Revista AC nr. 8/2019 by STelu Pop

Revista

Revistă trimestrială de informare și promovare a culturii, Nr. 8 / 2019

Revista Fondator & redactor șef: STelu Pop Editor coordonator: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Claudia Elena Peter Redactor: Jessica Pîncotan, Pr. Giani Achim Editor & tehnoredactare: STelu Pop Corectura & revizuirea textelor: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea Ilustrații & prelucrare: STelu Pop, Cristian Tömlö Sursă ilustrații: Google, Wikipedia, Dragoș Pleșa, STelu Pop Lucrări autor: Ovidiu Cosac, Lilioara Macovei, Claudia E. Peter, Anica Andrei-Fraschini, Alexia Ploscaru, Ionuț Tudor Turcu Coperta 1- 4: STelu Pop & Cristian Tömlö după lucrările Lilioarei Macovei - „Corali 2 & 1” Colaboratori nr.8/2019: Ioan Gheorghe Rațiu Andrei Mihalache Ovidiu Cosac Irina Popa Alexia Ploscaru Ionuț Tudor Turcu Aurelia Buzoiu Dorina Șișu Ana Ardeleanu Maria-Daniela Ivănușcă Ludmila Creciun Maria Pădurean Pop Gheorghe Sinescu

Notă: Autorii tuturor articolelor, creațiilor literare și plastice, publicate în Revista AC, își asumă integral răspunderea pentru conținutul materialelor pe care le semnează, precum și pentru sursa ilustrațiilor.

Cuprins 1. Editorial: - Consolatio mediocritatis- Mihai Cotea_________________________________________________________ pag. 6 2. Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”: - Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - ANUNȚUL & REGULAMENTUL CONCURSULUI- REACTUALIZATConstantin Popuța_________________________________________________________________________________pag. 7 3. Oameni care au făurit istoria: - Despre Familia Rațiu de Noșlac (Nagylak) - Ioan Gheorghe Rațiu__________________________ pag. 12 4. In memoriam: - Ovidiu Cosac____________________________________________________________________________________pag. 15 - Fără de Vidi ?!... - Andrei Mihalache __________________________________________________________ pag. 15 - Portretul în Arta fotografică- Ovidiu Cosac__________________________________________________ pag. 16 5. Cartea, izvor de cultură: - Biblioteca Brukental, tezaurul de carte veche din Sibiu- Mihai Cotea________________________pag. 20 6. Orizonturi temporale: - Marele Anonim și câteva elemente de metafizică din universul lui Lucian BlagaMihai Cotea _____________________________________________________________________________________ pag. 22 7. Viziuni: - Fabrica de Timp Liber există- Irina Popa_____________________________________________________ pag. 26 8. Bozon: - Croșet și reculegere- Anica Andrei-Fraschini__________________________________________________ pag. 29 9. Creații spre universalitateAutorii- Membrii ai Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”: - Autorii_______________________________________________________________________________________________pag. 30 - Mihai Cotea: - Despre „a fi”_____________________________________________________________________________________ pag. 31 - Călătoria continuă_____________________________________________________________________________ pag. 32 - Lecția despre mâine( unui suflet bun)_________________________________________________________ pag. 32 - E plină lumea de buzunare goale______________________________________________________________ pag. 32 - Ozana, viața-i un covrig________________________________________________________________________ pag. 33 - Fără titlu________________________________________________________________________________________ pag. 38 - Anica Andrei-Fraschini: - Fragment din romanul „Ioana”_______________________________________________________________ pag. 39 - Litere de Eu, Nici și Bum-Bum...________________________________________________________________ pag. 40 - Din jurnalul Ioanei_____________________________________________________________________________ pag. 42 - Viață____________________________________________________________________________________________ pag. 42 - Trăiri de cetățean______________________________________________________________________________ pag. 43 - apa oceanului___________________________________________________________________________________ pag. 44 - dacă______________________________________________________________________________________________pag. 44 - Flori de gutui____________________________________________________________________________________pag. 45 - secretul__________________________________________________________________________________________ pag. 46 - de preferat_______________________________________________________________________________________pag. 46 3

- scrisoare_________________________________________________________________________________________pag. 47 - Proaspăt_________________________________________________________________________________________pag. 48 - Ziua Poveștilor- Pentru nepoții mei adorați___________________________________________________ pag. 49 - Refuz ____________________________________________________________________________________________ pag. 51 - taină____________________________________________________________________________________________ pag. 52 - tentativă_________________________________________________________________________________________pag. 52 - Claudia Elena Peter: - Tatuajul__________________________________________________________________________________________pag. 53 - Elena_____________________________________________________________________________________________pag. 56 - Soarele mării (Il Sole del Mare)________________________________________________________________ pag. 58 - Concertul, fragment Il Sole del Mare___________________________________________________________pag. 60 - Lilioara Macovei: - mi-ai dat ________________________________________________________________________________________ pag. 62 - când mi s-au...___________________________________________________________________________________ pag. 63 - Regatul meu ____________________________________________________________________________________ pag. 63 - ne... ______________________________________________________________________________________________ pag. 63 - Când m-am reîntâlnit___________________________________________________________________________pag. 64 - Revigorare_______________________________________________________________________________________pag. 64 - Spectacol sinistru_____________________________________________________________________ __________pag. 65 - Reîntâlnire cu mine_____________________________________________________________________________ pag. 66 - Toamnă, ce rătăcești iarăși prin mine_________________________________________________________ pag. 67 - Chemarea________________________________________________________________________________________pag. 68 - Încă mai strig___________________________________________________________________________________ pag. 69 - STelu Pop: STelu Pop... hălăduind Universul Iubirii:__________________________________________________ pag. 70 - în fiecare zi... Dor de Eminescu________________________________________________________________ pag. 70 - cândva... aici_____________________________________________________________________________________pag. 70 - ce poate fi iubirea?______________________________________________________________________________pag. 70 - răspuns chemării mele ________________________________________________________________________ pag. 71 - prima ninsoare__________________________________________________________________________________pag. 71 - iubire în alb și negru ___________________________________________________________________________ pag. 72 - iubire ninsă______________________________________________________________________________________pag. 72 - zi de boncăluit _________________________________________________________________________________ pag. 73 - Universul Iubirii ________________________________________________________________________________ pag. 74 STelu Pop... zbor descătușat:_________________________________________________________________ pag. 75 - cândva... în Marea Moartă______________________________________________________________________pag. 75 - de ce suntem născuți?___________________________________________________________________________pag. 75 - mi-e sufletul o colonadă________________________________________________________________________ pag. 76 - prinos cuvântului_______________________________________________________________________________ pag. 76 - poate roua... _____________________________________________________________________________________pag. 77 - acesta’s eu?______________________________________________________________________________________pag. 78 - c a p t i v i t a t e (ultima respirație de resort)_________________________________________________pag. 79 - r e p e r e (puterea de-a te defini)______________________________________________________________ pag. 79 - e b r i e t a t e (libertatea vândută pe nimic)__________________________________________________ pag. 80 - f e r i c i r e c a p t i v ă (zbor descătușat)_____________________________________________________pag. 80 10. Scriitori români din diaspora: - De departe, viața merge înainte - Foileton- Anica Andrei-Fraschini & Aurelia Buzoiu_____ pag. 81 - Dorina Șișu- Dublin, Irlanda:________________________________________________________________ pag. 84 - nenăscuta_______________________________________________________________________________________ pag. 84 - bine ai revenit!__________________________________________________________________________________ pag. 84 - cum să nu fii ipocrit_____________________________________________________________________________pag. 85 - ghemul___________________________________________________________________________________________pag. 85 - contest__________________________________________________________________________________________ pag. 85 - atât de curând și-atât de alb___________________________________________________________________ pag. 86 - nu plânge nimeni_______________________________________________________________________________ pag. 86 - de ce să despici o diminică-n două_____________________________________________________________ pag. 87 - basmul___________________________________________________________________________________________pag. 87 - cum se face istoria______________________________________________________________________________ pag. 88 - dincolo de cuvinte______________________________________________________________________________ pag. 88 - ITACA- Revistă de cultură, publicație a Itaca Organization- Dublin, Irlanda________________ pag. 89 4

11. Pagina artelor plastice: - Lilioara Macovei - Icoane pe sticlă____________________________________________________________pag. 90 - Icoane pe lemn____________________________________________________________ pag. 91 - Claudia Elena Peter- Lucrări plastice________________________________________________________ pag. 92 - Anica Andrei-Fraschini- Lucrări plastice____________________________________________________ pag. 94 12. Debut în lumea AC: - Ionuț Tudor Turcu: - „Ludicul- o garanție a creației”- Cosmina Tomi_______________________________________________ pag.95 - Timp autumnal__________________________________________________________________________________pag. 96 - EXTAZ ȘI TRISTEȚE____________________________________________________________________________ pag. 97 - NOAPTE MEDITERANĂ ________________________________________________________________________ pag. 97 - Cugetare ________________________________________________________________________________________ pag. 97 - GÂNDURI DE PRIMĂVARĂ _____________________________________________________________________ pag. 98 - Simfonia primăverii_____________________________________________________________________________pag. 98 - INCERTITUDINE________________________________________________________________________________ pag. 98 - VISARE___________________________________________________________________________________________pag. 98 - Univers inocent__________________________________________________________________________________pag. 98 - Innocent Universe_______________________________________________________________________________pag. 98 - SPOVEDANIE___________________________________________________________________________________ pag. 99 - CÂND NU ȘTII DE CE ZBORI... CAUTĂ RĂSPUNS ÎN ZBORUL FLUTURILOR __________________pag. 99 - Alexia Ploscaru: - Alexia Ploscaru, frumusețea zâmbetului- oglindită în măiestria talentului- STelu Pop____ pag.101 - Lucrări plastice_________________________________________________________________________________pag.102 13. Semnal Editorial: - „Răzvrătiții”, testimonialele Strălucitorilor/cărțile Cristinei Nemerovschi- Mihai Cotea___pag.104 - „Realități interzise”- Preludiu editorial- Anica Andrei-Fraschini____________________________ pag.106 - Ana Ardeleanu: - Realități interzise______________________________________________________________________________ pag.107 - Stai pe pragul serii____________________________________________________________________________ pag.107 - Joacă-te cu mine________________________________________________________________________________pag.108 - Gândul meu_____________________________________________________________________________________pag.108 - Casa proprie____________________________________________________________________________________pag.108 14. Zestrea strămoșească- Tradiții și spiritualitate: - Antologia „Tradiții și spiritualitate”- Colecția AC-2019: _______________________________ pag.109 - Obiceiuri de Postul Mare- Lilioara Macovei _________________________________________________ pag.109 - Pasiunea pentru tradiție- Maria-Daniela Ivănușcă__________________________________________ pag.111 - Fețele de masă ale Ludmilei- Ludmila Creciun________________________________________________pag.113 - Casa din Voivodeni și ziditorii ei- Maria Pădurean Pop______________________________________ pag.114 - Mesager al tradiției șvabilor din Sântana, județul Arad, în Germania, domnul profesor Anton Bleiziffer- Gheorghe Sinescu_________________________________________pag.115 - Obiceiuri din satul gorjean Piscoiu- Gheorghe Sinescu:______________________________________pag.118 - Leana lu’ Vasile_________________________________________________________________________________pag.118 - Joia Mare_______________________________________________________________________________________ pag.118 - Răscrucitu vacilor______________________________________________________________________________pag.119 - Moroiu__________________________________________________________________________________________pag.120 15. Parteneri & Sponsori & Colaboratori:_____________________________________________________pag.121

Tipografie și producție publicitară : Alexia Print Str. George Coșbuc nr. 6, Sibiu 550013, România, e-mail: office@aprint.ro , telefon: +4 0269 244 167, +4 0757 277 887

Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862 5

Editorial Consolatio mediocritatis M-am întâlnit cu aforismul lui Lucian Blaga, ce dă titlul editorialului acestui număr, în urmă cu câteva zile, pe când adunam informații pentru ultimul articol din seria celor dedicate filosofiei blagiene de la rubrica Orizonturi temporale. În cartea unde am găsit aforismul („Elanul insulei”), Lucian Blaga scria, în dreptul acestor două cuvinte, Consolatio mediocritatis, următoarele: Orice fir de nisip se crede pe sine însuși o sămânță de mărgăritar – făr’ de noroc. Citind și recitind aceste cuvinte de o esență filosofică aparte, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la noi, la oameni. La încercarea prin care trecem acum, în contextul actual, la cât de nenorociți ne credem și cât de tare ne trage în jos fiecare moment în care ne lamentăm că sîntem biete fire de nisip, în comparație cu mărgăritarele care, poate, ne amăgesc prin sclipirile lor. Timpul, căruia tot noi i-am dat sens, ne-a învățat curgerea, și aș îndrăzni să asimilez aici timpul cu marea, care trece peste firele de nisip și le învață, într-un final, întoarcerea la Întreg. Nu, acest consolatio mediocritatis nu e, neapărat, consolarea mediocrității, a celor mulți, ci, de ce nu, încurajarea moderației. În acest sens, mai mult ca oricând, avem nevoie de absorbirea acestei lecții pentru că, precum un val, timpul mării se va întoarce mereu la firele de nisip. E inevitabil. Poate că acest număr poartă o amprentă puternic nostalgică, dar nici nu se putea altfel. Nu acum, când numărul 8, culcat în repaus, îndeamnă la infinit. Nu acum când, în numerele revistei, ne amintim din nou de un alt suflet care a trecut Styxul, Ovidiu Cosac , un important om de cultură și-un colaborator de nădejde al revistei noastre, prin ale cărui articole valoroase, am avut onoarea să-i cunoaștem măiestria și, de ce nu, sufletul. Pe un palier diferit, dar măcar la aceeași înălțime, ne amintim de moștenirea lăsată de Ioan Rațiu, prin intermediul fundației care-i poartă numele și, totodată, prin cel al Fabricii de Timp Liber din Turda, cu care asociația noastră a legat un frumos parteneriat și, cu susținerea cărora, vom duce la final cu succes a patra ediție a concursului național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. În continuarea acestora, revista noastră vă va oferi, din nou, bozon cu bozon, viziuni, literatură, file de jurnal, artă, bibliofilie, tradiții și debutanți curajoși pe scena vieții. Zâmbetul, zborul, fluturii, pe care-i așteptăm mai mult ca oricând, au să ne amintească să privim înainte și să ne continuăm pașii rămași. Să citim. Să sperăm. Să visăm cu ochii larg deschiși. Mihai Cotea Manager de proiect „Revista AC”

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

Începând cu anul 2020, deschidem o altă filă de carte, sub noi auspicii, într-o formulă nouă, la un alt sediu, îmbogățindu-ne pagina colaboratorilor, partenerilor și sponsorilor noștri cu noi membri, din dorința de a realiza noi proiecte care să ilustreze și să definească scopul propus- Promovarea talentului, a tinerilor creatori de frumos, promovarea scrisului tipărit, a cărții tipărite, promovarea culturii. Deschidem seria proiectelor culturale din anul 2020, prezentându-vă „Cartea de vizită” a Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”, care ocupă un loc de frunte în cadrul proiectelor și activităților noastre, un proiect care a stat la temelia ființării asociației, a prins contur și culoare prin unicitate, diversitate, și poartă un nume bine definit - Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020. Am dat - START!!! - concursului de creație artistică destinat copiilor, care, alături de dascălii lor coordonatori, vor putea să-și etaleze talentul lor creator pe scena acestui concurs de anvergură națională, prezentându-vă Anunțul și Regulamentul concursului, reactualizat, adaptat la vremurile întunecate pe care le trăim, cu speranța că „zâmbetul” și „zborul” vor fi două repere esențiale ale vieții generațiilor viitoare.

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” ANUNȚ!!! Asociația culturală, ,,Cartea, izvor de cultură”, în parteneriat cu Palatul Copiilor Cluj & Clubul Copiilor din Turda și Asociația Centrul Comunitar Fabrica de timp liber din Turda, județul Cluj, organizează, în perioada 01 02 2020 - 31 07 2020, Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, concurs destinat copiilor. Proiectul - Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, se va desfășura după următorul calendar al activităților: 1. 01 02 2020 - 14 03 2020 - Perioada de pregătire, implementare și promovare a proiectului; 2. 15 03 2020 - 14 06 2020 - Perioada de trimitere a lucrărilor; concurenții vor expedia creațiile artistice, conform regulamentului concursului; 3. 15 06 2020 - 30 06 2020 - Perioada jurizării lucrărilor literare și plastice; Desemnarea premianților; 4. 01 07 2020 - 31 07 2020 - Prezentarea de ansamblu a desfășurării Concursului național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, pe suport electronic; 5. 30 - 31 10 2020 - Festivitatea de premiere a concursului va avea loc la Centrul Comunitar Fabrica de Timp Liber din Turda, P-ța Romană, nr 17; Premiile constau în: diplomă; carte; lucrare plastică; publicare în Revista AC, revista asociației, de informare și promovare a culturii; publicare de carte - antologia concursului, organizare de expoziții și prezentări de carte, în cadrul activităților asociației; tabere de creație artistică etc; atestate pentru personalul educațional participant, necesare dosarului personal; publicarea se va face online și pe suport de hârtie. Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, va fi promovat prin internet; pe site-urile asociației, pe Google, WordPress, Facebook, LinkedIn, prin materiale promoționale ( afișe, pliante, flyere, bannere etc.) Componența Juriului: Președintele Juriului: D-l STelu Pop Membrii juriului - secțiunea creație literară: D-l Valeriu DG Barbu, scriitor - Roma, Italia; D-na Lilioara Macovei, scriitor& artist plastic& redactor revistă - Bacău; D-na Diana M. Mănescu, profesor & traducător & scriitor - Olanda; D-na Carmen Georgeta Popescu, scriitor, Uniunea Scriitorilor din România-Târgoviște, Dâmbovița; D-l Mihai Cotea, scriitor & traducător & redactor revistă - Sibiu; D-na Leontina Copaciu, profesor, Palatul Copiilor Cluj Napoca; D-na Simona Șandor , profesor, Clubul Copiilor Câmpia Turzii, Cluj; Membrii juriului - secțiunea creație plastică: D-na Claudia Peter, artist plastic & profesor de educație plastică & scriitor - Oradea, Bihor; D-l Adrian Peter, artist plastic - Oradea, Bihor; D-l Cristian Tӧmlӧ, artist artă fotografică, editor foto-video - Turda, Cluj; D-na Corina Rus, profesor, Clubul Copiilor Turda, Cluj; D-l Adrian Țop, profesor, Clubul Copiilor Turda, Cluj. 8

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” REGULAMENTUL CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAȚIE ARTISTICĂ ,,ZÂMBET DE COPIL ÎN ZBOR DE FLUTURI”, ediția a IV-a, 2020 Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, se va desfășura în perioada: 01 02 2020 – 31 07 2020; Concursul este structurat pe două secțiuni: literară și plastică, corespunzător următoarelor categorii de vârstă: 1. 2. 3. 4.

până la 6 ani 7 - 10 ani 11 -14 ani 15 -18 ani

- creație literară și creație plastică - creație literară și creație plastică - creație literară și creație plastică - creație literară și creație plastică

I. În categoria creațiilor literare, pot fi înscrise lucrări aparținând celor trei genuri literare: liric, epic și dramatic; • • • •

Poezie (Odă, Imn, Elegie, Meditație, Pastel, Satiră, Haiku, Doină, Cântec...) Proză (Nuvelă, Schiță, Roman - fragment, Basm, Legendă...) Eseu Piesă de teatru scurt

Lucrările literare, SE TRIMIT ONLINE!!!

pe adresa de e-mail: stelu_p@yahoo.com sau constantin.poputa@carteaizvordecultura.ro redactate cu diacritice, în format CAMBRIA, la 1,15 rânduri și corp de literă 12, o singură lucrare pe maxim trei pagini format A4, pentru fiecare concurent. * PERIOADA DE TRIMITERE: 15 03 2020 -14 06 2020. *** Lucrările care conțin erori gramaticale grave, NU vor fi înscrise în concurs!!! II. În categoria creațiilor plastice (desen, grafică, pictură, realizate prin orice gen de tehnici, pe format A4 – A3)- se va trimite o singură lucrare de participant. În categoria creațiilor plastice, pot fi înscrise: • Desene • Grafică • Picturi pe carton, pânză, sticlă, lemn... • Sculptură miniaturală • Lucru manual popular • Colaje • Origami • Fotografie alb negru, color

Lucrările plastice vor fi expediate prin Poșta Română, Curierat sau personal, pe adresa: CLUBUL COPIILOR TURDA, str. Dr. Ioan Rațiu, nr. 23, Turda, județul •

Cluj, telefon:0264 311 536, e-mail: clubturda@gmail.com, cod poștal:401139 cu mențiunea: CONCURS NAȚIONAL ,,ZÂMBET DE COPIL ÎN ZBOR DE FLUTURI”, 2020. Persoane de contact: - Cristian Farcaș, tel: 0757 088 201( secretar proiect) - Letiția Cioban, tel: 0757 999 257 *

PERIOADA DE TRIMITERE: 01 05 2020 - 14 06 2020.

** Nu se acceptă reproduceri ale unor imagini listate de pe internet. ***Fiecare profesor coordonator poate să înscrie în concurs maxim 10 lucrări plastice. 9

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” **Tema lucărilor este una liber aleasă. ** Toate lucrările trebuie să poarte un titlu. ***Toate lucrările vor conține obligatoriu următoarele date: • • • • • • •

Nume și prenume participant Vârsta Unitatea educațională, clasa/grupa, Profesor, Educator... Adresa unității educaționale sau a profesorului coordonator Număr de telefon al unității educaționale sau al profesorului coordonator Adresa de e-mail a cadrului coordonator Dacă participantul nu aparține unei unități educaționale, va indica date de contact, respectiv, nr. de telefon, adresă de e-mail

*La lucrările plastice, aceste date vor fi evidențiate pe verso, prin etichetă atașată lucrării. *La lucrările literare, datele se vor menționa la finalul lucrării, în colțul dreapta jos. *Lucrările care nu vor respecta această cerință, NU vor fi înscrise în concurs! *Cadrele didactice, care înscriu mai mulți copii în concurs, vor trimite un tabel nominal cu participanții, conform cu cel din anexă, pentru fiecare secțiune de creație în parte. ***Fiecare participant, prin înscrierea lucrării în concurs, își dă Acordul pentru dreptul de publicare și expunere, precum și pentru prelucrarea datelor personale, conform normativelor europene în vigoare(679/2016), pentru evidențierea participării la acest concurs. ***Lucrările înscrise la Concurs nu se vor restitui participanților, ele intrând în Fondul Cultural al Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”, urmând să facă parte din viitoarele proiecte ale Asociației. *** Lucrările care nu vor respecta toate cerințele regulamentului, NU vor fi înscrise în concurs. Jurizarea va avea loc în perioada: 15 06 2020 – 30 06 2020. La jurizarea lucrărilor se va ține cont de: originalitate, mesaj, complexitate, talent, impresie artistică,tehnica utilizată, iar câștigătorii desemnați vor fi recompensați cu: diplome, cărți, reviste, lucrări plastice, publicare în reviste și cărți, organizarea de expoziții și prezentări de carte, în cadrul proiectelor Asociației, tabere de creație artistică, promovare pe internet. Festivitatea de atribuire a premiilor va avea loc în data de 30 - 31 10 2020, ora 12; Locația: CENTRUL COMUNITAR FABRICA DE TIMP LIBER, TURDA, județul Cluj, Piața Romană, nr. 17; Persoane de contact: - Dragoș Pleșa, tel:0756 415 620 (secretar proiect) - Constantin Popuța, tel: 0740 641 516 (manager proiect) * Informații suplimentare pe e-mail: stelu_p@yahoo.com, tel: 0740 641 516, 0741 700 096.

Echipa Proiectului, condusă de Managerul de Proiect, Constantin Popuța (STelu Pop), vă urează: MULT SUCCES! 10

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

Oameni care au făurit istoria Istorie & Democrație

Despre Familia Rațiu de Noșlac (Nagylak) Dr. Ioan Gheorghe Rațiu Istoria Familiei Rațiu este strâns legată de istoria medievală a comunei Noșlac. Prima atestare documentară a comunei a avut loc acum mai bine de 700 de ani, în anul 1298. Familia Raţiu (aka Raţ, Rácz în ungureşte sau Ratz în germană) de Nagylak, familie ridicată din vrednici nobili de ţară români, dăinuie în Transilvania de peste 700 de ani. Legenda ne spune că cei mai îndepărtați precursori ai familiei Rațiu au coborât la începutul sec. al XIII-lea din Munții Apuseni, pe valea Someșului și s-au împământenit la Gilău. Documente istorice consemnează că în anul 1298, Micu, banul Gilăului, Lonei și Feneșului Săsesc(Florești, jud. Cluj), aflat în conflict cu sașii din zonă, a fost strămutat la 13 ianuarie la Nagylak(Marosnagylak, Grosshaus, Noșlac), pe pământurile de pe malul stâng al văii Mureșului, la gura de vărsare a râului Arieș. În anul 1332, 16 mai, la Deva, Indrei urmaș al banului Micu a fost atestat ca nobilis și stăpân de pământ la Nagylak de către voievodul Transilvaniei Thomas Szechenyi. În timpul domniei împăratului Sigismund de Luxemburg, (rege al Ungariei din anul 1387 și împărat al Germaniei din anul 1411), croații și sârbii din sudul Ungariei s-au răsculat și s-au alăturat otomanilor. Regele a reacționat, a convocat Dieta la Turda și a cerut nobilimii să pregătescă o campanie de înăbușire a revoltei. Legenda spune că în această campanie antiotomană a luat parte și Toma din Nagylak (Noșlac), nepotul lui Indrei de Nagylak, care s-a înrolat ca și cruciat împreună cu „banderiul” său sub stindardul nobililor din Scaunul Secuiesc al Arieșului. După reîntoarcerea din campanie, în anul 1394, regele Sigismund de Luxemburg le-a mulțumit nobililor pentru intervenția lor și i-a recompensat pe cei care s-au distins în luptă. Printre aceștia s-a aflat și urmașul lui Indrei de Nagylak, Toma, care a fost reînnobilat cu titlul „de Nagylak” pentru bravură în luptele din regiunea locuită de „ratz/rácz (croați)”. Vecinii i-au atribuit porecla „Rácz”, sinonim pentru ,,croatul/sârbul” (hrvac) și astfel s-a format numele de familie, Rácz de Nagylak, (apoi Ratz, Raț, Rațiu). Membrii familiei aflați în slujba principilor Transilvaniei s-au răspândit îndeosebi în comitatul Alba Inferioară. Ulterior membrii familiei au primit diferite titluri nobiliare cu predicatul: de Tövis (Teiuș), de Galgó (Gâlgău, jud. Sălaj), Rácz I. – XIX., Nagylak (Noșlac), Kisfalud (Micești, jud. Alba), Mehadia ș.a. În anul 1578 la Viena, Petru Rácz, descendent al lui Toma Rácz de Nagylak, a fost înnobilat de către împăratul Rudolf al II-lea cu titlul de Rácz I., pentru merite militare și diplomatice. În anul 1625, 25 mai, la Alba Iulia, principele Gabriel Bethlen îl reînnobilează cu titlul de Nagylak pe Ștefan Rácz descendent al familiei Racz de Nagylak. Acesta este strămoșul direct al familiei Rațiu din Turda, existente și azi, una dintre cele mai vechi familii nobiliare românești de pe teritoriul Transilvaniei. Din cauza unor conflicte dintre familiile princiare, în anul 1653 principele Gheorghe Rákóczi II. retrage familiei diploma nobiliară, aceasta este alungată din Noșlac iar pămâturile confiscate și dăruite contelui Dobay. Urmașul lui Ștefan, Vasile Rácz și cei doi copii majori, Vasile și Ioan se refugiază la rudele din Teiuș unde cei doi frați mai mari intră în serviciul militar al principelui. Ulterior Vasile Rácz împreună cu cel de al treilea fiu, minor, Coman, s-au stabilit la Turda, iar diploma nobiliară a fost reînnoită de către principele Mihai Apafi I în anul 1680. Datorită acestui fapt familia a putut să se așeze definitiv la Turda, oraș nobiliar unguresc, în care conform regulilor medievale erau admise doar familiile care dețineau diplome nobiliare. 12

Oameni care au făurit istoria Familia Rațiu de Noșlac a rămas singura familie veche nobiliară românească din Turda până în ziua de azi, celelalte s-au maghiarizat și au dispărut din istorie. Ulterior conform cutumelor medievale și membrii familiei Rațiu au trebuit periodic să-și dovedească nobilitatea. În anul 1768 descendenții lui Coman Rácz de Nagylak stabiliți în Turda, depun cererea de atestare nobiliară ca urmași ai lui Vasile Rácz reînnobilat la 1680. În anul 1782 Ștefan, Toader și Florea sunt confirmați ca descendenți ai lui Vasile Rácz de Nagylak de către Tabla Nobililor Turda care eliberează la 2 august „Atestatul Nobiliar”. În anul 1820 numele Rațiu este introdus pentru prima dată de către Basiliu Rațiu prin transcrierea în grafie latină a numelui Rácz/Ratz. În anul 1821 descendenții lui Vasile Rácz de Nagylak, membri ai familiei Rațiu, sunt confirmați ca locuitori cu drepturi depline de către Tribunalul Comitatului Turda conform procesul verbal nr. 9963. În anul 1828 jurisconsultul Comitatului Turda în aplicarea Ordinului nr. 11037 din 30 iunie, emis de către Directoratul Suprem al Consiliului Regesc al Ardealului, intentează membrilor familiei Rațiu proces de validare a diplomei cu predicatul „de Nagylak”. În anul 1829 prin Sentința din 1 aprilie a Tribunalului Comitatului Turda, Vasile/Basiliu, Indrei (străstrăbunicul autorului), Grigore (tatăl Dr. Ioan Rațiu), Ioan (stră-străbunicul politicianului Ion Rațiu), David, Demetriu și Matei, fii lui Gligor Rațiu, urmași autentici ai familiei Rácz de Nagylak, reînnobilată în anul 1680 de către Principele Mihai Apafi I., sunt nominalizați ca locuitori cu drepturi nobiliare depline. În decursul timpului familia Rațiu de Noșlac prin membrii ei de seamă s-a remarcat în viața socială, culturală, religioasă, națională și politică. Dintre aceștia au făcut parte: - Basiliu Rațiu (1783, Turda-1870, Blaj), pașoptist, preot, profesor, protopop, canonic, prepozit capitular de Alba Iulia și Făgăraș, rector al Seminarului diecesan din Blaj, ctitorul bisericii familiei din Turda, 1839, fondatorul Eforiei din Turda, 1866, semnatar al Pronunciamentului de la Blaj, 1868; - Ioan Rațiu (1828, Turda-1902, Sibiu), nepot de frate al lui Basiliu Rațiu, pașoptist, avocat, politician, unul din principalii autori ai Memorandului, președinte al Partidului Național Român, martir al familiei; - Nicolae Rațiu (1856, Turda-1932, Turda), strănepot al lui Basiliu Rațiu, vice-protopop greco-catolic de Turda, profesor; - Augustin Rațiu (1884, Petreștii de Sus-1970, Turda), fiul lui Nicolae Rațiu, avocat și decan al Baroului Turda, deținut politic, martir al familiei; - Ion Rațiu (1917, Turda-2000, Londra), fiul lui Augustin Rațiu, politician, scriitor, om de afaceri, filantrop, fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, 1984 și al Fundației Familiei Rațiu, 1978; - Mircea-Dimitrie Rațiu (1923, Turda-2011, Turda), fiul lui Augustin Rațiu, profesor, inginer, om de știință și cultură; - Liviu Cigăreanu (1875, Turda-1952, Văcărești), strănepot al Dr. Ioan Rațiu, om politic, avocat, decan al Baroului Timiș, prefect al Județului Timiș-Torontal, deținut politic, martir al familiei; - Ioan Mezei Câmpeanu (1841, Turda-1919, Budapesta), nepot al Dr. Ioan Rațiu, jurist de excepție, consilier (judecător) la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală (Kúria) din Budapesta; - Iuliu I. Mezei Câmpeanu (1881, Turda-1943, Cluj), fiul lui Ioan Mezei Câmpeanu, avocat, diplomat; - Coriolan Sabău (1897, Turda-1974, Lupșa, jud. Alba), strănepot al Dr. Ioan Rațiu, protopop grecocatolic de București și Turda, (aka părintele Lani), deținut politic, martir al familiei; - Mircea N. Sabău (1934, Turda-2009, Chicago), nepot al protopului Sabău, profesor, fizician, om de știință și cultură; - Viorel V. Tilea (1896-1972), nepot direct al Dr. Ioan Rațiu, politician, om de afaceri, diplomat, scriitor. 13

Oameni care au făurit istoria

Blazonul Familiei Rațiu

Dr. Augustin Rațiu-1884-1970

Bazil Rațiu-1783-1870

Emilia Rațiu- 1846-1929

Dr. Ioan Rațiu-1828-1902

V. V. Rațiu Tilea- 1896-1972

Elisabeth Rațiu- 1921-2016

Ion Rațiu - 1917-2000

Bibliografie recomandată: 1. Augustin Rațiu, Sentința Tribunalului Comitatului Turda, 1 Aprilie 1829, ziarul „Turda”, Nr. 34, 24, August 1924. 2. Augustin Rațiu, Pro Memoria - genealogia familiei Rațiu, ziarul „Arieșul”, Nr. 34, 19 August 1928. 3. Familia Rațiu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Ra%C8%9Biu 4. Istoria Familiei Rațiu, broșură redactată de Centrul Rațiu pentru Democrație Turda, Editura RH,Printing, București, 2010. 5. Ioan Georgescu, Dr. Ioan Rațiu (1828-1902), Tipografia „Foaia Poporului, Sibiu, 1928. 6. Ioan Gheorghe Rațiu, Biserica Greco-Catolică din Teiuș, http://www.biserici.org/index.php?menu=BI&code=2718 ; http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Greco-Catolic%C4%83_din_Teiu%C8%99 7. Ioan Gheorghe Rațiu, Biserica Rățeștilor din Turda Veche, http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_R%C4%83%C8%9Be%C8%99tilor_din_Turda ; http://www.biserici.org/index.php?menu=CU&code=17420 8. Ioan Gheorghe Rațiu, Biserica Greco-Catolică din Teiuș „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Biserică medievală românească, Ctitorie a familiei nobiliare Rațiu (Rácz, Ratz), Eseu documentar, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2012, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/40614 9. Nicolae Josan, Un bărbat pentru istorie-Dr. Ioan Rațiu, Editura Progresul Românesc, București, 1992. 10. Mircea Dimitrie Rațiu, Ioan Gheorghe Rațiu, In memóriam BASILIU RAȚIU de NOȘLAC (25 Dec. 1783-12. Dec. 1870), http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=9548

In memoriam

Ovidiu Cosac

Fără de Vidi ?!... Andrei Mihalache, regizor artistic, Teatrul de Nord-Satu Mare Ce păcat că scriem despre oamenii importanți din viața noastră doar după ce au plecat de lângă noi. Nu știu ce jenă personală sau colectivă ne determină să nu-i lăudăm pe cei care merită, decât după ce nu ne mai pot auzi, deși motivele aprecierii sunt faptele, realizările lor, până la Marea trecere... L-am cunoscut pe Ovidiu Cosac, în septembrie 1981, când am făcut primii pași în arta scenei, și nu pot uita că m-a ținut de mână, sprijinindu-mă, să nu cad, m-a oprit când am vrut să fug, m-a împins de la spate când mi se făcea frică să sar „pârleazul normalității”, știind mai bine decât mine care îmi sunt limitele. Vidi poseda un deosebit spirit de observație și foarte rar se înșela în privința oamenilor, îi iubea pe toți. Cu bun simț și politețe debordantă, desprinsă din educația lui aleasă, bonom și hâtru până la sarcasm, mereu pus pe șotii, cu bancul adecvat, și cu povești autobiografice devenite legende urbane, Ovidiu Cosac fermeca lumea din jurul său, dăruind bucurie, zâmbet, dragoste și prietenie. Vidi și-a dedicat toată viața Teatrului, nu a fost doar un trecător pe scena teatrului, el cunoștea atâtea secrete ale scenei, ale meseriei tehnice și artistice, un adevărat magician al improvizației, și toate astea pe vremea când se făcea un „teatru clasic”; când banda de magnetofon se tăia cu foarfeca de tuns și se lipea cu banda adezivă (de obicei, o singură dată), dar, lui nu-i tremura mâna, mereu gata să intervină cu soluția salvatoare. Receptiv la nou, punea în practica meseriei tehnice inovații care veneau în slujba actului artistic, realizând alături de regizor, scenograf și actori, adevărate capodopere artistice. Înzestrat cu o minte ascuțită, cu un simț muzical remarcabil, a colaborat cu mulți regizori, mai mici și mai mari, realizându-le ilustrațiile muzicale ale spectacolelor, inventând „spectacolul sonor” (așa cum scenograful prezintă „spectacolul vizual”), adică, ceea ce azi se numește, „sound design”. Cârcotașilor care spuneau că Vidi nu are școală (pe care nu a făcut-o, poate, pentru că nu avea rost), am să le răspund: da, Vidi nu avea „diplome”... dar El a făcut „școală”! I-a învățat pe mulți „titrați”, de la secretele tehnico-scenice, la secretele meseriei scenice, de la tainele pătrunderii în personaj, la cum să se spele pe mâini, cum să-și descalțe bocancii, cum să trăiască pe scenă. Vidi a fost un adevărat „profesor.” După „jdemii” de repetiții, după sute de spectacole trăite și muncite cu dăruire și pasiune, i-a fost floare la ureche să „jetéze” cu grație către regia artistică, și nu doar acasă, la Teatrul turdean „Aureliu Manea”, ci și pe alte scene ale țării. Nu știu dacă i se va ridica vreodată un bust în vreun părculeț din Turda, nici dacă vreo stradă 15

In memoriam din oraș îi va purta numele, nici dacă pe Potaissa, clădirea de la nr. 55, va fi „Casa memorială Ovidiu Cosac – 1946-2020”, știu, însă, că la acea adresă „Casa lui Videlu” este și va rămîne o „Casă memorabilă”, pentru cei foarte mulți care i-am trecut pragul, de-a lungul anilor, și ne-am bucurat de căldura gazdelor, de cămara lor, de pivnița lor, dar mai cu samă, ne-am astâmpărat foamea de a schimba idei și setea de a despica firul în patru despre lumea asta mare și cultura ei, cu iluzia minunată că și noi suntem importanți și ne va lua cineva în seamă. Și pentru că- se spune - nu-i bine să-ți faci chip cioplit, vă propun, să-l păstrăm pe Ovidiu Cosac între palmele minții, ca pe un cărbune aprins, și în nările sufletului ca pe o rafală de vânt primăvăratec, iscată în prima noapte când înfloresc teii... Iar în restul ființei noastre, ca pe o morsă de abur, mereu cu un aparat de fotografiat în mână, mereu plutind printre persoane și obiecte concrete, în căutarea celei mai bune poziții, din care ar putea încremeni inefabilul... Și să-i mulțumim că l-am cunoscut...!

Portret în alb și negru

In memoriam Portretul în Arta fotografică Ovidiu Cosac Fotografia de portret este unul dintre domeniile fotografiei cele mai uzitate; fie că este vorba despre fotografierea unor membri ai familiei, prieteni, persoane necunoscute, sau autoportete (selfiuri), abordăm foarte des această tematică. De regulă, se execută fotografia cu personajele aliniate în fața obiectivului, care abordează o atitudine mai veselă sau mai neutră, dar, aproape întotdeauna rigidă prezența în fața noastră a obiectivului ne inhibă; dorim ca, în momentul declanșării (a clicului), să ne prezentăm cât mai bine, dar ratăm, de cele mai multe ori, să apărem așa cum suntem în viața de toate zilele. Ratăm capacitatea primordială, a aparatului de fotografiat, de a surprinde clipa reală de viață, trăiri și sentimente, expresii irepetabile. Cele mai reușite portrete, realizate de amator, sunt instantaneele - atunci când subiectul nu știe că este fotografiat - atunci desprindem și imortalizăm o bucățică din viața reală. Acest lucru se poate realiza cu teleobiectivul, sau cu obiectivul cu zoom, acestea permițându-ne să ne apropiem de subiect la o distanță între 3- 20 m (timiditarea și inhibiția subiecților apare sub aceste limite). Când nu posedăm mijloace tehnice adecvate (teleobiectivul), putem folosi următoarea metodă: înainte de-a fotografia portretul, ne „împrietenim” cu subiectul, susținând, în prealabil, o conversație pe diverse teme, apoi îi propunem subiectului nostru să își amintească o întâmplare veselă, sau tristă, din viața lui, povestind cele întâmplate. Aparatul de fotografiat trebuie să fie în permanență pregătit. Vom trage mai multe cadre, care ulterior vor fi selectate. Dacă din zece cadre vom obține unul sau două valabile, este foarte bine! Iluminarea, în fotografia de portret, este foarte importantă. Blitzurile încorporate în aparatele de fotografiat sunt un dușman al portretului (cu foarte mici excepții). Atunci când utilizăm un aparat tip DSRL sau SRL și avem posibilitatea montării unui blitz, vom orienta capul mobil al lămpii spre tavan sau spre un perete, analizând, apoi, fotografia. Rezultatul nu este întotdeauna garantat. Unul din cele mai bune rezultate pe care îl putem obține este atunci când plasăm subiectul-portret în interiorul unei camere, în apropierea unei ferestre. Lumina care vine din exterior este o lumină „blândă”, care va pune în evidență detaliile. Este preferabil ca prin fereastră să nu pătrundă direct lumina soarelui (se pot obține și în acest mod fotografii interesante, dar ele vor avea contraste mai puternice). Rezultate remarcabile se pot obține în natură, într-o zonă de umbră, de exemplu, sub coroana unui copac sau în apropierea unei clădiri, cu un zid de o nuanță deschisă, nuanță ce va avea rol de lumină reflectată. Când folosim aparate ai căror parametri sunt reglabili, vom opta pentru o diafragmă cât mai deschisă (2, 8; 4 ;4,5; 5,6), pentru ca obiectivele care sunt în planurile 2 și 3 șă fie mai puțin clare decât subiectul principal (portretul). În ce privește încadratura, rămâne la latitudinea celui care fotografiază să o aleagă. Pot fi portrete și fotografii unde subiectul este încadrat sub genunchi (plan american), numai fața, sau o parte din față. Experimentați! Experimentați! Experimentați!!! Fotografia de portret nu este un domeniu prea ușor! Dacă în cazul peisajului, subiectul nostru este static și ne așteaptă să căutăm unghiurile potrivite, să reglăm parametrii, să așteptăm lumina potrivită - în cazul portretului, subiectul este viu, în permanentă schimbare. Vă doresc Mult succes!!!

OC 17

In memoriam

Cartea, izvor de cultură Biblioteca Brukenthal, tezaurul de carte veche din Sibiu Mihai Cotea Muzeul Brukenthal, una din cele mai vechi instituţii de cultură ale oraşului Sibiu, adăpostește, în a doua curte interioară a Palatului Brukenthal, biblioteca cu același nume.

Inaugurată oficial la 25 februarie 1817, biblioteca dispune în prezent de un număr de aproximativ 280.000 de volume (față de 15.972, la momentul deschiderii). Printre volumele regăsite în prezent la bibliotecă se numără manuscrise, incunabule, cărți rare (românești și europene), dar și volume de carte veche din Transilvania secolului al XVIII-lea și nu numai. Întemeietorul unei asemenea biblioteci nu putea fi decât un bibliofil.

Samuel von Brukenthal s-a născut pe 26 iulie 1721, în satul Nochrich din apropierea Sibiului, a urmat primii ani de școală în ținuturile natale, dar studiile universitare și le-a realizat la universitățile din Halle și Jena. Pasiunea sa de a colecţiona cărţi se datora modelelor iluministe ale vremii sale, pe care Samuel von Brukenthal le urmărea cu interes, încă de când era licean. După ce-și efectuează studiile universitare în Occident, va lucra ca secretar adjunct al tribunalului, până în anul 1753, la Sibiu. Mutat în Viena, 9 ani mai târziu, la 1 martie 1762 e ridicat la rangul de baron în semn de recunoştinţă pentru calităţile sale deosebite, iar la 30 iulie 1777, prin decret imperial, este numit guvernator al Transilvaniei. De asemenea, a fost consilierul personal al împărătesei Maria Theresa. Toate manuscrisele din fondul de carte ce a stat la originea bibliotecii Brukenthal au aparținut acestuia. Printre ele, menționăm „lucrări din literatura social-politică şi beletristică a secolului a XVIII-lea, importante atât pentru conţinutul lor, cât şi pentru bogăţia şi perfecţiunea artistică a ilustraţiilor, datorate unor gravori vestiţi ai perioadei rococo şi clasiciste, cum au fost Gravelot, Eisen, Chodowiecki sau Jean Moreau Le Jeune. Tot din biblioteca personală a baronului Brukenthal, provin o serie de manuscrise importante, cum ar fi Breviarul, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, precum şi cele legate de istoria Transilvaniei din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea” (1).

Pe parcursul timpului, fondului de carte inițial i s-au alăturat diverse colecții (Biblioteca capelei, fondul de carte al Capitulului Evanghelic, cel al Academiei de Drept, diverse donaţii de carte de la particulari şi instituţii ştiinţifice din ţară sau din străinătate), după cum urmează: Anul 1879 este anul în care „biblioteca capelei” se alătură colecției contelui von Brukenthal. Această bibliotecă includea fondurile majorității bibliotecilor medievale din Sibiu, vorbim mai exact de colecțiile primei biblioteci a orașului Sibiu (fondată la 1300). Toate exemplarele acestei colecții erau pirogravate(2) cu stema orașului. Alături de acestea, manuscrise religioase ale unor ordine desființate odată cu reforma religioasă din secolul al XVI-lea, dar și exemplare ale gimnaziului evanghelic, toate reunite în capela Sf. Iacob. La momentul dărâmării capelei, colecțiile de acolo și-au găsit adăpostul în interiorul bibliotecii Brunkenthal.

Un alt fond important, tributar colecției bibliotecii din prezent, este cel al Bibliotecii Academiei de Drept, la rându-i desființată în același 1879. Printre donatorii care și-au adus contribuția la colecția existentă, se numără personalități marcante, printre care Baron Salmen, Petrus Sigerus, dr. G. D. Teutsch. Prin contribuțiile acestora, fondul bibliotecii conta pe cărți de medicină, lucrări de artă, volume valoroase de ordin juridic, dar și cărți de istoria Transilvaniei. Poate că cele mai valoroase volume din colecția bibliotecii sînt incunabulele. Despre acestea, Olga Șerbănescu și Gabriella Zsigmond menționează în lucrarea lor (3) mai multe date prețioase. Un exemplu de incunabul neprețuit este, conform celor două, lucrarea lui Hartmann Schedel, LIBER CHRONICARUM, tipărită la 1493. Valoarea acesteia constând nu doar în vechimea sa, deloc neglijabilă la ora actuală, cât în cele peste 200 de imagini gravate în text. Un exemplar al acestei cronici de la 1493, în limba latină, se află și-n prezent la Biblioteca Brukenthal. 20

Cartea, izvor de cultură În interiorul acestei lucrări monumentale tipărită în tipar negru, cu „iniţiale de mână cu ornamente în culori, unele numai conturate, altele gravate” se află „peste 2000 de imagini gravate în text, o hartă a Europei, 299 foi nenumerotate + o hartă + 5 foi nenumerotate. Este o lucrare de dimensiuni relativ mari: 43 cm x 28,5 cm x 7 cm”.

foto: brukenthalmuseum.ro Un alt incunabul valoros menționat de cele două autoare este HARMONIA MACROCOSMICA seu ATLAS UNIVERSALIS ET NOVUS, TOTIUS UNIVERSI CREATI COSMOGRAPHIAM GENERALEM, ET NOVAM EXHIBENS lui Andrea Cellarius Palatinus, fost cartograf din Ţările de Jos în secolul al XVII-lea. Biblioteca Brukenthal posedă reeditarea acestui atlas, datată la 1708. Lucrarea mizează pe diferite hărți colorate, terestre și celeste, și aduce la cunoștința cititorilor săi importanța istorică a reprezentării universului și a mapamondului, la finele secolului al XVIIlea. În ceea ce privește colecția de carte rară, edificatoare în acest sens sînt exemplarele de excepție care se regăsesc în cadrul Bibliotecii Brukenthal, cărți precum ediția princeps a „Utopiei” (1518) lui Thomas Mann, incunabulele menționate anterior, Biblia de la Anvers (1541), ce cuprinde peste 90 de gravuri din cupru, dar și numeroase elzevire (4), „lucrări care s-au impus în viaţa culturală şi artistică a Europei timpului, atât prin varietatea conţinutului şi a ornamentaţiei, cât şi prin preţul scăzut” (5). Să nu uităm nici de colecția de carte veche românească. Închegarea acesteia a avut loc în ultimii 40 de ani și constă din volume precum „Sbornicul slavonesc”, 1580, tipărit de diaconul Coresi, „Noul Testament de la Bălgrad”, 1648. Tot aici, regăsim și primul ziar românesc apărut în afara graniţelor ţării, „Fama Lipschii” (Leipzig, 1827), alături de alte periodice de valoare (cel mai vechi ziar din Sibiu, apărut în 1784, Siebenburgische Zeitung, Gazeta de Transilvania sau Foaia Duminicii). La moartea baronului Samuel von Brukenthal (9 aprilie 1803), biblioteca număra aproximativ 16.000 de exemplare, cuprinzând incunabule şi cărţi aparţinând secolelor XVI-XVIII. Fosta reședință a baronului adăpostește Muzeul Brukenthal, din cadrul căruia face parte și Biblioteca Brukenthal. Acesta este plasat în Sibiu, Piața Mare nr. 4-5. note bibliografice:

(1) http://www.cimec.ro/Carte/brukenthal/biblioteca.htm, accesat pe 10 septembrie 2019 (2) PIROGRAVÁ, pirogravez, vb. I. Tranz. A grava desene pe un obiect de lemn, de piele, de os etc. cu ajutorul unui vârf de metal înroșit în foc sau cu un termocauter. – Din fr. pyrograver. , conform dexonline.ro, accesat pe 22 martie 2020 (3) O. ȘERBĂNESCU, G. ZSIGMOND, Detalii despre câteva lucrări de excepţie din patrimoniul Bibliotecii Brukenthal aparţinând secolelor XV-XVIII în ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES HISTORICA, 12/II, 2008, pp.49-51 (4) elzevir sn [At: ENC. ROM. / E: fr elzévir] 1 Caracter de literă tipografică cu linii de grosimi diferite și cu tălpile triunghiulare. 2 (Pex) Ediție imprimată de unul dintre membrii familiei de tipografi olandezi Elzévir; conform dexonline.ro, accesat pe 22 martie 2020 (5) http://www.cimec.ro/Carte/brukenthal/biblioteca.htm, idem bibliografie și surse: http://www.brukenthalmuseum.ro/biblioteca/index.html https://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr21/carte3.html http://www.cimec.ro/Carte/brukenthal/biblioteca.htm O. ȘERBĂNESCU, G. ZSIGMOND, Detalii despre câteva lucrări de excepţie din patrimoniul Bibliotecii Brukenthal aparţinând secolelor XV-XVIII în ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES HISTORICA, 12/II, 2008

Orizonturi temporale

„Le Penseur”( Gânditorul)- Auguste Rodin

Marele Anonim și câteva elemente de metafizică din universul lui Lucian Blaga Mihai Cotea Deși prezentă în varii forme și interpretări, parte a ambelor lumi ale lui Lucian Blaga, atât cea poetică, cât și cea filosofică, viziunea metafizică a păstrat mereu o consistență aparte pentru autor. Aceasta purta o anumită culoare în raport cu sensul culturii [o privim ca pe un adaos (...) care să îmbie tuturor, dar nu obligă pe nimeni(1) ], o cu totul altă nuanță în raport cu sistemul său filosofic (accentuata diferențiere între filosofia și metafizica lui Blaga(2) ) și, nu în ultimul rând, un iz aparte în poezia blagiană („pe acest teren al legăturii fericite ori al comunicării ratate cu cosmosul se înscrie, decis, încă din primul moment, problematica poeziei blagiene” (3)).

Marele Anonim ocupă un loc deosebit de important în metafizica lui Lucian Blaga, ba chiar aș îndrăzni să admit că în întregul său sistem filosofic. Atunci când are loc întâlnirea cu metafizica, Marele Anonim va fi mereu acolo. Subtil înfățișat ori, dimpotrivă, adus în prim plan. „Rostul metafizicii este să <<însuflețească>> din nou lumea pe care știința o dezanimează” (4)

Despre originea și substanța Marelui Anonim s-au cristalizat diverse viziuni. Cu privire la acest aspect, autorul Ion Bălu, în volumul citat aici, consideră că Marele Anonim a apărut „în gândirea lui Lucian Blaga prin filiera filosofiei indiene”(5). Conform acestuia, doctrina filosofică Advaita Vedānta așază „existentul” la începutul începuturilor, iar acest „existent” poartă numele de Atman, Marele Tot, spiritul suprem, din care „a emanat Maya, iluzia lumii fenomenale care a creat lumea dintr-o pornire spontană, capricioasă”(6). Lucian Blaga ar fi avut cunoștință despre această noțiune, susține autorul anteamintit, acest fapt reieșind în urma unei corespondențe purtate cu fosta soție a poetului-filosof, Cornelia Brădișteanu, în care o sfătuia ca atunci când are liniștea mării să cugete „la Marele Tot, la Atman, la <<tat twam asi>>(traducerea autorului„acela ești tu”)”(7) . Într-o viziune ușor diferită, dar complementară, conf. univ. Svetlana Coandă, citându-l pe Blaga prin intermediul unui extras din Trilogia culturii, consideră că ființa transcendentă este inițiatorul original al existenței, dar că „Lucian Blaga evită să-i atribuie ființei transcendente numele de Dumnezeu și o denumește Factor metafizic central, Marele Mister, Fond Generator Anonim, Principiu Suprem Existenței, Absolutul, Transcendentul, Divinitatea, Necunoscutul sau, cel mai frecvent, Marele Anonim”(8) .

Această construcție mentală este piatra unghiulară pe care se susține metafizica lui Blaga, „un mit metafizic prin care el face o anticipație ce-i permite construirea viziunii metafizice personale”(9) . Văzută ca mit filosofic, figura Marelui Anonim capătă câteva trăsături definitorii care o deosebesc net de imaginea lui Dumnezeu, observat prin prisma teologiei. Printre aceste atribute se numără capacitatea de a se reproduce la infinit și înzestrarea sa atât cu trăsături pozitive, cât și cu „trăsături negative, demonice, contradictorii, paradoxale, fapt pentru care Blaga deseori îl numeşte pe Marele Anonim <<Dumnezeu-Demon>>”(10) . 22

Orizonturi temporale În continuarea acestei idei, afirmația lui Henri Wald, din prefața volumului Despre conștiința filosofică, nu este de natură să ne mai mire atunci când aflăm că „sediul pur Marelui Anonim i se pare (n.b. lui Lucian Blaga) superior unui rai aglomerat de idei contradictorii”(11) .

Despre această existență transmundană, cum o denumește Svetlana Coandă în lucrarea sa, separată de timp și de spațiu, un conglomerat de „maximă complexitate substanțială și structurală”(12) , aflăm că are un comportament aparte, în universul blagian. Observat sub aspect cosmologic, Marele Anonim pare a fi preocupat de un soi de autocontrol, în contrapondere cu principiul său infinit de autogenerare, prin care dorește să împiedice perpetuarea la infinit a teogoniei(13) pentru a evita descentralizarea existenței sale per se. Auto-limitându-și posibilitățile de generare, Marele Anonim lansează doar fragmente infime din Sine, „indestructibile, ideale, care dispun substanțial și structural de o elementaritate maximă”(14) . Aceste fragmente sunt denumite de Lucian Blaga diferențiale divine.

În urma procesului genezei cosmice, la care Blaga deosebește trei faze, din diferențialele divine, prin intermediul unor procese de integrare, dar și datorită unor posibilități intrinseci ale acestora, are loc ființarea omului și a lumii. Acest fapt reprezintă, în concepția lui Blaga, un plafon de integrare a diferențialelor divine. „Doar la nivelul omului diferenţialele divine sunt integrate la nivel de conştiinţă şi el devine unica fiinţă din Univers orientată spre căutarea misterelor şi relevarea lor”(15) . Dar se mai întâmplă ceva în acest moment al zămislirii. Pus, din nou, în fața apărării centralismului existenței sale, din motive ce țin de menținerea echilibrului existențial, Marele Anonim instituie cenzura transcendentă, cu durată de lungime infinită, „prin care nu îngăduie ființei decât o cunoaștere relativizată”(16) . În acest sens, Marele Tot se folosește de matricea stilistică și de categoriile abisale, ca mijloace de tipul frânelor transcendente, „pe tiparul cărora omul este silit să-și muleze spontaneitatea creatoare”(17) . „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim atât de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”(18)

În asentimentul altor filosofi precum Platon sau Noica, și Lucian Blaga așază omul în poziție inferioară față de Divinitate. Dacă Platon gândea că omul stă „sub Stăpâni”, Constantin Noica observă omul „sub conștiința unei căderi dintr-o ordine”(19) , în contextul propus de Blaga prin intermediul ideii cenzurii transcendente. Laolaltă cu aceștia și, totodată, dintr-un punct de vedere microcosmic, marii prozatori și dramaturgii trăiesc senzația că nu ei stăpânesc opera pe care o alcătuiesc, „ci opera îi stăpânește și își impune propria ei voință”(20) . Unite aceste două perspective, se realizează și se traduce o altă funcție importantă a Marelui Tot- funcția de organizare. Acest postulat al unei anume ordini își are deplin justificat temeiul prin însăși cuvintele lui Blaga, care consideră că a poseda adevărul absolut reprezintă o condamnare a spiritului la o stază perpetuă, fapt ce ar reduce cunoaşterea „la o repetiţie stereotipă”(21) . Alte două motivații, ce vin să creeze un monolit ideatic în conceperea Marelui Anonim din perspectivă blagiană, susțin că o cunoaștere absolută ar înslesni o primejdie pentru obiectul cunoașterii, care ar putea fi creat și distrus la discreția omului. Nu în ultimul rând, un asemenea acces liber la cunoaștere ar constitui o primejdie pentru Marele Anonim însuși, „a cărui potență ar putea fi scăzută și ale cărui intenții zădărnicite de un subiect egal lui”(22) . „<<Nu te înțeleg, pare a spune Fondul anonim omului; dar nu încetez să-ți dau înțelesuri>>. Acesta este, după Lucian Blaga, omul cunoașterii, omul culturii și omul istoriei”(23) .

Găsesc oportun să inserez aici un crâmpei de folclor cosmologic românesc cules de Tudor Pamfile, cu care m-am întâlnit într-o altă operă de căpătâi a filosofului Lucian Blaga. În Povestea lumii de demult se pornește de la premisa conform căreia nu se știe de când e zidit pământul, și nici cine l-a zidit, însă, pe vremea lui Dumnezeu și a Dracului, „amândoi frați, pământul se afla, dar cu totul era înecat în apă; numai foarte puțin, ca un ostrov mărunt ieșea deasupra apelor, mare cât un pat, pe care se puteau culca cei doi frați”(24). Se pare că într-o zi, nu se știe din ce motiv, Dracul a prins ură pe fratele său, Dumnezeu, și a vrut să scape de el, înecându-l în apă, pe când acesta din urmă avea să doarmă. Speculând momentul oportun, a început să-L împingă în 23

Orizonturi temporale apă, „dar cu cât Îl împingea, cu atât și pământul creștea în acea parte”(25) . După mai multe încercări eșuate, în direcții diferite, Dracul s-a lăsat păgubaș. „Pământul crescu mereu, până ajunse așa de mare cum îl vedem și noi astăzi”(26) .

Pe fondul legendei de mai sus, ajunși acum în partea poetică a filosofiei blagiene, apare și subiectul uman, ca „purtător de lumină; În fața tainei generalizate, el vine cu lumina unei noi prezențe, cu individualitate ce-și caută locul în spațiul încă necunoscut”(27) . Poetul Lucian Blaga știe că în momentul intrării sale în lume, luminile eului comportă două culori: „una a minții, care ucide tainele și sugrumă vraja și cealaltă, solidară, fraternă cu taina nopții”(28) , după cum se observă și-n strofa de mai jos, extrasă din poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii meicăci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Oprindu-ne doar la acest poem și tot ne-am face o idee de bază despre principalele trăsături ale eului-lumină și relația sa cu lumea, comportate în poezia lui Lucian Blaga. O lumină cu o consistență aparte, ,,lunară, feminin învăluitoare, soarele blagian este un soare de noapte, emanând o lumină ce se lasă ca și contaminată de întuneric”(29) , idee surprinsă splendid de către Ion Pop în studiul său consistent închinat universului liric blagian. Cum se leagă această idee poetică de cea filosofică? Cum nu se poate mai natural. Încercând să rezolve misterul din jurul său, „omul devine creator de cultură”(30) .

Așadar, atât în sistemul său filosofic, cât și în universul liric, Lucian Blaga a conferit un loc special creației Marelui Anonim. Deși adevărul suprem este sacrificat în fața creației, „misterul rămânând tâlcul posibilităților și limitelor cunoașterii și a creației umane”(31) , rezultanta diferențialelor divine, Omul, are o relație strâns legată cu misterul. O legătură intrinsecă, aș putea spune. Ce se naște din acest schimb mai mult sau mai puțin echitabil? O întreagă moștenire culturală.

_________________________________________________________________ La finalul acestei serii, aș dori să aduc mulțumiri sincere acelei persoane dragi și apropiate sufletului meu, care mi-a înlesnit accesul la toate volumele pe care le-am studiat pentru conceperea acestor articole mic-filosofice. Nu e nevoie de nume, căci va simți murmurul mării, de la distanță, cum zicea Blaga. „Pentru a avea și a păstra un dar, o bogăție lăuntrică, un har, nu trebuie să fii conștient de ele. Scoica de mare este o ureche care nu aude, dar care păstrează în sine, cât dăinuiește, murmurul mării. Poate că murmurul mării ar înceta în scoică dacă aceasta ar începe să-l audă”. (Lucian Blaga, Elanul insulei) MC

Orizonturi temporale

(1) I. BĂLU, Lucian Blaga, editura Albatros, București, 1986, p.192 (2) idem (3) I. POP, Lucian Blaga-universul liric, editura Cartea Românească, București, 1981, pp.5-6 (4) L. BLAGA, Elanul insulei, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.197 (5) I. BĂLU, op.cit, p.193 (6) idem (7) ibidem (8) S. COANDĂ, Conceptul Marelui Anonim în sistemul filosofic al lui Lucian Blaga publicat în Studia Universitatis revista științifică a Universității de Stat din Moldova, 2007, nr.4, p.40; cf. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/07.%20Conceptul%20marelui%20anonim%20in%20sistemul%20 filosofic%20a%20lui%20Lucian%20Blaga.pdf, accesat la 25 martie 2020 (9) idem (10) ibidem (11) Henri Wald, O metafilosofie în vol. L. BLAGA, Despre conștiința filosofică, editura Facla, Timișoara, 1974, p.13 (12) S. COANDĂ, op.cit, p.40 (13) teogonie sf [At: MOLNAR, I. 218/3 / P: te-o~ / S și: (înv) the~ / Pl: ~ii / E: fr théogonie] (În religiile politeiste) 1 Ansamblu de mituri privind originea zeilor și genealogia lor. 2 Ansamblul divinităților unui popor. 3 (Rar) Lucrare care cuprinde probleme de teogonie (1-2)., cf. dexonline.ro, accesat la 25 martie 2020 (14) S. COANDĂ, op.cit, p.40 (15) S. COANDĂ, op.cit, p.41 (16) I. BĂLU, op.cit, p.194 (17) idem (18) L. BLAGA, Zări și etape, editura Minerva, București, 1990, p.14 (19) I. BĂLU, op.cit, p.196 (20) idem (21) S. COANDĂ, op.cit, p.41 (22) idem (23)I. BĂLU, op.cit, p.197 (24) L. BLAGA, Despre gândirea magică, editura Garamond, București, 1992, p.12 (25) idem (26) idem (27) I. POP, Lucian Blaga-universul liric, editura Cartea Românească, București, 1981, p.6 (28) idem, p.7 (29) idem, p.8 (30) S. COANDĂ, op.cit, p.42 (31) idem

Viziuni

Fabrica de Timp Liber există Irina Popa Este o clădire în toată puterea cuvântului. Are o rezonanță maiestuoasă și o impozanță extraordinară. Fizic, o găsiți în sensul giratoriu din centrul orașului Turda. Conceptual, Fabrica de Timp Liber este un program al Centrului Rațiu pentru Democrație. Acesta își propune să reînvie fosta fabrică de bere din oraș, dându-i un alt contur, o altă stare – dându-i utilitate. Fabrica de Timp Liber este liantul dintre comunitate și tineri. Așa începea articolul scris de mine în 2014, pe când Fabrica de Timp Liber era doar un program, o idee, un concept. Articolul continua:

Prin simpla ei existență, fabrica oferă oportunitatea de a construi. A construi o comunitate, un centru în care tinerii să-și unească valorile sau să fie uniți de aceleași valori. Acustica sălilor uriașe ne duce cu gândul la epoci demult apuse, în care domnea diplomația și eleganța. Intrând într-o astfel de atmosferă, ne regăsim valorile, ni le însușim. Apoi, construim în minte, văzând pereții groși, o lume ideală, în care aceste valori să fie primordiale – implicare, verticalitate, cetățenie, siguranță, bunăstare. Utilitatea pe care o primește fabrica de bere se ocupă de timpul liber. Discutând cele două concepte – timp și liber – și îmbinându-le, ne îndeplinim câteva dintre nevoile esențiale unei dezvoltări sociale sănătoase. Cum? Prin creativitate, relaxare, dezvoltare, responsabilitate, educație, originalitate. Toate acestea formează competențe. Dezvoltarea personală prin cultură sau prin interacțiunea cu comunitatea este scopul principal al proiectului. Prin autocunoaștere, înțelegem mai bine comunitatea în care trăim. Astfel, activitățile de la fabrică conduc spre o inițiere în a ne cunoaște pe noi înșine. Cum se realizează acest ,,cunoaște-te pe tine însuți” în cadrul fabricii? Prin inițierea tinerilor în teatru, sport și film. Interacționând cu aceste domenii, tinerii își creează noi orizonturi, își prolifică timpul și descoperă lumea. O lume altfel decât cea propusă de mass-media. Articolul se încheia:

Privită în ansamblul ei, fabrica arată bine. Și nu arată bine pentru că este renovată. Nu arată bine pentru că miroase a vopsea proaspătă. Și nu arată bine pentru că este luxoasă. Portretul fabricii este portretul oamenilor care o alcătuiesc. Portretul fabricii se dorește a fi portretul întregii comunități – cu propriile-i nevoi. Putem contribui la el. Pentru că Fabrica de Timp Liber există. (2014, revista online “I love Cluj”) Am ales să încep cu fragmente din articolul de mai sus, pentru a susține ideea că timpul, dacă este folosit în favoarea noastră, spre scopul pe care îl urmărim, are sens și creează exact ceea ce suntem sau ne-am dorit la un moment dat, în viața noastră.

Timpul trece inexorabil. Încercăm să prindem din mers, o bucurie, un suflet, o viață, ca să ne extindem pe noi înșine. Scriu acest articol într-un context fragil în societate, când lumea comunităților, vremea întâlnirilor cu oamenii din comunitate, socializarea se restrâng la mijloacele media. E un moment bun să călătoresc în timp și să înțeleg cum a ajuns să se nască Fabrica De timp Liber și cum trăiește. Fabrica de Timp Liber este o inițiativă a Centrului Rațiu pentru Democrație. A pornit de la un proiect vast - Verde, Voluntariat, Viață. A început cu pași mici, încercând să înțeleagă nevoile comunității turdene și din împrejurimi. Proiectele culturale, umanitare, de societate, artă, care existau la Centrul Rațiu, s-au conturat la fabrică. Nevoia de a stabili o conexiune cu oamenii a dus la crearea acestei asociații, cu specific separat față de fundația-mamă, Rațiu. 26

Viziuni Pașii muncii în comunitate sunt frumoși, dar niciodată ușori, mai ales atunci când nu există o cultură în acest sens. În 2014, existau puține centre comunitare în România. Oamenii nu erau obișnuiți cu ideea de a contribui la bunăstarea comunității prin educație - o educație formată de practica voluntariatului, artei, teatrului, muzicii, lecturii. Astfel că, pașii mici au adus multe activități – free fest, concurs de remi și șah, ore de chitară, de fotografie, ping-pong, sport, zile de film, karaoke, petreceri comune și câte și mai câte activități. Unele întâlniri erau de succes, altele, nu. Nu erau de succes pentru conștiința noastră de atunci. Acum știu că fiecare pas pe care l-am făcut la fabrică a ajutat sau a îndrumat pe cineva, pe mine sau pe cei puțini din jurul meu. Drumul parcurs ne-a adus în prezent, când Fabrica de Timp Liber este activă și dezvoltă diverse proiecte în comunitatea turdeană și din împrejurimi. Funcționează cu ecoul oamenilor care sunt implicați în buna desfășurare a lucrurilor și vibrează de fiecare dată când cineva are o idee, un gând sau o intenție îndreptată către binele celor din jur. Direcția actuală este îndreptată spre a încuraja oamenii să îndrăznească, să fie activi în viața orașului, creând evenimente, discutând, primind și oferind informații. De la cultură la gestionarea emoțiilor, de la sport la educația interioară – se creionează proiecte care aduc susținere evoluției umane.

Ce poți face la fabrică?

- Să devii membru FTF (Free Time Factory) și voluntar pentru diverse acțiuni și proiecte; - Să te înscrii în proiectul The Duke of Edinburgh’s International Award; - Să propui o acțiune în comunitate;

- Să participi la întâlniri având teme din cadrul comunității; - Să fii cu oameni, să-i asculți; - Să primești, oferind.

Ce e nevoie să respectăm în cadrul FTF

Pentru bunul mers al lucrurilor şi pentru o comunitate sigură şi liniştită, să nu uităm:

1. Că centrul comunitar vă stă la dispoziţie, trebuie doar să verificați programul împreună cu coordonatorul proiectului în care sunteți implicat. 2. Că nu se fumează şi nici nu se consumă alcool în incinta centrului comunitar, în timpul activităţilor sau al întâlnirilor săptămânale. 3. Că păstrăm curăţenia. 4. Că doar personalul administrativ se va ocupa de încălzirea, deschiderea, închiderea şi iluminarea centrului comunitar. 5. Că nu se agresează câinii şi nici nu li se oferă de mâncare. 6. Că spaţiul va rămâne la fel cum l-am găsit. 7. Că toţi ne dorim un centru comunitar prietenos şi sigur.

Știm că prin respectarea ta, apare și respectarea celuilalt. Avem încredere că centrul comunitar este un punct de sprijin în dezvoltarea tinerilor, adulților, dar și a seniorilor. Fabrica de Timp Liber trăiește prin acțiunile tale, prin comportament și dorințe. În timpuri în care ne adaptăm constant, alege să respecți, să înțelegi, să te implici. Timpul liber este o alegere – FTF ne oferă șansa să îl avem din plin, organizat. Zâmbește, trăiește și fii parte din comunitate!

IP 17.03.2020 27

Viziuni

FTF

foto: Dragoș Pleșa

Croșet și reculegere

Bozon Anica Andrei-Fraschini

Câte valuri de nenorociri au trecut peste omenire, de-a lungul existenței sale? Să le fi numărat cineva? Dar poate că nici nu avem cum să le știm pe toate... Unele au fost create de însuși Omul, ființă alergătoare după cunoaștere, bogății, teritorii, dominație... Altele au venit de la Mama-Natură, după legi și reguli pe care omul se căznește insistent să le pătrundă, să le descâlcească și să le încadreze, pentru a tenta stăpânirea lor. Populații mai mici sau mai extinse au îndurat, au pierit, sub valuri de suferințe. Încă suntem aici, ființe trăitoare în forme de conviețuire organizate și aplicate după științe imperfecte. Încă ne amestecăm, buni, mai puțin buni și răi, suflete întrupate pentru socoteli cu noi-înșine, trecători prin lumea în continuă schimbare. Încă scotocim ca să dăm nume multiplelor adevăruri, pe care să le categorisim și să le așezăm în stocuri de tot ce credem că ni se cuvine. Atâta viață palpită pe planeta care ne-a găzduit... Neam de oameni ai tuturor vremurilor suntem, în carcasa ocrotitoare a atmosferei terestre, pe care o străpungem din când în când, ca să zburăm. Luăm timpul de-o aripă și ne înălțăm la stele, să facem cunoștință. Când se profilează un dezastru, imperfecțiunile și neputințele noastre apar una după alta, la orizont, se apropie și ne împresoară. Din giganți, devenim pitici, apoi ne putem chiar topi. Cu ochi aproape stinși, implorăm îndurare. Readucem Divinitatea în viața noastră, la nivel global. Ne rugăm în toate limbile Pământului, pentru viață, pentru sănătate. Pentru alungarea răului. Un rău se propagă pe Pământ. Ne luptăm cu el și mor semeni de-ai noștri. Se moare intensiv, pe planeta albastră. Se înregistrează zilnic mii și mii de treceri la Cer... Acolo unde zburăm cu nave spațiale, pentru a cuceri spații galactice? Nu. În Universul pe care îl aflăm fiecare doar când ajungem acolo. Din tot ce știu, atât de puțin, am ales să cred că momentul trecerii Dincolo este programat. Celor care au plecat, le-a venit ceasul. Așa am decis să cred cu gândul din sinapsele materialului trupesc. Acum nu scriu, tastez. Confrați de-ai mei au tot scormonit, au avansat în ceea ce au denumit „tehnologii”, au creat tastaturi pe ecrane sensibile. Simt că viața este în interior, înăuntrul gândului. Acolo este libertate adevărată, îngrădită doar de capacitățile proprii, intelectuale. Dar nici n-aș vrea să beneficiez de altceva decât de ce poate mintea mea, care se învrednicește să trieze, să absoarbă, să prelucreze și să dăruiască frumosul și binele. Binele individual contează cel mai mult. Dacă suntem bine, putem fi utili celorlalți, căci oamenii, în majoritatea lor, au nevoie de oameni. Fiecare face după puteri. Iată, doresc să împrăștii gânduri bune, ca pe manifeste. Natura ne-a făcut diferiți. Ne adunăm în grupuri, după asemănări, afinități, uneori după un feeling interior, simplu. Ce nu ne place, încercăm să evităm. E și un instinct de conservare, la mijloc. Cu instinctele, nu prea am avea cum să ne punem. Instinctul de supraviețuire și cel de conservare ne pot domina. Gândul poate ajunge să fie controlat exclusiv de acestea sau chiar să nu mai gândim deloc, ci să acționăm sub impulsul unui instinct care ne plasează în lumea animală. Da, ca împărțire a vietăților, în regnuri... Omul foarte „sapiens” a făcut clasificările. Ce bine că a studiat! Ce bine că avem atât de multă cunoaștere! Deocamdată, ne este extrem de utilă cunoașterea, în măsura în care neuronii lucrează curat, fără bruiajul - mai direct sau mai subtil, al instinctelor. Când apare informarea - ceva ce vrea să fie mai presus decât cunoașterea - se produce un tăvălug care ne poate lua prin surprindere și ne poate supune, ca să nu zic „îngenunchea”... Informarea se produce prin mijloacele de comunicare în masă. Ne aflăm într-o lume „modernă”, am crescut și ne dezvoltăm cu „mass-media”, o integrăm și ne-a integrat. Fără ea, nu existăm. Suntem parte componentă a ei, este parte componentă a noastră. Așa un melanj... o ițăraie în toată regula. Mă căznesc să strecor croșetul unui gând curat, ferm, sigur pe el, în plasa încâlcită rău a informării în masă, fie că pornește de la autoritățile cârmuitoare, fie de la surse ale populațiilor de pe Terra. Începe o luptă. Pot să o duc. Croșetul meu chiar este expert. Reușește să extragă încrederea în viața frumoasă, în dreptul meu - ca al fiecărui pământean - de a gândi curat. Reușește să extragă esențialul: credința în Divinitate, în iubire, în lumină, în sănătate, pace și creație. Din izolarea în casă, recunosc, am parfumat scrierea mea cu arome de brebenei și lăcrimioare... Pentru că n-aș vrea deloc să numesc inamicul devastator din aceste luni și zile de câte douăzeci și patru de ore, și nici să intru în analize privind criza financiară ce nu are cum să nu decurgă din nenorocirea la care ne-a fost dat să fim martori. Intrusul infim și într-atât de dăunător va dispărea. Pentru că omul va învinge. Va ști omenirea rămasă cum să revină la viață? Se vor ridica zăgazurile, se va debloca timpul ce pare înțepenit? Va continua civilizația umană pe aceleași căi, șovăitoare, experimentale, sau pe altele, mai ferme, mai simple, mai curate? Eu aleg să cred că intervalul de reculegere va fi benefic. Să ne unim gândurile încrezătoare în bine și frumos! Sănătate și liniște sufletească, tuturor! A A-F

Creații spre universalitate Autorii -

Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”

Mihai Cotea Sibiu

Anica Andrei-Fraschini Iași

Claudia Elena Peter Oradea

Lilioara Macovei Bacău

STelu Pop Turda 30

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Mihai Cotea Despre „a fi” Îmi place să fac un exercițiu. (Ori o fi vorba de un reflex?) Îmi place ca atunci când toți dorm, să mă retrag în camera mea, să mă dezbrac de tot și să mă privesc. Am o oglindă mare în cameră. Sunt o norocoasă. A, nu, nu, de fapt, norocoasă aș fi dacă m-aș privi în oglindă și aș vedea ceva. Ceea ce e. Puțini reușesc să o facă. Majoritatea folosesc oglinzile ca să-și retușeze freza sau să vadă cum le stă noua rochie, noua cămașă, ca să-și verifice albul dinților și mai puțin imaculatul din ei. Dar cine a zis că aș fi vreo imaculată? De-asta mă uit în oglindă când e liniște în jur și sunt singură. Pe mulți i-am speriat cu cea care sunt cu adevărat, cu cicatricile mele, iar ăsta e un exercițiu pe care-l faci doar pentru tine. Să te uiți în oglindă și să te vezi fiind. Literalmente să te uiți acolo, dar să vezi ceva, altfel nu îți dai seama că ești. Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă aș avea o cameră plină cu oglinzi, o Cameră a Oglinzilor, ca-n povești. Hmmm, da, aș fi o narcisistă care, ca de obicei, nu vede nimic. În lumea asta, putem fi în nenumărate feluri, totul e o chestiune de alegere. Vrei să fii o persoană demnă de dispreț? Fii. Vrei să arzi cu tine însuți dăruindu-te. Fii și asta, fii flacără pentru cel de lângă. Vrei să te minți? Ok, poți să fii și un mincinos. Aici nu vorbim despre sisteme de valori. Alea, de regulă (iar a ajuns „Regula” în cuvinte), se preschimbă de la o cultură la alta, tu fii. Fii. Tu nu te traduci. Eu nu mă traduc. Sunt Sofía în orice limbaj și cultură aș ajunge, chiar dacă îmi vor poci numele în fel și chip sau îl vor scrie cum știu ei să-l citească, eu voi rămâne eu, dacă sunt. Sau dacă voi fi fiind. Sau dacă voi alege asta. Și pentru a exista e o alegere, iar pentru că ne place să alegem fără cap, suntem/ alegem să fim în o grămadă de feluri, mai puțin în cel prestabilit, în Eul de bază. Un singur lucru nu putem alege. Nu se poate alege la revenirea setărilor din fabrică decât dacă omori, unul după altul, pe cei ce cred că sunt. Ăia din tine, nu din jur, lasă pistolul ăla jos! E frumos, dar nu e la îndemână. Îți zic ca să nu-ți pierzi timpul, că știu că te grăbești, deși nu e o pierdere de vreme, ad litteram, e ființare. Ce anume? Ah, rețeta. Rețeta ca să fii e să fii. Atât. Nu-s bucătăreasă, nici feministă, dar știu să fac rețeta asta. Ce anume? V-ați ars? Să vedeți de câte ori m-am ars eu! Ne ardem pe noi cu cei care există în noi doar pentru că vrem. Și aici e alegere. Până la urmă, vom ajunge la concluzia că să alegi e minunat, dar e extrem de dificil. Dintre toate, să alegi să fii, e cel mai simplu, pentru că alegi, de obicei, numai făcături. Așa și eu. Cum crezi că există cicatricile astea? Tot din alegeri proaste, tot din făcături. Am ales să cred în cei ce nu cred în cei ce sunt. Am ales să dau „celor ce nu primesc decât colete ambalate într-un anumit mod”, ca la Poștă, când te întoarce înapoi de la ghișeu că ai pus scotch pe colet în loc să-l fi lipit cu te miri ce. Am ales să îmi încerc glasul când cei din jur își înfundaseră urechile cu ei. Am fost, când nimeni nu se vedea pe sine. Și încă sunt. Goală, în fața oglinzii... când ceilalți dorm. 31

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Călătoria continuă i-un vis călătorind cu trenul ne-am consumat tot oxigenul cu iluzii-n straie de sărbătoare pe-o cadență de vagă încarnare i-un miraj în compartimentul meu la ceas de taină cu Dumnezeu îmi zice: nu mai ședea de-o parte când ochiul lumii bate a moarte din depărtări adulmec gara și-mi mai măsor din ochi comoara; „Domnule ce pot eu face cu-o grea nedreaptă carapace” de-atunci răsună ÎNTREBAREA niciun răspuns n-arată zarea de-atunci lumea-i tot în găoace iar trenul meu nu merge zace demult am coborât din trenul slut am un drum lung de străbătut Lecția despre mâine (unui suflet bun) NU am învățat să mă bucur de-un surâs apus NU am învățat să umblu desculț în cei de lângă mine NU am învățat să iau aminte de sclipiri NU văd bine de ieri sunt șchiop de-o privire vecinul de sus învață mai bine mie îmi vine mâine mâine vine mâine e mai bine azi nu am învățat să predau lecția de învățat pentru Ieri azi nu am învățat decât o strângere de mână o pală un soare o petală sunt tot ce am în cale azi NU am învățat iertare mâine mâine vine E plină lumea de buzunare goale n-am nicio idee cum necum luna se plimbă strâmb în jurul meu e ca la protestele alea anti-protestante pentru ideea familiei cu norma ștatele vechi nu mă impresionează după tura de noapte vin tot ei fără idei

cei acei ce-au sss...pus la apus (cu o idee nu schimbi lumea) un șarpe-ntr-un pahar cu lapte ajuns acolo dintr-un foc fără idee bicisnic (poeme & micro-proză din volmul Fosfene dintr-o altă viață, editura Singur, Târgoviște, 2019)

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Ozana, viața-i un covrig O găsesc pe Ozana în același loc unde o lăsasem iarna trecută. Se holbează, locuită de admirație, la tangoul sălbatic al frunzelor de toamna trecută. Spectacolul brutal o fascinează peste măsură, frunzele, resturile de pământ și praf încep o mică tornadă sub ochii ei, lovindu-se una de cealaltă, împreunându-se, pentru ca apoi să se despartă. Rotocoale, rotocoale, apoi din nou se răsfiră și iar se rotesc. Poate că asta o fascinează, în definitiv. Nimeni nu i-a vorbit vreodată, nici n-a auzit-o vorbind, ea comunică doar prin ochii ei de-un albastru limpede ca apa mării din pozele reclamelor agențiilor de turism unde, uneori, mă trezesc oprit a uimire. Admir și eu ce pot. Eu, ochii, ea, tango-ul, ei, marea, noi, abandonarea. Ozana are marea în ochi, la fel ca-n melodia aia veche de la Taxi. „Ozana, ai închis marea în ochi, ai închis marea în ochi”, mă trezesc îngânând în cap, amestecând tot haloimăsul din jur cu câteva amintiri din perioada melodiei. Din altă tinerețe, a șanselor. În dansul lor frenetic, frunzele sfârșesc despărțite de picioarele groase și roșii ale Ozanei. De picioarele rănite și trudite ale Ozanei. Moneda ei de schimb cu această conjunctură a vieții, pe care o îmbrățișase imediat după Revoluție. Ea n-a învins la Revoluție. Picioarele alea suferinde nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Până și frunzele ținură un moment de reculegere la vederea lor, înainte ca prima pală de vânt să le ducă spre alte „ringuri de dans”. Ce știau ele dacă nu dansul? Ozana, ești ca o frunză...

- Ia uite, dom’le! Mai trăiește Ozana! aud la câțiva pași de scuarul unde m-am oprit să înfulec un covrig cu sare. - N-aș fi crezut că va trece și de iarna asta, continuă tânăra de lângă doamna care vorbise înainte. Acum, cu primăvara asta nebună, cred că e și ea dezorientată, nu? - Ea e mereu dezorientată, mamă. Nu știi că nu e în stare să lege două cuvinte? Doar „Ozana” în sus și „Ozana” în jos, de unde crezi că i se trage numele? râde batjocoritor doamna mai în etate, apoi, la scurt timp, tânăra-i fiică îi urmează exemplul. Ozana e privită. Cele două femei s-au oprit în stația de autobuz, la câțiva metri de mine și față în față cu Ozana, care se rezemă acum a siestă de pervazul ferestrei băncii, locșorul ei de primăvară-vară. - Ce ironie, Ozana la bancă, o aud din nou pe bătrâna maică și de îndată mă încearcă o grimasă acră. Dădusem peste un strat gros de sare al covrigului meu fifty-fifty. Tocmai ea, care n-are o lețcaie-n în buzunar, continuă femeia. - Ce s-o fi gândit? continuă tânăra maică, a cărei sarcină i-o observ în același timp în care eami ochește hulpav covrigul. Îl îndes în gură pe tot, de ciudă. Păi, ce-o fi crezând ea, continuă fata, privindu-și mama, că acolo oamenii s-or închina ei când ies din bancă, că o vor ajuta așa, pac-pac, ca la aparat? - Care aparat? dădu din cap bătrâna, nedumerită. - Ăla cu banii, no! Banco-aparatu'... ptu, că nu-mi ieșea, bancomatu', dracu să-l ieie cu numele lui, că la toți proștii le dă bani, numa' noi umblăm cu rata. Ozana mai avea nevoie de o șansă, totuși e primăvară…

- Și ce legătură are biata femeie cu aparatu' proștilor? merge mai departe bătrâna maică. - Da' nu vezi unde-și poartă zilele, măi nene? 33

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Din întrebare în întrebare, îmi întorc privirea spre Ozana. „Ozana mai avea nevoie de o șansă”, îmi repet în gând, scrutându-i fizicul robust, reîntâlnindu-i apele limpezi și albăstrui ale ochilor unde mă scald ori de câte ori mă privește și-mi zâmbește. Doar mie-mi zâmbește, nu știu de ce. Așa ca acum, când mă zărește, apoi, cum îi e obiceiul, își trece o mână prin părul cârlionțat, ca și când ar adăuga „Ei, acum ce să mai zic? Ne-am văzut”, și-și odihnește privirea-n oricare alt loc, numai în direcția mea, nu. De data asta, se caută în sacul ăla al ei, gri murdar, cu dungile tricolorului, scoate un colac și mușcă din el surâzând nostalgic, de parcă ar pune un gând bun, undeva acolo, în adâncimile ei, pentru răposatul a cărui pomană îi va alina foamea azi. Aproape nu există un locuitor al orașului nostru dormitor care să n-o cunoască. Nu se plimbă ea prea mult, dar locurile în care se învârte sînt aglomerate intens, de parcă ar vrea să se piardă-n mulțime. Să facă și ea parte din lume. În special iarna când, în piață, printre oameni, e nițel mai cald decât pe „băncuța nepriviților”, unde-și face culcuș atunci când o găsește neocupată de alții ca ea. La vederea lor, ai zice că temperatura din jur mai scade cu câteva grade. De ce o bancă, Ozana? Care e ideea din jurul opririlor la bănci și băncuțe? - Eu nu înțeleg, mamă, reia dialogul tânăra maică. De ce nu merge femeia asta undeva să ceară ajutor? Chiar așa nebună e? Ea nu-și dă seama când îi este frig? Chiar așa să fii? Tu ai văzut ce tumefiate îi erau picioarele astă iarnă? - Cum erau? îngână senioara. - Umflate, dragă! Roșii și umflate. - Păi, cum să-și dea seama, măi mămicule, dacă tu cu gurița ta ai zis că e dezorientată? Eu nu înțeleg altceva, ăștia ce-au făcut toată viața lor? - Au avut o viață normală, intervin în discuție apropiindu-mă de ele, încă mestecând ultimul dumicat din covrig. Ozana, viața-i un covrig, doar moartea e un colac.

Cele două mă privesc luându-mi măsurile mai ceva ca un croitor versat, ochiometric. Fără teamă, sfredelindu-mă cu jindul curiozității. Pentru un moment, am impresia că le-am inoculat sentimentul cunoașterii, dar nu. Noi, nu. Ca un făcut, noua maică își scoate din poșetă un pachet mototolit cu pastile Orbit. Aruncă una în gură de parcă i-ar fi leac de salvare. Are ceva spasmodic în gestul ei, o smucire ca un tic. - Ce viață normală, dom'le? Ce viață normală? îmi aruncă maica jubilată, făcând doi pași spre mine. Aruncă întrebările ca pe obuze. „Luptă sau fugi”. - Da, exact așa, încuviințez eu. - Un drac! Cum așa? Păi dacă asta a avut o viață normală, a noastră cum e? continuă ea. Aia mică rumegă privindu-mă circumspect. Parcă și-a tras nițel căciula mai pe ochi, râul e aproape și din partea aceea vânturile nu pot veni decât reci. - O altfel de normalitate, zic mai departe. Așteptați doiul? - Doiul, șaptezeci și doiul, nu mai contează, aruncă bătrâna cu iritare-n glas și-n gesturile capului. Ăștia n-au lucrat de n-au locuință? Cum e? Pe vremea lu’ Ceaușescu tot amărâtu’ avea locuință, mamă! Brusc, madama se simte datoare să mă adopte, măcar din vorbe. Alt tic, de data asta de limbaj. Arunc o privire spre tabelul cu plecările și sosirile autobuselor și, în trecere, o scrutez și pe tânăra maică. 34

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Pufnește când ajung în dreptul ei și se trage spre mă-sa spunându-i ceva la ureche. În urma ei, aerul prinde o aromă de mentă. - Așa o fi, dar atunci de ce e pe stradă? îmi continui șirul întrebărilor, întors spre ele. - De puturoasă! tună bătrâna. Cum a venit „demahoția”, cum toată lumea e cu fundu-n sus. Nu mai știu de ei, îs pierduți în spațiu, încearcă o lămurire țipând până spre octave ultimul cuvânt. Vezi? No, îi bine amu’? conchide ea. - Of, cum zici tu, mamă... o aud și pe jună, făcându-și curaj. Între timp, prezența unui autobus în stație ne întrerupe dialogul, dar numai pentru scurt timp. Nu-l dorim niciunul dintre noi. Ceea ce femeile nu știau e că Ozana fusese o femeie dintr-o familie de vază, dar circumstanțele o aduseseră pe străzi. Acum nu mai avea casă, dar își făcuse o locuință din oraș. De asta puteai săți dai seama din siguranța cu care găsea orice cotlon ascuns de pe cine știe ce străzi lăturalnice, ori vreo ghenă bine pitită, un adăpost la îndemână... Cine să-i ia toate lucrurile astea? N-aveau cum. Șansa ei era acel tot însușit. Neșansa ei fusese comunismul. Călău, un securist. Circumstanțe, nenumăratele percheziții. Îndârjirea. Neavând „origini sănătoase”, drumul Ozanei a fost sinuos, presărat cu hăituiri. Încă de tânără. Părinții voiseră să facă din ea un inginer de seamă, dar Ozana visa diferit. Începuse, pe cont propriu, studiile de filosofie, dar la scurt timp fusese doborâtă de filosofia neiubirii. O poveste de dragoste cu finalizare-n surghiun. În mintea ei, poate că Ozana încă filosofa. Își amintea, în tăcere, cum amuți când află că Mircea, prima ei iubire, o turnă la Securitate pentru o amărâtă de bursă. Cum începuse exilul lor în ziua aia când, ca niciodată, insistase pe lângă maică-sa să servească supa de cocoș în farfuriile „de sărbătoare” din serviciul chinezesc. Până să-și termine farfuria de supă, se și treziseră cu hienele albastre la ușă. N-aveau răbdare, nu știau că ei mănâncă încet, hienele sfâșiau hulpav. Nu stăteau să savureze, să mestece fiecare îmbucătură. Cât timp Ozana și părinții ei își făceau bagajele, hienele albastre le luaseră locul la masă. „Curățâm noi aci”, îngână șeful de haită. „A fi și păcat să rămână cocoșu' nemâncat, are pe dracu-n el de bun ce e, toarășa”, îl completase aghiotantul. „Cocoșul nemâncat?”, șușotise mamei tatăl. „Un coteț întreg”, îi răspunsese ea. Ozana îi auzise ușor, era puțin mai departe de ei, împacheta serviciul de vase chinezești pe care, de cum îl văzuse aghiotantul, i-l smulsese din mâini. „Numa' ce-i musai, am zâs! Ăsta rămâne aci, să se mai bucure și alții de el”. „Hai mă, de mâncă! Se răcește cocoșu'!” îl strigase șeful haitei. „Auzi, știi bancu ăla cu cocoșu' roșu?”, îl întrebase de cum se așezase la masă. „Nu, tovarășe maior”. „Știi bancu cu cococoșu' roșu?” pufnise maiorul, scăpând un tăițel pe barbă. „Nu, să trăiți”, se scuzase aghiotantul. „Ăsta-i bancu', mă prostane”, îi zisese superiorul, râzând zgomotos amândoi. După evacuare, se refugiaseră cu toții la țară, la bunicii Ozanei, dar părinții mirosiseră toată situația și într-o seară, puțin înainte de ultimele examene la facultate, bătrânul ei tată o strânsese cu ușa. „E Mircea, așa-i? Ce i-ai zis?”, „Am de învățat, nu pot vorbi, taică”, „Ai de învățat, da' noi ce mai avem? Răspunde! Cum adică nu poți vorbi? Nu vezi că totul e în zadar, tu, fată? Ne-au mânjit, termini facultatea de pomană, tu! Cu dosarul ăla franjuri, unde crezi că o să meri? La cooperativă ți-i locu' sau la CAP. Vai de capu' tău a fi...”, „E târziu, te rog...” mai încercase Ozana. „Îi de tătului târziu, țucu-te. Ia fă-ți tu bocceluța și meri undi-i videa, că n-avem după ce țâne înc-o gură p-ângă noi. Io nu mai poci. Pă lângă că-i proastă, mai dă și din casă”. De maică-sa nu zisese nimic. A doua zi, Ozana se trezise mult prea târziu pentru o nouă viață. Luase autobusul spre oraș, dar la examen n-o mai primise nimeni. Ratase ultimul examen, ratase toate examenele vieții, simțise. N-avusese curaj să se întoarcă acasă, stătuse la o colegă peste noapte. Maică-sa nu reușise să-l convingă pe ta-su s-o ierte și să o primească înapoi și nici nu insistase prea mult, de teama bătăilor. „Aci, la țară, îi altceva, mamă. Tăți te știu”, îi spusese mă-sa într-o zi, la telefon. 35

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” O mai vizita, din când în când, aducându-i câte ceva de mâncare de la țară, dar nu stătea prea mult. Colega ei, Marta, îi găsise un post temporar de infirmieră la un centru de îngrijire a bătrânilor dintr-o localitate mică, lipită de oraș. Părinții Martei aveau relații sus-puse și le era milă de Ozana. Lucrase la centru o jumătate de an, apoi firul vieții ei se ascunsese undeva. După întâlnirea ei cu alcoolul și până-n 1990, foi din jurnalul vieții ei se rupseseră misterios. Poate urmase calea tatălui, nu se știa nimic concret din moment ce ea refuza să vorbească de ani buni. Prietenii noștri comuni nu reușiseră să-mi spună nimic altceva despre ea până într-o zi din 1991 când Ozana reapăruse ca din ceață. Ceața din jurul Ozanei se prezenta, o reprezenta ca pe nimeni, ca pe alta.

Libertatea îi luase și ei mințile cum le luaseră multora. Totul era prea mare, de necuprins. O speria. După toată instabilitatea tranziției, începuse să bea tot mai mult sau poate că abia acum le permisese și altora să vadă asta, iar băutura o scosese cu totul din schemă. Avea 50 de ani și mai mult de jumătate din viață o conferise plutirii, ai fi zis. La scurt timp, pierduse și garsoniera unde stătuse până atunci. Orașul o primea. Îmbrăcată într-un pardesiu crem, murdar, cu o pereche de botine scâlciate, o fustă de-o culoare indefinită, parcă făcută din zdrențe și un pulover galben, Ozana se ridică de pe locul ei. Pornește spre undeva, adulmecând palele de vânt ce le goniră pe prietenele sale, frunzele. Zâmbește. Pentru ea, bucuria unei adieri proaspete și susurul râului ce trece prin oraș sînt adevărate simfonii. Ozana se reîntoarce la filosofia naturii, acolo stă ascunsă acea scriptură pe care e dispusă, mai mult ca oricând, să o descifreze. În tăcere, fără zarvă, fără pompă. Prietenii noștri comuni îi mai aduc uneori haine pe care ei nu le mai folosesc și încearcă să discute cu ea, dar femeia nu-i cruță. Ei nu-i merită vorbele. Făcând câțiva pași, cuprinsă de vraja primăverii, Ozana nici nu observă că se apropie de ea un polițist. Probabil un nou angajat, altminteri toți o cunoșteau. Colegii lui nici nu se mai sinchisesc să o întrebe de sănătate. O ignoră. Nu e treaba lor. Ajungând în dreptul ei, polițistul se oprește brusc. Cel mai probabil, femeia duhnește iar a fluide amestecate. Un miros greu, suportabil doar cu o batistă la nas, așa ca domn' agent. Mirosul devenirii e greu de dus pentru oricine. - Bună ziua! Agent Daneliuc Mihnea, de la Poliția Comunitară. Îmi puteți arăta actele dumneavoastră? îi transmite el Ozanei, de sub mototolul de batistă. Femeia se oprește din mers, dar nu se întoarce spre el, fapt pentru care agentul o trage și mai tare de braț, întorcând-o cu fața spre el. - Halo! Mă auziți? Vă rog să-mi arătați actele. Văzându-i cascheta de pe cap, Ozana se trage dintr-odată doi pași în spate și începe să respire sacadat. Bătrâna nu și-a uitat reflexele. Se lipește cu spatele de cel mai apropiat zid, dă să plece, dar polițistul se apropie de ea, astfel că renunță în ultimul moment, încremenită. - Cum vă numiți, doamnă? mai încearcă polițaiul. - E Ozana, domnu’ milițian! intervine bătrâna maică, urmărind toată întâlnirea din stație, alături de mine și de fiică-sa. - Agent de poliție, doamnă, o corectează bărbatul, înciudat. Bătrâna găsi de cuviință că-i e datoare organului legii cu câteva explicații proprii. „Ce rost are să-și piardă timpul?”, zisese mai înainte. 36

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” - Mă scuzați… așa i se zice. Umblă lelea p-aci, dar nu știu să fi scos vreun cuvânt vreodată, vă dați seama că nici acte n-are. Toată discuția se poartă de pe un trotuar pe altul. Ozana privește nedumerită când la babă, când la agent. Nu-mi mai zâmbește și nici nu reușește să-și controleze prea bine respirația. Se vrea departe. - Doamnă, de ce nu informați Poliția Comunitară dacă știți despre ea? țipă acela de pe trotuarul cu banca. Între timp, câțiva trecători își întorc capetele, alții se apropie la distanță de polițist și de femeie, înghesuiți unii în alții în bisericuțe, ca pentru a-și șușoti mai lesne. Apar și persoane în stație, lângă noi, dar se fac că nu sînt interesate de ce se întâmplă. - Io? Da’ ce treabă am io? rage baba. Las-o, dom’le, dacă-i a nimănui și n-are unde să stea, ce treabă ai dumneata? - Păi, cum? Ia stați un pic, îi zice agentul de Poliție bătrânei maici și-i face semn că vine spre ea, nu înainte de a-i șopti Ozanei ceva care o face să-și caște ochii deopotrivă cu uimire și spaimă. Bărbatul se apropie lejer de noi, apoi se așază lângă cele două mămici și-și scoate un carnețel. - Păi, cum? repetă el întrebarea cu care venise de pe celălalt trotuar. - Ei, cum?! Au mai încercat și alții, dar n-ai ce face cu nebuna, îi destăinuie baba pe o voce scăzută. Am auzit că a fost dusă la un cămin amu-s câțiva ani, dar a plecat și de acolo. Cu asta n-ai ce face, domnucu’ meu. Îi place să steie pe stradă și văz că s-adaptează taaare bine, nu s-ar deochia. - Nu putem să rămânem impasibili în fața unor asemenea persoane, stimată doamnă. Înțelegeți că… Fără nicio pregătire, ne trezirăm cu Ozana lângă noi, care se postează în fața polițistului. Văzând-o, bătrâna maică se trage repede după polițist. Reapropierea de Ozana îi declanșează agentului nevoia de a-și acoperi nasul cu batista de hârtie de dinainte, schimonosindu-se în fel și chip. Ozana, însă, îl prinde puternic de umăr, îl apropie de ea cu o forță uimitoare, reușind să-l țină lipit cu pieptul de sânii ei generoși, apoi își ridică fusta și dă drumul unui jet puternic de urină, ca de cal, direct pe pantofii lui, privindu-l în ochi. Asta e pentru Mircea și pentru toți securiștii trecutului, gândesc neascunzându-mi zâmbetul. Cele două femei încep să chiuie disperate, de parcă s-ar fi pogorât haznaua iadului pe Pământ, bătrâna fuge de lângă agent, care o împinge pe Ozana cât colo, și ajunge lângă fiică-sa, trăgând-o câțiva metri mai departe de tot. Deși revendicată de alcoolism, Ozana încercase să-și revendice și propria-i viață, propria-i casă după '90, dar totul fusese în zadar. Procedura de retrocedare eșuase din cauza corupției și a unor cozi de topoare împlântate de către foștii agenți ai Securității acolo unde durea mai tare, pe-atunci erijați în personaje curățate de trecut, spovedite de noul început. Marta, care se reîntâlnise cu Ozana pe stradă, la Revoluție, aveam să aflu de la prietenii mei, oferise mită în stânga și-n dreapta, mult mai mulți bani decât obținuse prin vânzarea garsonierei unde stătuse Ozana, pentru a susține cheltuielile de judecată, dar nimic nu adusese izbânda. Verdictul fiind dat, Ozana rămăsese a străzilor. Fără bani, fără locuință și fără casa părintească, pe care era sigură că o s-o recupereze. Marta emigrase în Franța și o lăsă în îngrijirea unui centru de zi, dar Ozanei nu-i mai plăceau oamenii deja, iar zidurile strâmte și aglomerația de acolo îi declanșau reacții de necontrolat. Casa ei era afară. Văzând dâra de urină, bărbatul își pune din nou batista la nas și se strâmbă, măsurând-o din priviri. - Pfoai de capu’ meu! Mi-e rău… se plânge agentul Daneliuc frecându-și toată fața cu șomoiogul de hârtie. 37

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” - E și perversă Ozana noastră, domn' agent, mă bag eu în discuție iar, nici nu poartă chiloți, apoi îi fac cu ochiul Ozanei, care îmi mai zâmbește filial, apoi pleacă discret. - Vedeți, dom’le? Ce v-am spus io? Lăsa-ți-o dracu! Cine să o țină pe sălbatica asta? aud glasul babei dindărăt. Aia mică începe să-i facă din spate semne disperate mă-sii, cum că se apropie autobuzul pe care-l așteptau. Revenindu-și în fire, polițistul se dă bătut și pleacă. Și el știe precis că va fi subiectul de glume al secției întreaga zi și poate chiar mai mult. - Ce a vrut ăla, mami? îi șoptește tânăra maică bătrânei, pe când mă apropii de trecerea de pietoni și de ele, implicit. Nu mai am chef să iau busul, mai bine mă plimb. - Eh, un fraier! conchide baba cu voce tare. Credea că poți face ceva pentru scursurile societății… păi ce, ăștia-s oameni? Ambele urcă în autobus, iar mie mi-e poftă de râu și pornesc într-acolo. Din depărtare, încă pot s-o zăresc pe Ozana. A plecat cu frunzele în urma-i. Fiecare cu prietenii lui. Noii ei prieteni n-au s-o dezamăgească nicicând, îmi zic. Natura doar e. Mă apropii de râul Sărar, al cărui nume e inspirat de ocnele de sare de pe lângă care-și are obârșia. Arunc o piatră în apa mâloasă și-l las pe el să-mi aranjeze gândurile în undele sale. Poate că n-oi fi reușit să mă scald încă în apele alea limpezi din insulele promovate de agenția aia de turism unde mă tot opresc, dar cel puțin m-am scăldat în apele reci din ochii Ozanei oricând am avut ocazia. Cu înviorare, natura... natura Ozanei... Natura. Acum cred că știu unde a plecat. Când se satură de parter, Ozana se mută în cer. A terminat colacul și afară-i primăvară. Ozana nici nu e a orașului, de fapt, ea e a Naturii Mumă.

Fără titlu într-o zi am să mă leg la ochi și-am să mă preschimb în (nu) mărul iernii pe care ai să-l citești-mușcând tu ca o mănușă ai să mă numeri orbecăind printre florile unui morman cu semnale-portal (sclipiri pe masa unui cadavru de întâmplări) cuvintele nu vor mai avea nimic de spus (așa cum e firesc!) (nu-ți cere niciodată iertare pentru poezia ta) traducem doar ceea ce nu putem vedea cu ochiul dinlăuntrul irealității de ceață caută-mă dincolo de libertate sînt iarăși un glob de intenții MC 38

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Anica Andrei-Fraschini Fragment din romanul „Ioana" (în lucru) ...iar acum, îl aștepta pe Mihai. Nu se mai văzuseră de mai bine de zece ani, când Ioana plecase din orașul în care trăise o scurtă, dar frământată perioadă din viață. Acum, Mihai, care manifestase atunci un interes absolut evident, pentru femeia singură și frământată care era Ioana la acea vreme, o căutase la telefon. În toți cei zece ani de când nu se mai văzuseră, o sunase din când în când, pentru că reușise să afle din alte surse numărul interiorului de la biroul în care lucra Ioana. De data asta, îi spusese că urma să vină la Iași, într-o deplasare cu scop de afaceri - el se instalase de ceva vreme în capitală - și că și-ar dori s-o întâlnească. Ioana acceptase cam cu jumătate de glas și de voință, deși, în mintea ei - recunoștea - încolțise instantaneu ideea ca, de această dată, să-l accepte. Desigur, numai dacă Mihai mai era cel care fusese cu atâția ani în urmă și dacă nu a apărut o femeie în viața lui, în atâta amar de vreme... Greu de crezut. În convorbirile telefonice, așa cum fuseseră ele, rare și fără posibilitatea de a intra în detalii, pentru că Ioana avea în jur, mai mereu, vreo șase colegi, Mihai a părut de fiecare dată la fel de atașat de femeia pe care o curtase insistent, în tinerețe. Dar nu se știe niciodată ce curs ia viața unui om, într-o oră, darămite în ani... Ioana își reproșa cumva, într-o oarecare măsură, preocuparea de a-și găsi un bărbat, în sfârșit. Printre prieteni, puțini, sau printre cunoscuți, chiar colegi, mai erau unii care-i aruncau, din când în când, apropouri la situația ei de „single". Unii erau ironici. Dar nu asta conta pentru Ioana, ci un soi de îngrijorare de a nu se vedea pe sine ca fiind una dintre femeile care ajung la vârsta „critică", la care, din câte auzise și mai și citise, ar fi posibil să se instaleze un fel de... disperare. Privindu-se prin ochii celorlalți, da, se putea vedea exact așa. Cât reușea să separe, între propria interpretare a privirii altora și imaginea ei, despre sine ? Cât reușea să nu fie încovoiată de necesitatea vieții în doi, de care era conștientă? Se cunoștea foarte bine, era genul care-și dorește un partener de cuplu și trăiește greu, cel mult pe jumătate, fără. Să fi fost ea, oare, printre femeile celibatare, izolate din propria lor vină sau din vina celor din jur, ori din combinația mai multor cauze indescifrabile și insurmontabile ? Dar, pe de altă parte, se știa în stare să-și asume soarta, era convinsă că tot ce se întâmplase în viața ei avusese un rost, nu reproșa nimănui, nimic, cu atât mai puțin, sieși. Mulțumea lui Dumnezeu că era întreagă, sănătoasă, după atâtea traume sufletești și trupești... Știa că Mihai divorțase și că avea o fetiță, Andra, care putea fi majoră, acum. Și-l amintea bine: subțire, brunet, cu mustață îngustă, zâmbitor, iute în mișcări. Avea mâini frumoase, îngrijite, degete lungi. Talentat, lucra în proiectare. Era politicos, glumeț. Curtenitor cu ea. Nu știa dacă și cu alte femei. Pe-atunci, îi plăcuse de el. Așadar, se aștepta să-i placă și acum. Bine-bine, rațiunea îi spunea că timpul a lucrat fără îndoială o serie întreagă de transformări în înfățișarea bărbatului, ca și a ei, de altfel, iar imaginația i se forța să încropească o hologramă cu proiecția lui Mihai. Dacă în urmă cu zece ani, când amândoi erau căsătoriți, îi refuzase avansurile, considera că acum ar putea fi pregătită să i le accepte. Totuși, ce iubire ar însemna asta? Ioana își dorea IUBIREA, nu o acceptare, nu o conjunctură de moment, nu un compromis. Nu cumva se gândea să se culce cu el numai pentru a nu mai avea despre sine imaginea unei femei „nefe", cum spuneau unii colegi și se distrau de mama focului? Tot răscolind amintiri și frământând teorii, Ioana privea pietonii care treceau în toate direcțiile, prin piața largă. Porumbeii prietenoși ciuguleau repede semințele aruncate de cei câțiva copii aflați cu bunicii în jurul statuii lui Cuza. Un fotograf încerca să-și ademenească clientela cu o mașinuță portocalie, ornată cu tot felul de panglici fluturate de vântul răcoros, de octombrie. Ioana îmbrăcase un trenci muștar pal, trei sferturi, avea pantaloni grej, o șapcă șmecherească, asortată, și botine kaki, de o nuanță mai închisă decât trenciul. Dar nu ținea deloc la o rigoare a culorilor. Geanta de umăr, gen poștaș, era de-a dreptul burgundi, iar eșarfa avea de toate.La ambele mâini, îi ieșeau la vedere brățări combinate după pofta inimii. Își privi ceasul. Hm! Nu-și dăduse seama că minutele se aruncaseră binișor, dincolo de ora fixată cu Mihai. Acest interval de așteptare îi pria. De regulă, nu se lăsa în voia gândurilor. Când nu era la serviciu, avea multe activități cu fetele ei, în casă, ori afară. Iar timpul pe care și-l acorda numai pentru sine era umplut cu îndeletniciri gospodărești. Da, la bucătărie, e adevărat, își mai constata mintea luând-o pe dealuri, da ! În unele seri, târziu, citea sau scria. 39

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Trecuse „sfertul academic". Nu-l credea pe Mihai în stare să întârzie. Dacă i se întâmplase ceva? Dintr-o dată, gustul amar se instală ca la el acasă... Existau două variante: fie, într-adevăr, se întâmplase ceva, fie Mihai o păcălise. Ioana își făcuse iluzii? Cum de se lăsase dusă de valul cald, indus de ideea unei posibile întâlniri amoroase? Chiar dacă nu ar fi sfârșit într-un pat, avea nevoie de o întâlnire cu un bărbat. De o plimbare prin oraș, de hoinăreală pe străzi, de vorbit vrute și nevrute, de atingerea mâinii lui Mihai, de vocea lui, de parfumul lui... Aproape că se acuza și îi era ciudă că nu fusese EA cea care să lipsească de la întâlnire, iar el să o aștepte în zadar. Transpunea scena, în minte, îl vedea pe dânsul dezamăgit, trist și invadat de întrebări... Întotdeauna, Ioana fusese corectă, își respectase cuvântul. Când nu dorea să accepte o invitație, spunea deschis. Nu promitea fără să aibă garanția că-și putea onora promisiunea. Dacă intervenea ceva, făcea tot posibilul să anunțe în timp util. Înconjurată de mulți oameni obișnuiți să nu facă o dramă din nerespectarea cuvântului dat, se simțea caraghioasă. Dar îi scuza pe toți, pentru instabilitate, neseriozitate sau, pur și simplu, nepăsare. Și, deși își dădea perfect seama că aceste însușiri ale ei nu-i serveau decât la crearea de termene de comparație - obositoare! - care s-o mențină într-o lume ce nu mai era în vogă, continuase să fie punctuală și să-și respecte cuvântul. De aceea, era încă o dată dezamăgită de faptul că bărbatul care insistase atât, să o întâlnească, nu venise. Totuși, Ioana se simțea obligată să lase o portiță pentru eventualitatea în care, Doamne ferește!, se întâmplase ceva sau Mihai nu putuse s-o înștiințeze în timp util, de contramandarea întâlnirii lor. Ioana încă nu avea un telefon mobil... Puțini aveau, de altfel. Mai rămase un sfert de oră, așa, ca să se simtă ea în ordine, după care părăsi piața cu pași domoli și grei, uitându-se la toți oamenii pe lângă care trecea, cu sentimentul că ar fi fost posibil să-i scape Mihai, aflat în mare întârziere și alergând derutat de spațiul mare și necunoscut, al centrului orașului universitar... Ioana era la vârsta la care se căznea să accepte situațiile neplăcute. Să treacă mai ușor, peste ele. Trebuia să admită neprevăzutul. Lumea nu funcționa după criteriile pe care și le formulase ea, preluate de undeva, din adâncul ființei, și din educație. Lumea era slobodă în gânduri și fapte, slobozenie pe care dânsa nu și-o permitea, dar încerca să o accepte și, încet-încet, să i se alinieze, la rându-i. Oare trebuia să devină dezordonată? Își acordase libertate în gând, acolo nu avea stavilă. Dar în acțiune, ținuse foarte mult la disciplină. Poate că tatăl, cadru militar, îi sădise astfel de rigori... Acum, de când cu instaurarea, cel puțin declarativ, a unei autonomii în toate structurile de organizare a societății românești, multă lume a interpretat că s-a dat liber la păcăleli... Libertatea a fost greșit înțeleasă... Dar nu era vreme de filosofii mărunte... Ajunsă acasă, Ioana își aruncă botinele, șapca și trenciul, ca un gest de rebeliune. Se ciufuli și se trânti pe pat. Fetele erau plecate cu un grup de colegi. Cu ochii în tavan, își învârtea pe deget inelul dăruit de părinți, la împlinirea majoratului. Ce vremuri... Adeseori, îi reveneau în minte întâmplări, imagini, sonorități, mirosuri, sentimente din copilărie, din adolescență. Certurile cu mama, ideile alambicate, drumurile, prieteniile, reușitele și nereușitele vârstelor fragede... Povești... Acum, viața e în mâinile ei și, totuși, îi scapă... Litere de Eu, Nici și Bum-Bum (seriozitate ludică, din 1 ianuarie 1996, cu Ioana) Cine mi-a dat Literele Mari, Cerberi ai Cuvântului? Rostirea Literei cine mi-a dat-o? Degetul pe Limbă, Săratul? Valul Haș Doi O cu Alge și Calcar, Ce-mi extaziază Simțurile Și mă izbește de Neputință? Ah, nimicul ce-mi zgârie ochii pe dinăuntru, Ah, cavități sonore ce nu sunteți în stare Să reverberați spargerea acestui val, Divulgarea lui în miliarde de fărâme Care să refacă Viața, În amănuntele ei, intime și curate, Ca Iubirea! 40

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Dar dac-am știut Cine mi le-a dat, Literele mari, gigantice, sticloase, Telurice, Dac-am știut și am Uitat ? Un Eu, Nu ca un DumnezEu, Un Eu și-atât, Un CurcubEu, Frumos și tandru ScarabEu, Umblând în Noapte, TelelEu, Un Vechi și deraiat TrolEu, Degringolat de-un PanacEu Pe care doar un GalilEu L-ar fi descoperit MerEu, În Lungul Erelor TrasEu. Dacă totul are un rost, Dacă Piatra, Lemnul, Sevele Sunt puse la locul lor, Dacă în firul de Nisip Este un Univers în Mișcare, Dacă Omul, Strâns între Infim și Infinit, Se zbate să țină în frâu Calea Lactee, Dacă Gândul are Forță, Ca și Expresia lui, Plastică și Elastică, Dacă numărul Unu este impus Și trebuie Dus, Dacă Doi stă căscat și se uită-Napoi, Atunci, să lăsăm Căruța-n Drum, Nici prea Târziu, dar nici Acum. Mă duc să-mi făuresc un An Nou, Ca Făurarii, ca Fierarii, Ca Lingurarii, ca Domnitorii, Ca Invadatorii, ca Tipografii, Ca Pisălogii... Știu eu cum: Din perdele de Fum, Nuielușă de Alun Și țeavă de Tun. Nu-i bine să râvnești la mine, Eu sunt Bunul-Nebunul-Străbunul altuia, Bum-Bum-ul.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” 12 ianuarie 1999

Din jurnalul Ioanei (fragment de roman)

E încă 12 ianuarie. Se apropie miezul nopții. Am fost cu gândul la aceste pagini, în prima zi a Anului Nou, dar n-am putut să scriu, căci mă zbăteam în durerile pricinuite de prezența mișcătoare, a unei pietricele cât o gămălie de bold, pe traseele rinichiului drept. Am lăsat să treacă aproape două săptămâni de dureri, nu credeam că se poate supraviețui fără mâncare, doar cu foarte puțină apă și No-Spa, între vizite chinuite la medicul de familie și la nefrologia de urgență a spitalulului Parhon... Lumea sărbătorea, eu mă canoneam... Au venit vremuri mai bune, cel puțin din punct de vedere renal. Dar alte puncte de vedere s-au profilat, semețe. Am avut trei zile de dureri de cap, după care, începând de azi și, sper, terminând tot cu azi, m-a pocnit o infecție la o măsea prăpădită, drept pentru care mă căinez în propriile sudori, cu spirt și alte alcooluri boricate în urechea stângă, Dentacalmin și alte „calminuri", băgate în cadrul jafului de măsea care se încăpățânează să reprezinte ceva, numai și numai pentru ca eu să uit cum este viața fără dureri... Am aprins o veioză mică, fetele dorm în patul meu, compus din noile și largile saltele Relaxa, cele achiziționate pe măsura diurnei obținute și economisite cu ocazia călătoriei profesionale, în străinătate. În curând, va fi ziua mea, voi fi mai mare, tot cresc și cresc, nu știu unde vreau să ajung. În anul trecut, cred că am muncit bine, am fost sănătoasă, am avut mulțumiri. Doar latura financiară scârțâie, salariile nu sunt plătite la timp, există întârzieri de o lună-două. Schimbările petrecute la conducerea firmei –schimbări la care eu am avut un rol determinant - nu au adus ceea ce masele de angajați au sperat. Noul director, Mocanu, deși are o minte foarte bună, are un caracter prea sucit pentru un conducător, e prea schimbător și alunecos, prea ticsit de interese personale și de grup. În final, are același sistem autocrat de a conduce ca și Strungaru, pe care ne bucurasem într-atât că l-am dat jos. E oarecum mai domol, dar poate și mai prefăcut. Nu se isterizează ca fostul, nu urlă. Dar nici nu colaborează cu ceilalți directori – numiți pe sprâneană, ca să fie supuși - cu șefii de secții, de ateliere, de colective, ci creează doar aparențe. Îi place să fie director general, orgoliul lui e satisfăcut. Ce diferență de atitudine și comportament, între el și directorul firmei din Belgia... Acela se bătea pe umăr cu muncitorii, nu vedeai niciun aer de superioritate, purta discuții de la egal la egal, pe când al nostru merge țanțoș prin ateliere, se face culoar când trece, iar dacă spune ceva vreunui subordonat, o face pentru a-l critica sau ironiza. Tuturor le este frică. Nici urmă de colaborare. Ar avea oameni pe care să se poată baza, dar nu lasă puterea din mână. Cred că și el continuă să impună anumite orientări și anume acelea care să-i avantajeze, în primul rând, pe el și pe preferații lui. Industria românească pare acum o vacă bună de muls, pentru grupuri mici, care știu să aducă starea de lucruri și deruta de partea lor, ca să tragă foloasele. Se petrec multe anomalii în viața noastră, iar mintea multor oameni buni refuză să le accepte. Dar ce este de făcut, pentru a schimba iar și iar? Inerția se manifestă peste tot. Cel mai greu sunt de clintit mentalitățile... Unde mai pui că multora le este teamă...? viață treimea în unu modelul sublimului fără ecran de protecție cerc fără sfârșit... doi - rudimentul fără intermediar polarități opuse... acționez evitând etichetările și judecățile... apare o scânteie după fiecare probă de foc... orice situație e un cuib în care-mi aștern darul-trai... fiecare experiență ascunde o comoară nebănuită... se tot adună viață scăzându-se ca eternitate absolută... 42

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”

Trăiri de cetățean

Te trezești. N-ai dormit prea bine, parcă prea repede, cu o pauză între vis și realitate. E cald în august, curge apa de pe tine, zi și noapte. Soarele, atât de dorit în lunile de iarnă, devine obositor. Ești în țara ta, în praful și sub pătura de ozon a țării tale. Îți iubești țara, așa cum este ea, cu români, munți, ape și păduri, cu șosele desfundate și comportamente uneori rugoase, câini vagabonzi și cerșetori cam peste tot… La prima vedere, doar atât pare să fie țara ta.

În țara altuia, mai întâi de toate, se vede politețea și zâmbetul, răbdarea, lipsa prafului. Străzi în perpetuă refacere are și altcineva. Stratul de ozon e parțial distrus și acolo. Proporțiile nu te mai interesează. Sub aparențe, există următoarele: aici, românii tăi primitori, gata să te ajute la nevoie; românii tăi, meșteri pricepuți, policalificați; acolo, o așteptare prea lungă, pe care n-o înțelegi, pentru rezolvarea unei pene de motor, de exemplu…

Noroc că te prinsese defecțiunea într-o parcare. Lași mașina acolo, transportul în comun nu mai funcționează de la orele nouăsprezece și treizeci de minute, nu ești genul care să abordeze varianta « ia-mă, nene », n-ai făcut-o niciodată, chiar dacă se practică peste tot, așa că, neputând apela telefonic un vecin (de altfel, nici n-ai numerele de telefon ale vecinilor) sau un cunoscut – așa ceva nu se face, în ruptul capului, nu se deranjează fără a preveni mult anticipat – o pornești pe jos, zece kilometri. Mergi pe stânga, pe o porțiune unde nu există trotuar, trec mașini pe lângă tine, în viteză, mai trece câte un biciclist. Te încadrezi la categoria « rarități ». Întâmplarea face că primești tu un apel, dar nu-ți faci iluzii. Relatezi evenimentul, încetinești pasul odată cu reapariția stării de relaxare și persoana vine după tine. Slavă Domnului, dar, nah !, parcă ce-ar fi fost dacă făceai o plimbare lungă, pe înnoptatelea… ? Oare erai mai în siguranță decât în țara ta? Mașina îți rămâne în parcarea respectivă cinci zile, niciun cunoscut nu știe să «meșterească» și nu are, printre cunoscuți, pe cineva care să se priceapă... Depanatorul cel mai apropiat, pe care-l suni a doua zi la numărul găsit pe internet, cere un preț pe care nu ți-l permiți. Suni și la dealer-ul mărcii respective de mașini, îi explici cum ți s-a comportat vehiculul, te îndrumă la un garajist specializat, care e destul de departe. În plus, îți spune că s-ar putea să fie toată lumea în concediu. În lunile de vară, nu mișcă mare lucru… Dezolant…

Te obișnuiești să iei autobuzul, îți salvezi pe telefonul mobil un PDF cu orarul mijloacelor de transport în comun. Asta nu înseamnă că nu parcurgi zilnic, pe jos, vreo trei kilometri dus, trei, întors. Lasă, face bine la organism: cinci fructe și legume pe zi, plus mișcare. Îți reorganizezi viața. Ca român, ești flexibil, perfect adaptabil. Iar acum, ești la tine « acasă ». Adevărul e că nu te mai simți « acasă », nici aici, nici acolo. Carevasăzică nu mai ai un « acasă », al tău. Ești cetățean european și ești supus unei înstrăinări care te învață să aparții și să nu aparții, în egală măsură, oricărui teritoriu locuit, traversat, survolat, să-ți fie bine în Europa, așa alienat cum ai cam devenit. E și asta o adaptare, te constați adaptat, au trecut niște ani… Iubești tot omul european, îl respecți, îl ajuți. Românii din cercul tău de cunoscuți din țară se uită altfel la tine, uneori cu prea mult respect, alteori cu un soi de distanțare, ba mai plasează și câte o referire – nu întotdeauna binevoitoare - la « cetățenia » ta. Tu te simți exact la fel, nu ți s-a urcat deloc la cap că trăiești prin Europa vestică. Dar ei nu știu, pentru că, probabil, lor li s-ar fi urcat, dacă erau în locul tău. Sau… ce să mai crezi ? Nimic. Mergi mai departe și-i scuzi, și-i iubești, așa cum sunt.

Azi te-ai trezit pe la șapte, ora locală, adică din țara ta. Șase - ora de acolo... E ok, căci doar diferențele față de America ți-ar fi dat ritmul biologic peste cap. Te gândești că ești un om printre oameni, la fel ca un pescăruș, printre pasări. Sau ca un fluture, printre insecte. Așa-ți place ție să gândești, ți-e mai bine… Și iar te bucuri că gândul tău pornește pe unde vrea, căci e liber. 43

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” apa oceanului am treabă să depun în adâncul oceanului ce sunt toate amintirile răscolitoare... ele trebuie să devină calme și să se resemneze, să accepte că am crescut din ele și că le mulțumesc... descompuse, ele se transformă, apa oceanului - sufletul - le triază și contribuie la îmbogățirea esenței... trăim cu ce nu place sufletului, căutând mereu, ce și-ar dori... în ce săbii ne batem? în cele materiale? eu am mai mulți bani, te-am bătut? banul e o convenție... bate iubirea convenția banului? iubirea din vis sau cea de care sunt plină? căci am venit cu ea, de la Cer. cu ea te iubesc, alta nu am... e drept că, adeseori, o apăr, ascunzând-o în vis... acolo își linge rănile incizate fără milă, de lumea care nu iubește și o ia peste picior... ea poartă o căciuliță colorată în nuanțe pastelate și un rucsăcel de paloarea vântului, cu baiere de nisip... lumea râde că n-a mai văzut așa ceva. mă cufund într-atât în litere, încât știu să aleg... să-și pună un banner pe care să scrie IUBIRE? dacă acum știu: grijile se resorb ca un catgut... dacă ne-am întâlni ne-am zâmbi îndelung cu cele mai multe subînțelesuri în public sau în afara lui zâmbetele ni s-ar lua de mână foarte sugestiv doar noi am ști și ne-am lăsa purtați de valul de armonie caldă -cuantum de așteptărice ne-ar cuprinde ca-ntr-un balon nedirijabil pe măsura chipurilor senine întoarse unul către celălalt cu surâsul plutitor al privirilor iubindu-ni-se unic iscând primăvară perpetuă... 44

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Flori de gutui

Nu încetezi să-mi ocupi parte din gânduri. Iar noaptea, îmi apari uneori, te instalezi în creaţia subconştientului meu şi-mi încep dimineaţa stăpânită fiind de senzaţiile puternice pe care numai un vis trăit cu intensitate le poate crea.

Te văd în timpul ce precede o întâlnire de cenaclu, în curtea liniştită a unei mânăstiri. Suntem împreună cu un tânăr poet, a cărui prezenţă îmi creează o uşoară crispare. Este ora cinci şi ne plimbăm cu paşi rari, pe pavajul îngrijit. Îmi privesc vârfurile ghetelor subţiri şi lucioase, mă întreb dacă-mi stau bine pantalonii şi dacă n-oi fi exagerând punând prea des pe mine haine aproape bărbăteşti, din moment ce nu am nici cea mai mică intenţie de a aduce în contemporan un personaj semănând cu George Sand. Privesc apoi verdele gros, al viţei-de-vie sălbatice, lipite de zidurile eterne şi mai fur pieziş imaginea profilului mândru şi aspru al poetului. „Nu voi îndrăzni să scot vreun sunet în prezenţa acestei figuri severe.", îmi zic, şi mâinile mi se frământă la spate, în mişcări hăituite. Dar nu las nimic din această preocupare să-mi transpară pe chip, păşesc alături de voi, în ritmul aşteptării. Tinerii universitari trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. Cel puţin, aşa cred eu. Nu ştiu că ora pentru întâlnire s-a schimbat. Urmează să fiu foarte surprinsă, la ora şase, când văd o duzină de juni serioşi călcând grăbit şi cu convingere pe pietrele lustruite, ale curţii.

Intrăm cu toţii într-un hol mare şi interiorul prefigurat de zidurile de afară se dovedeşte a fi cu totul altceva. Aerul de aici miroase a cărţi vechi, pereţii sunt plini de tablouri mari, în ulei, ilustrând figuri de seamă ale culturii autohtone. Ne aflăm toţi trei în faţa unui astfel de tablou şi peretele pare că nu se mai termină, tavanul boltit e undeva aproape de cer. În spatele nostru, grupul mut priveşte îndelung aceeaşi imagine. Mă apasă prezenţa acelor persoane ce mi se par încărcate până la refuz de ştiinţa filosofiei. Mă pomenesc spărgând liniştea cu o observaţie care se dovedeşte instantaneu a fi complet deplasată : „Ce fericire să constaţi că, deşi ai întârziat (aici, îmi privesc ceasul şi calculez greşit) o oră şi trei intervale de un sfert, gazdele încă te mai aşteaptă. „ Îmi pun tot atunci, în minte, întrebarea: «Unde ai mai auzit tu, idioată mică, această exprimare doctă, "şi trei intervale de un sfert"?», iar poetul mă fulgeră dispreţuitor cu o privire fără termen de comparaţie. Tu te consideri dator să intervii cu calmu-ţi didactic, spre salvarea situaţiei în care plonjasem cu nesocotinţă : „De ce, Ania?, programul nostru începe la ora şase, băieţii au ajuns bine". Ca să nu persist în gafe, surâd şi nu îndrept nimic, mă deplasez odată cu trupa la etaj, pe nişte trepte înalte, dispuse în spirala clasică a turnurilor, totuşi, de mânăstiri, chilii, clopotniţe etc, etc... Ajungem într-o săliţă de o intimitate copleşitoare, ne abandonăm hainele mari, le păstrăm cuviincios pe celelalte. Iată-mă în pantalonii mei totali şi în baticul trecut pe sub gulerul cămăşii, ca o cravată, apoi strecurat prin sabotul fin, din lemn natur. Feţele ce mă înconjoară mă înglobează dintr-o dată, o fată de o frumuseţe nepermisă, cu părul des şi roşcat, prins haotic într-o coamă nestăpânită, începe să vorbească. Suntem cu toţii aşezaţi şi ne aburim obrajii în apropierea ce ne caracterizează, mă pomenesc brusc în propriile-mi ape. Îmi dispare orice urmă de încordare, fata asta mi-a readus calmul interior. N-o cunoşteam, dar îmi e dragă, sunt tot eu, ea este un „eu" lăsat în urmă, revenit pe ultima sută de centimetri, băieţii ăştia nu reprezintă mare lucru pe lângă glasul cald şi natural, care inundă încăperea. Mă ridic şi deschid fereastra cu ochiuri mărunte, privesc ca printr-un vizor peisajul convergent, îmi întind pensule peste pensule şi tuburi cu ulei profesional şi încep să pictez, prin mişcări ample, peretele din faţa mea. Fata vorbeşte despre mine, mă „introduce", cum s-ar spune, îmi face o prezentare fastuoasă, tu aprobi continuu, sunt descoperirea ta şi a mea, eventual a zânei bune care mi-a presărat calea cu flori de gutui.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” secretul nu alerg procesez între noapte și zi poștalioane de senzații cu magma cuprinsă între mai mult decât zero și atât de puțin infinit... suspensia acestor puncte se traduce în franceza mea dintr-o viață anterioară... cunoștințele acumulate sunt intacte filtrate de șiruri cu mărgele la intrarea în cort... nu voi abdica de la vigilență îmi place iar mulțumirea proprie a devenit secretul existenței „se sentir bien dans sa peau" devine imperativul numărul unu de ce aș ține să corespund unor criterii abstracte nimeni dinafară nu a inventat ce-mi doresc am făcut un pas și genunchii mi-au devenit nesiguri aerul acestui august mi-a străpuns inima o gâză infimă se fudulește în toată casa mi-e foame și asta e o senzație primară las jos ștacheta aspirațiilor și invit la masă prietenii și flămânzii am gătit românește de preferat nu există rezolvare... planul gândului pe curba de fluturare a simțirii adânci cu înfășurare în spațiul rațiunii impure - da parafrază în curs de asfixiere dă naștere unui ilogism cronic usturător cu forțarea mâinii și a discului turnant ca un tambur având cele două fețe distanțate și ticsite : una pe care se derulează realitatea densă labirintică ieșirea dând spre moarte - în gradele infinite de interpretabilitate și cealaltă pe care stă idealul intangibil inaplicabil ca vis și poezie ca artă dezlănțuită și de nepătruns... de aceea nu trebuie să spui nimic e de preferat să mergi singur cu gulerul ridicat și mâinile în buzunare măreț în anonimatul intact senin zâmbitor zenificat pe veci... 46

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”

Scrisoare

Am visat că ne-am întâlnit într-un oraş, nici Iaşi, nici Timişoara. Mă pregătisem îndelung pentru această revedere, după care urma să ne întoarcem fiecare la locul lui: tu să-ţi termini concediul la mama ta, eu să revin la serviciu. Veneam de la gară, în primele ore ale dimineţii. Erai tot timpul grăbit, parcă trebuia să îndeplineşti o corvoadă de care abia aşteptai să scapi. Am pătruns într-un apartament de bloc, foarte vast, care comunica printr-un hol lung cu alt apartament. Mi-ai spus că acolo stătea sora ta şi că oricine din familia voastră putea intra oricând, fiindu-vă rezervate camere la discreţie. Am trecut mai întâi prin dreptul unei bucătării cam dezordonate, apoi am traversat o serie de încăperi aflate într-o neorânduială specifică locuinţelor familiilor mari, ai căror membri se împart toată ziua între diverse treburi care nu se mai termină. În timp ce mă alergai aşa prin toate aceste camere, mă întrebam de ce nu ne oprim, să te îmbrăţişez în sfârşit, pentru că acolo nu era nici ţipenie de om. Mirosea a lavandă şi ziare vechi. Mobilele combinau ansambluri clasice, grele, cu piese disparate din garnituri mai noi, moderne. Se vedeau cuverturi pluşate şi milieuri pretenţioase, la un loc cu cearşafuri şi pături cazone. În timp ce mă zoreai fără rost, sentimentul unei împliniri apropiate începea să se ciobească. M-ai întrebat în această grabă, cu politeţe, dacă nu vreau să mă uit la televizor, până pregăteşti tu „ceva". Am preferat să-ţi sesizez în glas preocuparea pentru confortul meu. Şi-atunci, gîndindu-mă că, poate, acel „ceva" nu urma să însemne micul dejun, ci aranjarea unei ambianţe pentru întâlnirea noastră, la care râvneam de atâta vreme, am răspuns „da". M-ai condus într-o sufragerie spaţioasă în care, spre surprinderea mea, se aflau nici mai mult, nici mai puţin de cinci persoane, în diverse faze ale evoluţiei lor matinale. Dintr-o parte în alta a camerei, se foia trebăluind sora ta, o blondină platinată, robustă, îmbrăcată înt-o rochiţă înflorată şi cu un şorţ de bucătărie dinainte. A întors rapid capul spre uşa pe care tocmai intrasem şi, fără să ne privească, a spus o vorbă pe care n-am reuşit s-o desluşesc. Eu am salutat teribil de derutată, în vreme ce nu-mi venea să-mi cred ochilor: la un birou instalat chiar în mijlocul camerei, scria de zor o fetişcană de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, adâncită în preocuparea ei şi în vrafurile de cărţi şi caiete care o înconjurau; pe o jumătate din spaţiul presupusei sufragerii, se îngrămădeau alandala şase paturi, dintre care două erau ocupate de doi copilaşi care se întorceau de pe o parte pe alta, deranjaţi de sunetele noi ce dăduseră buzna peste somnul lor; iar pe o canapea plasată în partea opusă paturilor, se zbânţuia un băiat de circa şapte ani, din a cărui înfăţişare mi-am dat seama imediat că era victima unei boli fără leac, ce-i afectase atât fizicul, cât şi mintea. Toate aceste personaje constituiau o familie, cea a surorii tale. Brusc, mi-am adus aminte că nu exista niciun soţ. În faţa canapelei, era într-adevăr un televizor. M-am aşezat - unde, în altă parte ? - pe canapea, şi mi-am îndreptat privirea spre ecranul ale cărui imagini surprindeau scene violente din conflictele de stradă între nişte miliţii pro şi nişte populaţii. Sonorul era dat la minim. Fără să-mi pot găsi nicio urmă de linişte, am fost nevoită să răspund îndemnurilor la joacă pe care mi le adresa bietul copil de lângă mine. Cu mânuţele unse de salivă, mă atingea pe braţe şi pe umeri şi-mi adresa chemări în limbajul lui nearticulat. I-am luat căpşorul ţuguiat între palme şi i-am atins cu buzele creştetul, sperând că poate era singurul loc în care nu ajunsese scuipatul întins şi pe haine, şi pe canapea. Când m-am uitat dintr-o dată spre zona în care ştiam că ai rămas, am constatat cu inima strânsă că dispăruseşi. Nu ştiam ce să fac acolo, cum să schimb două vorbe cu sora ta, care părea să nu-mi dea nicio atenţie. Dintr-o oarecare fericire, ai apărut şi mi-ai spus că mama ta trebuia să se întoarcă de la piaţă şi, dacă voiam, o puteam aştepta la intrare în scara blocului. N-aveam de înţeles decât că venise şi mama ta cu tine, la această întâlnire care sperasem să fie numai a noastră. M-am agăţat de această şansă de a scăpa de tensiunea care mă ţinea încordată şi am ieşit val-vârtej, aruncând la repezeală un „bună ziua" apăsat. M-am pomenit în curtea luminoasă, înconjurată de zidurile înalte ale clădirii cu zece etaje. Tocmai îmi fixasem ochii pe gangul prin care se intra în curtea interioară, când am şi zărit-o pe mama ta, încărcată de cumpărături şi târându-şi piciorul stâng. Atunci, am înţeles că suferea de o invaliditate pe care nu i-o observasem când o cunoscusem la Timişoara. Era toată numai un zâmbet, părea că nu reproşează nimănui nimic, că-şi iubeşte enorm copii şi nepoţii şi că era teribil de încântată să mă revadă. Mi s-a luat orice piatră de pe inimă, am pus mâna s-o ajut la bagaje şi atunci ai apărut şi tu, calm, liniştit, voios, şi mi-ai făcut un semn cu ochiul, luând toate sacoşele şi zbughind-o ca un fluture uşor pe trepte, în timp ce noi am început să sporovăim, ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea şi pământul. Asta-i tot. Vezi ce vise dichisite am ? Te pup, cu oarecare gravitate. 47

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Proaspăt Am ajuns din urmă un gând înfipt adânc. I-am pus colier hawaian, L-am ridicat în fața prezentului adiabatic, Ca pe un dirijor experimentat... Apoi l-am poftit în camerele edificiului iubirii, Unde se vânturau adieri de istorii trecute, Precum fantome ce-ar încerca Să stârnească groaza... Viețuiam într-un sine întregit De lumina întâmplărilor, Mă ținea deasupra oceanului Un fel de cutremur Maitreyi... Nu cunoșteam numele multor păsări, Iar vâltoarea întrebărilor Punea pecete peste cartea vieții mele, Ce trebuia neapărat citită de mai multe ori... Să-ți faci un scop din a-ți cunoaște mama? S-o cercetezi cu ezitare și rezervă ? Nu, ea trebuie lăsată în matca neatinsă de interpretări. Nu prelua nimic, Ești un om perfect Departe de vrajbele trecutului... Decizia „la bine și la greu" E proba adevărată Doar între tine și el... Cutremurul resimțit este al părinților, Tu nu ești parte din el. Tu ești un om nou, proaspăt, perfect. Iar mi-a scăpat un vis... În fracțiuni de secundă, s-a scurs Printre pleoapele trezirii... Așez fără îndemânare Momente de hazard... 48

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Ziua Poveștilor - Pentru nepoții mei adoraţi (poveste pentru copii şi nu numai) A fost odată ca niciodată... Daaa ! A fost o zi cât o lună de mare! O lună de pe cer și o lună de pe pământ. Adică... mare cât satelitul natural, al Pământului, Luna. Și care ținea cât timp durează, de exemplu, prima lună de vară, Iunie. O zi cât treizeci ! Ziua Poveștilor ! Motanul Irinei, un rotofei pe nume Botic, se așezase pe marginea cărții pe care fetița o scăpase din mână, în seara precedentă, când adormise citind. Botic voia să intre în lumea poveștilor și să rămână acolo, măcar pentru treizeci de zile. Își dorea să savureze bunătăți alese și să întâlnească fel de fel de personaje. Era curios foarte, să vadă un zmeu, o zgripțuroaică, o zână, un fecior de împărat, o broască fermecată, un cal năzdrăvan. Își dorea să vadă palate, mere de aur, un paloș, un buzdugan, voia să ajungă cu Făt-Frumos în Grădina Ursului și tare ar fi vrut să-l însoțească pe Flămânzilă. De zburat cu o rachetă, nu, nu era de el... Nu-i plăceau nici roboţii, îi era frică de maşinării. Botic stătea mereu lângă Irina, când aceasta citea cu voce tare. După care, i se făcea o foameee... Îi era poftă până și de seu, ce să mai vorbim de toate bucatele de la ospățurile împărătești... Pilule concentrate, nu, nu voia, îi erau suficiente crochetele lui. Pisoiul aflase că, de Ziua Poveștilor, chiar era posibil să te strecori pe un tărâm de basm, la alegere, timp de zece zile sau cât doreai. Apoi, reveneai în lumea reală și puteai face încă o alegere, pentru următoarele zile. După care, din nou te întorceai și iar plecai, în cel de-al treilea basm. În viața reală, nu trecea decât o zi, dar în cele trei povești, puteai să petreci o lună întreagă. Botic o aștepta pe Irina, să se trezească. Era sâmbătă și fetița dormea mai mult decât în zilele în care mergea la școală. Nerăbdător, motănelul puse o lăbuță pe obrazul Irinei și o mângâie ușor. Fetița se frecă pe față, dar nu se trezi. Atunci, Botic sări de-a dreptul pe pieptul stăpânei sale și aceasta se sculă în capul oaselor, speriată : - Vai, aoleu, luați cioburile astea de pe mine! Irina revenea brusc, dintr-un vis. Tocmai se luptase cu un cyborg care spărsese un glob de cristal. Botic începu să facă un „du-te-vino" drăgălaș, prin fața Irinei. Aceasta se frecă la ochi și, când își dădu seama că, de fapt, se afla în patul ei, în casa ei, cu pisoiul adorat lângă ea, se mai dezmetici un pic. Îl luă pe Botic în brațe și coborî din pat. Privi în jur și totul i se păru învăluit într-o lumină nouă, ușor stranie... - Dragul meu, știi, am visat... Hm..., mă întreb dacă nu cumva am fost chiar într-un basm, pentru că, aseară, am hotărât să intru în lumea poveștilor și am ales basmul acela cu androidul, știi... Ba nu, am vrut să aleg altul... Uf, nu-mi mai aduc aminte... Ciudat, parcă sunt pe altă planetă... - Nu se poate!, spuse Botic, în limbajul înțeles doar de Irina. Cei doi aveau modul lor de a comunica și nimeni altcineva nu putea să afle despre ce vorbeau. - Ce s-a întâmplat, ce să nu se poată? - Ai plecat fără mine, în lumea poveștilor? Dacă e adevărat, atunci mă bucur că te-am trezit. Mergem împreună, nu-i așa? Te roooog... - Boticule, tu nu erai aici, aseară, zise Irina, mângâindu-l cu mare drag, de parcă-l revedea după multă vreme. Doamne, dar unde erai? Iar eu... nici eu nu eram aici... Vai, mi se învârte capul... Cred că mi se trage de la atâtea povești fantastice... Ar fi bine să ne grăbim, crede-mă! Mama poate să apară dintr-o clipă într-alta, să ne cheme la micul dejun. Dar, ooo, totuși, aș vrea să mâncăm și apoi să mergem. Ce spui? Chiar mi-e foame. Ţie, nu? Pe de altă parte, trebuie să recunosc că cel mai corect ar fi să-i spun mamei. Dacă nu ne găsește, se va îngrijora. - Dar chiar dispărem de aici? - Păi, ori vrei să mergem în lumea poveștilor, ori nu? - Dar tu nu ai dispărut în basmul cu robotul... - Ai dreptate, se pare că a fost doar un vis. Ori... nu era basmul cu robotul... Nu mai ştiu nimic... Hai, Botic, vei primi porția de lapte și crochetele preferate! - Dar, știi, Irina, eu aș vrea să mănânc toate bunătățile de la ospățul lui Verde-Împărat sau... Te rooog... - Chiar vrei să mergem în povestea lui Harap-Alb, mai întâi? Of, eu aș fi preferat ceva mai modern... - Te implooor! De când îmi doresc să simt mirosul de berbecuț la proțap și să gust măcar un pic... numai un pic de tooot... până mă satur! Botic își lingea mustățile, de zor… - Fie, mergem, dar eu n-am să fiu în stare să mă uit la bietele animăluțe prăjite... Ooof... Intrară amândoi, în bucătărie. Mama făcea clătite. - Bună dimineața, mami! Ce frumos miroase... 49

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” - Bună, draga mea! Ai dormit bine? - Da, mami, am și visat. Botic m-a trezit cam brusc. Dar, înainte de toate, aș vrea să-ți spun ceva extrem de important: azi, plec cu Botic în lumea poveștilor. - Da, știu că citești în fiecare seară și Botic te ascultă nemișcat... Puteți citi toată ziua, dacă vrei, e sâmbătă, de ce nu? Totuși, poate mergi un pic şi în parc, cu tata... După masa de prânz. Trebuie să faci mișcare în aer liber, știi prea bine. Mama se gândea că plecatul în lumea poveștilor asta însemna: ca Irina să citească toată ziua, cu pisoiul lângă ea. Ştia cât de mult o pasionează lectura. - Mami, nu... Vom intra în cartea cu povești, de trei ori. De fiecare dată, în alt basm. Așa cum vrem noi. Botic dorește, mai întâi, să se înfrupte din mâncărurile de pe la mesele împăraților. Eu nu prea vreau, dar... fie, îi voi face pe plac. Apoi, îl conving eu cumva, ca să mergem cu o rachetă spațială. Iar a treia poveste va fi cea cu salvarea copacilor. Sigur că da! Îi vom ajuta pe prinţul Emart și pe Victor. Îți dai seama câtă mișcare voi face ? Şi Irina începu să râdă, cu voioşia care o caracteriza. Mama se uita când la Irina, când la clătita pe care o sălta în tigaie, ca să nu se ardă. Dar, când se îndreptau spre fetiță, ochii ei deveneau mari și plini de nedumerire. Totuși, se gândi că cel mai bine era să intre în jocul fetei, căci era sigură că micuța vorbea despre un joc. - Așa ceva, draga mea, tare mi-ar plăcea și mie. Mă luați cu voi? Irinei nu-i trecuse prin cap o asemenea variantă. Trebuia să refacă planul. Se uită după Botic. Motănelul era la picioarele ei. - Ce crezi, Botic, o luăm și pe mama? Pisoiul se foia de zor, mieunând. - Dragule, ți-o fi foame... Hai, la masă! Îi puse lapte și crochete, apoi se duse la baie, să se spele pe faţă şi pe dinţi. Parcă simţea că ar trebui să se dezmeticească mai bine... Când reveni, observă că motanul nu se atinsese de mâncare. Mai rău, cei doi dispăruseră! Primul gând care-i veni în minte fu că cei doi plecaseră fără ea, în lumea poveștilor. Ce ar fi putut să-i determine să plece fără ea? Nu, nu se putea așa ceva! Niciunul dintre ei nu ar fi fost în stare s-o trădeze. Irina se simțea tare derutată, în timp ce deschidea pe rând, val-vârtej, toate ușile casei. Era încă în pijama, dar ieși în curte, în cea mai mare viteză. Nici urmă de cei doi... Mister... Revenită în bucătărie, se așeză la masă, unse o clătită cu dulceață de vișine și începu să mănânce, ca un fel de obligație, fără plăcere. Foamea dispăruse. Era tristă. Începea deja să creadă că Botic o convinsese pe mama să plece imediat, ca să-și facă pofta de friptură. Of, ce pofticios! Se gândi: „Cum eu nu prea voiam să merg la petrecerile împărătești, a convins-o repede pe mama. Dar cum s-au înțeles? Mama nu știe să vorbească cu Botic... Sau știe și nu mi-a spus? Botic m-a trădat, dar mama? Nu se poate!” Zeci de întrebări o frământau pe fetiță. Totuși, se liniști la gândul că tata trebuia să revină acasă, dintr-un moment în altul. În fiecare sâmbătă dimineață, în ţinută sport, făcea o tură de alergare, până la containerele de materiale reciclabile. Arunca doi saci cu ambalaje din plastic și hârtie, apoi continua jogging-ul prin parcul complet liber, la acea oră matinală. Irina fu din nou cuprinsă de starea de bine, pe care o cunoștea. Numai că surprizele nu s-au oprit. În timp ce înghițea a doua clătită – căci deveniseră mult prea gustoase – văzu dintr-o dată cum cartea de povești apare plutind prin bucătărie. Dar, ca și cum nu ar fi fost de ajuns că zbura, cartea se mărea văzând cu ochii... Asta era prea de tot! Irina rămase cu gura căscată. Cartea se așeză în fața ei, pe verticală, iar o voce caldă, reverberantă, se auzi dintre paginile care aveau acum înălțimea fetiței: - Vino, Irina, gata cu Ziua Poveștilor! Fetița recunoscu glasul mamei. Se ridică vrăjită, făcu un pas și... unde credeți că se pomeni? Pe esplanada din fața casei bunicilor. Mama o îmbrățisă, surâzătoare. Irina privea în jur, derutată. - Dar unde e Botic? Aici ați dispărut? Ce poveste e asta, cu bunicii mei? Eu n-am citit așa o poveste... Bunicii mei sunt adevărați! Cum să fie personaje? Şi cum, „gata”? Abia am intrat... Eu mi-am dorit să zbor cu racheta! Dar, parcă... Se uită la tricou și la pantalonii scurţi. Nici urmă de pijama. La urma urmei, era fascinată. Mama era acolo, Irina se simţea în siguranţă. Pentru că nu-şi amintea, vru să schimbe vorba şi întrebă din nou: - Unde e Botic? - Draga mea, spuse mama, Botic e acasă, cu tata. Îţi amintesc că tu ai plecat de aici, asta este realitatea. Acum, gata cu Ziua Poveștilor, ai ieşit, poarta a fost tot cartea. Ştii unde ai fost plecată ? În basmul pe care l-a scris bunica, pentru tine. Bine ai venit înapoi, în vacanța pe care o petrecem la bunici. Mâine va sosi și tata, împreună cu motănelul tău. 50

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Refuz Orele se lăsau moale în brațele așteptării Era un joc al privirilor care își implodau conținutul Plutea refuzul erotismului haotic și neconvențional Dublat de acceptarea imposibilului... Deprinși cu omenescul Ne întindeam curse țesute de iriși Săream pe șotronul imaginației Crengile apusului îmi agățau mătasea eșarfei Mă simțeam prinsă și am lepădat Instantanee de extaz În flacăra cerului Știam că energiile suspinului te pot atinge Clocotirea s-a petrecut la așa o depărtare Încât strângerea pleoapelor A provocat ardere și subtilizare în esențe Am repornit în sensuri opuse Până când viața ne-a mântuit ergo sum tot accesez motoare de căutare pentru o cazare confortabilă în zona centrală proprie... răspundere asumată întrucât suferința în urma evoluției poate fi o roată a nenorocului pe undeva... tot timpul anului ajunge să fie aritmic și înnebunitor umplut cu alte aritmii matrioșka... planeta se hazardează în continuare să născocească variațiuni pe aceleași elemente ale jocului de-a viața... pare egoistă vorbirea despre sine dar n-am identificat nici măcar „mon petit carré"... mâna care a prins acei umeri a părut formală un curent ascendent și sărat s-a petrecut pe sine cu alai către intrarea starurilor depărtarea începea să sape tranșee iar îmbrățișarea de după sferturi quasi-academice îmi învăluie frumos existența după ce m-a aruncat în cu totul celălalt „ergo sum" cu două suflete lipite și nici urmă de eros 51

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” taină

tentativă

totul se poate afla doar poezia rămâne un secret oricât s-ar căzni criticii exegeții și alți curioși sufletul poetului este indescifrabil slovele scrise ori niciodată născute se necuprind la masa tăcerii zboară ca păpădii iubitoare înfășurând în aura perfecțiunii alte suflete și coleoptere

încerc să ies din cazemată... tatonez când cu bolta plantară când cu vălul palatin când cu secundarul aceleiași anatomii contradictorii ireversibile... uneori se cramponează tendonul lui Ahile alteori mi se strepezește o măsea de minte în cel mai bun caz timpul dă înapoi cu o tinerețe...

știute ori neștiute se caută în somnul și trezia pământului-soare în axul enigmatic rotitor în al treilea ochi sfredelitor se amprentează pe fluidul gândului sălbatic ca aspirații grefate în zăceri pluricelulare vii campioane la sărituri în gol poeții își aștern la poarta universului sufletul arat în răspăr scriu sau tac din adâncul simțirii liber-singuratice multiplicând cenușă pentru nemaisperați phoenicși literele și insomniile șoptit strigate se resorb în marea taină de necuprins de negrafiat de necioplit de necântat...

îmi retrag batalioanele de intenții -nu erau pentru lumea astaresorb printr-o implozie ermetică orice tobogan mult prea lansat și mă repliez să sap în partea opusă și pe laterale până la inversarea polilor... îmi spun că încă n-a venit vremea epiderma nu e suficient de rugoasă privirile exersează ciocanul-meteor în obscuritate... ingerez semitonul cunoașterii miroase anticipat a mugur de pin capăt vigoare pentru o nouă tentativă... cum ar învăța un pui de mierlă să zboare eu fiind mamă pacifistă semănătoare de iubire nezburătoare...

AA-F 52

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Tatuajul (fragment roman)

Claudia Elena Peter

Ședința foto a decurs foarte bine. Alături de sora lui și fotograful, care încă i se părea suspect, s-a distrat de minune pozând în atitudini senzuale, cu bustul gol și blugii cu turul lăsat. Ba cu părul prins și dat cu gel, ca maneliștii, după cum a comentat spre enervarea stilistei, ba cu el desfăcut și azvârlit în aer, ca rockerii, ba cu ochii machiați ca travestiții, spre enervarea și mai mare a fotografului, când îl auzea cum comenta batjocoritor orice postură. Iar în final a făcut peste o sută de poze, dintre care sperau că vor alege două, numai două?, pentru campania de publicitate a mărcii de pantaloni denim. Iudita s-a descurcat super bine, nu ca el! S-a transformat cu ușurință în personajele cerute de angajator, coafeză, make-up artistă și mai ales de fotograf, the boss in charge, cu o ușurință care i s-a părut lui Cristian uluitoare. Lui când i se spunea să-și ia atitudinea sexy, îl bușea râsul, moment în care fotograful se criza ca descreieratul și era nevoie de stilistă să intervină și să-i explice de ce, trupul lui perfect tatuat, era cerut pentru tipologia de model căutată de client. Acesta oftă iar, îi dădea indicații idioate de poze, pe care rebelul le comenta, atunci când nu râdea la cât de penibil se simțea schimonosindu-se ca o paiață. La finalul celor cinci ore petrecute în studio, Cristi declară că abia acum a văzut pe propria piele, ce meserie grea a avut sora lui până acum și să-l ierte că a luat-o la mișto, da-i a dracului de greu să te miști ca un fraier senzual, în fața unui alt fraier crizat, ce flashuia rafale foto, drept în nasul tău pudrat! - Da’ mi-a stat bine machiat, tre’ să recunoști, frate! îi spuse Iuditei, după ce au ieșit afară. Moare iubițica când îi trimit pozele, ce nașpa și cu relațiile astea la distanță, am ajuns să ne pupăm în fața calculatorului pe net! Ce viață tristă, frate! Afară toamna așternuse deja un frig tulburător, gecile subțiri nu le încălzeau suficient trupurile încărcate de emoția fotografiilor. - Auzi, începu Cristian după ce au mers în liniște o perioadă, Iudita era în continuare cea mai tăcută persoană cunoscută, doar el întreținea conversațiile. Ții minte desenul ce l-am găsit în caietul lui Vic, ultimul făcut… despre care am zis că ar fi testamentul lui? Fata clătină capul, palidă. - Mă gândesc să mi-l tatuez, mai am un loc bun pe coaste, în partea stângă! Ce zici? - Mă gândeam și eu la același lucru! șopti ea, cu spaimă. Cristian se opri și o privi cu atenție. Machiajul de studio, încă îi definitiva dramatic chipul perfect. În spatele lui, îi ghici suferința. - Vezi că doare, iar pe coaste… plângi, nu alta! - Și pe el l-a durut, de-a făcut așa ceva! Sinuciderea prietenului comun a lăsat răni care nu se vor vindeca niciodată, amintirea lui îi umezi ei ochii frumoși și lui îi scăpă o înjurătură neortodoxă. - Tu vorbești serios frate, vrei să te tatuezi? strigă băiatul realizând cu greu afirmația surorii. - Păi da… vorbi ușor timorată. Până acum n-am făcut-o, în modelling nu e voie, dar mă gândesc la un loc ascuns și poate nu atât de mare, nu știu, tu ce zici? Ai o grămadă de tatuaje și arăți bine cu ele! Nu mi se pare nimic deplasat în asta, și i-aș onora memoria, știi cât de mult am ținut la Vic! - Hai să ni-l facem amândoi, ar fi super, frate! se entuziasmă Cristian. Io mare, că mie mi se rupe, tu… îți fac eu o interpretare după desenul lui Vic. Stai, mergem acum la prietenul meu tatuator, e aproape salonul, la două străzi de aici, hai să vorbim cu el! Obrajii ei se îmbujorară pe dată. - Serios? 53

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” - O viață avem, măcar așa o parte din Vic e mereu cu noi… fata simți cum ochii lui jucăuși se încarcă de o emoție aparte și a pornit degrabă după el, prin traficul și frigul de noiembrie, care nu golise la prânz, străzile aglomerate. Iudita intră pentru prima oară într-un salon de tatuaje, iar priveliștea o intimidă pe dată. Cinci băieți se strâmbau de durere, cu aparatele pornite de artiștii ce sfârâiau în pielea lor povești de viață. Toți ochii se fixară pe ei, în special pe fată, a cărei apariție opri fără echivoc respirația celor zece bărbați din sală, artiști și clienți. Pe pereți se aflau desene psihedelice cu arme stilizate, dragoni și monștri, cranii cu trandafiri, fete goale stil pin-up. O muzică ambientală, surprinzător de cuminte, se auzea în surdină. - Salutare fraților! strigă vesel Cristian. Prietenul lui se ridică de la masa unde tatua un musculos pe mână și veni să-l salute, strângându-l în brațe cu putere. Privirea îi alunecă către frumusețea feminină și Cristi le-o prezentă tuturor, cu o mândrie surprinzătoare. - Sor-mea, Iudita, vrea un tattoo, frate! E virgină, șopti apoi, dar suficient de tare ca toți să audă și să se entuziasmeze extrem la vestea ce i-a animat complet pe dată. Artiștii și-au lăsat baltă clienții și au înconjurat pe dată minunea neîncepută, încă. - Ștergeți-vă balele, netoților, comentă tatuatorul slab și complet desenat, prietenul lui Cristi, care mai avea și fața împunsă de peste zece piercing-uri și urechile găurile de niște cercei impresionanți, cu diametrul de doi centimetrii cel puțin, iar pe ochi un machiaj puternic cu negru. Virgina e a mea! Ca la un semn, toți s-au retras oftând, iar Cristi se întoarse către sora lui, să o asigure că expresia e doar o metaforă. S-au așezat apoi pe canapeaua comodă, până termină artistul treaba începută deja, pe mâna motociclistului, și ea s-a apucat să răsfoiască revistele de tatuaje de pe masă, simțindu-se în continuare ținta privirilor tuturor. - N-ai ce face, ești prea mișto, îi explică Cristian. Păcat că ești așa timidă, realizezi măcar că toți fraierii ăștia ar sări pe tine într-o secundă? - Nu, mersi! - Clar nu, da’ zic și io! Se apropie de urechea ei și-i șopti: Îți place vr’unul? Îs băieți de treabă, artiști, majoritatea absolvenți de facultate sau studenți, nu te speria că arată ca dracu’ așa tatuați și găuriți, sunt suflete sensibile în esență. Zi-mi care-ți place și-ți fac urgent lipeala! - Cristi, potolește-te! E destul că mă scanează ei… se roși și arătă cu privirea. În special un tinerel client, rămăsese cu ochii holbați pe frumoasa apariție, uitând durerea ce l-a făcut să scheaune mai devreme. Prietenul lui Cristi termină, conduse clientul care plecă mulțumit, cu noua imagine pe mână, și se trânti ostenit lângă ei. - Zi bro’… care-i șmenu’? Îl întrebă pe Cristi. Apoi întinse o mână spre fată. Jim, se prezentă și-o privi clătinând capul. Ea privea uluită cum capul admiratorului ei, încă în scaunul de lucru, se vedea perfect prin lobul urechii găurile a artistului. Și un surâs i se așternu pe bune. - Ce vrei, bro’? Ce vrea sis’? Cristi îi arătă pe telefon desenul prietenului lor și-i spuse că s-au hotărât să se tatueze deodată, în memoria dispărutului. - Cool, mormăi Jim neimpresionat. Probabil prea mulți își deșertau aici poveștile lacrimogene, ca să-i mai pese. Ai baftă, bro’, că mi-a tras clapa un fraier și-a anulat programarea pe azi, io o fac pe ea, pentru tine vorbesc cu Sany, și el e full, man, da’ poate te ia, că are client mai târziu! -Frate, mersi, ești cel mai tare! 54

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” - Unde vrea? vorbea tot cu băiatul, de parcă ea nu era acolo. Iudita se foi ușor enervată pe fotoliu.

- Pe coaste! spuse deodată și-și ridică brusc puloverul over-size, dezvelind pe lângă pielea albă, catifelată și o parte impresionantă, a sutienului. În sală se făcu liniște. - A zis pe coaste? întrebă cineva, să se asigure, și, ca la un semnal, toți au avut ceva de comentat, că are curaj și asta da dezvirginare, și alte insinuări prin care i se oferea norocosului artist numit Jim, creditul absolut al primului ei „tattoo”. - Doare, frate, o asigură și Cristian. - M-au durut pe mine mai tare alte lucruri! comentă ea. Fratele ei o simți relaxându-se, valul de admirație părea că-i prinde bine, aproape își luă o poză seducătoare și-și clătina insinuant genele încărcate de rimel. - Bine, frate, să nu zici că nu te-am avertizat, să nu te aud plângând după! - Așa cum te auzim pe tine? interveni tatuatorul numit Sany, care intră și-l îmbrățișă cu drag pe Cristian. Ce se întâmplă aici? întrebă cu ochii la fata frumoasă, nepotrivită cu ambientul. Cristi îl puse la curent și le trimise poza desenului lui Vic, pe care cei doi artiști se apucară să îl redeseneze pe calc, după ce au luat măsurătorile locului unde urmau să fie imortalizate tatuajele ambilor frați. Motiv pentru toți ochii să se benocleze pe coastele frumoasei, și nu doar pe ele! În timp ce ei așteptau, telefoanele le-au vibrat în același timp, un mesaj privat pe rețeaua specială a fraților, instalată de Vlad, hackerul. Ambii l-au citit, constatând că avea același conținut. O invitație! - Oare cât durează aici, ne încadrăm? întrebă ea ușor preocupată. Deodată simțea că bravura de care a dat dovadă o să coste. Dacă nu o să reziste durerii? - Durează ceva… băieții ăștia îs cei mai buni, io mă las de ani de zile pe mâna lor. Dacă întârziem, asta e, ce mare șmecherie, încă o soră! Tot tu rămâi preferata mea, nu-ți face griji! îi trase cu ochiul, ea zâmbi doar. Jim apăru cu un rânjet satisfăcut pe față și o chemă să se așeze pe scaunul de tatuaj, comod, deja dezinfectat și pregătit pentru operațiunea delicată. - Băi, ești sigură? o întrebă după ce-i transpuse desenul de pe calc, pe piele. Odată ce pun acu’, acolo rămâne! Fata se privi în oglindă, cu brațul stâng sus. Desenul lui Vic era copiat întocmai pe pielea ei. Era un desen abstract, care se cerea cercetat amănunțit, reprezenta o serie de forme care se detașau în linii grafice de diferite grosimi, un personaj care parcă se compunea dintr-o multitudine de forme ce păreau valuri, picuri de ploaie, raze de soare și rafale de vânt. Un personaj care nu a mai apucat să-ți găsească forma, cum l-a descris cu tristețe Cristian. De acum se va căuta pe sine acolo, la doar câțiva centimetri de inima ei. Pentru totdeauna. - Sunt sigură, murmură și închise ochii când artistul îi zgârie cu acul prima linie de contur. În scaunul lui, Cristi se plângea și gemea, ea se abținea stoic, deși ochii i se umpluseră de lacrimi și Jim făcea pauze dese, timp în care-i aducea câte o bomboană sau o cană de apă, să nu leșine. Nu de același tratament avea parte și mai plângăciosul Cristian, de care făceau toți mișto că e mai rău ca un bebeluș. „Să-i aducă careva un pampers!”, comentă simpaticul și durduliul Sany, ce nu cadra deloc cu tipologia periculoșilor tatuatori. Cu o expresie de om cumsecade și cele mai puține tatuaje, printre care niște portrete frumoase cu o femeie la fel de durdulie și trei copiii, evident, durdulii și ei. Aproape trei ore i-au chinuit așa, cu contur, culori, apoi iar contur, iar în final când s-a ridicat din scaun, amețită, fata aproape i-a căzut în brațele lui Jim, ce a fost mai mult decât bucuros s-o prindă și să o aducă ca pe o capodoperă în fața oglinzii. 55

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Dinții lui piliți intenționat, ca de vampir, schițară o grimasă de zâmbet satisfăcut. Cristi apăru și el la fel de aiurit din cauza dureroasei proceduri și amândoi își admirau tăcuți noile achiziții pe piele. În jurul lor, toată suflarea salonului îi privea și într-un exces de entuziasm general s-a aplaudat, fluierat, pozat. Iudita îl sărută pe micul ei monstru-tatuator, direct pe pierceng-ul din buză. Apoi promise că, după ce se vindecă, o să facă o ședință foto, să le promoveze salonul, moment ce stârni un alt val de entuziasm, în special deoarece pozele ei multe și seducătoare, de model internațional, postate pe internet, se derulau privite cu aviditate, pe computerul cu ecran mare al salonului. - Doar suntem modele, ce naiba! completă și Cristi, exercitând o mișcare senzuală către Jim, care-i trânti una peste ceafă, înjurând prietenește, totuși! Elena

(fragment roman)

Întotdeauna se emoționa la plecare. Nu avea cum să rămână indiferentă la forfota de pe peron. Familiile se îmbrățișau pline de emoție, mai ales părinții. Copiii entuziasmați, grăbiți, curioși de ceea ce va urma, dornici de aventură și distracție, năvăleau fără prea mari regrete în compartimentele aglomerate. Elena îi încuraja pe toți, elevilor le găsea locurile după preferințe și prie-tenii, părinților le aducea inima la loc cu încrederea acordată. O să fie bine, o să fie în siguranță, o să vă sune cum ajungem, o să-și facă un milion de selfie-uri la fiecare obiectiv, vom pune poze pe grupul clasei! Trenul șuieră, iar câteva mămici lăcrimează, asemeni profesoarei, de fiecare dată, nu se poate abține. Colega ei, profa de geografie, o privește cu milă. Elena zâmbește și strigă încă o dată lista, să vadă dacă toți sunt așezați pe locuri. - Lasă-i, dragă, că nici acasă n-au așa grijă de ei! se enervează profesoara de geografie. Hai să iei și tu o gură de apă, că de fumat aici, nici vorbă!

- De parcă aș fuma! râde profesoara de română. Și apoi, iar intervine să aplaneze un conflict deja apărut pe autonomia locului la fereastră, dorit de toată lumea. Ei, dacă vă certați stau eu aici, e bine? se așază pe locul râvnit și liniștea se așterne pe mutrițele ghidușe ale elevilor clasei a cincea, cărora le era și dirigintă. Profesoara se pierde în panoramă, iar scenele se perindă cu repeziciune. Orașul se îndepărtează, în locul lui se ivesc dealurile, străjuite de tufișuri anapoda crescute sau plopii perpendiculari pe perspectiva liniei de cale ferată. Parcă s-ar înclina pieziș, dar e doar o iluzie optică, gândi tânăra. Deasupra, norii desenează uriașe picturi impresioniste și, deodată, revelația naturii o podidește cu lacrimi în ochi. Cât e de frumos! - Doamna, Sebi m-a făcut grasă! se încruntă în direcția grăsuței și mai ales a șmecherului clasei, ce nu părea deloc convins de jignirea adusă. Noroc cu profa de geogra’ ce interveni rapid, mută pe Sebi în compartimentul clasei a șasea și se așeză lângă Elena. - Ești prea bună cu ei, sunt prost crescuți! bombăni, bine că părinții nu se descurcă cu unu’ acasă și noi putem, cu treizeci în clasă. - Anca... sunt copii! le luă apărarea Elena.

- De asta io nu-mi fac prunci în vecii vecilor, să mai am bătaie de cap și acasă!

Elena o dojeni cu o lovitură prietenească. Apoi se cufundă iar în peisajul de afară. Se întrebase de multe ori dacă o să aibă copiii ei. Ipotetic vorbind, având în vedere că de soț încă nu putea fi vorba. Nu că ar fi condiție obligatorie, vorba Ancăi, dar ea nu ar fi putut altfel, nu cu trecutul ei. Iar ideea copiilor proprii o înspăimânta. - Dacă nu te potolești, o sun pe maică-ta să te aștepte în prima stație! o trezi din reverie glasul enervat al prietenei. Interveni calm să aplaneze drama iscată între alți doi copii, aceștia s-au lipit de ea îmbufnați. Anca ieși furioasă, știa că nu avea răbdare cu ei și nu înțelegea cum de a ales această meserie. La ea a fost prima opțiune, liceul pedagogic, apoi facultatea de litere. 56

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” A lucrat ca educatoare pe perioada facultății și apoi s-a titularizat cu zece la un liceu din oraș și a scăpat de naveta la țară, unde a predat în primii ani. Deși ei nu i se păruse greu, copiii erau le fel peste tot, deși Anca ar fi contrazis-o. Tu ești maica Tereza, îi spunea adesea, iar de la ea se învățaseră și alții. Deseori numele Elena era înlocuit cu Tereza, în sala profesorală, colegii au profitat de disponibilitatea ei, la supliniri, olimpiade, amenajări de săli, comisii și activități în școală. Elenei nu-i păsa, ea și-a găsit vocația, nimic din ce avea de-a face cu copiii sau școala nu era prea greu. Toate le făcea cu drag și ușurință. Și nu înțelegea invidia celorlalți. Ce voia să demonstreze, era titulara catedrei de limba română într-un liceul de tradiție din capitală! Nimic, ea își făcea meseria cu tragere de inimă, înzecit pentru fiecare copil din clasa ei, așa cum nu a putut să o facă în alte circumstanțe, demult și pentru alți copii. - Doamna, mă scapă pipi! șopti la ureche jenată, cea mai mică fetiță din clasă. Doamna o luă de mânuță și porni cu ea încet spre toaletă. Pe holul mic de la intrarea în W.C.-ul comun, profu’ de matematică aștepta un alt elev. Îi surâse când o văzu și Elena roși ușor. Simțea că o place. - Până ajungem, ăștia ne mănâncă urechile! vorbi bărbatul glumeț. Dar Elenei nu-i plăcu replica, încă nu se obișnuise cu ideea că era mereu vina copiilor, pentru orice.

Băiatul din clasa lui ieși și fetița ei intră. Profu’ de mate nu se duse după elevul său, o aștepta pe ea și o privea admirativ, în tăcere. Cât o mai îmbuna Anca să-i acorde o șansă. Era necăsătorit, titular, avea apartament cu trei camere și, din câte se zvonea, satisfăcător la pat. Exact de ce avea și ea nevoie, după spusele prietenei. Elena oftă. De parcă ar ști ea mai bine, zău așa! Chiar credea că va putea vreodată să o atingă un bărbat... așa? - Vremea e OK, așa zice netul, auzi ca prin ceață vocea lui. Îi arătă telefonul pe care se vedea o imagine statistică meteorologică. Ce-o să ne mai distrăm, am auzit că e super mișto locația. Noroc că profii au, totuși, spațiul lor. Se apropie ușor de ea și-i șopti insinuant: să lăsăm puștii să se distreze! Râse cam tare și Elena îl privi serioasă. Fetița ei ieși și ea îi luă mânuța, îndepărtându-se. Așezată pe locul de la fereastră, se adânci în peisajele ce se succedau cu repeziciune, tulburată. - Ce ai fată, arăți ca naiba! o înghionti colega. Ai mâncat ceva astăzi, te zboară vântul, cât ești de slabă. Auzind de mâncare, copiii se entuziasmară, cerându-i doamnei să-i lase și pe ei să mănânce.

- Acu’ ne-am urcat în tren, peste zece ore o să muriți de foame! Bine, o gustare rapidă și fără chipsuri și sucuri gazoase, că vă cobor la prima, da?

Elena închise ochii în forfota veselă a foșnitului de ambalaje și vocea stridentă a vigilentei Anca. Mirosul de bărbat o contopise, îi aminti de trecut și apropierea altui trup masculin. Frustrant era că-și îngropase adânc toate amintirile primei copilării, deși a încercat zadarnic prin terapie și hipnoză să le aducă la suprafață. Știa doar că nu se mai putea apropia de niciun bărbat. Anca nu o înțelegea, dar Elena se ascundea după copii, singurii cu care se simțea în siguranță. Deși proful de mate chiar putea fi o partidă și părea chiar îndrăgostit. Îi simți privirea căutând-o de pe coridor, iar cu un zâmbet cald o salută cu o mișcare a capului. Anca iar o înghionti. - De-mi vii fată mare din excursie... îi șopti la ureche. Elena se roși până în vârful urechilor.

Simți telefonul vibrând în poșeta de pe banchetă, dar era prea tulburată să converseze. Afară, norii păreau că se adună de ploaie.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Soarele mării (Il Sole del Mare)

fragment

Am părăsit casa, orașul și țara cu convingerea clară că nu o să mai întorc vreodată. Aveam nevoie să cred că toată viața mea se termina brusc, cu această plecare spontană și va închide pentru totdeauna trecutul cu un lacăt ferecat, azvârlit în Marea Neagră, singura după care îmi părea rău. Și mă gândeam cu speranță că va trebui să alerg pe plajele altor state, pentru a mă scufunda în valurile ei întunecate și amenințătoare de apă nesfârșit de neprietenoasă. Ca și mine! Și că nu o să mă potrivesc vreodată cu optimismul smarald al mării Adriatice, deși îmi găsisem de umblat chiar pe acolo. Chiara, amica mea italiancă, îmi scrisese într-un exces de feminism pur și pentru a-i da o lecție lui, mi-a găsit un job la complexul turistic de pe malul mării, unde părinții ei erau acționari, intitulat Soarele mării. Cât de frumos și optimist suna în italiană: Il sole del mare! Îmbarcată în avionul low-cost, doar cu bagaj de mână, mi-am jurat că nu o să îmi pară rău decât după marea mea întunecată. Chiara fericită și entuziastă, îmi sărută chipul palid, se miră de silueta fusiformă și-mi promise că trebuia, chiar trebuia să mănânc, să mă bronzez, să uit! De-a lungul autostrăzii, aerosolii ne îmbrățișau învăluind decapotabila ei cu muzica lui Zucchero și freamătul necunoscutului. Chiara sporovăia cu limbuția caracteristică. Eu tăceam și mă înfruptam din culorile apusului, ce azvârleau soarele în mare cu obsesia cromatică a pictorului Turner. Și mi-am amintit că nu puteam simți culoarea. Ea fuma și conducea imprudent, era seducătoare și îmi trasă drumul minunatei mele vieți în peninsulă: lavoro, soldi, amici, amore! Suna bine, mai ales partea cu soldi-banii. Rămăsesem complet lefteră, după ce am refuzat cu o mândrie pe care nu mi-o permiteam, partea care mi s-ar fi cuvenit din mariajul meu ratat. Dar nu puteam, aș fi simțit că mă legam cumva prin suma aia înjumătățită, de viața mea, înjumătățită și ea. Am întrebat-o pe Chiara unde o să stau și surâse cu subînțeles. Înainte să o acuz că deja voia să mă bage în patul cuiva, se apără de intenții onorabile, iar mie, după experiența tâmpită de a fi părăsită în fața altarului, chiar nu-mi ardea de amore!

Frumoasa mea amică italiancă, pe care am cunoscut-o la Roma, în altă epocă, când am studiat cu bursă Erasmus, să aprofundez limba lui Petrarca, sporovăia azi, conducând spre necunoscut. Accentul puternic de sud împletea o limbă savuroasă prin gestică și mimică, o limbă cântată, seducătoare, cu gust de sărut și aventuri de-o noapte. Prietena mea bronzată, purtând o rochie orbitor de albă și scurtă, opri mașina la o benzinărie, să ne mai dezmorțim picioarele. Și în timp ce ea alergă spre toaletă, eu admiram marea ce-și întindea smaraldul la baza terasei unde era benzinăria. Și m-am simțit îngrozitor de singură, copleșită de sentimentul firesc al bucuriilor simple. Asta era cea mai mare temere a mea, că nu o să mă mai bucur vreodată de micile, neînsemnatele plăceri ale vieții. De ploaia răcoroasă a zilelor de vară, primii fulgi de nea, perioada de reduceri la mall, vreo carte nouă citită. Pentru asta nu aveam să îl iert pe nemernic, niciodată.

Complexul în care aveam să muncesc se arătă la nici o oră după ce am părăsit autostrada. Situat pe malul mării, avea un hotel de trei stele, o pensiune, centru SPA, piscină, loc de joacă pentru copii. Nimic pretențios, ba chiar ușor lăsat în paragină, ceea ce mi-a dat un sentiment confortabil de acasă. Nu aș fi dorit să aterizez într-o oază futuristă de super-lux, unde să mă simt mai nenorocită decât eram deja. Aici, Il Sole del mare, benerul pe care scria decolorat numele complexului, era strâmb, dovadă a unei neglijențe plăcute. Hotelul arăta cel mai bine, probabil fusese abia renovat. Pensiunea mică și cochetă, mi-a devenit preferată, în timp ce oaza pentru familii, locul de joacă și piscina mă speriau cu voioșia lor caracteristică. Chiara mă conduse ca o regină răsfățată direct în biroul managerului general, un tinerel negricios și mai mic de statură ca mine, căruia nu i-aș fi acordat creditul că este șeful hardughiei. Dar privirea lui trecu prin mine, zâmbetul cald cu dinții impecabili, mâna întinsă ce mi-o strânse bărbătește, îmi plăcură. Am semnat rapid actele angajării, incapabilă să mă concentrez pe clauzele contractuale, plăcut surprinsă de suma afișată la renumerație. Cu socoteala schimbului valutar în cap, am părăsit incinta fericită, că voi avea mai mulți bani decât am avut vreodată în țară. Și deja mă felicitasem că am refuzat orgolioasă despăgubirea mariajului meu ratat, înainte să înceapă. - Hai să te cazez, dimineață la șase începe lucrul, la opt turiștii sunt pe plajă. E al dracului de mult de muncă pe aici, să nu crezi că Vittorio o să te menajeze doar pentru că ești prietena mea. 58

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Și apoi râzând. Ba așa o să facă, astfel dracu’ îl ia! Să nu aud că te tratează ca o slugă pe plantație că... făcu un gest de tăiere a beregatei, pe care mi-l imaginasem simbolic, totuși.

Micul orășel în care se afla complexul Il Sore del mare, era considerat o stațiune turistică la marea Adriatică, cum sunt zecile de sate și orașe clădite pe malul generos al mării sud-estului. Orășel pitoresc, cu străduțe pietruite, case cochete picurate din abundență de flori multicolore, alei înguste, ferestre deschise de unde se auzeau conversații banale și fluturau perdelele albe în briza sărată a mării. Ce frumusețe, am gândit și ambientul îmi aduse lacrimi în ochi, greșit interpretate de Chiara.

- Hai că o să fie bine, îți promit, o să fie exact de ce ai nevoie, gașca de la Sole e super-cool, lucrează și români acolo. - Grazie, Chiara!

Opri mașina la nici zece minute de la pornirea din complex și am constatat cu încântare că locuiam aproape de locul de muncă, puteam să merg și pe jos! Pe străduțele astea asimetrice, printre culorile și aromele îmbătătoare, prietena mea nu a spus-o, dar știam că mă adusese aici să mă vindec. Iar acum, în oaza vizuală pozitivă, începeam să cred că ar fi posibil. Îmi închiriase o cameră într-un apartament al unor prieteni, un italian și un român. Dar se pare că românul e plecat prin turnee, fiind muzician, nu o să îl văd prea des. Și italianul? M-am simțit datoare să întreb, Chiara înțelegând prea bine, că mi-aș dori la fel de mult ca și acesta să fie plecat pe undeva. Și să rămân doar eu, singură, în cochetul apartament situat în Villa Manzini, la mansardă, cu luminator pictat în salon, dormitorul mic, decorat în culorile calde ale stilului mediteraneean. Dormitorul meu mi-a oferit senzația unor brațe deschide, în care să te poți odihni. Și am căscat! - Cum te pui un pic pe picioare cu banii, poți să închiriezi singură! turuia Chiara, încântată că mă vedea mulțumită, cu băieții o să te înțelegi super, pe Fabrizio îl cunosc demult, am fost colegi de facultate, studiază engleza, traduce, e mega-șmecher! Ovidiu e violonist, român de-al tău, foarte talentat, considerat un geniu a interpretării, are turnee în toată lumea cu opera de la Bari! Amândoi sunt super de treabă, o să vezi!

Nici nu a terminat bine prezentarea colocatarilor mei, și ușa se deschise, trântită la perete de un tânăr atletic, frumos foc, entuziast și italian. - Fabri!!! strigă Chiara și se topiră în îmbrățișări și complimente. Mă prezentă cu verva ei caracteristică și Fabrizio mă sărută pe amândoi obrajii. - Benvenuta, Iana!

Am zâmbit nătâng. Ce bine suna! Și felul cum a spus-o… niciodată, nimeni, nu mi-a urat atât de sincer acel „Benvenuta, Iana!”. - Grazie, Fabri!

Eram binevenită în noua mea viață.

Și era bine. Sincer! Adoram totul la Italia și mă simțeam o pițipoancă ce și-a părăsit țara și renegă orice lăsase în urmă. Mai puțin Marea Neagră, ceea ce era cam ciudat. Dar așa eram eu. S-au prins și colegii de la Il Sore del mare că eram neprietenoasă și refuzam cu ostentație flirturile și invitațiile fel de fel. Eu îmi făceam treaba, fericită că mi s-a repartizat pensiunea, pe care o adoram. Curățenia camerelor devenise noua misiune în viață și dereticam cu atâta spor, că nu aș fi putut face niciodată nimic mai interesant și pasional ca și munca mea de cameristă. Complexul era plin de turiști. În general familii de italieni din nord, cu copiii, bunicii și bonele aferente. O preumblătură veselă și zgomotoasă, seducătoare, menită să mă facă să nu îmi aud gândurile. Norocul meu că la pensiune se cazau în general bunicii, tinerii și copiii preferau hotelul, unde camerele erau mai mari, piscina și locul de joacă mai aproape. Pensiunea era locul singuraticilor, 59

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” a vârstnicilor, a celor care cumpărau ori sejururi lungi pe toată vara sau a celor ce se cazau o zi sau o noapte, în trecere. Cei din urmă erau preferații colegilor mei, ofereau bacșișuri mai mari, iar cei ce se mutau vara aici, amânau momentul recompensării angajaților pe motivul ocaziilor ulterioare. Acestea nu veneau niciodată, de aceea erau numiți în jargonul hotelier avarii. Iar ceilalți, generoșii, evident! Culmea, mie îmi plăceau avarii. Generoșii plăteau, dar și cerințele erau pe măsură. De parcă dorința de a sta cât mai puțin era direct proporționară cu pretențiile. O zi, trei schimburi de prosoape, două de cearceafuri, seara o beție și un scandal, cel puțin zece propuneri indecente...! Pe când avarii, cuminți, tăcuți, relaxați, sexagenari ce-i drept, erau zgârciți, dar civilizați și asta compensa. Cel puțin în ce mă privește! Cel mai tare tip pe care l-am cunoscut în viața mea era Fabrizio. Doamne, îl adoram! Am devenit frați în primele trei zile de conviețuire la comun și jur că nu iubisem niciodată un bărbat în halul ăsta. Ca amici, desigur! Era atât de frumușel că aș fi stat toată ziua să mă holbez la el prin casă cum gătea, bea, se uita la televizor, comenta întotdeauna câte ceva. Începuse vreo trei facultăți și nu terminase niciuna. Se prezenta filolog, intelectual, pasionat de literatura englezească, de poezie. Era copil de bani gata, ai lui erau ceva mahări din Roma, evident nu se înțelegea deloc cu ei, dar asta nu-l împiedica să le cheltuiască banii cu ostentație. Banii nu aduc fericirea, spunea deseori. Dar mă găsise fix pe mine să-mi predice, sărăcenia pământului. Acum, pentru prima dată în viață aveam și eu un salariu decent, fiind cameristă în Italia. Și era super-mișto. Nu mai depindeam de nimeni și sentimentul plăcut că banii ăia mulți, mai ales schimbați în lei, erau ai mei, munciți de mine, compensa toate trădările și umilințele trecutului. Mai că îmi venea să-mi sun fostul logodnic și să mă laud cât de bine o duc, numai așa, să crape de ciudă. Dar mă abți- neam stoic de la orice interacțiune, deși postam pe pagina de Facebook și Instagram, selfie-uri cu mine bronzată și surâzătoare, în atitudini seducătoare, să vadă și nemernicul, ce-a avut și ce-a pierdut. Concertul, fragment Il Sole del Mare Mi-am concentrat atenția pe scenă, unde orchestra deja instalată își acorda instrumentele. Sunetele acestora se unificau într-un turn Babel abstract și așteptam cu interes momentul când totul se va transforma în perfecțiunea muzicii clasice. Orchestra se ridică în picioare, în aplauzele furtunoase ale sălii își făcură intrarea dirijorul și prim solistul. Un murmur de plăcere se foi printre melomanele de gen feminin, violonistul român era impecabil, în costum negru, cu cămașă albă și papion argintiu. Vioara tremura sub brațele lui, căutând poziția, iar acordajul final opri rumoarea sălii. Maestrul dirijor pregăti bagheta și muzica invadă cu minunata sa înfățișare eterică, sufletele noastre. Prima parte allegro moderato în re minor, stârni furtuna de stări și în claritatea absolută a perfecțiunii compoziției de geniu, viața mea se derulă pe unde sonore. Am pornit în grabă în aventura mea italiană, dorindu-mi să scap cu orice preț de situația nefavorabilă de acasă. De o relație ce nu-mi oferise niciun fel de satisfacție, din care am ieșit zdruncinată, cu sufletul făcut ferfeniță de un idiot căruia i-am asociat fals și mincinos cuvântul „iubire”. Care m-a părăsit la altar, declarând unilateral că nu eram femeie visurilor lui. Deși am înțeles cu greu, că el fusese și pentru mine doar o evadare confortabilă dintr-o sărăcie cruntă, în care-mi târâsem până atunci viața, cu compromisuri penibile pentru o amărâtă de slujbă de doi bani, menită să-mi mențină un trai de subzistență pe perioada facultății în capitala țării mele.

Allegro moderato, grăbită, dar nu foarte tare. Am venit în Italia preocupată să găsesc căi de scăpare, dar fără să las în urmă trecutul ce-și păstrase o parte din ancore adânc înfipte în solul ce-l târam după mine, fără să recunosc. Am încercat din răsputeri să mă integrez, să fiu și eu ca ei. Să copiez stilul și atitudinea celor pe care îi consideram mai buni, mai frumoși, mai puternici. Să nu vorbesc românește pe stradă, ca o emigrantă prefăcută, care-și uită brusc limba după două săptămâni în Italia. Să nu mă arăt cu adevărat în fața nimănui, ascunsă după uniforma regulamentară a locului de muncă, unde mă pierdeam dereticând cu aplomb prin camerele devastate de iubirile fugare ale oaspeților hotelului. Preferând propria-mi singurătate. 60

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Apoi urma Addagio di molto, rar și ușor, dar mult. Ca o tatonare a terenului. Sunt aici, sădesc rădăcini. Testez cu prudență, căutând acea cale potrivită mie, acea relație ideală pentru care merită să lupt, să insist, îmi azvârl tentaculele și culeg o sevă să-mi hrănească aripile. Am găsit prieteni buni, pe băiatul de lângă mine, care ascută transpus de muzică și dragoste interpretarea violonistului român, acompaniat de orchestra italiană. Chiar pe maestrul în sine, deși relația cu el era încă incertă, probabil se va definitiva în această seară, la recepția VIP, unde eram invitată să-i laud, pe bună dreptate, virtuozitatea.

Iar la final, aripile mele arse de alții înainte, sunt totuși menite să învețe să zboare din nou allegro, ma non tanto! Rapid, dar nu așa mult. Pentru că nu mă mai grăbesc, îmi protejez achizițiile. Prețioase, de neînlocuit, oamenii mei dragi, marea mea infinită, muzica divină. Dragostea nouă ce se așază firesc peste surogatele trecutului, iar omul meu găsit aici, chiar la locul banal de muncă, italianul care mi-e și șef, în loc să mă înspăimânte cu dimensiunea clișeică a relației, mă asigură că în sfârșit, de data asta, pentru ultima oară, am ales bine.

Violonistul acompaniat de orchestră, încheie transfigurat, cu trăsăturile deformate de concentrare. Ovidiu Dumitrescu a interpretat magnific concertul pentru vioară în Re minor, opus 47, de Sibelius. Sala l-a ovaționat cu aplauze furtunoase și flori ce-au inundat scena sălii de concerte. Solistul și-a revenit cu greu din efortul interpretării, a strâns mâna dirijorului și șefului de orchestră, apoi s-a dedat întru totul publicului. Acceptă cu surâs cuceritor pe buze aplauzele generoase, se aplecă cu umilința vedetei conștiente de propria valoare, apoi arătă cu un gest de gratitudine către orchestră și ieși în culise.

CEP

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Lilioara Macovei Mi-ai dat mi-ai dat atâtea trepte de urcat storcând-mi și lacrimă și sânge mă rezemam de vise mă dezgoleam de doruri și porți ferecate îmi adormeau genele obosite iar tu mă urmăreai râdeai și alte jocuri îmi predai testând-mi oare ce tu nu vedeai câte refugii omoram în fiecare noapte fără lună și-n cele cu licurici aprinși treziți de greierii buimăciți ce-mi zumzăiau în creier în plin concert de vară neastâmpărată mi-ai dat atâtea trepte de urcat și-n zbaterea complice cu universul resemnat împrumutam când stele când soare și adesea mult gri din norii triști iar tu mă urmăreai mă judecai verdicte consemnai și nu vedeai nu vedeai câte-ntrebări aveam sătulă de răspunsuri evazive genunchii mi-i rodeam pe piatră rugăciune și într-un fel chiar m-ai lăsat să mă agăț de orice fir de iarbă subtil subtil mă îndemnai când la izvor când la copac și stâncă când la copii bunici și leaturi și pe furiș mă sărutai nestăvilindu-mi înapoierea mi-e verde acum și-ți mulțumesc nebună și frumoasă cuminte și nabădăioasă viață 62

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Regatul meu

când mi s-au... când mi s-au dezarticulat picioarele sub poverile lumii mele în plină toamnă m-am tot întrebat dacă-mi trebuie bisturiu ori jumătate de tincturi oblojitoare m-am tot uitat în jur și alte picioare mai înghețate mai învinețite mai chinuite căutau în bățul încovoiat odihna de două secunde zâmbetul de învingător asupra unui pumn de apă prezumtivul lac de înec îmi desfir paltonul din același loc de câțiva ani sfărâm dinții în ziduri neștiute las sângele să curgă aiurea din cauză de nevedere se duc mâinile puțin mai sus de cer și-mi văd bucăți din mine mișcându-se prin colțuri din lut rescriind povești ale rădăcinilor mele nu de oboseală mă caută neputința nu din grabă mă sfâșie tristețea mă urmărește iscoada apărută cu ochii de vultur cu foame de mine împrăștiind miros de iarnă bandajată cu înfrigurare

în fiecare noapte îmi vizitez regatul îmi caut aripile umblu după mâini și de fiecare dată mai descopăr câte un pumn de tristeți eu am avut două aripi drepte și aveam echilibru perfect prima aripa dreaptă mi s-a rupt de zeci de ani era din lumea tatălui și-am umblat cu dezechilibrări atâta timp fără căderi fără știrbiri de casă a doua aripă dreaptă mi s-a rupt recent îndurerarea și azi crește în fiecare zi dar mai ales noaptea când merg în regat când mi s-au luat mâinile care-mi țineau inima am rămas îngenunchiată îmi tot unesc celelalte mâini în cea mai frumoasă rugăciune udând rădăcinile smereniei în fiecare noapte îmi vizitez regatul să-mi măsor adâncimea iubirii și de fiecare dată o găsesc infinită

Ne... ne siluesc obsesiv voci stridente gălăgioase și goale otrăvitoare și iarăși goale poate cădem la vreo invoială în a vedea arătări cuminți cu gesturi omenești dar nu ne dor genunchii dar nu îndeajuns pentru căință ne ustură ochii de apăsată batistă ori dos de palmă ars de săruturi false crezute altădată motiv de bucurie dar nu

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Când m-am reîntâlnit când m-am reîntâlnit cu absența privirilor de rece lut de rece statuie mi se deschideau răni nesătule de mine intrarea mea în întrebări era maiestoasă pierzându-mă în descifrări anihilându-mi apoi răsuflarea contopindu-mă cu întristarea am încercat să merg spre un refugiu dar mi-am strivit pașii de răsărituri buimace de atâta așteptare credeam că aroganța era un scut al lașului răzbunător dar alchimistul prefăcea lumea în bucățele manipulante și nimeni nu vedea dezastrul pierdusem atâta timp și viața era mai săracă oaza de împăcare era împânzită de hărăzite încâlceli cineva mă plăcuse cineva m-a desperecheat de unghia roasă de carne de cordul înecat în aritmii de tresărit infirm de maci azi o să pun din nou mâna pe răsărit Revigorare mi-am strivit carnea palmei cu unghiile durerii de mii de ori și locul cicatricilor îmi stăruie pe creier neadormind de grija lor bat aritmic din cord rezemat de coastă șubrezită și-n călcătura de sus a nevăzutelor praguri dezvelesc colțurile mușcătoare de genunchi glasul îmi strigă că se poate lua măsura și greutatea muntelui care trebuie mutat lângă mare casc gura de metrou și fac semne disperate să pregătești cum în zbor cu albatroșii aș atinge avioanele s-a revigorat neputinciosul odată cu trecerea prin minte a laserului travestit în gând 64

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”

Spectacol sinistru

aseară pe la gând de scenarii nocturne bate în geam un claun plin de bucurii și zâmbet glicemic cinismul lui care mă ia drept muză mă pune pe jarul fachirului nebun umplând-mă de riduri sărate așa cum erau atunci la învestirea noului șeful de circ scot din pălărie un bodyguard și din cușcă doi lei bat din tobă și de după ureche sar cinci pitici grași cu nasul roșu de la băutura lor preferată îi aliniez dau comanda de atac și în căderea pe podea sparg capul păpușii cu joben plânge claunul plâng și eu de tragica întâmplare chem doctorul ascuns în bastonul cu cap de șarpe boa are halat dar nu are trusă moare pacientul și toți suntem în spectacol privirile ne sunt mov de moarte vrem minuni dar claunul are infarct piticii s-au sinucis în grup bodyguardul își face datoria leii sunt mândri în continuare se ling pe bot și dau scurt din coadă cum să mă dezbrac de durere cum să omor nesăbuința am mințit nu era scenariu

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Reîntâlnirea cu mine Când mi-am zis că trebuie să trag o fugă până în sat, nu m-am gândit la vreme, era cald, soare vesel, dar mi-am făcut calcule despre altele. Umblatul după acte, cerșeala pe la uși, privirile iscoditoare ale unor funcționari incompetenți, fac din tine un revoltat. Nu asta mă zguduia mai mult, ci toată dezvelirea unor amintiri rămase peste tot. Zvonul interior îmi regăsea străinul din mine, care părea preocupat de ceva legat de lume și nu de el. Își făcuse un scut din încruntare și ignorare a lui, poate așa dădea înainte. Nu ținuse cont de înduioșatul care trăgea balanța. Mă dezbinau și-mi ofereau inima pe palme. Îndrăzneam să plâng, dar toate rândurile notate în cartea de suflet erau subliniate cu roșu. Cum să le ignori, cum să le selectezi, cum să nu mă cobor acolo? Eram într-un imens amalgam de corpuri, voci, atitudini, entuziasmul unora anihila moleșeala altora și eu eram pe la mijloc. Nu avea cine să mă compătimească și atunci, o făceam eu, tot cu speranțe. - Nu se cade să fii atât de lipsită de curaj! - Cine ți-a spus asta? - Se vede! - Vezi-ți de treabă! Și speranțele mele tinere îmbătrâneau pe loc. Gândul mă ducea la moartea lor și-atunci panica îmi exploda ca un început de război. Îmi trebuia ceva, căutam cu oarecare disperare și nu se arăta. Banalele întâmplări, cu aroma lor de îndepărtare, îmi mângâiau singurătatea pentru scurt timp, ferindu-mă de iluzii. Dar vai! Cum să spui că nu știi? Am ocazia să mă confrunt cu trecutul, dar nu mai pot să râd ca atunci. Încă nu am învățat să pun mâna pe capătul nou al altui început. Toate îmi sunau ca un clopot de mirare, nu de adunare. Și totuși... Era mirarea aceea de adunare tristă, cernită și deodată eram într-un cimitir cu toate crucile întregi. Pe lângă mine trecea tinerețea, era gălăgioasă și inconștientă, palpitantă și curioasă, mincinoasă și serioasă, superficială și profundă, dar puternică și frumoasă. Mai încolo, îmi făcea cu ochiul tânăra elegantă și cochetă, minunată ca pictura. Mă trăgea într-un vis și nu mă opuneam. Sunetele unei muzici lumești mi-atingeau inima, mă rupeau în bucăți, apoi mă recompuneau și jocul era superb. Această regească posesiune mă ajunge din când în când, în ultima vreme tot mai des, și mă pune în fața oglinzii. Ce să vezi? Nicio încremenire în timp. Se vede într-o perspectivă „autodiegetică” o seră a fericirilor și tristeților trecute și ochii, de-atâta chibzuire, își scapă lacrimile calde. Le plângeam pe amândouă, nu le invidiam că nu fac parte din patrimoniul meu configurativ, dar părerile de rău erau pe îndestulate. Pe lângă ele, stăteau la pândă celelalte, mai vechi, mai noi, mai vii... Astea din urmă îmi arată la fel de bine, scurgerea temporalității. Mi se pare că se despoaie de pe toți pereții sufletului orice amintire dureroasă, și-n cădere trezește singurătatea. Zgomotul străzii este unul cu iz de tânjire la... Tăcerile mă adâncesc în și mai adânci tăceri, iar frisoanele din timpul verii mă aduc în realitate. O bancă roasă de atâtea haine se supune odată cu prăbușirea mea pe ea. Răcoarea dimineții îmi umblă pe spate ca un șarpe inteligent, dar nici nu mă adună, nici nu mă împrăștie. Copacii își cern puzderia de puf peste tot și gâdilirea nărilor mă face să trag două strănuturi sănătoase. Mi-e foarte sete, nu găsesc sursa resuscitantă și-mi duc picioarele pe trotuarul sfărâmicios, ca pe o pedeapsă nemeritată. Aș vrea să-mi conserv ceva din aceste clipe și da, cred că așa va fi, acum este o amestecătură. Am colectat câteva amintiri, apoi mi le-am redistribuit în toată plenitudinea lor. Oare numai un prost își stochează amintirile ca rezervă pentru viitor? Ele au rădăcină comună cu realitatea și-atunci, nu cumva ne putem prăbuși fără ele? Între patru pereți am mai scăzut ceva din timp, mi-am alimentat nopțile cu alte domenii de interes și totuși, mă rog ca insomniile viitoare să nu fie de lungă durată, m-ar toca prea mult și este suficient cum o face încăpățânatul meu ceas. 66

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Toamnă, ce rătăcești iarăși prin mine... Miresme dulci și calde pătrund în goană, când în casă, când în grădină și, în atingerea lor sublimă, mă strămută din locul meu de tihnă. Parcă un îndemn al bucuriei mă aduce în mijlocul inflației de frunze, ca pe un condamnat la nemurire. Și ce pedeapsă mi-aș mai dori? Doar un sărut al tău, sub castanii desfrunziți. Cum să nu fie fascinați poeții de culori? Cum să-și găsească pictorii pensulele pentru surprinderea minunăției, când beția asta cromatică îi face statui? Până și mucegaiul de pe pereți este al toamnei, e mai cald și mai dispus, fără opunere la descompunere. S-au îmblânzit toate. La căldura soarelui cuminte, mă aplec spre fluturii ploilor, să le sărut aripile de catifea. Încă mai zboară și, când îmi cad în palme, un somn îi trece și rămân lipiți, gâdilându-mă. - Tu, unde te uiți ? - La ochii mei? Dacă ai să vezi toamna prin ei, mare norocos ai să te numești ! Cerul e aproape de noi și valuri de mătase parcă-i curg spre învelirea tainicelor noastre îmbrățișări. Și iarăși, o perdea de frunze galbene mi te-a făcut nevăzut. Alerg prin infinitul pufului de toamnă bună și-ți caut mâinile de emoție umezite, îți caut chipul de iubit al femeii îndrăgostite și strig universului să nu mă mintă. O clipă am avut o deziluzie nouă, ca și cum m-a părăsit norocul, ca și cum m-a despletit ploaia și mi-a luat secunda de „autoiubire”, ca și cum fumul adus de vânt mirosea a crengi uscate, ca și cum rapsodia făcută de vioară s-a dus în depărtare și mi-a știrbit un colț de suflet, ca și cum, în fuga plecării tale, ai uitat să te mai întorci și să-mi vezi chipul răvășit. Apoi, o altă clipă a trebuit să fiu în convalescență. Încă mă durea plânsul stelelor, dar am luat un nor în palme și l-am așezat în dosul copacului desfrunzit. Încă simțeam fierbințeala buzelor tale, dar mi-am dus mână la gură și am descoperit o frunză. Încă te strigam în toamna frunzelor sparte și veșnic colorate-n maroniu și galben de gutui, ca apoi să tac, cerșindu-ți un sărut. - Prințesă, unde mi-e buchetul ? - Care buchet ? - Al viselor noastre! - Ți-am mai spus că singura cale de îndeplinire a viselor este să ne trezim, ori noi le știm adunate laolaltă, din primăvara nașterii noastre păstrate și iarăși adunate, până acum, în toamna beției de melancolice simțiri. Or să mai treacă prin alte două anotimpuri și, când le vom număra, vom uita șirul. - Trista mea gingășie, să ții minte că mai este un anotimp, al celor care se iubesc și nimeni nu vrea să-l pună în calendar ! - Știam ! Și mai știu că este și anotimpul femeii, al meu, al singurătății mele prinsă între vise și tăcere, între mare și tristețe, între extaz și dor cumplit, între chin și uitare, între dragoste și trădare, între cântec și disperare ! - Nu mă ajuți să văd dincolo de tine ? - Sunt aici pentru a te face să uiți că toate trecerile de timp se măsoară în secunde, dar să nu încerci să dai deoparte niciun anotimp al nostru. Vei fi rănită și durerea îți va fi o veșnicie. Toamna mireselor frumoase și a mirilor încă îndrăgostiți reunește lumea întreagă într-o contemplație a iubirii. Mi-ai dat să beau absint și am văzut lumea în verde, apoi, ca într-un film magic, să văd cum mi se schimbă totul în castaniu, picurat cu păratic. - De ce nu ești lângă mine ? Mirajul toamnei bune preface chipurile în dulci făpturi, iar eu m-aș ruga să fii un zefir cu miros de struguri albi sau roșii, să ai gust de gutuie sau de măr auriu. M-aș apropia de tine în pași lenţi de vals, apoi te-aș cuprinde ca pe copilul plin de vântul toamnei și de mustul cănii de lut.... și cât mi-ar fi să te sorb ? Tristă fericire, mă abați mereu de la viața ca a lor, mă duci tu pe unde vrei și profiți de mine ca de amanta îndrăgostită. Mă răscolești și îmi reaprinzi arpegiile inimii, ca în durerea mea de-acum, să mă sting din nou, încet, și fără de prihană. - Îmbogățește-mă, frumoasă doamnă, cu toate ale tale, dar nu lua din mine suflarea de iubită și statutul elegiac! Cum aș mai fi apoi ? - Învață-mă, tu, dacă timpul nu ți-e împotrivă, iar indulgența de o vreme ți-e prietenă! Îmi trece toamna iar și nu am cum să păstrez mirosul ei, nici pe pernă, nici în palme. Rămâne acolo, în labirintul meu enigmatic. - Nu mai cocheta cu parfumul florilor de primăvară, dacă vrei să știi gustul fructelor de toamnă! Doamnă minunată a deliciilor, știi că sufletul meu este cununat cu tine ? 67

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Știi că te-am primit în viața mea cu tot cu andantele tău melancolic și elegant, fie el numai pentru o măsură ? - Se pare că am urcat cu o octavă mai sus, iar tu îmi distragi atenția, prin baterea ritmului în nu știu care tobă. - Știi cum este răsăritul soarelui, în ochii toamnei ? - Ca un surâs efemer! Trecerea soarelui după orizontul himeric mă întristează seducător. Mă uit în prag de noapte, spre umbrele împietrite pe ziduri și cruce-mi fac: ,,Ajută-mă, Doamne, să pot adormi și visele toate să fie frumoase!” - Cum m-am pregătit pentru anotimpul autumnal? Vino, să-ţi spun diseară, la geam!

Chemarea În zilele cu zbucium în limite normale, parcă nu mai am dorinţe reale, dar în nopţile cu alt fel de frământări, bat toate infiniturile. Nu reuşesc să cunosc vreunul aşa cum aş vrea, dar aşa trec peste poduri pe care nu credeam că le voi avea în obiectiv, atât de repede. Am pierdut atâtea şi cu asemenea minus tot încerc să reîncarc, să adun, dar din toate rămân cu dorinţe şi cu suspine. Nimeni nu poate să mă înduplece cu ceva din acest capitol, nu ştie, nu are cum, nu am timp de ascultat, nu pot. Mă dor palmele de necuprindere, mă dor tâmplele de neastâmpăr, mă dor cuvintele de dor. Nopţile îmi sunt surse de dor şi zbucium. Nu le vreau aşa, sunt epuizată, aproape nu mă recunosc, dar te poţi opune gândurilor? Acum nu mă aşteptam să fiu la casa noastră. M-am luat cu pomenirile şi cu postul. Poate asta a fost. Eram acolo ca după foarte puţin timp. Mă bucuram că este vară, plecasem din iarnă şi, cu toate că trebuia să fie şi acolo aşa, fără a avea vreo surprindere, am acceptat anotimpul fără a vorbi. Toate faptele pline de veselie se întâmplau după casă. Acolo erau scaune mici, masa puţin înclinată de atâta povară, era fum de la lemnele putregăite şi mirosea ca primăvara, când făceam curat în ogradă. Era soare şi uneori cu crengi de salcâm ne protejam doar aşa, de amuzament. Puneam prosoape umede pe cap, doar să avem motiv de râs mai consistent. Aici, beam apa de la fântână cu cana de lut şi ne grăbeam unii pe alţii de parcă plecam la armată. Acum, vorbeam şi nu ştiam cuvintele. Nu aveam subiecte puse în discuţie, dar acceptam orice spunea fiecare. Oare cum era timpul? Concentrat, diluat? Mi-a dispărut imaginea de-acolo şi-am ajuns cumva la colţul casei. Mama era pregătită cu o lopăţică şi o găleată mai mică, era îmbrăcată foarte curat şi surâdea. Eu cu sora mea ne-am dus pe aleea din faţa casei, să luăm ceva. M-am uitat la o pereche de cizme mari şi, nerecunoscându-le, mi-am văzut de treabă. Vorbeam, nu mai ştiu ce anume. Aveam şi eu ceva în mână, avea şi sora mea şi, după ce am intrat în casă, mi-am adus aminte că îmi trebuia ceva să pun pe cap. Baticul acela de mers la cimitir, unde o fi? Şi l-am căutat, că eram aşteptată. Cunoşteam toate cotloanele din casă şi numai că nu găseam îmbrobodeala aceea, decentă pentru asemenea treabă. Şi nu m-am dus nicăieri. Stăteam în uşă şi vedeam cum crengile prunilor bătrâni şi uscaţi pe ici pe colo, se mişcau nervoase. Frunzele verzi mă priveau pe furiş, confundându-se cu ochii mei înceţoşaţi de atâta dor. Credeam că voi lua foc. Mă revoltam că oportunitatea a fost scurtă şi n-am ştiut să vorbesc. Am dat vina pe inopinaţie. Nu-mi trece nimic cu timpul. Apăsările şi neputinţele fac ce vor şi nu am niciun nerv treaz. Vreau să mă graţieze dorul, dar atâta putere are, că şi chiar dacă ar spune ceva în acest sens, nu aş putea crede. În zilele cu zbucium, în limite normale parcă nu mai am dorinţe reale, dar în nopţile cu altfel de frământări, bat toate infiniturile. Nu reuşesc să cunosc vreunul aşa cum aş vrea, dar aşa trec peste poduri pe care nu credeam că le voi avea în obiectiv atât de repede. Uneori mi-e dor de un anotimp, acela al reîntâlnirilor cu toţii. 68

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Încă mai strig Mi-au înmugurit în palme nu demult caişii, şi-acum le simt aroma de dulceaţă aurie. Tu ai văzut cum îţi creşteau din tălpi puzderii de ierburi colorate? Nu demult plângeam de neauzul glasurilor de rândunici, dar acum mă caut prin buzunare să dau invizibila semnalare de tăcere a cetelor de greieri grăitori prin toate ungherele casei. Cărări bătătorite de furnici fac drumul ploii inopinate şi, după dansul ei cu toate rădăcinile, îţi spui cu voce tare, Apocalipsa.

Simt cum răcneşte măceşul în pustiul de-acum şi, de-atâta întuneric, pianul s-a ascuns, devenind un sihastru fără vreun capriciu anume. Nici nu s-ar putea vedea ceva, este o acoperire de gri bine legat. Din toate dezlănţuirile nimicitoare, n-a rămas mare lucru. Iluziile au murit şi adormirea pe veci a unora este plânsă de ceilalţi, ca în visele cu monştri. S-a tras cortina peste soare, s-au întristat cele patru puncte cardinale ale noastre, ne-am pus pe frânt mâini. Cum poţi să te reîncarnezi în floare de crin imperial, ori iarbă din câmpie?

Din praful nepăsării ai spune că nu a rămas nimic, dar nu, s-a acoperit cu cel al neputinţei. Şi rănile sunt deschise în continuare. Infecţia se întinde şi curmarea suflării este la doi paşi. Am mâl în cerul gurii şi-ndoparea cu lacrimi pare de neoprit. Mă târâi printre ferestre incerte în culoare şi cad în ploi, parcă spoveditoare. Ele şterg orice, curăţă fără chemare, fără trudă, aşa se face suprimarea. Nu-i ploaie de sidef şi totul pare înnodat ca într-un sevraj stabilit în toate detaliile. Nu-s scări pe nicăieri, să părăsesc locul, aşa că voi trage de jivinele abile, cum voi putea. Parcă ieri, toată natura era o drăgăstoasă, aţi văzut? S-au spart uşile cu bocancii ei imenşi şi-a cotrobăit peste tot să găsească, ce? Ce am ascuns de tine, oare? Mi-au rămas picioarele goale şi pietrele duse fiind, calc pe pământul celor de la o sută de kilometri. De la primii picuri pe frunze, la mine în inimă a început răpăiala fără sfârşit. Nu ştiu ce s-a unit aici, nu am văzut cer, nu am văzut pământ. Ce-o fi făcând soarele în alt colţ al universului? Unde-o fi o ploaie tăcută? Aici, a fost sfîrşitul lumii. Clopotele au bătut ca pentru ele. Curgea văzduhul şi, peste tot, mirosea a despărţire. Era risipă de fulgere, tunete şi doar plânsul era cât trebuia. S-a făcut intoxicaţie cu supărări. - Nici acum nu am apă să mă spăl. Să spăl. Să curăţ... - Ce?

- Chiar...

Nu mă pot rupe de acel ,,mai înainte”. Era al meu, era. Mă mir şi-obrazul îmi arde. Umblu cu palma streaşină la ochi. Sunt alţi ochi după pipăit, aveam oglindă, dar… Nici broaşte nu mai văd şi sunt atâtea băltoace… S-a spălat totul şi-am văzut cum plângeau îngerii. Le rugasem pe neastâmpăratele paparude să facă şi ele ceva şi-am crezut că, ceea ce vor face nu-mi va inunda visele. Am greşit de data asta. Nu-i cerusem ploii atâta apă şi nu credeam că vom pierde curcubeul.

Ne-am apropiat fără să ne ştim numele. Sinistră ocazie. Tăcere, reţinere, neputinţă, împrăştiere, păreri de rău, rugăciune. Atât, rugăciune. Mi-au înmugurit în palme nu demult caişii şiacum, le voi mai simţi aroma de dulceaţă aurie? Tu ai văzut cum îţi creşteau din tălpi puzderii de ierburi colorate? Mai ai rădăcinile? Nu demult, plângeam de neauzul glasurilor de rândunici, dar acum, mă caut prin buzunarele pline ochi cu mâl şi nu am cum să mai dau invizibila semnalare de tăcere a cetelor de greieri grăitori prin toate ungherele casei. Cărările bătătorite de furnici au făcut drumul ploii inopinate şi, după dansul ei cu toate rădăcinile, încă mai strig, Apocalipsa.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” STelu Pop STelu Pop hălăduind Universul Iubirii în fiecare zi… Dor de Eminescu! din susur de izvor s-adapă Inorogul, în cele patru zări, încornorații cerbi îi cântă Epilogul… în fiecare zi ating cu sufletul munții pioși, câmpuri revărsate în ogoare cu ape tremurătoare, și codri verzi de bradpăduri ce se adăpa din izvoare nevăzute de iubire, cu stele vii, cu stele căzătoareluceferi metamorfozați în noi ce-și plâng, în vreme, nemurirea oglindită-n ploi… toate, toate, zi de zi, clipă de clipă… îmi picură în vene frumusețea rostuită a iubirii eminesciene. cândva... aici

ce poate fi iubirea?

cândva... aici Soarele s-a oprit izvorând din pământ

iubirea e o vorbă, un cuvânt, o simbolistică... un lucru sfânt ?

cândva... aici Îngerii s-au iubit s-au iubit și apoi au plâns... din lacrimile lor au răsărit stele curgând şi timpul s-a oprit în loc cufundat în gând

mai poate fi, ea, o fărâmă din ales gând, sau... poate fi un scâncet de sentiment, prin suflet alergând? ce poate fi iubirea?

mai apoi stelele s-au transformat în fulgi de nea rând pe rând iar îngerii în suflete de dor în suflete de dor plângând.

...o vorbă, un cuvânt, sau... o fărâmă de gând? 70

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” răspuns chemării mele te caut te pierd te văd mă regăsești tu mă atingi tu simți și pui sărut fierbinte răspuns chemării mele... îți caut pașii pe nisipul înroșit, te caut cu ochii în asfințit, te pierd în umbra soarelui umbrit, te văd, apoi, cum tu mă cauți, mă cauți prin tăcerea nopții... târziu mă regăsești în visul mult dorit, tu mă atingi cu palmele pe gene, pe buze, pe trupul dezgolit, tu simți cum inima-mi te cere, cum trupul meu te vrea, cum inima cerșește doar simpla-ți mângâiereși pui sărut fierbinte pe inima înrobită de chemarerăspunsul tău... chemării mele.

prima ninsoare e iarnă și ninge’a iubire a norilor tăcută privire pe sufletul tău se lasă când Luna își reclădește casă noaptea își cerne mătasea de aur și lumină totul lucește în alb – sfântă - mirifică - grădină e ger e frig cu flori de iubire ninge stele de nea se preling rând pe rând… iarna lin plânge. 71

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” iubire în alb și negru

când iubirea se transformă în uitare și gândurile gândurile vor să zboare să zboare pe fereastra casei uitată de vreme privește în alb și negru privește iubirea răpusă de gând de gândul ce nu se uită nicicând fii gândul meu de acum fii gândul ferestrei deschise în vreme privește timpul în alb și negru și lasă iubirea să ningă în noi a tăcere fii tu gândul cel dintâi lasă iubirea să ningă în noi a tăcere fii tu cea de dinainte de vreme.

iubire ninsă ninge peste sufletul meu ninge cu flori de iubire e-atâta liniște încât aud sărutul fulgilor de nea pe ochii mari de copil neștiutor pe buzele-mi arzânde de plăcere pe sufletul ce rătăcește în marea de tăcere ninge… ninge cu flori de iubire.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” zi de boncăluit cad din mine rând pe rând tăcute cuvinte trecutele iubiri ce-mi picură din buze le regăsesc în teama nedefinită ce mă țintuieste’n umbre atârn voința de-a trăi în mormanul de necuvinte scrijelite’n colțuroasă piatră-mormânt unde stau pitite ascunsele vise-gând aici unde sângele pulsează în ritm de blues jazz și rock iubirea mai face un ultim toc cu un dram de nenoroc doar sufletul stingher mă mai face să sper (un ultim rămas bun cu iz efemer) acum când toate se duc și se pierd în eter... în zi de stretenie caut un bârlog să prind iarna în dârlog primăverii să-i dau imbold pe drumul reavăn plin de glod cu un profund respect pentru anotimpul dus ascuns după umbră de urs pământul reavăn înglodit mă cheamă la boncăluit la boncăluit la bocăluit... pe note ancestrale de rit.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” Universul Iubirii uneori mă pierd în Universul tău și mi-e atât de greu să te recunosc, mi-e atât de greu să te culeg din praful stelar, și dragostea ce-o port în suflet pe inimi de gheață s-o presar, acum, când te privesc și te mângâi, te mângâi cu privirea, simt, acolo, unde doar îngerii pot pătrunde, o mare de iubire, o iubire atât de caldă și de frumoasă, încât... nici soarele, nici cerul plin de stele, nici marea și nici pământul nu o pot cuprindepentru că ești atât de frumoasă, pentru tine aș putea să-adun toate stelele de pe cer, pentru tine aș clădi altar din lacrimi și suspine, iubirile trecute le-aș dărui iubirii care vine... ție... ți-aș dărui zâmbetul pierdut pe clapele pianului uitat în vremepentru că ești atât de frumoasă... pentru mine, tu, ești frumusețea clipei trăite-n paradispentru că ești atât de frumoasă, ești atât de frumoasă, atât de frumoasă... Iubire! 74

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” STelu Pop... zbor descătușat cândva… în Marea Moartă

de ce suntem Născuți?

(pentru cei care au vrut sa atingă cu sufletul stelele, pentru cei care au atins cu sufletul stelele, pentru aceia care vor atinge cu sufletul stelele…)

nu simt durerea ce curge’n valuri printre tenebre colonade, simt,

cândva... am vrut, am încercat, m-am oprit, am îndrăznit, am renunţat încet, încet… şi m-am trezit în Marea Moartă.

doar, clepsidra risipită ce picură din noi, și fiecare pas ce conturează amprenta iubirilor pierdute în zâmbetul care primește aprobul clipei născută din genuni,

cândva am vrut să ating cu sufletul stelele, din sfânta încrucișare a ispitirii în cei m-apropiam încet, buni, încet… cei mai nebuni dar ele alunecau spre cer, dintre nebunii născuți din farmecul am încercat să privesc în zorii zilei luna-chip împietrit, frământării lutului sumar, ea-mi zâmbea suav şi blând cu zâmbetul Giocondei, mai târziu am vrut să cuprind în braţe soarele, simt, m-am oprit la timp, amintindu-mi de Icar, am îndrăznit să prind în lanţuri timpul, doar, şi fiecare clipă ce mi se părea o veşnicie culoarea ce căpăta contur am trăit-o cu multă patimă si iubire, în quadratura seninului din Univers, am renunţat încet, acolo unde... încet… de teama soartei prometheice, unde nu’s... am vrut, apoi, să mă scald în lacrima universului, mă cufundam încet, acolo unde fiecare vers căpătă sens încet, și-un adevărat culcuș cuvântului din noi… încet... şi m-am trezit, cândva târziu... în Marea Moartă.

de ce suntem Născuți, doar...din Nevoi?

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” prinos cuvântului31 August -Ziua Limbii Române

mi-e sufletul o colonadă22 Aprilie-Ziua Terrei

mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers,

cuvintele ce se preling din ochi,

un univers în care fiecare cuvânt nerostit

din suflet,

capătă nuanţă de vers,

din trupul dezgolit,

un vers ce dă sens și rost existențial

le regăsesc în rostuirea cuvântului dintâi,

formalității cu nume de trup trecător -

cuvântului nedefinit și nerostit(de teama neputinței de-a silabisi

(mormanul de materie

cuvântul de-nceput,

destinat purificării prin putrefacţie),

cuvântul de sfârșit)

mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un univers,

când eu le căutam în întruparea

un univers

celor morți din cei vii,

în care cuvântul se transformă-n lacrimă,

și-mi defineau durerea,

o lacrimă ruptă din nemărginire de univers,

durerea ascunsă printre semne miiîn alte cuvinte ce le-au adus,

mi-e sufletul o colonadă

alte cuvinte care s-au spus,

ce dă sens și rost sufletului meu-

alte cuvinte ce au răpus iubiri neîncepute...

în cuvânt, vers,

de teama neputinței de-a iubi,

lacrimă,

din preaplinul iubirilor trecute,

Univers,

iubirilor tăcute și nerostite...

un Univers în care...

te caut cu neputință printre cuvinte.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” poate roua... 27 Ianuarie-Ziua Internaţională a Comemorării Victimelor Holocaustului

poate nouri îngreunați de-atâtea lacrimi șiroaie varsă țărânei văduvite de sufletele mii sunt cei duși în căutarea hăului din noi ce rătăcesc nemărginirea metamorfozați în ploi culcuș-etern ei vor clădi pentru cei morți în cei vii

poate clipa se-ntoarce în tăcerea-i mută a gloanțelor ce șuieră prin noi salutul ultimului cazon de pe redută cu rost de petrecanie de neagră nuntă țărâna înmuiată-n sânge mireasă-i soldatului căzut cu chipul în noroi

poate lutul primar se frânge în mii și mii de schije și dă contur eului din noi prin pânza însăilată a vremii se țese iar cu sânge și stele cad Pleiade când cerul plânge... plânge și cade peste noi

și poate...

poate roua ce-mi cade printre gene se rostogolește-n palma mea plângând să fie gândul ce se pierde-n vreme să fie timpul care se prelinge-n gând?

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” acesta’s eu? într-un decor de oglinzi venețiene conice paralele valeriene vine o vreme în care timpul trecător stă la taifas cu mine imaginea ce se reflectă’n ele capătă chipul și asemănarea mea după reguli neștiute de nimeni nici chiar de mine însumifrânturi de zbor licăr de lumină pleoape umbrite de dor (ce’ngemănează în tăcere ochi mari de copil neștiutor) iubire pătimașă tristețe și tăcere uitare eludată mai câte-un vis ce prinde viață în realitatea-mi efemeră mai câte-un sentiment și o chemare ieșite din frigidele tipare mai câte-un zâmbet încrustat pe buzele-mi arzânde de plăcere și-o inimă o inimă sclădată’n sânge în flori de curcubeu iar întrebarea mea târziu în vreme e una simplă... acesta’s eu ? 78

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” repere (puterea de-a te defini) am întâlnit în lungul drum ce-am străbătut oameni și lucruri oameni ce ades luau forma întrebărilor existențiale lucruri în care îmi căutăm identitatea

c a p t i v i t a t e (ultima respirație de resort)

mă simt captiv al trupului efemer

când întrebările mi se păreau prea grele indescifrabile în esența filozofiei lor atunci oamenii căpătau chipuri și stări ciudate lucrurile își oglindeau transparența în infinit

cu fiecare pas ce scîrțîie scîrțîie și doare mormanul de materie destinat purificării prin putrefacție devine flasc și moare câte-un ecou răzbate din pierdutele cotloane câte-o celulă moare ici colo se mai stinge câte-un led pe ton tăcut de mirific lied ca ultima respirație de resort tăcerea inundă trupul mort în veșnica așteptare a purificării prin arderea labirintului existențial mă socotesc cu timpul mă socotesc cu spațiul cu timpul care doare prin tăcerea-i insipidă cu spațiul ce ia formă de clepsidră risipită cu iubirea care se preschimbă-n vis plăcerea cu tonalitate de patetic eufemism.

atunci am început să zbor să zbor până la stele și dincolo de ele acolo mă simțeam în largul meu acolo era casa mea casa mea unde puteam să făuresc vise să clădesc idealuri să dăruiesc iubire și prietenie acolo era zona mea de confort locul în care puteam să stau de vorbă cu sufletul să mă identific să-mi justific prezența aici găseam răspuns la toate întrebările existenței mele telurice aici mă îmbătăm cu roua izvorâtă din lumină mă contopeam cu Simfonia Universului oglindindu-mi sufletul în Lacrima Lui simțeam cum Universul dă sens și rost existenței mele mă închinam în cele patru puncte cardinale sfidând nemărginirea dincolo de orizonturi dincolo de dogme și credințe având aceste două repereiubire și prietenie.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” f e r i c i r e c a p t i v ă (zbor descătușat) mă simt captiv al trupului trecător cu fiecare pas cuvintele mă dor mă reazăm de necuvintele ce urlă a durere timpul mă vrea- pământul mă cere materia ce mă compune îmi zice azi prohodul un ultim refren de iubire îmi cântă azi norodul

e b r i e t a t e (libertatea vândută pe nimic) am ajuns la răscrucea de drum pe care o simțeam demult aproape când lucrurile încep să capete forme și stări ciudate ceva legat de imponderabilitate de metamorfozarea creionată de subconștient de spațiul căruia nu-i mai găsesc matriță de timpul bezmetic ce-și caută locul metric în Universul Eu

nici timpul nu-l mai poți opri în halta mică de suflete boeme nici fila din a vieții carte n-o răsfoiesc bacovienele poeme cu pași împleticiți mă cațăr pe scara letargicelor parapete și umplu spațiul rămas gol în tăcerea mută a vocalelor raclete prezența mi-e tot mai guturală mai zăludă auditoriul dă semne de oboseală fonică-ludă măreția momentului se oglindește-n reflecții frânte pământul mă vrea- timpul mă minte cenușa-mi nu-și mai găsește locul cu-un amărât de șfanț îmi cumpăr azi norocul sădesc ca ultimă speranță o urnă ce-mi vinde nemurirea pe-un zâmbet un sărut o floare o iubire toate scrijelite în pânza numită fericire

acum îmi întorc buzunarele pe dos dar ce folos când gaura prin care sa scurs singurul Leu capătă formă de... dos și toate lucrurile toate lucrurile au formă și stări ciudate și miroase miroase miroase a... timp risipit pe coclauri frânturi nude din visele lauri libertate vândută pe nimicul cotidian totul se preschimbă într-un hilar bazar aerian.

încă mai vreau să zbor descătușat de lucruri care dor frate cu timpul trecător răsădind în pământul ce mă cere lucrurile simple scăldate în marea de plăcere un zâmbet un sărut o floare o iubire toate portretizate pe pânza numită fericire.

ST P 80

Scriitori români din diaspora De departe, viața merge înainte Culegere de sentimente compuse și interpretate de Anica Andrei-Fraschini (Franța) și Aurelia Buzoiu (Germania)

Episodul 7

Ce mai faci, Antantica?

Eu trăiesc ale mele derute năucitoare... Mă deschid către tine și-mi face bine să-ți povestesc. Mă mai eliberez. Sper să nu te plictisesc și să nu te încarc cu destăinuirile astea.

Mă întreb dacă un coșmar aparține doar perioadei de somn. Pentru că amintirea întâmplării de ieri seară este pregnantă, asemeni unui coșmar. Aș vrea să-l uit, pentru că mă urmărește și mă împovărează. Știu că în timp se va „dizolva“, dar acum, fiind proaspăt în minte și în suflet, dacă îl scriu, poate că reușesc să mă debarasez de el mai repede. Dacă este să mă gândesc bine, am trăit eu coșmaruri cu adevărat de groază, în comparație cu cel de ieri, numai că evenimentele negative mă marchează mai puternic, atunci când am o viață liniștită. Nu-i ușor să ajung la perioade liniștite. Și uite că, tocmai când cred că va dura calmul, apare ceva. Dar, hai să istorisesc întâmplarea. Sunt obișnuită să călătoresc mult (pe distanțe scurte, ce-i drept, cu tramvaiul și trenul, în special spre și de la muncă). Ca să îmi treacă timpul mai ușor, mă joc pe telefon sau fac sudoku. Ocupată cu telefonul, am mai pățit-o de câteva ori: fie că am uitat să urc în tramvai sau, mai rău, am uitat să cobor din tren, ca să merg la muncă. Mi s-a întâmplat să uit odată un troller în tren, însă nu a fost chiar așa mare pierdere. Dar ieri mi-am uitat geanta, GEANTA!, în stația de tramvai și asta a fost un coșmar. Nici nu stiu cum să mă explic mai bine ca să nu fiu declarată cu început de Alzheimer (sau sunt deja și nu vreau să recunosc?). Cert este că explicația mea mi se pare destul de plauzibilă. Adică, aveam de data asta doi rucsaci: cel mic era geanta mea de toate zilele, apoi rucsacul cu lucrurile pentru băi termale și o sacoșă cu orhidee. Ca să treacă timpul mai repede în așteptare, mă joc pe telefon. M-am așezat, așadar, pe bancă, cu rucsacul mare în spate, cel mic pe bancă și sacoșa lângă mine. În scurtă vreme, a venit tramvaiul. Și, cum jocul „mă prinde“, am jucat până în ultima clipă, când să urc în tramvai. Menționez că era și întuneric, seara fiind, astfel că, simțind ca întotdeauna rucsacul în spate, am înhățat repede sacoșa cu orhidee și am urcat în tramvai, unde, după ce m-am instalat comod pe un scaun, am jucat mai departe pe telefon, fără să realizez că rucsacul meu cel de toate zilele lipsește. Abia la coborâre am vrut să mă uit dacă le am toate trei. Dar șoc : rucsăcelul meu lipsea! M-am uitat buimăcită în jur, pe scaun, lângă scaun. Nu aveam decât două bagaje, în loc de trei. Inima a inceput să-mi bată, dintr-o dată, foarte tare. Căci în rucsacul meu cel de toate zilele aveam cele mai valoroase lucruri ale mele: cheia de la casă (pe care dacă o pierd, mă costă 500€ ca să fac alta), portofelul cu cardul de la bancă, pe care aveam tot salariul meu abia intrat, circa o mie de euro, cartea de asigurări medicale, abonamentul de tren, buletinul și zece euro. Celelalte lucruri din geantă erau mărunțișuri pe lângă toate acestea, inclusiv telefonul, cel de-al doilea, care nu mai avea mare preț. Măcar că datorită lui, am regăsit rucsăcelul. Căci, în panica ce mă cuprinsese, nu doream decât să mă întorc cât mai urgent în stația de unde urcasem. Dar vai, mai erau șase minute până la sosirea tramvaiului care mergea în acea direcție și pentru mine clipele deveniseră eternități. Trăiam în realitate, un adevărat coșmar ! Am privit în jur, în căutarea unui taxi, dar în acea zonă nu existau. Era întuneric și ploua. Nu m-am gândit la umbrelă și, mai ales, nu m-am gândit nicio clipă că nu aveam la mine niciun ban și nici abonamentul. Nu voiam decât să mă întorc cât mai repede în stația de plecare și să-mi regăsesc rucsăcelul uitat pe bancă. Am așteptat o clipă, dar timpul părea să fi împietrit. Am început să merg precipitat înspre stația următoare de tramvai ca să păcălesc cumva timpul. Ploaia mă udase, era întuneric și frig, și mai aveam de așteptat trei minute. M-am agitat ca un leu în cușcă până a venit tramvaiul și m-am urcat în el. Am ajuns până la urmă și în stația cu pricina, dar rucsăcelul meu nu mai era acolo. Am încercat astfel singura șansă care mă mai putea pune în legătură cu lucrurile mele: am sunat la telefonul meu. 81

Scriitori români din diaspora A sunat mult, dar până la urmă mi-a răspuns o voce masculină. Iar eu am intrebat fără nicio altă introducere: „alo, aveți geanta mea?”, la care bărbatul mi-a confirmat că o are și mi-a spus unde se afla: era într-o frizerie, la circa douăzeci de metri de unde mă aflam eu, în momentul când sunam. Nu pot să spun ce am simțit, cum am mers acolo într-un suflet, cum am explicat cât de zăpăcită sunt, că joc pe telefon și uit tot, în jurul meu. Dar mă bucur că nu am uitat să întreb cât datorez, la care bărbatul mi-a spus că un copil a adus geanta și să-i las ceva dacă vreau. Am scos astfel cei zece euro și i-am dat pentru copil. Apoi am mers acasă și m-am așezat, așteptând ca undele șocului să se îndepărteze. A trecut ceva timp și încă mă lupt cu amintirea serii. Cred că nu mai suport coșmarurile și am sentimentul că, de-acum înainte, trebuie să mă feresc de tot ce-i rău. Dar dacă mă gândesc mai bine, ajung să mă întreb: cine și-ar putea dori așa ceva? Pe data viitoare! Să ne scriem de bine! Aștept continuarea la tot ce ți s-a întâmplat în Italia. Să știi că și eu mă gândesc că poate vor citi copiii și nepoții noștri. În ce mă privește, parcă aș vrea ca fiul meu să mă privească altfel, după ce va citi. Să nu mai aibă nimic să-mi reproșeze. E o poveste lungă și aici... Cu drag, Auraș

Draga mea,

Într-adevăr, ai avut o pățanie de toată „frumusețea”. Bine că s-a terminat cu bine! Nu știu cum aș fi tremurat în locul tău, la gândul că mi-au dispărut lucrurile de maximă importanță. Desigur, mai există și oameni cinstiți. Însă primul gând ne duce la hoți. Ooof, de ce? Citesc cu sufletul la gură ce-mi scrii, să nu-ți faci griji, nu mă plictisești deloc. Și nu văd nimic de rău în toate destăinuirile astea. În cazul meu, la Torino a fost foarte stresant. Am stat o lună la „signora” farmacistă. La început, chiar am crezut că va fi bine, pentru că era vorba de o intelectuală. Și ea a părut încântată să mă cunoască și mi-a spus că avea încredere că totul urma să fie bine. Dar situația ei, de persoană atinsă atât de grav de AVC, o făcea foarte irascibilă și chiar răutăcioasă. În plus, avea o severitate, un soi de intransigență. Iar eu nu știam s-o tratez ca pe un om bolnav, nici nu manifestam compătimire. Chiar dacă simțeam compasiunea firească. Eu nu sunt genul subordonatului, încercam să fiu oarecum neutră. Amabilitatea mea era sinceră, pentru că, de felul meu sunt amabilă. În minte, îi dădeam toate șansele de recuperare, mai ales că făcea eforturi colosale pentru asta. Avea un program extrem de riguros, pe ore, de-a lungul întregii zile. Totul era fixat de terapeuți și de ea însăși. Eu m-am pus la dispoziția ei, eram gata s-o servesc, trebuia doar să-mi spună ce dorește. Or, ea a vrut să învăț perfect, pe de rost, toate mișcările și toate orele, chiar de a doua zi. Trebuia să fiu o mașinărie, pe când eu eram un om gânditor. Vorbeam într-o italiană imperfectă, însă nu exista vreun lucru pe care să nu-l înțeleg. La rândul ei, înțelegea replicile mele. Cântăream totul, executam ,,à la lettre”, punându-i des întrebări. Şi asta nu-i plăcea. Eu doream comunicare, ea, tăcere. Când a venit fiul ei, într-o duminică, mi-a cerut să mă ascund. Am stat pe terasa blocului. ,,Servitorii” nu stăteau împreună cu „stăpânii”. O singură dată am interpretat greșit un gest de-al ei, când mi-a explicat cum să pun usturoiul în salată. Ea voia un cățel de usturoi strivit ușor, doar pentru a da aroma, iar eu, când și-a apropiat mâinile fragile ca să-mi arate cum, am înțeles „foarte bine strivit”, crezând că invaliditatea nu-i permitea forța de a face gestul ferm. Așa că am împrăștiat usturoiul în toată salata, rezultatul fiind că ea a refuzat să mănânce. Nu a mâncat absolut nimic, a împins categoric farfuria, a sărit peste masa de prânz. Mi-a spus să mă așez la masă singură. Nu am putut. Ea nu înțelegea cum de nu vreau să mănânc, eu nu pricepeam cum poate ea să refuze total prânzul, pentru un simplu cățel de usturoi. Mie îmi dispăruse foamea - de altfel, încordarea permanentă nu prea mă lăsa să funcționez normal, nu dormeam bine, mă hrăneam puțin - pentru că văzusem atâta duritate în refuzul ei. Întotdeauna m-a surprins neplăcut lipsa de flexibilitate și de îngăduință. În cazul ei, deveneam din ce în ce mai conștientă că trebuia s-o tratez într-un mod cu totul aparte și să scuz toate ieșirile și comportamentele ei. Nu trebuia să aștept nimic de la ea, ci eu trebuia să cedez în permanență. Trăiam în alte coordonate, atât ca spațiu, cât și ca valori umane... Trebuia să accept să fiu umilă. Când i-am spus că știu franceză, a părut încântată și a vrut să folosim limba în care îmi era mult mai lesne să mă exprim. Încerca să-și amintească unele cuvinte, dar a renunțat în scurt timp. Nu se uita la televizor, asculta doar concerte la radio, la ora fixată. Venea cu scaunul cu rotile în sălița cu masa, unde era radioul. Unul vechi, de marcă. Iar eu, dacă aveam un mic interval liber, 82

Scriitori români din diaspora desenam fără să mă ascund. A admirat ce făceam, dar a plasat și o remarcă fină, ce-i drept, ce ținea de folosirea timpului pentru treburile ei. Zic „sălița", pentru că apartamentul nu era mare. Un hol pătrat la intrare, cu pereții în calciu smuls și doar o măsuță cu telefonul pe ea, plus un cuier deasupra. Din hol, se intra în camera ei, pe stânga. Drept în față erau camera de zi și sălița de mese, care făcea corp comun cu chicineta, iar în dreapta era sala de baie, tot mică. Din acea săliță, se ieșea pe balconul care comunica cu terasa mare, de deasupra blocului. Îți atașez poze de pe balcon, singurele pe care le am. La sculare, la oră fixă, 6h30, din cât îmi amintesc, mă duceam să trag draperiile și s-o ajut să se așeze pe scaunul cu colac de lângă pat. Se ambiționa să se descurce singură și se supăra dacă voiam s-o ajut la altceva decât îmi cerea ea. Trebuia să ies. Eu nu mă îngrozesc de mirosuri sau alte cele. Aveam destulă experiență din cât mă ocupasem de soacra mea, paralizată tot în urma unui AVC și care zăcuse la pat vreo 7 ani. Se stinsese în 2003. Avusese o persoană angajată, mereu alta, dar luni bune fusesem eu omul de bază. Așadar, farmacista mă chema când termina treburile mici, urgente, de dimineață. O conduceam până la baie, ca să se spele. Dura mult traversarea holului, pentru că puneam la fiecare pas, în fața ei, un scaun cu spătar, întrucât avea ambiția – admirabilă - să facă singură toți pașii. Se supăra pentru fiecare milimetru eronat, al scaunului. Încordarea mea era extremă: și pentru că mă certa, și pentrucă n-aș fi vrut să cadă. O lăsam la baie, cu scaunul cu rotile blocat, în dreptul chiuvetei. Între timp, îi preparam ceaiul de mușețel pe care i-l duceam cât stătea pe W.C., la baie, pentru treburile mari. Acest ceai era tot așa, cu cantități și timpi riguroși. Camera de zi era pregătită de când mă sculam eu. Pentru că acolo dormeam și trebuia să strâng canapeaua clic-clac și tot ce ar fi putut aminti că spațiul îmi servea pe timpul nopții. Doar valiza rămânea într-un colț, bine dosită sub fereastra ce dădea spre bulevardul imens. Acolo își petrecea ea ziua, dar la cealaltă fereastă, ale cărei storuri trebuia să le deplasez în etape ritmice, în funcție de cum cădeau razele soarelui. Se ducea acolo cu fotoliul rulant, după micul dejun, care chiar nu mai știu în ce consta. Stăteam la masă împreună. Apoi, îmi dădea o listă de cumpărături și banii necesari. Îi lăsam telefonul fix la îndemână, eu aveam la mine telefonul meu mobil și mă verifica unde eram și ce făceam. Mergeam la un „supermercato" aflat la o oarecare distanță de marea intersecție, apoi, la „fruttivendolo" de pe partea cealaltă a bulevardului, pe dreapta. Traversarea lua timp, că așteptam la semafor, dar nici nu mă grăbeam, pentru că era vorba de intervalul meu de libertate, de aerul și sunetele străzii, de oameni, de mașini, de muzica pe care o ascultam cu urechi brusc multiplicate, în magazine. Când i se părea că stăteam prea mult, mă suna. Adeseori. La legume-fructe, fiind o figură nouă printre clienții obișnuiți, am fost întrebată cine sunt. Vânzătoarea, italiancă dintre cele mai autentice, vorbăreață rău, când a aflat că lucrez pentru „signora", mi-a spus că eram a nu știu câta și că nu rămâne nimeni la ea, mai mult de o săptămână-două... Știu că, din banii pe care i-am primit după o săptămână - eram plătită duminica, iar la două duminici am avut liber 4 ore - mi-am cumpărat 1 kg de cireșe, numai pentru mine, căci signora nu dorea trufandale. Au costat 4,95 Euro. De la „supermercato" și tot din banii mei, îmi luam câte „una birra". Când ea dormea la prânz și aveam o oră jumate liber, mă mai delectam cu o bere și viața îmi părea mai acceptabilă, măcar pentru zece minute... Dar, în acea oră și jumătate, de cele mai multe ori, coboram la internet-café, în stradă, ceva mai jos, în același corp de clădire cu blocul. Acolo, pentru 2-3 euro, mă conectam la adresa de mail și citeam mesajele fetelor mele, plus răspunsuri la diverse depuneri de CV în spațiul internautic (și) către persoane cunoscute, din mediul de afaceri cu care lucram la firma din țară. Existau unele promisiuni, îmi făceam iluzii... Cu fiicele mele mă bucuram că totul era în ordine, însă tare îmi mai era dor... Uneori, ne vedeam pe webcam pentru câteva minute, pentru că, fiind un spațiu public, nu-mi permiteam să mă relaxez. Şi-apoi, mă apuca plânsul... Acuma, iacătă că m-am lungit... Îți mai povestesc data viitoare, ok?

Te îmbrățișez, să-ți fie bine! Tichitan

A A-F & A B 83

Scriitori români din diaspora

Dorina Șișu, Organizator - Itaca Organization Dublin, Irlanda nenăscuta am căutat prin colțurile buzunarelor, prin tot cartierul, am căutat și în centrul orașului o jumătate de sticlă în care am lăsat un vis neterminat că acolo se făcea a fericire infinită se făcea a viață cum numa-n basme se povestește era cu îngeri și veri nesfârșite cu oameni care nu fugeau și nu plângeau am căutat pe coasta de vest, pe coasta de est, dar vapoarele erau deja plecate hăt, că abia se mai zăreau pescarul în larg vorbea cu leul lui de mare toate erau așa de departe și n-aveam pe cine întreba dacă eu sunt chiar aici, dacă ei m-or vedea ori sunt din acel vis, din acea jumătatea de sticlă ori sunt deja așa...o dispariție născută și nimeni nu mă știe, cum nimeni nu mă va chema pe-un numele mic bine ai revenit! când toate lucrurile se leagă între ele când amintirile fac lanț de sentimente în sângele tău matematica se face un copac plin cu flori din rădăcini pătrate cu vârfuri de ramuri care ajung pe drumuri înalte la care privești visător cu sete de ceea ce-ai vrut să devii încă de când erai un copil când toate lucrurile s-au legat de tine și ochii-au lăcrimat a fericire iarba de sub picioarele tale parcă un ocean limpede s-a făcut și te duce așa-n depărtarea plăcerilor de-a trăi viața pe care timpul o dizolvă-n sângele tău umblător prin raiuri iar tu tu pofticiosul râsului cuminte te ridici în vârful picioarelor să atingi cu nasul norii care desenează destine 84

Scriitori români din diaspora cum să nu fii ipocrit umbra mea din dialogul tău e umbra măștii pe care alții o poartă circumstanțe conceptuale așteaptă busul de la ora 8 a.m. și nu-mi pot imagina cum umbra mea vorbește în spiritul legii în cartier au rămas babele cu amintiri frumoase despre copilăria mea despre iubirile lor și mai ales despre războiul în care rușii le căutau pentru plăceri sexuale nu-ți trebuie un motiv să deschizi gura în fața tipilor apretați de false maniere nu-ți trebuie o umbră de care să te jenezi rămasul pe loc repaos necesită curaj fără bale la gură fără unghii mari și apropo: fără bune intențiuni de maltratare a imaginii de profil fie ce-o fi dar lucrurile sunt interesante totuși atunci când arunci ochii pe cer și vezi inimioare în timp ce mâinile ți se bălăngăne pe lângă corpul obosit în timp ce inima a rămas mult în trecut în timp ce te-ai cărat mult prea mult în viitor și când telefonul îți sună apocaliptic în gentuță bufff, totul se rupe și se cade să răspunzi amabil cu un „alo” zemos zâmbind ca prostul la lună ...făcând economie la înjurături atunci când auzi că șeful te vrea și în weekend nu-ți trebuie un motiv să fii ipocrit îndoaie-ți picioarele și sari cât mai sus.

contest

ghemul atunci când pentru viața ta tremură un suflet o pereche de aripi cresc te cuprind în mărinimia lor albă și te faci pelerină de dor lumii e vorba de acel dor al peregrinărilor al libertății și al iubirii e vorba despre tine în trupul călătorului care a cuprins într-un singur pas toate punctele cardinale pentru că toate ți-au fost dăruite trăiește! e un prilej de-a te desface din ghemul numit grijă

până ajungi să înțelegi timpul te roade în sânge frica te bântuie așteptarea precum o zi rușinoasă te agiți în lumi trecătoare te uiți la tine-n oglindă oftezi râzi și cazi o poveste neagră a întins un covor mistic într-o ploaie grea și uite cum mergem într-un exces de voiaj nesătul și curios în cimitirul viselor cu o cruce în brațe cu ochii ofiliți așteptând să ne cuprindă extazul

Scriitori români din diaspora atât de curând și-atât de alb ...de vrei să faci iubirea iarnă înseamnă că albul vrei să te cuprindă o stare de înțelepciune precum cea a pescarului bătrân din Dublin o stare de împăcare cu tot ceea ce nu ai putut înțelege într-o viață care pare acum atât de scurtă și atât de fragilă puritatea albului e liniștea iubirii nu frigul, nu zăpada, nu țurțurii care se scurg atunci când soarele insistă nici furtuna care... e atâta simplitate în jur că nebunia fugii după existență pare inutilă și-atunci? da, vrei să privești la muțenia muzei pe care ai prins-o cu sufletul gol da, vrei să crești în inima unei rădăcini da, vrei să cazi într-o iubire atât de alb și atâta curând

nu plânge nimeni lângă cizmele ofițerului Grig s-au așezat pantofii doamnei niște pantofi de lac în culoarea macului care plângeau în alb-negru doar râul Liffey din mijlocul Dublinului poate să-ți spună adevărul și despre tihna pescarului înainte de a aduna în pumnul lui noduros o margine de mal și un val apoi a înghesuit o iarnă în spuma insulei a plămădit-o în trifoi și a rostit ultimele cuvinte de Sf. Patrick înainte de a da cu toiagul în pământ nu mai plânge nimeni, man că și amintirea are uitarea ei iar pantofii de lac sunt halucinațiile adunate pe blana mătăsoasă peste care s-au spart sticlele de whiskey dincolo de fereastră s-au adunat vulpile șerpii se odihnesc pe fruntea ofițerului iar hienele mănâncă din mâna lui dreaptă

Scriitori români din diaspora de ce să despici o duminică-n două nu m-a văzut nimeni când am despicat o duminică-n două i-am scos inima și-am ridicat-o pe vârful degetelor cerului să o vadă sufletului să o regăsească. nu m-a văzut nimeni când am ascuns o toamnă i-am pus căderile în buzunarele mele și i-am promis un verde de primăvară. nu m-a văzut nimeni când am sărutat groapa am adâncit cu fruntea plânsete i-am ascultat cumințenia păcatului bând mustul plinătății din mine. nu m-a văzut nimeni când am iubit nu mi-am tras pașii din fața loviturilor pentru că ele au fost mai adânci ca petele umane și ca urletul acelei duminici despicate.

basmul viața naște povești sau poveștile nasc vieți? se tot spune despre noroc despre dragoste despre iubire dar nicăieri nu găsești un manual de folosință așa că oamenii au folosit greșit ceea ce au primit asta până când va veni Cineva să spună cât de naivi au fost cât de mici și cât de proști azi am deschis pumnul tăcerilor și din el au căzut amintirile frumoase și dulci aburinde ca pâinea caldă a mamei m-am pus în genunchi și mi-am cerut iertare pentru nesăbuință când m-am uitat în oglindă aveam părul ca zăpada iar ridurile de la tâmple spuneau o poveste fiecare generație avea o treaptă mai sus ori mai jos și finalul ridurilor avea o povață așa că am învățat să mă iubesc pentru că știu sunt basmul propriei vieți un zâmbet care va sfârși o carte

Scriitori români din diaspora cum se face istoria așa se face istoria: că stai sau nu stai că dormi sau nu dormi și-atunci când zici că nu faci, dar faci când plângi și-apoi râzi când ucizi, iubești urăști așa se face istorie chiar dacă ești sigur sau nesigur că timpul nu stă s-aștepte finalul oftatului tău și tu nici tânăr nu rămâi și nici bătrân că treci chiar dacă zici că stai de fapt rămâi sau nu că privești de pe margine sau din centru faci istorie fără siguranță și fără încredere cu realizări sau fără ești un model sau nu ești un model dar te trezești un spectator privind la o scenă goală iar dincolo de cortină se află o lume bolnavă și flămândă de libertate de boală. dincolo de cuvinte am legat un țărm de ultima furtună am legat picăturile de ploaie de jur-împrejurul insulei la mijloc am prins cel mai înalt val și-am făcut un cort viu pescarului meu de-acum știu că liniștea e singură așa cum iubirea mă plimbă prin eu-l și prin tu-ul acestei depărtări din suflet de-acum știu să citesc anotimpuri care mă leagă și dezleagă într-un șotron configurat în trifoiul plin cu rouă de-acum știu și merg același pas pe loc într-o suire nemuritoare cu pescarul bătrân și insula mea verde de-acum știu că tot acel timp de care n-am știut e tot acest zâmbet din furtună am legat de mine un fluture și-am prelungit o zi cât o viață 88

D Ș

Scriitori români din diaspora

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării; publicație a Itaca Organization Dublin, Irlanda: ITACA, anul VII, nr.26; aprilie-mai-iunie 2019

ITACA, anul VII, nr.27;

iulie-august-septembrie 2019

ITACA, anul VII, nr.28;

octombrie-noiembrie-decembrie 2019

ITACA, anul VIII, nr.29;

ianuarie-februarie-martie 2020 https://issuu.com/emanuelpope/docs/itaca_nr._29 89

Pagina artelor plastice

Lilioara Macovei Icoane pe sticlÄ&#x192;

Pagina artelor plastice Icoane pe lemn

Pagina artelor plastice

Claudia Elena Peter

Odaie la țară

( colaj textil )

Drum violet

Conexiuni (vitraliu)

Pomul vieții

Structuri de foc ( vitofuziune) 92

Structuri de gheață

Pagina artelor plastice

Pictură pe sticlă

Fereastra red

Copacul lui T - Omagiu

Identități furate

Exuvii gred

Exuvii geen Fereastra blue 93

Pagina artelor plastice Anica Andrei-Fraschini

Primăvara pe ducă

Încercare de zbor

Gând

Dăruire

Orașul

Prindere

Bufnița 94

Debut în lumea AC

Ionuț Tudor Turcu - „Ludicul – o garanție a creației”

Ionuț Tudor Turcu este un adolescent cu o viziune deschisă, dinamic, consecvent și implicat în numeroase activități, atât școlare, cât și extrașcolare. Este elevul care te provoacă să fii mai bun, mai documentat, dar, mai ales, să ai un stil de predare antrenant. Sunt o norocoasă că am avut prilejul de a-l cunoaște și de a forma o echipă în numeroasele activități pe care le-am întreprins împreună. Cred cu tărie că elevii te învață să fii profesor, iar Ionuț a fost unul dintre aceștia. Ionuț este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Pavel Dan” din Câmpia Turzii, județul Cluj, pasionat de creația literară, dar și de cea plastică, în special, fotografia. În ceea ce privește domeniul literar, îmbină într-un mod util și rafinat umanul cu realul, fiind, deopotrivă, sursele de inspirație ale propriilor creații literare. Urmând un profil real, matematică-informatică, și-a format abilități care țin de logica internă a ideilor, de dinamismul secvențelor literare, dar mai ales de spiritul critic. Sensibilitatea personalității lui se observă cu precădere și în sfera artistică, înglobând în discursurile literare teme precum: natura, timpul, iubirea, jocul, creația etc. Debutul literar este strâns legat de poezii, dintre care amintesc: Feerie: „Închid ochii/ Și strivesc timpul între ploape.”; Extaz și tristețe: „În vreme de povești/ Mă strigi cu glas de frunze”; Tăcere: „Respectă-mi tăcerea/ Și lasă-mi gândurile să hoinărească/ Prin ferestrele inimii.” etc. Ghidat de dorința de cunoaștere, scrie și proză, iar meritele nu au întârziat să apară: obține un Premiu Special la ediția a II-a, 2018, Premiul I la ediția a III-a, 2019 (la secțiunea literară- proză„Când nu știi de ce zbori… caută răspunsul în zborul fluturilor”), Premiul II la secțiunea plasticăfotografie - la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Ionuț reușește să creeze un univers fictiv prin rafinarea existenței cu ajutorul uneltelor estetice, îmbinând armonios natura cu ludicul. Este, fără îndoială, o speranță în „mânuirea condeiului”. Profesor de limba și literatura română, Cosmina Tomi

Debut în lumea AC

foto: Ionuț Tudor Turcu

Ionuț Tudor Turcu Timp autumnal Priveam pe fereastră... Timpul părea decupat dintr-un basm, în care copacii se pregătesc pentru carnavalul toamnei, îmbrăcând straiele strident colorate, oferite de natură. Dintr-o dată, am avut revelația timpului scurs prea repede prin clepsidra nevăzută a universului. Mi-am amintit apoi de sobrele rândunele care și-au părăsit cuiburile, speriate de soarele împuținat și de diminețile răcoroase ale toamnei. Aș fi dorit să implor timpul să-și oprească ticăitul măcar un minut sau măcar o secundă. Nu-mi luasem bun rămas și nici măcar nu făcusem o reverență, în semn de respect și admirație pentru gingașele făpturi care mi-au încântat auzul cu ciripitul lor cristalin, o vară întreagă. E toamnă! Peste tot în natură, se simte mirosul de fructe coapte. Merele îmbujorate, rotofee, par o povară pentru ramurile copacilor, în bătaia palidă a vântului. Razele de lumină, furișate printre frunzele ruginii ale copacilor, gâdilă poamele dulci, sărutându-le pe obrajii bine crescuți cu sevele pământului. Strigătul păsărilor încremenește copacii vrăjiți de culorile toamnei. Mă întreb, prin ce mă deosebesc de aceste păsări alungate de toamnă? Gândurile înaripate zboară alături de ele, vrând parcă să înțeleagă ceva din disperarea acestor necuvântătoare. Ciudat ... sentimentele confuze de multă culoare, splendoarea florilor care îndrăznesc să-și etaleze frumusețea, mă transpun într-o lume feerică, de basm. Și totuși, timpul se scurge prin ochiul transparent al ferestrei. Stropi grei și reci de ploaie lovesc frunzele palide ale copacilor. Desprinse din copaci, în bătaia vântului, par fluturi înaripați. Aducând un ultim omagiu în semn de mulțumire copacilor care le-au dăruit atâta speranță, se rotesc într-o amețitoare piruetă, până ajung pe pământ. Din înaltul cerului, norii plumburii își scutură pleata umedă deasupra pământului, din care de curând au răsărit firișoare verzi de grâu, gata să înfrunte toamna târzie și zilele reci de iarnă, care vor urma. Mirabila sămânță lasă mica făptură verde să se bucure de toamnă. 96

Debut în lumea AC Cât de fascinantă este toamna! Cât de bogată, darnică și cât de frumos se gătește, vrând parcă să ne încânte sufletele! Toanele ei neîmblânzite ne fac de multe ori să spunem că este o ciudată, capricioasă și nebună. Plouă... O ploaie de toamnă, tăcută și monotonă, lovește acoperișul casei. Plouă și în inima mea. Plouă cu frunze desprinse din ramurile copacilor. Natura udă, posomorâtă și înfrigurată, regretă zilele calde de vară. Și cum natura nu face niciodată risipă, există întotdeauna un început și un sfârșit. Bun venit, toamnă! Adio, verde crud! Adio, ciripit de păsări! A fost o încântare să trăiesc zorile verii, dar faptul că sunt tânăr e divin. Iubesc toamna în felul meu, cu sufletul unui copil de treisprezece ani. Mă încântă culorile ei, care-mi amintesc de frumoasele versuri ale poetului Nichita Stănescu: „Du-mă fericire în sus/ Și izbește-mi tâmpla de stele”. EXTAZ ȘI TRISTEȚE Copac ce-ntinerești, În vreme de povești, Mă strigi cu glas de muguri, Atunci când suntem singuri. Acum, e primăvară, Şi-mbraci, ca altădată, Veșmântul tău de frunze, Şi flori cu mii de gâze. Mă rogi să nu fiu trist… Sărutul tău de floare Mi-aduce-n suflet soare. Copac ce-mbătrânești, În vreme de povești, Mă strigi cu glas de frunze, Ce tremură confuze. Acum, e iarăși toamna. Nu e o simplă toană. Şi lași ca altădată, Veșmântul tău de frunze, Pământului, cu scuze Ce mi le-aduci mereu. Pari trist, copacul meu.

NOAPTE MEDITERANĂ

Lasă-mă, Dumnezeule, să-mi odihnesc gândurile În palmele tale sfinte. Să-mi caut visul Prin meandrele universului tău.

Știi... am visat într-o noapte portocali înfloriți. Și azi mai simt parfumul de floare. Trăiam aventura din paradis. Și azi mă trezesc din beția de floare.

Știu ... orice vis e cu tâlc, Livada cu flori e însăși speranța, Iar florile albe din noaptea de vis, Lumina credinței din drumul lui Crist.

Cugetare Tristețe, te asemăn unui deșert în care domnesc Doar nisipul și astrele. Iubire, te asemăn unei erupții mirifice, De muguri naivi. Pasăre, te asemăn unui vis evadat Din incertitudinea vieții. Omule, te asemăn unei cărți cu file numerotate De la unu la ... 97

Debut în lumea AC GÂNDURI DE PRIMĂVARĂ

Simfonia primǎverii Visez… E iarăși primavarǎ! Şi tot ce ating Se preface ȋn floare. Visez…. Dar nu sunt singurul! Privesc cu nesaţ cum copacii Își scaldǎ-n luminǎ mugurii.

Gânduri cu aripi de îngeri Pândesc splendida geneză de flori. Natura renaște în chinuri de muguri, Tăcută și plină de rouă în zori.

INCERTITUDINE

VISARE ...

Alături de tine, Orele asfințesc pe perne de incertitudine. Strânge-mă în brațe, rațiune, Până când deosebesc Colindele florilor din livezile sterpe, De muzica surdă a fructelor coapte.

Univers Inocent

Ce noapte de vis! Cu flori de cais, Ce-mi bat iar în geam, Șoptindu-mi ... Hai, hai! Să stam amândoi, Sub lujeri de meri Abia înfloriți, Ce noapte de vis! Innocent Universe

Childhood... I am looking at the blue sky As the clouds are flowing chased by the wind... Passing by. And then I close my eyes, Looking for my shadow Through the field of wheat That is winding its feeble stem and its leaves. I sense the smell of fresh berries The smell of thorntree flowers and of the eldertree. I hear the bustle of the high sea Which whispers: Come along, my child, Come see my seagulls And the sand which burns as the fire does. And I shiver at each knock on the window, Of each stem of apple or cherry tree. I was dreaming...

Copilărie ... Privesc cerul albastru, Cu norii ce curg, alungați de vânt. Apoi închid ochii, Căutându-mi umbra, Prin lanul de grâu Ce-și unduie trupul firav și frunza. Simt cum miros frăguțele, Salcâmul și socul, Aud freamătul mării, ce-mi șoptește, Vino, copile! Să-mi vezi pescărușii, Nisipul ce arde ca focul. Și tremur la fiecare bătaie în geam, A unui lujer tânar de măr, cireș. Visam... 98

Debut în lumea AC SPOVEDANIE

Dumnezeule! Cuvintele oamenilor mi-au frânt aripile. Sunt o pasăre rănită, ce și-a uitat Zborul către înalt.

Dumnezeule! Cum aș putea să mai sper Când ai sădit în mine semințele incertitudinii?

Dumnezeule! Intru spășit în casa ta sfântă, Implorând îngerii care mă privesc mirați.

Dumnezeule! Te zăresc uneori în masa diformă de nori Cerșindu-ți o lacrimă pentru nimicnicia ființei mele.

Dumnezeule! Împart singurătatea cu tine, Căutându-te mereu, printre astrele nopții. CÂND NU ȘTII DE CE ZBORI... CAUTĂ RĂSPUNSUL ÎN ZBORUL FLUTURILOR

O nouă drumeție... un nou loc plin de mistere care așteaptă să fie descoperite. Am citit multe articole despre un așa-numit „Albăstrel”, care-și face veacul pe pajiștile din inima Transilvaniei. Se spune că nu a depășit niciodată granițele acestor ținuturi. Nu a renunțat la nectarul florilor care i-au făgăduit o viață tihnită. Puținii oameni care au reușit să îl surprindă în timpul zborului său delicat, plin de grație, cu bătăi scurte din aripi, i-au admirat frumusețea și au răspândit-o în lume. Astfel, s-au născut legende îmbrăcate într-o mantie azurie, țesută cu fire tainice, fantastice. Povara rucsacului și căldura razelor trimise de soare pe pământ sunt amețitoare. Mă simt din ce în ce mai ostenit. Drumul prăfuit pare interminabil, iar harta nu îmi este de mare ajutor. Îmi este sete. O sete mistuitoare a pus stăpânire pe trupu-mi obosit. Apa este pe terminate. Pe hartă nu văd inscripționată nicio sursă de apă, iar după coordonatele indicate pe cadranul busolei mă aflu la trei kilometri depărtare de satul în care am poposit. După câteva minute petrecute la umbra unei sălcii, am decis să îmi continui drumul. Parfumul delicat, emanat de frunzele acesteia, mi-a învăluit simțurile. Parcă setea nu mai e atât de chinuitoare, iar rucsacul nu mai reprezintă o povară. Mă ridic de pe iarba înțesată de galbene păpădii... și, deodată, îl zăresc. Un mic vârtej albastru, care se mișcă cu rapiditate, prin aerul călduț de primăvară. Grăbit, îl urmăresc până lângă un desiș de copaci, care formează un adevărat perete de crengi înghesuite, vrând parcă să ascundă ceva de ochii curioși ai trecătorilor. Cu greu, mă strecor printre copacii care opun rezistență. În momentul în care reușesc să trec de bariera de crengi, mă opresc mut de uimire. Sunt în pragul unei uși care desparte două lumi. Copacii tăcuți își ascund cu grijă, printre frunzele crude, miliardele de ghemulețe strânse, închipuite candele, ce vor rivaliza cu bolta înstelată, în nopțile îngăduite, tihnite... Două lumi, una prea departe, greu de pătruns minții noastre, alta mirifică, în care atingerea rătăcește minți, răscolește suflete aprinse de dorul de primăvară. Printre ramurile subțiri, dezmorțite de soarele încă în convalescență, metamorfele pândesc incredibila geneză de flori, ieșind din sarcofagul pupei, nerăbdătoare să respire libere, nerăbdătoare să-și încerce aripile în adierea vântului. 99

Debut în lumea AC Și apoi, dintr-o dată, surâsul soarelui ce nu se poate opune misterului, schimbă totul, transformă solzii invizibili, din aripile metamorfei, în oglinzi, miliarde de licurici, ticluiți în ateliere dumnezeiești, de îngeri... alte metamorfe înaripate, punți ireale între cer și pământ. Cât de des lovesc timpul cu aripile, cât de des își spală ochii în roua dimineții? Timpul lor se scurge altfel, comprimat prin clepsidrele nevăzute ale necuvântătoarelor. Împăcate cu timpul efemer, zborul lor grațios pare o iluzie colorată, un crâmpei dintr-un vis. Cu greu poți să-ți imaginezi o reverență făcută în fața unei flori cotropită pentru prospețimea nectarului... cu greu poți să distingi metamorfa de culorile aruncate fără zgârcenie pe pământ. Nehotărâte, își opresc zborul, acceptând balansul frunzelor și al florilor, și asta doar pentru o clipă. Niciodată nu uită de făgăduința făcută naturii... Acel dans în doi, tăcut, în care timpul nu mai înseamnă rațiune, ci doar tributul pentru continuitate. Sunt de-a dreptul fascinat. Toate aceste culori sunt greu de descris în cuvinte. Doar privind, poți înțelege de ce puterea naturii este mai presus de noi. Nerăbdător să surprind acest peisaj mozaicat, mi-am scos aparatul foto. Încerc să mă poziționez în unghiul cel mai bun, pentru a imortaliza această priveliște de vis, făgăduită metamorfelor. Constat că bateria aparatului foto se descărcase. Dezamăgit, mă așez pe iarba încălzită de soare. Încerc să găsesc o soluție, dar, în cele din urmă, privind în jur, realizez că acel loc este magic și că magia ar fi bine să rămână tăinuită, în spatele perdelei de copaci. Aproape trezit dintr-un amalgam de vis și realitate, aud pășind temător, tresărind la fiecare trosnitură de vreascuri uscate, o vietate patrupedă, cu ochii mari și iscoditori... Prin desișul de arbuști îmbietori cu parfum și culoare, ninși cu o puzderie alb-rozalie de flori, decupați dintr-o poveste greu de refuzat ochiului uman, un pui plăpând de căprioară și-a făcut apariția. Căuta ceva... poate acele locuri care ne atrag fără să vrem, fie că deținem puterea cuvântului, fie că vorbim cu acele sclipiri izvorâte din profunzimea ochilor. Uneori, întorcea capul, căutând privirea încremenită a mamei lui. Nesiguranța nu l-a oprit să-mi adulmece căldura emanată de trup. Privirea patrupedului mă tulbura. Nu mai văzusem până atunci un pui de căprioară. Voiam să-l ating, să-i mângâi blana mătăsoasă, dar mâinile parcă prinseseră rădăcini. Eram și eu, parcă, copacul pe care-l dorea puiul de căprioară. Acum simțeam seva pământului. Stridulația produsă de greieri dispăruse. Se auzeau doar inimile noastre, una ticăind mai tare de spaima necunoscutului. În liniștea ce păruse o veșnicie, un ciob strălucitor, parcă desprins din înaltul cerului, s-a așezat pe boticul umed al patrupedului. Aveam impresia că imaginația-mi joacă feste. Cine trimise metamorfa? Era un spirit dumnezeiesc, tăcut, ce știa să păstreze cu grijă secretele naturii, chiar și năzuințele oamenilor, ticluite în sclipiri de solzi argintii. Metamorfa se desprinse, survolând mărăcinișul explodat în floare, de-atâta îmbrățișare cu mâinile nevăzute ale soarelui. Purta în zborul ce sfida gravitația dorințele mele și cine știe, ale micuțului patruped, ale ființelor necuvântătoare. Se spune că doar unora se arată această metamorfă, acest „Albăstrel”. Pentru o clipă am închis ochii, pentru a-mi întipări în memorie cele două ființe, una a văzduhului și cealaltă a pământului. Cerul dorea să fie una cu pământul, îndesând norii de un alb îndoielnic într-o pungă mare, diformă, o arcă plutitoare, o umbră a pământului. Dintr-o dată, au început să curgă în stropi mici și reci, speriind vietățile iubitoare de soare. Abia atunci am realizat că au dispărut metamorfele. S-au transformat în petale, în frunze sau în altceva... probabil în iluzii trecătoare. Razele de soare încercau din răsputeri să străpungă picurii mărunți de ploaie, creionând asupra orizontului cupola unui superb curcubeu... liniște și pace, îngemănarea dintre cer și pământ. Simțeam cum stropii reci de ploaie îmi potolesc simțurile, vâlvătaia focului din suflet. Am început să alerg... fugeam de ce? Apoi mi-am amintit de puiul de căprioară. M-am întors, căutându-l cu privirea. Micuțul patruped a rămas neclintit. Cu nările dilatate adulmecă depărtările. Simțea că devenise depărtarea însăși, că putea atinge orizontul, că distanțele nu mai contau. Nu mai aveau cum, nu mai puteau. Atunci lăsă lumina să-i atingă fruntea, inima. Câteva secunde mai târziu, porni în goană, pe urmele mamei sale. Acum sunt undeva, oriunde, unde mintea mea ar putea să pătrundă, în desișurile mirifice, ale arbuștilor. Se înnoptase ...

ITT

100

Debut în lumea AC

Alexia Ploscaru, frumusețea zâmbetului, oglindită în măiestria talentului

Alexia este o tânără, de 16 ani, născută în orașul Sântana, județul Arad; aici a terminat școala generală, aici a făcut primii pași în misterioasa lume a culorilor, aici a învățat să iubească frumusețea lumii ce o înconjoară, dar, mai cu samă, să iubească oamenii, răsplătindu-i cu un zâmbet cald și luminos, cu bucuria cunoașterii, cu un comportament demn de urmat de generația din care face parte. Talentul ei își caută sens și rost la Liceul de Arte „Sabin Drăgoi”, din Arad, unde, în prezent, studiază artele plastice. Participă la diverse proiecte, premiată la diferite concursuri, un tânăr care se implică în diferite activități ce vin să ilustreze și să definească drumul ales pentru exemplificarea talentului înnăscut; unul din recentele premii obținute este Premiul Special la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019. Folosește creionul, tușul, penelul, culoarea, cu măiestrie și curaj, pe suporți, de la hârtie, carton, pânză, până la zid(în pictura murală). Alexia este un artist, un tânăr artist, care va reuși să ne lumineze sufletele cu viziunea și talentul ei, în identificarea existenței noastre telurice. Perseverentă cu ea, din dorința de-a atinge limitele, exprimă în lucrările ei căldură și lumină, bucuria vieții, culoare și formă, toate tratate cu un deosebit simț artistic, ce se maturizează și se definește pe măsura trecerii timpului. Încă drumul ei este la început de căutare și identificare, dar am convingerea că sub o îndrumare corectă și profesionistă a dascălilor actuali, Alexia își va găsi rostul și sensul talentului ei, astfel, frumusețea zîmbetului ei se va oglindi în măiestria talentului. Îți mulțumim pentru talentul tău, pentru frumusețea zâmbetului tău! Mult succes, Alexia!

STelu Pop

101

Debut Ã®n lumea AC

102

Debut Ã®n lumea AC

103

Semnal editorial „Răzvrătiții”, testimonialele Strălucitorilor Mihai Cotea Cărțile Cristinei Nemerovschi mereu au purtat un mesaj puternic, măcar unul. „Răzvrătiții”, a șaisprezecea carte a Cristinei, nu rămâne în urmă, din acest punct de vedere.

Cel mai recent roman al Cristinei nu spune o singură poveste, spune mai multe povești, poate mult mai multe decât ne putem da seama imediat ce trecem de ultima pagină, pentru că prin intermediul poveștii spuse de Daria sau de Puppy, prietenul ei cel mai bun, sîntem puși în fața unei realități tabu pentru mulți dintre români: suicidul. Dar această carte nu este despre sinucigași, de fapt, ci despre cei care dor. Despre persoanele care au făcut un pas înainte în ele și au recunoscut faptul că înăuntrul lor e furtună, iar nimicul de afară nu-și mai are rostul, e absurd.

„Răzvrătiții” e și despre prietenie autentică, despre cei cărora le pasă, despre oamenii vii și frumoși pe care mulți nu vor să-i vadă sau pe care-i pun undeva la marginea „normalității”, pentru că au curajul să se arate nuzi, fără opreliști, și nu prea știu în care alt sertăraș să-i așeze. Romanul ăsta e despre o lume întreagă și nu știu dacă mă hazardez când spun că n-am mai citit vreun roman de-al Cristinei cu o bătaie atât de lungă (și credeți-mă că le-am cam citit pe toate).

Daria e o fată care pare să le aibă pe toate. E frumoasă, asumată, sclipitor de inteligentă, are prieteni pe măsura ei (îi reîntâlnim în roman pe Vicky, Tedy și Coco din „Nymphette_dark99” și „Vicky, nu Victoria”), îl are pe Puppy, cel mai altruist prieten pe care-l poate avea cineva și are o bunică șuie și faină la inimă (Adele). De ce ar vrea Daria să se sinucidă aruncându-se de pe cel mai mare mall din Capitală? Ce-i lipsește? E doar o pasă? Teribilism? Poate că mulți ar înclina să creadă asta, dar nu, Daria nu e omul care vrea să atragă atenția proștilor, Daria a simțit prea mult până la vârsta ei. A luat o supradoză de simțire, a trăit mai mult decât mulți s-ar putea lăuda pe la optzeci de ani, s-a uitat la restul și n-a mai putut să se mai vadă niciunde apoi. E atât de frumos cum reușește Cristina să-ți arate România de la fereastra unei cărți căreia îi stă bine ancorată (doar) la parter, uneori făcându-te să crezi pe alocuri că ceea ce-ți redă e doar o născocire literar-paroxistică pentru ca, după ce ai clipit, să te recunoști în cel din fața ta: „a, da, uite-mă și pe mine. Uite-l și pe X și pe Y. Așa sîntem. Știu multe persoane așa”. Evident, „Răzvrătiții” nu e pentru cei orbi sau cei care poartă ochelari de cal și preferă să trăiască la jumătate de preț. Nici pentru proști, mai ales pentru ei nu e, n-ar înțelege nimic.

Romanul e împărțit în două: Smoala nesfârșită a lumii și Depărtările. De-a lungul celor trei sute și ceva de pagini, „călătorim” în spațiu și timp prin România, SUA, anii de demult (alături de povestea fascinantă a lui Adele), în realitate sau în amintire/închipuire și aproape fiecare personaj are câte o poveste fascinantă, demnă de știut, până și cățelul Victoria. Dacă cineva crede că romanul poartă un discurs amar, trist sau greoi, doar pentru că are în prim-plan subiectul sinuciderii, e pentru că încă nu a citit-o pe Cristina Nemerovschi. Cristina nici măcar nu te va plictisi cu o singură temă, ci îți va oferi mult mai mult. Îți va spune cum poți face bullying-ul să fie mișto, îți va arăta oameni frumoși la suflet de toate vârstele, te va șoca(?) arătându-ți Marea Adunare a Proștilor din România, îți va arăta cât de mult contează cicatricile în viața unui om care poate spune la final că a Trăit, va vorbi despre abandonul părintesc sau despre cyber-părinți și urmele pe care le lasă până și-n cei mai puternici oameni, despre alb-negru și culori, despre toată lumea. Uneori am impresia că romanul ăsta a înglobat o lume întreagă între coperțile lui, sublim și atât de absurd. „E de mirare cum cei mai mulți oameni reușesc să supraviețuiască fiecărei zile fără să cadă în golul din propriul cap. (...) Să crezi că tot ceea ce alții consideră defecte te fac unic, sunt lecțiile tale, ceea ce aduci doar tu pe lume”. „Ție ce ți s-a stricat înăuntru și de ce?” 104

Semnal editorial Printre mai multe sclipiri de genialitate și câteva pasaje cu iz suprarealist, Cristina spunea la un moment dat, prin intermediul unui răzvrătit, nu mai știu care, că oamenii din anii de tristă amintire știau să se bucure mai mult de ce le dădea bun viața, spre deosebire de cei de acum, cu toate libertățile și facilitățile avute sau cu supradoza prostească de „fericire” pe care o înghițim zilnic. Avem de toate, dar sînt mai mulți oameni goi decât atunci. Goi în ei, cârtițe. Avem mai multe „cârtițe” decât existau în perioada întunecată a Epocii de aur și prea puțini unicorni, iar atunci când apar, cam ca în savană, cel mai probabil sînt „împușcați” ori hăituiți sau arătați cu degetul, pentru simplul motiv că există așa și nu altfel. Din foame de gol, gol din ăla banal și pătrățos, unul din motivele puternice ale depresiei de azi. E plin de ambalaje, dar conținutul dezamăgește.

Nu-mi ajunge un motiv pentru a spune de ce și cât de mult mi-au plăcut Răzvrătiții Cristinei. Sunt convins că, pe undeva, cartea asta va ajunge emblematică încă mulți ani și va reda fidel o realitate atât de rotundă cum nici în cărțile de istorie (sau mai ales acolo) nu vei citi. Da, Răzvrătiții e cartea de istorie a epocii ei. Și nu numai. „Dacă aș muri mâine, ce ai ține minte din mine?”. Strălucirea, Daria, strălucirea.

105

Semnal editorial „Realităţi interzise” - Preludiu editorial Anica Andrei-Fraschini

În căutarea de literatură pe plac, urmăresc ceea ce-mi trezește emoția neapărat intelectuală. Ceva trebuie să vibreze în inima și sufletul meu, dar este imperios necesar ca mintea să beneficieze de o anume desfătare.

Cititorul de beletristică este privilegiat, el alege. Criticul literar - expertul - trebuie să citească tot. Dar, chiar și pe plaja preferințelor, însetatul de slove ajunge să facă o departajare. Nu după calitatea pe care o poate atribui scrierilor, ci numai și numai în funcție de rezonanțele pe care creațiile citite le stârnesc în ființa lui. Noi ne întregim prin carte, nu-i așa? Ei bine, în cazul meu, pentru a ajunge să parcurg o poezie până la capăt sau să intru în tainele unei creații în proză, e nevoie de o scânteie, uneori de o flăcăruie, care să se nască în mintea mea, imediat după parcurgerea primelor rânduri sau pagini. Scânteia duce la curiozitate, apoi apare foame de lectură, în toată regula. Dacă mi se întâmplă să citesc cu înverșunare un text care nu mă atrage de la început, este numai și numai pentru că mi-a fost recomandat de un prieten valoros. În rest, aleg după criteriile mele.

Când am descoperit scrierile dragei poete Ana Ardeleanu, am fost cucerită de la început. Am plasat-o printre autorii contemporani preferați și m-am simțit norocoasă că-mi umplu plămânii din același aer al Planetei din care respiră și ea... Ana revarsă în scris o paletă amplă de trăiri, în metafore desfătătoare. Mă încântă plinătatea expresiei. Ce mi s-a părut cu totul remarcabil în poezia ei este materialul pe care îl preia din realitate, din viața de zi cu zi, pentru a-l îmbrăca în haina poeziei și a transmite, cu sintagme ample, bogăția de sentimente pe care ea însăși le nutrește. Scrisul Anei se derulează într-o creștere continuă. Dacă începi lectura unui poem, nu te poți sătura și treci la următorul. După ce ai terminat un volum, îl poți relua și sigur vei descoperi semnificații noi, vei pătrunde noi mesaje subtile.

Am avut ocazia fericită și privilegiul de a parcurge două manuscrise de-ale poetei Ana Ardeleanu. M-am simțit ca și cum m-aș fi desfătat cu mirosul cald al celei mai bune pâini, ieșită din cuptorul tradițional, din satul autentic, românesc. După care, am gustat o porție bună, îndestulătoare, când pâinea s-a răcorit exact atât cât trebuie, pentru a o savura pe îndelete. Fără nimic altceva. La Ana, obiectele, cadrele, acțiunile, sentimentele, toate apar versificate și curg în așa fel, încât te acaparează. În ansamblu, manuscrisele pe care le-am parcurs mi-au creat ambianța unei alte vieți, una interioară, pe care poeta urmează să o expună tuturor, când cartea sau cărțile vor vedea lumina tiparului. Cititorii se vor putea înfrupta, după plac, la rândul lor. Ana baleiază trecutul, cu ochi încă îndrăgostiți, se joacă uneori cu prezentul și tentațiile lui, dar proiectează și un viitor lucid, înțelept, concentrat în esențe. Ce vine din trecut poate să pară a fi devenit un prezent perpetuu, fiind vorba de iubire: „Stai cu mine în față". Cuplul este central, subliniind ideea de „noi doi". Acest cuplu este universal, pentru că, în legătură cu el apare „ideea de frumos" și multe dintre obiectele vestimentare sau de trebuință într-un cuib. Dar iată că apare și „virgula", împreună cu „respirația", „sfâșierea fustei", literele se amestecă și ele în dorința de a nu lăsa iubitul să plece, ci a-l păstra până la adânci bătrâneți, chiar și printr-o sechestrare, fixându-l cu ajutorul „tocului cui", de la pantof. Gândul ei, al iubitei, ar fi trebuit să fie „năsturel roșu”, în „gaica gândului” partenerului. Apare „Riscul”, „Albastrul”, „Rosa”, apar „Cămăși de metafore fine” și chiar vecinii, ca personaje universale. Ochii sunt „decupați din materialul neconvențional al cerului” și sunt plini de intenții, una dintre ele putând chiar „prinde între palme” - minunată figură de stil, ce lasă „captura” la latitudinea cititorului... Ca și „Fluturii albi, eliberați din plasa de metafore a imaginației”... Poeta vorbește cu pașii ce nu se aud, pentru că sunt preocupați de „praful drumului sinuos de toate zilele”. Cineva a fost „inginerul acestei vieți” și, după „șuruburi”, „metafizică”, „sex”, se dovedește că acel „cineva” a fost Dumnezeu. 106

Semnal editorial În poezia Anei, se poate petrece o însurătoare cu „șerpoaica ce înghite cucuveaua”, iar nunta va avea loc „între cei doi plopi, ce-mi vor crește copiii înalți”.

În lirica Anei, „toate poemele sunt ude", o înserare este „degrabă vărsătoare de sânge pe linia orizontului", parafrazând mențiunea făcută de cronicarul Grigore Ureche, asupra domnitorului Ștefan cel Mare. Ana se simte o „biată călugăriță a culorilor și versurilor calde". Dar „miezul unor trăiri autentice se înmoaie în lapte de mamă". Colosal, aș spune! În creația Anei Ardeleanu, „mingea poemului", jucată de un „as al poemului", „mingea metaforei", ridicată peste plasă, ajunge să înscrie, spre deliciul spectatorilor. Conștiința valorii proprii se strecoară delicat, printre vocabule. Spectatorii prind între palme „îngerul" ce a inspirat „lovitura de grație". „Orice lucru are prețul lui, tabieturile lui, oglinzile lui."

Poemele Anei sunt hrană spirituală, din care să-ți poți îndestula mintea și sufletul, în momentul lecturii. Iar din sațietatea creată, se poate trăi un timp, visând cu ochii pe zare sau înșurubându-te la corvezi inevitabile, pe care le vei îndeplini mai bine, categoric. Eu așa am simțit și așa mi s-a întâmplat. Sper să apară în curând cărțile al căror conținut mi-a fost dăruit cu generozitate de creatoarea Ana Ardeleanu, înainte de a ieși din șpalt - ca pâinea caldă din cuptorul curat - și cât mai mulți consumatori de artă poetică să se înfrupte în voie, spre deliciul minții și al sufletului. Realităţi interzise

Stai pe pragul serii

Ating cu mâna Ceafa realităţilor interzise Simt creierul zbătându-se sub palma mea, Simt fiorul lui ieri săpat, precum o tranşee, În spaţiul vulnerabil al minţii, Doi centimetri depărtare de ghid, De cel ce reprezintă oficial materia cenuşie, Din esenţa căreia Răsar seminţele poeziei şi filozofiei Pe care mulţi le caută Creând un risc din această dorinţă, Pentru că realitatea se pliază pe o altă realitate, Cum vârsta se pliază pe o altă vârstă Ce trebuie supusă încercării, Tranchilizată cu verde, apoi cu albastru, Atunci când creierul are nevoie de senin Şi păsările zboară pe deasupra sa, Cu un surplus de roz pe aripi, Gata de reproducere, Gata pentru a împărţi cu mine darul.

107

Jumătate în lumea ta, Cealaltă jumătate în lumea mea, Precum articolul nehotărât Pe care l-am împuşcat între ochi, La prima lectură, Şi toată seara am primit reproşuri Din partea îngerilor Care cinau în sufletul meu, Aplecaţi asupra unei porţii duble De nedumerire, Dorind să-şi folosească influenţa În vederea studierii comportamentului Acelui articol Ce, în final, ar putea elibera Prin geamul unui cais înflorit Fluturii rămaşi captivi În propria-i nehotărâre.

Semnal editorial Joacă-te cu mine

Gândul meu

I-am spus, Plaja e largă, ficţiunea ne permite Să desenăm peşti pe nisipul alb, Nisipul poveştilor de iarnă, Ca o gravitaţie a celor ce s-au născut prea târziu, Pentru a ne fi părinţi, Şi prea devreme, pentru a ne fi copii. Castelul îl vom ridica Amorsând voinţa şi credinţa În forţa imaginaţiei, în forţa lui A Ce trage, după sine, tot alfabetul, Tractează marea în universul inimii sale Şi de la capăt. Orice ipoteză se ia în calcul Când trebuie să cânţi în faţa castelului, Iar nisipul alunecă în înserare, Închizându-ne uşa în nas Şi...asta este! Cântăm degeaba la mandolină, Niciun castelan nu se lasă înduplecat, Astfel încât jocului să-i fie confirmate Armele imaginaţiei şi creativităţii, Ale partidei jucate pe fire de nisip Adunate în pereţii castelului, Până când vine înserarea şi dă cu piciorul În demnitatea rezistenţei lor. Niciun vapor staţionat pe apele nopţii Nu ne ia grija cuvântului Pe care încă nu l-am spus În jocul câştigător, Pe care încă nu l-am jucat.

Ar fi trebuit să fie în gaica gândului tău, Năsturel roşu. Numai că, dintr-o anumită prejudecată, A rămas neîncheiat, Doar notat pe albul pielii, Cu litere mici. Intenţia clară, de-a alinia nasturii, Seamănă cu încercarea de-a îndruma Un stol de vrăbii Ce şi-au pierdut orientarea Şi nu mai zboară prin gaica cerului În înfumurarea unei amiezi, Când, în mod justificat, Mi-a trecut prin gând să cos gaica Şi să nu mai las libertatea De-a fi mulţumit şi fericit, Oricui, pe nervii mei, Între sprâncenele mele, Prezente la şedinţa de lucru A gândurilor responsabile Cu alinierea planetelor, Cu ceasul bun, Dar şi gaica supragândului De-a fi mai fericit în înserare Decât la prima analiză a dimineţii, Pentru a încheia definitiv Şirul erorilor, Cu năsturelul roşu.

Casa proprie Frâng pâinea unui gând bun Şi o împart personajelor din poveste Ce n-au casă proprie, Pentru a-i fi adăpost de onoare Cuvântului care le descrie, Doar o masă de piatră, Unde sunt poftită Pentru a-mi aşeza mâinile, Nu în poala albă a unei zile de iarnă, Pregătite pentru a asculta o nouă poveste, Ci pe capul de copil Al lui Cupidon, A cărui prezenţă Îmi dictează formula dragostei, Pentru a o scrie La tablă Pentru tine Şi pentru oricine crede În miracolul său. 108

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate

„Tradiții și spiritualitate”

Antologie editată și tipărită de Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură” în Colecția AC- 2019 https://issuu.com/stelupop/docs/t_s-_bt-final-09_07_19

Obiceiuri din Postul Mare Lilioara Macovei Postul cel Mare şi sfânt reprezintă o perioadă de preschimbare, în care omul poartă în fiecare zi o luptă numită bună, care are ca scop principal ,,o transformare, o schimbare duhovnicească întru totul a simţămintelor şi dorinţelor, a nevoilor şi gândurilor, a cugetului trupesc.” Prin rugăciune, cu credinţă, toate se preschimbă în Postul Mare, de aceea chemarea noastră la post este ,,să ne săturăm duhovniceşte, în vreme ce ne înfometăm trupeşte.” Mărturisim că simţim ,,milostivirea infinită a lui Dumnezeu, care merge de bunăvoie spre Răstignire.” Aşa ne străduim să devenim împreună-mergători cu Hristos, pentru că dorinţa noastră este să ajungem la acea destinaţie unde ne întâmpină bucuria unică, slava Învierii. Postul Mare are acest scop. Trăim acum o perioadă de postire, una de sfinţenie, una de adâncă şi intensă căutare a lui Dumnezeu. La ,,lăsatul secului”, gospodina pregătea mâncare din carne, la noi în zonă se făcea borş cu carne de porc (carnea era luată din oala de lut unde era pusă la păstrare după ce a fost prăjită şi acoperită cu untură sau luată din pod, unde era ţinută carnea şi slănina afumată, pe culme) în care se puneau zarzavaturi de la borcan, uscături (mărar şi pătrunjel uscat la umbră din vară) şi acrit cu borş de putină făcut din tărâţe din grâu, cu mlădiţe din vişin. Pe lângă borş, se scoteau cârnaţii de porc şi muşchiuleţii (puşi în altă oală de lut, tocmai de Crăciun când se tăia godacul), curechi murat tăiat feliuţe, stropit cu ulei şi chiperi (piper) şi lângă toate astea, se răsturna mămăliga, după ce a fost fiartă aproape o oră în ceaun de tuci. Se servea întâi câte un păhăruţ din rachiul din perje (prune curate) sau samahoancă (rachiu din sfeclă de zahăr coaptă în cuptor, apoi dospită şi făcută distilarea). La sfârşit se bea câte un pahar de vin. Aşa se făcea de ,,lăsatul secului”. A doua zi, numită ,,spolocania”, se spălau toate vasele cu ,,leşie”, pentru a înlătura toate urmele de grăsime animală, vasele ducându-le în pod şi fiind înlocuite cu altele, pentru mâncarea de post. ,,Spolocania” era o zi de la sine luată ,,de când lumea la noi”, ca să fie consumate ultimile resturi din ,,mâncarea de frupt”, ca să nu rămână spre stricare, era păcat în faţa lui Dumnezeu, se făcea cruce şi se spunea ,,Doamne iartă-ne, dacă greşim!” Urma ,,săptămâna albă” în care se mânca lapte, ouă, brânză şi apoi Postul Mare, şi timp de 109

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate patruzeci de zile, gospodina casei, trebuia să facă mâncare numai de sec. Obiceiul la noi în sat era să se facă ,,găluştile cu crupe”, adică sarmale cu păsat, cum se spune în alte părţi. Grăunţele din ,,popuşoii moldoveneşti” se dădeau la râşniţă (două pietre suprapuse, dintre care cea de deasupra se învârtește cu ajutorul unui mâner şi pe gaura din mijloc a pietrei de deasupra se puneau grăunţele) şi se făceau ,,crupele”, acestea se spălau foarte bine cu apă calduţă, să iasă ,,hoaspa” (coaja de la grăunţe), se amestecau cu ceapă prăjită în ulei de floarea soarelui, cu mărar şi pătrunjel uscat, chiperi şi sare şi se înveleau cu foi de curechi murat sau frunze de vie puse la sărat. Găluştele se fierbeau jumătate de zi în rola sobei sau pe plită şi chiar dacă dura atât de mult, erau foarte bune, căci aşteptarea nu era degeaba. Obiceiul era ca sâmbăta să se facă plăcinte cu bostan alb (dovleac ),adică ,,varzare” impropriu spus pentru că nu erau cu varză, dar aşa le numeau toţi cei din zona mea şi aşa le spun şi acuma. Ţin minte că în sat era moş Octav Cumpătă, care punea butoaie de păltăgele, pepeni (la noi se spune la castraveţi), harbuji (pe-pene verde), chipăruşi (ardei gras) frunze de ţelină şi alte cele şi toată lumea cumpăra murătură de la el. Cumpăram şi noi, de cinci lei ne dădea într-o oliţă verde smăţuită, parcă o văd, de vreo două kile, dar nu prea mai ajungea mare lucru acasă pentru că tot gustând din ,,moarea limpede ca cristalul” se cam termina. Murătura asta o foloseam la fasole prăjită, mâncărică de cartofi şi era o bunătate. Noi, copii mergeam cu mama la biserică să ne împărtăşim după vreo săptămână de post, pe care-l ţineam fără nicio problemă pentru că toţi în casă mâncau la fel, şi alte pofte nu erau. Când veneau bucovinenii (oameni de pe la Suceava) cu mere de vânzare în Postul Mare, era mare bucurie, tata, la fel ca mulţi alţi oameni din sat, dădea un sac de grăunţe şi lua jumătate de mere. Mirosul lor era atât de plăcut, că şi acum îl simt. Mama le ţinea în ,,camera din sus” şi mai punea la copt câteva, mai ales seara, în rolă, apoi toată casa era plină de mirosul de măr copt, dar le mâncam numai noi copiii, ceilalţi ai casei se mulţumeau doar cu mirosul. Alte mâncăruri care se făceau în Postul Mare erau borşul cu urzici, simplu cu orez şi ceapă sau cu fasole. Urzici prăjite cu multă ceapă înmuiată în ulei de răsărită (floarea soarelui) şi cu mămăliguţă erau foarte bune. Pe lângă garduri, la lumina soarelui, de-acum puternică, creştea ștevia, din care se făcea borş, prăjită sau se înveleau găluştele cu crupe. Se făceau ,,găluştele împrăştiate”, adcă un strat de crupe cu ceapă prăjită, morcov călit şi ceva pătrunjel verde la urmă, un strat de frunze de stevie până se umplea cratiţa. Se fierbea pe plită până era gata fiartă şi se putea mânca. Era o bunătate. Seara, după masă, mai veneau vecinii la taifas, fiecare cu câte o treabă de făcut, adică, femeia împletea ceva (colţuni, ilice, flanele, mănuşi) din lână, iar soţul ei era cu povestirea, apoi el, cu gospodarul-gazdă spuneau diverse întâmplări frumoase, serveau un vin fiert sau împleteau ghiciuşti (bici cu şfichiul din piele de porc prelucrată), confecţionau mături şi chiar opinci. La vinul fiert, pe masă era pus grâu prăjit în tingirea de rolă (era o tavă folosită numai la copt în rolă sau pe plită seminţe de dovleac sau cartofi copţi, ori mălai). Ziua, gospodina casei avea puse ,,stativele”, adică războiul de ţesut orizontal. Cam la douătrei case era aşa ceva. Se ţeseau ,,codare”sau ,,ţoale”, lăicere sau cuverturi de un ,,lat de spată” (o spată de acest fel avea vreo şaptezeci de centimetri şi o cuvertură ,,întreagă” era formată din două laturi). Copiii ajutau şi ei la ţesut, făceau ,,ţăgi” , acestea fiind făcute din bucăţi de circa douăzeci de centimetri din tulpina de stuf uscată, pe care se înfăşura firul folosit la ,,bătătura” ţesăturii. Aceste ,,ţăgi” erau puse în suveică, iar aceasta era trecută printre firele ,,năvădite” alte războiului. Călcând ,,călcătorii”, se integra acest fir între cele ,,nividite” si cu spata se ,,bătea” de câteva ori, pentru a fi siguri că este uniformitate în întinderea viitorei ţesături. Când se ţeseau lăicere, cuverturi, covoare din lână, această ,,bătătură” era din lână vopsită natural. Se fierbeau diverse plante (coji de ceapă, flori de tei, coji de nucă verde şi uscată, diverse rădăcini de plante, etc.) şi în acea fiertură se cufundau firele făcute ,,calepe” (adică, firele erau date după un spătar de scaun sau vârtelniţă, obţinându-se un val din multe fire, apoi se răsuceau şi legau din loc în loc). Năvădeala la aceste ţesături era din bumbac sau din lână, mai ales la ,,covoarele alese”. La acestea din urmă, nu se mai dădea cu suveica, ci numai cu mâna se umbla cu firul de ,,bătătură” după vreun model, apoi se bătea cu furculiţa sau pieptene greu. În Postul Mare se coseau diverse cusături pe pânză de casă, se croiau şi coseau şervetele (ţesătura pentru şervete era val întreg, apoi se măsura şi se tăia). Mentionez că vopsirea firele de ,,bătătură” pentru ţesături se făcea afară, în vase mai mari, folosite numai în acest scop. Se făcea o ,,chirosteie”, se punea vasul cu apă, împreună cu toate frunzele, rădăcinile sau florile plantelor, care, fierte, colorau apa mai intens sau mai diluat, depinde câtă cantitate de plante era pusă şi cât timp se fierbeau. Se făcea foc şi când începea să fiarbă, se puneau calepele de fire şi se ţineau acolo funcţie de cât de intens se voia culoarea,mai mult,mai închis la culoare,mai puţin, mai deschis. 110

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate În Postul Mare se mergea la clacă, organizată de un gospodar care avea de făcut anumite treburi în casă, de obicei tors lână sau cânepă, făcut calepe sau gheme pentru,,bătătura” folosită la covoare, lăicere, se tăiau cordele pentru a face,,ţoale” sau ,,codare”. Pe parcursul Postului Mare, bunica mamei mele venită de pe la Dumbrăvenii de Suceava, încrestea ouă şi a învăţat-o şi pe mama mea să să facă acest lucru frumos pentru Paşte. Tata pregătea o ,,chişiţă” din tablă foarte fină, un vas mic unde se punea ceară curate de albine, pentru ,,încrestare”. Oule erau folosite pentru mâncare, nu se înlătura nimic din conţinutul lor, doar că această activitate se făcea cu vreo zece zile, maximum, înainte de Paşte, iar dacă era cald, se făcea în săptămâna mare pentru a nu se învechi. Aproape de ,,Florii”, dacă era cald afară, se văruia interiorul casei, se spălau anumite lăicere, covoare, ţoale, se împrospăta aerul tuturor camerelor, se schimbau perdelele, se vopseau sau spălau bine ferestrele, uşile, podurile (tavanele). Multe tavane erau ,,sufite” şi doar se ,,colbăiau” cu aripa de gâscă. În săptămâna premergătoare ,,Floriilor” toată casa era aranjată pentru Paşte. Doamne, câtă bucurie aveau oamenii înainte de Paște şi ce frumos îşi trăiau viaţa! Dicţionar de regionalisme: chipăruşi- ardei gras chiperi- piper chirosteie- un cerc din fier cu picioare pe care se puneau vasele cu apă pentru a fierbe afară chişiţa- instrumentul cu care se desenează cu ceară fierbinte ouăle de Paşte. claca- adunare de fete şi băieţi la casa unui gospodar care le dădea de făcut anumite munci, dar pe care îi omenea cu vin, pâine sau mălai şi la sfârşitul clăcii se juca de bucurie (muzica era asigurată de un violonist sau acordeonist şi un dobaş, un toboşar) codare, ţoale- preşuri din cordele (fâşii din material textil folosit ca ,,bătătură” la confecţionarea codarelor) colbăi- înlăturarea prafului cu o aripă de gâscă, acesta fiind curată şi fină, se lua praful de pe locul ,,colbăit” colţuni- ciorapi culme- un suport din lemn de forma unei bare, pe care se puneau cârnaţii la uscat după afumare, carnea afumată fusceii- forme din lemn făcute după tapla piciorului pe care se calcă şi se schimbă poziţia firelor de bătătură vis a vis de cele de urzeală ghiciuşcă-bici pentru mânatul cailor godac- porc de vreo opt luni, dar care concura cu porcul de un an şi care se tăia de Crăciun încrestare- desenarea ouălor cu chişiţa năvădire- trecerea firelor de urzeală prin spată popuşoi- porumb sufit- tavan făcut din şipci de lemn şi acoperite cu lut

Pasiunea pentru tradiţie Maria-Daniela Ivănuşcă sat Iurești, comuna Todireni, județul Botoșani Pasiunea și dragul pentru textile, dat în special pentru meșteșugul în sine, au venit încă din copilărie, din perioada în care femeile încă mai lucrau. Mereu eram uimită de multitudinea de fire. Aşa că, întorcându-mă la origini, într-o mică locație fără prea multe detalii arhitectonice, cu doar câteva instrumente rudimentare, am început să dau viață acestor covoare, care constituie biletul meu de intrare la mai toate târgurile. Epoca modernă promovează foarte mult fibrele sintetice, de aceea puţine sunt ţesăturile de unde te poţi inspira. Ce are România special în privința ţesăturilor? Toate aceste piese, sunt pentru decorarea interiorului locuinței produse în industria casnică, realizate de creatorii din sat, cu gândul la frumos. 111

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Atât tehnica, cât și utilajele sunt cât se poate de simple. Războaie verticale şi orizontale cu toate accesoriile necesare, nemecanizate, bineînțeles. Războiul vertical are în componența lui două picioare verticale, perpendiculare pe pământ, care au aceeași dimensiune, două bare verticale numite chingi, o altă bară rotundă numită sul și o altă bucată de scândură egală ca și dimensiune cu chingile , numită spetează. Montarea acestor piese se numeşte ,,împănatul războiului.” După montarea pieselor se poate începe, propriu zis, confecționarea produsului. Ca materie primă, folosim bumbac și lână (încercăm să o lăsăm în culori naturale), deci fibră naturală. Confecționarea covorului începe cu urzitul, adică luăm firul de bumbac, îl legăm de sul (care este asezat paralel și foarte aproape de chinga de jos), îl trecem pe dupa chinga de sus, îl coborâm și îl trecem prin fața chingi de jos, apoi îl înfăşuram pe sul. Repetăm această mișcare de câte ori este nevoie pentru a obține numărul de fire dorite. Apoi se face crucea, adică, se separă firele: unul în față, unul în spate, fiind delimitate cu ajutorul spetezei. După urzit, începem bătutul lânei, adică se trece firul de lână printre firele de bumbac. Într-un sens se iau firele din spate, iar în celălalt sens cele din față. Se repetă această mișcare de câte ori este nevoie pentru a obține înălțimea de țesătură dorită. În ceea ce priveşte ,,motivele”, la fel ca și celelalte piese din întreaga artă populară, produsele pe care le realizez au o multitudine de motive decorative, începând de la cele mai simple în ,,scaune”, ,,vrâste”, mergând spre cele mai complexe : geometrice (zig-zag, romb, pătrat, linie frântă), motive vegetale (arborele vieții), motive aviomorfe (păsări), motive antropomorfe (copii prinși în horă). Toată această lume pe care o realizăm și o expunem pe țesături, toate aceste motive nu sunt ale mele, sunt ale tuturor. Ca meșteri intervenim cu talentul și imaginația noastră pentru a pune în valoare toată această multitudine de motive decorative și elemente care formează diferite compoziții folosind, bineînțeles, și o cromatică armonioasă și echilibrată. Fiind piese folosite pentru decorarea interiorului, se înţelege că pot avea diferiți utilități. Pot fi așezate pe perete (păretarul, scoarța), pe laiță, adică pat (lăicerul), pe jos (covoarele, preșurile din lână sau cordele). Brâiele și trăistuţele fac parte din altă categorie, dar țesătura și tehnica de lucru este aceeași. Toate aceste lucruri vorbesc despre noi şi despre dorința de a împlini un vis, acela de a promova zona în care ne-am născut și ne-am format fiecare. Toate aceste lucruri şi-au pus amprenta asupra felului de a fi. Ştergarele, lăicerele, scoarţele bunicii, m-au făcut să iubesc frumosul în simplitatea și, totodată, în măreția lui. Acesta este motivul pentru care astăzi lupt, pentru că nu aș vrea ca munca celor dinaintea noastră să fi fost în van. Ar fi păcat, pentru că mulți dintre noi încă nu conștientizează ce bogăție spirituală deținem.

112

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Feţele de masă ale Ludmilei Ludmila Creciun, Localitatea Lozova, Republica Moldova Doamna Ludmila Creciun este din ,, zona de centru a țării, la 40 km de Chișinău, cu claritate spre România”, cum frumos ne spune. Iată, ce ne spune această minunată meşteră populară:

,,Eu folosesc 5 ițe la țesut pânză. E o modalitate mai complicată fața de țesătură în 4-3-2 ițe. Se primesc mai multe ornamente, și-n plus, tot ornamentul se evidențiază la suprafață, adică pânza are numai o singură față- aşa se zice pe la noi. Folosesc obligatoriu ață de calitate, mercerizată, bumbac 100%. Mai combin bumbac, uneori, la dorință, în amestec cu mătase naturală sau, mai bine zis, vâscoză.

La broderia manuală, folosesc muline de calitate, care rezistă la detergenți chimici puternici, iar bumbacul pe care-l folosesc la țesut rezistă la temperaturi înalte și îndelungate de fierbere. Modific culorile în permanenţă, mai mult după dorința mea, câteodată folosesc natura pentru selecția corectă a gamelor de culori la o floare. Cea mai mare plăcere a mea este să aleg culorile pentru o nouă floare. Culorile se mai pot folosi și la dorința clientului sau le adaptez după tacâmurile care le are gospodina. Despre acest tip de ață pe care îl folosesc, se poate spune că e unic, nu se găsește liber în vânzare, îl comand printr-o anumită firmă care se ocupa de livrarea comenzii mele. Folosesc același tip de producător de fir, numai că grosimea diferă, astfel lucrarea mea este efectuată din același tip de fir. Pânză este țesută cu un fir mai subțire, dantela este croșetată cu același tip de fir, doar că mai gros. La ornament, folosesc același fir, numai că le împreunez mai multe la număr în 6-8-10 fire, la dorința mea. Avem unele ornamente atât la dantelă, cât și pentru pânză, care se foloseau anume în zona noastră de centru și mai cu seamă în trei sate, unde gospodinele concurau permanent între ele și se întreceausă vadă la cine e mai frumos și bogat ornamentul, atrăgându-și atenția ca gama de culori să nu fie “țipătoare”. Țeserea pânzei în 5 ițe anume îmi caracteriza satul meu, Lozova, unde am fost născută. Avem un ornament la dantelă (termenul de horbotică se foloseşte mai mult) și pe care femeile din satele vecine o numeau “lozoveanca”. Se mai zice- să se ducă lucrul “ca la Lozova”.

Dantela se numește “înnodată”. Eu cred că acest fel de ornament se trage de pe vremea turcilor. Aici e specifică împletitura, care se face din noduri- se mai numeşte şi nodul lui Solomon (am găsit această denumire din informația a unei cliente ale mele, care este foarte preocupată de dantela lucrată manual). Eu cred că aceaste compoziții ornamentale sunt compuse şi din fanteziile meșterelor, preluând modelele de pe timpuri. Am și prosoape unde am folosit ornamentul de horbotica înnodată “ca la Lozova”.

Vreau să menţionez că am luat medalia de aur de la o expoziție internațională cu tematica Tradițiile și obiceiurile moldovenești cu descrierea lor Am fost ajutată să mă pregătesc. Nu mă socotesc expertă, am studii de medicină, dar am profesat doar 4 ani. Mama mea a făcut toată viața ei lucrurile de mână , la ea am văzut și am luat de învăţătură.

La început, mama mea numai țesea, dar nu finisa lucrarea și niciodată nu mă atrăgea aspectul ei, nici procesul. Lucrând la spital, era o doamnă care se ocupa în permanenţă cu croșetatul feţelor de masa. Când a adus, odată, o faţă de masa să o arate cuiva, m-a atras acuratețea cu care era făcută, şi am fost foarte impresionată. De atunci lucrez.” 113

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Casa din Voivodeni şi ziditorii ei Maria Pădurean Pop Povestea adăpostului lor răspândeşte până astăzi aceeaşi simplitate şi echilibru ce caracteriza un mod de viaţă, cel al ţăranului de acasă, un loc de armonie şi odihnă. În căsuţa sărăcăciosă, cu pereţii din pământ şi paie, ai noştri şi-au găsit tihna, uma- nizând-o, şi-au găsit nădejdea şi forţa, crezând în trăinicia ei. Din bordeiul vremii, ei au ştiut mereu să respecte sensul creaţiei Divine, folosind preţiosul tezaur de înţelepciune al strămoşilor. Adăpostul, acel act de creaţie, acea realitate a propriilor fapte, le încălzea speranţa în ziua de mâine, iar ei tocmai asta căutau. Drumul caselor, de la cele mai simple, mici cât pumnul, acoperite cu paie şi cu pereţii din pământ bătut, al caselor cu pereţii ridicaţi din grinzi cu hăizaşuri, cu pământ pe jos şi ferestrele cât ochiul, a fost lung şi plin de „hârtoape”; de la cele cu o singură încăpere, la cele cu prispă sau târnaţ, cu friguria în faţa uşii (partea de prispă din faţa uşii de la intrare, prelungită către ieşire, sugestiv numită de ei), apoi, la cele cu două încăperi, „o cameră mândră şi-o tindă”, iar în ocol rând pe rând şi anexele: poiata, şura, coteţul, cămara, pivniţa, stăuăroiu, privada sau closetul, cum îi spuneau în sat, cum credeţi c-a fost ?! lung, greu şi anevoios. Bătrânii satului îşi amintesc și astăzi cum, într-o anumită perioadă „critică” a vremurilor pe care le trăiau, sătenii îşi făceau două uşi la casă, una în faţă pentru a intra în casă, iar cealaltă dădea în dosul casei, spre grădină, pentru ca, în anumite momente, dificile, uşa să permită „fuga din calea duşmanului”, încotro or vedea cu ochii, să meargă să se ascundă. „Feri-te din calea potrivnicului, dacă vrei să nu te ieie hingherii!” spuneau adesea bătrânii de atunci. Pe acolo ieşeau şi se ascundeau „unde Dumnezău îi ajuta”, din calea vremurilor dure şi chinuitoare pentru sătenii noştri. La intrarea în casă, în partea dreaptă, deasupra uşii, se afla o gaură rotundă unde îşi puneau cheia de la intrarea în casă, iar mătura „răzămată pă uşă” era semnul că „aici nu-i nimeni acasă”. În călătoria prin istoria adăposturilor, se poate reține faptul că oamenii îşi făceau în vremea aceea casele lungi, cu grajdul către drum, iar spre grădină casa se prelungea cu acea încăpere în care locuiau cu toți ai casei. Câte poveşti frumoase n-or fi ascuns „tinzile” caselor unde fetele fecioare strânse în şezătoare aşteptau feciorii să sosească şi să se încingă în „hora idilelor” din care, jocul: „La rând” era preferat, fiind un joc în care tinda îşi ţesea rolul ei, iar jocul nu lipsea niciodată din lumea lor. Gardul, la început din nuiele, ”lodbe”(scânduri) şi mai târziu din leţuri, marca ocolul sau curtea familiei. Fântâna, atât de importantă în ograda omului, era la început cu ”zvârdină” şi mai apoi cu roată şi ”durgalău”. Orice formă ar fi avut în timp, fântâna era dătătoare de apă bună şi rece, ca astăzi, de la frigider, indiferent dacă vara se lăsa peste sat cu pătura groasă de fierbinţeală. Ea ţinea odată şi loc de frigider, unde se depozitau lucrurile perisabile, şi reprezenta în lumea lor ceva sacru, ceva ce nu trebuia „spurcat” în niciun fel. Se cunoaşte bine obiceiul care interzicea mersul la fântână al nevestei care nu era ”curată”, amintit mai târziu în poveste. „La început-început, o fost fântânile cu cârlig, scoteu ţăranii noşti apă cu viderea (găleata) agăţată într-un cârlig. Prundu şi cenuşa sunt cuvinte ce ascund în ele o anumită vrajă. Ce-or fi vrând a spune vorbele atât de prezente altădată între pereţii adăpostu- rilor de atunci? Astăzi, am trece pe lângă ele, pentru că nu ne-ar spune nimic, ar fi lipsite de conţinut şi sens, le-am ignora precum multe alte „arătări” ciudate, din lumea lor. Dar prundul şi cenuşa îşi aveau în universul de acasă, rostul lor, firescul lor, simplu, la fel ca toată lumea în care respirau cu toţii „a viaţă.” Dacă intrăm în căsuţa joasă (poate sora mai „domneaţă” a bordeiului), din lemn, piatră sau „vaioaje”, cu acoperişul din paie şi loampa în grindă, imaginea ar părea desprinsă din altă lume. Şi-n împărăţia simplităţii lor, soluţiile prin care îşi croiau treburile zilnice erau la fel de simple şi la îndemână. Aşa a apărut şi „prundul şi cenuşa” în căsuţa lor. În casa cu prunci, când problemele şi nevoile le scăldau viaţa „musai era să te descurci că de aceea ţi-o dat Dumnezo minte!”. Aşa îl privim pe omul pitic, cu cămeşuţa lungă până la „ouăle” picioarelor desculţe, învârtindu-se prin casă „a nevoi”. Aşa îi „sufulca” nepoţelului cămeşuţa lungă, cu mâna tremurândă, tâna (bunica) şi cu ajutorul coceanului de mălai, a prundului din colţul uşii sau a cenuşii de pe „gozăriţă” (dacă era, dacă nu cu lopata), rezolvau situaţia. Nu e nimic hazliu în toată scena aceasta, e un tablou rupt din realitatea acelor timpuri. „Dacă oaia era cu miel şi afară ori în stăuroi era iarnă grea, ger, era numai bine adusă în casă, la căldură, ca să nu îngheţe mielul şi oaia să nu lepede. E, desigur, un tablou mai îndepărtat de timpurile noastre, de aceea ni se pare ciudat să-l auzim, să-l privim şi să-l mai şi înţelegem, iar pentru voi, poate „ciudată îndrăzneala de a prinde în poveste o lume ruptă din adâncuri, dar una reală”. 114

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Mesager al tradițiilor șvabilor din Sântana, județul Arad, în Germania, domnul profesor, Anton Bleiziffer Interviu realizat de profesorul Gheorghe Sinescu Recent, l-am întâlnit pe domnul profesor folclorist Anton Bleiziffer, fost elev al şcolii din Sântana, membru al Societăţii ,,Lenau” şi metodistul Arhivei de Folclor din Germania, consilier cultural, dirijorul corului din Freiburg, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu. - Vă rugăm să ne vorbiţi despre activitatea pe care o desfăşuraţi la Freiburg pentru păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor culturale, ale Sântanei.

- În Germania, noi cultivăm tradiţiile de pe meleagurile unde am crescut, din Sântana. Am importat folclorul nostru acolo, l-am adaptat la o situaţie cu totul altfel decât în ţară. De 17 ani, suntem organizaţi la Freiburg în cercul cultural ,,Comunitatea sântănenilor din Freiburg” pe care îl conduc şi cu care organizez serile sântănene. Am scos un CD dublu, cu toate grupurile muzicale din Sântana, cum este fanfara, formaţia de dansuri, cântece corale bisericeşti şi de peregrinaj, cântece cu instrumente tipice tradiţionale vechi (armonica). - Ce părere au localnicii despre activitatea cercului?

- Localnicii ne-au sprijinit cât au putut, în primul rând biserica, apoi oamenii cu funcţii politice şi economice, ne-au ajutat puţin material, dar ne-au sprijinit sufleteşte, ne-au încurajat şi, prin prezenţa lor la manifestările noastre, ne-au acceptat şi ne-au luat în seamă, nefiind marginalizaţi, aşa cum se întâmplă de obicei. - Prin manifestările pe care le organizaţi, faceţi ca România să fie cunoscută în lume.

- Aşa este, noi promovăm în primul rând tradiţia din Sântana, care este o localitate în România, o localitate cu trei etnii: românii din Comlăuş, nemţii veniţi în secolul XVIII pe aceste meleaguri şi ungurii, cărora nu le cunosc prea bine istoria, dar îi stimez. - Aveţi prieteni români, stabiliţi în Germania, care aderă la cultura tradiţională germană sântăneană? - Avem foarte mulţi prieteni români. Unii participă la manifestările noastre, unii joacă fotbal cu noi, alţii vin să mănânce nişte mici făcuţi de nemţi pentru români şi pentru localnicii germani. Vin la seri de romanţe pe care le organizăm periodic, la ,,grilfest”, într-o zi de vară frumoasă, cu băuturi, mici, cântece şi jocuri în aer liber. - Se mai păstrează, la Freiburg, costumul popular, de sărbătoare, din Sântana?

- La Freiburg, nu, dar am avut nişte fete care au îmbrăcat, cu diferite ocazii, portul Maicii Sfinte Maria. Acestea au împodobit festiv locul unde s-a ţinut slujba religioasă, ţinută pentru comunitatea noastră. Dar acum fetele au crescut, iar copiii născuţi în Germania nu mai au nici o tangenţă cu această tradiţie veche, aşa că am pierdut continuitatea, iar portul popular de la hramul bisericii (Kirchweih) din Sântana nu îl mai păstrăm aici la Freiburg.( foto din pag. 19)

- După cum observaţi, noi încercăm să revitalizăm tradiţia ,,Pomului de mai” (Maibaum) şi a hramului bisericii din Sântana prin participarea şi a celor plecaţi în Germania, dar şi prin popularizarea acestor obiceiuri în presă. - Noi observăm că aceste obiceiuri se perpetuează, chiar dacă sunt puţin modificate. Conservatorii spun că este autentic dacă faci cum a fost acum 100 de ani, alţii spun că e deplasat să schimbi o vestă sau o frizură, că înainte se pieptănau fetele cu codiţe nu ştiu cum, bărbaţii mai purtau şi cizme la diferite ocazii, nu la Kirchweih că ar fi fost prea cald, ci la balul porturilor. Dar obiceiul se adaptează permanent. Noi trăim acum o fază de adaptare. O văd la copiii aceştia mai mici, care acum sunt integraţi la adulţi, dar şi la tineretul care organizează aceste manifestări.Toţi sunt acceptaţi, deşi sunt îmbrăcaţi puţin cam lejer. Costumul lor nu este apretat aşa de tare, au o bluză mai lejeră şi mai uşor de îmbrăcat şi de pregătit. 115

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate - Consideraţi că reluarea şi păstrarea tradiţiei locale germane din Sântana este astăzi mai mult un spectacol folcloric decât o trăire, aşa cum o simţeau înaintaşii noştri, este doar o păstrare scenică a obiceiului? - Noi zicem da şi ba. Ne-ar părea rău dacă ar fi doar o păstrare scenică, doar o atracţie turistică. Dacă nu se trăieşte înseamnă că nu are nici un viitor. Am observat şi în ţările din vest cum vin zeci şi sute de oameni, autobuze cu turişti, ca să vadă o activitate deosebită, tipică pentru regiunea respectivă şi atunci li se dă un surogat al obiceiului, dar nu ceva trăit sufleteşte. Noi pretindem că ne pricepem, pentru că suntem încă activi şi simţim imediat dacă ceva se face numai din complezenţă. La Sântana, s-au schimbat multe şi avem impresia că nu s-a pierdut firul. Ceea ce s-a schimbat este portul. Nu că este alt port, este acelaşi, dar costumul acesta purtat de copii n-a fost la Kirchweih, pentru că nici copiii mici n-au fost la sărbătoare, iar maturii aveau celălalt port, mai dificil de pregătit. Ce vedem astăzi, faţă de acum 35 de ani, când noi am organizat sărbătoarea şi au participat 100 de perechi şi a fost ceva inedit, noi trăind sufleteşte momentul, este o revitalizare a obiceiurilor. Ne-am bucurat când am văzut la Sântana copiii în marş, dansând polca, nu aceea grea, dublă, ci mai mult întinsă, dar totuşi polcă. Ei n-au dansat horă sau ciardaş, ci polcă, cu toate că sunt prezente la marş trei naţionalităţi. - Vă rugăm să ne spuneţi care sunt proiectele de viitor.

-Avem două mari proiecte pe care vrem să le realizăm; mai avem de gând să facem un CD cu cântece de şezătoare, cu vechi cântece de stradă pe care le cântau băieţii când veneau de la bal sau când mergeau la drăguţele lor şi cântau, în loc să se certe sau să discute despre fotbal. Aceste cântece se pretau bine şi la mers. Acum nu se mai aud la Sântana aceste cântece şi am dori să le revitalizăm. Am dori ca CD-ul să ajungă la şcoală, la Forumul German şi la Primăria Sântana şi, poate peste ani, o să vină un învăţător care să reia cântecele pe care le-am cântat noi, cei stabiliţi la Freiburg. - Care va fi celălalt proiect?

- Al doilea proiect se leagă de Germania unde trăim acum, sunt cântece legate de Pădurea Neagră şi oraşul Freiburg, ca să dovedim că noi nu trăim alături de germanii de acolo, ci trăim cu ei. - Ce simte un german plecat din Sântana când revine în locurile natale ?

- Sunt unii care parcă înfloresc, sunt veseli, sunt satisfăcuţi. Sunt alţii, nu ştiu din ce cauză, caută să critice ceva care nu mai este cum a fost; dar aşa este lumea, nimic nu mai stă pe loc, totul se schimbă, se modifică. La dans participă trei naţionalităţi şi este un lucru extraordinar că se înţeleg bine. Mai durează patru sau cinci ani când România va face parte dintr-o Europă unită şi atunci o să participe 15 sau 30 de naţiuni care trebuie să se înţeleagă aşa cum se înţeleg sântănenii. - Cum vedeţi legăturile dintre germanii sântăneni din Freiburg şi şcoala din Sântana?

- Noi ne întâlnim periodic, nu ne-am certat până acum şi ne gândim cum să colaborăm în continuare. Din materialele pe care le publicăm la Freiburg, dar şi restul comunităţii germane (HOG) trimite cărţi, broşuri (,,Tick Tack”, ,,Heimatbrief”), mai ales prin domnul Josef Lutz, preşedintele comunităţii germane. - Cum vedeţi tineretul din Germania, făcând o comparaţie cu cel din România?

- Mari deosebiri nu există. În ambele ţări, copiii se folosesc de calculator, se joacă, comunică prin telefon, prin poşta electronică, fumează o ţigară, beau chiar şi bere. Noi nu ştim care este situaţia drogurilor la Sântana, în Freiburg sunt cazuri, dar nu le putem generaliza şi nu ştim dacă copiii noştri folosesc droguri. - La Sântana nu cunoaştem să se consume droguri, educaţia de acasă şi de la şcoală dând, deocamdată, roade.

- Educaţia de acasă, de la şcoală, de la biserică sunt cei trei factori mari, care frânează desfrâul. În Germania tinerii se întâlnesc la un club de internet, la întreceri sportive, la cinema, la discotecă. 116

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate - Dacă în presa din Germania apare un articol defăimător la adresa României, ce poziţie luaţi? - Simţim o oarecare durere în suflet, fiindcă de multe ori se exagerează. Dar nu există pădure fără uscături. Ştirile negative din ultimii 10 sau 15 ani se referă la bandiţi care furau pe autostrăzi germane sau oameni care cerşesc, dar fenomenul nu este tipic românesc, este o situaţie mondială. - Când presa ne avea în vizor, cum se comporta populaţia din Germania cu germanii veniţi din Sântana şi stabiliţi în diferite părţi ale Germaniei?

- Populaţia locală ne cunoaşte de peste 20 de ani şi nu ne compară cu răufăcătorii. Sunt unii care se bucură, dar când apare la televizor un Ţiriac care a făcut afaceri în Germania şi în lumea întreagă sau dacă aud un nume de fotbalist (Răducanu, Munteanu etc), despre ei vorbesc frumos. Apreciată a fost şi fanfara de la ,,Zece Prăjini”, un sat de 250 de oameni din Moldova.Ţiganii din fanfară cântă o muzică infernală, i-am auzit şi la Freiburg unde publicul era format din studenţi, melomani cu pregătire muzicală şi cu pretenţii.Toate pretenţiile au fost satisfăcute de cei zece membri ai formaţiei. Ştirile negative ar trebui confruntate cu ştirile care ar menţine un echilibru.Ori aşa ceva nu se prea întâmplă, ştirile rele fiind parcă luate în seamă mai mult. - Cum apreciază populaţia din Freiburg aportul dumneavoastră la dezvoltarea culturii tradiţionale locale? - Am făcut cadouri cu publicaţiile şi casetele noastre. Ne-au elogiat şi ne-au spus că au pregătit mâncăruri după cartea noastră de bucate.Viaţa din Freiburg nu se poate compara cu cea din Sântana. Nemţii au alte preocupări, feluri de a se exprima şi de a se distra, nu au căldura sufletească a românului, chiar dacă le place ceva, nu îşi manifestă trăirea. Este un popor mai rezervat. Asta nu înseamnă că nu ne bagă în seamă, dar ei nu se exprimă prea mult. - În domeniul cultural, aveţi reprezentanţi din Sântana, în afară de dumneavoastră?

- Sunt mulţi oameni din Sântana şi Comlăuş care au continuat şcoala la Freiburg şi au fost foarte bine pregătiţi din România, de la Sântana. Au fost meseriaşi, învăţători, profesori, maiştri etc. o paletă largă. Ca grup vocal ,,Freiburger Singkreis” n-am existat la Sântana, ne-am format acolo şi suntem reprezentativi pentru sântănenii de la Freiburg. Un alt exponent al nostru este Mara Kaiser (Maria Reinholz), cunoscută cântăreaţă de muzică populară germană. Peste o Germanie cu peste 82 de milioane de locuitori, este greu să te afirmi, mai ales dacă vii de undeva, din sud-estul Europei. Ce am făcut noi în Germania am făcut cu drag, iar dacă le-a plăcut şi celorlalţi, cu atât mai bine. - Pentru Dumneavoastră constituie o împăcare sufletească faptul că reuşiţi să vă menţineţi portul şi obiceiurile, tradiţia şi bunele relaţii interumane?

- Aşa este. Organizând numeroase manifestări culturale cum este şi ,,Fiii satului”(Freiburger Antonitreffens), pregătim luni de zile grupul vocal pe care îl conducem, repetăm seara, discutăm cum să facem ca lumea să se simtă foarte bine, să fie mai frumos. De 16 ori am făcut întâlnirea cu fiii satului şi am reuşit. Acţiunea se ţine în ianuarie, de Sf. Anton, în sâmbăta a treia din lună, ca să ne amintim de acel război care a fost aici la Sântana, acum 104 ani, în 1899, la primăria veche. Tot în acea zi, tatăl meu, acum decedat, a fost deportat în Rusia fără ca să ştie de ce, fără să greşească cu ceva, deci avem şi amintiri neplăcute. Când ne întâlnim, facem o slujbă religioasă şi ne amintim de cei morţi, de cei stigmaţi în perioada comunistă. - Vă mulţumesc, domnule profesor Anton Bleiziffer, vă doresc multă sănătate şi sper ca interviul să apară în ziarul ,,Observator arădean” din Arad şi să vi-l trimit în Germania tipărit în cel mai bun ziar al judeţului Arad, iar noi să ne reîntâlnim în fiecare an şi să ne schimbăm amintiri plăcute!

- Şi noi vă mulţumim şi ne bucurăm când auzim veşti bune din ţară, de la Sântana, că faceţi un reportaj despre sântănenii plecaţi, dar totuşi rămaşi cu gândul acasă, vă dorim multă putere de muncă, sănătate şi un an şcolar cu rezultate de excepţie. 117

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Obiceiuri din satul gorjean Piscoiu profesor Gheorghe Sinescu

Lena lu’ Vasâle Lena lu’ Vasâle din capul satului, Tocmai la vale spre Păpeşti, deputat Ales la Sfatul Popular (trebuia şi femei) Să fi fost aşa prin ’68 sau înainte, Poate că vă amintiţi cumva şi voi, Da la precizie cu bobii, vizionară Fiind, ghicea trecutul şi prezentul, Ce-a fost cândva şi ce-o să mai fie. Dacă ieşeau bobii cu soţ, era rău. Pentru bine, trebuia să iese trei Mese cu bobi fără soţ (treimea). Descânta de deochiat, de bubă (Bubă neagră, bubă albă, şerănie, Vişinie, bubă cu dălac, bubă oiască, Văcească, bubă de 99 de feluri), De junghi, măritat, dragoste, gâlci, De făcături, deochiat şi de te miri ce. Era căutată pe la poartă de muieri, De fete tinere, nemăritate, şi de cele Cărora le trecuse vremea ca la lubeniţă După Stămărie, de oameni în toată Firea care-şi căutau norocul, care O rugau să-i dezlege ea de farmece, Să mai poată şi ei merge pe la vr’una Care avea omu’ plecat pe şantier şi Care îi chema să-i taie şi neşte lemne. De primea bani, bucate, fiecare ce avea, (Ea nu prea pretindea, dar dacă omul da!) Chiar cu o zi înainte, se primenea Cu haine curate, o ţâră se odinea, Apoi îşi începea munca cu seriozitate. Avea la-ndemână busuioc, tămâie,

O cană cu apă şi cărbuni pe care-i Luase din vatră, unde arsese un prun, Descânta de trei ori, cifra armoniei Perfecte, căsca, îl trăgea pe bolnav Pe la tâmple şi sufla peste frunte: „Vântu’ ocoli pământul şi deochiul Pierii de la Genică din cap şi rămase Curat, luminat, ca maica Precista şi L-a lăsat”, precizând că se deoache Repede oamenii cu ochii verzi, negri, Albaştri, cei cu sprâncenele îmbinate. Fiind cam obosită, poate şi bătrâneţea, Poate şedinţele la Sfat, taina cu miliţianul Din sat, unu’ cu nume de vizitiu, Birjaru, Care o cam vizita când iarna era frig, o Făcea pe Lena să-ncurce descântecul de deochiat Cu ăl de junghi, dar muierile observau, Interveneau cu diplomaţie, să n-o supere: (Îi ştiau textele, de câte ori au fost la ea) Şi o rugau să le zică pe amândouă: „-Ţaţă Lenă, zâ-le, fă gagă, pe-amândouă, Unu’ după altu’ şi corpu’ îşi ia pe care-i Trebuie, că poa’să aleagă pe care-l vrea”. „-Că bine zâsăşi, fatălică, că leac au Amândouă, că mai îmi zâsă şi ieri una”. Şi aşa le-mpăca Lena pe toate, dând Leac de la ea şi de la Dumnezeu, iar Omul rămânea curat, luminat ca Maica Precista şi l-a lăsat sănătos tun dacă Nu cumva s-o fi îmbolnăvit iar.

Joia Mare În ultima săptămână până-n Paşti, Când este Joia Mare, la biserică-n sat Se săvârşeşte Denia celor 12 Evanghelii. Când eram noi copii, poate şi acum, Mergeam pe matcă şi pe deal în Sora Eu, Miai şi Petrică ai lu’ Pătru Chişamera, Miţa şi Mitru lu’ Costea, Genic-al Tinii, S-aducem în braţe boji uscaţi, surcele De alun şi le puneam în bătătură, lângă Şoprul acoperit cu şiţă de gârniţă. Miercuri seara, mama şi noi făceam Focul în curte, puneam o masă rotundă, Cu trei picioare, şi scaune pe lângă ea. Pe masă, puneam străchini cu mâncare, Linguri şi un ulcior cu apă, ca să vină Morţii casei să mănânce şi să bea apă. Focuri se făceau în tot satul şi se vedea Bâlbăra dacă te brodeai să treci pe şuşea. 118

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate „-Vin şi fraţii mei, Vasâlică, Ion şi Ioana, Bunicii Mărin şi Măria?”o-ntrebam eu pe Mama, „-Vine şi Nicoliţa, mama Monicăi?” „-Nu vine, mamă, la noi, merge-n curte la Belgun, omul Monicăi (Şi ei făceau focul), La ei, la vale, că dinvale de noi s-a huluit Casa că era făcută din lemne şi acoperiş De paie de la maşina de treierat grâul”. Mă gândii că dacă Vasâlică era bolnav Şi nu face focul, să mai aduc eu un scaun, Să vină la noi, că e mâncare destulă şi Se pot înghesui amândoi pe un scaun. „Bine te gândişi, mamă, că la ei n-au Unde să tragă şi la noi e bătătura mare”. Răscrucitul vacilor Răscrucitul vacilor „Se face pentru a se înmulţi Laptele vacii, pentru a nu i se lua mana şi pentru Că aşa s-a tot pomenit din moşi-strămoşi”, Povestea serioasă Lina (în catalog se scria Maria Stăiculescu), Care se cam văita de oase la cei Şaptezeci de ani pe muche (Aşa spune ea). Auditoriul, femei de prin vecini, Leana Sabinii, Domnica lu’ Dodoacă, care descânta la toată Mahalaua, ba şi puţin mai încolo, Ioana lu’ Răvigan di la vale, copiii lu’ Doade (şi ei curioşi) Şi vreo doi bunici, ai lu’ Babarez şi Guşe care (Nu prea mai auzeau ei tocmai bine). Toţi aveau chef de taină şi să afle noutăţi Pentru acasă şi, continua Lina, vorbind cu grijă, Potrivindu-şi vocea: „Când o vacă fată pentru Prima dată, gagă, ea este păzâtă de o femeie Pentru a nu-i mânca viţelul sau câinii curăţaua”. Auditoriul era din ce în ce mai atent, Cu ochii pe Lina, care reia povestirea: „Femeia face un cerc din crengi de alun, Jugastru, măr dulce, lăstar de vie, Barba caprii, păr, prun şi corn. De gâtul viţălului se agaţă nouă covrigi Din făină legaţi cu nouă feluri de fire, Covrigii mici băgându-se într-ăl mare”. Copiii vedeau covrigii şi se gândeau Cum pot şi ei să aibă câţiva, că nu mai Ajunseseră la bâlci, să-şi cumpere o legătură. Lina continua vorbirea mai ca un actor Pe scenă, cu patos: „Şi cum vă spusăi, Vaca se mulge prin acest covrig Şi musai prin cercul de roade. De cornul vacii se mai atârnă un covrig, Care va fi îngropat apoi, pe locul unde a Fătat vaca, dacă se poate, acolo, în grajd. Covrigul prin care se mulge vaca este Apoi aruncat drept într-o fântână. Sunt aduşi şi doi copii cu părinţi care, În momentul când „vrăjitoarea” mulge vaca, 119

Zestrea strămoșească- Tradiții și spiritualitate Ei zâc, de trei ori la rând, „Cucu!” şi „Răscucu!” Laptele muls, curasta, se fierbe şi nu Trebuie să sufli că fuge toată mana”. Copilaşii prezenţi se şi văd zicând uşor Formulele magice ca să poată primi O strachină de curastră de care n-au mâncat de mult. Una dintre ascultătoare, Domnica lu’ Dodoacă, Mai îndrăzneaţă, întreabă ca să ştie Când fată vaca ei: „La cine să viu, fatălică, Că vreau ca Joiana să aivă laptele tot, Fincă am multe guri acasă de hărănit?” Muroiul Se credea, nici noi nu mai ştim când, Poate-şi aduce cineva aminte, că-n Piscoi Dacă mortul nu era păzit cu străşnicie, Acesta se făcea „muroi” sau strigoi. În sat, un localnic a avut doi copii gemeni Care au murit, i-a îngropat (povesteşte Radu Ioana), apoi s-au îmbolnăvit şi ceilalţi copii Pentru că gemenii se făcuseră „muroi”. S-a dus omul noaptea în cimitir (nu-i era frică?), I-a dezgropat şi a văzut că nu putreziseră, Aveau unghiile mâinilor şi picioarelor lungi, Iar pe gură şi urechi le curgea numai sânge. Le-a scos inima, a ars-o, iar din scrumul rămas Şi pus în apă le-a dat copiilor bolnavi Să bea, şi aceştia s-au făcut repede bine. O metodă de a descoperi muroii are Şi Ciovica (o verificase ea mai demult). Ea ducea un cal la mormânt şi cumva dacă Animalul necheza, mortul era sigur strigoi. Prin 1900 şi ceva, Pătru Preotesei, un om Rău, mort de bătrâneţe, se făcuse strigoi Şi l-a îmbolnăvit şi pe fiul său Niţă Tot din neamul Popeştilor, că erau mulţi. Au venit cu un cal la mormânt cândva Pe înserate, animalul s-a ridicat în două Picioare şi a nechezat de a sculat toţi morţii. Ei au arătat spre Pătru al bătrân (Era pe-o Dungă, roşu la faţă şi plin de sânge şi l-au Predat spre dezgropare, nu mai ştiu ei cui, Niţă a băut apă cu scrum din inima tatălui Şi s-a făcut bine cum spuneau de-ai lui Şi poate mai trăieşte şi azi dacă n-o fi murit. Femeile, mai mult ale bătrâne, discutau pe La poartă sau când se brodea să se-ntâlnească, Pe şuşea la vale, la deal sau pe la tămâiat, că Strigoii se fac din copiii nebotezaţi, copiii Născuţi din părinţi ucigaşi, din cei care fac Farmece şi ies noaptea din mormânt, merg Pe la case ca să strice căsătoriile, să omoare Oameni, să ia mana de la vaci şi câte şi mai câte. Pentru a scăpa de ei, li se înfigea un fier ascuţit În inimă, după ce aceştia muriseră, inima li se Ardea şi cenuşa trebuia aruncată pe o apă. În sat, cei tineri cred că toate sunt poveşti, Dar cele care dau în bobi, cărţi, care descântă Cred că sufletul strigoiului ar fi în strigă, Un fluture care vine seara şi se pune pe sticla Lămpii sau pe bec şi oamenii îl omoară. 120

121

122

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

1. ASOCIAȚIA CENTRUL COMUNITAR FABRICA DE TIMP LIBER/ FUNDAȚIA RAȚIU Turda, jud. Cluj, P-ța Romană, nr. 17, tel: 0758 433 479, e-mail:irina.popa@fabricadetimliber.ro, 0756 415 620, e-mail: dragos.plesa@fabricadetimpliber.ro

2. PALATUL COPIILOR CLUJ Cluj Napoca, str. Republicii, nr. 23, tel/fax:0264595765/0264596240, e-mail:pccluj@gmail.com 3. CLUBUL COPIILOR TURDA Turda, str. Dr. Ioan Rațiu, nr. 23, tel: 0264311536, 0757088201, e-mail: clubturda@gmail.com

4. S.C. CENTER POINT EXIM TURDA Turda, str. Aviatorilor, nr. 10/A. Punct de lucru: Turda, str. 22 Decembrie, nr. 64, tel/ fax: 0264 316 639, 0744585867, e-mail: centerpointmm@yahoo.com Firmă specializată în comercializarea produselor din lemn; paleți și ambalaje din lemn, elemente prelucrate din lemn, diverse produse din lemn la comandă, unde raportul calitate/ preț este prioritar. 5. S.C. COMPANIA DE APĂ ARIEȘ S.A. Turda, str. Axente Sever, nr. 2, jud. Cluj Telefon/Fax: 0264.311.771 / 0264.311.772 email: office@caaries.ro / www.caaries.ro

S.C. COMPANIA DE APA ARIEȘ S.A. Turda, înființată în anul 2007, este Operatorul Regional din Regiunea Turda - Câmpia Turzii, județul Cluj. Principalul domeniu de activitate al operatorului este tratareafurnizarea apei potabile, respectiv colectarea-epurarea apei uzate din doua orașe (Turda și Câmpia Turzii) și 11 comune (Mihai Viteazu, Viișoara, Săndulești, Luna, Tritenii de Jos, Petreștii de Jos, Ploscoș, Ciurila, Călărași, Aiton, Tureni) iar din anul 2017 încă două comune au fost incluse în arealul de deservire al CAA: Iara și Moldovenești. Totalul populației din aria de operare este de aproximativ 100.000 locuitori. Compania de apă ARIEȘ furnizează apă potabilă către circa 23.000 de clienți. Consecventă în sprijinirea și promovarea comunității locale, Compania de Apă Arieș susține proiecte din domenii cum ar fi: educație, protecția mediului, sport, sănătate și cultură. Compania de Apa Arieș dezvoltă programe de implicare socială, întreprinde acțiuni de solidaritate și se implică în acţiuni care vizează protecţia mediului, prezervarea resurselor de apă sau acțiuni cu caracter social. Ca operator regional, acceptăm responsabilitatea socială care ne revine și angajamentul față de oamenii din comunitatea pe care o deservim iar prin intermediul acțiunilor întreprinse ne propunem să contribuim la o viață mai bună a comunității noastre, acordând ajutor celor din jur, ținând cont de diversitatea socială. Compania de Apă Arieș contribuie esențial la dezvoltarea durabilă a comunităţii pe care o deservește prin investiţii majore în infrastructura de apă şi apă uzată din aria de operare, dovedind astfel grija pentru apă și mediu, pentru oameni şi pentru un viitor mai bun. 6. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6, codpostal:400254,Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro ;www.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic.Distribuie produse aparținând grupului WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate. Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie. Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică. La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie. În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

123

Parteneri & Sponsori & Colaboratori 7. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD Arad , str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699 Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit financiar, consultanță în domeniul fiscal, membri în C.E.C.C.A.R. 8. S. C. VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII

Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida „Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă.

9. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și agregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale și civile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren. Lucrări de construcții civile și industriale;fundații, structură beton, finisaje, instalații sanitare, electrice și termice... Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj. 10. S.C. H T I INTERNATIONAL ROMANIA S.R.L. BRAȘOV

Sediu Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281, Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283, Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău : Str. Narciselor, nr.5A,cod poștal 600308,Tel/F:+40234 555 002/+40334405197 Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 ,Tel: +40 341425 197 , Fax: +40341 425194, Punct de lucru Cluj: loc: Stolna, Str. Principală, nr. 125, jud. Cluj, Tel/Fax: +400264232799/+400264232797, e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil: 0754 087 388, 0746 297022 ,www.hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industriale și rezidenţiale. HTI Internațional România, prin parteneriatul cu cele mai importante companii producătoare în domeniu, comercializează o gamă de produse specifice: conducte, tubulatură, armături industriale, materiale geosintetice, cuplaje, fitinguri şi accesorii pentru lucrările de alimentare cu apă şi gaz, de canalizare, de pregătire şi tratare a apei, infrastructură, industrie, agricultură pentru diverse aplicații. 11. S.C.AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501 , e-mail:agroliv@yahoo.com Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mațini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare;lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul. 12. EDITURA EIKON BUCUREȘTI; Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e-mail:valentin.ajder@gmail.com Str. Smochinului nr. 8, sector 1, București, România, Redacţia: tel: 021 348 14 74 , mobil: 0728084802, 0733131145, e-mail: contact@edituraeikon.ro,

124

https://issuu.com/stelupop/docs/ac_5-_bt-_14_09_19

Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862 125

126