Revista AC nr. 6/2019, revistă trimestrială de informare și promovare a culturii

1

Revista Fondator & redactor șef: STelu Pop Editor coordonator: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Claudia Elena Peter Redactor: Jessica Pîncotan, Silvia Bodea Sălăjan, Pr. Giani Achim

Editor & tehnoredactare: STelu Pop Corectura & revizuirea textelor: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea Ilustrații & prelucrare: STelu Pop, Cristian Tömlö Sursă ilustrații: Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, Google, Wikipedia, Alexia Ploscaru Coperta 1 - 4, 2 - 3: Cristian Tömlö & STelu Pop Colaboratori nr.6/2019: Ovidiu Cosac Horațiu Peter Andrei Oros Valeriu dg Barbu Aurelia Buzoiu Dorina Șișu Nadia Linul Urian Maria Pădurean Pop Gheorghe Sinescu 2

Cuprins 1. Editorial: - Ratio et Revelatio- Mihai Cotea_________________________________________________________________ pag. 6 2. Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”: - Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 - analiză de ansamblu, date statistice- Constantin Popuța_________________pag. 7 - Revista AC & Antologii din Colecția AC în mediul online_______________________________________pag.10 3. Oameni care au făurit istoria: - Avram Iancu, Un luptător pentru eliberarea națiunii- Lilioara Macovei_____________________pag. 11 - Vitalitatea cromaticii în pictura lui Ion Țuculescu- Lilioara Macovei________________________pag. 13 - Tristan Tzara sau „Trist în țară”- Lilioara Macovei__________________________________________ pag. 16 - Lecția de viață a lui Panait Istrati- Lilioara Macovei_________________________________________pag. 19 4. In memoriam: - Ioan Slavici-„Explorator al frumuseților graiului și al sufletului poporului nostru” - Lilioara Macovei_______pag. 21 - Ioan Slavici- George Topîrceanu_______________________________________________________________pag. 23 5. Cartea, izvor de cultură: - Din istoria cărții și a bibliotecilor. O incursiune- Mihai Cotea_______________________________pag. 24 6. Orizonturi temporale: - Mitul, gândirea prelogică și dogma, în viziunea și creația lui Lucian Blaga- Mihai Cotea__pag. 26 7. Bozon: - Cornițe, atomi de carbon și atitudine- Anica Andrei-Fraschini________________________________pag.29 8. Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019: - Suflet de copil- Pop Ioana_______________________________________________________________________pag. 31 - Neputință- Andronicescu Ioana- Alexandra___________________________________________________ pag. 31 - Povestea unui ghiozdan- Dunca Denis________________________________________________________ pag. 31 - Aventura Șoricelului Biscuit- Floroiu Maria-Teodora_________________________________________ pag.32 - În visul unui vis- Trif Mara Tania______________________________________________________________ pag. 33 - Singurătate- Andronicescu Ioana- Alexandra _________________________________________________pag. 35 - Inocență- Andronicescu Ioana- Alexandra_____________________________________________________pag. 36 - Mirosul anotimpurilor- Andronicescu Ioana- Alexandra______________________________________pag. 37 - Mirajul copilăriei- Beldiman Alexandra_______________________________________________________ pag. 38 - Două căi- Bănete Tudor________________________________________________________________________ pag. 39 - Gâlceava pronumelui cu numeralul- Bănete Tudor____________________________________________pag.39 - Pentru că nu dormeam.Visul- Bănete Tudor___________________________________________________pag. 40 - Ce n-aș face- Borcea Maria______________________________________________________________________pag.40 - O vioară...- Vulea Maria_________________________________________________________________________ pag.40 - Și-ar fi dorit- Berzava Alina____________________________________________________________________ pag. 41 - Reveria Primăverii- Preda Andi Ionel_________________________________________________________ pag. 41 - Balul Bobocilor- Rusu Teodora________________________________________________________________ pag. 42 - Zâmbet de copil în zbor de fluturi- Borodi Maria Salome_____________________________________pag. 42 - Estetica metamorfozei- Bortă Teodosia_______________________________________________________ pag. 44 - A douăsprezecea poruncă- Simion Anca_______________________________________________________pag. 46 - Primăvara ființei- Moldoveanu Miruna________________________________________________________pag. 49 - Dulce timp, copilărie!- Cociuba Alesia Vanesia________________________________________________ pag. 49 3

- terebentină, apusuri atârnate la geam și urme de cuvinte pe piele- Olaru Elena___________ pag. 50 - Uite-mă aici- Raicu Alexandra__________________________________________________________________pag. 51 - Brambura- Raicu Alexandra____________________________________________________________________pag. 51 - Fluturele care voia să zboare-Negroiu Ioan__________________________________________________ pag. 52 - Lecții de candoare și curaj- Preda Narcisa____________________________________________________ pag. 53 - Un vis împlinit- Lușcă Beniamin________________________________________________________________pag. 54 - Visele pot deveni realitate- Schmidt Andrei Casian___________________________________________ pag. 57 - Spiridușul- Hurjui Andreea Dorotheea_________________________________________________________pag. 58 - Povestea Zadei- Dinu Adnana- Mihaela________________________________________________________pag. 58 - Povestea corbului- Chesec Vlad_________________________________________________________________pag. 59 - Zâna- Floarea Primăverii- Cazan Mădălina__________________________________________________ pag. 59 - Un dinozaur contemporan- Panait Mihai ______________________________________________________pag.60 - Cum a fost la școală?- Danciu Mircea Alexandru & Danciu Horia Mihai____________________ pag. 61 - Te iubesc- Panait Simona- Ștefania________________________ ____________________________________pag. 63 - Larvas obtendant- Panait Simona- Ștefania___________________________________________________pag. 63 - Fluturi și vene- Panait Simona- Ștefania_______________________________________________________pag. 63 - Pământul supărat- Luciu Ștefan_______________________________________________________________ pag. 64 - Step- Popa Andreea Alexandra_________________________________________________________________pag. 64 - Parfum de primăvară- Popa Andreea Alexandra______________________________________________pag. 64 - Reflexie- Teulea Tudor_________________________________________________________________________ pag. 65 - Lunovic- Pîncotan Jessica_______________________________________________________________________pag. 65 - Dragă jurnalule- Lăzărescu Maria____________________________________________________________ pag. 66 - O fărâmă de curaj- Iuga Elisabeta_____________________________________________________________ pag. 68 - Lectura între obligație și pasiune- Oancea Theodora_________________________________________pag. 69 - Zâmbet de copil- Sandu Elena Andreea________________________________________________________pag. 70 - Trecut, prezent și viitor- Crețu Elena Iustina _________________________________________________pag. 72 - Genealogie - Crețu Elena Iustina______________________________________________________________ pag. 73 - Zâmbet de copil în zbor de fluturi- Tupișca- Reiter Ana Maria______________________________ pag. 74 - Primăvara- Șaimu Mario Angelo Gabriel_____________________________________________________ pag. 75 - Jurnalul nostalgiei - Ciobanu Izabela_________________________________________________________ pag. 75 - Ochi și soare- Bonti Daniela____________________________________________________________________ pag. 76 - Vulpea prietenoasă- Șerban Luana, Bica Smaranda, Rotariu Denise, Huszar Hanna_______ pag. 77 - Milenia - Belei Raluca___________________________________________________________________________pag. 78 - Destine împletite- Neață Daniela Ioana_______________________________________________________ pag. 80 - Speranța -Stroe Sara___________________________________________________________________________ pag. 82 - Sub vălurile tale- Mărineață Dimitrie__________________________________________________________pag. 83 - PădurEA - Smărăndescu Ioana_________________________________________________________________pag. 85 - Magia copilăriei- Cobzaru Alicia- Romina_____________________________________________________pag. 88 - Fantasme- Macovei Raluca Ioana_____________________________________________________________ pag. 89 - Extaz și tristețe - Turcu Ionuț-Tudor__________________________________________________________ pag. 89 - Spovedanie - Turcu Ionuț-Tudor_ _____________________________________________________________ pag. 90 - Gânduri de primăvară- Turcu Ionuț-Tudor___________________________________________________ pag. 90 - Când nu știi de ce zbori... caută răspunsul în zborul flururilor- Turcu Ionuț-Tudor_________ pag. 90 - Sordello trubadur- Bolba Denisa_______________________________________________________________pag. 92 - Extravaganță picturală- China Răzvan________________________________________________________ pag.94 - Extravagance picturale- China Răzvan_________________________________________________________pag.95 - Ultim prezent - Benția Anda Maria___________________________________________________________ pag. 96 -„Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, de la idee la concursul național de creație artistică pentru copii - Claudia Elena Peter_____________________________________________________________ pag.100 - Prezentare lucrări plastice premiate la concurs__________________________________________ pag.103 9. Scriitori români din diaspora: - De departe, viața merge înainte- Foileton- Anica Andrei-Fraschini & Aurelia Buzoiu____ pag. 110 - Valeriu dg Barbu, Roma, Italia: - sfânta___________________________________________________ _____________________________ pag. 113 - uneori_________________________________________________________________________________pag. 113 - alterat ego____________________________________________________________________________pag. 113 4

- rug______________________________________________________________________________________ pag.114 - autodenunț_____________________________________________________________________________ pag.114 - cu maieul rupt în coate_________________________________________________________________ pag.114 - refuz____________________________________________________________________________________ pag.114 - apnee____________________________________________________________________________________ pag.115 - nu stau la rând, să nu îmi vină rândul_________________________________________________ pag.115 - (poem mahmur)- călcând umbra pe călcâi___________________________________________ pag.115 - kenosis__________________________________________________________________________________ pag.115 - Revista „ Itaca”- Dublin, Irlanda- Dorina Șișu________________________________________________pag. 116 10. Pagina artelor plastice: - Fotografia... „scrierea cu lumină”- Ovidiu Cosac______________________________________________pag.117 - Fotografia color, în viziunea artistului fotograf, Ovidiu Cosac_______________________________pag.118 - Horațiu Peter- artistul benzilor desenate____________________________________________________ pag.121 - Lacustră de George Bacovia, în tehnica graficului digital- Horațiu Peter___________________pag.122 11. Debut în lumea AC: - Andrei Oros, Un tânăr implicat pentru bucurie - Lilioara Macovei_________________________pag.124 - Andrei Oros- Poeme: - Incursiune____________________________________________________________pag.125 - Percepție____________________________________________________________ pag.125 - Imperativ____________________________________________________________ pag.126 - Rogu-te_______________________________________________________________pag.126 - Fațete III_____________________________________________________________ pag.126 - Plecarea______________________________________________________________pag.126 - Pofta vine sărutând_________________________________________________ pag.127 - Strigare în cardiogramă____________________________________________ pag.127 12. Semnal Editorial: - Ioan Gyuri Pascu- Clovnul de caro- „ Jocul de-a joaca alături de Clovnul de caro”- Mihai Cotea_________________________________ pag.129 13. Zestrea strămoșească: „Tradiții și spiritualitate”- Colecția AC-2019: - Cuvânt de prezentare- Lilioara Macovei & Anica Andrei-Fraschini________________________ pag.132 - Rotarul ( județul Bistrița-Năsăud)- Nadia Linul Urian_______________________________________pag.133 - Haba sau Șezătoare în satul Răstolțul-Deșert (județul Sălaj)- Silvia Bodea Sălăjan_______ pag.135 - Încondeierea ouălor (județul Botoșani)- Lilioara Macovei__________________________________ pag.137 - Boala și leacurile băbești ( județul Sălaj)- Maria Pădurean Pop____________________________ pag.139 - Obiceiuri din satul gorjean Piscoiu- Gheorghe Sinescu_______________________________________pag.142 - Descântec de bubă- Gheorghe Sinescu________________________________________________________ pag.142 - De deochiat - Gheorghe Sinescu_______________________________________________________________pag. 142 - Strigătura - Gheorghe Sinescu________________________________________________________________ pag. 143 - Tradiții și obiceiuri, satul Săcel, județul Maramureș - Claudia Elena Peter________________ pag. 144 - Toamna se numără... cucuruzii - STelu Pop__________________________________________________ pag. 148 14. Parteneri & Sponsori & Colaboratori:_____________________________________________________pag.149

Tipografie și producție publicitară : Alexia Print Str. George Coșbuc nr. 6, Sibiu 550013, România, e-mail: office@aprint.ro , telefon: +4 0269 244 167, +4 0757 277 887 Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862 5

Editorial Ratio et Revelatio Citind și recitind lucrările tinerilor și copiilor din cadrul rubricii duble Creații spre universalitate- Viziuni, nu am putut ascunde față de mine încercarea unor revelații. Sigur că operele fiecărui participant la concursul național „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a treia, 2019, sînt speciale în întregul lor și că orice operă lirică sau de artă implică un soi de revelație venită pe filiere lungi, însă, în asentimentul subiectivismului inerent oricărei ființe umane, unele ne par „mai ceva” decât altele. Ne vorbesc pe vocea noastră, ne spun ce e de auzit prin scris lăuntric.

Ne întregesc.

Așa am pățit cu câteva opere din cele cuprinse în Revista AC 6, oprindu-mă aici doar asupra a trei dintre ele, fără a face din asta un top, orice soi de clasificare fiind respinsă din start.

Prima stație, lucrarea unei tinere de doar 16 ani, un fragment de roman intitulat „Ultim prezent”. Fericita câștigătoare a unui premiu special, Benția Anda Maria, de la Palatul Copiilor din Pitești, la o vârstă la care Instagram-ul reprezintă autoritatea sine qua non, ne vorbește cu delicatețe, aproape inefabil, despre iubire, despre cum „oamenii obișnuiesc să pună prea multă suferință în despărțiri, pentru a da mai mult sens momentelor de dinainte”. Iubire și rădăcini într-o îngemănare fără de apoi, „rădăcinile sângerânde de humă ale trecutului mi-au trecut prin viscere și mi-au lăsat pe vene urmele unui război ce nu-mi amintesc a-l fi aflat”.

O altă lucrare cu care am vorbit frumos este cea a tinerei Cobzaru Alicia Romina, 18 ani, de la Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, din comuna Săbăoani, jud. Neamț, care ne povestește despre „Magia copilăriei” din lumea personajului Elizei, de 6 ani. O lume în care „Nu exista războiul dat cu sine. Nu existau întrebări ca, Ce fac de-acum încolo? Ce rost are să respir, dacă nu știu la ce sunt bun?, ascunse între celelalte frământări interioare, precum se întâmpla să fie în cazul fratelui de optsprezece ani, al Elizei. Ea știa că dorea să fie medic, ,,ca doctorița Plușica”.

Să nu uităm nici de tânărul Turcu Ionuț-Tudor, de la Liceul Teoretic „Pavel Dan”, CâmpiaTurzii, 17 ani, pe care l-am remarcat prin intermediul poemului „Extaz și tristețe”, unde realizează câteva asocieri de cuvinte-imagine absolut remarcabile, de esență blagiană. „Mă strigi cu glas de muguri/Atunci când suntem singuri (...)Şi lași, ca altă dată,/Veșmântul tău de frunze/ Pământului, cu scuze/ Ce mi-le-aduci mereu./ Pari trist, copacul meu”.

Dincolo de aspectul rațional, implicat în angrenajul jurizării la care am fost supuși toți jurații, există o latură ce ține de o parte irațională, dar extrem de frumoasă – revelația. Acel parfum sub care ne adăpostim și căruia îi mulțumim că există în fiecare lucrare de anvergură valoroasă, fie că e una din cadrul concursului, fie că apare în altă conjunctură. Pe același traiect al revelației, vă invit să poposiți și la rubrica „Debut în lumea AC”, unde veți găsi informații și câteva opere importante ale unui tânăr scriitor aflat în lumina zorilor ascensiunii sale ca om de litere, Andrei Oros.

Nu uitați de celelalte rubrici–fanion ale revistei – „Oameni care au făurit istoria”, un material interesant despre dadaistul nostru drag, Tristan Tzara, reîntâlnri necesare la „In memoriam”, în acest număr despre Ioan Slavici, ultima parte a seriei „Istoria cărții și a bibliotecilor”, un frumos tablou de firesc și atitudini calde la „Bozon”, regăsirea cu gândirea dintâi la „Orizonturi temporale”, alte episoade interesante din foiletonul „De departe, viața merge înainte...” și din paginile dedicate benzii desenate, în viziunea artistului Horațiu P. Peter, multe, multe altele. Încă un număr important și consistent.

Revelații, reverențe...

Mihai Cotea Manager de proiect „Revista AC” 6

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

Concursul național de creație artistică, ,, Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 (analiză de ansamblu, date statistice) Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, este organizat de Asociația culturală, ,,Cartea, izvor de cultură”, anul acesta, în parteneriat cu Consiliul Județean Arad și Centrul Cultural Județean Arad, Primăria și Consiliul Local din comuna Târnova, județul Arad, a căror contribuție logistică și materială a dus la buna organizare și desfășurare a acestui act cultural și educațional, de anvergură națională.

Proiectul - Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, raportat la scopul, obiectivele, beneficiarii, impactul artistic-cultural și socialeconomic, este „Cartea de vizită” a Asociației culturale, „Cartea, izvor de cultură”, ocupând un loc de frunte în cadrul proiectelor și activităților asociației. Acest proiect a stat la temelia ființării asociației.

Implementarea și Promovarea Concursului național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 ( prin programul de activități stabilit de echipa proiectului), derulate pe o perioadă de 59 de zile (01 02 2019 - 31 03 2019), a precedat desfășurarea efectivă a concursului, care s-a derulat pe o perioadă de 91 de zile (01 04 201930 06 2019), urmând o altă perioadă de 31 de zile (01 07 2019- 31 07 2019), în care prezentăm o analiză de ansamblu și date statistice, cu referire la acest concurs de anvergură națională. Pe scena competiției creației artistice, am oferint șanse egale de participare tuturor competitorilor, în care a primat talentul, pasiunea și dorința de susținere și promovare a culturii.

Proiectul - Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, sintetizat în anunțul și regulamentul concursului, a făcut obiectul promovării prin: - internet; pe site-ul Web al asociației: https://www.carteaizvordecultura.ro, carteaizvordecultura@gmail.com, https://www.facebook.com/carteaizvordecultura/; - site-urile de cultură: Dialoguri culturale: http://junimeadigitala.ning.com/ Negru pe Alb: http://negrupealb.ning.com/; - blogurile personale ale membrilor echipei proiectului, ale membrilor activi și colaboratorilor asociației; - transmiterea invitațiilor de participare; invitații trimise pe e-mail-urile instituțiilor educaționale și culturale din țară (35 de Inspectorate Județene Școlare, peste 1000 instituții educaționale din țară, 40 de cluburi și palate ale copiilor, școli și licee de artă, prin canalul infodidactic etc.); - media scrisă; - următoarele materiale de informare și publicitate: 100 exemplare afișe A3, 2000 exemplare pliante, 2000 exemplare flyere, 1300 diplome, 400 exemplare revistă, 400 exemplare carte. În perioada 01 04 2019- 25 05 2019, au fost primite 1.300 lucrări aparținând celor două secțiuni de creație artistică (literară și plastică), din 25 de județe ale țării: Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița–Năsăud, București, Brașov, Cluj, Caraș-Severin, Constanța, Dâmbovița, Gorj, Ialomița, Iași, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Sălaj, Suceava, Timiș, Vaslui, Vâlcea.

7

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” În urma jurizării efectuate în perioada 26 05 2019-09 06 2019, de către un juriu format din: d-l STelu Pop (președinte asociație, redactor șef revistă), din județul Cluj- președintele juriului; d-na Anica Andrei-Fraschini (scriitor, traducător, redactor revistă), din Iași; d-na Lilioara Macovei (scriitor, artist plastic, redactor revistă), din Bacău; d-na Diana Monica Mănescu (profesor, traducător, scriitor), din Olanda; d-l Emanuel Pope (scriitor), din Londra, Anglia; d-na Mihaela Ciornea (profesor), din Sântana, Arad; d-l Gheorghe Sinescu (profesor, scriitor), din Sântana, Arad; d-na Silvia Bodea Sălăjan (profesor, scriitor), din Oradea; d-l Mihai Cotea (scriitor, traducător, redactor revistă), din Sibiu; d-na Claudia Elena Peter (profesor de educație plastică, artist plastic, scriitor), din Oradea; d-na Mariana Jurj (profesor de educație plastică, artist plastic), din județul Arad; d-l Adrian Peter (artist plastic), din Oradea; d-l Ovidiu Cosac (regizor, artist arta fotografică), din Turda, Cluj, au fost desemnați premianții pe cele două secțiuni (112 premii, la secțiunea creație literară, și 184 premii, la secțiunea creație plastică), cu un total de 296 premii (25,7% din totalul participanților), având următoarea structură: Mențiune, Mențiune Specială, Premiul III, Premiul II, Premiul I, Premiul Special.

Cu cele 296 de premii, au fost premiați copii de la 3 la 18 ani, aparținând următoarelor grupe de vârste: 88 premii pentru copiii de la 3 la 6 ani & copiii de la 7 la 10 ani (474 participanți); 128 premii pentru copiii de 11-14 ani (473 participanți); 80 premii pentru copiii de 15-18 ani (203 participanți).

Fiecare participant la acest concurs național de creație artistică este un câștigător, prin oportunitatea oferită de a-și etala talentul creativ, folosind mijloace de exprimare din cele mai variate.

Participanții la concurs provin din instituții educative și culturale de stat și private, din mediul rural (30 %) și din mediul urban (70 %); de la grădinițe, școli pregătitoare, școli gimnaziale, licee teoretice, tehnice și de specialitate, școli și licee speciale pentru elevii cu dizabilități, licee teologice, colegii naționale, palate și cluburi ale copiilor, școli și licee de artă etc.

Au participat la concurs copii de diferite naționalități; români, maghiari, germani, rromi, turci, tătari, ucrainieni etc., care au găsit pe scena competiției creației artistice oportunitatea etalării talentului creativ, manifestat prin forme din cele mai diverse, aducând o notă de frumos, de speranță, de lumină pe chipul și în sufletul cititorului și privitorului actului cultural. În data de 15 06 2019, a avut loc o primă Festivitate de premiere a celor care s-au remarcat la concurs, organizată la Tabăra Căsoaia - Casa Verde, județul Arad. La acest eveniment, au participat copii, părinți, cadre educative, invitați și oficialități. Evenimentul a făcut parte din proiectul „Expo-Cultura”, organizat de Asociația culturală, ,,Cartea, izvor de cultură”, ca preambul la Sărbătoarea „La Poalele Highișului”, ediția a III-a, organizată de Primăria și Consiliul Local din comuna Târnova.

În cadrul festivității de premiere, au fost decernate diplome și premii câștigătorilor din zona Târnova, din județul Arad, prezenți la festivitate; au primit Diplome Speciale, pentru implicare și contribuție în promovarea culturii în rândul tinerei generații, oficialităților partenere, cadrele educative, membrii asociației. Această primă festivitate a fost urmată de Festivitatea de premiere a concursului, din data de 29 06 2019, care a avut loc la aceeași locație, Tabăra Căsoaia- Casa Verde, unde au fost nominalizați toți premianții concursului, iar cei prezenți au primit diplome și premii, urmând ca, în perioada următoare, să fie expediate diplome de participare tuturor celor înscriși în concurs, diplome și premii pentru cei premiați, iar cadrelor educative, adeverințe de participare, necesare dosarului personal (s-au eliberat 273 de adeverințe pentru cadrele educative, coordonatoare, din cele 25 de județe participante).

Pornind de la scopul și obiectivele propuse, grupurile țintă și beneficiarii proiectului, Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, având ca repere zâmbetul și zborul, caută să definească existența ca ființă de sine stătătoare a Copilului, ce dă sens și rost vieții umane, a existenței noastre în Univers.

Făcând o analiză de ansamblu a acestui act cultural și educațional, de anvergură națională, constatăm că au fost realizați toți parametrii pentru a atinge scopul și obiectivele propuse, cu direcții bine definite spre grupurile țintă, implicit spre beneficiarii proiectului.

8

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

Rezultatele proiectului s-au materializat în:

● susținerea și promovarea tinerilor talentați în domeniul artistic și cultural; ● dezvoltarea competitivității și a calității în manifestările culturale; ● implicarea unui număr cât mai mare și cât mai larg de participanți, la astfel de competiții culturale; ● atragerea și implicarea societăților comerciale, a oamenilor de afaceri, în susținerea și promovarea actului cultural; ● promovarea instituțiilor de stat și private, care susțin acest proiect; ● promovarea prin publicarea în Revista AC, revista trimestrială a asociației, a proiectului, Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019; ● promovarea partenerilor, sponsorilor și instituțiilor care sprijină acest act cultural; ● promovarea tinerelor talente, prin publicarea lucrărilor premiate în Revista AC nr. 5 și 6, numere dedicate concursului, revistele vor apărea în mediul online și pe suport de hârtie, până la sfârșitul lunii Septembrie 2019, respectiv, sfârșitul lunii Octombrie, 2019; tipărirea unei cărți – „Antologia Tinerelor Talente”, care va apărea până la sfârșitul anului 2019; ● amplificarea relațiilor culturale, între instituțiile partenere și implicate în desfășurarea acestui proiect.

Toate acestea au putut fi realizate prin participarea și implicarea partenerilor noștri: Consiliul Județean Arad și Centrul Cultural Județean Arad, Primăria și Consiliul Local din comuna Târnova, Popasul turistic ,,Valea Arinilor”, Arăneag. Prin implicarea și contribuția materială, a sponsorilor și colaboratorilor noștri: S.C. Superex S.R.L. Arad, S.C. Wilo Trans S.R.L. Cluj Napoca, S. C. Viamso S.R.L. Câmpia Turzii, S.C. I&C Transilvania Construcții S.R.L. & S.C. Transilvania Impact Import-Export S.R.L. Turda, S.C. HTI International S.R.L. Brașov, S.C. Agroliv S.R.L. Turda, S.C. Center Point S.R.L.Turda, Editura Eikon București.

La realizarea acestui proiect, prin implicare directă și voluntariat, prin pasiune și dăruire, au participat toți membrii echipei proiectului: Constantin Popuța (Manager proiect), Gheorghe Câlb (Secretar proiect), membrii: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Cristian Tömlö, Claudia Elena Peter.

Mulțumim tuturor: participanți, profesori coordonatori, parteneri și sponsori, colaboratori, membrii juriului, echipei proiectului, invitați și spectatori, pentru implicare și dăruire, pentru realizarea acestui act cultural și educațional, de anvergură națională.

Interacțiunea dintre participanții provenind din medii diferite, din mediul rural și urban, din diferite instituții educaționale și culturale, de stat și private, abordarea diferitelor forme de exprimare a talentului creator, dezvoltarea competiției în exprimare și manifestare, etalarea talentului, prețuirea și recunoașterea adevăratelor valori, legarea de noi prietenii bazate pe determinare, deschidere, afinitate și respect reciproc, animați de cunoaștere, pasiune și dăruire, au contribuit împreună la scopul propus, acela de a promova cultura.

Toate acestea reliefează unicitatea, sustenabilitatea și durabilitatea concursului ce poartă un nume bine definit: Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”.

9

Constantin Popuța (STelu Pop) Președinte Asociație, Manager proiect

Pagina Asociației culturale, „Cartea, izvor de cultură” https://issuu.com/stelupop/docs/ac_5-_bt-_14_09_19

10

Oameni care au făurit istoria Avram Iancu, Un luptător pentru eliberarea naţiunii române Lilioara Macovei

(1824 – 1872)

Avram Iancu, pentru neamul românesc, a fost şi continuă să fie un simbol al românilor din Transilvania și nu numai.

Avram Iancu reprezintă fără îndoială simbolul luptei pentru drepturi, a românilor transilvăneni, din secolul al XIX-lea și poate că, din această cauză, personalitatea renumitului român a fost idealizată mai mult decât trebuie, biografia sa fiind trecută în al doilea plan.

Născut la 1824, în Vidra de Sus, și decedat la 10 septembrie 1872, la Țebea, Avram Iancu a fost un avocat român transilvănean, ajuns să joace un mare rol în Revoluția de la 1848, din Transilvania.

De fapt, el a comandat armata românilor transilvăneni în 1849, având ajutor din partea austriecilor, în lupta împotriva trupelor revoluționare maghiare, ale lui Lajos Kossuth.

Doamna Pipos din Zlatna împărtășește lui Aron Densusianu că l-a cunoscut pe Avram Iancu, pe când avea 10 ani. „Era-spune ea - un baiat blond, blând și foarte modest. Am rămas înmărmurită când în revoluțiune aud deodată de numele lui atât de războinic.” (prof. Gelu Neamțu, active/știri nefiltrate, 9 sept. 2019)

Din fire, Iancu era blând și modest, iar aceste două trăsături de caracter nu-i prevedeau sub nicio formă statutul de revoluționar, dar iată cum îl cunoaște Iosif Sterca Suluțiu: „student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest, cu inima deschisă, sincer și cu caracter, avea mult temperament, dar era foarte tolerant față de alte națiuni și confesiuni, apoi ținea mult la parola cuvântului dat”.

Într-o cunoscută gazetă maghiară, lui Avram Iancu i se adaugă și alte trăsături semnificative: „Iancu–se spune acolo–nu știa să se încovoiască nici să se lingușească. Pe figura lui impozantă și pe fața lui superbă bărbătească, se oglindea timbrul acelei conștiințe, pe care convingerea meritelor proprii o poate da”.

Așadar, revoluționarul era un om mândru, dar nu arogant, având coloană vertebrală, lucru demn de apreciat și respectat.

A terminat Facultatea de Drept în anul 1845 cu calificativul ,,eminent" și, pentru că nu avea origini nobile, i se respinge cererea de ,,practicant fără salariu". Abia în 1848, primește atestarea de a se pregăti în meseria de avocat.

Avram Iancu făcea parte din elita intelectualității din Transilvania, care avea ca scop, în lupta aceasta, emanciparea socială și națională. El nu era de acord cu politicile vremii și mereu își exprima dezacordul față de cei care promovau ideile care erau potrivnice poporului român.

După anexarea Transilvaniei la Ungaria și după ce guvernatorul Teleki a luat măsuri drastice împotriva românilor, s-a hotărât organizarea la Blaj a unei Mari Adunări Naţionale, în data de 3-15 mai. S-au adunat 40.000 de oameni, toți cu interesul de a rezolva problemele poporului. Tinerii intelectuali, ridicați din rândurile țărănimii, au venit cu inima deschisă, pentru înlăturarea a ceea ce făcea rău poporului român și nu erau doar din Transilvania, ci și din Moldova, în frunte cu Alecu Russo, Alexandru Ioan Cuza, și din Țara Românească, cu A. T. Laurian, I. Maiorescu, Aaron Florian, avându-l în frunte pe Dimitrie Brătianu.

Avram Iancu a fost, însă, cel mai îndrăgit conducător revoluționar din Transilvania. Însoţit de Alexandru Papiu-Ilarian şi Samuil Poruţiu, porneşte spre Blaj, unde ajunge la 1 aprilie şi unde, împreună, participă la o consfătuire politică a transilvănenilor. În 6 aprilie, Avram Iancu ajunge la Câmpeni, judeţul Alba, iar în zilele următoare participă la întrunirile convocate de cei doi fruntaşi ai moţilor, preotul Simion Balint şi avocatul Ioan Buteanu. Acești oameni, cu iubire pentru pământul și poporul român, convoacă adunări populare la Abrud, Câmpeni şi Bistra, unde se dezbat punctele programatice care urmau să fie cuprinse într-un memoriu adresat guvernului.

11

Oameni care au făurit istoria În toate aceste adunări, Avram Iancu prezintă toate informaţiile discutate la întrunirea politică de la Blaj, la care participase cu câteva zile înainte. Cu talentul său de orator deosebit și sprijinul preotului Balint, Iancu va căpăta simpatia și susținerea oamenilor din munți, dându-i încrederea de care avea atâta nevoie, dar intră în atenţia autorităţilor, primind un titlu care nu are de-a face cu caracterul lui și anume de ,,agitator periculos”.

Urmează zile cu mari probleme pentru Avram Iancu, dar ceea ce va face împreună cu prietenii lui îi va aduce glorie și renume. El câştigase o mare influenţă între moţi, fapt pentru care, la un moment dat, un reprezentant al autorităţilor spune: „că nici opt regimente nu ar fi în stare să ţină rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.

La toate adunările care au loc în diferite locații, ,,crăișorul munților" vorbește cu toată convingerea și adună din ce în ce mai mulți simpatizanți ai ideilor grupului din care face parte.

Participant la toate confruntările cu maghiarii, fie ele teoretice sau pe câmpul de luptă, Avram Iancu este tot mai hotărât să pună ordine în viața românilor din Transilvania, rămânând prin aceasta în conștiința lor.

,,Ultima parte a vieţii şi-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil dezamăgit de faptul că după atâtea lupte şi jertfe de sânge, poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase. Afirmaţiile că ar fi fost nebun sunt cu totul eronate, după cum arată cele mai recente cercetări”.

Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat: „ ...De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu îndeaproape, nu i-a cunoscut aspiraţiunile şi dorinţele şi nu şi-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădinţa lui în nebunie, l-am avut şase săptămâni de oaspete în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, - n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală...” (Avram Iancu, Enciclopedia României) ,,A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată",corpul fiindu-i depus pe catafalc, la casa lui Ioan Simionașiu, ,,asesor la sedria orfana, Comitatul Zarand" și făcându-i-se funeralii naţionale, ca unui „mort al naţiunii".

A fost înmormântat la Ţebea, pe 13 septembrie 1872. S-au făcut funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate.

Camarazii săi de arme, Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu, au fost lângă sicriul ,,crăişorului”. ,,Treizeci şi şase de preoţi, în frunte cu protopopii Mihălţeanu şi Balint" i-au cântat Prohodul și l-au condus pe ultimul drum.

Avram Iancu a fost cel care a deschis calea spre deşteptarea naţională și toate faptele sale, înscriindu-se în conştiinţa poporului român, au pregătit calea spre Marea Unire din anul 1918.

Spusele ,,crăișorului" rămân argumente pentru ceea ce înseamnă dragostea de țară și neamul românesc.

,,Nu cu argumente filosofice şi umanitare se combate tirania, ci cu lancea, ca Horea.” „Nu m-am luptat pentru cruci şi favoruri, ci pentru eliberarea naţiunii mele.”

(Avram Iancu)

surse: http://m.activenews.ro https://www.iancu.com enciclopediaromaniei.ro

12

Oameni care au făurit istoria Vitalitatea cromaticii, în pictura lui Ion Ţuculescu Lilioara Macovei

(1910 - 1962)

,,Pictorul secret din mine a visat misterul cosmic, deşi nu mi-a fost dat încă să urc până sus”, spunea Ion Ţuculescu.

Născut la Craiova (la 19 mai 1910, la Craiova, decedat la 27 iulie 1962, la București), dintr-o familie de intelectuali, şi-a descoperit talentul de pictor după cea urmat două facultăţi, în paralel(Ştiinţe Naturale şi Medicina, în Bucureşti) şi a început o activitate de cercetare în laborator, ca microbiolog. Începe să picteze la vârsta de 25 de ani, fără a şti nimic despre această minunată artă. Se spune că nici denumirile tehnice ale culorilor nu le cunoştea, dar ceva l-a îndemnat să picteze.

Face călătorii în ţări ca Italia, Franţa, Grecia, Elveţia, dar, în anul 1937, fiind la Paris, a văzut o retrospectivă Van Gogh şi i s-a declanşat o ,,pasiune nimicitoare” pentru artă, cum spunea marele critic Petru Comarnescu. Aşa a păşit pe un drum frumos, pentru a studia forme şi culori, dar fără a avea profesor.

A muncit foarte mult, fiind autodidact şi, de la primele tablouri până la perioada desăvârşirii artistice, Ţuculescu a fost ca într-o disperare după pictură. În anul 1925, i s-a făcut remarcată prezenţa la expoziţia fratelelui său, Şerban, în sala de recepții a Palatului Administrativ al județului Dolj, fiind prezentat ca ,,pictorul diletant, Ion Țuculescu”. A frecventat atelierul profesorului Gh.Teodorescu-Romanaţi, apoi a început să ilustreze celebra tragedie a lui Goethe, Faust, dar fără a avea vreun succes cât de mic. Descurajat şi convins fiind că nu are succes, se înscrie la cele două facultăţi din Bucureşti, la cea de Medicină obținând doctoratul, în 1939, cu calificativul „magna cum laude”.

Vocaţia sa pentru pictură se va arăta abia în anul 1939, cu prima expoziție personală, care a avut loc în sala Ateneului Român, din București, şi care s-a constituit într-un mare şi uimitor succes. Ion Ţuculescu va participa, în anii ce urmează, la Salonul Oficial, la expoziţiile „Tinerimii Artistice”, dar şi la alte expoziţii de grup, iar în anul 1942, este prezent la Bienala internaţională de artă, de la Veneţia. De remarcat că, până în anul 1947, Ţuculescu va deschide şapte expozţii personale, dar în următorii zece ani i se va interzice să mai participe la vreo expoziţie, pe motivul nealinerii la ,,linia estetică impusă de sovietici”. În acest timp, îşi găseşte de muncă la Academia Română (cercetător) şi la Spitalul Brâncovenesc, ca şef de lucrări. Abia în anul 1956, deschide o expoziţie în propria locuinţă, iar din 1957, reîncepe să participe la expoziţiile colective. În perioada când nu a mai expus, materia lui plastică avea să se concentreze uimitor, după atât de lungi şi misterioase mutaţii. În urma unei boli neiertătoare, la 27 iulie 1962, Ion Țuculescu se stingea din viaţă, la vârsta de numai cincizeci şi doi de ani, aproape izolat, puţin cunoscut de public şi chiar de confraţi, total ignorat de autorităţi. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction. „Ion Țuculescu a pictat până în ultima clipă, credincios țelului său, lăsând în urma lui o operă trainică și cutezătoare, cu care, în anii următori, poporul nostru se va mândri tot mai mult, cum s-a petrecut și cu opera lui Constantin Brâncuși. Biruința lui Țuculescu este mare și pilduitoare, fiindcă este una dintre acele biruințe mari și pilduitoare de după moarte care, din timp în timp, ne zguduie conștiințele și îmbogățesc tezaurul spiritual al omenirii.”(Geo Bogza, extrase din „Timpul începutului”) Am început prin aceste afirmaţii ale scriitorului G. Bogza, pentru a accentua ce mare artist a fost Ion Ţuculescu, dacă ştim că nu avea şcoală de pictură, avea cu totul alte facultăţi absolvite, dar când este să apară un mare pictor dintr-un popor minunat, apare, iar mândria noastră este nemărginită, ştiind că este român.

Pictura lui Ion Țuculescu este considerată ,,o revelație uluitoare”, prin ea descoperindu-se un mare artist care, în timpul vieții, n-a ,,depășit surâsul îngăduitor al unei admirații palide”.

Tablourile lui sunt expuse acum, în nenumărate expoziții organizate în țară și străinătate, aducând renume mondial picturii româneşti. Trebuie reamintit că pictorul era fascinat de arta noastră populară, de ceea ce ţine de folclorul nostru.

13

Oameni care au făurit istoria Dovadă că aceste elmente le găsim în opera sa şi ele au participat la formarea viziunii de pictor. Ţuculescu era fascinat de frumuseţea covoarelor olteneşti, de simplitatea motivelor decorative care împodobeau ţesăturile acestea, ţărăneşti, care aveau să rămână în mintea şi inima pictorului ca un amplu rod al gândirii şi sentimentelor oamenilor care dădeau viaţă lucrului de mână.

Referitor la faza folclorică, de care a fost dominat pictorul, menţionăm că se inspiră destul de mult din stilizările chilimurilor olteneşti, unde apar frunzele (motivul frunze-ochi), figuri de oameni sau păsări. Olăritul, mai ales vasele, ulcioarele de culori, forme şi motive variate, reprezintă pentru Ţuculescu altă sursă de inspiraţie şi, cu studiile de etnografie şi antropologie făcute, acesta conferă picturilor sale vitalitate şi forţă psihică.

El a trăit într-o acţiune specială, autentică, acest joc specific lui, imagine realist- figurativă – imagine decorativ- populară, a fost un fel de salvare a unor funcţii primordiale ale imaginii, dând o direcţie nouă, în lumea picturii.

Pictura lui Ion Ţuculescu este o artă cu mari intensităţi cromatice, asemănătoare cu a lui Van Gogh (ex. lucrarea ,,Câmpul de rapiţă”), numai că pictorul român este un ,,iluminat contemplativ”, care atenuează ,,violenţa raportului de culoare”, deci există armonie, el nu o mimează vis-à-vis de natură, ci transpune, chiar utilizând culoare direct din tub, din perspectiva sensibilităţii lui, stilizând forme în cel mai inedit spirit magic.

Creaţia artistului cuprinde genurile tradiţionale şi anume, compoziţia, peisajul, portretul, natura statică. El a pictat tainele, invizibilul, umbre, lumi nevăzute, a avut o direcţie spre fantastic şi teluric. Iată ce spunea Lorenza Trucchi, un mare critic și jurnalist: „Baza stilului său de neconfundat va fi o contaminare neobișnuită și fericită a elementelor naturaliste și fantastice, de realitate și de abstracție, motive vii, folclorice și de rafinate începuturi literare. Forța imaginației sale, temperamentul vulcanic, libertatea și spontaneitatea în pictură, sensurile filosofice și mitice legate de originile folclorului, i-au conferit originalitatea artistică, un sens umanist întregii creații și un prestigiu valoric, care l-au situat printre fruntașii artei românești și universale.” Într-adevăr, este original în pictură, are teme unice până la el, redate din penel, a fost un pictor spontan, cu un temperament năvalnic şi, în lucrărilesale, întâlnim amprenta aceasta specială, a lui.

Petre Comarnescu spunea: „situată la intersecţia figurativului cu abstractul, despre arta lui Ion Ţuculescu se poate spune ceea ce s-a rostit la adresa lui Nicolas de Stael: biografia interioară a pictorului român poate constitui o demonstraţie că între pictura figurativă şi arta abstractă nu există o prăpastie, ci o perfectă continuitate”.

În lucrări cunoscute, precum ,,Drama folclorică”, ,,Compoziţie”, ,,Câmpul de rapiţă”, se găseşte o bogată gamă de culori. Forţa cromatică a lucrărilor sale arată că este vorba, mai degrabă, despre un spaţiu magic, decât despre violenţa culorilor. De aceea, se spune că Ţuculescu este un ,,expresionist întârziat, de extracție impresionistă", fără să fim uimiţi de această afirmaţie. ,,Pictura lui Țuculescu surprinde prin excepționala ei forță cromatică, prin insolitul raporturilor de culoare, prin intensitățile care ni se imprimă obsesiv pe retină.”

(Baconsky, 1972)

Un artist cum a fost Ion Ţuculescu uimeşte privitorul, prin felul cum expune culoarea, prin toată forţa ei, dând viaţă lucrărilor, arătând astfel unicitatea picturii sale. Opera artistului Ion Ţuculescu este cu siguranţă ,,produsul unic al unui artist original de geniu, care tocmai prin aceasta, se refuză oricărei încadrări artificiale”.

De ce este unic Ţuculescu? Pentru că, în tablourile sale, ,,îmbină dramatismul expresiei cu lirismul interior al picturii”. Oare la care pictor român mai întâlnim aceste caracteristici?

Petru Comarnescu a spus: ,,Ţuculescu a lucrat ca un posedat” (în monografia ,,Ion Ţuculescu”) şi ţinând cont de lucrările sale, nu se poate spune altfel.În opera sa înâlnim păsări, cerul, câmpuri, interioare arhaice, păpuşa, troiţa, oul încondeiat, covorul nostru cu motive ornamentale, alături de fluturi cu mai mulţi ochi etc., unde domină culorile vibrante (galben, roşu, violet, albastru-cobalt, negru-culoarea îndrăgită de pictor, verde, oranj).

Ion Ţuculescu este unul dintre marii pictori ai României. După criticii de artă ai vremii lui, s-a confirmat profundul caracter naţional al operei sale, aceştia spunând că ,,Ţuculescu a revoluţionat într-un fel cromatismul picturii româneşti”.

Opera lui este una îndrăzneaţă, una trainică, cu care poporul nostru se mândreşte aşa cum se întâmplă şi cu lucrările unice, ale marelui nostru sculptor Constantin Brâncuşi, ambii venind de pe pământul Olteniei. Ei au îmbogăţit tezaurul nostru spiritual, ne-au făcut cunoscuţi lumii întregi, au arătat cine suntem noi, ca popor, neam, cultură.

14

Oameni care au făurit istoria Despre opera pictorului Ion Ţuculescu, criticul de artă Petru Comarnescu spune:

''Forţa expresivă pe care o au puternicele şi tulburătoarele sale imagini - în culori de o mare vitalitate şi susţinute de ritmuri ce pulsează ca gândurile şi inima - nu aparţine numai artistului, ci şi izvoarelor de la care s-a inspirat el. Aceste izvoare sunt folclorul şi stilistica artei noastre populare, ca şi unele mari realizări ale picturii noastre moderne. Creaţia lui Ţuculescu este atât de viguroasă şi semnificativă tocmai pentru că este mereu susţinută de forţa tradiţiilor şi de neobişnuite frământări spirituale. Acest mare neliniştit, cu căutări şi probleme în care se îmbină ritualuri de căluşar cu întrebările omului de ştiinţă, ale microbiologului contemporan, a avut darul de a fi descoperit, conştient şi inconştient, prin chemare spontană, dar şi prin meditaţie şi serioasă cultivare, idei, viziuni, forme care sunt ale poporului său, şi de a le fi dus la noi expresii autentice şi semnificative''. (monografia „Ion Ţuculescu'', autor Petru Comarnescu, 1967) Bibliografie:

http://sineva.ro/blog/ion-tuculescu/ http://www.eualegromania.ro/2015/10/09/ion-tuculescu-pictorul-diletant-o-personalitatecomplexa-a-culturii-romane/

„Iarna”- Ion Ţuculescu

„Margine de sat”- Ion Ţuculescu

„Fetița”- Ion Ţuculescu

„Autoportret”- Ion Ţuculescu 15

Oameni care au făurit istoria

Tristan Tzara sau ,,Trist în ţară”

(1896 - 1963)

Lilioara Macovei

Tristan Tzara, pe numele său adevărat Samuel Rosenstock, s-a născut la 16 aprilie 1896, în Moinești, jud. Bacău, și a decedat în data de 25 decembrie 1963, la Paris.

Poetul și eseistul român, evreu de origine, a fost co-fondatorul renumitei mișcări culturale dadaiste, făcând o adevărată revoluție în lumea literaturii și a artelor plastice. Știa foarte bine limba franceză, ca să nu mai spunem de limba română și idiș.

În 1912, i se oferă o mare oportunitate de a publica un material în revista ,,Simbolul", împreună cu arhitectul Marcel Iancu (absolvent de pictură cu Iosif Iser, foarte bun prieten cu Tristan Tzara) și Ion Vinea, cu aprobarea lui Alexandru Macedonski, Tzara fiind încă elev la liceu.

Semnează în acest timp cu numele de S. Samyro, apoi Tristan Ruia și, în cele din urmă, Tristan Tzara, cum va și rămâne, nume care exprimă starea de spirit a tânărului poet „trist în țară” (sursa: Heinrich Stiehler în „Tristan Tzara zwischen Peripherie und Zentrum”).

Curioase sunt alegerile lui Tzara pentru pseudonimele cu care apare în publicații.

Rezonanța Samyro sau Samiro este ceva ce aparține originii sale evreiești, dar și cu oarecare aer țigănesc: Miro, Semiro, Samiro, Samir,oricum sună într-un fel. Tot în revista ,,Simbolul" mai apare sub numele de Iacob Șarpele, cu semnificația de cel care mușcă până și propria lui coadă. Interesant este numele de Tristan Ruia, asimilat cu aiurea, ruinat, nume cu care semnează manuscrisele, dar cu care nu va apărea în publicații.

În anul 1915, împreună cu Marcel Iancu, a avut prima întâlnire cu lumea civilizată, La Cabaret Voltaire, acceptați fiind de Hugo Ball, scriitor și participant la fondarea curentului Dada din Zürich. Hugo Ball, prin scrierea sa asupra creștinismului bizantin și înfățișarea a trei autorități teologice răsăritene, Ioan Scărarul, Dionisie Areopagitul și Simeon Stâlpnicul, l-a influențat în idei pe Nichifor Crainic, care a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof.

În acest cabaret, se naşte termenul Dada(după cum se ştie, termenul vine de la Sf.Dada, ziua sa de naştere-28 aprilie-după stilul vechi, de la toată agitaţia pe care românii o făceau în cabaret, spuneau mereu: Da! Da!).

De reţinut că acest curent cultural şi artistic nonconformist, numit dadaism, a fost înfiinţat pe un complet de idei împotriva rutinei în gândire şi artă, de acest român de origine evreiască, alături de care au mai fost şi scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck (scriitor, poet și psihanalist german, născut la Frankenau, Hessen-Nassau) şi artistul plastic Hans Arp (Jean Arp sau Hans Arp a fost un sculptor, pictor, poet și artist abstract-german-francez în alte mass-media, cum ar fi hârtia sfâșiată și lipită).

Au aderat, mai târziu, şi pictori ca: românul Marcel Iancu, Francis Picabia (artist plastic, pictor, poet și tipograf francez avangardist, asociat cu mișcarea cubistă), Marcel Duchamp(pictor francez- cetățean american din 1955- format în mediul cultural efervescent al Parisului de la începutul secolului al XX-lea, într-o familie cu preocupări artistice), Max Ernst (pictor și sculptor modernist german, care a aderat în 1919 la curentul dadaist, pentru ca, în anul 1924, odată cu apariția oficială a suprarealismului, să se încadreze în această mișcare) şi Kurt Schwitters (artist german, care s-a născut în Hanovra, Germania, este cel mai faimos pentru colajele sale, numite Merz Pictures).

16

Oameni care au făurit istoria De remarcat că mulţi adepţi ai dadaismului şi-au publicat lucrările în revista lui Francis Picabia „391”, şi amintim doar câţiva dintre ei: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, AlbertBirot, Marcel Desnos sau Max Jacob.

Nu se ştie dacă a fost prevăzut sau nu, faptul că în 1921 va fi posibilă o separare a lui F. Picabia de grupul Dada şi că, în 1922, va înceta colaborarea dintre grupul lui André Breton şi Dada, dar, cu toate acestea, dadaismul supravieţuieşte datorită personalităţii lui Tzara.

În anul 1924, apare Manifestul suprarealismului, redactat de André Breton, când ,,acesta neagă vreo afinitate cu dadaismul, văzând în cele două curente doar „două valuri care, pe rând, se acoperă reciproc”. Și Tristan Tzara se delimitează de suprarealiști. În 1937, ca secretar al Comitetului pentru apărarea culturii spaniole, organizează al doilea congres internațional al scriitorilor. La începutul celui de-al doilea război mondial e văzut în Franța, ocupată de naziști, ca „străin, evreu, agitator profesionist și comunist”.

Curentul Dada, pe lângă atitudinea de negare absolută şi absurdităţile sale, care au anulat arta de multe ori, a fost de fapt un protest, un avânt sprecontrazicerea gândirii logice, susţinând o libertate necondiţionată, promovând invenţii în domeniul plastic şi al literaturii de multe ori impresionante. Aşa s-a creat un câmp lărgit în ceea ce priveşte ,,investigaţia artistică”, producând astfel un mediu adecvat ,,pentru îndrăzneală şi experienţe uluitoare”.

Trebuie insistat pe faptul că, în România, acest curent a fost prezent, dar într-o mică măsură, atât în domeniul artelor plastice, cât şi în activitatea poetică. Au fost reviste de avangardă, „unu”, „Contimporanul”, „Integral”, „Punct” sau „75 HP”, în care s-au publicat lucrări cu caracter dadaist, amintind textele lui Saşa Pană (pseudonimul literar al lui Alexandru Binder, născut la 8 august 1902, București, România –decedat la 22 august 1981, București, Republica Socialistă România) a fost un scriitor evreu român, prezent în literatura română de avangardă, din prima jumătate a secolului al XX-lea). Iată cum sună o poezie a acestuia: Undeva Undeva e un banchet de bucurii Undeva tăcerea e un zgomot adormit Undeva fructe exotice distilează în alambicul visului Undeva culori fragile lunecă printre roci fierbinţi Undeva cântecul alungă spinii cotidieni Undeva zace pergamentul care a înfruntat Timpul Undeva (departe) e copilăria poetului secerată iremediabil (dar nu abil) Undeva fiecare pas e un semn al mirării Undeva neliniştea e ca marea neobosită Undeva aşteaptă un buchet de bucurii Undeva...

Dar unde?

(Saşa Pană, din Culoarea timpului 1977)

Ce înseamnă Tristan Tzara pentru posteritate? În primul rând, s-a creat o societate cultural-literară (în 1991), care îi poartă numele, un monument DADA (1966),refuzul Bibliotecii Naționale a Franței de a-i primi manuscriseleși colecțiile, însă au fost licitaţii şi donări ale acestor materiale, îndeosebi în Franţa, apoi vinderea volumului Prima aventură cerească a domnului Antipyrine, din 1916, cu 6.500 de Euro, la Christieʹs, şi, nu în ultimul rând, o operă foarte bogată. A avut foarte multe texte pe care s-a compus muzică: Adrian D. Pop, Sept fragments de Tristan Tzara: pour voix haute et piano, Cluj, 1995; Ionică Pop, La Deuxième Aventure (céleste) de Monsieur Antipyrine (2010). Pe un libret al literatului Ion Pachia Tatomirescu, după piesa omonimă, a lui Tristan Tzara; Muzici pentru Tristan Tzara, Editura Priftis, 2006, partitură și CD cu piese camerale de Myriam Marbé, Aurel Stroe, Octavian Nemescu, Adrian Rațiu, Cornel Țăranu, Vasile Spătărelu, Cristian Misievici, Ede Terényi, Mihai Damian, Tiberiu Olah, Dan Voiculescu (compozitor), Anatol Vieru.

A murit la Paris și a fost înhumat acolo, în Cimetière de Montparnasse.

La Moinești există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărei inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru.

17

Oameni care au făurit istoria Ca să faceţi un poem dadaist Pentru a face o poezie dadaistă Luaţi un ziar.

Luaţi o pereche de foarfeci.

Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.

Decupaţi articolul.

Taiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.

Agitaţi-l încetişor.

Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.

Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna. Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.

(Tristan Tzara din Manifest despre amorul slab şi amorul amar (1920) Elegie Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară Păsările stau închise în colivii iarna Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare Te aştept în fiecare seară la fereastră deşirând mărgelele Aşezând cărţile, recitindu-mi versurile Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă Când ştiu că afară ninge şi strada-i albă.

(Tristan Tzara) Moartea lui Guillaume Apollinaire noi nu știm nimic noi nu știam nimic despre durere anotimpul amar al frigului scobește dâre lungi în mușchii noștri el ar fi preferat bucuria victoriei înțelepți sub restriștile calme în colivie neputând face nimic dacă zăpada ar cădea în sus dacă soarele ar urca la noi în timpul nopții să ne încălzească și arborii ar atârna cu coroanele lor - plânset unic dacă păsările ar fi printre noi să se oglindească S-AR PUTEA ÎNȚELEGE moartea ar fi o îndelungată călătorie frumoasă și vacanțele nemărginite ale cărnii structuri și oase.

(Tristan Tzara) surse:

https://www.ziarulmetropolis.ro/tristan-tzara-omul-care-a-inventat-revolutia-dada/ https://www.descopera.ro/cultura/15045125-dadaismul-curentul-artistic-initiat-de-romanul-tristantzara-in-urma-cu-103-de-ani https://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara 18

Oameni care au făurit istoria Lecția de viață a lui Panait Istrati Lilioara Macovei

( 1884-1935)

Panait Istrati, cu numele din naștere Gherasim Istrate, s-a născut la 10 august 1884, la Brăila, și a decedat la 16 aprilie 1935, la București.

Tatăl său natural, Gheorghios Valsamis, era negustor grec și, după cum spun unii, și contrabandist, iar mama era spălătoreasa Joița Istrate, scriitorul luându-și numele după mamă, în satul căreia, Baldovinești, și-a petrecut copilăria,una plină de neajunsuri și sărăcie. Bunica Nedelea și unchii Anghel și Dumitru, l-au crescut, așa cum s-au priceput, neprevăzând destinul literar al nepotului neşcolit. Ceea ce spune scriitorul despre copilăria sa, ne dezvăluie un om sensibil, cu mari dorinţe.

,,Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri de o mie de ori noaptea, fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.”

Cele patru clase primare, pe care le absolvă la ,,Tudor Vladimirescu", sunt studiile cu care rămâne până ajunge în Franța și învață limba acestei țări, din dicționar, dar aceste lucruri nu l-au împiedicat să devină un mare scriitor care va marca literatura română.

A muncit ca plăcintar, vânzător într-o băcănie, zugrav, ucenic la atelierele docurilor, servitor, portar, lucrător la fabrica de frânghii, dar dorința de a călători îl stăpânește din ce în ce mai mult şi, în cele din urmă, reuşeşte să plece din ţară.

Eugen Lovinescu îl prezintă pe Istrati ca fiind singurul autor din literatura română cu „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”.

Panait Istrati a fost prieten bun cu Mihail Kazanski din Odesa și se crede că, de aici, a căpătat dragostea pentru lectură. În 1904 ajunge în București, luând contact cu mișcarea socialistă și își câștigă existența lucrând ca servitor, valet la hotel și infirmier la spital. Nu după mult timp, se reîntoarce la Brăila, lucrând ca zugrav pentru a supraviețui, dar intră într-un scandal în 1906 și este condamnat cu suspendare, pentru răpire de minoră. Viaţa îi este o mare provocare, este încorporat în armată, dar stă numai o lună, întrucât aduce dispensă medicală și părăsește sistemul militar.

Dragostea lui pentru citit nu are legătură cu ceea ce face zi de zi și, în 1907, pleacă din România, în mod clandestin, tocmai în Egipt.

Cu cât citeşte mai mult, cu atât vede altfel realitatea din faţa lui. Aceasta este mult mai crudă decât şi-o imagina. ,,Să lupţi pentru o idee, să lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăieşte ci vegetează.”

(Panait Istrati, în Căpitan Mavromati) Ajuns în Franţa, la Paris, în 1913, reuşeşte să publice abia în 1920 primele patru articole în franceză în gazeta „La Feuille”. Este chinuit de ideea sinuciderii şi, după cum spune chiar el: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să părăşeşti lumea asta?” şi trimite biletul său de sinucigaş lui Romain Rolland. Nu se omoară şi, la îndemnul scriitorului francez, povestirea ,,Chira Chiralina” a fost publicată în 1923, cu o prefaţă semnată chiar de Romain Rolland.

Publicul francez a fost impresionat de scriitorul român şi românii de cel francez, aşa cum îl considerau pe Panait Istrati.

Scriitorul controversat era mereu în competiţie cu viaţa. El nu-şi dorea un trai comun, nu accepta aceeaşi condiţie cu a semenilor lui, de aceea nu-şi refuza nimic din ce îi poftea inima.

Toate călătoriile, făcute fără prea multă pregătire, erau nişte ,,fugi” impulsionate de nemulţumirile pe care i le oferea timpul şi locul unde era pe atunci. Era un nonconformist, era persoana care îşi trăia clipa indiferent de conjunctură. Iată ce spune, după succesul cu „Chira Chiralina”: 19

Oameni care au făurit istoria „Sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma apariţiei „Chirei Chiralina”, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele”. Lumea era impresionată de povestire şi de faptul că a apărut un scriitor de asemenea factură, dar Panait Istrati nu avea răbdare să revină asupra fenomenului, dacă trecuseră deja câteva zile bune.

Prietenul său, Romain Rolland, l-a numit ,,Gorki al Balcanilor”şi, în decembrie 1922, plin de admirație, îi scrie: „Dragă prietene, nu mai aștept să-mi găsesc timpul necesar să-ți răspund. Nu mai pot aștepta, după ce am devorat „Chira Chiralina” în toiul nopții... Trebuie să-ți spun numaidecât. E formidabilă!”.

Dar vor urma capodoperele lui: Codin, Ciulinii Bărăganului, Prezentarea haiducilor, Nerantzula, însă autorul rămâne acelaşi imprevizibil om al scrisului, poate din cauza călătoriilor care mai mult îl decepţionau decât îl remontau, poate că aşa îi era construcţia psihică. El nu se opreşte nici într-un loc, nu se stabileşte nicăieri, poate din convingerea că nu se vrea integrat în niciun spaţiu, având impresia că se va distruge şi aşa ,,hoinarul român” sau ,,vagabondul balcanic”, ori ,,sud-esticul Istrati”, caută toate mijloacele să nu se piardă în lume. În 1925, septembrie, scriitorul revine în ţară şi este foarte bine primit de lumea literară românească, în special de către scriitorii care erau redactori la ,,Viaţa Românească” (Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Demostene Botez), dar, după un incident petrecut în capitală, pleacă din nou în Franţa şi, în articolul „România însângerată“, apărut în „Paris-Soir“, la 1 noiembrie 1925, Panait Istrati scria: „Închisorile României gem de mii de soldaţi şi civili, vinovaţi fiindcă au avut frică şi groază de masacrul oficial! Focşanii, şi mai ales Piatra-Neamţ, oraşe populate de evrei, parcă au fost călcate de vandalii lui Attila. (...) Am văzut oameni linşaţi, schilodiţi. Acolo se pun ouă fierbinţi la subţiori. Se zdrobesc picioarele. Se smulg unghiile. Se sparg tigvele. Iată grozăviile lor!“. În acelaşi an, la 14 decembrie, în ziarul francez „Le Quotidien“, sub titlul „Panait Istrati denunţă atrocităţile care se comit în România“, scriitorul pune întrebări în mod retoric: „Credeţi că în epoca noastră o naţiune mai poate să dispună de ea însăşi sau, cel puţin, să-şi găsească mântuirea în şi prin ea însăşi? Tot ce a avut România ca element de avangardă a fost ucis sau aruncat în temniţă. Stare de asediu. Fără presă. Drept de întrunire numai în prezenţa comisarului. Se scrie şi se discută numai ce poate fi controlat şi aprobat de guvern. Opoziţia? Trei sau patru grupări care contemplă ferestrele palatului regal, de unde se aşteaptă putere şi avere. Iar jos de tot o populaţie în zdrenţe, care se teme de execuţii. Deasupra tuturor, o mână de guvernanţi şi armata lor de partizani care deţin întreaga avere a ţării. Sărmană Românie!“.

Era nemulţumit şi revoltat de cele ce se întâmplau în România şi pentru că la el conştiinţa era inima, nu suporta aceste situaţii, luând hotărârea să le arate şi altora, dar va fi acuzat de denigrarea ţării. În 1929, când se consideră că era cea mai bună perioadă literară a lui, Panait Istrati revine la Brăila lui, pe care o iubeşte nebuneşte. ,,Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile... să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp... şi apoi să râzi!” (Panait Istrati) Peste câţiva ani, în 1933 publică eseul L’Homme qui n’adhère à rien, eseu care îi atrage vehemente contestări.

A murit bolnav de TBC, în 1935, la Bucureşti.

Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză şi română, a fost tradusă în peste 30 de limbi. A fost un scriitor contestat, chiar dacă opera lui a fost apreciată de public, nu toţi criticii i-au adus laude. surse:

http://www.humanitas.ro/panait-istrati https://www.art-emis.ro/personalitati/panait-istrati-intre-datorie-morala-si-sursa-de-existenta-1 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/panait-istrati-in-1933-omul-care-nu-adera-la-nimic http://www.autorii.com/scriitori/panait-istrati/index.php 20

In memoriam Ioan Slavici ,,Explorator al frumuseţilor graiului şi al sufletului poporului nostru” Lilioara Macovei Ioan Slavici este considerat, alături de Eminescu, Caragiale şi Creangă, cel de-al patrulea clasic al literaturii române. Celebru pentru nuvelele sale, printre care se numără Moara cu noroc, Pădureanca, Budulea Taichii, Slavici a jucat un rol esenţial în istoria romanului românesc, cel mai cunoscut roman al său fiind Mara (1870).

Născut la 18 ianuarie 1848 (anul revoluţiei popoarelor), la Şiria, la poalele cetăţii Világros (Vilagăş), a fost al doilea copil al cojocarului Savu Slavici şi al Elenei (născută Borlea, fiica preotului din localitatea Măderat).

(1848-1925)

Localităţii natale Şiria, ,,posacul Slavici” îi poartă în amintire o imagine luminoasă şi o evocă într-o mare bucurie: „Nici secerişul grânelor, nici culesul ori sfărâmatul porumbului fără de cimpoieş şi fără de masă întinsă nu se putea face: atât dealul sădit cu vii, cât şi câmpul plin de lanuri, răsunau mereu de cântecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor cântecele şi chiotele se-nteţeau însoţite de lăutari şi de focuri (de puşcă, n.m.) descărcate."

Despre existenţa unei familii Slavici în Şiria, sunt date de la recensămintele din anii 1746 şi 1747. Străbunicii săi din partea tatălui se trag din neamul „Slaviteşti", veniţi în Şiria pe la 1710 (din Oltenia), după expansiunea spre Sud a puterii militare a Austriei. Bunicul din partea tatălui se numea Ilie Slavici (1782 – 1829) şi se căsătorise cu Maria (născută în 1783). A avut şapte copii, dintre care Sava, care era tatăl scriitorului, văzuse lumina zilei în 1818. Sava a rămas orfan şi a fost înfiat de Mihai Fercu, numit „tata bătrân" în amintirile lui Ioan Slavici. Mihai Fercu fusese „cătană împărătească" împotriva lui Napoleon Bonaparte şi era mai „răsărit" printre ceilalţi oameni din sat, fiindcă ştia ceva carte şi rostea nemaipomenit la biserică în timpul slujbei, Crezul şi Tatăl nostru. Ioan Slavici a crescut într-o familie care nu ducea lipsă de nimic, locul în care şi-a deschis ochii era o comunitate cuminte, liniştită, paşnică, în care trăiau laolaltă români, saşi şi maghiari.

Influenţat de mama sa, viitorul scriitor era respectuos cu toţi cunoscuţii, cu lumea, în general, urmându-i sfatul: „Când întâlneşti în calea ta un român îi spui - Bună ziua, dar maghiarului să-i zici – Jó napot, iar neamţului - Guten Tag, şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine".

Marele nostru nuvelist spunea că literatura română nu este decât o oglindă a realității. Din acest punct de vedere, proza lui ,,era realistă cu accente sociale și psihologice".

Opera lui Slavici este una ,,remarcabilă", cum specifica marele critic literar, George Călinescu, chiar dacă el era ca om, unul ,,sucit".

Scrisul lui Ioan Slavici este o pledoarie ,,pentru echilibru și armonie, atât în formă, cât și în conținut". El are ceva din ,,canonul clasic al junimiștilor”, expunând realitatea exact cum este, fără să fie idealizată, dar unde se vede talentul excepțional, în descrierile lumii țăranilor din Ardeal, recunoscut ca fiind primul, făcând-o înaintea lui Ion Creangă. Satul văzut de Slavici este altfel decât cel a lui Liviu Rebreanu (în romanul Ion) sau cel moldovenesc, descris de Creangă, ca să nu mai spunem de al lui Marin Preda, unde este mereu gâlceavă și bătaie.

La Ioan Slavici, atmosfera țărănească este calmă, cuminte, oamenii sunt cinstiți, ordonați, realismul acesta fiind dovada meticulozității, sobrietății stilului său scriitoricesc. În 1881 a fost publicat volumul ,,Novele din popor”, eveniment la care literatura română se întâlnește cu o ,,nuvelă psihologică”, cu fundament realist, unde personajele sunt altfel construite și unde li se văd conflictele interioare, prin prisma unui talentat autor.

21

In memoriam Aceste nuvele prezintă la vedere consecințele nedorite ale faptelor acelora care își doresc bogății cu orice preț, depășirea condiției sociale, trecând peste orice și oricine, încălcând bunul simț și respectul reciproc. (Moara cu noroc ) Dragostea și căsătoria în ,,satul lui Slavici" (Pădureanca) sunt prezentate ca ,,dramă a opțiunii", cu treceri abrupte de la idilic la tragic, de la etnografic și social la etic.

Teme sătești, ofertante și pline de miez existențial, sunt dăruite literaturii noastre de către Slavici, într-o perioadă plină de evenimente, în lumea rurală, a Ardealului.

Nu degeaba criticul George Călinescu spunea despre Slavici că a fost un excelent „instrument de observaţie” a mediului rural.

Slavici este un scriitor deosebit, prin crearea unei ,,geografii literare", unde ,,trăiesc" tipuri umane într-o atmosferă specifică, unde facem cunoștință cu o civilizație care este condiționată din punct de vedere istoric și moral de ,,migrația moților pentru munci sezoniere în diverse zone ale țării"(nuvela Pădureanca), apoi de inițierea unui tânăr în tainele breslelor, cu tot ce înseamnă obiceiurile, ritualurile și ierarhiile acestora (în romanul social Mara), de întemeierea unei afaceri proprii, din dorința schimbării statutului social, unde scriitorul introduce analiza psihologică în literatura română(cunoscuta Moara cu noroc), de ambiția și depășirea prejudecăților (nuvela Budulea Taichii), de psihologia grupului de oameni, a unei colectivităţi, moralitatea familiei (Piatra din prag) etc. Toate aceste opere ale lui Slavici zugrăvesc, în cel mai pur amănunt, o lume care se afla la granița dintre sat şi mediul urban, cu personaje care se încadrează în acele tipologii umane speciale și care ilustrează convingător principii etice, prin destinul lor.

Slavici face o strânsă legătură între estetic şi etică şi, în creaţiile sale literare, iubirea, adevărul, echilibrul, ori cumpătarea, nu pot fi separate de frumosul din ele, dovadă că personajele precum Persida ori Ghiţă sunt răsplătite cu binele, ori pedepsite cu răul, lecţiile de viaţă fiind încă o dată aduse de autor în prim plan, cu uimitorul său talent.

Amintim că opera sa cuprinde atât nuvele (Popa Tanda, Scormon, Gura satului, Budulea Taichii, Moara cu noroc, Comoara, Pădureanca etc), cât și povești (Zâna-Zorilor, Floriţa-dincodru, Spaima-zmeilor etc), precum și romanele (Mara, Corbei, Din păcat în păcat, Cel din urmă Armaș, Din două lumi, Din bătrâni), apoi teatru (Fata de birău, Bogdan-Vodă, Gaspar Gratiani, Toane sau vorbe de clacă, Polipul unchiului) şi să nu uităm interesantele memorii (Închisorile mele, Amintiri, Lumea prin care am trecut).

Trebuie precizat, pentru cine nu știe, că Slavici a scris 3 comedii, 2 drame istorice, 13 nuvele, 6 romane, 3 lucrări de memorii, dar şi 19 poveşti pentru copii. Pe lângă romanul „Musculiţa”, (care s-a pierdut când Slavici a fost arestat, în anul 1916) este neştiută şi soarta unei alte nuvele. Când Ioan Slavici avea 71 de ani, revista ,,Viaţa românească" i-ar fi plătit autorului o mie de lei, pentru o nuvelă care nu a mai apărut niciodată.

Ultimul său roman, „Din păcat în păcat”, a rămas needitat.

Ioan Slavici a fost prieten bun cu Eminescu, Iorga, Coşbuc, Negruzzi, Maiorescu, Caragiale, Rebreanu, dar una dintre cele mai strânse prietenii a fost cea cu Gala Galaction. Acesta din urmă este şi autorul mesajului care se află şi acum pe crucea lui Slavici, la Panciu. „Primeşte, Doamne, în cămările drepţilor pe dreptul Ioan Slavici, care a trecut prin viaţă cu rară înţelepciune şi superioară îngăduinţă”, e mesajul superb al acestuia, redat de preotul Ştefan St. Aga şi de profesoara Sevastiţa Aga, în lucrarea „Biserica Parohială Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din oraşul Panciu, judeţul Vrancea”. „Vreau să fiu înmormântat în pământul plămădit cu sângele ostaşilor care au luptat pentru întregirea statală a neamului românesc făcând o liberă şi mare Românie”, i-a spus scriitorul, potrivit cărţii soţilor Aga, unei învăţătoare din Panciu, Elena Puşcă.

Ioan Slavici s-a stins din viaţă pe data de 17 august 1925 şi a fost îngropat lângă biserica din curtea „Mănăstirii Brazi” din oraşul Panciu, la funeraliile sale fiind prezenţi, din partea Societăţii Scriitorilor, Liviu Rebreanu, Gala Galaction şi Mihail Sorbul. În cuvântul său, Gala Galaction a spus: „Învelim pe unul dintre principii Cuvântului Românesc cu faldurii adânci ai gliei străbune… Îl vedem deasupra noastră, mare în literatură, fruntaş al condeiului, premergător şi explorator al frumuseţilor graiului şi al sufletului poporului nostru... Îl vedem deasupra noastră-printre nouri şi printre culmi, care se numesc Eminescu, Alecsandri, Maiorescu, Coşbuc, Caragiale… vârf de stâncă, în diademul Carpaţilor noştri sufleteşti”.

Bibliografie: https://www.editura-art.ro/info/autor/slavici-ioan http://www.povesti-pentru-copii.com/ioan-slavici.html http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioan_Slavici

22

In memoriam

Ioan Slavici

George Topîrceanu

Cu Slavici a dispărut cel din urmă sol, întârziat printre noi, al unei generații strălucite de scriitori, al literaturii de dincolo de Sămănătorul, cea din urmă legătură vie, peste decenii, cu vechea tradiție literară. Bătrânul părea lăsat anume în urmă de către ceilalți, sentinelă de ariergardă, să privească în juru-i, senin și treaz până la sfârșit, ca să poată duce din lumea aceasta a noastră vestea supremă marilor lui prieteni, trecuți de mult în împărăția liniștii.

Puțini cititori de literatură românească din generația lui l-au prețuit de la-nceput și l-au urmărit cu dragoste, dar cititorii mai tineri, de azi, ori nu-l cunosc deloc, ori îl cunosc prea puțin, din ultimele lui scrieri, de aceea nu-l prețuiesc cum se cuvine. Căci opera literară a lui Slavici a fost cam inegală: ca să trăiască zi cu zi, scriitorul a fost nevoit să producă necontenit și, desigur, nu s-a oprit la vreme.

Adevăratul Slavici se găsește numai în cele două volume de Nuvele, cu care a debutat. Acolo e Popa Tanda, acolo e Budulea taichii, acolo sunt Scormon, O viață pierdută și Moara cu noroc.

Cine nu cunoaște mai cu seamă această din urmă nuvelă nu cunoaște pe Slavici și nu cunoaște una din cele mai puternice creațiuni ale literaturii române în acest gen.

Ne-am delectat în copilărie cu Budulea Taichii și cu Popa Tanda și le-am recitit mai târziu, cu acea indulgență și lipsă de rezerve mintale cu care răsfoim cărțile îmbibate de farmecul unor amintiri personale, deci cu aceeași plăcere. Dar aceste două nuvele, de care pomenesc predilect toți criticii lui Slavici, nu mi se par totuși cele mai izbutite creațiuni ale lui. Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică. Moara cu noroc, care nu poate să placă atâta în copilărie, recitită de câteva ori mai târziu, la intervale, cu toată blazarea necruțătoare a unui spirit saturat de literaturism, lasă aceeași impresie puternică. E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo cincizeci de ani în urmă, în preajma unui orășel din Ardeal, într-un colț de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvite viguros și nuanțat în același timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Intriga e condusă cu aceeași măiestrie. Toate sunt fericit îmbinate, până și tonul sfătos și stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume, ca să contribuie la impresia aceea de tragic, de trecut, de fapte întâmplate aievea, de „viață adevărată” intensă. Locurile și personagiile îți rămân pentru totdeauna în minte. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeți pitorești la anumite epoci ale anului și la anume ceasuri ale zilei, Ghiță hangiul și soția lui Ana, Pintea căprarul de jandarmi, fost tâlhar, Săilă boarul și Buză-Ruptă — și mai cu samă acel neuitat, cinic și inteligent Lică sămădăul, personagiu unic în literatura noastră, exemplar de om straniu, care te urmărește ca enigmaticul Svidrigailof din Crimă și pedeapsă. Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în același timp un mic roman de moravuri, tot atât de interesant, prin fondul de viață locală pe care e proiectată acțiunea principală, prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special - ca și Bordeienii dlui Sadoveanu.

Slavici are meritul că a inaugurat în literatura noastră nuvela realistă, - a scris nuvele realiste pe vremea Sărmanului Dionis, cu mult înainte de Sămănătorul unde a înflorit mai târziu, totuși, nuvela romantică și țărănistă. Aceasta se datorează desigur faptului că Slavici era scriitor ardelean, că avea altă psihologie decât scriitorul român din Regat.

Fecior sau nepot de țăran, ca toți intelectualii de dincolo, Slavici a păstrat toată viața lui, în fond, ceva din psihologia specifică a țăranului din Ardeal. Așa se explică până la un punct și atitudinea lui din viața publică de mai târziu și calvarul pe care l-a îndurat; la noi, a intrat în pușcărie fiindcă nu era patriot român - iar în Ardeal a făcut pușcărie tocmai fiindcă era patriot român, adică fiindcă era, la fel cu țăranul ardelean, împotriva ungurilor - cu încredere în „drăguțul de împărat”. Acest din urmă sentiment, profund ardelenesc, care i-a dăinuit în fundul conștiinței, spre norocul bătrânețelor lui, până la sfârșit - a fost completat poate de siguranța convingerii pe care i-a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susținută patruzeci de ani în aceeași direcție sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul spăimântătoarei primejdii care ar amenința neamul nostru dinspre Rusia.

Toate aceste însă n-au fost, după părerea mea, pentru soarta lui Slavici decât niște capcane ale destinului, niște mijloace deghizate prin care marele Necunoscut a găsit de cuviință să-l lovească mai profund și mai sigur.

Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit și încă - un scriitor român.

Trebuia să-și plătească vama. Trebuia să-și îndure partea lui de chin, hărăzită celor aleși, asupra cărora apasă parcă, de la începutul lumii, un inexorabil blestem. Târât la bătrânețe în închisoare, cu sensibilitatea sângerată de ofense, umilit și scuipat, Slavici poate că n-a înțeles totuși niciodată, clar, pentru ce anume suferă. Dar a înțeles marea taină că trebuie să sufere, înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleși fii ai neamului său. De aceea a putut să treacă cu 23

Cartea, izvor de cultură Din istoria cărții și a bibliotecilor. O incursiune - partea a cincea Mihai Cotea (urmare din numărul 5)

Revoluția cărții

Dezvoltarea tehnicilor și a mijloacelor de comunicare audio-vizuale este, în general, considerată ca o concurență serioasă pentru carte și poate ca un factor de schimbare a formei acesteia. Codex-ul are, totuși, mari șanse să se păstreze în viitor, iar microfilmele și benzile de magnetofon nu sunt decât mijloace de substituție. Încercările întreprinse pentru a combina formele noi cu cele vechi nu au fost deloc concludente, în opinia lui Albert Labarre, din volumul Istoria cărții. „Cărțile însoțite de discuri sau de diapozitive nu au avut succes”, continuă el, făcând apel la modalități de lectură prea diferite.

Se vorbește totuși de „revoluția cărții”, iar dacă aceasta există, trebuie căutată în două direcții: difuzare și producție. Electronica, aflată într-un progres constant, a intervenit în culegere, făcând mașinile capabile să stabilească singure lungimea rândurilor și să despartă corect cuvintele. Cum tipărirea ilustrațiilor se făcea deja prin intermediul fotografiei, s-a observat că imaginea se putea folosi și pentru tipărire. Mașinile de fotoculegere, de exemplu. Elementul esențial al acestora este un disc care are aproape circumferința imaginii și care se rotește într-un mod regulat; mașinile de fotoculegere din generația a treia sunt capabile să abordeze 3000 de semne pe secundă, adică 10 milioane pe oră.

Chiar și tipărirea a evoluat și au apărut tehnici noi: laserul, jetul de cerneală, transferul termic, termica directă. eBook-eReader- cititoare DAISY

Un eReader poate conține mii de eBook-uri, singura limitare fiind capacitatea de stocare. În funcție de dispozitiv, eBook-ul poate fi citit în întuneric sau la lumina soarelui (tehnologia eInk). Majoritatea eReaderelor au o sursă de lumină încorporată, pot mări sau schimba corpul de literă, folosesc programe de citire audio, pentru cei care au probleme de vedere sau sunt dislexici, permit cititorilor să caute semnificația cuvintelor sau informații despre un subiect prin folosirea bazelor de date online. Platformele eBook permit sincronizarea lecturii, a notițelor și a semnelor de carte pe mai multe dispozitive. Producătorii de eReadere pot monitoriza activitățile clienților lor obținând date statistice importante, pentru piața eBook.

24

eReaderul e mai scump decât o carte, dar costul se amortizează repede, datorită costului scăzut al eBook-urilor. Multe eBook-uri se găsesc în mod gratuit pe Internet, deoarece majoritatea cărților ajung în patrimoniul public, la 70 de ani de la moartea autorului. Cărțile electronice sunt ideale pentru oamenii care prețuiesc informația, care au probleme cu vederea, cărora le place să citească fără ca alții să vadă ceea ce citesc sau pentru oamenii ce nu au spațiu suficient de depozitare a cărților tipărite.

Cartea, izvor de cultură În prezent, prin carte electronică sau eBook se înțelege versiunea electronică a unei cărți tipărite (dar există și eBook-uri care nu au fost tipărite niciodată). Cărțile electronice pot fi citite pe PC sau pe diverse dispozitive mobile. Formatul ePub este cel mai utilizat.

Este folosit de instituțiile de stat, de edituri, de biblioteci etc. Formatul MOBI sau AZW este deținut și folosit doar de Amazon, pentru eReaderele și aplicațiile proprii. Aceste două formate sunt preferate deoarece permit modificarea mărimii literelor și reașezarea cuvintelor în funcție de mărimea și orientarea ecranului eReader-ului sau a aplicației folosite pentru citire.

Cititoarele sau player-ele Daisy sunt aparate care permit ascultarea cărţilor create în standardul Daisy. Ele sunt asemănătoare într-o anumită măsură cu MP3-CD-Player-ele din comerţ. Totuşi, spre deosebire de acestea din urmă, cititoarele Daisy sunt mai robuste, mai fiabile şi sunt singurele care permit ascultarea selectivă a informaţiilor create în formatul Daisy.

Ele sunt proiectate special pentru persoane cu deficienţe de vedere.

Există două tipuri:

• Tipul desktop, mai mare şi mai uşor de manipulat, având un difuzor încorporat care oferă o redare clară şi puternică. Acest aparat funcţionează atât conectat la priză, cât şi pe acumulatori.

• Tipul portabil, miniatural, puţin mai mare decât un telefon mobil, permite aceleaşi funcţii ca şi tipul desktop.

Pentru a fi lecturate, cărţile Daisy sau celelalte tipuri de fişiere text sau audio, trebuie încărcate prin intermediul unui computer, în memoria internă a aparatului.

Bibliografie și surse: ADINA BERCIU-DRÃGHICESCU, Arhivistica și Documentaristica, Universitatea București , Departamentul de învățământ la distanță, CREDIS, 2001 T.NEDELCEA, Civilizația cărții, Scrisul Românesc, Craiova, 1996 A.LABARRE, Istoria cărții, Institutul European, Iași, 2001 http://www.descopera.org http://www.cartidaisy.ro surse foto: (1) - telegraph.co.uk (2)– cartidaisy.ro

*** În speranța că informațiile regăsite prin intermediul acestei miniserii v-au fost utile, ori vi s-au părut interesante, aș dori să aduc sincerele mele mulțumiri tuturor cititorilor acestei serii!

Reverență.

MC 25

Orizonturi temporale

„Le Penseur”( Gânditorul)- Auguste Rodin

Mitul, gândirea prelogică și dogma, în viziunea și creația lui Lucian Blaga Mihai Cotea Nu cu mult timp în urmă, cercetătorii etnologi sau specialiști în studiul psihologiei popoarelor considerau că lumea spirituală a popoarelor primitive putea fi înglobată sub aspectul animismului(1) , în orice caz, al unei gândiri arhaic-primitive. Sigur că viziunea aceasta nu era unanimă, cum însuși marele filosof Lucian Blaga admite acest fapt, în volumul „Eonul dogmatic” din cadrul „Trilogiei cunoașterii”. Avântul tinerilor cercetători, pe-atunci, de-a însuma toată această lume mitică sub o singură umbrelă, a suscitat un interes vădit din partea filosofului nostru. Să fie vorba de idei preconcepute? Ce înseamnă gândire prelogică, de fapt?

Sigur că, la mijloc, se cască o mare falie între mentalitatea primitivă și cea a omului de cultură. „Primitivul confundă ce noi deosebim și deosebește ce noi nu deosebim. Primitivul vede cauze unde noi nu le căutăm și nu întreabă <<de ce?>> acolo unde noi avem nedumeriri cauzaliste”(2) . De fapt, aflăm mai târziu, în volumul amintit, lumea primitivilor nu se deosebea fundamental de-a noastră, printr-o logică aparte, ci funcționa în parametri de tip concepte-imagine. Cu toate acestea, chestiunea nu se rezumă doar la acest fapt. Dimpotrivă, poate că cel mai important element este al treilea termen, dominant acestora. Iar acest al treilea element ține de „un ce de natură magică”(3) . O aplecare spre determinat, un determinism magic. Adunând toți acești termeni, putem avea o radiografie a gândirii prelogice, nu îndeajuns, însă, pentru a creiona o formă particulară de logică, scindându-ne de a noastră, proprie. „În logica primitivului, care e aceeași cu a noastră”, între noțiuni precum substanță, accident, persoană și imagine „intervine un al treilea termen, termen magicului, care face ca ceea ce pentru noi e <<imagine>> să fie pentru el echivalentul complet al unei <<persoane>>” lucru care, inevitabil, ne-ar tenta să unim această teză a gândirii prelogice cu elementul de forță al dogmei(4) , Trinitatea lui Dumnezeu, ,,<<unul>>, ca ființă și <<multiplu>>, ca persoană”(5) , sub aspect antinomic.

(6)

26

Orizonturi temporale Ideea magicului e de nesupus vreunei critici, măcar pe baza a ceea ce Lucian Blaga a definit drept „multiplicitatea funcțională”(7) , fiind cea mai polivalentă idee a spiritului uman.

Căci, „ideea magicului abundă în virtuți, pentru cari trebuie prețuită, critic firește, dar cu generozitate”(8) . Dintre funcțiile fundamentale ale ideii de magic, ne vom opri asupra funcției poetice – „magicul este unul din elementele la care recurge, cu insistență, și cu excepționalități de valorificare, poezia mare a tuturor timpurilor” (9) – pentru a crea, astfel, un liant necesar cu opera poetică a filosofului nostru din Lancrăm.

Pentru critici și literați, Lucian Blaga a alternat mereu între două ipostaze de demarcare, poetul-filosof și filosoful-poet, „poetul apărând odată cu filosoful, în poeziile și cugetările sale, în filosofia poeziei sale și poezia filosofiei sale”(10) . Filosofia sa, asemeni poeziei (și viceversa) prevede locul tuturor celor neînțelese – misterul. Cum se întâmplă acest lucru? Nu cum, ci unde.

La „localizarea” acestui sălaș și cartografierea „geografiei mitologice” a tărâmului său de legendă, „ca o lume a poveștii, deci a mitului”(11) , se cuvine să punctăm câteva repere uzitate de poetul-filosof în creația sa: muntele, peștera, pădurea. Bunăoară în poemul „Dați-mi un trup, voi, munților”, eul metamorfozează ideea existenței sale per se, cu cea a nevoii de ocrotire. Un eu reprezentat printr-un soi de centro mundi fortificat de o dorință de ascensiune și, „la fel cu pământul larg – asimilat trunchiului în care reveria blagiană plasa aceeași năprasnică inimă, același strașnic suflet”(12) . Nici mai mult, nici mai puțin decât imagini arhetipale.

Nu departe de acesta, în „Corola de minuni a lumii” cititorul se vede pus în rolul de asistent la „fabulosul originilor”, despre care tot Ion Pop spune, în opera menționată, că reprezintă o „prelungire în mit a lumii umane marcând solidaritatea prezentului cu un timp etern”(13) . Totodată, avem existența unui raport între eu și univers, sub aspectul unor termeni de sorginte fundamental erotică, pentru că toate aceste unități morfologice ce delimitează acea „geografie mitologică” menționate anterior, tărâmuri are obârșiilor la esență, au reverberații puternice în mitul poetic al iubirii de factură blagiană, acolo unde „iubirea apare, mai ales în ultimă etapă a creației, drept o forță de regenerare, având un rol hotărâtor în refacerea relației dintre eu și lume(14)” .

Toate aceste plăsmuiri mitice reprezintă o fundație puternică spre ceea ce însuși filosoful denumește a fi „noua metafizică” a cărei origine dusă până la valoare de gând este explicată într-un alt volum(15) substanțial, din bibliografia acestuia. Noi o vom esențializa, în cele ce urmează astfel, călcând pe urmele lăsate de gândurile autorului: „Ce este un gând metafizic? – Un cap de pod pe care omul izbutește să și-l facă în cer”

Așadar, pășind spre finalul potecii acestui material dedicat mitului, gândirii prelogice, dogmei și magiei, ne vom opri la ultima menționată din înșirurirea anterioară, aplecându-ne asupra artei și a magicului în artă.

Dacă am fi fost tentați să vorbim despre arta omului primitiv ca despre una ce se localizează în afara esteticii, iată că viziunea filosofului Lucian Blaga comportă unele particularități demne de semnalat, admirabil în măsura cu care domnia sa o redă. Conform acestuia, arta primitivă a ținut, la origini, mai mult de tehnica omului primitiv decât de exigențe de ordin spiritual, la înțelegerea acesteia fiind necesar „să depășim subiectivismele conștiinței de azi și să ne dezbarăm de toate sugestiile unei analogii posibile cu finalitatea artei, așa cum o înțelegem azi”(16) .

În căutarea unui adeziv necesar pentru unirea artei primitivului, cu ideea de magie, ne vom opri asupra conceptului blagian de cauzalitate prin analogie.

Mai exact, tot în cuprinsul volumui asupra căruia ne-am concentrat mai înainte, aflăm că primitivul, atunci când voia să scape de un adversar într-un mod aproape abscons, plăsmuia un chip de om în lut ori în alt material, străpungând cu o țeapă inima imitației (poate că pe unii dintre cititori, această tehnică îi va duce cu gândul la mult-mediatizatul ritual de tip voodoo). Primitivul considera că acest asasinat simbolic avea să se repercuteze și în realitate, pe căi oculte, asupra dușmanului. Un act efectuat „asupra icoanei”(17) , nici mai mult, nici mai puțin. Un procedeu asemănător efectuându-se și atunci când se dorea chemarea ploii, imitând fenomenul meteorologic „trecând apa printr-un ciur”(18) . Obicei magic folosit și de țăranii noștri până în secolul XX, inclusiv.

27

Orizonturi temporale Omul timpurilor străvechi voia să influențeze prin arta sa, având la origine o tehnică magică, rezultatul unor deziderate. O credință conform căreia o icoană putea lua, în anumite împrejurări, proporții de realitate. În exemplificarea acestei teorii a magismului, fascinantă prin compoziție, vă vom împărtăși un exemplu redat de Lucian Blaga, în același volum, „Încercări filosofice”: „Se povestește despre cel mai mare pictor al împărăției soarelui că ar fi pictat odată, pe un perete, un prea frumos peisaj, un colț de natură cu o peșteră. Despre pictor se spune că isprăvind peisajul a intrat el însuși în peștera desenată și a dispărut în ea. De atunci nu i se mai știe de urmă, căci pictorul nu s-a mai întors”(19) .

Noua gândire mitică, noua religiozitate, afluente ale eonului dogmatic în care dogma comportă diferite fațete (poate că, stăruind pe contemporaneitate, am fi înclinați să credem că natura dogmei din ziua de azi e mai mult de natură politic-ideologică), toate aceste aspecte ce se împletesc și-și unesc vlăstarii în trunchiul puternic al spiritualității, nu fac decât să întărească o viziune originală a filosofului-poet și o redare cât se poate de artistică a poetului-filosof, Lucian Blaga. Dincolo de structura ilogică a dogmei, a aparentei desuetudini încâlcite și regăsite-n magism și gândire mitică, pe axa dintre intelect enstatic(20) și intelect ecstatic stă nevoia unui ce spiritual, a unui ultim sens.

O ieșire din cerc. bibliografie consultată:

L. BLAGA, Eonul dogmatic, editura Humanitas, București, 1993 L. BLAGA, Despre gândirea magică, editura Garamond, București, 1992 E. TODORAN, Lucian Blaga, mitul poetic, editura Facla, Timișoara, 1981 I. POP, Lucian Blaga - universul liric, editura Cartea Românească, București, 1981 L. BLAGA, Elanul insulei, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977 L. BLAGA, Încercări filosofice, editura Facla, Timișoara, 1977

___________________________________________________________________________________

1. animísm sm [At: DA / E: fr animisme] Formă primitivă de religie constând în credința în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor, ale plantelor, ale vietăților etc., cf. www.dexonline.ro, accesat la 3 octombrie 2019 2. L. BLAGA, Eonul dogmatic, editura Humanitas, București, 1993, p.105 3. L. BLAGA, idem, p.107 4. „Pentru teologi dogma e <<formulă de credință>> (unanim acceptată de Sinoadele ecumenice pe temei de pretinsă revelație), care face parte constitutivă din doctrina Bisericii, fie că depășește sau nu înțelegerea. Pentru noi (n.r. pentru Lucian Blaga) <<dogmă>> e deocamdată orice formulă intelectuală care, în dezacord radical cu înțelegerea, postulează o transcendere a logicii.”, cf. L. BLAGA, op.cit, p.21 5. L. BLAGA, idem, p.46 6. schema autorului, conform L. BLAGA, op.cit, p.49 7. L. BLAGA, Despre gândirea magică, editura Garamond, București, 1992, p.169 8. L. BLAGA, idem 9. L. BLAGA, op.cit, p.171 10. E. TODORAN, Lucian Blaga, mitul poetic, editura Facla, Timișoara, 1981, p.55 11. I. POP, Lucian Blaga - universul liric, editura Cartea Românească, București, 1981, pp.144-145 12. I. POP, op.cit, p.145 13. I. POP, idem, p.144 14. I. POP, idem, p.158 15. L. BLAGA, Elanul insulei, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.129 16. L. BLAGA, Încercări filosofice, editura Facla, Timișoara, 1977, p.204 17. L. BLAGA, op.cit, p.205 18. idem 19. idem, p.206 20. Conform autorului, există două stări fundamentale și distinctive ale intelectului: cea „en-statică”, așezată în cadrul funcțiilor sale logice normale (intelect enstatic) și cea ec-statică, în care intelecul, „pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la dispoziție, trebuie să evadeze din sine, să se așeze cu hotărâre în afară de sine, în neopotrivire ireconciliabilă cu funcțiile sale logice”, devenind ecstatic; cf. L. BLAGA, Eonul dogmatic,editura Humanitas, București, 1993, p.120.

28

Bozon Cornițe, atomi de carbon și atitudine Anica Andrei-Fraschini Continuăm, aplecați deasupra telefonului, oricând, oriunde, neștiutori și neinteresați de a afla ce am putea deveni într-un interval de timp oarecare... Da, oamenii de știință lansează ideea că poziția capului omului contemporan poate fi cauzatoare de apariția unor cornițe. Desigur, în ere...

Dar ce-ar mai conta, la cât s-a schimbat anatomia lui “homo erectus”, în sute de mii, până la vreo două milioane de ani? Tehnologiile ne înglobează, își fac loc în viața noastră, până la niciun refuz...

Noi le integrăm ca și cum nu am putea trăi altfel. Uităm, neglijăm, ignorăm că am putea trăi altfel.

Iată, lumea e a voastră, luați-o, stăpâniți-o, faceți ce vreți cu ea!

Am vrut greșit?

Dar ce ar însemna “greșit”, din moment ce nu avem termen de comparație? Nicăieri nu se desfășoară, în alt fel, o civilizație umană… Deocamdată, așa se pare. Nu știm cum ar fi arătat lumea, dacă ar fi parcurs altă istorie. Putem doar imagina. O lume fără conflicte cu efect distructiv? Raiul nu putea fi pe Pamânt. Omul a pornit la aflat, la cucerit, la dominat și exploatat. Pentru hrană și putere. Omul e făcut cu instinct puternic de reproducere, de supraviețuire și cu orgolii. Fie că a fost izgonit din Rai, fie că a evoluat din pitecantrop. El simte nevoia organică, să arate altuia că e mai bun, mai în stare. Dacă găsește un semen mai puțin dotat, el triumfă. Iar comunitățile se lasă cârmuite, ca oi ale...Domnului...

Din momentul în care am aflat despre cele două teorii, cea creaționistă, religioasă, și cea a evoluției speciilor, stiințifică, a lui Charles Darwin, m-am întrebat cum de pot co-exista două variante atât de posibile și valabile, amândouă. Asta, pentru că eu cred în minuni. Altfel, aș fi dat-o la spate pe cea religioasă. De ce și cum de am fi putut fi creați, noi, oamenii, din lut, suflându-ni-se suflet în nări, și, totodată, să fi putut apărea în urma transformărilor formelor de viață de pe Pământ, pornind de la carbonul originar? De ce plutim în necunoașterea adevărului unic, absolut? De ce să rămână la latitudinea fiecăruia, înregimentat religios, științific, politic..., sau nu, ori în propria carcasă craniană, să aleagă o variantă sau alta? Înghițim la dualism, în toate. Până la câtă cunoaștere va trebui să ajungă omul, pentru a declara: “ȘTIU fără echivoc”? Hei, dar a declarat asta, de multe ori ! În câteva etape bune, ale civilizației umane, s-a tot produs lansarea de teorii îmbrățișate sau contestate, pe toate cele “n” teme. Ființa umană scormonește în continuare.

Poate că tocmai neclaritatea și misterul dau farmecul vieții. Avem subiecte fierbinți, de cercetat. De dărâmat vechiul, de instaurat noul. Vremelnic, mereu...

Până una-alta, în trecerea prin lume, dragi mi-s diminețile, cu pornirea lor, avântată, către zile nou-nouțe, cadouri. Ofrande. Știu frunzele, spicul de grâu, apa, cintezele, pisoii, le-am învățat și le cinstesc, cred în bine și frumos. De unde vine gândul? Dar iubirea? Lumina călăuzitoare? De Sus, din Universul-Tată care ne conține, ca pe niște grăunciori de nisip, purtați de val. Ne aruncăm, Trup și Suflet, în conținutul Timpului-Rege. Suntem, vom fi, în lumile de Aici și de Dincolo. Încorporând atomii de carbon... Apoi, separându-ne... Între teoriile ample, lucrate minuțios, captivante, se desfășoară viața. Nenumărate destine, fiecare cu particularități despre care niciun semen, niciun teoretician nu a știut, nu va afla. Cărțile nu ar termina vreodată de povestit. Dar, presupunând optimist că, de acum în câteva secole, ar scrie văzutul și nevăzutul, încă ar rămâne pe dinafară infinite istorii de viață. De când există omul, așa, petrecut prin transformări și dezvoltări ale corpului său fizic, mental, cel al inteligenței superioare și cel spiritual, versiunile de ființe umane și vieți au devenit infinite. Dar atitudinea în fața vieții? „Atitudinea, ultima libertate. Responsabilitatea față de viață, indiferent de împrejurări. Înfruntarea suferinței. Ridicarea deasupra sorții potrivnice.” (Viktor E. Frankl, „Omul în căutarea sensului vieții”) iulie 2019 A A-F ______________________________________________ bozón s. m. 1979 (fiz.) Particulă nucleară elementară al cărei spin se măsoară cu numere întregi v. spin, superparticulă (din fr. boson; PR 1950; DT, DF) sursa: DCR2 (1997) 29

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

30

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Suflet de copil

Neputință

Un suflet de copil e o scânteie divină, o pulbere de stea, în care încape iubire cât întregul univers, bunătate cât toate oceanele Terrei, iertare cât munții de pe Pământ, inocență cât Calea Lactee și speranță cât Infinitul.

Un suflet de copil e un miracol al existenței terestre.

Protejează-l printr-o imensă iubire!

Îmi strig neputința cu atâta putere, Încâ mi-a asurzit până și sufletul Și-așa amorțit de durere.

Nu pot să-nțeleg de ce timpul Mușcă din noi ca o fiară sălbatică Și ne lasă goliți de noi înșine. Știu că, odată născuți, suntem sortiți pieririi Totuși, de ce să trăim suferind Epopeea existenței, care oricum dramatic sfârșește?

Destinul acesta mi se pare nedrept Și nedemn de o ființă umană.

Ar trebui măcar cineva să ne învețe Cum să ne trăim neputința...

Premiul III Premiul I Pop Ioana, 17 ani, clasa a XI-a, Andronicescu Ioana-Alexandra, 14 ani, Col.Teh. „Aurel Vlaicu,Baia Mare, clasa a VIII-a, Șc. Gimn. „George Voevidca” Județ Maramureș, Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, Prof.coord.-Sălnicean Crina Profesor: Nistor Oltea POVESTEA UNUI GHIOZDAN

Într-o zi de vară, imediat după ce am fost făcut, prin august, cam așa, am fost pus de vânzare, în vitrina unui mall. Am stat acolo, fără să fiu remarcat, până în septembrie, când copii de toate vârstele, însoțiți de părinți, au început să cutreiere magazinele, în căutarea ghiozdanului perfect, pentru școală. Mulți se opreau în fața vitrinei și eu speram că o fac pentru a mă lua acasă... Dar se pare că nu le făceam impresie bună. Eu nu eram un ghiozdan Gucci sau Supreme, ca cele din jurul meu, de asta nu mă dorea niciun viitor școlar.

În ultima zi de vacanță, când toată speranța mea, de a ajunge partener de școală, s-a risipit, un băiețel mărunțel, cu privire luminoasă și un zâmbet larg, s-a oprit în fața vitrinei aproape goale.

I-a spus ceva mamei sale și au intrat în magazin. Imediat, a venit vânzătoarea și m-a zmuls din locul care devenise oarecum confortabil și m-a prezentat celor doi. Ne-am plăcut repede. M-a luat acasă, pe post de ajutor.

Mă așteptam să fiu târât, trântit, mâzgălit, dar n-a fost nicidecum așa. Am fost de-a dreptul răsfățat. Mă plimba cu mândrie până la școală, mă așeza cu mare grijă pe scaun, mă ștergea aproape zilnic cu o cârpă moale, care mirosea bestial. Mă simțeam cel mai norocos ghiozdan.

Timpul a trecut. Cărțile deveneau din ce în ce mai multe și mai grele, iar eu parcă mă micșoram. Simțeam că nu-i mai sunt de folos amicului meu. Într-una din zile, mama a intervenit în tăcuta noastră prietenie.

- Măi copile, cred că ar trebui să renunți la ghiozdanul ăsta. E vechi și neîncăpător. Pentru că e în stare atât de bună, fă-l cadou copilului din vecini.

- Cum să-l dau? Îl păstrez! Va fi amintirea mea din viața de școlar...

M-a păstrat, ce-i drept, mulți, mulți ani. M-a dăruit copilului său. Merg și acum, nu la școală, ci la antrenamente, că cel mic al lui e înscris la fotbal.

Oare celelalte ghiozdane din vitrină, cele de firmă, mai trăiesc?

Premiul Special Dunca Denis, 10 ani, clasa a IV-a, Școala Gimnazială Vadu Izei, Maramureș, Prof. coord. - Onișa Daniela 31

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Aventura Șoricelului Biscuit A fost odată un circ. În acest circ, erau: elefanți, lei, urși, tigri, cai și un șoricel pe nume Biscuit.

Biscuit era un șoricel special!

Circul a fost prin multe țări și în fiecare a avut succes. Lui Biscuit îi era tare dor de casă, iar într-o zi le spuse animalelor: - Prieteni, aș vrea să merg acasă!

- Și noi vrem, dar nu putem!

- De ce?

- Deoarece circarul ne ține prizonieri, în cuștile acestea!

Din păcate, circarul nu era bun cu animalele, ci mult prea rău. Deodată, acesta a apărut și le-a spus: - Ne pregătim pentru un nou spectacol! În ultimul timp, animalele nu mai voiau să iasă din cuștile lor, iar circarul scotea biciul. Biciul era dureros, așa că animalele erau nevoite să iasă.

De data aceasta, Biscuit a ieșit și a început să alerge de colo-colo, apoi și-a descuiat repede prietenii și au plecat împreună.

Toți au strigat în cor: - Mulțumim, Biscuit!

- Mă bucur că v-am putut ajuta!

Ei au găsit pe jos o pană. Au luat-o și au scuturat-o ca pe o baghetă magică. Această pană a deschis un portal spre Africa. Animalele au intrat prin portal și au ajuns în Africa, iar portalul a dispărut.

- Și acum...? Unde suntem? spuse Biscuit.

- Suntem în Africa! au răspuns elefanții. Noi rămânem aici. Aici e casa noastră. Adio, prieteni!

- Adio! Și așa a făcut cu fiecare specie, până când, sărăcuțul Biscuit a rămas singur. A încercat să meargă și el acasă, dar nu a mai putut. Pana devenise o pasăre uriașă, care i-a spus șoricelului: - Eu sunt o creatură uimitoare și știu totul!

- Totul? Chiar totul?

- Totul. Și pentru că ți-ai ajutat prietenii, te voi duce acasă, la familia ta!

- Serios?

- Da! Urcă pe spatele meu!

- Uhuuuuuuuu! a strigat Biscuit. În cele din urmă, șoricelul a ajuns acasă, la familia lui, și i-a mulțumit păsării uriașe: - Îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat să ajung acasă! Aici este locul unde doream tare mult să ajung!

Cu aceste cuvinte, Biscuit a strâns-o în brațe pe pasărea cea uriașă, atât cât a reușit.

- Cu plăcere! a spus pasărea. Bunătatea va fi întotdeauna răsplătită, iar tu ești un șoricel curajos și cu suflet bun.

- Adio, pasăre uriașă, nu te voi uita niciodată!

- Adio, Biscuit, rămâi cu bine!

Așa, toți au fost fericiți și împăcați, mai puțin circarul cel rău, care a crăpat de ciudă.

Se zice că și în zilele de astăzi, spiritul lui Biscuit ajută ființele cu suflet mare.

Premiul III Floroiu Maria-Teodora, 9 ani, clasa a III-a, Șc. Gimnazială Nr. 29 „Mihai Viteazu”, Constanța Profesor : Rusu Elena

32

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 În visul unui vis Într-o seară de vară târzie, când stelele clipeau des, fiind cuprinse de somnul atât de dulce, ca cel pe care-l întrerupe mama, când mă trezește să mă pregătesc de plecarea la școală, într-o zi cu lumină și căldură molatecă, în camera mea era o liniște profundă. Eu eram foarte obosită, după o zi de joacă pe afară, deoarece nimic nu-i mai frumos ca vacanțele petrecute la bunici. M-am așezat în patul răcoros și moale, iar după cinci minute, am adormit.

Eram într-o lume paralelă, o lume pe care visul meu o crea când stăteam cu ochii ațintiți în tavan și în care îmi plăcea să mă plimb, deoarece, oricum ar fi fost, personajele erau sub magia puterilor mele. Puteam să fac cu ele ce doream. Când porneau prea hotărâte, pe urmele mele, inventam ceva care să le oprească sau spuneam o formulă magică și ele dispăreau, de parcă nici nu fuseseră vreodată.

Acum, visul meu era într-un vis adevărat, nu inventat de mine, și era prelungirea unei povești pe care prietena mea, Daria, mi-o spusese cu toată convingerea că este o poveste adevărată. Iată că, imediat ce am ațipit, se făcea că mă aflam într-un castel cu uși grele, din metal, fără geamuri sau alte surse de lumină, un castel plin cu lilieci mici și negri, atârnați de tavanul colorat foarte strident, un castel întunecat ca o peșteră uriașă, în care stalactitele și stalagmitele creșteau în jur, asemenea unor săbii ascuțite și tăioase. Pereții reflectau umbre ciudate, care-mi dădeau fiori, deși eram conștientă că umbrele nu pot face niciun rău. Între fâșiile de perete, se aflau oglinzi rotitoare, a căror strălucire îmi crea o stare de amețeală, vecină cu somnul. Dar cum era, oare, posibil să adorm în somnul meu? Mă rog! Uit pentru o clipă de această nedumerire și mă concentrez asupra oglinzilor în care eu eram în exempare multiplicate la nesfârșit, iar în unele eram tristă, în altele zâmbăreață și, în cele mai multe, uimită peste măsură. Eram eu și parcă nu eram eu, ci niște ființe desprinse din mine… Eu, cea adevărată, pe care dacă mă pișcam mă durea, mă aflam într-un colț, dar nu-mi dădeam seama dacă eram la intrare sau trebuia să caut intrarea. În fața mea, drumurile erau foarte întortocheate, formând un adevărat labirint.

- Și eu pe unde să merg? Unde este drumul cel bun? Oare este cazul să folosesc una din formulele mele fermecate? Hm! Dar nu cred că pot, pentru că acum sunt într-un vis adevărat, un vis deșteptat în visul meu... E-he!

N-am reușit să-mi termin gândul rostit, al cărui ecou se pare că a trezit spiritele ce se adăpostiseră în castelul întunecat, că în fața mea a apărut un animal înspăimântător. Acesta avea cap de leu, trup de tigru și labe de rinocer. Nu puteam să spun nimic, deoarece cuvintele îmi erau înecate în gât și, cu toate că făceam ca peștele pe uscat, din gâtul meu nu ieșea niciun sunet. Animalul acela ciudat s-a grăbit să intre în vorbă și a spus că îl cheama Tirileu.

- Iartă-mă dacă te-am deranjat, am murmurat eu, încât credeam că nici nu m-a auzit.

- Nu m-ai deranjat! Chiar mă bucur că mi-ai risipit singurătatea!

Acest animal ciudat și cât o matahală avea o voce caldă și o privire ce nu prevestea nimic fioros. Mă gândeam că este un animal cu suflet bun, doar s-a mai văzut așa ceva. ”Sunt animale bune și rele, ca și oamenii”, îmi spunea adeseori bunica. ”Nu înfățișarea arată cum este sufletul, ci, de cele mai multe ori, sufletul schimbă înfățișarea. Tu însă să nu uiți: Cu cel care este bun să te împrietenești, iar pe cel rău să-l ocolești! ”. Deci, după sfatul bunicii, ar trebui să mă împrietenesc cu acest Tirileu!

Ar fi o problemă, oare, dacă l-aș face animalul meu de companie??? Wow! Ce fain!!! Nu m-ar mai stresa în pauze colegii din clasele mari!!!

- Aș vrea să fim prieteni! Te-aș învăța cum să te ferești de răutatea lui Cucibu…

- Cucibu???

Dar cine să fie aceasta sau acesta…, cu un nume atât de… bizar?

- Este o pasăre ciudată, dar care are proprietăți magice. Acum a mai îmbătrânit, iar singura ei dorință este să le facă rău celor pe care-i întâlnește... Îți amintești?

Ca zmeii din povestea cu Greuceanu.

- Brr! Parcă începe să mi se facă frig! spun eu, încercând să-mi opresc tremuratul mâinilor. Poate că ar trebui să trec de o ușă și să încerc să ies din acest vis ciudat și să rămân în visul meu, care întotdeauna este frumos…

- De ieșit nu este atât de ușor pe cât pare, dar atâta timp cât sunt cu tine, să nu-ți fie frică!

33

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Of! M-a ghicit că-mi este frică, mă gândesc eu, cu ciudă. Nu-mi place să intre nimeni în gândul meu!!!

- Nuuu mi-eee friică!!! Mi-e doarrr frrriggg!

Cuvintele mele au fost acoperite de un vuiet ce nu prevestea nimic bun. Parcă venea de după oglinzile rotitoare și lăsa pe pereții castelului ca niște dâre negre de umbre cu forme de animale preistorice. « Asta înseamnă că vuietul vine dintr-un timp foarte îndepărtat, ori m-am întors eu într-o lume care a dispărut de mult, foarte mult timp ». Îmi zbârnâiau întrebările și nedumeririle în cap… Poate că lumea aceasta există încă, pe undeva, prin univers…

- Nu-mi place să-mi fure cineva energia zborului! Nu vreau să intre nimeni în castelul în care îmi odihnesc eu aripile!

- Liniștește-te, pasărea întunericului, că doar nimeni nu ți-a tulburat liniștea! Sunt eu, Tirileu, și n-am făcut decât să-mi dezmorțesc puțin labele, că nu pot intra în hibernare, până nu cade prima zăpadă, pe muntele de diamant.

Ascultam dialogul lor, dar parcă nu rosteau cuvintele, ci doar le gândeau, însă gândurile lor produceau un ecou în castel, iar ecoul ajungea la mine… Eu mă făcusem mică-mititică și încercam să mă transform într-un cristal de gheață de pe o stalactită, ca să nu fiu observată. Pasărea aceasta era cu adevărat ciudată. Capul ei era de cucuvea și se putea roti în toate părțile, avea un singur ochi în frunte, ca un ciclop, iar ghearele erau de reptilă… Se pare că era foarte bine antrenată, deoarece simțurile ei n-o înșelau și nu se lăsa păcălită de noul meu prieten: - Mă prefac să te cred până pun laba pe intrus!!! spune ea tot mai amenințător, rotindu-și capul ca un girofar, cu ochiul inspectând totul în jur. Am să-l fac mii și fărâme, ca să nu se mai pomenească numele lui. Şi, totuși...

După o clipă de gândire, continuă: - Aș putea să fiu mai îngăduitoare, dacă mi-ar aduce ceai de labă de urs, ca să-mi vindec încheieturile… Știi bine cât sufăr, din cauza lor! Am auzit eu pe undeva că acesta ar fi leacul, dar nu-mi pot imagina cum să iau eu labele unui urs și să fac ceai… Urșii sunt animale puternice… Dar dacă totuși cineva mi-ar aduce … aș fi dispusă să închid ochiul… Și acum, mă duc să mă odihnesc puțin, că nu mai pot. Se pare că se va schimba timpul. Poate că o să plouă, că mi-e tare somn…

- Apoi, dacă ar ploua de câte ori ți-e ție somn, ar îneca Dumnezeu lumea, spune Tirileu încet, râzând pe înfundate.

După ce a plecat arătarea aceea, m-am apropiat de Tirileu și i-am spus că ceaiul despre care vorbea ea îl folosește și bunica și că este o plantă, nu sunt labe de urs cu adevărat, așa cum crede ea….

- Bunica tot speră că își va face efectul ceaiul acela, dar de plâns se tot plânge că o dor tare genunchii, așa că nu știu ce efect poate să aibă.

- Dacă Doamna Cucibu așa crede, hai să o lăsăm să experimenteze efectul Placebo… Dar să ne gândim cum să facem.

Așadar, trebuia să ticluim un plan, ca să scăpăm din încurcătura în care am intrat eu, mai ales, eu, cea cu spiritul de aventură.

- Tu nu vei putea ieși de aici, mă atenționează Tirileu, dar dacă-mi spui mie unde își ține bunica ceaiul, aș putea să merg să-l aduc ciudatei ăsteia și să o facem să tacă, iar tu să poți vizita castelul în voie și să pleci când ai chef.

- Tu poți să ieși de aici? Dacă tu poți să ieși, eu de ce nu pot? Ies și nu mă mai întorc și gata cu încheieturile ei!!!

- Eu pot să ies, pentru că mă pot transforma în fum și fumul poate ieși de peste tot, chiar dacă nu este întotdeauna foc, râde înfundat Tirileu.

Trebuia să accept explicația lui Tirileu, pentru că nu aveam de ales. Poate, dacă foloseam poțiunea magică, pe care o folosea Harry Potter…

- Haide, să nu pierdem vremea, că s-ar putea să se întoarcă! Eu vreau să te ajut! De unde să iau ceaiul?

- Dacă ieși, te duci în bucătăria bunicii și, în dulapul de deasupra chiuvetei, vei găsi o sumedenie de cutii cu ceaiuri. Cutia maro, care are pe ea poza unui urs, aceea este cea pe care o vrea Cucibu.

Nici n-am apucat să termin că Tirileu a dispărut.

34

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Acum, din nou m-a apucat frica să nu cumva să se trezească ciudata aceea și să mă găsească aici, singură… Am încercat să mă liniștesc, fredonând un cântecel pe care mi-l cânta mami, când venea seara să-mi spună noapte bună: ”A venit o rândunică/ Mică, mică/ Și-a adus o turturică/ Mică mică/ Să nu-mi fie frică”. N-am terminat bine cântecelul, că Tirileu a și apărut, cu ceaiul cerut. Mi-a arătat cutia și mi-a făcut semn că i-l duce doamnei Cucibu. După un timp, în care credeam că m-a uitat acolo, a apărut Tirileu foarte fericit: - Am rezolvat. Pe lângă ceaiul acela de labele ursului, i-am mai pus câteva plicuri din cutia ”Somn ușor”, așa că, pe lângă că iubește mereu patul, acum va dormi dusă, până săptămâna viitoare.

Toată lumea va fi fericită.

Dacă până în acel moment am vorbit în șoaptă, acum Tirileu a urlat odată, așa cum fac leii, când pornesc după pradă: - Petrecere!!!!!!!!!!!!!

Ca la un semn, tot castelul a prins viață. Au coborât liliecii și dansau, au apărut gâze mii și mii, niște târâtoare de care nu mai văzusem, tot felul de animăluțe și, ca la un semn, cineva a spus: ”Să înceapă petrecerea! Cine vrea poate să rămână, cine vrea poate să plece, pentru că toate ușile s-au deschis pentru câteva ore!”

Era o atmosferă puțin mai umană. Pe pereți, oglinzile nu se mai roteau, bucățile de tencuială s-au deschis în uși largi, prin care pătrundea lumina zilei, iar stalactitele și stalagmitele dispăruseră.

L-am căutat cu privirea pe Tirileu, dar era prins într-o horă amețitoare, înconjurat de lilieci și de animăluțe ciudate. Era prea fericit, ca eu să-l opresc din dansul lui, așa că m-am îndreptat spre ieșire, fără să mai privesc în urmă. Am ieșit din visul visului meu, bucuroasă că acolo era o lume fericită, din cauză că, pentru un timp, răul dormea dus. N-am apucat să mă dezmeticesc bine ieșind din vis, că deodată s-a auzit o bufnitură, ca o ușă dată la perete. Speriată, am deschis ochii. Ieșisem din al doilea vis, pentru că fratele meu, Tudor, a venit să-mi dea vestea că trebuie să ne trezim cu o oră mai devreme, pentru că se schimbase ora…Phi, ce nenorocire!!!

Premiul Special Tania Mara Trif, 13 ani, clasa a VII-a Liceul ”Onisifor Ghibu” Oradea, jud. Bihor Prof. - Diana Laslău

Singurătate

Liniștea-și picură stropii ca-ntr-o ploaie autumnală, Golul din mine prinde contururi ciudate și se preface În ceva nedefinit, ambiguu, bizar.

E atâta frumusețe în jurul meu încât devin tristă că nu o pot cuprinde...

Număr fiecare clipă trăită, dar la trei mă opresc și o iau de la capăt: unu, doi, trei...

Aici, mă încarc cu esența divină, mă reîncarnez în mine însămi și-mi retrăiesc jocul stupid al vieții, în singurătate.

Andronicescu Ioana-Alexandra, 14 ani, clasa a VIII-a, Șc. Gimn. „George Voevidca” Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, Profesor: Nistor Oltea

35

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Inocența Ce ființe ciudate sunt oamenii mari; Nu știu să zâmbească și se uită mereu Ca și cum ar vrea să treacă prin tine.

Aleargă grăbiți, nici nu se mai salută, Trec unii pe lângă alții, ca niște străini Crispați și obosiți de-atâta viață. Îi analizez în fiecare zi Și le studiez cu atenție comportamentul.

Mi-e greu să le pun un diagnostic clar, Deoarece par să aibă o boală complexă Și netratabilă.

Unii par recuperabili.

Se opresc în fața mea și încearcă un zâmbet.

Dar constat că mai mult se strâmbă, Fiindcă și mușchii feței s-au atrofiat, Ca și sufletul...

Alții mă privesc iritați că le încurc mersul Și sunt nevoiți să mă ocolească, De parcă aș fi un mare obstacol. ”Hei, lunaticilor, ce e în mintea voastră?

Sufletul vostru pustiu nu vă e povară? Încotro vă grăbiți? Mai știți cum miroase o floare?

Ați mai fost în vizită prin voi?

Nimeni nu mă aude, nici că mă miră constatarea, Sunt surzi, muți și orbi, ca niște mașinute angrenate în tumultul vieții.

Gesturi mecanice, zâmbete înghețate, priviri goale...

EU sunt doar un copil, și nu mi-am pierdut inocența, nici ființa, nici plăcerea de a trăi frumos și curat.

De aceea, oameni mari, nu mă ocoliți, Priviți-mă măcar, ar fi necesar și atât!

Premiul I Andronicescu Ioana-Alexandra, 14 ani, clasa a VIII-a, Șc. Gimn. „George Voevidca” Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, Profesor: Nistor Oltea 36

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Mirosul anotimpurilor Alt miros au vremurile acum.

Sau, mai degrabă, vremurile de acum sunt inodore, fiindcă s-au golit de consistență.

Primăvara, miroseam prima ploaie și lăsam mireasma ierbii crude să-mi penetreze porii, ca-ntr-un botez al ființei.

Vara avea mirosul prafului ce se ridica pe prund și al aerului canicular, care mă ademenea la scăldat, ori la hoinărit pe ulițele copilăriei.

Din roua dimineții, în care pășeam desculță, surâzând, mi-am luat seva pentru toată viața.

Toamna mă răcoream cu prima brumă și mușcam hulpav din merele roșii, căzute pe câmp.

Simt și acum fumul ce tămâia văzduhul, Ca-ntr-un ritual rural, al purificării pământului mănos.

Iar iarna... ce bucurie mai mare puteau să ne-aducă fulgii de nea, zbenguiți pe obraz ! Și cozonacul bunicii, cu mirosul de brad, Adânc în străfundul sufletului a rămas îngropat...

Astăzi, nimic nu mai e cum a fost...

Până și anotimpurile s-au transformat într-un fel de alt timp mult mai grăbit, total diferit și străin.

Nimic nu mai are răbdare... nici noi, oameni ce-am fost martori ai unui timp fără timp...

Adâncim zi de zi, în noi, amintirea mirosului de altădată, de frică să nu ni-l răpească tumultul de-acum, al vieții anoste, și să pună în loc un mare gol...

Premiul I Andronicescu Ioana-Alexandra, 14 ani, clasa a VIII-a, Șc. Gimn. „George Voevidca” Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, Profesor: Nistor Oltea

37

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Mirajul copilăriei Ori de câte ori întrebi un copil ce își dorește, el îți va răspunde, aproape fără excepție: „Vreau să fiu mare!”. Eu însă, nu știu de ce, îmi doresc să rămân mereu un copil. Oare de ce își dorește lumea să crească? De ce își doresc toți să părăsească minunatul tărâm al copilăriei și să lase în urmă puritatea, lumina și căldura acestei vârste?

Copilărie... să plângi și să râzi de câte ori ai poftă, să încerci să găsești capătul curcubeului, să te joci după pofta inimii, să greșești fără să fii criticat, să te murdărești din cap până-n picioare de nisip, iarbă sau înghețată, fără să fii certat, să fii alintat, luat în brațe și umplut de pupici peste tot, să faci îngerași din zăpadă și să te dai cu săniuța, să sari într-un covor multicolor și moale de frunze, să te cațeri în copaci până în vârf și să te ascunzi de tot ceea ce te sperie, să-ți faci vânt în leagăn până la cer, să numeri stelele întins pe iarbă, cu mâinile sub cap, să închipui o sumedenie de personaje de basm din norii pufoși –balauri înfricoșători, ce scuipă flăcări pe nări, grațioase prințese salvate de cavaleri pe cai înaripați sau pitici caraghioși, să sari în cele mai mari bălți, să adormi legănat de duiosul cântec al mamei, seara târziu, să-ți lustruiești cu sârg ghetuțele ca să găsești, când zorile se ivesc, daruri în ele, să-ți împletești codițe cu fundițe colorate, să te dai pe tobogane, iar și iar, fără să obosești, să vorbești în toate limbile pământului, inventând cele mai ciudate și amuzante cuvinte, sau să îți meșterești coronițe și brățări din păpădiile câmpului.

Copilăria e o fetiță care așteaptă să te întorci, să te joci cu ea. Orice vârstă ai avea. Te trage de rochiță sau de mâna cu care îți faci temele ori îți bate timid în geam să-ți spună că îi este dor de tine. Te cheamă să construiți împreună castele din cuburi sau oameni de zăpadă pe care să-i înfofolești în fularul, căciula și mănușile tale, să vă jucați de-a v-ați ascunselea, să vă rostogoliți în iarba deasă, să vă învârtiți până amețiți, să stați la pândă după buburuze și fluturi, să cântați pe aceeași melodie toate versurile care vă vin în minte. Să vă puneți cireșe la urechi, să vă jucați cu baloane de săpun, să vă visați balerine, să încingeți o bătaie cu perne și să umblați desculțe, peste tot.

Copilăria nu are reguli, nu are oră de culcare, nu are griji, nu-i pasă că-și rupe rochița și nici câte cucuie are-n frunte. Ea nu te ceartă, nu te pedepsește, îți iartă toate greșelile, te lasă să mănânci câte pătrățele de ciocolată vrei, să te lipești tot cu vată de zahăr pe băț și să nu mănânci toată supa.Toate lacrimile ei sunt de bucurie, aduce tone de fericire, milioane de zâmbete și râde cu gura până la urechi. Intră cu încredere cu tine în cortul ridicat din pături, o așteptați împreună pe Zâna Măseluță, pe Moș Crăciun, Moș Nicolae și petrecerile de ziua ta. Stă cu tine, afară, cât e ziua de lungă și uită să mai vină în casă. Se joacă cu tine cu păpușile, face mâncare din nisip, pentru toți membrii familiei, desenează inimioare cu mânuțele ei mici și stropește toată baia cu apă și spumă.

Sare în pat și își face culcuș din jucării pufoase, stâlcește cuvintele adorabil, poartă căciulițe cu urechi și hăinuțe de toate culorile.

Copilăria are gust de caramele, de turtă dulce și pufarini, și miros de lăptic, de floricele, și are căldura brațelor mamei.

Draga mea copilărie, mă bucur că exiști în viața mea! Datorită ție, sunt foarte-foarte fericită! ... Să fiu mare?... Hmmm, încă nu!

Premiul Special Alexandra Beldiman, 13 ani , clasa a VII-a, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Cluj-Napoca, jud. Cluj, Prof. coord. - Pop Iulia 38

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Două căi Mă trezesc dis-de-dimineață și cobor să mă întâlnesc cu doica Sia. Așteptam această întâlnire, deoarece urma să îmi spună unde este Dionis, bunul meu prieten Dionis. Am purtat pe umeri ani în șir povara acestei întrebări!

- Unde este Dionis, doică? Ce știi de el?

- Pe câmp, răspunde doica Sia, privind spre mine. S-a dus pe câmp, cu spiritul furat de spicele aurii, de grâu! O podidesc lacrimile.

- Pe câmp?! Ce face acolo?

- Ooo, nu pune la îndoială existența zeilor, copile! zice Sia. El nu va mai vorbi nicicând cu noi, muritorii.

Era limpede. Acum era limpede în sfârșit! Și ciudat totodată. Dionis, cel cu care mi-am petrecut toată copilăria mea, avea să devină Zeu, cu viața în palme, cu moartea la picioare! Avea de gând să-i distrugă pe toți cei care îi stăteau în cale sau să îi protejeze?! Gândindu-mă la toate acestea, mă cuprinse o melancolie. Da. Melancolie. Îmi fură gândurile și le duse în vremuri de demult. Eram prieteni, frați, ce mai?! Și Sia râdea într-una, la poznele noastre. Acest gând m-a eliberat. Nu am mai avut demult un gând! Dionis avea grijă singur de el, acum. Poate era și el liber, ca mine. Și era Zeu. Iar eu am rămas cu Sia, de care să am grijă! Așa cum a avut ea, de noi.

S-a adeverit frica mea de despărțire de Dionis, dar a înflorit parcă și a devenit ușoară, luându-mi piatra de pe suflet. Nu mai întreb de Dionis! Asta da, eliberare!

Acum îmi urmez propria cale, iar Dionis pe a lui. Pe două căi... diferite!

Bănete Tudor, 14 ani, clasa a VII-a, Șc. Gimnazială ,,Andrei Șaguna” Turda, jud. Cluj

Gâlceava pronumelui cu numeralul

O zi din lumea gramaticii – numeralul se credea mai important decât este de fapt și începe să facă pe șeful: - Tu! Du-te acolo! Iar tu, treci aici. Voi, faceți ce v-am zis. La nimic nu sunteți pricepuți!

Pronumele se săturase. Destul! Așa că cere explicații numeralului, contrazicându-l: - De ce te-ai autodeclarat tu, șef?!

- Pentru că sunt cel mai important și atotștiutor de aici!

- Consider că eu sunt cel mai important, replică pronumele, pe un ton arogant.

- Ba nu...

- Ba da...

- Ba nu...

- Ba da... Și tot așa, până și-au dat seama fiecare că trebuie să își argumenteze opinia.

- Eu, zice pronumele, consider că sunt mai important pentru că am multe persoane în subordine: tu, el, ea, ei, voi, ei și ele.

- Eu sunt, zice numeralul, sunt NUMĂRUL UNU! Substantivul care, până atunci a privit ca un spectator gâlceava lor, replică: - De fapt, nici unul dintre voi nu sunteți indispensabili vorbirii, așa cum sunt eu. Pentru că, fără mine, nu puteți închega propoziții.

Bănete Tudor, 14 ani, clasa a VII-a

Șc. Gimnazială ,,Andrei Șaguna” Turda, jud. Cluj 39

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Pentru că nu dormeam. Visul Am avut un vis, dar poate nu a fost un vis... sau, totuși, sper să fi fost un vis... sau poate nu...

Stăteam. Atât, doar stăteam. Pe o bancă, singur și înconjurat de copaci. Copaci - copii mici și jucăuși.

Traversez parcul, ajung la o casă pustie și privesc. Privesc prin geamul murdar. Murdar cu chipuri umane, contorsionate. Mă confund cu un chip și întreb: - Hei, cine ești?

Nimic. Liniște. Mă doare ceva și nu știu ce. Întreb din nou: - Cine ești? Ce faci?

Mă uit mai atent, la unul dintre chipuri: era fără chip!

Devenise straniu, tot. Mă durea și mai tare ceva, dar nu știu ce. Oare mintea mea a luat-o razna?

Camera se afunda tot mai tare, într-un întuneric albastru închis și apăsător. Mă strângea... ca o gaură neagră. Un abis întunecat și infinit. Corpul îmi era împietrit și am început să alunec. Îmi tremura tot corpul, dar nu de teamă, ci de frig. Ca și cum aș fi fost expus unui frig năpraznic. Îmi amorțiseră mâinile. Era întuneric și frig și... liniște.

Era un vis sau... mă voi trezi sau... ?

Mă uit în jur. Nimic, doar întuneric, frig și liniște. Nu îmi mai simțeam corpul deloc.

Mă cucerise frigul. Așteptam să mă trezesc, disperat așteptam, acum eram conștient de ce așteptam și ce mă durea... mă durea sufletul. Dar, nu m-am trezit. Nicicând nu m-am mai trezit. Pentru că nu dormeam...

Premiul II Bănete Tudor, 14 ani, clasa a VII-a Șc. Gimn.,,Andrei Șaguna”, Turda, jud. Cluj Ce n-aș face...

O vioară...

Ce n-aș face...

Dacă aș fi în locul tău!

Aș sorbi strălucirea stelelor Și-aș vrăji luna cu sumedenie de vorbe...

Aș îmbătrâni viforul Și m-aș bucura de-al tăcerii neant.

Pe soarele șăgalnic, Care mângâie pământul, L-aș dezmierda.

Aș da parfum suav Rozelor scrisori ascunse-n plicuri uitate.

Amorul hoinar al norilor de mătase L-aș transforma în serenada apusului...

Aș da viață răsăritului Și i-aș cere din vioară să-mi cânte Și-ale tale dorințe interzise Le-aș elibera sub bolta de taine, a poeziei!

Premiul II Borcea Maria, 12 ani, clasa a VII-a, Șc. Gimn. ,,Horea, Cloșca și Crișan” Turda, Cluj, Prof. Andreica Codruța

40

În oglinda lucitoare, Luna chipeșă s-admiră, Sălciile plângătoare, Neclintite, adormiră.

Noaptea pune stăpânire Peste lacul cristalin, Mândre stele jucăușe Dansează pe cerul lin.

Lebedele obosite Capul și l-au înclinat, Ca s-adoarmă liniștite, Lângă malul dinspre deal. Și, în liniștea deplină, Tulbură somnu-n culcuș O vioară tare tristă, Care plânge din arcuș.

Premiul Special Vulea Maria, 11 ani, Clasa a V-a Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Cluj-Napoca, jud. Cluj Prof. coord. - Turcu Mihaela

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Și-ar fi dorit...

REVERIA PRIMĂVERII

A învățat să meargă. Și-ar fi dorit ca părinții ei să fie acolo, să o învețe să meargă mai departe, atunci când credea că nu mai poate.

Zbor de fluturi lin se-nalţă Peste vesela câmpie, Lâng-o trestie înaltă Râde-un fir de păpădie.

A învățat să vorbească. Și-ar fi dorit ca părinții ei să o asculte mai mult de cinci minute, printr-un mobil, atunci când își mai făceau timp.

Roi zburdalnic de albine Se aşază printre flori, Sărutându-le, vezi bine, Iar apoi, plecând spre nori.

A învățat să compună. Și-ar fi dorit ca părinții ei să fie acolo, ca să-i citească poeziile și să se bucure.

Muşuroaie de furnici Harnice de zor muncesc, Chiar de-ai crede că sunt mici, Lucrul nu-l mai contenesc.

A învățat să ascundă Tristețea, atunci când părinții ei lipseau de la evenimentele importante, din viața ei.

Mieii zburdă fără grijă, Sub privirea mamelor, Flori drăguţe, câte-o tijă, Către soare-ntind uşor.

Însă, Și-ar fi dorit ca părinții ei să învețe că banii nu aduc fericirea.

Iar copiii râd, se joacă Şi se bucură nespus, Gălăgie-ncep să facă, Fug în jos şi fug în sus.

Și să înțeleagă că ea și-a dorit prezența lor, în schimbul cadourilor scumpe. Și-ar fi dorit să înțeleagă asta, înainte să se stingă ca lumânarea pe care fiica lor le-o aprinde zilnic.

Premiul I Berzava Alina, 13 ani, clasa a VII-a Școala Gimnazială ,,Romul Ladea’’ Oravița, Prof. Anoca Adelita

41

Astfel este iar natura Îmbrăcată-n sărbătoare, Primăvara şi-a-ntins mâna Peste câmp, copil şi floare.

Premiul Special Preda Andi Ionel, 12 ani, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Târnova, jud. Arad Prof. Suciu Rebeca

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 BALUL BOBOCILOR

Zâmbet de copil în zbor de fluturi

Într-o zi de toamnă, pe la asfințit, Soarele a mângâiat pământul amorțit.

Cu o rază aurie, acesta i-a vorbit Unui boboc confuz și destul de plictisit.

Fluturaș drăgălaș, Ce te plimbi tu pe coline, Singurel și sfios...

Ia-mă și pe mine!

„Culorile toamnei sunt fără egal, De la roșul de foc, la galbenul pal, Așa că ia-ți repede un costum popular, Mai e puțin și vom merge la bal.”

Să zburăm peste câmpii, Să-ntâlnim doar fericire, Zâmbetele de copii Să ne-ncânte cu iubire.

„Ia stai puțin, despre ce bal vorbești? Și de ce nu mi-a spus nimeni că tu grăiești?

Ignoră, te rog, a doua întrebare, Însă ce bal e acesta, oare?”

Ne vom așeza, apoi, La soare, pe o băncuță, Unde stau...doar amândoi, Un bunic și-o bunicuță.

„Uneori i se mai spune și *Balul de Aramă* Sau *Buchetul de flori* pentru doamna profesoară, Însă merg numai bobocii florilor, Așa că i se spune *Balul Bobocilor*”

Cu urechea-apoi să tragem, La poveștile hazlii, Cum își aminteau cu drag, că, Au fost și ei cândva copii.

„Așadar, astăzi e o zi mare, Pot spune chiar de sărbătoare, Mă voi pregăti de-ndat’, Haina, cheile și am plecat.”

Printre alte vorbe spuse, Ei recunoșteau umil, Că viața le fu frumoasă, Doar prin zâmbet de copil.

Dar bobocul nostru știa oare, Că, dacă o floare e culeasă, aceasta moare? Însă crizantemele sunt încăpățânate, Despre mofturile lor, poți scrie o carte.

El a ajuns la bal și, ce să vezi, oare?

Era un ring de dans, din rouă sclipitoare.

Toate florile deodată au strigat, Iar grădinarul le-a și tăiat.

Premiul III Borodi Maria Salome, 10 ani, clasa a IV-a Șc. Gimn. Cristeștii-Ciceului, jud. Bistrița-Năsăud Prof. - Urian Cornel

Despre celelalte flori, nu e mult de spus.

La bal, niciodată nu s-au mai dus.

Iar bobocul nostru de odinioară, E în buchetul pentru doamna profesoară.

Premiul II Rusu Teodora, 12 ani, clasa a VI-a, Lic. Teo. „Mihai Eminescu”, Cluj-Napoca, jud. Cluj, Prof. Sabău Viorelia

42

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

43

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Estetica metamorfozei Femeia se regăsea pe aceleași câmpii vaste și înverzite, ce-și asigurau nemurirea prin întinderea lor aparent infinită, prin faptul că nu le puteai străbate dintr-un capăt în altul, că te rătăceai în încercarea de a evada din această continuitate verde. Locurile acestea, văzute în copilărie, păreau că n-au nici început și nici capăt, iar imaginea copilăriei rămăsese vie în memoria bătrânei, care își amintea, topită în voluptatea amintirilor, de o perioadă cu mult îndepărtată, a vieții ei.

Se confrunta, cine știe pentru a câta oară, cu o vagă stare de neurastenie, care-i provoca insomnii și-i sfâșia orice urmă de entuziasm care a existat vreodată, în trupul ei firav și îmbătrânit de trecerea accelerată a timpului. Cum ticăitul ceasului se auzea tot mai asurzitor, s-a ridicat din patul în care zăcea și și-a îndreptat pașii greoi, către biroul acoperit cu un strat de praf, ca dovadă a incapacității ei, de a înfrunta scurgerea treptată, a zilelor. Cu mâinile tremurânde, aprinse o lumânare și trase scaunul, ale cărui picioare provocară un scârțâit deranjant, pe care însă femeia nu-l percepu. Imposibilitatea ei de a auzi sunetele o avea încă de la naștere și s-a prelungit de-a lungul întregii sale vieți petrecute în amărăciune și singurătate. Se trânti pe scaunul ce suspină sub greutatea femeii și întinse mâna către călimara ce se afla pe pervazul ferestrei. Cerneala albastră era pe sfârșite: o problemă cu care s-a mai confruntat de nenumărate ori și la care avea o soluție pe cât de dubioasă, pe atât de folositoare. Oftă profund și se sprijini cu palmele de lemnul masiv al biroului, luă călimara și se deplasă lent, dar precaut, prin lumina semi-obscură a camerei, până lângă noptiera patului pe care era așezat un pahar cu apă. Strecură apa peste cerneala rămasă și, după ce se asigură că nu varsă conținutul călimării, se îndreptă iarăși către biroul care aștepta sumbru, sub fereastra camerei. Poziționă lumânarea pe pervazul geamului, în locul unde adineauri era așezată călimara, și scoase dintr-un sertar al biroului un manuscris și o pană cu vârful tocit și pătat cu cerneală, apoi căută o foaie liberă și începu să scrie data și ora însemnării acesteia, imprevizibile. Acestea s-ar putea să fie ultimele ei mărturisiri, finalizând astfel procesul de redactare a propriilor amintiri. Noutatea cu care veneau aceste înșiruiri de momente era tocmai structurarea acestora: începu să scrie despre prezent, continuând nu cu viitorul, nici cu prezentul, ci cu trecutul.

Câteva foi erau dedicate bătrâneții, mai multe foi adăposteau viața de adult, urmau apoi pagini consacrate tinereții și, în cele din urmă, copilăriei, unde n-a scris decât un număr nesemnificativ de pagini. Să fi fost memoria care n-o mai ajuta sau dorința ei lăuntrică de a se detașa de acea perioadă, pătrunzând în substratul acelei perioade? Oricum ar fi fost, pentru a finaliza odată pentru totdeauna acest manuscris, trebuia să-și înfrângă oroarea de a povesti despre copilărie și să completeze acel spațiu gol, care părea c-o batjocorește tocmai prin libertatea ce i-o oferea. Zgomotul penei ce scrijelea foaia răsuna cu un ecou în încăpere, formând un sunet armonios, alături de ticăitul regulat, al camerei; niciun sunet însă nu i-ar fi putut distrage atenția femeii ce stătea aplecată deasupra manuscrisului, concentrată fiind pe expunerea cât mai amănunțită, a amintirilor. În scrierile sale, se revedea în mijlocul livezii din spatele casei părintești, acolo unde-și petrecuse mare parte a timpului liber. Când apăreau primele frunze ale copacilor și, odată cu acestea, și înflorirea bruscă și efemeră a florilor, casa, deși aflată la o distanță de câțiva zeci de metri, aproape că nu mai conta. Pentru copila izolată de zgomotele lumii exterioare, contau numai conturul naturii și tot ceea ce putea aceasta oferi: plante, animale sau păsări. Vara, casa dispărea cu totul din sfera intereselor copilei: plantele se înălțau triumfătoare și majestoase, acoperind în întregime livada, oferind astfel un surplus de taină acestui loc, tocmai prin depărtarea lui de exteriorul lumii. Deși nu putea pătrunde în totalitate în sfera naturii, fetei i se părea că înțelege toate tainele acesteia; aflată în imposibilitatea de a asculta cântecul păsărilor și foșnetul abia perceptibil, al frunzelor ce se avântau în bătaia vântului, se limita la atingerea și privirea acestora. Alteori, își odihnea palma pătată de cerneală și plină de zgârieturi pe scoarța rigidă a copacilor și simțea în interiorul ei, la nivelul stomacului, o vibrație puternică ce se estompa, pe măsură ce atingerea ei persista.

Aceeași senzație o provoca și atingerea animalelor ce treceau întâmplător pe lângă ea. Cu toate că nu putea asculta zgomotele pe care acestea le provocau, era capabilă să facă ceea ce probabil nimeni, cel puțin din rândul celor apropiați, n-a reușit să realizeze: 44

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 putea crea corespondențe între planul interior și cel exterior, fapt ce nu se întâmpla însă, și cu oamenii.

Tremurul acesta interior era diferit, de la un obiect, la altul: cel provocat de scoarța copacilor era mai profund, mai îngreunat parcă de rigiditatea pomului, însă, pe cât de izbitor apărea, pe atât de repede dispărea, pe când cel produs de un animal era abia perceptibil, păstrându-și frecvența pe măsură ce palma fetei se odihnea pe corpul animalului respectiv. Cu timpul, a reușit să deosebească aceste senzații și să realizeze că depind de greutatea lucrului sau a ființei atinse.

Dacă nu s-ar fi decis să înceapă acest manuscris, cine știe dacă s-ar fi descoperit vreodată acest fenomen bizar, dar totodată de o neînțeleasă puritate. Odată ieșită, însă, din spectrul copilăriei și ajunsă la vârsta primei tinereți, frecventa tot mai rar livada, ieșea tot mai puțin în natură, preocupată fiind de asimilarea a cât mai multe cunoștințe, pentru a-și clădi un viitor. Detașarea aceasta de locul copilăriei a înțeles-o însă prea târziu, ca să mai conteze. A pătruns în tainele acestui fenomen tocmai când era prea târziu și când nu mai exista posibilitatea de a se reîntoarce în acele vremuri trecute și iremediabil pierdute. Și poate că și asta a influențat pierderea misterului acestui proces: maturizarea și despărțirea treptată, ce a desprins-o de perioada copilăriei și i-a instaurat incapacitatea de a gândi așa cum o făcea înainte, când nu încerca să-și creeze teorii și formule legate de stările resimțite, ci doar le trăia, cu o oarecare beatitudine resimțită la atingerea lucrurilor.

Cu timpul, s-a resemnat cu faptul că s-ar putea ca niciodată să nu mai fie capabilă de asemenea trăiri și s-a afundat tot mai mult în mediocritatea și rutina vieții de adult, până a ajuns să-și piardă orice fărâmă de inocență și imaginație, devenind doar o figurină estompată, ce nu mai aștepta nimic de la soartă. În ciuda luminii de afară, gândurile negre puneau stăpânire pe luciditatea minții bătrânei și-i zdruncinau puternic rațiunea. Cum lumânarea se topise, deschise fereastra și îndepărtă perdelele, pentru a permite luminii și căldurii să pătrundă în camera întunecată și răcoroasă. Se părea că oricât de mult a încercat în copilărie să se depărteze de această casă, a ajuns să-și petreacă ultimele zile ale vieții sale tot aici, într-o locuință instabilă și cu un aspect grotesc, la care se adăuga și o atmosferă apăsătoare și neplăcută. Încercă să-și îndepărteze din minte aceste amănunte și privi pagina pe care o acoperise cu rânduri abia perceptibile. La cât de diluată era cerneala, oricine ar fi citit acea istorisire ar fi spus că a scris-o cu lacrimile îmbibate în melancolie și dezamăgire, iar urma de albastru s-ar fi datorat scurgerii culorii irisului. Clătină nemulțumită din cap și își îndreptă atenția către ființa care străbătea pervazul ferestrei, căutând să pătrundă în interiorul camerei. Era o omidă care se târa cu greu, încercând să depășească obstacolele ce-i blocau calea. Bătrâna o privi mai întâi cu dispreț, ridicând mâna pentru a o arunca înapoi, afară, însă se opri încremenită în loc, lăsându-și mâna să se sprijine de birou. Gândul că în trecut n-ar fi îndrăznit să rănească o vietate, indiferent cât de mică era aceasta, îi apăru brusc în minte, pentru prima dată, după zeci de ani. Aproape fără suflare, atinse cu degetul arătător omida, cu delicatețea cu care în copilărie atingea fluturii aflați pe scoarța copacilor, și simți o vagă tresărire ce-i zdruncină corpul vestejit. În colțurile ochilor, se adunau lacrimi care, la o emoție mai puternică, s-ar fi prelins peste obrajii ridați. Cu mâna tremurândă, mai izbuti să-și scrie doar un singur gând, la finalul manuscrisului, apoi se prăbuși sub cea din urmă pulsație sugrumată a inimii, lăsându-și mâinile să atârne inerte pe lângă corp și capul sprijinit de amintirile evocate. „Să înveți a te metamorfoza fără a-ți abandona inocența și creativitatea, iată, ca această omidă, dintr-un copil într-un adult, este într-adevăr imposibil.”

Premiul III Bortă Teodosia, 15 ani, clasa a X-a, Lic. Tehnologic „Gheorghe Ruset-Roznovanu”, Roznov, județul Neamț, Prof. Tacu C. Tudor 45

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 A DOUĂSPREZECEA PORUNCĂ Apăs mufa căștilor în telefon, apoi, cu o rotire spre dreapta a încheieturii, îmi îndrept mâna mai jos, spre ecranul telefonului, și pornesc muzica cu doar una dintre căști în urechi. De aici totul e firesc, mâinile mele preiau controlul. Apăs butonul care stinge ecranul, cu degetul arătător, în timp ce pun dispozitivul în dreapta mea. Nu mai rămâne decât să mă aplec în stânga, spre noptieră, spre cartea pe care o citesc și să o deschid pe genunchii picioarelor strânse sub mine. În timp ce mă aplec, brățara de pe mâna dreaptă - pe care și uitasem că o port - își face zgomotos simțită prezența, când se lovește de marginea oglinzii de lângă noptieră.

Nu știu de câte ori am făcut asta, dar totul merge atât de lin, toate mișcările sunt legate între ele, într-un mod învățat inconștient. Toate astea îmi sunt mai familiare chiar și decât aerul pădurii și bolborositul pârâului cu care sunt atât de obișnuită. Câteodată, chiar am impresia că sunt singura care îngăduie pârâului să fie un sunet comun; cei ai casei încep să nu mai suporte zgomotul continuu, făcut de apa curgătoare. Muzica e de o sută de ori mai liniștitoare decât vuietul vântului ce se lovește de ferestre, dar și pe acela îl simt ca pe cel mai firesc sunet.

Un singur lucru încep să pun sub semnul întrebării, în tot acest aranjament. Dar cum acestuia nu i se poate răspunde decât cu o ridicare a umerilor, las deoparte faptul că mă sperie cum mâinile mele nu se mai sfătuiesc cu mintea, ținând un monolog continuu și urmându-și propria strategie. Întorc singure paginile cărții, fără să le-o spun, și tot fără un cuvânt de la mine o înclină pe genunchi, într-un unghi cu mai multă lumină. Fereastra pare să se întunece, apoi, o rază de soare, ce poartă parcă asupra ei umbrele crengilor unor copaci, mă face să tresar. Însă era doar un nor ce trecea prin fața soarelui. Îmi strâng mâinile pumn și încerc să le forțez să coopereze. Respir de mai multe ori pe gură, apoi le întind în față, cu degetele desfăcute. Tremură, dar exact asta e cel mai puțin de speriat acum, fiindcă mâinile mele tremură de când mă știu. Era un lucru foarte dezavantajos, când obișnuiam să o ajut pe mama la gătit de sărbători și eram de cele mai multe ori pusă să decorez prăjiturile. Așa că da, ăsta e cel mai normal lucru în momentul de față. Prind iar cartea de o copertă și de cealaltă și continui să citesc.

După un timp, un alt nor umbrește fereastra, iar de data asta nu-și mai continuă drumul împins de curent, ci rămâne acolo, înconjurat de alți semeni de-ai săi. Nu mă uimește sunetul picăturilor de ploaie pe fereastră. Și nu mă miră nici momentul în care se oprește - vremea a dat semne de instabilitate, încă de ieri. Dar asta nu înseamnă că sunt obligată să mă obișnuiesc cu ea, nici să-mi placă situația în care ne-a adus temperamentul schimbător al vremii.

Citesc rânduri pline de cuvinte ce la un moment dat încep să-și piardă din înțeles și sunt nevoită să recitesc întregul paragraf. Nu reușesc. Îmi ridic privirea spre oglindă și inima începe să dea semnele unui atac de panică, în momentul în care îmi văd fața înfierbântată, oglindită. Aș vrea să pot spune, fără ca mâinile mele să se transforme în gheață, că aceea e o altă persoană. Dar știu, sunt conștientă de forma feței mele, de puținii pistrui împrăștiați pe toată fața și pe care de-abia îi mai pot vedea din cauza roșeții, îmi știu culoarea părului și a ochilor. Dar nu știu cărui fapt i se datorează culoarea apărută brusc, pe fața mea. Nu îmi e cald, nu mă simt rău. Sunt puțin agitată, ce-i drept, totuși, asta nu explică ce văd în oglindă. „Iarăși exagerezi“, îmi spun. Și e adevărat, știu că e. Mereu se întâmplă așa, să iau de rău ceea ce ar putea fi doar oboseală sau ceva minor. Nu îmi pot controla mintea să se oprească din gândit, nu o pot programa, tot ce reușesc e să o încarc cu și mai multe gânduri. Încerc să iau o gură mare de aer, dar nu reușesc, așa că mă mulțumesc cu respirații scurte și rapide. Mă întorc la cuvintele de pe genunchii mei, în timp ce ploaia îmi acompaniază respirația. Mă aștept să se termine cât mai curând și rămân închisă în carte, scufundată în muzică, înercând să alunec rapid, spre ceva care îmi promite liniște, dar sunt și mai încordată, din minut în minut. Așa că mă opresc, le poruncesc ochilor să se fixeze încă o dată, asupra oglinzii, iar mâinilor, să închidă în grabă cartea.

Aud cum ploaia cade pradă pârâului și zgomotul mă înconjoară. Mă privesc în timp ce fața îmi revine la culoarea cu care mă trezesc în fiecare dimineață și buzele mi se albesc la loc și știu că 46

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 ar fi o prostie să le mușc doar pentru a le da culoare - fața mea rămâne doar un întreg palid, colorat de pistrui.

Nu știu cât timp stau în fața oglinzii, iar când dau să mă întorc spre cartea pe care plănuiam să o termin astăzi, ploaia încă nu s-a oprit. Nu conștientizez cine intră în cameră, dar știu că nu vreau să-i aud vocea de făptură omenească adresându-mi-se. Nu mi-e greu să nu-l bag în seamă, citind și fiind atentă la muzica din singura cască pe care o am în urechi. Undeva în casă, cineva bate în geamul unei ferestre, pentru a atrage atenția cuiva de pe drum. Încerc să-mi calmez nervii care nu sunt chiar de oțel pentru a nu-i striga respectivului să termine, într-un mod cât mai nepoliticos. Îl văd cu coada ochiului pe cel care a intrat în cameră mai devreme și găsesc în el persoana fratelui meu mai mare. Îl privesc, în timp ce își ridică o mână, pentru a mă face atentă, și niște cuvinte i se formează pe buze, dar fără voce. Lasă gânditor mâna în jos și dă să mai încerce o dată.

Dar, orice ar fi, știu că nu necesită atât de multă dezbatere interioară. Îmi ridic capul și îi caut ochii, pentru a fi sigură că e atent la mine.

– Nu te aud! îi spun direct, făcând aluzie la casca din ureche, în care încă rula o melodie simpatică.

Atunci pare și el să-și găsească vocea, când îmi spune, fără a se debarasa de gesticularea continuă a mâinii: – Dar ai doar o singură cască pusă. Îndatoritoare, îmi ridic și cealaltă cască și o pun în ureche cât mai încet și mai vizibil. Îl mai privesc odată, apoi mă întorc la cartea pe care încep să o înțeleg tot mai greu. De fapt, mă uimește și faptul că am reușit să înțeleg chiar și ce am citit până acum, dar continui să-mi plimb ochii peste rândurile pe care profesoara mea mi-a spus că oricum nu le-aș putea înțelege. Totuși, insist să o fac - poate doar pentru a o face, poate pentru că vreau să-i demonstrez că pot înțelege mai multe decât crede dânsa.

Mult nu mai rezist. Cu fiecare moment în care aud muzica în ambele urechi, mi se face tot mai frică de ceea ce s-ar putea să nu aud. În mintea mea, se sparg strigăte și nu știu dacă sunt de bucurie sau de durere. Nu știu dacă sunt râsete sau hohote de plâns. Îmi scot amețită una dintre căști și stau o clipă să ascult sunetele activității ce se desfășoară în casă. Totul e normal, firesc. Închid pentru o clipă ochii, obosită de tot zgomotul din jurul meu, oricât de familiar ar fi. Ploaia, care nu pare să vrea să se oprească, acoperă orice sunet pe care aș fi obișnuită să îl aud în afara ferestrei, la această oră.

Prind câteva imagini ale norilor, prin perdeaua de apă căzută din cer. „Prea întunecați pentru gustul meu“, îmi spun, dar singurul lucru pe care îl fac este să mă uit în jur, pentru a fi sigură că gândurile nu mi s-au materializat în sunete. Se pare că nu. Însă, uitându-mă în jur, i-am atras atenția fratelui meu, care, atunci când mă vede cu o singură cască din nou, privește spre fereastră, apoi se întoarce spre mine șovăitor, de parcă ar pregăti ceva.

– Știi, îmi spune, mă gândeam că unii vor să doarmă pe nori, să-i atingă. Eu vreau să-i mânânc, așa că mâine, ca tort, vreau un nor!

Nu pot să râd. Știu că trebuie, știu că ar fi momentul potrivit, dar nu râd. Rămân cu ochii în față și cu o expresie despre care știu că pare supărată sau chiar dezamăgită. Nu eu vreau să arate așa, nu pot să-mi controlez fața, când cred că nu are rost. Știu că el vrea ca eu să râd, dar nu o fac. Dar asta, exact asta, mă enervează la culme. De ce nu aș putea să râd, când vor alții? Ce mă oprește?

Nicio problemă de moment nu m-ar opri să râd la ce spune fratele meu. Cu gândul ăsta, îmi destind fața și îi prezint cel mai sincer și amuzat zâmbet al meu. Aș putea acum să râd, dar „acum“ nu mai e momentul potrivit, deja a trecut.

– Ce ai vrut să-mi spui mai devreme? Îl întreab fiindcă nu mă mai pot eschiva, știind că nu aș rezista cu ambele căști în urechi.

– Voiam să te întreb dacă îmi împrumuți niște creioane. Mi s-au terminat toate.

– Cum de.....

– Pregătesc un tablou făcut în creion și, crede-mă, îmi trebuie o groază!

La asta nu trebuie să-mi amintesc să zâmbesc. Cine nu ar face-o, văzându-l atât de ambițios?

Dar e o determinare care știu că-i provoacă agitație necontrolată. Așa suntem noi: agitați și totuși ambițioși, confuzi și amețiți și totuși tăcuți, căutând singuri răspunsurile la probleme rămase de cele mai multe ori nerezolvate.

47

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 – Le poți lua pe toate, îi răspund.

– Perfect! strigă deodată.

Clatin neîncrezătoare din cap și dau să mă întorc la cartea mea, când îl văd că se îndreaptă direct spre sertarul de la birou în care îmi țin creioanele. Nu-mi amintesc să-i fi spus vreodată ordinea în care îmi sunt aranjate lucrurile și, după o clipă, îmi dau seama că nici acum nu i-am spus ceva despre asta. Îl văd cum pune în buzunare toate creioanele pe care le găsește și cum dă, la sfârșit, de un caiet ascuns sub ele. Sincer, nu știu cum a ajuns caietul în sertar, fiindcă nici nu trebuia să fie acolo. Dar îl las să-l ridice, să-l pună ca pentru mai târziu pe birou și să caute în continuare după creioane. Îmi trece prin minte că tabloul lui ar putea să fie făcut din mine de creion dacă îi trebuie atât de multe, fiindcă altfel nu înțeleg cum poate să i se termine atât de repede o cutie întreagă.

Eu nu prea desenez. Măcar știe că nu asta va găsi în acel caiet. Probabil va vedea doar versuri de cântece uitate și fragmente ce au sărit din mintea mea, ca dintr-un tren în mers, cu dorința ca, într-un final, să se lipească de o poveste întregită. Nu protestez când ia cu el și caietul de pe birou.

Pur și simplu, nu simt nevoia de defensivă. Mă întorc chiar liniștită, către cuvinte ce trebuie descâlcite și înțelese. Pe de altă parte, cuvintele mele sunt în siguranță, în mâinile fratelui meu. Oare cât mi-ar fi luat să-i arăt de bunăvoie caietul, dacă el nu l-ar fi găsit? Oare câte ar mai trebui să fac, pentru a mă simți liniștită? Dar îmi place să găsesc lucruri pe care nu aș crede că le-aș face, până nu le fac, și sfârșesc prin a mă simți bine.

Cum ar fi arta. Nu desenez des, dar îmi place să o fac, ceea ce poate foarte bine să fie un paradox.

Cânt, dansez, dar mai mult îmi place doar să ascult muzică. Scriu, dar mai mult îmi place să citesc.

Cu desenul e ceva diferit. Nu-mi place să privesc ceva care nu are semnătura fratelui meu și simt nevoia să desenez mult prea rar, momente care, de obicei, se suprapun cu cele în care fratele meu se luptă cu blocaje ale inspirației. E ceva care m-a fascinat mereu. Pur și simplu, știi să faci anumite lucruri. Unii pot să le facă pe toate, alții se opresc doar pe o ramură a artei. Dar mereu am știut că dacă știi să scrii, nimic nu te oprește să desenezi, iar dacă te pricepi la desen, nimic nu te oprește din a dansa. E a unsprezecea poruncă scrisă pe propria și imaginara mea tăbliță de piatră: Toți avem artă în noi, să n-o lăsăm să ne scape!

E chiar ironic modul în care îmi amintesc de asemenea gânduri spuse atât de demult, în trecut. Și e ciudat cum gândurile mi se potrivesc încă, peste cele trecute. A unsprezecea poruncă nici măcar nu e ceva inventat de mine, e un citat găsit de fratele meu, acum mult timp, într-o carte despre cei mai buni pictori ai lumii. Singurul lucru pe care l-am făcut eu a fost să îi spun că acelor cuvinte le-ar sta bine gravate pe o brățară. Iar apoi, tot el a venit cu transformarea în realitate, a vorbelor mele. Îmi răsucesc zâmbind brățara de pe mână. De ce să fi vrut să nu-i aud vocea? De ce să vreau ca nimeni să nu mă observe, să nu-mi vorbească? Îmi vine în minte, instantaneu, faptul că, dacă repet și duc până la capăt toată faza cu nevorbitul, probabil nimeni nu mă va mai băga în seamă și asta mă sperie mai mult decât pot eu să arăt. Nu vreau zgomot, nici tăcere. Vreau ceva care să-mi dea sentimentul de regăsire. Până acum, chiar credeam că ar putea fi liniștea, dar dacă sunt ambele?

Dacă am nevoie de amândouă, pentru a supraviețui? Fiindcă, de fapt, nu trăim pentru a supraviețui, ci supraviețuim pentru a trăi.

Continui să citesc, dar e ceva hotărât în mine de data asta. Voi citi toată această carte, îl voi ajuta pe fratele meu cu acel desen, dacă are nevoie, și voi scrie mai departe în acel caiet, cu ploaia ca sunet de fundal. Raze de soare se avântă cu vitejie în jos, printre nori și către fereastra lângă care stau. Nu mă simt încă pe deplin convinsă că, dacă aș fi continuat să tac, nu ar fi mers totul la fel de bine. Nu mă simt încă pe deplin convinsă de nimic, dar simt că voi trece și peste asta și îmi voi inventa singură o a douăsprezecea poruncă.

48

Premiul I Simion Anca, 13 ani, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Bârzava, jud. Arad, prof. Oana Neicu

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Primăvara ființei Ne adânceam într-o tainică poveste a codrului, în dulcea și melodioasa primăvară a existenței noastre. Falnicii copaci își plecau coroana fragedă, spre noi. Spre Ea. Rochia sa albă, de mătase, mângâia verdele crud, al firelor de iarbă. Iar eu priveam cum sărutările calde ale soarelui se jucau pe chipul de ceară. Îmi rătăceam emoțiile în ochii săi, de floare albastră, conturați de polenul genelor. Eram neputincios.

Mă conducea spre tenebrele nestinse ale amorului. O urmam umil și fermecat de dansul lent, al buzelor ei, ca un muritor de rând, îmbătat de dulcele glas al unei Venere. Alinta cu vârful degetelor sale subțiri petalele moi și catifelate ale unei flori, pe care cu grijă și-a așezat-o în păr, țesătură de promisiuni solare. Totul era atât de plin de viață, încât parcă îmi rănea ochii și simțeam ceva care părea a-mi zgâria ușor retina. Totul ardea, strălucind și toropind simțurile ca un greu blestem al frumuseții. Atingea ușor pământul. Parcă plutea, valsând pe portativele firave, ale aerului. Era asemenea unui înger ce îmi amăgea inconștient condiția efemeră. Mă copleșea.

Se apropia lent de lacul cel albastru, de inima verde, a codrului. Trupul ei se pierdea prin oglinda acvatică a sacrului, adâncindu-se în enigma apei.

Deodată, verdele copacilor s-a preschimbat în cenușă, o pulbere a trecutului duios. Ceața plumburie învelea decorul mitic. Iar Ea, o zeitate cosmică, a dispărut în regretele sumbre, ale ființei mele perisabile.

M-a deșteptat cruda realitate dintr-un vis ferice, de dragoste. Eram într-o cameră sumbră, înconjurat de pereți reci și întunecoși, privind neîncetat fluturii diafani care, sub forma unor picături de apă, piereau încet pe fereastra cenușie. Mișcările deveneau banale, împletindu-se într-un dans fără expresie. Clipa efemerității se răsfrângea asupra noastră, iar aspirația fericirii devenea deziluzia ființei trecătoare. Priveam dansul suav al asfințitului nostru: mii și mii de sentimente se înecau în năzuința de a iubi. Pleoapele subțiri marcau trecutul amorf în care dragostea compătimea realitatea și ne hrănea cu un continuu neadevăr.

Ea era soarele stins, iar razele sale se frângeau în mările învolburate, ale chipului meu dezgolit.

Tulbura adâncul apei; spuma trufiei o călăuzea spre abis, spre tenebrele infernale ale sfârşitului, în timp ce valurile îşi desfăceau broderia lichidă în mijlocul unei muzici sonore şi grave. Îmi plângeam amarul, în tragedia zilelor de toamnă.

Unde ești, tu, primăvară? Unde ești, tu, verde al ființei mele?

Premiul Special Moldoveanu Miruna, 13 ani, clasa a VIII-a Șc. Gimnazială „Gheorghe Lazăr”, Zalău, Sălaj Prof. coord. - Iacob Diana DULCE TIMP, COPILĂRIE !

Chiar de clipele s-au dus, Tu rămâi iubirea mea, Decât toate mai presus, Mai de preţ ca orice stea.

Dulce timp, copilărie, Floare din mănunchi curat, Cu mireasmă veşnic vie Şi-amintiri de neuitat.

Gândul mi-e ades´ cu tine, Scumpă vreme de magie, Mereu tandră, mereu vie, Dulce timp, copilărie!

Blândă, caldă şi plăcută, Îmbrăcată-n râs şi-n glume, Ai pornit aşa... tăcută..., Răspândindu-te prin lume.

M-ai lăsat, ducându-ţi dorul, Şi-ai plecat spre alte zări, Să-mparţi şi-altora fiorul Presărat cu alintări.

49

Premiul II Cociuba Alesia Vanesia, 12 ani, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Târnova , jud. Arad Prof. Suciu Rebeca

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 terebentină, apusuri atârnate la geam și urme de cuvinte pe piele acoperă-mi sufletul cu terebentină și-neacă-mă-n marea ta de cuvinte (care-mi lasă urme pe piele) de sunete de litere de strigăte eu m-am îndrăgostit de tine cu un singur ochi tu m-ai îndrăgit cu tot cu comprese un acordeon o eclipsă totală și-o virgulă într-o grădină eu tu și serialul de pe kanal D tu doar acoperă-mi sufletul cu terebentină că îi dau eu foc diseară zâmbetul tău parcă mă încarcă de morfină deși la 12 ani ascultam în disperare piesa anti-drog sternul meu între eros și thanatos clavicula ta între cer și pământ cravata te strânge și metroul tot nu ajunge la destinație odată să te ajut piesele lui Abi îmi omoară neuronii și visez la romanțele pentru mai târziu capitala e iar furnicarul rezistenței ce ar fi o nouă revoluție burgheză? tu doar acoperă-mi sufletul cu terebentină și vei vedea cum atracția gravitațională se va sinucide ah cafeaua aia prea dulce care nu îți place mi-a pansat rana-n dimineața asta primăvara chiar începe cu tine și anul și viața și iar mi-am uitat fierul în priză ți-am călcat dimineață visele de pe pernă cu șnur de mărțișor deasupra te iubesc cu tot cu miros de terebentină cu versurile lui Ovidius pierdute în vânt cu plâns de luceferi și săruturi greoaie apăsate înmuiate în terebentină și apusuri atârnate la geam

50

Premiul Special Olaru Elena, 18 ani, clasa a XI-a Clubul Copiilor Medgidia Prof. coordonator: Luciu Marilena

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Uite-mă aici

Brambura

Hei, tu, este târziu în noapte dar uite-mă aici, scriind o scrisoare pe care nu o vei citi niciodată.

Hei, călătorule, ochii mei încă te caută în fiecare persoană după nuanța aurie, a irisului tău, melancolie... ca o mie de galaxii topite într-una după buzele care nu mi-au atins pielea niciodată, dorință... sau poate doar o stare de mahmureală? nu cu adevărat sau degetele care s-au împletit cu ale mele, doar in imaginația mea, crush... cred că m-am îndrăgostit de tine sau poate doar de imaginea ta, în mintea mea, mereu mi-a plăcut mai mult ideea de iubire decât sentimentul în sine, sau, mă rog, ceva frumos, așa, glorios și trist, și tragic, și inutil...

Zdrang, bang, câinele a fugit, iar pisica, speriată, a sărit, gura ta se mișcă, dar nu înțeleg ce spui, cred că am surzit de la o vreme, îmi place să-mi beau dimineața cafeaua, de mâncat, mănânc doar seara, ești singurul cu care aș fugi în lume, deși nu pot să te suport, mi-am dezlegat gândurile să umble brambura, în timp ce inima îmi cade în abdomen, iar mirosul tău mă înmoaie, mă înconjoară ploaia și nu mai e loc de tine, nu vezi? sunt numai eu, făcută din sânge și din prea mult egoism, că vreau să fiu remarcabilă și nu mai am timp, e prea frig afară pentru mintea mea obosită.

Premiul II Raicu Alexandra, 18 ani, clasa a XI-a Clubul Copiilor Medgidia prof. coordonator: Luciu Marilena

Raicu Alexandra, 18 ani, clasa a XI-a Clubul Copiilor Medgidia prof. coordonator: Luciu Marilena

51

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Fluturele care voia să zboare

Era o zi senină, de vară. Soarele măreț își deschise razele strălucitoare și le îndemnase pe fiecare să se ducă într-un loc al Ținutului Soarelui. Razele făcură întocmai cum le spusese Tatălsoare.

În Ținutul Soarelui, care era unul magic, în care domnea veselia, se afla un fluture ce respira miresmele florilor multicolore și admira păsările cântărețe, în zborul lor. Le urmărea cu privirea, până ce acestea se pierdeau în zarea albastră. El nu putea zbura, pentru că îl stăpânea frica. Privea cum alți fluturi se lăsau purtați pe aripile calde, ale vântului, și dorința de a se alătura lor nu îi dădea pace.

Raza de soare văzu tristețea fluturașului, așa că se duse la el: - Fluturaș drăgălaș, de ce ești necăjit?

- Păi, vezi dumneata, eu nu pot să zbor. Tot încerc să dau din aripi, dar e în zadar.

- Înțeleg... Uite, vezi tu pulberea de lumină, acolo, în vârf de stâncă?

- Da. - Dacă presari praful acela, pe aripile tale, vei putea zbura. Dar până acolo, trebuie să treci peste trei probe: prietenia, curajul și iubirea.

- Cum adică?

- Răspunsul acesta nu ți-l pot da eu. Și nu uita: ai timp până la sfârșitul zilei.

Apoi Raza dispăru. Fluturele rămase surprins. Făcu precum îi zise Zâna-rază și porni către vârful de stâncă, apoi dispăru în ceață. Pe drum, întâlni un arici, care se îndrepta către același loc.

La o răscruce de drumuri, acesta se străduia să aleagă un drum dintre cele trei, pentru a ajunge în vârful muntelui.

- Salutare!

- Salut!

- Nu știu ce cale să aleg, ca să ajung la Stânca Soarelui. Tu știi?

Fluturele a deschis o hartă și a urmărit cu aripa traseul pe care trebuia să-l urmeze.

- Cred că pe aici.

- Bravo! Nu vrei să ne continuăm drumul împreună? Astfel putem deveni prieteni și ne putem ajuta la nevoie, zise ariciul.

- Bună idee!

Cei doi prieteni și-au continuat drumul. Flori multicolore dansau pe marginea cărării, iar vântul le mângâia petalele lucioase. Tot mergând, au dat de o prăpastie mare. Trebuia să sară peste aceasta cât mai repede, deoarece soarele aproape că se ascunsese după crestele munților.

Fluturele prinse curaj, își luă avânt și sări peste prăpastie, însă ariciul nu reuși.

- Ajutor! a strigat el.

Fluturele era aproape de pulbere, dar prietenul lui era în pericol. Un magnet îl atrăgea către pulberea aurie. Ochii îi erau țintă către praful care putea să-i îndeplinească singura dorință: să zboare. Izbucni în plâns, iar lacrimile îi curgeau șiroaie. Nu își putea lăsa prietenul acolo. Trebuia să se ducă să îl salveze, așa că sări și el în prăpastie. Nu putea vedea nimic. Nici urmă de arici.

Atunci a început să plângă cu adevărat, iar picăturile sale au format o plapumă albă, de lacrimi, pe care ariciul a sărit, până ce a ajuns la pulberea de aur. El a luat din praful fin și l-a dus fluturelui. În clipa aceea, mii de steluțe aurii l-au învăluit. Fluturele și-a întins aripile și, ca prin minune, stăpânit de un fior cald, s-a îndreptat către cerul senin. Atunci a apărut Raza de Soare: - Felicitări! s-a auzit glasul ei cristalin, iar apoi Raza s-a îndreptat către Tatăl ei.

Și de atunci, când zboară, fluturele se lasă mângăiat de raza de soare.

Premiul III Negroiu Ioan, 9 ani, clasa a III-a, Palatul Copiilor Ploiești, județ Prahova, Prof. coordonator: Șerban-Gurău Mirabela 52

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Dragă Rémi,

Lecții de candoare și curaj

De când mă ştiu, am citit mult. Am citit cărţi de diferite feluri, despre oameni buni sau oameni răi, cărţi care îmi pansau sufletul sau îmi răscoleau amintirile. La început, consideram că toate cărţile au aceeaşi valoare, dar, de-a lungul timpului, am înţeles că o carte cu adevărat bună trebuie, la rândul ei, să te citească, să te facă să râzi, să plângi, să empatizezi profund cu personajele ei (sau cel puțin cu unele dintre ele), cu întâmplările și situațiile prin care trec acestea. Așa a fost cazul cu romanul „Singur pe lume“, de Hector Malot, al cărui protagonist ești.

Povestea orfanului care trăieşte până la opt ani, la o femeie pe care la început o crede mama lui și căreia îi spune tușa Barberin, care este apoi închiriat de soţul acesteia unui proprietar de circ, cu care călătorește în multe locuri și ajunge să cunoască viața și oamenii, până când, după multe peripeții, își regăsește fami- lia, este de fapt o poveste despre puritate, curaj, speranță, despre depășirea greutăților de orice fel, despre prietenie și iubire. Ea a impresionat de-a lungul deceniilor cititori de toate vârstele.

Autorul a dedicat volumul acesta fiicei lui, Lucie, dorindu-și ca el să fie în primul rând pe placul ei, dar a reușit mai mult de atât, atingând inimile a milioane de oameni, din toată lumea.

Vocea ta este cea care vorbește încă de la început, când ne spui simplu „Sunt un copil găsit“, până la sfârșit, când redai versurile unei canțonete scrise de bunul și talentatul tău prieten, Mattia, cel cu ajutorul căruia ți-ai aflat familia adevărată, de lângă care ai fost răpit de mic, fără milă. Dar așa ai putut să cunoști cu adevărat viața, cu bune și cu rele, l-ai cunoscut pe Vitalis, ai participat la reprezentaţiile lui de circ, alături de căţeii Capi, Dolce și Zerbino, dar şi de maimuţica Sufleţel, ai umblat mult și ai fost chiar la un pas de moarte, căci dacă nu te-ar fi încălzit Capi, ai fi murit de frig, într-o noapte de iarnă, la fel ca bietul Vitalis. Te-ai ataşat rapid de bătrânul muzician ambulant, care te-a învăţat să citești și ți-a dat sfaturi bune, dar şi de trupa lui de animăluțe. Aceasta ți-a fost, o vreme, familia.

M-au emoţionat evenimentele la care ai luat parte, dar totodată am fost surprinsă de caracterul tău puternic, care nu te-a lăsat să fii dărâmat de problemele pe care le întâmpinai. În ciuda tuturor pierderilor și greutăților, ai încercat să te comporți asemenea unui băiețel normal, ce trece printr-o perioadă a întrebărilor și chiar a primilor fiori ai iubirii, adolescența. Nu am putut să nu remarc candoarea specifică vârstei, mulțumită căreia nu ai fost pervertit de răutăţile la care erai supus, și te admir pentru asta. Deşi soarta a fost nedreaptă cu tine și te-a pus în situații dificile, nu ai încetat niciodată să speri la zile bune, văzând mereu partea pozitivă a lucrurilor.

Din nefericire, și în zilele noastre, mulţi copii asemenea ție sunt nevoiţi să cunoască de la o vârstă mult prea fragedă ce înseamnă durerea sau răutatea. Mult prea mulţi rămân orfani, fiind abandonaţi la naştere sau pe parcursul primilor ani de viață. Şi totuşi, unii nu lasă asta să le înrăiască sufletul.

Continuă să-și păstreze bunătatea și naivitatea specific copilărească, menţin vie speranţa nevinovată de a-și găsi o familie, de a nu mai fi singuri şi neînţeleşi. Pentru mine, tu ești un etalon al copiilor rămaşi orfani din diverse motive și ai devenit chiar un model de urmat. Mi-ai demons,trat că, oricât te-ar pune viaţa la încercare, trebuie să continui să lupţi și să îţi păstrezi pe chip un zâmbet candid care să-ţi eclipseze problemele, iar în suflet un colţ de speranţă care să nu moară niciodată.

Finalul fericit al poveștii tale demonstrează că orice problemă, oricât ar fi ea de încurcată și veche, are până la urmă o rezolvare. Chiar şi după cea mai grea și friguroasă noapte, soarele răsare din nou, pentru a ne inunda sufletele cu tot ce este mai frumos și luminos pe lume. Recomand cartea tuturor, fie că sunt copii, adolescenţi sau adulți, deoarece este plină de sensibilitate și, în același timp, realism, iar pe mine personal m-a făcut să-mi schimb percepţia asupra vieţii şi să-mi stabilesc adevăratele priorităţi. De la tine am învățat că „sunt momente în care inima vede mai bine şi mai departe decât ochii cei mai ageri“ și, mai ales, că „eşti tot ceea ce eşti şi vrei să fii, eşti toţi oamenii care te-au ajutat şi care nu, eşti toţi cei pe care i-ai întâlnit şi îi vei întâlni, eşti profesorul care te-a picat şi profesoara care ţi-a dat curaj“. Îți mulțumesc, Rémi, pentru tot ceea ce reprezinți, pentru tot ce am învățat de la tine și pentru minunata călătorie prin care m-ai purtat, istorisindu-mi aventurile, gândurile și sentimentele tale!

Cu mult drag, o cititoare și o admiratoare.

Premiul III Preda Narcisa, 15 ani, clasa a IX-a Clubul Copiilor Medgidia Prof. coordonator: Luciu Marilena 53

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Un vis împlinit 11 martie. În sfârșit, după o lungă și geroasă iarnă, natura s-a dezmorțit complet. Copacii și-au înnoit straiele, pământul s-a îmbrăcat cu un nou strat de verdeață, iar păsările ciripesc vesele, pe crengile încărcate de flori.

Stăteam în grădină și căutam un loc de muncă cât mai profitabil. Doream să studiez la o facultate din Anglia, dar, din păcate, părinții mei nu îmi puteau plăti toată taxa. Așadar, îmi căutam de lucru. Dar mai toate meseriile erau foarte plictisitoare. Nu mă vedeam servind băuturi răcoroase la o terasă, nici nu doream să fiu ghid la cine știe ce grădină zoologică. Căutam ceva care să mă facă fericit cu adevărat. Nu găseam, însă, nicicum, acel ,,ceva”. Mă cuprindea un sentiment de deznădejde. Stând întins sub bătrânul meu cireș, pe iarba moale a primăverii, căutam și iar căutam. Am lăsat telefonul din mâini și mi-am ridicat ochii spre cer: un gând îmi lovea porțile minții: - Dacă Tu nu mă ajuți, cine să o facă? Toropit de căldura bolnăvicioasă de afară, am ațipit. Numi pot da seama cât timp am dormit, dar când m-am trezit, acel gând încă nu disparuse.

Revenindu-mi speranța, am început din nou să caut. Deodată, a apărut o reclamă despre un concurs de călărie. Bineînțeles, nu i-am dat importanță, dar peste căteva minute a apărut iar. Fiind curios, am deschis anunțul, să văd despre ce e vorba. Peste câteva luni, se organiza un concurs de călărie, în care participanții executau salturi peste obstacole. Mi-a surâs ideea, dar marea problemă era că nu aveam cal. Singurul lucru pe care îl aveam de la un cal, era o potcoavă veche, primită de la bunicul, de pe vremea când avea o mică herghelie. (Bunicul, în tinerețe, a participat la o mulțime de concursuri de călărie. Din păcate, s-a accidentat atât de grav, în timpul unei competiții, încât a trebuit să își vândă caii. Bunica mi-a spus că cel mai mult l-a iubit pe Pegas, armăsarul cu care a câștigat majoritatea concursurilor. M-am gândit că aș putea cumpăra un cal cu banii strânși de părinți și să particip la concurs. Premiul era destul de mare, încât să-mi acopere toată taxa. Așa că am început să caut cai la un preț acceptabil. Am găsit un armăsar tânăr, la un preț bun, dar nu fusese niciodată călărit. Însemna că va trebui să îl dresez eu, împreună cu bunicul. Cu armăsarul găsit, singurul lucru pe care-l mai aveam de făcut era să-i conving pe ai mei să îmi dea banii strânși pentru facultate. Spre mirarea mea, părinții au acceptat, dar mi-au spus despre riscurile la care eram gata să mă expun. Părinții mei mă susțineau cu adevărat, așa că mă simțeam cel mai fericit om!

M-am trezit dis-de-dimineață și am cumpărat calul online. Apoi, am dat o fugă până la casa bunicilor, pentru a le spune și lor isprava făcută și pentru a-i cere ajutorul bunicului. Când a auzit, bunicul a refuzat categoric. A început să-mi vorbească şi el despre riscurile la care eram gata să mă expun, dar eu nu aveam altceva în minte decât marele premiu al concursului. După lungi stăruințe, am reușit să-l conving. M-a condus în vechiul grajd unde își ținea el caii și mi-a oferit boxa lui Pegas, împreună cu toate lucrurile folosite la călărit: șaua, hamul, casca și cizmele lui de piele.

Mi-a spus să fac curat în grajd, pentru a-mi primi cum se cuvine noul cal. După vreo trei ore, totul era gata. Grajdul era ,,lună și bec”. De abia așteptam să-mi văd căluțul în boxă. Pentru a-l face fericit pe bunicul, m-am gândit că îmi voi numi calul Pegas, ca pe vechiul lui campion.

După ce am luat masa, am auzit un camion oprindu-se în fața casei. Am ieșit cu toții afară. În mine, sângele clocotea de emoție. Eram nerăbdător să-l văd pe Pegas. Când vânzătorul a deschis trapa și l-a coborât pe Pegas, eu mă perpeleam de fericire. Mi-a dat frâiele căpăstrului. Deodată, toată beția fericirii dispăruse, iar eu mă simțeam un alt om. Ținând căpăstrul în mână, mă simțeam mai puternic. Abia așteptam să-l călăresc. De fericire, în acea noapte am dormit în grajd, ca să fiu aproape de Pegas. Începeam să-l iubesc. Nu era el un Pur Sânge Arab, dar era căluțul meu.

Era cheia succesului meu. Îmi putea oferi totul sau nimic. Pe scu rt,viața mea depindea de el.

Prima săptămână, l-am lăsat să se obișnuiască în noua lui locuință. Începând cu a doua săptămână, am decis să încep antrenamentul. Împreună cu bunicul, mentorul meu, l-am scos afară pe Pegas. Am intrat împreună cu el în țarcul de trap și am început dresajul. Legat cu o funie de căpăstru, Pegas trebuia să galopeze încet, la trap, de-a lungul gardului de lemn. Neștiind ce trebuie să facă, stătea și se holba la mine cu niște ochi mari și mirați. Bunicul mi-a spus că trebuie să-i arăt eu ceea ce trebuie să facă, așa că am început să o iau la trap în jurul gardului.

54

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Eram caraghios, dar trebuia să o fac. După vreo patru zile, Pegas mergea la trap ca și când ar fi făcut acest lucru de o viață… Era un cal foarte deștept, iar eu îl iubeam din ce în ce mai mult.

Zilele treceau, iar Pegas făcea progrese tot mai vizibile. Bunicul l-a învățat chiar și niște trucuri pe care să le folosească atunci când salută juriul. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, iar peste patru luni, Pegas știa să execute perfect exercițiile de trap și trucurile învățate. Cu cât trecea timpul, cu atât îl înțelegeam mai bine. Îi citeam mimica feței, știam când este supărat sau fericit, când îi era foame sau când nu avea chef de antrenamente. Și cred că și el mă înțelegea. Nu-l mai iubeam doar pentru că ,,era cheia succesului meu”, cum o făceam la început. Îl iubeam pentru că mă iubea. Era cel mai bun prieten al meu. Mai târziu, mi-am dat seama că nu doar eu îl dresam pe el, ci și el mă dresa pe mine. El este cel care mi-a insuflat adevăratele valori care stau la baza existenței: credința, curajul și răbdarea. Împreună eram o echipă perfectă!

După ce am terminat exercițiile de trap, am hotărât că trebuie, în sfârșit, să îi pun șaua pe spinare și ,,să-i dăm bice.” L-am scos din grajd și l-am dus pe pajiștea din fața casei. Înainte să-l călăresc, i-am șoptit la ureche faptul că este un cal curajos și cuminte. Și chiar era! Am luat șaua încet și i-am pus-o pe spate. Să-l fi văzut! Pentru prima dată în viață, Pegas primea șaua și o accepta. Eram uimit. Am strâns cureaua și, cu mișcări ușoare, am urcat în șa. Era ceva de vis! L-am mângâiat pe frunte și i-am spus să meargă la trap. Pegas, la început, a avut o ușoară reținere, dar apoi a pornit încet, cu capul drept și coada puțin ridicată. Eram în culmea bucuriei. Chiar mă lăsa să-l călăresc! Am luat-o pe pajiște și nu ne-am întors până seara, târziu. De bucurie, în acea seară am dormit cu Pegas, în grajd. Și iar eram cel mai fericit om!

Terminând cu exercițiile de la trap, ne apucasem de sărituri încă de dimineață. Pegas se descurca de minune. Parcă era făcut pentru salturi. Ne-am mișcat foarte repede cu antrenamentele. Într-o lună, eram la ultimul stadiu, cel mai periculos. Trebuia să sară peste jumatate de metru înălțime. Pentru prima dată, bunicul mi-a sugerat să îl las pe el să sară singur, dar, bineînțeles, am refuzat. O făceam împreună sau deloc! Am ajuns aici împreună, deci vom continua la fel! Am pornit în galop. În timpul executării saltului, m-am dezechilibrat și m-am prăbușit pe spate. Din cauza loviturii și a sperieturii, am leșinat.

M-am trezit apoi într-un spital, înconjurat de familia mea. Ochii mamei erau umezi, semn că plânsese mult în timpul în care eu eram inconștient, iar tata avea o privire moale și mâhnită, privire care îți înmuia sufletul și care ți-l storcea de lacrimi. Nu înțelegeam ce s-a întamplat, iar în mintea mea era doar scena în care mă prăbușeam la pământ. Am întrebat de Pegas, dar când au auzit ai mei, s-au supărat și mi-au spus că urmează să-l vândă. Vestea asta m-a lovit ca un taifun, dar nu le puteam zice nimic părinților, oricum nu m-ar fi ascultat. Părinții mi-au spus că am suferit o ușoară leziune pe creier, iar doctorii mi-au recomandat multă odihnă. Dar eu nu puteam renunța așa de ușor. Cu antrenament treptat, îmi voi reveni. Știam că pot trece și peste acest obstacol, așa cum o făcusem și la antrenamente.

După ce am fost externat, au urmat două săptămâni de chin. Stăteam în pat și mă plictiseam enorm. În acest timp, am reușit să-i conving pe părinți să mă lase să continui. În două luni, m-am întremat complet (într-adevăr, făcusem tot ce-mi spusese doctorul), iar la ultimul control, medicul mi-a spus că leziunea se vindecase. Nu-mi venea să cred! Mă vindecasem! După ce am ajuns acasă, am mers la biserica din satul meu, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a vindecat complet.

Am plecat de acolo cu inima scăldată într-o pace lăuntrică, dumnezeiască, urmând ca, de a doua zi, să reîncep antrenamentele.

Din păcate, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Parcă îmi era frică de Pegas.

El m-a înțeles și m-a ajutat să depășesc teama. Și-a așezat capul pe genunchii mei, m-a privit adânc în ochi și… a așteptat. Cu timpul, Pegas a reușit să-mi redea curajul. Am reluat antrenamentul, iar în scurt timp am reușit să parcurgem toate salturile, inclusiv ultimul obstacol.

Marea zi a concursului a sosit. Am trecut cu ușurință de toate obstacolele și ajunsesem la ultimul salt, cel mai periculos. L-am încurajat pe Pegas și a pornit în galop. Într-o fracțiune de secundă, eram de cealaltă parte. Reușisem! Parcă mă aflam într-un vis. Noi am fost singurii care am putut sări peste ultimul obstacol, așa că noi urma să câștigăm marele premiu. Nu pot să vă spun cât eram de fericit! După luni de muncă, visul meu se împlinea! Puteam să merg la mult râvnita facultate. Eram fericit cu adevărat!

55

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 De-a lungul timpului petrecut cu Pegas, am înțeles că, fără răbdare, fără credință și fără curaj, un om este pierdut în această lume efemeră. Trebuie să iei viața în piept și să-ți asumi unele riscuri, pentru a face lucruri mărețe. Așa a fost și în cazul meu. Pot să spun că Pegas mi-a oferit o lecție importantă de viață, pe care nu voi uita niciodată. Viața omului fără prieteni nu se poate numi viață.

După mine, prietenii sunt cel mai de preț dar pe care îl poate oferi Dumnezeu, omului. Nu spun vorbe în vânt, ci lucruri trăite de mine, cu adevărat. Așa că iubiți-vă și veți fi iubiți! Doar așa veți putea sorbi cu adevărat din cupa bucuriei, iar viața va primi un unic și esențial sens: FERICIREA DESĂVÂRȘITĂ.

Premiul I Beniamin Lușcă, 16 ani, clasa a X-a Liceul „Ioan Buteanu” Gurahonț, jud. Arad Prof. Coordonator, Șandru Cati

56

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 VISELE POT DEVENI REALITATE

Lumina slăbită a lunii palide îmi mângâie parcă pleoapele pe jumătate închise. Încetul cu încetul, mă îndrept spre destinație, lumea viselor...

Simt cum vântul puternic îmi flutură părul. Am aripi! Nu pot să cred! Sunt mari, viu colorate, cu contururi suflate cu aur... Diamante mici sunt înșirate ca mărgelele, în mijlocul lor. În depărtare, în largul oceanului uriaș, se întrezărește o mare suprafață de uscat. Nerăbdător, aterizez cu grijă, pe insulă. Clipocitul apei îmi încântă auzul, iar razele soarelui se chinuie să își facă loc printre frunzele cocotierilor. Ciripitul păsărilor mă face să mă simt minunat! Orhidee roșii, albastre, violete, albe, stau înșirate de-a lungul aleii pietruite. Dar, oare, unde duce această cărare?

Entuziasmat, mă îndrept spre capătul acestei cărări... În jurul meu, văd case cu acoperișul din crengi de cocotier, ferestre strălucitoare ca diamantul, hornuri formate din jumătăți de nuci de cocos. Cerul albastru parcă dorește să-mi spună că visul meu e realitate... dar... „Casian, Casian!”, se aude glasul mamei, acompaniat de țărâitul răgușit al deșteptătorului.

O nouă zi e pe cale să înceapă! Încet, încet, visul mi se destramă și realizez că mă aflu în aceleași așternuturi moi, ca aseară... în patul meu. Rapid, cu primele raze de soare, paradisul visat rămâne o pagină a viselor mele. Văzându-mi zâmbetul larg de pe față, mama mă întreabă: - Pe unde ai călătorit iar?

Fericit, îi povestesc minunatul vis, în glasul meu simțindu-se regretul că totul a luat sfârșit. După cele auzite, mama mă încurajează: - Să nu încetezi niciodată să crezi în visele tale! Munca și talentele pe care le ai îți pot da aripi!

Apropo, săptămâna viitoare, la Sighișoara, se organizează concursul de pictură „Visele pot deveni realitate”, iar premiul I, ghici ce e? O excursie în Hawai!

- Super, exact destinația viselor mele! răspund eu, plăcut surprins. Bucuria mea nu poate fi descrisă în cuvinte! Mă înscrii? îmi întreb mama entuziast.

Pe nesimțite, timpul a trecut... sunt în autobuz, alături de colegii mei, care vor participa la concurs.

Din depărtare, se ivesc zidurile școlii unde are loc competiția. Ajuns, intru emoționat în sala unde o să mă bucur, indiferent de rezultat.

- Din acest moment, puteți desena! se aude vocea profesorului supraveghetor.

Linie cu linie, formă cu formă, schița desenului meu se conturează! Iar acum, partea mea preferată, culorile! Nuanțele închise sau deschise, ale albastrului, dansează parcă pe cerul senin. Jucăușul soare dă viață sentimentelor mele! Micile pietre din jurul lacului așteaptă să fie pictate...

- Mai aveți cinci minute la dispoziție, rostește supraveghetorul. „Perfect, pentru a-mi încheia peisajul!” îmi spun încrezător. Petală cu petală, nufărul, ultimul element al creației mele, este gata! Convins că minunatul meu peisaj va reuși să uimească, predau pânza pictată supraveghetorului. Peste o oră, vom afla rezultatele. Nerăbdător, doresc cu orice preț să aflu locul pe care m-am clasat. Sper să fiu printre primii zece competitori! Dar, deși îmi doresc să câștig, îmi reamintesc cuvintele mamei, care, ori de câte ori participam la o competiție, îmi zicea să „dau tot ce pot”, și dacă nu voi fi pe podium, tot voi fi câștigător, prin experiența acumulată, care mă va ajuta în alte situații.

- Câștigătorul concursului „Visele pot deveni realitate”, ediția 2019, este Schmidt Andrei Casian!

Nu pot să cred! Organizatorii mă cheamă pentru a-mi înmâna premiul.

- Felicitări! Ai câștigat o excursie pentru trei persoane, în Insulele Hawai!

Cu zâmbet larg, parcă revăd, cu ochii minții, nisipul fin și fauna luxuriantă, din visul meu. Din nou, cuvintele mamei îmi răsună parcă în urechi... „prin muncă și ambiție, visele noastre pot deveni realitate”, iar noi putem avea aripi, completez eu, în gând!

57

Premiul III Schmidt Andrei Casian, 11 ani, clasa a V-a, Școala Gimnazială „Pavel Covaci” Macea, jud. Arad Profesor, Pantea Viorica

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Spiridușul Clinc! Clinc!

Mă trezește un clopoțel.

Ce o fi?

Pe pervazul ferestrei mele, aleargă o ființă minusculă, de la un capăt la altul. E agitat acest musafir nepoftit.

Ce caută dis-de-dimineață, în loc să doarmă? Îl privesc pe furiș, ascunsă după draperie. Observ că are în mână o carte și citește din ea, apoi închide ochii și iar citește și iar închide ochii.

O da! Memorează cu siguranță. Precis e vorba de o poezie, dar cine să-l asculte pe acest omuleț?

Ei bine, acum o să-l ascult, o să deschid puțin fereastra. Noroc că nu trebuie să o deschid larg, să-l sperii și să o rupă la fugă.

Așa, nici nu m-a simțit, atât de preocupat este?

Dar ce spune?

E o limbă nemaiauzită, iar vocea lui nu e de copilaș, cum mă așteptam, e chiar bătrân piciul ăsta.

Clinc! Clinc! Răsună clopoțelul de pe fesul lui. În sfârșit, răsuflă mulțumit și spune: Amin!

E clar, a învățat o rugăciune!

Mâine e Crăciunul, rugăciunea lui se va împlini! Pe vârful degetului, îi întind o stafidă rămasă pe farfuria cu fursecuri. O cuprinde cu ambele mânuțe și, ca pe o pernă, adoarme cu capul pe ea.

Prima rază de soare îmi pătrunde în privire și miracol: piciul dispare.

Nu! N-a fost un vis!

Am văzut un spiriduș învățând o rugăciune, pe pervazul ferestrei.

Dar de ce a venit la mine? M-am tot gândit, cred că răspunsul este să-mi arate că orice ființă se roagă lui Dumnezeu. Voi face și eu la fel, în această seară de Ajun. În timp ce mă rugam se aude clopoțelul.

Clinc! Clinc!

Spiridușule, tu ești?

Pe pervazul ferestrei mele lucește ceva... o stafidă cu totul și cu totul din lumină. Am s-o așez în vârful bradului, să-mi lumineze toată casa.

Dar, ce spun eu, toată casa, să-mi lumineze sufletul!

Premiul I Hurjui Andreea Dorotheea, 18 ani, clasa a XII-a Clubului Copiilor Sector 1, București, prof. coordonator Magdalena Băcescu Povestea Zadei

A fost odată un tărâm îndepărtat, un loc în care trăiau multe zâne. Zânele aveau un atelier în care realizau parfumuri. Făceau parfumuri cu fel și fel de arome. Cel cu aromă de trandafir era preferatul zânelor. Atunci când un copil se năștea, zânele îi ofereau un parfum în dar. Într-o zi, una dintre zâne a încurcat sticluța de parfum cu cea de praf de zâne. Fetița care s-a născut a primit în dar sticluța cu praf de zâne. Zâna a observat greșeala și, în fiecare zi, vizita acea fetiță. Era o fetiță specială, cuminte și ambițioasă. A învățat-o să zâmbească, să fie bună, să dăruiască, să ierte și nu în ultimul rând, să zboare.

Din acea zi, zâna a adăugat în fiecare parfum puțin praf de zâne. Ca urmare, fiecare copil poate zbura. Unii mai sus, alții mai jos. Totul depinde de dorința și voința lor.

Tu, cât de sus poți zbura?

58

Premiul III Dinu Adnana- Mihaela, 7 ani, clasa a I-a Șc. Gimnazială nr.2 Reșița, jud. Caraș-Severin Prof.înv. primar. Ciontu Maria

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 POVESTEA CORBULUI Odată, demult, penele corbului erau albe, ca zăpada. Era o pasăre frumoasă, dar nu era iubit de celelalte păsări, pentru ca era un hoț. Când îl vedeau venind, păsările își ascundeau cele mai de preț lucruri, dar, într-un mod miraculos, corbul le găsea întotdeauna și le ducea în cuibul său, așezat într-un pin. Într-o dimineață, corbul a auzit o pasăre micuță care cânta plină de veselie, într-un copac.

Frunzele copacului aveau un colorit verde închis, iar aripile galbene, ale păsăruicii, păreau ca niște raze de soare ce luminau aceste frunze.

- O s-o prind, și-a spus corbul și a înșfăcat-o imediat pe micuța pasăre galbenă, care tremura de frică. Dădea din aripi și a început să strige:

- Ajutor, ajutor! Nu vine nimeni să mă ajute?

S-a întâmplat ca celelalte păsări să fie atunci departe de acel loc și, de aceea, niciuna nu a putut auzi strigătele păsării.

- Corbul o să mă omoare, striga micuța. Ajutor, ajutor!

A auzit-o însă un vierme de lemn, care stătea ascuns în scoarța unui copac.

- Sunt numai un vierme de lemn, și-a spus el, și nu pot zbura, dar micuța pasăre galbenă a fost bună cu mine. O să fac tot ce-mi stă în putință, ca s-o salvez.

Când a apus soarele, corbul s-a dus la culcare. Atunci, viermele de lemn s-a îndreptat încetîncet, spre copacul unde era așezat cuibul corbului, și i-a legat picioarele cu iarbă și cu coji de mesteacăn.

- Zboară imediat de acolo, i-a șoptit viermele de lemn micuței păsări galbene. Trebuie să-l învăț minte pe corb, să nu mai fie crud cu celelalte păsări.

Micuța pasăre galbenă și-a luat zborul și viermele de lemn a adus nuiele, mușchi, scoarță de copac și iarbă, le-a pus apoi pe toate de jur-împrejurul copacului. Apoi le-a dat foc. Flăcările s-au înălțat în copac, săltând din creangă în creangă.

- Foc, foc! a strigat corbul. Veniți să mă ajutați! Mi-a luat cuibul foc!

Păsărilor nu li s-a făcut milă de el, când l-au văzut zbătându-se și dând din aripi.

- Este un hoț! strigau ele. Lăsați-l să ardă!

Focul a cuprins iarba și scoarța de mesteacăn de care îi erau legate picioarele și, în cele din urmă, corbul a reușit să-și ia zborul, scăpând de foc. De atunci însă, corbul nu a mai putut fi mândru de coloritul alb și strălucitor al penelor sale, fiindcă, din cauza fumului, fiecare dintre penele sale devenise neagră ca noaptea.

Premiul II Chesec Vlad, 7 ani, clasa a I-a Șc. Gimnazială nr.2, Reșița, jud. Caraș-Severin Prof. înv. Primar, Ciontu Maria

ZÂNA-FLOARE A PRIMĂVERII

Într-o zi caldă de mai, am poposit liniștit, pe banca din parc. Soarele mă veghea de sus, vântul îmi mângâia pomeții, florile mă înconjurau cu parfumul lor ispititor, iar eu admiram incredibilul spectacol de culori, al naturii.

Dintr-o dată, ceva mi-a captat atenția. Era o fată gingașă ca o floare, cu obrajii roșii ca bujorul, cu părul auriu, ca razele de soare, și buzele rozalii, ca florile unui cireș. Mă înecam în privirile și în ochii ei albaștri, ca marea. Era fragilă și periculoasă ca un trandafir, dar dreaptă și deschisă, ca o floare a soarelui.

Am oprit-o și am întrebat-o:

- Cum te numești, frumoasă fată?

- Eu sunt Zâna-Floare a Primăverii. Am venit să dau naștere noilor începuturi.

Ea vorbea și eu nu puteam fi atent la ce spunea, datorită înfățișării ei nemaiîntâlnite. La un moment dat, mi-a spus: 59

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 - Nu pot sta, să trândăvesc. Am multă treabă! Voi pleca acum, dar mă bucur că te-am întâlnit!

Apoi, fără să îmi dau seama, ea a dispărut ca prin farmec. În acel moment, mi-am zis în gând: - E o fată ca o floare, caldă, ca mângâierea vieții, și limpede, ca roua dimineții.

Am aruncat o privire în jurul meu și am văzut toate minunățiile lăsate de ea. Iarba era mai verde, mult mai mătăsoasă la atingere și avea un miros proaspăt, care te ducea cu gândul la ceva nou. Covorul multicolor de flori, ce se întindea sub picioarele mele, era alt dar lăsat de zână.

Brândușele îmi zâmbeau, viorelele mă chemau să dansez, lăcrimioarele îmi făceau cu ochiul, iar ghioceii albi și puri erau primii care au vestit prezența ei. Clopoțeii cântau despre frumusețea zânei, iar bujorii îmi aminteau de obrajii ei.

Prin ramurile copacilor înfloriți, se aud triluri de păsărele. Cântecul lor vesel te îmbie la viață.

Berzele își ocupă cuiburile lăsate peste iarnă, iar fluturii colorați zboară veseli, dintr-o floare în alta. Nici albinele nu pierd timpul, ci adună polenul de pe flori, pentru a face miere.

Văzând toate acestea, mi-am dat seama câtă muncă a depus Zâna Primăverii. Am simțit cum și-a lăsat gingășia și frumusețea în tot ceea ce ne înconjoară.

Este o magie pură și o iubesc tot mai mult, de la an la an. O văd peste tot, iar miresmele ce răzbat de pretutindeni sunt lăsate de Zâna-Floare a Primăverii!

Premiul III Cazan Mădălina, 11 ani, clasa a V-a, Școala Gimnazială „Pavel Covaci” Macea, jud. Arad Profesor Mang Mirela-Ioana Un dinozaur contemporan

Gigel al nostru e un cățel De talie cam mititel.

El în pământ tot sapă și tot sapă, După oase mari și mici, însă nu le papă, Ci le studiază, căci Gigel este Un paleontolog de poveste! Și tot săpând după fosile, După zeci și zeci de zile, Dădu într-o zi de un mare schelet Cu zeci de vertebre și oase Și două coarne arătoase.

Gigel gândi că-i o nouă rasă Și, în mare grabă, porni de acasă.

Mândru nevoie mare de a sa descoperire, Alergă la mai marele său, Un uriaș dulău. În grabă au mers amândoi către fosile, În cărțile cu dinozauri sperând să adauge file.

Când ajunseră înapoi, ce să vadă?

Bătrânul dulău, de râs, pe jos sta să cadă.

Gigel îl privi un minut cu mirare, Până dulăul îi spuse răspicat, tare: Prietene, știi ce ai găsit aici, sub platani?

O vacă de 1000 de ani!

60

Premiul III Panait Mihai, clasa a V-a, 11 ani Clubului Copiilor Sector 1, București, Prof. coordonator, Magdalena Băcescu

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Cum a fost la şcoală? – Teatru scurt Personaje: Mama, Mircea și Horia.

(Copiii se întorc de la şcoală. Mama îi întâmpină.)

Mama: Bine aţi venit! Cum a fost astăzi, la şcoală?

M, H: Bine...

Mama: Bine şi mai cum? Adică ce aţi făcut? Ce aţi învăţat astăzi?

M: Astăzi a fost ”super tare!” Am învăţat la geografie că o ţară şi-a făcut upgrade.

Mama: Upgrade?!?

M: Da, e vorba de noua Zeelandă, ştii vechea Zeelandă era deja depăşită şi atunci...

Mama: Dar nu există vechea Zeelandă!

M: Cum să nu? Doar ştii că, de când a fost renovat căminul cultural de la noi din sat, spunem că mergem la Căminul Cultural ăla nou!

H: Da, mamă, ce spui tu nu are nici o logică. De ce s-ar numi noua Zeelandă, dacă nu ar exista vechea Zeelandă?

Mama: Un pic aveţi dreptate, dar ia spune Mircea, note ai luat?

M: Am luat ceva, dar nu “Suficiente”!

Mama: Cum, nu suficiente?

M: Adică am luat d’alea Insuficiente!

Mama: La ce ai luat Insuficient?

M: La sport şi desen!

Mama: Fii mai clar, explică!

M: La sport am luat insuficient pentru că, în timp ce colegii mei dădeau probele, eu am stat pe bancă şi leneveam.

Mama: Şi, mă rog, de ce leneveai?

M: Leneveam pentru că... asta are legătură cu faptul că vreau să devin inventator. Mai ştii, când tata ne zicea că cei mai mari inventatori au fost leneşii. De exemplu: cel care a inventat telecomanda de la televizor a fost un leneş, care nu voia să se ridice de pe canapea. Aşa că, eu cum aş putea deveni inventator, dacă nu aş fi leneş?

Mama: Cred că trebuie să am o discuţie cu tatăl vostru. Şi, la desen, cum ai reuşit performanța de a lua calificativul „insuficient”?

M: Doamna ne-a pus să desenăm Universul, iar eu am desenat pe foaie un punct negru în mijloc şi mi-a zis că ce am desenat eu e o porcărie şi...

H: Văd că doamna ta are o “lipsă de incultură”. Păi, eu am văzut la televizor că, în America, un tablou asemănător, adică avea un punct roşu în mijloc, s-a vândut cu zece miloane de dolari!

M: Vezi, mama. În plus, pe lângă „insuficient”, mi-a zis că vrea să-i dai un telefon de urgență!

Mama: Dar ce-ai mai făcut?

M: I-am spus că desenul meu reprezintă Universul, cu o sută de ani înainte de Big Bang, adică atunci când tot Universul era un punct. Şi că trebuie să aştepte cam o sută de ani şi, apoi, desenul meu va arăta ca al colegilor mei. Iar ea a considerat că răspund obraznic, aşa că a zis să o suni. Nici măcar nu a vrut să aştepte o sută de ani, ca să vadă dacă am dreptate.

Mama: Şi tu, Horia, ce-ai făcut azi la şcoală?

H: Păi, cam la fel, cu diferenţa că eu nu am învăţat nimic nou, sincer, nici nu ştiu de ce mă mai duc la şcoală...

Mama: Adică ai luat şi tu insuficient? La ce?

H: La lectură, pentru că nu am citit “Prâslea cel voinic şi merele de aur”.

Mama: Şi de ce nu ai citit?

H: Păi, doar ştii ce zicea tata, că trebuie mereu să ne folosim imaginaţia.

M: Da, aşa e, l-am auzit şi eu.

61

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 H: Dacă citeam, atunci “la revedere” imaginaţie, ştiam clar ce se întâmplă în poveste. Aşa, necitind, pot să-mi imaginez orice, de exemplu: Prâslea poate fi personajul pozitiv sau negativ, merele pot fi de aur sau pot fi false şi câte şi mai câte. Vezi câte poveşti poţi scoate dintr-un simplu titlu?

Mama: Clar, trebuie să discut cu tatăl vostru. Şi altceva?

H: Am mai dat o dictare şi... iar am luat “insuficient”.

Mama: De ce?

H: Pentru că am refuzat să scriu după dictare.

Mama: Şi de ce ai făcut asta?

H: Nu mi-a plăcut tonul poruncitor al doamnei învăţătoare: “scrieţi!”. Mai ştii ce zicea bunicul, că sunt un băiat mare de-acum şi trebuie să fac ce vreau eu, nu ce vor alţii, aşa că am considerat că doamna mi-a știrbit personalitatea.

Mama: Bunicul voia să spună altceva, dar cred că trebuie să am şi cu el o discuție. Sper că asta e tot!

H: Ar mai fi ceva, la matematică...

Mama: Acolo ce-ai mai făcut?

H: Doamna învăţătoare m-a întrebat cât fac unu plus unu. Şi eu i-am răspuns că trei şi i-am demonstrat că fac trei şi tot nu a fost mulţumită.

Mama: Cum ai reuşit o aşa “performanţă”?

H: Doamna îmi spune mereu: “La năzdravanii, nu te întrece nimeni, faci cât doi copii la un loc”. Aşadar, luăm următoarea problemă: Eu şi colegul meu de bancă, Alin, îl ştii, suntem în clasă. Întrebare: câţi copii se află în clasă? La prima vedere, răspunsul ar fi doi, dar având în vedere că eu fac cât doi, plus Alin, unu, răspuns corect trei.

M: Are dreptate, mama, chiar fac trei!

Mama: Şi doamna învăţătoare ce-a zis?

H: Că trebuie să o suni urgent!

Mama: Of, Doamne! În fine, ce aţi învăţat din păţaniile zilei de astăzi?

M: Am învăţat să nu-l mai ascultăm pe tata, că greşeşte.

H: Nici pe bunicul.

M, H: Doar pe tine trebuie să te ascultăm, mămico. Doar tu ai dreptate mereu!

Mama: Dragii mei! (Îi strânge în braţe). Şi acum la teme, eu am de dat două telefoane, urgent!

Premiul III Danciu Mircea Alexandru , 12 ani Danciu Horia Mihai, 9 ani Clubului Copiilor Sector 1, București, Prof. coord. Băcescu Magdalena 62

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 „Te iubesc!”

Dacă ți-as spune „Te iubesc!” până aș rămâne fără glas, aș învăța să vorbesc cu a doua pereche de corzi vocale, doar pentru a ți-o mai spune o dată.

Dacă iubirea mea ar fi un cântec, nu am avea suficiente vieți pentru a-l asculta până la capăt.

Am renaște de fiecare dată din acorduri de pian și ne-am stinge tot în versuri mute. Ți-aș cânta la infinit, te-aș învăța să simți notele unei vioare și să te îndrăgostești de ele.

Dar nu pot; degetele mele au împietrit pe clapele pianului, de fiecare dată când renasc, sunt tot acolo, dar tu nu ai fost niciodată.

Panait Simona- Ștefania, 16 ani, clasa a X-a Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal, Olt Profesor: Neacșu Mihaela Larvas obtendant

Când oamenii se rănesc reciproc, se așteaptă să rănească din cenușă, își vând visuri vechi,

create la colț de stradă.

Când oamenii se înjunghie reciproc, încearcă să coasă sufletul cu ață ruginită, uitată în sertarul vorbelor comune.

Când oamenii folosesc cuvintele pe post de armă, mai sting o speranță, se asigură că sufletul e într-o pană de curent și nu are generator de rezervă.

Când oamenii se judecă reciproc, judecă tot ce-i definește și pe ei, ajungând judecați de ei înșiși pentru greșelile altora.

Când oamenii rănesc alți oameni, le sfărâmă sufletul în mii de bucățele, ajungând să nu mai știe pe care s-o urmeze.

Panait Simona- Ștefania 63

Fluturi și vene Viața mea e o clepsidră uriașă.

Am pierdut prea mult timp numărând firele de momente care se scurg din ea, și am uitat să le trăiesc.

Amintirile sunt tatuajele sufletului.

Pe unele uiți că le ai; pe altele le cunoști atât de bine, le știi toate contururile și toate detaliile; pe unele le scoți, cu toate că simți că îți scoți chiar sufletul.

Pe mâna stângă am tatuat un fluture. Pe o bucată de suflet am imprimat fluturii.

Fluturii sunt cei care ne amintesc că trebuie să ne acordăm timp.

Viața mea e o clepsidră uriașă din care au început să zboare fluturi.

Premiul II Panait Simona- Ștefania, 16 ani, clasa a X-a Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal, Olt Profesor: Neacșu Mihaela

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 PĂMÂNTUL SUPĂRAT

Pământul azi e supărat De-atâta gaz e poluat Și de păduri e defrișat Rămâne doar un glob uscat.

De vrem să-l vedem bucuros Să nu mai aruncăm gunoaie pe jos!

Puieți, noi haideți să plantăm Pădurea să o protejăm! În ape reci și cristaline Să nu mai aruncăm toxine Și malurile să le curățăm De pești să ne bucurăm.

Pământul se va bucura Dacă îl vom ajuta!

Noi plantăm, nu defrișăm Curățăm, nu aruncăm, Și pe alții informăm: Pământul de îl iubești, Încearcă să-l prețuiești Ca el altul nu găsești!

Parfum de primăvară Cerul albastru și senin Sărută lung pământul, Pe-al florilor miros divin Ușor îl poartă vântul. Și iarba crudă a răsărit Firav, de sub zăpadă, Înmugurit-au și-nflorit Pomii de prin livadă.

Gata cu albul de cristal, Totu-i de-acum color, Pictat cu roșu, cald, floral, Pastel al rozelor.

Premiul III Luciu Ștefan, 10 ani, clasa a IIIȘc. Gimn. ,,Daniela Cuciuc”, Piatra Neamț, jud. Neamț, profesor Filipov Elena

Step

Când noaptea picta cerul Cu întuneric Și liniștea cânta O dulce melodie, Doar el și ea stăteau afară Și dansau step...

Pantofii erau note Pe portativul străzii, Iar stelele cădeau Pe rochia ei Și luna se reflecta În ochii lui, Și se priveau, Îndrăgostindu-se Din nou...

Nu mi-am dat seama Că cei doi Dansau step în inima mea, Dând ritmul bătăilor ei Când te vedeam pe tine Sau când te văd, Nici nu mai știu...

Cei trei stejari măreți se-nclin’, La umbrele lor dese Izorul curge-n vale lin, Și apa valuri țese. Și aeru-i de zumzet plin În câmpul larg cu flori, Mii de albine-n roiuri vin, De seara până-n zori.

Al primăverii cald fior Trezit-a rândunica Ce cântă suav, răsunător, Întinzându-și aripa. Și iepurașul a ieșit, În luminiș, aproape De-un căprior ce-a poposit Pe iarbă să se-adape.

Reînviat-a tot in jur, Flori și viețuitoare, Și primăvara ia contur, Parfum, cântec, culoare.

Popa Andreea-Alexandra, 18 ani, clasa a XI-a Palatul Copiilor Pitești, județul Argeș Prof. Simona Marineață

64

Premiul III Popa Andreea-Alexandra, 18 ani, clasa a XI-a Palatul Copiilor Pitești Prof. Simona Marineață

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Reflexie

Te-am văzut.

A trebuit să îngenunchez, ca să te salut.

Să las în spate totul, de acum pân' la început.

De la auz, miros, gust... toate au dispărut.

Mi-ai cântat la fir de pai, Când ceilalţi rupeau versuri din rai.

Când simfonii îmi dedicau şi sperau Să mă acordeze lumii,însă nu puteau, Căci tot ce-mi trebuia era un diapazon.

La ce-i bun auzul când tu cânţi sub ton?

M-ai luat de mână, şi departe m-ai purtat, Într-un tablou verde, cu miros uitat, Când ceilalţi mă-necau cu aer comprimat.

La ce-i bun mirosul, dacă l-au alterat Cu damf de nepăsare şi aere amare?

Mi-ai dat să gust iubirea. Şi avea o aromă, dar nu de cafea.

Nici de ceai la plic... de nimic.

Când ceilalţi mi-au spus că viaţa-i dulce, acrişoară, sărată sau amară, Tu mi-ai dovedit ca se înşală.

La ce bun gustul, dacă vreau pasiune Şi nimeni nu mi-o poate da anume?

Sub formă de condiment, aromă sau la plic?

Gustul nu mă ajută cu nimic.

Am lăsat în urmă, poate, cea mai vânată pradă dintre toate...

Am renunţat la realitate.

Din mine a rămas un ciot de suflet, Şi-un singur simţ să simtă pentru patru.

Te-am văzut.

A trebuit să îngenunchez ca să te salut.

Să las în spate totul, de acum pân' la început.

De la auz, miros, gust... toate au dispărut.

Salutare, reflexie! Ce mult timp a trecut!

Premiul II Teulea Tudor, 17 ani, clasa a XI-a Colegiul Național „Dr.I.Meșotă” Brașov, profesor Csiki Ana-Maria

65

LUNOVIC Straiele-n Foc de văi S-aruncă, Ceasul vechi se-ncolăcește În fiecare pană.

Mă ascund sub gene, În forfota de pești, Lacul este al meu, Al meu, al meu, al meu.

Tată-n flăcări, Unde ești Când Venele-mi sângerează Luna-mi plină De oameni noi?

Nu înțeleg Ce poate fi Copilăria În ochii lor Atunci când Există o lume Doar pentru Toată lumea.

Premiul I Pîncotan Jessica, 15 ani, clasa a VIII-a Șc. Gimn. „Pavel Covaci” Macea , jud. Arad Profesor: Mang Mirela-Ioana

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 ,,ZIUA 1 – ora 14.34 – anul 1965 – miercuri

Dragă jurnalule,

Mă numesc Făt-Frumos, am douăzeci și unu de ani, am înfruntat un balaur cu șapte capete și tocmai ce am dat de o lumină ciudată, care se mărește din ce în ce mai mult.

Ora 14.37 Acum s-a mărit atât de mult, încât ar încăpea un om în ea. Cred că am să îmi iau inima în dinți și o să pășesc înăuntrul ei.”

Asta scria în jurnalul pe care l-am găsit astăzi, de dimineață, pe jos, în fața teatrului din orașul în care stau. Oh... Am uitat să mă prezint: Bună! Sunt Maria, am aproape doisprezece ani și locuiesc în Piatra-Neamț.

Acum că m-am prezentat, să trecem direct la subiect. Azi dimineață, mergeam împreună cu o colegă la școală. Știu la ce vă gândiți! Cine se mai duce la școală în 2019? Păi... Eu și Ana, colega despre care v-am spus mai devreme. În fine, la un moment dat ea se împiedică și cade în nas. Bine, nici chiar în nas, dar se împiedică, asta e important.

De ce se împiedică? Pentru că în timp ce vorbeam despre cât de enervant este să fii fată, pentru că trebuie să alegi cu ce să te îmbraci în timp ce tu crezi că NU ai suficiente haine ( deși tu ai în jur două dulapuri pline ochi cu haine), Ana se împiedică de o carte. Am ridicat-o, și pe Ana, dar și cartea, și am început să o răsfoim. Aceea nu arăta ca o carte, pentru că nu avea nici titlu și nici autor. Semăna mai mult cu un jurnal. Și da! Știu din nou la ce vă gândiți! Cine mai citește cărți? Dacă le-am citi, nu am mai avea timp să ne uităm pe Instagram! Și eu și Ana citim cărți cu mare plăcere.

Pentru că nu mai aveam prea mult timp, am luat jurnalul ( din care v-am citit câteva rânduri ) și am pornit spre școală. După ce am terminat orele, ne-am dus la Ana acasă. Pe drum, ne-am întâlnit cu un băiat, avea în jur de douăzeci de ani. Arăta ciudat! Era îmbrăcat cu haine de pe vremea când era străbunica mea de aceeași vârstă cu noi. Dar era foarte fumos! Pletele-i lungi și aurii îi fluturau în vânt și... Să revenim! Acest băiat s-a oprit lângă noi și ne-a întrebat: - Stimate domnițe, îmi puteți spune, vă rog, care e timpul?

Ni se părea și mai ciudat modul în care vorbea cu noi! Domnițe? Oricum, am fost drăguțe și i-am răspuns: - Timpul?... Ceasul, poate! Este 13:15, am spus eu, râzând în capul meu.

- Vai... și dacă nu este cu supărare, în ce an suntem? spuse el suspicios.

Poftim? Nu știa în ce an suntem? Ne-am uitat una la cealaltă și am pufnit în râs, dar ne-am calmat, iar Ana a spus: - Suntem în 2019. De ce întrebi?

- Cum? Cum este posibil?! Nu pot să cred! Ce s-o fi întâmplat?

Băiatul a devenit foarte agitat. A început să alerge și să strige prin parc. Când a trecut pe lângă noi, am încercat să-l calmăm, amândouă. Și iar știu ce gândiți. De ce ai încerca să liniștești un om străin care aleargă prin parc și care acum un minut părea foarte calm și liniștit? Vă spun eu de ce!

Ana și-a dat seama că el este cel care deținea jurnalul. S-a uitat la mine și am înțeles. Așa că nu ne mai judecați, și lăsați-mă să vă spun povestea! Noi aveam o misiune! de a înapoia jurnalul. Deci, orice om care se comporta mai ciudat decât ceilalți, era un suspect.

L-am prins de mână și i-am spus să se așeze lângă noi pe bancă. Ne-am prezentat, pe rând, vorbind foarte calm și rar, fără să ne grăbim. Ana a sunat-o pe mama ei, ca să o anunțe că mai stăm puțin în parc. După ce am văzut că băiatul s-a liniștit, i-am pus câteva întrebări. Spre exemplu: cum îl cheamă, câți ani are și, bineînțeles, de ce a început să alerge prin parc când i-am spus în ce an suntem.

Am aflat ceva foarte interesant. După ce că îl cheamă Făt-Frumos și că are douăzeci și unu de ani, ne-a povestit tot ce se întâmplase înainte de a ajunge în orașul nostru. Era exact ce scria în jurnalul pe care îl găsisem de dimineață. Să fi fost oare o coincidență? Nu cred! Am scos jurnalul din ghiozdan și i l-am dat. Acesta l-a luat repede și a început să scrie: 66

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 ,, Ziua a doua – ora 13.30- anul 2019 Dragă jurnalule, Nu știu cum am ajuns aici, în Piatra Neamț. Tot ce îmi amintesc este că am pășit în acea lumină și am ajuns aici. Am căzut în fața unei case foarte mari, pe care fetele pe care le-am întâlnit o numesc...”

- Cum se numea?

- Teatru! am răspuns amândouă odată. ,, ... pe care o numesc teatru. Acum, sper să găsesc o cale de a mă întoarce în vremea mea.”

Terminând de scris, se întoarce cu fața la noi și spune: - Trebuie să găsesc o variantă! Trebuie să mă întorc acasă!

- Te vom ajuta și noi! Dar... numai după ce terminăm școala!

Pe urmă, am sunat-o pe mama Anei și i-am spus că ne îndreptăm spre casă. Dormeam la ea pentru că era vineri și-n ziua următoare ne puteam uita la un film de groază. A mia oară... Când am ajuns la ea, mama ei ne-a poftit la masă, dar nouă nu ne era foame! Nu știam cum să îl ducem pe Făt-Frumos în camera Anei. După ce am trecut cu mare, mare grijă de părinții prietenei mele, pentru a nu îl observa nimeni pe băiatul de douăzeci și unu de ani, cu părul auriu strălucitor și cu ochii albaștri ca marea limpede, și am ajuns în cameră, l-am ascuns pe Făt-Frumos în dulapul Anei.

- Ai dreptul să nu spui nimic, să nu ieși din dulap și, cel mai important, să NU IEȘI DIN CAMERĂ! Ai înțeles? spune Ana cu hotărâre! Acum, șșșșșș!

Am uitat să vă spun cel mai important lucru! În urma noastră, după ce am plecat din parc, a apărut un cerc ce lucea, exact la fel ca cel descris de Făt-Frumos în jurnalul său. Și mai important este faptul că noi nu am văzut acel cerc!

A doua zi, de dimineață, ne-am dus în parc și l-am văzut! Era chiar acolo! Cel mai mare și mai strălucitor cerc pe care îl văzusem vreodată! Iar am uitat să vă spun ceva! Noi plecaserăm de acasă fără chipeșul băiat!

Când l-am văzut, ne–am panicat! Dacă se închidea portalul magic până ne duceam noi să îl aducem pe Făt-Frumos de acasă? Neștiind ce să facem, am început să alergăm spre casa Anei, cât de repede am putut! Între timp, s-a trezit și Făt-Frumos. Neauzind pe nimeni vorbind, se hotărî să întrebe: - Ana? Maria? Unde sunteți? Pot să ies din dulap acum? Dar nu îi răspundea nimeni, așa că a mai întrebat de vreo încă două ori, și-apoi a zis, bine, o să ies acum!

După ce ieși, începu să ne caute prin cameră. Mai întâi sub pat, sub plapumă, după perdea și în birou. Nu ne-a găsit! Acum îi veni cea mai ,,bună“ idee pe care o poate avea cineva care nu are voie să iasă din cameră! Așa că, după cum v-ați dat și voi seama, chipeșul a dat să iasă din cameră, dar când să apese clanța și să deschidă ușa, a dat nas în nas cu noi care, după atâta alergat, abia mai respiram!

- Ce făceai la ușă? întrebă Ana supărată. Dacă te întâlneai cu părinții mei? De ce ai vrut să ieși din cameră? Să știi două lucruri: unu, ai avut noroc pentru că părinții mei sunt plecați, și doi, am găsit o cale de a te întoarce în vremea ta!

Nici nu ne-a mai așteptat să ne tragem sufletul. Când a auzit de portal, a zbughit-o pe ușă, și nu ne-am mai întâlnit până aproape de parc! Doamne! Alerga foarte repede!

Când ne-am întâlnit din nou, am încercat să ne facem loc printre mulțimea de oameni care stătea și se holba la portalul uriaș! Cu greu am reușit să trecem de televiziune! Cred că, într-un final, reporterii au intervievat toate persoanele de acolo! Oricum, după ce am ajuns foarte aproape de portal, ne-am oprit. Acolo s-a încheiat aventura noastră de o zi și jumătate!

Aș fi vrut să văd cum este lumea lui... dar, stai! Pot să fac asta! ,,- Jurnalule dragă, o perioadă nu ne vom vedea... Merg să citesc basme...”.

Premiul III Lăzărescu Maria, 11 ani, clasa a V-a Colegiul Național “Petru Rareș”, Piatra Neamț, profesor Iliuță Melania- Elena 67

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 O fărâmă de curaj După două luni de gândire neîntreruptă şi de scotocire energică prin toate sertarele minţii mele căutând o idee inovatoare, am ajuns înapoi în punctul din care am plecat. Voi prezenta realitatea pe care am descoperit-o a fi cel mai intrigant şi neînţeles subiect. Voi spune povestea unui om aşa cum fac mulţi alţii, doar că nu voi menţiona încă cine este persoana în cauză. Probabil că veţi descoperi singuri.

După o ploaie rece de primăvară, de pe strada plină de bălţi se vedea o casă portocalie fără etaj.

O curte mare, o grădină de legume şi alta de flori o înconjurau. Doi meri impresionant de bătrâni, un nuc impunător şi un cireş cât un munte îi ţineau umbră şi adăposteau cinci puieţi care priveau spre cer şi visau la apusurile adolescenţei. Era linişte. Numai prin fereastra de la stradă trecea o undă de viaţă. Dincolo de acel geam, zburau şi se loveau de pereţi mii de note muzicale şi armonii cântate cu o intensitate surprinzătoare. Podeaua suporta încă o dată paşii de balet ai unui amator. Întreaga cameră părea o bucăţică de magie ruptă dintr-un univers feeric, însă totul până când cineva a îndrăznit să deschidă uşa şi s-a stins până şi amintirea minutelor de basm.

Aşa se întâmpla întotdeauna, pentru ea. La prima vedere, pentru toţi părea o fată obişnuită, cu păr negru, foarte lung şi cu ochi cafenii, dar periculos de sinceri. Totuşi, existau prea multe lucruri neobişnuite în legătură cu ea. La fel mi s-a părut şi mie când am văzut-o prima dată. Nu prea ştiam ce să cred despre ea, aşa că am făcut un mic sondaj, rugându-i pe ceilalţi să o descrie printr-un singur cuvânt. Iată lista pe care am obţinut-o: fricoasă, timidă, indiferentă, absentă, temătoare, mută, plictisitoare, neîncrezătoare, bizară. Fiecare dintre aceste cuvinte auzite din atâtea părţi m-au străpuns, rând pe rând. Păreau atât de adevărate şi totuşi, când priveai în ochii fetei, se transformau în minciuni. În fiecare zi, pleca ultima de la şcoală. De multe ori auzea vorbele care se spuneau despre ea, dar mereu privea în jos şi nu încerca să le demonstreze falsitatea. Mergea singură spre casă şi ana- liza cu atenţie tot ce era în jurul ei, înregistrând cu repeziciune fiecare detaliu. Oamenii o credeau absentă, însă, în interiorul ei, se ţesea cu fiecare minut trăit, cu fiecare pas făcut, cu fiecare sunet auzit, un univers infinit, dincolo de imaginaţia orcărui altcineva. Fiecare noutate învăţată, fiecare imagine conturată, adăuga la complexitatea lui şi îl îmbogăţea cu fiori de mister. Și tot acest univers, conceput cu atâta măiestrie în adâncurile sufletului şi ale minţii, exploda în toată splen- doarea lui, luând toate formele posibile numai după ce fata trecea pragul camerei ei.

Rafturile de pe pereţi erau umplute cu grămezi de carneţele pline de seva misterului ce plutea peste tot. Jurnale de toate culorile ascundeau cheile cunoaşterii dobândite, însă aici se oprea tot. Între pereţii unei camere micuţe şi între paginile unui caiet roz. Acest univers miraculos, creat cu atâta meticulozitate, îşi urma traiectoria în interiorul celui real şi prezent, care exista deja. Acesta nu era decât un refugiu într-o realitate care părea înfricoşătoare pentru eroină. Da, universul ei ţinea doar până la graniţele fricii, apoi se spulbera. Niciodată nu trecea pragul acesta pentru a-şi face loc în prezentul pe care l-ar fi înmiresmat şi l-ar fi umplut de culoare, i-ar fi dat sens şi frumuseţe, ci rămânea închis în cameră. De fiecare dată când fata se gândea la oamenii din jurul ei, la viitor şi la visurile pe care le avea, se simţea cuprinsă de o sfârşeală care îi uda perna cu lacrimi şi îi încătuşa sufletul ei liber cu lanţuri grele de teamă. Doar acest lucru îl vedeau cei din jurul ei, cei care i-au găsit nenumărate etichete, şi doar atât lăsa ea să se vadă. Întreaga situaţie mi s-a părut o anomalie incredibilă. De ce? Pentru că atunci când am privit în ochii fetei nu am văzut ceea ce mă aşteptam să văd, ceea ce toţi ceilalţi au crezut că văzuseră. În ochii unei persoane fricoase te aştepţi să vezi frică. Dar în ochii ei am văzut imensitatea curajului, a determinării şi a puterii întruchipată într-o formă bizară, totuşi. Nu îmbrăcase haina clasică a libertății, ci părea mai degrabă o stea legată cu lanţuri ce o trăgeau într-o direcţie greşită. Era un curaj încuiat între paginile jurnalelor şi în cotloanele unei minţi întunecate de frica ce nu lăsa ca ştiinţa şi cunoaşterea dobândită să evadeze şi să contureze realitatea.

Este o altă zi ploioasă, iar norii cenuşii par să se fi blocat deasupra oraşului. Astăzi, fata stă şi priveşte pe geam. Nici o notă muzicală nu se mai aude şi nici o piruetă nu mai face podeaua să scârţâie. Universul feeric s-a pierdut undeva printre rafturile de pe pereţi. E linişte. Ceasul ticăie singur fugărind secundele. O lumină difuză trece prin fereastră, ajungând pe chipul fetei. Ochii îi strălucesc cu o intensitate de foc, reflectând o luptă puternică în interior. O lacrimă îi curge pe 68

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 obraz, purtând cu sine povara minutelor încrâncenate ce tocmai au trecut, iar în liniştea din cameră parcă se aude, ca prin vis, un zgomot surd.

Este prima legătură, primul lanţ rupt şi prima fărâmă de curaj care începe să zboare şi să ia forma clasică a libertăţii. Şi cum s-a întâmplat acest lucru? Pentru prima dată, acea imensitate de putere şi forţă interioară ce zăcea în interiorul fetei, a luptat împotriva duşmanului adevărat, frica, şi nu împotriva oamenilor sau a realităţii. Iată curajul adevărat, care uneori trece neobservat de alţii, curajul care învinge teama din interior şi dă aripi viselor care zboară şi îmbogăţesc realitatea, aducând universul acela unic, ascuns în jurnale în viaţa de zi cu zi.

Acesta este finalul expunerii mele. Scrierea mea ar fi trebuit să fie mai subiectivă, totuşi, căci, în toate aceste rânduri, nu a fost vorba despre nimeni altcineva decât despre mine. Acesta a fost primul meu pas, primul meu lanţ rupt, pentru că am decis să deschid o uşă spre un suflet al contrastelor absolute şi spre o minte a raţionamentelor imposibile, care îmi aparţine. Ştiu că sunt atâţia alţii care se identifică mai mult sau mai puţin cu mine. Ştiu că sunt atâtea minţi care au descoperit rezolvări pentru miile de probleme din jur. Şi mai ştiu că dacă şi eu şi toţi ceilalţi vom face un pas în durecţia corectă, vom elibera o primă fărâmă de curaj care va scrie istoria unui nou secol al luminii.

Premiul III Iuga Elisabeta,16 ani, clasa a X-a, Colegiul Național ”Dr.I.Meșotă” Brașov, profesor Csiki Ana-Maria Lectura între obligație și pasiune

Nu mi-a plăcut dintotdeauna să citesc și nici nu îmi amintesc să mă fi ademenit vreo carte când eram prin clasele mai mici. Parcă a trecut un secol de când primeam, la sfârșitul lui iunie, liste cu lecturile de vacanță pentru anul școlar următor. Acum, sigur că îmi aduc aminte de ele cu drag, dar atunci erau un mare chin și un motiv de ceartă cu părinții. Așa că ultimele săptămâni de vară erau mereu cele care mă torturau, erau de-a dreptul furtunoase! Nu mai conta cât de frumoasă fusese vacanța căci, cu puțin timp înainte de a se termina, trebuia să mă apuc să fac fișele de lectură pentru cărțile citite. Lecturile impuse, din vacanțele de vară, m-au făcut să realizez care a fost momentul în care am început să citesc pe bune, pe nerăsuflate. Subiectul unei cărţi îmi scoate, acum, adevăratele mele sentimente la suprafaţă, îmi oferă şansa să trăiesc intens fiecare moment al vieţii mele, fără să practic vreun sport extrem. În prezent, lumea cărţii, pentru mine, este o lume a luminilor, aici nu e loc de întors... eşti înconjurat din toate părţile de proiectoare, care mai de care mai sofisticate, ce-ţi ard pielea sufletului, care te ademenesc la visare. În lumea cărţilor sunt coridoare lungi, pe care te plimbi în voie şi afli lucruri despre tine... aici este singurul loc unde poţi spune că ajungi la performanţa de a auzi atomii şi de a realiza că oamenii nu sunt prizonierii sorţii, ci doar ai propriei minţi.

Lecturile îmi oferă şansa să trăiesc sentimentele primei iubiri de fiecare dată când răsfoiesc paginile unui roman de dragoste. Și, mai mult de atât, acum m-au determinat să mă gândesc la două lucruri foarte importante: pe de-o parte, e grozav că ești direcționat de școală spre lectură, atunci când nimeni altcineva în viața ta de adolescent nu o face, iar pe de altă parte, e oribil să ți se impună să citești numai clasici - pentru că există sute de comentarii în cărți și pe internet, informația este la tot pasul, trebuie doar să îți arunci privirea asupra ei - sau cărți total nepotrivite pentru vârsta ta, pentru nivelul tău de înțelegere și de percepție a realitățiii.

Totuși, nu văd, momentan, o altă soluție, decât cea ca lecturile de vacanță să existe în continuare, mulți rămân, poate, numai cu acestea, dar sub o formă puțin schimbată, adaptată fiecărei generații. Memoria mea nu reține date cu privire la lecturile din clasele primare, dar știe că cititul de voie, de nevoie, i-a adus acea libertate interioară de care avea nevoie.

Așadar, acum știu că mulțumită lecturilor impuse, am devenit o cititoare împătimită, ceea ce mă face să le apăr cu duioșie și nostalgie, să-mi doresc să existe în continuare, în ciuda tuturor dezavantajelor cauzate de o prea avansată tehnologie a momentului, care te acaparează și te îndepărtează de lectură. Cărțile sunt singurul lucru care rămâne pur şi, poate un pic învechit, într-o lume în care tehnologia şi lipsa manierelor sunt prezente fie că vrei, fie că nu.

Premiul III Oancea Theodora, 18 ani, cl. XII-a Liceul „Voievodul Mircea”, Târgoviște, Dâmbovița prof. Oprea Elena-Diana 69

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Zâmbet de copil

Într-un mic sat, într-o zonă de câmpie, trăia o fată pe nume Mara. Ea avea părul castaniu, iar ochii ei verzi și mereu sclipitori, îi dădeau un aer de bunătate și veselie. Mara era o fată cuminte, harnică, inteligentă, și cel mai mult îi plăcea să îi facă fericiți pe cei din jurul ei.

Mara locuia doar cu tatăl ei, un om calm și mărinimos, căci mama ei murise la spital, în urma unui accident de mașină, într-o zi ploioasă de aprilie. Fata, însă, a putut să-și ia rămas bun de la dânsa, iar ultimele vorbe ale mamei fuseseră: - Fetița mea, promite-mi că vei fi mereu bună la suflet și vei zâmbi mereu, indiferent de situație.

Mara i-a promis mamei că așa va face și i-a spus că o iubește mult. Despărțirea a fost foarte dureroasă pentru amândouă. Fata suferise foarte mult, dar mama îi spusese că o va privi mereu din ceruri și, gândindu-se la acest lucru, se simțea mai bine.

Mara era elevă în clasa a VI-a, iar într-o dimineață, la școală, o văzu pe prietena ei, Maria, foarte supărată și se duse la dânsa s-o întrebe ce s-a întâmplat.

- Marian m-a jignit într-un mod foarte urât, răspunse Maria.

- O, Maria, liniștește-te! Știi ce spunea mereu mama mea? Dacă zâmbești și ai un suflet bun, vei „zbura” ca fluturele.

- Și ce înseamnă asta?

- Înseamnă că trebuie să nu iei în seamă spusele colegului nostru și să nu-i răspunzi în același mod. Poți să-i spui, totuși, că a greșit vorbindu-ți astfel, și poate își va schimba atitudinea. Iar tu, dacă treci peste toate cu zâmbetul pe buze, te vei simți ușurată.

- Ai dreptate. Mulțumesc, Mara! Ești o fată minunată și cea mai bună prietenă!

- Mulțumesc! Te-au ajutat vorbele mamei?

- Da, foarte mult! Și îmi pare foarte rău că nu mai este printre noi!

- Eu cred că ea mă privește de acolo, din ceruri. Mereu o visez dându-mi sfaturi, spuse Mara.

Cele două fete intrară în clasă.

După ore, Mara se duse acasă. Pe drum, se gândea la copiii care se comportă și vorbesc mereu urât. „Oare de ce fac asta?”, se întrebă fata, însă nu găsise niciun răspuns.

Seara, după rugăciune, ea se gândi că poate mama ei i-ar fi putut da un răspuns. Așa se și întâmplă. Mama îi apăru fetei în vis, zicând: - Draga mea, copiii se comportă și vorbesc urât deoarece lor nu li se pare că fac ceva rău. Probabil că acest lucru îi face să se simtă maturi. Uneori și noi ne mai enervăm, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne răzbunăm pe cei care ne-au supărat, să le vorbim urât sau să râdem de ei. Dacă noi le răspundem într-un mod plăcut, poate îi facem să simtă că au greșit.

- Așa e, mamă! Mulțumesc!

- Cu plăcere, draga mea! Voi fi mereu în inima ta, nu-i așa?

- Da, mamă!

Mara își spuse: „Voi zâmbi mereu pentru mama mea care mă privește din ceruri, voi face numai fapte bune și îi voi respecta pe cei din jurul meu. Astfel, voi fi mereu cu inima împăcată...”

70

Premiul II Sandu Elena-Andreea , 12 ani Clasa: a VI-a ,Liceul Tehnologic „Vasile Sav” Școala Gimnazială „Carol I”Roman, jud. Neamt prof. Drugă Simona

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Trecut , prezent și viitor

Trecut, prezent sau viitor? O întrebare grea, nu-i asa? Cele trei timpuri care lasă amprente și care nu mai pot fi șterse din viața niciunui om. Nu pot fi învinse, oricât te-ai strădui. Nu pot exista pe cont propriu. De aceea, fac referire la conceptul filosofic numit „TOT". Mi-a atras atenția în comentariul despre „Luceafărul", în care Demiurgul și Hyperion nu puteau exista decât împreună.

Trecutul.

El este cel care acționează primul și tot el este cel care păstrează toate amintirile. Trecutul nu dispare niciodată, nu poate fi uitat și rămâne întotdeauna impregnat în mintea și inima noastră.

Pe de o parte, trecutul este și timpul care are un mare dezavantaj față de celalalte, la un loc, deoarece păstrează amintirile neplăcute. Nu le aruncă, ci le dă voie să persiste în sufletul tău.

Provoacă durere, nu-i așa? Este dureros să nu poți uita situațiile neplăcute la care ai luat parte.

Toate sentimentele rele pe care le-ai simțit, lacrimile provocate. Să-ți aduci aminte de ele. E greu. Și pentru mine e greu. Tremur de fiecare dată și simt cum inima se zbate, gata să-mi iasă din piept, lacrimile îmi împăienjenesc ochii atunci când mintea mă face să retrăiesc amintiri pe care mi-aș fi dorit să le pot schimba, dar știm că nu se poate. Așa suntem noi, oamenii, ne plângem de ceea ce este greu în viață, de ceea ce trebuie să îndurăm. Însă, nu putem decide noi în locul destinului, în locul divinității, căci Universul știe ce are de făcut. Concluzia pe care o putem trage de aici este aceea că trebuie să ne amintim inclusiv momentele grele ale vieții noastre, care sunt surse de autocunoaștere, de învățare. De fapt, suntem supraviețuitorii lor.

Pe de altă parte, acest timp nu ar trebui să fie atât de judecat, fiindcă are și partea lui bună.

Gândiți-vă, ce ne-am face noi fără amintirile frumoase? Clipele de fericire, plăcere și entuziasm, care formează pachetul emoțiilor. Cum ar fi să nu ne mai aducem aminte de ceea ce s-a întâmplat astăzi? Adică să deschidem ochii mâine dimineață, iar mintea noastră să fie goală. Am fi exact ca niște roboți, ocupându-ne de aceleași lucruri din nou și din nou, la nesfârșit. Nici n-am curaj sa îmi imaginez acest lucru. Ar fi îngrozitor, cel puțin pentru mine. Cum ar fi să uităm de fluturașii din stomac pe care i-am avut când a avut loc primul sărut, prima dragoste, când l-ai privit în ochi pe cel care ți-a furat inima pentru prima dată? Zâmbetul și sclipirea din ochii acelei persoane să fie uitate pentru totdeauna. Nu este legal ca toate acestea să dispară din inima ta. Alt exemplu? Păi cum ar fi ca o mamă să uite clipa în care și-a născut copilul, clipa în care i-a văzut fața și când acesta i-a strâns degetul în mâna lui micuța? Ar fi fericită să uite când l-a văzut făcând primii pași, când l-a auzit rostind primul cuvânt? Eu sunt sigură că nu.

Așadar, sunt atâtea exemple, e evident de ce trecutul este foarte important pentru noi.

Prezentul.

Trecutul ne-a dăruit amintiri și experiențe, iar prezentul ne oferă șansa de a le folosi cu înțelepciune și de a ne contempla un viitor pe placul nostru. Prezentul înseamnă „aici și acum". Părerea mea este că el e cel mai sensibil dintre toate cele trei timpuri, căci multi dintre noi îl abordăm cu indiferență, iar acest comportament devine acea greșeală fatală care ne afectează viitorul. Suntem atât de lipsiți de voință, încât nici nu realizăm că prezentul este foarte prețios și că ar trebui să profităm de el. Prezentul înseamnă șansă. Vreau să spun că această șansă ne este oferită prin cele 24 de ore pe care le avem la dispoziție. Tot atâtea ore au și bogații și săracii, la un loc. Nimeni nu este mai privilegiat.

Hai să ne bucurăm de ceea ce avem, de ceea ce facem și nu doar atât, căci cel mai important, trebuie să ne bucurăm de persoanele dragi și de prezența lor în viața noastră. De exemplu, țelurile și aspirațiile trecutului ne oferă rezultatele de care ne bucurăm în prezent. Dacă aceste rezultate sunt minore, înseamnă că nici stăruințele noastre nu au fost prea expresive. De aceea, pentru ca recompensele viitoare să fie pe măsură, trebuie să trudim mai mult, și vom vedea, în timp, rezultate mai satisfăcătoare.

71

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 De aceea, noi ar trebui să ne ridicăm deasupra frustrărilor din trecut sau a îngrijorărilor din viitor și să trăim în prezent, singurul pe care îl avem. Nu putem controla sau schimba trecutul, iar viitorul este mereu o surpriză, dar prezentul poate fi modelat exact așa cum simțim și ar fi bine să facem acest lucru cât mai repede. Doar în acest fel ne putem crea amintiri frumoase, amintirile pe care ni le dorim cu adevărat. Acest timp este extrem de important și ai impresia că este mereu pe fugă. Da, așa este! Prezentul nu oferă timp de gândire, doar la viitor funcționează această metodă, prezentul trebuie trăit din plin, într-o clipită.

Dar de ce să nu ne preocupăm de trecut și să nu ne facem griji pentru viitor? Pentru că asta e singura viață pe care o avem și trebuie să scoatem ce e mai bun din ea. Pendulând între trecut și viitor, ratăm prezentul.

Așadar, trebuie să acționăm, să facem ceva, acum. Singurul care ne oferă această oportunitate este prezentul.

Viitorul.

Viitorul poate fi orice, dar nu există până nu devine prezent și este numai o reflectare a trecutului în același context în care au loc toate schimbările.

Tu ce spui despre viitor? Situaţia din lume va rămâne la fel, se va înrăutăţi sau se va îmbunătăţi?

Dar despre tine ce poți să spui? Cine vei fi tu mâine? Viitorul este împachetat frumos și închis bine într-o cutie din fier cu un lacăt, dar ce știm cu toții este că nu există o cheie care să o deschidă la cheremul nostru. Viitorul este o surpriză. Cel mai misterios dintre toate cele trei timpuri. Știu că atunci când eram mai mică, uneori, căutam modalități de a afla cine și ce voi fi în viitor.

Eram atât de curioasă, dar toate eforturile mele erau în zadar. Viitorul nu poate fi ghicit. Au trecut anii și am crescut, iar mie îmi vine să râd de încăpățânarea mea de atunci. Odată cu trecerea timpului, am realizat că viitorul trebuie să rămână secret. Unele lucruri nu trebuie aflate, căci dacă am putea afla ce se întâmplă mâine, peste o săptămână sau peste un an asta, ar însemna să ratăm prezentul. Deja am discutat anterior care este rolul trecutului, al prezentului, iar viitorul are și el rolul său. De aceea, în timp ce citeam, ceva mi-a atras atenția, afirmația lui Liviu Rebreanu: „Viitorul ni-l putem modela după cum vrem. Viața este un lut, căruia voința îi dă formă!"

Ce voia acesta să sugereze? Ei bine, printre rânduri, ne este oferit un mic indiciu, însemnând că și noi putem contribui la construirea unui viitor pe placul nostru, dar atitudinea noastră față de el este importantă. De exemplu, imaginează-ți că primești niște plastilină. Stai pe o bancă în parc și te plictisesti, iar atunci îți aduci aminte de plastilina primită. Te gândești că ar fi păcat să o lași să se întărească, așa că începi să te joci, făcând diferite forme. Te-ai prins? Așa se deghizează și viitorul. Dacă omul s-ar strădui să-i ofere câteva puncte de reper, acesta s-ar modela după dorința lui. Însă mulți dintre noi renunță, împingând în față vorbele în spatele cărora se ascund, „Lasă. Ce o fi, o fi.". Nu putem obține un viitor mai bun din senin, fără să dăm o mână de ajutor.

Viitorul este extraordinar și cu cât imaginea viitorului devine din ce în ce mai clară în mintea ta și cu cât simți mai mult bucuriile și avantajele acestuia, cu atât atitudinea și ambiția ta cresc, ajungând să atingi optimismul.

Puterea viitorului este o forță fantastică, iar în final, as dori să-ți dau un sfat. Folosește-ți imaginația și combin-o cu voința. Este ceea ce ne ghidează pașii spre viitorul pe care ni-l dorim.

Premiul III Crețu Elena-Iustina, 18 ani, clasa a XII-a Colegiul Național „Tudor Arghezi” Târgu-Cărbunești, județul Gorj, prof. Corici Simona Amelia 72

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Genealogie „ Dacă vrei sa schimbi lumea, du-te acasa si iubește-ți familia!" -Maica Tereza.

Mi-am petrecut vacanța de Paște la nașa mea, sora mamei mele. Am avut ocazia să îmi petrec timpul cu cei doi verișori ai mei, Denisa și Cosmin. În decursul celor două săptămâni, am fost vizitați de mai multe rude, precum bunica noastră, unchii și mătușile noastre, nepoate și mulți alți verișori. Am realizat cât de mare este familia noastră, iar acum m-am întors acasă. M-am abținut, dar acum când am închis ușa camerei mele, nu mi-am mai putut controla lacrimile. De ce abia după 19 ani mi-am dat seama cât de mult înseamnă familia? De ce abia acum și de ce până acum am trăit cu impresia ca nu sunt atașată de ei, că sunt exclusă? Întotdeauna, când aveam vizite sau când mergeam noi în vizite la ei, eu trăiam cu senzația că sunt ignorată, că surorile mele sunt preferatele lor. Simțeam că eu nu sunt una de-a lor, dar m-am înșelat. Totul a fost doar în capul meu. Familia mea mă iubește și ține la fel de mult la mine, așa cum țin și la celelalte surori. Cum am putut fi invidioasă pe ele? Să fim șase surori este greu, dar foarte frumos. Cel mai frumos lucru pe care l-am putut primi de la Dumnezeu, special.

Le iubesc pe toate în egală măsură și sunt mândră de ele. Mi-e tare dor de cele mai mari dintre ele. Au evoluat și s-au căsătorit, cea de a treia este la facultate, până și ea ne vizitează din ce în ce mai rar. Doamne, cât de bogată sunt! Am o familie atât de mare și nu am fost în stare 19 ani de zile să o prețuiesc. Îmi pare atât de rău și am atâtea regrete! Am fost atât de rece cu toți, lăsând să crească gelozia în suflet, dar e momentul să o smulg din rădăcini, iar în locul ei va crește ceva frumos, iubirea față de oamenii mei dragi.

Sunt atât de rușinată de cea care am fost. Am fost o persoană îngrozitoare și nu îmi permit să-i rănesc. Ceva s-a întâmplat, de parcă numai Dumnezeu a fost cel care mi-a arătat calea. Am rătăcit singură pe un drum întunecat, dar în sfârșit am regăsit lumina. Ea a fost cea care mi-a topit gheața din jurul inimii. Am renăscut exact ca Phoenix, pasărea care posedă proprietatea de autoincendiere periodică și regenerarea din propria cenușă. Totul m-a dus cu gândul la această comparație.

19 ani. De 19 ani am avut nevoie ca toată afecțiunea celor din jur să ajungă la mine. Greșit, a fost vina mea! Eu am fost cea care am ținut toate aceste sentimente plăcute departe de mine. Am fost încăpățânată. Îmi doresc ca prin ceea ce scriu să deschid ochii și altor persoane care au făcut aceeași greșeală. Eu am pierdut 19 ani, alții pot sa piardă 30, 50, poate chiar întreaga lor viață, trăind cu impresia că sunt excluși din familie. Secretul pe care l-am descoperit abia acum, a fost că nu trebuie sa-mi mai forțez inima, ci să o las de una singură să decidă, iar a mea s-a deschis și a dat voie căldurii să o învăluiască, chiar dacă a avut nevoie de atât de mult timp. Nu o mai oblig să fie rigidă, pentru că rolul ei este să fie plină de viață. Așa trebuie să faci și tu pentru a scăpa de această răceală: hrănește-o cu ceea ce îți oferă oamenii de lângă tine, cei care nu te vor dezamăgi niciodată.

Hei! Nu știe nimeni cât timp are la dispoziție să-și trăiască viața . Astăzi ești, mâine nu mai ești. De ce ratăm o astfel de șansă? Privește în jurul tău și dă-ți seama cât de norocos ești că ai o familie.

Familia este cea care îți oferă sprijinul atunci când te confrunți cu obstacolele vieții. Este cea care te ajută să te ridici când ești tras în jos de restul lumii. Poate gândești "dar am prieteni, ei mă sprijină mai mult decât familia, nu am nevoie de ea". Îmi pare rău să-ți spun, dar te înșeli. Nu neg faptul că pot exista prieteni eterni, care să fie lângă tine și la rău, nu doar la bine, și care te sprijină constant, dar aceste persoane sunt foarte rar întâlnite. Gândește-te! Dacă ar fi puși să aleagă între un prieten și familie, care crezi că ar fi răspunsul lor? Categoric familia. Pentru că ne este predestinat fiecăruia dintre noi să ne naștem în sânul unei familii. Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată singuri pe acest pământ, ne-a oferit oameni dragi. În final, menționez că mai am la dispoziție doar câteva luni și-mi voi lua și eu zborul din sânul acestei familii. Cu bune, cu rele, aceasta este familia mea deosebită. Așa ne este scris, iar eu sunt următoarea după cele trei surori care și-au urmat visurile și dorințele și-au ajuns departe. În spatele meu mai sunt cele două surori mici și dragi, pe care le voi lăsa cu părinții mei.

Cea care suferă cel mai tare este persoana care ne-a dat naștere, mama. Plânge de fericire cu un ochi, și de dor, cu celalalt. Ea a fost cea care ne-a învățat să zburăm, care ne-a învățat atât de 73

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 multe, dar cel mai bine se pricepe la a-și iubi fetele din toată inima și lucrul acesta l-am simțit toate în egală masură.

Datorită ei am învățat să împărțim un colț de pâine și să nu judecăm pe nimeni, dar cel mai important, ne-a învățat să nu ne pierdem niciodată credința în Dumnezeu. Când plecăm de acasă, cuvintele mamei sunt, „Eu nu mai pot avea grijă de voi acolo, dar sunteți cu Dumnezeu, nu sunteți niciodată singure. Mami vă lasă pe mâini bune”.

Tatăl nostru a avut și el contribuția lui. A fost cel care ne-a întărit. Datorită lui suntem pregătite să ne apărăm de toate greutățile pe care le vom întâmpina. Felul său de a fi și de a ne educa a fost puțin cam rece, deoarece și-ar fi dorit să fie și un băiat strecurat printre noi șase, dar, la o anumită vârstă, l-am înțeles fiecare dintre noi, iar el tot nu se poate abține și se dă de gol, fiind mândru de noi și iubindu-ne necontenit . Sub aceea mască rece se ascunde un om sensibil. Acea persoană care plânge pe ascuns în spatele casei când plecăm de acasă.

Așadar, sunt de acord cu afirmația Smarandei Vornicu: << în vorba asta, „familie,” încape atâta iubire de toate soiurile, atâta grijă şi atâta fără de griji, atâta veselie şi tristeţe, atâta împreună şi atâta iertare, atâta fragilitate şi tărie, atâta zgomot uşor şi tăceri pline, atâta temelie şi atâta boltă cât nu încap în nicio alta >>.

Premiul III Crețu Elena-Iustina, 18 ani, clasa a XII-a Colegiul Național „Tudor Arghezi” Târgu-Cărbunești, județul Gorj, prof. Lupulescu Teodora Georgiana

Zâmbet de copil în zbor de fluturi Cine sunt eu? mă întreb mereu. Cine e el, zâmbetul meu? Stau așa și mă gândesc, mereu, de unde vine el, glasul meu.

Oare să fie așa greu să cred în basme, în povești? Nu cred! Privesc în jur și simt mireasma primăverii, a copacilor înfloriți, a florilor colorate, îmbobocite de parfumuri fermecate. În infinitul acesta al vieții, căci doar ea este veșnică, noi suntem doar trecători prin labirintul existenței.

Privesc în soare și zâmbesc cum totul mi se pare nefiresc și nu înțeleg cum soarele îmi arde obrajii, cum ploaia îmi udă haina, cum vântul se joacă strengărește cu părul meu. Dar nu contează!

Cine sunt eu să aflu mereu totul? Eu sunt o floare pe pământ, cu zâmbetul m-am născut.

Nu trebuie să aflu prea mult de ce fluturii zboară, de ce păsările cântă. De ce? Alerg, zâmbesc și visez, planuri mărețe îmi creez, cu chipul plăpând dansez în jocul suav al vieții.

Premiul III Tupișca – Reiter Ana Maria, 12 ani, clasa a VI-a Șc.Gimn.„Alexandru Mocioni”Birchiș, județul Arad Profesor coordonator: Chilibon – Roman Natașa Valentina 74

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Primăvara

Jurnalul nostalgiei

Pe pajiștea din fața casei, Un șuierat de vânt se-aude, Pe căi orizontale, lungi, Ies ierburi verzi și crude.

Copilărie, dulce interpret, Cu gust de mandarin şi merişoare, Cutreieram al malului Siret Şi nu ştiam cât eşti de trecătoare!

Copacii legănați de-un dor Se-aud în blând și depărtat ecou, Cireșul alb și îmbrăcat doar în petale Pare a fi un fraged bibelou.

Dar vine vântul rătăcit, tocmai din iarnă, Lovind copacii în inima lor sfâșiată; Cu scoarța strânsă-n gheara lui de ger; Încă îi simt agonizând, precum o pasăre tăiată...

Premiul III Șaimu Mario Angelo Gabriel, 13 ani, clasa a VI-a Șc. Gimn. de Arte ,,N.N. Tonitza” Bârlad Profesor coordonator: Lenuța Goga

La sânul tău plângeam fără motiv, Iar glasul tău, un vânticel de vară, Curgea în mine dulce şi tardiv, Ca o baladă tristă de vioară.

Mă legănai în brațul tău de lut Când mă certam cu lumea de acasă.

Copilărie, astăzi eşti trecut, Cu toate astea, tu rămâi frumoasă.

Când iernile treceau pe la ferestre, Eu mă pierdeam în plapuma de nea, Nu mai conta zăpada de pe zestre, Nu îmi păsa răceala ce urma. Ştiam, inconștientă, c-ai să pleci, Doream să te imprim în amintire, Te urmăream pe zecile poteci Cum te îndepărtai fără simțire. Şi mă durea să ştiu că-n urma ta, Şi verile, Siretul şi pidvorul, În timpul efemer se vor schimba, Lăsând în amintirea lor doar dorul.

Tu ai pictat, ca geniul ostenit, Paloarea vieții mele fără rost, Copilărie, unde te-ai oprit?

Mai vreau să-mi fii o dată adăpost.

Mi-e teamă de viitor şi de tristețe, Îngheață-n mine visuri ca în carte.

Ne întâlnim din nou la bătrânețe, Sau ai trecut, oh, dincolo de moarte?

75

Premiul III Ciobanu Izabela, 18 ani, clasa a XII-a Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Comuna Săbăoani, județul Neamț profesor: Gavrilă Ana-Cătălina

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Ochi și soare Realizând soarele, după facerea lumii, Că în ciuda asemănărilor cu Luna Vor străluci separat întotdeauna, Înstrăinat de speranță se simți.

Condamnat la o eternitate de iluminare a lucrurilor banale, căi pentru animale.

Ce-i pasă lui de ele?

Iar pentru fotosinteză, ce interes are?

Este o floare? Nu poate fi posibil!

Deși de acolo par să vină Se apropie, iar acea oază de lumină Provenea din aproape orice loc vizibil. „Chiar și de la oameni“ – se gândea, „Curios, pe drept cuvânt, cum această ființă, ce ultima oară a fost plămădită, tinde să înlocuiască ce-a fost înaintea sa.“

Nicio floare din câte a văzut înflorind Nu era mai frumoasă decât Luna, Iar el își oferea toată lumina, În schimb, doar întuneric primind. „Cine ar fi crezut că Soarele ferind Pământul de beznă are nevoie de o lumină mai intensă?“ – Vorbeau triste ale sale raze.

O defecțiune în Univers, doar una, Ca măcar un minut să fie stins; Alt Soare în locul lui să fie aprins, Iar el, defect cum e, să vadă Luna.

Tot luminând, observă-n depărtare cum un fascicul se reflectă.

Oare îi este dorința împlinită?

Să își vadă steaua pierea de nerăbdare...

Sperând să afle ce mai pun la cale, a clipit – Ce grozăvie! I se părea că vede luna, iar dacă aceasta este numai una, atunci ei au furat-o și și-au pus-o pe chip!

Sau a venit ea de bună voie?

S-a multiplicat de atâtea ori?

Ce splendidă explozie de culori!

De nimic nu mai avea nevoie.

Trece o lună, un an, totul e la fel.

Fasciculi din zi în zi mai mulți și așa puternici, abia poți să te uiți.

S-o fi creat alt Soare și s-a uitat de el?

Să fi avut Pământul nevoie de doi?

Nici unic nu mai este...

Dezamăgit că nu primise o veste, Simțea că soarta îi era în toi.

Nu era floarea, ci simțirea, generatoarea minunatelor sclipiri care-și fac loc în amintiri, definind întâia oară fericirea.

Ochi de copil, ca două nestemate ce lucesc indiferent de ce-i înconjoară, Ochi de bătrân sub a întunericului gheară, ce lăcrimând își numără zilele rămase.

A înțeles că ochii sunt deopotrivă, lună pentru soare și soare pentru lună, iar dacă aceste stele s-ar stinge împreună, licărirea ochilor ar fi suficientă Pentru a lumina Universul... chiar dacă preț de o clipă.

Vede multe oceane, mări, păduri, Superbe peisaje are în veghe, Dar fără de a lui pereche Percepe doar frânturi.

Nimic nu îl încântă, fasciculi îl săgetează, își spune că nu îi mai suportă, Dar, brusc, spre a lor sursă toată atenția și-o concentrează.

76

Premiul II Bonti Daniela, 18 ani,clasa a XII-a Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare Profesor coordonator: Duma Lavinia

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Vulpea prietenoasă Teatru de păpuși pentru copii 4-5 ani Personaje: • Vulpea • O găină • Un pui • Maria • Lupul Decor: (Pădure, Soare, O căsuță) Într-o zi de vară, o fetiță pe nume Maria se plimba prin pădure. Deodată, vede o vulpe plângând într-un tufiș.

Maria: De ce plângi micuță vulpe?

Vulpea: O prietenă de-a mea m-a jignit. Mi-a spus că nu sunt în stare să prind o găină.

Maria: Și tu nu prinzi nicio găină?

Vulpea: Nu vreau. În plus, mi-e milă de alte vietăți, nu pot să le mănânc.

Apare o găină îngrijorată. Își caută cu disperare puiul.

Găina: Cotcodac! Mi-a văzut cineva puișorul? Vai, o vulpe!

Vulpea: Stai liniștită. Nu mănânc pui. Hai să ne împrietenim. Și eu te voi ajuta să îți găsești puiul.

Găina: Cum să fiu prietenă cu o vulpe? Mă poți mânca pe neașteptate. Nu am încredere!

Maria: Vin și eu, ca să mă asigur că vulpea nu te va mânca. Eu cred că e o vulpe de treabă.

Pleacă împreună în căutarea puiului. În decor apare un pui plângând.

Puiul: Mama, mama, mama, piu-piu, unde ești?

Lupul (vine în urma lui): Te voi mânca !!!

Apar si ceilalți. Vulpea se aruncă pe lup și îl doboară.

Maria: Găină, puiule, plecați de aici !

Vulpea ( se luptă cu lupul): Lasă puiul în pace!

Maria(scoate un telefon): Te filmez și te pun pe YouTube!

Lupul (se sperie): Nu, te rog nu mă pune pe YouTube! Promit că vă las în pace, dar șterge filmarea. Mă fac de râs în fața altor lupi.

Lupul pleacă mânios. Fetița îmbrățișează vulpița. În sfârșit, sunt prieteni și cântă un cântecel: “Suntem prieteni, ce bine!

Vino și tu să te distrezi cu mine, În pădurea cea mai deasă Cu vulpea prietenoasă!”

Premiul III (Luana Șerban, Smaranda Bica, Denise Rotariu, Hanna Huszar, clasa aVI-a) Palatul Copiilor Arad, Prof. Manuela Codrean 77

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Milenia

(Roman- fragment) Război.

Cuvântul ăsta îmi va rămâne pe veci întipărit în inimă și minte. Cuvântul ăsta e ca un petic care a luat sub control fiecare nerv, venă și gând. Chiar dacă am doar 11 ani știu ce înseamnă războiul, știu că acest simplu cuvânt inspiră frică.

Prima oară când am auzit acest termen a fost în clasa a IV-a, când învățam despre războaiele din antichitate, atunci mi-am imaginat pentru prima oară adevărata față a oamenilor care vor să-și atingă scopurile în cele mai odioase metode. Totul pornea de la dorința de a avea putere absolută, de a conduce cea mai puternică țară, de a avea bogății și alte lucruri pentru a fi superior.

Când mă gândesc ce ușor mi-ar fi fost mie și părinților mei și lumii întregi fără o viață controlată de frică, îmi vine să urlu. Motivele războaielor din trecut și prezent puteau fi discutate într-un mod cât nu se poate de pașnic, nu era nevoie de suferința unor mii de oameni, de sacrificiul atâtor vieți nevinovate.

La vremea aceea, am simțit pentru prima dată o ură puternică față de o persoană, și anume pentru Hitler. Omul ăla nu avea niciun respect față de alte popoare, credea că oamenii din Germania sunt superiori celorlalți. Însă ceea ce m-a făcut cu adevărat să-l urăsc este faptul că urăște evreii. Urăsc oamenii care se cred superiori, care îi detestă pe alții doar pentru că sunt diferiți, doar pentru că au o religie diferită.

Mă numesc Milenia și aveam 11 ani când la radio a început să se vorbească despre atacurile Germaniei asupra altor țări și discursurile oribile ținute de Hitler.

Eu și familia mea locuiam într-un bloc din Varșovia. Eu, împreună cu sora mea mai mică, mergeam la aceeași școală, eu fiind în clasa a V-a, iar ea în a III-a.

Era o dimineață de luni. Surioara mea Evelin iubea să se trezească înaintea mea pentru a-mi face diferite farse (de la udatul șlapilor cu apă rece, până la punerea ceasului deșteptător sub propria mea pernă). Totuși, de data asta am făcut un efort să mă trezesc și eu mai devreme.

M-am întors către Evelin, întrebând-o: - Ce aveai de gând să faci de data asta?

- Nimic. Voi face o excepție, pentru că e ziua ta de naștere, mi-a spus în timp ce-și proba rochița albastră.

După ce m-am îmbrăcat și spălat pe dinți, am mers în bucătărie cu Evelin. Mama terminase micul dejun. Ne-am așezat cu toții la masă. Între timp, la radio se auzeau discuții politice inutile despre spionii trimiși de germani prin Polonia, discuții despre următoarele posibile ținte, etc.

- Nemții ăștia se cred ”prea” superiori, spuneam în timp ce-mi înfulecam omleta.

- Din păcate, sentimentul ăsta de superioritate li s-a urcat la cap, continuă mama.

- Totul se va termina cât de curând,completă zâmbăreață Evelin.

- Mă bucur că gândești așa scumpo, spuse mama. Grăbiți-vă! Să nu întârziați!

Mama ne-a îmbrățișat, iar noi am pornit spre școală. În timp ce mergeam spre școală, am început să mă gândesc la ce spusese Evelin, că totul se va termina curând. Fericirea aceea nevinovată, gândul ăla pozitiv, atât de departe de realitate, pălea atunci când îmi reaminteam ce auzisem la radio. De la zâmbetul sincer al Evelinei reveneam la cruda și recea realitate.

Am ajuns, într-un final, la școală. Am salutat-o pe Evelin, continuându-mi, apoi, drumul spre clasă. Spre surprinderea mea, atunci când am intrat în clasă era destul de liniște. Toți colegii mei șușoteau. Mă așez în bancă. De aici, șușotelile începeau să devină mai clare. Toți vorbeau despre un singur lucru: următoarea țintă a Germaniei. Puteam simți tensiunea și frica emanată de acele șușoteli.

Apoi, am început să-mi pun și eu întrebări: „Dacă noi vom fi următoarea țintă?”, „Avem o armată capabilă și destul de numeroasă, dar e suficient?”. Simțeam că totul se prăbușește. Între timp, doamna Danica, profesoara de istorie, intră în clasă.

Ora decurgea normal, dar la un moment dat am observat expresia doamnei Danica. Deși obișnuia să fie cât se poate de calmă, de data asta și ea părea să fie afectată veștile de la radio.

Tot restul zilei a decurs la fel, toți erau devastați. Totul era schimbat, de la elevi până la profesori. Într-un sfârșit, a sosit timpul plecării. Părăsesc sala de clasă destul de îngândurată. Dacă până și profesorii au început să simtă frică, ce mai putea urma?

78

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 La ce lucruri îngrozitoare mă mai puteam aștepta?

Cu mintea tulbure, am ieșit din școală și am întrezărit-o pe Evelin. Pentru prima dată o vedeam pe Evelin îngândurată. Aceasta stătea nemișcată, în timp ce părul ei negru era mișcat de vântul după-amiezii. Am salutat-o, iar ea se ridică de pe gardul școlii fără să-mi răspundă.

La o intersecție, această mă întrebă: - Nu se va termina, nu-i așa? Nu va fi ușor, așa-i?

- Din păcate... nu.

Ajunse acasă, ne-am început temele. De obicei, atunci când ajungea acasă, Evelin începea să povestească cum a fost la școală, ce tâmpenii făcea colegul ei Piotr, dar de data asta era foarte tăcută. Deși eram destul de îngrijorată m-am gândit că ar fi mai bine să o las în pace, m-am gândit la asta fiindcă și eu, atunci când reflectez asupra unui lucru, am nevoie de liniște.

Mai pe seară, mama împreună cu tata au ajuns acasă (tata sosise de la lucru, iar mama de la cumpărături). Evelin sări în brațele tatei, iar eu în ale mamei. Sinceră să fiu, mă bucuram că Evelinei îi se limpezise mintea.

La cină, aceasta a început să povestească cum îi fusese ziua. Părea că totul a revenit la normal, toate grijile întâlnite la școală parcă dispăruseră, radioul nu mergea, ceea ce m-a bucurat foarte mult, nefiind nevoită să mai aud toate acele lucruri și toate acele discuții, și cel mai important nu mai eram nevoită să-mi imaginez toate acele acele scene groaznice ale atacurilor, nu mai trebuia să simt acea frica și ură.

După cină, Evelin s-a dus în camera ei să se joace, tata s-a dus în sufragerie să citească ziarul, iar eu am rămas cu mama ca să o ajut cu strânsul mesei.

Dintr-odată, alarma orașului începu să sune. Mama tresări și scăpă o farfurie pe jos.

- Brana, împachetează repede niște mâncare și apă, iar eu mă duc să o iau pe Evelin, spuse tata, panicat.

Am început să o ajut pe mama, iar în cinci minute totul era gata. Tot atunci am auzit o bubuitură, Evelin care ieșise împreună cu tata din camera ei, a început să tremure. Am luat apa și mâncarea, părăsind bucătăria și ieșind pe scara blocului. A doua bubuitură.

- Mi-am uitat ursulețul!

- Lasă ursulețul acum, spuse tata pe un ton nervos. Știam bine că Evelin ținea mult la acel ursuleț, ținea mult la acel ursuleț, deoarece era ultima amintire de la bunica din partea tatei.

- Mă duc eu repede după el.

- Nu mergi nicăieri! exclamă mama.

- Dar mamă, uită-te și tu la Evelin. Te rog! Promit că mă voi grăbi.

- Bine, dar grăbește-te. Dacă nu e pe masă sau noptieră, nu-l mai căuta și grăbește-te să vii în subsolul blocului, răspunse tata.

Alerg înapoi în apartament, găsesc ursulețul surorii mele. O zbughesc înapoi pe scara blocului. Ajung la parter ,dar... a urmat o a treia bubuitură.

Reușesc să arunc ursulețul surorii mele pe scările subsolului.

- Milenia!!!! Se aude vocea tatălui meu.

Apoi am simțit o bucată de beton ce-mi lovește tâmpla. Simt brațele tatălui care mă cuprind, iar apoi simt lacrimile mamei, aud strigătele amare ale Evelinei și câteva suspine necunoscute. Și totuși,nu mai simt frică, nu mai simt ură. Privirea mea se încețoșează. E liniște.

- Doamnă Evelin, țin să vă felicit. Această povestire e remarcabilă!

- Mă bucur să aud asta. Vă mulțumesc că mi-ați oferit șansa de a-mi publica povestirea în ziarul dumneavoastră, domnule Hans.

- Plăcerea e de partea mea. Totuși ați mai vrea să adăugați ceva?

- Da: „În memoria surorii mele Milenia. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine...” .

79

Premiul III

Raluca Belei, 13 ani Palatul Copiilor Arad Prof. Manuela Codrean

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Destine împletite Donc, donc, donc, se auzi la uşa de lemn a chiliei. Femeia veni în grabă şi, când deschise, ce să vadă.

Un prunc mititel, aşezat într-un coş de nuiele, plângea pe prispa întunecoasă în care doar făclia lumânării de ceară a maicii sclipea uşor. Şi, de atunci, închizând uşa să nu intre ploaia şi să-i ude odăiţa, au trecut în zbor verile şi iernile, şi acea uşă fu deschisă, apoi, de o copilă lepădată de învelişurile prunciei, cu părul aşa de bălai că părea alb şi cu chipul atât de gingaş, încât faţa-i, ca o petală, îmbălsămată de trandafir, înveselea pe oricare dintre măicuţe. Prinsul de obraji al maicii Dochia, când îi spunea că e o rază de la Dumnezeu, şi gogoşile cu coajă crocantă şi sfârâitor de caldă cu umplutură dulce şi pufoasă, în care îşi înfigea buzele fără să le mai dezlipească, până avea degetele pătate cu zahăr şi guleraşul negru presărat cu firimituri, era numai o parte din copilăria fetiţei. Însă, viaţa la mânăstire nu era uşoară. De la prima oră a dimineţii până la sfârşitul, bătăile ciocanului de lemn în toacă. După rugăciunea de seară, pe care cu atâta drag şi patos o răsufla părintele Ioan, stropind cu aghiazma călugăriţele după ce le însemna în frunte cu ulei sfinţit şi cu mirodenii, semnul crucii, femeile nu conteneau a munci: ba pe câmp, ba la bucătărie, ori niciuna nu sufla până biserica nu strălucea de curăţenie, rodind de prospeţime. Într-una din zile, când maica Nectaria o luase pe maica Aghira la cules de cimbru, busuioc, mentă, mirodenii şi plante vindecătoare, iar copila împletea fire de iarbă, fredonând un cântec bisericesc, ţipătul subţire al uneia dintre măicuţe, răsărind din lăcaşul pământului unde căzuse, într-o groapă de mistreţi pusă de vreun vânător, îi fuse de ajuns să-i bage spaima în vine. Printr-un mod disperat, dar cu tărie, la îndemnurile maicii, fata alerga în opincile de piele la stradă, pe drumul rău şi plin de gropi, unde, din când în când se mai învârtea roata de căruţă a vreunui negustor cu treabă prin acele părţi. Din fericire, norocul fuse de partea ei. La jumătate de clipă, nechezatul unor cai ai unei căruţe mititele, se auzi. Copila i-a tăiat calea. Birjarul o privi mijind ochii, dar opri, de parcă tocmai fusese năpădit de vreo amintire.

- Unde fugi, copilă?

- La mânăstirea Bucşoaia, răsuflă greu.

- Urcă sus! Merg spre târg, dincolo de râu, și spunând acestea, o ridică de subraţ şi o puse pe băncuţa îngustă de lângă el, privind-o cum gâfâie ostenită. Copila se uită chiorâş. Birjarul era tânăr, cu barba scurtă şi părul maroniu precum castana, cu ochii migdalaţi şi buzele mici şi subţiri ca ale ei. Cu un ochi mâna caii, iar cu celălalt o privea. Şi tot aşa, se împărţi singur în două, până la mănastire.

- Mulţumesc, conaşule!

- Hai, du-te!

- Dumnezeu va ajuta pe cel ce ajută!

- Cum zici! Pleacă acum. Fetiţa ezită. Hai, mergi! O privi până veşmintele-i întunecate şi groase se opriră a fâlfâi pe după porţile de lemn ale mânăstirii. Încercă să pornească, însă era amorţit de cădea carnea de pe dânsul. Era somnul de vină? Aburul de vise ce intră în nări, adormindu-l?

Mai privi numai o dată la turlele lunguieţe, înfipte și ascuţite ca suliţele în dâra cerului scâteietor, la poarta sculptată, îşi făcu cruce şi plecă, potcoavele cailor sunând de pragul pietrelor din drum.

Maica stareţă se propti. Sprijinită de dosul uşii şi cu toiagul făcut dintr-un ciot de lemn în mână, rosti cu buzele-i de pieptene: - Ce ai, copilă?

- Maica Nectaria a căzut într-o capcană de mistreţi în pădurea cu pârâiaş. Un om ce ducea marfă m-a luat, însă nu am deschis si nici nu am scos nici un cuvânt. Nu toate icoanele sunt frumoase şi nici toţi oamenii omenoşi, isprăvi copila a zice.

Apoi cât timp a trecut, nimeni nu ştia, dar maica era încă rănită în odăiţa cu perdele albe unde, unde o consulta vraciul Tigral, ce locuia la zece kilometri de mănăstire. Aghira aştepta în pragul uşii înfăşurată ca o basma în jurul stareţei. Tresări când uşa se deschise, ca apoi să iasă Tigral şi să fie iar închisă. Două vorbe... câteva cuvinte şuieră el la urechea Dochiei, fără să clipească. Clipoci o clipă şi plecă îndoit, strângându-şi geanta de piele, de parcă ar fi vrut să o rupă.

Stareţa îşi aminti de fata de lângă ea. Încercă să transmită o expresie: 80

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 - Vai, fato, dar eşti palidă ca varul! Şi-ndată, lovind pământul cu toiagul ritmic, dar uşor, îi aduse o farfurie de lut, brodată în model cu linii ondulate sau orientate în zigzag, plină ochi cu zeamă de legume, cu un colţ de pâine albă, dar uscată, cum primea doar la sărbători. Înghiţi fără să mestece, apoi se aşeză în patul cu aşternuturi albe, cu miros de săpun. La marginea lui, Dochia îşi începe povestea, trecându-şi degetele cu dor prin părul ei lucios.

- A fost odată doi bătrâni, Ioachim şi Ana...

- Maică stareţă, Nectaria... Glasul ei subţire şi cristalin rupse cuvântul bătrânei.

- Taci, copilă! Nu mă întrerupe. Ascultă cum asculţi Evanghelia, căci poveţele noastre nu-s de prisos! Grija vieţii altuia e sfinţenie, iar respectul e smerenie. Aşa... unde rămăsesem?...

Cele două ceasuri i-au fost în zadar copilei, căci atunci când Dochia se întorcea, închidea ochii şi, prinsă în captivitatea farmecului poveştii, îi deschidea crezând că-i va putea ghici gândul femeii de după peretele alb. Ceva nu era bine. Neliniştea o prinse pe nesimţite.

Două zile trecuseră. Uşa maicii Nectaria fusese tot închisă. Ştia de atunci când încercase clanţa ruginită, uşor şi atent, cu vârful degetelor ei scurte şi osoase. Când o striga pe mumă-sa ce a crescut-o, tot ce auzea era o tuse uscată şi stridentă. Şi ce durere suferea, de-i scrâşneau dinţii albi!

Peste o săptămână, uşa tot închisă era. Aghira cugeta, privind fereastra acoperită cu perdele albe de danteluţă cu praf. De i-ar fi văzut măcar umbra şi conturul trupului... măcar o dată să-i strângă la piept mijlocul îngust şi să-i sărute cu buzele ei calde creştetul, cu fir ca păpădia.

- Hai, copilo! Hramul e mâine, poimâine! Doar nu vrei să pofteşti la sărbătoare cu hainele îmbibate în miros greu! Şi împingând-o de la spate, maica Lena, ce purta tot timpul mirosul grajdului cu ea şi avea părul aspru ca sârma, o forţă pe fată să meargă să spele rufe cu ea. Părăsi pământul mănăstirii, privind în urmă la odaia cu perdele albe.

Pădurea foşnitoare îngână cârâitul corbilor, sunetul învârtindu-se parcă în şiraguri străvezii prin umezeala verdeţii.

Picăturile de apă se scurgeau de pe rufe ca tăciunele, în timp ce degetele firave ale Anghirei storceau robele. Spălară amândouă în pârâiaşul cu pietricele mărunte înfipte în albie, când zgomotul rupturii unui vreasc uscat se auzi în depărtări. Calul sperios al Lenei se ridica în două picioare, nechezând ca un chinuit. Ea plecă să-l liniştească, netezindu-i botul scămoşat, timp în care curiozitatea micuţei se umflă aprig ca aluatul plăcintelor, iar, după un rânjet, era deja pe urmele zgomotului de lemn călcat. La doi paşi mai încolo, întâlni un copilaş mărunţel, acoperit cu o cămăşuţă albă și lungă, purtând în picioare încălţări femeieşti, ce se juca cu doi gândaci în armură verde de fildeş. Copilaşul osos se ridică în două picioare, iar Anghira se apropie să-l ajute să nu cadă, privind uimită. Ambii surâseră din ochi şi din buze. Era o căldură resimţită în încăierarea a două suflete fragede, de copii. Când zgomotul a două voci încleştate de furie se auzi, îl făcu pe copilaş să întoarcă capul. Zâmbi mai larg, fără să ştie de ce, aşa cum râd copiii. Pruncul de-o şchioapă se apropie de Aghira. Aceasta îi mângâie părul cu fineţe stângace.

Un glas bărbătesc striga: - Nicu!

Un glas femeiesc striga: - Anghira!

Ambele tot mai furioase, ca un potop ce se apropie meticulos de repede, de nu ştia pe care să-l asculte şi de care să se sperie mai întâi.

Lăsă Domnul să mai treacă un minut, apoi vocea groasă se stinse şi prin iarbă, foşnind ca uscăciunea, un bărbat veni în grabă iar, pentru moment, înţepenit, privi copila. Apoi își luă odorul în braţe, strângându-l de la spate cu palmele ca într-o cruce, care nu mai voia să-i dea drumul.

Ochii ca cerul... Părul de nisip, scurt, în trepte de zulufi rotofei... Bărbia cu fire de păr scurte, dese şi proaspete. Era conaşul ce ducea marfă! Înainte să-şi dea seama, fu luată de la spate şi întoarsă spre mărgeluţele negre şi nervoase ale Lenei. Bărbatul vru să facă un pas, dar se opri. Ca o vijelie, maica, târând-o de braţ pe Aghira.

Ambele pieiră după culmile verzi ale pădurii, ca şi cum urmele paşilor s-ar fi pierdut pe veci.

81

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Cu cât înainta, degetele femeii o strângeau tot mai tare. Căzu în genunchi, lângă râu, îmbrâncită de Lena, lovindu-şi genunchii firavi de ascuţişul pietrelor, ce-i tăiau carnea fragedă fără milă, pătând-o cu sânge.

Lena o certă rău, scoțând pe gură un amalgam de cuvinte, jigniri şi ameniţări. Apoi, mai la sfârşit, rugăminţi de pace şi învoială, sfârşindu-şi discursul printr-un oftat prelung. Aghira răbdă, îşi privi reflexia în oglinda albastră a apei, încurajându-se în sinea ei să nu se supere pentru că obrajii-i de caisă fragedă şi coaptă să nu se înroşească mai rău, transformându-se într-o roşie veche şi putrezită.

Nu era mâhnită. Nu era rănită. Era puternică.

Când ajunse înapoi, întrebarea maicii Dochia sosi mai repede ca apa. Răspunsul său fusese unul foarte simplu: „M-am împiedicat”.

Plecă spre cămăruţa ei, cea de lângă Nectaria, unde locuia cu o maică de la bucătari, dar ceva o opri. Câţiva paşi pe gresie până ce huruitul cheii de fier, în broasca cămăruţei cu perdele albe, se auzi de lângă colţul unde se pitise. Maica de la bucătărie intră, închizând în spatele ei uşa de lemn şi, totodată, poarta spre împăcarea dorului ce-i zdrelea inima Aghirei.

Copila îşi înşuruba privirea în gaura cheii, apoi îşi lipi urechea de lemn.

Premiul III Neață Daniela Ioana, 14 ani, clasa a VIII-a Șc. Gimn.,,Bogdan-Vodă”Câmpulung Moldovenesc Prof. Niga Alina-Magdalena

Speranța

Cavalerul păși apăsat pe plăcile reci de marmură. Nu șovăi nicio secundă, știa că orice mișcare a sa este urmărită de războinicii regelui. Privi în stânga, apoi în dreapta, era înconjurat de câțiva soldați bătrâni, pe care luptele și anii de foamete i-au copleșit și le-au brăzdat cicatrici adânci pe trupuri și în suflete. Unii dintre ei încă țineau cu putere sabia și scutul, dar puțini, prea puțini... În fața sa, regele îi făcu semn să se apropie: „Vino, străine, zeii ți-au purtat pașii pe pământurile noastre. Fii binevenit! Aceasta este curtea mea, acesta este templul în care preoții noștri au adus jertfe zeilor pentru tihna poporului meu, iar aceștia sunt ultimii mei războinici. Unii dintre ei m-au purtat în brațe de mic și m-au învățat să trag cu arcul, să lovesc aprig cu sabia. Mai târziu, în anii de glorie, i-am purtat în războaie, am cucerit tărâmuri străine și am impus robia, am adunat aur și nestemate, am clădit un regat puternic și de temut. Toți mă priveau cu respect pentru puterea mea, pentru că am avut credință, stâlpul de neclintit al poporului nostru. Așa, zeii au fost generoși si ne-au răsplătit. Cândva am avut totul, dar nu am știut să ne oprim. În drumul nostru spre glorie, am atacat și am nimicit un oraș. Erau oameni săraci, n-au avut din ce să își răscumpere robia. Orbit de glorie și putere, am râs pe treptele templului lor când le-am citit oracolul. Credeam că profețiile acelea sunt doar superstiții și, chiar dacă ar fi avut un sâmbure de adevăr, așa cum credeau strămoșii lor, evenimentele pe care le precizau nu aveau cum să se întâmple în vremurile noastre.

Am fost un nebun, străine, am greșit și zeii și-au întors fața de la noi. Din acea clipă, ei nu și-au mai dezvăluit divinul poporului nostru și nici nu m-au mai binecuvântat cu sprijinul lor, iar acum sunt convins de un singur lucru – profețiile au prins viață. Mai întâi am pierdut lupte și teritorii si încetul cu încetul tot ce am moștenit de la strămoșii mei, dar acum sunt aici să vă ajut, inima îmi bate năvalnic în trup, am venit să îndeplinesc profețiile...”.

Regele își privi îndelung fostul supus: sprijinit în suliță, tânăr și puternic, cu trupul acoperit de niște zale argintii care-i zuruie crunte, cavalerul, fostul copil de altădată, își aminti de tinerețile sale. „Du-te, cavalere, și închide blestemul oracolului, eliberează-mi poporul așa cum ți-am eliberat eu tatăl! Ai binecuvântarea mea!”.

Cavalerul ieși urmărit cu privirea de rege: „Nu se va mai întoarce, păcat de tinerețile sale...”, spuse un soldat. „Ba da, el este alesul, va birui dragonul...”, murmură regele.

Au trecut așa câteva zile. În fiecare dimineață, regele își întreba curtenii dacă i-au adus vești. „Nimic, mărite rege, nimic, poate mâine”.

82

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Bolnav și slăbit, regele spera că profeția se va adeveri, chiar dacă unii dintre războinicii săi au încercat să-i abată gândurile. Și acea zi a venit. Cavalerul intră în templu și depuse la picioarele regelui ghearele dragonului. „Iată, mărite rege, am îndeplinit profeția, oracolul nostru a aruncat acest blestem asupra poporului tău, iar eu l-am ridicat. De azi înainte, regatul tău va renaște și va fi tot mai puternic ca odinioară”.

Cu lacrimi în ochi, regele coborî de pe tron, îi întinse mâna și îl îmbrățișă. „Cavalere, da, regatul meu va renaște, dar asta numai dacă vei ști să îl conduci cu înțelepciune și să nu repeți greșelile mele. Iată, această coroană a înaintașilor mei este acum a ta, fruntea îți este demnă să o poarte, iar popoarele noastre își vor găsi din nou liniștea. Ah... și trimite după tatăl tău, aș vrea să îl revăd.

Tu, cavalere, ai adus speranța în inimile noastre...”.

Vocea femeii coborî tot mai jos cu aceste ultime rânduri. Își privi băiatul întins pe patul de spital. Cu ochii închiși, acesta părea că doarme. Îi citi o poveste, trebuia să prindă câteva ore de somn înaintea operației.

Băiatul clipi de câteva ori, deschise ochii și o privi: „Frumoasă poveste, mamă, păcat că s-a terminat. Oare a condus cavalerul acel regat cu înțelepciune? Așa e, mamă?". „Da, dragul meu, da, a condus și a trăit mulți, mulți ani și a avut urmași, care i-au dus faima mai departe. Au avut băieți frumoși, așa ca tine...”. Ar fi vrut să zică „și sănătoși”, dar un nod i se ridicase în gât și o lacrimă i se prelinse pe obraz. „Mamă, doctorul a zis că mă operează azi, nu mi-e frică, poate că mai târziu nu o să mă mai doară, nu-i așa, mamă? De ce doare acum? Nu plânge, mamă, nu plânge, uite, nu mă mai doare...”.

Cu ochii umezi, femeia se ridică, întoarse capul, pentru a nu i se vedea lacrimile. Din cadrul ușii, doctorul îi făcu semn să se apropie: „Doamnă, nu vreau să vă mint: băiatul dumneavoastră este foarte bolnav, însă are șanse să se recupereze complet în urma operației. Echipa de chirurgi a sosit chiar acum.” „Pentru ce să mă pregătesc, domnule doctor?”. „Pentru tot ce este mai bun, vom reuși să învingem boala. Tot ce ne trebuie este credință și speranță.”

Mama reveni la patul băiatului. Acesta adormise de câteva minute, visând, probabil, la cavalerul din poveste, la zalele sale argintii și la încrederea cu care și-a îndeplinit destinul...

Premiul III Stroe Sara, 13 ani, Clasa a VII-a Palatul Copiilor Piteşti Prof. Simona Marineață

Sub vălurile tale...

Autobuzul geme sub greutatea pasagerilor, iar motorul huruie răutăcios, înfundându-mi urechile. Mă deranjează acum, deşi atâţia ani am mers cu acest autobuz. Timpul şi-a lăsat brazde adânci, aşa cum săniile desenează pe omăt stranii linii. Oraşul acoperit de zăpadă e acelaşi. Casele pitice şi clădirile înalte formează mici temple ale amintirilor mele, cuibărite prin mansardele lor învechite de timp. Mă uit în jur şi recunosc câţiva oameni. Unii au feţele îmbătrânite şi mâinile aspre, dar pentru mine au aceeaşi strălucire. Pe alţii nu-i cunosc, fiind mai tineri... Şi, căutând trecutul printre genele-mi întredeschise, ajung la ultima staţie la care trebuia să cobor. De cum ating pământul adormit, firul nostalgiei începe să mă coasă prin toate ungherele inimii. Vântul, dornic să mă revadă, îmi izbeşte faţa, iar fulgii vor să mă consoleze... Pornesc de-a lungul celui mai aglomerat drum al oraşului. Pe aici mergeam cu ea de mână, surâzând ghiduş pe lângă picioarele ei. Mama se apleca încet şi-mi atingea fruntea micuţă, încet, încât mi se părea că treceau decenii pe lângă sufleul meu nebunatic de copil. Acum, clădirile mi se par micuţe, faţă de culmile enorme de zid care se întindeau în zare şi mă înspăimântau. Mă simt atât de străin aici precum o pasăre albă într-un cârd gălăgios de corbi iernatici, iar inima-mi pompează numai amintiri în loc de sânge rubiniu. Uite magazinul de jucării al doamnei Miron, la a cărui vitrină găseam toate visele strânse în pluşul unui ursuleţ sau în farul de plastic al vreunei mașinuțe de colecție.

83

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Şi câte lacrimi pline de amărăciune dăruiam obrajilor până când, mămica mea, din puţinul ei, îmi lua jucăria mult dorită.

Când priveam în ochii ei de culoarea ciocolatei calde, pe care mi-o făcea în fiecare dimineaţă, mi se părea că universul s-a strâns cu toate stelele lui sub genele-i subţiri şi lungi.

Magazinul de la colţul străzii era preferatul ei. Îi plăcea să se uite printre multele lucruri vechi şi-mi spunea că un astfel de lucru are mai mult suflet în el decât unul nou.

Azi este 8 Martie, iar toate mamele îşi primesc buchetele parfumate de flori de la copii şi soţi, însă eu intru în acest magazin. Mă mir, căci printre lucrurile vechi se păstrează izul parfumului mamei mele de frezie şi magnolie pură, impregnat în memoria mea precum „Tatăl nostru”. Un lucru mic şi strălucitor îmi ademeneşte privirile pe o tejghea un pic ascunsă. Un medalion în formă de inimă, având gravate cuvintele, „Tu ai fost prima mea întâlnire cu un înger”. Nu ştiu dacă e pentru iubită sau soţie, nu-mi pasă, căci sunt cuvintele potrivite pentru mama mea. Îmi este atât de dor de ea, iar o emoţie intensă mă străpunge şi plătesc medalionul fără să mă uit la vreun preţ sau vânzător.

Afară ninge şi plumbuiește orizontul, iar oamenii dispar încet de pe străzi. Oh, mamă! Oh, tu, vis ireal, ce e sufletul meu fără tine? Ar fi un deşert ce aşteaptă doar să vadă stele noaptea, căci totul în juru-i este secat. O fugă nebună îmi învăluie picioarele, stricând netezimea divină a zăpezii.

Mi te amintesc cum râdeai cristalin precum zurgălăii şi sânul tău cald la care adormeam noaptea după poveştile tale cu zâne. Mâinile tale erau salvare mea, lumina în întunericul nopţilor în care zăceam în trupu-mi bolnăvior. Cât mă sfâşiau lacrimile tale rare ce-ţi umezeau obrajii îmbujoraţi!

Nu ştiam pe unde mergeam, dar străzile erau goale, goale precum un colţ de lume părăsit...

Mai ţii minte, mamă, zilele când te aruncai cu mine în zăpadă şi-mi făceai îngeri din stele de gheaţă? Sau de verile însorite petrecute cu mine prin parcul plin de culoare căutând gângănii micuţe? Oh, dar de prima zi de şcoală unde mâna ta era frânghia de care-mi sprijineam destinul?

Eu nu am uitat, mămico. Amintirile mă cheamă în timp ce timpul petrecut împreună se depărtează încet cu fiecare secundă dură. Umbra fericirii tale mă urmăreşte şi nu mă eliberează, dar nici nu vreau. Cântecul tău dulce, ce-l fredonai încet ca genele să-mi cadă grele, e singurul lucru care-mi mângâie auzul acum, iar părul tău castaniu şi moale mi-l simt pe obrajii-mi reci. Îmi aduc aminte melodiile pe care le cântam împreună şi sfaturile tale cum să desenez mai frumos. Te iubesc, mamă!

Ajung pe o stradă atât de cunoscută şi neschimbată, de când am plecat. Cu paşi mărunţi, trec pe lângă casele îngheţate în timp. Totul mi se pare ca un decor strâns într-o clepsidră, o clepsidră a sufletului meu. Fericire, iubire, durere, nostalgie, dor, visare... Nu ştiu ce sentiment mă copleşeşte când văd căsuţa gălbuie, decolorată de crudul timp şi acoperită cu uscăciunile unei iedere bătrâne.

Strâng în mână cât pot de tare medalionul, fiind în stare să-l zdrobesc în pumn, şi intru pe portiţa de fier veche. Aici, în curte, nu mă mai simt om mare, ci un băiețel cu păr castaniu şi cu ochii verzi, ce aştepta nerăbdător să vină mami de la serviciu. Şi, când te gândeşti că timpul şterge aceste lucruri simple, dar frumoase, cu o singură suflare...

Urc încet treptele până ce zăresc uşa de lemn ce începe să-şi piardă frumuseţea. Pun mâna pe clanţă, dar nu ştiu dacă sunt în stare să o deschid, să mă lovesc de amintirea ta intensă. Strâng din ochi, încât încep să mă doară, şi împing sfios bucata masivă de lemn, fiind singura barieră dintre noi. E cald... precum suflarea ta. Focul şemineului îşi trimite umbrele limbilor de foc pe pereţi.

Merg uşor, dar podeaua scânceşte sub picioarele mele. O siluetă se profilează în faţa şemineului, aşteptând parcă ceva. Părul îi era împestriţat de neaua vremii, dar ochii ce priveau în gol erau la fel de mari şi blânzi. O mare de lacrimi îmi umple ochii şi încep să oftez precum un pui de căprioară în mijlocul unei păduri întunecate. Medalionul cade pe podea, iar după aceea niciun sunet nu mai răsare. Doar o voce cristalină atât de cunoscută şi dragă mie cutremură liniştea şi pe mine când rosteşte cald: - Bun venit acasă, puiul meu! şi nişte braţe îmi înconjoară sufletul...

Premiul I Marineață Dimitrie, 14 ani, Clasa a VIII-a Palatul Copiilor Pitești Prof. Simona Marineață 84

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 pădurEA 25.07.1915 Cel mai greu lucru din lume este să te lupţi cu cei din jurul tău… Cam asta am înţeles din ultimul an, blestemat de lupte nesfârşite, care ne seacă de vlagă şi tinereţe. De când eram copil, am tot auzit poveşti despre război şi cum e să fii în mijlocul lui… Războiul nu e ce cred civilii, dar nici ce credem noi, căci noi, soldaţii, avem spiritul şi trupul măcinate neîncetat de pericol. Adevărul e că războiul e ceea ce e, de fapt…moarte, frică, poate groază care duce la delir. Încă din 1914, am înţeles că poveştile cu eroi care salvează armata bulversată şi obţin victorie după victorie, nu se pun la socoteală. Ele nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât cuvinte aruncate în vânt, menite să înfierbânteze sufletele tinere… Cu părere de rău o spun, pentru că aşa eram şi eu…

Am fost promovat la gradul de ofiţer al Regimentului de Roşiori 4, odată cu începerea războiului. Nu, n-am făcut nimic glorios care să merite fală, ci… eram doar acolo. Se cereau multe cadre militare capabile, iar ca o măgulire adusă nouă, care avea să le folosească tot celor mari,am fost cu toţii avansaţi în grad. Aveam lângă mine un plutonier, devenit plutonier major, care mai-mai să-mi sară de gât de bucurie: - Vedeţi, domn ofiţer, că răsare soarele şi pe strada noastră! Noroc cu războiul acesta! „Noroc cu războiul acesta!”... Două săptămâni mai târziu, era aruncat în groapa comună cu alţi nenorociţi optimişti ca el. Halal noroc!

Mi-e lehamite de tot şi de toate... Ce-mi pasă mie că Majestăţile Lor se plimbă printre noi, încurajându-ne? Mai bine mi-ar da un bilet de voie spre satul meu natal. Ce-mi pasă mie că austro-ungarii nu se potolesc deloc? Ce am eu cu ei, Doamne Sfinte? Că doar nu eu le-am declarat război! Să vină să se lupte cei mari, pentru mine nu importă chestiunea.

Just, mai lupt doar ca să-mi salvez pielea. Nu mă simt în stare să mor la 21 de ani, nu tu familie, nu tu copii… Dar, uite că m-am luat cu scrisul şi s-a stins lumânarea de lângă mine… Acum scriu pe bâjbâite…

P.S. M-am apucat să scriu acest jurnal, din lipsă de ocupaţie. Cum nu am cui să îi trimit scrisori, trebuie să fac ceva în timp ce ceilalţi redactează astfel de documente. Pentru satisfacţia proprie, doresc să mă semnez.

Lucian Petrescu 23.07.1915 Astăzi ne-am ocupat ziua cu chestiuni organizatorice. A trebuit să ne stabilim tabăra într-un sat părăsit pe lângă Păltiniş, dezolant, adus în ruine de nesuferitul război. Şi totuşi, s-a mai întâmplat ceva… În jurul sătucului adormit, se află o pădure deasă, ce pare nesfârşită, dacă încerci să o cuprinzi cu privirea. Deasupra ei, se află munţii stâncoşi, aduşi parcă de spate de zăpada proaspăt ninsă. Arbori falnici străjuiesc văzduhul şi par că nu lasă pe nimeni să le afle tainele.

E tare ciudată pădurea aceasta! Parcă te cheamă, parcă te îmbie… Le-am spus şi celorlalţi ofiţeri că ceva nu se leagă. La început, s-au uitat la mine ca la un nebun, după care au început să râdă isteric.

- Vezi, Petrescule, să nu te fure vreo zână! Ce ne-am face fără tine…

- Da, da. Ai grijă la Statu-Palmă-Barbă-Cot, că am auzit că tot mai umblă prin păduri…

Bombănind, le-am zis câte ceva şi-am plecat de lângă ei. Tot mergând pe uliţele pustii şi neluminate, îmi dau seama că ajung tocmai la ieşirea din sat, şi la intrarea în blestemata pădure.

Mă poticnesc lângă un copac şi ascult… nimic. Nu tu adieri de vânt, nu tu păsări de noapte, nu tu orice fel de sunet, nici măcar o frunză căzând sau vreun lemn trosnind. Pădurea parcă era îngheţată în timp…

Mă pregăteam să mă întorc la statul major, când începe să mă ia o căldură de n-am simţit toată viaţa… Tot atunci, privirea mi se împăienjeneşte, capul îmi vâjâie, iar picioarele îmi tremură. Până şi copacii se învârt în jurul meu, ameţindu-mă mai rău. Nu acord importanţă fenomenului. Poate e de la mâncarea deplorabilă de la cantină. Întorc spatele pădurii şi mă-ntorc în sat.

85

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 24.07.1915 Următoarea zi a fost încă şi mai ciudată decât prima… Am fost trimişi de către comandant să aducem lemne pentru focul ce urma să fie aprins în incinta statului major. Bineînţeles, dragii mei colegi m-au însărcinat pe mine cu această misiune. Doar eu eram „speriatul de strigoi”…

Eram de-a dreptul enervat, dar nu le-am dat prea mare importanţă. Am plecat din sat şi am intrat în pădure, fără să privesc înapoia mea. Cu cât înaintam, simţeam cum îmi clocoteşte sângele în vine. Cum, am ajuns să fiu bătaia de joc a întregului regiment? Cu ce drept aduceau atâtea injurii demnităţii mele? Până când aveau să mă considere un apucat?

Mergeam şi mergeam, făcându-mi scenarii compromiţătoare în cap. Până când, la un moment dat, mi-am dat seama că am ajuns cu adevărat în inima pădurii. Copacii nu lăsau decât o cantitate insignifiantă de raze să lumineze împrejur. Domnea aceeaşi tăcere ca în seara trecută. Totuşi, era imposibil să fi mers atât de mult… Nu mai ştiam drumul pe care venisem, căci totul în jurul meu arăta la fel.

Am început să caut vreascuri, dar nu găseam nici măcar o crenguţă. Pădurea mă înspăimânta din ce în ce mai mult. Unde se mai găsea un codru fără crengi căzute? Începeam să mă neliniştesc, când simt că nu sunt singur. Mai era cineva… Mă uit împrejur, nimic. Strig, îl îndemn pe vizitatorul clandestin să se arate, dar nimic. Alerg printre copaci şi fără să vreau mă întorc de unde am plecat… Simt cum îmi pierd capul şi mă învârt…

Brusc, o văd. În faţă mea se află o fată izbitor de frumoasă. O piele albă de porţelan, un păr blond ca lanurile de grâu, o talie sfidător de micuţă şi fragilă erau completate de un veşmânt alb ca de înger. Eu gâgâiam fără să mă pot opri şi arătam ca un animal turbat, în timp ce ea era… perfectă. Ireală. Doi ochi albaştri mă priveau insistent şi un zâmbet sublim îmi liniştea tumultul.

Am întrebat-o cum o cheamă, de unde a apărut şi ce căuta în pădure. Ea nu răspundea, ci doar mă privea surâzând. Am vrut să mă apropii de ea, să o ating măcar pentru o secundă, dar picioarele nu mă mai ascultau. Parcă eram blestemat. Am început să mă zbat şi să strig după ea ca un nebun.

Ea mi-a surâs încântător, s-a apropiat de mine şi a zâmbit. Atunci am înţeles că trebuia să o văd şi următoarea zi. Nu ştiam cum, dar trebuia cu orice preţ…

Am închis ochii cât să clipesc, iar ea a dispărut. Speriat că a plecat, mi-am reluat goana nebună.

Degeaba… Ea plecase…

M-am întors în sat năuc. Nimic nu mai era la fel.

Nu mă mai interesează nimic. Vreau doar să o văd…

25.07.1915 O, Doamne, oare ce am făcut să merit această divină fericire? De când am cunoscut-o, viaţa mea a căpătat un sens, un curs. Mulţumesc Providenţei pentru acest război, pe care îl detestam atât de mult la început! Acum sunt în extaz, căci fără el nu aş fi întâlnit-o pe ea!

Nu regret nimic! M-am luat la harţă cu ceilalţi ofiţeri, care au început să îmi reproşeze că am mintea rătăcită de-a binelea, pentru că, de cum m-am trezit, am vrut să alerg la ea, în pădure.

Le-am aruncat cuvinte grele şi am plecat, fără să respect ordinele ce mi se dădeau… Şi bine am făcut!

Din nou, am simţit cum spaţiul se joacă împreună cu mine. Nici cinci minute nu mersesem, că m-am trezit într-un colţ de pădure deasă, unde ea mă aştepta… Aveam la mână un ceas, arăta ora 10 dimineaţa. S-a uitat la el şi mi-a dat de înţeles printr-un surâs că ceasul nu e binevenit. L-am dat jos şi l-am băgat în buzunar.

Apoi, am luat-o la pas prin pădure. Îi citeam pe buze. Îmi spunea că îmi va prezenta acest frumos colţ de rai, pădurea ei. Am cunoscut cuiburile păsărilor şi vizuinile animalelor. Ciudat era că ele nici nu se sinchiseau de frumoasa mea. Se purtau de parcă nici n-ar fi fost acolo. În schimb, de mine se fereau. Dar, cui îi pasă? Ne-am ascuns în tufişuri şi-am privit cerbii maiestuoşi. Apoi s-a făcut noapte şi am alergat după păsările de noapte, care vesteau tragedii poporale. Parcă se uitau la mine şi mă avertizau. „Fereşte-te!”, simţeam că îmi spun, dar toate relele îmi păreau că pălesc când ea era cu mine…

86

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 M-a dus să văd cum ard comorile de Sfântul Ilie în noaptea cu lună plină, la poalele munţilor.

Doamne, ce frumoasă era atunci! A început să danseze ca o vâlvătaie de foc, nestăvilită şi nebună. Tunica mea de Roşiori începuse să nu-mi mai ţină de cald, dar privirea ei mă făcea să clocotesc. Am simţit un fior pe şira spinării, când s-a apropiat de mine. Mi-am simţit buzele reci, dar restul corpului era fierbinte. Dacă aş fi nebun, aş spune că m-a sărutat. Şi, totuşi, de ce n-am simţit acea plăcere carnală bolnăvicioasă?

Brusc, m-am trezit la marginea pădurii. Câte zile şi nopţi trecuseră de când eram în pădure…

M-am uitat la ceas: era doar ora 13:00. Imposibil, mi-am zis, cred că s-a stricat.

Cum am ajuns în cameră, comandantul, care clocotea de furie, aşteptându-mă, m-a privit şi s-a schimbat la faţă. „Ce este, domn’ comandant?” l-am întrebat. „Cu cine te-ai bătut, Petrescule?”. „Cu nimeni.” „Atunci de ce ai buzele vineţii?”

30.07.1915 În toate aceste zile, am fost doar cu ea… Cunosc toată pădurea, căci ea mi-a arătat-o.

Se spune că va trebui să părăsim satul, căci inamicul înaintează. Nici prin gând nu îmi trece să plec de aici. Dacă e nevoie, am să dezertez!

Am ajuns la concluzia că cel mai greu e să te lupţi cu tine însuţi….

Epilog Petrescu era tare nervos. Obligat de superiorii săi, avea să părăsească satul ce îi era atât de drag. Îşi făcea bagajele, înjurând printre dinţi.

Era miezul nopţii şi toţi soldaţii se aflau pe uliţe, gata să pornească marşul spre inamic.

Comandanţii făceau planuri de atac, în timp ce subofiţerii discutau, îngroziţi, ce avea să urmeze.

De nicăieri, un sunet de grenadă se auzi mai puternic decât vocile speriate. Ca din senin, o parte a pădurii se aprinse şi luă foc, luminând văzduhul. Soldaţii înţeleseseră: inamicul era mai aproape decât credeau. Marşul nebun începu. Numai un om rămase în urmă, Petrescu.

Avea ochii holbaţi şi privirea rătăcită. Urlând ca un apucat, începu să alerge spre pădure.

- Iubita mea, fereşte-te, fereşte-te! Îngroziţi, doi subofiţeri încercară să-l oprească. Petrescu scoase revolverul şi-i ţinti, lovindu-i mortal. Comandantul ordonă oamenilor să-l lase în pace, căci era clar că-şi pierduse minţile cu totul. Îl privea neputincios pe tânărul talentat, ce se transformase într-un alt dezertor ingrat.

Cu haina sfâşiată şi părul zburlit, Petrescu alerga spre inima pădurii, de unde veneau flăcările.

Acum timpul nu mai era distorsionat, iar fiecare pas rămânea un simplu pas. Alerga să o găsească, o striga, încerca să-i dea de urmă, dar degeaba…. Dispăruse.

Spre dimineaţă, incendiul fusese stins de inamic, care înaintase îngrijorător de mult. Armata Română fusese nimicită. Când l-au găsit pe Petrescu, duşmanii au înţeles că nu mai era lucid, aşa că l-au cruţat. Lăsându-i nişte haine vechi şi ceva mâncare, l-au părăsit fără să se uite înapoi…

Când şi-a revenit, dezertorul a înţeles că o pierduse pe veci, aşa că a luat hotărârea de a deveni pădurar, doar-doar o va regăsi. Cum cunoştea fiecare colţişor al codrului, a început să aibă grijă de toate minunile lui, pe care ea i le lăsase.

Trecuseră mulţi ani de când fostul ofiţer păzea pădurea de la Păltiniş, şi câteva generaţii l-au prins tot acolo. Totuşi, un nou război mondial începuse, iar militarii împăienjeniseră din nou acel ţinut. Văzând că inamicii voiau să se stabilească în tainica pădure, profanând astfel minunile ei, pădurarul a dat foc codrului, murind şi el odată cu tot ce îi fusese cândva drag. În timp ce flăcările îi pârjoleau carnea, bărbatul zâmbea. Era ca în seara aceea, când ea îl sărutase la lumina vâlvătăilor focului…

87

Premiul II Smărăndescu Ioana, 18 ani, Clasa a XI-a Palatul Copiilor Pitești Prof. Simona Marineață

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Magia copilăriei Eliza nu cunoștea decât magia copilăriei.

Avea doar șase ani, iar sub genele ei existau întotdeauna sclipiri de inocență, vioiciune și bucuria de a fi. Rareori ciocolatiul lor cuprindea vreo umbră – și nici atunci dinadins, ci la o încruntătură de maximă concentrare asupra felului în care să-și îmbrace păpușa favorită. Expresia ei luminoasă și pielea catifelată furau adesea strălucirea soarelui și rozaliul trandafirilor sălbatici de pe câmp, iar buzele cireșii nu cunoscuseră amarul cuvintelor dușmănoase și nu prinseseră gustul răutății de care dădeau dovadă cei care erau mai mari.

Pentru ea, totul era o joacă. O aventură de fiecare zi, în care, curajoasă, devenea personajul principal, fără a fi necesar un discernământ prelung. Când se juca alături de prietenii ei de-a ,,părinții și copiii”, cel mai grav aspect putea fi reprezentat doar de greșeala ,,tatălui”, de a intra cu papucii plini de noroi, de la câmp, în bucătărie, unde mama abia ce dăduse cu mopul. În mintea Elizei nu se derulau nici măcar atunci vocile ridicate, pline de furie și dispreț ale părinților ei, și nici felul în care tatăl ei trântea sticla aproape goală pe masă, cu ochii roșii și mintea rătăcită, atunci când disputa cu soția se sfârșea în deplină tensiune. Nu-și amintea de ochii plânși ai mamei, care abia se atingea de propria-i cină, asigurându-se că Eliza și fratele ei mai mare se bucură de preparate, fără a bănui ceva. Era simplu să joci rolul copilului, și doar puțină bătaie de cap trebuia ca să joci rolul adulților.

Turtele erau din noroi modelat și salata din buruienile de pe marginea șanțului.

Nu exista grija zilei de mâine, ori salariu prea mic. Facturile – de cele mai multe ori alt motiv al disputelor dintre părinții fetei – nu ajungeau până în pragul casei micuței sau al prietenilor ei.

Pereții cortului din pături, agățat în muchiile gardurilor, nu mucegăiau de la prea mult abur, ci erau un motiv de îngrijorare doar la apariția norilor cenușii peste poiana plină de păpădii în care Eliza petrecea cea mai mare parte a zilei, după ce venea de la grădiniță și lua în fugă două îmbucături. Acolo mobila nu se strica, nici electrocasnicele nu se defectau. Și nici nu era nevoie de ele. O pătură și niște ustensile de gătit erau de-ajuns. Întreținerea nu era un termen cunoscut, deci nici de temut, în jocul din poiană.

Jucau Monopoly și erau milionari. Nu aveau niciodată portofelele goale – iar dacă se întâmpla să uite cineva banii din hârtie, primăvara, vara și jumătate din toamnă copacii aveau de unde le împrumuta destui ,,verzișori”. Singura grijă era să se împartă fiecărui copil aceeași sumă. Și nu exista ,,Eu muncesc mai mult! Eu hotărăsc pe ce se cheltuie în casa asta!”. Toți erau regi și regine, prinți și prințese, sau chiar eroi. Toți aveau bani în acea lume și nimeni nu se plângea de lipsa lor.

Nu banii hotărau fericirea.

Nu exista războiul dat cu sine. Nu existau întrebări ca, ,,Ce fac de-acum încolo? Ce rost are să respir, dacă nu știu la ce sunt bun?”, ascunse între celelalte frământări interioare, precum se întâmpla să fie în cazul fratelui de optsprezece ani al Elizei. Ea știa că dorea să fie medic, ,,ca doctorița Plușica”. Chiar avea un set de ustensile pentru asta, primit în dar. Mai mult nu avea nevoie. Putea vindeca întreaga lume doar cu atât, și un zâmbet. Nu erau niciodată alegeri mai grele decât ,,Ce să mai jucăm în continuare?”. Eliza nici nu-și imagina cât de greu îi era fratelui ei – a cărui copilărie se pierduse în responsabilitățile preluate de pe umerii tatălui mai mult absent și în conștientizarea dificultăților vieții – să stea departe de cercul de fumători, drogați sau alcoolici, a căror invitație stăruia, aproape urlând peste cuvintele din mintea lui, ,,Nu vreau să devin ca tata! Nu vreau asta pentru mine!”. Când îl vedea trecând, pierdut în volumul maxim al muzicii de la căști, fetița nici nuși putea imagina de ce chipul lui e atât de tensionat. Nu putea simți vinovăția lui, sau sentimentul de inutilitate pe care acesta le avea cu privire la situația lor familială. Nu voia să-și dezamăgească mama. Nu voia să greșească în alegerea unui viitor. Mama lor se sacrifica zilnic pentru ei. Își cheltuia ultimul ban și sănătatea acum șubredă pe școala lui de șoferi, alegere proastă în acea perioadă de neliniște profundă. Ambreiajul câștiga mereu lupta, instructorul își pierdea și ultima fărâmă de răbdare, iar el nu putea decât să-și rețină lacrimile de frustrare și să se întrebe de ce el nu era capabil de ceea ce toți făceau cu plăcere...

88

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Lumea Elizei era atât de diferită de a celor mari! Nu exista frică pentru viitor, sentiment de vinovăție pentru propria existență ori pentru orice ban cheltuit în plus pe lucruri inutile.

Relațiile dintre părinți erau mereu bune, copiii mereu silitori, ori profesorii înțelegători. Iar notele nu existau, ci doar fețele zâmbitoare de pe autocolantele date de educatoarea cu surâs blajin.

Nu existau boli prea grave, doar răceli sau varicelă. Suferința era doar atunci când ți se lua jucăria cea nouă. Timpul nu punea nicio presiune asupra zilelor pline de aventuri pe tărâmul imaginației, nu se resimțea în oasele încă tinere și lipsite de muncile câmpului sau ale celor necesare traiului.

Timpul nu avea greutate în felul în care Eliza decidea să-și petreacă ziua alături de ceilalți copii din poiană.

Pentru Eliza exista doar lumea imaginației, a regatelor pline de bogății și, uneori, pline de dragoni prietenoși, a bucuriei de a fi alături de ceilalți, a inocenței și a generozității de copil. A perioadei în care nu există griji sau întrebări existențiale. A blândei și minunatei copilării...

Premiul II Cobzaru Alicia – Romina, 18 ani, clasa a XI-a Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Comuna Săbăoani profesor: Popa Elena – Brîndușa

FANTASME

EXTAZ ȘI TRISTEȚE

Copac ce-ntinerești În vreme de povești, Mă strigi cu glas de muguri Atunci când suntem singuri.

Acum e primăvară Şi-mbraci, ca altă dată, Veșmântul tău de frunze, Şi flori cu mii de gâze.

Mă rogi să nu fiu trist…

Sărutul tău de floare, Mi-aduce-n suflet soare.

Copac ce-mbătrânești În vreme de povești, Mă strigi cu glas de frunze, Ce tremură confuze.

Acum e iarăși toamnă.

Nu e o simplă toană. Şi lași, ca altă dată, Veșmântul tău de frunze Pământului, cu scuze Ce mi-le-aduci mereu.

Pari trist, copacul meu.

Țes cu fir străveziu cosmosul de sufletu-mi înflăcărat...

Focul se întețește, încerc să zbor, dar descopăr că sunt o omidă translucidă, neinițiată în arta metamorfozării.

Mă scufund în neant, bătăile disperate ale unor aripi inexistente mă transformă într-un fluture invizibil, ce mai are de trecut un val înainte de a deveni pasăre!

Premiul I Macovei Raluca Ioana,17 ani, clasa a XI-a Colegiul Național ,,Unirea" Târgu Mureș Prof. coord. Pop Consuela

89

Premiul I Turcu Ionuț-Tudor, 17 ani, clasa a XI-a Lic.Teo.„Pavel Dan” Câmpia Turzii, prof. Tomi Cosmina

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 SPOVEDANIE

GÂNDURI DE PRIMĂVARĂ

Dumnezeule!

Cuvintele oamenilor mi-au frânt aripile.

Sunt o pasăre rănită ce și-a uitat Zborul către înalt.

Dumnezeule!

Cum aș putea să mai sper, Când ai sădit în mine semințele incertitudinii?

Dumnezeule!

Intru spășit în casa ta sfântă, Implorând îngerii care mă privesc mirați.

Dumnezeule!

Te zăresc, uneori, în masa diformă de nori Cerșindu-ți o lacrimă pentru nimicnicia ființei mele.

Dumnezeule! Împart singurătatea cu tine, Căutându-te mereu printre astrele nopții.

Gânduri cu aripi de îngeri Pândesc splendida geneză de flori.

Natura renaște în chinuri de muguri, Tăcută și plină de rouă în zori.

Turcu Ionuț-Tudor

Turcu Ionuț-Tudor CÂND NU ȘTII DE CE ZBORI... CAUTĂ RĂSPUNSUL ÎN ZBORUL FLUTURILOR O nouă drumeție... un nou loc plin de mistere, care așteaptă să fie descoperite. Am citit multe articole despre un așa-numit „Albăstrel”, care-și face veacul pe pajiștile din inima Transilvaniei. Se spune că nu a depășit niciodată granițele acestor ținuturi. Nu a renunțat la nectarul florilor ce i-a făgăduit o viață tihnită. Puținii oameni care au reușit să îl surprindă în timpul zborului său delicat, plin de grație, cu bătăi scurte din aripi, i-au admirat frumusețea și au răspândit-o în lume. Astfel, s-au născut legende îmbrăcate într-o mantie azurie țesută cu fire tainice, fantastice.

Povara rucsacului și căldura razelor trimise de soare pe pământ sunt amețitoare. Mă simt din ce în ce mai ostenit. Drumul prăfuit pare interminabil, iar harta nu îmi este de mare ajutor. Îmi este sete. O sete mistuitoare a pus stăpânire pe trupu-mi obosit. Apa este pe terminate. Pe hartă nu văd inscripționată nicio sursă de apă, iar după coordonatele indicate pe cadranul busolei, mă aflu la trei kilometri depărtare de satul în care am poposit.

După câteva minute petrecute la umbra unei sălcii, am decis să îmi continui drumul. Parfumul delicat emanat de frunzele acesteia mi-a învăluit simțurile. Parcă setea nu mai e atât de chinuitoare, iar rucsacul nu mai reprezintă o povară. Mă ridic de pe iarba înțesată de galbene păpădii... și deodată îl zăresc. Un mic vârtej albastru care se mișcă cu rapiditate prin aerul călduț de primăvară. Grăbit, îl urmăresc până lângă un desiș de copaci, care formează un adevărat perete de crengi înghesuite, voind parcă să ascundă ceva de ochii curioși ai trecătorilor. Cu greu, mă strecor printre copacii care opun rezistență. În momentul în care reușesc să trec de bariera de crengi, mă opresc mut de uimire. Sunt în pragul unei uși care desparte două lumi.

Copacii tăcuți își ascund cu grijă, printre frunzele crude, miliardele de ghemulețe strânse, închipuite candele ce vor rivaliza cu bolta înstelată, în nopțile îngăduite, tihnite... Două lumi, una prea departe, greu de pătruns minții noastre, alta mirifică, în care atingerea rătăcește minți, răscolește suflete aprinse de dorul de primăvară.

Printre ramurile subțiri, dezmorțite de soarele încă în convalescență, „metamorfele” pândesc incredibila geneză de flori, ieșind din sarcofagul pupei, nerăbdătoare să respire libere, nerăbdătoare să-și încerce aripile în adierea vântului. Și apoi, dintr-odată surâsul soarelui, ce nu se poate opune misterului, schimbă totul, transformă solzii invizibili din aripile „metamorfei” în oglinzi, miliarde de licurici, ticluiți în ateliere dumnezeiești de îngeri... alte„metamorfe” înaripate, punți ireale între cer și pământ.

90

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Cât de des lovesc timpul cu aripile, cât de des își spală ochii în roua dimineții? Timpul lor se scurge altfel, comprimat prin clepsidrele nevăzute ale necuvântătoarelor. Împăcate cu timpul efemer, zborul lor grațios, pare o iluzie colorată, un crâmpei dintr-un vis.

Cu greu poți să-ți imaginezi o reverență făcută în fața unei flori cotropită pentru prospețimea nectarului... cu greu poți să distingi metamorfa de culorile aruncate fără zgârcenie pe pământ.

Nehotărâte, își opresc zborul acceptând balansul frunzelor și al florilor, și asta doar pentru o clipă. Niciodată nu uită de făgăduința făcută naturii... Acel dans în doi, tăcut, în care timpul nu mai înseamnă rațiune, ci doar tributul pentru continuitate.

Sunt de-a dreptul fascinat. Toate aceste culori sunt greu de descris în cuvinte. Doar privind, poți înțelege de ce puterea naturii este mai presus de noi. Nerăbdător să surprind acest peisaj mozaicat, mi-am scos aparatul foto. Încerc să mă poziționez în unghiul cel mai bun pentru a imortaliza această priveliște de vis, făgăduită metamorfelor. Constat că bateria aparatului foto se descărcase.

Dezamăgit, mă așez pe iarba încălzită de soare. Încerc să găsesc o soluție, dar în cele din urmă, privind în jur, realizez că acel loc este magic și că magia ar fi bine să rămână tăinuită, în spatele perdelei de copaci.

Aproape trezit dintr-un amalgam de vis și realitate, aud pășind temător, tresărind la fiecare trosnitură de vreascuri uscate, o vietate patrupedă, cu ochii mari și iscoditori... Prin desișul de arbuști îmbietori cu parfum și culoare, ninși cu o puzderie alb-rozalie de flori, decupați dintr-o poveste, greu de refuzat ochiului uman, un pui plăpând de căprioară și-a făcut apariția. Căuta ceva... poate acele locuri care ne atrag fără să vrem, fie că deținem puterea cuvântului, fie că vorbim cu acele sclipiri izvorâte din profunzimea ochilor. Uneori întorcea capul, căutând privirea încremenită a mamei lui. Nesiguranța nu l-a oprit să-mi adulmece căldura emanată de trup. Privirea patrupedului mă tulbura. Nu mai văzusem până acum un pui de căprioară. Voiam să-l ating, să-i mângâi blana mătăsoasă, dar mâinile parcă prinseseră rădăcini. Eram și eu, parcă, precum copacul pe care-l dorea puiul de căprioară. Acum simțeam seva pământului. Stridulația produsă de greieri dispăruse. Se auzeau doar inimile noastre, una ticăind mai tare de spaima necunoscutului. În liniștea ce păruse o veșnicie, un ciob strălucitor, parcă desprins din înaltul cerului, s-a așezat pe boticul umed al patrupedului. Aveam impresia că imaginația-mi joacă feste. Cine trimise „metamorfa”? Era un spirit dumnezeiesc, tăcut, ce știa să păstreze, cu grijă, secretele naturii, chiar și năzuințele oamenilor, ticluite în sclipiri de solzi argintii. Metamorfa se desprinse, survolând mărăcinișul explodat în floare de-atâta îmbrățișare cu mâinile nevăzute ale soarelui. Purta în zborul ce sfida gravitația dorințele mele și cine știe, ale micuțului patruped, ale ființelor necuvântătoare. Se spune că doar unora se arată această metamorfă, acest „Albăstrel”. Pentru o clipă, am închis ochii, pentru a-mi întipări în memorie cele două ființe, una a văzduhului și cealaltă a pământului.

Cerul dorea să fie una cu pământul, îndesând norii de un alb îndoielnic într-o pungă mare, diformă, o arcă plutitoare, o umbră a pământului. Dintr-odată, au început să curgă în stropi mici și reci, speriind vietățile iubitoare de soare. Abia atunci am realizat că au dispărut metamorfele.

S-au transformat în petale, în frunze sau în altceva... probabil în iluzii trecătoare. Razele de soare încercau din răsputeri să străpungă picurii mărunți de ploaie, creionând asupra orizontului cupola unui superb curcubeu... liniște și pace, îngemănarea dintre cer și pământ.

Simțeam cum stropii reci de ploaie îmi potolesc simțurile, vâlvătaia focului din suflet. Am început să alerg... fugeam de ce? Apoi, mi-am amintit de puiul de căprioară. M-am întors, căutându-l cu privirea. Micuțul patruped a rămas neclintit. Cu nările dilatate, adulmecă depărtările. Simțea că devenise el însuși depărtare, că putea atinge orizontul, că distanțele nu mai contau. Nu mai aveau cum, nu mai puteau. Atunci, lăsă lumina să-i atingă fruntea, inima. Câteva secunde mai târziu, porni în goană pe urmele mamei sale.

Acum sunt undeva, oriunde, unde mintea mea ar putea să pătrundă, în desișurile mirifice ale arbuștilor. Se înnoptase ...

91

Premiul I Turcu Ionuț-Tudor, 17 ani, clasa a XI-a Lic.Teo.„Pavel Dan” Câmpia Turzii, profesor Tomi Cosmina

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Sordello trubadur Scena I, pe când Sordello înfruntă castelul care mănâncă umbre I. Pe când își răcorea mărețul Soare copiii luminoși în apa Terrei, vrăjind cu lumini sălbatica mare și netimpuri scoțând din adânc, apăru de nicăieri pe-o culme un castel tremurător plămădit din mii de umbre.

II. Ah, și câte forme lipsite de atom trecut-au fără grijă pe lângă înnegritul Sculptor, gândind vesel la potecă și atât de zâmbitor, încât întunecimea, se ispitea de-atâta poftă.

III. Trecu pe-acel pământ setos de umbră, pe-acele plaiuri ciudat croite, un trubadur cu vocea frântă, din vreun abis al anticilor de demult în care s-a născut fecioară ideea cu-alai de farmece de flaut.

IV. Închipuiți-vă cum se cuvine plăcutul chip al lui Sordello în care se pierdeau amante, doamne, zâne, când se izbeau de-atâta simetrie; ba chiar Pitagor, de-ar fi fost să-l vadă, i-ar fi tocmit pe loc o geometrie.

V. De vânt unduinde dansau pletele-i pe umăr precum auriii pești se leagănă pe ape, lăsând murdar muritorul să s-adape din speranța de a-i prinde.

VI. Iară ochii de pribeag ardeau ca flacără albastră, pe care, a lui Uranus gloată de 17 ucenici, ar fi crezut-o aievea stăpânul lor, dacă n-ar fi fost sprânceana poartă s-oprească fruntea de-a lua azuriu foc.

VII. Cu pașii lui slăbuți ca o bolnavă, așa se mlădia pe cale, că numai el poate să știe de călca aievea sau zbura purtat de doruri pale; și plângând atât de-amarnic pleca colinele spre Styx, prefăcându-le în vale cu plecăciune de finic.

VIII. Dar iată că dădu Sordello de castel și se priveau îndepărtat cei doi; și-n jocul chibzuințelor lucea ba dorința de-a-nfrupta dintr-o fragedă ființă, ba împotrivirea de-a clădi mormane pământesc de negre.

92

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 IX.

XI.

Atunci grăise trubadurul nespuse culmi de melodie, și cerul se făcu mai luminous, văzând că forma ierbii se unduia precum o coastă de felină la-ndemnul vântului cârmuit de vocea celui călător.

Tăcut trecu acum Sordello, cu Soarele-i deasupra, pe lâng-al umbrelor stăpân; și-n pacea cea deplină, izvorâtă din ascuns, pieri castelul pentru un veac străpuns de lumină și de cânt și de simplă vitejie.

X.

XII.

Mai sus, mai sus ‘nălță cântarea plămădită din dorinți, pân-ajunse la focul de pe boltă, ce arde plin stăpânirea, învălmășind nemărginirea între mii de suliți.

Astrul se încumetă să vină deasupra tainicului drumeț și să-i piardă umbra.

Când se-nălță înapoi luminoasa călăuză, Sordello dărui după-ntocmire umbra cu care apăru pe lume, lăsându-și doar ființa vie, ce străbătea senin pământul — cu pași drepți și strălucire — fără de a-l murdări.

Premiul Special Bolba Denisa, 17 ani, clasa a XI-a Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare Profesor coordonator: Duma Lavinia

93

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Extravaganță picturală Eram doar cu mine, desenând o ancoră cu degetul pe o foaie, iar gândurile-mi, toate, se îndreptau înspre o vară uitată, când toate culorile renășteau sub universul ochilor mei.

Fiecare tușă amintindu-mi de uitările mele.

Deodată, un plesnet infernal îmi zdruncină tăcerile…

Conștiința, ce-mi asuprește ființa. Îmi îndrept privirea spre cerul albăstrui desenând marginile ancorei mele, asemenea unor petale, ascunzând o splendoare pasageră, precum surâsul Giocondei, Nemuritor…

Iar pensula mea, înaripată, se eliberează și se face portocalie, asemenea grației și eleganței fluturelui.

Roșie, ca o privire înverșunată ce se dizolvă în albastrul singurătății și al liniștii ca să devină violetul ce desăvârșește această extravaganță picturală.

Desenez, mai apoi, harta vieții mele, azi, în afara culorii. Și mai mult, desenez urmele strămoșilor mei, cu ale lor chipuri uitate, odată cu amintirile lor zbârcite, golite de existență.

Zăbovesc oleacă, doar pentru a picta folosind o tehnică diferită, în negru, un lanț legat de ancora mea multicoloră gândindu-mă la uitările întipărite în memoria mea de copil.

Mă văd purtat de o ploaie trecătoare până în pragul casei, unde mă așteptau bunicii într-o tăcere, și ea uitată.

Iau o paletă și-mi amestec mărunta existență uitată.

Așadar, îmi distrug desenul neterminat.

Mă ridic și plec, pentru A-i reda vieții mele culoarea.

94

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Extravagance picturale

J’étais avec moi Dessinant une ancre avec le doigt sur une feuille.

Toutes mes pensées sont allées vers un été oublié, où toutes les couleurs ont pris vie sous l’univers de mes yeux.

Chaque touche me rappelle des oublies uniques pour moi.

Soudain, un coup infernal arrête mes silences…

C’est ma conscience qui envahit mon être.

Je lève mes yeux vers le ciel bleuâtre et je continue à dessiner les contours de mon ancre comme des pétales qui renferment une splendeur transitaire…

Comme le souris de Joconde Eternel…

Et mon pinceau vole en liberté et devient orange comme la grâce et l’élégance du papillon.

Rouge, comme un regard en fureur qui se mélange en bleu de la solitude et du silence pour devenir le violet qui achève cette extravagance picturale.

Je dessine alors la carte de ma vie, aujourd’hui sauf couleur.

Et aussi les traces de mes ancêtres les visages oubliés, les souvenirs ridés, vidés d’existence.

Je m’escale un peu pour peindre dans une autre technique, en noir une chaîne attachée à l’ancre multicolore et je pense aux oublis gravés dans ma mémoire d’enfant.

Je me vois transporter par une pluie passagère au seuil de la maison où mes grands-parents m’attendaient dans un silence, lui aussi, oublié.

Je prends une palette et je mélange ma petite existence oubliée.

Alors, je détruis mon dessin inaccompli.

Je me lève et je pars pour redonner à ma vie les couleurs.

Premiul Special China Răzvan, 15 ani, clasa a IX-a Liceul Teoretic ”Emil Racoviță” Baia Mare, prof. română: Adriana Draghiș prof. franceză: Adriana Florian 95

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Ultim prezent Fragment de roman

Notă pentru sine: În dimineața aceasta ai ales să stai mai mult ca de obicei, să intri și să te faci comod pe fotoliul din salonul trist. „Simte-te ca acasă”, am spus. Nu m-ai auzit. Plecaseşi demult.

Mă repetam... Mă repetam de miliarde de ori. ADN-ul meu era repetitiv, la fel și mâinile și clavicula și vertebrele, poate chiar și camerele inimii erau repetitive. Dar tu-mi repetai râzând că sunt unică... unică într-un miliard de moduri.

Număr până la trei și deschid ochii. Îmi depărtez pleoapele pe ale căror epiderme uitasem cu o seară în urmă amintirea clipei trecute. Pur și simplu am uitat, doar sunt om…, iar, când am deschis ochii, s-a spart... altă curățenie de făcut ce îmi încetinește mersul și îmi încurcă itinerariul, dar revin la cotidian.

Îți scriu trezită din somn, aproape tristă, aproape întoarsă din Rai. Azi sunt mai pierdută decât fusesem până atunci și, în definitiv, nu uit să îmi iau pastilele. Nădăjduiesc că în ultimele rânduri vei înțelege de ce am decis să fac asta. Nu trebuie să lași nimic la voia întâmplării când ești pe cale să iei o decizie, care are puține șanse de a fi înțeleasă. E de neînchipuit cu câtă repeziciune se opun oamenii planurilor la care noi ținem cel mai mult de dragul unor platitudini ca „sensul vieții”. Sunt foarte fermă în decizia pe care am luat-o și, ca să înțelegi mai bine cum s-a ajuns aici, îți încredințez aceste rânduri.

Nu mai știam de mult unde mă aflu, însă, ce îmi era bine cunoscut, era faptul că tu nu te aflai lângă mine. Eram doar o desprindere de tot ce mă-nconjura... o desprindere de mâini, de buze, de corpuri, de idei. Eram o desprindere de mine prinsă în mintea ta pe veșnicie... Țineam minte doar cum, odată, când mă luai de mână și ne sărutam sub pomi, aceștia înfloreau. Mulți ar spune că venise primăvara, dar numai noi știam cât de gălbui ne cuprinsese ninsoarea serile într-un exces de clemență. Te mai țineam minte și pe tine, și nu știam exact câți scribi te-au transcris până la mine, dar eu, mai cu seamă, fusesem cel din urmă și cel mai priceput.

Simțeam miros înțepător de formol. Disecam o simțire și îi puneam deoparte organele vitale în vederea unei analize amănunțite, dar am rămas în pană de timp așa că m-am depărtat cu o mișcare fină și am găsit pe pervaz bricheta pe care ai uitat-o odinioară, și cu care mai dădeam foc, din când în când, amintirii tale, scorojindu-i marginile... Aveam gust profund și cuprinzător, de anason stelat în gură combinat cu aroma de narcotic a bezelelor tale, iar pe artere mi s-au depus cele din urmă flori de tei. Atingerea pielii mi-a provocat dependență și, cu puterea minții unui copil, mă gândesc la ireal. Presupun că mă aflam în plin sevraj și transpiram ore târzii prin toți porii, iar din sudoarea ce-mi picura pe pământ înverzea pelinul. La marginea unui cumulonimbus, te-ai aruncat și ai învățat zborul și freamătul unui pescăruș urban.

În dimineața aceea, mi-am făcut duș cu apă rece, să simt pe propriul grumaz mâinile din cub de gheață ale morții. Mă priveam în oglinda vremii cu severitate și din colțul buzelor îmi înflorea mierea de salcâm pe care ai amestecat-o în ceaiul de demult, fără să mă trezesc. M-am dat brusc înapoi un pas să nu mă izbească din plin sentimentul bolnăvicios de vină, iar șireturile tenișilor mi s-au desfăcut ca-ntr-o desprindere sforțată din brațele tale de putregai ars și murdar.

96

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Odată, sub stelele de august, am valsat și ne-am împiedicat, căzând în abis. Nu mai țin minte decât cum m-ai certat, deoarece m-am opus cu vehemență în a-ți prinde mâna, chipurile ca să ne scapi de zădărnicie.

Era mai ușor să fim greieri sau banane sau o pereche de papuci, să strivim pântecele crud al ierbii abia răsărite după o iarnă aspră. Îți spuneam să te grăbești, căci pierdeai personalul murdar cu tot cu bagajul pe care ți l-ai aruncat în drum continuu, dar nu mă ascultai, nu mă vedeai.

Cu aripile descărnate, ce sângerează într-un trecut ce nu mi-l amintesc, îți ating în vis femurul și atunci 223 oase se răzvrătesc împotriva-mi, de parcă m-aș fi dezvinovățit de o faptă comisă fără judecată. Mai aveam mult până în gară. Nici nu plecasem de acasă și toamna ne pândea pe amândoi cu colți de foc. La mine era frig și ploua peste sufletul închegat cu atomi din tine, ca o cutie de chibrituri scăpată în cuva mașinii de spălat.

Oare mai ții tu minte, iubitule, cum se desfăceau, când ploua, din cercurile desenate pe humă, neamuri de melci ce se așezau între cearșafuri ca în niște pagini la presat? Nu ți-a fost vreodată frică de felul în care ai putea să le strivești cochilia de os, fără să te intereseze cât a durut și cât și-a dorit să-ți sfâșie călcâiul? Spune-mi, oare, cum se iubesc melcii după ploaie, când e noapte și nu îi vede nimeni târâindu-se zgomotos pe suprafața argilelor parfumate și umede? Ei nu își încurcau niciodată dârele, de teamă să nu uite drumul înapoi... nu spre casă, căci pe aceea o purtau veșnic cu ei, ci spre locul de unde plecaseră, din pânzele facerii.

Mai știi cum la un moment dat, sub umbrele carului mare, ne-am contopit dârele și, deși mă sfătuiseşi să nu alerg după niciun milimetru de gât lung sau păr negru și lucios, să nu las turme de gâze în urmă pentru o margine acră de vis, m-am încăpățânat și nu am ascultat. Așa că m-am apucat să număr stropii de ploaie de pe tălpile unui muritor și m-am chinuit să îi sărut, fără ca trupul fragil să-mi fie strivit. Dar, sub greutatea lui, îmi plesniseră capilarele și iubirea mi se împrăștiase pe tot asfaltul. Eram un melc îndrăgostit și sub identitatea anonimă, m-am închis în lagărul inert de simțiri, așteptând eternitatea ce nu avea să vină nicicând.

De atunci, într-adevăr trecuse mult. Acum am călcat pe o frunză ce deplângea ambiguitatea unui întreg divizat și spre deosebire de ea, eram înzestrată cu nemurirea pe care am azvârlit-o cu ură și dispreț peste norii dospiți din geamul glastrei mele, atunci când am ales să te iubesc. Ah, câtă imprudență din partea mea și iată-mă acum grăbindu-mă, într-o mașină pe care ai lăsat-o în spatele casei la un răsărit întârziat de lună, spre noi din trecut, din alt univers în care încă îți mai vedeam chipul. Rădăcinile sângerânde de humă ale trecutului mi-au trecut prin viscere și miau lăsat pe vene urmele unui război ce nu-mi amintesc a-l fi aflat. La colț de bloc, observam cum același individ taciturn își stingea țigara și simțea din plin gustul desuet al unei beri desfăcute prea devreme. Mi s-a făcut și mie poftă de pământ parfumat și reavăn. Am apăsat cu putere frâna, căci mă înecasem cu penele unui porumbel hoinar. Mă decojeam de simțiri așa cum decojești o piersică coaptă și zemoasă. Am deschis geamul să iau o gură mare de aer dintr-un timp ce-l uitasem pe peron și am sorbit banalul bezmetic însetată de cunoașterea universului din care ne-am constituit.

De-aș fi putut, ți-aș fi pus în palme ochi sticloși de pisică și o petală de cicoare cu care ne-am fi tăiat încheieturile și am fi mânjit cu sânge vechi tabloul preaiubit al bunicii din vestibulul întunecat de soare.

Mă apropiam, iar prunele plesneau pe asfalt și îmi sărutau tălpile rănite în sârme de rugină.

Spiritul concretului se uzurpa și se amesteca în tonuri de roșu burgund cu nemărginita visare.

97

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 Am ajuns în gară cu o întârziere de trei toamne. Nici urmă de tren, de tine sau de ce fusese odată.

Ploua cu cioburile vazei sparte în grabă și mă tăia... Și uit iar cine sunt și unde mă aflu, dar nu uit nicicând de tine. Te priveam. Și mă arunc în apa neagră, adâncă și sublimă din afara timpului.

La sfârșit, nu vreau să îmi iau adio. Oamenii obișnuiesc să pună prea multă suferință în despărțiri pentru a da mai mult sens momentelor de dinainte. Ale noastre nu au avut nevoie, căci, gândindu-mă astfel, în seara aceasta îmi spun că viața este multă suferință și câteva momente frumoase în care timpul nu mai este același, ca și cum în acest hău negru s-ar deschide o altă prăpastie de lumină, o vară eternă într-o zi de iarnă, un râset într-o asurzitosare tăcere.

Iubitule, te văd pentru ultima dată în prag de toamnă, cum îmi iei obrajii în palme și îmi spui că la noi vara vine pentru totdeauna!

P.S.: Nici peste noi nu mai ninsese demult... moment descris pe toate văzduhurile

Succintă prezentare a romanului

Oare iubirea adevărată distruge orice barieră a timpului și a istoriei?

Eliza aspiră la o viață de scriitoare, dat fiind spiritul ei sensibil, cu afinitate pentru observarea detaliilor și a frumosului în tot. Iubirea dintre ea și Hans, un băiat fermecător pe care îl cunoaște în timpul facultății, ajunge să o facă să creadă că nimic nu poate merge rău. Însă, cum toată acțiunea se desfășoară sub semnul celui de-al Doilea Război Mondial, Hans pleacă în război și, deși Eliza nu încetează o clipă să spere, acesta nu se mai întoarce.

Romanul prezintă viața fetei și, mai cu seamă, șocul pe care aceasta îl resimte sub aspectul traumelor războiului, al degradării omenirii și al pierderii ființei iubite pe un fond lipsit de orice urmă de bunătate umană. Deși aceasta își duce viața în continuare, încercând să treacă peste acel episod al vieții sale, firea ei și modul de a vedea lumea se schimbă. Astfel, dintr-o fată inocentă, iubitoare a tot ce o înconjoară, mereu jovială, aceasta se închide în sine și își scrie cugetările asupra vieții într-un jurnal.

În final, ajunsă fiind la bătrânețe și bolnavă de Alzheimer, îl vede uneori pe Hans în odaie, citindu-i, și se uită pe fereastră, așteptând trenul ce avea să i-l aducă pe mult așteptatul iubit.

Dându-și seama că acesta nu se va mai întoarce, Eliza își ia „La revedere!” de la el într-o notă optimistă, împăcată cu sine și gata să revadă frumosul pe care refuzase atâția ani să-l vadă în lume și în oameni.

Premiul Special Benția Anda Maria, 16 ani, Clasa a X-a Palatul Copiilor Pitești Prof. Simona Marineață 98

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

99

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 „Zâmbet de copil în zbor de suflet”, de la idee la concurs național de creație pentru copii Claudia Elena Peter Concursul de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” a pornit de la o idee îndrăzneață, devenind încă de la început proiectul de suflet al Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”. Concursul a debutat în 2017, având două categorii: creație literară și creație plastică.

Prima ediție s-a adresat copiilor din județul Arad, de la grădiniță la liceu, iar în perioada lui de desfășurare, cei trei ani consecutivi, a adunat un număr impresionant de participanți.

Ediția 2017, Premiere și expoziție

Am să dezvolt ultimii doi ani ai concursului, cele două ediții din 2018 și 2019, la care am avut bucuria și onoarea să fiu membru în comitetul de jurizare a minunatelor lucrări din zona artelor vizuale. Lumea creativității plastice a copilăriei este fascinantă, de multe ori formele de exprimare sunt mai facile pe zona expresivității picturii și desenului, decât a vorbirii și scrisului.

Copiii desenează spontan, stăpânind astfel lumea, filtrată personal, dezvăluind căi și resurse nebănuite, de sensibilitate și personalitate. Invitația concursului „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” a găsit rezonanță în nenumărați participanți din întreaga țară, numărul elevilor și profesorilor coordonatori a crescut impresionant, de la an la an.

Organizatorii și juriul, la secțiunea literară și plastică, ediția 2018

Dacă la prima ediție din 2017, concursul a înregistrat un număr de participanți pe creație plastică de 120 de copii, din zona județului Arad, în următorul an, concursul a devenit național, s-au primit peste 500 de lucrări din 21 de județe ale țării. Anul 2019 a încununat cu succs eforturile de promovare a concursului de către membrii asociației, participarea a înregistrat peste 900 de elevi din 25 de județe ale țării.

Pe lângă creșterea numerică a participării, am constatat o creștere calitativă a lucrărilor trimise, atât din punct de vedere al abordării plastice, cât și în ce privește diversitatea tehnicilor folosite. Tema concursului a fost interpretată în manieră proprie, cu originalitate, de elevii îndrumați de profesorii lor. Zâmbetele copiilor și zborul fluturilor au oferit atâtea variante vizuale, încât au constituit o permanentă încântare pentru membrii juriului.

100

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

Ediția 2018, imagini din expoziția cu lucrările participante

Talentul lor a fost admirat în lucrări de excepție, jurul a avut o grea misiune în alegerea din multitudinea de lucrări foarte bune, pe acelea cu adevărat excepționale. Criteriile de jurizare au fost trasate obiectiv, mesajul, realizarea, tehnica, originalitatea au primat în selecție, dar fiecare jurat a constatat că subiectivismul personal, afinitatea emoțională, expresia vizuală au contat în alegerea câștigătorilor.

Premiile au fost numeroase, în număr de 184 , dintre care premiile speciale, marile trofee ale concursului, apoi premiile I, II și III, Mențiune Specială și Mențiune. De asemenea, pentru efortul lor, toți participanții au fost recompensați cu diplomă de participare și toți profesorii coordonatori, cu adeverință.

Față de ediția de anul trecut, am constatat o realizare mai numeroasă a subiectelor temei plastice, reprezentând portrete. Aceste chipuri sincere, zâmbitoare, melancolice, adolescentine sau copilăroase, fete sau băieți, ne-au privit cu ochii lor mari, curioși spre lume, întrupând de fiecare dată o frumoasă poveste. Portretele au fost foarte bine realizate, din punct de vedere al construcției și detaliilor anatomice, de către elevi care provin, în majoritate, din învățământul de masă, fără să aibă în programa școlară pentru educație plastică, aprofundarea studiului.

Ediția 2019, imagini din expoziția cu lucrările participante

101

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

O altă diferență remarcată între cele două ediții naționale a constat în diversitatea tehnicilor abordate. Lucrările copiilor, deși în majoritate realizate pe hârtie, au folosit tehnicile picturii tempera, acuarelă, acrilice, iar în grafică creion, cărbune, pastel, peniță, tuș. Am primit picturi pe sticlă, pânză sau carton. De asemenea, colaje foarte minuțios realizate din hârtie, textile, semințe, materiale refolosibile, origami, decorațiuni, bijuterii hand-made, obiecte sculptate în lemn.

Ca vârstă a participanților, s-a constatat o calitate a lucrărilor comparativ cu anul trecut. Din învățământul primar, multe școli ne-au făcut bucuria participării în ambele ediții, surprinzându-ne cu lucrări diferite, mai bine realizate, în tehnici mai curajoase. Doamnele educatoare și învățătoare au lansat provocarea concursului întregii clase, apoi ne-au trimis rodul muncii, bucuria și entuziasmul creator al micilor artiști, din ale căror mânuțe am descoperit ieșind o lume minunată, a copilăriei și a culorilor. Față de prima ediție, personal m-am bucurat să descopăr că elevii au renunțat la coloratul în contur, al unor forme prestabilite, și-au desenat cu sinceritate propriul model, pe care l-au pictat apoi, cu talent și încredere. De asemenea, zona de abilități practice s-a diversificat, am primit minunate colaje originale, construite pe suprafețe diverse, dintr-o multitudine de materiale. Școlile gimnaziale ne-au oferit bucuria inepuizabilă a creativității elevilor, este perioada și vârsta optimă pentru a desena și picta. Ora de educație plastică a ajutat, prin implicarea profesorilor dedicați din toată țara, la coordonarea participanților. Statistic, această perioadă școlară a fost dominantă în cantitatea de lucrări primite la concurs. Dar nici liceenii nu și-au dezmințit pasiunea pentru artă și frumos, lucrările lor s-au desfășurat în zona picturii, graficii și fotografiei. Acest domeniu, fotografia, a crescut simțitor în reprezentare, anul acesta, minunate poze la temă ne-au fost trimise din toată țara, prin ele am vizualizat o parte din frumusețea locurilor de origine, ale artiștilor. O altă surpriză a fost participarea liceelor cu profil vocațional, liceelor de arte și Palatelor copiilor, calitatea acestora a ridicat ștacheta concursului, copiii talentați, care au și studii speciale în domeniu, au fascinat, convingând jurații că lucrările lor pot fi expuse cu succes pe simezele galeriilor profesioniste din țară. Amintim, cu mulțumiri, participarea Palatelor Copiilor din Arad, Piatra Neamț, Slobozia, Ploiești, Târgoviște, Câmpina, Bacău, Baia Mare și a Liceelor de Artă din Arad, Oradea, Baia Mare. Cu deosebită sensibilitate s-au prezentat și elevii școlilor speciale, pictura și arta fiind un limbaj universal, imaginația nu are niciun fel de îngrădire.

Ne uităm cu încredere înspre viitorul acestor minunați copii, așteptăm cu nerăbdare ediția de anul viitor, când surprizele creative vor continua să îmbogățească concursul. Arta nu are limite, iar puterea ei de a se reinventa aduce mereu noutăți. Copiii vor prinde fluturii în zbor și le vor colora aripile cu pensula inspirației înmuiată în culori pline de lumină.

102

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

103

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

104

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

105

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

106

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

107

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

108

Creații spre universalitate- Viziuni- Lucrări premiate la Concursul naținal de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

109

Scriitori români din diaspora De departe, viața merge înainte Culegere de sentimente compuse și interpretate de Anica Andrei-Fraschini (Franța) și Aurelia Buzoiu (Germania)

Episodul 5

Draga mea,

Îți voi povesti episodul „La cireșe”. Nu e vorba de „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, haha, ci numai și numai de actualități din viața mea, de Germania.

Asta era ideea cu care am plecat la țară, la Miruna. Are undeva, pe proprietatea ei, trei cireși mari, acum încărcați cu fructe coapte, numai bune de savurat. Doar că, atunci când am ajuns pe terenul respectiv, am cules câteva, în drum spre casă, doar de poftă, apoi ne-am dus la câmp, să plivim ceapa, pe care o înecau buruienile. Soțul ei, neamț, împreună cu cei trei copii adolescenți (două fete și-un băiat) erau pe altă proprietate, unde plantau răsadurile de roșii. Munceau de zor (nu conta că era duminică), pentru că, după calendarul lunar, era ultima zi pentru plantat roșiile.

Munca nu era ușoară: cu o unealtă anume se săpau „găuri“ adânci de o jumătate de metru, în care se înfigeau țăruși de bambus, pe care să se cațere plantele, ulterior. Începuseră pe la prânz și trăgeau tare, ca să termine până seara. Ce gândeau acei copii, nu puteam ști, dar, după spusele Mirunei, am concluzionat că munceau frustrați și fără pic de plăcere, pentru că erau obligați să facă asta. De fapt, acești copii trăiau sub un fel de „comando”. Tot după spusele Mirunei, aveau gânduri criminale. Mai exact, se referea doar la copiii soțului, băiatul și una din fete, căci cealaltă fată, Elena, era a ei, din altă căsătorie.

De fapt, cine este Miruna? Este o româncă, asistentă medicală de meserie, căsătorită de trei ori, mamă a doi copii: Sebastian (23 de ani) și Elena (18 ani). Băiatul locuiește acum separat și are viața lui. Elena a crescut la o familie adoptivă, în timp ce mama ei, Miruna, se lupta cu un cancer uterin. Elena a supraviețuit, în tot acest timp, celor trei încercări de sinucidere, iar Miruna - operației de cancer. Acum, pare că tot răul a fost lăsat în urmă și viața își urmează un curs normal.

Soțul Mirunei este mai tânăr cu zece ani decât ea, este inginer și lucrează la o firmă de reparații automobile. Dar nu știu care rămâne „hobby”-ul lui: serviciul sau munca de acasă? Pentru că munca, în general, este viața lui. Au trei case, una lângă alta (două dintre ele le-au cumpărat în ultimii ani), au stupi de albine, grădini cu legume: roșii, ceapă, cartofi. În cele trei curți de pe lângă case, mai au magazii cu unelte și o sumedenie de scule, două grădini, căsuță de vară și utilaje de agricultură. Mai au mașini parcate, ale lor sau ale chiriașilor (pentru că au și 12 chiriași, muncitori români, ale căror povești de viață sunt, și ele, strigătoare la cer, dar nu au nimic de-a face cu Miruna și familia ei). Nu în ultimul rând, mai au trei câini mari, în curte, care se „asortează“ perfect cu tot haosul aparent, din viața și din jurul acestei familii. Cei doi s-au întâlnit acum opt ani și au realizat în scurtă vreme că se aseamănă și se potrivesc perfect, pentru o viață împreună. Fosta lui soție, nemțoaică, alcoolică și „nebună“, după spusele Mirunei, a plecat în lume, lăsându-l pe el cu „amanta“ lui, cu munca și cu cei patru copii: trei băieți și o fată. Tot după spusele Mirunei, doi băieți, pe rând, s-au apucat de afaceri cu droguri, după care au părăsit casa părintească: unul s-a dus la mama lui, celălalt, la o casă de copii, pentru că era și el „nebun“. După o vreme, și băiatul cel mic, rămas la tatăl lui, a luat legătura cu fratele mai mare și a început afaceri cu droguri, până când a fost prins și, astfel, este ținut în prezent, sub control, de către tată. Acum doi ani, fata lui, Katy, care avea pe atunci 16 ani, a fost găsită beată la școală și dusă la dezalcolizare. Copiii lui sunt, astfel, frustrați: puși zilnic la muncă, hrăniți cu rația, program de laptop și telefon (noaptea li se iau telefoanele, ca să nu facă te miri ce prostii...). Fiica Mirunei pare a fi cea mai de încredere, astfel că este tratată preferențial de către amândoi părinții. Tot Elena le-a spus că i-a auzit pe ceilalți doi adolescenți vorbind că și-ar dori ca tatăl lor să moară, ca să fie ei stăpâni pe tot ceea ce au acolo.

De aici, concluzia Mirunei, că cei doi sunt criminali, cu chip de îngeri.

110

Scriitori români din diaspora Dar să revin la povestea mea, ce făceam eu, acolo. După ce am plivit o parte din ceapă, Miruna a spus că trebuie să gătească ceva pentru ceilalți, care mâncaseră ultima dată la ora 10 a dimineții, astfel că am mers acasă, unde, între timp, sosise soțul ei și făcuse un griș cu lapte, ca să le ducă copiilor, să cineze: era deja ora 19. Se întunecase ceva mai devreme, din cauza cerului înnorat, dar mai erau trei ore bune, până să se înnopteze de-a binelea. Desigur că am mers și eu cu Miruna, să ajutăm la răsăditul roșiilor, astfel că, la ora 22, pe ploaie, am terminat treaba și ne-am întors acasă cu toții, bucuroși că am isprăvit.

Ne-am așezat apoi la masă, unde eu și soțul Mirunei primeam de toate, în timp ce copiilor li se punea mâncarea oarecum drămuită. Ba chiar întrebau dacă au voie să-și toarne apa minerală în pahar. Spre miezul nopții, am plecat cu toții la culcare. Toate întâmplările și poveștile din aceea zi (Miruna povestește într-una) mi se perindau prin minte și nu mă lăsau să adorm. Când m-am trezit dimineața, la ora 9, în casă era liniște. Mă dureau oasele, spatele și încheieturile, dar eram bucuroasă că fusesem de folos. Dacă nu aș fi fost și eu acolo, n-ar fi terminat...

Cam așa a fost „La cireșe"...

Să-mi scrii ce s-au mai întâmplat în Italia, mi se pare captivant.

Te îmbrățișez!

Auraș Dragă prietenă internaută, Oare să ne mai mire ceva, din ce se petrece în lumea de azi? Tot ce-mi scrii despre afaceri cu droguri a devenit de o banalitate copleșitoare. Aflăm ce se întâmplă în țările occidentale și e pe cale să se transfere „en gros" și la noi, cei care am fost feriți de „porcăriile" de acolo, despre existența cărora nici n-aveam habar... Doamne, către ce societate ne îndreptăm?

Cât despre cireșe, mai pune-ți pofta-n cui !

Iată, îți voi spune cum s-au petrecut lucrurile după ce am ajuns la Torino.

Așadar, cele patru fiice ale lui „signore", fostul director general de la uzinele FIAT, nu știau de apariția mea, acolo, și totul trebuia să rămână secret. Am dormit o noapte în patul din cămăruța prietenei mele, Tania, iar ea a dormit pe o canapea, în hol. „Signore", pe fotoliul lui, în sufragerie, pentru că avea probleme cu respirația și rămânea într-o anumită poziție, permisă doar de acel fotoliu. Am remarcat că apartamentul era foarte mic. Clădirea aflată pe o arteră centrală, în marele oraș, și care se prezenta foarte elegant, pe dinafară, deținea adevărate „cutii de chibrituri". Poate că, în tot imobilul, mai erau și alte tipuri de apartamente, cine știe? Dar bucătăria bătrânului era umplută de măsuța la care abia am încăput toți trei, holul era terminat cu acea canapea, în așa-zisa cameră a româncei, nu era decât un pat „single" și un șifonier (în schimb, de la fereastra largă se vedea un frumos peisaj urban), iar sufrageria în care mi-am permis să arunc o privire, era mobilată cu o altă canapea îngustă, un corp mic, de bibliotecă, un televizor cu picior, iar acel fotoliu trona exact pe mijloc, fără a lăsa spațiu de jur împrejur. Văd totul, în minte, de parcă aș fi trecut ieri, pe acolo. Am remarcat că, cel puțin în cazul meu, impresiile puternice sunt însoțite de imagini care se păstrează vii, în memorie.

Pentru mine, totul era surprinzător și de o noutate absolută. Oricât mi s-a vorbit despre Torino, oricâte informații aveam din cele citite sau văzute la televizor, contactul cu realitatea avea un impact ce lucra în toate fibrele ființei mele. N-am dormit mult. Dimineața, trebuia să plecăm cât mai devreme, ca să nu fiu surprinsă de vreuna din fiicele lui „signore". Ele aveau zile de vizită planificate, veneau pe rând să inspecteze, dar mai făceau și câte o escală-surpriză. Tania nu putea să le sufere...

Mi-am luat o parte din bagaj - aveam două geamantane, pentru că venisem pentru eventualitatea în care aș fi putut rămâne în Italia, pe termen nelimitat - restul a rămas bine camuflat, în dulapul de haine al Taniei, cea care m-a ajutat atât de mult și pentru care voi avea întotdeauna respect, admirație și recunoștință. Ea îmi pregătise o altă gazdă, până când urma să-mi găsesc de lucru. Era vorba despre Vittoria, o femeie de vreo 50 și ceva de ani, care își fracturase un braț, era în concediu medical și avea nevoie de ajutor, cât timp mâna dreaptă îi era imobilizată în ghips. Era lucrătoare într-o fabrică.

111

Scriitori români din diaspora Tania o cunoștea de pe vremea când stătuse și ea în gazdă acolo, fiind pusă în legătură cu italianca de către o altă româncă. Rețeaua era bine formată, trebuia doar să reușești să intri în labirintul ei. La acea vreme, în Torino erau vreo 10.000 de români... Sincer, era vorba despre o lume care mi-a fost și îmi va rămâne secretă... Eu nu am reușit în Italia. Dar nu numai pentru că nu eram și nu sunt în stare să fac muncile pe care majoritatea româncelor de acolo pot sau se chinuie să le facă, ci și pentru că nu aș fi putut niciodată să mă bag în „ițăraia" creată de compatrioții mei, în „bătălia" pentru locuri de muncă. Numai datorită Taniei am putut trăi această experiență.

Am locuit la Vittoria timp de o săptămână. În schimbul găzduirii, trebuia s-o ajut la treburile casnice. Mă pusese să dorm în hol, pe un pat pliant, căci ea avea doar o garsonieră, la parterul unui bloc dintr-un cartier mărginaș. După vreo două nopți, înțepenisem pe patul metalic, ale cărui bare și arcuri traversau salteaua subțire, din burete, și i-am spus că aș vrea să dorm mai omenește.

Mi-a oferit, cu greu, o jumătate din patul ei, care era foarte larg, ar mai fi încăput trei persoane. Am putut să mă odihnesc mai bine, fără să o deranjez. Dar nu mi-a plăcut că am fost nevoită să recurg la această soluție. Eu sunt o fire omenoasă și pornisem cu intenții absolut normale, însă ea a făcut tot posibilul să mă lepăd de sentimente bune față de ea. Am păstrat doar o nuanță de compasiune.

Pentru că m-a pus să-i spăl toată vitrina cu farfurii, pahare și bibelouri. Dar nu, nu m-a deranjat faptul. Absolut deloc. Nu asta m-a întors pe dos. M-am apucat să scot totul, pe rând, de pe fiecare raft, și să pun pe masă. Spălam și ștergeam „lună" fiecare obiect din sticlă, ceramică, poate și din porțelan și cristal. Curățam etajera din sticlă, pe ambele părți, pereții servantei, și așezam la loc, bucată cu bucată, toate obiectele. O făceam cu tact și cu îndemânare. Știam și puteam să fac toate aceste mișcări fără probleme. Însă am terminat mult mai repede decât se aștepta ea. Cum eu am lucrat în bucătărie și ea s-a uitat la televizor, în cameră, când i-am spus că am terminat, nu m-a crezut și m-a acuzat că mi-am bătut joc și că am vrut s-o păcălesc. Degeaba i-am spus să verifice, nu m-a crezut. A rămas la ideea ei, cu convingerea că nu făcusem curat în acea vitrină. M-a cuprins și revolta, dar și un sentiment de milă față de respectiva Vittoria: probabil fusese păcălită de prea multe ori, în viața ei, de ajunsese să aleagă varianta înșelăciunii, pe care o considera certă, și nu pe cea a verificării și confirmării, care părea chiar să nu existe pentru ea. Sau era, la rândul ei, capabilă să mintă și, de aceea, nu m-a crezut ?

Cine știe ? Îți mai povestesc, dacă vrei. Mai am.

Să-ți fie bine! Te pup!

Antantica

112

Scriitori români din diaspora

Valeriu dg Barbu- Roma, Italia

alterat ego

sfânta mama mea e o sfântă nu pentru împerechere nici pentru pântecul ei rotund vreme de douăzeci și patru de milioane de secunde sau din pricina clipei când m-a împins în lume cum nici pentru laptele irosit cu atât mai puțin pentru certurile ei cu tata privind viitorul meu

mă îmbrac să plec să donez sudoare și sânge ca apoi să pot schimba salariul la bursa sătuilor în pâine și vin un alterat ego prepotent și flegmatic tot strâmbă din nas și scrie pe fiecare lucru pe cravata că nu se mai poartă cravată pe cămașă că nu se mai poartă cămașă pe pantaloni, sacou, pardesiu, șosete până și pe țigara ce dau s-o aprind și pe buza paharului - stai până aici ia ascultă neîmpielițatule, du-te du-te tu eu voi sta de azi aici așteptând salută șeful din partea mea să n-aud diseară că te ustură tălpile, palmele, fruntea că ți-e sete cumva de-o țigară și-un un strop de vin că măcar o firmitură de pâine să primești în vreme ce ațipești îmbrăcat și flămând eu, între timp, voi ține de urât frumos femeii tale uite așa

mama mea e o sfântă doar pentru că și acum mă așteaptă ținându-și coatele rezemate pe pervazul ferestrei chiar dacă nu mai există nicăieri nicio casă

uneori uneori sunt ”lupul venit din crâng” sau aiurea să fure ”copiilor care plâng” sânul matern și să șteargă apoi cu el calea lactee de pe buzele Morții acoperite de solzi foste lacrimi

113

Scriitori români din diaspora rug

cu maieul rupt în coate

scrie scrie pe ascuns cum fumai cândva nu mai vorbi cu nimeni despre poezie nu mai vorbi cu nimeni despre nimic absolut orice lucru și oamenii mai ales oamenii sunt mai mici decât cuvintele

cu maieul rupt în coate fugărim desculțe vise când adesea mi se, ți se pare ziua cea mai noapte

fiecare literă care nu are gust de lapte matern scuip-o orice foaie dacă nu se sfiește puțin când o atingi șterge-te cu ea altfel o vor face alții amintește-ți cât mai des și rostește cu voce tare: cartea asta nu este folositoare nimănui cartea asta nu este e doar un ochi care se privește pe sine să nu uiți să faci precum ai promis o lansare de carte pe rug și cine o vrea să se arunce disperat în foc după ea aproape postum fiind simte-te nu dezamăgi pe nimeni mai mori și tu cum se moare când nu te mai poate răni nicio amendă primită ca o literă-scuipat direct în obraz

autodenunț azi am ucis cu mâna mea am strâns de gât sumedenia de alter ego prea deștepți prea buni prea beatificați de spaimele celui dintâi mereu corectându-mi între-pașii singur de acum voi duce jugul fricii că nu voi mai greși nefiind cine să-mi țină contul am dreptul constituțional să fiu prost și măcar de-aș fi 114

deziubiri stârnind emfaza și lehamitea rotundă naiba fie să le tundă tot nu prinzi care e faza cu chimia absolută și încălecata scuză unei buze peste buză soarta dând să ne … asmută procurăm iluzii vrac de la viața iarmaroc roate punem la noroc doar cosașa n-are trac și ne suge duhul șui ne arată ce e noapte după zile fripte-coapte cuiul poftei, uite-l, nu-i

refuz

obligat să fiu cumva sarcastic acum că pot vorbi fără belciug de dreptul meu la un coșciug din brad român și nu din plastic vor cere pentru asta să plătesc cât am plătit pe un apartament la Viena unde pleacă permanent toți brazii din codrul românesc nu am de-ales, voi refuza să mor până ce toate nu s-or îndrepta și gloatei spinarea-n țara mea lipsită de orice coadă de topor

Scriitori români din diaspora (poem mahmur) călcând umbra pe călcâi

apnee

pas pierdut pe cinci cărări merg cumva pe-un portativ? dă-mi Tu, Doamne, un motiv multelor Tale răbdări

am visat că mă îngrășesem fără măsură și că aveam vagin mirat sau contrariat ce voi face de acum încolo știind că viața este ca o țigară și nicăieri o scrumieră știind deja ce greu este să te trezești dimineața în duminica de rusalii și să fii cum ai fost cu facturi neplătite cu drumuri imaginare cu toate în jurul tău care nu contează cât ambiția să probezi un text în apnee

nu stau la rând, să nu îmi vină rândul . trupul ia distanță din ce în ce mai multă de cine sunt și cine bun mă recunosc oglinda mă scuipă și dușmănos insultă și-azvârle în aer putred iz de mosc . nu am murit, zic, mai am destulă cale erorilor să le-mplinesc cumva rotundul cât ora judecății și-a iubirii sunt rivale nu stau la rând, să nu îmi vină rândul . dileme-s prea puține, banale și precare când neștiința umple-n mine orice gol din cineva ajung faimos un oarecare foamei stăpâne respectându-i protocol . minții mai curând deloc nu o să-i pese de trupul săvârșit în irosiri și alte trude o să mângâie pe creștet și lasciv pe fese Luna, cu ifosele ei misterioase, prude . acum, un fel de atunci sau de cândva singur parcurgând desculț, haihui, geneza în pauză, implor oglinda mea, a ei, a ta să nu lovească jos, că-mi taie maioneza...

să mă joci la cai de curse unde-s doar potcoava lipsă născocind apocalipsă clipelor aiurea scurse mi-ai dat vin, muieri și trudă litere cât să mă-mbăt și noroc la naiba… hăt și cu razna m-ai pus rudă? ... să scriu dodii, cui adică cine ar vrea o rană nouă s-o-mpărțim azi pe din două? lumea știi doar ... c-o am mică beau cerneli și albul foii cu promisiuni mă dreg și de Tine iar mă leg că de cine... Tata ploii!... călcând umbra pe călcâi ia!… pardon, sughit și zic: lumii ăsteia-s prea mic vina?… Ție-ți dau întâi kenosis nu este nicio demnitate în a muri să ajung la etatea asta m-a costat viața multora am dat motive să mă urască fiindcă iubirea este rezervată numai naivilor astăzi am ajuns profundamente străin bietele mele oase au stricat destui dinți și a venit vremea să-mi las macra gingiilor ca semn de pură generozitate mușcați-mă... senzația de vierme în tabloul ăsta o creionează aglomerația fapt pentru care mă dau afară unui măr apocaliptic revendicat de șerpi galactic de impetuoși sunt prea mulți eu în această biată alcătuire și unicul străin este tocmai cel care în adevăr vă iubește V dg B 115

Scriitori români din diaspora Revistă de cultură a scriitorilor români din diaspora, editată de Centrul de excelență în promovarea cretivității românești „Itaca” - Dublin, Irlanda e-mail: revistaitacadublin@gmail.com Itaca reprezintă un spațiu cultural, creat în toamna anului 2012 de către Dorina Șișu și Viorel Ploeșteanu, în special pentru românii din Irlanda și în general pentru aceia care, dintr-un motiv sau altul, au ales să trăiască în afara granițelor României, neuitând niciun moment că sunt români și aparțin acestui neam, promovând prin creația lor literar-artistică valorile spiritualității românești. În data de 4 martie 2017 proiectul s-a oficializat, fiind înregistrat ca organizație, Itaca Organization Dublin.

Gândit inițial ca un centru cultural în spațiul online, în data de 4 ianuarie 2013 s-a îmbogățit cu o nouă idee, degrabă pusă în practică de cei trei inițiatori ai săi, Dorina Șișu (Irlanda), Emanuel Pope (Anglia) și Viorel Ploeșteanu (Irlanda), fondatorii Revistei Itaca, ajunsă astăzi la cel de-al 27-lea număr, apariția fiind trimestrială. În prezent sunt peste 200 de colaboratori, scriitori și oameni de cultură români din diaspora. Ilustrația revistei este realizată cu lucrări ale artiștilor plastici români din diaspora.

Primul proiect Itaca a fost Concursul Peregrinări, de poezie și proză scurtă, început în toamna anului 2012 și continuat până astăzi, când a ajuns la cea de-a XII-a ediție (inițial fusese bi-anual, apoi, din 2017, a devenit anual). În juriul acestui concurs au fost, pe rând, numeroși oameni de cultură, prozatori, poeți și critici literari. Este singurul proiect Itaca adresat întregului spațiu cultural românesc, la el putând participa scriitori de limbă română din toate colțurile lumii, așadar și din România.

Un alt proiect Itaca este concursul Distincțiile Revistei Itaca pentru Cartea anului (poezie și proză), adresat exclusiv scriitorilor de limbă română din diaspora, început în anul 2015 și ajuns la cea de-a cincea ediție.

Cel mai recent proiect Itaca este crearea site-ului Biblioteca Diaspora, un spațiu virtual în care scriitorii au propriile pagini pentru a-și promova cărțile și personalitatea artistică. Deschis pe data de 1 iulie 2019, are deja aproape 7000 de vizitatori unici și 33 pagini de autor active. De asemenea, aici pot fi promovate și editurile românești, din țară sau diaspora), care au propria pagină.

De-a lungul celor peste șapte ani de activitate, au fost realizate numeroase întâlniri culturale cu oameni din Dublin, participări, ca invitați sau parteneri, la majoritatea evenimentelor culturale realizate de alte organizații românești din Irlanda, realizarea a două evenimente majore la Dublin, ceremonii de acordare a distincțiilor pentru Cartea anului, precum și editarea, tipărirea și lansarea unui volum de poezie bilingvă contemporană irlandeză, care include creațiile a 20 de poeți irlandezi, traduse în română Toate aceste proiecte pot fi găsite pe Facebook (Revista Itaca Dublin; Itaca Organization Dublin; Biblioteca Diaspora) și pe site-urile: www.bibliotecadiaspora.com

www.concursperegrinari.com

www.itaca.ie

Dorina Șișu - organizator Itaca Organization Dublin 116

Pagina artelor plastice Fotografia… „ scrierea cu lumină” - partea a II-a -

Ovidiu Cosac

Tânărul fotograf trebuie să conștientizeze un fapt – aparatul său va înregistra o imagine bidimensională, transformînd una tridimensională (pe care o vedem cu ochii noștri), aceeași regulă se aplică și în pictură și în film.

Pentru a depăși acest „handicap”, pictorii au inventat „perspectiva”, mai concret, în compoziții au fost introduse elemente care dau senzația de adâncime. Atunci când în fotografia noastră apare un râu sau un drum care șerpuiește, problema se rezolvă de la sine - imaginea va oferi o senzație de adâncime în spațiu. Când fotografiem în natură, vom avea grijă să ne plasăm sub un copac, în așa fel încât în cadru, în partea de sus a imaginii, să intre câteva ramuri de copac (o amorsă), fapt care va rezolva problema perspectivei.

Puteți încerca ambele variante (cu amorsă și fără amorsă), comparând apoi rezultatele.

Din punct de vedere al subiectelor, fotografia are mai multe secțiuni: fotografia de peisaj, portretul, reportajul, macrofotografia, fotografia de arhitectură etc. Fotograful își va alege subiectul în funcție de propriile preferințe. Un sfat util – atunci când fotografiați un anumit subiect, să abordați mai multe unghiuri de fotografiere, cu distanțe variabile față de subiect.

Din punct de vedere al aparatului de fotografiat, există aparate profesionale, semiprofesionale, aparate pentru amatori, pentru avansați, cu un singur obiectiv, și telefoanele mobile. Acestea din urmă au suferit, în ultimul timp, înbunătățiri majore ale sistemului optic, concurând astfel cu un aparat profesional.

Atunci când fotografiem în exterior, lumina solară va influența negativ încadratura subiecților.

Un sfat util - referitor la încadratură: este foarte importantă poziția aparatului de fotografiat, în cazul fotografierii de persoane; atunci când fotografiem o persoană sau un grup mai mic, e bine să îndoim ușor genunchiul, astfel ca obiectivul aparatului să fie plasat la nivel median (la nivelul ombilicului). Se va obține o imagine aproape de înălțimea reală a persoanei. Când sunteți plasat mai sus, pe o treaptă, sau în amonte, persoanele vor părea mai mici decât în realitate (apare fenomenul de îngropare). Atunci când vrem ca persoana pe care o fotografiem să pară mai înaltă, ne plasăm cât mai jos, obținând, astfel, o persoană cu o înălțime mai mare decât în realitate (fotografiați-vă prietena cât mai de jos, picioarele ei vor părea mai lungi, iar voi veți fi apreciați ca buni fotografi).

În ce privește lumina, nu uitați ce am specificat în prima parte a pledoariei pentru fotografie: Fotografia este „scrierea cu lumină”; de aceea, când vă pregătiți să faceți o fotografie, prima grijă pe care trebuie să o aveți este lumina: de unde vine ea și sub ce unghi cade pe subiect. Când fotografiem persoane, este indicat ca lumina să vină din spatele fotografului, astfel încât lumina să cadă pe subiect sub un unghi de 45°.

Când fotografiem cu lumina din fața - contre jour - contralumină (o lumină care are multe calități artistice), persoanele vor apărea ca niște siluete întunecate, iar de pe chipurile lor vor lipsi detaliile.

- va urma

117

Pagina artelor plastice

118

Pagina artelor plastice

119

Pagina artelor plastice

120

Pagina artelor plastice

HoraČ&#x203A;iu Peter artistul benzilor desenate

Autoportret

Portret

Portrete

OraČ&#x2122;ul fantastic 121

Pagina artelor plastice Lacustră - George Bacovia - în viziunea lui Horațiu Peter continuare din nr. 5 al revistei AC

122

Pagina artelor plastice

123

Debut în lumea AC

Andrei Oros, Un tânăr implicat pentru bucurie

Recomandat fiindu-mi acest tânăr din Oradea, Andrei Oros, am descoperit un dornic în a face multe fapte bune, implicarea lui fiind serioasă şi cu potenţial.

Din activitatea culturală, socială, profesională pe care, până la nouăsprezece ani, a realizat-o şi prezentat-o, este un exemplu pentru mulţi tineri din societatea noastră de azi. Încă de pe vremea liceului, nu de mult trecută, a fost coordonator în numeroase activități și proiecte interdisciplinare, apoi remarcat prin scrierea și derularea de proiecte educaționale, acordarea de grant-uri financiare pentru Colegiul Național „Onisifor Ghibu”. Activitățile culturale în cadrul Colegiului Național „Onisifor Ghibu” Oradea, Asociația Vatra Românească (filiala Bihor), Muzeul Municipal Beiuș sunt cele pe care le-a făcut dintr-o pornire a unui tânăr cu valenţe, ambiţie şi drag. A fost tehnoredactor la editarea albumului „Bisericile de Lemn din Țara Beiușului – Tezaur Arhitectural al Județului Bihor”, Editura „Primus”, Oradea, 2018, amintind că este co-inițiator al proiectelor „Inițiativă Pro-Peța”, „Peța în Eprubetă”, „Imprimăm Viitorul”, „Bisericile de Lemn din Țara Beiușului – Tezaur Arhitectural al Județului Bihor” și „Claca la Cioplit de Dinți și Spătăritul în Valea Neagră de Jos”.

Este co-organizator al expoziției „Valea Neagră de Jos – Urme Noi Spre Timpuri Vechi”, în cadrul Muzeului Municipal Beiuș, mai-iunie 2019, cu toate că este destul de tânăr. După cum spune chiar el, în decursul proiectelor și activităților în care a fost implicat, a dobândit cunoştinţe deosebite în domeniile respective şi această experienţă cu siguranţă că îi va fi de mare ajutor în viaţă.

Un C.V. literar plin de participări la concursuri şi cu publicări de poezie, articole în reviste de cultură şi ştiri din învăţământ, ne arată că lucrurile bune se fac cu muncă, îndrumare şi iarăşi muncă. Sub supravegherea Teodorei Cosmina Coloja, accesează domenii literare pentru împlinirea sa, ca tânăr creator.

Proiectele sale literare, pornite de pe băncile liceului, i-au adus premii naţionale şi aprecierea de care are nevoie orice tânăr la început de drum.

Lirica lui Andrei Oros aduce în atenţie sensibilitatea unui căutător de sine şi nu numai, simplitatea unui poem prin cuvinte la îndemână, vrednic de a crea stropul de bucurie al unui trăitor la început de viaţă.

Plăcerea muncii aduce performanţă, aduce ştiinţa preţuirii altora, te defineşte ca personalitate, dar când în viaţă ai un scop, nimic nu poate fi greu şi chiar imposibil.

Andrei face parte dintre acei tineri care sunt disponibili pentru a munci, a fi în competiţie, a dărui şi altora din bucuria lui şi cred că asta îl va face împlinit total. El iubeşte ceea ce face, îşi trăieşte nişte visuri, doreşte nu numai bucuria lui, ci şi a celor din jur.

a consemnat Lilioara Macovei 124

Debut în lumea AC Incursiunea A zbura înseamnă asumarea unui vers ce doar să îl dibuiești în sine poți, și cum numai aștrii fac adevărată umbră pământului, așa îți impresionează diafan și ție viața.

Creația este suflul ce umple aripile gândului, care îmbie ființa la visare și materia la prelucrare, ce duce duhul sculptorului de cuvinte spre noi creșe de astre și constelații de gânduri.

Ochiul în aripă, penița pe istorie și drumul spre acasă, în consens cu licuricii focului la fractura orizontului, se reflectă toate în secunda oglindă cu stele definită de orchestra necuvântătoarelor și de sufletele pereche.

Vidul ce-ți exproprie nervii de zgomotul contingentului fugar, în timp ce intri în vrie spre alt vid, abisal, stârnește epifania unui demiurg încifrat, sacru, metamorfic și conștient în iubirea agapică pentru sculptura de simbol în litere si răbdător până la aterizare – geneza unui alt zbor senzațional.

Percepție

Un vânt, briza, schimbarea, șuieră în dimensiunea noastră, șuieră pe lângă iubirea noastră imperfectă.

Niciodată nu am pretins independența, știam că am nevoie de iubire, de o cadență.

Dar văd, avânt în decadență prinde totul, și zic, renunț cu greu, dar cu totul. Șuierul cald, revelația, iluminarea, se fac simțite pentru mine, purtându-mă spre dimensiuni noi.

Suntem… ființe finite…

Murim întâi în noi.

125

Debut în lumea AC Plecarea

Imperativ Pleacă!

Am încredere!

Cer senin, raze de fericire, stele nemuritoare!

Te respect!

Să știi că lumea întreagă are un preț!

Glasul tău să fie al globului plimbăreț!

Zâmbește!

Fii lumina ce umple ale gândului pânze!

Imperiile se clădesc și se răstoarnă pe buze!

Gândește! Întâi Manhattan, apoi Berlin!

Spre Tokyo, apoi Kașmir!

Pleacă!

Am încredere!

Imperiile se clădesc și se răstoarnă pe buze!

Ale tale au fost și vor fi toate!

Cer senin, raze de fericire, stele nemuritoare!

Rogu-te Cere-mi și îți voi oferi, simte-mă aproape, să mă simt real, să fim două stele în vals…

Udă-ți mintea cu amintirea mea, cu jocul vieții noastre, cu jocul copiilor. În copii zace eternul.

Fațete III Utopia este acolo unde necunoscutul nu doarme niciodată, fiind mereu pregătit pentru a întâmpina ființa iscoditoare, iar cunoscutul poate să amorțească în stază, știind că va deschide din nou ochii către ființa conștiincioasă. Între doi este utopia, fațetă a iubirii.

126

Pe o plută pleacă doi, vâslind prin momente grele și terori, deasupra unui ocean de lacrimi de eroi, cu ruga în buze și țelul în gând, dornici de a reuși, căci frățește este a urni călătoria în doi, bolovanul în doi, norocul în doi, fericirea în doi, lumea în doi, viața omului în doi.

Prin val se deschidea câte un tunel memento al grijii Providenței, pentru misiunea celor doi de a săvârși în tărâmul celor puri, de a fi eroi în viețile lor, cei doi.

Nisipurile înghit pluta demult adusă la mal, dar vâslele agită neîncetat, căci au primit suflet.

Debut în lumea AC Pofta vine sărutând Trandafiriul obrajilor tăi este molipsitor pentru minunăția acoperită cu zahăr pudră și cu glazura exponentului privirii tale dulci. În timp ce savurez momentul împrumutat din sfera unei luni de caramel, ce răsare din bucătăria ta, simt un fior elocvent, ce mă îndeamnă să mănânc atât tarta de piersici, cât și buzele tale cu parfum de nectarine.

Strigare în cardiogramă Ocupă-mi tronul inimii, regină a sufletului meu.

Lumina ta e dorită de gândurile ce te laudă.

Sângele e prins în hora fierbinte.

Un singur trup radial, fervent, torsadând în cântări și culori, concentric spre tine.

Cel mai grandios palat e al tău.

Te veghează 24 de turnuri de marmură în leagănul vieții mele, făurit de Mama Natură.

Nici Tatăl Timp nu te ajunge aici, căci cel mai brav și mai pur străjer ți-a jurat loialitate și admirație și s-a botezat prin foc, cu numele meu…

Și vei fi doar a mea, în veci.

AO

Grafică- Alexia Ploscaru 127

128

Semnal Editorial

Jocul de-a joaca alături de Clovnul de caro Mihai Cotea

Liniște. E primul cuvânt care-mi vine în minte atunci când călătoresc cu gândul către volumul postum „Clovnul de caro”, de Ioan Gyuri Pascu. Despre liniște se pot scrie compendii întregi, dar cine să le citească? Mult mai bine ar fi, și cu siguranță de câteva ori mai concentrat, dacă ne-am odihni puțin asupra cărții Clovnului de caro. El, cel care deschide această carte de care vă zic acum, și care spune, „Onorată asistență, cred că asta a fost tot./ Nu pot plânge decât lacrimi plânse de Marea Iertării/ Și-alte decât curcubee, nici a râde nu mai pot./Asta fac. Dacă vă place, vă rog, nu mă dați uitării!”. Și n-am făcut-o. Cei care poposesc vreme de un strop asupra cărților și cântecelor sale, nu îl mai pot uita pe clovnul de caro. Să fie el? Să fie altul? Cel din poezii și cântece? Cel prin poezii și cântece.

Poate acolo e casa lui.

Undeva între două caiete. Cel de poezii și cel de cântece. Sau acolo unde, cum spune chiar el, „în casa cărnii, efemeră,/ abonamentul minunat vine/ împachetat în plic de stres”.

Ce pasăre trebuie să fi fost el, clovnul. Sau una cu ea atunci, „când prea reci îmi par zorile/când, una cu viorile,/ mă dau, armonic, vouă”, prin cuvinte însuflețite „ca să înțeleg jocul vieții” ascultând un râu, „ca să-nțeleg că nu e frâu/ să țină-n loc visul cel fără sfârșit”.

129

Semnal Editorial Îmi place... acest zbor ales de păsărea măiastră, clovn și râu și toate de caro. Un joc de-a joaca atunci când încerci să găsești sensul într-o scoică, într-o maximă sau un nor de praf.

Să cauți trăind sau să trăiești căutând? Poate ne va spune clovnul... altă dată. Într-o altă ipostază despre azi. De nu, va avea sigur o părere purtătorul de cuvinte(1), parcă renăscut în poemul „O conversație”, în care el și picătura Oceanului încearcă să respire eternitatea. O imensitate a timpului în care înveți cum să transformi banalul în special și invers, pe versuri. Cântate sau nu. „Până la urmă/ e o zi/ ca oricare alta”. Citește în continuare. S-ar putea să găsești anotimpuri în miniatură. Pe toate patru. Și cel mai frumos redat (îmi) pare, ca niciodată, toamna: „Și ploaia-n arpegii mărunte-o aud/și frunzele moarte-mi par vii./Parfum de gutuie în părul tău ud./Monet văd și-aud Debussy”. E atât de frumoasă tolba de cuvinte a lui Mes(2) !

Cuvinte care devin cântece, atunci când îți cauți inima pentru a găsi în ea darul de a stăpâni clipa fără de vrere. Știi? „Vei scăpa de teama de-a muri”.

SUNT „Sunt frate cu apa ce poartă Cuvântul Ce-nviețuie floarea și susură cântul.

Sunt frate cu focul nestins al Iubirii Topesc gheața minții pe talerul firii.

Sunt frate cu țărna ce-ngreunează trupul Și-i pat pentru grână și duce heirupul.

Sunt frate cu firul de aer ce leagă Manifestarea și-o face întreagă.

Sunt plus și sunt minus și doi sunt și unu Și tot și nimic” – zise Rigăi, Nebunu’

SUS-JOS

De ce te cobori în inimă?

Doar nu-i un beci cu vinuri la răcoare!

De ce să nu gândești la ea Ca stelele ce cată către Soare?

Prea sus ne ținem mintea, ci, cum ar zice sfinții, „Arar și anevoie urcăm spre inimioară Adesea și mai lesne oamenii coboară Robind de bună voie în temnițele minții!”

130

Semnal Editorial Tolba mea de cuvinte Descrie veșminte, Concepe discursuri de președinte, Dezleagă careuri Și scrie poeme Susține dezbateri, rezolvă probleme, Da' nu știe Descrie Iubirea, fericirea...

TOLBA Tolba mea de cuvinte m-ajută să râd cu săgeți, da' nu m-ajută să cânt bujorul-minune în dimineți.

Tolba mea de cuvinte Vorbește din cărți, Scrie etichete, Deslușește hărți, Da' nu m-ajută să denumesc Gustul de măr domnesc.

Are doar păreri, opinii Da' nu știe de ce miros așa crinii Și altfel trandafirii.

Poate produce eseu, după eseu, Da' nu-l poate descrie pe Dumnezeu.

Pe când vei găsi inima, vei ști. „Adevărul e doar lumină, da, adevărul adevărat”. Vei ști. Nu te lăsa! Merită căutarea! Merită și mai mult (re)găsirea. „Viața e simplă, tu o faci să pară grea”. „Ce liberi am fi, ce liberi am fi, ce liberi am fi dacă am ști” toate astea. Toate cele ce sînt cântate și scrise de clovnul nostru de caro, o carte de joc în cântecul lui. Așa cum e el. Cum e și cântecul nostru. Nu-i nevoie de pian, „degetele mele cântă prin părul tău”.

Unde aflăm toate astea? În Casa Inimii. După ce-am trecut stepa vieții, „drum fără popas” și-am desăvârșit visul perfect. „Va veni sigur o zi când noi/ vom trăi visul perfect/Fără secunde/ fără cuvânt/ Un vis pentru doi”. Un joc de-a joaca.

La finalul cărții „Clovnul de caro”, Gyuri mulțumește prin câteva din gândurile lăsate de-a lungul anilor, la finalul câtorva albume și nu numai. Poate ar trebui să-i mulțumim și noi. Încep eu. Mulțumesc!

titlu: Clovnul de caro (postum) autor: Ioan Gyuri Pascu copertă, ilustrații și concept grafic: Irina Gănescu an: 2017 pagini: 80 editura: Cartea Daath ________________________________________________________________________________ 1. Titlul unui alt volum de poeme semnat de Ioan Gyuri Pascu și apărut în anul 2013 la editura Cartea Daath 2. Ioan Gyuri Pascu a interpretat personajul Mes în spectacolul de teatru omonim, o producție a Teatrului Spiritual

131

Zestrea strămoșească

„Tradiții și spiritualitate”

(Colecția AC- 2019)

Cartea aceasta cuprinde obiceiuri și tradiții populare încărcate de spiritualitatea acestui popor milenar. Prezentând câteva repere din diferite zone ale țării (județele Arad, Bacău, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Gorj, Maramureș, Sălaj și din Republica Moldova), reprezentative pentru zestrea culturală a poporului român, autorii materialelor ne-au descris, cu drag și pasiune, ceea ce au trăit bunicii lor sau chiar domniile lor, de la nașterea până la nunta copiilor sau membrilor familiilor locului de baștină. Începând de la jocurile copilăriei (Maria Pădurean Pop), atât de frumos prezentate, continuând cu nunta tinerilor (nunta la români - Silvia Bodea Sălăjan, nunta la maghiari - Bara Erzsebet), cu respectarea unor obiceiuri aproape ca pe o rugăciune, sunt readuse în fața cititorului scene de o rară frumusețe. Sunt evenimente vesele, din viața satului, surprinse în amănunt, cu o delicată măiestrie. Am găsit asemănări în derularea faptelor, dovadă grăitoare că, la baza lor, stătea sau stă aceeași formă de manifestare (a se vedea „Haba’’, de Silvia Bodea Sălăjan, și „Claca”, de Lilioara Macovei, obiceiuri de iarnă - Silvia Bodea Sălăjan și cele descrise de Lilioara Macovei).

Prezentarea obiceiurilor din satele noastre, așa cum erau sau așa cum sunt, face ca oricine citește acest volum să-și amintească de ele, pentru că le-a parcurs în viață sau să afle despre ele, în cazul în care, ori nu le știa, ori astăzi nu se mai întâmplă. Multe dintre aceste tradiții s-au schimbat, ajungând până în zilele noastre incomplete, cu diminuarea unor etape sau chiar au dispărut, unele dintre ele nu mai există în zonele unde populația este îmbătrânită și tineretul vine acasă, de prin alte părți ale lumii, doar de Crăciun sau Paști.

Obiceiurile tradiționale românești au diverse modalități de exprimare, precum muzica (vezi sceneta cu „Căluțul” din Moldova, când mireasa întreabă căluțul pe muzică sau strigăturile de la ,,Urs”), coregrafia (jocul ,,Caprei’’ ,,Ursului’’, ,,Căluțului’’), gestica sau mimica. Acestea sunt manifestări culturale complexe, menite, înainte de toate, să organizeze viața oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume și a le modela comportamentul.

Parcurgând materialele acestei cărți, aș spune că atât obiceiurile, cât și tradițiile, însemnează:

• evenimente care se desfășoară de-a lungul anului - și aici consemnăm sărbători cu caracter religios (Crăciunul, Paștele, Anul Nou, în primul rând), apoi sărbătorile legate de munca omului în gospodăria lui, de preocupările țăranilor (Rotarul, Cânepa, Țesutul covoarelor, S-au pus stativele) în decursul unui an, toate acestea descriind viața individuală și colectivă a satului, cu caracterul public și ciclic.

• cea de-a doua mare categorie se referă la obiceiurile care confirmă diferite momente importante din viața omului, a căror reprezentare era legată de momente foarte bine determinate, care nu se repetă de-a lungul unei vieți pământești (vezi Obiceiuri ce marchează etape din viața omului la naștere, cununie, înmormântare, remarcabilă prezentare a preotului Giani Achim).

Constatăm că tradițiile și obiceiurile noastre diferă de la o zonă la alta, nu cu enorme deosebiri, dar frumusețea lor, unicitatea și originalitatea sunt caracteristicile care nu lipsesc din nicio descriere.

Cei care cunosc însemnătatea tradițiilor și obiceiurilor românești știu că acestea ascund înțelesuri profunde, despre tot ceea ce reprezintă relațiile dintre oameni și despre relațiile oamenilor cu mediul unde își duc traiul.

Tinerii de la oraș, care află astăzi despre datinile strămoșești, probabil că se miră cât de stricte erau cândva (și încă mai sunt, prin unele așezări) anumite reguli impuse de comunitate și cât era de deschisă - și încă mai este, în unele zone rurale - comunicarea între membrii satului, mai cu seamă pentru îndreptarea unor comportamente taxate de către membrii de frunte, 132

Zestrea strămoșească ai comunității, cu o diplomație demnă de apreciat. Dar prin aceste obiceiuri și tradiții au fost transmise, de la o generație la alta, valorile de bază, specifice familiei și societății românești.

Vocabularul adaptat diferitelor scene, în funcție de regiunea folclorică, plus regia acelor spectacole de întindere diferită, sunt rodul forței de creație a poporului, de-a lungul a zeci și sute de ani. Autorul anonim, ce reunește mulți creatori populari, a dat dovadă de inventivitate, trăire curată, simț al umorului, inteligență și voința de a instaura și transmite valori demne de considerația semenilor.

Neamul românesc este un neam bogat, ținând cont de multele obiceiuri și tradiţii pe care le posedă. Cu ele suntem deosebiţi şi unici. Mai frumoase obiceiuri ca cele de iarnă, din Postul Mare, de Paște, Anul Nou, noi spunem că nu se mai găsesc în lume. Iată cum le-am găsit în amintirile noastre, în graiul bunicilor, mamelor noastre și cum le-am pus în această carte, ca într-o vitrină prețioasă pentru a fi citite și apreciate.

Aceste bogății trebuie păstrate, arătate și altor nații, pentru că sunt de valoare, fac parte din marele nostru patrimoniu.

Să ne bucurăm că mediul rural românesc găzduiește, încă, cele mai frumoase tradiţii pe care le poate avea un popor. Nu este un slogan că satul este considerat inima culturală a românilor, iar obiceiurile străvechi încă se duc mai departe, cu dragoste și respect pentru strămoșii noștri.

Lilioara Macovei & Anica Andrei-Fraschini

Rotarul (județul Bistrița-Năsăud)

Nadia Linul Urian

Stând pe scăunel, rezemat de poarta șurii, bunicul privește cu tristețe la uneltele pe care cineva, dintre ai lui le-a scos din găbânaș afară, rezemându-le de peretele dinspre grădină.

La soare? Să le arunce sau să le taie pentru focărit? De fapt, unde să mai pui atâtea lucruri? N-ai loc! Mai arunci din ele…

Ușioara se deschide scârțâind, lăsându-l pe Luca să intre. El, nepoțelul de nici șapte ani, al bunicului.

- Săru’-mâna,tată bun! Stai și te hodinești?

- Mă uit cu drag, dragu’ moșului, la lucrurile aestea și-mi aduc aminte cum lucram amândoi, cu tătucu. Eram mai mărișor ca tine, mă mai uitam, îl mai ajutam… Făceam roți de căruță, de roabe, roți la fântână, sicrie, cozi de săcure, greble, scăunele… tăt felu.Ele îi erau uneltele. Tătucu era cel mai vestit rotar din satele aestea și din asta trăia. Oamenii îi mai spuneau ,,cherecheș”, din ungurește. Numa’ să poată bdirui, atâta avea de lucru. Și eu îl ajutam. Ț-oi povesti! Șăzi aici, pe bolovanul aesta, dragu’ moșului!

Povestind, atingea cu vârful cârjei fiecare lucrușor sau unealtă, așa ca într-o ultimă mângâiere.

Bunicul povestea și explica, știind că Luca înțelege atâta cât poate. Dorea parcă să știe dacă le mai ține minte. Întâmplări, nevoi, bucurii, mângâieri ale anilor aceia, trăiți lângă tătucu și mămuca lui. Era ca un refren cald, liniștitor…

- Din ce făcea roțile, tată-bun, numa’ din lemn?

- D-apăi din ce, dragu’ moșului? Din lemn tare- fag, ori, stejar, lemn adus din pădurea noastră. Îl pregătea, uscându-l la aer. La umbră. Lemnul rotund era crăpat cu pene, de-a lungul.

Când lucra o roată, tătucu începea cu butucul sau partea rotundă din mijlocul roții. Îl cioplea cu mâna, rotund, ajutându-se cu un fel de strung din lemn. Avea așa, o roată cu diametrul de 1,5 m. De pe ea se punea o frânghie pe axul pe care se făcea butucul. Învârteai roata cea mare, care învârtea și ea cureaua cu butucul. Ca să-l facă după model, cioplea cu cuțitele, care tăiau modelul rotund în mâna lui. Cu mâna lui.

Butucul se împărțea în zece. Cu compasul, tot roată. Se făceau puncte pentru zece spițe. După însămnarea lor, se găurea manual. Pentru fiecare spiță, două găuri prin care se dăltuia afară cepul dintre ele. Rămânea gaura, largă cât să intre capătul cel gros al spiței. Roțile de car erau mari și spițele mai groase, cele de fântână mai mici și cele de roabă, mai mici. Aesta era butucul.

Urmau, apoi, spițele. No, ia cum! Ele erau făcute din lemn de stejar, fag sau salcâm. Tot manual cioplite. Se lucra stând pe un scaun lunguieț, cu gaură în capăt și un fel de pedale prinse sub el.

Când apăsa pe ele străngea sau slobozea din strânsoare lemnul prins în capătul scândurii.

133

Zestrea strămoșească În scaun se fixau spițele, ca să să poată gilui, adică ciopli cu cuțitul. Acesta era ca un „U” mai larg, cu picioarele mânere și bara de jos, lama cuțitului. Cu el cioplea spița, trăgând cuțitul de-a lungul ei. Spițele erau de 30, până la 42 de cm. La cocii, birje sau trăsuri, le făcea ceva mai mari.

După ce le cioplea mucul,în capăt, lua barosul și cu el bătea spița în butucul roții.

- De ce, bunicule?

- Păi, cum dragul bunului, dacă s-ar fi întâmplat să sară o spiță de la o roată, cu greutatea pe ea? Te-ai gândit? Câtă răspundere avea meșterul pentru lucrul său? Înainte de a se băga spițele pebutuc, se trăgeau peste el două verigi din fier, ca să le țină.

- Tot bunul bătrân le făcea?

- Nu! Le făcea cerarul, și erau groasă de 1 cm fiecare, lat de 25 de cm.

Urmau obezile. Din cinci obezi se formălea o roată. La fiecare obadă, două spițe. Atâtea intrau în ele. Fiecare avea capătul celălalt în butuc. Se făcea un cep rotund, găurit cu un burghiu de 32.

Obada se găurea și ea. Se băteau la loc. Întâi se însemna, se făcea un semn, după care se găurea obada. Se monta pe capul spițelor. Urma fasonarealor, adică rotunjirea. Între obezi, acolo unde se întâlneau obezile, se găureau cu un stivd, adică un fel de burghiu de 10-12 cm, după care scotea cepul afară, ca să se îmbuce obezile între ele. Altfel, dacă se uscau, puteau să sară de la loc. Doamne ferește! La urmă se trăgea raful. Era de 1 cm grosime și lat de 40-50 cm. Se trăgea de către cerar. Trebuia cumpărată o bară dreaptă pe care o îndoia la cald. Prin încălzire, prindea forma roții. Dacă omul avea roata, cerarul făcea raful. Dupa aceea, roata era adusă iară la rotar și găurită cu burghiul de 60 -70 cm, pentru a face gaura în butuc. O gaură cu diametrul de 20-30 cm. Se începea cu unul mic. Un burghiu cu vârf. Învârteau doi oameni.

- Cum, tată bun?

- Învârteau de le era udă cămeșa în spate, de transpirație. Apoi, cu unul de 70 de cm. Burghiul era ca un „T” mare, de care învărteau oamanii. Trăgeau de penele de sus. Uită-te, dragul moșului, aesta îi scaunu’, aesta îi burghiu’ mare, aesta îi ăla mic. Aesta îi gilăul sau cuțitul de răzuit, aesta îi cerăstrăul sau joagărul. Cui îi ma itrebe amu așa ceva? Ia, roata de la fântână îi făcută de tătucu și de mine și tăt roată îi șî azi. Aesta îi bancul sau scaunul de lucru! Ia, l-o umplut cariile. Nime nu o mai lucrat cu ele! Cui să le lăs? Cine-a mai lucra? Nu-i ca înainte!

- Habar n-am avut, tată-bun, ce-s lucrurile aestea. Le-am tăt văzut prin găbânaș, da, n-am știut la ce-s bune!

- Păi, așa construia tătucu și carul tras de boii din grajd.

- Adevărat, tată-bun? Știi și dumneata să-l faci?

- Bineînțeles, Luca! Era format din cele două osii, patru roți, patru leuce.

- La ce erau bune leucele?

- Leucele țineau loitrele. Acelea care semănau cu scările și puse culcat, de-a lungul carului, de-o parte și de alta. Urmează apoi făcelele, adică cracul de unde pornește ruda. Făcelele erau prinse de osie printr-un pod, prins cu patru verigi și șurube. Ele erau cioplite ca să se îmbuce una în alta.

Leuca se fixează în verigi de cer, în loitră și în osie. În capăt are un suport făcut de cerar.

- Chiar și sicrie făcea tata bătrân?

- Da!!! Copârșauă le zicea și uneori le lucra în casă. Dacă era iarnă, unde să lucre? Eu eram mic și-mi amintesc. Știu că îi trebuia trei scânduri, lungi de patru meteri fiecare, și lată de 30 de cm.

Musai, 40 de cuie.Asta, cu tăt cu capac. La urmă, le vopsea cu un fel de baiț.

Greblele le făcea din material moale. Din lemn de plop sau paltin. Avea colții din stejar, mai lungi sau mai scurți, după lungimea greblei.De obicei, era de 80 de cm de lată. Totul era lucrat manual la ea. Furca din lemn, o făcea tătucu dintr-un lemn îndoit. Coarnele trebuia să fie îndoite și numai adăugau coada în mijloc, între ele. Câte nu mai făcea tata? Melițe, vârtelnițe, lopată pentru băgat pâinea în cuptor, cociorba, linguri de lemn, din plop sau răchită, scobite cu dalta ovală în formă de pipă; ia, aicea îi ,copile! O vezi?

- Ce priceput a fost tătucu dumitale, tată- bun! Aș fi vrut să-l văd stând pe scaunul acesta și lucrând! Mi-l imaginez! Știi ce te-aș ruga, tată-bun? Te rog să nu arunci aceste obiecte, adică, uneltele rotarului, și să mi le dai mie să le dau doamnei învățătoare, ca să le pună la muzeul școlii.

Acolo, le-oi explica eu colegilor cum lucra tata-bătrân cu ele, așa cum mi-ai povestit dumneata!

Bunicul se înseninează la față. O bucurie îi străbate inima și aprobă bucuros, dând din cap, rugămintea copilului.

Măcar așa ceva din bucuria sufletului său va rămâne în amintirea nepoțelului său drag! Și nu numai al lui!

134

Zestrea strămoșească Haba sau Șezătoarea în satul Răstolțul – Deșert (județul Sălaj)

Silvia Bodea Sălăjan

Haba sau șezătoarea era un loc unde se adunau fete și femei, pentru a toarce, în special, dar și pentru a tricota, a croșeta, mai ales în serile lungi de iarnă, când munca la câmp era încheiată. Grupurile care constituiau haba se formau după anumite criterii nescrise, dar respectate cu sfințenie. De obicei, casa în care se organiza haba era locuită de o femeie vârstnică, obligatoriu înțelegătoare, fire deschisă și neclevetitoare. Era haba tinerelor fete, care abia au ieșit în lume, haba fetelor de măritat, haba femeilor căsătorite. Aproape fiecare uliță a satului avea aceste trei tipuri de habă. Bărbații și feciorii știau cu exactitate ce fete sau ce femei erau în fiecare habă.

Casele erau de obicei destul de mici, ușor de încălzit, cu atmosferă caldă, familială. Cele care mergeau în habă aveau grijă să ducă gazdei lemne pentru foc și fotoghin (petrol) pentru lampă. Întâlnirile acestea constituiau momente de bună dispoziție, de relaxare, de petrecere plăcută a timpului și, chiar dacă fiecare avea un adevărat plan de realizat, se găseau diferite tertipuri pentru a rămâne timp suficient pentru diferite jocuri, pentru practici magice, prin care trebuia să fie influențați feciorii să vină în habă, pentru dans, râs și voie bună. Prin urmare, fetele ascundeau fuse umplute cu tort de acasă, le duceau cu ele în habă, ca la întoarcerea acasă să se poată justifica în fața mamelor că nu au pierdut timpul. Femeile, care de obicei erau mai malițioase cu suratele lor de-o vârstă și rămase nemăritate, strigau când treceau pe lângă casa cu haba fetelor tinere: „Asta-i casa de nuiele/ Si fetele-s tinerele/ Acolo-i casa de bârne/ și fetele-s mai bătrâne”… Fetele tinerele erau cele de 14-16 ani, iar fetele bătrâne cele care se apropiau sau aveau vârsta de 20 de ani. Băieții formau și ei grupuri după structura socială a satului, dar și după grupurile de fete aflate în habă. Cei care aveau „drăguțele” sau „mândruțele” într-o habă, formau un grup. Treceau și pe la celelalte locuri, dar nu întotdeauna intrau, ci se deghizau, își mânjeau fața cu cărbuni și de la fereastră băgau spaima în cele din casă. Multe se speriau cu adevărat, dar multe simulau sperietura, deoarece această practică se repeta destul de des. Fetele și femeile tinere torceau fuior, copilele care învățau să toarcă aveau în furcă doar câlți, iar femeile mai în vârstă torceau lână pentru covoare sau haine groase. Tot ceea ce reprezenta îmbrăcăminte sau lenjerie de corp, de pat, prosoape, fețe de masă etc., se realiza din ceea ce torceau pe perioada de iarnă. Procesul de obținere a fuiorului era o activitate foarte elaborată, exclusiv feminină. Se culegea cânepa, se făceau mănunchiuri, după care cânepa se ducea la „toptilă”, adică la o baltă noroioasă, unde se îngropau mănunchii în nămol, pentru aproximtiv două săptămâni. După această perioadă, se scotea cânepa, se spăla în apa râului, se întindea la soare, ca să se usuce, apoi se „zdrobălea”.

Zdrobalăul era un instrument din lemn format dintr-o parte fixă și o parte mobilă, cu care se lovea cu putere cânepa, până când partea lemnoasă, numită ”pozdări”, cădea și rămânea doar fibra. Procedeul însă continua cu ”hecelatul”, adică trecerea fibrelor obținute printr-o instalație asemănătoare cu un pieptene mare, ai cărui dinți erau din fier. Ceea ce cădea de la hecelat erau câlții iar firul lung și mătăsos era fuiorul. Deoarece din fuior se făceau hainele de duminică, de mers la biserică, firul tors trebuia să fie subțire și uniform, motiv pentru care fuiorul era tors de cele experimentate. Din câlți se țeseau leșiere (bucăți de pânză puse deasupra vaselor în care se așezau hainele pentru înnălbit și peste care se punea cenușă și apă) și saci, iar din lână se confecționau haine groase, din pănură (stofă), pentru anotimpurile răcoroase sau țoale (covoare pentru pat). De remarcat este că nimic din ceea ce se producea în gospodăria țăranului nu se arunca, nu se pierdea. În haba fetelor foarte tinere se spuneau povești despre strigoi, despre practici magice, care influențau soarta oamenilor. Ca să pară plauzibile poveștile, personajele acestora erau concretizate în anumiți oameni mai vârstnici sau mai ciudați, din sat. Așa, de exemplu, se spunea că un bade (adică un om din sat) căruia i se preciza numele, este strigoi. Într-o noapte, acum câteva săptămâni, s-a transformat într-o gâscă, a intrat în poiata lui… (din nou se dădea nume concret), să-i fure laptele de la vacă. Gazda a bănuit și a intrat în poiată, a prins gâsca în sac și i-a dat o mamă de bătaie să se învețe minte. A doua zi, badea, care se transformase peste noapte în strigoi, abia putea să umble de bătut ce era. Dintre cele care ascultau povestea, se găseau câteva care să spună că l-au văzut pe cel bătut, dar nu știau de unde i se trag vânătăile. Se vorbea de asemenea despre unele femei bătrâne din sat, care știau să facă vrăji pentru căsătorie, pentru despărțirea unor tineri, pentru orândă (adică pentru cel sortit). Așa se spunea că, pentru a-i lega pe doi tineri să se căsătorească, se lua noroi de pe pragul casei, lăsat de urma flăcăului, și se lipea de hornul din casa fetei, repetând de nouă ori: „Cum se lipește tina de horn, așa să se lipească... de…” (aici se spunea numele tinerilor). Se spunea că așa și-a măritat o femeie din satul vecin fata „bătrână, slută și proastă” după un flăcău „fruntea satului”. A făcut boscoane (vrăji) 135

Zestrea strămoșească cu un smoc de păr, un pieptene, o batistă înnodată, și cu alte elemente magice, pe care le-a pus într-o oală de pământ îngropată sub patul celor doi tineri, dar când „mireasa”s-a îmbolnăvit, nu a putut muri până când soțul ei nu a scos oala să o spargă, la apusul soarelui, în crucile uliței (adică în intersecție). După ce a spart oala, a văzut adevărata față a nevestei lui și s-a îngrozit.

Abia atunci și-a dat seama că toată povestea lui de dragoste nu a fost altceva decât o vrajă. Aceste povești se spuneau cu însuflețire, iar la plecarea acasă, fetele erau îngrozite de ceea ce ar putea să le iasă în cale, dar probabil, și atunci ca și astăzi, dorința de adrenalină le aducea și în zilele următoare în habă. În haba fetelor de măritat se așteptau feciorii. Dacă aceștia întârziau, fetele aveau ”metode” să-i determine să vină mai repede. O astfel de metodă era cea a ciurului. Se făcea un foc în curte, se puneau într-un ciur boabe de porumb care făceau cocoși (popcorn) și plimbau ciurul pe deasupra focului repetând: „Cum nu au hodină boabele de mălai în ciur, așa să nu aibă hodină nici…(numele flăcăului) până ce va veni la mine”. Fiecare fată repeata numele drăguțului ei, ținând de o parte veșca (partea laterală) ciurului.

Fetele cântau în așteptarea împlinirii magiei, mai torceau câte puțin, spuneau glume sau le ironizau pe cele care nu s-au măritat încă și trecuseră în rândul fetelor bătrâne: „Că i s-o lunjit grumazu’/ Cât o tăt sărit pârleazu’/ Să steie badii-n picior/ Și-o rămas după cuptor”, sau pe cele bogate, care erau alese primele la măritiș: „Săracile sutele/ Cum mărită slutele/ ” sau deplângând soarta celor care, deși se iubesc, nu pot fi împreună, pentru că nu sunt de acord părinții, pentru că nu au aceeași putere economică, nu sunt la fel de bogați: „Vai, săraci de boi și vaci/ Cum despart oamenii dragi”. Dacă vreo fată sau femeie îi făcea curte unui băiat sau bărbat nepotrivit, era atenționată: „Ochișori mândri rotați/ Luați seama ce lucrați/ Să nu v-aflați înșelați/ Ochișori mândri cerniți/ Luați seama ce iubiți / Să nu v-aflați celuiți”... După sosirea feciorilor, începeau jocurile. Feciorii mai îndrăzneți se adresau gazdei: „Lele…nu vezi că s-o gătat fotoghinu în loampă?” în timp ce altul sulfa ca să stingă lampa. Până când gazda, bombănind: „Bată-vă norocu’, să vă bată!” aprindea lampa, feciorii și fetele apucau și se sărutau. Dacă unui fecior îi era dragă o fată, îi fura fusul și alerga cu el afară. Fata se prindea în jocul lui, mergea după fus, apoi rămâneau câteva minute împreună, în întunericul nopții, la „Gâscă”. De ce i s-o fi pus un asemenea nume „Gâscă” acestui moment de intimitate, nu se știe. Ca să se lase conduse acasă, fetelor li se fura batista (întotdeauna agățată la brâul șorțului, la vedere). Fetele motivau că nu pot merge acasă fără fus au fără batistă, că mamele lor sunt foarte severe și: ”Doamne, ferește! Mă omoară mama!” Totul era o înscenare nevinovată, pentru ca cei care se iubeau să poată fi împreună câteva minute. Mamele, de obicei, pândeau venirea fetelor acasă, le lăsau la poartă un timp scurt, după care ieșeau și le chemau în casă. Cuvintele și îndemnurile părinților erau respectate. Nimeni nu îndrăznea „să felelească” adică să contrazică. Era un anume respect instituit între părinți și copii, între oamenii de diferite vârste, între femei și bărbați. Spuneau bătrânii satului că, mai demult, soțul și soția se adresau unul altuia cu pronumele de politețe: „dumneata”, folosirea numelui personal: tu, el, ea - era o adevărată jignire. Haba femeilor era „mai așezată”, adică fără prea multe activități distractive. Ele își duceau ţuică „îndoită” cu apă și îndulcită cu zahăr ars sau vin îndulcit iar uneori mai duceau și câte ceva de „îmbucat”, câteva plăcinte sau „pancove” (gogoși). În timp ce făceau câte o pauză de la tors se mai ”dedulceau” cu câte un păhăruț, ca să „sfârâie fusul mai cu spor”. Vorbeau despre familie, despre copii și neapărat treceau în revistă toate evenimentele satului. Aici avea loc un adevărat „buletin informativ”. Aici se afla cine cu cine umblă, cine cu cine se căsătorește, care bărbat bea și nu-și onorează familia, iar dacă se întâmpla să vină vreun soț după șoție, era luat peste picior, fiind acuzat că-și „teme” nevasta (adică este gelos): „Să știi că de ce te temi nu scapi”, „Tăt tâlharul se teme de tâlhărit” sau îl ironizau cu vorbe rimate: „Cine-și teme nevasta/ nici n-a bea nici n-a mânca/ stă ca halduru la soare/ și pică de pe piciare” sau: „râde lumea și-l suduie/ nici la dracu nu-i trăbuie/ cine umblă a vădăsli/ pe urmele nevestii”. Dacă venea în habă câte unul căruia îi plăcea băutura, femeile îl invitau să bea, iar dacă el se codea puțin ele îl taxau: „lasă și nu face așe hâd, că pe unde o trecut boi și vaci cu coarnele așe (aici făceau semn cu brațele larg deschise) mai trece și păhăruțul ăsta” (făceau referire la faptul că și-a băut truda și averea).

Aici se știa totul: „biata… a rămas iară groasă” (gravidă), cutare…„Îi așe (adică pe ciclu) de două săptămâni”, „pă... o bătut bărbatu tăt în gură, ca pă coasă, că o suduit de s-o sculat ulița în gura ei”, „fata lui… n-o mărs la școală că o zâs mă-sa că și dacă n-a ști table înmulțirii poate săpa și secera…” Nimeni nu scăpa de judecata femeilor adunate aici. Vremurile vin, vremurile trec și duc cu ele și bune și rele, laolaltă. Au fost oameni buni și de omenie, au fost și ei copii, tineri, maturi și vârstnici, cu problemele lor, cu visele lor, cu dorințele, de multe ori neîmplinite… Au plecat „pe o cale nenturnată”, vorba poetului, tot așa cum vom pleca cu toții, iar în urma noastră va rămâne doar o poveste din care poate că va rămâne doar ceea ce ni s-a părut că este spre zidire. Aici este o frântură de timp, o zvâcnire de viață, o rază de lumină așezată într-un tipar ce nu va dăinui în timp decât în măsura în care scrisul va rezista.

136

Zestrea strămoșească Încondeierea ouălor (județul Botoșani)

Lilioara Macovei

Moldova este o zonă foarte cunoscută cu privire la păstrarea unor vechi tradiții și obiceiuri, aduse până în zilele noastre, bineînțeles, cu multe îmbunătățiri.

Voi prezenta, așa cum îmi aduc aminte, ceea ce făcea mama mea înainte de Paște, când încondeia, adică încresta ouăle.

Mama mea, Maria Andruşcă, după căsătorie cu tatăl meu, Sergiu Grapan, devenită Grapan, ne povestea multe obiceiuri pe care le avea lumea din satul Caraiman (din județul Botoșani) și din împrejurimile lui, și pe care le-a păstrat cu sfințenie. Obiceiurile și tradițiile frumoase din timpul posturilor, anumitor sărbători religioase, a câşlegilor, hramurilor, etc., le voi descrie și eu exact cum mi s-au povestit, pe unele chiar le-am văzut și petrecut.

O bunică a mamei mele era de prin părțile Dumbrăvenilor de Suceava, bunica vitregă, adică a doua nevastă a bunicului dinspre mamă.

Din povestirile mamei mele, femeia aceasta venită de la depărtare, era de o mare bunătate și generozitate. Îi iubea pe cei șapte nepoți vitregi fără nicio şovăire. Le cumpăra dulciuri de care erau pe atunci, fără să știe bunicul, care părea mai rău și mai mereu mânios, dar el era preocupat de treburile bărbătești, apărea ca un haiduc cu părul lung, cojoc până la opinci, opinci din piele de porc, pantaloni de pănură și umbla tot timpul călare pe cal.

Bunica Mariţa nu stătea niciodată și nu era obosită nicicând. Povestea frumos, cânta de jale, poate și pentru că de mică viața nu i-a fost ușoară și făcea plăcerile nepoților vitregi, poate singura ei mare bucurie.

Postul Mare pentru bunica mamei era o strădanie frumoasă. Cea mai mare bucurie a nepoților, de fapt a nepoatelor, era încrestarea ouălor, încondeierea. Aproape de Paște, cu vreo săptămână, două cel mult, se făcea pregătirea. De aici, vă povestesc ceea ce mama mea punea în ordine pentru acest lucru, după cele învățate de la bunica ei, doar că puțin mai diferit, și mă voi referi la culorile folosite pentru vopsirea ouălor.

Tatăl meu construia chişiţa. Aceasta era un instrument cu care se încrestau ouăle.

Dintr-o foiţă foarte subțire de cupru sau aluminiu (subțierea se făcea prin bateri cu ciocanul până se obținea o foiţă fină) se făcea un cilindru de lungimea unei unghii și în interiorul lui se punea un fir de păr de porc sau cal.

Acest cilindru fin se lega de un suport de lemn lung cât o jumătate de creion şi cam tot așa de gros. Tot ansamblul acesta se numea chişiţa și cu ea se desenau pe ou diferite motive, cu ceară curată, de albine.

Ouăle se spălau foarte bine și la sfârșit se ștergeau cu oțet pentru o ultimă degresare.

Pentru că ouăle trebuiau mâncate, încresterea lor se făcea cât mai aproape de Paște.

Se pregătea culoarea din coji de ceapă albă. Cojile erau adunate din iarnă și trebuia avut grijă să fie bine uscate. Acestea se fierbeau cu apă și, la sfârșit, se adăuga puțină sare și oțet, ca să nu se şteargă culoarea de pe ouă.

Încresterea ouălor, adică desenarea, împodobirea, se făcea cu chişiţa înmuiată în ceară topită.

Ceara curată, de albine, se punea într-un vas gros de tablă, de obicei asemănător unei căni cu gura mai largă. Acest vas se ținea pe plita încălzită sau pe cărbuni într-un spațiu deschis, de obicei afară, dacă era cald. Încresterea ouălor era o muncă frumoasă și așteptată de copii. Mama împărțea oul în patru, pe lung, apoi pe fiecare sfert desena cu ceară frunza de stejar (ca element de trăinicie a casei), crucea lui Iisus Hristos, calea omului și câte or mai fi fost. Alteori, oul era împărțit în două pe lung, apoi în două pe lat și se desenau alte motive populare (cârlige cu puncte ca o învolburare de apă, frunze cu puncte în interior, fiecare având semnificațiile lui).

După ce s-au desenat cu ceară toate ouăle, s-au încrestat, se puneau în vopseaua pregătită și se lăsau acolo până se considera că sunt fierte.

După ce se scoteau din vopsea, se dădea jos ceara de pe ouă prin apropierea acestora de o sursă de căldură (o lumânare, de obicei).

137

Zestrea strămoșească Așa că, acolo unde a fost ceara, rămânea locul alb cum era oul înainte de vopsire și, în rest, era roșu, așa cum era vopseaua. Ouăle se frecau cu o bucățică de slănină pentru a căpăta luciu și se așezau în captar, acoperindu-se cu un șervet nou.

La mine acasă se folosea numai culoarea roșie pentru vopsirea ouălor pentru că așa era tradiția casei. Aveam ouă încrestate pe masă tot Paștele. Dacă veneau rudele în vizită, erau servite, în primul rând, cu câte un ou roșu încrestat, se ciocneau, zicând ,,Hristos a Înviat! " și i se răspundea ,,Adevărat a Înviat! ".

Oul se mânca, dar înainte se făcea cruce mulțumind lui Dumnezeu pentru că s-a ajuns în ziua Învierii Domnului Iisus Hristos.

Cojile de ouă rămase după folosirea conținutului, erau adunate și aveau un anumit drum. După a treia zi de Paște, o parte din cojile de ouă se duceau la o apă curgătoare, se aruncau și se spunea: ,,coji de ouă fierte umblați pe-ndelete până hăt departe până-n miez de noapte și în zori de zi la mine-ți veni ouă bune toate să vă pun la cloşte pui să iasă mulți pui de găinuţi"

Se făcea cruce spunând ,,Amin".

O altă parte se arunca în ogradă să fie hrană ,,cotcodăcitoarelor", adică, găinilor, zicând: ,,mâncați coji de ouă că vă place vouă că-i trup de la voi bun și pentru noi să v-ajute vouă ca să faceți ouă puișori o mie și-o ogradă vie"

Menționez că ouăle pentru încrestat nu erau numai de găină, se foloseau și cele de rață și, mai puțin, de gâscă.

Astfel se încheia o mare sărbătoare, Învierea Domnului Iisus Hristos, oamenii fiind bucuroși de o nouă înnoire a unei părți din viață, spovediţi și împărtășiti, curaţi la suflet, cu gând bun, plecați mai departe pe drumul vieții.

Dicţionar de regionalisme: captar- vas asemănător unui coş de pâine făcut din fire subţiri de răchită fiartă sau din fire de papură pănură- ţesătură din lână bătută cu furculiţa, folosită la confecţionarea pantalonilor sau a sumanelor bărbăteşti suman- o haină ,,trei sferturi”, folosită pe timp de iarnă de către bărbaţi 138

Zestrea strămoșească Boala şi leacurile băbeşti (județul Sălaj)

Maria Pădurean Pop

Referindu-ne la lipsurile care erau în lumea satului, în special nevoi ce îngreunau traiul țăranilor noștri, un mare necaz era lipsa doctorului şi a medicamentelor, care să trateze bolile vremii, iar aceste lipsuri aduceau după ele numeroase decese, și bolile nu ţineau cont de vârstă. „Mergeau oaminii la punctul sanitar, la Hida sau la Panticeu. Din cauza lucrului mult, a oboselii, a netratării, a mâncării slabe, mulţi dintre ai noştri au ajuns rău, unii la sanatorul din Savadisla, alţii în groapă. N-aveam pirule, n-aveam leacuri cu ce ne trata!” Boala îngenunchia, uneori nemiloasă, un sat întreg, luând cu ea multe vieţi. Boala secera în cruzimea ei, înghiţând în secera fără milă, atâtea suflete. Despre cea mai frecventă boală în lumea satului nostru, aflu de la ai mei, că era „boala sacă”, o boală de plămâni. Ea a pricinuit un număr mare de decese în rândul tinerilor, în special, dar uneori şi al celor mici. Uneori, decesele erau determinate şi de faptul că părinţii şi bunicii erau ocupaţi cu multele probleme şi nevoi cu care se confruntau şi treceau cu vederea unele semne vizibile, ale bolii. Mergeau la medic în momentul în care nu mai aveau ce face, nici ei, nici medicul. Capătul de drum nu mai avea cale de întoarcere. Porţile neputincioase se închideau în despărţiri dureroase. „Mare jălanie era pă tăt satu... mare de tăt, când murea câte un fecior, vo fată sau vrun coptil.” De multe ori însă, femeile experimentate ale satului reușeau să aducă însănătoșirea bolnavului: „Api, merem şi noi să ne cotăm leacu, dacă nu l-om afla pă sate, ne-on întorce la leacurile noste de-acasă!” „Dacă aveam „bube dulci” (o infecție cutanată), bunicile noastre luau o nuia de mesteacăn, o încălzău bine la foc, iar zama ce curjea din ie o puneu numa bine într-on taljer uări blid, cum vrei a zâce, şi cu ie unjău bubele noste dulci” și după câteva astfel de tratamente, boala trecea. „Dacă avem ulcior la uăti, ne dădem cu sudore di pă fereastră pântru a ne trece. Să vezi cum o strânjăm cu dejetu şi ne doctorem cu ie! Dacă ni să făceu zăbele la gură, (aftă) ne dădeu bunicile cu coada de la mâţă, ca să se ducă. Dacă ne intra on goz în uăti trăbuie să cotăm şi să merem la muierea care ave lapte pântru a să mulge în ochiul nost.” Aceste leacuri au fost testate vreme îndelungată, până prin secolul trecut. ”Dacă ni să făce puşte, ne pune să scoptim (scuipăm) de tri uări pă ploptăn (plită) de numa sfârăie... şi mai făcem şi dialogu...

- Am o puşte...

-Du-te-n vale cu ie !”

Acest scenariu se repeta de trei ori, în timp ce „pacientul ” scuipa în dreapta și în stânga. ”Câteodată, cum ne băgam pân cătreţ, mai umblam cu găinile... era bai mare! Ca să scăpăm de păduți, bunicile ne puneu să ne uităm în fântână, ca să zbore păduții di pă noi... altele puneu pruncii să se uite şi să şi scoptească de tri uări în fântână, ca să scape de ii... zâceu că numa aşe să poate”. „Când ni să făce mnijăl, luam un hir de păr din cap îl legam cu el şi-l lăsam aşe până să usca.

Durerea de cap să împrăştie cu florile morţilor, pă care le luam și înconjuram capul de tri ori spunând: ,,Când a mere floarea asta de unde am luat-o, atunci să mă doară pă mine capu’ ”.

De remarcat că toate ritualurile se repetau de trei ori. Se repeta descântecul de trei ori şi se aruncau floricelele peste cap, iară durerea parcă, parcă mi-o lua mama cu mâna!, „că doră ce pirule şi doctori ne mai trebe, pirule erau aeste şi erau lângă noi, multe şi în tătă grădina, erau făcătoare de mninuni”.

Descântătoarele satului, în vremea în care se plămădea încă o structură culturală străveche, impresionantă prin profunzimea ei arhaică, rămân figuri cu rezonanţă în lumea satului nostru, prin spectacolul descântecelor pe care le-au ţesut în jurul unor situaţii. Poveşti, multe poveşti creionate în jurul unor nume şi ale practicilor „cu boscone”, cum grăia satul, s-au conturat acolo, în lumea lor. Recunoscute fiind prin darul vindecării prin „leac băbesc” numit simplu „boscoane”, ele ţineau în secret acest meşteşug, accesul la text fiind dificil sau aproape imposibil, fapt pentru care, conţinutul s-a stins odată cu descântătoarele lui, iar dispariţia acestora a însemnat în acelaşi timp şi dispariţia practicii, a puterii prin descântec. În cazul în care pe obrazul tinerelor se arătau „nişte pente cavisine”(pete maro), care aveau darul de a „veşteji obrazu”, tinerele luau drumul „cotatului”. Iată conţinutul unui astfel de leac, aşa cum s-a păstrat în mintea unei doctoroaie a satului, ce se spune că a dat rod : „că doră bosconele lor şi boscorodelile lor tomneu năcazurile”.

Descântecul lor era abia șoptit : 139

Zestrea strămoșească „Lună nouă, lună nouă Mână fetele să-mni spele pentele ! Şi zâce aşă de trei ori, iar în final scuipau păstă apă, în semn de cruce. Apoi, puneau în apă o creangă de busuioc și cel beteag trăbuia să se spele de trei ori, în trei dimineţi, înainte de răsăritul soarelui”. Când „zvâre”(arunca) apa la colţul drumului iar descânta: „Lună nou/lună nouă / Ai mânat fetele/Să-mni spele pentele”. Şi se repeta în acelaşi număr magic, de trei ori. Cunoscute în sat erau şi descântecele pentru „diochiul copiilor”, dar aici fiecare casă îşi avea „doctorul său şi leacu’ său”, adică bunicile şi mamele, care se pricepeau să facă descântecul. Descântecul să făcea cu cărbuni scoşi din cenuşa cuptorului, iar mai târziu ritualul se făcea „,cu beţe din pocu, cu moşini (pachetul de chibrituri) ori cu o lingură de sare”. „Să cota de bube răle, la care li să zâceu „moime”, și se foloseau lucruri care erau la îndemână.

Erau în sat femei tare pricepute în darul de a cota şi descânta ca leac în beteşug şi cel beteag se făcea sănătos, aşa cum i-ai lua cu mâna boalele.” Aşa spunea satul despre descântătoarele sale „du-te şi tu la lelea Irina, la Anişcuta, uări la Ienoşoie, că aşă te-a tomni de gândeşti că ţ-a lua cu mâna tătă boala din cioante de gândești că nu ai fost betag niciodată”, erau îndemnurile ce deschideau drumul către ele.

Dacă unele „cotau cu o cârpă de lână pă care o frecau ş-o scuturau pă ploaptăn, mai şi scopteu pă ie, altele ştiau să cote de farmece în finjia (cana) cu apă şi zâceu cam aşe: „O vinit o pasăre cu clonţu de hier,/ Cu aripti de hier,/ Cu tăt corpu de hier,” şi repeta de trei ori, iar dacă ”pacientul”căsca atunci când să zâce descântecu de i să vedeu tăţi dinţii din gură şi să lasa pă spate, să știe precis , numa bine, că-i de leac”. O practică „de verificare” era semnul că cel „cotat” să lăsa pe spate cu ochii bulbucaţi, scăpaţi peste cap”, de ne şi spăriem bine cu tăţii şi o mai şi luam la fugă, dar... no, tumna bine că io fost de leac fătuchii, fecioraşuli!”.

Bubele de tot felul erau tratate şi ele cu descântece, de „bătrânele” satului. Cu ajutorul unui bănuţ, se freca porţiunea afectată, cea cu bube, şi se spunea descântecul, o boscorodeală pe care nimeni nu o mai știe astăzi. Bănuţul îl punea apoi în apa în care se spăla „pacientul”, iar apa cu bănuţul era „aruncată încrucile drumului”.

Scrântitura ori muruclitura era o mare problemă, deoarece îi oprea pe oameni de la lucru : „Ş-api când oarecineva să întâmpla să-şi murculească o mână repede să ţâpa cotătoarea noastă, care ne aşăza înaintea dumnisale, ne apuca de mână şi tăt aşă ne freca cu jăjătile dumnisale pă mâna noastă, cât în sus pă ie, cât în jos, se uita drept la noi şi zâce descântecu : ,, Sclintitură, murculitură /Dumnezo trecură /Petre nu putură/Treci Petre/Nu poci Domne/ Podeaua s-o clătit/ Mâna Petri s-o sclintit. Şi tăt zâce asta de câteva ori, ne freca bine pă tăite părţile ei, până ce ne trece, mâna sâmţăm că să pune la loc”. În cazul în care erau copiii care aveau buboi, (abces) se scutura un ciur ca şi cum s-ar cerne fărina şi să descânta: ”Măi, buboi, buboi, buboi/ Unde-i unu, hie doi/ Rădăcina să nu-i săce/Unde-s doi să hie zăce/ Măi buboi, buboi, buboi/ unde-s doi să hie patru/ să nu să mai facă altu’ ”.

Cam aşa sunau vorbele descântecului, deşi el pare mai mult un blestem, oamenii satului spuneau că era totuşi de leac „şi nime nu ieşă de-acolo fără leac şi fără tămăduială, că aşa erau ele, „doftoriţăle satuli”, mereu culeacu în mâini şi-n puterea vorbelor.” „Dacă era vreun copil speriat, să smulje păr de pă animalul care o adus spărietura: căţăl, câine, ce o fost, îl puneau într-on capăt de cârpă și cel spăriet era afumat cu părul acela, ca să treacă spărietura.”„Când nu se sâmțeau bine oamenii, trebuia să li se descânte de diochi. Luau de pă stelagie fingia pe care o umplea cu apă din videre, apucau fierul din lada cu lemne şi deschizând uşiţa de la cuptor trăgea cărbunii încinşi bolborosind ceva, pe semne că îi număra. Apoi spuneau tare: „Cum să sting cărbunii în vatră, aşă să se stingă şi diochiu pruncului/ Cum să sting cărbunii în vatră, aşă să ptiară diochiu di la fată /Cum ptere roua di la faţa sorelui/”.

Apoi, sufla peste cană semnul crucii şi scuipa de trei ori în ea, zicând: „no, amu hai şi scopteşte şi tu!” Dacă se nimerea să fie și alții prezenți, trebuia să scuipe și ei de trei ori în cană, după care cel deocheat bea de trei ori, apoi cu trei degete împreunate se făcea „în senmnul crucii” pe frunte, obraji... și pe mâini. Dacă se duceau cărbunii la fundul cănii, cotătoarea spunea triumfător: ”ţ-o fost de leac! Ai fost diuătetă, vai de capu tău!”

Bunicile erau mereu preocupate de binele nepoţilor şi, de aceea, uzau de toate practicile prezente în lumea satului, pentru că: „nici on hir de păr să nu s-aproptie de coptilu nost!” Iată că, dintr-un ciur părăsit, se tăia o bucăţică mică, pe care mamele, dar mai ales bunicile, o punea într-o aţă şi-o aşezau la grumazul pruncului, sub cămeşă. Scopul era să-l părăsască bolile, bubele, buboii şi să nu s-aproptie de el nici on rău, să-l părăsască tot răul, ”ca pă ciuru părăsit”.

Găsim mereu prezent usturoiul, în diversele datini păstrate în comunitatea satului. Mare putere mai avea „căţălu de ai”.

140

Zestrea strămoșească ,,Tinerii aveu cam tăţi cu ei căţălu’ de ai în jăb”, darul grijuliu al fiecărei bunici din sat, ca tânărul să nu se deoache. Aceeaşi concluzie de mai sus, o lume de semne, simboluri şi semnificaţii, pe care le întâlneşti la tot pasul. Fiecare vorbeşte câte ceva despre lumea aceea, ce fascinează până şi prezentul, prin inventivitate şi prin credinţele străvechi.

Tot la descântece se apela şi în alte situaţii limită, când nu era altă cale de urmat: „când nu le mai dădei de capăt era musai, zoiu, să cotăm şi alceva”, spun cu atâta convingere cei care vin de acolo. „Aşa, bunăoară, când în casa omului îşi găseau loc oaspeţi nepoftiţi, precum stelniţăle, adică nişte gonji mari şi negre, tare hâde, ce ieşău sara pă întuneric în casă, cu pticiore multe şi care muşcau de nu te putei hodini. Ele erau ca on lucru rău, ca on blăstăm pă casa omuli şi nu mai pute omu’ scăpa de ele. Apoi, dacă ne muşcau ne putem şi beteji de ele. Şi cum nu le prea găsăi leacu, ne ducem la descântătoare, la descântece”.

Era un adevărat scenariu, în „spectacolul” practicat. Astfel, casa peste care se abătea prilejul acesta, se părea că este o casă blestemată, aşa că trebuia să faci ceva ca să scapi şi, iată ce făceau aceşti oameni minunaţi, care găseau soluţii ingenioase la orice situaţie: „Sara, când era lună nouă şi când ea să arăta pă ceriu’ satuli şi nici on sătean nu să arăta pă lângă casa omuli uări pă drum ca să vadă asta, că nu era voie, bieţii oameni îşi încercau norocu’ pântru a scăpa de ele”. În ritualul acesta, două personaje, de obicei femei : una în casă, iar cealaltă afară, intrau în scenă. Actorul, care ieşea la întâlnirea cu Luna Nouă, nu avea voie să o privească atunci când ieşea din casă. Trebuia să meargă cu privirea şi capul lăsat în jos, spre pământ şi drumul său trebuia să ducă până sub fereastra casei. Ajuns la destinaţie, doar în acel punct se putea produce întâlnirea cu, „Craiul”, adică întâlnirea cu „Luna Nouă”. Atunci îşi ridica privirea spre cer, spre lună şi astfel i se adresa: „Crai Nou în ţară !” Din interiorul casei persoana implicată în poveste, deci partenerul de dialog, îi răspundea: „Stelniţăle să iasă/ Di la noi a treia casă !” Şi repetau formula, fiecare spunând acest lucru de trei ori, pentru ca des- cântecul să se prindă. Oamenii susțin că acea „Casă să curaţa de stelniţă, acestea mutându-se a treia casă”, până ce colindau tăt satu apoi, ieşău din sat.

Rămasă vie în memoria satului este „cămeşa ciumii”, care grăieşte de la sine despre o altă lume. Cu o existenţă îndelungată în perimetrul satului, practica arhaică a păpuşii de la capătul satului avea înţelesuri şi semnificaţii profunde, în cadrul comunităţii noastre: „Ea ave o misiune în lumea satuli. Înainte de tăite trebe să ştim că ea să pune la capăt de sat, între hotare, atunci când păstă sat să instala o boală, un năcaz, o nenorocire şi ea avea rolul de a o împrăştia, a alunga nenorocirea de pe stinarea noastă. Mai ales, să întâmpla când în sat apăre o boală de animale, pă iosagu satuli, numită ciumă”, de unde şi numele instalat în fruntea acestei practici. Cămeşa ciumii nu era orice fel de cămeşă, ci „era o cămeşă făcută într-on anumit fel ştiut de noi, o cămeşă care trăbuie plămădită în aceeaşi zi, adică noi, muierile din sat, ne strânjăm laolaltă, torcem, ţăsăm şi o cosăm tăt în zua aceea. Aşă să cerea, că altfel nu ave’ leacu’ pântru ce era făcută. Când pân sat era o bolă de iosag, o boală gre’ şi ne mure pă capete iosagu’, atunci noi muierile ne apucam şi torcem, ţăsăm şi cosăm o cămeşă numa’ într-o sângură zi, că aşe batăr s-a spărie ciuma ş-a părăsi satu. Ne strânjăm la on loc nouă muieri, că aşă să cere, ştiem asta di la bătrânii noşti. Când o făcem şi când mereu tinerii uări bărbaţii s-o puie între hotare, nu trăbuie să se uite înapoi, mereu tăt cu spatele cătă sat, că iară aşă cere obdiceiu dintădeauna, că dacă nu, nu avem haznă de leacu ii şi ne zolem fără rost, fără să scăpăm de năcaz. Că s-o făcut de multe uări „cămeşa ciumii” de bătrânii noşti şi numa aşă o scăpat satu de ghearăle lucruli rău.” Desigur că practicile și ritualurile străvechi sunt multe și multe dintre ele au pierit odată cu cei care le practicau…

Credința în puterea acestor farmece era foarte puternică și poate căde aici deriva și eficiența lor.

Dicționar de regionalisme:

pirule – tablete taljer sau blid- farfurie goz – praf, mizerie, rest vegetal puștea pe limbă – stomatită aftoasă cătreț – coteț păduți – păduchi mnijăl –nev, neg a se cota – a i se ghici a zvârli – a arunca moimă – abces ploaptăn – plită a murucli- a face luxație stelajie sau almar – dulap din lemn cu rafturi finjie – cană a avea haznă – a avea profit, a-i prii a se zoli – a se agita

141

Zestrea strămoșească Obiceiuri din satul gorjean Piscoiu profesor Gheorghe Sinescu Descântec de bubă O bătură, o meliţară, o toarsără, o făcură jirebii, Liuţă, având el o bubă la piciorul drept, O fârşiră, să se fârşească junghiul di la Gheorghe!

Vine acasă la Ioana, o roagă să-i descânte Pusără pânza, o ţăsură, o fârşiră, să se fârşească Cu iazmă, busuioc şi cărbuni din cuptor Junghiul di la Gheorghe! O spălară, o nălbiră, (Ea da cu bobii, descânta, lega, dezlega).

O fârşiră, să se fârşească junghiul di la Gheorghe!

Omul se culcă pe pat, cu faţa în sus O croiră, o făcură cămăşi, le purtară, le murdăriră, (Femeia era regizorul şi Liuţă actorul), Le spălară, să se spele junghiul lu’ Gheorghe din Şi se-nchină de trei ori cu sare, iar Coastă! Le purtară, le rupseră, le terminară, să se Ioana, lângă Liuţă, începe să spună, Termene junghiul de la Gheorghe din coastă!

Mişcându-şi degetele mari pe fruntea lui: Amin, Amin! Descântecul din limba mea, de la „Bubă neagră, bubă albă, bubă şerărie, Dumnezeu, de la Maica Precista şi de la sfânta zi Bubă vişinie, bubă cu dălac, bubă cu De azi. Io, Tina, sunt descântătoare, Maica Precista Izdat, bubă văcească, bubă oiască, Să fie lecuitoare, leac să aibă Gheorghe din limba Bubă porcească, bubă câinească, Mea, de la Dumnezeu, de la Maica Precista şi de Bubă mâţoasă, bubă iepurească, La Sfânta zi de astăzi!”

Bubă de nouăzeci şi nouă de feluri, Nu ştim dacă junghiul descântat de Tina nu mai Nu săgeta, nu cuţita inima lu’Liuţă, Durea, dar casa descântătoarei era plină, Că cu sare te-oi săra şi cu gura te-oi zi şi noapte, Sufla şi-n mare te-oi arunca!

Chiar se planificau femeile, din timp, când mergeau (Din când în când Ioana căsca şi Sau veneau de la tămâiat dimineaţa, pe nemâncat.

Acesta era semnul că descântecul Avea leac pentru vindecarea rănii).

Să te duci la fetele împăratului, De deochiat Că acolo te aşteaptă cu mese puse, Cu făclii de cear-aprinse!

Când cineva era, la noi, bolnav de deochiat, Acolo ai unde te aciuia, unde adăsta, Doctorii satului erau femeile Ioana Andrei, Să laşi pe Liuţă curat, luminat, Maria Miculete, Veta Rădulescu şi Păunescu, Ca argintu stricurat, ca Maica Care avea fiecare varianta ei. Ioana Andrei Precista şi l-a lăsat vindecat!

Vindeca pe cel bolnav, cu descântecul numai Nefiind doctori odată, omul apela şi De ea ştiut în sat, la deal şi la vale: Credea în descântecele babelor din sat. „Fugi deochi din creierii capului, Tina descântă de junghi Din faţa obrazului, din zgârcitul Când te ţine un junghi, în orice timp, Tina ia Nasului, din gogoşile ochilor, din Fuior de la Bobotează, cu o mână îl sloboade, Piele, de su’ piele, din inimă, de Cu alta-l răsuceşte, ţinând amândouă mâinile Su’ inimă, din nouăzeci şi nouă La spate, apoi, aţa o face cât este corpul omului, De uşurele, că eu oi pune sânge O îndoaie, din ea face un cerc şi-l pune-n podul În sânge şi os în os, să rămâie Palmei, iar în mijlocul cercului, pune sare pe care Pruncu’ mai sânătos de cum a fost!

Bolnavul o linge de trei ori, apoi, aţa se întoarce, De o fi deocheat de femeie, să-i pleznească Se bagă după gât şi pe sub braţ, se ţine acolo până Ţâţăle, să-i pice cosâţăle!

Se-alină durerea, fiind aruncată de cornul vitelor.

De o fi izbituri de la Dumnezeu, Tina îşi face cruce şi începe-a descânta cu har: Să să ducă une popa nu citeşte, „Plecară doi oameni mari cu două sape-n Une fată mare coadă nu-mpleteşte, Spinare, să sape ogorul de cânepă din crivină.

Une cocoşii nu cântă, une câinii nu latră! Îl săpară, îl fârşiră, să se fârşească junghiu’ Acolo să locuiască, acolo să vieţuiască, Di la Gheorghe (acesta era bărbatul ei)!

Din trupul pruncului să pornească! Îl tocară, îl fârşiră, să se fârşească junghiul Sfântă apă curgătoare, De la Gheorghe! Sămănară cânepa, o copăiră, cum speli toate locurile O fârşiră, să se fârşească junghiu’ di la Şi toate văile şi le curăţăşti, le înverzeşti Gheorghe! Crescu cânepa mare, s-aleasă a de Şi le înfrumuşeţăzi, aşa să speli pruncul, Vară de a de toamnă. Să se aleagă junghiu’ di Să-l însănătoşeşti, leac să-i dea Dumnezău La Gheorghe di su’ coastă! Şi de la Sfântul Cristos, de la Maica Precista O culeasără, o fârşiră, să se fârşească junghiu’ Să-i fie sănătatea cu folos!

Di la Gheorghe! O băgară în baltă, o topiră, Să se topească junghiu’ di la Gheorghe!

142

Zestrea strămoșească Strigătura

Nicolae mergea la horă în opinci şi jucând striga: „Nu te uita la opinci / Că te fac să le mănânci!”, Iar celor care nu jucau bine şi care stricau hora: „Sus, sus, picioare moi / Că dă dracul peste voi!”

Ilie Cocoşel, roşu şi mereu bine dispus striga: „Joacă surda şi cu mutul / De se dărâmă pământul”.

Cei vizaţi nu se lăsau şi răspundeau repede înapoi: „Nu te uita că joc rău / C-aşa joacă neamul meu / Că de-ar fi ştiut mai bine / M-ar fi-nvăţat şi pe mine”.

Nicolae al lu’ Mielu ştia bine fetele leneşe: „Azi la joc, mâine la joc / Mălaiul de joi în foc”.

Ironic, flăcăii din joc introduc în discuţie şi pisica: „Bătui mâţa cu vătraiul / De ce nu-mi scoase mălaiul / O bătui de-o omorâi / De ce nu-mi fierse făsui. / O bătui şi peste coadă / De ce nu-mi prăji şi varză”.

Mama Gela din Voivoda îşi cheamă fiica la muncă: „ - Hai, copilă, la ogor! /- Ba, mamă, ochii mă dor / - Hai, copilă, la jucat !/ - Stai, mamă, c-acuş mă gat!”

Fetelor necinstite (tinerii le ştiu prea bine) li se striga: „Nu mă bate, maică, bate / C-am şezut mai mult Pe spate!/ De-auzeai cum se ruga / Ai fi stat şi Dumneata / Şi mie chiar îmi plăcea”.

Costică Olaru di la deal are tot timpul vorba lui: „ Mândro, de urâtul tău / Nu mai plouă Dumnezeu / Când dă câte-o picătură / Vine vântul şi mi-o fură”.

Ilie al lu’Gică nu le scapă nici el de a le ironiza: „Măriţă, de dragul tău, / M-aş băga la tatăl tău / Ziua să spăl vasele / Noaptea să-ţi moi oasele”.

La nuntă, Ion Vuvaru când se joacă cămaşa soacrei: „Soacră, soacră, nu juca / Că cămaşa nu-i a ta!/ I-a unuia di colea / Azi ţi-o dă, mâine ţi-o ia / Şi rămâi cu treanţa ta / Care-a fătat mâţa-n ea” La jocul „Brâul” Titică, vesel strigă aluziv: „Tot pe loc, pe loc / Să răsară busuioc / Busuioc Cu frunza grasă / Să-l dau la mândra frumoasă”.

Costel al Tinii vede fete care joacă „pe-un picior”, Trăgând distrate hora în faţă şi-n spate şi el strigă: „Trageţi hora mai la vale!/ Sus buricul, domnişoare!”

La jocul „Crăiţele” lua parte şi părintele Andrei, Iar tinerii din joc strigau toţi, chiuind de bucurie: „Să jucăm „Crăiţele” / Pupa-ne-ar părintele!”

La „Jiancă”, Constantin Codreş, Dumitru Andrei, Dumitru Popescu, după ce fata era „adusă de la Galaţi”, Comandau: „Frunzuliţă doi baboi / Şi la dreapta câte doi!/ Frunzuliţă şi-o lalea / Şi la stânga tot aşa!”

Jucătorii se desprind de mâini, bat din palme şi strigă: „Două fire, două paie / Ia „Jianca” la bătaie!” Şi apoi joacă câte un băiat şi o fată, strigând veseli: „Şi iar verde baraboi / Şi la stânga câte doi / Şi la dreapta tot aşa / Na, na, na, „Jianca” mea!”

La „Hora iute”, Titică, roşu ca focul, strigă, gesticulând: „I-auzi una, / I-auzi două, / I-auzi trei, / I-auzi patru!”

143

Zestrea strămoșească Tradiții și obiceiuri, satul Săcel, județul Maramureș Claudia Elena Peter

Localitatea Săcel din județul Maramureș este locul miraculos, contrastant și inepuizabil, pe care l-am descoperit prin căsătoria cu un moroșan-săcelean, unde în fiecare an revin cu drag, pentru a mă încărca cu energia locului.

Comuna este situată la poalele Munților Rodnei, ale vârfului Pietrosul Rodnei, la obârșia Izvorul Izei, o localitate cu populație de aproximativ 3800 de locuiPeisaj din Săcel, Maramureș tori, având în majoritate o credință creștin- ortodoxă.

Zona muntoasă, care se relevă majestuosă zvârlind casele pe coamele abrupte ale dealurilor, oferă un peisaj mirific. Căsuțele cu pridvor din lemn conviețuiesc cu suratele lor modernizate.

Oamenii sunt harnici, vrednici, cu credință în Dumnezeu, păstrând aproape valorile tradiționale ale educației părintești, dar aderând și la perceptele societății contemporane. O zonă de o bogăție intelectuală, vie, onestă, care a oferit personalități importante în toate domeniile de activitate, actori, pictori, doctori, profesori, antreprenori. Voi prezenta câteva dintre obiceiurile și tradițiile încă păstrate în Săcel, care dăinuie de mulți ani, prin permanentizarea meșteșugului tradițional al olăritului, confecționatul de măști ritualice sau măcinatul făinii prin metode clasice, în morile de apă situate pe cursul râului Iza. Ceramica de Săcel este cunoscută și apreciată, realizată de meșterul Cocean Tănase, transmisă moștenitorilor săi, actuala familie Burnar din Săcel, după vechea tradiție a vaselor nesmălțuite, a ceramicii dacice, arsă în cuptorul vechi de 300 de ani.

Meșterul Tănase Burnar la roata olarului Casa olarului, unde se poate vedea exact procesul de realizare și ardere a produselor, reprezintă un punct turistic important al satului, care aduce permanent turiști din toate colțurile lumii, atrași de minunea simplă prin care se confecționează vase perfecte din punct de vedere al formei, dar care sunt cât se poate de funcționale. Apa sorbită dintr-o cană de ceramică nesmălțuită de Săcel, se păstrează proaspătă și curată, laptele se prinde, transformându-se în„groscior” (smântână), iar sarmalele se fierb îmbietor în oala cu capac, uitată cu orele în lerul sobei. Decorația acestor vase este simplă; unda apei ca ornament principal, realizat în partea superioară, ca niște linii vălurite, se continuă la infinit, oferind o senzație dinamică, păstrând mișcarea circulară a oalei olarului, care construiește forma.

Lutul din care sunt confecționate obiectele este extras de la o adâncime de peste 10 m. Meșterii combină lutul roșu cu un tip de lut mai gras, realizându- se o pastă ce devine impermeabilă, prin lustruire și ardere.

144

Zestrea strămoșească

Unealta de lustruit se numește bârdicașul și este o piatră albă, de râu. Vopseaua cu care se decorează vasele este tot un tip de pământ colorat natural, pisat cu o lespede de piatră și înmuiat cu apă până devine fluid, cao vopsea ușor de întins.

Cuptorul este de proveniență romană, iar procedeul de olărit este dacic, astfel realizându-se o combinație ideală de tradiții, păstrate și omologate ca meșteșug tradițional, deosebit de important. Atelierul olarului din Săcel este un loc de mândrie locală. Oamenii simpli sunt artiștii care înfăptuiesc, prin trudă și creativitate, toate acele produse încărcate cu energie și frumusețe naturală.

La fel de mândri sunt săcelenii și de meșterul popular făuritor de măști tradiționale ritualice, Vasile Șușca. Un om „fain”, un artist deosebit, croitor prin formație, pasionat de pictură, care a găsit și a adus la lumină confecționarea de chipuri ancestrale, mistice, măștile de draci din Viflaim, aducând tradiția păgână a idolilor în credința creștin-ortodoxă. De Crăciun se umblă cu colindatul, iar cetele de copii și adolescenți se costumează și aduc vestea cea mare în casele oamenilor. Pentru acest eveniment, copiii își confecționează măști cu câteva luni bune înainte, pentru a fi cât mai credibili, cât mai înspăimântători și evident, autentici. Aceste măști sunt marca artistului popular Vasile Șușca, care a dus simpla confecționare puerilă a măștilor cetelor de copii colindători, la rang de artă. Folosind doar materiale naturale, piele, blană, coarne de berbec, meșterul realizează o operă autentică, ce fascinează și intrigă. Măștile lui sunt aducătoare de noroc, alungă spiritele rele, aduc energia pozitivă acolo unde ele sunt așezate.

Vasile Șușca, fotografie, artist Dana Buzoianu

145

Zestrea strămoșească Din întreaga țară și din afara ei, măștile lui Vasile Șușca sunt căutate, achiziționate și integrate locuințelor contemporane, fiind acea pată a autenticității și valorii tradiționale menite să exercite o amprentă personală, într-o lume a consumerismului și valorilor îndoielnice. Farmecul meșterului, vorba lui bună, inteligența șugubeață, glumele ușor pipărate cu care-și asezonează măștile sale, fac deliciul unei vizite autentice. Meșterul este invitat de onoare al autorităților, nu doar din Maramureș, ci și din capitală, iar la Târgurile Meșterilor populari din țară, este așteptat an de an de admiratorii muncii sale. De asemenea, măștile sale au călătorit în afara țării, aproape în întreaga Europă, până în America și Japonia, duse de turiștii care i-au vizitat locuința-atelier din Săcel, sau achiziționate de la târgurile tradiționale românești.

Un alt meșteșug, din categoria celor necesare traiului de zi cu zi, este măcinatul, atât de firesc, al grâului la moară. O tradiție pe cât de firească supraviețuirii poporului român, pe atât de neutilizată la prelucrarea și ambalarea produselor la nivel industrial. Oamenii din Maramureș păstrează nealterat și acest obicei, reușind să țină vie spectaculoasa moară pe apă.

Moara lui Mecleș macină boabele de grâu din care rezultă făina pentru pâine și coleșă. O moara frumoasă, restaurată și păstrată de proprietarul ei, construită la sfârșitul secolului trecut și cunoscută la nivel local și județean. Dănilă Mecleș o folosește cu mândrie, mecanismele ei perfect funcționale sunt puse la treabă prin acțiunea exclusivă a Izei, ce izbește sonor în mașinăriile din subteran unde frumusețea detaliilor morii se împletește cu mirosul divin de lemn și făină. O oază de rai, cum a fost numită de turiștii care o vizitează, surprinși de minunăția simplă a locului, de mecanismele pitorești ale măcinătorii, dar și de vâltoarea naturală, o uriașă mașină de spălat, care învârte destoinic cergele, păturile, țolurile, zestrea țesută de gospodinele harnice ale Săcelului.

De asemenea, dărăcitul lânii, procedeul prin care este curățată lâna de oaie și devine pufoasă, pentru a putea fi apoi toarsă, un meșteșug rar, aproape uitat, este exercitat tot la moară. Mașina de dărăcit este pusă în funcțiune de energia apei și acționează intensiv asupra texturii transformând-o pentru a putea fi ulterior prelucrată de femeile creative ale satului, care încă mai țes la război covoare, țoluri, cerge, pănură, ștergare, desagi și procuțuri. Comuniunea omului cu naturaeste exemplificată la superlativ în Moara lui Mecleș care, ajutată de forța cristalinei Ize, macină și spală, ajutând și îmbunătățind viețile oamenilor.

Tradițiile reprezintă esența vieții umane, valorile reale, impulsul primordial prin care ne identificăm cu Creatorul, prin harul așezat în locurile noastre de suflet la care aderăm, cu iubire și respect. Săcelul este un loc magic, o oază de frumusețe fizică și spirituală unde ne adăpostim ca-ntr-o îmbrățișare. Locul exercită forța Pietrosului, care se întrezărește de la fereastra albastră a casei părintești, amintind de cei ce au fost și au rămas în sat. Loc de inspirație, tradițiile sale păstrate au devenit perene în creația unor artiști contemporani, pentru care ceramica de Săcel sau măștile lui Vasile Șușca sunt motive de interpretare personală.

Ceramica dacică se regăsește în creația lui Adrian Peter, fiu al satului, artist plastic din Oradea, care a realizat lucrarea „Rezonanță”, pornind de la ceramica locală, dela unda apei desenată de meșterii populari, pe corpul infinit al vaselor. De asemenea, pictorul arădean Bogdan Tzigan își găsește inspirația în măștile lui Vasile Șușca, accesând situații personale, în care personajele sale poartă măștile tradiționale, realizând opere inedite, profund originale.

146

Zestrea strămoșească

Adrian Peter, „Rezonanța”

Bogdan Tzigan

147

Zestrea strămoșească Toamna, se numără... cucuruzii STelu Pop S-au gălbejit tăți cucuruzii, în holda dealului din sat, de-au năpustit din crâșma chiar și zuzii, s-adune rod de ciucălăi, de an mănos, din an bogat.

Cocoșii satului dau tonul și cheamă tăt norodu’n vatra satului, la sfat, înșiruiți, în zori, pornesc în cete, bărbați, muieri, bătrâni, copii și fete, spre holda ciucalăilor din sat.

Cu voie bună, spor ș’orânduială, ajung în margine de hat, bătrânii înțelepți împart cu chibzuială, rând după rând, ușor de numărat.

- ,,Amu, pă ei, feciori și fete, pă tăți să-i dați supuși, nu vă lăsați, până să ’nsară, dă osteneală răpuși, să nu rămână nici bob, nici ciucalete, pă vreun cocean neadunat, cu Domul înainte, cu voie bună, cânt și spor... porniți la atac!”

Un fluierat e semnul de ’nceput, în holda cucuruzilor din hat, s-aude strigătul de voie bună a vașnicilor luptători din sat.

Foșnesc în rând pănuși, după pănuși, mai șușotesc, râzând, feciori și fete, când iau în mâini câteun știulete, mai câteo babă rămâne’n urmă, să ofteze, iar moșu nu ezită s-o parafrazeze, copiii, mai pe bune, mai în joacă, adună ’n coșuri rod de cucuruz, se prăpădesc, pe jos, de râs, când dau pesteun harbuz, bărbați vânjoși aruncă în căruțe coș dup coș, până ce holda-i gata, ascunși după cocenii dezgoliți, feciorii mai țucă o dată fata.

Târziu , pe înserat, înșiruiți se-ntorc în sat mândrii războinici, cum nu s-a mai aflat, cu voie bună, veselie, cu mulțumiri dumezeiești de rod mănos, de an bogat.

Până se lasă noaptea peste curți, aburcă ’n falnice pătule mulțimi de ciucalăi,

știuleți,

de cucuruzi....

148

ST P

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

1. CONSILIUL JUDEȚEAN ARAD Arad, str.Corneliu Coposu, nr.22, tel: 0357 731 100, email:consiliu@cjarad.ro 2. CENTRUL CULTURAL JUDEȚEAN ARAD Arad, str:George Barițiu, nr. 16, tel: 0357 405 386, e-mail:centrulculturalarad@ccja.ro

3. PRIMĂRIA ȘI CONSILIUL LOCAL TÂRNOVA, JUD.ARAD; Târnova, str.Principală, nr.734, tel/fax:0257 370 101, e-mail:contact@tirnova.ro

4.POPASUL TURISTIC ,,VALEA ARINILOR”; Arăneag, jud. Arad, nr. 375, tel:0757640496, e-mail:gh.calb@yahoo.com

5. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD Arad , str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699 Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit financiar, consultanță în domeniul fiscal, membri în C.E.C.C.A.R.

6. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6,cod postal: 400254, Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro , www.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic.Distribuie produse aparținând grupului WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate. Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie.

Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică. La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie. În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

7. S. C. VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, cod postal:405100, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida „Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă.

149

Parteneri & Sponsori & Colaboratori 8. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj

Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și agregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale și civile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren.

Lucrări de construcții civile și industriale;fundații, structură beton,finisaje, instalații sanitare, electrice și termice... Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj.

9. S.C. H T I INTERNATIONAL ROMANIA S.R.L. BRAȘOV

Sediu Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281, Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283, Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău : Str. Narciselor, nr.5A,cod poștal 600308,Tel:+40234 555 002 , Fax: +40334 405 197, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 ,Tel: +40 341425 197 , Fax: +40341 425194, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Cluj: Str.Libertatii nr 7-15, Apahida,jud. Cluj, Tel: +40 0264 232 797 , Fax: +40 0264 232 797e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil:0754 087 388, 0746 297022 ,www.hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industriale și rezidenţiale. Datorită numărului mare de parteneri de renume din Europa pe care îi reprezintă și a paletei largi de produse desfăcute, HTI International Romania va asigura componentele de instalații dorite în combinații optime și cu cel mai bun raport calitate/ preț. HTI Internațional România, prin parteneriatul cu cele mai importante companii producătoare în domeniu, comercializează o gamă de produse specifice: conducte, tubulatură, armături industriale, materiale geosintetice, cuplaje, fitinguri şi accesorii pentru lucrările de alimentare cu apă şi gaz, de canalizare, de pregătire şi tratare a apei, infrastructură, industrie, agricultură pentru diverse aplicații.

10. S.C.AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501 , e-mail:agroliv@yahoo.com Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mațini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare;lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul.

150

11. EDITURA EIKON BUCUREȘTI; Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e-mail:valentin.ajder@gmail.com S.C. EIKON BOOKSTAGE S.R.L.; Contact : Str. Smochinului nr. 8, sector 1, București, România, Redacţia: tel: 021 348 14 74 , mobil: 0728084802, 0733131145, e-mail: contact@edituraeikon.ro, Distribution: tel./fax: +4021 348 14 74, mobile: +40733131145, e-mail: difuzare@edituraeikon.ro EDITURA EIKON- IMAGINEA CUVINTELOR

Înfiinţată în 2003, având profil enciclopedic, Editura EIKON s-a impus pe piaţa de carte românească prin calitatea volumelor publicate și diversitatea tematică: filosofie, istorie, psihologie, religie, teatru, muzică, beletristică etc. Editura EIKON a publicat peste două mii de titluri aparținând unor autori clasici, moderni, contemporani, a organizat două festivaluri naționale de carte, peste două sute de turnee însumând peste două mii cinci sute de lansări de carte, participă la toate târgurile naţionale și la unele internaționale de carte, impunându-se prin valoarea cărţilor publicate şi prin calitatea grafică, obţinând numeroase premii şi distincţii. Colaborează cu toate reţelele importante de difuzare, precum şi cu majoritatea bibliotecilor din ţară, derulând proiecte și evenimente culturale în parteneriat cu Academia Română, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Ministerul Culturii şi Cultelor, Administraţia Fondului Cultural Naţional, Muzeul Literaturii Române, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Patriarhia Română, universități, biblioteci și alte instituții de cultură, centrale și regionale, în vederea promovării și stimulării lecturii. Începând cu anul 2006, Editura EIKON este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din România (CNCS), iar din 2011 a primit acreditare pentru domeniile: Istoria economiei; Istoria ştiinţei şi a tehnologiei. Istorie socială, economică şi politică.

Istorie militară; Istorie medievală. Istorie modernă şi contemporană. Istorie colonială şi istorie universală; Mituri, ritualuri, reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase.

Etnografie; Limba şi literatura română; Filosofie şi istoria filosofiei. Epistemologie, logică şi filosofia ştiinţei. Etică şi bioetică; Arte vizuale. Arte performante. Muzee şi expoziţii.

Muzică şi muzicologie, istoria muzicii.

„Am mai rezumat de câteva ori povestea Editurii Eikon, deşi nu agreez trâmbiţatul egolatru acaparator de atenţie şi glorie într-o lume a meritocraţiei autiste, personalizate, sfidând orice criteriu de obiectivare. Importante sunt cărţile publicate şi care ar putea face mai bună, ori măcar mai frumoasă, lumea celor care (mai) citesc. Am făcut tot ce am putut pentru a susține cărţi şi autori de certă valoare literară şi umană. Zic şi umană, pentru că nu sunt adeptul teoriei că o carte bună sau o operă bună justifică un comportament imoral sau amoral. Chiar dacă peste ani, cei mai mulţi dintre cei care vor citi opera nu vor mai şti nimic despre viaţa autorului. Iar la noi, ca să parafrazăm o vorbă a lui Eminescu, talentul se revarsă în mări şi oceane, caracterul în firicele de apă cristalină de izvor... Atât. În rest, vorba Maestrului Ion Piso: cine a dat să tacă, să vorbească cine a primit...”

(Valentin Ajder)

Numărul 6 al Revistei AC face parte din Proiectul„Tinere talente întipărite pe filă de carte- Arad, 2019”, proiect cofinanțat de Consiliul Județean Arad & Centrul Cultural Județean Arad.

Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862 151

152