru lectură. Nu întâmplător J.L. Borges afirma: „Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă”. Într-un astfel de Paradis, unii adolescenți se pierd, caută frumuseți spirituale, trăiesc emoțiile personajelor cu care empatizează, încearcă să se redescopere prin puterea magică a cuvântului, asemenea celui divin, de la începuturile lumii. Ca să creezi, trebuie să fii conștient de miracolul pe care doar cartea ți-l poate oferi. O afirmație a lui G. Flaubert, „Arta scrisului înseamnă arta de a descoperi ceea ce crezi.”, confirmă, cred, dorința acestor tineri de a trăi, prin lectură și scris, nevoia de revelare a unor posibile „sute de lumi locuite”, după cum bine sublinia M. Cărtărescu într-un eseu/confesiune despre harul cititului. Și cum să nu te bucuri că mai avem copii care își lasă gândurile să zboare spre universuri infinite, știu să descifreze mesajul ascuns al unui text literar, sunt capabili să emită opinii pertinente, încărcate de sensibilitate!

Aș încheia tot cu o afirmație a lui M. Cărtărescu: „Citind și zburând, ceea ce e unul și același lucru, nu faci decât să desenezi harta magică a propriului tău suflet.”. Nu întâmplător, concursul acesta s-a intitulat „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Cred că așa ceva realizează acești copii talentați de peste tot din țară. De aceea, eforturile dumneavoastră, ale organizatorilor, sunt demne de admirat.

Să ne revedem sănătoși, să aveți un an și mai bun!

Cu stimă, prof. Cristina Vișan, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Sf. Gheorghe, jud. Covasna. *** 8

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” Participarea la acest concurs mi-a oferit oportunitatea de a duce la bun sfârșit o lucrare pe care o abandonasem cu mult timp în urmă. Nu cunosc plăcere mai mare ca scrisul, scriu fără dificultate și acest concurs m-a făcut să înțeleg că trebuie să continui, să mă las purtată, ca într-un zbor de fluturi, de zborul gândurilor mele.

Răchiteanu Patricia, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Nr. 1 Motru, Gorj

***

Am considerat acest concurs ca un zbor de fluturi prin sufletul meu și m-am bucurat tare mult să văd că avem copii atât de talentați și creativi. Tot respectul și considerația pentru implicarea și profesionalismul pe care l-am remarcat în organizarea acestui concurs și pentru bucuria pe care ați adus-o în sufletul acestor copii talentați.

La început a fost cuvântul...

***

Prof. Albici Luminița, Școala Gimnazială Nr. 1 Motru, Gorj

Nu ni se spune exact dacă a fost scris ori rostit, dar CUVÂNTUL a fost la Început.

Nu voi face un laudatio cuvântului, dar astăzi, într-o lume în goană și prigoană, în care cuvântul este ignorat și și-a pierdut puterea, în favoarea banului, orice încercare de a repune cuvântul la locul său este nu numai lăudabilă, ci și de urmat, multiplicat, dat mai departe.

Oportunitatea pe care nu elevii mei, ci copiii mei, au avut-o prin intermediul concursului „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” a constituit pentru ei un arc în spațiu și timp, prin care și-au dat mâna cu mari modelatori de cuvinte, având ocazia să simtă o microsecundă de eternitate. Ceea ce au gândit, au simțit și au transformat în CUVINTE a fost cunoscut, simțit și valorizat de altcineva.

De aici, curajul de a continua să citească, să simtă, să scrie curajos și apoi să reia viața de la început: să citească, să scrie, să simtă.

Cred că este un important jalon pentru viitoarea lor viață de adulți.

Cu mulțumiri, trebuie să dăm mai departe exemplul dvs. Încântați și plini de speranță!

Cu deosebită considerație, Prof. Aurelia Dascalu Liceul Tehnologic, „Jacques M. Elias”, Sascut, jud. Bacău ***

Pot spune că acesta a fost efectul pe care l-a avut propunerea, munca și profesionalismul de care ați dat dovadă, într-o perioadă aflată sub semnul NESIGURANȚEI. Pentru elevi, în primul rând, a dovedit că viața merge înainte. Le-a readus în atenție o lume paralelă, aproape uitată, strivită sub tăvălugul realității care-i maturizează înainte de vreme.

Le-ați creat oportunitatea să-și deschidă, spre lume, cufărul plin, al creației.

Mulțumesc, în numele lor, dar și în nume personal, pentru acest dar. Mulțumesc pentru această cărămidă scoasă din zid, alături de altele (puține), care fac să se întrezărească speranța că va mai putea fi, măcar parțial, ca ÎNAINTE. Ați mai câștigat un prieten.

Prof. Educație plastică/vizuală, Susana Pop-Debreteni, Colegiul Național ,,Gheorghe Șincai”/Seminarul Teologic Liceal ,, Sf. Iosif Mărturisitorul, Baia Mare *** 9

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” Mulțumesc pentru această invitație!

Familia noastră va fi mereu legată emoțional de activitatea asociației și de acest concurs, care a fost o veritabilă rampă de lansare pentru fiica noastră. Recunoașterea publică a muncii ei i-a crescut încrederea în sine și a determinat-o să fie mai ambițioasă.

Provenim dintr-un oraș unde, cu regret trebuie să o spun, manifestările culturale sunt minimale, iar de promovarea tinerelor talente nu se poate vorbi! Și ca acesta, sunt multe orașe în țară, unde copiii se irosesc, din lipsă de interes pentru generarea unor resurse de lansare.

Am apreciat deschiderea pe care am găsit-o la organizatorii acestui concurs, respectul pentru fiecare lucrare în parte, promptitudinea reacțiilor, corectitudinea jurizării și transparența derulării etapelor de concurs. Faptul că se desfășoară gratuit, la nivel național, este o bună oportunitate pentru toți piticii talentați și pentru coordonatorii lor.

Sunt convinsă că noi, părinții, apreciem subiectiv lucrările copilului nostru și ni se pare că nimeni nu e mai bun și nimeni nu-l poate întrece. Acesta este un alt mare plus al concursului, pentru că îți oferă o recenzie realistă, de specialitate, asupra lucrării.

Mulțumim din suflet și sperăm într-o lungă și frumoasă colaborare! ***

Cu respect, Daniela Ungureanu, Tulcea

Concursurile de creativitate și seismele interiorității Ce este educația școlară? Numai învățare, instruire zilnică și aplicare practică, a unor noțiuni teoretice? Sau un complex de inter-acțiuni realizate pe multiple planuri, între elevi și profesori, în clasă și în afara ei, având ca rezultat fine seisme interioare, la mare adâncime, cu unde de reverberație evidente abia în intelectul și personalitatea ființei umane mature?

Concursurile de creație literară și artistică pentru elevi produc, în opinia mea de dascăl, mișcări de adâncime obligatorii în sufletul adolescentului, astfel încât mișcarea mai mult sau mai puțin violentă a faliilor interiorității să iradieze în scris, în poezie, poveste...

Ca profesor de Limba și Literatura Română, aștept cu bucurie ediția viitoare a concursului ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi” pentru ca magmele creativității elevilor mei să aibă minunatul prilej de a ieși la suprafață, din nou.

Prof.dr. Liliana Danciu Liceul Tehnologic „Dacia”, Caransebeș, Caraș-Severin ***

Mii de mulțumiri! Sunteți extraordinari! Ați realizat o revistă deosebită, în condițiile actuale, și ne-ați bucurat sufletele. Ați promovat creațiile copiilor noștri și i-ați făcut să se simtă importanți.

Vă mulțumim și vă dorim mult succes și multe reviste frumoase, în viitor! ***

Cu respect, Prof. Iuga Ioana - Niculina, Vatra Dornei

Talentul unește oameni și suflete. El crează o punte nevăzută între generații, de-a lungul secolelor.

Timpul prinde în mraja sa fermecată perlele creației și ne îndeamnă la visare.

Copiii sunt surse infinite de talent și creativitate și este menirea noastră - ca dascăli - să îi încurajăm să creeze, să își imagineze, să viseze.

10

***

Prof. Joița Mariana, Târgoviște

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” 2020, anul renașterii Zâmbetului micilor fluturași Concursul de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, a trecut proba timpului.

Pot spune aceasta cu certitudine, chiar dacă, poate, ar părea o afirmație hazardată, însă după trei ediții, într-un an în care toate evenimentele culturale s-au retras pe capete, să poți merge mai departe cu un concurs dedicat copiilor și tinerilor, nu e de ici, de colo.

E adevărat că, încă de la ediția a doua, concursul asociației culturale, „Cartea, izvor de cultură”, a luat o anvergură națională, însă acest lucru nu putea constitui un garant. Nu în 2020. Nu pentru o asociație foarte tânără și nu fără mare parte din aportul celor pe care ar fi trebuit să ne bazăm la ediția din acest an.

Iată, se poate spune că, o dată cu a patra ediție, concursul „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” a renăscut. Cu susținerea și contribuția majoră a celui care a crezut în el, a inițiat, a lansat și organizat proiectul acesta, fanion al asociației noastre, președintele asociației culturale, „Cartea, izvor de cultură”, domnul Constantin Popuța.

Ca jurat, în trei ediții ale concursului, pot afirma și întări toate cele susținute mai sus.

Tot ca jurat, (și) în ediția din acest an a concursului, simt nevoia să spun că „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” este un concurs în plină creștere, dincolo de orice vicisitudini. Și ca număr de lucrări trimise la concurs, dar și calitativ. În ceea ce privește secțiunea literară a concursului, unde mă pot pronunța din calitatea anteamintită, aș coborî lumina atenției cititorilor noștri spre copiii și tinerii din localitățile mici sau chiar de la sate, care m-au uimit și încântat sufletește cu lucrări de o maturitate și de un talent rarisime. Sigur că nici marile centre urbane nu s-au lăsat mai prejos, mai cu seamă dat fiind ponderea participanților înscriși la concurs, însă, fără să dau nume, lucrările multor participanți din zonele mici - sau chiar limitrofe - au un parfum de o maturitate aparte.

Un alt atu al concursului din acest an (și nu numai) a fost diversitatea genurilor abordate de participanți – fragment de roman (riscant, ca lungime abordată, tentant, ca perspectivă), poezie (multă, fruntașă în preferințele copiilor și tinerilor, poate pentru că, din punct de vedere gramatical, oferă anumite beneficii, ca amploare), scenete, haiku, proză reflexivă (fascinantă, uneori, o adevărată comoară, mai ales când rodește din sufletele maturizate prea devreme), eseu.

Din fericire, acest an, spre deosebire de precedentul, am fost scutiți de tentative de fraudare la concurs, pe care, personal, le găsesc descalificante. La propriu, dar și la figurat, pentru că cei/ cele care se aventurează pe o atare cale nu fac decât „să-și fure singuri căciula”, cum s-ar spune în popor, iar cadrele didactice care trec cu vederea acest aspect, îmi provoacă o tristețe amară.

La fel de trist mă simt și când citesc (în continuare, din păcate), lucrări asupra cărora unele cadre didactice nu s-au aplecat nici măcar o dată. Sau acolo unde se simte o influență prea puternică din partea coordonatorului/oarei. Lucrări unde cei mici, la alegerea lor sau a părinților, profesorilor, își pun vorbe (prea mari, mereu prea mari) în gură și-și ascund autenticitatea. Cred că e necesar să aducem la lumină tot spectrul de situații întâlnite la concurs pentru că, dincolo de bucuria izului proaspăt al tinereții și, uneori, naivității celor mici și/sau tineri, netrecuți prin unele experiențe de viață, există și părți mai puțin fericite, ale ipostazei de jurat, prin fața ochilor căruia trec sute de lucrări, la ambele secțiuni.

Cu toate acestea, partea luminoasă, Binele concursului nostru, învinge mereu și, în ceea ce mă privește, mă face să-mi aștern toată speranța asupra viitoarelor ediții ale acestui proiect frumos și curajos – Zâmbet de copil în zbor de fluturi.

Când se putea mai frumos dacă nu acum, în cel de-al douăzecilea an din 2000 și primul, în ordinea celor mai solicitanți și provocatori de până acum. Să ne fie bine! Mulțumesc și mă aplec asupra talentului creator al tuturor participanților la ediția cu numărul patru!

Mihai Cotea, Redactor - editor coordonator revista AC, Sibiu

***

Despre aspectul literar, al edițiilor anterioare, ale concursului național, “Zâmbet de copil în zbor de fluturi” Constatarea că România are atât de mulți copii talentați mi-a umplut sufletul de bucurie. Când parcurgi sute de pagini de creații literare, izvorâte din mințile fragede, care abia descoperă viața, din suflețelele înaripate către lumea viitorului, trăiești plenar speranța. Se conturează un sentiment de încredere că generația tânără va ști să ocârmuiască destinul țării, al Europei și planetei, pe un drum bun, care să ducă omenirea mai departe, în milenii de trai sănătos, armonios. Chiar cred că în mințile și mâinile acestor tineri stă puterea de a estompa până la eliminare, efectele 11

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” erorilor făptuite de generațiile anterioare. Cred în miliarde de gânduri bune și inimi bune, în dominația sufletelor curate.

La două dintre edițiile anterioare, din 2018 și 2019, ale concursului național de creație artistică, “Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, la care am fost membră a juriului, la secțiunea Creație literară, m-am desfătat cu producțiile scriitoricești, ale copiilor. Mulți dintre sutele de participanți la concurs au dat dovadă de o imaginație fără hotar, de cunoștințe de cultură generală specifice vârstei, de un bagaj de lecturi și de însușirea corectă, a regulilor gramaticii limbii române. Îndrumătorii tinerilor creatori, în majoritatea lor, și-au îndeplinit rolul de dascăli atenți la modul de redactare a lucrărilor. Este de la sine înțeles că și mulți dintre părinți au supravegheat felul în care odraslele lor au răspuns la cerințele și regulamentul concursului. Și acest lucru nu poate decât să fie lăudat. Pentru că implicarea părinților în orientarea înclinațiilor artistice, ale copiilor, este absolut necesară. Urmărirea îndeaproape a primelor semne de talent creator, la cei mici, duce la conturarea și dezvoltarea aptitudinilor cu care sunt înzestrați nativ tinerii și, la momentul potrivit, realizarea de opere literare - în cazul de față.

E adevărat, tehnologia a demonstrat, în ultimele decenii, că are loc o dezvoltare accelerată, a mijloacelor de informare și comunicare. Cu un calculator, laptop, tabletă, telefon, în două click-uri, se pot accesa domenii vaste, ale cunoașterii, se pot audia cărți de toate genurile, viziona filme. Da, asimilarea informației se va petrece din ce în ce mai rapid. Dar cartea tipărită, cu tridimensionalul ei, cu aroma ei, cu semnul lăsat la pagina-prietenă dragă, rămâne încă suportul cunoașterii. Fără creație, cum s-ar mai putea evolua? Omul este curios și inventiv, prin natura lui. Și, chiar de nu ar exista necesitatea, imaginația tot nu ar putea fi stăvilită. Iar să se focalizeze pe benefic, he-he, s-ar construi Raiul pe Pământ...

Creația literară și cercetarea științifică vor merge împreună. Noutatea și progresul se vor manifesta mereu. Personal, aleg această încredere. Operele literare vor duce lumea mai departe.

Presupunând - prin absurd - că am ști tot ce s-a creat până acum, ce ne-am face dacă nu s-ar mai inventa și produce nimic nou? Da, este vorba doar de o presupunere prin absurd. Pentru că, reiau: chiar de nu ar exista necesitatea evoluției, imaginația tot nu ar putea fi stăvilită.

Literatura, în proză și în versuri, constituie leagănul începuturilor dezvoltării personalității tinerilor. Poveștile se strecoară, mai întâi, prin a fi audiate, apoi încep să fie citite. Școala impune lectura. Foarte curând, apar ideile proprii și inventarea de texte, se nasc rimele, se compun istorii în care apare lupta între bine și rău, deznodăminte ce perpetuează valorile universale. Așadar, fără creație nu se poate. Concursul național, “Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, dă ocazia înfățișării talentului creator, către semeni. Prezentarea atât de multor copii la concurs este dovada că această provocare a incitat la înfățișarea creațiilor deja existente, iar pe unii dintre copii i-a stârnit în realizarea primelor texte. Lectura declanșează imaginația, iar pofta de născocire vine foarte curând, la toți cei care au scânteia harului, înnăscută. Se poate crea prin tastare sau cu foaia de hârtie și stiloul, creionul, “fricșen”-ul... Ha-ha! Dragilor, v-am prins! Scrieți și ștergeți ușor, nu ca noi, bunicii voștri, care am început scrierea folosind călimara cu cerneală, tocul și penița... Vedeți?, într-o generație-două, s-a evoluat enorm...

Lucrările în proză și în versuri, basmele și micile piese de teatru prezentate în cele două ediții anterioare, ale concursului național lansat de Asociația culturală, “Cartea, izvor de cultură”, au demonstrat clar talentul creator cu care este înzestrată noua generație a României. Premiile și mențiunile obținute de copii au constituit dovada aprecierii de către juriu a conținuturilor și formelor textelor prezentate la concurs. Publicarea creațiilor câștigătoare în revistele asociației reprezintă o confirmare a meritelor celor talentați. Impresia generală a fost una pozitivă, iar încurajarea noastră, a membrilor juriului, este ca toți copiii să scrie mult, să creeze.

N-aș dori să pomenesc aici despre dezamăgirile mici și mijlocii pe care le-am avut (hm, au fost și două-trei mai mari, cele cu preluarea de texte de pe internet, plagiat curat!), în materie de erori de ortografie și gramaticale, în general. Noile reguli ale concursului nostru vor impune restricții care vor duce la eliminarea din start a lucrărilor care nu corespund cerințelor, acestea fiind, de fapt, aceleași cu ale învățământului școlar: respectarea limbii române.

Este atât de bine ca părinții și cadrele didactice să îndrume tinerii pe calea creației, să aprindă scânteia care există în fiecare. Întotdeauna, rezultatul imaginației și muncii fiecărui copil va da mai multă încredere în forțele proprii. Iar încrederea în capacitatea de creație lansează orice vlăstar pe calea împlinirii. Are nevoie țara, lumea întreagă, de oameni talentați, împliniți! Să ne trăiți, copii frumoși, în sănătate, iubire, creație!

Anica Andrei-Fraschini, Redactor- Editor coordonator Revista AC, Iași 12

Oameni care au făurit istoria Iuliu Maniu – „Sfinxul de la Bădăcin”- apărător al democrației Lilioara Macovei

(1873 - 1953)

S-a născut la 8 ianuarie 1873, la Bădăcin, Pericei, Sălaj. Iuliu Maniu a fost fiul al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (18331895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865, Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii.

Iuliu Maniu a fost un om politic român, militant de seamă pentru drepturile românilor transilvăneni, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, a fost de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947).

A fost unul dintre sutele de condamnați politic după 1947.

Este făcut membru de onoare al Academiei Române, în anul 1919.

Iuliu Maniu a avut o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani. A fost un neobosit luptător pentru unirea țării, implicându-se în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Având funcția de preşedinte al Consiliului Dirigent, a reuşit într-un mod cât se poate de rapid ca administraţia din Transilvania să fie integrată în cea a României Mari.

Iuliu Maniu a fost recunoscut ca fiind un om de o moralitate ireproșabilă, numit pe acest considerent „Sfinxul de la Bădăcin”, locul unde Iuliu Maniu a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a-și lua liniștea și odihna. Această calitate l-a consacrat și l-a făcut renumit printre semeni. El a rămas în conștiința poporului nostru ca fiind ,,liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie."

Crezul politic al acestui luptător pentru binele țării este remarcat în situația ,,din 1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica dictatorială." La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.

Încă din perioada 1892-1895, Iuliu Maniu, fiind destul de tănăr, a avut ceva de spus și în activitatea memorandiștilor, unde, împreună cu Pompiliu Dan, a redactat manifestul „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească”, exprimându-și „cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară şi deplina adeziune la Memorandum”, care constituia „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale”. Este cunoscut ecoul în Europa pe care l-a avut mișcarea memorandiștilor, care a făcut cunoscută opiniei publice situația românilor din Transilvania.

Iuliu Maniu, la numai 24 de ani în anul 1897, este ales în Comitetul de conducere al P.N.R., devenind astfel unul dintre fruntaşii politici ai românilor din Ardeal și, în luna octombrie 1898, după terminarea studiilor juridice, devine jurisconsultul Mitropoliei Unite de la Blaj, unde își va face datoria până în 1915. În decembrie 1902, a încetat din viaţă Dr. Ioan Raţiu, preşedintele P.N.R., iar locul său este luat de Gheorghe Pop de Băseşti. Iuliu Maniu este ales vicepreşedinte al acestei formaţiuni politice.

La Conferinţa Partidului Naţional Român, din ianuarie 1905, s-a decis ,,adoptarea tacticii activismului, care presupunea participarea la viaţa politică şi folosirea tuturor posibilităţilor legale pentru afirmarea şi apărarea drepturilor românilor ardeleni", când Partidul Naţional Român a decis să participe la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta din ianuarie 1905.

Iuliu Maniu a candidat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos, din comitatul Alba, însă nu a reuşit să fie ales. În aprilie 1906, Iuliu Maniu a candidat în aceeaşi circumscripţie și a reuşit să 13

Oameni care au făurit istoria câştige competiţia electorală, cu 558 de voturi și, din acest moment, a început ascensiunea omului politic Iuliu Maniu. El se considera destul de pregătit ca să facă faţă ,,majorităţii ostile şi agresive de la Budapesta", dar era foarte conştient de misiunea pe care o avea de îndeplinit şi deplin încrezător în capacitățile sale. Cunoştea perfect limba maghiară şi legile statului, era un om de un ,,calm imperturbabil şi de o politeţe desăvârşită." La data de 21 mai 1906, Iuliu Maniu a ținut primul său discurs în calitate de parlamentar, într-o atmosferă complet ostilă, fiind întrerupt de aproape 50 de ori de deputaţii maghiari, dar el nu s-a lăsat intimidat şi ,,a criticat cu energie sistemul de guvernare impus în 1867", caracterizându-l prin cuvintele: „dominaţiunea exclusivismului de rasă şi clasă” . În momentul când un deputat ungur a declarat că ,,România era un mic stat balcanic zdrenţuit", Iuliu Maniu a replicat, protestând, „cu ultima energie contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, care nu este zdrenţuit, ci sfâşiat”.

Iuliu Maniu, prin activitatea sa, a devenit extrem de incomod pentru autorităţile maghiare, astfel că, în 1910, acestea au reuşit să-i împiedice realegerea în Parlament. În 1915, după izbucnirea primului război mondial, autorităţile maghiare au decis ca Iuliu Maniu să fie încorporat şi trimis pe front. A urmat Şcoala de ofiţeri de la Sibiu timp de șase luni, după care a plecat pe frontul din Italia. ,,El nu a acceptat să treacă graniţa în România preferând să nu se angajeze într-un conflict cu autorităţile, care îl putea duce la închisoare. Astfel, pe perioada războiului, a revenit de multe ori în Transilvania, unde a discutat cu fruntaşi ai P.N.R. despre acţiunile ce urmau a fi întreprinse pentru eliberarea de sub asuprirea maghiară."

Anul 1918 a fost un an foarte important pentru mişcarea de eliberare din Transilvania. În luna octombrie, locotenentul de artilerie Iuliu Maniu se afla la Viena cu Regimentul 64 Orăştie și pe 30 octombrie, la Viena, s-a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania, sub conducerea lui Maniu, în ziua următoare a luat fiinţă Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români. Toate acestea au fost iniţiate pentru ,,organizarea militară a românilor din armata austro-ungară", Iuliu Maniu făcând apel la soldaţi şi ofiţeri „să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească”.

Iuliu Maniu a fost ales delegat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos, iar lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii, din Alba Iulia. Aici, au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Foarte important este faptul că, toți cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Această rezoluţie a Unirii , la care a avut o contribuţie semnificativă şi Iuliu Maniu, a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a peste 100.000 de participanţi, lucru impresionant. În discursul său de aici, Iuliu Maniu declara: „Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti [...] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.

Când alegerile parlamentare care s-au desfăşurat în luna martie 1922 şi au fost câştigate de Partidul Naţional Liberal, Maniu a catalogat alegerile drept „o ruşine naţională”. Din acest moment, Iuliu Maniu a dus o luptă ascuțită împotriva guvernului liberal, în special, împotriva lui Ion I. C. Brătianu. Dar atitudinea cea mai ofensatoare la adresa şefului statului a fost neparticiparea la festivităţile de încoronare a regelui Ferdinand şi reginei Maria ca suverani ai României, pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. P.N.R. şi P.Ţ. au refuzat să participe, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid”. „Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite şi, într-o lume politică în care formula lui Balzac din Vautrin (,,Viaţa e ca o bucătărie; miroase urât şi, ca să mănânci bine, trebuie să te murdăreşti pe mâini", dar, din nefericire, la noi, şi pe manşete) era lege, cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii” (Florin Constantiniu, istoric, membru corespondent al Academiei Române.)

A fost președintele Partidului Național Român și al Partidului Țărănesc. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a cerut unui grup de fruntaşi naţional-ţărănişti, în frunte cu Ion Mihalache, să plece în străinătate pentru a informa opinia publică internaţională şi oficialităţile despre situaţia reală din România. Unul dintre piloţi a fost recrutat de Siguranţă, astfel că Ministerul de Interne a putut întinde o cursă liderilor P.N.Ţ. În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, grupul a fost surprins chiar în momentul în care se urca în cele două avioane IAR-39, aflate pe aerodromul de la Tămădău, 14

Oameni care au făurit istoria judeţul Ilfov. Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major. ,,Maniu era acuzat de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă."

Pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu a încetat din viaţă, la vârsta de 80 de ani, în închisoarea de la Sighet, Maramureș. ( „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.)

Astfel, se stingea din viață o mare personalitate istorică, care s-a numărat printre ,,marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei" - „Sfinxul de la Bădăcin”.

Surse:

Dan Botez - Iuliu Maniu, făuritor al Marii Uniri și tragicul său sfârșit www.historia.ro/sectiune/portret/articol/iuliu-maniu-morala-si-politica descopera.ro/istorie/15035126-cum-a-murit-iuliu-maniu-in-celula-nrs-a-stins-lumina www.rfi.ro/politica-100370-pagina-de-istorie-iuliu-maniu-artizan-marea-unire-rasplata-comunisti enciclopediaromaniei.ro/wiki/Iuliu_Maniu foto: wikipedia

Dinu Lipatti - Un artist de o spiritualitate divină Lilioara Macovei

Dinu (Constantin) Lipatti se naște la 19 martie 1917, la București, virtuos pianist, compozitor și pedagog român - a fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1997).

(1917 - 1950)

Tatăl lui Dinu Lipatti, Theodor, era diplomat de carieră, dar un talentat violonist amator, care studiase cu Pablo de Sarasate. Mama sa, Anna Lipatti, a fost o excelentă pianistă, iar nașul de botez i-a fost George Enescu. Încă din copilărie, lui Dinu Lipatti i s-au recunoscut și cultivat înclinațiile muzicale, iar atunci când a fost acceptat ca elev de ,,exigenta profesoară de pian Florica Musicescu", aceasta l-a ferit de mentalitatea unui "copil minune", dându-i în schimb ,,o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ."

Este admis la Conservatorul din București, iar în 1934 a participat la concursul internațional de pian, din Viena. Pentru prestația artistică deosebită, i s-a decernat doar al doilea premiu, ceea ce l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul, în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian, la École Nationale de Musique. Aici ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger, și de artă dirijorală cu Charles Munch. Alfred Denis Cortot (Lausanne, Elveția) a fost un pianist și dirijor franco-elvețian. A fost unul dintre cei mai populari muzicieni ai secolului al XX-lea, bine cunoscut în special pentru înțelegerea poeziei muzicii romantice pentru pian, în mod deosebit a lui Chopin și a lui Schumann.

15

Oameni care au făurit istoria În anul 1934, începe o etapă nouă în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Împreună cu mama și cu fratele său mai mic, pleacă la Școala Normală de Muzică, unde este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa, Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas.

Aici, profesorii săi parizieni își dau seama de la bun început că acest elev este unul excepțional, ba chiar își spun că au de-a face cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile.

Toate aceste elogii extraordinare, pe care le primea adolescentul Lipatti, semnificau în același timp, un deosebit elogiu pe care-l putea primi pedagogia muzicală românească, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se făcuse deja cunoscută lumii, cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu.

Însă profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Dinu Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, aceasta va fi cea care ,,va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.”

Lipatti studiază și muncește păstrându-şi modestia și Cortot îl prezintă ca un al doilea Horowitz. Tânărul artist român dă concerte în Franța și în Elveția, unde are mare succes și realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică.

Dinu Lipatti, din 1936, își începe cariera de pianist concertist. Astfel, ține o serie de concerte în Germania și Italia și, cu fiecare reprezentație, reputația sa continuă să crească. Publicul îl iubește din ce în ce mai mult și asta fiind impulsul acestui minunat artist.

Revine la București pe la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, unde dă recitaluri de pian ca solist sau îl acompaniază pe genialul George Enescu.

Decide să se stabilească în Elveția și, în 1943, împreună cu viitoarea soție, pianista Madeleine Cantacuzino, o fostă elevă a Floricăi Musicescu, pleacă și devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Nu încetează a da concerte de înaltă clasă și are mereu recitaluri de pian sau ca solist, împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera. De asemenea, realizează în studio imprimări pe discuri.

“Un artist de o spiritualitate divină”, cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti preferă să fie singur la înregistrările sale din studiou. Așa se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune.

Repertoriul său este din ce în ce mai bogat și se diversifică foarte mult. Începe să fie preocupat de dirijatul de orchestră și, pe acest considerent, urmează cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles Münch.

Devine cunoscut și este invitat în numeroase cercuri muzicale particulare. Așa urmărește de aproape viața artistică pariziană, o viață frenetică, rafinată. Multe cronici muzicale pe care le semnează și le publică în ziarul ,,Libertatea” din București, în perioada 1938-39, arată ,,un remarcabil spirit de observație, o reală maturitate și probitatea care îi caracterizează toate activitățile.”

Cinci ani stă la Paris și, când revine în România, se afirmă în viața artistică cu mare recunoaștere.

A făcut turnee cu Filarmonica din București, cu care are o prestigioasă colaborare artistică și asta îl apropie mai mult de nașul său, George Enescu. Dinu Lipatti, tânărul discipol al genialului compozitor, ascultă cu mare atenție sfaturile maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în recitalurile de muzică de cameră.

De remarcat că Lipatti ocolește ,,influențele enesciene” și caută să-și contureze un stil propriu ,,o sinteză între inspirația autohtonă și procedeele contemporane.”

În toamna anului 1943, mai precis în octombrie, tânărul cuplu se stabilește la Geneva. Întâmpină multe greutăți, dar primirea este extrem de călduroasă.

Câțiva prieteni sinceri, buni, și familiile lor îi înconjoară cu multă simpatie și admirație, dându-le ajutor în momentele mai grele: Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher, la care se adaugă alți numeroși artiști elvețieni sau străini.

După primele concerte ținute la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului care era directorul Conservatorului, îi propune tânărului și talentatului pianist român, un post de profesor 16

Oameni care au făurit istoria și, timp de cinci ani, Dinu Lipatti va lucra cu mult entuziasm în cadrul cursului superior și de virtuozitate.

Se spune că ,,la început mai rezervat, fără a dori să ”impună”, ci mai curând să ”propună”, el devine repede un idol pentru elevii săi.”

Renumele de profesor este din ce în ce mai cunoscut, dar o boală misterioasă începe să pună stăpânire pe el. Totuși, își onorează multe concerte în Statele Unite, America de Sud, Australia.

La Londra, Lipatti înregistrează la casa Columbia și se împrietenește cu Walter Legge, directorul artistic. Tot acum, olandezii îl apreciază foarte mult și îi propun să rămână la ei, trimițându-i un vagon special amenajat pentru voiaj! Important este că, în perioada aceasta, cronicile muzicale despre el sunt elogioase și abundente. Jurnalistul francez, Pierre Guitton, de exemplu, își intitulează cronica sa despre un recital al lui Lipatti: ”Am ascultat pe Frederic Chopin interpretându-și Sonata în si minor!”

Sănătatea devine tot mai șubredă, așa că în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică și în Buletinul Conservatorului se anunță cu un infinit regret demisia ”acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.

Dinu Lipatti își află boala, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin) și, de asemenea, că are șanse minime de vindecare, dar nu se descurajează. Are posibilitatea de a cânta și compune, chiar în pat. După ,,Melodiile”, compuse pe texte de poeți francezi și ,,Dansurile românești”, transcrise pentru pian și orchestră, termină ,,Aubade” pentru suflători, ultima sa compoziție. Își revine datorita cortizonului, ține concerte, mai înregistrează, dar la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti se stinge din viață, la Geneva.

Multă lume se întreabă care era „secretul” artei sale, ce avea deosebit și prin ce anume se distingea de alți mari maeștri ai claviaturii.

Cunoscut lumii muzicale prin talentul său precoce și excepțional, Dinu Lipatti s-a alăturat unei ,,neobișnuite capacități de muncă, de înțelegere și asimilare, precum și unor însușiri fizice adecvate: mai ales, dimensiunea și suplețea mâinilor. “ Dinu Lipatti este o amintire luminoasă, legendară, pe firmamentul artei muzicale românești și universale deopotrivă.

A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1997).

Este considerat a fi cel mai important pianist român.

Surse: www.dinulipatti.org/biografia-viata radioromaniacultural.ro/portret-dinu-lipatti-un-clasic-al-pianisticii-mondiale-apropierea-de-radiodifuziune-a-unui-destin-frant-la-doar-33-de-ani/ www.georgeenescu.ro/georgeenescu-ro_doc_872_dinu-lipatti-un-artist-de-o-spiritualitate-divina_pg_0htm wikipedia

17

Oameni care au făurit istoria Otilia Cazimir - Poezia sentimentelor delicate Lilioara Macovei

Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu) scriitoarea, poeta, traducătoarea și publicista română, s-a născut în Neamț, la Cotu Vameș, la 12 februarie 1894, și a decedat la Iași, la 8 iunie 1967.

A fost supranumită ,,poeta sufletelor simple”, fiind cunoscută (1894 - 1967) ca autoare de versuri pentru copii.

Otilia Cazimir era al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina Petrovici și Gheorghe Gavrilescu şi nepoată a marilor oameni de cultură, Ion Ionescu de la Brad şi Nicolae Ionescu, originari din orașul Roman.

Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, plăcerea de a scrie poezii o avea de când era mică. Cursurile liceale şi universitare (a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie, fără licență) le-a urmat la Iaşi, oraş drag, în care şi-a petrecut întreaga viaţă.

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei, i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu, împreună cu scriitorul și criticul literar, Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut niciodată noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”

Dar a folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales articolele „feministe”.

Opera Otiliei Cazimir a fost catalogată ca fiind: „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică”.

George Călinescu afirmă: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniaturi, în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu.” Tot renumitul critic literar scrie: „Simboliste sunt gările în care nimeni nu coboară”.

Marian Popa, istoric și critic literar, este cel care reține „versificarea sensibilității feminine, abandonată pentru versificarea realist socialistă rudimentară”.

Hristu Cândrovean, critic literar, poet, prozator, traducător și publicist român de origine aromână, face o remarcă perfectă: „Imaginea universului copilăriei în scrisul delicatei poete ieşene, este cea a unui Gulliver în Ţara piticilor din propria sa perspectivă de om matur, sau a aceluiaşi erou al lui Jonathan Swift în Ţara uriaşilor – din unghiul copilului de odinioară, care a fost scriitoarea...”

Otilia Cazimir colaborează la numeroase reviste, debutul îl face în anul 1912, cu poezia ”Noapte”, la revista “Viața românească”.

Volumul cu care a debutat a fost ,,Lumini şi umbre” în 1923, după care a urmat ,,Fluturi de noapte”, ,,Licurici”, precum și alte volume, în care poeziile Otiliei Cazimir sunt ,,pătrunse de sensibilitatea specific feminină ca sentiment şi expresie”: Cântec de comoară (1931), Cronici fanteziste si umoristice (1930), Jucării (1938), Poezii (1939), Versuri (1957).

Otilia Cazimir a publicat și volume de schițe și nuvele, a făcut traduceri din literatura rusă și franceză. Volume de proză: Din întuneric, Fapte și întîmplări adevărate (1928), Din jurnalul unei doctorese (1928), Grădina cu amintiri (1929), A murit Luchi (1942), Prietenii mei scriitorii... (1961).

Din primele sale poezii, se remarcă ,,supremaţia reflectării faptului asupra efuziunilor lirice, creaţia poetei ţinând de un anumit realism psihologic”. „Sentimentul liric din versurile sale, spune Garabet Ibrăileanu, rezultă din analiza sensibilităţii, ori, mai adesea, din fapte care redau sentimentul.” ,, Am pus să moară-n umbră, într-o carte Pe care-o ştiu cuvânt după cuvânt, Petale vii şi tinere de flori, Să-mi mai aduc aminte uneori De cei plecaţi departe, De cei ce nu mai sunt.”

(Sub iarba câmpului) Așa cum și Eugen Lovinescu remarcă, poezia Otiliei Cazimir este „graţioasă, fragedă şi minoră”.

Ea se găsește pe o direcție ascendentă între un ,,pastelism modernizat prin observaţie miniaturistică şi adesea umoristică în linia lui George Topârceanu.”

18

Oameni care au făurit istoria “Se scaldă soarele în iaz...

Un măr sucit de bătrâneţe Arunca-n tren cu mere pădureţe, Şi-un cârd de gâşte albe face haz.”

(Din fugă) Otilia Cazimir a adus în poezia română acea sensibilitate specifică feminină, delicateţea și eleganța de senzație de sentiment şi de expresie. ,,Aș vrea cu tine să mă duc departe, La Polul Nord, sub cerul de opal, Când gheața mării clare se desparte În blocuri plutitoare de cristal.

Desfășurând culorile-i spectrale, S-ar înalța deasupra noastră ca un fald Dantela aurorii boreale, De purpură, de aur și smarald.”

(Vis alb)

Poezia Otiliei Cazimir tăinuiește nu numai afecțiunea, grația, suferinţa, ci se apleacă și spre natură, unde cercetează meticulos anotimpurile, florile, amurgurile. Iată, toamna! ,,Îmi intră pe fereastră, în odaie, Suflarea toamnei cu parfum de ploaie… iar grădina un diluviu lent de arome: Mireazma florilor prea tinere şi albe Pluteşte prin grădini uşoară.

Din meri, pe vîntul cenuşiu coboară Corăbioare transparente de mătasă Şi, liniştit, în iarba fragedă se lasă.”

Întâlnim în poezia Otiliei Cazimir, influențe din Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, George Bacovia, Traian Demetrescu sau Ștefan Petică. (vezi poeziile În livadă, În pădure, Pârâul, Amurg, Viziune de iarnă, Ninsoare). ,,Salcâmii grei de ploaie se scutură pe drum.

Pe sârme scânteiază șiraguri de mărgele. Și nori, târând pe zare fantastice perdele, Îmbracă depărtarea în mantie de fum.

Pe garduri ostenite, pe umede stradele, Lumina mohorâtă se-ntunecă… Și-acum, Ca într-o stampă veche dintr-un uitat album, Apusul, dând în lături obloanele lui grele... “ (Amurg)

Pentru activitatea literară destul de bogată, (a publicat aproape 60 de volume de poezii) Otilia Cazimir a primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Premiul Societății Scriitorilor Români (1942). Este membră a Societății Scriitorilor Români din 1929.

Otilia Cazimir s-a stins din viață la 8 iunie 1967, și este înmormântată la cimitirul Eternitatea, din Iași. „Calitatea mare stilistică a Otiliei Cazimir – precizează G.Ibrăileanu – este puterea ei de a reda faptele, puterea ei de expresie, ceea ce e însăşi arta literară. Faptele sunt redate prin impresii, traducerea exactă a senzaţiei juste, prin forţa de iradiaţie a imaginilor asupra unor pasagii întregi, imagini care nu sunt simple figuri de stil, ci expresie, explozibilă, în sufletul cititorului, a unei întregi realităţi, fiind creaţie”.

Surse: poetii-nostri.ro/otilia-cazimir-autor-69/ serialreaders.com/2729-biografie-otilia-cazimir.html www.artline.ro/Otilia-Cazimir-29707-1-n.html editiadedimineata.ro/12-februarie-ziua-care-s-nascut-poeta-sufletelor-simple-otilia-cazimir/ foto:wikipedia 19

Oameni care au făurit istoria Alexandru Slătineanu - medicul și colecționarul de artă Lilioara Macovei

(1873 - 1937)

Alexandru Slătineanu, născut la 5 ianuarie 1873, în București, a fost un medic bacteriolog român. A fost profesor de bacteriologie la Universitatea din Iași, rector al Universității Mihăilene din Iași și membru al fostei Academii de medicină. Este cunoscut prin lucrările sale de epidemiologie și bacteriologie asupra poliomielitei, febrei tifoide și serovaccinației.

Familia medicului era una ,,instruită, de boieri din Oltenia” și apare menționată în documente cu aceste nume de Slătineanu, nume luat după Slatina, unde a avut proprietăți și reședința, în secolul al XVII-lea. Originea familiei este cu mult mai veche, după cum scria istoricul Octav George Lecca, în ,,Familiile Boierești Române.”

Din neamul Slătineanu, multe persoane au fost în funcții importante din administrația țării, amintindu-i doar pe câțiva precum Iordache - caimacan, Ion - mare logofăt, Radu - mare vornic, ne dăm seama de treptele societății unde se aflau. Amintim și pe un alt Iordache din acest neam care a tradus în limba română opera poetului dramatic italian Metastasio, a ilustrat-o și tipărit-o la Sibiu, în anul 1797.

Tatăl lui, tot Alexandru, a făcut studii la Paris în domeniul agronomiei și este cel care a pus bazele învățământului agronomic în Țara Românească.

Alexandru Slătineanu după ce a terminat studiile liceale la Sf. Sava din București, a plecat la Paris în anul 1892, unde a urmat studii universitare de medicină. A stat în capitala Franței timp de zece ani.

La Paris, a avut ca îndrumători pe profesori renumiți, specialiști în domeniul medical, unul dintre ei fiind doctorul Louis Hubert Farabeuf, cel care a introdus igiena ca materie în școlile de medicină din Franța, apoi pe Mathias-Marie Duval, profesor de anatomie și histologie, pe medicul Jean-Martin Charcot, profesor de neurologie, personalități de la care a luat tot ce a fost mai bun, construindu-și un bagaj bogat de cunoștințe în aceste domenii, fapt pe care-l știm și de la alte valori românești care-și făceau studiile la Paris. Acolo, nu era un loc de întâlnire romantică, era școala înaltă unde românii făceau față fără vreo discuție, atât în timpul studiilor unde erau remarcați și apreciați, dar mai ales după terminarea lor, când, odată veniți în țară, aplicau practic ceea ce acumulaseră în anii studenției lor.

De menționat că Alexandru Slătineanu a urmat și cursurile de istorie a medicinei ale lui Edouard Brissaud, neurolog, succesor al lui Charcot. Brissaud a fost regele și piatra de temelie a celebrului manual medical (Traité de médecine), care a fost sprijinit cu amabilitate de Charcot și Bouchard.

Slătineanu a făcut trei ani de studii și, după examenele date, a fost admis să practice medicina în spitalele din Paris.

Fiind ambițios și dornic de a-și face un renume, dar și pentru că esențialul era să aibă cunoștințe serioase în multe discipline medicale, dar nu numai, se înscrie la Sorbona și absolvă Facultatea de Științe Naturale, fiind foarte atras de chimie și fiziologie.

Frecventa cu mare pasiune și interes cursurile psihologului francez, Théodule Ribot, cunoscut ca fondatorul psihologiei științifice din Franța. El este cunoscut pentru Legea lui Ribot privind amnezia retrogradă. Acesta demonstra prin prezentarea de cazuri ,,intereferențele între condiția socială a individului și stările patologice.”

Visul lui Alexandru Slătineanu, ca de altfel al multor tineri din acea vreme, care absolveau medicina, era să se perfecționeze la cunoscutul Institut Pasteur, pe care-l înființase omul de știință francez, Louis Pasteur, în anul 1887, și a reușit acest lucru, fiind susținut și încurajat și de prietenul său Ion Cantacuzino, un alt român ambițios, care a avut toată viața dorința de a învăța, a ști, a cunoaște, a afla.

La Institutul Pasteur, Alexandru Slătineanu a lucrat în laboratorul microbiologului Ilia Ilici Mecinikov, care a fost microbiolog, imunolog, anatomist și zoolog rus, din tată de origine român -moldovean și evreu după mamă, cunoscut pentru cercetări de pionierat în domeniul sistemului imunitar și pentru descoperirea tratamentului holerei, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1908), pentru cercetările sale în domeniul fagocitozei.

20

Oameni care au făurit istoria Avea și timp liber pe care-l folosea la maximum, mergând la diferite cursuri pe care le țineau foști elevi ai lui Pasteur – îl frecventa, dar în mod special, pe cel al lui Émille Duclaux, de chimie biologică. „Septicémie expérimentale par le cocco-bacille de Pfeiffer. Essais d’immunisation” este titlul lucrării de doctorat, teză susținută cu succes în 1901, pentru care a primit medalia de bronz.

Când a revenit în țara natală, a fost numit șef de lucrări la Catedra de Medicină Experimentală înființată atunci de dr. Ion Cantacuzino, la Facultatea de Medicină din București. Nu a rămas însă izolat în laboratorul lui, făcând numai experimente, ci a lucrat în cadrul organizației Eforia Spitalelor Civile. A fost numit la conducerea Sanatoriului TBC Filaret, pe care l-a înființat, și, timp de cinci ani, între 1907 și 1912, în calitate sa pe care o avea, de inspector sanitar pentru epidemii, a colaborat cu profesorul dr. Ion Cantacuzino, pentru a reorganiza serviciul sanitar. În anul 1912, prin luna februarie, a fost invitat la Iași și numit profesor titular al Catedrei de Bacteriologie din cadrul Facultății de Medicină. Catedra aceasta era mai mult pe hârtie, pentru că nu avea niciun sediu al el, nici laborator, fiind găzduită într-o încăpere din incinta Catedrei de Chimie. Totul era dezolant, dar Alexandru Slătineanu dăduse deja Bucureștiul pe Iași.

După 1913, medicul a fost mobilizat pe frontul din Bulgaria. Aici, izbucnise o epidemie de holeră și a început să se ocupe de organizarea laboratorului de bacteriologie.

Banii dați de Ministerul Instrucțiunii, în jur de 10.000 de lei, erau insuficienți pentru dotarea unui laborator dedicat învățământului și atunci a investit banii personali și, din mici donații făcute de prieteni sau oameni, nu neapărat bogați, ci educați și care credeau în ceea ce voia să realizeze ambițiosul medic.

Dar bugetul i-a fost completat generos cu o sumă oferită de Direcția Sanitară și astfel a putut să înființeze un laborator funcțional, mai ales în condițiile izbucnirii Primului Război Mondial. Aici a fost găzduit, în perioada exilului, până la sfârșitul războiului, în 1918, Laboratorul de Medicină experimentală din București, al profesorului Ion Cantacuzino. „În modestul laborator de pe strada Muzelor nr. 18, au fost preparate serurile şi vaccinurile pentru armatele română, rusă şi franceză, care operau în zonă, ca şi pentru populaţia civilă locală şi refugiată din partea aflată sub ocupaţie străină a ţării. Aşa au fost economisiţi, evitând importul, peste 3.000.000 lei aur pentru efortul de război al României”, notează Dumitru Buiuc.

S-a terminat conflictul mondial. Alexandru Slătineanu și-a continuat activitatea sa în laborator, unde a tot investit resurse, oameni și munca lui asiduă. După un oarecare timp, laboratorul a ajuns să aibă mai multe secții, de bacteriologie, una de chimie fizică şi biochimie, de hematologie şi histopatologie.

Competența neobositului dr. Slătineanu a îmbunătățit și îmbogățit laboratorul, și în scurt timp a primit recunoașterea binemeritată în lumea medicală, dar mai important era faptul că aceste serviciile solicitate îi aduceau fonduri substanțiale. „Cu viziune largă asupra medicinei, profesorul Slătineanu nu s-a anchilozat nici un moment în studii exclusive de laborator. Pentru el laboratorul, ca şi spitalul, aveau un obiectiv de activitate comun: omul. Era peste tot unde se lupta cu boala, la nivel individual sau social, sau unde o impunea buna funcţionare a Universităţii”, observa Dumitru Buiuc.

Despre Alexandru Slătineanu se știe că a avut o iubire și o mare pasiune și la niciuna nu a renunțat de-a lungul vieții sale. Alături de medicină, profesia pe care a iubit-o foarte mult și până la sfârșitul vieții, a fost foarte atras, ca mulți alții din familii boierești, de artă.

Era un mare colecționar, avea casa „luxos mobilată”, cu bun gust, cu „covoare prețioase”, ,,șaluri persane, gravuri și tablouri autentice, ceramică și scoarțe țărănești, iar în biblioteca impresionantă, pe lângă cărți de specialitate, se găseau cărți rare și litografii.” „Un adevărat muzeu în care persista o discretă aromă de tutun fin şi parfum franţuzesc subtil.

Conversaţiile cu el erau pasionante: aborda, cu profundă cunoaştere, probleme de artă, de filosofie, de literatură, de politică ori de ştiinţă”, scria Alexandru Rosetti în Călătorii și portrete, capitolul dedicat medicului Alexandru Slătineanu, intitulat Amatorul, așa cum de altfel îi mai spuneau și prietenii – alături de alte nume cu care l-au alintat.

Printre aceste nume, era și Turcul, (poate) inspirat de excentricitățile lui, așa cum relatează Dumitru Buiuc: „…într-o fotografie la Constatinopol apare îmbrăcat cu şalvari, brâu, iminei şi fes”.

Lucrările de gravură au fost cele care l-au interesat în mod deosebit pe Alexandru Slătineanu, influențat fiind și de pasiunea prietenului săi, dr. Ion Cantacuzino, care, la rândul lui, avea o colecție extraordinară de gravuri. În perioada pariziană, tânărul Slătineanu a cutreierat, deseori alături de dr. Cantacuzino, prin anticariate, în căutarea rarităților.

Când s-a reîntors în București, Alexandru Slătineanu „a creat, în casa din cartierul ,,Cuibul cu barză” (aflat în zona bulevardului Știrbei Vodă), o ambianța rafinată, specială, deosebită în care se reuneau pentru discuții despre literatură și artă diverse personalităţi ale vremii, precum dr.

Ion Cantacuzino, dr. Ionescu-Mihăiești și alți membri ai ,,cercului de la Laborator”, al Institutului 21

Oameni care au făurit istoria de seruri și vaccinuri, pictorul Dimitrie Ghiață, fost laborant la Institut, poetul Tudor Arghezi și alții”. „În momentele de destindere, vizita muzee, anticariate, se plimba pe cheiurile Senei cu dese opriri la exponatele buchiniştilor, care completau atât de impresionant panorama oraşului. Cumpăra, ca un adevărat cunoscător, cărţi rare, gravuri, litografii, picturi. Privindu-i ţinuta falnică şi barba bogată, un prieten de la Paris îl numea ,,barbarul cel mai civilizat”, scrie Dumitru Buiuc despre Alexandru Slătineanu, în prezentarea din impresionanta lucrare "Ctitorii prestigiului", apărută în 2004 și dedicată celor 125 de ani de învăţământ medical superior la Iaşi.

„Desenul Culegătoarea de morcovi de Vincent van Gogh, unica lucrare a artistului aflată într-o colecţie românească, a fost cumpărat de Alexandru Slătineanu în 1901, an în care își pregătea susținerea tezei de doctorat. Zărit într-o vitrină de ochii deja formați în depistarea valorilor autentice, ar fi prilejuit o dispută între cei doi buni prieteni, Slătineanu şi Cantacuzino, aflați în căutarea rarităților. Însă prietenia a dăinuit!”

Fiul lui Alexandru Slătineanu, Barbu, a moștenit această mare pasiune pentru artă și a căutat să îmbogățească colecția tatălui său cu alte piese de valoare. În anul 1951, după ce această colecție a fost donată administrației Municipiului București, a fost deschisă publicului în casa familiei Slătineanu, unde, un timp, Barbu Slătineanu și soția lui, sculptorița Alexandra Lahovary, s-au ocupat de îngrijirea colecției.

În 27 noiembrie 1939, medicul Alexandru Slătineanu a trecut în neființă și a fost înmormântat în cimitirul Eternitatea, așa cum a dorit. Mormântul lui însă nu mai există.

Surse: Ionel Maftei, „Alexandru Slătineanu” în Personalități ieșene: Omagiu, Volumul 2, Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Iași, 1975 iasicapitaladerazboi.ro/personalitati/ editiadedimineata.ro/amatorul-nonconformistul-alexandru-slatineanu-bacteriologul-care-a-facut-unuldintre-cele-mai-moderne-laboratoare-din-europa/ Wikipedia:https://ro.qaz.wiki/wiki/Alexandru_Sl%C4%83tineanu

22

In memoriam

Teodor Murăşanu - poetul sensibil al naturii Câmpiei Ardelene

STelu Pop & Diana E. Bănete (1891- 1967) „Din vreme în vreme, Dumnezeu ridică din rândurile fiecărui neam câte o persoană pe care o înzestrează cu suflet mare şi inimă aleasă. Această persoană aleasă, la rândul ei, este în aşa fel întocmită încât îşi pune întreaga viaţă numai spre binele trupesc şi sufletesc al neamului din care s-a ridicat. Nu este popor pe lume ca să nu-şi aibă bărbaţii săi mari şi aleşi. Printre toate popoarele din lume însă puţine se pot mândri cu o cunună de bărbaţi mai aleşi şi mai mari, decât aceia pe care-i avem noi, românii.”

(Teodor Murăşanu)

Teodor Murășanu se naște la 19 iulie 1891, în localitatea Câmpia Turzii, din județul Cluj, fiu al familiei de țărani, Vasile și Eudochia (născută Danciu) Murășanu.

Copilăria o petrece în zona Câmpia Turzii - Urca - Viișoara, unde urmează Școala primară. Studiile liceale le urmează la Blaj (1904-1912). Aici îl are profesor pe scriitorul Alexandru Ciura.

Urmează cursuri de teologie, litere și filosofie, la Universitatea din Budapesta (1912-1916), completate cu studii de filosofie și filologie, la Universitatea din Cluj (1918-1919). In anul 1919, este numit profesor de Limba română, la Liceul „Regele Ferdinand”, din Turda, (astăzi, Colegiul Național Mihai Viteazul).(1) „Era toamna anului 1919. Se terminase măcelul şi lumea, în lung şi în lat, îşi lega rănile, scârbită.

Dar ici şi colo încolţeau nădejdile pentru o viaţă nouă. Elevii români ai liceului regal maghiar de stat din Turda începuseră să înveţe acum în limba lor, o limbă pe care o vorbeau cum au învăţat-o în satele lor de moţi sau de ţărani de pe «câmpcie». Şi în această toamnă a anului 1919, a apărut printre alte figuri necunoscute, pe coridoarele liceului nostru, care atunci îndată după eliberare tot «Mihai Viteazul» s-a numit, un tânăr cu faţa puţin palidă, cu ochi negri, mari, cu părul tot negru, căzut puţin pe sprânceana dreaptă, o figură clasică, sau mai bine zis romantică, de poet, purtând din când în când şi lavalieră neagră la haine tot cam negre, în tot o înfăţişare care îl scotea din comun şi care pentru noi, elevii din clasa a III-a şi a IV-a, era ceva cu totul neobişnuit. Era profesorul de limba română Teodor Murăşanu. Îl priveam cu respect, aproape cu veneraţie, şi noi cei însetaţi de limba română o sorbeam cu nesaţ când o auzeam rostită de profesorul nostru despre care am aflat curând că este poet.”(2) „Parcă-l văd şi acum pe blândul şi visătorul Teodor Murăşanu mergând în lungul străzii spre liceul de la marginea oraşului sau înapoi spre centrul oraşului şi casă. Puţin înclinat înainte, cu mers domol, absent în aparenţă, frământat parcă mereu de gânduri şi idei. Poate, uneori cristaliza gânduri în versuri şi se străduia să le păstreze în minte până la librăria Arieşul, acasă, sau în alt loc unde avea de gând să se oprească. Librăria, care îi era a doua casă la care se oprea în fiecare zi când se întorcea de la şcoală. Aici avea un birou discret şi liniştit, în care era zilnic aşteptat de corespondenţă şi probleme de ordin gospodăresc privind librăria şi tipografia din piaţa de peste drum.

Amândouă aceste întreprinderi erau deosebit de folositoare pentru elevi, şcoală şi pentru locuitorii oraşului. Erau bine utilate şi îngrijite prin munca şi strădania profesorului Teodor Murăşanu, care nu putea fi văzut în alte locuri decât la şcoală, librărie, tipografie sau în drum de la una la alta. Librăria trebuia mereu utilată cu rechizite şcolare şi cărţi pentru elevi şi pentru cititori. La tipografie se primeau comenzi care trebuiau evaluate şi corectate avându-se o deosebită grijă pentru executarea acestora în cele mai bune şi îngrijite condiţiuni. Toate acestea erau îngrijite şi urmărite zilnic de Teodor Murăşanu. Gândurile creaţiei literare îl urmăreau peste tot. Acestea îşi găseau odihnă numai acolo unde stăpânul lor se putea opri, discret, într-o linişte deplină, ca să le poată scrie. Şi, cu toate nesfârşitele treburi, găsea şi timp şi loc şi pentru acestea….

23

In memoriam Căci din toate acestea au răsărit, în versuri şi în proză, o mulţime de scrieri, printre care versurile din Fum de jertfă, volum premiat de Academia Română. În primăvara anului 1948, eu am fost pus în disponibilitate şi după trei săptămâni arestat de securitate şi încarcerat la Jilava şi Aiud, unde timp de doi ani nu s-a putut afla nimic despre soarta mea. În iarna şi primăvara timpurie din anul 1949, mă găseam încarcerat în celularul închisorii de la Aiud, unde printr-o întâmplare, în timp ce se scoteau deţinuţii la aer, pentru zece-cincisprezece minute, am văzut într-un şir ce trecea pe lângă celula mea pe Teodor Murăşanu. Ne-am salutat din ochi şi cred că pe buzele noastre a apărut acelaşi zâmbet îndurerat de neputinţa de a scoate măcar un singur cuvânt. Pe faţa lui, trasă şi palidă, am simţit o clipă tristeţea şi foamea. Totul a durat un minut, cel mult două.”(3) În vara anului 1966, Teodor Murăşanu s-a îmbolnăvit şi a fost supus unei intervenţii chirurgicale, la Clinica Urologică din Cluj, dar n-a supravieţuit acestei încercări, trecând la cele veşnice în ziua de 2 septembrie 1966, la vârsta de 75 de ani.(4)

Scrie poezii din adolescenţă şi debutează în 1906 cu poezia Pastel la revista Unirea, din Blaj. Până la Marea Unire din 1918 colaborează la următoarele publicaţii: Foaia interesantă şi Cosânzeana (Orăştie), Luceafărul (Sibiu), Răvaşul şi Solia Satelor (Cluj), Revista politică şi literară şi Unirea (Blaj), Tribuna şi Românul (Arad), Gazeta Transilvaniei (Braşov), Naţiunea (Budapesta); în perioada 1918-1944 aria colaborărilor se extinde: Gândirea, Evoluţia, Gând românesc şi Societatea de mâine (Cluj), Neamul românesc literar (Vălenii de Munte), Universul literar şi Adevărul literar şi artistic (Bucureşti), Năzuinţa (Craiova), România literară (Aiud), Cele trei Crişuri (Oradea), Transilvania şi Foaia poporului (Sibiu), Unirea poporului (Blaj); după 1944: Steaua şi Tribuna (Cluj-Napoca), Scrisul bănăţean (Timişoara), ziarul local Turda Nouă. Colaborează de asemenea la revista Abecedar, tipărită la Brad în luna mai 1933 de tinerii poeţi Emil Giurgiuca şi George Boldea, iar după această dată e transferată la Turda (iunie 1933 – martie 1934) şi este condusă de profesorul şi poetul Teodor Murăşanu. În felul acesta, se evidenţiază a treia direcţie a acti- vităţii sale: redactor şi conducător de publicaţii. După ce în 1925 apar cele trei numere, în două volume, ale revistei Fire de tort, scrise în exclusivitate de elevii liceului, aici aflându-se tipărită cea dintâi colaborare a elevului Pavel Dan, cu analiza literară a poeziei Ideal de George Coşbuc; din 1926 până în 1934, editează gazeta săptămânală Arieşul, care, împreună cu librăria ce purta tot numele râului pe ale cărui maluri se află Turda, erau susţinute de o societate anonimă, alcătuită din intelectuali români turdeni. Este cunoscut îndeobşte ca poet, dar a mai scris de-a lungul anilor proză scurtă, note şi însemnări, eseuri, amintiri, file de jurnal. A semnat cu pseudonimele: Hyperion, P. Pădure, Silviu Bardeş, Ion Codrin.”(5)

A fost directorul fondator şi redactorul-responsabil al săptămânalului „Arieşul”, dovedindu-se şi în această calitate adevăratul mentor spiritual al ambiţioasei publicaţii turdene. A condus, timp de aproape un deceniu, revista „Pagini literare” (1934-1943), în jurul căreia polarizează colaboratori de marcă: Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Ştefan Augustin Doinaş, Victor Papilian, Pavel Dan, Radu Stanca, Radu Brateş, Grigore Popa, Emil Isac şi alţii. Istoricul literar D. Murăraşu o apreciază ca fiind „buna revistă din Turda”, în ale cărei file întâlnim numele unor scriitori talentaţi din multe zone ale ţării, tineri şi vârstnici.(6) Teodor Murăşanu, fără îndoială sufletul revistei, a descoperit şi lansat câteva tinere talente, în primul rând doi dintre foştii săi elevi: prozatorul Pavel Dan şi eseistul şi poetul Grigore Popa, publicând totodată cu consecvenţă versuri şi proză de Mihai Beniuc.

Volume de versuri: Poezii (Turda, 1920), Lumini suflate de vânt (Arad, 1923), Fum de jertfă (Cluj, 1923) şi ediţia a II-a în 1940, volum premiat de Academia Română, în 1924, la propunerea şi prezentarea lui Octavian Goga, Chiot câmpenesc (Cluj, 1926), Lilioară (Sighişoara, 1938), precum şi volumul antologic Lilioară (Cluj-Napoca, 1982), în colecţia Restituiri – Volume de articole, file de jurnal, note şi eseuri: Cioburi de oglindă (f.a.), Florile soarelui (f.a.), Ape de munte, Tolba cu notiţe (Turda, 1940). A mai publicat versuri în volumele: Antologia poeţilor tineri (1924), îngrijită de Zaharia Stancu şi Poeţi tineri ardeleni (1940), sub îngrijirea lui Emil Giurgiuca. Traduceri: Din poemele lui Ady (1948), precum şi din poeziile lui Petőfi, Arany, Goethe, Schiller, Puşkin. Prin străduinţa fiului său, academicianul Camil Mureşanu, a fost tipărită cartea Lumină şi negură (Editura Napoca Star, 2009), în care se află două texte rămase în manuscris: Zilele eliberării Transilvaniei de Nord (File de jurnal – 1944) şi Însemnări din temniţe. Turda-Aiud (1948-1949). Această ediţie princeps a fost îngrijită de cercetătorul Ghe. I. Bodea, care mai semnează studiul introductiv şi note, postfaţa purtând semnătura lui Camil Mureşanu.(7) 24

In memoriam Incursiune în lirica lui Teodor Murășanu Chiot câmpenesc Lăsaţi-mă-n vâltoarea câmpului Să fiu ca un punct în lumea de culori, Un bob în gâlgâirea de comori Zvârlite din răsufletul pământului (...)

M-aş arunca în sănătatea lui În zâmbetul de maci şi de cicori, În holdele călite-ncet de bori Şi-n râsul cald de floare-a soarelui.

M-aş înfrăţi cu sfânta armonie, Cu zâmbetul ce ăue-n câmpie, Cu liniştea, cu umbrele, cu firea, Şi sufletu-mi s-ar odihni-n verdeaţă, Simţind cum, ca o umbră de dulceaţă, Îi trece peste ochi nemărginirea!

Semn de creangă Trecând cu oile pe de sus din sat, Au început să chiuie nişte flăcăi în glumă Şi de pe valea sărutată de soare O lume de fluturi cu aripioare de spumă Se ridicară să vadă ce s-a întâmplat... Şi-atunci copăceii aninaţi de pripoare Aflând pe altă cale tulburătoarea veste Că-i vorba de-o adevărată minune de lumină Care din clipă-n clipă are să vină, – S-au gătit mai întâi toţi în alb de sărbătoare Apoi au făcut un semn cu crăngile Şi-n toată lumea, la aceeaşi dată, Au început să cânte tălăngile...

Izvorul Ca-n faţa unei necuprinse arătări De plăsmuiri din basme şi minuni, Genunchii mei se prăbuşeau în dungi Pe iarba caldă de zvâcniri şi sărutări Şi cu urechea pe pământul înflorit, Cu faţa printre spicele de orz cu gene lungi, Eu mă închinam şi ascultam înmărmurit: Şi vuietul pământului, Şi baterile vântului, Şi freamătul pădurilor, Şi zgomotul securilor, Şi doinele plugarilor, Şi strigătul drumarilor, Şi cântecul fecioarelor, Şi murmurul izvoarelor...” (...) „O, câte veri n-am pribegit prin lanuri Cu haina-n vânt, cu pieptul desfăcut, Căznindu-mă cu mâinile-amândouă Să prind în braţe hohotul pădurii Şi râsul câmpului... să le sărut!

Celei de-a doua vârste poetice a lui Teodor Murăşanu (volumul Lilioară, 1938) îi este în mai mare măsură caracteristic rafinamentul expresiei. Tinereţea o dată trecută, şi senzaţiile se mai domolesc. Metafora strict plasticizantă de dinainte tinde acum către sensuri revelatorii. Poetul caută să cuprindă nu numai carnaţia lumii, ci şi înţelesurile ei adânci. S-a apropiat, astfel, de Poezia mare, unde din când în când a avut acces. De altfel, semnele unei asemenea mutaţii se iviseră încă în volumul precedent: 25

In memoriam Comorile Ard comorile La margini de drumuri, Jucându-şi vâltorile În vinete fumuri...

Ard comorile Pe hăuri de dealuri Legănându-şi splendorile Din magice şaluri...

Le văd prin fereastră În soare, cum stăruie, Lumina-le albastră În sufletu-mi jăruie. Şi fug după ele Cu vântul, cu soarele, Cu grinji de nuiele Îmi biciui picioarele Dar n-ajung nici una Orice fac, căci focurile Din faţa mea-ntr-una Îşi mută locurile.

Parafrazându-l pe Nichifor Crainic, am spune că Teodor Murăşanu, cel care simţise atât de acut sevele pământului transilvan, îşi deschide acum privirea, împreună cu alţi poeţi tradiţionalişti, către cerul românesc. Se vor naşte astfel cele mai frumoase versuri din creaţia sa. Într-o viziune apropiată de cea a lui Lucian Blaga, poetul Câmpiei Transilvaniei va provoca adâncurile noastre sufleteşti prin câteva metafore cu o mare forţă revelatorie. Rămânem vrăjiţi de punţile pe care poetul le întinde între pământ şi cer; simţim parcă o adiere cerească însufleţind culorile şi sunetele lumii. Toate ale firii s-au spiritualizat: (8) „Peste drum de noi şi-a sfâşiat Cerul haina-n florile melinilor Şi copiii cântă: Lilioară, A trecut Domnul luminilor, A trecut peste pământ Sfânta Fecioară (...)

Uluit de vrăji şi de strigări Ochii mi i-am ridicat spre zări Şi pe arcurile cerului, la înălţimi Am surprins alai de cherubimi.”

Ar mai fi de adăugat multe. Noi ne rezervăm încă două precizări. Teodor Murăşanu este şi autorul câtorva balade, risipite prin toate volumele (Doncea; Voinic călare; Călăuza; Păcat; Moara arsă), care aduc în literatura noastră vagi şi târzii ecouri ale unui preromantism german.

Or se ştie că la puţin timp după ce-şi publicase volumul Lilioară, la Sibiu, în anii războiului, un grup de studenţi clujeni lansa o mişcare de resurecţie a baladei în literatura noastră.

Radu Stanca, mai ales, dar şi alţi colegi ai săi au reacţionat în felul acesta faţă de ofensiva prea zgomotoasă a poeţilor modernişti ai vremii. Nu trebuie uitat însă că Radu Stanca şi o parte dintre colegii săi, ca elevi ai Liceului „Gheorghe Bariţiu”, din Cluj, au cunoscut poezia lui Teodor Murăşanu. Mai mulţi profesori clujeni colaborau la revista „Pagini literare” din Turda, încât cu siguranţă ea era cunoscută şi printre elevi. Să admitem, deci, că poetul turdean se înscrie în literatura noastră şi ca un precursor al mişcării Cercului literar de la Sibiu. (9) 26

In memoriam REFERINŢE CRITICE: – „Teodor Murăşanu (n. 1891), ardelean cu foarte puternice versuri …”; „Autorul (…) e poet de un real talent, care a trecut prin calvarul apăsării unui spirit străin, şi-a făcut singur limba (…) şi a izbutit să creeze strofe în care cugetarea se îmbină cu o remarcabilă sonoritate a versului” - (Nicolae Iorga: Istoria literaturii româneşti (1925-1933) vol. I-II, Editura Minerva, 1985, p. 147); – „S-ar putea spune astfel că sufletul poetului, înfiorat de doruri sau zguduit de dureri, e aplecat spre lumină, armonie şi pace. Aceste ţeluri îl înseninează şi revin mereu cu limanuri de izbăvire în versurile lui”- (Octavian Goga, în: Analele Academiei … 1924); – „folosind poetica veche a lui Eminescu, a lui Coşbuc şi a lui O. Goga, Teodor Murăşanu (n. Câmpia Turzii, 19 iulie 1891) izbuteşte pe alocuri să interpreteze proaspăt izvoarele, făcând chiar, cu sensibilitate de rural ardelean evoluat, poezie populară fără diformaţii culte”- (Romulus Demetrescu: Comentar la poezia lui Teodor Murăşanu – II. Lilioară (1938), în Pagini literare, nr. 11-12, 1938, p.

398); – „(…) Teodor Murăşanu rămâne în primul rând poetul sensibil al naturii Câmpiei Ardelene, cu peisajul ei sărac şi sălbatic. Ceea ce profilul său luminos şi cald înscrie însă cu şi mai multă evidenţă în mişcarea literară interbelică, este entuziasmul său de animator, întâi în filele Abecedarului (1933-1934), apoi în acelea ale Paginilor literare (1934-1943) de la Turda, unde a ştiut să închege o grupare tânără, energică, dispusă să deschidă focuri de guerilă împotriva anchilozei spirituale ce ameninţa sub cătuşele aurite ale „tradiţiei”, viaţa intelectuală ardeleană”; - (George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Minerva, 1982, p. 870); – „(…) talentul lui Teodor Murăşanu, când produce ceva remarcabil, se manifestă în tehnică, nicidecum în creaţie de noi lumi imaginare!”- (Mircea Zaciu: Teodor Murăşanu, în Glose. Editura Dacia, 1970, p. 171-178); –„ Nu ştim un alt poet român să fi cântat atât de frumos, bunăoară, floarea-soarelui, sau însuşi soarele, ca simbol al vieţii. Şi nu ştim mulţi poeţi români, din ale căror versuri să se constituie o Arcadie românească încărcată de atâta culoare şi atâta cântec”- (Virgil Podoabă: Prefaţă. În: Lilioară. Ediţie îngrijită de Lucian Bogdan. Editura Dacia, 1982, p. 5-22); – „îl asimilează şi receptează influenţe diverse, cu o disponibilitate mimetică structurală, spre a le topi într-o poezie graţioasă şi bucolică, în care peisagistica satului şi a câmpiei îşi găseşte un interpret viguros, plin de vibraţie şi patetism”- (Iuliu Pârvu: Un poet regăsit: Teodor Murăşanu. În Steaua, nr. 4/1983, p. 26).(10)

În amintirea sa, în fața fostului Liceu „Regele Ferdinand” din Turda (astăzi, Colegiul Național „Mihai Viteazul”) a fost ridicată o statuie (opera sculptorului Aurel Terec, dezvelită la 25 octombrie 1995), iar Biblioteca Municipală Turda și o școală din Turda poartă numele „Teodor Murășanu” (Școala „Teodor Murășanu”, str. Dr. Ioan Rațiu nr. 53).(11)

ST P & D E B

Surse: 1, 5 , 7, 10 - Mircea Ioan Casimcea - Revista Paveldaniştii, nr. 4/2016: 2 - Mihai Iosivaş, Nulla dies sine linea, în vol. Teodor Murăşanu – un poet care a trăit demult… ediţie îngrijită şi prefaţată de Aurel Podaru, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998 3 - Vasile I. Rusu, Amintiri din viaţa profesorului meu de liceu Teodor Murăşanu, Op. cit., p. 27 4 - Aurel Podaru - Revista Paveldaniştii, nr. 4/2016: 6 - Victor Moldovan- Revista Paveldaniştii, nr. 4/2016: 8, 9 - Vocile poetice ale lui Teodor Murăşanu - Iuliu Pârvu - Revista Paveldaniştii, nr. 4/2016: asociatiapaveldan.files.wordpress.com/2017/03/revista-paveldanistii-42.pd Wikipedia: foto, 11

27

Cartea, izvor de cultură Scrisul artistic

- partea a II-a -

Mircea Florin Caracaș

Caligrafia arabă este considerată o artă. De vreme ce islamul sunnit interzice reprezentarea ființelor vii, moscheile sunt decorate cu versete din Coran, scrise delicat. Un exemplu este palatul Alhambra din Granada.

Alfabetul arab este derivat dintr-o formă cursivă a alfabetului nabatean, derivat la rândul său din cel aramaic, din care, prin intermediar fenician s-au dezvoltat, printre altele, și alfabetele grec, latin, chirilic.

Acest alfabet, folosit în secolele al IV-lea, respectiv al V-lea d.Hr., de către triburile arabe de la Hirah și ’Anbar, a pătruns în Hiğaz, inclusiv la tribul Qurayš – tribul profetului Muhammad – unde a fost introdus de către Harb bin ’Umayyah.

S-a dezvoltat cu precădere, începând cu secolul al VII-lea, odată cu fixarea în scris a textului sacru al religiei islamice. Într-o primă fază, textul Coranului a fost notat consonantic, defectiv, în care același semn grafic reprezenta mai multe consoane, iar vocalele scurte nu erau marcate. De exemplu, sunetelor b, t, n, y le corespundea grafic un singur semn, ceea ce îngreuna lectura și chiar înțelegerea textului.

De aceea, ’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali (m. 688) a introdus un sistem constituit din puncte colorate, prin care se indicau vocalele scurte. Către anul 700, califul ’umayyad ‘Abdu-l-Malik, sub influența guvernatorului al-Hallağ bin Yūsuf, poruncea să fie făcută diferențierea consoanelor în scris.

Al-Halil bin ’Ahmad al-Farahidi a înlocuit sistemul de notare a vocalelor scurte folosit de ’Abu-l’Aswad ad-Du‘ali, printr-un alt sistem ce cuprinde șase semne.

Acest sistem, care s-a impus în mod exclusiv din secolul al XI-lea, este folosit și astăzi. Cu timpul, alfabetul a atins un înalt nivel de sofisticare, el variind de la forma rigidă, unghiulară, a stilului kufic, până la numeroasele stiluri cursive: naskh, thuluth, muhaqqaq, nasta‘liq, și ruq‘a. În general, în momentul de față, stilul naskh, fiind foarte ușor de citit, se folosește în textele tipărite, iar stilul ruq‘a pentru scrierea de mână.

Scrierea în alfabetul arab se face de la dreapta la stânga, așadar, invers față de direcția scrierii în alfabetul latin.

Invers, dar nu și anormal, căci, dacă vom încerca să facem orice activitate cu mâna, mișcarea naturală, instinctivă va fi de regulă, de la dreapta la stânga. Așadar, am putea spune că direcția scrierii arabe ține de firesc.

Alfabetul arab are douăzeci și nouă de litere (inclusiv semnul suplimentar hamza, „pinten”, care notează consoana oclusivă glotală, sonoră, care notează consoanele si vocalele lungi.

Comparativ cu alfabetul latin, cel arab nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule).

De asemenea, nu există litere specifice de tipar ori specifice de mână, ci doar stiluri de scriere diferite, așa cum am arătat mai sus. În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a situațiilor, au forme diferite în funcție de relația lor cu celelalte litere din cuvânt.

Pentru vocalele scurte, se folosesc semne puse deasupra sau dedesubtul consoanelor (numai în cărțile destinate învățării limbii arabe, precum și în cărțile sfinte, Coran și Biblie, pentru a evita erorile de citire); în textele obișnuite, vocalele scurte nu apar decât pentru a evita confuzii între cuvinte care au același schelet consonantic, dar se diferențiază prin vocale. Pe lângă aceste semne suplimentare, pentru vocalele scurte, mai există o serie de semne cum ar fi: - šadda, semnul dublării unei consoane; - sukūn, semnul care indică lipsa vocalei după o consoană.

Alfabetul arab, cu unele adaptări, se folosește, fie în exclusivitate, fie în paralel cu alte alfabete, și pentru notarea altor limbi din Asia, precum persana (farsi), kurda, pashto, urdu, malaeza, și a unor limbi din Africa, precum swahili, hausa, berbera etc.

Printre alte limbi care au folosit alfabetul arab, amintim turca-osmană, până în 1928, azera, până în 1924 ș.a.

Caligrafia arabă nu s-a demodat, așa cum s-a întâmplat cu caligrafia din Europa, ci este socotită de către arabi ca fiind o formă majoră de artă; caligrafii sunt foarte respectați în societatea arabă.

28

Cartea, izvor de cultură Fiind cursivă, spre deosebire de scrierea latină, cea arabă este folosită pentru a transcrie versete din Coran, hadith-uri, sau proverbe într-o formă artistică. Compoziția este de multe ori abstractă, dar câteodată scrisului i se dă o formă concretă, cum ar fi cea a unei plante, a unui animal, a unei corăbii.

Există diferite metode pentru transliterarea cuvintelor arabe, prin care acestea sunt redate în mod exact și eficient, în alfabetul latin.

Metodele permit cititorului să recreeze cuvântul exact folosind alfabetul arab.Totuși, aceste sisteme se bazează pe semne diacritice uneori, destul de complicate, elaborate. Alte sisteme mai puțin exacte folosesc deseori câte două caractere (de exemplu sh și kh), care sunt mai ușor de citit, dar sacrifică minuțiozitatea sistemelor științifice. În unele cazuri, sunetele reprezentate prin sh sau kh pot apărea scrise cursiv sau subliniate – în acest fel, pot fi deosebite de sunetele s, h și k, h, când apar separat. În ultimele decenii, în mod special în anii ’90, au apărut tehnologii de comunicare de proveniență occidentală, care s-au răspândit în lumea arabă, cum ar fi: calculatoarele, internetul, e-mailul, mesajele instant sau sms-urile.

La început, majoritatea acestor tehnologii nu puteau folosi decât alfabetul latin, iar unele încă nu ofereau araba ca opțiune.

Ca rezultat, vorbitorii de limbă arabă comunicau cu ajutorul acestor tehnologii , transliterând textul arab în caractere latine, sistem cunoscut ca IM Arabic.

Pentru a utiliza acele litere arabe, care nu pot fi reprezentate în mod exact folosind scrierea latină, sunt folosite cifre și alte caractere.

De exemplu, cifra „3” poate fi folosită pentru reprezentarea literei arabe , ‘ayn. Nu există o denumire pentru acest tip de transliterare, dar unii îl numesc “alfabetul arab de chat”.

Există și alte sisteme de transliterare, ca de exemplu folosirea punctelor sau majusculelor, pentru reprezentarea echivalentelor emfatice, ale anumitor consoane.

De exemplu, prin această practică, litera dal, poate fi transcrisă prin d, iar echivalentul său emfatic, poate fi transcris prin majuscula (D) sau prin minuscula (ḍ) cu un punct sub ea.

Limba arabă are două tipuri de silabe (2): - silabe deschise: (consoană-vocală scurtă: qa-lam”creion”) și (consoană-vocală lungă: mā-ra-sa “a practica”); - silabe închise: (consoană-vocală, scurtă-consoană: šub-bāk”fereastră”); (consoană-vocală lungă-consoană: ša-rīk “partener”) și (consoană- consoană-consoană: dars “lecție”).

Orice silabă începe cu o consoană sau o consoană vocală este preluată de la un cuvânt anterior prin elidare, în special în cazul al (folosit atunci când se începe o propoziție) sau -l (atunci când urmează unui alt cuvânt). De exemplu: maktabu-l-mutarğim „biroul traducătorului” devine mak-ta-bul-mu-tar-ğim când este rostit pe silabe, luat separat, „traducătorul” se pronunță al-mutarğim.

Din punct de vedere tipologic, limba arabă literară este o limbă flexionară, sintetică, ceea ce înseamnă că are o gramatică extrem de bogată, cu multe reguli (în arabă, termenul pentru “gramatică” este chiar al-qawā’id „regulile”) și cu multe excepții de la acestea. Ceea ce se prezintă în continuare nu este decât o mică parte a acestei gramatici, aleasă în așa fel încât cititorul să-și poată face o idee generală.

La fel ca în multe alte limbi semitice, structura verbală arabă se bazează, de obicei, pe o rădăcină triconsonantică, cea care nu este prin natura sa un cuvânt, dar conține sensul semantic. Consoanele š-r-b, de exemplu, arată rădăcina care înglobează sensul larg de „a bea”, s-r-q, „a fura”, ‘-k-l, „a mânca” etc.

Cuvintele se formează prin atașarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri vocalice, și a unor afixe (prefixe, sufixe, infixe). În mod tradițional, gramaticienii arabi au folosit rădăcina f-‘-l, „a face”, ca prototip pentru formarea cuvintelor.

De la oricare rădăcină triconsonantică, se pot forma până la zece forme(în araba clasică cincisprezece), fiecare cu prototipul său particular. Aceste forme, alături de participii și nume verbale, sunt principalele mijloace de formare a vocabularului în limba arabă.(2, 3, 4)

MFC

1.

2.

3.

4.

5.

Bibliografie: www.my-man.ro/resurse/ghid-despre-caligrafie/ ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_arab George Grigore, Limba arabă - pronunție și scriere, Editura “Fundația România de Mâine”, București, 2002, 2006 Limba arabă - Wikipedia Mircea Florin Caracaș ,”A fi vârstnic”, vol II, editura ePublishers, aprilie 2020

29

Orizonturi temporale

„Le Penseur”( Gânditorul)- Auguste Rodin

Scurte considerații asupra conceptului zămislit de filosoful Constantin Noica – Operatorul „S”. Pastilă de filosofie.

Mihai Cotea În studiul său, „Hermeneutica literară românească” (editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994), Ovidiu Ghidirmic se apleacă asupra unui concept extrem de interesant, tratat în trecut de Constantin Noica și denumit Operatorul S. Mai exact, acesta consideră că particula ”s”, așezată înaintea unor cuvinte de sine stătătoare, funcționează ca un soi de operator. „Operatorul nostru de smintire”, în viziunea filosofului.

Bunăoară, este suficient să așezăm un ”s” pus în fața minții, „ca mintea să se transforme în contrariul ei, în smintire. Iar aceasta este doar una dintre ”isprăvile” operatorului ”s”. Constantin Noica merge mai departe și ne arată ce se întâmplă atunci când spui batere; „dar dacă pui un s, cuvântul și-a ieșit din țâțâni și a devenit sbatere (n.b. formă învechită).

Fascinați privim și spre cuvântul „pulbere”, care ne evocă stratul așezat peste ceva, o suprafață, „dar dacă pui un s, îl spulberi în toate colțurile”, aproape în același mod în care iei întregul din fâșie cu ajutorul unui s și o sfâșii, „o smintești de-a binelea”. Și la fel, „curgerea se risipește în scurgere; torsul, de la întoarcere, se deșuchează în stoarcere, cufundarea cea sigură în scufundare, clipesc se risipește în sclipesc”, iar exemplele pot merge mai departe. Pe același calapod, lăsând „s”-ul deoparte și uzitând de fratele său cu câteva litere mai mari, „z”-ul, ce zăpăcește văpaia în omul zvăpăiat, vânturatul în zvânturat, volbura, vârtejul, vârcolul se chinuie în zvârcolesc” pentru ca, reîntorși la timp la „s”, să-l observăm, tot ispravnic, în fața unui pântec, ce „se curmă în spântecare, la fel ca mulsul prin smulgere”.

Să ne smulgem din această serie de schimburi, schimbări și preschimbări, un moment, nu fără a observa ce frumoasă ispravă a făcut operatorul ”s” din corn, „dulcele corn al lui Eminescu; a suna din corn a devenit sun din corn ca să sperii vânatul, scornesc; și de la a scorni vânatul, limba a trecut la atâtea alte feluri de a scorni, în rău și în bine”. Pe același palier întâlnim una dintre emblemele românului, buciumul, căruia, aplicându-i mult năstrușnicul nostru operator, „a făcut zbucium, care la început însemna simpla sminteală a buciumului, faptul de a buciuma prea tare, spre a sfârși în zbuciumatul sufletelor”.

Fără doar și poate, particula „s” este, așadar, un veritabil operator de smintire, cum îl numea Constantin Noica. Nu degeaba, Ovidiu Ghidirmic venea, pe finalul popasului ce găzduiește Operatorul „S”, în volumul său, cu următoarea completare – „Ca în logica matematică, unde un operator își exercită virtutea asupra unui conținut simbolic, limba și-a făcut, fără prea multă teorie, un subtil operator pe care să-l aplice la un conținut simbolic.”

MC 30

Orizonturi temporale DEMERSUL POETIC

Mircea Florin Caracaș

Din direcția demersului poetic, a deschiderii poetului către actul creației, Jacques Sojcher face o analiză interesantă: “A scrie înseamnă în primul rând a pune întrebări. Poetul se deschide acestuia act. Întrebările sale vizează timpuri vechi, suscitând angoasa sau speranța de nesperat – necunoașterea poetică.

Problema scrierii ia forma uimirii, care pare a fi înscrisă cel mai profund în istoria umanității, la momentul la care descoperim lumea și pe noi în această lume. Uimirea este o simbioză între groază și minunare.” (1) Raportat la uimire, fericire, marele nostru poet, Nichita Stănescu, afirma: “Să înlocuim durerea cu mirarea!” (3) Uimirea sau mirarea sunt fundamentul scrierii, al frumuseții vieții însăși. Nu știm dacă este vorba de un amestec de groază și minunare, în lanțul antrenat de mistere, care urmează în analiza lui Sojcher: “Fiecare cuvânt devine centrul unui mister care antrenează mai departe alte mistere, pe drumul lansat de întrebare. Majoritatea oamenilor evită acest mers , într-un fel de inocență prefabricată. Pentru cel care consimte să se adâncească în această întrebare, se deschide un drum, în care Jaspers vede activitatea filosofului ? Să faci filosofie este să te situezi pe acea cale.”(1) Atât Blaga, cât și Sojscher, vorbesc de mister și nu numai ei, referitor la scrierea poetică.

Nichita Stănescu, în “Necuvintele”, spune lucruri uimitoare. Oare “necuvântului” nu i-am putea atribui o definiție asemănătoare?

E vorba de o definiție care include asocierea unui aparent nonsens și a unui complex sonor, ca invenție lexicală specifică liricii acestuia.

Marele poet Nichita Stănescu a scris volumul nepereche de poeme, pe care l-a publicat prima oară în anul 1969.

Pr. Prof. George Remete, plecând de la o analiză excepțională a operelor filosofului Heidegger, mărturisește: “Misterul ființei este ca prezență a spiritului, faptul că ființa este prezența, afirmare și certitudine; nu ca ființare, ci ca miracol, ca minune; aceasta înseamnă tocmai depășirea oricărei înțelegeri, ființări și existențe, înseamnă afirmarea teologicului… Dacă în rostul nostru nu ni s-ar fi însemnat nevoia de a ne mântui, am fi lăsat cerul în pace, fără să Îl mai lezăm pe Dumnezeu cu angoasele noastre… Altfel spus, un om există, ființează, în măsura în care crede, trăiește, se bucură, disperă, iubește, suferă, nădăjduiește și învață să prețuiască și să experieze clarul de gând și dorul; pentru că, fără de credință ar trece prin lume fără a adăuga nimic frumosului, înțelepciunii și istoriei inimii omenești.” (5) Cele trei cărți fundamentale, “Ființă și credință”, “Persoană și Credință”, ca și capodopera “Cunoașterea prin tăcere”, dar nu numai acestea, operele integrale ale Pr. Prof. George Remete sunt capodopere ale gândirii teologice, filosofice, literare universal (4-6) : “Este o nebunie (spune mai departe Jacques Sojcher), datorită insatisfacției celui căruia nu i se arată un răpuns, care nu atrage niciodată ceva cert pentru el… El va privi cu suspiciune satisfacția, complezența, temperarea, resemnarea, toate fețele inerției, stabilitatea, reducerea confortului material și moral.”

Interogarea este oglinda unei probe care se dovedește incertă în actul de scriere, dar care, în același timp, prin actul de creație care determină întrebarea, revelează un altceva, o suită de altceva-uri care poate fi reînceputul. Întrebarea poetică poate fi geneza viitorului, focul secret al necunoscutului, care uneori seamănă cu a trece mai departe, dar care uneori e identic cu a trece mai departe, care inexplicabil este cuprins în inima prezentului, a imposibilului rămas al lui acum. (1)” Sunt analize deosebite, privitor la interogație ca metodă poetică.

Bibliografie: 1. Jacques Sojcher, “La démarche poétique. Lieux et sens de la poésie contemporaine”, Série S, dirigée par Bernard Lamarche Vadel, Union Générale d’Ėditions, 1976; 2. Pr. Nicolae Steinhardt ,”Prin alții spre sine. Cunoașterea luciferică sau paradisiacă “, Editura Eminescu, pg. 119-126, 1988; 3. Nichita Stănescu, “Necuvintele”, Editura Curtea veche, 2009; 4. Pr. Prof. George Remete, “Cunoașterea prin tăcere”, ediția I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, ediția II-a, Editura Paideia, București, 2007, 5 volume, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2011; 5. Pr. Prof. George Remete, “Martin Heidegger, între fenomenologie și teologie”, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010; 6. Pr. Prof. George Remete, “Ființă și credință”, Vol. II, “Persoana”, București, Editura Academiei Române, 2014; 7. Mircea Florin Caracaș, “Vindecare prin scris”, Capitolul IX, “Demersul poetic”, Editura EIKON, noiembrie 2017 .

31

Orizonturi temporale POLIFONISMUL ROMANULUI. POLIFONIA DIALOGULUI Mircea Florin Caracaș „Polifonismul romanului presupune o articulare din punct de vedere artistic al imaginii heteroglosiei din lumea socială”. (M.M.Bahtin) Școala rusă și Mihail Mihailovic Bahtin sunt repere importante ale acestui domeniu. (1-4) În viziunea lui Bahtin, existența umană se structurează analogic limbii, precum un dialog. În același timp, metafora definește natura raportului eu-lume. Scriitorul rus este inventatorul unui nou gen de roman, ca dialog și dezbatere a celor mai acute probleme ale existenței umane. El a inventat termenul de polifonie a dialogului, pentru descrierea spiritului novator.

Aliona Grati, critic și istoric literar moldovean, doctor în filologie, conferențiar universitar, membră a Uniunii Scriitorilor, a elaborat lucrări excepționale, despre poetica romanului. Este susținătoare a poeticii dialogice a romanului, în opere precum: (5-6) Aceasta remarcă: “Bahtin a preluat termenul de polifonie din teoria muzicală a trecerilor sau contrastelor, asemuind noua structură romanescă, cu aceea a unei arii muzicale.” Creația lui Dostoievski este exemplul cel mai adecvat, în care rolul de contrapunct îl joacă dialogul.

Relațiile contrapunctului în muzică sunt considerate ca o varietate a relațiilor dialogice.

Analogia romanului lui Dostoievski cu polifonia din muzică are un caracter metaforic. Aceasta este făcută pentru a consemna inovația semantică. Polifonia este de dorit să lărgească semnificația unui termen, cel de arhitectonică. Termenul de heterofonie din structura muzicală își are corespondentul în analiza heteronomiei lingvistice și literare a romanului.

Analogiile muzică-literatură în construcția romanului sunt interesante și binevenite. Heteroglosia descrie coexistența unor varietăți ale unei singure limbi. În limba greacă, hetero înseamnă diferit, iar glossa - limbă.

Lingvistul Bahtin o introduce în analiză în cartea sa - “Discurs asupra romanului”, din anul 1934. Argumentează aici prin faptul că puterea unui roman original stă în coexistența unor tipuri diferite de vorbire, cum ar fi cea a romancierilor, dar și a autorului.

Definește heteroglosia ca o altă vorbire în altă limbă, servind pentru exprimarea intențiilor autorului într-un mod indirect. Bahtin identifică modul direct de povestire în dialogul dintre caractere, ca primă cauză a conflictului.

Heteroglosia a fost des utilizată în contextul criticii postmoderniste. Tot Bahtin se referă apoi la caracterul teleologic și autoritar al artei și culturii moderne. Își manifestă dezacordul pentru formele artei și literaturii exprimate arhetipal în analizele “Adorno” și “Hὅrkheimer”, ale culturii industriale criticate pentru monoglosie.

Iosif Sava, în lucrarea “Prietenii muzicii”, spune, raportat la George Călinescu: “muzica este disciplina de bază pentru înțelegerea universului. Este cea fără de care nu-l poți înțelege nici pe Hὅlderlin, nici ordinea supremă a universului.” (7) Muzica, oglindă a omului… Este continuu prezentă în opera marelui scriitor, de la însemnările din publicistica sa curentă în poezie… la teatru, pentru care a compus singur muzică.

Apoi, “Principiile de estetică” și “Notele sale de călătorie din China”, în care face referiri bogate la muzică… ulterior, “Bietul Ioanide”, în care doctorul Hergot face terapeutică muzicală din salonul lui, emană valuri de muzică, la “Scrinul negru”.

Tot el continuă: “Cluchy vorbea cu mâinile și picioarele despre elasticitatea aerului și figurile geometrice, traducea în mișcări valurile muzicale… dar și cronicile muzicale ale lui Nicolae Filimon.”

Călinescu va vorbi adesea de muzicalitatea prozei lui Sadovenau, de muzica Divinei Comedii. Muzicalitatea edificiilor arhitecturale, cea a culorilor lui Luchian, ori cea a universului… de intuiția ajutată de educația muzicală, care ne călăuzește.

32

Orizonturi temporale “Ideea în literatură este concretă, în muzică inefabilă… Muzica este salvarea în orice vremuri de neliniște… Cine execută muzica își impune singur o disciplină…’’

Ne trebuie mult calm, gravitate, solemnitate religioasă pentru aceasta. Sunt doar câteva exemple din numeroasele date. Muzica acționează asupra forței motrice a spiritului, producând calm, serenitate, elan pentru creație.

Creatorul literar caută multilateral, dar compozitorul merge în sensul spiritului său mozartian sau beethovenian, după cum creația sa se înclină către allegro sau furtunos. Undele muzicii au, precum valurile mării, darul de a lustrui fețele marilor maeștri, de a le da netezimea de sticlă antică… Trâmbița este vestirea schimbării regimului acustic al universului, clopotul este revoluția sonoră, viola recompoziția aerului într-o ondulație inteligibilă. Orga este un instrument coral, mistic, tunător, haotic, având trebuință de bolți mari, și adesea fiind însoțită de glasul copiilor și al credincioșilor cântând “aliluia”.

Sunt comparații remarcabile ale criticului, caracterizări instrumentale ale creatorului literar, confruntat cu cel muzical.

Dintre personalitățile prezentării muzicale, identificate de acesta în roman, reținem Stendhal, Romain Roland, Bernard Shaw, Nicolae Filimon, Tudor Arghezi, Ion Luca Caragiale, George Duhamel, Thomas Mann…

“Poeții sunt pictori sau graficieni, sculptori sau arhitecți, sau mai știu eu ce alți artiști”… spunea Thomas Mann. Pentru acest mare scriitor, romanul a fost întotdeauna o simfonie, o operă a contrapunctului, cu o textură tematică, în care ideea joacă rolul instrumentului muzical.

Este de analizat această nouă propoziție, raportat la contrapunct: “E vorba de dialectica ideilor, locul motivelor, trecerile de la realitate la vis și înapoi, sublinierile și aluziile, ascunsele și complicatele rime din interiorul țesăturii artistice, poetizarea poeziei. Muzicalitatea înseamnă opusul descriptivismului static, al metafizicelor rezolvări prin da sau nu, un permanent flux și reflux al ideilor, o dinamică a sentimentelor, trecerilor imperceptibile dintr-o stare în alta, o corelare și întrepătrundere a caracterelor.”

BIBLIOGRAFIE: 1. Mihail Bahtin, “Estetică creației verbale”, 1979; 2. Mihail Bahtin, “Probleme de literatură și estetică”, traducere de Nicolae Iliescu, prefață de Marian Vasile, București, editura Univers, 1982; 3. Mihail Bahtin, “Problemele poeticii lui Dostoievski”, traducere de S. Recevschi, București, editura Univers, 1983; 4. Mihail Bahtin, “Metodă formală în știința literaturii, introducere critică în poetica sociologică”, traducere și cuvânt înainte de Paul Magheru, București, editura Univers, 1992; 5. Aliona Gati, “Romanul ca lume post BABELică, Despre dialogism, polifonie, heteroglosie și carnavalesc”, 2009; 6. Aliona Gati, “Cuvântul celuilalt. Dialogismul romanului românesc”, 2011; 7. Iosif Sava, “Prietenii muzicii, “ Editura Albatros, București, 1986.

MFC 33

Bozon Planuri Anica Andrei-Fraschini

O dimineață a unei zile așa-zis “libere”, înainte de ora 6.30, poate proiecta o perspectivă largă, pe care să o umplu cu tot ce doresc. Avansez planuri mărețe, pentru o zi întreagă.

Ce bine!

Pun pe tapetul imaginarului un program pe intervale orare și totul încape de minune, în toată ziulica ce se profilează pe la ferestre, ofertantă, chemătoare. Încep cu audierea în detaliu, a cântatului cocoșului. Este ambianța sonoră din copilărie, când mă trezeam în casa bunicilor. Să transleze natura până acum, până aici, exact același “cucurigu”, mi se pare încă o binecuvântare. Se poate spune că fiecare “mascul” din neamul galinaceelor are alte “inflexiuni vocale”, dar mintea a înregistrat și prelucrează secvența, ca pe o etnomuzică simplă, armonioasă și revigorantă. Câți cocoși să fi traversat razant, prin viața mea, fără să le fi auzit și ascultat cântatul?

Profilul zorilor sparge negura nopții. Mă mobilizez să trec la treabă. Îmi spun: e liniște, cocoșul și-a îndeplinit misiunea, e momentul să-mi pun organismul în parametri. Un pic de stretching, îmi întind oasele - ce mai vorbă! Oasele rămân la fel, ba chiar se tasează, cu timpul. Fac două - cinci rotații de trunchi, e trecut de ora 7:30. Pun știrile online, ah, nu, mai bine o piesă de teatru radiofonic. Mă rulez în halat și cobor cu telefonul în buzunar. Voi avea și totalul la contorul de pași. Așa, din curiozitate...

Cafeaua, ah, cafeaua! Dar, mai întâi, cu răbdare, un fresh de portocale. Ca un fel de obligație asumată. Așa e perioada, cu fresh. Apoi, CA-FEA-UA. E suficient aburul ce se ridică din ibricul cu apă clocotind, în care plonjez o linguriță cu vârf din pulberea maronie, pentru a mă delecta cu savoarea ce se degajă. Acest tabiet a devenit atât de trainic, încât s-a creat o oarecare dependență. Nu-i nimic, nu mă voi dezbăra prea curând de această meteahnă.

Beau o cafea lungă, cu o linguriță de zahăr brun, timp de o oră sau chiar două.

Așadar, mă așez confortabil, de regulă în pat, citesc, scriu, sorb...

Sincer, se face aproape ora 10, chiar mai bine, când consider că ar fi timpul să cobor la micul dejun. Îl anunț pe soțul meu - prin WhatsApp, cum altfel? - vine și el. Sau nu. În funcție de cât îi este de somn sau de foame. În timp ce mănânc, poate demara un ciclu de spălare, așa că pun rufe, detergent, balsam. Mai fac unele treburi la bucătărie, apoi citesc compoziții literare, premiate la concursul național, “Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Ce copii și tineri talentați avem! Mă încântă zâmbetul lor, încrederea, trăirile profunde, visarea, maturitatea lor. O “baie” în creațiile acestor tineri mă face să plutesc într-o lume frumoasă și bună, chiar dacă tematica abordată de ei nu este întotdeauna veselă. Forța lor de creație, realismul și visarea, harul cu care au fost binecuvântați, reprezintă semnul că viitorul este pe mâini bune. Așa-mi place și vreau să cred.

Aș vrea să desenez, dar trebuie să scot rufele. Mai merge o șarjă. Și încep să pregătesc masa de prânz... Se anunță copiii și nepoții, fac “tartiflete”, salate și “gofrete”. Toate, cu dichis.

A trecut ziua “liberă”. N-am desenat, am citit. Și am fost împreună cu familia, cu adorații mei urmași, o fericire adevărată ! Am terminat de făcut ordine, de spălat vasele. Am avut sufletul plin. Și am scris aceste rânduri. Este ora 22:47.

A A-F _________________________________________________________________ bozón s. m. 1979 (fiz.) Particulă nucleară elementară al cărei spin se măsoară cu numere întregi v. spin, superparticulă (din fr. boson; PR 1950; DT, DF) sursa: DCR2 (1997)

34

35

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Baut lăv mie îmi plac vulpile, întotdeauna mi-au plăcut vulpile, animale senzuale când sunt singure, dedicate când sunt domestice, câino-pisici, la fel de credincioase și mofturoase. mincinoase, ingenioase, își fac cuib în perna ta și rămân acolo cu un strop de ludic, caută liniște pe vreme de război și întărâtă pe vreme de pace, impredictibile, îți fac viața amară dacă nu ești punct de interes. mie îmi plac vulpile, dar nu am iubit niciuna. poate că nu am fost capabil să le prind vii, poate nu am cântat suficient de crud, fragil, poate resping instinctual orice îmi place, oricum nu am iubit niciodată o vulpe. am prins însă o pisicuță, delicata creatură scurtă și sprintenă tristă degeaba, nu prea ieșea de sub plapumă. i-am peticit punga cu fum, iar ea a rămas lângă mine. i-am arătat aurora boreală iar atunci, a tors și mi-a promis edenul construit din epave și corbi lipite cu noroi și fân sub soare arzător de seară de septembrie, acoperind marea și întreținând iadul în șemineu, în adieri de câmpie poluată și miros de sare amară. i-am promis gâdilându-i urechile că nu voi aranja altfel sticlele cu opțiuni, că voi bea din ceea ce-mi oferă, oricât de mizer va fi castronul, oricât de neagră ar fi licoarea, că mă voi strădui să desenez posibilitatea acelei grădini. după ce timpul și-a dat jos pălăria și ne-a salutat, nu a terminat urarea, iar pisicuța și-a ascuțit ghearele. i-am cerut să nu lase blana în ploaie... pentru că, dacă se udă, va îngheța, apoi cristale de gheață or să apară și pe retina mea, spărgând vase de sânge și văzând roșu. nu m-a ascultat și a ieșit în ploaie, ghearele s-au făcut mănuși de box, 36

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 eu m-am făcut sac de rafie și a început să se depună tartru pe noi. i-am cerut să înceteze, dar ea a dansat în ploaie privind norii grei, încărcați, întunecați, apoi a intrat pe hol, iar frigiderul a luat foc, iar eu am rămas mut, m-a furnicat pielea, am vrut s-o jupoi, am vrut să curăț jegul de sub unghii, dar ea a pus lăbuța pe degetele mele și a zis să-l las acolo... voiam să trag apa verde și mizerabilă în piept, am vrut să cunosc felinarul stins, am vrut să devin îngrășământ, dar frica și rațiunea mi-au spus să nu o fac. cicatricile de la mâna stângă, de sub semnul cancerului ștanțat pe mine când eram mic, sunt făcute de ea, de acea pisicuța mică, firavă, zgribulită, din zăpada mov... iar acum tot urmăresc o vulpe, poate n-am s-o prind, poate îmi va scăpa, poate vine ea la mine, poate nu o alerg prin lanuri de grâu, înțepat de lăcuste, poate am să cânt opera dansând vals singur, iar ea se va alătura, sau poate nu. dar dacă nu reușesc să mă transform în podul de care am nevoie până în lumea ei, eu voi ști un lucru, mie îmi plac vulpile, chiar dacă nu am iubit niciodată una.

Premiul SpecialGhelase George 16 ani, cl. a X-a, Lic. Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza”, Slobozia, Ialomița, Prof. coord. Cîncescu Beatrice 37

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Iluzia primăverii

Un gând s-a dus, Se ascunde de mine.

Privesc către cerul înalt și îmi vine Să m-afund în simțiri, departe să zbor, Să fur de pe-o filă un vers de amor, Să-l scriu. Să-l simt.

Dar el e de ceață, nu pot să-l ating.

Nu pot să-l compun. Încerc să-l dezleg, Încerc să-l adun.

Cuvânt cu cuvânt, Plutind peste zări albastre să-l cânt, Să cadă prin ploaie, prin fire-nverzite Și să împânzească parfumuri de mai.

Pe pământuri reci, herghelii de cai Tocesc copite pe pat de pleură, Iar lângă pășune izvoarele tremură De dorul grâului, De dorul craiului.

Se prăpădesc visuri în valuri subțiri Ca zâmbet ghidat de dulci amintiri Prin mantii de vânt, de briză ușoară.

Dar se duce, se duce, se duce...

Versul cântat de graiul cel dulce.

E iar iarnă, e iar frig, Și totul s-a transformat în nimic.

Premiul SpecialTălășman Marina-Alina, 16 ani, cl. a X-a, Col. Naț. ”Ghe. Roșca Codreanu”, Bârlad, Vaslui, Prof. coord. Ștefăniță Lucy Ana-Maria Grame de cuvinte Ai petrecut un timp în sufletul meu, Colorând vise și gânduri, Cu fărâme de curcubeu, Clădind din cuvinte cetate.

Dar înainte ca tăciunii să se stingă Ai întins aripile care ți-au crescut… Și ai zburat și ai dărâmat cetatea, Aruncând cuvinte ce au durut…

Ai sperat că voi arde tot ceea ce am...

Vise și gânduri fără culoare.

Dar am alungat de pe inimă gram cu gram Greutatea vorbelor tale.

38

Premiul SpecialGligor Amalia-Cătălina, 14 ani, Palatul Copiilor Cluj, Cluj-Napoca, Prof. coordonator: Leontina Copaciu

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

Când viitorul era mic

Măslinii răspândesc miresme tari, iar pe câmpuri observ o mulţime de oameni rumeni în obraji, cu mâini harnice, care trebăluiesc de zor, cu mişcări largi şi fine, culegând roadele pomilor. Ei sunt îmbrăcaţi în tunici de culoarea opalului, simpli la înfăţişare, dar cu ochii blânzi şi mângâietori.

Alţi oameni în tunici pun fructele în amfore sau în hidre. E o ceaţă lăptoasă, însă abia acum cea dintâi rază străpunge văzduhul.

Toate evenimentele petrecute în ultimele zile mi se învârt şi îmi zboară prin cap, apoi se evaporă şi reapar. Oh, am uitat să mă prezint! Eu sunt Viitorul şi am 12 ani. Da, probabil vă gândiţi: ”Cum de Viitorul e un copil?” sau „De ce e Viitorul în Antichitate?”. În primul rând, nu sunt doar copil, ci pot lua ce formă doresc, dar prefer să mă transfigurez într-un suflet ingenuu, pentru că astfel lumea nu îmi pune întrebări. În al doilea rând, nu îi am decât pe mama şi pe fraţii mei: Trecutul, fratele cel mare, şi Prezentul, mijlociul familiei, ce ne uneşte mereu (la propriu), iar eu sunt mezinul. Însă Timpul, mama noastră, nu prea ne vizitează şi o văd cam rar.

Acum, să ne întoarcem la evenimentele bizare, din ultimele zile! Fratele meu cel mare m-a trimis într-o misiune pe teritoriul său. Şi asta nu e minunat?! El e foarte strict cu călătoritul prin timp şi rareori mă lasă să o fac. Pe lângă asta, mi-a dat şi o misiune! Nu că aş fi eu un spion înnăscut, dar odată ce îmi propun un lucru, îl duc până la capăt! Acesta e unul dintre lucrurile pe care oamenii nu vor să le accepte. Ei cred că, dacă ştiu viitorul, îl pot schimba. Dar se înşală amarnic, deoarece ei nu au cum să influenţeze ce spun eu. Prezentul încearcă să îi ajute, dar, după cum v-am mărturisit, nici măcar fratele meu nu poate schimba un ordin prevăzător. Şi, da, nu multă lume ştie de existenţa sau de însemnătatea lui. El este scris de visele mele, în timp ce dorm pe o foaie de mărgăritar. Îl ţin mereu la mine în cameră, pe un piedestal, şi conţine viitorul, faptele importante şi schimbările ce se vor petrece. Odată ce ajunge pe mâini rele, poate distruge un continent sau tot universul. Dar asta este altă poveste. Fraţii mei dețin fiecare câte un teritoriu, dar Trecutul are cele mai întinse meleaguri. Eu nu am primit niciun teritoriu şi, din câte am visat, nici nu voi primi.

Misiunea mea constă în a-i ţine locul fratelui meu, cât timp el este la Întâlnirea Anuală A Stabilirii, unde sunt convocate cele mai importante entităţi din tot Universul. Ca de obicei, eu nu am fost chemat, aşadar trebuie să am grijă ca lucrurile din trecut să se desfăşoare fără evenimente neaşteptate.

Un singur om a ridicat privirea spre mine şi apoi s-a întors la cules, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Lucrurile sunt foarte diferite faţă de prezent. Şi ştiu asta, pentru că Prezentul mereu mă ţine pe teritoriul său. Şi am ales să trăiesc în Grecia, să studiez teoriile filosofilor despre timp şi să am şi contact cu oamenii. Aici pare cu totul altă lume, un paradis, fără şosele, fără poluare. Prezentul se luptă de mult cu poluarea şi încă nu a găsit o soluţie.

Ochii oamenilor surâd la vederea miilor de roade pe pomi. Mi-am îndreptat privirea spre orizont. Un castel se ridica în lumina mărului de foc.

Un grup de tineri s-a apropiat de mine. Când ne-am intersectat, s-au uitat stăruitor la veșmintele şi înfăţişarea mea. Şi le înţelegeam nedumerirea, căci nu eram îmbrăcat conform epocii în care ne aflam, dar le-am aruncat o privire senină şi le-am zărit chipul învăluit de o lumină misterioasă.

I-am întrebat încotro se duc. Unul dintre ei, un băiat cu părul bălai ca razele lunii, a păşit în faţă şi mi-a mărturisit mândru: - Noi suntem fii de arhonţi şi ne îndreptăm spre Academia lui Platon, pentru a ne îmbogăţi cunoştinţele, apoi vom pleca spre biblioteca din Polis, pentru a cerceta din manuscrise filosofie şi astronomie. Doreşti să ni te alături?

Eram plin de încântare la auzul vorbelor sale. Eu ardeam de nerăbdare să văd Academia lui Platon despre care citisem atâtea. Însă un lucru mă neliniştea: dacă aveam să schimb cursul lucrurilor şi, astfel, evenimentele urmau să se petreacă diferit în prezent? Nu voiam să mă cert cu fratele meu, dar ce lucru important puteam schimba? Aşa că le-am acceptat, entuziasmat, propunerea (în sfârșit deveneam părtaș la ceva palpitant!). Ne-am îndreptat spre una dintre livezile de măslini, din capătul oraşului. Pe o piatră, stătea un bătrân cu barbă, ce ţinea în mână un papirus. În jurul său, erau aşezaţi în semicerc o mulţime de tineri. Ne-am alăturat şi ne-a deslușit, cu infinită răbdare, teoriile despre timp, spaţiu şi existenţă, despre viaţă, scopuri şi educaţie. Şi am realizat ceva: aş putea face mai mult decât doar să visez, aş putea să-i ajut pe muritori să-şi găsească scopul în viaţă sau destinul. Aş putea fi şi eu chemat la Întâlnirea Anuală A Stabilirii sau aş putea să las lucrurile să se întâmple în voia lor, fără să le controlez. Aş putea face mult mai multe citind sau căutând, în loc să stau nepăsător milenii, aşa că m-am întors în prezent şi i-am mărturisit fratelui meu dorința mea, care-mi clocotea în suflet: să citesc tot ce se poate .

Premiul SpecialCiurean Alexia, 13 ani, cl a VI-a, Șc. Gimnazială ,,Gh. Lazăr” Zalău, Sălaj, Prof. coordonator: Diana Iacob 39

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Pulbere de stele Demult, demult s-a-nfiripat Acest basm aproape-uitat O zână mică, mititică Mi-a spus această minciunică. Și acea zână, dragul meu cititor, de mă vei crede sau nu, trăia într-un tărâm fermecat, în care elfii se înfrățeau cu gnomii, furând poamele de aur din grădina zmeului, iar nimfele din Pădurea de Smarald te fermecau cu vocea lor diafană ce fredona melodii în limbi pe care nouă, dragă cititorule, ne-ar fi imposibil a le pătrunde cu înțelegerea.

Acest tărâm era departe, atât de departe, încât ne-ar lua două jumătăți de eternitate să o ajungem. Dar poate nu crezi în această lume despre care mi-a povestit atâtea prietena mea, zâna Arpagic. Ei, atunci sper că îmi vei da crezare când îți voi spune că lângă acest ținut de poveste, numit Asgardia, se afla o altă împărăție, dar, de astă dată, una în care își duceau traiul oameni simpli, muritori de rând, așa ca mine și ca tine. Aceste două lumi erau separate printr-un zid înalt cât șapte brazi și atât de lung, încât nicio ființă nu i-a aflat vreodată capătul. Unica poartă prin care se făcea trecerea în Asgardia era păzită de un trol care nu te lăsa să treci până când nu îi spuneai formula magică secretă (deși Arpagic m-a informat că era cam slab de înger și, în plus, nu avea o vedere prea bună, dar să nu mai spui la nimeni). Cu mult timp în urmă, cele două lumi erau unite, oamenii conviețuind în pace și armonie cu ființele supranaturale. Unica regulă era ca niciun om să nu bea din apa vie a râului Kinabu ce l-ar fi făcut nemuritor. Dar, știi cum e omul, că poftește la tot și dragi i-s toate, așa că a încălcat această regulă, izbucnind astfel revolta și muritorii fiind alungați din Asgardia.

Ei bine, istorioara pe care mi-a depănat-o pe-ndelete Arpagic și cu care am de gând a te încânta, nu este cea a vreunui fecior de împărat, cum te-ai gândi probabil, ci a unui flăcău din regatul învecinat Asgardiei la fereastra căruia, Arpagic, bat-o norocul, a poposit într-una dintre călătoriile sale. Și acest tânăr, pe nume Tristan, cunoștea tainele astrelor mai bine decât un adevărat învățat și mânuia tăișul sabiei asemenea unui luptător înfocat. Ochii săi mari și albaștri ca doi stropi de lumină erau încadrați de buclele moi și blonde ale părului ca spicul grâului de vară. Deși Tristan era atât de puternic și înțelept, era sărac lipit pământului. Tatăl său era păcurar, iar despre mama sa nu știa multe, ci doar că a murit când el era mic copil, iar cu tatăl său arareori vorbea despre ea. Într-o noapte în care cerul împânzit de umbre și de fiori își aprindea una câte una luminile ca într-un imens candelabru de cristal, o stea s-a desprins de suratele sale și, lăsând în urmă o dâră de praf strălucitor ca cel de pe ceșcuțele de porțelan ale bunicii, s-a coborât pe pământ. Tristan privea fermecat spectacolul, dar nu era singurul. Regele ce domnea peste împărăția muritorilor a dat degrabă sfară în țară că cel care îi va aduce steaua, va moșteni toată împărăția.

Zis și făcut. Imediat o sumedenie de voinici au început să cutreiere lumea în lung și-n lat, în căutarea stelei. Vestea ajunse și la urechile lui Tristan, acesta hotărând dar să-și încerce și dânsul norocul. Astfel s-a dus el la tată-său, zicându-i: - Taică, am decis să pornesc în căutarea stelei și de nu m-oi întoarce pân’ în cea de-a noua noapte, să știi că am murit.

- Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că vei putea răzbate iaca această scrisoare pe care mama ta a lăsat-o înainte să moară și pe care m-a rugat să ți-o dau când o fi vremea.

Tristan a luat scrisoarea și a început să o citească: „Dragul mamei, de citești acestea, înseamnă că a venit timpul să pornești pe un drum primejdios.

Am încredere în tine, căci ești cu adevărat un băiat deosebit. Eu am trăit în Asgardia, iar mama mea e Sfânta Lună. Pentru a izbuti ai nevoie de ajutorul ei, dar, întâi de toate, ia fluierul de aur al tatălui tău și când vei întâlni trolul de la poarta spre tărâm magic, sulflă în el. Dacă dai de necaz, nu uita, caută sprijin în rândunica de pe cer, în furnica harnică sau în cerbul puternic. Ei te vor sprijini, căci lumea asta e plină de răutate. Voi veghea asupra ta neîncetat! Mult noroc, fiul meu!”

Așa a plecat Tristan, luând fluierul de aur și merse ce merse, cale lungă să-i ajungă, până dete peste trolul ce veghea portalul spre cealaltă lume. Atunci, acesta scoase fluierul și începu să cânte din el atât de dulce și frumos, încât creatura adormi numaidecât. Și așa trecu Tristan în Asgardia și iar merse ce merse, cale lungă de nouă mări și nouă țări prin lumea magică, întâlnind în calea sa fel de fel de creaturi supranaturale, dar nici urmă de stea. Într-un final, ajunse la Sfânta Lună ce îl primi cu mare bucurie: - Băiatul meu, ce te aduce pe aceste meleaguri bântuite de umbre ale răului și închipuiri incerte?

40

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - Iaca am venit să caut steaua căzătoare și să i-o duc împăratului. Nădăjduiesc că îmi vei arăta calea spre aceasta, căci sunt gata să trec prin apă și foc pentru a o găsi.

- Tinere, ești curajos și ai o inimă bună. Ia aceste trei lumânări asgsardiene și, de îți vei pune dorința, acestea te vor duce oriunde, dar fii cu băgare de seamă, căci nu ești singurul care se află în căutarea stelei. Cele trei vrăjitoare din Pădurea Neagră au pornit-o spre aceasta și vor distruge pe oricine încearcă să le stea în cale. Mult noroc, băiete!

Eroul nostru o porni iarăși la drum și, amintindu-și de cele trei lumânări, aprinse una și își puse dorința. Imediat se văzu înconjurat de un nor de fum și în clipa următoare se trezi lângă cea mai frumoasă fată pe care o văzuse până atunci. Părul său bălai și ondulat mătura pământul, iar ochii parcă erau două sclipiri ale unei... stele.

- Bună să-ți fie inima, mândră fată. Îmi poți arăta, te rog, drumul spre steaua căzătoare?

- Oh, dragul meu... De zile întregi mă tot ascund de cele trei vrăjitoare care vor să-mi fure inima pentru a deveni veșnic tinere și frumoase. Duc nădejde că mă poți scăpa, căci eu sunt steaua pe care o cauți, Enif mă numesc.

Lui Tristan nu-i venea să-și creadă ochilor. Ajunse la stea, doar șoptindu-și dorința și aceasta se dovedi a fi o fată atât de frumoasă, de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba.

- Te voi ajuta și te voi duce dincolo de zid, la împăratul regatului meu.

Așa că Tristan o luă pe Enif și porni spre împărăția sa. Dar pe drum, cei doi auziră glasul Vrăjitoarei Mici : - Stea, steluță prea drăguță, fie-n iarbă, fie-n nori, nu te poți ascunde de noi.

Enif a început a se panica, dar Tristan, amintindu-și de sfatul mamei sale, i-a cerut ajutorul cerbului.

- Văd că ai o inimă bună, așa că te voi ajuta. Dați-vă de trei ori peste cap și vă veți preschimba, astfel încât vrăjitoarea să nu își dea seama cine sunteți. Dar, tinere Tristan, ia aminte, căci fericirea e mai aproape decât o cauți tu.

Tristan nu înțelese ultimele cuvinte ale cerbului, dar o luă pe Enif și împreună se dădură de trei ori peste cap, preschimbându-se într-un cerb și o căprioară cum nu se mai văzuseră până atunci, atât erau de frumoși. S-au ascuns prin desișul pădurii, printre nimfe și elfi, astfel vrăjitoarea nereușind să-i zărească. Când pericolul dispăru, reveniră la forma lor inițială și mulțumindu-i cerbului, își văzură de drum.

Nu plecară bine, că cei doi auziră vocea Vrăjitoarei Mijlocii: - Stea, steluță, prea drăguță, fie-n iarbă, fie-n nori, nu te poți ascunde de noi.

Atunci Tristan îi ceru ajutorul furnicii.

- De vă veți da de trei ori peste cap, vă veți transforma în furnici, dar Tristan, ia aminte, căci fericirea pe care o cauți e mai aproape decât gândești.

Flăcăul iarăși nu înțelese vorbele furnicii, dar făcu întocmai cum i-a spus mica vietate, și pe loc cei doi s-au preschimbat, ascunzându-se în mușuroi. Când vrăjitoarea mijlocie veni, aceasta nu reuși să-i zărească, așa că scăpară și de acestă dată. Îi mulțumiră furnicii și își văzură de drum. Nu merseră mult că o auziră pe Vrăjitoarea cea Mare strigând: - Stea, steluță prea drăguță, fie-n iarbă, fie-n nori, nu te poți ascunde de noi.

Tristan ceru ajutorul rândunicii de această data.

- Dați-vă de trei ori peste cap și zburați cu mine, după soare, căci nu e chip a ne zări acolo.

Zis și făcut. Cei doi au zburat cu rândunica până în inima văzduhului și, când pericolul a trecut, au revenit pe pământ, unde și-au luat rămas bun de la rândunică, mulțumindu-i.

- Tristan, spuse pasărea, ești un băiat bun și fericirea ta e mai aproape decât îți poți încă imagina. Fii cu băgare de seamă și ai să o zărești.

Băiatul și frumoasa Enif își văzură de drum, dar tot mergând și vorbind, steluța începu să îi cadă dragă lui Tristan, iar fata începu să-l îndrăgească la rândul ei pe flăcău. Astfel, cei doi își mărturisiră iubirea unul altuia. Voinicul înțelese în acel moment vorbele animalelor ce îi oferiseră ajutorul și deodată își dădu seama că cel mai important lucru era dragostea, nu puterea asupra regatului. Așa că, în dimineața celei de-a noua zile, Tristan se sculă cu noaptea-n cap și, tăind trei șuvițe bălaie din părul mătăsos al lui Enif ce încă dormea, o porni spre lumea oamenilor, pentru a-i spune regelui că nu dorește a moșteni tronul, deși este alesul care a găsit steaua. Înainte de a pleca, grăbindu-se, Tristan uită să își lase umbra să o vegheze pe frumoasa fată, ca în cazul în care cele trei vrăjitoare îi dau de urmă să poată fi apărată.

Ajungând la trecerea în lumea oamenilor, băiatul scoase iar fluierul de la tatăl său și adormi trolul, reușind să ajungă astfel, la palatal regelui. Înfățișându-se înaintea acestuia, Tristan plecă genunchiul și îi spuse: - Luminate Împărate, am reușit a îndeplini porunca pe care ai dat-o pentru moștenirea tronului, 41

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 dar mi-am dat seama că dragostea este mult mai importantă decât puterea, așa că, de nu va fi cu supărare, voi păstra steaua și nu voi dori a moșteni tronul.

- Tristan, ești un om cu inima de aur, se vede. Deși nu mi-ai adus steaua, regatul e al tău, căci sunt convins că îl vei conduce cu bunătate și dreptate.

- Îți mulțumesc, împărate, acesta este cadoul meu...

Dar când deschise pumnul să îi întindă împăratului șuvițele aurite, acestea erau doar praf… praf de stele. Tristan își aduse aminte că ființele magice nu au puteri în lumea oamenilor, așa că, dacă Enif ar fi trecut granița, s-ar fi transformat în pulbere de stele, pe care vântul ar fi spulberat-o asemenea aburului unui ceai pe care îl bei prea târziu. Flăcăul își dădu seama că o lăsase singură, așa că porni degrabă în căutarea ei. Amintindu-și de cele două lumânări asgardiene, aprinse una și imediat se teleportă în Pădurea Neagră, unde fata era ținută prizonieră de cele trei vrăjitoare.

Tristan a început să se lupte plin de vitejie, dar cele trei erau mai puternice decât s-ar fi așteptat.

Când acesta era aproape răpus, Enif, cuprinsă de frica teribilă de a-l pierde, începu să strălucească atât de tare, încât vrăjitoarele au orbit și s-au transformat în cenușă. Pădurea Neagră, plină de umbre înspăimântătoare și moarte a înverzit și toată Asgardia răsuna de cântece de bucurie și iubire.

- Cum ai reușit să faci una ca asta? întrebă Tristan uimit de puterea lui Enif.

- Asta este ceea ce fac stelele cel mai bine: strălucesc... Mai ales când simt dragostea adevărată.

- Oh, frumoasa mea iubită, fii fericită, căci astăzi am aflat ce înseamnă iubirea adevărată.

Nu încape îndoială, cei doi s-au căsătorit, Tristan unind regatul său cu Asgardia, pentru ca Enif să poată vedea lumea oamenilor fără a se preschimba în praf de stele. Zidul a fost dărâmat și nunta celor doi a durat trei zile și trei nopți. La ea a participat și nebuna de Arpagic care a dansat cu trolul ce păzea cândva zidul. Ah, dar era să uit… Mai rămăsese o lumânare asgardiană primită în dar de Tristan de la Sfânta Lună…Ei, cu acea lumânare, cei doi îndrăgostiți au călătorit până în Cosmos, printre suratele lui Enif, devenind stele eterne, pe care le poți vedea chiar în această clipă, dacă privești spre bolta plină de vise a nopții. La fel de eternă a devenit și dragostea lor, ce va lumina pământul încă o eternitate de acum încolo.

Ei, așa a încheiat mica mea zână povestea și așa o să v-o închei și eu vouă, nu înainte de a-mi lua rămas bun și de a… a… hapciu… afurisita de Arpagic… a împrăștiat peste tot pulbere de stele…

Uite-așa am isprăvit Cu Tristan și cu Enif...

Am încălecat pe-o stea Și v-am spus povestea-așa...

Premiul SpecialBenția Anda-Maria, 17 ani, cl.a XI-a, Palatul Copiilor Pitesti, Argeș, Profesor: Simona Marineața În țara curcubeului

Era o zi ploioasă de vară, așa cum numai la munte poate să fie. Clara se uita pe fereastră, privind curcubeul care începuse să se formeze. I-au plăcut atât de mult culorile, încât a simțit că se strecoară pe fereastră și urcă pe scara curcubeului, să cutreiere lumea.

Ea a pus mâna pe culoarea verde. Înăuntru era ca în basme. S-a așezat pe covorul verde al ierbii. Copacii erau plini de frunze verzui. A înaintat și a pătruns în culoarea roșie. A văzut maci, cireșe și buburuze care zburau din floare în floare. Mai departe i-a surâs culoarea galbenă. O rază de soare a luat-o în brațe și a plimbat-o prin lanul de cereale. A lăsat-o jos și Clara a văzut galbenul florilor de păpădie. A intrat și-n culoarea albastră! Sus, cerul albastru o mângâia, iar jos, marea albastră o stropea cu valurile ei.

Celelalte culori ale curcubeului, orange, indigo și violet, erau pe aripile fluturașilor. Ele dau zâmbet pe fața copiilor și luminează grădinile oamenilor. Dintr-o grădină, un puf de păpădie a dus-o pe Clara de unde a plecat. Fetița și-a dat seama că lumea e frumoasă și te invită în fiecare zi într-o călătorie, ca să îi descoperi frumusețile. Și atunci Clara a zâmbit.

42

Premiul SpecialCiocănel Antonia, 9 ani, cl. a II-a, Șc. Gimnazială „Nestor Urechia” Bușteni, Prahova, Prof. înv. primar Silvia Duțu

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 TREZIREA (dramă într-un act - 2020) Scena prezintă un salon amenajat cu mult bun gust, asupra căruia este vizibilă amprenta luxului. În mijlocul scenei, se află o canapea îmbietoare la odihnă. În stânga – un culoar spre bucătărie, în dreapta – alt culoar care duce spre dormitoarele membrilor familiei. La un moment dat, se aude ușa de la intrarea principală și apare în scenă tata, epuizat de muncă și de programul zilnic: GINO: Ah! Acasă, în sfârșit, acasă! Vreau liniște, vreau odihnă... m-am săturat, nu mai vreau să văd pe nimeni, nu mai vreau să aud niciun cuvânt, vreau liniște...

ILEANA (venind de la bucătărie, cu un surâs larg pe buze): Oh, dragă, bine că ai venit! De când te așteaptă copiii! Au planuri mari pentru tine după-masa asta!

GINO (vizibil vexat și deranjat în momentul lui de relaxare): Hai, dragă, mă lași puțin?! Abia am ajuns! Vreau și eu puțină liniște! Li-niș-te!! Înțelegi?

ILEANA (care între timp traversase salonul și era pregătită să se îndrepte spre camera copiilor): Da’ bine, dragul meu, mai schimbă și tu replica, în ultima vreme numai asta aud de la tine: vrei liniște, vrei liniște, vrei odihnă...

Apare în scenă Andrei, fiul de 10 ani, cu o minge la picior, făcând slalom printre scaunele și mobilele din salon.

ANDREI: Tata, vreau să vii cu mine azi la un meci de fotbal în fața blocului. Jucăm cu băieții din scara vecină. Toți prietenii mei vor veni cu tații lor. Nu-i așa că mă însoțești?!

GINO (deja și mai obosit ascultând vorbele fiului): Hai, măi Paul, nu vrei să mă lași puțin?! Am nevoie de odihnă, sunt foarte obosit, vreau puțină liniște și apoi mai vorbim. Ok?!

ANDREI (supărat): Bine, bine, de fiecare dată când te rog să ieși cu mine, îmi spui aceleași cuvinte: obosit, liniște, odihnă... (și pleacă așa cum a venit, cu mingea)

În același timp apare în scenă Alicia, fiica de 8 ani. Aceasta, văzându-și tatăl, sare direct în brațele acestuia, pe canapea, bombardându-l cu întrebări: ALICIA: Tata, ai venit?!! Ce mi-ai adus?!! Vii cu mine și cu mama, azi, în parc? Toate prietenele mele merg cu părinții. Vii? Așa-i că vii?!! Numai eu nu am tătic în parc, toți copiii au!! Vii, tata, vii?!

GINO: Alicia, te rog, o să mergem, sigur că o să mergem, dar acum tata are nevoie de puțină liniște, vrea să se odihnească puțin, ce zici? Du-te puțin la păpușelele tale și mai vedem...

ALICIA (tristă): Mai vedem, mai vedem...așa îmi răspunzi mereu, când îți cer ceva! (și fiica pleacă nemulțumită de răspunsul tatălui).

În tot acest timp, în spatele scenei, pe un ecran uriaș, se va derula un film care va prezenta activitatea obositoare a tatălui surmenat de munca pe care o prestează: un birou, multă lume, unul vine, altul pleacă, toată lumea îl solicită.

Chiar în momentul când se debarasează de fiică-sa, apar în scenă doi bătrânei, părinții lui.

GHEORGHE: Fiule, aș avea nevoie să mă duci la medic spre seară, atunci e program la cabinet, simt că mă lasă puterile și aș vrea să mă vadă medicul.

GINO (luat ca prin surprindere, își privește părinții și parcă nu înțelege ce vor de la el): Cum? Ce ziceai, dumneata, tată?

SILVIA: Zicea că ar avea nevoie să-l însoțești...

GINO: Hai, mă’ mamă, nu puteți să mă lăsați puțin?! Abia am venit și eu de la muncă!!! Vreau puțină liniște!! Pot să mă odihnesc puțin?!

43

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Bătrânul și bătrâna rămân fără replică, în fața tonului ridicat al fiului lor și se retrag încet, timp în care apare ILEANA, care-l ia tare pe soț.

ILEANA: Da’ ce ai, dragă, nu se mai poate înțelege lumea din casă cu tine?! Parcă ai fi o placă de pick-up defectă, (devenind ironică) mai revizuiește-ți puțin discursul, vezi, poate mai vii cu noutăți! În ziua de azi, trebuie să ai tot timpul ceva nou la mână, așa, ca să nu plictisești auditoriul, ce zici de asta?!

GINO: Vreau liniște, am spus!! Nu se înțelege? Vreau să mă o d i h n e s c!

ILEANA se retrage în bucătărie, fără să-i răspundă, iar în scenă se lasă întunericul. După câteva secunde, se aprinde un singur reflector care luminează canapeaua, unde tatăl încearcă să fure câteva clipe de odihnă, cu ochii închiși. Se aude o voce: ÎNGERUL MORȚII: Ei, ești pregătit, să înțeleg!

GINO (deschizând brusc ochii și realizând că vocea îi este străină): Cine-i?!

ÎNGERUL MORȚII (mirat): Cine-i?! Rațiunea ta mă cheamă insistent de atâta vreme, iar când apar întrebi așa „cine-i?!”. Sunt eu, salvatorul tău, scăparea ta...

GINO ( în revoltă amestecată cu jignire): Salvator!?! Ce salvator?! Ce scăpare?! ÎNGERUL MORȚII: Haide, plecăm, totul e pregătit.

GINO: Totul?! Care... totul? Ce... totul?

ÎNGERUL MORȚII: Cum adică: ce... totul?! Călătoria ta, locul tău pentru odihnă, unde vei avea liniște tot timpul, veșnic.

GINO (neputându-și reveni din sperietură și uimire): Liniște, veșnic??!

ÎNGERUL MORȚII: Dar nu asta îți dorești? Nu asta repeți într-una? Soției, copiilor, părinților le spui același lucru...

ÎNGERUL MORȚII (luându-l de mână): Dar ce vrei, atunci?! Nu înțelegi că în viața asta atât de scurtă, trebuie să îți faci timp pentru toate? Nu vezi că timpul e scurt și trebuie să profiți de toate bucuriile pe care Dumnezeu ți le oferă? Ai sănătate - cel mai prețios dar, ai familie - cea mai mare avere, ai părinții lângă tine - cei mai de încredere aliați, iar tu ceri într-una liniște și odihnă?!

(Brusc scena se luminează.)

GINO (trezindu-se și deschizând ochii, își privi speriat mâna, apoi o scutură ca și cum ar voi să scape de o încătușare a morții): Nu, nu, nu asta vreau!!! (rămâne nemișcat și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă, dându-și seama că i s-a oferit o a doua șansă, apoi strigă): Ileana, copii, mamă, tată!!! Haideți, mergem la fotbal, mergem în parc, tată, haide mai întâi la medic!!! Hei, unde e toată lumea, de ce m-ați lăsat singur aici?!

(CORTINA)

44

Premiul SpecialGhișe Alexia, 17 ani, cl. a XI-a, Col. Naț. „Mihai Eminescu”Baia Mare, Maramureș, prof. coord. Crina Sălnicean

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

Pledoarie pentru lectură

E pauză. Ies pe holul liceului şi surprind o discuţie între două fete mai mici: - N-ai să-mi împrumuţi o carte ?

- Am una în telefon, e în format pdf şi nu are mai mult de 80 de pagini... Mai am puţin şi-o termin... Vrei să ţi-o povestesc? „Nu, nu i-o povesti“, îi răspund în gând, „las-o să afle singură despre ce e vorba şi dacă e sau nu pe gustul ei“... Mie nu-mi place să citesc pe telefon sau laptop. Mie îmi plac cărţile din hârtie, adevărate, să le simt sub degete şi sub ochi, să le respir mirosul ăla de carte nouă, abia ieşită de sub tipar, sau, dimpotrivă, mirosul ăla specific de carte veche, cu foile ciufulite, îngălbenite, chiar pătate de cine ştie ce mâini curioase, grăbite sau poate blazate, care şi-au lăsat astfel amprenta prin timp. Ştiu că nu toată lumea citeşte, nu toată lumea dă bani pe o carte, mulţi tineri de vârsta mea sunt mai pasionaţi de filmele de pe Netflix sau clipurile de pe YouTube, până şi cărţile studiate la şcoală sunt înlocuite de adaptările cinematografice, mai mult sau mai puţin fidele textului...

Ce-i drept, şi cărţile din ziua de azi sunt prea multe, prea puţin valoroase şi parcă prea asemănătoare, toate sunt pe acelaşi calapod, cu eroul deştept, curajos şi deseori bun sportiv care trece, ajutat de prieteni, prin tot felul de ciudăţenii, sau fata singuratică urmărită de puştiul din cartierul interzis, a căror love story este tulburată de un derbedeu plin de muşchi. Nu tot ce încarcă tarabele şi rafturile librăriilor este cu adevărat literatură. Să fim serioşi, poate e greu să distingi cărţile bune, să stabileşti o ierarhie a cărţilor valoroase, fără un pic de ajutor, dar o poţi face, ierarhizarea are şi ea criteriile ei: vechime şi consacrare în timp, număr de cititori din toate categoriile sociale şi de vârstă, mod original de a scrie şi de a reda o anumită idee sau perspectivă asupra realităţii, asupra omului în toată complexitatea lui. Câtă diferenţă între „Twilight“ şi „Prăbuşirea casei Usher“, între „Invitaţie la vals“ şi „La răscruce de vânturi“, sau între personaje ca Nică, Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Pippi Şoseţica şi Micul Prinţ! Şi încă acestea sunt personaje memorabile, pe care le cunoaştem măcar parţial. Am senzaţia că suntem subestimaţi, că se crede că nu suntem capabili să vedem realitatea şi să apreciem o carte bună, care chiar ne dă mintea şi sufletul peste cap, şi de aceea ni se dau să înghiţim pagini întregi cu poveşti siropoase, clişeice, care amestecă elemente deloc originale, într-un context mai mult sau puţin modernizat, care nu mai ştiu să ne ofere emoţie sinceră.

Mă plimbam ieri singură prin parc, profitând de o zi de februarie prea însorită, căci toţi prietenii mei erau prinşi cu treburi, indiferent ce-or înţelege ei prin asta. Am auzit un grup de copii - care nu cred că aveau mai mult de 12 ani - vorbind despre „ultimul serial original Netflix“ şi mi-a venit să râd, dar am şi căzut pe gânduri. Ce-o însemna „serial original“? Care-o fi diferenţa între un serial original şi o carte originală? Mi-am amintit că la vârsta lor citeam „Fram, ursul polar“ şi am vrut să-i întreb dacă au citit şi ei volumul sau măcar dacă au auzit de el, dar mi-am dat seama că o să par prea „duduie“ şi oricum nu avea rost să intru în discuţie. Diferenţele între generaţii nu înseamnă zeci de ani, uneori ajung cinci ani ca să marcheze o diferenţă între preocupări, mod de a gândi şi a se comporta.

Mă tem că o să ajungem o lume de ochelarişti, dar nu de la citit, ci de la ecranele TV şi ale telefoanelor sau de la monitoarele calculatoarelor. Toată lumea stă cu ochii în ecrane, citind doar newsfeed-urile şi meme-urile de pe Facebook, Instagram, urmărind vloggeri şi uitând să se privească în ochi şi în suflete. Căci ce face o carte altceva decât să te privească adânc în suflet şi să-l facă să tresalte? Să ne luăm cu toţii de mână, într-un cerc mare în jurul cărţilor vechi şi noi, groase sau subţiri, să protejăm universul lecturii! Voi, pasionaţii de teorii conspiraţioniste, de mistere şi crime, luaţi-vă în braţe romanele poliţiste sau thrillerele; voi, visătorilor, luaţi-vă în braţe poveştile de dragoste; voi, cei dornici să evadaţi din lumea reală, luaţi-vă în braţe cărţile cu basme şi istorii fanteziste; voi, cei pasionaţi de un anumit domeniu, luaţi-vă în braţe cărţile care vă spun mai multe despre domeniul respectiv! Poate o să le scrieţi şi voi pe ale voastre, cândva, măcar în imaginaţie.

Marile salturi ale gândirii şi marile descoperiri nu au fost făcute de cei care doar au stat în faţa ecranelor, să se uite la figurile frumoase, mai mult sau mai puţin expresive, ale actorilor, sau la noile modele de rochii, adidaşi, telefoane...

Sunt atâtea cărţi, pentru toată lumea, care aşteaptă să fie atinse, deschise şi parcurse cu interes şi cu drag. Fiţi schimbarea, fiţi curioşi, descoperiţi, îndrăzniţi să faceţi şi să fiţi mai mult! Cărţile sunt cel mai bun ghid şi cel mai devotat prieten în această călătorie spre descoperirea sinelui şi a lumii, spre evoluţia intelectuală, morală şi afectivă, a fiecăruia dintre noi.

45

Premiul SpecialPopescu Briana, 16 ani, clasa a X-a, Clubul Copiilor Medgidia, Constanța, Prof. coordonator: Luciu Marilena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

„Muma Pădurii” din Valea Ruscovei

Pădurea este universul comunității huțulilor sau huțanilor – o etnie muntenească din zona mea natală – ce trăiesc pe Valea Ruscovei, o zonă predominant acoperită de păduri din regiunea Maramureșului istoric. Pădurea a fost din cele mai vechi timpuri o sursă fundamentală de inspirație pentru o mare parte din legendele locale. Locuitorii Ruscovei cred, chiar și în vremurile noastre contemporane, în existența forțelor pădurii, așa se explică așadar coexistența în adâncurile pădurilor a unor multitudini de mituri și legende cu o puternică amprentă misterioasă. În regiunea noastră, dacă se întâmplă să vorbești despre pădure, trebuie să o faci în șoaptă, cu o oarecare temere străveche, din cele mai înnegurate timpuri. Pentru a nu incita forțele de neoprit ale Răului.

Pe vremea copilăriei mele, mă fascina ceea ce îmi istoriseau bunicii și părinții, mai apoi, iar toate aceste povestioare aveau legătură cu două ființe mitice ce ne bântuiau pădurile, marcându-mi copilăria, drept pentru care nici măcar azi nu sunt sigur că știu adevărul acestei povești.

Unul dintre personajele a căror poveste mă fascinează, dar mă și obsedează totodată, este Lisna (în traducere ”muma pădurii”). Această creatură misterioasă, de o frumusețe angelică, diafană, de aproximativ 2 metri, precum o arătare uriașă, își ducea viața într-o căsuță simplă din lemn, înconjurată de o grădină cu ierburi și plante de toate soiurile, chiar în inima pădurii – adăpost sanctuar – labirint al existenței sale.

E bine de știut că Lisna este o arătare terifiantă, despre care nimeni nu cutează să vorbească măcar. Dacă, totuși, cineva o face, după credințele populare, ar fi bine ca acela să aibă asupra-i usturoi sau sare, dacă vrea să scape teafăr și nevătămat și pentru a alunga răul. Părul Lisnei este foarte lung și uneori ea le cere oamenilor să i-l pieptene. De altminteri, Ea fură copiii și îi schimbă între ei, zice-se. Povestea rostită de bunica mea este elocventă în acest caz, vecinul ei, Păcală, cizmarul, fiind aspirat de-a dreptul de un vârtej prin care Lisna l-a înhățat ducându-l pe un deal din apropiere, unde, până la urmă, i-a dat drumul. Și tata avea povestea lui de pe vremea când era copil și lucra la câmp, spunea că Lisna ar fi furat căpițele de fân. Sunt câțiva oameni de-ai locului ce jură că ar fi văzut-o pe Lisna. Alții au vrut chiar să o fotografieze, fără să reușească, ba chiar Lisna i-a speriat de-a dreptul…

La noi se spune, ca o superstiție de-a locului, că dacă vorbești de Lisna ea îți va cere să-i piepteni părul. Sub aspect simbolic, părul reprezintă acele virtuți umane, precum forța sau virilitatea, și este o trăsătură fundamentală a personalității, sau mai înseamnă spiritul rebel, nesupunerea (când ești cu pletele în vânt). Mai mult decât atât, în străvechile tradiții celtice, părul este considerat ca fiind lăcașul sufletului. Părul mai este asociat cu vegetația, fiind considerat iarba pământului. Ori la femei, părul semnifică o veritabilă și senzuală armă de seducție. De aici, faptul că Lisna cerea să fie pieptănată ar putea simboliza că avea nevoie de atenția lor.

Există și un echivalent masculin al Lisnei ce se numește Lisnek, diferența constând în înălțime, el măsurând vreo 5-6 metri. Bunicul mi-a povestit că pe vremuri, Lisnek ar fi încercat să pătrundă la noi în gospodărie, dar el i s-a opus. Ce speriată a fost atunci bunica !...dar arătarea nu le-a făcut niciun rău. Și străbunicul meu l-ar fi întâlnit pe Lisnek în al doilea război mondial, noaptea, când se odihnea în cort, alături de camarazii lui de luptă. Doar pentru că și-ar fi păstrat calmul, arătarea s-ar fi retras în liniște.

Eu sunt genul de om ce pune accent pe rațiune și crede în știință, nelăsându-se influențat de astfel de lucruri. Părinții mi-au dezvăluit secretele lui Moș Crăciun și ale Sfântului Nicolae, cu toate astea nu au reușit să-mi spulbere mirajul în sine al copilăriei. Când ești copil, orice e posibil, irealul devine real, ludicul se camuflează în imaginar, iar fascinația ne domină universul. Sacrul e trăit ca o experiență extrem de intimă, la nivel afectiv și emoțional. Fără a mai vorbi despre mine, copilul …, mi-am reprezentat imaginea ”mumei pădurii”, când înfricoșătoare, când șăgalnică și zâmbitoare.

Un simbol ce mi-a marcat copilăria, un soi de alteritate reprezentativă, ce a dat un sens intens poveștii ce mă învăluise pe deplin. Nici părinții mei sau vreun alt bătrân de-al satului nu s-au îndoit vreodată de existența acestei creaturi. Asta mă face și pe mine să cad pe gânduri, și mă fascinează totodată, mă simt precum copiii fermecați de poveștile și legendele din alte timpuri.

Acest mister sălășluiește încă în amintirile mele, nici în ziua de azi nu știu cu certitudine cât adevăr împovărează existența sau nonexistența celor două personaje. Să explici inexplicabilul ar putea fi un semn al devoalării fascinantului mister al evoluției noastre. Și-atunci, de ce ne-am avânta, grăbiți, spre maturitate ? De ce nu am mai rămâne, puțin sau pe veci, copii ???

46

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 „La fille de la forêt” de la vallée de Ruscova La forêt c’est l’univers de la communauté des Houtsoules (huțuli/huțani – une ethnie montagnarde de ma zone natale) qui vivent dans la vallée de Ruscova, une zone boisée dans la région du Maramureș historique. Le bois était depuis des siècles une source fondamentale d’inspiration pour beaucoup de légendes locales. Les habitants de Ruscova croient, même dans la contemporanéité, à l’existence des forces de la forêt, c’est pour cela que beaucoup de mythes et histories à une forte empreinte mystérieuse, y coexistent. Chez nous, quand on parle du bois, on le fait en chuchotant, avec une sorte de peur ancestrale. Les forces incontournables du Mal ne doivent pas être provoquées.

Enfant, j’étais fasciné de ce que mes grands-parents et mes parents me racontaient et toujours ces histoires étaient liées à deux créatures mythiques peuplant nos forêts, qui ont marqué mon enfance, par conséquent ni aujourd’hui je n’en connais la vérité.

L’un de personnages dont l’histoire me fascine et m’embête en même temps, est Lisna. (en traduction « la fille de la forêt»). Elle a une beauté angélique, diaphane et mystérieuse, mesurant environ 2 mètres. Cette géante sylvestre passait sa vie dans une maison modeste en bois, entourée d’un jardin d’herbes et différentes plantes, située au cœur de la forêt – sorte de sanctuaire-labyrinthe de son existence. On doit savoir que Lisna est une créature terrifiante, dont on n’ose pas parler. Si on le fait cependant, les croyances populaires recommandent que c’est mieux d’avoir de l’ail ou du sel chez soi, pour pouvoir échapper sain et sauf et pour éloigner le mal. Lisna a de très très longs cheveux et parfois Elle demande aux humains de les tresser. D’ailleurs, Elle vole les enfants et les change entre eux. Eloquente dans ce cas est l’histoire que ma grand-mère me racontait, sur son voisin, Păcală, qui était cordonnier et qui a été volé par le tourbillon que Lisna avait créé pour l’emmener jusqu’à une colline des environs où Elle l’avait lâché.

Mon père me racontait, lui aussi, étant garçon et travaillant avec ses parents le champ, a observé comme Lisna avait pris le foin fourché. Il y a des gens de chez nous qui jurent avoir vu Lisna. D’autres ont essayé de la prendre en photos, mais ils n’ont pas réussi et en plus, ils ont vécu des moments de petites frayeurs. Une superstition locale rappelle que si quelqu’un parle de Lisna, parfois elle lui demandera de brosser ses cheveux. Symboliquement, les cheveux représentent des vertus humaines comme la force, la virilité, un trait particulier de la personnalité, même la rébellion, l’insoumission (les cheveux au vent). En plus, dans les traditions celtiques ancestrales, les cheveux sont considérés être le siège de l’âme. On les associe aussi à la végétation, car les cheveux sont l’herbe de la Terre. Et pour les femmes, les cheveux sont une véritable et sensuelle arme de séduction. Et le fait que Lisna demanda aux humains de brosser ses cheveux pourrait symboliser qu’elle avait besoin d’attention.

L’équivalent masculin de Lisna est Lisnek, mais la plus grande différence entre les deux est que Lisnek mesurait 5 ou 6 mètres. Mon autre grand-mère m’a raconté qu’autrefois cette créature avait essayé d’entrer dans notre maison, sans l’avoir réussi, évidemment. Ma grand-mère en a été si effrayée… ne lui faisant aucun mal. Mon arrière-grand-père a aussi rencontré Lisnek dans la deuxième guerre mondiale pendant la nuit, quand il se reposait dans la tente avec ses camarades et Lisnek y est entré. Comme il a gardé son calme, la créature avait disparu silencieusement.

Je me considère comme une personne qui met l’accent sur la raison et la science et qui ne croit pas à ce genre de choses. Les secrets du Père Noël et Saint Nicolas m’ont été révélés par mes parents et cela n’avait pas anéanti le mirage de l’enfance. A cet âge-là, tout est possible, l’irréel devient réel, le ludique se cache dans l’imaginaire et la fascination est au centre de notre univers. Le sacré est une expérience vécue affectivement, au niveau de nos émotions les plus intimes. Et moi, comme tout enfant, je me suis représenté l’image de cette « fille de la forêt » tantôt terrifiante, tantôt joyeuse et souriante. Comme un symbole qui a marqué mon enfance, une altérité représentative donnant intensément un sens à l’histoire dont j’étais pleinement envahi. Mais ni mes parents et mes grands-parents, ni aucune vieille personne de mon village n’a jamais remis en question l’existence de cette créature. Ça me fait poser des questions et me fascine comme les petits enfants sont fascinés de certaines histoires et légendes. Ce mystère survit encore dans ma mémoire et ni aujourd’hui je ne connais la vérité sur l’existence ou non existence de ces deux personnages. Expliquer l’inexplicable pourrait être un signe pour dévoiler le superbe mystère de notre création. Et alors, pourquoi nous hâter vers l’âge adulte ? Pourquoi ne pas rester encore ou à jamais enfants ???

Premiul SpecialSauca-Liber Darius, 18 ani, cl. a XII-a, Lic. Teoretic „Emil Racoviță”, Baia Mare, Maramureș, prof. coordonator: Adriana Florian 47

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Basorelief (fragment) Următorul lucru pe care mi-l amintesc, a fost că mă perindam de colo-colo, printre hărți și manuscrise, printre rafturi prăfuite, unde trona un gramofon englezesc, pe care probabil că l-aș fi cumpărat, dacă mă nimeream în zilele mele cele mai bune, când mai surzeam. Spun „zile bune” datorită faptului că puteam zâmbi ștrengărește la orice stupizenie, la orice lătrătură, găsind drept scuză labilitatea mea fonică, lucru care părea să-I scoată din minți pe mulți, fiindcă mă mai trezeam câteodată față în față cu chipuri schimonosite, botoase, de cabotini turpizi sau cu potăi impertinente care își arătau colții abia dați, mai mult niște cioturi calcifiate, abia vizibile, care stropeau cu picături lipicioase de salivă când se înfoiau, de trebuia să te ștergi pe față constant, până ți se exfolia și ultimul strat de piele. Atunci, eu doar ridicam din umeri, ca o nevinovată, și îi lăsam săși termine numărul acesta teatral, pe care îl urmăream cu indiferență; poate m-ați crede imorală dacă v-aș mărturisi că le mai și râdeam prostește, ba chiar în față, iar apoi îi compătimeam pentru polologhiile și osteneala lor de a se revărsa în fața unui surd.

Precum spuneam, aș fi cumpărat gramofonul și l-aș fi așezat la căpătâi, astfel încât, uneori, când voi fi dormit, să fixez acul în mijlocul frunții, deasupra de sprâncene, în speranța că poate umbra mea, pruncă nocturnă și totdeauna nestatornică, ascunzându-se pe undeva prin dosul lunii, va fi prin preajmă să îmi asculte gândurile și poate a doua zi, dacă mă rugam mult de ea, poate s-ar fi învoit să mi le împărtășească și mie, căci într-o vreme, nu mai puteam filtra nimic. În schimb, mi-a atras atenția un ceas astronomic, vechi, al cărui contur căpătase o greutate aparte în ochii mei, uluindu-mă prin corpurile sale cerești, mărgele veritabile pictate tacticos și realistic, mărginite de cadranul auriu, aureola timpului, vegheat de figuri biblice frământate de tinerețea lor veșnică, cu fețe plânse, culcate între palmele firave și străvezii, cu umerii plecați de povara realității, ori privind melancolic de-a lungul brațului întins spre zenit, cumpăna vieții; scheleți de fildeș, deșirați, prinși de-o parte și de alta de inelele spinării; toți așteptând judecata de apoi, coborârea spre crepuscul și sărutarea serafimilor din porțelan, ce valsau tăcut în mișcări lente, diafane.

Această catastrofă cosmică era biletul meu de călătorie spre o amintire pe care uneori mai uit că o am. Deja v-am menționat despre insectarul meu în care păstram cadavre cu aripi angelice, adevărate mozaicuri naturale, dar puțini știu despre suferințele lor și ale mele, și eu tot un fluture, într-un insectar macrocosmic. La casa mea de la țară, îi prindeam din zbor în plasa de cânepă și îi priveam cum li se frâng aripile, iar corpul lor silfid și neputincios se prăbușește într-un vid fără fund, până ce grația lasă în urmă disperare, iar ființele firave se transformă în culori scânteietoare ce țâșnesc din fântâna arteziană a creațiunii vii, luptându-se pentru existență, pentru libertate. Sub ochii mei, deveneau obiecte artizanale, atunci când puneam de o parte sentimentalismul convenabil, filantropismele, și mă gândeam de ce această teamă pentru neexistență, dacă ne fusese dat să ne obișnuim cu ea încă de dinante ca Dumnezeu să facă din nimic un alt nimic? „Cumpăr orologiul!” am constatat eu cu entuziasm. „Nu-I de vânzare!” „Dar e al meu!” „Și totuși, nu se află în posesia ta!” „Vă implor! Îmi trebuie! Vă dau oricât ca să-l recuperez! Am ceva bani strânși…” „Nu are preț, ce nu înțelegi? Oricum, e stricat, nu vezi? Are acele strâmbe. Sunt blocate așa de o eternitate.” „Măcar cu împrumut, vă rog… Promit c-am să-l repar! Și după ce am să-l repar, vă voi înapoia orele… ” 48

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Anticarul m-a cântărit din priviri, mijindu-și ochii, în care licărea un sentiment de milă, apoi a bolborosit ceva ca pentru sine, de parcă s-ar fi sfătuit cu voce tare, încercând să echilibreze balanța conștiinței. După câteva minute, în care m-am făcut că nu-s atentă la polemica bătrânului cu sinele său, ocupându-mă cu inspectarea titlurilor, unele înghesuite, altele lăbărțate, aerisite, am tresărit, auzindu-i tonul plictisit: „Fie, ți-l dau cu împrumut, atât cât ai nevoie, dar, dacă eșuezi, anii ți se vor scurge drept secunde. Ai să te chinui, fetițo…ba bine că nu! Am fost și eu cândva ca tine! ” Nu mai spusesem nimic și nici el nu părea că vrea să mai adauge altceva. Obosisem din senin, de parcă această simplă conversație mă secătuise de vlagă si rămăsesem pustiită, o adunătură de atomi alunecând în voia sorții. Îi eram recunoscătoare, atâta tot; îi eram recunoscătoare, chiar și cu prezumțiile sale pesimiste, ascuțite ca niște stânci de care mă loveam îngrozită, obligându-mă să-mi trezesc încă o dată, după mult timp, simțurile.

Demult nu mă mai dezmorțisem, iar dacă ai reflecta asupra celor ce urmează să relatez, ai crede că sunt vreo anonimă, vreo figură ștearsă într-o pictură impresionistă, vreo victimă a impasto-ului, și te-aș contrazice doar pe jumătate. Eram o anonimă, într-adevăr; eram o pată de culoare vorbitoare, diformă, înălțată pe temelia unor șoapte interioare, felinare în întunecimea fluidă a ochiului miop, speculativ și trădător, doar că într-o realitate dictată de silogisme, de concepții metodice și calculate, dar înguste, unde n-aveai decât să te conformezi, mai mult de gura lumii, ca mai apoi, în secret, să te străduiești să revii la arta adevărată, în forma ei pură, primordială, izvorul spiritual de visuri secătuit de grosolănia exactităților, să îți repari sistemul de credințe și moralități, după ce îl lăsasei atârnat de marginea prăpastiei.

Pe bulevard, efervescența orașului mă amețea cel mai tare. Lumini ondulate, aure sonore, voci pițigăiate, miorlăite, răsunătoare, monotone, claxoane, îmi împânziseră creierii, coagulându-mi vitalitatea dintr-odată, încât începusem să-mi simt silueta ușoară ca un fulg, de parcă depășisem limitele gravitaționale, în sfera indeterminării. Mă țineam strâns de orologiul meu, să nu cumva să cad de jos în sus, să-l scap și să se spargă între valuri de oameni. Până și morții par vii, pe cer senin.

Rătăcisem mult pe străzi. Târziu, dar n-aș ști să vă spun ora (nu aveam ceas), am ajuns la casa mea de pe Bulevardul Pache Protopopescu (dar asta e irelevant), unde m-am regăsit printre scrierile mele, la masa din lemn de brad, cu un creion metalic între degetele subțiri, fără mine, încremenită, studiind intens albul filelor, în timp ce mă sileam să fiu. M-am scuturat de praf și-apoi am așezat orologiul deasupra șemineului de marumură, unde flăcările roșiatice aveau un fel de ritual al lor, ca și cum ar fi fost cărate pe brațele vreunor amerindieni, care îș chemau strămoșii, cu spatele la oglinda mea ce dezvăluia o mansardă joasă, fără prea multe pretenții, singurul lucru fascinant fiind o fereastră imensă, ce dădea spre stradă. În unele zile, când lucram până după miezul nopții, cum era și aceea de altfel, îmi plăcea să pierd vremea uitându-mă fără vreun scop anume la trotuar, cu draperiile burgundy trase la perete, înarmată cu o nonșalanță grețoasă, poate chiar exasperantă, asta pentru cei ce își ridicau capul din pământ (și nu erau mulți). Cruci de metal electrice se țineau de mână până la capătul șoselei, lângă patiserie, unde li se pierdea urma. Mă aplecasem mult peste pervaz ca să observ un băiat înalt, deșirat, ieșind din restaurantul de vizavi. L-aș fi recunoscut oriunde, cu toate că i se decoloraseră câteva fire de păr. Se așezase pe bordură, notând de zor ceva în palmă, încât aveai impresia că-ncepuse să scrie un roman, fapt care mă oripilase. Prea mult ermetism al cuvintelor, aș spune eu, dar era incomod și nu te puteai întinde, decât atât cât îți permitea epiderma.

Premiul SpecialIacob Ruxandra-Maria, 15 ani, cl. a IX-a, Col. Naț. „Gheorghe Țițeica” Drobeta Turnu-Severin, Mehedinți, prof. coord. Ciurel Mirela 49

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Albinuța

COPILĂRIA

Într-o vară cam aridă Tot trebăluind în van În grădina mea cea mică Cu o grabă de elan,

Copilăria este cea mai frumoasă Vârstă din viața noastră.

Noi, ca și copii,

Iată vine către mine Cu un zbor ușor și lin O albină mică, mică Și cu corpul diafan.

Nu avem decât bucurii!

Trebuie doar să nu uităm Să ne jucăm și să cântăm,

Și pe-o frunză arătoasă Se așează ușurel Obosită fiind de lucru Ca și mine de-altfel.

Veselia în suflet să o păstrăm Și pe părinți să îi ascultăm.

Copilărie, copilărie, Eu pe tine te-aș păstra

Eu dădui s-o iau agale Către casă-ncetișor, Ca albina supărată Să nu mă ia în vizor.

Și acum și pururea!

Să mă pot juca mereu, Să alerg cât vreau eu,

Însă ea cu ochii negri Se întoarse către mine Flutură ușor din aripi, Și plecă iar spre stupine.

Boacăne mici să mai fac, Dar să nu uit ce am învățat.

Copilăria e un dar neprețuit!

Iară eu privind în urmă-i Mă gândii cu voce tare: - Ce micuță și cochetă-i Albinuța zburătoare !

Să ne bucurăm de ea, copii!

Stoian Miruna, 11 ani, Cl. a V-a, Șc.Gimn.„Romul Ladea”, Oravița,Caraș-Severin, Prof. coord. Anoca Adelita

Prieten cu natura

Cionca Matei, 7 ani, Cl. preg.

Lic. Teoretic „Mihai Eminescu”, Cluj Napoca, Cluj, Prof. înv. primar: Beldiman Ramona ÎNGERUL MEU

Cât sunt eu de mititel Tare îmi place puținel, Prieten să fiu cu natura Să iubesc marea și pădurea.

Sunt micuță dar aș vrea, Tot ce-i bun pentru mama mea, Ea e îngerul meu,

Să-ngrijesc un pomișor, O floare din grădina mea, Îmi plac păsările-n zbor Și apa limpede-n izvor.

Robescu Nicolas, 6 ani, Grupa Mare, Grădinița P.P. „Riki-Priki”, Reșița, Caraș-Severin, Prof. Lința Cristina

Mă ferește de ce-i rău, Doamne ai grijă de ea, Tu poți cu puterea Ta!

50

Călin Lara, 7 ani, cl. a I-a, Șc. Gimn. Nr. 2, Reșița, Caraș-Severin, Prof. Codilă Monica

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Zâmbet de copil în zbor de fluturi Copilași drăgălași, cu zâmbetul pe buze, Râsul nu lipsește din vocea lor cea dulce!

Când, cu multă inocență, se joacă pe câmpii Fluturașii zboară printre păpădii!

Furnicile din zor muncesc, Pentru iarnă se-ngrijesc.

Greierii cântă minunat, Toate insectele au aplaudat Și apoi i-au acompaniat.

Lângă greierii – mii, Băiețeii visează pe câmpii, Fetițele împletesc coronițe trandafirii, În timp ce fluturii zglobii Fac mii și mii de cascadorii.

Ei au dat mână cu mână și o horă au jucat; Bucuria, veselia au venit de-ndat’!

Pe seară, alături de greierii mici și mari, Copiii câmpului au mai și cântat!

Licuricii li s-au alăturat, Pe cer sute de luminițe au desenat!

NU VREM VIOLENȚĂ!

Stoia Arinda-Maria, 8 ani, cl. a I-a, Liceul de Artă Sibiu, Înv. primar Iosif Larisa-Ștefania

Noi nu vrem violență-n școală, Nu vrem copii ce se dau mari șefi, Noi vrem egali să fim cu toții, Și știm că violența-i boală!

Copilăria-i vis, soare și bine!

Să o trăim cum se cuvine, Să ne bucurăm de ea, Că nicicând nu se va repeta.

51

Ursoniu Alexandra, 8 ani, cl. a I-a, Șc. Gimn. Nr. 2, Reșița, Caraș-Severin, Prof. Codilă Monica

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 PRIMĂVARA A sosit primăvara, prima fiică a anului, zâna cu rochie de ghiocei și toporași, anotimp al frumuseții și al veseliei.

Căldura mângâietoare a soarelui și adierea blândă a vântului dezmorțesc pământul reavăn.

Natura se trezește la viață, apar vestitorii primăverii, ghioceii gingași, cu clopoțel de argint. În pădure este agitație mare: gâze somnoroase și fluturi dansatori se așază pe firicelele plăpânde de iarbă și pe florile multicolore, aflate la tot pasul, albinele harnice culeg nectarul dulce, al florilor. Prin pomii îmbrăcați în haine de sărbătoare se aud trilurile melodioase, ale păsărilor. Mieii zburdă veseli pe câmpia înverzită.

Oamenii își încep munca agricolă pe câmp, plantează semințe și răsaduri în grădina de legume, curăță pomii de crengile uscate.

Atrași de razele aurii ale soarelui, copiii ies la joacă. Tuturor le place primăvara, pentru că mireasma dulce a florilor și blândețea razelor soarelui le dă o stare de optimism.

Bine ai venit, primăvară!

Toancă Fabiola-Elena, 9 ani, cl. a II-a Lic. Teoretic „Tudor Vladimirescu” Drăgănești-Olt, Olt, prof. coord. Zorzoliu Ginela

PRIETENIA ESTE MAGICĂ!

Într-o zi de vară, trei prietene ponei: Nadia, Rapunzel şi TwilightSparcle mergeau spre cinema. La un moment dat, cele trei au început să se certe pentru un motiv banal: Cine o să stea în faţă?

Nadia spune: -Stiţi bine că eu sunt cea mai puternică şi vă salvez din toate pericolele!

-Cine vă trece nevăzuţi pe deasupra soldaţilor în misiuni? Eu, cu părul meu roz, minunat, ce străluceşte în soare! spuse Rapunzel fără să stea pe gânduri.

-Dar ia, gândiţi-vă! Cine vă împlineşte toate dorinţele? Poate că nu vă trec peste soldaţi sau vǎ apăr mereu, dar fac vrăji pe placul vostru! spuse puţin suparată TwilightSparcle.

Cadence, prietena lor, se plimba pe potecă. Le văzu şi, fiindcă era prinţesa prieteniei, li se adresǎ : -Eu zic să stea toată lumea în faţă! Ce ziceţi, sunteţi de acord?

-Eu, da! spuse Rapunzel.

-Şi eu! spuse TwilightSparcle.

Nadia stătu şi se mai gândi puţin: -Decât să ne certăm, mai bine o ascultăm pe Cadence, iar ca răsplată o invităm şi pe ea să vină cu noi la cinema. Desigur, dacă vrea!

-Sigur că vreau, prietenele mele! Mulţumesc! rǎspunse recunoscătoare Cadence.

-Noi îţi mulţumim, spuse Rapunzel.

Astfel, merseră şi merseră până ce ajunseră la un leu şi o maimuţică ce se certau.

Cadence spuse agitată: -Opriţi-vă, opriţi-vă, vă rog! Ce s-a întâmplat?

-Când plec la vânătoare, Roger îmi ia toată mâncarea! spuse leul, ieşit din minţi.

-Mi-e şi mie foame, Carl! răspunse un pic jenat Roger.

-Eu vă propun, zise Cadence, să vă împrieteniţi şi să vânaţi împreună. Roger distrage atenţia, iar tu, leule, vânezi.

-Eu sunt de acord! strigǎ maimuţa.

-Şi eu! şopti leul.

-Acum veniţi cu noi la cinema! zise Nadia.

După ce au văzut filmul, toţi şase au strigat în cor: PRIETENIA ESTE MAGICĂ!

SFÂRŞIT

52

Adria Zaharia, 7 ani, Clasa pregǎt. Şc. Gimnazialǎ Nr.28, Galaţi, prof. înv. primar Camelia Dediu

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Zburând cu fluturii Bianca era o fetiță zglobie care, cu zâmbetul ei, cucerea lumea. Era, de asemenea, și o fetiță visătoare: visa să zboare! Într-o zi stătea întinsă pe pajiște și privea norii.

- Ce mi-ar plăcea să vă ating! le șopti ea.

Imediat apăru lângă ea un fluture. Avea aripile în culorile curcubeului. El îi spuse fetiței: - Bianca, eu îți știu visul. Pentru că ești o fetiță cuminte, vreau să ți-l împlinesc.

- Dar tu nu poți, futurașule! Eu sunt grea, iar tu ești micuț și firav.

Ca la un semn, din spatele fluturelui a apărut o armată de alți fluturași.

- Împreună cu prietenii mei îți voi îndeplini visul. Împreună vom reuși! îi spuse fluturașul.

Ea se urcă pe aripile lor și aceștia o purtară către înaltul cerului. De acolo văzu pământul în mii de petice colorate și căsuțe mici, ca de păpuși. În felul acesta și-a îndeplinit visul de a atinge norii cei albi și pufoși, ca de catifea.

Băcioiu Ana Maria Ioana, 9 ani, cl. a II-a, Șc. Gimn. „Nestor Urechia” Bușteni, Prahova, Prof. înv. primar Silvia Duțu PRIMĂVARA

Primăvara sosise, dar lupta dintre cele două surori părea crâncenă, deoarece zilele reci şi mohorâte vesteau că iarna se chinuia din răsputeri să stăpânească în continuare oraşul.

Zilele treceau în şir, precum păsările călătoare, şi purtau aceeaşi culoare tristă de un gri-cenuşiu.

M-am trezit într-o dimineaţă în camera inundată de lumină, în care licăreau razele jucăuşe ale soarelui. Un gând mi-a desenat un zâmbet minunat pe faţă: ,,da, primăvara era învingătoare “, iarna îşi luase toate cojoacele şi plecase la Polul Nord. Am privit pe fereastră grădiniţa în care ghioceii timizi îşi legănau clopoţeii albi, în adierea uşoară a vântului. Pământul umed încă strălucea în lumina soarelui care străpunsese perdeaua de nori cenuşii, schimbându-le totodată culoarea în albastru limpede, precum apa mării.

Picăturile cristaline de rouă pictau în argintiu firele fragede de iarbă, liliacul din colţul grădinii îşi etala mândru mugurii coloraţi.

Pierdut în contemplarea naturii, am observat că timpul trecea, iar eu întârziam la şcoală.

Cursurile se apropiau de sfârşit, iar ultima oră aveam desenul....tema pentru acasă a fost în mod clar primăvara. Doream să fac altceva decât un colţ de natură cu copaci înfloriţi, iarbă şi multe flori. În drumul meu, m-am oprit în parcul situat vizavi de casa mea, a cărui larmă şi veselie se auzea până în curtea casei noastre.

M-am aşezat pe o canapea, am deschis blocul de desen, iar creionul desena şi colora parcă singur, inspirat de natura şi freamătul din parc.

Cuprins de imaginaţie, am desenat chipul unei fete cu ochii verzi ca firele de iarbă, cu părul blond ca razele soarelui, cu rochie albă ţesută din ghiocei şi care purta în mâinile fine şi străvezii precum boabele de rouă, un coşuleţ plin de giocei, zambile, narcise, brânduşe şi micşunele. Era chiar prima fiică a bătrânului an – era primăvara!

Ridicându-mi privirea din foaia plină de culoare, am privit parcul, gândindu-mă că întreaga natură este prezentată foarte bine în versurile poeziei lui George Topârceanu, pe care o învăţasem de curând la şcoală: „Soare crud în liliac, Zbor subţire de gândac, Glasuri mici De rândunici, Viorele şi urzici…

Primăvară, din ce rai Nevisat de pământeni Vii cu mândrul tău alai Peste crânguri şi poieni?

Pogorâtă pe pământ În mătăsuri lungi de vânt, Laşi în urmă, pe câmpii, Galbeni vii De păpădii, Bălţi albastre şi-nsorite De omăt topit abia, Şi pe dealuri mucezite Arături de catifea.”

53

Taraş Raris Cristian, 10 ani, cl. a III-a, Palatul Copiilor Slobozia, Ialomița, Prof. coord. Polizu Daniela

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Pădurea fermecată și misterele ei 1. Mutarea Pe ușă intră o fetiță cu părul bălai și ochii albaștri, pe nume Maia. Aceasta venea de la școală.

La spate îi atârna un ghiozdan greoi, plin cu cărți și caiete.

De cum intră în casă, văzu că lipsește ceva. Lângă ușă se aflau multe genți și cutii împachetate.

Maia o întrebă pe mama ei: - Mamă, ce-i cu toate cutiile acestea?

- Mâine dimineață ne vom muta în altă casă.

Fata începu să plângă. Noaptea nu putu dormi. Gândul că se va muta o șicana. O să-i fie dor de casa ei, de prietena ei cea mai bună, Sandra, de colegii și de profesoara ei, dar mai ales de câinele său.

Se făcu dimineață. Razele aurii și jucăușe intrau în camera fetei. Afară se auzea cântecul dulce al păsărilor gureșe. Vântul melancolic mângâia firicelele plăpânde de iarbă. În depărtare se zăreau niște zori lăptoși.

Toată lumea era gata de plecare, mai puțin Maia. Fetița se îmbrăcă, apoi plecară.

După un drum lung și obositor, au ajuns. Au descărcat bagajele pentru a le duce în casă.

Când intrai în casă, dădeai de un hol mare. De aici ajungeai în bucătărie și în cele două dormitoare. Sigur că nu lipsea nici baia. Pe peretele alb se aflau tablouri vechi pe care se pusese praful. Într-unul dintre dormitoare se afla un televizor. Maia era surprinsă de ce vedea în casă.

Era sigură că îi va plăcea aici.

2. O pădure fermecată Maia îi spuse mamei ei că se duce în grădina din spatele casei. Mama ei o lăsă, dar cu condiția să se întoarcă la ora 19:00, când va lua cina. Acum era ora 15:00. Își luă ceasul, apoi o zbughi în grădină să se joace. Se plimba agale, explorând locul. Văzu cum, în spatele casei sale, se întindea o pădure. Maia credea că era fermecată și știa că n-ar strica dacă s-ar plimba puțin prin pădure.

Oricum, avea destul timp. Cu pași timizi, Maia intră în împărăția dumbravei.

Frunzele de culoarea smaraldului șușoteau între ele. Vântul șuiera încetișor, de parcă ar vorbi.

Se auzea susurul unui râu ce curgea prin mijlocul pădurii. Copacii îți ofereau un loc umbros și liniștit. Era cel mai bun loc în care puteai citi o carte sau puteai dormi. Printre copaci se zăreau pâlcuri de floricele colorate, care o îmbătau cu mirosul lor parfumat. Fluturașii multicolori, cu petalele catifelate, zburau veseli, întinzând-și aripile fragede în baia de lumină a soarelui, ce se strecura printre crengile copacilor.

3. Copacul vorbitor

Maia era fascinată de jocul pădurii, astfel încât nu observă copacul din mijlocul drumului și se ciocni de el.

- Au! exclamă copacul.

Fetița se sperie și se ascunse după un tufiș. Nu văzuse niciodată un copac care putea să vorbească.

- Nu te speria! spuse el trist.

Maia, fiind nesigură, scoase la iveală mai întâi căpșorul, apoi se arătă în întregime și se apropie de copăcel. Ea îl întrebă: - Cum te numești?

- Mă numesc Pădurel, deoarece sunt cel mai mic din pădure. Până acum n-am avut niciodată prieten un om. Familia mea mi-a interzis. Spune că oamenii sunt dușmanii noștri. În fiecare iarnă pădurarul vine să taie câțiva copaci. Însă eu știu că nu toți oamenii sunt răi.

- Nici eu n-am întâlnit vreodată un copac vorbitor. Tu poți merge?

- Desigur! Însă nu am voie să mă îndepărtez prea mult de casă. Haide, să-ți arăt împrejurimile.

Maia îl urmă. Pădurel a ridicat-o pe Maia ca să vadă întreaga pădure, au aruncat cu pietricelele în râu și s-au jucat cu fluturii catifelați. Maia spuse: - Pădurel, trebuie să plec deoarece este târziu. Familia mea va lua cina în curând.

- Ne vedem mâine!

Maia fugi către grădina casei sale, apoi intră în casă, unde mama ei o întâmpină neliniștită: 54

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - Pe unde ai umblat?

- Am fost la pădure.

- Bine. Acum hai să mâncăm.

Maia, după ce mâncă, se întinse în patul ei moale și se culcă cu gândul că a doua zi va face o nouă vizită în pădure.

4. Zâna Veseluța În următoarea dimineață, Maia se sculă veselă din așternut și se îndreptă către bucătărie, deoarece era tare înfometată. Mâncă niște pâine prăjită cu unt, miere și nuci, mâncarea ei preferată. Apoi se duse la mama ei și îi spuse: - Mamă, mă duc la pădure și o să stau și după-amiază acolo. Îmi faci câteva sandviciuri?

- Sigur, scumpo, dar să vii la aceeași oră la care te-ai întors ieri.

- Da, mamă!

Maia luă sandviciurile, apoi se strecură prin spatele casei și fugi către pădure.

La marginea pădurii se afla Pădurel, care o aștepta.

- Bună, Pădurel.

- Bună, Maia. Văd că ai venit mai devreme decât ieri.

- Da! - Haide, să mergem la Zâna Veseluța. I-am povestit despre tine și e tare încântată să te vadă.

- Cine este Zâna Veseluța?

- Vei vedea. Urmează-mă!

Copacul o porni pe o cărare. Pe marginea ei creșteau ciupercuțe. Era un loc retras, prin care nu mai trecuse nimeni (mai puțin Pădurel), cel puțin așa credea Maia. Drumul ducea către o poieniță.

O perdea sclipitoare de lumină învăluia o căsuță mică, dar veselă. Casa nu avea niciun gard, iar în jurul căsuței se aflau floricele parfumate. Ușa era făcută din bârne de stejar.

Maia deschise ușa și intră. Pădurel a trebuit să-și aplece crengile ca să pătrundă în căsuță.

Maia văzu că pe hol erau două canapele de câte o persoană și un scaun. În mijloc se afla o măsuță.

Pe măsuță erau două farfurii. Una era plină de fursecuri, iar cealaltă se aflau biscuiți. Alături, erau trei pahare pline cu ciocolată caldă. În casă mirosea a scorțișoară. Într-o cameră se afla o zână care fredona un cântecel. Părea că este foarte veselă. Pădurel îi spuse: - Veseluța, a venit Maia.

- Serios? O, ce bine! Bine ai venit, Maia!

- Bună!

- Așează-te pe un scaun și servește-te cu ceva!

Veseluța nu era prea înaltă. Era de statura Maiei. Părul ei mătăsos avea culoarea astrului ceresc și era foarte lung. Purta o rochie de culoare smaraldului și niște pantofi roz. Zâmbetul ei cald îți alina sufletul.

După ce savurară fursecurile delicioase, Veseluța o invită pe Maia în grădina sa. Maia acceptă invitația. Veseluța se duse în spatele casei, urmată de Pădurel și de Maia.

- Iepurică!? Iepurică!? Unde ești, Iepurică?

De după un tufiș, ieși un iepuraș alb, ca spuma laptelui. Veseluța îl luă în brațe și îi mângâie ușor capul.

- Îți place?

- Da, este foarte drăgălaș.

Zâna Veseluța îi dădu drumul. Maia văzu un afiș pe un copac, pe care scria: NU AVEȚI VOIE SĂ MERGEȚI MAI DEPARTE!!! PERICOL!!!

- De ce nu avem voie să mergem mai departe? întrebă Maia.

55

Negroiu Ioan, 10 ani, cl. a IV-a, Palatul Copiilor Ploiești, Prahova, Prof. coord. Șerban-Gurău Mirabela

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 PĂPUŞA ŞI EMA A fost odată o fetiţă răsfăţată. Se numea Ema. De ziua ei, tatăl său i-a pregatit un cadou. I l-a dăruit cu drag, entuziasmat de surpriza pe care urma să o facă fetiţei sale mult iubite.

Ema abia a aşteptat să-şi primească darul. Spera să fie un telefon. Visase la unul de ultima generaţie. Când a deschis cutia cu cadoul, Ema a fost şocată: înăuntru era o păpuşă, o păpuşă diferită de celelalte. Copila avea doar păpuşi frumoase, dar aceasta i se părea neprietenoasă. De supărare, nici măcar nu a mulţumit părinţilor.

Ea s-a pregătit pentru culcare, dezamăgită. A adormit tristă, gândindu-se la nenorocul din acea zi. Apoi a început să viseze, atâta doar că era un vis diferit. Ca şi păpuşa, în visul ei a apărut o zână care a condus-o pe Ema la păpuşa cea nouă şi... urâtă. Ema a văzut cum, în visul ei, păpuşica era respinsă de celelalte păpuşi mai frumoase, dar vechi. O umileau şi râdeau de ea. Nu o lăsau să meargă cu ele în căsuţa păpuşilor. Jucăria cea nouă se simţea foarte tristă...

Dimineaţa, când Ema s-a trezit, a început să se gândească la visul ei. A luat în braţe păpuşa cea nouă şi a început să o privească cu atenţie. Nu era chiar atât de urâtă cum i s-a părut la început.

Parcă devenea în ochii Emei tot mai prietenoasă. Încet-încet, Ema a început să o îndrăgească. Începând din acea dimineaţă, Ema nu a mai vrut să renunţe la ea. Nu a mai cerut nimic părinților, şi-a cerut chiar şi scuze pentru comportamentul ei. Părinţii au fost foarte mândri pentru că Ema părea sa se fi schimbat într-o fetiţă generoasă şi ascultătoare.

Voi ce credeţi?

O „vacanță” fără prieteni

Ionuş Luana, 10 ani, clasa a III-a, Col. Național „Octavian Goga”, Sibiu, prof. coord. Blăguțiu Cornelia

Am împlinit 10 ani în luna martie. Sunt elev în clasa a III-a și, în acest an, chiar de ziua mea, a început o ”vacanță” neașteptată. Mi s-a părut cel mai frumos cadou de care puteam avea parte vreodată! Căci, la fel ca altor copii, uneori, mi se pare destul de încărcat programul de la școală.

Câteodată, urăsc temele, îmi doresc mai mult timp de joacă și abia aștept repaosul de primăvară. Și iată că a venit ”vacanța”. Am sărit în sus de bucurie, la gândul că se închid școlile. Mi-am spus că, în sfârșit, voi sta în fața televizorului și a calculatorului cât îmi poftește inima! Și iată că mă instalez eu frumos pe covor, în fața micului ecran și încep să butonez în voie toate programele. Ajungând la TVR 2, mă opresc. Îmi atrage atenția o doamnă drăguță, care anunță că imediat începe ora de matematică la ”TV Școala”. Așa înțeleg că mă aflu într-o ”vacanță” forțată, din cauza unui virus, care bântuie pământul.

Dintr-o dată, mi se face dor de școala mea adevărată. Întâlnirile virtuale cu prietenii și colegii mei de clasă nu pot înlocui bucuria întrevederilor, micile certuri și împăcări reale. Îmi lipsește privirea blândă, uneori aprobatoare, altădată dojenitoare a învățătoarei mele, deși ne îndrumă și acum învățarea. Activitățile care îmi stârneau curiozitatea la școală nu au același farmec acasă!

Ceea ce părea să fie, anul acesta, cel mai frumos cadou de ziua mea, s-a dovedit a fi o lecție importantă de viață: nu trebuie să mă plâng de programul greu de la școală, pentru că acasă, deși am timp de joacă, nu am prieteni și colegi, care să-i dea farmec.

56

Rotari Darin, 10 ani, clasa a III-a, Col. Național „Octavian Goga”, Sibiu, prof. coord. Blăguțiu Cornelia

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Copiii cu aripi de pietre prețioase

Erau odată, într-un orășel pe nume Copilași-Fluturași, un rege și o regină. Într-o zi, regina se afla lângă lac și se gândea la cum vor arăta noii ei copii. Regele o chemă pe regină și îi spuse: - O să avem copii cu aripi de fluturi!

- De unde știi? a întrebat nedumerită regina.

- Mi-a spus o zână!

După nouă luni, regina a născut doi gemeni. Atunci a văzut că Alma, băiatul, avea aripi de diamant, iar Elisabeth, fata, avea aripi de smarald. Erau cele mai frumoase aripi din tot orașul!

Peste câteva luni, copilașii, care au crescut cât alții în ani de zile, au întrebat-o pe mama lor: - Putem să mergem în pădurea fermecată?

- Da, dar numai împreună cu noi! au răspuns regele și regina.

Copiii s-au bucurat, dar, odată ajunși în pădure, s-au abătut de la potecă și părinții nu au băgat de seamă. Așa s-au rătăcit, dar aripile le-au strălucit brusc și i-au îndrumat spre părinți.

- V-am spus că aripile sunt magice! le-a spus regina puțin supărată pe ei.

- Asta înseamnă că avem puteri magice? întreabă Alma.

- O să aflați mai târziu! Până atunci, voi trebuie să fiți niște copii buni și ascultători!

Copiii au simțit aripile fluturând ușor. Promisiunea era făcută.

Mușat Denisa, 9 ani, cl. a II-a, Șc. Gimnazială „Nestor Urechia” Bușteni, Prahova, Prof. înv. primar Silvia Duțu PRIMĂVARA Primăvara este unul din cele patru anotimpuri de pe meleagurile noastre, marcând trecerea de la iarna cu cojoace spre vara în pantaloni scurţi, de la fulgul de zăpadă jucăuş, la surâsul larg al soarelui.

Este anotimpul care te face să zâmbești. Razele calde și duioase ale împăratului ceresc pătrund pe fereastrele curate. Natura întreagă înflorește, răsar gingaşii ghiocei de sub peticele de zăpadă și brândușele își desfac bobocii. În prima zi, sărbătorim “1 Martie”, ziua mărțișorului și a începutului de primăvară. Păsărelele pline de dor se întorc din depărtările calde, mai vocale, apoi își depun ouăle minuscule, în timp ce albinele încep să roiască. Mugurii copacilor plesnesc de parcă ar juca o sârbă. Firele de iarbă de un verde crud primesc în vizită gâzele neobosite...

Totul prinde viață!

Primăvara este asemenea unui cântec, unei poezii, este armonie, acesta fiind momentul când pământul se reîmprietenește cu cerul și cu toată creația.

Iubesc din suflet acest anotimp al speranţelor!

57

Luca Ioana, 10 ani, clasa a III-a, Col. Național „Octavian Goga”, Sibiu, prof. coord. Blăguțiu Cornelia

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 COPILĂRIA , LA BUNICI

FLUTURAȘUL Fluturașul colorat Zboară ziua ne-ncetat.

Pe o floare se oprește, Mie parcă îmi zâmbește.

Tare-mi place în vacanță Să plec la bunici la țară Acolo am prieten un cățel, Sami îl cheamă pe el, Și o pisică drăguță, Pe care o cheamă Tomiță.

Ziua-ntreagă alerg pe-afară, Ce frumos este la țară!

Vreau să-l țin pe mâna mea.

Oare se va speria?

Eu sunt fată cumințică, De mine nu-i va fi frică.

Zorzoliu Maria-Sara, 7 ani, cl. preg. Șc. Gimn. Stoicănești, Olt Prof.coordonator Zorzoliu Iulian

Gâscă Cristian-Valentin, 5 ani, Grupa combinată, Col. Naț.“ Traian Lalescu ” ReșițaGrădinița P.N.Doman – struct Prof. înv. preșcolar: Manciu Adriana

Două păsări mai ciudate

COPILĂRIE

Dulce, dulce copilărie, Ca o prăjitură pe o farfurie, Fără tine Sigur nu mi-ar fi bine Iar dacă nu ai exista, Ce viață tristă aș avea!

Tu îmi aduci atunci când vii Multe jucării, Mii și mii de bucurii Și faci fericiți copii!

M-ai învățat cum să glumesc, M-ai învățat cum să zâmbesc Și chiar să scriu și să citesc, Cum să dăruiesc și să iubesc!

Cu tine totul e colorat E distractiv și așa de minunat!

Ca să știi, copilărie, Nu am niciun prieten mai bun ca tine!

Crișan Alecsia, 7 ani, Cl. preg.

Lic. Teoretic „Mihai Eminescu” Cluj Napoca, Cluj, Prof. înv. primar: Beldiman Ramona 58

Într-o zi la prȃnz, mult soare, Pe o stradă oarecare, Într-un nuc bătrȃn şi mare, Două păsări mai ciudate, O cioară isteață şi-o coţofană îndrăzneață Se certau pe o nucşoară.

Coţofana cea şireată Luă nuca de îndată şi zbură, Însă cioara cea isteaţă, Fără nicio complicație o urmă.

După lungi bătăi de aripi Ciocăniri și pene smulse, Cioara nuca câștigă.

Dar în graba ei cea mare Și voioasă, mândră tare, Fără-o grijă oarecare Din păcate o scăpă.

Nuca, la aterizare, se crăpă.

După-un colţ, dintr-un copac, Alexandru mut privea La spectacolul creat.

Pofticios, nevoie mare, Coborî în graba mare Şi nucşoara o mâncă.

Morala: Cȃnd doi se bat, al treilea cȃştigă.

Roșcan Anamaria, 11 ani, cl. a V-a, Clubul Copiilor Sector 1 București, Prof. coord. Băcescu Magdalena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 VIS DE COPIL Mâinile-mi tremură-n parfum, de mierea lumii ce-o consum, mă leagă de aţe şi timpul, până-mi măsor sufletul...

Din venin, eu simt miresme, din rană, eu gust cer...

Din lacrimă, vreau să trăiesc în basme...

Pat adânc şi cald îmi fac din aer...

Aplec urechea s-ascult dulci fericiri, mi-e inima un fagur plin de străluciri...

Mă bucur de toţi fluturii din palma mea şi de cerneala-n care mi-am zidit eu lumea...

Râd azi, pentru ultima oară când sunt copil, versul meu c-un zâmbet devine fertil, am rămas miezul poveştilor de ieri, iar azi mă-ntorc în ale vieţii mângâieri...

Copilărie, n-ai vrea să mai rămâi la mine-n glas, să mai rămâi cu mine, pentru-un ultim ceas?

Ciochelca Alexia Cristina, 16 ani, cl a X-a, Col. Naț. ‚‚Traian Lalescu’’ Reșița, Caraș-Severin, prof. coord. Călin Verona Diana

Locul copilăriei mele

Stăteam și mă uitam nedumerită în văzduh. Şi, deodată, dintr-o simplă panglică albastră, cupola cerului s-a aprins de lumină şi, ca dintr-o baghetă magică a unui vrăjitor, a început să mi se deruleze în minte imaginea leagănului meu, a rădăcinilor mele.

Locul meu natal este altarul copilăriei mele, altarul pe care s-au jertfit cei mai frumoşi şi fericiţi ani. Mi-am petrecut copilăria la oraș, în Pitești, locul căruia îi spun ACASĂ. Am avut parte de multe momente minunate. Aici am făcut primii mei pași, aici am învățat să citesc și să scriu, aici mi-am făcut primii prieteni... Acesta este locul în care mă simt cel mai în siguranță, simt că sunt apărată de orice rău, parcă aș fi într-un glob de cristal neatins de nimeni.

Când mă gândesc la locul copilăriei mele, îmi râde inima de bucurie. Locul acesta îmi conferă iubire. În acest spațiu am râs cel mai mult și am zâmbit, am creat cele mai frumoase amintiri, alături de prieteni. Am explorat fiecare colțișor al cartierului și am inventat cele mai multe jocuri. Ne-am plimbat prin pădure, admirând falnicii arbori și ascultând trilurile dumnezeiești ale păsărelelor.

Iubesc acest loc, cuibușorul copilăriei mele. Și-mi este drag până la cer să-mi cânt aici bucuriile și necazurile. Și-mi place că știe să-mi asculte tânguirile, dar nu le spune nimănui, e confidentul meu fidel.

Privesc în spate, în trecut, și-mi amintesc toate momentele frumoase petrecute acasă, iar eu, copil fiind, nu știam ce-i aia tristețea. Cu stângăcia mea, îmi desenam pe o foaie, cu creioane colorate, viitorul, așa cum îmi imaginam că va fi, frumos și fără griji, abia așteptam să cresc, să devin și eu ,,fetiță mare”. Însă, timpul nemilos a trecut prea repede, fără să realizez, și m-am trezit o tânără, care acum ar da orice să trăiască toate acele clipe minunate ale copilăriei, încă o dată.

Toader Andreea, 13 ani, cl.a VII-a, Palatul Copiilor Pitești, Argeș, Prof. Simona Marineața 59

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 PE ARIPILE COPILĂRIEI O lume decupată din basme, un cânt alinat, un zbor firav de fluturi, o carte nescrisă în care zâmbetele erau la discreție cu personaje brave, inocente, cu peripeții și învățăminte de viață. Așa a fost, pentru mine, copilăria.

Nimic în viață nu este întâmplător. Fiecărui om i s-a dat un început, o parte de plecare, peronul de așteptare al propriei sorți. Copilăria. Baza tuturor lucrurilor și întâmplărilor din viitor. Prima șansă pe care ți-o oferă viața fără să o ceri, pe restul le obții după merit. În copilărie, ai parte de cei mai frumoși ani care, din păcate, se mai întorc mult prea târziu, într-un ,,devreme” aducător de sfârșit. Ani mirifici și de neînțeles, decupați în trăiri în care naivitatea și inocența sunt la tot pasul, ani în care zâmbim fără remușcări, ani în care suntem cei mai sinceri.

Sunt de fapt anii în care trăim cu adevărat viața, așa cum este ea.

Mă uit acum la mine, retrospectiv, întrebându-mă la modul curios, de ce îmi doream atât de mult să cresc? Unde și cum mă obseda această idee? Întrebări fascinant de repetitive, comune, previzibile. Întrebări care ne fac să ne dăm seama cât de efemer ne e destinul. Acum îmi amintesc… cu mult drag și dor, de altfel, de copilăria mea. Un puzzle deturnat de diferite evenimente, întâmplări, jocuri ciudate dar amuzante, dulciuri interzise, povești… ce mă fac să zâmbesc și mă ajută să mai evadez din rutină. Chiar am avut o copilărie frumoasă… iar zâmbesc spunând-o, traversându-mi amintirile.

Am copilărit în Cavnic, un mic oraș de munte, aliniat de-a lungul unui drum rutier, cu oameni prietenoși și peisaje fascinante, unde bunicii mei, Lidia și Cornel, au construit cea mai simplă și sentimentală casă, aș putea spune. Nu voi uita niciodată cum, de sărbători, ne strângeam toți ai noștri la căsuța lor, atât de încăpătoare, dar modestă, și mâncam din bunătățile gătite de bunica. Cel mai mult îmi plăcea cozonacul. Bunica era renumită pentru cozonacii ei… mai buni și mai gustoși nu găseai în întreaga lume. Nimeni nu îi făcea ca ea. Eu, cum eram tot timpul pe lângă ea, frământam aluatul. Mă simțeam atât de importantă când făceam asta. M-a învățat să înțeleg sfințenia frământatului. Spunea că aluatul îți vorbește când e gata. Și că sudoarea de pe frunte e răspunsul lui, la truda ta. Și nu numai cozonaci ci și pancove și plăcinte făcea bunica Lidia, care nu era pricepută doar la gătit. Era și croitoreasă. Din acest motiv, mereu aveam haine diferite față de ceilalți copii.

Bunicul Cornel iubea natura. Mă ducea prin păduri și îmi arăta ciupercile comestibile. Aveau și ele taina lor, nicidecum pentru necunoscători. Îmi spunea că natura este singurul loc care-l liniștește, ca un templu al refugiului și-al comuniunii cu Dumnezeu. Pasionat de știință, în simplitatea lui caracteristică omului legat de pământ, m-a învățat să joc șah, să fiu directă, să nu-mi fie frică de oameni și să citesc, dacă vreau să înțeleg ceva din lumea asta. Tot de la el am moștenit și pofta de mâncare. Era pofticios, uneori gurmand, semn că iubea viața și o trăia din plin. S-a stins când aveam 8 ani, exact de ziua mamei mele. A fost o zi tragică. Am suferit mult cu toții, dar am mers înainte. După câțiva ani, din cauza singurătății, buni Lidia s-a îmbolnăvit de demență, o boală ce te devorează pe dinăuntru și te mistuie încetul cu încetul.

Cu boala ei a început maturizarea mea, cam forțată. Pentru a-mi ajuta familia m-am oferit să stau eu verile cu ea. Atunci am realizat că viața nu e atât de ușoară, precum pare. Am învățat să gătesc, să plătesc facturi, să fac piața și să fac curat de una singură. Am înțeles abia atunci de ce bunica, în vremurile bune, mă punea la treabă. Mă întărea pentru viață. Nu regret nimic din ce mi s-a întâmplat. Știu că în viață nimic nu este întâmplător. Așa că iau mereu ce-i mai bun, din orice situație. Merg mai departe, cu speranță, atentă la o altă lecție învățată. Și recunoscătoare.

Deoarece am avut cea mai frumoasă copilărie. Un noian de experiențe ce m-au determinat și transformat în OM. Un capitol complex, care s-a terminat repede, dar pe care-l redeschid pentru a mai zâmbi sau pentru a mai învăța câte ceva.

Azi mă uit la copiii din jurul meu, la fel de fascinată ca atunci, pe vremuri. Miile de râsete zglobii îmi umplu sufletul cu speranță și cu gândul că se poate. Îmi place să zâmbesc și să fiu pozitivă, mai mereu. Îmi plac copiii deoarece îi percep ca pe un zbor. Au aripi și elan. Au ceva ce adulții pierd pe drum – râsul – nu zâmbetul uneori prefăcut al celor mari, râsul autentic, nedisimulat, joaca, pofta de viață, vise și povești în care cred, știind să le trăiască.

Așadar, nu am să uit nicicând că viața poate fi o punte între un azi efemer și un mâine improbabil, colorată sumbru sau vioi, dar atâta timp când avem zâmbete de copil în jur, înseamnă că se mai poate. Inconștient sau nu, copiii ne dau o lecție din care ar trebui să învățăm că zâmbetele lor sunt, au fost și vor fi dovada că dragostea, speranța și credința nu dispar niciodată. Să nu uităm că zâmbetul este deschiderea spre iubire și fără el nu ar mai exista speranță.

Marta Lorena Alisa, 16 ani, cl. a X-a Lic. Teoretic „Emil Racoviță”, Baia Mare, Maramureș, Prof. coordonatori Adriana Florian și Adriana Draghiș 60

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Insula Crăciunului

Era o zi friguroasă de decembrie. Afară totul era acoperit cu o pătură groasă și de un alb imaculat. Pe alocuri, întâlneai grupuri de Prințese ale zăpezii, cu rochițele albe ca spuma laptelui, care țeseau haine călduroase pentru căsuțele care pufăiau morocănos fumul cenușiu. Copacii aveau căciuli de nea și tot ce zăream în parcul prin care mă plimbam admirând natura, parcă era rupt din pasajele scurse pe paginile vechi ale poveștilor.

Tot mergând pe aleea încă neatinsă de pașii vreunui om, am auzit, la un moment dat, lângă un stejar bătrân, niște voci groase, de copii. Acest grup se lua de o ființă care era de două ori mai mică decât ei. Această ființă era îmbrăcată cu niște haine verzi care îmi aduceau aminte de verdele firavelor fire de iarbă și în picioare avea pantofi care semănau cu săniile cu care copiii zburdau pe dealurile înzăpezite. Era neobișnuit de micuț, avea ochii negri ca doi tăciuni, un păr cârlionțat și auriu, ca razele soarelui. Fiindu-mi milă de acest micuț, am intervenit cu curaj între cei mari și i-am alungat. Am cumpărat turte dulci și ciocolate calde, deoarece voiam să ne încălzim și ne-am oprit pe o băncuță.

Mi-a mulțumit pentru ajutor, pentru turta dulce și ciocolată și am început să vorbim... După ce m-am prezentat, a urmat și el. Se pare că îl chema Globis și era un spiriduș de pe Insula Crăciunului. Prima dată am crezut că glumește, dar, atunci când mi-a arătat un glob în care se afla o figurină cu o insulă, mi-am dat seama că nu mă mințea.

Dorind să îmi mulțumească pentru ajutorul acordat, mi-a promis că mă va duce într-un loc în care fiecare copil dorește să ajungă, acest loc fiind insula. A zguduit globul, m-a luat de mână și a rostit numele insulei. În câteva secunde, ne-am trezit pe insulă. Era o atmosferă așa de frumoasă...

Pretutindeni se auzeau trilurile vesele ale păsărilor Crăciun care sunau ca niște colinde. Aceste păsări erau verzi cu auriu si aveau o creastă verde ca smaraldul, parcă pictată cu fulgi de nea.

Chiar dacă ningea ca în povești, toți spiridușii munceau de zor, deoarece mai aveau o săptămână până la Crăciun. Ne-am îndreptat spre orășelul cu căsuțe din turtă dulce și cu hornuri din ciocolată, care suflau un abur portocaliu ce mirosea a ceai cu scorțișoară și portocale. În timp ce mergeam cu pași mărunți pe drumul pietruit cu biscuiți Oreo, negri ca ochii spiridușului, centrul micului oraș se apropia din ce în ce mai mult. Ajungând în centrul orășelului, ne-am oprit lângă bradul uriaș de Crăciun care, după spusele lui Globis, era împodobit mereu, deoarece era unul dintre spiritele acestei insule. Admirând peisajul, am observat un copil spiriduș care mânca dintr-un morman mare de zăpadă. Curioasă fiind, am încercat și eu să gust din zăpadă. Era așa de bună! Avea gust de vanilie și parcă te făcea să mănânci și mai multă. Pe lângă atelierele de cadouri trecea un râu cu ciocolată caldă, din care săreau diferiți peștișori din bezea. Mergând, am ajuns la un vulcan neobișnuit, care avea o spărtură în partea de unde venisem. Am ajuns la Piatra Crăciunului, un smarald imens cu steluțe aurii, parcă luate din lanul de grâu. Această piatră prețioasă se afla în acest vulcan din gheață, un loc tare friguros, dar foarte frumos.

- Globis, dar de ce este așa de important acest smarald pentru voi? am întrebat eu atât de curioasă.

- Acest minunat smarald a făcut tot ce vezi aici! O să îți spun legenda dacă dorești, zise el cu bucurie.

- Da , te rog povestește! am zis eu, fiind nerăbdătoare să ascult legenda.

Lângă această piatră prețioasă se aflau niște pături pufoase colorate și decorate cu motive de iarnă. Am luat și noi o pătură roșie ca flacăra cu brăduți și am așezat-o pe pământul învelit de fulgii gustoși de nea. Așezându-ne și noi, Globis a început să îmi povestească legenda, cea pe care fiecare spiriduș o știa de la bunicii lui.

- Totul începe cu o zi frumoasă de iarnă, una neobișnuit de frumoasă. Noi ne aflam pe această insulă care, pe vremea legendei, era una călduroasă, cu copaci cu boabe de cacao, cu un încântător vulcan care era acoperit cu cele mai rare flori și cu o verdeață smaraldie. Un bărbat se afla pe un vas cu familia lui și cu niște prieteni, deoarece doreau să ajungă într-un loc sărac și pentru a le dărui localnicilor o fericire din ceea ce aveau ei. În timp ce toți petreceau, acest bărbat pe nume Crăciun, un meșter iscusit, făcea în camera lui luminată de o lumânare, jucării pentru copiii de pe acest tărâm. Un vânt rece a venit în camera lui Crăciun și atunci a pornit o furtună care legăna amețitor vasul cu cele două familii pe oceanul furios. Din nefericire, vasul s-a scufundat și nimeni nu știa ce se va întâmpla. În acest timp, noi, ființele de pe acest tărâm, trăiam vesele și ne bucuram de soarele care râdea mereu la noi. Brusc, insula a început să se miște și soarele de pe cer s-a ascuns. O lumină verde strălucea din vulcanul care niciodată nu făcuse nimic și deodată a început să ningă. Acești fulgi mari erau așa de reci, iar când se așterneau pe pământ făceau o cărare 61

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 spre locul de unde luam noi cea mai bună apă. Bunicul meu trăia atunci și a văzut că la mal erau doi oameni. Erau diferiți, tare diferiți, fiind înalți .

- Erau Moșul și Crăciunița, soția lui, nu-i așa ? am întrebat eu, cu sufletul la gură.

- Exact! Acest smarald nu doar le-a salvat viața, ci le-a dat și puterea de a rămâne mereu pe acest pământ, pentru a face aceste lucruri minunate. După ce s-au trezit, au făcut haine pentru toți din ce au găsit, nefiind uimiți de noi. Și așa, ușor, ușor, am reușit să facem ceea ce este acum, cu ajutorul pietrei și am reușit să găsim tot ce a schimbat Piatra Crăciunului.

- Și de ce i-ați dat numele acesta pietrei?

- Deoarece ea ne-a salvat și ne-a ajutat, așa cum a făcut Crăciun, fiind un om foarte bun, care are de asemenea o inimă foarte blândă. Acum că știi legenda lui și a pietriei, ai dori să îl și cunoști? zise Globis cu un zâmbet larg pe față.

- Daaa! Cum să nu vreau să îl cunosc pe Moș Crăciun în persoană? O să îi mulțumesc pentru tot ceea ce mi-a adus.

Când am pornit alături de Globis spre casa Moșului pentru a-l cunoaște, un bulgăre de zăpadă s-a izbit puternic de geam și m-am trezit.

M-am dus la geam și i-am observat pe prietenii mei care mă așteptau să vin afară, unde ningea ca în Insula Crăciunului.

Se pare că a fost doar un vis, un vis frumos !

Poate chiar din această insulă vin cadourile în ziua de Crăciun!

Bradul

Răduț Bianca Ana-Maria, 14 ani, cl.a VII-a, Palatul Copiilor Pitești, Argeș Prof. Simona Marineața

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti... A fost odată un brad falnic și verde.

Acesta trăia într-o pădure foarte frumoasă, dar ce îl îndurera era că tăietorii de lemne veneau iarna și îi răpeau toți frații mult iubiți.

Așa s-a întâmplat că, în anotimpul alb, bradul nostru a fost, la rândul său, tăiat. A suferit dureri îngrozitoare, dar, până la urmă, acestea au încetat. Imediat după aceea a adormit.

Când s-a trezit, a văzut o casă frumoasă. Era împodobită de Crăciun. Chiar și așa, brăduțul tot era tare trist. Nu știa ce urma să se întâmple. Credea că avea să fie ars. Totuși, nu s-a întâmplat nimic din ce se aștepta el. Bradul a fost dus în casă.

Era admirat de toți copiii de acolo. A fost împodobit cu globuri multicolore, cu ghirlande și s-a putut bucura de sticlele lucitoare ce îi îngreunau crenguțele ca niște mici bucăți desprinse din soare. După aceea, fără nicio milă, a fost aruncat.

A stat la gunoi două zile, până când un fulg care se juca prin aer a aterizat pe creanga lui.

Acesta spuse:

- Bună ziua! Eu sunt Zâna Iarna. Am venit să te ajut.

Fulgul s-a transformat într-o femeie extrem de frumoasă. Avea lacrimi de cristal înghețate prin păr, o rochie argintată și un voal făcut din cea mai fină mătase.

- Te voi duce înapoi în pădurea de unde ai venit. Îi voi face pe tăietorii de lemne care te-au despărțit de prietenii tăi să plătească.

Bradul nostru a clipit și s-a trezit în pădurea din care a venit. Prietenii lui aveau acum straie albe de sărbătoare.

Acolo erau și oamenii aceia răi care luau toți brazii. Într-o fracțiune de secundă, aceștia au fost înghițiți de zăpadă, dispărând pentru totdeauna în imensitatea troienelor.

Bradul a rămas în pădure pentru todeauna, lângă familia sa, datorită blândei sale prietene, al cărei ajutor va fi cândva dispus să i-l înapoieze cu toată dragostea... dar, până atunci, cititorule....

Am încălecat pe-o șa și ți-am spus povestea așa!

62

Benția David, 11 ani, cl.a V-a, Palatul Copiilor Pitești,Argeș Prof. Simona Marineața

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Povestea lui Ștefan A fost odată ca niciodată o împărăţie a unui împărat pe nume Barbă Roşie. Ea se întindea de la Munţii Dragonilor, până la magnificul Lac de Sticlă, înconjurat de flori nenumărate, unde locuiau lebedele de argint.

Veneau mulţi peţitori din toată lumea, la castelul împăratului Barbă Roşie, pentru a o cere de soţie pe fiica lui, prinţesa Ilinca. Ea era aşa de frumoasă încăt nu puţini credeau că Soarele și Luna îi sunt adevăraţii părinţi. Părul ei castaniu era împletit cu flori parfumate, iar când şi-l lăsa liber, buclele i se revărsau până la mijloc. În ochii ei căprui, se reflectau bunătatea şi gingăşia, iar buzele ei trandafirii o făceau să pară o zână.

Ilinca însă voia să se cunune doar cu cineva asemenea ei, ca bunătate si cinste, şi cum asemenea oameni sunt rari, nimeni nu reuşise să o convingă. Într-o zi, un băiat sărac, pe nume Ştefan, care auzise şi el de fermecătoarea prinţesă, se prezentă la castel. Străjerii şi boierii au început să râdă, văzându-l aşa de ponosit îmbrăcat, şi să-i spună să facă bine şi să plece de unde a venit, până nu se face de ruşine. Dar Ştefan nu i-a luat în seamă şi, ridicându-şi semeţ capul, merse în faţa împăratului şi spuse: - Mărite Împărate, sunt în stare să fac orice dacă binevoieşti să mi-o dai pe prinţesă de soţie!

- Ei, băiete, răspunse împăratul, dacă eşti aşa de sigur că vrei să încerci, va trebui să treci trei probe, la fel ca şi ceilalţi! Trebuie să-mi aduci Rubinul Dragonului de Foc, o Bufniţă de Cristal şi un ou de argint. Ai timp până apune soarele de trei ori, altfel ţi se va tăia capul! Ştefan, uitându-se în ochii prinţesei, răspunse hotărât: - Voi aduce tot ce mi-ai cerut, aşa să-mi ajute Dumnezeu! Împăratul surâse viclean, pentru că îşi dorea nespus de mult cele trei lucruri, ca să fie cel mai bogat împărat din lume.

A doua zi, de cum s-au ivit primele raze de soare, Ştefan plecă să caute rubinul. Când ajunse în peştera dragonilor, aceştia dormeau profund încă. În mijlocul lor, era un dragon mare şi roşu aprins, care ţinea între gheare un rubin. Ştefan se strecură cu grijă printre dragonii adormiţi, atent să păşească mai uşor decât un fulg, şi ajunse la dragonul cel roşu. Cu o mişcare rapidă, luă piatra preţioasă şi o înlocui cu una obişnuită, dar de aceeaşi mărime. Tocmai pleca înapoi, când, în spatele lui, se auzi o voce ca un tunet: - Cine te crezi tu, muritorule, să-mi intri în casă şi să-mi iei Rubinul?

- Dacă vrei, putem face un schimb, îi răspunse Ştefan. Dacă mă laşi să iau Rubinul, când voi ajunge rege, îmi dau cuvântul că dragonii vor putea zbura oriunde în regat, nu ca acum, când sunteţi obligaţi să stați doar în munţii aceştia! Am mare nevoie de el, ca să o pot lua pe prinţesă de soţie.

- Bine, omule, sunt de acord, dar dacă încerci să mă înşeli, vom face împărăţia ta una cu pământul! Ştefan, mulţumit că a reuşit să ia Rubinul, porni a doua zi spre Pădurea Neagră, pentru a găsi o Bufniţă de Cristal. Bufniţele acestea erau fiinţe magice, care îşi aveau cuiburile în copacii cei mai înalţi din pădure, atât de înalţi încât vârfurile lor se pierdeau în nori. Merse el ce merse, încercând să găsească un cuib de bufniţă, ciulind urechile cât putea pentru a auzi strigătul lor sfâşietor. Spre seară, când aproape îl părăsi speranţa, zări un cuib, iar la baza copacului în care se afla, aştepta răbdătoare o vulpe argintie. Un ou se clătină şi căzu din cuib. Ştefan alergă într-un suflet şi îl prinse până să apuce să atingă pământul şi să ajungă în ghearele vulpii. Izgoni vulpea şi vru să-i dea înapoi oul mamei bufniţe. Cum ţinea el oul în mână, acesta se crăpă şi din el ieşi un delicat pui de bufniţă.

- Îţi multumesc mult, Ştefan, că mi-ai salvat puiul de la moarte! Ştiu că ai nevoie de el pentru împărat, aşa că ţi-l dăruiesc. Este magic, aşa cum ştii, şi te poate ajuta cu ultima ta probă. Odihneşte-te bine în noaptea asta, că puiul meu te va păzi de orice pericol din Pădurea Neagră! Cu bine!

A treia zi, Ştefan luă puiul de bufniţă, care peste noapte crescuse cât mama lui, puse Rubinul bine într-un săculeţ de piele la gât și porni spre Lacul de Sticlă. Dacă te oglindeai în el, aşa cum te ademenea, rămâneai prins înăuntrul lui. Pe lac, plutea una din gâştele de argint. Penele ei foşneau metalic şi ea se deplasa pe lac ca şi cum aluneca pe o gheaţă fină ca o oglindă. Ştefan se hotărî să-i vorbească: - Gâscă dragă, dă-mi şi mie, rogu-te, un ou de argint! Ce vrei în schimbul lui?

- Aş dori nişte boabe de grâu, ca nu pot părăsi Lacul de Sticlă şi îmi este foame de sute de ani.

Simt că holdele de grâu ale împăratului Barbă Roşie sunt aurii deja.

- Merg eu să aduc, îi spuse lui Ştefan Bufniţa de Cristal. Te rog însă să nu te apropii de lac, până nu mă întorc.

63

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - Aşa voi face, spuse Ştefan.

Se aşeză el lângă trunchiul unui copac şi aşteptă întoarcerea bufniţei. Se facuse târziu şi Ştefan se temea să nu apuce soarele să apună a treia oară, când se auzi un fâlfâit de aripi și boabele de grâu cum cădeau pe suprafaţa lacului.

Mulţumită, gâsca îi dădu un ou de argint lui Ştefan şi acesta plecă în fugă, până la împărat.

- Iată, Mărite Împărate: Rubinul de Foc, Bufniţa de Cristal şi Oul de Argint. Împăratul, rămas fără cuvinte, nu avu ce face şi i-o dădu lui Ştefan pe Ilinca de soţie, şi, cu greu, şi jumătate din împărăţie. Ştefan își ținu promisiunea și îi lăsă pe dragoni să zboare liberi peste tot, începând cu nunta lor care ţinu trei zile și trei nopţi, la care participară toţi locuitorii şi toate vietăţile magice. Şi uite aşa, au trăit Stefan şi Ilinca fericiţi şi au avut mulţi copii. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!

Ivanciu Ilinca, 10 ani, cl. a IV-a, Clubul Copiilor Sector 1 București, Prof. coord. Băcescu Magdalena

Povestea coralilor cristal

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, peste şapte mari şi şapte ţări, un împărat vestit în toată lumea pentru minunăţiile ce se întâlneau în regatul său: „Baia Di Cristallo”.

Numele lui era împăratul Hector cel Viteaz. El avea un fiu pe nume Aiden, despre care erau scornite multe povești, întrucât acesta fusese de mic orfan de mamă, iar împaratul nu se însurase niciodată.

Cei doi locuiau aproape de o mare agitată, în adâncul căreia se găsea ceea ce făcea aceste tărâmuri atât de renumite, reciful de corali cristal, unic în lume, care în timpul nopții se reflecta pe cerul înstelat. În fiecare seară, micuțul Aiden se plimba pe marginea mării alături de tatăl său. Iubea să privească spectacolul de lumini ce semăna cu o ploaie de scântei, ce acopereau negura cerului și transformau mantia cenușie a nopții într-un văl de argint.

Ceea ce nimeni nu știa era de unde vine acest tablou, căci singurul mod în care puteai vedea coralii era acela de a privi cu atenție apa, de pe uscat, la asfițit, deoarece aceștia dispăreau de fiecare dată la răsărit, iar din apă erau parcă invizibili, fie zi, fie noapte.

Singurul care văzuse un coral cristal de aproape și îi cunoștea toate tainele ascunse era însuși Regele Hector, în tinerețea sa, chiar înainte să fie încoronat de tatăl său. Nimeni nu știa această poveste, primul ce avea să o afle era fiul său, Aiden, odată cu împlinirea vârstei de șaisprezece ani.

Mărețul conducător avea de așteptat încă patru ani pentru a-i dezvălui marele secret urmașului său la tron.

Timpul trecea la fel de repede ca și gândurile unui filozof, iar micul prinț ce mergea odată desculț prin valurile înspumate și aduna scoici sub razele blânde ale soarelui, era acum un tânăr voinic, cu părul bălai ca nisipul fin de la malul apei și ochii azurii ca și marea învolburată, ce urma să împlinească șaisprezce ani și să fie încoronat în cateva zile care aveau să treacă cu greu pentru regele Hector. În ziua cea mare, în timp ce prințul Aiden își încerca noul costum pe care avea să-l poarte la marele eveniment ce urma, împăratul se duse în camera fiului său și îi lăsă pe măsuța de lângă pat o scrisoare în care erau puse toate gândurile pe care împăratul Hector le-a ținut ascunse timp de ani de zile.

Când prințul Aiden ajunse înapoi în camera lui, pregătindu-se, se gândea la ce va face după ce va fi proclamat rege peste un ținut atât de mare, la cum va birui în toate războaiele și la cum îți va găsi o soție minunată, iar dintr-o dată, observă plicul roșu, sigilat cu sigiliul regal ce avea scris mare, pe mijlocul lui, numele feciorului. Acesta îl deschise și găsi în el o scrisoare de la tatăl său: „Dragul meu fiu, știu că încă de mic te-au fermecat coralii cristal și ai încercat din răsputeri să scoți la iveală ceea ce îi face atât de speciali, însă, în tot acest timp, eu am știut taina ascunsă în adâncul mării ce ne înconjoară regatul. Sper să nu fii mâhnit pentru că am ținut această poveste doar pentru mine, în toți acești ani, dar am făcut-o pentru a te proteja.

64

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 În tinerețea mea, eram la fel ca și tine, un tânăr voinic și chipeș, ce descoperea lucruri noi pe zi ce trece. Adoram plimbările lungi pe plajă și înotul, cu toate că se zvonea că în aceste ape trăiesc monștri marini. Eram totodată uimit de frumusețea coralilor care atunci puteau fi văzuți atât ziua, cât și noaptea, la orice oră. Înainte să fiu încoronat ca rege, de fiecare dată când bunicul tău era plecat la vânătoare sau vizita alte regate, îmi plăcea să mă duc să înot într-un loc special, știut numai de mine, Golful Lattice din sudul împărăției, acela era locul meu preferat din tot regatul, deoarece de acolo se puteau vedea cel mai bine coralii cristal. Într-o zi, când tatăl meu era plecat la vânătoare alături de regele regatului, Assai Verdi, iar eu rămăsesem doar cu gândurile mele, am decis să mă duc în locul meu special. Ajuns acolo, am intrat cu picioarele în apă și m-am așezat pe o piatră ce era aproape de uscat, unde am observat ceva ciudat, un obiect strălucitor ce semăna cu o brățară. Bijuteria părea făcută din perle, dar nu mai văzusem ceva asemănător niciodată. De asemenea, credeam că acea parte a insulei este știută doar de mine. După câteva momente, am hotărât să mă ascund în apropierea stâncii și să aștept ca posesorul brățării să se întoarcă și să caute ceea ce a lăsat în urmă.

Au trecut ceasuri bune, dar nimeni nu a venit după brățară, deja îmi pierdusem speranța și eram gata să plec acasă, când am auzit un zgomot. Mi-am întors capul și am zărit o fată cu părul blond ca razele soarelui și ochii albaștri, exact ca ai tăi. Am aruncat o privire mai atentă și am observat că avea pe mână brățara găsită de mine.

Am decis să mă duc să o întreb cum o cheamă și cum a aflat de acest golf. Mă apropiam cu mare grijă, fără să fac vreun zgomot, pentru a nu fi observat de tânăra domniță. La un moment dat, aceasta a plonjat în apa rece ca gheața, iar eu am rămas șocat. În locul picioarelor, fata avea o coadă lungă, de culoarea smaraldului, plină de solzi strălucitori. Era o...sirenă. La început am crezut că, dacă mă va vedea, mă va hipnotiza cu vocea ei, așa cum citisem în toate cărțile despre aventuri în largul mării, însă odată ce m-a văzut a venit spre mal și m-a întrebat: - De ce nu ai fugit când m-ai văzut? Nu ți-e teama de mine? Nu vei chema ceilalți săteni pentru a mă vâna și în cele din urmă a mă omori?

Auzind aceste vorbe, mi-am dat seama că nu am de ce să mă sperii, ființa jumătate om jumătate pește părea a avea intenții bune. În cele din urmă, mi-am făcut curaj să o întreb cum se numește. Am aflat că numele ei era Artemis și la fel ca și mine urma să devină regină peste regatul subacvatic Fiore di cristallo și că are aceeași pasiune ca mine, coralii cristal.

De atunci eu și Artemis ne întâlneam în fiecare zi. Într-o seară, ea mi-a spus chiar și „Legenda coralilor cristal”, o poveste știută de sirenele din întreaga lume. Se făcea că, într-o zi de mai, o tânară prințesă sirenă, pe nume Cristalia, hoinărea prin preajma palatului ei, în căutare de cochilii de melc pentru a le pune în propria colecție. Dintr-o dată, ea dădu peste un recif de corali. Era cel mai mare și cel mai frumos văzut de mica sirenă până atunci. Fetița decise să facă din acest loc ascunzatoarea ei.

La vârsta de 13 ani, ea și-a dobândit vocea de sirenă adult, cu care putea cânta două cântece care puteau hipnotiza oamenii: unul pentru a-i face să își lovească corăbiile de stânci: „Barcă, barcă, barcă mică,/ Vino aici fără frică! O lume nouă vei cunoaște/ Pericole nu te vor paște!” și unul pe care îl putea folosi pentru a-i avertiza pe aceștia de ciocnirea cu imensele și ascuțitele pietre din ocean: „Corabie maiestuoasă,/ Venită de pe-un alt plai, /Acum întoarce-te acasă,/ Până n-o s-ajungi în rai!”.

Odată ce și-a dobândit vocea de sirenă adult, s-a dus la ascunzătoarea ei, pentru a-și exersa cântecele, însă, odată ce a început să cânte, coralii s-au transformat în cristale din care ieșea o lumină puternică ce lumina atât fundul mării, cât și uscatul.

De atunci se spune că atât timp cât prințesa sirenă le cântă coralilor, aceștia strălucesc și se transformă în cristale.

Timpul zbura, trecuse deja un an de când o cunoscusem și am hotărât să o cer în căsătorie pe Artemis, deși știam că nu este posibil să fim împreună, dar, în acea zi, ea nu a venit, nici în următoarea.

Câteva săptămâni mai târziu, coralii puteau fi văzuți ca și astăzi, doar la asfințit. M-am gândit la povestea despre aceștia și mi-am dat seama că, dacă prințesei i s-ar întâmpla ceva și nu ar mai putea cânta, atunci coralii și-ar pierde puterea.

Mă plimbam îngândurat prin golful Lattice, când mi-am aruncat privirea spre stânca unde o văzusem prima dată pe Artemis și am zărit un coșuleț pe care scria „Pentru Hector”. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că în coșul peste care era o păturică albă era un cadou de la ea, dar acolo era de fapt un băiețel, alături de un talisman. Acela erai tu.

65

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 În cele din urmă, am aflat de la o altă sirenă trimisă de mama ta că ea a fost răpită de vrăjitoarea Marabela, care a pus stăpânire pe regatul „Fiore di cristallo” și a închis familia regală în cea mai întunecată peșteră din aceste ape, care este păzită de doi monștri marini fioroși.

Ani la rând am încercat să-mi dau seama cum să o salvez, dar s-a dovedit că singurul care poate face asta ești tu, deoarece tu te poti transforma în triton cu ajutorul talismanului.”

Pe spatele scrisorii împăratul lăsase o hartă a locului unde putea fi găsit obiectul magic.

Terminând de citit, Aiden nu a mai stat pe gânduri. A plecat spre grajd, a luat cel mai puternic cal, sabia bunicului său, merinde pentru drum și a urmat harta. Talismanul era ascuns în golful Lattice din sudul insulei, un loc care nu era foarte departe de castel.

Ajuns la sfârșitul hărții, prințul găsi o dună ce nu părea a semăna cu golful descris în scrisoarea tatălui său. Feciorul se dădu jos de pe cal și se rezemă de movila de nisip. Imediat ce a fost atins, nisipul se risipi, lăsând la iveală un tunel. Băiatul intră, lăsându-și calul afară, împreună cu tot ce luase pentru drum.

Cu cât mai mult înainta, cu atât lumina din tunel era mai puternică. Într-un final, Aiden a ajuns la capăt. Era asfințitul, așa că s-a oprit pentru a privi coralii, apoi și-a continuat căutarile până noaptea târziu, ațipind în cele din urmă, rezemat de o stâncă. În timpul nopții, el și-a visat tatăl care îi spunea să caute cu atenție și să întoarcă fiecare pietricică, oricât de mică ar fi ea, cu susul în jos, dacă este nevoie.

Următoarea dimineață, Aiden s-a trezit cu un singur gând, acela să facă ce i-a fost spus în visul său. Până la amiază, tânărul întoarse toate pietrele mai puțin cea mai mare stâncă din acel golf. Aceea unde părinții lui s-au întâlnit prima dată, iar talismanul era de negăsit. Se duse spre stâncă și încercă să o împingă, dar totul a fost în zadar. În cele din urmă, la apus, cu ultimele puteri, prințul a reușit să mute piatra, întrucât un val uriaș a venit din senin și a clintit-o într-atât de mult, încât el să o poata rostogoli. Sub ea era chiar talismanul de care era prinsă o incantație „Me transforma en medio peixe medio home para atopar a miña nai!”

Deși obosit, viitorul rege hotărî să-şi continue drumul. Rosti incantaţia și, deîndată ce picioarele lui se transformară într-o coadă albastră cu care putea străbate apa de zeci de ori mai repede decât un om, plonjă în apă şi, fără să se uite înapoi, o luă la sănătoasa. Înotă până în adâncul mării fără să se gândească unde va ajunge sau peste cine sau ce va da acolo. În adâncul mării, era mare zarvă. Sirenele păreau că se pregătesc pentru a organiza cel mai mare bal din întreaga lume, iar Aiden nu avea habar de ce se întâmpla în jurul lui.

Dintr-o dată, o sirenă înaltă cu părul roșcat și coada roz îi apăru în fața ochilor și-l întrebă: - Tu ești bebelușul pierdut al prințesei Artemis, ce a fost lăsat în grija oamenilor și s-a întors în adâncuri pentru a o distruge pe vrăjitoarea cea rea, Marabela?

Auzind acestea, băiatul s-a speriat și a încercat să fugă, dar fata a continuat: - Nu te teme de mine! Eu sunt cea care te-a adus tatălui tău. Numele meu este Alice și am fost însărcinată de către mama ta să te ajut să găsești o cale de a o elibera, odată ce-ți descoperi abilitatea de a te transforma în triton. Mai întâi, îți voi prezenta regatul nostru, iar apoi, când toată lumea doarme, îți voi face turul palatului.

Zis şi făcut, în acea seară cei doi au făcut o mică vizită la castelul reginei Marabela și în restul regatului. Aiden reținu rapid unde se află camerele importante din palat și cele mai memorabile clădiri din oraș. El află de la Alice că, pentru a-și scoate mama din temniță, va avea nevoie de o licoare magică ce este păstrată în talisman, care urma să îi împlinească trei dorințe ce puteau fi puse doar pentru a obține ceva pentru posesorul talismanului și de cel mai mare cristal din coroana Marabelei, pentru a sparge lacătul cu care este încuiată peștera. În următoarele zile, băiatul a făcut un plan pentru a lua piatra prețioasă de la vrăjitoare, și, în timp ce aceasta dormea, s-a strecurat împreună cu Alice în camera Marabelei, prin firida de deasupra patului ei. Fără a face vreun zgomot, au încercat să îi ia de pe cap coroana. Toate încercările au fost în zadar, căci coroana era prinsă de păr printr-o vrajă ce putea fi desfăcută doar de vrăjitoare.

Atunci baiatul își aduse aminte de licoarea magică, luă talismanul, îl deschise, bău puțin din ea și șopti: - Îmi doresc ca diadema reginei să fie în mâna mea chiar acum! Și, într-o clipă, coroana apăru în mâinile băiatului.

Tot în acea noapte, după ce au înlocuit coroana cu una falsă, au mers mai departe spre locul unde era închisă Artemis. Străbătură oceanul nouă zile și nouă nopți, după care ajunseră la carceră, în fața căreia stăteau Erasmus și Maximus, cele două creaturi care păzeau familia regală.

Cei doi monștri marini aveau înălțimea unui catarg de la unul dintre vapoarele din flota maritimă a regelui Hector și aveau la brâu două săbii ascuțite, ce puteau străpunge orice.

66

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Când i-a văzut, prințul a vrut să se întoarcă pe uscat pentru a-și lua sabia, însă Alice i-a adus imediat aminte de licoare și de cele două dorințe rămase. Aiden a mai băut puțin din lichidul magic și a spus: - Îmi doresc să am cea mai puternică și ascuțită sabie din întreaga lume! Atunci în mâna lui a apărut o sabie cu mânerul acoperit de pietre prețioase și tăișul ascuțit c,u care el s-a luptat cu Erasmus și cu Maximus. În cele din urmă, i-a învins.

După ce a doborât paznicii, Aiden a scos cristalul și a spart lacătul temniței. A intrat și și-a văzut mama și bunicii, cărora băiatul le-a povestit toate aventurile prin care a trecut până a ajunge la ei. Împreună, ei au plecat să o distrugă pe vrăjitoare și să recupereze tronul.

Ajunși la palat, cei cinci au mers fără a sta pe gânduri în camera tronului, unde Marabela își pregătea vocea pentru a merge să le cânte coralilor. Când a văzut-o pe prințesă și-a scos bagheta din mânecă și a aruncat o vrajă de dispariție asupra ei. În timp ce vrăjitoarea rostea alte vrăji, Aiden și-a scos talismanul și a băut poțiunea rămas, rostind: - Îmi doresc ca bagheta vrăjitoarei Marabela să se rupă în mii de bucățele!

Odată ce sursa de magie neagră a Marabelei s-a sfărâmat, un nor de scântei a apărut și a înconjurat-o, transformând-o într-o vrăjitoare bună. În semn de mulțumire, aceasta le-a oferit lui Aiden și lui Artemis câte o brățara care îi putea transforma în oameni când erau pe uscat și în sirene când erau în apă.

După toate cele întâmplate, coralii cristal au început să strălucească din nou, iar Aiden și Artemis s-au întors în regatul „Baia di cristallo”, la regele Hector și au trăit împreună, ca o familie fericită până la adânci bătrâneți. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună.

Georgescu Ana Maria, 13 ani, cl.a VII-a, Palatul Copiilor Pitești, Argeș, Prof. Simona Marineața Lacrimile lui Ștefănel

Era o zi obișnuită de iarnă. Doamna Balș s-a așezat pe pat și a început să-l mângâie pe Ștefănel, deoarece era foarte supărat. După ore, Ștefănel ar fi vrut să o conducă pe Ioana acasă, să-i ducă și ghiozdanul, să rămână puțin în aerul rece al iernii și poate să o țină de mână. Necazul lui însă era foarte mare. Când s-a îndreptat spre grupul în care era Ioana a alunecat și a căzut spre hazul tuturor colegilor, mai ales al fetelor din grupul Ioanei. Ceea ce l-a supărat foarte tare a fost că și Ioana a râs în hohote și nu s-a apropiat să vadă dacă nu cumva s-a lovit în cădere.

Cu orgoliul rănit, Ștefănel s-a adunat de pe jos, și-a luat ghiozdanul și a alergat spre casă, fără să se uite în urmă. A intrat în camera lui, încercând să nu plângă, s–a aruncat pe pat și vedea și revedea în minte scena în care nu era nimic în afara gestului și râsului Ioanei. Doamna Balș a intrat în cameră, s-a așezat pe pat și a început să-l mângâie, fără să spună vreun cuvânt. Ștefănel s-a ridicat și i s-a cuibărit la piept : - Poți să plângi, copile, pentru că nu este nicio rușine asta! îi șoptea doamna Balș, continuând să-l mângâie.

Cuvintele acestea au rupt parcă zăgazurile lacrimilor, iar Ștefănel a început să plângă în hohote. Nu spunea nimic, doar plângea. După un timp, și-a ridicat ochii spre doamna Balș, de parcă ar fi vrut să-i povestească întâmplarea, dar doamna Balș i-a făcut semn că nu s-a întâmplat nimic, că totul este în ordine. Încurajat de gestul ei, Ștefănel s-a ridicat zâmbind: - Cred că este timpul să luăm masa și apoi să-mi fac temele!

A luat-o de mână pe doamna Balș și au plecat împreună lăsând în urmă nefericita întâmplare.

Pop Rareș Ștefan, 14 ani, cl. a VIII –a, Lic. Teoretic German „Fr. Schiller” Oradea, Bihor, Prof. Hanga Ionela Olimpia 67

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 DORINȚA

Acum câțiva ani, părinții Elizei s-au despărțit și a fost nevoită să se mute împreună cu mama ei la bunici. La început i-a plăcut ideea de a sta la ei, deoarece se distra și se simțea foarte bine de fiecare dată când mergea la aceștia, dar după câteva zile se simțea sufocată de bunicii care se certau toată ziua, de bunica ce o punea să se îmbrace mult mai gros decât era necesar, de bunicul care o enerva cu povești din tinerețea lui, în timp ce ea încerca să învețe la istorie. Într-o seară, stătea pe terasă și se uita la sutele de stele care luminau cerul. Deodată a văzut o stea căzătoare, mai mare și mai luminoasă decât toate celelalte și și-a zis în gând: “mi-aș dori ca bunicii mei să nu fi existat.” S-a uitat încă câteva minute la cerul plin de stele, apoi și-a luat ursulețul de pluș, pe care îl primise de la bunicul ei când era foarte mică și nu putea să doarmă fără el, și s-a dus la culcare.

A doua zi, când s-a trezit, se aștepta să simtă mirosul îmbietor al clătitelor pregătite de bunica în fiecare dimineață, dar... nimic.

S-a ridicat din pat și a mers în bucătărie, unde de obicei o aștepta bunicul și o îmbrățișa până nu mai avea aer. O durea burta de foame, deci și-a luat un măr și a decis să iasă afară cu Maia, prietena ei cea mai bună. Afară soarele strălucea vesel pe cer. Păsărelele cântau, albinele se plimbau din floare în floare, fluturii se lăsau purtați de adierea ușoară a vântului, era o zi perfectă pentru a te juca pe afară, așa că au luat o minge și au ieșit să se joace cu ea. După câteva pase Eliza s-a împiedicat și s-a lovit la genunchi. Se aștepta să iasă imediat bunica să o bandajeze și bunicul să o înveselească, dar nu a venit nimeni, cu excepția unui pisoi care s-a speriat de țipătul ei sau probabil a crezut că este o pasăre.

Maia a calmat-o spunându-i că nu este grav, iar apoi au mers lângă un copac uriaș. Se gândea unde puteau să plece bunicii ei, când și-a amintit de dorința pe care și-a pus-o cu o seară înainte.

Era deja destul de târziu, iar Elizei i s-a făcut frig. A plecat către casă sperând că s-au întors și gândindu-se că, să îți pui dorințe la stele este doar o superstiție, dar când a ajuns acasă totul era pustiu. Doar Pamela, cățelușa ei a venit să o întâmpine, lătrând și dând din codiță foarte fericită.

Se făcuse seară, așa că s-a dus la culcare, dar nu își găsea ursulețul de pluș. L-a căutat prin toată casa, iar, apoi și-a dat seama că îl primise de la bunicul și că dacă dorința i se îndeplinise și acesta nu mai exista, nu avea de unde să primească ursulețul.

A mers pe terasă, unde obișnuia să stea cu bunica, iar aceasta îi spunea povești despre stele.

A început să plângă în timp ce prin minte îi treceau mii de gânduri cum ar fi: „Cine o să îmi facă clătite de dimineață?”, „Cine mă va înveseli când sunt tristă?”, „Voi fi singură pentru totdeauna?”.

Atunci a auzit o voce tremurândă care spunea: „Trezește-te Eliza, trezește-te!”. A deschis ochii și a zărit-o pe bunica, care o mângâia pe față și îi spunea să se liniștească. În acel moment și-a dat seama că a fost doar un vis. A sărit din pat și-a îmbrățișat bunica și i-a mulțumit pentru tot ce face pentru ea.

Eliza a învățat că nu știi să apreciezi ceea ce ai până nu pierzi și că trebuie să te gândești de doua ori înainte să spui că îți dorești ceva pentru că s-ar putea să primești și să nu fie chiar cum te așteptai. De aceea, din acea zi și-a iubit mai mult bunicii și chiar dacă câteodată nu erau așa cum și-ar dori ea să fie, îi aprecia pentru lucrurile bune făcute pentru ea.

68

Laieș Ana-Maria, 13 ani, cl. a VII-a, Șc. Gimnazială nr. 2 Reșița, Caraș-Severin, prof. Marinela Manole

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 VIS CU FLUTURI...

Era o seară frumoasă de primăvară... Într-un sat de munte, un copil pe nume Andrei tocmai luase cina cu familia lui.

Simțindu-se obosit, și-a anunțat părinții că se retrage la el în camera. Era locul în care putea să viseze cu ochii deschiși, să ajungă în locuri nemaivăzute, așa cum văzuse în tururile virtuale pe care le făcuse pe calculator.

S-a pus în pat și, dupa puțin timp, adormi și se scufundă într-un vis care nu se mai termina...

Visul lui Andrei începe cu el stând pe o floare gigantică, neobișnuită, ale cărei petale aveau culori diferite și un parfum amețitor. Fiind în pădure, era înconjurată de copaci foarte mici, de culoare roz. Uitându-se împrejur, băiatul observă că norii erau din vată de zahăr, iar cerul putea fi atins cu mâna. Și animalele erau neobișnuite. Iepurașii, în loc de urechi aveau cornițe, căprioarele, în loc de picioare, aveau aripi, iar în pădurea fermecată, de după fiecare copac, se iveau unicorni albi și prietenoși. Dar ceea ce i-a atras atenția lui Andrei a fost faptul că, peste tot pe unde se uita în jurul lui, erau foarte mulți fluturi de toate dimensiunile.

Băiatul s-a dat jos de pe floare, i-a admirat, apoi a început și să se joace cu ei. După ceva timp, fluturii începură să îl îndrăgească pe Andrei. Acesta a vorbit cu unul dintre ei și l-a întrebat dacă poate să-l ajute să zboare alături de ei. Fluturele a observat că Andrei este prea greu, așa că a luat un praf magic și l-a împăștiat peste copil, ca să îl facă pe acesta să zboare. Băiatul a descoperit, brusc, ce frumos este să ai aripi și era foarte încântat că poate să se joace alături de prietenii lui, fluturii.

Din păcate pentru Andrei, se făcuse dimineață... Se trezi cu zâmbetul pe buze. Băiatul văzu că razele soarelui îi pătrund în cameră, apoi ieși până afară, unde văzu că grădina din fața casei era plină de flori și fluturi foarte colorați. În acel moment, își aduse aminte de visul pe care l-a avut și începu să zâmbească.

Daria Ciubotaru, 12 ani, clasa a VI-a, Șc. Gimn. Poiana Stampei, jud.Suceava, Prof. coordonator: Dorina Paicu ZÂMBEȘTE ȘI TU! A trecut un an de la accidentul care i-a răpit lui Emily bucuria de a merge și a țintuit-o într-un scaun cu rotile. În ziua aceea, părinții ei organizaseră o excursie la munte, pentru a-i face o surpriză. La întoarcere, au fost surprinși de o furtună puternică. Ploua cu găleata, iar cerul era brăzdat de fulgere înspăimântătoare. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Încă își amintea chipurile plânse ale părinților ei, când au aflat că fetița lor nu-și mai simțea picioarele. Atunci, copila a promis că va învinge boala și că va face tot ce-i stătea în putință să le readucă fericirea.

Emily nu și-a pierdut zâmbetul și convingerea că într-o zi va putea alerga alături de prietenii ei. Părinții ei o duceau în fiecare zi la terapeut, iar ea urma cu strictețe recomandările acestuia. În fiecare zi progresa și încerca să meargă pe picioarele ei. Era conștientă că avea nevoie de timp, dar niciodată nu s-a gândit să renunțe, nici atunci când doctorul i-a spus că sunt puține șanse de recuperare. Într-o zi, în cadrul școlii s-au organizat diferite întreceri sportive pentru a sărbători venirea primăverii. Emily își încuraja de pe margine prietenii care jucau un meci de handbal. La un moment dat, unul dintre colegii ei a aruncat mingea spre poartă, dar a lovit bara și ea a ricoșat spre mulțimea de elevi de pe marginea terenului. Aflându-se în fața primejdiei, Emily s-a ridicat din scaunul cu rotile pentru a se feri de minge. Nu și-a dat seama ce s-a întâmplat până când a observat chipurile încremenite ale colegilor și ale profesorilor. În acea zi, ea a făcut primii pași.

Această fată avea doar 12 ani și a știut că elixirul magic este „zâmbetul”, că orice greutate poate fi învinsă cu optimism și un zâmbet sincer.

Moldovan Violeta, 12 ani, cl a V-a, Șc. Gimn. Sânmartin, Arad, Prof. coord. Mang Mirela-Ioana 69

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Povestea fulgului de nea Într-o zi frumoasă de iarnă, când soarele timid își împrăștia razele pe pământul acoperit de zăpadă, mă jucam în fața șemineului. În casă era cald și mirosea a cozonaci.

Deoarece se apropia Crăciunul, m-am gândit să confecționez decorațiuni din hârtie. Prima dată am vrut să fac un om de zăpadă, dar apoi mi-a venit o idee genială. Fulgul de nea era perfect pentru iarnă, o definea: rece, plină de surprize, de culoare albă, adorată de copii. Am creat mulți fulgi, dar unul era puțin îndoit. Asa că… l-am pus între foile unei cărți groase. După o zi, am deschis cartea la pagina fulgului de hârtie, dar ce să vezi? În locul fulgului se găsea o picătură de apă. Am întins mâna și a căzut un fulg de nea, care nu se topea în palmele mele calde. Era rece și tare ca gheața. L-am dus lângă șemineu și după o noapte era tot acolo. S-a transformat într-o femeie gingașă.

- Bună ziua! Sunt Regina Fulgilor, eu nu mă topesc niciodată, doar dacă sunt atinsă de flori.

Un copil vrea să mă distrugă cu un cactus. Și dacă eu dispar de pe această lume, dispare și iarna!

Trebuie să mă ajuți!

- Cum aș putea eu să-ți fiu de folos?

- Găsește copilul și explică-i de ce nu e bine să mă distrugă.

Am început să-l caut. Îi știam numele, așa că nu era prea greu să-l găsesc. Am ajuns la el.

Stăteam față în față.

- Iarna este importantă pentru oameni, îi face fericiți. Fără zăpadă ei ar fi posomorâți, triști și morocănoși. Iarna este soră cu bucuria și nu ar mai fi nimic în lumea aceasta fără ea. Dar tu de ce vrei să scapi de ea?

- Nu am cu cine să mă joc iarna… Mă ignoră toți și câteodată mă batjocoresc, răspunse băiatul cu o voce răgușită.

- Problema aceasta se rezolvă!

Ne-am împrietenit și am început să ne jucăm.

Dragii mei, fulgii de nea vestesc sosirea iernii. Ar trebui să fiți bucuroși când îi vedeți!

Pop Daria Ioana, 11 ani, cl. a V-a, Șc. Gimnazială ,,Gh. Lazăr” Zalău, Sălaj, Prof. coordonator: Diana Iacob

Povestea fulgului de argint

Priveam fascinată dansul grațios al fulgilor de zăpadă. O steluță de nea mi s-a oprit în palmă.

Părea la fel ca o lebădă albă, ce plutea alene spre pământ. Parcă îmi cerea să-i dau drumul, să o eliberez de strânsoarea mâinii mele, ca să pot să-i aflu povestea. ...Fulgul de nea era odată o picătură de apă într-un loc pufos, norul, care se afla în înaltul cerului. Fulgul purta un nume straniu, Curiosul, fiindcă veșnic era curios. Acest lucru l-a făcut să plece într-o călătorie spre pământ, ca să vadă cum e lumea de jos. Știa că nu se va mai întoarce, dar curiozitatea l-a împins să facă această imprudență și să riște. Într-o zi, alături de alte picături îndrăznețe și indiscrete, a pornit călătoria spre necunoscut. Pe drum, a trecut prin multe peripeții.

L-a întâlnit chiar și pe Moș Crivăț, care s-a arătat dornic să-i schimbe înfățișarea: - Hei, picăturo! Ți-ar plăcea să devii o steluță argintie, la fel ca prietenii tăi?

Fulgul i-a răspuns încântat de tentanta propunere : - Da, m-aș bucura nespus să fiu strălucitor ca prietenii mei!

După ce Moș Crivăț a scos bagheta magică și a suflat aerul rece cu care transforma fulgii în steluțe argintii, fulgul s-a privit curios și a rămas stupefiat de noul său aspect. I-a mulțumit Crivățului și, mânat de aceeași dorință de a explora necunoscutul, și-a continuat călătoria. Coborând spre pământ, a observat o mulțime de fulgi de nea, ce se jucau în aer ca un roi de fluturi albi, apoi se așterneau pe pământul somnoros și pufos. Copiii erau fericiți din cale-afară de sosirea lor și, adunându-i la un loc, formau un bulgăraș de zăpadă. Într-o zi însă, zburând dintr-un loc în altul, a căzut în palma mea caldă și moale și s-a transformat în ceea ce era: o picătură de apă.

Militaru Sara, 12 ani, cl a V-a, Șc. Gimnazială ,,Gh. Lazăr” Zalău, Sălaj, Prof. coordonator: Diana Iacob 70

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Hai să-ți spun un proverb!

(Fata stă pe telefon. Fratele ei intră în cameră.)

Alex – Surioară, ghici ce?

Ana – Ce? Iar ai scăpat săpunul în chiuvetă?

Alex – Nuuu! Astăzi la școală am vorbit despre proverbe.

Ana – Ăăăăă… Wow! Alex – Hai să-ţi spun un proverb!

Ana – Bine!

Alex – Stai să-mi aduc aminte! Hmmm… Gata știu! Baba surdă nu aude, dar se acuză!

Ana – Ce? Nu cred că așa e de fapt.

Alex – Da. Cred că era baba surdă nu aude, dar îşi face iarna car și vara sanie, dar mă rog.

Ana – Uite, spune-mi unul pe care-l știi bine!

Alex – Bine! Ce zici de: cine se scoală de dimineață, adevăr grăiește! Ba nu, nu, nu, nu! E, cine se scoală de dimineaţă, rȃde mai bine!

Ana – Stai, stai! Ceva nu e logic. Dacă mă trezesc la douăsprezece nu rȃd bine?

Alex – Nu ştiu! Am adormit cȃnd doamna a explicat acest proverb.

Ana – Bine, spune altul!

Alex – Aşchia nu sare departe de primejdia rea.

Ana – Poftim? Care aşchie?

Alex – Cred că e aşchia nedreptăţii. Următorul proverb e mai logic. Unde nu intră soarele pe fereastră intră sărăcia omului pe uşă.

Ana – Pun pariu că nu ştii să-mi explici ce înseamnă acest proverb.

Alex – Ba da! Oamenii bogaţi îşi ţin mereu ferestrele deschise, ca să nu le intre sărăcia pe uşă.

Ana – Cred că aici ai dreptate. Hai, mai spune-mi unul!

Alex – Bine, bine! Banii nu au brăţară de aur.

Ana – Evident! Cum să aibă brăţară, dacă nu au mȃini?

Alex – Aşa credeam şi eu.

Ana – Hai să-ţi spun şi eu un proverb. Prietenul bun e ca o cioară vopsită.

Alex – Ba nu! Colegul meu de bancă nu e vopsit. Are părul perfect natural. În plus, proverbul e aşa: “Prietenul bun e ca o pungă cu bani.” Eşti praf la proverbe! Ştii cum se spune: “Amatorii să facă un pas înapoi şi să lase profesioniştii să se ocupe.” Acum plec să-i spun şi mamei nişte proverbe.

(Alex iese din cameră. Ana rămȃne singură şi spune publicului):

Ana – Păi, eu ştiu cel mai important proverb! “Dacă ai carte, ai parte!”

71

Roșcan Alexandru, 7 ani, cl. a I-a Roșcan Anamaria, 11 ani, cl. a V-a Clubul Copiilor Sector 1 București, Prof. coord. Băcescu Magdalena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 NATURA ÎN CULORI

Primăvara, singurul anotimp din an pe care îl aștept cu nerăbdare. De ce? Pentru că acesta ne demonstrează cât de frumoasă poate fi natura, atunci când omul nu strică tot ceea ce, cu puținele forțe rămase, ne oferă pământul.

Într-o după-amiază, privind pe fereastră obișnuitul tabou de primăvară, m-am gândit să iau vechiul șevalet, una dintre puținele pânze care mi-au mai rămas, culorile și pensulele, pentru a porni într-o drumeție, în căutarea unui tablou ce merită recreat. Și, așa cum mă așteptam, am găsit ceea ce îmi doream, în împrejurimea lacului de la marginea satului în care locuiesc. Am așezat o pătură pe iarbă, fără a ezita să ma întind câteva minute și să privesc în jurul meu, mi-am pregătit materialele, fiind gata să rămân atât căt era necesar pentru a termina.

În prima parte, am făcut mândrele fire de iarba, ce se înălțau lungi și subțiri, din pământul negru. Am folosit culoarea verde, cel mai frumos verde din paleta mea. Printre fire, am zărit floricele multicolore, ce nu puteau lipsi din creația mea, dar și insecte voioase, care se plimbau încă de dimineață, în căutare de hrană.

Apoi a urmat lacul, a cărui apă am colorat-o, bineînțeles, în albastru. Nu puteam să trec peste bărcuța din lemn, peste care au trecut foarte mulți ani și care a purtat mulți săteni deasupra valurilor poznașe. Lemnul ei, odată nou și strălucitor, este acum vechi, având o culoare ștearsă, pe care, de asemenea, am reprezentat-o.

În zare, am desenat înspăimântătoarea pădure, de care îmi era atât de frică în copilărie, încât nici nu izbuteam să mă apropii, dar care era atât de frumoasă încât, oricât mi-aș fi dorit, nu puteam să o exclud. Culorile închise, nenumăratele umbre, o făceau parcă din ce în ce mai încântătoare. Ce ciudată poate fi uneori natura!

Ultima parte a taboului meu și pe care o prefer este cerul. Am pictat soarele într-un apus spectaculos. Culori de roșu, portocaliu, gaben și chiar roz s-au unit pentru a reprezenta unul dintre cele mai frumoase fenomene văzute de mine de-a lungul vieții. Norii nu puteau lipsi. Pe ei i-am desenat mari, pufoși, colorându-i într-un gri pe care rareori îl găsești într-o astfel de creație, pentru a evidenția apropierea rapidă a nopții.

Într-un final, mi-am terminat tabloul. Deși apusul m-a găsit în același loc, am fost foarte mulțumită de rezultat, deoarece a fost exact ceea ce îmi doream: să reprezint într-un mod cât mai fidel măreția naturii, să îi respect în totalitate culorile și multitudinea de lucruri ce o fac minunată.

Zâmbet de copil

Stănilă Viviana Sorina 16 ani, cl. a X-a, Palatul Copiilor Slobozia, Ialomița, Prof. coordonator Polizu Daniela

Copil… zâmbete… inocență… asta înseamnă pentru mine copilăria… este lumea mirifică din care lipsește tristețea. Copiilor li se citește mereu pe fețe veselia, iar grijile îi ocolesc. În acest tărâm al fanteziei, chipurile lor știu doar să râdă, iar sufletele lor zboară precum fluturii suavi, în lumina caldă, a soarelui de primăvară.

Atunci când vorbesc despre copilărie, primul meu gând este legat de mama. Zâmbetul ei cald m-a însoțit de la primele secunde de viață. Glasul ei liniștit mi-a șoptit povești seară de seară și mi-a deschis drumul spre calea viselor frumoase. Chipul ei luminos mi-a călăuzit pașii, pe tot parcursul copilăriei. Pentru copilăria mea, mama a fost pentru mine exact ce înseamnă razele soarelui pentru petalele plăpânde ale unei flori: viață și speranță.

Anii trăiți până acum îmi vor rămâne mereu în minte, vor fi un reper despre ce înseamnă fericirea, căci sunt fericit. Chiar dacă am trecut prin lipsuri financiare, știu că mama a făcut tot ce a putut pentru ca eu să am întipărit pe buze un zâmbet. Despre asta e fericirea: mama, liniștea pe care mi-o oferă, veselia ce domnește în căsuța noastră, în pofida grijilor pe care le are, și jocurile copilăriei.

Rafa Cristina, 12 ani, cl a VI-a, Lic. Tehnologic „Dacia” Caransebeș, Caraș-Severin, Prof. coordonator: Pîrvu Simina 72

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 UN NOU ÎNCEPUT Războiul a fost și va rămâne pentru totdeauna cea mai cumplită spaimă a vieții mele, căruia nu îi pot găsi nicio justificare logică și plauzibilă. Războiul sfidează viața și trimite umanitatea într-un nedorit exil al iraționalității și monstruosului. Ca om, nu pot fi de acord cu anularea esenței mele. Violența exercitată asupra semenilor nu trebuie încurajată sub nicio formă, indiferent de motive!

Povestea mea începe undeva în vara lui 1939, în Anglia. Eram doar o puștoaică de 11 ani, cu vise mari și buzunare mereu goale. Locuiam într-un apartament micuț, de la periferia orașului Londra. Tatăl meu muncea departe de casă și era plecat cu lunile, iar mama era menajera unui hotel de lux. Zilele în care îmi aducea câte ceva de la bucătăria hotelului erau cele mai bune. Știu că nu ne permiteam prea multe, însă iubirea ei mă făcea să uit toate neajunsurile. Țara se confrunta cu multe probleme în acea perioadă, astfel că părinții au decis să mă trimită într-o tabără înafara orașului, încercând să mă protejeze de războiul care era pe cale să izbucnească.

Locul în care am ajuns era diferit de orice văzusem înainte. Aglomerația și zgomotul străzii metropolei dispăruseră și un ocean de verde liniștitor m-a înghițit cu liniștea-i deplină. Singurul mod prin care mai țineam legătura cu orașul și viața mea de dinainte era ziarul pe care îI primeam în fiecare zi. Lucrurile au mers foarte prost în primele zile, pentru că nu reușeam să mă integrez în niciun grup. Copiii localnicilor aveau de lucru în gospodărie, își ajutau părinții la munca grea a câmpului, îngrijeau vitele și nu aveau timp și pricepere să se ocupe de niște străini rătăciți departe de casele lor. Nimeni nu era de prisos, numai eu… Toate au curs monoton și îngrozitor de greu, până a apărut Margaret, o fată cu părul de foc și ochi negri, pătrunzători. Se pare că nici ea nu rezona cu vreun grup din tabără, unul dintre multele lucruri pe care le aveam în comun. Eu visam la o carieră în muzică, iar ea era pasionată de scris. Împreună, în lungi discuții pasionate, am creat un film: ea s-a ocupat de scenariu, eu de coloana sonoră.

Oricât de fericită eram în compania lui Margaret, dorul de casă nu a întârziat să apară. I-am povestit despre rătăcirile mele zilnice pe străzile Londrei, năucită la început, apoi tot mai fermecată de claxoane, strigăte și șoapte, purtată amețitor de valul de trecători preocupați să spargă masa compactă a semenilor, pentru a ajunge la destinația propusă. Noua mea prietenă mă asculta tăcută și răbdătoare, fără să se mire, să întrebe sau să se simtă datoare a-mi împărtăși experiența ei de viață. Nu mi-a vorbit niciodată despre familia ei, așa că, într-o zi, am îndrăznit să o întreb: - Știu că ne cunoaștem de puțin timp, dar eu am vorbit atât de mult despre mine, familia mea și trecutul meu… Mă tot gândesc cum ar putea fi părinții tăi…

- Din păcate, începu Margaret cu timiditate, nu mi-am cunoscut vreodată părinții naturali. Încă de la o vârstă foarte fragedă, am fost adoptată de o familie cu posibilități, doi soți care nu reușiseră să aibă copii până atunci. Cum se întâmplă adesea, la o diferență de câțiva ani, a apărut fratele meu, Charles.

- Doar pot bănui cât de greu ți-a fost să crești printre străini și, după ce ai simțit siguranță și încredere, să te acomodezi cu noua situație!

- Emoțional nu am reușit să mă adaptez niciodată. Acum situația e de-a dreptul explozivă, pentru că fratele meu este pe primul loc, iar eu sunt văzută ca... o greșeală.

- Îmi pare rău! Ești un suflet minunat și ai o minte sclipitoare. Sunt sigură că toți o să regrete felul cum te-au tratat… Mai ales după ce o să-ți descopere talentul și vor fi copleșiți de succesul tău.

Spre surprinderea mea, Margaret a reușit să-și stăpânească foarte bine sentimentele. Tot timpul am apreciat puterea cu care înfrunta greutățile vieții.

1 septembrie 1939 e monstruosul moment când s-a anunțat izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Oroarea s-a dezlănțuit asupra lumii și Londra mea iubită, parte a acestei lumi căzută pradă propriei furii și deznădejdi, nu făcea excepție. Bombardamentele zdrobeau trupul istoric și măreț al Londrei, dar spiritul ei demn și vechi era tot mai puternic și combativ. În tabăra noastră, au fost construite adăposturi pentru momentul în care bombardamentele ne vor lua la țintă și o să fim atacați. Atmosfera devenise din ce în ce mai tensionată. Cu fiecare zi care trecea, alimentele erau din ce în ce mai greu de găsit, oamenii tot mai posomorâți și deznădăjduiți. Toate acestea mă afectau, dar cel mai mult mă chinuia faptul că nu știam nimic de părinții mei și gândul că au pățit ceva nu-mi dădea pace.

Atacurile și-au făcut apariția și în zona noastră. Am trecut cu brio de primele săptămâni. În decembrie, lucrurile mergeau la fel de prost. Bombele cădeau la ordinea zilei și, chiar dacă pare greu de crezut, mă obișnuisem cu șuierul subțire, acompaniat de zgomotul asurzitor al impactului cu pământul. Ziarele scriau despre miile de vieți pierdute pe front. Dintre toate celelalte nenumărate zile ale acestui război istovitor, una se detașează cu claritate maximă, ca și cum aș fi 73

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 trăit-o ieri. Era ora prânzului și afară ploua mărunt și obositor în bine-cunoscutul stil londonez.

Toți copiii stăteau la masă, așteptându-și porția sărăcăcioasă de mâncare. Deodată, din depărtare, s-au auzit rotațiile egale ale unor elicoptere care zburau la joasă altitudine și se apropiau cu viteză. Toată lumea s-a alarmat și am fugit spre adăpost. Margaret era chiar în spatele meu, dar, din cauza busculadei provocate, am pierdut-o din ochi. Am sperat că e bine, că s-a adăpostit la timp.

Din nefericire, nu a fost așa. După ce acalmia s-a reinstalat și am putut ieși, am găsit-o pe terenul de fotbal improvizat, întinsă pe spate, cu mâinile așezate cuminți a rugăciune și privirea albastră larg deschisă spre cerul dușman ce-i aducea atât de timpuriu pieirea. Am alergat spre ea cu o ultimă fărâmă de speranță că nu e prea târziu, că viața nu a părăsit trupușorul ei micuț și fragil… Era prea târziu, însă. Atunci i-am promis solemn că într-o bună zi voi realiza filmul nostru și acesta o să aibă un răsunător succes. * Așa am făcut! Au trecut alți 11 ani de atunci, iar la 12 iulie 1950 m-am întors la Londra, unde mi-am regăsit familia. Din acea clipă, tot ce am făcut a fost pentru a aduce în realitate visul celor două fetițe despărțite de moarte și război. Am învățat pentru a fi cea mai bună, am cunoscut oameni de seamă, cărora le-am câștigat respectul și admirația. La vârsta maturității depline, umane și artistice, am căutat să întemeiez echipa potrivită pentru producerea filmului meu și al neuitatei prietene, Margaret. Apoi am dat startul filmărilor. V-aș minți dacă v-aș spune că a fost ușor, însă, după ce supraviețuiești unui război, nimic nu mai pare imposibil. Ai certitudinea că oamenii au un scop în viață și există pentru a da sens chiar și întâmplărilor absurde trăite alături de cei care ți-au devenit foarte apropiați sufletește sau ți-au rămas complet străini.

Pentru cei mai mulți, războiul a însemnat sfârșitul, însă pentru mine a fost… un nou început.

Constantin I. Maria Beatrice, 15 ani, cl. a IX-a, Lic. Tehnologic „Dacia” Caransebeș, Caraș-Severin, Prof. coord. dr. Danciu Liliana Povestea iepurașilor de Paște

A fost odată o fetiță cu părul auriu, ca razele vesele ale soarelui. Aceasta avea ochi albaștri ca azurul, blânzi și mângâietori, un zâmbet larg, care te cucerea de la prima vedere și, oricâte necazuri ai fi avut, te însenina și te bucura. Această copilă provenea dintr-o familie săracă, dar unită, care se iubea și se ajuta. Ea avea o familie de iepurași albi și pufoși, ca zăpada iernii. Într-o dimineață, când a mers să îi hrănească, le-a mărturisit cele mai tainice năzuințe ale sale: - Tare aș vrea să puteți să îmi îndepliniți mie și tuturor copiilor dorințele! Eu sunt săracă și nu îmi permit nici măcar să îmi cumpăr o rochie nouă de Paște, darămite să ne luăm mâncare bună.

Dar, în noaptea Învierii, s-a întâmplat un miracol. Iepurașii albi s-au transformat în niște iepurași roz drăgălași, cu coșuri pline de cadouri. Ei au împărțit tuturor copiilor dulciuri, cadouri și alte bucurii. Când fetița cu părul de aur s-a trezit de dimineață și a mers să îi vadă pe micuții pufoși, nu i-a venit a crede ochilor. Inima i-a bătut mai tare ca niciodată, când a zărit toată curtea plină de daruri. Cu ochii plini de lacrimi de fericire, le-a mulțumit iepurașilor și i-a îmbrățișat. A mers într-un suflet în casă la părinții ei și le-a dezvăluit ce magie s-a petrecut în umila lor curte. Toți erau fermecați de cele întâmplate în ograda lor și erau extrem de entuziasmați și de recunoscători.

De atunci, în dimineața Sfintelor Paști, copiii primesc daruri și dulciuri care să le amintească faptul că această sărbătoare celebrează bucuria și speranța, miracolul împlinirii dorințelor celor smeriți și învăluiți de iubirea creștină.

74

Mureșan Amalia, 12 ani, cl a V-a, Șc. Gimnazială ,,Gh. Lazăr” Zalău, Sălaj, Prof. coordonator: Diana Iacob

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 NU UITA SĂ IUBEȘTI! Cu acest îndemn „Nu uita să iubești!“ doresc să mă adresez tuturor oamenilor care vor pleca urechea și vor asculta istorisirile mele.

Fiecare om e dator să iubească. Cui îi este dator? Lui. În primul rând îi este dator lui ca om, pe urmă, pe urmă este dator și celorlalți oameni.

Tatăl nostru cel Ceresc ne-a creat după chipul și asemănarea Lui, prin urmare buni. Ne-a sfătuit să ne iubim unii pe alții, să fim apropiați unii altora, să scăpăm de singurătate, nefericire, și să trăim în armonie deplină. Dorința Tatălui Ceresc era ca noi să gustăm veșnicia prin iubire.

Omul e dator Creatorului său să iubească indiferent de gen, de culoare, de origine, de religie, de condiția socială. Bogații și săracii, negrii sau albii, francezii sau românii sunt asemenea în fața lui Dumnezeu. Omul e dator Creatorului său să iubească, pentru că a primit cel mai de preț dar, viața, iar viața doar prin iubire arde.

O să poposesc o clipă la cea mai caldă iubire, dragostea față de părinți.

Dumnezeu este părintele tuturor. Această dragoste pură ar trebui să o învățăm în primul rând de la Creatorul tuturor.

Părinții sunt cele mai calde persoane. Ei ne-au adus pe lume din dragoste, ne-au îngrijit, ne-au crescut cu dragoste, ne-au dăruit dragoste de-a lungul anilor. Părinții au făcut bătături la mâini și în suflet, ca să ne ofere tot ceea ce este mai bun. Au plâns cu noi, au râs cu noi, au coborât și s-au înălțat cu noi. Știu că, pentru copiii prinși de prea multe jocuri, e greu să observe dragostea părintească.

Adesea copiii sunt ca milușeii ce se rătăcesc de turmă, însă eu am pregătit în cele ce urmează o povestioară din care vor putea înțelege și învăța ce înseamnă dragostea adevărată.

Erau un bărbat și o femeie cărora li s-a împlinit într-o zi cel mai de preț vis, acela de a avea un copil. Au avut o fetiță.

Mama, când a văzut-o pentru prima dată, a început să o strângă la piept, era miracolul așteptat de mulți ani și care tot întârziase să apară.

Tatăl era de asemenea foarte fericit.

Anii au trecut și fetița a început să crească, ocrotită de dragostea părinților ei. În ale învățăturii s-a dovedit iscusită și părinții au trimis-o la liceu, într-un oraș mare, pentru a avea cei mai buni profesori.

La oraș, fata și-a făcut prieteni noi. Dacă la început și-a sunat zilnic părinții ce munceau pentru ea și plângeau de dorul celei ce le-a înseninat viața, cu timpul a uitat să mai facă acest lucru.

S-a rătăcit prin cluburi, cu prietenii, noapte de noapte, iar ziua era obosită. Nu se mai îngrijea de viitorul ei, ba, mai mult, a uitat de cei ce o iubeau cu adevărat, atrasă de o lume înșelătoare.

Mama fetei simțea că s-a întâmplat ceva rău cu fiica ei și, din cauza stresului, s-a îmbolnăvit grav. Pe zi ce trecea, starea ei se tot agrava. Tatăl fetei era alături de soția lui în fiecare moment, însă lipsea rodul dragostei lor, copila rătăcită departe. Într-o zi cu mulți nori, mama copilei a murit, iar tatăl cu lacrimi în ochi și suflet și-a chemat fiica acasă, pentru a fi alături de cea care i-a dat viață, la înmormântare.

Fata cea rătăcită prin lume nu a cunoscut că mama ei a fost bolnavă și avea nevoie de mângâiere, i s-a ascuns acest lucru, pentru a fi protejată. Moartea mamei a fost o grea lovitură. A alergat sprea casă și a găsit un tată plângând lângă sicriu. A privit în sicriu și a strigat cu disperare pe cea care a plecat din această lume.

Dumnezeu ne-a dat o singură viață, Dumnezeu ne-a dat o singură mamă. Iubește-o și respect-o pe cea care ți-a fost și îți este mereu alături! Ai grijă ce faci cu viața ta! Nu uita să iubești!

Dacă până acum am îndemnat pe cititorii cuvântului meu la iubirea față de semeni, în cele ce urmează o să-i îndemn să iubească orice vietate. Fiecare viețuitoare are nevoie de dragoste.

Era o tânără studentă care, în drumul ei spre facultate, se întâlnea zilnic cu o bătrână ce plimba un câine. Studenta avea o teamă de câini, iar acel câine lătra la ea de câte ori o vedea trecând pe alături. Într-o dimineață, stăpâna câinelui a căzut și trebuia să ajungă la spital de urgență. Câinele s-a așezat lângă stăpână și nu a mai lătrat la vederea studentei, sperând într-un ajutor. Studenta și-a învins frica și a încercat să ofere primul ajutor până ce a venit salvarea, dar totul s-a dovedit zadarnic. Câinele era condamnat să rămână singur. Nu a fost așa. Studenta i-a câștigat afecțiunea și au devenit cei mai buni prieteni.

Dacă la început câinele era mereu cu ochii plini de lacrimi și capul plecat, mai târziu a început să se bucure din nou de viață, alături de noua lui prietenă.

75

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Iubirea trebuie să fie peste tot și oriunde. Totul în jurul nostru are nevoie de iubire, atât prietenii, cât și dușmanii, atât florile, cât și câinii. Prin iubire poți schimba totul în jur.

Nu uita să iubești!

Mihăilă Mario Marco, 14 ani, cl. a VIII-a, Șc. Gimnazială Nr. 3 Oțelu Roșu, jud. Caraș Severin Prof. coord. Popescu Ana-Cristina Legenda lacului de munte

Călătorul pornise pe poteci de munte. Auzise vorbindu-se despre țara Maramureșului, despre poveștile incredibile care-i provocau teamă, uimire, dar mai ales curiozitate. Înainta cu greu, deoarece purta un rucsac cu toate proviziile necesare să campeze o săptămână.

Peisajul montan ce se dezvăluia în fața ochilor săi era încântător. Păduri de brazi ce-și înălțau falnici vârfurile spre cer, sute de plante viu colorate, toate încântau privirea călătorului. Aer curat și înmiresmat și o pace adâncă! Câteodată liniștea era întreruptă de cântece vesele de păsărele.

Obosise și a hotărât să campeze într-o poieniță, deasupra unui lac de munte. Nu știa multe despre acest loc, dar ceva misterios îl atrăgea să se oprească acolo.

Noaptea se lăsase repede. Stelele străluceau intens, iar călătorul le privea cu atâta bucurie în suflet, fiindcă avea ocazia să descopere acest colț de rai parcă desprins din basme. O stea căzătoare i-a atras atenția. Căzuse în lacul de munte și provocase un vârtej ce se înălțase la câteva sute de metri, îngrozindu-l pe călător. Acea stea stârnise furtuna, căci tulburase oglinda apei. Vârtejul creștea și atrăgea spre el copacii de pe marginea lacului. Era un zgomot puternic și înfricoșător. Pădurea urla de teamă. Pământul tremura. Apa clocotea. Călătorul încercă să se ridice în picoare, dar nu reuși. Vuietul acela fu urmat de o apariție înfricoșătoare. Din pădure ieși o fantomă halucinantă.

Părea să fie un balaur. Acesta se opri pe malul lacului, scoase flăcări pe nări și potopul se liniști.

Călătorul observă că apariția balaurului liniștise apa agitată. "Să fi fost balaurul paznicul lacului?" Un lucru era sigur. Orice tulbura oglinda apei provoca o mare furtună. Lacul se liniștise.

Balaurul dispăruse în pădure. Călătorul, obosit și impresionat de ceea ce văzuse, a adormit buștean.

A doua zi dimineața devreme, călătorul fu trezit de un răsărit de soare incredibil. Era martorul celei de a opta minuni a lumii. Atâta simplitate, atâta perfecțiune, atâta frumusețe! Călătorul ar fi vrut să oprească timpul, să imortalizeze momentul. Pentru o clipă uitase de întâmplarea nocturnă.

După acel răsărit uimitor, călătorul pornise la drum pe aceleași poteci de munte. Ajunse într-un sat numit Poienile de sub Munte și acolo a aflat despre legenda lacului Vinderelul, despre care bătrânii povesteau că nu e bine să se arunce pietre pentru a tulbura apa, căci se stârnește o furtună teribilă, că era interzis înotul din cauza duhurilor malefice din lac care i-ar scufunda, că este interzisă muzica ce ar stârni furia balaurului ce păzește lacul.

Călătorul asculta uimit legenda și abia atunci și-a dat seama că a fost martorul unei povești ireale. Abia aștepta să afle alte lucruri despre acest ținut plin de mistere.

76

Berinde Andreea, 16 ani, cl. a IX-a, Col.Naț.„Mihai Eminescu”Baia Mare, Maramureș, prof. coord. Crina Sălnicean

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 CUM A ÎNVĂȚAT MARK SĂ STRĂLUCEASCĂ Totul a început la scurt timp după nunta lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roş; ar fi trebuit să mă consider un cal fericit, dar mă plictiseam. Aventura fusese cuvântul cel mai important în viaţa mea, acum devenisem…casnic. Nu doar plictiseala a justificat decizia mea; când a venit la mine crăiasa albinelor, trimisă chiar de zâna Filipa, nu aveam cum să spun nu; ni se cerea ajutorul, deşi cel care avea nevoie de noi era un…licurici. Mi-a fost uşor să plec, tânărul meu stăpân era prea îmbătat cu propria fericire, ca să se mai gândească la animalul lui credincios. Şi mi se părea o trebuşoară de copii ce mi se ceruse să fac, eram convins că mă voi întoarce la locul meu până să prindă cineva de veste.

Lucrurile însă nu vor sta chiar aşa…

Nu era prima dată când se strecura nevăzut de mama și de tata prin golul lăsat de cârceii tufelor de zorele, dar era prima dată când nu grija de a fi surprins sau nerăbdarea începerii unei noi călătorii îl stăpânea, ci o mare tristețe; luase în ajun o hotărâre bărbătească: va pleca de acasă!

Singur!

Din curajul de ieri nu mai rămăsese în sufletul lui mare lucru, dacă ar fi fost sincer cu sine, ar fi recunoscut că nu mai rămăsese nimic. Dar făcuse o promisiune, cea mai importantă: către sine. Și tati îi spune mereu: Promisiunile, fiule, trebuie mereu respectate!

Parcă nici din supărarea de ieri nu mai rămăsese prea mult, dar avea inima grea și știa că așa nu mai poate să continue; vedea și acum în fața ochilor privirea înlăcrimată a mamei, îmbufnarea tatălui, îl auzea încă bombănind în barba căruntă și îi răsunau în urechi râsetele și vorbele răutăcioase, ale fraților mai mari: Maark nu străluceește! Maark nu străluceește!

Era așa de rușinos să nu strălucești?! Era cumplit! Unde și cine a mai pomenit până la el ca un licurici să nu strălucească?! Și atunci, văzându-i și auzindu-i, s-a decis: O să plece! Le arată el! Va găsi o soluție, își va descoperi strălucirea, știa că o are, era numai ascunsă…

Zadarnic a sperat ca peste noapte să se rezolve de la sine ”defectul” său, ca CINEVA – nici el nu știa cine - să-l ajute și atunci toți ar fi fost fericiți. Chiar și el. Fericiți? Nici nu știa ce înseamnă, o auzise pe mami spunând adesea, când credea că e singură, ce fericiți ar fi dacă și Mark… acum putea să spună: el nu fusese niciodată cu adevărat fericit! Își dădu seama că, zburând, a ajuns la fluturașul cel pestriț, Mirciulică, prietenul său cel mai bun, de fapt, singurul lui prieten. Poate fluturașul o să găsească acum o soluție, o vor căuta împreună. Ascultându-l cum îi spune pentru a nu știu câta oară ce-l supără, fluturașului i se păru că a găsit rezolvarea: - Să mergem la Bufnița-cea-Înțeleaptă! Ea știe tot, deci trebuie să ne ajute!

Dar Bufnița-cea-Înțeleaptă dormea încă și-a trebuit să aștepte să se lase seara… prima lui seară departe de casă. Oare acolo cineva se întreba pe unde o fi mezinul familiei?! Pândiră orice mișcare cât de mică a bufniței și când ea se trezi, fluturașul cel pestriț își luă inima în dinți și vorbi cu un glăscior în care rugămintea era fierbinte: - Doamna Bufniță, în marea Ta înțelepciune, te rugăm să ne ajuți; Mark nu licurește…ce e de făcut?

- Hm, mda, de făcut, e de făcut…, e un caz cu care nu m-am mai întâlnit, nu știu ce e de făcut.

Poate Barza-Mama-Moașă știe, ea vede atâtea locuri când aduce copiii…!

Obosiți și dezamăgiți, se întoarseră acasă la fluturașul cel pestriț, intrând adânc între petalele de trandafir cărora Mirciulică le spunea acasă. Și mâine e o zi! Poate Barza-Mama-Moașă va risipi tristețea licuriciului!

Dar Barza-Mama-Moașă era grăbită : - Sunt copii care mă așteaptă, nu am timp de voi! a clănțănit ea din ciocu-i lung, arțăgoasă; mergeți la Zâna cea Bună, Filipa, ea știe tot, ea îl va învăța ce trebuie să facă. Și au pornit în zbor, amândoi, spre nici ei nu știau unde, dar mai aveau o speranță, Zâna știe, Zâna îl va ajuta pe Mark! Și a mai trecut o seară și licuriciul se întreba din nou: oare acasă îi e dor cuiva de el…?!

Dis-de-dimineață zburară la drum și când soarele era spre amiază au trecut pe lângă un roi de albine; cea mai mică parcă dintre ele și cea mai curioasă – Nuța-Albinuța - cu riscul de a se rătăci, i-a însoțit și i-a descusut: Cine sunt? Unde se duc? De ce? I-au spus tot, de ce i-ar fi și ascuns ceva?! Și albinuța le-a mai dat curaj: Zâna nu era departe, la marginea unei câmpii pline de flori o vor găsi, albinuța o știa prea bine, doar Zâna o vindecase de strănut! Altfel nu ar fi putut niciodată să culeagă polen, poate chiar ar fi fost izgonită de frumoasa, dar severa ei Regină…

- Și cum te-a vindecat Zâna?

77

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - I-a spus să se joace în tufele de zmeură și, după ce s-a jucat, și s-a jucat, i-a trecut strănutul, se auzi atunci un glas străin, care îi făcu să tresară de teamă.

- Cine eşti tu şi de unde ai venit? întrebară fluturele şi licuriciul într-un glas.

- L-a trimis chiar zâna, răspunse febrilă albinuţa, în locul nou-sositului.

- Sunt calul lui Harap-Alb. Dar acum sunt aici pentru tine: te voi ajuta să ajungi mai repede la destinaţie şi te voi proteja. Poate am să-ţi dau și câte un sfat, dacă va fi nevoie.

- Mi-a spus să mă joc în tufele de zmeură…, spuse pe gânduri albinuţa. Oare pentru Mark nu sunt bune tufele de zmeură?

- Să le căutăm și să încercăm! a zis calul fermecat şi fluturaşul a încuviinţat cu putere asemenea cuvânt.

Le-au găsit repede, s-au jucat printre fructele aromate, au ieșit - nu prea curați, e drept! - și Mark a așteptat înfrigurat să se lase seara și el să strălucească. Seara a venit curând, dar aripioarele lui au rămas întunecate…

- Să ne întoarcem acasă sau să mergem mai departe? a întrebat licuriciul.

- Să mergem mai departe, a răspuns calul.

Au continuat din zori călătoria, dar câmpul cu flori nu se vedea… și-au făcut, în schimb, un nou prieten, pițigoiul Sami – fără - Frică; l-au iscodit de nume, iar el le-a spus că Zâna l-a vindecat de spaimă; îi era frică de orice, îl speria și propriul ecou, nu mai putea să cânte. Atunci Zâna i-a spus că leacul pentru frica lui sunt merele ionatan. A ciugulit de-atunci mereu, iar frica a dispărut de muuultă vreme!

Oare merele l-ar putea ajuta pe Mark?

- Să le căutăm și să încercăm, a zis fluturașul cel pestriț.

Le-au găsit, și-au atins în joacă aripioarele de luciul parfumat al merelor și au așteptat cu înfrigurare seara…dar aripioarele lui Mark au rămas tot întunecate…

- Să ne întoarcem acasă sau să mergem mai departe? a întrebat fluturașul.

- Să mergem mai departe, a răspuns licuriciul.

Speram că poate o nouă zi va fi și ultima zi a călătoriei lor. Și așa a fost, căci aproape de amiază am trecut pe deasupra unui câmp de flori, în mii de culori, cu mii de parfumuri, așa cum niciunul nu văzusem vreodată! Dar iat-o la marginea lui pe Zâna-cea-Bună, Filipa ! Și cu tot curajul și cu toată speranța care îi mai rămăseseră, Mark îi spuse: - Nu pot să strălucesc, te rog, ajută-mă…!

- De ce vrei să strălucești?

- Pentru că altfel sunt diferit de ceilalți licurici…

- E singurul tău motiv?

- Pentru că vreau ca mami și tati să fie fericiți!

- Dar tu, ai fost fericit până azi?

- Nu… - Nici în această călătorie?!

- Ba da, cred că da, când mi-am făcut atâţia prieteni, dar mai ales când am zburat pe deasupra câmpiei pline de flori… am simțit că inima mea nu mai e așa de grea, ca atunci când am plecat de acasă…dacă asta înseamnă să fii fericit, atunci am fost!

- Acum, zise Filipa, vei închide ochișorii și te vei gândi muuult, muuult la ce mi-ai spus, la câmpul cu flori, la culori și parfumuri. Și licuriciul închise ochii și se gândi, pentru o clipă se întoarse în gând din nou deasupra florilor…

- Deschide ochii, Mark! porunci, zâmbind, Filipa, apoi dispăru într-un abur roz. Și când îi deschise, văzu o pulbere de raze în jurul său, căci aripile lui străluceau, străluceau, și el era atât de fericit!

- Și acum, l-am pus eu la încercare, mergem mai departe?

- Nu, mi-a răspuns licuriciul, e timpul să ne întoarcem acasă! Şi ne-am întors în zbor spre casă, licuriciul a fost îmbrăţişat cu drag de familia care îi dusese dorul, iar eu am ajuns în grajd, de unde nimeni nu avusese timp să constate că am lipsit.

78

Chioveanu Cristina, 16 ani, cl.a X-a, Lic. Tehnologic„ Al.I.Cuza”, Slobozia, Ialomița Prof.coord. Cîncescu Beatrice

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

Șoricioaica

A fost odată ca niciodată o șoricioaică pe numele ei Floricica, mai mare decât orice om de pe planeta Față Veselă. Floricica, deși era foarte mare, era blandă și se juca foarte frumos cu toți prietenii ei, mici și mari, din pădure. Cea mai bună prietenă a ei era veverița Alunița, cu care se întâlnea deseori, ca să se joace leapșa și de-a v-ați ascunselea.

Dar într-o zi, în pădure apăru fiul cel mai mare al regelui Întuneric. Acesta era foarte lacom, voia să fure alunele magice strânse de veverița Alunița.

S-au luptat zi de vară până-n seară - prințul cu o ghindă imensă drept armă, iar șoricioaica cu o sabie de lemn. Au venit toți prietenii să o ajute, chiar și micuța veveriță.

Au sosit în grabă ariciul cu țepii lui ascuțiți, lupul cel blond cu pistolul lui cu apă, vulpea cu un ciocan mare de plastic - și astfel au putut să-l învingă pe prinț, care a fugit.

După luptă, pe cer au apărut multe culori care păreau că urcă până la soare. Era prima oară când vedeau asta pe planeta Față Veselă. Din fericire, printre prietenii veniți în ajutor era și un urs care venise tocmai din România, iar ursul – pe numele lui Miere - le-a spus că el vine de pe Pământ și acolo culorile de pe cer se numesc curcubeu.

Ca să poată sărbători Victoria, au făcut un picnic cu limonadă, miere și cu multe fructe din pădure. Spre seară, au făcut un foc de tabără și au dansat, și au cântat, în jurul lui. Și astfel, prietenii au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, în pădurea fermecată.

Panait Gabriela, 7 ani, cl. preg.

Clubul Copiilor Sector 1 București, Prof. coord. Băcescu Magdalena Zâmbet de copil în zbor de fluturi

Era o zi liniștită de primăvară. Domnul Vincent, un bărbat de 35 de ani, înalt, cu ochii căprui și cu părul negru, lucra la firma de IT, locul lui preferat. La un moment dat, acesta începe să caute niște fișiere de care avea nevoie ca să facă un proiect foarte important pentru firmă. Căutând acele fișiere, a dat peste niște fotografii vechi din copilăria și adolescența sa. L-a cuprins un sentiment de nostalgie când a văzut pozele și se gândea la momentele frumoase petrecute în acei ani ai săi.

Se făcuse ora 22:00. Domnul Vincent trebuia să plece de la muncă, dar șeful său i-a spus să mai rămână la birou cel mult o oră pentru a continua proiectul pe care îl începuse. Se făcuse ora unu dimineața când domnul Vincent a terminat proiectul și, istovit, s-a decis ca, pentru a se relaxa, să meargă într-unul dintre localurile lui des frecventate. După ce a băut câteva pahare bune de vin, s-a decis să se ducă acasă pentru că urma o zi destul de istovitoare pentru acesta din pricina șefului său, care îl obliga pe acesta să lucreze din ce în ce mai mult, pentru a termina proiectele pe care le începuse. Amețit de aburul alcoolului, acesta se îndreaptă spre parc, o rută mai scurtă spre acasă, dar nu poate face mai mult de câțiva pași și se așază pe o bancă din apropiere, aducându-și aminte cu nostalgie de evenimentul pe care l-a trăit la birou. Si, pe când stătea pe acea bancă, a văzut un fluture frumos colorat, care probabil era rodul imaginației sale. Se apropie de acesta, atingându-l. În acel moment, fluturele începu să vibreze o energie foarte puternică asupra domnului Vincent si, cu o lumină foarte puternică, ce ieșea din aripile colorate ale acestuia, aproape l-a orbit pe domnul înăbușit de aburul alcoolului. Deodată, închide ochii și se trezește brusc în camera sa, iar mama lui, care murise de câțiva ani buni, îl cheamă să ia micul dejun. Acesta a coborât scările ca să ajungă la bucătărie, iar în momentul în care o vede pe mama lui începe să plângă în hohote.

79

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Mama sa l-a luat în brațe și i-a spus să se oprească din plâns, deoarece nu ar avea un motiv pentru care să facă lucrul ăsta. Domnul Vincent vede din nou acel fluture pe care îl văzuse în noaptea aceea, se îndreaptă spre fereastră, o deschide, iar acea făptură colorată îi comunică prin telepatie, spunându-i că nu ar avea motive de îngrijorare deoarece nu a murit încă. Pe de altă parte, i-a mai comunicat că el l-a adus în trecut pentru a mai petrece încă o dată clipele frumoase alături de părinții lui, prietenii și mulți alții. Domnul Vincent a rămas șocat de spusele fluturelui, gândindu-se că el are foarte multă treabă la birou și dacă nu va fi prezent acolo, șeful lui se va enerva foarte tare din cauza asta, iar făptura „magică” îl anunță pe acesta că nici măcar nu există firma la care lucra Vincent, deoarece el este în trecut. Din nou, acesta rămâne iar șocat și nu știe dacă a decedat sau nu. Mama lui Vincent l-a chemat pe acesta să își termine micul dejun și după aceea să se ducă la școală, deoarece avea un examen destul de important la matematică și era chiar la prima oră.

Prietenii lui îl așteptau în fața porții ca să plece împreună la școală, cu bicicletele.

Pe moment, tânărul Vincent nu mai știa cum să meargă pe bicicletă, iar prietenii săi au rămas surprinși, deoarece acesta știa să facă tot felul de scheme cu bicicleta. Evident, Vincent nu a mai mers cu bicicleta de foarte mult timp, fiind axat doar pe învățătură și muncă. Într-un final, și-a adus aminte cum să manevreze acea bicicletă și au ajuns cu bine la școală.

Au mai rămas în jur de zece minute până să înceapă testul. Vincent nu mai trebuia să repete deloc deoarece acesta știa toată materia la matematică, fiind materia lui preferată. Se făcuse ora opt.

Profesorul de matematică a intrat în clasă, i-a salutat pe elevi și după aceea le-a spus să scoată o foaie albă de hârtie și să scrie cele zece exerciții pe care le aveau în cartea de matematică. Toți elevii s-au apucat de scris exercițiile. Vincent a început deja să facă exercițiile și în cincisprezece minute a rezolvat exercițiile destul de grele pentru clasa a opta. S-a dus la profesorul de matematică, i-a înmânat testul și după s-a dus în bancă, așteptând să sune clopoțelul ca să iasă în pauză.

După ce s-a sunat, tânărul se duce afară și se întâlnește din nou cu fluturele „magic”. Acesta îl întreabă pe Vincent cum s-a simțit până în prezent de evenimentele petrecute. Tânărul îi spune fluturelui că s-a bucurat foarte tare că a putut să se plimbe din nou cu bicicleta și să dea testul la matematică din nou, evident, a reușit să îl termine într-un timp atât de scurt pentru că știa dinainte răspunsurile la acea testare. Din nou, fluturele vibrează foarte puternic și călătorește împreună cu Vincent într-o altă etapă a vieții sale, adolescența și viața de licean. De data aceasta, nu se mai trezește în casa lui, ci, la liceu unde era tot grupul lui de prieteni care își luau prânzul împreună.

Acesta s-a bucurat foarte tare, deoarece își văzuse cel mai bun prieten cu care nu mai vorbise de când a terminat liceul, din cauza distanței. După ce s-a terminat pauza, adolescenții s-au dus în laboratorul de informatică, unde domnul profesor Leon Livovschi, un domn înalt, cu fața palidă și ochi mari, îi aștepta pe elevi să se așeze pe scaune, ca să poată începe ora. Vincent și-a adus aminte de acea oră, era preferata lui. După ce domnul Livovschi a terminat de predat lecția, a deschis sesiunea de întrebări în care eleviii îl întrebau pe acesta diferite lucruri din domeniul informaticii și nu numai.

După terminarea orelor, Vincent și prietenul lui cel mai bun s-au dus împreună acasă. Vincent l-a invitat pe acesta la el acasă mai spre seară, ca să se joace împreună noul joc pe care și l-a achiziționat. Când a ajuns în fața porții, Vincent vede din nou fluturele magic, care vibrează din nou și călătorește cu acesta în prezent. Era ora șapte. Alarma domnului Vincent suna încontinuu de vreo zece minute. Când acesta a reușit să se trezească, vede la geam acel future. Se apropie de el și îi mulțumeste pentru clipele frumoase pe care le-a retrăit. Fluterele dispăruse într-o aură foarte colorată, și Vincent aproape orbi, din nou. După acest eveniment magic, domnul Vincent se pregătește să plece la muncă. Acesta nu a pomenit niciodată de această întîmplare, dar din când în când își aduce aminte de acele lucruri inimaginabile.

80

Teleucă Ștefan, 16 ani, cl. a XI-a, Lic. „Gheorghe Ruset-Roznovanu”, Roznov, Neamț,

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Vara culorilor...

Mușcă verde din albastru, Face vara nebunii, Ca-n desene de copii Fac culorile dezastru...

Tot costumul și-l îmbracă Dealul, dâmbul și pădurea Ca venite de aiurea Încurcate-n flori măiastre...

Așa puțin cu mine-a fost să fii, De parcă ai fi plecat înainte să vii, Degeaba mușcă verde din albastru Degeaba face vara nebunii...

Haiku-uri

Oșan Daiana Cornelia, 16 ani, cl. a IX-a, Col. Naț. „Mihai Eminescu” Baia Mare, Maramureș, prof. coord. Crina Sălnicean

Dor nevindecat

Aur În inima mea sap după tine. Sapa s-a rupt în piatră.

Te duci așa c-o aură pe creștet, Peste nisipul timpului hain, Să îți auzi galopul cărnii veșted Când treci prin lume, călător străin.

Durere Merg pe așchiile viselor spulberatepete de sânge

Te duci așa, de dor nevindecat, Ca iarna ce-a fugit dintr-un colind, Și viața ta-i un rug însângerat, Pe care calcă îngerii plângând.

Deșertul În clepsidră mă uit nisipul cum curgetimpul meu trece.

Condrea Kriszta, 16 ani, cl. A X-a, Lic. Teoretic „Nagy Mózes”, Târgu Secuiesc, jud. Covasna, Prof. Bajka Zsuzsa

81

Kiss Eliza, 16 ani, cl. a IX, Col.Naț.„Mihai Eminescu” Baia Mare, Maramureș, prof. coord. Crina Sălnicean

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Bunici și nepoți

Când urci cam mult și în capul scărilor nu-ți găsești cheful de a ieși din casă, o suni pe mama să-l caute printre cărți cu lumi mai bune decât asta de afară; dar stai calmă, știi că mai sunt și alții ca tine, dezorientați, dar mereu veseli, chiar dacă cei din jur se plâng că viața-i prea crudă cu ei, cum e fata aia, care se ceartă cu toată lumea, și cealaltă, care se ține după ea, cum sunt și ăia care doar arată bine, departe de babele și moșii care se plâng că iar am dat muzica prea tare; îmi car în rucsac zâmbetele de porțelan și-i aud în fiecare noapte strigând că nu sunt iubiți de nimeni și proiectându-și umbrele pe zidurile ce-au văzut atâtea săruturi reale, și nici nu se gândesc că într-o zi vor ajunge și ei, la rândul lor, babe și moși bârfindu-i pe tineri la colțul blocului sau că vor coborî într-una scările rulante și vor ajunge la susbsol, purtând pe umeri șalul gros de amintiri din tinerețe. Și cum își așteaptă ei nepoții la poartă, că oricum nu-i vizitează prea des, preferă să stea în fața blocului lor, jucând șotron și spunând că nu le place la bunici.

Acum ar da orice să-i aibă alături măcar pentru încă o ciocnire de galaxii. Și eu mă învârt în cerc, între bunici și nepoți, dorindu-mi să pot repara greșelile ce-mi țipă în urechi și să fi ascultat sfaturile cățelului cu un ochi lipsă, ca în acea toamnă când, odată cu frunzele uscate, s-a dus și o parte din copilăria mea.

82

Gheorghiță Daria, 15 ani, clasa a VIII-a, Clubul Copiilor Medgidia, Constanța, Prof. coordonator: Luciu Marilena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 SINGUR PE LUME Îmi aruncau un os pe jos, crezând că-s un câine de rând.

M-au îngropat de viu, am ieșit singur din mormânt.

Mi-au scos inima din piept, au pus-o pe masă, Au zdrobit-o c-un ciocan, mi-au spus apoi „Îți trece, lasă!”

Mi-au otrăvit sufletul, mi-au pus cianură-n pocalul vieții, Au turnat păcate-n mine, spunându-mi „n-o să regreți”.

Am refuzat orice antidot, nici iubirea n-a rezolvat Cicatricile create de durere și păcat.

Am vărsat lacrimi, un ocean din care am luat un pahar, Doi pumni de apă sfântă într-un plastic murdar, Am ars o biblie, am băut cenușa, încercând să-mi curăț sufletul.

N-am reușit și, de furie, am despărțit în două pământul, Spiritul mi-e infinit, însă corpul mă limitează, O constelație de ace pe pieptul meu gravează Un simbol antic ce se observă la EKG, Pune-mi lacrima sub microscop să vezi al sufletului ADN.

Ionașcu Cătălin Ovidiu, 18 ani, clasa a XII-a, Lic. Tehnologic „Jaques M. Elias” Sascut, Bacău, prof. Dascălu Aurelia

DESPRE GÂNDURI... În al zilei întuneric Ne ascundem veșnic glasul, Căutân d printre cuvinte Să deducem înțelesul.

Pagina se-nvârte veșnic Fără vreun popas măreț, Adunând cu gesturi tandre Zâmbete de grai răzleț.

Dintr-un colț de suflet Iese-ncet o rămurea Să mai crească din desișuri O speranță, poate o stea.

Se opune însă gândul Cel prea vesel, de temut, Ce sporește cu-al său zgomot Un gând tainic, mai cernut!

83

Șuteanu Alexandra, 15 ani, Palatul Copiilor Râmnicu Vâlcea, Vâlcea, Prof. coord. Cismaru Marinela

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Antiteză

Valea plângerii În vâlceaua-ntunecată, Sub un tei ușor dormind, Stă o maică supărată Vărsând lacrimi de argint.

Sufletul meu este o carte Iar viața mea la doi se împarte, Îmi este greu și vreau să strig, Din suflet, focul să mi-l sting.

Și cu mâinile-ncleștate Suspinând cu dor amar, Își plânge singură durerea, Viața ei e doar calvar.

Vreau să alerg zburând la tine, Dar tu nu vrei și asta mă reține, Atunci să fug, plângând aș vrea, Dar nu e bine nici așa.

Trec ușor pe lângă maică O alin cu drag, duios, Și cu vorba-mi dulce O întreb afectuos: - Maică dragă, ce-ai pățit?

Mâinile ți-au învinețit!

Ochii tăi duioși și reci N-au mai colindat poteci.

Când sunt departe, îmi este dor, De-ți sunt aproape, simt că mor, De-s fericită, tu ești trist Și, dacă-s tristă, ești optimist.

Cu mâinile subțirele Rupând iarba de durere, Își făcu curaj să-mi spună Dorul ce-o seacă de-o lună.

Indiferența ta mă doare Și mă întreb ce-am făcut oare Să merit eu a ta tăcere Și-o viață plină de durere?

- Dragul meu băiat frumos, Vino aici și pun'-te jos, Ca s-asculți durerea mea, Poate mi-o vei alina.

De trei zile tot jelesc Pe fetița ce-o iubesc, C-a pus mâinile pe piept, S-a dus și-a ținut-o drept.

M-ar ajuta un sentiment Să mut din loc un continent, O vorbă mult m-ar ajuta, Dac-ar veni din partea ta.

Maica tristă, vai de ea, Sub tei singură bocea Și cu mâna-mi arăta Să văd un' fata ședea.

Tăcerea ta e crudă tare Și m-a adus la disperare, Așa amarul eu mi-l vărs Pe-o foaie albă, într-un vers.

- Uite, dragul meu băiat, Sub ăst tei întunecat Șade fata mea zăcând, Inima-mi din piept rupând.

Biata maică suspina Și cu glas amar spunea: - Ferice de cine n-are Pe lume vreo supărare!

Că eu am vreo două grele: Dorul meu și-al fetei mele!

Noi ne urâm și ne iubim Nu vrem să ne despărțim, Și, cum trăim în antiteză, Povestea se-ncheie în ipoteză.

Zgripcea Ștefania-Corina, 17 ani, Lic. Teoretic Novaci, Gorj, Prof. coord. Udriște Ica-Emilia

84

Forțofoi Belmondo-Ionuț, 15 ani, Lic. Teoretic Novaci, Gorj, Prof. coord. Udriște Ica-Emilia

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Destinul garofiței Timid, la geam a răsărit Și prima garofiță Ca-n fiecare sfârșit de primăvară, Pășește pe meleagurile știute de odinioară Și totuși... ceva pare schimbat Ce tulbură, oare, Spiritu-i vesel ?

Nici zumzetul albinei, nici cântul viu al mierlei Nu o mai bucură La fel ca altădată...

ROCHIA NEAGRĂ

Azi port o rochie neagră, Rochie sub care se ascund kilometri și kilometri de jale, Jale cu lacrimi de sânge, când fructul interzis al gândirii se coace încet

La ce bun veșmintele-i În pestrițe culori ?

Când azi nu mai e admirată De niciun privitor...

Astfel gândea sărmana garofiță:

sub soarele palid de pe cerul cenușiu.

Iar când marele semn de întrebare devine o virgulă...

,,Ei au uitat de mine, Privirea nu li se așterne Asupra gingășiei mele, Am fost înlocuită de plante neschimbate, Căci frumusețea lor nu-i trecătoare!”

Mă trezesc ! Și trebuie să respir ceea ce odată numeam „aer", Iar acum simt doar cum mă înec cu el.

Atunci, decise garofița Să se preschimbe-n plastic, Poate așa, această lume ignorantă O va aprecia La fel ca altădată...

Acum trupul garoafei Pierdea încet, încet, Zglobia gingășie Ce o mai avea în piept.

Aș vrea atunci să simt cum valurile îmi învelesc trupul Și pelicula subțire a vieții îmi mângâie tenul.

Să simt Cosmosul cum îmi alină sufletul plin de cicatrici.

Astăzi, pe sub această rochie neagră,

Dar, ce preț mare a plătit!

Pentru un strop de adorare...

Căci nu o vor mai înălța vreodată Razele-i dragi și aurii de soare.

Irimieș Anda, 17 ani, Palatul Copiilor Cluj, Cluj Napoca, Prof. coordonator: Leontina Copaciu

simt doar cum o gaură neagră mă absoarbe.

85

Gradea Iulia, 15 ani, clasa a IX-a, Lic. Tehnologic „Jaques M. Elias” Sascut, Bacău, prof. Dascălu Aurelia

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 Trenul pe șine Doi băieți își strâng mâna pe o șină veche de tren și așa începe povestea.

Doi băieți beți, purtând numele vieții și morții, care înjurau pe veci numele întregului pământ, prea beți ca să mai rostească vreun cuvânt, vindeau suflete la preț de ace și flegme, printre iubiri, morți, lire și ploi de gheață în mai.

Niciun plan, vinzi caserola ta de existență și fugi, frate, la cine te primește!

Parfum dulce de ploaie pe trandafirii de dulceață, lavandă greoaie pe marginea străzii, bucură-te că le miroși, bucură-te de negură, de întuneric și de gunoi. Când va trece trenul celor doi băieți, nu doar că totul se va termina, ci tot ce a fost bun în ei le va fi oglindă. În sălbăticie sau într-o viață corectă, copile, știi doar că băieții, viața, moartea, trenul eram eu, tu și întreaga lume.

Bobe Serina, 18 ani, clasa a XII-a, Clubul Copiilor Medgidia, Constanța, Prof. coordonator: Luciu Marilena

86

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

Până vine trenul 13:0, încă 59 de minute până vine trenul, cele 3 ore au trecut cu graba unui adolescent spre liceu, acum cunosc pe de rost toate rutele, toate crăpăturile din masa asta îmi sunt rude, chiar și gândacul mort de jos, magazine cu pereți care se sufocă pline de suflete grăbite, fiecare cu povestea lui în geantă, fata din stânga stă cu ochii pe ceas, poate o cheamă Larisa, a picat și restanța și acum se grăbește să prindă trenul spre casă, ca să îi explice tatălui ce a crescut-o singur că poate să cânte la chitară în Vamă și fără diploma de licență, oricum face mai mulți bani așa, decât mulți dintre profesorii ei, tipul care vinde bocanci - brunet, scund, cu zâmbet neutru poate îl cheamă Marius, are 5 frați și o soră cu Alzheimer, 6 foste și 3 în așteptare, visează și el la un horoscop mai bun, vrea să studieze, să-și permită cărțile lui Dostoievski sau Balzac, dar vinde în gară să-și întrețină frații și mama alcoolică, bătrânii de aici sunt posomorâți, bucureșteni sau provinciali, nu înțeleg de ce o duc încă rău deși Guvernul le-a mărit pensiile, în privirile lor se citește fie dezgust față de o viață ratată, victime ale unor regimuri pe care nu le-au înțeles dar le-au ales, fie nostalgii din epoci de aur, dar fără ulei, fie oboseală de la prea mult stat cu nepoții; mai sunt și străini care coboară din tren cu gândul tembel că au ajuns într-o țară europeană, muzică diferită din fiecare colț, de nu mai știi la care dintre artiști să te gândești //ce versuri bune în stânga, ce linie melodică nașpa în dreapta // paznici obosiți și frustrați care țipă dacă intri la baie fără să comanzi dar tu ai plătit să respiri aerul ăsta? întorc capul, niște tipi în tricouri la fel strâng semnături pentru prezidențiale, sunt mai rău decât martorii lui Iehova, se înmulțesc ca păduchii și cerșesc măzgălituri //de parcă se mai schimbă ceva // \\toți sunt o apă și-un pământ // bombănesc trecătorii grăbiți grabă grabă grabă atât de prinși sunt oamenii ăștia în problemele lor, blocați cu capul în telefon și în gânduri gri, au uitat că a venit toamna și cad frunze, cad lacrimi, cad griji, uneori aș vrea să fiu o pasăre cântătoare care tot timpul zboară și cântă cerului s-o hrănească, n-are nevoie de listă de cumpărături sau de haine, dezbrăcată de frici și baterie epuizată

87

Olaru Elena, 19 ani, Clubul Copiilor Medgidia, Constanța, Prof. coordonator: Luciu Marilena

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

88

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

89

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

90

Creații spre universalitate- Lucrări literare și plastice premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020

91

Scriitori români din diaspora De departe, viața merge înainte Culegere de sentimente compuse și interpretate de Anica Andrei-Fraschini (Franța) și Aurelia Buzoiu (Germania)

Episodul 10 Uite, dragă prietenă de departe, ce simt nevoia să-ți scriu astăzi:

„Vai, Aurica, ce naivă ești”, îmi spunea adeseori sora mea. Și niciodată nu o luam în seamă.

Până azi, după mai bine de patruzeci de ani, când o colegă de muncă, nemțoaică, atunci când i-am vorbit, mi-a dat același răspuns. Eu îi spusesem „Știi, sunt atât de naivă“, voind ca mai departe să-i explic motivul acestei constatări, dar a venit imediat răspunsul ei, „știu“, înainte de a mai apuca eu să spun ceva.

Că sunt naivă, nu era ceva nou pentru mine, nou era faptul că lumea mă percepea astfel. De fapt, știam și asta, dar atunci când ți se confirmă din nou acest lucru, parcă începi să te întrebi dacă e bine să fii naiv. Desigur, să fii naiv, zic eu, nu este chiar un defect... dar nici o calitate, și ajung prima oară să mă întreb: atunci, unde se include această caracteristică a naturii umane?

Când caracterizăm o persoană, în dorința de a-i afirma calitățile, spunem cam așa: e un om bun, săritor, de încredere, etc. Ajung acum să mă întreb ce-nseamnă „să fii bun“? Oare chiar este o calitate sau se încadrează la capitolul „slăbiciuni“, unde pot include și naivitatea? Dar întreb mai departe, un om care are slăbiciuni este mai puțin de admirat decât un om care nu le are?

Consider că o persoană cu „slăbiciuni“ este ceva mai aparte decât un om obișnuit și că slăbiciunile i se datorează unei sensibilități mai pronunțate decât la alte persoane. De fapt, oamenii nu se împart în „oameni buni“ și „oameni răi“, asta este o clasificare mult prea abstractă în definirea umanității. Oamenii sunt extrem de diferiți, iar caracteristicile lor se formează în timp, în funcție de familia și societatea în care trăiesc, cât și de ce li se întâmplă în viață. Însă, după părerea mea, un singur lucru rămâne același de-a lungul timpului: instinctul majorității oamenilor, de a profita de slăbiciunea semenilor lor, fără să aibă mustrări de conștiință, pentru asta. Și ideea aceasta mă întoarce la caracteristica omului naiv, așa cum sunt eu. Sunt naivă, pentru că, în primul rând, am prea mari așteptări în ce privește semenii... Sunt naivă, pentru că sunt prea sensibilă, atât de sensibilă, încât nu pot percepe cât de insensibili pot să fie semenii mei. Dar acum, nu mă mai victimizez pentru asta, acum sunt resemnată, știu că nu pot să fiu altfel, dar mai știu și că trebuie să fiu mai atentă la oamenii din jurul meu și să parez momentele în care ei, în mod instinctiv, vor să profite de naivitatea mea. În mintea mea, eu percep asta ca pe o nerușinare, în timp ce persoana care abuzează de slăbiciunea mea se consideră mai inteligentă decât mine. Sunt într-adevăr naivă și realizez acum că trebuie să lucrez la capitolul acesta.

Nu știu dacă voi reuși să schimb ceva, poate doar să încerc să țin ochii deschiși în fața provocărilor și să evit persoanele care știu să profite deja, de slăbiciunea mea. Pare a fi o constatare tristă, dar știi, dragă Antantică, m-am resemnat și cu slăbiciunile mele. Și asta, doar pentru că încerc să îmi văd calitățile care pot compensa. E bine, așa.

Mulțumesc că-mi scrii!

Cu drag, Auraș

92

Scriitori români din diaspora Dragă Auraș, Mă întreb ce ți s-o fi întâmplat în realitate, de te frămânți așa... Da, ești sensibilă. E clar.

La capitolul “naivitate”, nu stau nici eu prea grozav.

Suntem făcuți într-un anume fel, fiecare. Avem o treabă pe lume, avem de rezolvat ceva, așa s-ar părea, cel puțin. De-am ști exact, din start, am trece la rezolvarea problemei, poate că am fi capabili să ne organizăm și să aplicăm toate metodele în scopul reușitei depline a acestei “rezolvări”. Dar habar nu avem, rătăcim destul de mult, prea mult, înainte de a contura niște valori care să ne ghideze... Și mă întreb ce anume avem de făcut, în final. Să evoluăm spiritual, da, asta trebuie să fie...

Am citit mai demult, că există posibilitatea sondării în viețile anterioare (dacă și această teorie cu viețile anterioare este valabilă....), catalogării erorilor, refacerii unor pasaje din existențele trecute, acoperirea unor goluri care duc la instabilitate, astfel încât toate viețile să se înșiruie fără cusur și să se poată împlini un rost compact, frumos, bun. Omul studiază, cercetează, aplică, pare că evoluează, și, până la urmă, tot în nemulțumire, nefericire, durere, neîmpliniri... se zbate.

Aș zice că nu s-a înșelat cine a tras concluzia că cea mai bună cale este să te bucuri de fiecare clipă, fiecare zi, așa cum este ea, detașându-te de prelucrările interioare care țiar putea tulbura bucuria. Pentru că, de dispărut, dispărem oricum. Problema este cum să ajungem la această stare de beautitudine ? Există exerciții, cel puțin în yoga, este de lucru, doar voință să fie.

Americanul a lansat o vorbă pe care o văd vehiculată peste tot și-mi place: ‘’Don’t worry, be happy !’’

Cu umor și cu ceva mai multă lejeritate, depășim zonele neguroase și ne regăsim mai în stare să ne bucurăm, să iubim, să dăruim. Sănătate să fie ! E drăguță și vorba românului: “Sănătoși să fim, că belelele curg gârlă !’’.

Da, umorul e de mare folos!

Te îmbrățișez și-ți doresc să-ți fie bine!

Cu drag, Tichitan

93

Scriitori români din diaspora ITACA PUBLISHING HOUSE DUBLIN - IRLANDA Romanul unei speranțe amânate Viorel Ploeșteanu Șapte pici, romanul Norei Maria Vasilescu, premiat cu locul I la concursul Ioan Slavici în 2016, acum reeditat la Itaca Publishing House, Dublin, se dovedește a fi un puternic roman document, într-o oarecare măsură istoric, într-o mai mare măsură social, transpunând prin tema aleasă sfârșitul unei epoci și trăirile personajelor, martori implicați, și continuarea, deloc cea așteptată a evenimentelor din decembrie 1989.

Romanul se axează în jurul unui grup de prieteni, tineri intelectuali, chiar dacă de specialități diferite, care-și găsesc în întâlnirea săptămânală a jocului de bridge, prilej de refulare și chiar de planuri întru schimbarea unui regim opresiv, care venea în totală contradicție cu sentimentele lor cultivate spre cunoaștere și exprimarea năzuințelor. Pe tot parcursul cărții apar aceste semne, pe care generația mai tânără nu ar avea cum să le înțeleagă sau să le interpreteze cu acuratețe, fiind inadmisibile într-o societate normală, totuși, erau elemente definitorii ale regimului comunist, începând cu frigul și continuând cu frica, lipsurile, restricțiile, care toate împreună duceau la depersonalizare. Asta și urmărea comunismul, să fie toți ca unul și să nu gândească, pentru că de asta aveau grijă cei care puseseră stăpânire pe tot. Pe legi, pe resurse, pe servicii. Mai puțin pe suflete. Toate acele elemente care te aduceau în postura de sub-om, puteau fi definite cu un singur cuvânt: întuneric. Întunericul nu este expus în mod direct de autoare, deși ar fi putut să evoce întreruperea frecventă a electricității, însă le include pe toate celelalte elemente, pentru că în întuneric e frig; în întuneric apare frica; apare și restricția de mișcare, nesiguranța, orbirea.

Astea toate erau comunismul, iar tinerele personaje ale cărții nu puteau accepta aceasta. Poate și de aici planul paralel pe care l-a ales autoarea în expunerea poveștii, unul, cel principal, axat în centrul Bucureștilor, în mijlocul bine controlat al Puterii, iar celălalt pe litoralul românesc, în zona de nord a stațiunii Mamaia, dar, mai cu seamă, în micul sat pescăresc 2 Mai, unde lipsurile nu sunt atât de prezente, unde e cald și luminos, iar întinderea ce părea nesfârșită a Mării Negre fiind imaginea cea mai grăitoare a libertății. Trebuia numai să intri și s-o iei.

Asta și aveau să facă tinerii, primind un puternic imbold din veștile venite de la Timișoara, prin intermediul BBC și Europei Libere, când s-au decis să împartă, la adăpostul întunericului (iată și partea bună a acestuia!), manifeste împotriva lui Ceaușescu și a regimului comunist.

Deși poate părea că se urnește greu în prima parte, poate și din cauza formației filologice a autoarei, care a dat prea multă atenție construcției poveștii după formatul didactic, în cele din urmă romanul te prinde și te ține aproape, te implică în acțiunea personajelor, care, cu fiecare pagină parcursă, par să capete o cât mai clară identitate, și, în cele din urmă, sfârșești prin a deveni una cu autorul, pentru că da, Nora Maria Vasilescu nu putea construi această carte numai cu puterea fanteziei. Nora Maria Vasilescu, deși nu o spune fățiș, a fost “acolo”, în miezul acelor lucruri și, câte puțin, în fiecare personaj. Mai mult în unul anume, dar să lăsăm o aură de mister asupra unor lucruri. Care autor însă, nu pune bucăți din sufletul lui în personajele sale?

Acțiunea romanului începe în ziua de 14 decembrie și se sfârșește în ziua de 24 decembrie 1989, așadar se referă strict la evenimentele din jurul și din timpul Revoluției. Sigur că s-au scris zeci, poate sute de mii de pagini despre acele evenimente, însă cei care au preluat puterea atunci au știut (că doar erau școliți în acest sens) să ducă lucrurile în derizoriu, să nu mai știe oamenii ce să creadă. Era și firesc să se întâmple asta, cei care i-au urmat lui Ceaușescu fiind tot unii dintre ei. Dintre cei împotriva cărora oamenii ieșiseră în stradă. Aici s-a pierdut Revoluția, în mai și în iunie ’90, când ticăloșii au învins încă o dată. Aceste lucruri reies și din epilogul cărții, când o parte dintre personajele cărții își găsiseră libertatea mult dorită departe de România, în State, dar cumva tot la malul unei ape ce părea nesfârșită, pe o plajă de pe care sufletul tău poate năzui spre oriunde. Chiar și spre România.

De aceea speranța personajelor cărții într-o viață liberă, chiar dacă înfrântă la un moment dat, nu este pierdută și pare a fi exprimată cel mai bine de tânărul de 20 de ani, Seb, copilul Danei și al lui Sebastian Petrescu, mort prin împușcare la Revoluție, după ce fusese torturat în beciurile securității. Apucase însă, să pună rodul iubirii în pământ fertil, speranța sa nefiind distrusă, ci numai amânată.

8 iunie 2020

94

Scriitori români din diaspora

La o lansare în ape

7 ani - Dorina Șișu Petre Anghel

Dorina Șișu scrie cu atâta sinceritate încât cititorului îi este greu să facă deosebirea între viața autoarei și a personajului feminin. Romanul este trist, așa cum este și viața celor care ies din rândul masiv al mediocrității mulțimii. Evenimentele, aberațiile istoriei, neroziile oamenilor par a-și da întâlnire ca să maculeze o biografie. Acțiunea povestirii de față se petrece în provincie, iar de la Mihail Sadoveanu încoace știm că provincia nu este doar locul în care nu se petrece nimic, ci și spațiul propice unor crime. Că uneori se ucid doar suflete și se mutilează vieți nu este atât de semnificativ aici. Paginile Dorinei Șișu se constituie într-o scriitură în care se simte respirația vieții. Romanul ei este o barcă din hârtie aruncată în mijlocul unui pârâu. Lucește albul imaculat al paginii. Drum bun, carte, undeva cineva va încerca să descifreze runele și va fi fericit. ***

Proza Dorinei Șișu seamănă cu paleta pictorului care concepea vaste pânze la repezeală, până nu i se usca sângele scurs din propriile vene în care înmuia penelul. Înzestrarea autoarei, obținută cu prețul propriei vitalități și cu cel al unei experiențe de viață care face din ea un soi de Jack London român și feminin, se exprimă dinamic, nervos, mai cu seamă dialogal și mai puțin descriptiv; semn al unei febrilități confesive abia mascate în narațiune ficțională. În fond, autoarea ne dăruiește tot ce are: curajul de a se lua cu lumea de gât, mărturia unei formări traumatice, victoria asupra tristelor împrejurări... Dar mai ales privirea clară îndărăt și înainte. O proză subîntinsă de viață, în tot ce are mai vital marginalitatea frustă, dickensiană, a unei țări ce visează, prin oamenii ei, european, și trăiește cum poate. Suntem în preajma unei prozatoare de forță incontestabilă. Bun venit în clubul celor ce se răzbună pe viață, dublând-o fantasmatic.

Ovidiu Pecican

95

Scriitori români din diaspora Fantasme – Viorel Ploeșteanu „Fantasme”, sau fericirea de pe malurile Dâmboviţei Albert Camus spunea că, o cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În romanul său „Fantasme”, Viorel Ploeşteanu ne face cunoştinţă cu un oraş, cu o metropolă europeană – Bucureştii – „...care sunt teribil de frumoși în zori, fără furnicarul de oameni și mașini, fără hărmălaie și nervi, fără bucureșteni”. Un oraş în care, asemenea Predicii de pe muntele Mântuitorului nostru, adevăraţii fericiţi sunt doar cei săraci сu duhul, cei ce plâng, cei ce flămânzesc şi se însetează, deoarece „Dumnezeu îi dăduse puterea, sau inconştienţa, de a trece surâzător peste toate încercările vieţii”. Aceşti fericiţi, pe care noi deseori îi numim „nefericiţi ai sorţii”, dar mai ales îi ignorăm, ca şi cum nu ar exista, pot fi frumoşi, sau ne pot oferi gratuit, asemenea celor doi „saltimbanci fără voie ai vieţii” – a puştiului hoinar şi a câinelui său, Şchiortu, un spectacol superb, pe care noi, trecătorii – marii nefericiţi – preocupaţi de probleme cotidiene, nu avem timp să ne bucurăm de el. Cum ar putea să se bucure de aşa ceva, se întreabă naratorul, dacă ei „nici măcar nu realizează că nu-şi mai trăiesc propriile vieţi, ci pe acelea comandate de ceva care este mai presus de nevoia interioară a fiecărui individ”. Unora „criminala tehnologie” le-a răpit până şi puterea de decizie, iar cei care nu trăiesc în nebunia lumii tehnologice sunt prinşi în furtunoasa luptă pentru existenţă. Cu siguranţă că în „această lume nebună”, în „aceste timpuri cretine”, fericiţii sunt doar cei asemenea oamenilor străzii, pe care Viorel Ploeşteanu reuşeşte să-i zugrăvească în culori atât de vii, atât de plăcute şi atât de calde încât nu ai cum să nu îi îndrăgeşti şi să nu-i porţi de acum încolo în suflet (mai ales pe micul vagabond), alături de cerşetorul Tom Canty şi prinţul Eduard Tudor sau Tom Sawyer ai lui Mark Twain, alături de Oliwer Twist al lui Charles Dickens, alături de Gavroche al lui Victor Hugo, cu care, de altfel, îl şi compară scriitorul – un copil lipsit de dragoste şi de căldura unui cămin, nevoit să-şi poarte singur de grijă, dar cu toate acestea el reuşeşte să-şi păstreze inocenţa, curajul şi dragostea faţă de frumos: se trezeşte de dimineaţă doar ca să nu piardă răsăritul soarelui „astfel ratezi întreaga zi”, se spală pe faţă doar ca să simtă razele soarelui mai aproape de pielea lui, se plimbă pe străzi povestind câinelui său despre proprietățile pe care își închipuia că le deține în centrul bătrânilor București, dar câte nu face acest nichipercea?... Scriitorul de abia reuşeşte să ţină pasul cu el, încât la un moment dat spune: „acest copil are tendinţa de a deveni un personaj al cărţii, dacă nu chiar personajul ei...”. Oare nu aproape la fel a spus Puşkin despre Tatiana Larina sau Turgheniev despre Bazarov? La fel sunt şi celalţi oameni ai străzii, aidoma Zurbagiului din „Înălţimi găunoase” a lui Alexandru Zinoviev, despre care vorbeşte şi monahul Nicolae de la Rohia în „Jurnalul fericirii”: nu au domiciliu stabil, nu au acte în regulă, nu sunt în câmpul muncii; sunt nişte vagabonzi, nişte coate goale trăind de azi pe mâine cu ce li se dă, din ce pică, din te miri ce, îmbrăcaţi în zdrenţe şi-au făcut din sărăcie, neîncredere şi neseriozitate un crez asemenea lui Ferrante Palla al lui Stendhal sau lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu, sunt „saltimbanci fără voie ai vieţii”, după cum îi numeşte Viorel Ploeşteanu, seamănă cu bufonul regelui Lear, cu copilul din povestea regelui gol a lui Anderson, ei nu ştiu de zgardă, precum lupul din fabula lui La Fontaine, – sunt liberi, liberi, liberi... Însă dincolo de părul slinos şi hainele zdrenţăroase şi murdare de pe ei, fiecare îşi are povestea, preocuparea şi fericirea lui. Remus Vodeanu, arhitect şi patron de firmă, este fericit doar atunci când intră într-o stare de rătăcire continuă. „O rătăcire care îl depărta tot mai mult de omul care fusese, de viaţa pe care o trăise, ducându-l pe căi neumblate, care nu-i aparţineau. Scopul acestei rătăciri era însăşi rătăcirea fără nici un scop”. El apare ca un Dumnezeu cu plete albe atârnându-i pe umeri şi barbă sură acoperindu-i pieptul, pentru a-şi salva fiul de la viol, dar când îi revine memoria, confruntându-se cu realitatea, îşi pierde din nou liniştea, devine nefericit şi se roagă la Dumnezeu să redevină ceea ce a fost. Fericit este şi Leonardo, pe care covrigii cu mac îl ajută să vadă arta, iar când se gândeşte la geniala sa descoperire: un dispozitiv de măsurat gândurile după intensitatea privirii, uită şi de mâncare; poate la fel de fericită era şi Afrodita, veșnic în căutarea iubirii, care „murise cu ochii larg deschiși, înfipți în lumea în care nu-și găsise locul”. O lume în care oamenii sunt indiferenţi la durerea altora, o lume în care opinia publică a murit demult, o lume în care s-au pierdut legile tribului şi ale comunităţi, iar oameni precum medicul Streaşină sau directorul Bojdeucă, care sunt atenţi la viaţă atunci când un om are nevoie de alt om, nu numai că sunt foarte rari, dar se încearcă şi înlăturarea lor...

Nu este loc de bine în această lume rea în care domină legea celui mai puternic. „Cei buni vor fi nevoiţi să devină răi pentru a supravieţui. Jungla va deveni cel mai sigur adăpost pentru oameni.”

Aceasta este lumea în care trăim, lumea Bucureştilor zilelor noastre, în care unii au totul, iar alţii nimic, de aceea sunt nefericiţi şi unii şi alţii, iar fericiţi cu adevărat par a fi doar aceia care, într-o permanentă stare de veghe, trăiesc într-o lume creată de imaginaţia lor, asemenea micului vagabond, care trăieşte în fiecare noapte visul în care este unicul stăpân al unui palat cu zeci de camere, dar fără nici un locatar.

96

Scriitori români din diaspora În palat se află şi camera părinţilor, în care el nu îndrăzneşte să intre „îi era teamă ca nu cumva să distrugă şi această ultimă portiţă, care ar fi putut să-i deschidă calea celei mai mari fericiri din lume, dar la fel de bine ar fi putut să-i distrugă visul”. Ce se va întâmpla când va deschide uşa acestei camere?...

Cititorul va afla citind acest superb poem dâmboviţean, dedicat oamenilor străzii, și va înţelege de ce romanul se numeşte „Fantasme”. Desigur, va fi o lectură plăcută, pentru că Viorel Ploeşteanu face parte din acea categorie de scriitori care, când au pus mâna pe cititor îl ţin cu sufletul la gură, până când acesta nu întoarce și ultima pagină a cărţii.

Mihai Hafia Traista

Incursiune în romanul grec-latin - Dorina Șișu Romanul grec-latin – Povestea condiţiei umane Dorina Şişu propune publicului o incursiune exploratorie prin meandrele romanului elenistic şi latin, relevând funcţia de propulsare a unor semnale continue în evoluţia europeană ulterioară a romanului, ca specie literară. În plină criză de comunicare interumană şi culturală, Dorina Şişu îndrăzneşte să aducă în discuţie texte vechi, aproape criptate, rezervate autorităţii studiilor de strictă specialitate, studiile clasiciste. Autoarea însăşi se porneşte la drum apărată de scutul livresc al documentaţiei severe şi oneste. În acelaşi timp, studiul de caz cu tema suspomenită, pulsează de fervoarea saltului îndrăzneţ şi spectaculos, în necunoscut. Textele eteroclite ale antichităţii europene, fac masă critică, prin cantitatea uriaşă de raportare, veacuri şi milenii străfulgeră precum durata unei clipe, în necesitatea de sinteză cuprinzătoare a tehnicii de prezentare.

97

Scriitori români din diaspora Pe de altă parte, materia de studiu, texte literare integrate într-un aparat teoretic complicat, este lunecoasă. Spaţiul, timpul, concepte despre sacru şi profan, limbajul, ca vector de mesaje, se interferează, iraţional şi ameţitor. Dorina Şişu este, înainte de toate, un intelectual cu spiritul liber şi nealterat de prejudecăţi sterile. Romanul antic, aşa cum se prezintă acesta în textele antice conservate mai mult sau mai puţin inteligibil, nu este altceva decât un act de comunicare către public. Dorina Şişu ţinteşte mesajele romaneşti către un public, de unde şi efortul de a pune în lumină textele vechi, de a le face accesibile şi conforme cu gustul nostru de cititori moderni.

De remarcat această vocaţie a adresabilităţii către un public consumator, beneficiar de mesaje româneşti, vocaţie asupra căreia autoarea face susţinute şi repetate referinţe. Publicul este denumit mai degrabă generic, este un concept, din păcate, studii asupra publicului consumator de literatură încă nu s-au formulat decât sporadic. Cutumele de civilizaţie îşi spun cuvântul îndeosebi asupra publicul consumator de artă, creatorul, artistul, îşi poate devansa epoca şi modelul de viaţă pe care îl percepe cotidian. Să ne gândim măcar în treacăt la modalitatea de lectură a fiecărui veac, a fiecărui deceniu chiar, la statistica acelor cunoscători de semne, semnele scrierii omeneşti. Scriere care, precum se povesteşte, a apărut atunci când legiuitorii iniţiaţi şi aezii vor fi dat şi ei semne de uzură şi de uitare. Arta literară a fost «auzită» de public, şi, într-un târziu, se va fi lăsat scrisă şi apoi citită, după caz, cu voce tare, sau pe tăcute, în intimitate. Poate de aceea proza, ca atare, era considerată în antichitate un mod de comunicare defect, degradant şi degradat, pentru că nu avea cadenţă mnemotehnică, nu suna deloc bine. Dorina Şişu nu zăboveşte asupra hăţişului de lucruri neştiute şi neînţelese, ca autoare, domnia sa se raportează la certitudini rezonabile. Autoarea pleacă de la premisa naturală a textului de proză, ca act de comunicare. Iar firul călăuzitor în labirintul narativ este motivul călătoriei. Thalasocraţia elenă este germinatoarea genurilor şi speciilor literare care au intrat în trezoreria tradiţiei europene, iar autoarea atenţionează nuanţat asupra acestor coordonate. Argumentaţia din studiul întocmit de Dorina Şişu se află sub tensiunea dualităţii: rigoare firească unui demers analitic livresc, dar şi graţia vaporoasă a fanteziei. Fiecare operă de care se ocupă are o poveste a sa şi povesteşte ceva ce ne poate fi accesibil şi chiar familiar. Eros şi călătorie, ce ni se pare mai firesc decât fuga de acasă a îndrăgostiţilor chinuiţi de iubire interzisă?

De la poemele homerice, considerate generic romane avant la lettre, până la strania metamorfoză a lui Apuleius, scrierea despre evenimente sacre sau umane clădeşte un univers, o realitate în sine, distantă faţă de clişeele cotidiene, prin rolul decisiv al ficţiunii. Dorina Şişu observă cu fineţe «jocul» între codul forţei şi al supremaţiei fizice şi codul inteligenţei omeneşti. Însuşi conceptul de «călătorie» parcurge un traseu evolutiv, de la un demers pragmatic, utilitar (inclusiv pirateria, ca act de normalitate şi respectabilitate), la un traseu iniţiatic, cognitiv şi metafizic.

De unde şi marea aventură în planul literaturii, a romanului ca produs elaborat al ficţiunii.

Nucleul epic central şi inserţiile narative secundare, intriga, conflictul, extensia pe orizontală, în spaţiu, relativizarea intervalului dintre universul deificat şi cel umanizat, ocolurile aleatorii prin lumea creaturilor-fantasme, întoarcerea în timp, aduc poemele homerice într-o armonizată echivalenţă cu trăsăturile romanului modern. Desigur că filiaţia nu este directă şi nemijlocită. Romanul, ca scriitură experiment în antichitate, scriere în proză, a parcurs lungul şi insinuosul drum al autodefinirii ca specie şi gen, în afara nomelor aristotelice - epopee, tragedie, comedie. Autoarea ignoră strategic, cu inspirată eleganţă, polemicile strivitoare privind definiţia romanului. Ea observă cu atenţie şi cu fineţe “proteismul matricial”. Şi atunci la ce bun a te crampona de “definiţia perfectă”, a te face captiv unei fixaţii, numai de dragul clasificării categoriale. Autoare îşi centrează atenţia pe conţinutul textelor, pe ceea ce este, nu pe ce ni se pare că ar trebui să fie. Interesantă este şi modalitatea prin care Dorina Şişu face posibilă coabitarea paşnică a unor elemente opuse şi contrarii. Dimensiunea eroică apoteotică a condiţiei umane convieţuieşte cu derizoriul şi cu caricatura. Totul e posibil în roman. Şi totul este şi normal, şi natural.

Dorina Şişu pune această apetenţă a romanelor pentru elemente care, etic şi estetic se exclud, în reciprocitate, pe seama procesului ireversibil de desacralizare a miturilor şi credinţelor faţă de zei. Corect, adevărat. Ceea ce nu se pierde, ideatic şi structural, în evoluţia ulterioară a romanului, este caracterul evenimenţial. Dorina Şişu afirmă şi susţine explicit că secolul al XVII-lea însemnă chiar continuitatea romanului antic, în trăsăturile sale esenţiale. Cu privire însă la ireversibilele etape ale desacralizării, miaş permite însă un amendament speculativ. Coborârea abruptă din mit în abisul psihologizant şi în hazard, ar putea să reprezinte o aspră şi necesară călătorie, de la utopie, la amara şi lucida conştiinţă de sine, pe parcursul evolutiv al condiţiei umane.

Virginia Paraschiv

98

Scriitori români din diaspora

Motto:

Nord

Încă de dinaintea nașterii s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla în chilia sângelui meu timpul își întoarce veșnicul ceas tălpile îmi miros a tămâie și chiar mâinile mi se zbat ca un iepure mai alb decât omătul prins în capcană nici cele văzute și atinse nici cele auzite și înțelese nu mă bucură legile firii sunt în instinctele mele dure și-mi e frică să nu-mi fie frică de nimic.

Umbre Făpturi cu şapte chipuri îmi calcă umbra aşternută pe caldarâm ori de câte ori o calcă se aprinde focul din mine şi locul acesta pe care îl calc pare mormântul unei tragice lupte fără o lumină puternică n-aş vedea aceste umbre tulburătoare de ape zicându-mi: vino nu ne stă în putinţă să lungim timpul durata lucrurilor e cât un bob în pliscul sur al porumbelului iar moartea nu e un lucru care să se termine ea lucrează înăuntrul nostru e trecutul şi viitorul nostru.

99

Nordul a îngheţat s-a făcut ca oţelul copacii au încremenit aşa cum i-a prins gerul.

Ciudată pădure stranie gheaţă încleştându-se albă pe albul regat al tăcerii.

Pe domeniile iernii miroase curat a lână şi piele a răşină de pin.

Jarul nu-şi mai recunoaşte cenuşa întunericul e mut.

Vânătorii de elani s-au culcat ori mănâncă somon şi beau bere în restaurantele lunii dar mâine ochii lor vor sticli rece şi nu ştiu dacă glontele alb va lovi elanul rătăcit de turmă ori un şoim halucinând în zare.

Ninge zăpada se lipeşte ca zahărul pe duminicile în care nimeni se însoţeşte cu nimeni.

Debut în lumea AC Pe urmele lui Ovidiu... talent și frumusețe spiritualăClubul Copiilor Medgidia Cercul de creaţie literară, de la Clubul Copiilor Medgidia, unul dintre cele mai vechi şi mai cunoscute din Dobrogea, contribuie nu doar la lărgirea şi îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniul literar, dar şi la identificarea talentelor de la o vârstă fragedă, dându-le aripi în arta cuvântului. Dovadă stau numeroasele premii obţinute de-a lungul anilor, la concursurile naţionale şi internaţionale de profil, precum și volumele de beletristică lansate de unii dintre foștii și actualii membri ai cercului. Formula de cerc sau cenaclu literar stimulează creativitatea elevilor, îi familiarizează cu diferite genuri şi specii literare, cu alte texte decât cele ale autorilor canonici sau cu texte inedite din creaţia acestora, îi orientează în vederea exersării cu succes a lecturii şi scrierii creative, cultivându-le plăcerea de a citi, de a scrie, de a-şi exprima liber şi coerent emoţiile, ideile şi argumentele. Cele mai bune lucrări ale lor apar lunar, în revista cercului, SOLARIS, dar și în publicații literare şi antologii din ţară şi chiar din străinătate (de pildă, a Asociaţiei Terpsichore din Franţa). Până în 2011, îndrumător al cercului a fost, timp de mulți ani, domnul profesor Petcu Abdulea, autor și el al unor dicționare și cărți pentru copii, iar de atunci și până în prezent am plăcerea de a fi îndrumător al acestor tineri talentați. La cerc, s-au format generaţii întregi de iubitori ai cuvântului, dintre aceştia mulţi alegându-şi cariere în presă, artă, învăţământ sau domeniul juridic. Amintim cele mai cunoscute nume: Elena Vlădăreanu, Irina Roxana Georgescu, Elena Mădălina Buhuș. Și-au mai lansat volume, de-a lungul anilor, Oana Cerbănescu, Alexandra Vechiu, Doru Ciutacu, Marian Obreja, Andra Ivan, Andreea Popia, Eduard Manta, Emanuela Mafteiu, Diana Dogaru, iar mai recent Bianca Moise („Masca unui vers“, editura Ex Ponto, 2014), Elena Olaru („Cuvinte şi pixeli“, editura Ex Ponto, 2018), Irina Gheorghiță („Versuri violet“, editura Ex Ponto, 2020).

Autoarele versurilor din paginile următoare sunt membre sau foste membre ale cercului, a căror activitate a fost și încă este recompensată cu premii la concursuri de profil.

Pe Serina Daniela Bobe, actualmente studentă în anul I la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, am văzut-o crescând la propriu și la figurat, ea frecventând cercul din clasa a III-a până în clasa a XII-a, când a absolvit secția de filologie a Liceului Teoretic „Nicolae Bălcescu“ din Medgidia. Poezia ei, plină de maturitate, face notă distinctă: în ea pulsează viața așa cum e, uneori infestată cu un morb greu de identificat, amestec de luciditate și dezamăgire scrisă pe „pereții infernului“ cu o vagă aspirație spre mântuire, alteori îndrăgostită, luminată de soare pe nisipul de la țărmul mării. „Încă din copilărie, am fost pasionată de literatură, chiar dacă nu știam întotdeauna cum și în ce manieră să mă exprim. Sub coordonarea doamnei profesoare Luciu Marilena, am început să pășesc pe tărâmul versurilor, de la cele mai copilărești, la altele, mai intime și pline de emoție. Pentru mine, poezia reprezintă un mod de destindere, prin care îmi pot relaxa mintea și sufletul. Îmi place să scriu, atunci când sunt în cele mai rele perioade ale vieții, pentru a mă elibera și a-mi da un imbold să înfrunt totul mai ușor“, spune Serina.

Denisa Ceaușu, studentă în anul I la Facultatea de Litere a Universității „Ovidius“ din Constanța, secția Română-Engleză, i-a fost Serinei colegă de clasă în liceu, poezia ei având un ton cu totul diferit, în întrebări uneori inocente și alteori grave, în căutări de sine, pe aripi de fluturi sau pene de îngeri care încă rătăcesc printre noi, așteptând doar să-i observăm și să-i chemăm. Despre cerc și relația cu îndrumătorul cercului, mărturisește: „Devotamentul și sufletul pe care le pune doamna profesor Luciu în activitatea ei le-am observat încă de la început, când mergea pe teren, pe la școli, pentru a face cunoscut cercul. A intrat și în clasa noastră, plină de căldură și entuziasm, iar alți colegi de la cerc ne recomandau să mergem, pentru că vom avea doar de câștigat. De atunci au trecut șapte ani, în care abia așteptam să merg să o văd pe doamna și să o ascult vorbind nu doar despre temele 100

Debut în lumea AC de lucru, ci și despre multe alte subiecte, care-mi arătau gândirea ei „out of the box”. Pe lângă meseria de profesor, ne-a arătat că este în primul rând om. Nu ridică acel zid de formalitate între noi, vorbind cu ea este ca și cum ai vorbi cu un prieten. Merg la cerc și acum, cu inima deschisă, nu consider că e o obligație, ci o plăcere, și acest lucru se datorează ei“. Iar pe sine se descrie ca fiind într-un permanent proces de evoluție: „Îmi descopăr, îmi accept și îmi iubesc imperfecțiunile. Poezia reprezintă pentru mine o modalitate aparte de a-mi exprima gândurile, sentimentele, mulțumirile și nemulțumirile“.

Irina Gheorghiță, și ea fostă membră a cercului timp de mai mulți ani, are deja propriul volum de debut, „Versuri violet”, apărut în februarie 2020 și a cărui lansare a fost amânată, în actualul context, de două ori. Majoritatea versurilor redate în continuare sunt extrase din acest volum, care exprimă nu doar preferința pentru a picta poezia în nuanțe violet, ci și alegerea pentru emoția liberă și sinceră, dezgolită de straturi de fard și material, fără bagaj stilistic inutil. Irina spune că va scrie mereu, indiferent că va publica în continuare sau nu, pentru că în primul rând trebuie să scrii sincer pentru tine, căutând cu migală și pasiune cuvintele care să te exprime cel mai bine. „Mi-e dor de cerc, de doamna profesoară, de toată atmosfera de acolo, care ne ajuta să pășim în lumea minunată a poeziei. Nu un drum pe care îl poate străbate oricine, îți trebuie curaj și puterea de a te accepta pe tine, cu imperfecțiunile tale, inclusiv în ceea ce privește actul creator, dar și puterea de a-i accepta pe ceilalți, viața în general, pe care să te apuci să o colorezi în versuri, în stilul tău“, consideră ea.

Marilena Luciu, profesor îndrumător al cercului de creație literară de la Clubul Copiilor Medgidia

Serina Daniela Bobe Liberté

Altă noapte singuratică

Am ajuns la concluzia că sunt captiv într-o lume ce-mi vrea răul, în umbra cerului păgân-părăsit, la marginea lumii, la marginea Sodomei, ultimul păcătos ce-și poartă greșeala în spate, locul unde exist, unde rece timpul trece, unde mă pălesc... sunt privat de orice amintire, sunt mut și strig în mine: „cine sunteti voi, să mă dați la gunoi? cine sunteți voi, să-mi furați orice iubire?“ Nu pot să trăiesc din iluzii, voi rămâne sufocat în mare, cu gheare înfipte în piept... Mă priviți de parcă aș fi moartea, lăsați-mă să mă scald în iubire moartă, atât mi-a mai rămas...

Te caut pe tine în mine, cum mă poți priva atât?

Voi face cuvinte din cenzura ta, voi exista, în inexistența mea Liberté! Voi iubi ce pot iubi. pe sub țevile de apă 101

Altă noapte singuratică, plină cu lucruri pe care n-o să le spun despre noaptea când ți-am arătat Racul și Balanța pe cer; despre mersul meu târâș cu ochii strânși. Și îmi amintesc de tine pentru că ai fost ieri, îmi amintesc de tine pentru că noi nu ne-am petrecut în niciun cer; îți măsurasem proporțiile feței cu palmele doar ca să le memorez în suflet, dar cum să uiți un chip atât de mare?

Cum nu-l uit pe Orion sau pe Hidra... Și n-am știut... N-am știut că în noaptea aia s-au presărat toate stelele pe pleoapele mele. Și zeul nisipului ba arde, ba moare, se iubește, se urăște... nici el nu știe...

Mi-ai șoptit ceva neclar la ureche despre un adio aspru, deci te lovesc acum pentru ce urmează să-mi faci mai târziu.

De dor-de amor. Și acum? Ce ar trebui să fac?

Debut în lumea AC Topirea verii Ce fel de plai uscat ar fi de s-ar topi întreaga vară şi vântul său?

Cochilie spartă, cu mormânt încorporat, plimbă-ţi moarte prin cimitire poemele, lasă bătrânele să termine de ţesut, prefă-te-n ceară, scânteie şi fum...

Fie ca toate verile să se prefacă în sulf, să stea ţăranul în tihnă, cât se coace pâinea, sunt pline câmpiile de viaţă, pline de flori nemuritoare, cicoare şi ciulini, iar toţi zeii zburătorii muzele şi ielele la un loc au ieşit de prin cotloane să zboare, să descânte cuptoarele şi vetrele.

Fie ca sudoarea să înece pământul!

Aşa să ne audă Dumnezeu!

Rătăciţi prin purgatoriu Prima zi din viața mea a fost practic ultima și vă scriu de pe fax ca un prunc rătăcit prin purgatoriu Toți damnații lumii sunt aici, încă așteaptă cazier... în fine, noi toți fumăm țigări din foi Petru de sus pune gratii raiului, el își permite luxul de a arde aripi... și așa își petrece el fiecare zi suflând spre noi fum, doze de bere și deziluzii Purgatoriul e dotat cu o cameră a reflexiei, să ni se vadă mai bine sufletele dând pe dinafară, aici ne adăpostim când rămânem fără țigări, știi?

I se mai zice și abis, unde stăm în comă când Hypnos și Thanatos se sărută sau când Iahve se transformă în diavol; aici toți înnebunim, nu există artist, lunatic, geniu sau cretin Mă rog, jos nu e aşa rău, doar zgură și flăcările Sodomei dar am auzit ieri la știri că s-a stins... s-a folosit tot butoiul de apă sfințită să învingă flăcările şi abia când a curs de sus s-au oprit de tot din dans întrebarea este ce se întâmplă cu craterul ce duce sub iad?

Mda... abis, etern, moarte, rai, iad, nemurire... între rai şi iad există cale de mijloc, să ştii, acolo e aerul mai proaspăt când bolnavul nu mai respiră, acolo rătăcesc pruncii, artiștii și cretinii la un loc, fără un drum stabilit, fără hartă, uneori se opresc să fumeze ţigări în foi și să doarmă cu ochii deschiși 102

Debut în lumea AC Kintsugi

Pantofii

Mi-am dat jos pantofii iertării Am multe coșmaruri, cu gândul că mă voi tăvăli desculță în unul din ele bunica la tine acasă, într-un își smulge pielea de pe față, du-te-vino pe care nu-l putem uita vreodată. câteodată încerc să mă trezesc și parcă am ochii lipiți cu superglue; La fel ca orice femeie, pot doar să plâng prin pix o să-mi vopsesc sprâncenele să îmi înșurubez ochii la loc până la tâmplele gândirii în creier precum se lipesc postnote-urile; cu ceea ce părea cândva a fi praf de stele. n-aveam de ce să nu îmi iau viața Limbile ceasului încep ușor să mucegăiască la mișto. Cântec funerar la orgă, iar pisica și-a murdărit mustățile mă întorc în 45 de minute cu ambrozie – în pântecele mamei, căci sunt oare va toarce lângă mine? cuvântul dintâi, zborul dintâi, primul pește cu picioare și aripi, Desculță, fără nisip sau mare, cel care curăță nu e întotdeauna cel curat, m-am blocat între țărmuri, aspiratorul fiind mereu prăfuit. între fungi ce strălucesc pe nesimțite E o elipsă de neelucidat, de aceea cu spori ce blestemă orice ființă, cer poeților îndurare, lipește-mă cu aur mi-am pierdut pantofii iubirii sau cu superglue. Asta e prima iar talpa s-a tocit în mocirlă gaură de țigară în cearșaf.

Noi cum ne întâmplăm? În amintirea unui om care există Printre pagini infestate cu tifos și holeră, Ia-mi dorul și fă din el amor, printr-un vis bolnav, atrași ca de moarte, îngroapă-te la mine-n piele ca de iubire, ne întâmplăm să te afunzi în noroi ca să te sărut fără soare, astmatici, printre salcâmi. pe orice por, hidoasă zeiță, Nisip și săruturi sărate... Ne petrecem ce suferă pentru eternitate, uscați de arșiță și spălați de mare, vin după tine, să te prefac în suflări, calcare sculptate de valuri precum să ne iubim până la moartea soarelui, o scoică goală, rămasă demult fără perlă, să-ți pun picături din cer pe piele. ne-am desprins și ne-am pierdut...

Pune-ți păcatele înapoi în Cutia Pandorei, Dacă ne va găsi cineva pe plajă lasă-mă seacă, iubire, fă-mă om la loc... la Neptun, în Vamă sau în Eforie, În memoria ta, să beau tot vinul sec din iad, ne vom mai uni noi oare? să mă îmbăt cu abominabila ta ardoare..

Așa începe totul, ca într un vis, Ia-mi dorul și fă din el oroare, ne întâmplăm fără alge, fără buze, înghte-mi soarele și luna, cântă-mi de dor, fără stridii mirositoare, scrie-ți numele pe pereții infernului doar cercuri pe nisip și soare. ca să te descompui în altă parte. „hai acasă, Amy!“ nu, nu sunt vreo alcoolică, dar uneori simt nevoia să mă scurg prin țevi, odată cu apa, după ce mă clătesc de săpun ştii? să ajung acolo printre toate firele alea de păr scârboase şi toate musculiţele alea urâte, cu aripile incolore, care trăiesc o zi, doar ca să văd cum se simte... după 23 de ore, musca este deja bătrână... chiar mai contează 27 de ani, amplificați cu dependenţe de toate felurile și băi cu apă rece? toți atomii mei îmbibați cu alcool se bălăcesc supărați printre resturile respingătoare, la groapa de gunoi, cotropiţi de insecte, molfăiți de șobolani, m-am rătăcit eu printre țevi sau am greșit direcția spre iad? până și din mormântul lui Amy mai răsar flori oare din groapa de gunoi se va mai naște vreo alcoolică? se va mai întoarce vreodată Amy acasă?

103

SDB

Debut în lumea AC Denisa Ceaușu Aripi Te-am lăsat să-mi smulgi o aripă și m-am forțat să fac să-mi crească un picior, apoi celălalt, ca să pot să fiu aici jos, cu tine, în lumea asta plină de muritori de care chiar mi-e milă. Tălpile mele sunt acum pline de noroi, dar singura aripă care mi-a rămas e intactă, albă; n-am venit aici ca să-mi înapoiezi cealaltă aripă, ci ca să ți-o ofer și pe cea de-a doua, să te ajut să-ți cureți tălpile de noroi. Nu-ți face griji pentru mine, eu mă agăț de fiecare persoană căreia i-am dat o pereche de aripi și de la fiecare primesc o pană-două, până când o să redevin completă.

După fluturi Alergam după tine ca după un fluture, chiar dacă n-ai fost un fluture alb, delicat; tu ai avut aripi negre, dar și cu portocaliu și roșu. Alergam ca un copil, cu zâmbetul pe buze, amețit, inconștient, nerăbdător, iar lucrul ăsta nu m-a deranjat nicio secundă, nici acum de fapt

La un „bună“ distanță

nu mă deranjează. Ceea ce Suntem la un „bună, eu sunt...“ distanță, Dar sunt de pe Venus și Nu cred că ți-ar plăcea să auzi Cum povestesc de fiecare fior Pe care-l simt în cerul gurii Și în vârful degetelor.

Tu oricum nu vrei să auzi, Vrei doar să o vezi, să o simți, Așa cum e ea: blondă și amară. Ți-am dat toată ființa mea, Dar tu aveai doar două mâini, Așa că m-am mulțumit doar Să mă săruți printre genele grele Ale vieții, Fără mâini, fără picioare, Doar cu sufletul. Și ți-aș da jumătate din tendonul meu Doar ca să fugi cu mine.

104

am simțit a fost sincer; am alergat în jurul Pământului după fluturele meu, care zbura din floare în floare, după cel mai dulce nectar. Și tocmai când credeam că te-am prins, ți-ai luat zborul.

Ce naivă am putut să fiu să cred că un fluture caută oameni, nu flori!

Debut în lumea AC Amintiri din vară 1 august şi un gust amar...

Am pierdut trenul la care nici măcar n-aveam bilet şi încă nu am reuşit să dau cu clor peste lucrul ăsta... Am constatat un deficit de dor şi nici măcar nu mi-am dat seama că am făcut hemoragie de iubire... Gustam în fiecare nanosecundă spasmele tale, la 220 V, la fel cum gustam spuma de la berea ta rece în serile sufocante, de vară.

N-am uitat

Ai trecut prea grăbit prin viața mea și-ai luat o parte din mine în graba asta a ta.

Inima mea e spațioasă; ar avea loc ochi destui, dar singurii pe care vreau să-i primesc sunt doar ai lui.

La dracu cu ochii tăi căprui care-i fac pe-ai mei triști, dar dacă nu te-ai fi născut, mi-aș fi dorit să exiști.

Ce mai faci? Mai ești trist?

Ai uitat deja că exist? „N-am uitat că exiști“ îți spun ochii mei triști.

Astăzi vreau să divorțez de ochii tăi căprui; la judecată se va decide dacă „te iubesc“ a fost pleonasm sau oximoron.

Rime autumnale Toamna e aici, privește sufletul cum amorțește!

Ochii tăi-s tot mai căprui și am poftă de gutui; să plouă cu frunze peste noi, să plouă cu buze și palme moi, să plouă cu gusturi amare și cu doruri vagi de soare!

Adu-mi mere cu scorțișoară, afară, știu, nu mai e vară, e toamnă oriunde te uiți, e toamnă, copacii-s muți, și oamenii sunt muți, și strugurii sunt muți, chiar și cocorii-s muți.

Singurii care par a fi vii sunt acei copii îndrăgostiți.

105

Debut în lumea AC Inimi și molii

Miroși a tei E ea o Evă cu păr mai blond și ochi mai căprui?

Are ea gene mai lungi și buze mai coapte, sau eu sunt prea puțin?

Poate are mâinile mai fine și râde mai cu poftă, sau poate îți aduce berea mai rece. Poate că eu nu miroseam a tei și a ciocolată albă, ci a lacrimi sărate.

Poate ea îți apretează mai bine cămășile pe care ți le-am șifonat, pentru că mi-era dor de tine din momentul în care închideai ușa. Acum miroși a tei, a ciocolată albă și a apret, dar în acel păr și în acei ochi vezi același păr blond și aceiași ochi căprui.

Mi-ai strivit inima de cretă și din ea au ieșit molii la ora asta, când avocații și funcționarii publici beau tărie după muncă.

Mi-am petrecut 94672800 de secunde în tencuiala sufletului tău și m-ai acuzat după aia că ți-am mâncat ficatul și fierea.

De-ar fi fost așa...

Aș fi pus zahăr peste ele, dar eu am îngenuncheat mereu în fața ta, ca în fața unei icoane.

Ora 23 Și îmi sfârâie stele pe limbă, undeva la o margine de ființă. sunt o idioată că încerc să-ți par mai vie, dar la fiecare suflu simt cum îmi picuri ceară pe suflet... În fața mea - ochii în care am văzut o viață întreagă și poate chiar puțin mai mult. În fața ta - o cană de caffé latte.

La ultimele 23 ale serii, înainte să am implozie, te iubesc.

DC 106

Debut în lumea AC Irina Gheorghiță versuri violet hai să bem din cana asta magică, poate vom schimba lumea, altfel ce poți face când îi vezi pe toți cu gândurile alandala? ce poți face mai mult decât să visezi căci, serios acum, nu le poți face pe toate, nimeni nu poate; aș scrie kilometri întregi despre cineva, despre oricine, dar atunci când dai voie cuiva să intre în versurile tale e greu să îi mai dai drumul, sau cel puțin așa am observat, m-am decis să scriu mai mult (măcar asta ştiu că pot face) despre lucrurile care au reușit până acum să mă învăluie în violet, deși poate singura culoare care mă înconjura era deseori negrul.

nu știu ce, cum și când nu am loc de femei neîmplinite în mine și să mă ierţi dacă azi nu ai serviciul după care să poți să adormi liniștită că te dor tălpile făcând ceea ce îți place ori dacă nu ai băut măcar un pahar de vin roșu la micile bucurii ale vieții, dacă nu ai întâlnit pe stradă un poet sau măcar un oarecare să îți spună că ai ruj pe dinți și să vă hliziţi în mijlocul drumului urmând ca apoi să vă plimbaţi prin parc cu banii la ciorap ca nu cumva să vă fure hoții banii de pâine căci știu că acum vrei să-i cheltui pe toți pe haine,

puțin roz

parfumuri și alte prostii de pe unde prinzi,

acum e unul din acele momente în care hai, ia-mă de mână și să mergem să privim îmi este somn, nu m-am culcat la timp apusul, da, de pe blocul nostru preferat, și nu mai adorm, dar ce contează, pot să cos cu ață roz șosetele negre, apoi la trei sărim în gol: tu zâmbești că să-mi meargă bine mâine, te primește asfaltul cu sângele tău negru, Garofițo, fă și tu asta, poate eu sunt tot aici și simt cum din mine pleacă ceva, o să te iubească mai mult sau acum am poftă de o sticlă de vin roșu o să te accepte cu șosetele rupte și cu pisicile tale nesuferite care să fiu sigură că sângele ăsta are adoră să îi zgârie fața când razele soarelui nuanța potrivită prin care să poată curge îi atrag atenția și tu nu ești acolo iubirea sau orice altceva legat de fericire. să îi desparți, ți-ai amintit de borcanul cu murături ascuns în spatele frigiderului imediat cum s-a terminat visul și nu credeai că e adevărat, oamenii au nevoie de un Zosima care să le dea un șut în fund să pună lucrurile la locul lor.

107

Debut în lumea AC poeme triste

desene pe asfalt

știu că o să te tot prinzi cu unghiile de pereții poemelor triste, au ceva aparte, oameni puternici în spate, oameni cu o viață altfel, soarele te strigă de pe toate cărările când nici nu credeai că mai răsare, te vrea la el în palme să vezi pământul arzând sub razele lui; copacii se dezbracă de coroană să le vezi mai bine trupurile zbârcite, copiii aleargă în preajma ta, se prefac apoi în fluturi, acoperind gălăgia neoamenilor de pe pământul ăsta care ajunge să își plângă singur de milă... uite câte te așteaptă, ia loc pe un colț de stea, îmbrățișează fiecare bătaie a inimii și spune-i rugăciunea pe care ai învățat-o la finalul acestei zile.

pandemie în casele poeților

o pisică aleargă un câine, mâncarea mi-a căzut între perete și fotoliu, în copilărie am uitat creta roz pe asfaltul încins și până acum am refuzat să o ridic – nu știi niciodată dacă nu cumva nu o să se topească în mâna ta sau a altcuiva; nu mai contează, alerg chiar și pe tocuri când e vorba să ajung mai repede acasă – linișteacolibeitaletefacefericit când bei un pahar online cu prietenii, apoi te uiți în oglindă și vezi că ai părul ciufulit, observi un fir alb deja, dar uiți de el atunci când vezi în jur dezordinea din cameră – prietenii știu de ce, peste 20 de ani va fi mereu curat în cameră și-n toată casa, voi lucra atât cât vreau și când vreau, albastrul de pe perete miroase a ceai băut târziu într-o noapte de vară.

descompuneri

versurile au fugit prin toată casa, nu au de unde să știe ce se află sus, jos, sau ce mână bolnavă a scris poemul ăsta înainte să se spele bine cu săpun, poate chiar cu burete de sârmă, până când primul strat de piele infectată va fi eliminat; am făcut rost de mănuși, dezinfectant și mască, acum nu-mi rămâne decât să-l strig pe Toto să se urce în vârful grămezii cu făină, să latre la versurile ascunse acolo de frică, încercând și ele să-și amintească zadarnic unde le era locul pe foaia antivirală cumpărată cu 15 lei bucata, unde nimic nu mai poate fi contaminat la contactul cu poetul izolat în casă, dar care interacționează tot mai des cu eul rătăcitor/divizat/visător și așa mai departe e pandemie în casele poeților.

e greu să ai urechi, să fii nevoit să asculți aceleași versuri scrise de același poet naiv care își povestește viața, cum că nu are mai nimic, doar iubire cerșită pentru că din scris nu își permite să cumpere suflete care să îl facă fericit, totuși văd că râde, mi-a spus că i s-a descompus chipul, că apune ușor în fiecare seară, dar dacă ar ști de câte ori m-am descompus eu ascultând versuri interminabile, îmbibate de egoism și platitudini, ar ști că are să devină un orb care își dorește să fie surd, să înnebunească de atâta liniște, de atâta fericire 108

Debut în lumea AC nu știu ce-i adevărat din nepoezia asta

mărturisire

azi am chef să îmi cumpăr bere la pet și țigări pun telefonul pe mod avion mâine poate îți răspund * facem ce vrei * acum lasă-mă să învăț să fumez & să beau poate îți zic cum e să ai o mamă care nu știe exact câți copii are și de câte ori a mâncat la felul principal bătaie fără pâine cu sare fără apă poate îți spun într-o poezie cum e să te alerge noaptea pe străzi un maidanez iar din față să vină o mașină fără frâne sau mai bine îți pun un pahar în față scriem amândoi un fel de poem putem să mințim că suntem orfani care au fugit de la casa de copii avem nevoie u r g e n t de bani – oricât – nimeni nu știe ce ascund cuvintele sub preșul de la intrare & oricum răspund doar de faptele mele nu de ceea ce înșir în poezii haotice cu poate doar 20% adevăr sau doi sau zero adevărul mi s-a lipit de talpă apoi am călcat în noroi

pact

până acum am scris un fel de poezie care a luat naștere din gânduri haotice, niciodată nu voi spune că scriu genial, azi m-am decis să privesc poezia în ochii ei adânci, ca și cum ar fi prima dată când o văd; nu știu ce să fac cu ea, nu-mi place să-mi dau sufletul pe tavă să se hrănească toți oamenii străzii dintr-un sâmbure de caisă, aș putea să scriu tot felul de scenarii cu mame ce-și părăsesc pruncii în fața bisericilor, aș putea să scriu despre cum înflorește un piersic sau cum învață un pui de vrabie să zboare la prima sa lecție despre libertate... poezia m-a ales tocmai pe mine, iar eu mă uit la ea ca la o partitură goală, pentru că de multe ori nu știu unde și cum să așez cuvintele, ele pot fi citite și invers sau în diagonală, sau în combinații de x luate câte y, eu pot doar să le dau puțină culoare... a fost...

nu îmi arăta melodiile din playlistul tău nu îmi scrie mesaje prescurtate în dm nu îmi spune că mă iubești până la lună și niciodată înapoi taci mai bine lasă-mă să-ți despic inima cu mâinile goale (sigur vor tremura pentru că mi se face rău când văd prea mult sânge) vreau să verific dacă ai vreo poză cu mine/măcar cu noi doi pe ecranul de fundal al inimii

tot ce ai citit până acum nu am scris eu bine, da, a fost aceeași mână, dar toate alea nu le-am gândit de fapt eu, a fost doar o parte din mine pe care acum am lăsat-o în gară să asculte trenul, i-am spus că aia e poezie și m-a crezut – exact cum îi spui unui copil: dacă nu ești cuminte vine baubau... a fost, da, a fost... un tren cu poezie...

IG 109

Semnal Editorial Agora ARTELOR Provocare și beneficiu spiritual

Lilioara Macovei Fondator-Redactor șef

Pornirea la drum, nou în domeniul artelor, este o dovadă de puțin curaj sau poate și mai mult, depinde, este angajare la ceva ce poate nu prevezi piedicile, intențiile necuviincioase ale altora din jurul tău, ești conștient că merită să încerci, este poate siguranța întâlnirii cu binele și frumosul, știind că ai sprijin solid, dar poate că și puțină inconștiență, altfel prea sunt toate calculate și un mic neajuns te dărâmă.

Dorința de a înfrumuseța un templu construit de la zero impune multă implicare, asta spun în cunoștință de cauză, dar când îți dorești foarte mult, se întâmplă să ai izbândă și momente de maximă mulțumire.

Păstrarea încrederii în lucrurile minunate poate fi considerată temelia unui frumos prin necesitate sufletească. În dezvoltarea acestui spațiu artistic, în mod invariabil este implicată starea emoțională. Lumea pe care vrem noi să o plămădim trebuie să fie mai frumoasă, cu mult peste cea din afara noastră, decât adevărata lume. ,,Aceia care păstrează capacitatea de a aduna frumusețea nu vor îmbătrâni niciodată", spunea Franz Kafka și cred că ne poate fi emblemă.

Pietricelele din drum nu trebuie să fie impedimente, asta nu înseamnă că nu ne vor întrista puțin, dar dacă poţi să te plângi că tufele cu trandafiri au spini sau poţi să te bucuri că tufele cu spini au trandafiri (Abraham Lincoln), atunci ne dorim grădini cu astfel de flori.

Acestea fiind spuse, am pornit la înființarea revistei Agora ARTELOR, spre bucuria noastră, a celor care ne vor citi, prin cuvinte cheie, căutate și șlefuite așa cum știți mai bine, să ne adunăm doar cei care știu că o mână întinsă reprezintă un început al unei noi trăiri, a celor care vor și pot să împartă bucuria lor cu toți cei din jur.

Conexiunile noastre nu sunt întâmplătoare.

Bine că ne-am găsit, reîntâlnit și avem gânduri bune pentru cele ce urmează! Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă. (Sfântul Augustin)

Se spune că nu există un cântar pentru măsurarea sentimentelor de iubire. Când ai de dat, atunci dă fără măsură, când ai de primit, nu mai întreba nimic. Asta trebuie spus și auzit acum, când suntem la al doilea număr al revistei de față. Reamintim celor care nu știu încă faptul că primul număr a fost și tipărit, inițial apărând online. Ceea ce trebuie reținut este faptul că, în cuprinsul publicației noastre, avem rubrici diverse, pline de conținut, fiecare redactor aducându-și contribuția cu cea mai mare deschidere și înalt profesionalism. Antrenarea tuturor celor care iubesc și scriu poezie, proză, pictează ori fotografiază, se regăsește în rubrici consacrate sau pe care le-am abordat ulterior. În această perioadă de izolare din cauze obiective, am organizat o expoziție de pictură a artistei plastice Claudia Elena Peter și una de fotografie, a lui Ovidiu Cristian Dinică, am cooptat noi artiști plastici pentru a fi prezentați iubitorilor de arte plastice și nu numai. Ceea ce este foarte important și îmbucurător pentru colectivul de redacție este prezența în rândurile noastre, a unei foarte bune traducătoare, Anica Andrei-Fraschini, rubrica aceasta onorând-o cu toată pasiunea și dăruirea. De asemenea, precizez că spațiul ,,Glasul Basarabiei” va fi auzit prin cel al doamnei Anastasia Moldoveanu de la Biblioteca ,,Tudor Arghezi” din Chișinău. Ne bucurăm de prezența doamnei filolog Issabela Cotelin, care se ocupă de corectura revistei și care va face parte din colectivul nostru redacțional. Am precizat acum aceste lucruri pentru că în primul număr au fost emoțiile mari, ca și acum, de altfel, dar așezându-ne mai liniștiți la masa discuțiilor, nu am mai omis trecerea în revistă a acestor lucruri. Acum, însă, vă pot prezenta câteva dintre rubricile și redactorii lor, ca urmare a întâlnirii noastre. În acest număr 2, sunt materiale foarte interesante în rubrica ,,Spiritualitate”, unde un tânăr de mare viitor, Tudor Alexandru Trif, student la UBB Cluj, ne vorbește despre ,,Moralitatea creștină și Shakespeare” în ,, Confesiuni”, ne reîntâlnim cu dr. în chimie Mircea Florin Caracaș, apoi un ,,Interviu” foarte bine realizat de Zarra, față în față cu Ovidiu Cristian Dinică. Dragoș Bogdan Ohaci, studentul din Londra, este redactorul cel mai tânăr din colectiv, care va avea de acum ,,Românii din diaspora” și Daniela Achim Harabagiu cu ,,Recenzia unei cărți”, sunt noutăți în acest număr, dar și celelalte rubrici pe care vreau să le descoperiți citind revista. Țin să precizez că, așa cum spunea și Antoine de Saint Exupery, am privit toți în aceeași 110

Semnal Editorial direcție și că iubirea este tot ce avem ca modalitate în care ne putem ajuta unul pe celălalt (Euripide).

Este adevărat că munca aceasta este puțin grea, dar cred că numai atunci când viața este lipsită de un scop. În schimb, când trăiești pentru a realiza ceva mai mare decât propriul orgoliu, munca grea devine o plăcere nebănuită, o mulțumire pe care aș dori să o încercați.

Suntem la al treilea număr al revistei, care va apărea în decembrie. În primul rând, aducem la cunoștință că am inserat o nouă rubrică ,,Respect datorat limbii române", urmând ideea unui foarte bun scriitor, Puiu Alexandrescu, și unde sperăm o lecturare consistentă a ceea ce vom propune cititorilor.

Orice provocare lansată în mediul online - suntem într-o perioadă constrânsă de o pandemie care nu pare a avea sfârșit - este o confruntare cu noi, apoi celor cărora le este adresată, scopul fiind măsurarea noastră pe scara valorilor.

Așa s-a continuat o tradiție în concursuri, inițiată nu cu mult timp în urmă, cu patru secțiuni (poezie, proză scurtă, umor și fotografie) în această primă toamnă, supusă unor reguli mai puțin acceptate, mai greu de dus, dar cu surprize plăcute, pentru că autorii de versuri, proză, catrene umoristice și fotografii inedite ne-au intuit dorințele. Am avut de ales cele mai bune dintre cele mai bune oferte literare și artistice și sperăm că aprecierile au fost pe măsura așteptărilor.

Toamna, anotimpul roadelor bogate, al culorilor mirifice, al imaginației surprinzătoare, a adus în viața noastră, în acest moment, bucurie și ceva învățătură, din ceea ce s-a expus. Relaxarea indusă de toate cele patruzeci și două de poezii a dat și un impuls de aplecare mai atentă asupra acestor creații sensibile, emoționante și cu mesaj subtil sau direct. Lecturarea în liniștea toamnei aduce zâmbete, bogăție sufletească și mulțumirea pe care o așteptam.

Cele zece proze scurte ne-au trimis în plină toamnă, cu zgomot de frunze colorate și miros de pâine coaptă în cuptorul din casă. Cititul la masa cu multe cărți, creioane și un ceai aromat face parte dintre momentele de neuitat din acest an greu și cu surprize neplăcute din anumite puncte de vedere.

Fotografiile care au adus toamna în fața ochilor noștri sunt în culori calde, spun mai mult decât un discurs de cinci minute. Contemplarea unei imagini de toamnă blândă este un dar frumos, generos și unic.

Am lăsat la sfârșit ,,catrenele umoristice". Ele au dat savoarea de bună dispoziție, au înveselit spiritele și, ca de obicei, ne-au trimis în grupul prieteniei trainice, al toleranței și al uitării greului.

Moderatorii acestor secțiuni au fost la înălțime cum ne-au obișnuit, implicându-se și făcând ca acest festival, ,,Simfoniile toamnei", să fie unul frecventat, animat, cu participare, atingându-și scopul și da, așa a fost, foarte frumos și binefăcător.

Mulțumim, Zarra, Issabela Cotelin, Constantin Bidulescu, Ovidiu Cristian Dinică, cei cu care am realizat acest proiect de suflet, mult iubit!

S-au văzut și simțit seriozitatea și dorința de a da din preaplinil nostru tuturor iubitorilor de frumos. S-a întâmplat să avem o toamnă frumoasă și provocatoare și sper ca bucuria pe care am împărtășit-o să compenseze într-o oarecare măsură neputințele și limitările de spațiu și vorbă față în față, așa cum a fost în acest an.

Trebuie să reamintim că am tipărit ,,Albumul Poeziei" 2020, ca dar pentru Ziua Limbii Române, un album ilustrat și tipărit de Editura Proscoala din Râmnicu Vâlcea, cu care avem o frumoasă colaborare.

Concursul internațional de pictură, grafică, sculptură, ,,Art Univers”, pe care l-am lansat în luna octombrie, va avea ca finalitate albumul ,,Universul artelor vizuale”, unde vor fi cuprinse toate lucrările care au participat la concurs. Acest album va vedea lumina tiparului în preajma Zilei Naționale a României, ca un cadou modest al artisților vizuali pentru patria noastră, mamă.

Căutăm modalități de a prezenta cititorilor ceea ce este interesant în domeniile pe care le avem în vedere, aducând mereu noutăți și materiale deosebite și, de ce nu, să concurăm cu reviste deja consacrate, asta în scopul de a ne ridica mereu mai sus din punct de vedere valoric.

LM 111

Semnal Editorial en.calameo.com/read/00273258950018b0ed484

en.calameo.com/read/002732589188f87541029

en.calameo.com/books/00273258925dd8f04e549

en.calameo.com/books/002732589ae1735e60d75 112

113

Zestrea strămoșească-„Tradiții și spiritualitate” DOUĂ FETE ALINTATE ŞI HOTARUL DINTRE SATE (Din memoria satului) Gheorghe Pârlea Înainte de Unirea de la 1859, satul Verşeni (baştina mamei lui Mihail Sadoveanu) era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihai Sturza, iar satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzeşească. Pe vremea aceea, biserica la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinare. Şi preotul, şi vechilul boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit: preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului, ci pe al răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei.

Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste, căci starea ei socială o îndreptăţea. Iar vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără spor. Şi uite aşa prinse colţ sămânţa discordiei.

Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară însă îi păru vechilului încercarea de a unelti la mutarea hotarului, astfel încât biserica să ajungă pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte aproape de biserică.

Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor Domnitorului, stăpânul moşiei, care mai întâi încercă vigilenţa proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia însă îşi păstrau cu sfinţenie vechile hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo înţelegere cu răzeşii, ațâțat de vătaful său, a ticluit un vicleşug, căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut găsi ac de cojoc. Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcop şi preoţi, pasă-mi-te pentru o procesiune de întărire a hotarului dintre cele două sate, sub motiv că acesta e şters de vremuri.

Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte, arhiereul şi preoţii au sfinţit hotarul brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi şi au invocat blestem arhieresc peste cei care vor tăgădui în a recunoaşte hotarul dintre satele lor. Bineînţeles că boii au fost mânaţi să tragă brazda de hotărnicire puţin altundeva faţă de locul unde au fost troienii cei vechi, dispăruți în colbul vremii.

Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Și, Doamne-ferește, unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie el şi din Miteştii cei din coasta Războienilor, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?!

Şi uite aşa, prearâvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni.

(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni)

114

Zestrea strămoșească UN DEZNODĂMÂNT CU… PĂRTICELE (sau CÂND DIBĂCIA DESCOASE GURA SATULUI)

Gheorghe Pârlea

În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război.

Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire, privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos.

Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului.

Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate peste săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și, din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj, urca frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.

– Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică.

Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus: – Doamneee!…

Și imediat schimbă numele celui asupra căruia își îndreaptă năduful: – Ce-ai făcuuut, Dumitreee!… Ce-ai făcuuut!…

Și nu reușea nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Uitându-se mirate una la alta, femeile din preajma sa încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei.

– Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”.

– Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!…

Doamneee!… Ce-ai făcuuut, Dumitreee!

115

Zestrea strămoșească Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică colbul drumului până-n vârful copacilor. ***

Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului.

Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mână, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea moștenitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor, în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate. Într-o zi, bătrâna nu-și mai găsi agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temenicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe rând la casele lor, arătându-le, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și îngenunchind în fața fiecăruia, le ceru să înapoieze măcar ce le-a mai rămas după ce-au cheltuit din suma cu pricina, jurându-le că își va stinge supărarea numai cu-atât.

Văzând ea însă zădărnicia umblatului cu binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să scoată temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă.

– Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’! Și Magistratul din Ceruri, cică a făcut dreptate, la vreo patruzeci de zile după „protocolul” cel intermediat de preot și înlesnit de osârdia petentei în rugăciunile cele aferente procesiunii.

Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”, aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a țintit cu foc și pară taman în șumuiocul de bani nemunciți, dosit în soba locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Îi găsise acolo ascunziș provizoriu, urmând să-și mute comoara mai înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea să-și recapete rostul. N-o făcuse însă la timp și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea dreptății.

Aflând deznodamântul demersului ei la Cer, bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta, căci înțelese că Domnul alese anume această pedeapsă pentru prădător, ca să poată pedepsi și zgârcenia ei, a mamei păgubite.

Ghe. P 116

Zestrea strămoșească TRADIŢII ȘI OBICEIURI DE PE VALEA OLTEŢULUI

Ilie Fîrtat, Georgiana-Elena Fîrtat, Alexe şi Ioana Fîrtat Grădiştea, Vâlcea

NAȘTEREA URSITORILE Se pun la 3 zile de la naştere, la chindie, cu soarele nescăpătat, obligatoriu de către moaşă.

Se pune o masă rotundă, cu o faţă de masă pe ea, pe care se aşează 3 azime de pâine, nedospite, puse deasupra trei pahare cu apă, în care s-a pus câte o monedă, iar acestea la rândul lor sunt puse pe trei farfurii. Pe azime se pune câte o linguriţă de miere sau de zahăr. Pe masă sau alături, se pun diferite obiecte care să aibă legătură cu ce ar dori părinţii să facă fiul sau fiica lor în viaţă. După ce am pregătit cele de mai sus, în camera respectivă nu se mai intră până în dimineaţa următoare. Dimineaţa, se cheamă un copil, cu tată şi mamă, şi i se dă o azimă şi gustă din fiecare pahar cu apă, după care ia monezile. Apa rămasă se aruncă la rădăcina unui pom.

Azimile rămase se rup de către moaşă în trei şi se aruncă spre răsărit, prin pomii din grădină. În noaptea aceasta, atât moaşa cât şi lăuza să fie atente la ce visează, întrucât visul are legătură cu ursita pruncului. În prima zi, după ursitori, moaşa este cea care face baie noului născut. Apa în care a fost îmbăiat noul născut este aruncată într-un loc curat, altfel este riscul ca fătul să se îmbolnăvească. Dacă se doreşte ca lăuza să mai nască şi alţi copii, apa aceasta este aruncată la rădăcina unui pom roditor, iar dacă nu, la rădăcina unui pom neroditor.

Pe vremuri, copiii născându-se acasă, erau moşiţi de către moaşă astfel; pe o aşchie de lemn se punea o monedă de argint şi buricul copilului i se tăia. Dacă apăreau probleme cu vindecarea buricului, în bandajul acestuia se punea o monedă de argint.

Buricul copilului se usuca şi se păstra, se punea într-un loc mai puţin umblat (în pod, sub un căprior). Acesta-l va proteja în viaţă, împotriva bolilor şi necazurilor.

Tot acum se face la preot o apă sfiinţită, care se pune în baia fătului şi în apa cu care se spală lăuza. Această apă se foloseşte toată şi nu se aruncă nefolosită.

Până la botez, lăuza, fătul şi scutecele acestuia nu trebuie să fie surprinse de scăpătatul soarelui afară. După ce a scăpătat soarele, nu se mai ia apă de la fântână pentru lăuză şi făt. Dacă totuşi lăuza este obligată de împrejurări să iese afară din casă, va purta la ea un fier.

BOTEZUL

Botezul se face, de regulă, după 6 săptămâni. Atunci lăuza îşi face moliftă la preot. Pruncul este dus la biserică de către moaşă şi adus acasă de către naşă. La biserică, fătul este cufundat în apă, de către preot, de 3 ori şi dat naşei care-l primeşte în scutece albe, îl înfaşă şi-l aduce acasă.

Când ajunge acasă, îl pune pe pragul casei şi trece naşa peste el, şi înainte, şi înapoi, de trei ori, şi zice ''Cum nu se deoache p [....] mea, aşa să nu se deoache (spune numele pruncului).

Pruncului, de regulă, i se da numele naşului, dar mai nou, pe lângă numele naşului, i se mai pune un nume, dorit de părinţi.

Botezul este urmat de o petrecere, dată în cinstea evenimentului, de către părinţii copilului.

RIDICATUL LA GRINDĂ

În ziua de Anul Nou, timp de 3 ani, se merge cu pruncul la moşi pentru ca acesta să fie “ridicat la grindă”. Moşul face un colăcel în care se pun bani, ce se pune pruncului de gât. Se pune pruncul cu picioarele pe o secure (topor, bardă) şi din această poziţie este ridicat la grindă de trei ori, zicându-se:«Doamne, ajută cu bine, al doilea cu sănătate, Sfânta treime să ne fie într-ajutor ».

Cu această ocazie, părinţii pruncului duc moşului plocon, o spetie (pulpa din faţă a porcului), un trandafir (cârnat oltenesc), vin şi ţuică.

RETEZUL

La 3 ani neîmpliniţi, băieţilor li se organizează retezul. Acesta constă în tăierea moţului băieţelului de către naş, în cadrul unei petreceri organizate de către părinţi, la care naşul trebuie să dăruiască finuţului un animal (de regulă un purcel, un miel, o oaie etc.). Moţul se păstrează la căpriorul casei şi i se arată când băiatul are o dificultate.

117

Zestrea strămoșească NUNTA Peţitul În peţit, flăcăul merge împreună cu părinţii şi cu o rudă mai apropiată. Tatăl flăcăului are cu el o sticlă cu ţuică cu care va cinsti gazdele. Dacă lucrurile se aranjează, se stabileşte nunta şi se face foaia de zestre. În foaia de zestre, se trec terenuri agricole, păduri şi alte bunuri pe care tatăl viitoarei mirese se angajează că le va da ca zestre fiicei sale. Tot acum, se stabileşte când viitoarea mireasă şi părinţii acesteia vor merge în vizită la viitorul ginere să-i ''caute casa'', prilej cu care se stabilesc ultimele detalii ale viitoarei nunţi. Atât peţitul cât şi căutatul casei sunt urmate de mese copioase.

Gazda să fie atentă unde stă viitorul ginere; dacă acesta stă mai lângă uşă, asta înseamnă că nu se va face de nuntă.

Nunta se făcea sâmbătă seara la mireasă (nuntă de mireasă), iar sâmbăta, duminica şi lunea, la ginere (lunea fiind considerată ziua miresei), iar joi se mergea pe calea mare.

Bradul

Bradul este dus la mireasă joi dimineaţa, de către un băiat cu tată şi mamă. Bradul este dat peste prag miresei, spunându-i-se ''Bună dimineaţa mireasă, bine te-am găsit sănătoasă!''

Mireasa dă băiatului cu bradul un prosop sau o batistă cusută.

Sâmbătă seara, se strâng fetele şi băieţii satului să împodobescă bradul. Bradul se pune cu cotorul într-un pahar cu vin, pus pe o lipie de pâine, pe o masă rotundă, mică, iar în pahar se pune un ban. Bradul este ţinut cu o mână de către ''băiatul cu bradul'' şi de mireasă. După terminarea învelitului bradului, paharul cu vin şi lipia de pâine sunt păstrate pentru duminică dimineaţa. În brad, se pune o batistă cusută de mireasă, un măr roşu, beteală şi un fuior de cânepă.

Tot sâmbătă seara, este adusă şi prăjina de către un grup de flăcăi. Prăjina este aleasă şi tăiată din pădure. Ea trebuie să fie cât mai dreaptă şi cât mai mare. Băieţilor, când merg după prăjină, li se dă băutură şi mâncare la ei. Acolo se încinge un mic chef. Ei trebuie să stropească cu vin trupina rămasă iar în trupină se bat monede.

Duminică dimineaţa, mireasa este ''învelită'' de naşă, adică i se pune voalul şi coroniţa.

Acum, se cântă de către lăutari ''Ia-ţi mireasă ziua bună''. Pe scaunul pe care a stat mireasa când a fost învelită va sta o fată care vrea să fie mireasă cât mai curând. Mireasa este bine ca după ce a fost gătită să ia un prunc în braţe, ca să aibă noroc de copii.

Tot duminică dimineaţa, băiatul cu bradul vine la mireasă împreună cu cei care au participat la împodobirea bradului, şi toţi pleacă să ''adape'' bradul, însoţiţi de lăutari. La udat, trebuie şi o găleată la care se leagă un prosop cusut, un fuior de cânepă şi fularul ginerelui (de care ţine mireasa să nu se ude, căci altfel devine ginerele beţiv), iar sub toarta găleţii este pus un resteu luat de la jug, din partea dreaptă. În găleată, se pune un mănunchi de busuioc. De un cap al resteului ţine un băiat cu tată şi mamă, iar de celălalt ţine o fată la fel, cu tată şi mamă. La fântână, scoate apă băiatul cu bradul şi pune apa în găleată de trei ori, iar mireasa stropeşte cu busuiocul pe toţi însoţitorii. În jurul găleţii, se joacă hora de mână (băiatul cu bradul cu hora înainte şi mireasa lângă el), de trei ori: odată la fântână, odată pe drum spre casă şi o dată acasă. Cu apa din găleată se stropesc nuntaşii, când pleacă de la mireasă, în trei direcţii.

După ce s-a venit cu bradul de la udat, acesta se leagă în vârful prăjinei şi e ridicat la colţul casei.

Se aşteaptă venirea ginerelui. Poarta este legată cu fularul ginerelui. Când vine ginerele cu nuntaşii săi, la poartă, se spun colăceriile de către un nuntaş din partea ginerelui:

„ - Bună dimineaţa, cinstiţi socri mari!

- Mulţumim dumneavoastră, boieri militari!

- Da ce umblaţi, ce căutaţi?

- Ce umblăm, ce căutăm? la nimeni samă n-avem să dăm!

Că tânărul nostru împărat De noapte s-a sculat Şi cu trâmbiţa a sunat Mare oaste a adunat: Două mii de grăniceri Trei sute de feciori, Boieri din cei mai mari, 118

Zestrea strămoșească Nepoţi de generali, Când dete soarele să răsară Au plecat la vânătoare Şi-au vânat ţara de sus, de la apus, Când dete soarele spre seară Ieşiră la drumul cel mare; La drumul cel mare Deteră de urmă de Zână, Şi ziseră că este împăratului cunună, Iar alţi vânători, mai cunoscători, Zisără că-i urmă de căprioară, Să-i fie Împăratului soţioară, Iar Nunul cel mare, cu grija în spinare, Încălecă pe un cal, ca pe un Ducipal, Se ridică în scări, Se umflă în nări, Făcu ochii roată Peste oştirea toată Încoace când privi, ce zări?

Zări o floricică frumoasă şi drăgăstoasă Şi văzând că nu-nfloreşte, nici nu rodeşte, Nici locul nu-i primeşte Ne trimeasă pe noi, Şaizeci de lipani Călări pe şaizeci de juncani Cu coame cănite, Cu frâne zugrăvite, Cu târnăcoape de argint Să scoatem floricica din pământ.

Să ne aducă şi nişte lăutari Să ne cânte şi toată lumea să asculte.

Să ne ducem la cununie Şi să ne citească un popă Ce ştie carte latinească.

Să ni se aducă un popă, Cu barba ca fusul, Să ne dea curând răspunsul.

Să nu ne aducă un popă cu barba rară Să ne ţină până în seară Răspunsul nostru este: Şaizeci de mahare de in Ce le-aveţi pe aici, Cusute cu arnici.

Să fie şi cu mătase, Dar să fie de la dumneavoastră din casă.

Să fie şi cu strămătură, Dar să fie cu voie bună.

Socri mari, aduceţi aici Un vas cu prune uscate Să dăm la aceste guri căscate.

Aduceţi aici câţiva grăunţi de usturoi Să dăm la ăi ciocoi.

Aduceţi-ne aici fân, vizdei cosit Din noaptea de Sfântul Gheorghe, Cosit de sărbători Şi strâns de două fete surori.

Mulţi brazi luminoşi Bine v-am găsit socri sănătoşi!

Luaţi plosca asta, picia lată, picia lată S-o săruţi socrule o dată Dacă o săruţi pre tare Căciula din cap îţi sare Ce s-a făcut Nu mai este de desfăcut.”

119

Zestrea strămoșească Mireasa este ascunsă de către cei ai casei, iar ginerele este obligat să o caute.

După aceasta, toţi nuntaşii trec la masa bradului, unde li se pun flori în piept de către miresă.

La masa bradului, stau şi naşii, şi ginerele. Ginerelui i se pune în loc de mâncare o farfurie cu ardei iute, ceapă, prune uscate şi alte fructe sau legume de sezon. Ginerele şi mireasa trebuie să se cunune fără să mănânce înainte. La acestă masă, nuntaşii dau miresei bani. Aceşti bani mireasa şi-i pune în sân, ca să-i poarte noroc. Înainte de plecarea la biserică, se coboară prăjina ca să poată fi luat bradul, iar prăjina se va ridica din nou şi acolo va rămâne timp de un an. După această perioadă, din ea se va face un lanţ de gard.

Când se iese din casă, naşa rupe în capul miresei lipia de pâine rămasă de la împodobitul bradului, care a fost stropită cu o parte din vinul în care a stat bradul când a fost împodobit. Lipia de pâine se rupe în trei şi se aruncă în trei direcţii diferite, în aşa fel încât să fie prinse de tinerii care vor să se căsătorească în perioada următoare. Vinul rămas în pahar se bea de către un tânăr cu mamă şi tată, care va lua şi moneda din el.

După aceste ceremoniale, se pleacă la biserică, la cununat. Naşa merge cu mireasa, iar naşul cu ginerele. În faţa alaiului, merge băiatul cu bradul. În biserică, în timpul oficierii cununiei religioase, atunci când se dă ocol prin faţa altarului, se aruncă peste miri ,,sămânţâiurile’’. Acestea sunt un amestec de seminţe de dovleac, boabe de fasole, care se aruncă peste tineri, pentru ca tinerii să aibă noroc în viaţă şi rod.

După venirea de la biserică, bradul este legat la colţul dinspre răsărit al casei ginerelui şi acolo va rămâne timp de un an. Din el, băiatul cu bradul va lua prosopul şi mărul. Mărul va fi împărţit cu fetele.

Când se vine de la cununat (acum ceremonialul se mută în casa ginerelui), socrul mare le ţine calea la tineri cu o masă mică, rotundă, pe care se găseşte o lipie de pâine şi un pahar cu vin. Mireasa dă socrului mare un prosop cusut de ea, pe care i-l leagă de după gât şi umăr. Socrul mare ia mireasa de mână şi o plimbă în jurul mesei de trei ori, după care o duce în casă, unde este primită de către soacra mare cu o farfurie cu dulceaţă sau miere şi le dă şi ginerelui şi miresei să mănânce cu o linguriţă.

Lumânările cu care s-au cununat, dacă nu s-au stins pe drum (a cui se va stinge prima, va muri primul), vor fi stinse într-un pahar cu vin.

Luni vin socrii mici ,,pe calea mare’’, cu nuntaşii lor (neamuri, prieteni). Se pune o masă mi-că, rotundă, iar pe sub masă se dă miresei o găină, iar ginerelui un cocoş. Cocoşul poartă numele ginerelui, iar găina, numele miresei. Tot pe sub masă, ginerele şi mireasa sunt puşi să tragă, să rupă un colac învelit în lână. Cel care rupe bucata mai mare va domina în căsnicie.

Joi, tinerii împreună cu socrii mari merg pe calea mare, la socri mici. Cu această petrecere, se încheie ceremonialul de nuntă, care a ţinut o săptămână. A început de joi, până în nuntă, cu ceremonialul primirii bradului de către mireasă şi s-a încheiat joi, după nuntă, cu acestă petrecere organizată de socrii mici.

ÎNMORMÂNTAREA

Mortul este spălat, îmbrăcat şi pus în tron (sicriu). Dacă este bărbat, va fi spălat şi îmbrăcat de trei bărbaţi, iar dacă este femeie, de trei femei. Apa folosită la spălare se aruncă la un pom, iar copaia în care a fost îmbăiat se ţine cu gura în jos sub patul din odaia în care a fost îmbăiat mortul, timp de şase săptămâni. În buzunarul de la haină i se pun: batistă, bani, oglindă şi piepten.

Tronul a fost aranjat astfel: se pune o pătură peste care se aşează cearşaful funerar şi o pernă.

Mortul pus în tron se acoperă cu urar (cumpărat sau făcut în casă). Mortului i se adaugă (sub perna din tron) o perniţă mică în care se pun toate obiectele folosite la toaleta lui (săpunul, pieptenul, acul folosit, nouǎ boabe de porumb, nouǎ boabe de fasole, nouǎ pietricele, nouǎ frunze de stejar, resturile de pânză de la doliu, aţe rămase, lână rămasă de la piedică, unghiile tăiate, părul de la pieptănat).

După ce s-a pus mortul în tron, i se face o piedică la picioare (un fuior de lână se întinde ca o funie şi se leagă picioarele prin înfăşurare).

De degetul mic de la mâna stângă se leagă cu aţă roşie un bănuţ îngăurit, numit ort ce are rolul plătirii vămilor.

Pe pieptul mortului se pune o cruce făcută din lemn de măceş şi o lumânare făcută special (se face din ceară de albine, lungă şi încolăcită) numită ,,stat’’.

Mortul este jelit (bocit) atunci când moare şi în următoarele trei zile, la răsăritul soarelui, la prânz şi în scăpătatul soarelui.

120

Zestrea strămoșească Mortul este păzit zi şi noapte, timp de trei zile – priveghi. Pe această perioadă, se ţin lumânări aprinse. Se tămâie de către cei care-l viziteză să-i aducă câte o lumânare - prietenii, rudele.

Tot în această perioadă, la locul unde a murit se pune un prosop curat şi se pune o farfurie cu mâncare, pâine, o lingură, o cană cu apă şi o lumânare. Mâncarea se consumă zilnic de către cineva, iar apa care nu s-a băut se aruncă la rădăcina unui pom. Acel loc este tămâiat timp de trei zile. După ce mortul ,,părăseşte’’ casa, acestea (farfuria, lingura, cana) se dau de pomană celui care a tămâiat. Într-o fereastră se pune o cană cu apă, iar pe cană se pune o felie de pâine. Apa din cană va fi schimbată zilnic, timp de şase săptămâni. Felia de pâine va fi aceeaşi, iar după şase săptămâni va fi pusă într-un pom, să o mănânce păsările. Cana în care a fost apa se dă de pomană plină cu vin.

Se fac 44 de polmeţi - batiste care au la un colţ un ban şi la celălalt colţ o lumânare. Toate acestea sunt legate cu aţă roşie, fără nod. Se fac şi cinci prosoape, la fel ca polmeţii: unul pentru preot, unul pentru cântăreţ, unul pentru sfeşnic, unul pentru steag (plus o basma neagră) şi unul (plus o basma neagră) pentru atelajul de transport.

Când se iese din casă cu mortul, rudele apropiate trag de coşciug către înapoi zicând: “Noi tragem de tine, dar tu să nu tragi de noi” .

Pe drumul spre cimitir, se fac trei ,,odinele’’, de fiecare dată întregul cortegiu funerar se opreşte, iar preotul face o scurtă slujbă. În momentul în care cortegiul se pune în mişcare, se aruncă peste cu o mână de monede şi bomboane, amestecate.

După ce mortul părăseşte casa, cineva din rudele mai îndepărtate va rămâne acasă şi va mătura, va face curat, iar gunoiul este aruncat la un hududoi, cu mătură cu tot.

După ce sicriul a fost coborât în groapă şi s-a aruncat cu pământ peste, se dă peste groapă groparilor, pânza albă cu care s-a coborât sicriul şi un cocoş.

Mormântul este tămâiat de către o femeie plătită, zilnic, timp de şase săptămâni.

La mormânt, se pune, în loc de cruce, un stâlp. La şase săptămâni se pune şi cruce.

Tot la şase săptămâni, pentru mort, se face câte un pod şi câte o fântână la care se pune câte o cruce. Toate acestea vor fi sfiinţite de către preot. Dacă nu există posibilităţi materiale pentru ca fântâna să fie nouă, se pomeneşte mortul la o altă fântână.

Timp de şase săptămâni, se dă de pomană în fiecare dimineaţă o turtiţă cu mâncare şi câte o găleată cu apă.

După cele şase săptămâni, cele trei femei (cu tămâiatul, cu apa şi cu turtiţele) merg la o apă curgătoare. Într-o troacă (făcută din coaja unui dovleac) pun cenuşă din vatra de unde s-a luat focul de tămâiat, pe care se aşează trei colaci (unul al tămâiatului, unul al turtiţelor şi unul al apei) cu lumânări aprinse şi i se dă drumul trocii pe firul apei. Femeia care a dat apa de pomană timp de şase săptămâni va scoate din râu 44 de oale de apă şi le va vărsa pe malul apei.

Celor care au scăldat mortul li se dă de pomană câte un rând de haine.

Mortului i se fac pomeni de nouǎ zile, şase săptămâni, o jumătate de an, la un an, la trei ani şi la şapte ani.

La pomana de şase săptămâni se sfinţesc (slobozesc) de către preot fântâna, podul, hainele (ţoalele), patul (cu lenjerie) şi masa ( masă mare) cu scaun şi pe masă se pun străchini cu mâncare, tacâmuri, lampă, lighean, săpun de casă, găleată de apă, făraş, mătură, la care se pune ciomag de alun cu prosop, iar la colţul prosopului se pune o monedă legată cu fir roşu, fără nod.

La pomenile de la un an, la trei ani şi la cea de şapte ani, se dă de pomană câte un rând de haine.

Surse : Material cules din localitatea Grădiştea, Vâlcea, de către Ilie Fîrtat, Georgiana-Elena Fîrtat, Alexe şi Ioana Fîrtat și publicat în cartea “Grădiştea, pagini de dor”, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2007; Gângu Elisabeta (Pleşoianca), Truşculete Ioana, Dumitrascu Gheorghe (Pandilică, lăutar)

121

Zestrea strămoșească Dragostea pentru tradiția populară Cuciula Gheorghina-Nicoleta Mă numesc Cuciula Gheorghina-Nicoleta, născută la data de 17 noiembrie 1999, în Municipiul Beiuș, din mama Daniela-Linca și tatăl Gheorghe-Moise. Am copilărit în comuna Șoimi, sat Urviș de Beiuș, județul Bihor, iar din 2019, alături de soțul meu, Lincan Ionel, în Oradea. Activitatea mea culturală a început la vârsta de 11 ani, mai exact în ianuarie 2011, în cadrul Ansamblului „Muguri și Mlădițe de Tezaur”, al Casei de Cultură Beiuș, ca solistă, sub îndrumarea doamnei Anca Banda, descoperită fiind de către regretata doamnă învățătoare și preoteasă din satul natal, Viorica Popa (dec. 24 decembrie 2019). Alături de ansamblu, am participat la numeroase spectacole, pentru o perioadă de un an, circa 60 de evenimente câmpenești și nu numai. După un an am început colaborarea cu Ansamblul „Doina Șteiului”, al Casei de Cultură Ștei, alături de care am participat timp de 2 ani la numeroase evenimente, în urma cărora am fost selectată de către Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor, în a colabora la evenimentele realizate pe raza județului Bihor. Colaborarea a început din anul 2014 și până în prezent, cu participare activă pe toată această perioadă. Din 2013 colaborez cu doamna Felicia Costin în tot ce reprezintă repertoriul meu original, costum popular, înregistrări - în colaborare cu Dan Moisa, Ionuț Mateș, Cornel Tomuțiu (Cornel de la Chișcău) - apariții televizate – Hora TV, AgroTV, Etno TV, Favorit TV. Din 2014, sunt membră a Asociației „Avram Iancu” Beiuș, alături de care am participat în diferite activități culturale, atât la nivel de județ, cât și național, în cadrul excursiilor organizate pentru „Cunoașterea istoriei”. Anul 2018 a fost unul foarte important pentru asociația noastră, în acest an am avut onoarea de a avea alături de noi, prin intermediul programului Erasmus+, tineri din 6 țări Europene: Bulgaria, Grecia, Italia, Spania, Ungaria și, desigur, România. Am avut plăcerea ca, din partea echipei României, să fac parte ca membru formator de tineret. Acest proiect, numit LEO(LEARNING FROM EACH OTHER) a fost organizat cu scopul de a promova activități naționale și internaționale, prin intermediul tinerilor iubitori de cultură și istorie. Sperăm să se continue acest proiect cu o nouă ediție cu alte state Europene, alături de care să învățăm cultura și istoria care ne privește pe toți.

Dragi cititori, vreau să vă povestesc puțin despre decizia de a urma drumul cântecului, drum destul de anevoios. Totul a început în anul 2010, când regretata mea bunică a decedat, iar visul acesteia era unul singur, acela de a mă vedea îmbrăcând portul popular bihorean și să mă vadă pe cele mai înalte scene. Din păcate, nu a reușit să mă vadă, dar sunt sigură că este mândră de ceea ce am reușit să realizez. În toamna aceluiași an, doamna învățătoare a purtat o discuție cu părinții mei, în urma căreia au luat decizia de a mă duce să încerc, în primă fază, dacă îmi place și am ceea ce trebuie, Talent! Spre surprinderea tuturor, doamna Anca Banda, directoarea ansamblului „Muguri și Mlădițe de Tezaur”, al Casei de Cultură „Nicolae Bolcaș”, Beiuș, a decis să mă pregătească pentru primul meu spectacol, acesta fiind pe data de 8 martie 2011, spectacol organizat pentru Ziua Mamei. Prima melodie cântată, chiar în acel spectacol, a fost „Când eram la maica fată” din repertoriul Voichiței Mihoc. Din acel moment, repetițiile săptămânale au început, spectacolele au început să îmi simtă prezența din ce în ce mai des, la fiecare sfârșit de săptămână câte două sau chiar și trei spectacole. Cum am precizat mai sus, am colaborat doar un an cu acest ansamblu, după care am început colaborarea cu Ansamblul „Doina Șteiului”, al Casei de Cultură „Miron Pompiliu” Ștei, când am început să prezint și cântece din repertoriul propriu, timp de 2 ani. Pas cu pas, am înaintat pe scenele din județ, cât și interjudețean, participând la spectacole și pe scenele din județul Arad. Pot să spun cu mândrie că îmbrac de fiecare dată cu o mare dragoste portul popular și cu o satisfacție deosebită, urcând pe scenă cu zâmbetul pe buze și plină de entuziasm. Costumele mele populare sunt îngrijite cu mare atenție de mama mea, acestea având și peste 100 ani. Acestea sunt formate din spătoi, poale, zadie, ilic, zgardă, batic, ciorapi de lână, opinci și nelipsitul tricolor. Înainte de fiecare spectacol, împreună cu mama mea, alegem cu atenție cel mai frumos costum, astfel încât să nu merg de două ori cu același, datorită faptului că dețin peste 14 costume și este păcat să îmbrac doar unul. Fiecare costum are o semnificație specială pentru mine, fiecare dintre ele îmi dă emoții diferite. Cu mare greutate am reușit să achiziționez atâtea piese tradiționale, din cauză că lumea a renunțat la ele în urmă cu mult timp, foarte puțini au păstrat aceste costume, fiind greu să ajungi la cei care încă le mai au. Cum spuneam, cu fiecare costum simt o emoție aparte, parcă cei ce le-au purtat ar fi prezenți prin ele și îmi dau curaj.

Cu toate acestea, în urmă cu puțin timp, am început să pun unele gânduri în câteva cuvinte, sub forma unor citate sau chiar poezii. Gânduri de iubire, tristețe, amintiri plăcute sau mai puțin plăcute, adaptate, zic eu, la sentimentele multora dintre cei ce au reușit până acum să le citească.

122

Zestrea strămoșească Sunt momente în viață când ne lovim de câte un obstacol și este nevoie să luăm tot răul în piept și să-l învingem, pentru a ne putea împlini visele. Un om fără vise nu se poate numi om, rostul în viață, al unui om, este dat de scopul pe care îl are, nivelul pe care dorește să-l atingă sau chiar să-l depășească. Poate vă întrebați care sunt visele mele sau ce fac pentru a le împlini. Ei bine, am o multitudine de vise, printre care este și visul de a fi un om corect și drept, cred că este cel mai important vis dintre toate. Da, desigur, îmi doresc să fiu o miresică frumoasă, să fiu o absolventă a unui doctorat, de ce nu, să am un rol important în a duce tradițiile noastre românești, la un nivel superior. În momentul de față, probabil sunt la un nivel destul de mititel, dar cu timpul o să mă lupt să ajung sus. Omul nu s-a născut mare, ci a trebuit să mănânce mult pentru a crește!

Viața unui om are multe nivele, toate fiind un algoritm al renașterii și al determinării. Te naști, nu știi să vorbești, nu știi să pășești, nu cunoști nimic din ce te înconjoară, dar știi un singur lucru: o știi pe mama, o simți, o auzi și știi că e acolo pentru tine. Pe urmă, înveți să spui primele cuvinte, înveți să umbli, cunoști pe cei ce te țin în brațe, înveți să te hrănești cu o linguriță. Pe urmă, mergi la grădiniță, ajungi într-un colectiv mai larg, crești, mergi la școală, înveți ce e bine și ce e rău, te lovești, dar înveți să nu cedezi. Ajungi la un moment dat, când trebuie să iei propriile decizii, să iei viața în propriile mâini și să faci ceva cu viața ta. Pe cum trece timpul, vezi cum viața trece, ajungi un om de succes sau nu, depinde de drumul care l-ai ales, deciziile pe care le-ai luat. O să vezi că ți-ai făcut prieteni care te-au trădat și alții care te-au ajutat. O să ajungi în punctul în care vei arăta copiilor tăi drumul corect spre succes și vei pleca din această lume în momentul în care ți-ai terminat misiunea pe pământ. Da! Am povestit puțin despre ciclul de viață a unui om, care este de la sine înțeles că este dirijat de fiecare dintre noi. Deci, trăiește, iubește și fă alegeri indiferent de cum ar fi, dar învață din toate câte puțin, asta este legea firii omenești.

CGN

123

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

1. PALATUL COPIILOR CLUJ Cluj Napoca, str. Republicii, nr. 23, tel/fax:0264595765/0264596240, e-mail:pccluj@gmail.com Palatul Copiilor este situat în centrul municipiului Cluj-Napoca (strada Republicii nr.23), având filiale în cartierul Măraști (strada Fabricii de Zahar, nr.49), precum și în zona Munților Apuseni, în comunele Băișoara și Caps-Valea Ierii. Palatul Copiilor are în subordine administrativă și financiară Cluburile Copiilor din orașele Dej, Gherla, Turda, Câmpia-Turzii și Huedin.

2. CLUBUL COPIILOR TURDA

Turda, str. Dr. Ioan Rațiu, nr. 23, tel: 0264311536, 0757088201, e-mail: clubturda@gmail.com 3. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD

Arad , str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699 Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit financiar, consultanță în domeniul fiscal, membri în C.E.C.C.A.R. 4. S.C. CENTER POINT EXIM TURDA

Turda, str. Aviatorilor, nr. 10/A. Punct de lucru: Turda, str. 22 Decembrie, nr. 64, tel/ fax: 0264 316 639, 0744585867, e-mail: centerpointmm@yahoo.com Firmă specializată în comercializarea produselor din lemn; paleți și ambalaje din lemn, elemente prelucrate din lemn, diverse produse din lemn la comandă, unde raportul calitate/ preț este prioritar.

5. S.C. COMPANIA DE APĂ ARIEȘ S.A.

Turda, str. Axente Sever, nr. 2, jud. Cluj Telefon/Fax: 0264.311.771 / 0264.311.772 email: office@caaries.ro / www.caaries.ro

S.C. COMPANIA DE APA ARIEȘ S.A. Turda, înființată în anul 2007, este Operatorul Regional din Regiunea Turda - Câmpia Turzii, județul Cluj. Principalul domeniu de activitate al operatorului este tratarea-furnizarea apei potabile, respectiv colectarea-epurarea apei uzate din doua orașe (Turda și Câmpia Turzii) și 11 comune (Mihai Viteazu, Viișoara, Săndulești, Luna, Tritenii de Jos, Petreștii de Jos, Ploscoș, Ciurila, Călărași, Aiton, Tureni) iar din anul 2017 încă două comune au fost incluse în arealul de deservire al CAA: Iara și Moldovenești. Totalul populației din aria de operare este de aproximativ 100.000 locuitori. Compania de apă ARIEȘ furnizează apă potabilă către circa 23.000 de clienți.

Consecventă în sprijinirea și promovarea comunității locale, Compania de Apă Arieș susține proiecte din domenii cum ar fi: educație, protecția mediului, sport, sănătate și cultură. Compania de Apa Arieș dezvoltă programe de implicare socială, întreprinde acțiuni de solidaritate și se implică în acţiuni care vizează protecţia mediului, prezervarea resurselor de apă sau acțiuni cu caracter social. Ca operator regional, acceptăm responsabilitatea socială care ne revine și angajamentul față de oamenii din comunitatea pe care o deservim iar prin intermediul acțiunilor întreprinse ne propunem să contribuim la o viață mai bună a comunității noastre, acordând ajutor celor din jur, ținând cont de diversitatea socială. Compania de Apă Arieș contribuie esențial la dezvoltarea durabilă a comunităţii pe care o deservește prin investiţii majore în infrastructura de apă şi apă uzată din aria de operare, dovedind astfel grija pentru apă și mediu, pentru oameni şi pentru un viitor mai bun.

124

Parteneri & Sponsori & Colaboratori 6. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA

Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6,cod postal: 400254, Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro , ww.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic.Distribuie produse aparținând grupului WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate. Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie.

Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică. La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie. În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

7. S. C. VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII

Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, cod postal:405100, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida „Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă.

8. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA

Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și agregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale și civile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren.

Lucrări de construcții civile și industriale; fundații, structură beton,finisaje, instalații sanitare, electrice și termice... Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj.

9. EDITURA EIKON BUCUREȘTI; Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e-mail:valentin.ajder@gmail.com S.C. EIKON BOOKSTAGE S.R.L.; Contact : Str. Calea Giuleşti nr. 333, sector 6, Bucureşti, Redacţia:tel: 021 348 1474,mobil: 0728084802, 0733131145,e-mail: contact@edituraeikon.ro, Distribution:tel./fax:+4021348 14 74, mobil:+40733131145, http://www.librariaeikon.ro/ 125

10. S.C. AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501, e-mail:agroliv@yahoo.com

Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mașini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare; lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul.

11. S.C. H T I INTERNATIONAL ROMANIA S.R.L. BRAȘOV

Sediul Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281, Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283, Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău: Str. Narciselor, nr.5A,Tel:+40234555002Fax: +40334405197, e-mail:hti@ hti-romania.ro. Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 , Tel: +40 341425 197, Fax: +40341 425194, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Cluj: loc. Stolna, Str. Principală, nr. 125, jud. Cluj, Tel: +40 0264 232 797 , Fax:+40 0264 232 797, e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil:0754 087 388, 0746 297022 www.hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industriale și rezidenţiale. Datorită numărului mare de parteneri de renume din Europa pe care îi reprezintă și a pa- letei largi de produse desfăcute, HTI International Romania va asigura componentele de instalații dorite în combinații optime și cu cel mai bun raport calitate/ preț. HTI Internațional România, prin parteneriatul cu cele mai importante companii producătoare în domeniu, comercializează o gamă de produse specifice: conducte, tubulatură, armături industriale, materiale geosintetice, cuplaje, fitinguri şi accesorii pentru lucrările de alimentare cu apă şi gaz, de canalizare, de pregătire şi tratare a apei, infrastructură, industrie, agricultură pentru diverse aplicații.

12. S.C. AMP GRUP S.R.L. CRAIOVA

Sediul Craiova: str. Calea Severinului, nr.72, jud. Dolj, www.ampgrup.ro tel: 0251 435 310, e-mail:office@ampgrup.ro Punct de lucru Câmpia Turzii: tel: 0785244294, e-mail: ampturda@gmail.ro; pachia.v@ampgrup.ro Firma comercializează materiale pentru instalații de apă-gaz și canal, robineți și vane, cuplaje și adaptoare, compensatori montaj, fitinguri, cămine canalizare și de vizitare, guri de scurgere stradală, branșamente gaz, armături, apometre, hidranți, capace din fontă și compozit, servicii de logistică și consultanță tehnică. Produsele provin de la producători din țară și de la producători de top din extern. Calitatea și prețul competitiv sunt cele două repere esențiale ale produselor comercializate.

Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862 126

Revista

https://issuu.com/stelupop 127

128