Antologia tinerelor talente by STelu Pop

Antologia tinerelor talente

Arad, 2019 3

ASOCIAȚIA CULTURALĂ „CARTEA, IZVOR DE CULTURĂ”

Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi” ediția a III-a, 2019 ISBN 978-973-0-30777-1

URL format online: ISSUU: https://issuu.com/stelupop/docs/ anto_1-bt-_final_1-_03_12_18

Tipărit la S.C. DOME DESIGN S.R.L. P-ța Republicii, nr. 37, Turda, județul Cluj, România e-mail: domeadvertising@yahoo.com tel:0264 313428 0744 565 358 4

CUPRINS 1. Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 (analiză de ansamblu, date statistice)- Constantin Popuța______________________________pag. 9 2. Impresii de ZBOR, pe două voci Anica Andrei-Fraschini & Mihai Cotea__________________________ pag. 14 3. Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019___pag. 19 - Povestea unui ghiozdan - Duca Denis____________________________ pag. 22 - Reveria Primăverii - Preda Andi Ionel____________________________pag. 23 - Și-ar fi dorit... - Berzava Alina____________________________________ pag. 23 - Balul Bobocilor - Rusu Teodora__________________________________ pag. 24 - Mirosul anotimpurilor - Andronicescu Ioana-Alexandra________pag. 25 - Inocența - Andronicescu Ioana-Alexandra_______________________pag. 26 - În visul unui vis - Trif Mara Tania________________________________ pag. 27 - Aventura Șoricelului Biscuit - Floroiu Maria Teodora___________pag. 31 - Mirajul copilăriei - Beldiman Alexandra________________________ pag. 32 - Gâlceava pronumelui cu numeralul - Bănete Tudor_____________pag. 34 - Pentru că nu dormeam.Visul - Bănete Tudor____________________ pag. 34 - Brambura - Raicu Alexandra_____________________________________ pag. 35 - Uite-mă aici - Raicu Alexandra___________________________________ pag. 36 - Povestea Zadei - Dinu Adnana- Mihaela_________________________ pag. 36 - Un dinozaur contemporan - Panait Mihai_______________________ pag. 37 - Cum a fost la școală? - Danciu A. Mircea & Danciu M. Horea___ pag. 37 - Te iubesc - Panait Ștefana - Simona_____________________________ pag. 41 - Fluturi și vene - Panait Ștefana - Simona________________________ pag. 41 - Step - Popa Alexandra- Andreea_________________________________ pag. 42 - Parfum de primăvară - Popa Alexandra- Andreea______________ pag. 42 - Reflexie- Teulea Tudor____________________________________________ pag. 43 - Ce m-aș face - Borcea Maria______________________________________pag. 44 - O vioară... - Vulea Maria__________________________________________ pag. 44 - Lunovic - Pîncotan Jessica________________________________________ pag. 44 - Zâmbet de copil - Sandu Elena- Andreea_________________________pag. 45 - O fărâmă de curaj - Iuga Elisabeta_______________________________pag. 47 - Dragă jurnalule - Lăzărescu Maria_______________________________pag. 48

- Povestea corbului - Chesec Vlad__________________________________ pag. 50 - Spiridușul - Hurjui Andreea Dorotheea__________________________ pag. 51 - Un vis împlinit - Lușcă Beniamin_________________________________ pag. 52 - Lecții de candoare și curaj - Preda Narcisa_____________________ pag. 55 - Fluturele care voia să zboare - Negroiu Ioan____________________ pag. 57 - Zâmbet de copil în zbor de fluturi - Tupișcă-Reiter Ana Maria- pag. 58 - Primăvara ființei - Modoveanu Miruna_________________________ pag. 59 - terebentină, apusuri atârnate la geam și urme de cuvinte pe piele - Olaru Elena____________________________________________ pag. 61 - Fantasme- Macovei Raluca_______________________________________ pag.62 - Jurnalul nostalgiei - Ciobanu Izabela____________________________ pag. 63 - Ochi și soare - Bonti Daniela_____________________________________ pag. 64 - Sordelo trubadur- Bolba Denisa__________________________________pag. 66 - Extravaganță picturală - China Răzvan__________________________pag. 69 - Extravagance picturale - China Răzvan__________________________pag. 70 - Extaz și tristețe - Turcu Ionuț Tudor_____________________________ pag. 71 - Spovedanie - Turcu Ionuț Tudor_________________________________ pag. 71 - Când nu știi de ce zbori... caută răspunsul în zborul fluturilor - Turcu Ionuț Tudor___________________________ pag. 71 - Magia copilăriei - Cobzaru Alicia Romina_______________________ pag. 75 - pădurEA - Smărăndescu Ioana___________________________________ pag. 77 - Milenia - Belei Raluca____________________________________________ pag. 81 - Visele pot deveni realitate - Schmidt Andrei Casian____________ pag. 84 - A douăsprezecea poruncă - Simion Anca_________________________pag. 86 - Estetica metamorfozei - Botră Teodosia_________________________ pag. 90 - Lectura între obligație și pasiune - Oancea Teodora____________ pag. 93 - Trecut, prezent și viitor - Crețu Elena -Iustina___________________pag. 94 - Sub vălurile tale - Marineață Dimitrie___________________________ pag. 97 - Ultim prezent - Benția Ana Maria_______________________________ pag.100 - Misterul cărții - Gheorghiu Nicolas______________________________pag.105 - Mâna mea - Borza Raluca_______________________________________ pag.105 - Sertar - Suru Bianca_____________________________________________ pag.106 - Ce este copilăria? - Baiduc Diana Maria________________________ pag.106 - Plouă în întuneric - Dumitrașcu Răzvan Daniel_________________pag.107 - Fortuna Labilis - Tălășman Maria- Alina________________________pag.107 - Mirajul iernii - Carp Robert George______________________________pag.108 - Povestea fulgului de nea - Iuoraș Diana_________________________pag.109 - Leopardul - Florea Luciana-Cătălina____________________________pag.110 - Iarna - Mihali Denis______________________________________________ pag.110 - Octombrie - Clipea Anexia - Nicole______________________________ pag.111 - Zîmbet de copil în zbor de fluturi - Mureșan Carina Maria_____pag.111 - Gălăgia Albă - Cenușa Nicolae___________________________________pag.112 - Vacarme Blanc - Cenușa Nicolae_________________________________pag.113

- Duelul pronumelor - Sauca Liber Denisa_______________________ pag.114 - Duel de pronoms - Sauca Liber Denisa__________________________ pag.115 - În lumea basmelor - Popescu Alexis_____________________________ pag.117 - Cu ochii închiși ești doar un punct - Enea Rafaela______________pag.118 - Hrană pentru minte și inimă - Oprică Andreea________________ pag.119 - Povestea unei povești - Goga Firuța_____________________________ pag.120 - Încearcă să crezi - Tache Alexandra____________________________ pag.121 - Asta s-a întâmplat într-o zi - Mercea Vlad______________________ pag.123 - O faptă bună - Zielbauer Karina Josefina________________________pag.124 - Cartea vieții - Andrei Alexandra Ștefania_______________________ pag.125 - Greuceanu și Nemiloasele - Țurcan-Costin Teodor Ianis_______ pag.126 - Floarea Roșie - Vlad Andreea____________________________________ pag.128 - În căutarea poveștilor - Mocanu Dariana_______________________pag.129 - Jocul bucuriei - Mocanu Dariana________________________________ pag.129 - Scrisoare pentru adulți - Mocanu Dariana______________________pag.131 - Scrisoare către o inimă mare - Marinescu Cristian_____________pag.132 - Bujorul și narcisa - Molnar Cezara______________________________ pag.134 - Un copil nervos în Țara Hazului - Molnar Cezara ______________ pag.135 - Iubire de mamă - Gheorghe Anelis_______________________________pag.137 - Unde ești copilărie? - Ciobanu Anastasiu________________________pag.138 - Haosul și calmul... - Lăpădatul Maria Raluca___________________ pag.139

4. „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” - Creativitate și talentClaudia Elena Peter_____________________________________________pag.142 5. Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019_ pag. 144 6. Parteneri & Sponsori & Colaboratori________________________pag.148 Coperta 3 - Reviste și cărți editate în mediul online de Asociația culturală, „Cartea, izvor de cultură” (2018 - 2019)

URL format online: ISSUU: https://issuu.com/stelupop/docs/ anto_1-bt-_final_1-_03_12_18

Concursul național de creație artistică, ,, Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 (analiză de ansamblu, date statistice) Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, este organizat de Asociația culturală, ,,Cartea, izvor de cultură”, anul acesta, în parteneriat cu Consiliul Județean Arad și Centrul Cultural Județean Arad, Primăria și Consiliul Local din comuna Târnova, județul Arad, a căror contribuție logistică și materială a dus la buna organizare și desfășurare a acestui act cultural și educațional, de anvergură națională. Proiectul - Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, raportat la scopul, obiectivele, beneficiarii, impactul artistic-cultural și social-economic, este „Cartea de vizită” a Asociației culturale, „Cartea, izvor de cultură”, ocupând un loc de frunte în cadrul proiectelor și activităților asociației. Acest proiect a stat la temelia ființării asociației. Implementarea și Promovarea Concursului național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 ( prin programul de activități stabilit de echipa proiectului), derulate pe o perioadă de 59 de zile (01 02 2019 - 31 03 2019), a precedat desfășurarea efectivă a concursului, care s-a derulat pe o perioadă de 91 de zile (01 04 2019- 30 06 2019), urmând o altă perioadă de 31 de zile (01 07 2019- 31 07 2019), în care prezentăm o analiză de ansamblu și date statistice, cu referire la acest concurs de anvergură națională. Pe scena competiției creației artistice, am oferint șanse egale de participare tuturor competitorilor, în care a primat talentul, pasiunea și dorința de susținere și promovare a culturii. Proiectul - Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, sintetizat în anunțul și regulamentul concursului, a făcut obiectul promovării prin: - internet; pe site-ul Web al asociației: https://www.carteaizvordecultura.ro, carteaizvordecultura@gmail.com, https://www.facebook.com/ carteaizvordecultura/; - site-urile de cultură: Dialoguri culturale: http://junimeadigitala. ning.com/ Negru pe Alb: http://negrupealb.ning.com/; - blogurile personale ale membrilor echipei proiectului, ale membrilor activi și colaboratorilor asociației; - transmiterea invitațiilor de participare; invitații trimise pe

e-mail-urile instituțiilor educaționale și culturale din țară (35 de Inspectorate Județene Școlare, peste 1000 instituții educaționale din țară, 40 de cluburi și palate ale copiilor, școli și licee de artă, prin canalul infodidactic, etc.); - media scrisă; - următoarele materiale de informare și publicitate: 100 exemplare afișe A3, 2000 exemplare pliante, 2000 exemplare flyere, 1300 diplome, 400 exemplare revistă, 400 exemplare carte.

În perioada 01 04 2019- 25 05 2019, au fost primite 1.300 lucrări aparținând celor două secțiuni de creație artistică (literară și plastică), din 25 de județe ale țării: Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița– Năsăud, București, Brașov, Cluj, Caraș-Severin, Constanța, Dâmbovița, Gorj, Ialomița, Iași, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Sălaj, Suceava, Timiș, Vaslui, Vâlcea. În urma jurizării efectuate în perioada 26 05 2019-09 06 2019, de către un juriu format din: d-l STelu Pop (președinte asociație, redactor șef revistă), din județul Cluj- președintele juriului; d-na Anica Andrei-Fraschini (scriitor, traducător, redactor revistă), din Iași; d-na Lilioara Macovei (scriitor, artist plastic, redactor revistă), din Bacău; d-na Diana Monica Mănescu (profesor, traducător, scriitor), din Olanda; d-l Emanuel Pope (scriitor), din Londra, Anglia; d-na Mihaela Ciornea (profesor), din Sântana, Arad; d-l Gheorghe Sinescu (profesor, scriitor), din Sântana, Arad; d-na Silvia Bodea Sălăjan (profesor, scriitor), din Oradea; d-l Mihai Cotea (scriitor, traducător, redactor revistă), din Sibiu; d-na Claudia Elena Peter (profesor de educație plastică, artist plastic, scriitor), din Oradea; d-na Mariana Jurj (profesor de educație plastică, artist plastic), din județul Arad; d-l Adrian Peter (artist plastic), din Oradea; d-l Ovidiu Cosac (regizor, artist arta fotogarfică), din Turda, Cluj, au fost desemnați premianții pe cele două secțiuni (112 premii, la secțiunea creație literară, și 184 premii, la secțiunea creație plastică), cu un total de 296 premii (25,7% din totalul participanților), având următoarea structură: Mențiune, Mențiune Specială, Premiul III, Premiul II, Premiul I, Premiul Special.

Cu cele 296 de premii, au fost premiați copii de la 3 la 18 ani, aparținând următoarelor grupe de vârste: 88 premii pentru copiii de la 3 la 6 ani & copiii de la 7 la 10 ani (474 participanți); 128 premii pentru copiii de 11-14 ani (473 participanți); 80 premii pentru copiii de 15-18 ani (203 participanți). Fiecare participant la acest concurs național de creație artistică este un câștigător, prin oportunitatea oferită de a-și etala talentul creativ, folosind mijloace de exprimare din cele mai variate.

Participanții la concurs provin din instituții educative și culturale de stat și private, din mediul rural (30 %) și din mediul urban (70 %); de la grădinițe, școli pregătitoare, școli gimnaziale, licee teoretice, tehnice și de specialitate, școli și licee speciale pentru elevii cu dizabilități, licee teologice, colegii naționale, palate și cluburi ale copiilor, școli și licee de artă etc. Au participat la concurs copii de diferite naționalități; români, maghiari, germani, rromi, turci, tătari, ucrainieni etc., care au găsit pe scena competiției creației artistice oportunitatea etalării talentului creativ, manifestat prin forme din cele mai diverse, aducând o notă de frumos, de speranță, de lumină pe chipul și-n sufletul cititorului și privitorului actului cultural. În data de 15 06 2019, a avut loc o primă Festivitate de premiere a celor care s-au remarcat la concurs, organizată la Tabăra Căsoaia - Casa Verde, județul Arad. La acest eveniment, au participat copii, părinți, cadre educative, invitați și oficialități. Evenimentul a făcut parte din proiectul „Expo-Cultura”, organizat de Asociația culturală, ,,Cartea, izvor de cultură”, ca preambul la Sărbătoarea “La Poalele Highișului”, ediția a III-a, organizată de Primăria și Consiliul Local din comuna Târnova.

În cadrul festivității de premiere, au fost decernate diplome și premii câștigătorilor din zona Târnova, din județul Arad, prezenți la festivitate; au primit Diplome Speciale, pentru implicare și contribuție în promovarea culturii în rândul tinerei generații, oficialitățile partenere, cadrele educative, membrii asociației. Această primă festivitate a fost urmată de Festivitatea de premiere a concursului, din data de 29 06 2019, care a avut loc la aceeași locație, Tabăra Căsoaia- Casa Verde, unde au fost nominalizați toți premianții concursului, iar cei prezenți au primit diplome și premii, urmând ca, în perioada următoare, să fie expediate diplome de participare tuturor celor înscriși în concurs, diplome și premii pentru cei premiați, iar cadrelor educative, adeverințe de participare, necesare dosarului personal (s-au eliberat 273 de adeverințe pentru cadrele educative, coordonatoare, din cele 25 de județe participante). Pornind de la scopul și obiectivele propuse, grupurile țintă și beneficiarii proiectului, Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, având ca repere zâmbetul și zborul, caută să definească existența ca ființă de sine stătătoare a Copilului, ce dă sens și rost vieții umane, a existenței noastre în Univers. Făcând o analiză de ansamblu a acestui act cultural și educațional, de anvergură națională, constatăm că au fost realizați toți parametrii pentru a atinge scopul și obiectivele propuse, cu direcții bine definite spre grupurile țintă, implicit spre beneficiarii proiectului.

Rezultatele proiectului s-au materializat în:

- susținerea și promovarea tinerilor talentați în domeniul artistic și cultural; - dezvoltarea competitivității și a calității în manifestările culturale; - implicarea unui număr cât mai mare și cât mai larg de participanți, la astfel de competiții culturale; - atragerea și implicarea societăților comerciale, a oamenilor de afaceri, în susținerea și promovarea actului cultural; - promovarea instituțiilor de stat și private, care susțin acest proiect; - promovarea prin publicarea în Revista AC, revista trimestrială a asociației, a proiectului, Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019; - promovarea partenerilor, sponsorilor și instituțiilor care sprijină acest act cultural; - promovarea tinerelor talente, prin publicarea lucrărilor premiate în Revista AC nr. 5 și 6, numere dedicate concursului, revistele vor apărea în mediul online și pe suport de hârtie, până la sfârșitul lunii Septembrie 2019, respectiv, sfârșitul lunii Octombrie, 2019; tipărirea unei cărți – „Antologia Tinerelor Talente”, care va apărea până la sfârșitul anului 2019; - amplificarea relațiilor culturale, între instituțiile partenere și implicate în desfășurarea acestui proiect. Toate acestea au putut fi realizate prin participarea și implicarea partenerilor noștri: Consiliul Județean Arad și Centrul Cultural Județean Arad, Primăria și Consiliul Local din comuna Târnova, Popasul turistic ,,Valea Arinilor”, Arăneag. Prin implicarea și contribuția materială, a sponsorilor și colaboratorilor noștri: S.C. Superex S.R.L. Arad, S.C. Wilo Trans S.R.L. Cluj Napoca, S. C. Viamso S.R.L. Câmpia Turzii, S.C. I&C Transilvania Construcții S.R.L. & S.C. Transilvania Impact Import-Export S.R.L. Turda, S.C. HTI International S.R.L. Brașov, S.C. Agroliv S.R.L. Turda, S.C. Center Point S.R.L.Turda, Editura Eikon București.

La realizarea acestui proiect, prin implicare directă și voluntariat, prin pasiune și dăruire, au participat toți membrii echipei proiectului: Constantin Popuța (Manager proiect), Gheorghe Câlb (Secretar proiect), membrii: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Cristian Tömlö, Claudia Elena Peter.

Mulțumim tuturor: participanți, profesori coordonatori, parteneri și sponsori, colaboratori, membri ai juriului, echipei proiectului, invitați și spectatori, pentru implicare și dăruire, pentru realizarea acestui act cultural și educațional, de anvergură națională.

Interacțiunea dintre participanții provenind din medii diferite, din mediul rural și urban, din diferite instituții educaționale și culturale, de stat și private, abordarea diferitelor forme de exprimare a talentului creator, dezvoltarea competiției în exprimare și manifestare, etalarea talentului, prețuirea și recunoașterea adevăratelor valori, legarea de noi prietenii bazate pe determinare, deschidere, afinitate și respect reciproc, animați de cunoaștere, pasiune și dăruire, au contribuit împreună la scopul propus, acela de a promova cultura. Toate acestea reliefează unicitatea, sustenabilitatea și durabilitatea concursului ce poartă un nume bine definit: Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”.

Constantin Popuța (STelu Pop) Președinte Asociație, Manager proiect

Impresii de ZBOR, pe două voci Anica Andrei-Fraschini & Mihai Cotea În ultima săptămână din luna iunie, a acestui an, s-a petrecut întâlnirea pe care o doream demult: i-am cunoscut în realitate pe membrii de frunte ai asociației „Cartea, izvor de cultură". După aproape doi ani de colaborare exclusiv online și prin telefon, am făcut deplasarea cu trenul la Târnova. În Oradea, a urcat tânărul scriitor, istoric, Mihai Cotea, cu care dezvoltasem deja o relație intelectuală și de suflet fără cusur. Când ne-am văzut față în față, am avut amândoi sentimentul că ne cunoșteam de când lumea. Totul a continuat cu instalarea la popasul turistic „Valea Arinilor", din Arăneag, aproape de Căsoaia. L-am cunoscut pe Stelu Pop, creatorul și președintele asociației, poet și tehnoredactor, „locomotiva" tuturor activităților. Am cunoscut-o pe Claudia Elena Peter, artistă talentată în artă plastică, profesoară, scriitoare, pe fiica ei, drăgălașa Sara. Am cunoscut familia Câlb, gazdele noastre. Pe parcursul săptămânii, și-au făcut apariția alți și alți membri ai asociației, veniți mai de aproape sau mai de departe: Silvia Bodea Sălăjan, profesoară, soțul ei și talentata nepoată, apoi Adi Peter, artist plastic, Diana Purcărin, contabila asociației, pasionată de literatură, tânărul artist plastic Horațiu Paul Peter, preotul paroh Giani Achim, atât de devotat comunității, și mulți alții. Toți, oameni ce dăruiesc din priceperea, ideile, talentul și preaplinul lor sufletesc, pentru a promova cultura, pentru a-i îndruma și lansa pe cei tineri și înzestrați. Am avut o săptămână plină de schimburi interesante, urmând un program dinainte stabilit. Zi de zi, am lucrat în echipă de patru, Stelu, Claudia, Mihai și eu, pentru a termina de scris diplomele acordate câștigătorilor și participanților la concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi", ediția 2019, și a alcătui plicurile cu recompensele binemeritate de copii. Am avut întâlniri cu primarul comunei Târnova și membri din consiliul local, am participat și am luat cuvântul la manifestarea organizată la Șiria, cu ocazia sărbătoririi a 850 de ani de la prima atestare documentară, a comunei care i-a născut pe Ioan Slavici și Emil Monția. Un eveniment central l-a constituit cea de-a doua parte a festivității de premiere a laureaților concursului dedicat tinerelor talente, care s-a

desfășurat la „Casa Verde" din Tabăra de la Căsoaia. Prima parte a festivității avusese loc la începutul lunii iunie. Fiind membră în juriul care a acordat note lucrărilor de la secțiunea literară, mi-am exprimat aprecierile față de calitatea multor lucrări. Pe perioada jurizării, în primăvară, bucuria mea, la citirea compozițiilor în versuri și proză, ale tinerilor, fusese să constat câtă imaginație, cât har și forță creatoare are generația proaspătă. Lucrul acesta mi-a întărit încrederea că ne putem baza pe tineri, în ce privește viitorul țării. Cei care pornesc de la vârste fragede cu ideea de valoare umană, de bine și frumos, atât de conturată - și sunt mulți - vor putea învăța în anii ce urmează cum să-și consolideze convingerile și credința, să-și dezvolte talentul și aptitudinile, în sensul punerii în aplicare a celui mai potrivit management, în toate sectoarele vieții din societatea românească și conturării de relații internaționale de cea mai bună calitate. Da, sunt încrezătoare. Am avut de sesizat și unele aspecte mai puțin plăcute, în modul de prezentare a unor concurenți și am ținut să împărtășesc observațiile mele. Greșelile de ortografie și, uneori, dovada necunoașterii regulilor gramaticale, m-au făcut să bănuiesc de superficialitate unele cadre didactice, care nu păreau să fi asistat și ajutat elevii, în procesul de creație și în faza de verificare și expediere a lucrărilor la concurs. Dacă la învățăcei eroarea este scuzabilă, la dascăli, aș spune că nu. Concluzia noastră, ca juriu, a fost că trebuie să impunem reguli mai stricte, la edițiile următoare, ale concursului. Lucrările care vor prezenta greșeli inadmisibile, de limba română, vor fi descalificate. Ca o ieșire în natură, a fost plimbarea prin pădurea ce adăpostește parcul de sculpturi monumentale, de la Căsoaia. Acolo sălășluiesc peste timp 70 de lucrări realizate de tineri artiști, în anii '80. Impresionante opere de artă, pentru întreținerea cărora încă nu s-a găsit soluția potrivită, pe filiera instituțiilor de stat sau private, din domeniul cultural. După o săptămână consistentă, am traversat din nou țara, într-o călătorie pe căile ferate, cu durata de mai bine de 14 ore și cu peripeții, am revenit din județul Arad, încărcată de impresii puternice, aureolate de bucuria cunoașterii în tridimensional a echipei care-mi fusese deja dragă în spațiul online, și cu încrederea că, împreună, vom continua să dăruim și să realizăm lucruri frumoase, durabile, punând la bătaie tot ce vom fi în stare, pentru a susține și promova cultura și tinerele talente. Anica Andrei-Fraschini

Anul acesta, vara aceasta, în luna lui cireșar, am repetat o stare de bine, o întâlnire cu prietenii, un eveniment de cultură (la plural, chiar) și am avut onoarea unor noi întâlniri de valoare. Despre fiecare din acestea am să-mi reamintesc cu drag pe parcursul următoarelor pagini. Pe sfârșit de lună iunie, contând pe razele puternice ale soarelui estival, o parte din colegii și membrii asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”, ne-am reunit la Arăneag, județul Arad, cu prilejul încununării cu succes a unei alte ediții (a treia, deja) a concursului național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Ocazia noastră se cerea înfăptuită din mai multe considerente. În primul rând, cei adunați la locația din Arăneag ne număram printre jurații ediției din anul 2019 a concursului antemenționat. Apoi, frumoasa ceremonie de premiere (a doua, dedicată câștigătorilor din zona Arad-Oradea-Timișoara, prima fusese dedicată deja câștigătorilor din restul țării) necesita o înfăptuire în frumos, prin aranjarea ultimelor detalii ale pregătirilor pentru desfășurarea ce a avut loc în data de 29 iunie. În ce au constat acestea? În esență, poate că partea cea mai frumoasă a constat în distribuirea și pregătirea premiilor tuturor celor 296 de participanți câștigători la această ediție. Obositor, dar frumos. Atunci când copilul sau tânărul premiat își primește și-și cunoaște recunoașterea, el va primi bucurie, or exact asta am împachetat și pigulit noi cu fiecare punguță de premii pentru „cei evidențiați”. Cum să nu fii bucuros când împachetezi bucurie? Diplome, cărți de valoare, clasice sau moderne, atlase, albume, toate și-au găsit locul binemeritat în „punguțele cu recunoaștere și recunoștință” ale câștigătorilor. Fiind un volum atât de mare de premii, treaba a fost pe măsură, dar și distracția. Mai ales la ștampilarea tuturor diplomelor, alături de ajutoarele mele de nădejde, micuța Sara Peter și talentata Trif Tania Mara, ea însăși câștigătoare a unui premiu special la secțiunea literară a concursului. Pe Tania am cunoscut-o prin intermediul bunicilor săi, doamna profesoară Silvia Bodea Sălăjan și domnul profesor Nistor Bodea. Cunoștințe noi în grupul meu cu oameni valoroși, laolaltă cu alte persoane remarcabile ce, reunite la popasul turistic unde am fost cazați, mi-au dat impresia unei întâlniri din alte epoci, prin extrapolare. Poate cu Școala de la Păltiniș. Natură, literatură, mici filosofii, premii, copii. Dar, înainte de toate, o întâlnire valoroasă și necesară a avut loc încă din trenul spre Sântana (ce idilic!). Așteptata întâlnire cu doamna Anica Andrei-Fraschini, traducătoare, inginer, om de litere, creatoare de artă vizuală și, nu în cele din urmă, un om cu suflet nobil. Nu sînt omul cuvintelor mari, dar acolo unde cuvintele nu-și au rostul, folosim

cârje făcute din cuvinte (Mari), spre exprimare a neexprimabilului. Consider că interacțiunile în viu, cum îmi place să le numesc, sînt cele mai edificatoare în compunerea unei anatomii foarte clare a personalității și sufletului unui om. Așa și doar așa am putut să îmi dau seama de valoarea maximă a Anicăi, pe care îmi permit să o tutuiesc acum pe considerentul valoroasei noastre prietenii. O confirmare frumoasă a unor atribute deja trasate prin intermediul scurtelor convorbiri telefonice sau a e-mailurilor purtate în vederea colaborării la secțiunea de corectură a revistei „AC”. O revenire la Căsoaia a reprezentat, în ultimii ani, mai nou, un prilej de a revedea un vechi prieten, poate cea mai veche prietenie dintre cele legate cu cei prezenți la Căsoaia. Vorbesc, desigur, despre Constantin Popuța alias STelu Pop, poet, președinte și fondator al asociației „Cartea, izvor de cultură” și manager de proiect la concursul național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Același caz fericit, repetat aproape la indiggo, este și cel al reîntâlnirii cu familia Peter (Claudia, profesoară, scriitoare și artist plastic și soțul ei Adrian, artist plastic), mai cu seamă că în acest an am avut ocazia să fac cunoștință și cu vlăstarele lor talentate - artistul grafic Horațiu P. Peter și micuța promisiune, talentata Sara Peter. Gazdele noastre ne-au oferit un festin culinar, de-a lungul săptămânii petrecute la popas, unde am fost și cazați. N-am să uit diminețile răcoroase când ieșeam pe o bancă de pe terasa popasului și „furam” câteva minute de liniște pentru a-l citi pe Zweig, pe care l-am adus cu mine în călătoria aceasta esențială. Același loc unde am avut bucuria unei revederi simbolice, după câțiva ani în alb, cea cu Diana Purcărin, „Mecena” noastră, cum îi place s-o alinte Stelu, cea care ne ajută la calcule în asociație și ne vorbește atât de frumos despre filosofie, Frida Kahlo, Édith Piaf și despre emoția din flamenco, mereu mai intensă, în mișcările vii și colorate ale dansatorilor festivalului de la Jerez. Într-una din aceste zile binecuvântate de Helios, am avut șansa de a cunoaște un loc îngemănat de istorie și tradiție, totodată, comuna de obârșie a scriitorului Ioan Slavici, Șiria. Cu ocazia evenimentelor dedicate aniversării celor 850 de ani de la atestare, asociația noastră a fost invitată să se prezinte și își dezvăluie scurta, momentan, dar solida activitate de-a lungul timpului, ocazie cu care am luat cuvântul aproape toți membrii prezenți. Mie mi-a revenit frumosul rol de prezentare a revistei „AC”, la care sînt și manager de proiect și pe care, sper eu, l-am dus până la capăt onorabil. De neuitat sînt și excursiile la tabăra de sculptură de la Căsoaia sau la recentul Muzeu al satului din Dud, la părintele Giani Achim, fondatorul acestui muzeu valoros, cel care ne-a prezentat fiecare cămăruță

și obiect în parte cu tot parfumul istoriei pe care-l poartă-n sine. Dar dincolo de aceste întâlniri și reîntâlniri de suflet, poate cele mai substanțiale și marcante „întâlniri” au fost constituite de lucrările participanților. Trăiesc o emoție în crescendo cu fiecare ediție care se scurge din acest concurs fain, mai cu seamă că, până acum, am avut ocazia nu doar să jurizez, dar și să citesc fiecare lucrare literară și să admir fiece creație artistică a celor participanți. M-au surprins multe lucrări, mare parte din cele selectate în paginile acestei antologii, dar am avut și momente de tristețe când am simțit, cumva, încorsetat un material promițător, din cauza unei coordonări neadecvate sau chiar a superficialității cu care s-a tratat participarea la acest concurs mai mult decât generos. Mai cu seamă că, din păcate, au fost și două cazuri de fraudare. Ambele din partea aceleiași persoane. Oare ce rost își mai are o pseudo-recunoaștere dacă, știind ce ai făcut, ai primi-o și-ai flutura-o în vânt? Ce rost are orice formă fără fond? Trecând peste aceste cazuri, inerente oricărui concurs, aș vrea să remarc unele lucrări ce m-au impresionat și care n-au reușit să primească decât premii mai mici, ca să zic așa, ori n-au fost remarcate deloc. Micuțul Gheorghiu Nicolas, clasa a III-a, cu un poem în spirit ludic, naiv, despre bibliofilie, încă din fragedă pruncie. Sau Dumitrașcu Răzvan Gabriel, 14 ani, cu un poem puternic și un mesaj autentic, „Plouă în întuneric”, laolaltă cu colega sa de la aceeași școală, Suru Bianca, cu poemul „Sertar”. Ambii încadrați de-abia la mențiuni speciale, în urma jurizării tuturor membrilor. Chiar și cazul ingrat al unei alte colege de-a lor, Muscăliță Georgiana Ana-Maria, cu un poem matur despre marile praguri ale vieții. Sau Marinescu Cristian, de doar 11 ani, cu a sa „Scrisoare către o inimă mare”. Ce gânduri frumoase de copil curat și norocos pentru că știe să aprecieze valorile date! Astfel de lecturi înfrumusețează sufletul, iar asta e valoarea lor cea mai mare. Există speranță. Pe final, aș mai dori să menționez lucrarea emoționantă a unei fetițe de doar 10 ani din Piatra Neamț, Cojocaru Gabriela, care ne scrie despre dorul de părintele plecat în Europa, „Dor de tata” și tot ce înseamnă înstrăinarea prin ochii unui copil. Un poem simplu, dar foarte sincer și curajos. Asta am apreciat enorm. Îmi doresc de la acest concurs să cultive în continuare adevăratele valori ale copiilor și tinerilor noștri în speranța că, peste ani, ei vor fi cei care vor schimba direcția acestui tren aflat în derivă. Valoarea, dedicarea, sinceritatea și etica sînt condiții sine qua non ale oricărui orizont mai bun. Mihai Cotea

Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019 POVESTEA UNUI GHIOZDAN

Într-o zi de vară, imediat după ce am fost făcut, prin august, cam așa, am fost pus de vânzare, în vitrina unui mall. Am stat acolo, fără să fiu remarcat, până în septembrie, când copii de toate vârstele, însoțiți de părinți, au început să cutreiere magazinele, în căutarea ghiozdanului perfect, pentru școală. Mulți se opreau în fața vitrinei și eu speram că o fac pentru a mă lua acasă... Dar se pare că nu le făceam impresie bună. Eu nu eram un ghiozdan Gucci sau Supreme, ca cele din jurul meu, de asta nu mă dorea niciun viitor școlar. În ultima zi de vacanță, când toată speranța mea, de a ajunge partener de școală, s-a risipit, un băiețel mărunțel, cu privire luminoasă și un zâmbet larg, s-a oprit în fața vitrinei aproape goale. I-a spus ceva mamei sale și au intrat în magazin. Imediat, a venit vânzătoarea și m-a zmuls din locul care devenise oarecum confortabil și m-a prezentat celor doi. Ne-am plăcut repede. M-a luat acasă, pe post de ajutor. Mă așteptam să fiu târât, trântit, mâzgălit, dar n-a fost nicidecum așa. Am fost de-a dreptul răsfățat. Mă plimba cu mândrie până la școală, mă așeza cu mare grijă pe scaun, mă ștergea aproape zilnic cu o cârpă moale, care mirosea bestial. Mă simțeam cel mai norocos ghiozdan. Timpul a trecut. Cărțile deveneau din ce în ce mai multe și mai grele, iar eu parcă mă micșoram. Simțeam că nu-i mai sunt de folos amicului meu. Într-una din zile, mama a intervenit în tăcuta noastră prietenie. - Măi copile, cred că ar trebui să renunți la ghiozdanul ăsta. E vechi și neîncăpător. Pentru că e în stare atât de bună, fă-l cadou copilului din vecini. - Cum să-l dau? Îl păstrez! Va fi amintirea mea din viața de școlar... M-a păstrat, ce-i drept, mulți, mulți ani. M-a dăruit copilului său. Merg și acum, nu la școală, ci la antrenamente, că cel mic al lui e înscris la fotbal. Oare celelalte ghiozdane din vitrină, cele de firmă, mai trăiesc?

Premiul Special Dunca Denis, 10 ani, clasa a IV-a, Școala Gimnazială Vadu Izei, Maramureș, Prof. coord. Onișa Daniela

REVERIA PRIMĂVERII

Și-ar fi dorit...

Zbor de fluturi lin se-nalţă Peste vesela câmpie, Lâng-o trestie înaltă Râde-un fir de păpădie.

A învățat să meargă. Și-ar fi dorit ca părinții ei să fie acolo, să o învețe să meargă mai departe, atunci când credea că nu mai poate.

Roi zburdalnic de albine Se aşază printre flori, Sărutându-le, vezi bine, Iar apoi, plecând spre nori.

A învățat să vorbească. Și-ar fi dorit ca părinții ei să o asculte mai mult de cinci minute, printr-un mobil, atunci când își mai făceau timp.

Muşuroaie de furnici Harnice de zor muncesc, Chiar de-ai crede că sunt mici, Lucrul nu-l mai contenesc. Mieii zburdă fără grijă, Sub privirea mamelor, Flori drăguţe, câte-o tijă, Către soare-ntind uşor. Iar copiii râd, se joacă Şi se bucură nespus, Gălăgie-ncep să facă, Fug în jos şi fug în sus. Astfel este iar natura Îmbrăcată-n sărbătoare, Primăvara şi-a-ntins mâna Peste câmp, copil şi floare. Premiul Special Preda Andi Ionel, 12 ani, clasa a VI-a, Șc. Gimn. Târnova, jud. Arad Prof. Suciu Rebeca

A învățat să compună. Și-ar fi dorit ca părinții ei să fie acolo, ca să-i citească poeziile și să se bucure. A învățat să ascundă Tristețea, atunci când părinții ei lipseau de la evenimentele importante, din viața ei. Însă, Și-ar fi dorit ca părinții ei să învețe că banii nu aduc fericirea. Și să înțeleagă că ea și-a dorit prezența lor, în schimbul cadourilor scumpe. Și-ar fi dorit să înțeleagă asta, înainte să se stingă ca lumânarea pe care fiica lor le-o aprinde zilnic.

Premiul I Berzava Alina, 13 ani, clasa a VII-a Șc. Gimn.,,Romul Ladea’’ Oravița, Prof. Anoca Adelita

BALUL BOBOCILOR Într-o zi de toamnă, pe la asfințit, Soarele a mângâiat pământul amorțit. Cu o rază aurie, acesta i-a vorbit Unui boboc confuz și destul de plictisit. „Culorile toamnei sunt fără egal, De la roșul de foc, la galbenul pal, Așa că ia-ți repede un costum popular, Mai e puțin și vom merge la bal.” „Ia stai puțin, despre ce bal vorbești? Și de ce nu mi-a spus nimeni că tu grăiești? Ignoră, te rog, a doua întrebare, Însă ce bal e acesta, oare?” „Uneori i se mai spune și *Balul de Aramă* Sau *Buchetul de flori* pentru doamna profesoară, Însă merg numai bobocii florilor, Așa că i se spune *Balul Bobocilor*” „Așadar, astăzi e o zi mare, Pot spune chiar de sărbătoare, Mă voi pregăti de-ndat’, Haina, cheile și am plecat.” Dar bobocul nostru știa oare, Că, dacă o floare e culeasă, aceasta moare? Însă crizantemele sunt încăpățânate, Despre mofturile lor, poți scrie o carte. El a ajuns la bal și, ce să vezi, oare? Era un ring de dans, din rouă sclipitoare. Toate florile deodată au strigat, Iar grădinarul le-a și tăiat. Despre celelalte flori, nu e mult de spus. La bal, niciodată nu s-au mai dus. Iar bobocul nostru de odinioară, E în buchetul pentru doamna profesoară.

Premiul II Rusu Teodora, 12 ani, clasa a VI-a, Lic. Teo. „Mihai Eminescu”, Cluj-Napoca, jud. Cluj, Prof. Sabău Viorelia

Mirosul anotimpurilor Alt miros au vremurile acum. Sau, mai degrabă, vremurile de acum sunt inodore, fiindcă s-au golit de consistență. Primăvara, miroseam prima ploaie și lăsam mireasma ierbii crude să-mi penetreze porii, ca-ntr-un botez al ființei. Vara avea mirosul prafului ce se ridica pe prund și al aerului canicular, care mă ademenea la scăldat, ori la hoinărit pe ulițele copilăriei. Din roua dimineții, în care pășeam desculță, surâzând, mi-am luat seva pentru toată viața. Toamna mă răcoream cu prima brumă și mușcam hulpav din merele roșii, căzute pe câmp. Simt și acum fumul ce tămâia văzduhul, Ca-ntr-un ritual rural, al purificării pământului mănos. Iar iarna... ce bucurie mai mare puteau să ne-aducă fulgii de nea, zbenguiți pe obraz ! Și cozonacul bunicii, cu mirosul de brad, Adânc în străfundul sufletului a rămas îngropat... Astăzi, nimic nu mai e cum a fost... Până și anotimpurile s-au transformat într-un fel de alt timp mult mai grăbit, total diferit și străin. Nimic nu mai are răbdare... nici noi, oameni ce-am fost martori ai unui timp fără timp... Adâncim zi de zi, în noi, amintirea mirosului de altădată, de frică să nu ni-l răpească tumultul de-acum, al vieții anoste, și să pună în loc un mare gol... Andronicescu Ioana-Alexandra

Inocența Ce ființe ciudate sunt oamenii mari; Nu știu să zâmbească și se uită mereu Ca și cum ar vrea să treacă prin tine. Aleargă grăbiți, nici nu se mai salută, Trec unii pe lângă alții, ca niște străini Crispați și obosiți de-atâta viață. Îi analizez în fiecare zi Și le studiez cu atenție comportamentul. Mi-e greu să le pun un diagnostic clar, Deoarece par să aibă o boală complexă Și netratabilă. Unii par recuperabili. Se opresc în fața mea și încearcă un zâmbet. Dar constat că mai mult se strâmbă, Fiindcă și mușchii feței s-au atrofiat, Ca și sufletul... Alții mă privesc iritați că le încurc mersul Și sunt nevoiți să mă ocolească, De parcă aș fi un mare obstacol. ”Hei, lunaticilor, ce e în mintea voastră? Sufletul vostru pustiu nu vă e povară? Încotro vă grăbiți? Mai știți cum miroase o floare? Ați mai fost în vizită prin voi? Nimeni nu mă aude, nici că mă miră constatarea, Sunt surzi, muți și orbi, ca niște mașinute angrenate în tumultul vieții. Gesturi mecanice, zâmbete înghețate, priviri goale... EU sunt doar un copil, și nu mi-am pierdut inocența, nici ființa, nici plăcerea de a trăi frumos și curat. De aceea, oameni mari, nu mă ocoliți, Priviți-mă măcar, ar fi necesar și atât!

Premiul I Andronicescu Ioana-Alexandra, 14 ani, clasa a VIII-a, Șc. Gimn. „George Voevidca” Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, Profesor: Nistor Oltea

În visul unui vis Într-o seară de vară târzie, când stelele clipeau des, fiind cuprinse de somnul atât de dulce, ca cel pe care-l întrerupe mama, când mă trezește să mă pregătesc de plecarea la școală, într-o zi cu lumină și căldură molatecă, în camera mea era o liniște profundă. Eu eram foarte obosită, după o zi de joacă pe afară, deoarece nimic nu-i mai frumos ca vacanțele petrecute la bunici. M-am așezat în patul răcoros și moale, iar după cinci minute, am adormit. Eram într-o lume paralelă, o lume pe care visul meu o crea când stăteam cu ochii ațintiți în tavan și în care îmi plăcea să mă plimb, deoarece, oricum ar fi fost, personajele erau sub magia puterilor mele. Puteam să fac cu ele ce doream. Când porneau prea hotărâte, pe urmele mele, inventam ceva care să le oprească sau spuneam o formulă magică și ele dispăreau, de parcă nici nu fuseseră vreodată. Acum, visul meu era într-un vis adevărat, nu inventat de mine, și era prelungirea unei povești pe care prietena mea, Daria, mi-o spusese cu toată convingerea că este o poveste adevărată. Iată că, imediat ce am ațipit, se făcea că mă aflam într-un castel cu uși grele, din metal, fără geamuri sau alte surse de lumină, un castel plin cu lilieci mici și negri, atârnați de tavanul colorat foarte strident, un castel întunecat ca o peșteră uriașă, în care stalactitele și stalagmitele creșteau în jur, asemenea unor săbii ascuțite și tăioase. Pereții reflectau umbre ciudate, care-mi dădeau fiori, deși eram conștientă că umbrele nu pot face niciun rău. Între fâșiile de perete, se aflau oglinzi rotitoare, a căror strălucire îmi crea o stare de amețeală, vecină cu somnul. Dar cum era, oare, posibil să adorm în somnul meu? Mă rog! Uit pentru o clipă de această nedumerire și mă concentrez asupra oglinzilor în care eu eram în exemplare multiplicate la nesfârșit, iar în unele eram tristă, în altele zâmbăreață și, în cele mai multe, uimită peste măsură. Eram eu și parcă nu eram eu, ci niște ființe desprinse din mine… Eu, cea adevărată, pe care dacă mă pișcam mă durea, mă aflam într-un colț, dar nu-mi dădeam seama dacă eram la intrare sau trebuia să caut intrarea. În fața mea, drumurile erau foarte întortocheate, formând un adevărat labirint. - Și eu pe unde să merg? Unde este drumul cel bun? Oare este cazul să folosesc una din formulele mele fermecate? Hm! Dar nu cred că pot, pentru că acum sunt într-un vis adevărat, un vis deșteptat în visul meu... E-he! N-am reușit să-mi termin gândul rostit, al cărui ecou se pare că a trezit spiritele ce se adăpostiseră în castelul întunecat, că în fața mea a apărut un animal înspăimântător. Acesta avea cap de leu, trup de tigru și labe de rinocer. Nu puteam să spun nimic, deoarece cuvintele îmi erau înecate în gât și, cu toate că făceam ca peștele pe uscat, din gâtul meu nu ieșea niciun sunet.

Animalul acela ciudat s-a grăbit să intre în vorbă și a spus că îl cheama

Tirileu.

- Iartă-mă dacă te-am deranjat, am murmurat eu, încât credeam că nici nu m-a auzit. - Nu m-ai deranjat! Chiar mă bucur că mi-ai risipit singurătatea! Acest animal ciudat și cât o matahală avea o voce caldă și o privire ce nu prevestea nimic fioros. Mă gândeam că este un animal cu suflet bun, doar s-a mai văzut așa ceva. ”Sunt animale bune și rele, ca și oamenii”, îmi spunea adeseori bunica. ”Nu înfățișarea arată cum este sufletul, ci, de cele mai multe ori, sufletul schimbă înfățișarea. Tu însă să nu uiți: Cu cel care este bun să te împrietenești, iar pe cel rău să-l ocolești! ”. Deci, după sfatul bunicii, ar trebui să mă împrietenesc cu acest Tirileu! Ar fi o problemă, oare, dacă l-aș face animalul meu de companie??? Wow! Ce fain!!! Nu m-ar mai stresa în pauze colegii din clasele mari!!! - Aș vrea să fim prieteni! Te-aș învăța cum să te ferești de răutatea lui Cucibu… - Cucibu??? Dar cine să fie aceasta sau acesta…, cu un nume atât de… bizar? - Este o pasăre ciudată, dar care are proprietăți magice. Acum a mai îmbătrânit, iar singura ei dorință este să le facă rău celor pe care-i întâlnește... Îți amintești? Ca zmeii din povestea cu Greuceanu. - Brr! Parcă începe să mi se facă frig! spun eu, încercând să-mi opresc tremuratul mâinilor. Poate că ar trebui să trec de o ușă și să încerc să ies din acest vis ciudat și să rămân în visul meu, care întotdeauna este frumos… - De ieșit nu este atât de ușor pe cât pare, dar atâta timp cât sunt cu tine, să nu-ți fie frică! Of! M-a ghicit că-mi este frică, mă gândesc eu, cu ciudă. Nu-mi place să intre nimeni în gândul meu!!! - Nuuu mi-eee friică!!!Mi-e doarrr frrriggg! Cuvintele mele au fost acoperite de un vuiet ce nu prevestea nimic bun. Parcă venea de după oglinzile rotitoare și lăsa pe pereții castelului ca niște dâre negre de umbre cu forme de animale preistorice. « Asta înseamnă că vuietul vine dintr-un timp foarte îndepărtat, ori m-am întors eu într-o lume care a dispărut de mult, foarte mult timp ». Îmi zbârnâiau întrebările și nedumeririle în cap… Poate că lumea aceasta există încă, pe undeva, prin univers… - Nu-mi place să-mi fure cineva energia zborului! Nu vreau să intre nimeni în castelul în care îmi odihnesc eu aripile! - Liniștește-te, pasărea întunericului, că doar nimeni nu ți-a tulburat liniștea! Sunt eu, Tirileu, și n-am făcut decât să-mi dezmorțesc puțin labele, că nu pot intra în hibernare, până nu cade prima zăpadă, pe muntele de diamant. Ascultam dialogul lor, dar parcă nu rosteau cuvintele, ci doar le gândeau, însă gândurile lor produceau un ecou în castel, iar ecoul ajungea la mine…

Eu mă făcusem mică-mititică și încercam să mă transform într-un cristal de gheață de pe o stalactită, ca să nu fiu observată. Pasărea aceasta era cu adevărat ciudată. Capul ei era de cucuvea și se putea roti în toate părțile, avea un singur ochi în frunte, ca un ciclop, iar ghearele erau de reptilă… Se pare că era foarte bine antrenată, deoarece simțurile ei n-o înșelau și nu se lăsa păcălită de noul meu prieten: - Mă prefac să te cred până pun laba pe intrus!!! spune ea tot mai amenințător, rotindu-și capul ca un girofar, cu ochiul inspectând totul în jur. Am să-l fac mii și fărâme, ca să nu se mai pomenească numele lui. Şi, totuși... După o clipă de gândire, continuă: - Aș putea să fiu mai îngăduitoare, dacă mi-ar aduce ceai de labă de urs, ca să-mi vindec încheieturile… Știi bine cât sufăr, din cauza lor! Am auzit eu pe undeva că acesta ar fi leacul, dar nu-mi pot imagina cum să iau eu labele unui urs și să fac ceai… Urșii sunt animale puternice… Dar dacă totuși cineva mi-ar aduce… aș fi dispusă să închid ochiul… Și acum, mă duc să mă odihnesc puțin, că nu mai pot. Se pare că se va schimba timpul. Poate că o să plouă, că mi-e tare somn… - Apoi, dacă ar ploua de câte ori ți-e ție somn, ar îneca Dumnezeu lumea, spune Tirileu încet, râzând pe înfundate. După ce a plecat arătarea aceea, m-am apropiat de Tirileu și i-am spus că ceaiul despre care vorbea ea îl folosește și bunica și că este o plantă, nu sunt labe de urs cu adevărat, așa cum crede ea…. - Bunica tot speră că își va face efectul ceaiul acela, dar de plâns se tot plânge că o dor tare genunchii, așa că nu știu ce efect poate să aibă. - Dacă Doamna Cucibu așa crede, hai să o lăsăm să experimenteze efectul Placebo… Dar să ne gândim cum să facem. Așadar, trebuia să ticluim un plan, ca să scăpăm din încurcătura în care am intrat eu, mai ales, eu, cea cu spiritul de aventură. - Tu nu vei putea ieși de aici, mă atenționează Tirileu, dar dacă-mi spui mie unde își ține bunica ceaiul, aș putea să merg să-l aduc ciudatei ăsteia și să o facem să tacă, iar tu să poți vizita castelul în voie și să pleci când ai chef. - Tu poți să ieși de aici? Dacă tu poți să ieși, eu de ce nu pot? Ies și nu mă mai întorc și gata cu încheieturile ei!!! - Eu pot să ies, pentru că mă pot transforma în fum și fumul poate ieși de peste tot, chiar dacă nu este întotdeauna foc, râde înfundat Tirileu. Trebuia să accept explicația lui Tirileu, pentru că nu aveam de ales. Poate, dacă foloseam poțiunea magică, pe care o folosea Harry Potter… - Haide, să nu pierdem vremea, că s-ar putea să se întoarcă! Eu vreau să te ajut! De unde să iau ceaiul? - Dacă ieși, te duci în bucătăria bunicii și, în dulapul de deasupra chiuvetei, vei găsi o sumedenie de cutii cu ceaiuri. Cutia maro, care are pe ea poza unui urs, aceea este cea pe care o vrea Cucibu. Nici n-am apucat să termin că Tirileu a dispărut.

Acum, din nou m-a apucat frica să nu cumva să se trezească ciudata aceea și să mă găsească aici, singură… Am încercat să mă liniștesc, fredonând un cântecel pe care mi-l cânta mami, când venea seara să-mi spună noapte bună: ”A venit o rândunică/ Mică, mică/ Și-a adus o turturică/ Mică mică/ Să nu-mi fie frică”. N-am terminat bine cântecelul, că Tirileu a și apărut, cu ceaiul cerut. Mi-a arătat cutia și mi-a făcut semn că i-l duce doamnei Cucibu. După un timp, în care credeam că m-a uitat acolo, a apărut Tirileu foarte fericit: - Am rezolvat. Pe lângă ceaiul acela de labele ursului, i-am mai pus câteva plicuri din cutia ”Somn ușor”, așa că, pe lângă că iubește mereu patul, acum va dormi dusă, până săptămâna viitoare. Toată lumea va fi fericită. Dacă până în acel moment am vorbit în șoaptă, acum Tirileu a urlat odată, așa cum fac leii, când pornesc după pradă: - Petrecere!!!!!!!!!!!!! Ca la un semn, tot castelul a prins viață. Au coborât liliecii și dansau, au apărut gâze mii și mii, niște târâtoare de care nu mai văzusem, tot felul de animăluțe și, ca la un semn, cineva a spus: ”Să înceapă petrecerea! Cine vrea poate să rămână, cine vrea poate să plece, pentru că toate ușile s-au deschis pentru câteva ore!” Era o atmosferă puțin mai umană. Pe pereți, oglinzile nu se mai roteau, bucățile de tencuială s-au deschis în uși largi, prin care pătrundea lumina zilei, iar stalactitele și stalagmitele dispăruseră. L-am căutat cu privirea pe Tirileu, dar era prins într-o horă amețitoare, înconjurat de lilieci și de animăluțe ciudate. Era prea fericit, ca eu să-l opresc din dansul lui, așa că m-am îndreptat spre ieșire, fără să mai privesc în urmă. Am ieșit din visul visului meu, bucuroasă că acolo era o lume fericită, din cauză că, pentru un timp, răul dormea dus. N-am apucat să mă dezmeticesc bine ieșind din vis, că deodată s-a auzit o bufnitură, ca o ușă dată la perete. Speriată, am deschis ochii. Ieșisem din al doilea vis, pentru că fratele meu, Tudor, a venit să-mi dea vestea că trebuie să ne trezim cu o oră mai devreme, pentru că se schimbase ora… Phi, ce nenorocire!!!

Premiul Special Tania Mara Trif, 13 ani, clasa a VII-a Liceul ”Onisifor Ghibu” Oradea, jud. Bihor Prof. - Diana Laslău

Aventura Șoricelului Biscuit A fost odată un circ. În acest circ, erau: elefanți, lei, urși, tigri, cai și un șoricel pe nume Biscuit. Biscuit era un șoricel special! Circul a fost prin multe țări și în fiecare a avut succes. Lui Biscuit îi era tare dor de casă, iar într-o zi le spuse animalelor: - Prieteni, aș vrea să merg acasă! - Și noi vrem, dar nu putem! - De ce? - Deoarece circarul ne ține prizonieri, în cuștile acestea! Din păcate, circarul nu era bun cu animalele, ci mult prea rău. Deodată, acesta a apărut și le-a spus: - Ne pregătim pentru un nou spectacol! În ultimul timp, animalele nu mai voiau să iasă din cuștile lor, iar circarul scotea biciul. Biciul era dureros, așa că animalele erau nevoite să iasă. De data aceasta, Biscuit a ieșit și a început să alerge de colo-colo, apoi și-a descuiat repede prietenii și au plecat împreună. Toți au strigat în cor: - Mulțumim, Biscuit! - Mă bucur că v-am putut ajuta! Ei au găsit pe jos o pană. Au luat-o și au scuturat-o ca pe o baghetă magică. Această pană a deschis un portal spre Africa. Animalele au intrat prin portal și au ajuns în Africa, iar portalul a dispărut. - Și acum...? Unde suntem? spuse Biscuit. - Suntem în Africa! au răspuns elefanții. Noi rămânem aici. Aici e casa noastră. Adio, prieteni! - Adio! Și așa a făcut cu fiecare specie, până când, sărăcuțul Biscuit a rămas singur. A încercat să meargă și el acasă, dar nu a mai putut. Pana devenise o pasăre uriașă, care i-a spus șoricelului: - Eu sunt o creatură uimitoare și știu totul! - Totul? Chiar totul? - Totul. Și pentru că ți-ai ajutat prietenii, te voi duce acasă, la familia ta! - Serios? - Da! Urcă pe spatele meu! - Uhuuuuuuuu! a strigat Biscuit. În cele din urmă, șoricelul a ajuns acasă, la familia lui, și i-a mulțumit păsării uriașe: - Îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat să ajung acasă! Aici este locul unde doream tare mult să ajung! Cu aceste cuvinte, Biscuit a strâns-o în brațe pe pasărea cea uriașă, atât cât a reușit. - Cu plăcere! a spus pasărea. Bunătatea va fi întotdeauna răsplătită, iar tu ești un șoricel curajos și cu suflet bun.

- Adio, pasăre uriașă, nu te voi uita niciodată! - Adio, Biscuit, rămâi cu bine! Așa, toți au fost fericiți și împăcați, mai puțin circarul cel rău, care a crăpat de ciudă. Se zice că și în zilele de astăzi, spiritul lui Biscuit ajută ființele cu suflet mare. Premiul III Floroiu Maria-Teodora, 9 ani, clasa a III-a, Șc. Gimnazială Nr. 29 „Mihai Viteazu”, Constanța Profesor : Rusu Elena Mirajul copilăriei

Ori de câte ori întrebi un copil ce își dorește, el îți va răspunde, aproape fără excepție: „Vreau să fiu mare!”. Eu însă, nu știu de ce, îmi doresc să rămân mereu un copil. Oare de ce își dorește lumea să crească? De ce își doresc toți să părăsească minunatul tărâm al copilăriei și să lase în urmă puritatea, lumina și căldura acestei vârste? Copilărie... să plângi și să râzi de câte ori ai poftă, să încerci să găsești capătul curcubeului, să te joci după pofta inimii, să greșești fără să fii criticat, să te murdărești din cap până-n picioare de nisip, iarbă sau înghețată, fără să fii certat, să fii alintat, luat în brațe și umplut de pupici peste tot, să faci îngerași din zăpadă și să te dai cu săniuța, să sari într-un covor multicolor și moale de frunze, să te cațeri în copaci până în vârf și să te ascunzi de tot ceea ce te sperie, să-ți faci vânt în leagăn până la cer, să numeri stelele întins pe iarbă, cu mâinile sub cap, să închipui o sumedenie de personaje de basm din norii pufoși –balauri înfricoșători, ce scuipă flăcări pe nări, grațioase prințese salvate de cavaleri pe cai înaripați sau pitici caraghioși, să sari în cele mai mari bălți, să adormi legănat de duiosul cântec al mamei, seara târziu, să-ți lustruiești cu sârg ghetuțele ca să găsești, când zorile se ivesc, daruri în ele, să-ți împletești codițe cu fundițe colorate, să te dai pe tobogane, iar și iar, fără să obosești, să vorbești în toate limbile pământului, inventând cele mai ciudate și amuzante cuvinte, sau să îți meșterești coronițe și brățări din păpădiile câmpului. Copilăria e o fetiță care așteaptă să te întorci, să te joci cu ea. Orice vârstă ai avea. Te trage de rochiță sau de mâna cu care îți faci temele ori îți bate timid în geam să-ți spună că îi este dor de tine. Te cheamă să construiți împreună castele din cuburi sau oameni de zăpadă pe care să-i înfofolești în fularul, căciula și mănușile tale, să vă jucați de-a v-ați ascunselea, să vă rostogoliți în iarba deasă, să vă învârtiți până amețiți, să stați la pândă după buburuze și fluturi, să cântați pe aceeași melodie

toate versurile care vă vin în minte. Să vă puneți cireșe la urechi, să vă jucați cu baloane de săpun, să vă visați balerine, să încingeți o bătaie cu perne și să umblați desculțe, peste tot. Copilăria nu are reguli, nu are oră de culcare, nu are griji, nu-i pasă că-și rupe rochița și nici câte cucuie are-n frunte. Ea nu te ceartă, nu te pedepsește, îți iartă toate greșelile, te lasă să mănânci câte pătrățele de ciocolată vrei, să te lipești tot cu vată de zahăr pe băț și să nu mănânci toată supa.Toate lacrimile ei sunt de bucurie, aduce tone de fericire, milioane de zâmbete și râde cu gura până la urechi. Intră cu încredere cu tine în cortul ridicat din pături, o așteptați împreună pe Zâna Măseluță, pe Moș Crăciun, Moș Nicolae și petrecerile de ziua ta. Stă cu tine, afară, cât e ziua de lungă și uită să mai vină în casă. Se joacă cu tine cu păpușile, face mâncare din nisip, pentru toți membrii familiei, desenează inimioare cu mânuțele ei mici și stropește toată baia cu apă și spumă. Sare în pat și își face culcuș din jucării pufoase, stâlcește cuvintele adorabil, poartă căciulițe cu urechi și hăinuțe de toate culorile. Copilăria are gust de caramele, de turtă dulce și pufarini, și miros de lăptic, de floricele, și are căldura brațelor mamei. Draga mea copilărie, mă bucur că exiști în viața mea! Datorită ție, sunt foarte-foarte fericită! ... Să fiu mare?... Hmmm, încă nu!

Premiul Special Alexandra Beldiman, 13 ani , clasa a VII-a, Lic. Teoretic „Mihai Eminescu” Cluj-Napoca, jud. Cluj, Prof. coord. - Pop Iulia

DULCE TIMP, COPILĂRIE ! Dulce timp, copilărie, Floare din mănunchi curat, Cu mireasmă veşnic vie Şi-amintiri de neuitat.

Chiar de clipele s-au dus, Tu rămâi iubirea mea, Decât toate mai presus, Mai de preţ ca orice stea.

Blândă, caldă şi plăcută, Îmbrăcată-n râs şi-n glume, Ai pornit aşa... tăcută..., Răspândindu-te prin lume.

Gândul mi-e ades´ cu tine, Scumpă vreme de magie, Mereu tandră, mereu vie, Dulce timp, copilărie! Premiul II Cociuba Alesia Vanesia, 12 ani, clasa a VI-a, Șc. Gimn. Târnova , jud. Arad Prof. Suciu Rebeca

M-ai lăsat, ducându-ţi dorul, Şi-ai plecat spre alte zări, Să-mparţi şi-altora fiorul Presărat cu alintări.

Gâlceava pronumelui cu numeralul O zi din lumea gramaticii – numeralul se credea mai important decât este de fapt și începe să facă pe șeful: - Tu! Du-te acolo! Iar tu, treci aici. Voi, faceți ce v-am zis. La nimic nu sunteți pricepuți! Pronumele se săturase. Destul! Așa că cere explicații numeralului, contrazicându-l: - De ce te-ai autodeclarat tu, șef?! - Pentru că sunt cel mai important și atotștiutor de aici! - Consider că eu sunt cel mai important, replică pronumele, pe un ton arogant. - Ba nu... - Ba da... - Ba nu... - Ba da... Și tot așa, până și-au dat seama fiecare că trebuie să își argumenteze opinia. - Eu, zice pronumele, consider că sunt mai important pentru că am multe persoane în subordine: tu, el, ea, ei, voi, ei și ele. - Eu sunt, zice numeralul, sunt NUMĂRUL UNU! Substantivul care, până atunci a privit ca un spectator gâlceava lor, replică: - De fapt, nici unul dintre voi nu sunteți indispensabili vorbirii, așa cum sunt eu. Pentru că, fără mine, nu puteți închega propoziții. Bănete Tudor

Pentru că nu dormeam. Visul

Am avut un vis, dar poate nu a fost un vis... sau, totuși, sper să fi fost un vis... sau poate nu... Stăteam. Atât, doar stăteam. Pe o bancă, singur și înconjurat de copaci. Copaci - copii mici și jucăuși. Traversez parcul, ajung la o casă pustie și privesc. Privesc prin geamul murdar. Murdar cu chipuri umane, contorsionate. Mă confund cu un chip și întreb: - Hei, cine ești? Nimic. Liniște. Mă doare ceva și nu știu ce. Întreb din nou: - Cine ești? Ce faci? Mă uit mai atent, la unul dintre chipuri: era fără chip! Devenise straniu, tot. Mă durea și mai tare ceva, dar nu știu ce. Oare mintea mea a luat-o razna? Camera se afunda tot mai tare, într-un

întuneric albastru închis și apăsător. Mă strângea... ca o gaură neagră. Un abis întunecat și infinit. Corpul îmi era împietrit și am început să alunec. Îmi tremura tot corpul, dar nu de teamă, ci de frig. Ca și cum aș fi fost expus unui frig năpraznic. Îmi amorțiseră mâinile. Era întuneric și frig și... liniște. Era un vis sau... mă voi trezi sau... ? Mă uit în jur. Nimic, doar întuneric, frig și liniște. Nu îmi mai simțeam corpul deloc. Mă cucerise frigul. Așteptam să mă trezesc, disperat așteptam, acum eram conștient de ce așteptam și ce mă durea... mă durea sufletul. Dar, nu m-am trezit. Nicicând nu m-am mai trezit. Pentru că nu dormeam...

Premiul II Bănete Tudor, 14 ani, clasa a VII-a Șc. Gimn.,,Andrei Șaguna”, Turda, jud. Cluj Brambura

Zdrang, bang, câinele a fugit, iar pisica, speriată, a sărit, gura ta se mișcă, dar nu înțeleg ce spui, cred că am surzit de la o vreme, îmi place să-mi beau dimineața cafeaua, de mâncat, mănânc doar seara, ești singurul cu care aș fugi în lume, deși nu pot să te suport, mi-am dezlegat gândurile să umble brambura, în timp ce inima îmi cade în abdomen, iar mirosul tău mă înmoaie, mă înconjoară ploaia și nu mai e loc de tine, nu vezi? sunt numai eu, făcută din sânge și din prea mult egoism, că vreau să fiu remarcabilă și nu mai am timp, e prea frig afară pentru mintea mea obosită.

Raicu Alexandra

Uite-mă aici Hei, tu, este târziu în noapte dar uite-mă aici, scriind o scrisoare pe care nu o vei citi niciodată. Hei, călătorule, ochii mei încă te caută în fiecare persoană după nuanța aurie, a irisului tău, melancolie... ca o mie de galaxii topite într-una după buzele care nu mi-au atins pielea niciodată, dorință... sau poate doar o stare de mahmureală? nu cu adevărat sau degetele care s-au împletit cu ale mele, doar in imaginația mea, crush... cred că m-am îndrăgostit de tine sau poate doar de imaginea ta, în mintea mea, mereu mi-a plăcut mai mult ideea de iubire decât sentimentul în sine, sau, mă rog, ceva frumos, așa, glorios și trist, și tragic, și inutil...

Povestea Zadei

Premiul II Raicu Alexandra, 18 ani, clasa a XI-a Clubul Copiilor Medgidia prof. coordonator: Luciu Marilena

A fost odată un tărâm îndepărtat, un loc în care trăiau multe zâne. Zânele aveau un atelier în care realizau parfumuri. Făceau parfumuri cu fel și fel de arome. Cel cu aromă de trandafir era preferatul zânelor. Atunci când un copil se năștea, zânele îi ofereau un parfum în dar. Într-o zi, una dintre zâne a încurcat sticluța de parfum cu cea de praf de zâne. Fetița care s-a născut a primit în dar sticluța cu praf de zâne. Zâna a observat greșeala și, în fiecare zi, vizita acea fetiță. Era o fetiță specială, cuminte și ambițioasă. A învățat-o să zâmbească, să fie bună, să dăruiască, să ierte și nu în ultimul rând, să zboare. Din acea zi, zâna a adăugat în fiecare parfum puțin praf de zâne. Ca urmare, fiecare copil poate zbura. Unii mai sus, alții mai jos. Totul depinde de dorința și voința lor. Tu, cât de sus poți zbura? Premiul III Dinu Adnana- Mihaela, 7 ani, clasa a I-a Șc. Gimnazială nr.2 Reșița, jud. Caraș-Severin Prof.înv. primar. Ciontu Maria

Un dinozaur contemporan Gigel al nostru e un cățel De talie cam mititel. El în pământ tot sapă și tot sapă, După oase mari și mici, însă nu le papă, Ci le studiază, căci Gigel este Un paleontolog de poveste! Și tot săpând după fosile, După zeci și zeci de zile, Dădu într-o zi de un mare schelet Cu zeci de vertebre și oase Și două coarne arătoase. Gigel gândi că-i o nouă rasă Și, în mare grabă, porni de acasă. Mândru nevoie mare de a sa descoperire, Alergă la mai marele său, Un uriaș dulău. În grabă au mers amândoi către fosile, În cărțile cu dinozauri sperând să adauge file. Când ajunseră înapoi, ce să vadă? Bătrânul dulău, de râs, pe jos sta să cadă. Gigel îl privi un minut cu mirare, Până dulăul îi spuse răspicat, tare: Prietene, știi ce ai găsit aici, sub platani? O vacă de 1000 de ani! Premiul III Panait Mihai, clasa a V-a, 11 ani Clubului Copiilor Sector 1, București, Prof. coordonator, Magdalena Băcescu

Cum a fost la şcoală? – Teatru scurt

Personaje: Mama, Mircea și Horia. (Copiii se întorc de la şcoală. Mama îi întâmpină.) Mama: Bine aţi venit! Cum a fost astăzi, la şcoală? M, H: Bine... Mama: Bine şi mai cum? Adică ce aţi făcut? Ce aţi învăţat astăzi? M: Astăzi a fost ”super tare!” Am învăţat la geografie că o ţară şi-a făcut upgrade. Mama: Upgrade?!?

M: Da, e vorba de noua Zeelandă, ştii vechea Zeelandă era deja depăşită şi atunci... Mama: Dar nu există vechea Zeelandă! M: Cum să nu? Doar ştii că, de când a fost renovat căminul cultural de la noi din sat, spunem că mergem la Căminul Cultural ăla nou! H: Da, mamă, ce spui tu nu are nici o logică. De ce s-ar numi noua Zeelandă, dacă nu ar exista vechea Zeelandă? Mama: Un pic aveţi dreptate, dar ia spune Mircea, note ai luat? M: Am luat ceva, dar nu „Suficiente”! Mama: Cum, nu suficiente? M: Adică am luat d’alea Insuficiente! Mama: La ce ai luat Insuficient? M: La sport şi desen! Mama: Fii mai clar, explică! M: La sport am luat insuficient pentru că, în timp ce colegii mei dădeau probele, eu am stat pe bancă şi leneveam. Mama: Şi, mă rog, de ce leneveai? M: Leneveam pentru că... asta are legătură cu faptul că vreau să devin inventator. Mai ştii, când tata ne zicea că cei mai mari inventatori au fost leneşii. De exemplu: cel care a inventat telecomanda de la televizor a fost un leneş, care nu voia să se ridice de pe canapea. Aşa că, eu cum aş putea deveni inventator, dacă nu aş fi leneş? Mama: Cred că trebuie să am o discuţie cu tatăl vostru. Şi, la desen, cum ai reuşit performanța de a lua calificativul „insuficient”? M: Doamna ne-a pus să desenăm Universul, iar eu am desenat pe foaie un punct negru în mijloc şi mi-a zis că ce am desenat eu e o porcărie şi... H: Văd că doamna ta are o „lipsă de incultură”. Păi, eu am văzut la televizor că, în America, un tablou asemănător, adică avea un punct roşu în mijloc, s-a vândut cu zece miloane de dolari! M: Vezi, mama. În plus, pe lângă „insuficient”, mi-a zis că vrea să-i dai un telefon de urgență! Mama: Dar ce-ai mai făcut? M: I-am spus că desenul meu reprezintă Universul, cu o sută de ani înainte de Big Bang, adică atunci când tot Universul era un punct. Şi că trebuie să aştepte cam o sută de ani şi, apoi, desenul meu va arăta ca al colegilor mei. Iar ea a considerat că răspund obraznic, aşa că a zis să o suni. Nici măcar nu a vrut să aştepte o sută de ani, ca să vadă dacă am dreptate. Mama: Şi tu, Horia, ce-ai făcut azi la şcoală? H: Păi, cam la fel, cu diferenţa că eu nu am învăţat nimic nou, sincer, nici nu ştiu de ce mă mai duc la şcoală... Mama: Adică ai luat şi tu insuficient? La ce? H: La lectură, pentru că nu am citit „Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Mama: Şi de ce nu ai citit? H: Păi, doar ştii ce zicea tata, că trebuie mereu să ne folosim imaginaţia. M: Da, aşa e, l-am auzit şi eu.

H: Dacă citeam, atunci „la revedere” imaginaţie, ştiam clar ce se întâmplă în poveste. Aşa, necitind, pot să-mi imaginez orice, de exemplu: Prâslea poate fi personajul pozitiv sau negativ, merele pot fi de aur sau pot fi false şi câte şi mai câte. Vezi câte poveşti poţi scoate dintr-un simplu titlu? Mama: Clar, trebuie să discut cu tatăl vostru. Şi altceva? H: Am mai dat o dictare şi... iar am luat „insuficient”. Mama: De ce? H: Pentru că am refuzat să scriu după dictare. Mama: Şi de ce ai făcut asta? H: Nu mi-a plăcut tonul poruncitor al doamnei învăţătoare: „scrieţi!”. Mai ştii ce zicea bunicul, că sunt un băiat mare de-acum şi trebuie să fac ce vreau eu, nu ce vor alţii, aşa că am considerat că doamna mi-a știrbit personalitatea. Mama: Bunicul voia să spună altceva, dar cred că trebuie să am şi cu el o discuție. Sper că asta e tot! H: Ar mai fi ceva, la matematică... Mama: Acolo ce-ai mai făcut? H: Doamna învăţătoare m-a întrebat cât fac unu plus unu. Şi eu i-am răspuns că trei şi i-am demonstrat că fac trei şi tot nu a fost mulţumită. Mama: Cum ai reuşit o aşa „performanţă”? H: Doamna îmi spune mereu: „La năzdravanii, nu te întrece nimeni, faci cât doi copii la un loc”. Aşadar, luăm următoarea problemă: Eu şi colegul meu de bancă, Alin, îl ştii, suntem în clasă. Întrebare: câţi copii se află în clasă? La prima vedere, răspunsul ar fi doi, dar având în vedere că eu fac cât doi, plus Alin, unu, răspuns corect trei. M: Are dreptate, mama, chiar fac trei! Mama: Şi doamna învăţătoare ce-a zis? H: Că trebuie să o suni urgent! Mama: Of, Doamne! În fine, ce aţi învăţat din păţaniile zilei de astăzi? M: Am învăţat să nu-l mai ascultăm pe tata, că greşeşte. H: Nici pe bunicul. M, H: Doar pe tine trebuie să te ascultăm, mămico. Doar tu ai dreptate mereu! Mama: Dragii mei! (Îi strânge în braţe). Şi acum la teme, eu am de dat două telefoane, urgent!

Premiul III Danciu Mircea Alexandru , 12 ani Danciu Horia Mihai, 9 ani Clubului Copiilor Sector 1, București, Prof. coord. Băcescu Magdalena

„Te iubesc!” Dacă ți-as spune „Te iubesc!” până aș rămâne fără glas, aș învăța să vorbesc cu a doua pereche de corzi vocale, doar pentru a ți-o mai spune o dată. Dacă iubirea mea ar fi un cântec, nu am avea suficiente vieți pentru a-l asculta până la capăt. Am renaște de fiecare dată din acorduri de pian și ne-am stinge tot în versuri mute. Ți-aș cânta la infinit, te-aș învăța să simți notele unei viori și să te îndrăgostești de ele. Dar nu pot; degetele mele au împietrit pe clapele pianului, de fiecare dată când renasc, sunt tot acolo, dar tu nu ai fost niciodată. Panait Simona- Ștefania

Fluturi și vene Viața mea e o clepsidră uriașă. Am pierdut prea mult timp numărând firele de momente care se scurg din ea, și am uitat să le trăiesc. Amintirile sunt tatuajele sufletului. Pe unele uiți că le ai; pe altele le cunoști atât de bine, le știi toate contururile și toate detaliile; pe unele le scoți, cu toate că simți că îți scoți chiar sufletul. Pe mâna stângă am tatuat un fluture. Pe o bucată de suflet am imprimat fluturii. Fluturii sunt cei care ne amintesc că trebuie să ne acordăm timp. Viața mea e o clepsidră uriașă din care au început să zboare fluturi. Premiul II Panait Simona- Ștefania, 16 ani, clasa a X-a Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal, Olt Profesor: Neacșu Mihaela

Parfum de primăvară

Cerul albastru și senin Sărută lung pământul, Pe-al florilor miros divin Ușor îl poartă vântul. Și iarba crudă a răsărit Firav, de sub zăpadă, Înmugurit-au și-nflorit Pomii de prin livadă. Gata cu albul de cristal, Totu-i de-acum color, Pictat cu roșu, cald, floral, Pastel al rozelor. Cei trei stejari măreți se-nclin’, La umbrele lor dese Izorul curge-n vale lin, Și apa valuri țese. Și aeru-i de zumzet plin În câmpul larg cu flori, Mii de albine-n roiuri vin, De seara până-n zori.

Când noaptea picta cerul Cu întuneric Și liniștea cânta O dulce melodie, Doar el și ea stăteau afară Și dansau step... Pantofii erau note Pe portativul străzii, Iar stelele cădeau Pe rochia ei Și luna se reflecta În ochii lui, Și se priveau, Îndrăgostindu-se Din nou... Nu mi-am dat seama Că cei doi Dansau step în inima mea, Dând ritmul bătăilor ei Când te vedeam pe tine Sau când te văd, Nici nu mai știu...

Al primăverii cald fior Trezit-a rândunica Ce cântă suav, răsunător, Întinzându-și aripa. Și iepurașul a ieșit, În luminiș, aproape De-un căprior ce-a poposit Pe iarbă să se-adape. Reînviat-a tot în jur, Flori și viețuitoare, Și primăvara ia contur, Parfum, cântec, culoare.

Popa Andreea-Alexandra

Step

Premiul III Popa Andreea-Alexandra, 18 ani, clasa a XI-a Palatul Copiilor Pitești, județul Argeș Prof. Simona Marineață

Reflexie Te-am văzut. A trebuit să îngenunchez, ca să te salut. Să las în spate totul, de acum pân' la început. De la auz, miros, gust... toate au dispărut. Mi-ai cântat la fir de pai, Când ceilalţi rupeau versuri din rai. Când simfonii îmi dedicau şi sperau Să mă acordeze lumii, însă nu puteau, Căci tot ce-mi trebuia era un diapazon. La ce-i bun auzul când tu cânţi sub ton? M-ai luat de mână şi departe m-ai purtat, Într-un tablou verde, cu miros uitat, Când ceilalţi mă-necau cu aer comprimat. La ce-i bun mirosul, dacă l-au alterat Cu damf de nepăsare şi aere amare? Mi-ai dat să gust iubirea. Şi avea o aromă, dar nu de cafea. Nici de ceai la plic... de nimic. Când ceilalţi mi-au spus că viaţa-i dulce, acrişoară, sărată sau amară, Tu mi-ai dovedit că se înşală, La ce bun gustul, dacă vreau pasiune Şi nimeni nu mi-o poate da anume? Sub formă de condiment, aromă sau la plic? Gustul nu mă ajută cu nimic. Am lăsat în urmă, poate, cea mai vânată pradă dintre toate... Am renunţat la realitate. Din mine a rămas un ciot de suflet, Şi-un singur simţ să simtă pentru patru.

Te-am văzut. A trebuit să îngenunchez ca să te salut. Să las în spate totul, de acum pân' la început. De la auz, miros, gust... toate au dispărut. Salutare, reflexie! Ce mult timp a trecut!

Premiul II Teulea Tudor, 17 ani, clasa a XI-a Colegiul Național „Dr.I.Meșotă” Brașov, profesor Csiki Ana-Maria

Ce n-aș face...

LUNOVIC Straiele-n Foc de văi S-aruncă, Ceasul vechi se-ncolăcește În fiecare pană. Mă ascund sub gene, În forfota de pești, Lacul este al meu, Al meu, al meu, al meu. Tată-n flăcări, Unde ești Când Venele-mi sângerează Luna-mi plină De oameni noi? Nu înțeleg Ce poate fi Copilăria În ochii lor Atunci când Există o lume Doar pentru Toată lumea. Premiul I Pîncotan Jessica,15 ani, cl. a VIII-a , Șc. Gimn. „Pavel Covaci” Macea, jud. Arad Profesor: Mang Mirela-Ioana

O vioară...

În oglinda lucitoare, Luna chipeșă s-admiră, Sălciile plângătoare, Neclintite, adormiră. Noaptea pune stăpânire Peste lacul cristalin, Mândre stele jucăușe Dansează pe cerul lin.

Ce n-aș face... Dacă aș fi în locul tău! Aș sorbi strălucirea stelelor Și-aș vrăji luna cu sumedenie de vorbe... Aș îmbătrâni viforul Și m-aș bucura de-al tăcerii neant. Pe soarele șăgalnic, Care mângâie pământul, L-aș dezmierda. Aș da parfum suav Rozelor scrisori ascunse-n plicuri uitate. Amorul hoinar al norilor de mătase L-aș transforma în serenada apusului... Aș da viață răsăritului Și i-aș cere din vioară să-mi cânte Și-ale tale dorințe interzise Le-aș elibera sub bolta de taine, a poeziei!

Premiul II Borcea Maria, 12 ani, clasa a VII-a, Șc. Gimn. ,,Horea, Cloșca și Crișan” Turda, Cluj, Prof. Andreica Codruța Lebedele obosite Capul și l-au înclinat, Ca s-adoarmă liniștite, Lângă malul dinspre deal.

Și, în liniștea deplină, Tulbură somnu-n culcuș O vioară tare tristă, Care plânge din arcuș. Premiul Special Vulea Maria, 11 ani, Clasa a V-a Lic.Teo „Mihai Eminescu” Cluj-Napoca,Prof. coord.Turcu Mihaela

Zâmbet de copil Într-un mic sat, într-o zonă de câmpie, trăia o fată pe nume Mara. Ea avea părul castaniu, iar ochii ei verzi și mereu sclipitori, îi dădeau un aer de bunătate și veselie. Mara era o fată cuminte, harnică, inteligentă, și cel mai mult îi plăcea să îi facă fericiți pe cei din jurul ei. Mara locuia doar cu tatăl ei, un om calm și mărinimos, căci mama ei murise la spital, în urma unui accident de mașină, într-o zi ploioasă de aprilie. Fata, însă, a putut să-și ia rămas bun de la dânsa, iar ultimele vorbe ale mamei fuseseră: - Fetița mea, promite-mi că vei fi mereu bună la suflet și vei zâmbi mereu, indiferent de situație. Mara i-a promis mamei că așa va face și i-a spus că o iubește mult. Despărțirea a fost foarte dureroasă pentru amândouă. Fata suferise foarte mult, dar mama îi spusese că o va privi mereu din ceruri și, gândindu-se la acest lucru, se simțea mai bine. Mara era elevă în clasa a VI-a, iar într-o dimineață, la școală, o văzu pe prietena ei, Maria, foarte supărată și se duse la dânsa s-o întrebe ce s-a întâmplat. - Marian m-a jignit într-un mod foarte urât, răspunse Maria. - O, Maria, liniștește-te! Știi ce spunea mereu mama mea? Dacă zâmbești și ai un suflet bun, vei „zbura” ca fluturele. - Și ce înseamnă asta? - Înseamnă că trebuie să nu iei în seamă spusele colegului nostru și să nu-i răspunzi în același mod. Poți să-i spui, totuși, că a greșit vorbindu-ți astfel, și poate își va schimba atitudinea. Iar tu, dacă treci peste toate cu zâmbetul pe buze, te vei simți ușurată. - Ai dreptate. Mulțumesc, Mara! Ești o fată minunată și cea mai bună prietenă! - Mulțumesc! Te-au ajutat vorbele mamei? - Da, foarte mult! Și îmi pare foarte rău că nu mai este printre noi! - Eu cred că ea mă privește de acolo, din ceruri. Mereu o visez dându-mi sfaturi, spuse Mara. Cele două fete intrară în clasă. După ore, Mara se duse acasă. Pe drum, se gândea la copiii care se comportă și vorbesc mereu urât. „Oare de ce fac asta?”, se întrebă fata, însă nu găsise niciun răspuns. Seara, după rugăciune, ea se gândi că poate mama ei i-ar fi putut da un răspuns. Așa se și întâmplă. Mama îi apăru fetei în vis, zicând: - Draga mea, copiii se comportă și vorbesc urât deoarece lor nu li se pare că fac ceva rău. Probabil că acest lucru îi face să se simtă maturi. Uneori și noi ne mai enervăm, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne răzbunăm pe cei care ne-au supărat, să le vorbim urât sau să râdem de ei. Dacă noi le răspundem într-un mod plăcut, poate îi facem să simtă că au greșit.

- Așa e, mamă! Mulțumesc! - Cu plăcere, draga mea! Voi fi mereu în inima ta, nu-i așa? - Da, mamă! Mara își spuse: „Voi zâmbi mereu pentru mama mea care mă privește din ceruri, voi face numai fapte bune și îi voi respecta pe cei din jurul meu. Astfel, voi fi mereu cu inima împăcată...” Premiul II Sandu Elena-Andreea , 12 ani Clasa: a VI-a ,Liceul Tehnologic „Vasile Sav” Școala Gimnazială „Carol I”Roman, jud. Neamt prof. Drugă Simona O fărâmă de curaj După două luni de gândire neîntreruptă şi de scotocire energică prin toate sertarele minţii mele căutând o idee inovatoare, am ajuns înapoi în punctul din care am plecat. Voi prezenta realitatea pe care am descoperit-o a fi cel mai intrigant şi neînţeles subiect. Voi spune povestea unui om aşa cum fac mulţi alţii, doar că nu voi menţiona încă cine este persoana în cauză. Probabil că veţi descoperi singuri. După o ploaie rece de primăvară, de pe strada plină de bălţi se vedea o casă portocalie fără etaj. O curte mare, o grădină de legume şi alta de flori o înconjurau. Doi meri impresionant de bătrâni, un nuc impunător şi un cireş cât un munte îi ţineau umbră şi adăposteau cinci puieţi care priveau spre cer şi visau la apusurile adolescenţei. Era linişte. Numai prin fereastra de la stradă trecea o undă de viaţă. Dincolo de acel geam, zburau şi se loveau de pereţi mii de note muzicale şi armonii cântate cu o intensitate surprinzătoare. Podeaua suporta încă o dată paşii de balet ai unui amator. Întreaga cameră părea o bucăţică de magie ruptă dintr-un univers feeric, însă totul până când cineva a îndrăznit să deschidă uşa şi s-a stins până şi amintirea minutelor de basm. Aşa se întâmpla întotdeauna, pentru ea. La prima vedere, pentru toţi părea o fată obişnuită, cu păr negru, foarte lung şi cu ochi cafenii, dar periculos de sinceri. Totuşi, existau prea multe lucruri neobişnuite în legătură cu ea. La fel mi s-a părut şi mie când am văzut-o prima dată. Nu prea ştiam ce să cred despre ea, aşa că am făcut un mic sondaj, rugându-i pe ceilalţi să o descrie printr-un singur cuvânt. Iată lista pe care am obţinut-o: fricoasă, timidă, indiferentă, absentă, temătoare, mută, plictisitoare, neîncrezătoare, bizară. Fiecare dintre aceste cuvinte auzite din atâtea părţi m-au străpuns, rând pe rând. Păreau atât de adevărate şi totuşi, când priveai în ochii fetei, se transformau în minciuni.

În fiecare zi, pleca ultima de la şcoală. De multe ori auzea vorbele care se spuneau despre ea, dar mereu privea în jos şi nu încerca să le demonstreze falsitatea. Mergea singură spre casă şi analiza cu atenţie tot ce era în jurul ei, înregistrând cu repeziciune fiecare detaliu. Oamenii o credeau absentă, însă, în interiorul ei, se ţesea cu fiecare minut trăit, cu fiecare pas făcut, cu fiecare sunet auzit, un univers infinit, dincolo de imaginaţia orcărui altcineva. Fiecare noutate învăţată, fiecare imagine conturată, adăuga la complexitatea lui şi îl îmbogăţea cu fiori de mister. Și tot acest univers, conceput cu atâta măiestrie în adâncurile sufletului şi ale minţii, exploda în toată splendoarea lui, luând toate formele posibile numai după ce fata trecea pragul camerei ei. Rafturile de pe pereţi erau umplute cu grămezi de carneţele pline de seva misterului ce plutea peste tot. Jurnale de toate culorile ascundeau cheile cunoaşterii dobândite, însă aici se oprea tot. Între pereţii unei camere micuţe şi între paginile unui caiet roz. Acest univers miraculos, creat cu atâta meticulozitate, îşi urma traiectoria în interiorul celui real şi prezent, care exista deja. Acesta nu era decât un refugiu într-o realitate care părea înfricoşătoare pentru eroină. Da, universul ei ţinea doar până la graniţele fricii, apoi se spulbera. Niciodată nu trecea pragul acesta pentru a-şi face loc în prezentul pe care l-ar fi înmiresmat şi l-ar fi umplut de culoare, i-ar fi dat sens şi frumuseţe, ci rămânea închis în cameră. De fiecare dată când fata se gândea la oamenii din jurul ei, la viitor şi la visurile pe care le avea, se simţea cuprinsă de o sfârşeală care îi uda perna cu lacrimi şi îi încătuşa sufletul ei liber cu lanţuri grele de teamă. Doar acest lucru îl vedeau cei din jurul ei, cei care i-au găsit nenumărate etichete, şi doar atât lăsa ea să se vadă. Întreaga situaţie mi s-a părut o anomalie incredibilă. De ce? Pentru că atunci când am privit în ochii fetei nu am văzut ceea ce mă aşteptam să văd, ceea ce toţi ceilalţi au crezut că văzuseră. În ochii unei persoane fricoase te aştepţi să vezi frică. Dar în ochii ei am văzut imensitatea curajului, a determinării şi a puterii întruchipată într-o formă bizară, totuşi. Nu îmbrăcase haina clasică a libertății, ci părea mai degrabă o stea legată cu lanţuri ce o trăgeau într-o direcţie greşită. Era un curaj încuiat între paginile jurnalelor şi în cotloanele unei minţi întunecate de frica ce nu lăsa ca ştiinţa şi cunoaşterea dobândită să evadeze şi să contureze realitatea. Este o altă zi ploioasă, iar norii cenuşii par să se fi blocat deasupra oraşului. Astăzi, fata stă şi priveşte pe geam. Nici o notă muzicală nu se mai aude şi nici o piruetă nu mai face podeaua să scârţâie. Universul feeric s-a pierdut undeva printre rafturile de pe pereţi. E linişte. Ceasul ticăie singur fugărind secundele. O lumină difuză trece prin fereastră, ajungând pe chipul fetei. Ochii îi strălucesc cu o intensitate de foc, reflectând o luptă puternică în interior. O lacrimă îi curge pe obraz, purtând cu sine povara minutelor încrâncenate ce tocmai au trecut, iar în liniştea din cameră parcă se aude, ca prin vis, un zgomot surd. Este prima legătură, primul lanţ rupt şi prima fărâmă de curaj care

începe să zboare şi să ia forma clasică a libertăţii. Şi cum s-a întâmplat acest lucru? Pentru prima dată, acea imensitate de putere şi forţă interioară ce zăcea în interiorul fetei, a luptat împotriva duşmanului adevărat, frica, şi nu împotriva oamenilor sau a realităţii. Iată curajul adevărat, care uneori trece neobservat de alţii, curajul care învinge teama din interior şi dă aripi viselor care zboară şi îmbogăţesc realitatea, aducând universul acela unic, ascuns în jurnale în viaţa de zi cu zi. Acesta este finalul expunerii mele. Scrierea mea ar fi trebuit să fie mai subiectivă, totuşi, căci, în toate aceste rânduri, nu a fost vorba despre nimeni altcineva decât despre mine. Acesta a fost primul meu pas, primul meu lanţ rupt, pentru că am decis să deschid o uşă spre un suflet al contrastelor absolute şi spre o minte a raţionamentelor imposibile, care îmi aparţine. Ştiu că sunt atâţia alţii care se identifică mai mult sau mai puţin cu mine. Ştiu că sunt atâtea minţi care au descoperit rezolvări pentru miile de probleme din jur. Şi mai ştiu că dacă şi eu şi toţi ceilalţi vom face un pas în direcţia corectă, vom elibera o primă fărâmă de curaj care va scrie istoria unui nou secol al luminii. Premiul III Iuga Elisabeta,16 ani, clasa a X-a, Colegiul Național ”Dr.I.Meșotă” Brașov, profesor Csiki Ana-Maria ,, Ziua a doua – ora 13.30- anul 2019 Dragă jurnalule, Nu știu cum am ajuns aici, în Piatra Neamț. Tot ce îmi amintesc este că am pășit în acea lumină și am ajuns aici. Am căzut în fața unei case foarte mari, pe care fetele pe care le-am întâlnit o numesc...” - Cum se numea? - Teatru! am răspuns amândouă odată. ,, ... pe care o numesc teatru. Acum, sper să găsesc o cale de a mă întoarce în vremea mea.” Terminând de scris, se întoarce cu fața la noi și spune: - Trebuie să găsesc o variantă! Trebuie să mă întorc acasă! - Te vom ajuta și noi! Dar... numai după ce terminăm școala! Pe urmă, am sunat-o pe mama Anei și i-am spus că ne îndreptăm spre casă. Dormeam la ea pentru că era vineri și-n ziua următoare ne puteam uita la un film de groază. A mia oară... Când am ajuns la ea, mama ei ne-a poftit la masă, dar nouă nu ne era foame! Nu știam cum să îl ducem pe Făt-Frumos în camera Anei. După ce am trecut cu mare, mare grijă de părinții prietenei mele, pentru a nu îl observa nimeni pe

băiatul de douăzeci și unu de ani, cu părul auriu strălucitor și cu ochii albaștri ca marea limpede, și am ajuns în cameră, l-am ascuns pe Făt-Frumos în dulapul Anei. - Ai dreptul să nu spui nimic, să nu ieși din dulap și, cel mai important, să NU IEȘI DIN CAMERĂ! Ai înțeles? spune Ana cu hotărâre! Acum, șșșșșș! Am uitat să vă spun cel mai important lucru! În urma noastră, după ce am plecat din parc, a apărut un cerc ce lucea, exact la fel ca cel descris de Făt-Frumos în jurnalul său. Și mai important este faptul că noi nu am văzut acel cerc! A doua zi, de dimineață, ne-am dus în parc și l-am văzut! Era chiar acolo! Cel mai mare și mai strălucitor cerc pe care îl văzusem vreodată! Iar am uitat să vă spun ceva! Noi plecaserăm de acasă fără chipeșul băiat! Când l-am văzut, ne–am panicat! Dacă se închidea portalul magic până ne duceam noi să îl aducem pe Făt-Frumos de acasă? Neștiind ce să facem, am început să alergăm spre casa Anei, cât de repede am putut! Între timp, s-a trezit și Făt-Frumos. Neauzind pe nimeni vorbind, se hotărî să întrebe: - Ana? Maria? Unde sunteți? Pot să ies din dulap acum? Dar nu îi răspundea nimeni, așa că a mai întrebat de vreo încă două ori, și-apoi a zis, bine, o să ies acum! După ce ieși, începu să ne caute prin cameră. Mai întâi sub pat, sub plapumă, după perdea și în birou. Nu ne-a găsit! Acum îi veni cea mai ,,bună“ idee pe care o poate avea cineva care nu are voie să iasă din cameră! Așa că, după cum v-ați dat și voi seama, chipeșul a dat să iasă din cameră, dar când să apese clanța și să deschidă ușa, a dat nas în nas cu noi care, după atâta alergat, abia mai respiram! - Ce făceai la ușă? întrebă Ana supărată. Dacă te întâlneai cu părinții mei? De ce ai vrut să ieși din cameră? Să știi două lucruri: unu, ai avut noroc pentru că părinții mei sunt plecați, și doi, am găsit o cale de a te întoarce în vremea ta! Nici nu ne-a mai așteptat să ne tragem sufletul. Când a auzit de portal, a zbughit-o pe ușă, și nu ne-am mai întâlnit până aproape de parc! Doamne! Alerga foarte repede! Când ne-am întâlnit din nou, am încercat să ne facem loc printre mulțimea de oameni care stătea și se holba la portalul uriaș! Cu greu am reușit să trecem de televiziune! Cred că, într-un final, reporterii au intervievat toate persoanele de acolo! Oricum, după ce am ajuns foarte aproape de portal, ne-am oprit. Acolo s-a încheiat aventura noastră de o zi și jumătate! Aș fi vrut să văd cum este lumea lui... dar, stai! Pot să fac asta! ,,- Jurnalule dragă, o perioadă nu ne vom vedea... Merg să citesc basme...”. Premiul III Lăzărescu Maria, 11 ani, clasa a V-a Colegiul Național “Petru Rareș”, Piatra Neamț, profesor Iliuță Melania- Elena

POVESTEA CORBULUI Odată, demult, penele corbului erau albe, ca zăpada. Era o pasăre frumoasă, dar nu era iubit de celelalte păsări, pentru ca era un hoț. Când îl vedeau venind, păsările își ascundeau cele mai de preț lucruri, dar, într-un mod miraculos, corbul le găsea întotdeauna și le ducea în cuibul său, așezat într-un pin. Într-o dimineață, corbul a auzit o pasăre micuță care cânta plină de veselie, într-un copac. Frunzele copacului aveau un colorit verde închis, iar aripile galbene, ale păsăruicii, păreau ca niște raze de soare ce luminau aceste frunze. - O s-o prind, și-a spus corbul și a înșfăcat-o imediat pe micuța pasăre galbenă, care tremura de frică. Dădea din aripi și a început să strige: - Ajutor, ajutor! Nu vine nimeni să mă ajute? S-a întâmplat ca celelalte păsări să fie atunci departe de acel loc și, de aceea, niciuna nu a putut auzi strigătele păsării. - Corbul o să mă omoare, striga micuța. Ajutor, ajutor! A auzit-o însă un vierme de lemn, care stătea ascuns în scoarța unui copac. - Sunt numai un vierme de lemn, și-a spus el, și nu pot zbura, dar micuța pasăre galbenă a fost bună cu mine. O să fac tot ce-mi stă în putință, ca s-o salvez. Când a apus soarele, corbul s-a dus la culcare. Atunci, viermele de lemn s-a îndreptat încet-încet, spre copacul unde era așezat cuibul corbului, și i-a legat picioarele cu iarbă și cu coji de mesteacăn. - Zboară imediat de acolo, i-a șoptit viermele de lemn micuței păsări galbene. Trebuie să-l învăț minte pe corb, să nu mai fie crud cu celelalte păsări. Micuța pasăre galbenă și-a luat zborul și viermele de lemn a adus nuiele, mușchi, scoarță de copac și iarbă, le-a pus apoi pe toate de jur-împrejurul copacului. Apoi le-a dat foc. Flăcările s-au înălțat în copac, săltând din creangă în creangă. - Foc, foc! a strigat corbul. Veniți să mă ajutați! Mi-a luat cuibul foc! Păsărilor nu li s-a făcut milă de el, când l-au văzut zbătându-se și dând din aripi. - Este un hoț! strigau ele. Lăsați-l să ardă! Focul a cuprins iarba și scoarța de mesteacăn de care îi erau legate picioarele și, în cele din urmă, corbul a reușit să-și ia zborul, scăpând de foc. De atunci însă, corbul nu a mai putut fi mândru de coloritul alb și strălucitor al penelor sale, fiindcă, din cauza fumului, fiecare dintre penele sale devenise neagră ca noaptea.

Premiul II Chesec Vlad, 7 ani, clasa a I-a Șc. Gimnazială nr.2, Reșița, jud. Caraș-Severin Prof. înv. Primar, Ciontu Maria

Spiridușul Clinc! Clinc! Mă trezește un clopoțel. Ce o fi? Pe pervazul ferestrei mele, aleargă o ființă minusculă, de la un capăt la altul. E agitat acest musafir nepoftit. Ce caută dis-de-dimineață, în loc să doarmă? Îl privesc pe furiș, ascunsă după draperie. Observ că are în mână o carte și citește din ea, apoi închide ochii și iar citește și iar închide ochii. O da! Memorează cu siguranță. Precis e vorba de o poezie, dar cine să-l asculte pe acest omuleț? Ei bine, acum o să-l ascult, o să deschid puțin fereastra. Noroc că nu trebuie să o deschid larg, să-l sperii și să o rupă la fugă. Așa, nici nu m-a simțit, atât de preocupat este? Dar ce spune? E o limbă nemaiauzită, iar vocea lui nu e de copilaș, cum mă așteptam, e chiar bătrân piciul ăsta. Clinc! Clinc! Răsună clopoțelul de pe fesul lui. În sfârșit, răsuflă mulțumit și spune: Amin! E clar, a învățat o rugăciune! Mâine e Crăciunul, rugăciunea lui se va împlini! Pe vârful degetului, îi întind o stafidă rămasă pe farfuria cu fursecuri. O cuprinde cu ambele mânuțe și, ca pe o pernă, adoarme cu capul pe ea. Prima rază de soare îmi pătrunde în privire și miracol: piciul dispare. Nu! N-a fost un vis! Am văzut un spiriduș învățând o rugăciune, pe pervazul ferestrei. Dar de ce a venit la mine? M-am tot gândit, cred că răspunsul este sămi arate că orice ființă se roagă lui Dumnezeu. Voi face și eu la fel, în această seară de Ajun. În timp ce mă rugam se aude clopoțelul. Clinc! Clinc! Spiridușule, tu ești? Pe pervazul ferestrei mele lucește ceva... o stafidă cu totul și cu totul din lumină. Am s-o așez în vârful bradului, să-mi lumineze toată casa. Dar, ce spun eu, toată casa, să-mi lumineze sufletul!

Premiul I Hurjui Andreea Dorotheea, 18 ani, clasa a XII-a Clubului Copiilor Sector 1, București, prof. coordonator Magdalena Băcescu

Un vis împlinit 11 martie. În sfârșit, după o lungă și geroasă iarnă, natura s-a dezmorțit complet. Copacii și-au înnoit straiele, pământul s-a îmbrăcat cu un nou strat de verdeață, iar păsările ciripesc vesele, pe crengile încărcate de flori. Stăteam în grădină și căutam un loc de muncă cât mai profitabil. Doream să studiez la o facultate din Anglia, dar, din păcate, părinții mei nu îmi puteau plăti toată taxa. Așadar, îmi căutam de lucru. Dar mai toate meseriile erau foarte plictisitoare. Nu mă vedeam servind băuturi răcoritoare la o terasă, nici nu doream să fiu ghid la cine știe ce grădină zoologică. Căutam ceva care să mă facă fericit cu adevărat. Nu găseam, însă, nicicum, acel ,,ceva”. Mă cuprindea un sentiment de deznădejde. Stând întins sub bătrânul meu cireș, pe iarba moale a primăverii, căutam și iar căutam. Am lăsat telefonul din mâini și mi-am ridicat ochii spre cer: un gând îmi lovea porțile minții: - Dacă Tu nu mă ajuți, cine să o facă? Toropit de căldura bolnăvicioasă de afară, am ațipit. Nu-mi pot da seama cât timp am dormit, dar când m-am trezit, acel gând încă nu disparuse. Revenindu-mi speranța, am început din nou să caut. Deodată, a apărut o reclamă despre un concurs de călărie. Bineînțeles, nu i-am dat importanță, dar peste căteva minute a apărut iar. Fiind curios, am deschis anunțul, să văd despre ce e vorba. Peste câteva luni, se organiza un concurs de călărie, în care participanții executau salturi peste obstacole. Mi-a surâs ideea, dar marea problemă era că nu aveam cal. Singurul lucru pe care îl aveam de la un cal, era o potcoavă veche, primită de la bunicul, de pe vremea când avea o mică herghelie. (Bunicul, în tinerețe, a participat la o mulțime de concursuri de călărie. Din păcate, s-a accidentat atât de grav, în timpul unei competiții, încât a trebuit să își vândă caii. Bunica mi-a spus că cel mai mult l-a iubit pe Pegas, armăsarul cu care a câștigat majoritatea concursurilor. M-am gândit că aș putea cumpăra un cal cu banii strânși de părinți și să particip la concurs. Premiul era destul de mare, încât să-mi acopere toată taxa. Așa că am început să caut cai la un preț acceptabil. Am găsit un armăsar tânăr, la un preț bun, dar nu fusese niciodată călărit. Însemna că va trebui să îl dresez eu, împreună cu bunicul. Cu armăsarul găsit, singurul lucru pe care-l mai aveam de făcut era să-i conving pe ai mei să îmi dea banii strânși pentru facultate. Spre mirarea mea, părinții au acceptat, dar mi-au spus despre riscurile la care eram gata să mă expun. Părinții mei mă susțineau cu adevărat, așa că mă simțeam cel mai fericit om! M-am trezit dis-de-dimineață și am cumpărat calul online. Apoi, am dat o fugă până la casa bunicilor, pentru a le spune și lor isprava făcută și pentru a-i cere ajutorul bunicului. Când a auzit, bunicul a refuzat categoric. A început să-mi vorbească şi el despre riscurile la care eram gata să mă expun, dar eu nu aveam altceva în minte decât marele premiu al concursului. După lungi stăruințe, am reușit să-l conving. M-a condus

în vechiul grajd unde își ținea el caii și mi-a oferit boxa lui Pegas, împreună cu toate lucrurile folosite la călărit: șaua, hamul, casca și cizmele lui de piele. Mi-a spus să fac curat în grajd, pentru a-mi primi cum se cuvine noul cal. După vreo trei ore, totul era gata. Grajdul era ,,lună și bec”. De abia așteptam să-mi văd căluțul în boxă. Pentru a-l face fericit pe bunicul, m-am gândit că îmi voi numi calul Pegas, ca pe vechiul lui campion. După ce am luat masa, am auzit un camion oprindu-se în fața casei. Am ieșit cu toții afară. În mine, sângele clocotea de emoție. Eram nerăbdător să-l văd pe Pegas. Când vânzătorul a deschis trapa și l-a coborât pe Pegas, eu mă perpeleam de fericire. Mi-a dat frâiele căpăstrului. Deodată, toată beția fericirii dispăruse, iar eu mă simțeam un alt om. Ținând căpăstrul în mână, mă simțeam mai puternic. Abia așteptam să-l călăresc. De fericire, în acea noapte am dormit în grajd, ca să fiu aproape de Pegas. Începeam să-l iubesc. Nu era el un Pur Sânge Arab, dar era căluțul meu. Era cheia succesului meu. Îmi putea oferi totul sau nimic. Pe scurt, viața mea depindea de el. Prima săptămână, l-am lăsat să se obișnuiască în noua lui locuință. Începând cu a doua săptămână, am decis să încep antrenamentul. Împreună cu bunicul, mentorul meu, l-am scos afară pe Pegas. Am intrat împreună cu el în țarcul de trap și am început dresajul. Legat cu o funie de căpăstru, Pegas trebuia să galopeze încet, la trap, de-a lungul gardului de lemn. Neștiind ce trebuie să facă, stătea și se holba la mine cu niște ochi mari și mirați. Bunicul mi-a spus că trebuie să-i arăt eu ceea ce trebuie să facă, așa că am început să o iau la trap în jurul gardului. Eram caraghios, dar trebuia să o fac. După vreo patru zile, Pegas mergea la trap ca și când ar fi făcut acest lucru de o viață… Era un cal foarte deștept, iar eu îl iubeam din ce în ce mai mult. Zilele treceau, iar Pegas făcea progrese tot mai vizibile. Bunicul l-a învățat chiar și niște trucuri pe care să le folosească atunci când salută juriul. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, iar peste patru luni, Pegas știa să execute perfect exercițiile de trap și trucurile învățate. Cu cât trecea timpul, cu atât îl înțelegeam mai bine. Îi citeam mimica feței, știam când este supărat sau fericit, când îi era foame sau când nu avea chef de antrenamente. Și cred că și el mă înțelegea. Nu-l mai iubeam doar pentru că ,,era cheia succesului meu”, cum o făceam la început. Îl iubeam pentru că mă iubea. Era cel mai bun prieten al meu. Mai târziu, mi-am dat seama că nu doar eu îl dresam pe el, ci și el mă dresa pe mine. El este cel care mi-a insuflat adevăratele valori care stau la baza existenței: credința, curajul și răbdarea. Împreună eram o echipă perfectă! După ce am terminat exercițiile de trap, am hotărât că trebuie, în sfârșit, să îi pun șaua pe spinare și ,,să-i dăm bice.” L-am scos din grajd și l-am dus pe pajiștea din fața casei. Înainte să-l călăresc, i-am șoptit la ureche faptul că este un cal curajos și cuminte. Și chiar era! Am luat șaua încet și i-am pus-o pe spate. Să-l fi văzut! Pentru prima dată în viață, Pegas primea șaua și o accepta. Eram uimit. Am strâns cureaua

și, cu mișcări ușoare, am urcat în șa. Era ceva de vis! L-am mângâiat pe frunte și i-am spus să meargă la trap. Pegas, la început, a avut o ușoară reținere, dar apoi a pornit încet, cu capul drept și coada puțin ridicată. Eram în culmea bucuriei. Chiar mă lăsa să-l călăresc! Am luat-o pe pajiște și nu ne-am întors până seara, târziu. De bucurie, în acea seară am dormit cu Pegas, în grajd. Și iar eram cel mai fericit om! Terminând cu exercițiile de la trap, ne apucasem de sărituri încă de dimineață. Pegas se descurca de minune. Parcă era făcut pentru salturi. Ne-am mișcat foarte repede cu antrenamentele. Într-o lună, eram la ultimul stadiu, cel mai periculos. Trebuia să sară peste jumatate de metru înălțime. Pentru prima dată, bunicul mi-a sugerat să îl las pe el să sară singur, dar, bineînțeles, am refuzat. O făceam împreună sau deloc! Am ajuns aici împreună, deci vom continua la fel! Am pornit în galop. În timpul executării saltului, m-am dezechilibrat și m-am prăbușit pe spate. Din cauza loviturii și a sperieturii, am leșinat. M-am trezit apoi într-un spital, înconjurat de familia mea. Ochii mamei erau umezi, semn că plânsese mult în timpul în care eu eram inconștient, iar tata avea o privire moale și mâhnită, privire care îți înmuia sufletul și care ți-l storcea de lacrimi. Nu înțelegeam ce s-a întamplat, iar în mintea mea era doar scena în care mă prăbușeam la pământ. Am întrebat de Pegas, dar când au auzit ai mei, s-au supărat și mi-au spus că urmează să-l vândă. Vestea asta m-a lovit ca un taifun, dar nu le puteam zice nimic părinților, oricum nu m-ar fi ascultat. Părinții mi-au spus că am suferit o ușoară leziune pe creier, iar doctorii mi-au recomandat multă odihnă. Dar eu nu puteam renunța așa de ușor. Cu antrenament treptat, îmi voi reveni. Știam că pot trece și peste acest obstacol, așa cum o făcusem și la antrenamente. După ce am fost externat, au urmat două săptămâni de chin. Stăteam în pat și mă plictiseam enorm. În acest timp, am reușit să-i conving pe părinți să mă lase să continui. În două luni, m-am întremat complet (într-adevăr, făcusem tot ce-mi spusese doctorul), iar la ultimul control, medicul mi-a spus că leziunea se vindecase. Nu-mi venea să cred! Mă vindecasem! După ce am ajuns acasă, am mers la biserica din satul meu, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a vindecat complet. Am plecat de acolo cu inima scăldată într-o pace lăuntrică, dumnezeiască, urmând ca, de a doua zi, să reîncep antrenamentele. Din păcate, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Parcă îmi era frică de Pegas. El m-a înțeles și m-a ajutat să depășesc teama. Și-a așezat capul pe genunchii mei, m-a privit adânc în ochi și… a așteptat. Cu timpul, Pegas a reușit să-mi redea curajul. Am reluat antrenamentul, iar în scurt timp am reușit să parcurgem toate salturile, inclusiv ultimul obstacol. Marea zi a concursului a sosit. Am trecut cu ușurință de toate obstacolele și ajunsesem la ultimul salt, cel mai periculos. L-am încurajat pe Pegas și a pornit în galop. Într-o fracțiune de secundă, eram de cealaltă parte. Reușisem! Parcă mă aflam într-un vis.

Noi am fost singurii care am putut sări peste ultimul obstacol, așa că noi urma să câștigăm marele premiu. Nu pot să vă spun cât eram de fericit! După luni de muncă, visul meu se împlinea! Puteam să merg la mult râvnita facultate. Eram fericit cu adevărat! De-a lungul timpului petrecut cu Pegas, am înțeles că, fără răbdare, fără credință și fără curaj, un om este pierdut în această lume efemeră. Trebuie să iei viața în piept și să-ți asumi unele riscuri, pentru a face lucruri mărețe. Așa a fost și în cazul meu. Pot să spun că Pegas mi-a oferit o lecție importantă de viață, pe care nu voi uita niciodată. Viața omului fără prieteni nu se poate numi viață. După mine, prietenii sunt cel mai de preț dar pe care îl poate oferi Dumnezeu, omului. Nu spun vorbe în vânt, ci lucruri trăite de mine, cu adevărat. Așa că iubiți-vă și veți fi iubiți! Doar așa veți putea sorbi cu adevărat din cupa bucuriei, iar viața va primi un unic și esențial sens: FERICIREA DESĂVÂRȘITĂ. Premiul I Beniamin Lușcă, 16 ani, clasa a X-a Liceul „Ioan Buteanu” Gurahonț, jud. Arad Prof. Coordonator, Șandru Cati Dragă Rémi,

Lecții de candoare și curaj

De când mă ştiu, am citit mult. Am citit cărţi de diferite feluri, despre oameni buni sau oameni răi, cărţi care îmi pansau sufletul sau îmi răscoleau amintirile. La început, consideram că toate cărţile au aceeaşi valoare, dar, de-a lungul timpului, am înţeles că o carte cu adevărat bună trebuie, la rândul ei, să te citească, să te facă să râzi, să plângi, să empatizezi profund cu personajele ei (sau cel puțin cu unele dintre ele), cu întâmplările și situațiile prin care trec acestea. Așa a fost cazul cu romanul „Singur pe lume“, de Hector Malot, al cărui protagonist ești. Povestea orfanului care trăieşte până la opt ani, la o femeie pe care la început o crede mama lui și căreia îi spune tușa Barberin, care este apoi închiriat de soţul acesteia unui proprietar de circ, cu care călătorește în multe locuri și ajunge să cunoască viața și oamenii, până când, după multe peripeții, își regăsește familia, este de fapt o poveste despre puritate, curaj, speranță, despre depășirea greutăților de orice fel, despre prietenie și iubire. Ea a impresionat de-a lungul deceniilor cititori de toate vârstele. Autorul a dedicat volumul acesta fiicei lui, Lucie, dorindu-și ca el să fie în primul rând pe placul ei, dar a reușit mai mult de atât, atingând inimile a milioane de oameni, din toată lumea. Vocea ta este cea care vorbește încă de la început, când ne spui simplu „Sunt un copil găsit“, până la sfârșit, când redai versurile unei canțonete scrise de bunul și talentatul tău prieten, Mattia, cel cu ajutorul căruia ți-ai aflat familia adevărată, de lângă care ai fost răpit de mic, fără milă. Dar așa ai putut să cunoști cu adevărat viața, cu bune

și cu rele, l-ai cunoscut pe Vitalis, ai participat la reprezentaţiile lui de circ, alături de căţeii Capi, Dolce și Zerbino, dar şi de maimuţica Sufleţel, ai umblat mult și ai fost chiar la un pas de moarte, căci dacă nu te-ar fi încălzit Capi, ai fi murit de frig, într-o noapte de iarnă, la fel ca bietul Vitalis. Te-ai ataşat rapid de bătrânul muzician ambulant, care te-a învăţat să citești și ți-a dat sfaturi bune, dar şi de trupa lui de animăluțe. Aceasta ți-a fost, o vreme, familia. M-au emoţionat evenimentele la care ai luat parte, dar totodată am fost surprinsă de caracterul tău puternic, care nu te-a lăsat să fii dărâmat de problemele pe care le întâmpinai. În ciuda tuturor pierderilor și greutăților, ai încercat să te comporți asemenea unui băiețel normal, ce trece printr-o perioadă a întrebărilor și chiar a primilor fiori ai iubirii, adolescența. Nu am putut să nu remarc candoarea specifică vârstei, mulțumită căreia nu ai fost pervertit de răutăţile la care erai supus, și te admir pentru asta. Deşi soarta a fost nedreaptă cu tine și te-a pus în situații dificile, nu ai încetat niciodată să speri la zile bune, văzând mereu partea pozitivă a lucrurilor. Din nefericire, și în zilele noastre, mulţi copii asemenea ție sunt nevoiţi să cunoască de la o vârstă mult prea fragedă ce înseamnă durerea sau răutatea. Mult prea mulţi rămân orfani, fiind abandonaţi la naştere sau pe parcursul primilor ani de viață. Şi totuşi, unii nu lasă asta să le înrăiască sufletul. Continuă să-și păstreze bunătatea și naivitatea specific copilărească, menţin vie speranţa nevinovată de a-și găsi o familie, de a nu mai fi singuri şi neînţeleşi. Pentru mine, tu ești un etalon al copiilor rămaşi orfani din diverse motive și ai devenit chiar un model de urmat. Mi-ai demonstrat că, oricât te-ar pune viaţa la încercare, trebuie să continui să lupţi și să îţi păstrezi pe chip un zâmbet candid care să-ţi eclipseze problemele, iar în suflet un colţ de speranţă care să nu moară niciodată. Finalul fericit al poveștii tale demonstrează că orice problemă, oricât ar fi ea de încurcată și veche, are până la urmă o rezolvare. Chiar şi după cea mai grea și friguroasă noapte, soarele răsare din nou, pentru a ne inunda sufletele cu tot ce este mai frumos și luminos pe lume. Recomand cartea tuturor, fie că sunt copii, adolescenţi sau adulți, deoarece este plină de sensibilitate și, în același timp, realism, iar pe mine personal m-a făcut să-mi schimb percepţia asupra vieţii şi sămi stabilesc adevăratele priorităţi. De la tine am învățat că „sunt momente în care inima vede mai bine şi mai departe decât ochii cei mai ageri“ și, mai ales, că „eşti tot ceea ce eşti şi vrei să fii, eşti toţi oamenii care te-au ajutat şi care nu, eşti toţi cei pe care i-ai întâlnit şi îi vei întâlni, eşti profesorul care te-a picat şi profesoara care ţi-a dat curaj“. Îți mulțumesc, Rémi, pentru tot ceea ce reprezinți, pentru tot ce am învățat de la tine și pentru minunata călătorie prin care m-ai purtat, istorisindu-mi aventurile, gândurile și sentimentele tale! Cu mult drag, o cititoare și o admiratoare. Premiul III Preda Narcisa, 15 ani, clasa a IX-a Clubul Copiilor Medgidia Prof. coordonator: Luciu Marilena

Fluturele care voia să zboare

Era o zi senină, de vară. Soarele măreț își deschise razele strălucitoare și le îndemnase pe fiecare să se ducă într-un loc al Ținutului Soarelui. Razele făcură întocmai cum le spusese Tatăl-soare. În Ținutul Soarelui, care era unul magic, în care domnea veselia, se afla un fluture ce respira miresmele florilor multicolore și admira păsările cântărețe, în zborul lor. Le urmărea cu privirea, până ce acestea se pierdeau în zarea albastră. El nu putea zbura, pentru că îl stăpânea frica. Privea cum alți fluturi se lăsau purtați pe aripile calde, ale vântului, și dorința de a se alătura lor nu îi dădea pace. Raza de soare văzu tristețea fluturașului, așa că se duse la el: - Fluturaș drăgălaș, de ce ești necăjit? - Păi, vezi dumneata, eu nu pot să zbor. Tot încerc să dau din aripi, dar e în zadar. - Înțeleg... Uite, vezi tu pulberea de lumină, acolo, în vârf de stâncă? - Da. - Dacă presari praful acela, pe aripile tale, vei putea zbura. Dar până acolo, trebuie să treci peste trei probe: prietenia, curajul și iubirea. - Cum adică? - Răspunsul acesta nu ți-l pot da eu. Și nu uita: ai timp până la sfârșitul zilei. Apoi Raza dispăru. Fluturele rămase surprins. Făcu precum îi zise Zâna-rază și porni către vârful de stâncă, apoi dispăru în ceață. Pe drum, întâlni un arici, care se îndrepta către același loc. La o răscruce de drumuri, acesta se străduia să aleagă un drum dintre cele trei, pentru a ajunge în vârful muntelui. - Salutare! - Salut! - Nu știu ce cale să aleg, ca să ajung la Stânca Soarelui. Tu știi? Fluturele a deschis o hartă și a urmărit cu aripa traseul pe care trebuia să-l urmeze. - Cred că pe aici. - Bravo! Nu vrei să ne continuăm drumul împreună? Astfel putem deveni prieteni și ne putem ajuta la nevoie, zise ariciul. - Bună idee! Cei doi prieteni și-au continuat drumul. Flori multicolore dansau pe marginea cărării, iar vântul le mângâia petalele lucioase. Tot mergând, au dat de o prăpastie mare. Trebuia să sară peste aceasta cât mai repede, deoarece soarele aproape că se ascunsese după crestele munților. Fluturele prinse curaj, își luă avânt și sări peste prăpastie, însă ariciul nu reuși. - Ajutor! a strigat el. Fluturele era aproape de pulbere, dar prietenul lui era în pericol. Un magnet îl atrăgea către pulberea aurie. Ochii îi erau țintă către praful

care putea să-i îndeplinească singura dorință: să zboare. Izbucni în plâns, iar lacrimile îi curgeau șiroaie. Nu își putea lăsa prietenul acolo. Trebuia să se ducă să îl salveze, așa că sări și el în prăpastie. Nu putea vedea nimic. Nici urmă de arici. Atunci a început să plângă cu adevărat, iar picăturile sale au format o plapumă albă, de lacrimi, pe care ariciul a sărit, până ce a ajuns la pulberea de aur. El a luat din praful fin și l-a dus fluturelui. În clipa aceea, mii de steluțe aurii l-au învăluit. Fluturele și-a întins aripile și, ca prin minune, stăpânit de un fior cald, s-a îndreptat către cerul senin. Atunci a apărut Raza de Soare: - Felicitări! s-a auzit glasul ei cristalin, iar apoi Raza s-a îndreptat către Tatăl ei. Și de atunci, când zboară, fluturele se lasă mângăiat de raza de soare. Premiul III Negroiu Ioan, 9 ani, clasa a III-a, Palatul Copiilor Ploiești, județ Prahova, Prof. coordonator: Șerban-Gurău Mirabela

Zâmbet de copil în zbor de fluturi Cine sunt eu? mă întreb mereu. Cine e el, zâmbetul meu? Stau așa și mă gândesc, mereu, de unde vine el, glasul meu. Oare să fie așa greu să cred în basme, în povești? Nu cred! Privesc în jur și simt mireasma primăverii, a copacilor înfloriți, a florilor colorate, îmbobocite de parfumuri fermecate. În infinitul acesta al vieții, căci doar ea este veșnică, noi suntem doar trecători prin labirintul existenței. Privesc în soare și zâmbesc cum totul mi se pare nefiresc și nu înțeleg cum soarele îmi arde obrajii, cum ploaia îmi udă haina, cum vântul se joacă strengărește cu părul meu. Dar nu contează! Cine sunt eu să aflu mereu totul? Eu sunt o floare pe pământ, cu zâmbetul m-am născut. Nu trebuie să aflu prea mult de ce fluturii zboară, de ce păsările cântă. De ce? Alerg, zâmbesc și visez, planuri mărețe îmi creez, cu chipul plăpând dansez în jocul suav al vieții.

Premiul III Tupișca – Reiter Ana Maria, 12 ani, clasa a VI-a Șc.Gimn.„Alexandru Mocioni”Birchiș, județul Arad

Primăvara ființei Ne adânceam într-o tainică poveste a codrului, în dulcea și melodioasa primăvară a existenței noastre. Falnicii copaci își plecau coroana fragedă, spre noi. Spre Ea. Rochia sa albă, de mătase, mângâia verdele crud, al firelor de iarbă. Iar eu priveam cum sărutările calde ale soarelui se jucau pe chipul de ceară. Îmi rătăceam emoțiile în ochii săi, de floare albastră, conturați de polenul genelor. Eram neputincios. Mă conducea spre tenebrele nestinse ale amorului. O urmam umil și fermecat de dansul lent, al buzelor ei, ca un muritor de rând, îmbătat de dulcele glas al unei Venere. Alinta cu vârful degetelor sale subțiri petalele moi și catifelate ale unei flori, pe care cu grijă și-a așezat-o în păr, țesătură de promisiuni solare. Totul era atât de plin de viață, încât parcă îmi rănea ochii și simțeam ceva care părea a-mi zgâria ușor retina. Totul ardea, strălucind și toropind simțurile ca un greu blestem al frumuseții. Atingea ușor pământul. Parcă plutea, valsând pe portativele firave, ale aerului. Era asemenea unui înger ce îmi amăgea inconștient condiția efemeră. Mă copleșea. Se apropia lent de lacul cel albastru, de inima verde, a codrului. Trupul ei se pierdea prin oglinda acvatică a sacrului, adâncindu-se în enigma apei. Deodată, verdele copacilor s-a preschimbat în cenușă, o pulbere a trecutului duios. Ceața plumburie învelea decorul mitic. Iar Ea, o zeitate cosmică, a dispărut în regretele sumbre, ale ființei mele perisabile. M-a deșteptat cruda realitate dintr-un vis ferice, de dragoste. Eram într-o cameră sumbră, înconjurat de pereți reci și întunecoși, privind neîncetat fluturii diafani care, sub forma unor picături de apă, piereau încet pe fereastra cenușie. Mișcările deveneau banale, împletindu-se într-un dans fără expresie. Clipa efemerității se răsfrângea asupra noastră, iar aspirația fericirii devenea deziluzia ființei trecătoare. Priveam dansul suav al asfințitului nostru: mii și mii de sentimente se înecau în năzuința de a iubi. Pleoapele subțiri marcau trecutul amorf în care dragostea compătimea realitatea și ne hrănea cu un continuu neadevăr. Ea era soarele stins, iar razele sale se frângeau în mările învolburate, ale chipului meu dezgolit. Tulbura adâncul apei; spuma trufiei o călăuzea spre abis, spre tenebrele infernale ale sfârşitului, în timp ce valurile îşi desfăceau broderia lichidă în mijlocul unei muzici sonore şi grave. Îmi plângeam amarul, în tragedia zilelor de toamnă. Unde ești, tu, primăvară? Unde ești, tu, verde al ființei mele? Premiul Special Moldoveanu Miruna, 13 ani, clasa a VIII-a Șc. Gimnazială „Gheorghe Lazăr”, Zalău, Sălaj Prof. coord. - Iacob Diana

terebentină, apusuri atârnate la geam și urme de cuvinte pe piele acoperă-mi sufletul cu terebentină și-neacă-mă-n marea ta de cuvinte (care-mi lasă urme pe piele) de sunete de litere de strigăte eu m-am îndrăgostit de tine cu un singur ochi tu m-ai îndrăgit cu tot cu comprese un acordeon o eclipsă totală și-o virgulă într-o grădină eu tu și serialul de pe kanal D tu doar acoperă-mi sufletul cu terebentină că îi dau eu foc diseară zâmbetul tău parcă mă încarcă de morfină deși la 12 ani ascultam în disperare piesa anti-drog sternul meu între eros și thanatos clavicula ta între cer și pământ cravata te strânge și metroul tot nu ajunge la destinație odată să te ajut piesele lui Abi îmi omoară neuronii și visez la romanțele pentru mai târziu capitala e iar furnicarul rezistenței ce ar fi o nouă revoluție burgheză? tu doar acoperă-mi sufletul cu terebentină și vei vedea cum atracția gravitațională se va sinucide ah cafeaua aia prea dulce care nu îți place mi-a pansat rana-n dimineața asta primăvara chiar începe cu tine și anul și viața și iar mi-am uitat fierul în priză ți-am călcat dimineață visele de pe pernă cu șnur de mărțișor deasupra

te iubesc cu tot cu miros de terebentină cu versurile lui Ovidius pierdute în vânt cu plâns de luceferi și săruturi greoaie apăsate înmuiate în terebentină și apusuri atârnate la geam Premiul Special Olaru Elena, 18 ani, clasa a XI-a Clubul Copiilor Medgidia Prof. coordonator: Luciu Marilena

FANTASME

Țes cu fir străveziu cosmosul de sufletu-mi înflăcărat... Focul se întețește, încerc să zbor, dar descopăr că sunt o omidă translucidă, neinițiată în arta metamorfozării. Mă scufund în neant, bătăile disperate ale unor aripi inexistente mă transformă într-un fluture invizibil, ce mai are de trecut un val înainte de a deveni pasăre!

Premiul I Macovei Raluca Ioana,17 ani, clasa a XI-a Colegiul Național ,,Unirea" Târgu Mureș Prof. coord. Pop Consuela

Jurnalul nostalgiei Copilărie, dulce interpret, Cu gust de mandarin şi merişoare, Cutreieram al malului Siret Şi nu ştiam cât eşti de trecătoare! La sânul tău plângeam fără motiv, Iar glasul tău, un vânticel de vară, Curgea în mine dulce şi tardiv, Ca o baladă tristă de vioară. Mă legănai în brațul tău de lut Când mă certam cu lumea de acasă. Copilărie, astăzi eşti trecut, Cu toate astea, tu rămâi frumoasă. Când iernile treceau pe la ferestre, Eu mă pierdeam în plapuma de nea, Nu mai conta zăpada de pe zestre, Nu îmi păsa răceala ce urma. Ştiam, inconștientă, c-ai să pleci, Doream să te imprim în amintire, Te urmăream pe zecile poteci Cum te îndepărtai fără simțire. Şi mă durea să ştiu că-n urma ta, Şi verile, Siretul şi pidvorul, În timpul efemer se vor schimba, Lăsând în amintirea lor doar dorul. Tu ai pictat, ca geniul ostenit, Paloarea vieții mele fără rost, Copilărie, unde te-ai oprit? Mai vreau să-mi fii o dată adăpost. Mi-e teamă de viitor şi de tristețe, Îngheață-n mine visuri ca în carte. Ne întâlnim din nou la bătrânețe, Sau ai trecut, oh, dincolo de moarte?

Premiul III Ciobanu Izabela, 18 ani, clasa a XII-a Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Comuna Săbăoani, județul Neamț profesor: Gavrilă Ana-Cătălina

Ochi și soare Realizând soarele, după facerea lumii, Că în ciuda asemănărilor cu Luna Vor străluci separat întotdeauna, Înstrăinat de speranță se simți. Condamnat la o eternitate de iluminare a lucrurilor banale, căi pentru animale. Ce-i pasă lui de ele? Iar pentru fotosinteză, ce interes are? Nicio floare din câte a văzut înflorind Nu era mai frumoasă decât Luna, Iar el își oferea toată lumina, În schimb, doar întuneric primind. „Cine ar fi crezut că Soarele ferind Pământul de beznă are nevoie de o lumină mai intensă?“ – Vorbeau triste ale sale raze. O defecțiune în Univers, doar una, Ca măcar un minut să fie stins; Alt Soare în locul lui să fie aprins, Iar el, defect cum e, să vadă Luna. Tot luminând, observă-n depărtare cum un fascicul se reflectă. Oare îi este dorința împlinită? Să își vadă steaua pierea de nerăbdare... Trece o lună, un an, totul e la fel. Fasciculi din zi în zi mai mulți și așa puternici, abia poți să te uiți. S-o fi creat alt Soare și s-a uitat de el? Să fi avut Pământul nevoie de doi? Nici unic nu mai este... Dezamăgit că nu primise o veste, Simțea că soarta îi era în toi. Vede multe oceane, mări, păduri, Superbe peisaje are în veghe, Dar fără de a lui pereche Percepe doar frânturi. Nimic nu îl încântă, fasciculi îl săgetează, își spune că nu îi mai suportă, Dar, brusc, spre a lor sursă toată atenția și-o concentrează.

Este o floare? Nu poate fi posibil! Deși de acolo par să vină Se apropie, iar acea oază de lumină Provenea din aproape orice loc vizibil. „Chiar și de la oameni“ – se gândea, „Curios, pe drept cuvânt, cum această ființă, ce ultima oară a fost plămădită, tinde să înlocuiască ce-a fost înaintea sa.“ Sperând să afle ce mai pun la cale, a clipit – Ce grozăvie! I se părea că vede luna, iar dacă aceasta este numai una, atunci ei au furat-o și și-au pus-o pe chip! Sau a venit ea, de bunăvoie? S-a multiplicat de atâtea ori? Ce splendidă explozie de culori! De nimic nu mai avea nevoie. Nu era floarea, ci simțirea, generatoarea minunatelor sclipiri care-și fac loc în amintiri, definind întâia oară fericirea. Ochi de copil, ca două nestemate ce lucesc indiferent de ce-i înconjoară, Ochi de bătrân sub a întunericului gheară, ce lăcrimând își numără zilele rămase. A înțeles că ochii sunt deopotrivă, lună pentru soare și soare pentru lună, iar dacă aceste stele s-ar stinge împreună, licărirea ochilor ar fi suficientă Pentru a lumina Universul... chiar dacă preț de o clipă.

Premiul II Bonti Daniela, 18 ani,clasa a XII-a Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare Profesor coordonator: Duma Lavinia

Sordello trubadur Scena I, pe când Sordello înfruntă castelul care mănâncă umbre I. Pe când își răcorea mărețul Soare copiii luminoși în apa Terrei, vrăjind cu lumini sălbatica mare și netimpuri scoțând din adânc, apăru de nicăieri pe-o culme un castel tremurător plămădit din mii de umbre. II. Ah, și câte forme lipsite de atom trecut-au fără grijă pe lângă înnegritul Sculptor, gândind vesel la potecă și atât de zâmbitor, încât întunecimea se ispitea de-atâta poftă. III. Trecu pe-acel pământ setos de umbră, pe-acele plaiuri ciudat croite, un trubadur cu vocea frântă, din vreun abis al anticilor de demult în care s-a născut fecioară ideea cu-alai de farmece de flaut. IV. Închipuiți-vă cum se cuvine plăcutul chip al lui Sordello în care se pierdeau amante, doamne, zâne, când se izbeau de-atâta simetrie; ba chiar Pitagor, de-ar fi fost să-l vadă, i-ar fi tocmit pe loc o geometrie.

V. De vânt unduinde dansau pletele-i pe umăr precum auriii pești se leagănă pe ape, lăsând murdar muritorul să s-adape din speranța de a-i prinde. VI. Iară ochii de pribeag ardeau ca flacără albastră, pe care, a lui Uranus gloată de 17 ucenici, ar fi crezut-o aievea stăpânul lor, dacă n-ar fi fost sprânceana poartă s-oprească fruntea de-a lua azuriu foc. VII. Cu pașii lui slăbuți ca o bolnavă, așa se mlădia pe cale, că numai el poate să știe de călca aievea sau zbura purtat de doruri pale; și plângând atât de-amarnic pleca colinele spre Styx, prefăcându-le în vale cu plecăciune de finic. VIII. Dar iată că dădu Sordello de castel și se priveau îndepărtat cei doi; și-n jocul chibzuințelor lucea ba dorința de-a-nfrupta dintr-o fragedă ființă, ba împotrivirea de-a clădi mormane pământesc de negre.

IX. Atunci grăise trubadurul nespuse culmi de melodie, și cerul se făcu mai luminous, văzând că forma ierbii se unduia precum o coastă de felină la-ndemnul vântului cârmuit de vocea celui călător. X. Mai sus, mai sus ‘nălță cântarea plămădită din dorinți, pân-ajunse la focul de pe boltă, ce arde plin stăpânirea, învălmășind nemărginirea între mii de suliți. Astrul se încumetă să vină deasupra tainicului drumeț și să-i piardă umbra. XI. Tăcut trecu acum Sordello, cu Soarele-i deasupra, pe lâng-al umbrelor stăpân; și-n pacea cea deplină, izvorâtă din ascuns, pieri castelul pentru un veac străpuns de lumină și de cânt și de simplă vitejie. XII. Când se-nălță înapoi luminoasa călăuză, Sordello dărui după-ntocmire umbra cu care apăru pe lume, lăsându-și doar ființa vie, ce străbătea senin pământul — cu pași drepți și strălucire — fără de a-l murdări.

Premiul Special Bolba Denisa, 17 ani, clasa a XI-a Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare Profesor coordonator: Duma Lavinia

Extravaganță picturală Eram doar cu mine, desenând o ancoră cu degetul pe o foaie, iar gândurile-mi, toate, se îndreptau înspre o vară uitată, când toate culorile renășteau sub universul ochilor mei. Fiecare tușă amintindu-mi de uitările mele. Deodată, un plesnet infernal îmi zdruncină tăcerile… Conștiința, ce-mi asuprește ființa. Îmi îndrept privirea spre cerul albăstrui desenând marginile ancorei mele, asemenea unor petale, ascunzând o splendoare pasageră, precum surâsul Giocondei, Nemuritor… Iar pensula mea, înaripată, se eliberează și se face portocalie, asemenea grației și eleganței fluturelui. Roșie, ca o privire înverșunată ce se dizolvă în albastrul singurătății și al liniștii ca să devină violetul ce desăvârșește această extravaganță picturală. Desenez, mai apoi, harta vieții mele, azi, în afara culorii. Și mai mult, desenez urmele strămoșilor mei, cu ale lor chipuri uitate, odată cu amintirile lor zbârcite, golite de existență. Zăbovesc oleacă, doar pentru a picta folosind o tehnică diferită, în negru, un lanț legat de ancora mea multicoloră gândindu-mă la uitările întipărite în memoria mea de copil. Mă văd purtat de o ploaie trecătoare până în pragul casei, unde mă așteptau bunicii într-o tăcere, și ea uitată. Iau o paletă și-mi amestec mărunta existență uitată. Așadar, îmi distrug desenul neterminat. Mă ridic și plec, pentru A-i reda vieții mele culoarea.

Extravagance picturale

J’étais avec moi Dessinant une ancre avec le doigt sur une feuille. Toutes mes pensées sont allées vers un été oublié, où toutes les couleurs ont pris vie sous l’univers de mes yeux. Chaque touche me rappelle des oublies uniques pour moi. Soudain, un coup infernal arrête mes silences… C’est ma conscience qui envahit mon être. Je lève mes yeux vers le ciel bleuâtre et je continue à dessiner les contours de mon ancre comme des pétales qui renferment une splendeur transitaire… Comme le souris de Joconde Eternel… Et mon pinceau vole en liberté et devient orange comme la grâce et l’élégance du papillon. Rouge, comme un regard en fureur qui se mélange en bleu de la solitude et du silence pour devenir le violet qui achève cette extravagance picturale. Je dessine alors la carte de ma vie, aujourd’hui sauf couleur. Et aussi les traces de mes ancêtres les visages oubliés, les souvenirs ridés, vidés d’existence. Je m’escale un peu pour peindre dans une autre technique, en noir une chaîne attachée à l’ancre multicolore et je pense aux oublis gravés dans ma mémoire d’enfant. Je me vois transporter par une pluie passagère au seuil de la maison où mes grands-parents m’attendaient dans un silence, lui aussi, oublié. Je prends une palette et je mélange ma petite existence oubliée. Alors, je détruis mon dessin inaccompli. Je me lève et je pars pour redonner à ma vie les couleurs. Premiul Special China Răzvan, 15 ani, clasa a IX-a Liceul Teoretic ”Emil Racoviță” Baia Mare, prof. română: Adriana Draghiș prof. franceză: Adriana Florian

EXTAZ ȘI TRISTEȚE Copac ce-ntinerești În vreme de povești, Mă strigi cu glas de muguri Atunci când suntem singuri. Acum e primăvară Şi-mbraci, ca altă dată, Veșmântul tău de frunze, Şi flori cu mii de gâze. Mă rogi să nu fiu trist… Sărutul tău de floare, Mi-aduce-n suflet soare. Copac ce-mbătrânești În vreme de povești, Mă strigi cu glas de frunze, Ce tremură confuze. Acum e iarăși toamnă. Nu e o simplă toană. Şi lași, ca altă dată, Veșmântul tău de frunze Pământului, cu scuze Ce mi-le-aduci mereu. Pari trist, copacul meu. Turcu Ionuț-Tudor,

SPOVEDANIE Dumnezeule! Cuvintele oamenilor mi-au frânt aripile. Sunt o pasăre rănită ce și-a uitat Zborul către înalt. Dumnezeule! Cum aș putea să mai sper, Când ai sădit în mine semințele incertitudinii? Dumnezeule! Intru spășit în casa ta sfântă, Implorând îngerii care mă privesc mirați. Dumnezeule! Te zăresc, uneori, în masa diformă de nori Cerșindu-ți o lacrimă pentru nimicnicia ființei mele. Dumnezeule! Împart singurătatea cu tine, Căutându-te mereu printre astrele nopții. Turcu Ionuț-Tudor

CÂND NU ȘTII DE CE ZBORI... CAUTĂ RĂSPUNSUL ÎN ZBORUL FLUTURILOR O nouă drumeție... un nou loc plin de mistere, care așteaptă să fie descoperite. Am citit multe articole despre un așa-numit „Albăstrel”, care-și face veacul pe pajiștile din inima Transilvaniei. Se spune că nu a depășit niciodată granițele acestor ținuturi. Nu a renunțat la nectarul florilor ce i-a făgăduit o viață tihnită. Puținii oameni care au reușit să îl surprindă în timpul zborului său delicat, plin de grație, cu bătăi scurte din aripi, i-au admirat frumusețea și au răspândit-o în lume. Astfel, s-au născut legende îmbrăcate într-o mantie azurie țesută cu fire tainice, fantastice. Povara rucsacului și căldura razelor trimise de soare pe pământ sunt amețitoare. Mă simt din ce în ce mai ostenit. Drumul prăfuit pare interminabil, iar harta nu îmi este de mare ajutor. Îmi este sete. O sete mistuitoare a pus stăpânire pe trupu-mi obosit. Apa este pe terminate. Pe hartă nu văd inscripționată nicio sursă de apă, iar după coordonatele indicate pe cadranul busolei, mă aflu la trei kilometri depărtare de satul în care am poposit.

După câteva minute petrecute la umbra unei sălcii, am decis să îmi continui drumul. Parfumul delicat emanat de frunzele acesteia mi-a învăluit simțurile. Parcă setea nu mai e atât de chinuitoare, iar rucsacul nu mai reprezintă o povară. Mă ridic de pe iarba înțesată de galbene păpădii... și deodată îl zăresc. Un mic vârtej albastru care se mișcă cu rapiditate prin aerul călduț de primăvară. Grăbit, îl urmăresc până lângă un desiș de copaci, care formează un adevărat perete de crengi înghesuite, voind parcă să ascundă ceva de ochii curioși ai trecătorilor. Cu greu, mă strecor printre copacii care opun rezistență. În momentul în care reușesc să trec de bariera de crengi, mă opresc mut de uimire. Sunt în pragul unei uși care desparte două lumi. Copacii tăcuți își ascund cu grijă, printre frunzele crude, miliardele de ghemulețe strânse, închipuite candele ce vor rivaliza cu bolta înstelată, în nopțile îngăduite, tihnite... Două lumi, una prea departe, greu de pătruns minții noastre, alta mirifică, în care atingerea rătăcește minți, răscolește suflete aprinse de dorul de primăvară. Printre ramurile subțiri, dezmorțite de soarele încă în convalescență, „metamorfele” pândesc incredibila geneză de flori, ieșind din sarcofagul pupei, nerăbdătoare să respire libere, nerăbdătoare să-și încerce aripile în adierea vântului. Și apoi, dintr-odată surâsul soarelui, ce nu se poate opune misterului, schimbă totul, transformă solzii invizibili din aripile „metamorfei” în oglinzi, miliarde de licurici, ticluiți în ateliere dumnezeiești de îngeri... alte„metamorfe” înaripate, punți ireale între cer și pământ. Cât de des lovesc timpul cu aripile, cât de des își spală ochii în roua dimineții? Timpul lor se scurge altfel, comprimat prin clepsidrele nevăzute ale necuvântătoarelor. Împăcate cu timpul efemer, zborul lor grațios, pare o iluzie colorată, un crâmpei dintr-un vis. Cu greu poți să-ți imaginezi o reverență făcută în fața unei flori cotropită pentru prospețimea nectarului... cu greu poți să distingi metamorfa de culorile aruncate fără zgârcenie pe pământ. Nehotărâte, își opresc zborul acceptând balansul frunzelor și al florilor, și asta doar pentru o clipă. Niciodată nu uită de făgăduința făcută naturii... Acel dans în doi, tăcut, în care timpul nu mai înseamnă rațiune, ci doar tributul pentru continuitate. Sunt de-a dreptul fascinat. Toate aceste culori sunt greu de descris în cuvinte. Doar privind, poți înțelege de ce puterea naturii este mai presus de noi. Nerăbdător să surprind acest peisaj mozaicat, mi-am scos aparatul foto. Încerc să mă poziționez în unghiul cel mai bun pentru a imortaliza această priveliște de vis, făgăduită metamorfelor. Constat că bateria aparatului foto se descărcase. Dezamăgit, mă așez pe iarba încălzită de soare. Încerc să găsesc o soluție, dar în cele din urmă, privind în jur, realizez că acel loc este magic și că magia ar fi bine să rămână tăinuită, în spatele perdelei de copaci. Aproape trezit dintr-un amalgam de vis și realitate, aud pășind temător, tresărind la fiecare trosnitură de vreascuri uscate, o vietate

patrupedă, cu ochii mari și iscoditori... Prin desișul de arbuști îmbietori cu parfum și culoare, ninși cu o puzderie alb-rozalie de flori, decupați dintr-o poveste, greu de refuzat ochiului uman, un pui plăpând de căprioară și-a făcut apariția. Căuta ceva... poate acele locuri care ne atrag fără să vrem, fie că deținem puterea cuvântului, fie că vorbim cu acele sclipiri izvorâte din profunzimea ochilor. Uneori întorcea capul, căutând privirea încremenită a mamei lui. Nesiguranța nu l-a oprit să-mi adulmece căldura emanată de trup. Privirea patrupedului mă tulbura. Nu mai văzusem până acum un pui de căprioară. Voiam să-l ating, să-i mângâi blana mătăsoasă, dar mâinile parcă prinseseră rădăcini. Eram și eu, parcă, precum copacul pe care-l dorea puiul de căprioară. Acum simțeam seva pământului. Stridulația produsă de greieri dispăruse. Se auzeau doar inimile noastre, una ticăind mai tare de spaima necunoscutului. În liniștea ce păruse o veșnicie, un ciob strălucitor, parcă desprins din înaltul cerului, s-a așezat pe boticul umed al patrupedului. Aveam impresia că imaginația-mi joacă feste. Cine trimise „metamorfa”? Era un spirit dumnezeiesc, tăcut, ce știa să păstreze, cu grijă, secretele naturii, chiar și năzuințele oamenilor, ticluite în sclipiri de solzi argintii. Metamorfa se desprinse, survolând mărăcinișul explodat în floare de-atâta îmbrățișare cu mâinile nevăzute ale soarelui. Purta în zborul ce sfida gravitația dorințele mele și cine știe, ale micuțului patruped, ale ființelor necuvântătoare. Se spune că doar unora se arată această metamorfă, acest „Albăstrel”. Pentru o clipă, am închis ochii, pentru a-mi întipări în memorie cele două ființe, una a văzduhului și cealaltă a pământului. Cerul dorea să fie una cu pământul, îndesând norii de un alb îndoielnic într-o pungă mare, diformă, o arcă plutitoare, o umbră a pământului. Dintr-odată, au început să curgă în stropi mici și reci, speriind vietățile iubitoare de soare. Abia atunci am realizat că au dispărut metamorfele. S-au transformat în petale, în frunze sau în altceva... probabil în iluzii trecătoare. Razele de soare încercau din răsputeri să străpungă picurii mărunți de ploaie, creionând asupra orizontului cupola unui superb curcubeu... liniște și pace, îngemănarea dintre cer și pământ. Simțeam cum stropii reci de ploaie îmi potolesc simțurile, vâlvătaia focului din suflet. Am început să alerg... fugeam de ce? Apoi, mi-am amintit de puiul de căprioară. M-am întors, căutându-l cu privirea. Micuțul patruped a rămas neclintit. Cu nările dilatate, adulmecă depărtările. Simțea că devenise el însuși depărtare, că putea atinge orizontul, că distanțele nu mai contau. Nu mai aveau cum, nu mai puteau. Atunci, lăsă lumina să-i atingă fruntea, inima. Câteva secunde mai târziu, porni în goană pe urmele mamei sale. Acum sunt undeva, oriunde, unde mintea mea ar putea să pătrundă, în desișurile mirifice ale arbuștilor. Se înnoptase ... Premiul I Turcu Ionuț-Tudor, 17 ani, clasa a XI-a Lic.Teo.„Pavel Dan” Câmpia Turzii, profesor Tomi Cosmina

Magia copilăriei Eliza nu cunoștea decât magia copilăriei. Avea doar șase ani, iar sub genele ei existau întotdeauna sclipiri de inocență, vioiciune și bucuria de a fi. Rareori ciocolatiul lor cuprindea vreo umbră – și nici atunci dinadins, ci la o încruntătură de maximă concentrare asupra felului în care să-și îmbrace păpușa favorită. Expresia ei luminoasă și pielea catifelată furau adesea strălucirea soarelui și rozaliul trandafirilor sălbatici de pe câmp, iar buzele cireșii nu cunoscuseră amarul cuvintelor dușmănoase și nu prinseseră gustul răutății de care dădeau dovadă cei care erau mai mari. Pentru ea, totul era o joacă. O aventură de fiecare zi, în care, curajoasă, devenea personajul principal, fără a fi necesar un discernământ prelung. Când se juca alături de prietenii ei de-a ,,părinții și copiii”, cel mai grav aspect putea fi reprezentat doar de greșeala ,,tatălui”, de a intra cu papucii plini de noroi, de la câmp, în bucătărie, unde mama abia ce dăduse cu mopul. În mintea Elizei nu se derulau nici măcar atunci vocile ridicate, pline de furie și dispreț ale părinților ei, și nici felul în care tatăl ei trântea sticla aproape goală pe masă, cu ochii roșii și mintea rătăcită, atunci când disputa cu soția se sfârșea în deplină tensiune. Nu-și amintea de ochii plânși ai mamei, care abia se atingea de propria-i cină, asigurându-se că Eliza și fratele ei mai mare se bucură de preparate, fără a bănui ceva. Era simplu să joci rolul copilului, și doar puțină bătaie de cap trebuia ca să joci rolul adulților. Turtele erau din noroi modelat și salata din buruienile de pe marginea șanțului. Nu exista grija zilei de mâine, ori salariu prea mic. Facturile – de cele mai multe ori alt motiv al disputelor dintre părinții fetei – nu ajungeau până în pragul casei micuței sau al prietenilor ei. Pereții cortului din pături, agățat în muchiile gardurilor, nu mucegăiau de la prea mult abur, ci erau un motiv de îngrijorare doar la apariția norilor cenușii peste poiana plină de păpădii în care Eliza petrecea cea mai mare parte a zilei, după ce venea de la grădiniță și lua în fugă două îmbucături. Acolo mobila nu se strica, nici electrocasnicele nu se defectau. Și nici nu era nevoie de ele. O pătură și niște ustensile de gătit erau de-ajuns. Întreținerea nu era un termen cunoscut, deci nici de temut, în jocul din poiană. Jucau Monopoly și erau milionari. Nu aveau niciodată portofelele goale – iar dacă se întâmpla să uite cineva banii din hârtie, primăvara, vara și jumătate din toamnă copacii aveau de unde le împrumuta destui ,,verzișori”. Singura grijă era să se împartă fiecărui copil aceeași sumă. Și nu exista ,,Eu muncesc mai mult! Eu hotărăsc pe ce se cheltuie în casa asta!”. Toți erau regi și regine, prinți și prințese, sau chiar eroi. Toți aveau bani în acea lume și nimeni nu se plângea de lipsa lor. Nu banii hotărau fericirea. Nu exista războiul dat cu sine. Nu existau întrebări ca, ,,Ce fac de acum încolo? Ce rost are să respir, dacă nu știu la ce sunt bun?”, ascunse între celelalte frământări interioare, precum se întâmplă să fie în

cazul fratelui de optsprezece ani al Elizei. Ea știa că dorea să fie medic, ,,ca doctorița Plușica”. Chiar avea un set de ustensile pentru asta, primit în dar. Mai mult nu avea nevoie. Putea vindeca întreaga lume doar cu atât, și un zâmbet. Nu erau niciodată alegeri mai grele decât ,,Ce să mai jucăm în continuare?”. Eliza nici nu-și imagina cât de greu îi era fratelui ei – a cărui copilărie se pierduse în responsabilitățile preluate de pe umerii tatălui mai mult absent și în conștientizarea dificultăților vieții – să stea departe de cercul de fumători, drogați sau alcoolici, a căror invitație stăruia, aproape urlând peste cuvintele din mintea lui, ,,Nu vreau să devin ca tata! Nu vreau asta pentru mine!”. Când îl vedea trecând, pierdut în volumul maxim al muzicii de la căști, fetița nici nu-și putea imagina de ce chipul lui e atât de tensionat. Nu putea simți vinovăția lui, sau sentimentul de inutilitate pe care acesta le avea cu privire la situația lor familială. Nu voia să-și dezamăgească mama. Nu voia să greșească în alegerea unui viitor. Mama lor se sacrifica zilnic pentru ei. Își cheltuia ultimul ban și sănătatea acum șubredă pe școala lui de șoferi, alegere proastă în acea perioadă de neliniște profundă. Ambreiajul câștiga mereu lupta, instructorul își pierdea și ultima fărâmă de răbdare, iar el nu putea decât să-și rețină lacrimile de frustrare și să se întrebe de ce el nu era capabil de ceea ce toți făceau cu plăcere... Lumea Elizei era atât de diferită de a celor mari! Nu exista frică pentru viitor, sentiment de vinovăție pentru propria existență ori pentru orice ban cheltuit în plus pe lucruri inutile. Relațiile dintre părinți erau mereu bune, copiii mereu silitori, ori profesorii înțelegători. Iar notele nu existau, ci doar fețele zâmbitoare de pe autocolantele date de educatoarea cu surâs blajin. Nu existau boli prea grave, doar răceli sau varicelă. Suferința era doar atunci când ți se lua jucăria cea nouă. Timpul nu punea nicio presiune asupra zilelor pline de aventuri pe tărâmul imaginației, nu se resimțea în oasele încă tinere și lipsite de muncile câmpului sau ale celor necesare traiului. Timpul nu avea greutate în felul în care Eliza decidea să-și petreacă ziua alături de ceilalți copii din poiană. Pentru Eliza exista doar lumea imaginației, a regatelor pline de bogății și, uneori, pline de dragoni prietenoși, a bucuriei de a fi alături de ceilalți, a inocenței și a generozității de copil. A perioadei în care nu există griji sau întrebări existențiale. A blândei și minunatei copilării...

Premiul II Cobzaru Alicia – Romina, 18 ani, clasa a XI-a Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Comuna Săbăoani profesor: Popa Elena – Brîndușa

pădurEA 25.07.1915 Cel mai greu lucru din lume este să te lupţi cu cei din jurul tău… Cam asta am înţeles din ultimul an, blestemat de lupte nesfârşite, care ne seacă de vlagă şi tinereţe. De când eram copil, am tot auzit poveşti despre război şi cum e să fii în mijlocul lui… Războiul nu e ce cred civilii, dar nici ce credem noi, căci noi, soldaţii, avem spiritul şi trupul măcinate neîncetat de pericol. Adevărul e că războiul e ceea ce e, de fapt… moarte, frică, poate groază care duce la delir. Încă din 1914, am înţeles că poveştile cu eroi care salvează armata bulversată şi obţin victorie după victorie, nu se pun la socoteală. Ele nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât cuvinte aruncate în vânt, menite să înfierbânteze sufletele tinere… Cu părere de rău o spun, pentru că aşa eram şi eu… Am fost promovat la gradul de ofiţer al Regimentului de Roşiori 4, odată cu începerea războiului. Nu, n-am făcut nimic glorios care să merite fală, ci… eram doar acolo. Se cereau multe cadre militare capabile, iar ca o măgulire adusă nouă, care avea să le folosească tot celor mari,am fost cu toţii avansaţi în grad. Aveam lângă mine un plutonier, devenit plutonier major, care mai-mai să-mi sară de gât de bucurie: - Vedeţi, domn ofiţer, că răsare soarele şi pe strada noastră! Noroc cu războiul acesta! „Noroc cu războiul acesta!”... Două săptămâni mai târziu, era aruncat în groapa comună cu alţi nenorociţi optimişti ca el. Halal noroc! Mi-e lehamite de tot şi de toate... Ce-mi pasă mie că Majestăţile Lor se plimbă printre noi, încurajându-ne? Mai bine mi-ar da un bilet de voie spre satul meu natal. Ce-mi pasă mie că austro-ungarii nu se potolesc deloc? Ce am eu cu ei, Doamne Sfinte? Că doar nu eu le-am declarat război! Să vină să se lupte cei mari, pentru mine nu importă chestiunea. Just, mai lupt doar ca să-mi salvez pielea. Nu mă simt în stare să mor la 21 de ani, nu tu familie, nu tu copii… Dar, uite că m-am luat cu scrisul şi s-a stins lumânarea de lângă mine… Acum scriu pe bâjbâite… P.S. M-am apucat să scriu acest jurnal, din lipsă de ocupaţie. Cum nu am cui să îi trimit scrisori, trebuie să fac ceva în timp ce ceilalţi redactează astfel de documente. Pentru satisfacţia proprie, doresc să mă semnez. Lucian Petrescu 23.07.1915 Astăzi ne-am ocupat ziua cu chestiuni organizatorice. A trebuit să ne stabilim tabăra într-un sat părăsit pe lângă Păltiniş, dezolant, adus în ruine de nesuferitul război. Şi totuşi, s-a mai întâmplat ceva… În jurul sătucului adormit, se află o pădure deasă, ce pare nesfârşită, dacă încerci să o cuprinzi cu privirea.

Deasupra ei, se află munţii stâncoşi, aduşi parcă de spate de zăpada proaspăt ninsă. Arbori falnici străjuiesc văzduhul şi par că nu lasă pe nimeni să le afle tainele. E tare ciudată pădurea aceasta! Parcă te cheamă, parcă te îmbie… Le-am spus şi celorlalţi ofiţeri că ceva nu se leagă. La început, s-au uitat la mine ca la un nebun, după care au început să râdă isteric. - Vezi, Petrescule, să nu te fure vreo zână! Ce ne-am face fără tine… - Da, da. Ai grijă la Statu-Palmă-Barbă-Cot, că am auzit că tot mai umblă prin păduri… Bombănind, le-am zis câte ceva şi-am plecat de lângă ei. Tot mergând pe uliţele pustii şi neluminate, îmi dau seama că ajung tocmai la ieşirea din sat, şi la intrarea în blestemata pădure. Mă poticnesc lângă un copac şi ascult… nimic. Nu tu adieri de vânt, nu tu păsări de noapte, nu tu orice fel de sunet, nici măcar o frunză căzând sau vreun lemn trosnind. Pădurea parcă era îngheţată în timp… Mă pregăteam să mă întorc la statul major, când începe să mă ia o căldură de n-am simţit toată viaţa… Tot atunci, privirea mi se împăienjeneşte, capul îmi vâjâie, iar picioarele îmi tremură. Până şi copacii se învârt în jurul meu, ameţindu-mă mai rău. Nu acord importanţă fenomenului. Poate e de la mâncarea deplorabilă de la cantină. Întorc spatele pădurii şi mă-ntorc în sat. 24.07.1915 Următoarea zi a fost încă şi mai ciudată decât prima… Am fost trimişi de către comandant să aducem lemne pentru focul ce urma să fie aprins în incinta statului major. Bineînţeles, dragii mei colegi m-au însărcinat pe mine cu această misiune. Doar eu eram „speriatul de strigoi”… Eram de-a dreptul enervat, dar nu le-am dat prea mare importanţă. Am plecat din sat şi am intrat în pădure, fără să privesc înapoia mea. Cu cât înaintam, simţeam cum îmi clocoteşte sângele în vine. Cum, am ajuns să fiu bătaia de joc a întregului regiment? Cu ce drept aduceau atâtea injurii demnităţii mele? Până când aveau să mă considere un apucat? Mergeam şi mergeam, făcându-mi scenarii compromiţătoare în cap. Până când, la un moment dat, mi-am dat seama că am ajuns cu adevărat în inima pădurii. Copacii nu lăsau decât o cantitate insignifiantă de raze să lumineze împrejur. Domnea aceeaşi tăcere ca în seara trecută. Totuşi, era imposibil să fi mers atât de mult… Nu mai ştiam drumul pe care venisem, căci totul în jurul meu arăta la fel. Am început să caut vreascuri, dar nu găseam nici măcar o crenguţă. Pădurea mă înspăimânta din ce în ce mai mult. Unde se mai găsea un codru fără crengi căzute? Începeam să mă neliniştesc, când simt că nu sunt singur. Mai era cineva… Mă uit împrejur, nimic. Strig, îl îndemn pe vizitatorul clandestin să se arate, dar nimic. Alerg printre copaci şi fără să vreau mă întorc de

mă întorc de unde am plecat… Simt cum îmi pierd capul şi mă învârt… Brusc, o văd. În faţă mea se află o fată izbitor de frumoasă. O piele albă de porţelan, un păr blond ca lanurile de grâu, o talie sfidător de micuţă şi fragilă erau completate de un veşmânt alb ca de înger. Eu gâgâiam fără să mă pot opri şi arătam ca un animal turbat, în timp ce ea era…perfectă. Ireală. Doi ochi albaştri mă priveau insistent şi un zâmbet sublim îmi liniştea tumultul. Am întrebat-o cum o cheamă, de unde a apărut şi ce căuta în pădure. Ea nu răspundea, ci doar mă privea surâzând. Am vrut să mă apropii de ea, să o ating măcar pentru o secundă, dar picioarele nu mă mai ascultau. Parcă eram blestemat. Am început să mă zbat şi să strig după ea ca un nebun. Ea mi-a surâs încântător, s-a apropiat de mine şi a zâmbit. Atunci am înţeles că trebuia să o văd şi următoarea zi. Nu ştiam cum, dar trebuia cu orice preţ… Am închis ochii cât să clipesc, iar ea a dispărut. Speriat că a plecat, mi-am reluat goana nebună. Degeaba… Ea plecase… M-am întors în sat năuc. Nimic nu mai era la fel. Nu mă mai interesează nimic. Vreau doar să o văd… 25.07.1915 O, Doamne, oare ce am făcut să merit această divină fericire? De când am cunoscut-o, viaţa mea a căpătat un sens, un curs. Mulţumesc Providenţei pentru acest război, pe care îl detestam atât de mult la început! Acum sunt în extaz, căci fără el nu aş fi întâlnit-o pe ea! Nu regret nimic! M-am luat la harţă cu ceilalţi ofiţeri, care au început să îmi reproşeze că am mintea rătăcită de-a binelea, pentru că, de cum m-am trezit, am vrut să alerg la ea, în pădure. Le-am aruncat cuvinte grele şi am plecat, fără să respect ordinele ce mi se dădeau… Şi bine am făcut! Din nou, am simţit cum spaţiul se joacă împreună cu mine. Nici cinci minute nu mersesem, că m-am trezit într-un colţ de pădure deasă, unde ea mă aştepta… Aveam la mână un ceas, arăta ora 10 dimineaţa. S-a uitat la el şi mi-a dat de înţeles printr-un surâs că ceasul nu e binevenit. L-am dat jos şi l-am băgat în buzunar. Apoi, am luat-o la pas prin pădure. Îi citeam pe buze. Îmi spunea că îmi va prezenta acest frumos colţ de rai, pădurea ei. Am cunoscut cuiburile păsărilor şi vizuinile animalelor. Ciudat era că ele nici nu se sinchiseau de frumoasa mea. Se purtau de parcă nici n-ar fi fost acolo. În schimb, de mine se fereau. Dar, cui îi pasă? Ne-am ascuns în tufişuri şi-am privit cerbii maiestuoşi. Apoi s-a făcut noapte şi am alergat după păsările de noapte, care vesteau tragedii poporale. Parcă se uitau la mine şi mă avertizau. „Fereşte-te!”, simţeam că îmi spun, dar toate relele îmi păreau că pălesc când ea era cu mine… M-a dus să văd cum ard comorile de Sfântul Ilie în noaptea cu lună plină, la poalele munţilor. Doamne, ce frumoasă era atunci! A început să danseze ca o vâlvătaie

de foc, nestăvilită şi nebună. Tunica mea de Roşiori începuse să nu-mi mai ţină de cald, dar privirea ei mă făcea să clocotesc. Am simţit un fior pe şira spinării, când s-a apropiat de mine. Mi-am simţit buzele reci, dar restul corpului era fierbinte. Dacă aş fi nebun, aş spune că m-a sărutat. Şi, totuşi, de ce n-am simţit acea plăcere carnală bolnăvicioasă? Brusc, m-am trezit la marginea pădurii. Câte zile şi nopţi trecuseră de când eram în pădure… M-am uitat la ceas: era doar ora 13:00. Imposibil, mi-am zis, cred că s-a stricat. Cum am ajuns în cameră, comandantul, care clocotea de furie, aşteptându-mă, m-a privit şi s-a schimbat la faţă. „Ce este, domn’ comandant?” l-am întrebat. „Cu cine te-ai bătut, Petrescule?”. „Cu nimeni.” „Atunci de ce ai buzele vineţii?” 30.07.1915 În toate aceste zile, am fost doar cu ea… Cunosc toată pădurea, căci ea mi-a arătat-o. Se spune că va trebui să părăsim satul, căci inamicul înaintează. Nici prin gând nu îmi trece să plec de aici. Dacă e nevoie, am să dezertez! Am ajuns la concluzia că cel mai greu e să te lupţi cu tine însuţi…. Epilog Petrescu era tare nervos. Obligat de superiorii săi, avea să părăsească satul ce îi era atât de drag. Îşi făcea bagajele, înjurând printre dinţi. Era miezul nopţii şi toţi soldaţii se aflau pe uliţe, gata să pornească marşul spre inamic. Comandanţii făceau planuri de atac, în timp ce subofiţerii discutau, îngroziţi, ce avea să urmeze. De nicăieri, un sunet de grenadă se auzi mai puternic decât vocile speriate. Ca din senin, o parte a pădurii se aprinse şi luă foc, luminând văzduhul. Soldaţii înţeleseseră: inamicul era mai aproape decât credeau. Marşul nebun începu. Numai un om rămase în urmă, Petrescu. Avea ochii holbaţi şi privirea rătăcită. Urlând ca un apucat, începu să alerge spre pădure. - Iubita mea, fereşte-te, fereşte-te! Îngroziţi, doi subofiţeri încercară să-l oprească. Petrescu scoase revolverul şi-i ţinti, lovindu-i mortal. Comandantul ordonă oamenilor să-l lase în pace, căci era clar că-şi pierduse minţile cu totul. Îl privea neputincios pe tânărul talentat, ce se transformase într-un alt dezertor ingrat. Cu haina sfâşiată şi părul zburlit, Petrescu alerga spre inima pădurii, de unde veneau flăcările. Acum timpul nu mai era distorsionat, iar fiecare pas rămânea un simplu pas. Alerga să o găsească, o striga, încerca să-i dea de urmă, dar degeaba…. Dispăruse. Spre dimineaţă, incendiul fusese stins de inamic, care înaintase îngrijorător de mult. Armata Română fusese nimicită. Când l-au găsit pe Petrescu, duşmanii au înţeles că nu mai era lucid, aşa că l-au cruţat.

Lăsându-i nişte haine vechi şi ceva mâncare, l-au părăsit fără să se uite înapoi… Când şi-a revenit, dezertorul a înţeles că o pierduse pe veci, aşa că a luat hotărârea de a deveni pădurar, doar-doar o va regăsi. Cum cunoştea fiecare colţişor al codrului, a început să aibă grijă de toate minunile lui, pe care ea i le lăsase. Trecuseră mulţi ani de când fostul ofiţer păzea pădurea de la Păltiniş, şi câteva generaţii l-au prins tot acolo. Totuşi, un nou război mondial începuse, iar militarii împăienjeniseră din nou acel ţinut. Văzând că inamicii voiau să se stabilească în tainica pădure, profanând astfel minunile ei, pădurarul a dat foc codrului, murind şi el odată cu tot ce îi fusese cândva drag. În timp ce flăcările îi pârjoleau carnea, bărbatul zâmbea. Era ca în seara aceea, când ea îl sărutase la lumina vâlvătăilor focului… Premiul II Smărăndescu Ioana, 18 ani, Clasa a XI-a Palatul Copiilor Pitești Prof. Simona Marineață

Război.

Milenia

(Roman- fragment)

Cuvântul ăsta îmi va rămâne pe veci întipărit în inimă și minte. Cuvântul ăsta e ca un petic care a luat sub control fiecare nerv, venă și gând. Chiar dacă am doar 11 ani știu ce înseamnă războiul, știu că acest simplu cuvânt inspiră frică. Prima oară când am auzit acest termen a fost în clasa a IV-a, când învățam despre războaiele din antichitate, atunci mi-am imaginat pentru prima oară adevărata față a oamenilor care vor să-și atingă scopurile în cele mai odioase metode. Totul pornea de la dorința de a avea putere absolută, de a conduce cea mai puternică țară, de a avea bogății și alte lucruri pentru a fi superior. Când mă gândesc ce ușor mi-ar fi fost mie și părinților mei și lumii întregi fără o viață controlată de frică, îmi vine să urlu. Motivele războaielor din trecut și prezent puteau fi discutate într-un mod cât nu se poate de pașnic, nu era nevoie de suferința unor mii de oameni, de sacrificiul atâtor vieți nevinovate. La vremea aceea, am simțit pentru prima dată o ură puternică față de o persoană, și anume pentru Hitler. Omul ăla nu avea niciun respect față de alte popoare, credea că oamenii din Germania sunt superiori celorlalți. Însă ceea ce m-a făcut cu adevărat să-l urăsc este faptul că urăște evreii.Urăsc oamenii care se cred superiori, care îi detestă pe alții

doar pentru că sunt diferiți, doar pentru că au o religie diferită. Mă numesc Milenia și aveam 11 ani când la radio a început să se vorbească despre atacurile Germaniei asupra altor țări și discursurile oribile ținute de Hitler. Eu și familia mea locuiam într-un bloc din Varșovia. Eu, împreună cu sora mea mai mică, mergeam la aceeași școală, eu fiind în clasa a V-a, iar ea în a III-a. Era o dimineață de luni. Surioara mea Evelin iubea să se trezească înaintea mea pentru a-mi face diferite farse (de la udatul șlapilor cu apă rece, până la punerea ceasului deșteptător sub propria mea pernă). Totuși, de data asta am făcut un efort să mă trezesc și eu mai devreme. M-am întors către Evelin, întrebând-o: - Ce aveai de gând să faci de data asta? - Nimic. Voi face o excepție, pentru că e ziua ta de naștere, mi-a spus în timp ce-și proba rochița albastră. După ce m-am îmbrăcat și spălat pe dinți, am mers în bucătărie cu Evelin. Mama terminase micul dejun. Ne-am așezat cu toții la masă. Între timp, la radio se auzeau discuții politice inutile despre spionii trimiși de germani prin Polonia, discuții despre următoarele posibile ținte, etc. - Nemții ăștia se cred ”prea” superiori, spuneam în timp ce-mi înfulecam omleta. - Din păcate, sentimentul ăsta de superioritate li s-a urcat la cap, continuă mama. - Totul se va termina cât de curând,completă zâmbăreață Evelin. - Mă bucur că gândești așa scumpo, spuse mama. Grăbiți-vă! Să nu întârziați! Mama ne-a îmbrățișat, iar noi am pornit spre școală. În timp ce mergeam spre școală, am început să mă gândesc la ce spusese Evelin, că totul se va termina curând. Fericirea aceea nevinovată, gândul ăla pozitiv, atât de departe de realitate, pălea atunci când îmi reaminteam ce auzisem la radio. De la zâmbetul sincer al Evelinei reveneam la cruda și recea realitate. Am ajuns, într-un final, la școală. Am salutat-o pe Evelin, continuându-mi, apoi, drumul spre clasă. Spre surprinderea mea, atunci când am intrat în clasă era destul de liniște. Toți colegii mei șușoteau. Mă așez în bancă. De aici, șușotelile începeau să devină mai clare. Toți vorbeau despre un singur lucru: următoarea țintă a Germaniei. Puteam simți tensiunea și frica emanată de acele șușoteli. Apoi, am început să-mi pun și eu întrebări: „Dacă noi vom fi următoarea țintă?”, „Avem o armată capabilă și destul de numeroasă, dar e suficient?”. Simțeam că totul se prăbușește. Între timp, doamna Danica, profesoara de istorie, intră în clasă. Ora decurgea normal, dar la un moment dat am observat expresia doamnei Danica. Deși obișnuia să fie cât se poate de calmă, de data asta și ea părea să fie afectată veștile de la radio.Tot restul zilei a decurs la

fel, toți erau devastați. Totul era schimbat, de la elevi până la profesori. Într-un sfârșit, a sosit timpul plecării. Părăsesc sala de clasă destul de îngândurată. Dacă până și profesorii au început să simtă frică, ce mai putea urma? La ce lucruri îngrozitoare mă mai puteam aștepta? Cu mintea tulbure, am ieșit din școală și am întrezărit-o pe Evelin. Pentru prima dată o vedeam pe Evelin îngândurată. Aceasta stătea nemișcată, în timp ce părul ei negru era mișcat de vântul după-amiezii. Am salutat-o, iar ea se ridică de pe gardul școlii fără să-mi răspundă. La o intersecție, această mă întrebă: - Nu se va termina, nu-i așa? Nu va fi ușor, așa-i? - Din păcate... nu. Ajunse acasă, ne-am început temele. De obicei, atunci când ajungea acasă, Evelin începea să povestească cum a fost la școală, ce tâmpenii făcea colegul ei Piotr, dar de data asta era foarte tăcută. Deși eram destul de îngrijorată m-am gândit că ar fi mai bine să o las în pace, m-am gândit la asta fiindcă și eu, atunci când reflectez asupra unui lucru, am nevoie de liniște. Mai pe seară, mama împreună cu tata au ajuns acasă (tata sosise de la lucru, iar mama de la cumpărături). Evelin sări în brațele tatei, iar eu în ale mamei. Sinceră să fiu, mă bucuram că Evelinei îi se limpezise mintea. La cină, aceasta a început să povestească cum îi fusese ziua. Părea că totul a revenit la normal, toate grijile întâlnite la școală parcă dispăruseră, radioul nu mergea, ceea ce m-a bucurat foarte mult, nefiind nevoită să mai aud toate acele lucruri și toate acele discuții, și cel mai important nu mai eram nevoită să-mi imaginez toate acele acele scene groaznice ale atacurilor, nu mai trebuia să simt acea frica și ură. După cină, Evelin s-a dus în camera ei să se joace, tata s-a dus în sufragerie să citească ziarul, iar eu am rămas cu mama ca să o ajut cu strânsul mesei. Dintr-odată, alarma orașului începu să sune. Mama tresări și scăpă o farfurie pe jos. - Brana, împachetează repede niște mâncare și apă, iar eu mă duc să o iau pe Evelin, spuse tata, panicat. Am început să o ajut pe mama, iar în cinci minute totul era gata. Tot atunci am auzit o bubuitură, Evelin care ieșise împreună cu tata din camera ei, a început să tremure. Am luat apa și mâncarea, părăsind bucătăria și ieșind pe scara blocului. A doua bubuitură. - Mi-am uitat ursulețul! - Lasă ursulețul acum, spuse tata pe un ton nervos. Știam bine că Evelin ținea mult la acel ursuleț, ținea mult la acel ursuleț, deoarece era ultima amintire de la bunica din partea tatei. - Mă duc eu repede după el. - Nu mergi nicăieri! exclamă mama. - Dar mamă, uită-te și tu la Evelin. Te rog! Promit că mă voi grăbi.

- Bine, dar grăbește-te. Dacă nu e pe masă sau noptieră, nu-l mai căuta și grăbește-te să vii în subsolul blocului, răspunse tata. Alerg înapoi în apartament, găsesc ursulețul surorii mele. O zbughesc înapoi pe scara blocului. Ajung la parter, dar... a urmat o a treia bubuitură. Reușesc să arunc ursulețul surorii mele pe scările subsolului. - Milenia!!!! Se aude vocea tatălui meu. Apoi am simțit o bucată de beton ce-mi lovește tâmpla. Simt brațele tatălui care mă cuprind, iar apoi simt lacrimile mamei, aud strigătele amare ale Evelinei și câteva suspine necunoscute. Și totuși,nu mai simt frică, nu mai simt ură. Privirea mea se încețoșează. E liniște. - Doamnă Evelin, țin să vă felicit. Această povestire e remarcabilă! - Mă bucur să aud asta. Vă mulțumesc că mi-ați oferit șansa de a-mi publica povestirea în ziarul dumneavoastră, domnule Hans. - Plăcerea e de partea mea. Totuși ați mai vrea să adăugați ceva? - Da: „În memoria surorii mele Milenia. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine...” Premiul III Raluca Belei, 13 ani Palatul Copiilor Arad Prof. Manuela Codrean

VISELE POT DEVENI REALITATE

Lumina slăbită a lunii palide îmi mângâie parcă pleoapele pe jumătate închise. Încetul cu încetul, mă îndrept spre destinație, lumea viselor... Simt cum vântul puternic îmi flutură părul. Am aripi! Nu pot să cred! Sunt mari, viu colorate, cu contururi suflate cu aur... Diamante mici sunt înșirate ca mărgelele, în mijlocul lor. În depărtare, în largul oceanului uriaș, se întrezărește o mare suprafață de uscat. Nerăbdător, aterizez cu grijă, pe insulă. Clipocitul apei îmi încântă auzul, iar razele soarelui se chinuie să își facă loc printre frunzele cocotierilor. Ciripitul păsărilor mă face să mă simt minunat! Orhidee roșii, albastre, violete, albe, stau înșirate de-a lungul aleii pietruite. Dar, oare, unde duce această cărare? Entuziasmat, mă îndrept spre capătul acestei cărări... În jurul meu, văd case cu acoperișul din crengi de cocotier, ferestre strălucitoare ca diamantul, hornuri formate din jumătăți de nuci de cocos. Cerul albastru parcă dorește să-mi spună că visul meu e realitate... dar... „Casian, Casian!”, se aude glasul mamei, acompaniat de țărâitul răgușit al deșteptătorului. O nouă zi e pe cale să înceapă! Încet, încet, visul mi se destramă și realizez că mă aflu în aceleași așternuturi moi, ca aseară... în patul meu.

Rapid, cu primele raze de soare, paradisul visat rămâne o pagină a viselor mele. Văzându-mi zâmbetul larg de pe față, mama mă întreabă: - Pe unde ai călătorit iar? Fericit, îi povestesc minunatul vis, în glasul meu simțindu-se regretul că totul a luat sfârșit. După cele auzite, mama mă încurajează: - Să nu încetezi niciodată să crezi în visele tale! Munca și talentele pe care le ai îți pot da aripi! Apropo, săptămâna viitoare, la Sighișoara, se organizează concursul de pictură „Visele pot deveni realitate”, iar premiul I, ghici ce e? O excursie în Hawai! - Super, exact destinația viselor mele! răspund eu, plăcut surprins. Bucuria mea nu poate fi descrisă în cuvinte! Mă înscrii? îmi întreb mama entuziast. Pe nesimțite, timpul a trecut... sunt în autobuz, alături de colegii mei, care vor participa la concurs. Din depărtare, se ivesc zidurile școlii unde are loc competiția. Ajuns, intru emoționat în sala unde o să mă bucur, indiferent de rezultat. - Din acest moment, puteți desena! se aude vocea profesorului supraveghetor. Linie cu linie, formă cu formă, schița desenului meu se conturează! Iar acum, partea mea preferată, culorile! Nuanțele închise sau deschise, ale albastrului, dansează parcă pe cerul senin. Jucăușul soare dă viață sentimentelor mele! Micile pietre din jurul lacului așteaptă să fie pictate... - Mai aveți cinci minute la dispoziție, rostește supraveghetorul. „Perfect, pentru a-mi încheia peisajul!” îmi spun încrezător. Petală cu petală, nufărul, ultimul element al creației mele, este gata! Convins că minunatul meu peisaj va reuși să uimească, predau pânza pictată supraveghetorului. Peste o oră, vom afla rezultatele. Nerăbdător, doresc cu orice preț să aflu locul pe care m-am clasat. Sper să fiu printre primii zece competitori! Dar, deși îmi doresc să câștig, îmi reamintesc cuvintele mamei, care, ori de câte ori participam la o competiție, îmi zicea să „dau tot ce pot”, și dacă nu voi fi pe podium, tot voi fi câștigător, prin experiența acumulată, care mă va ajuta în alte situații. - Câștigătorul concursului „Visele pot deveni realitate”, ediția 2019, este Schmidt Andrei Casian! Nu pot să cred! Organizatorii mă cheamă pentru a-mi înmâna premiul. - Felicitări! Ai câștigat o excursie pentru trei persoane, în Insulele Hawai! Cu zâmbet larg, parcă revăd, cu ochii minții, nisipul fin și fauna luxuriantă, din visul meu. Din nou, cuvintele mamei îmi răsună parcă în urechi... „prin muncă și ambiție, visele noastre pot deveni realitate”, iar noi putem avea aripi, completez eu, în gând! Premiul III Schmidt Andrei Casian, 11 ani, clasa a V-a, Școala Gimnazială „Pavel Covaci” Macea, jud. Arad Profesor, Pantea Viorica

A DOUĂSPREZECEA PORUNCĂ Apăs mufa căștilor în telefon, apoi, cu o rotire spre dreapta a încheieturii, îmi îndrept mâna mai jos, spre ecranul telefonului, și pornesc muzica cu doar una dintre căști în urechi. De aici totul e firesc, mâinile mele preiau controlul. Apăs butonul care stinge ecranul, cu degetul arătător, în timp ce pun dispozitivul în dreapta mea. Nu mai rămâne decât să mă aplec în stânga, spre noptieră, spre cartea pe care o citesc și să o deschid pe genunchii picioarelor strânse sub mine. În timp ce mă aplec, brățara de pe mâna dreaptă - pe care și uitasem că o port - își face zgomotos simțită prezența, când se lovește de marginea oglinzii de lângă noptieră. Nu știu de câte ori am făcut asta, dar totul merge atât de lin, toate mișcările sunt legate între ele, într-un mod învățat inconștient. Toate astea îmi sunt mai familiare chiar și decât aerul pădurii și bolborositul pârâului cu care sunt atât de obișnuită. Câteodată, chiar am impresia că sunt singura care îngăduie pârâului să fie un sunet comun; cei ai casei încep să nu mai suporte zgomotul continuu, făcut de apa curgătoare. Muzica e de o sută de ori mai liniștitoare decât vuietul vântului ce se lovește de ferestre, dar și pe acela îl simt ca pe cel mai firesc sunet. Un singur lucru încep să pun sub semnul întrebării, în tot acest aranjament. Dar cum acestuia nu i se poate răspunde decât cu o ridicare a umerilor, las deoparte faptul că mă sperie cum mâinile mele nu se mai sfătuiesc cu mintea, ținând un monolog continuu și urmându-și propria strategie. Întorc singure paginile cărții, fără să le-o spun, și tot fără un cuvânt de la mine o înclină pe genunchi, într-un unghi cu mai multă lumină. Fereastra pare să se întunece, apoi, o rază de soare, ce poartă parcă asupra ei umbrele crengilor unor copaci, mă face să tresar. Însă era doar un nor ce trecea prin fața soarelui. Îmi strâng mâinile pumn și încerc să le forțez să coopereze. Respir de mai multe ori pe gură, apoi le întind în față, cu degetele desfăcute. Tremură, dar exact asta e cel mai puțin de speriat acum, fiindcă mâinile mele tremură de când mă știu. Era un lucru foarte dezavantajos, când obișnuiam să o ajut pe mama la gătit de sărbători și eram de cele mai multe ori pusă să decorez prăjiturile. Așa că da, ăsta e cel mai normal lucru în momentul de față. Prind iar cartea de o copertă și de cealaltă și continui să citesc. După un timp, un alt nor umbrește fereastra, iar de data asta nu-și mai continuă drumul împins de curent, ci rămâne acolo, înconjurat de alți semeni de-ai săi. Nu mă uimește sunetul picăturilor de ploaie pe fereastră. Și nu mă miră nici momentul în care se oprește - vremea a dat semne de instabilitate, încă de ieri. Dar asta nu înseamnă că sunt obligată să mă obișnuiesc cu ea, nici să-mi placă situația în care ne-a adus temperamentul schimbător al vremii. Citesc rânduri pline de cuvinte ce la un moment dat încep să-și piardă din înțeles și sunt nevoită să recitesc întregul paragraf. Nu reușesc.

Îmi ridic privirea spre oglindă și inima începe să dea semnele unui atac de panică, în momentul în care îmi văd fața înfierbântată, oglindită. Aș vrea să pot spune, fără ca mâinile mele să se transforme în gheață, că aceea e o altă persoană. Dar știu, sunt conștientă de forma feței mele, de puținii pistrui împrăștiați pe toată fața și pe care de-abia îi mai pot vedea din cauza roșeții, îmi știu culoarea părului și a ochilor. Dar nu știu cărui fapt i se datorează culoarea apărută brusc, pe fața mea. Nu îmi e cald, nu mă simt rău. Sunt puțin agitată, ce-i drept, totuși, asta nu explică ce văd în oglindă. „Iarăși exagerezi“, îmi spun. Și e adevărat, știu că e. Mereu se întâmplă așa, să iau de rău ceea ce ar putea fi doar oboseală sau ceva minor. Nu îmi pot controla mintea să se oprească din gândit, nu o pot programa, tot ce reușesc e să o încarc cu și mai multe gânduri. Încerc să iau o gură mare de aer, dar nu reușesc, așa că mă mulțumesc cu respirații scurte și rapide. Mă întorc la cuvintele de pe genunchii mei, în timp ce ploaia îmi acompaniază respirația. Mă aștept să se termine cât mai curând și rămân închisă în carte, scufundată în muzică, înercând să alunec rapid, spre ceva care îmi promite liniște, dar sunt și mai încordată, din minut în minut. Așa că mă opresc, le poruncesc ochilor să se fixeze încă o dată, asupra oglinzii, iar mâinilor, să închidă în grabă cartea. Aud cum ploaia cade pradă pârâului și zgomotul mă înconjoară. Mă privesc în timp ce fața îmi revine la culoarea cu care mă trezesc în fiecare dimineață și buzele mi se albesc la loc și știu că ar fi o prostie să le mușc doar pentru a le da culoare - fața mea rămâne doar un întreg palid, colorat de pistrui. Nu știu cât timp stau în fața oglinzii, iar când dau să mă întorc spre cartea pe care plănuiam să o termin astăzi, ploaia încă nu s-a oprit. Nu conștientizez cine intră în cameră, dar știu că nu vreau să-i aud vocea de făptură omenească adresându-mi-se. Nu mi-e greu să nu-l bag în seamă, citind și fiind atentă la muzica din singura cască pe care o am în urechi. Undeva în casă, cineva bate în geamul unei ferestre, pentru a atrage atenția cuiva de pe drum. Încerc să-mi calmez nervii care nu sunt chiar de oțel pentru a nu-i striga respectivului să termine, într-un mod cât mai nepoliticos. Îl văd cu coada ochiului pe cel care a intrat în cameră mai devreme și găsesc în el persoana fratelui meu mai mare. Îl privesc, în timp ce își ridică o mână, pentru a mă face atentă, și niște cuvinte i se formează pe buze, dar fără voce. Lasă gânditor mâna în jos și dă să mai încerce o dată. Dar, orice ar fi, știu că nu necesită atât de multă dezbatere interioară. Îmi ridic capul și îi caut ochii, pentru a fi sigură că e atent la mine. – Nu te aud! îi spun direct, făcând aluzie la casca din ureche, în care încă rula o melodie simpatică. Atunci pare și el să-și găsească vocea, când îmi spune, fără a se debarasa de gesticularea continuă a mâinii: – Dar ai doar o singură cască pusă.

încet și mai vizibil. Îl mai privesc odată, apoi mă întorc la cartea pe care încep să o înțeleg tot mai greu. De fapt, mă uimește și faptul că am reușit să înțeleg chiar și ce am citit până acum, dar continui să-mi plimb ochii peste rândurile pe care profesoara mea mi-a spus că oricum nu le-aș putea înțelege. Totuși, insist să o fac - poate doar pentru a o face, poate pentru că vreau să-i demonstrez că pot înțelege mai multe decât crede dânsa. Mult nu mai rezist. Cu fiecare moment în care aud muzica în ambele urechi, mi se face tot mai frică de ceea ce s-ar putea să nu aud. În mintea mea, se sparg strigăte și nu știu dacă sunt de bucurie sau de durere. Nu știu dacă sunt râsete sau hohote de plâns. Îmi scot amețită una dintre căști și stau o clipă să ascult sunetele activității ce se desfășoară în casă. Totul e normal, firesc. Închid pentru o clipă ochii, obosită de tot zgomotul din jurul meu, oricât de familiar ar fi. Ploaia, care nu pare să vrea să se oprească, acoperă orice sunet pe care aș fi obișnuită să îl aud în afara ferestrei, la această oră. Prind câteva imagini ale norilor, prin perdeaua de apă căzută din cer. „Prea întunecați pentru gustul meu“, îmi spun, dar singurul lucru pe care îl fac este să mă uit în jur, pentru a fi sigură că gândurile nu mi s-au materializat în sunete. Se pare că nu. Însă, uitându-mă în jur, i-am atras atenția fratelui meu, care, atunci când mă vede cu o singură cască din nou, privește spre fereastră, apoi se întoarce spre mine șovăitor, de parcă ar pregăti ceva. – Știi, îmi spune, mă gândeam că unii vor să doarmă pe nori, să-i atingă. Eu vreau să-i mânânc, așa că mâine, ca tort, vreau un nor! Nu pot să râd. Știu că trebuie, știu că ar fi momentul potrivit, dar nu râd. Rămân cu ochii în față și cu o expresie despre care știu că pare supărată sau chiar dezamăgită. Nu eu vreau să arate așa, nu pot să-mi controlez fața, când cred că nu are rost. Știu că el vrea ca eu să râd, dar nu o fac. Dar asta, exact asta, mă enervează la culme. De ce nu aș putea să râd, când vor alții? Ce mă oprește? Nicio problemă de moment nu m-ar opri să râd la ce spune fratele meu. Cu gândul ăsta, îmi destind fața și îi prezint cel mai sincer și amuzat zâmbet al meu. Aș putea acum să râd, dar „acum“ nu mai e momentul potrivit, deja a trecut. – Ce ai vrut să-mi spui mai devreme? Îl întreab fiindcă nu mă mai pot eschiva, știind că nu aș rezista cu ambele căști în urechi. – Voiam să te întreb dacă îmi împrumuți niște creioane. Mi s-au terminat toate. – Cum de..... – Pregătesc un tablou făcut în creion și, crede-mă, îmi trebuie o groază! La asta nu trebuie să-mi amintesc să zâmbesc. Cine nu ar face-o, văzându-l atât de ambițios? Dar e o determinare care știu că-i provoacă agitație necontrolată. Așa suntem noi: agitați și totuși ambițioși, confuzi și amețiți și totuși tăcuți, căutând singuri răspunsurile la probleme rămase de cele mai multe ori nerezolvate.

– Le poți lua pe toate, îi răspund. – Perfect! strigă deodată. Clatin neîncrezătoare din cap și dau să mă întorc la cartea mea, când îl văd că se îndreaptă direct spre sertarul de la birou în care îmi țin creioanele. Nu-mi amintesc să-i fi spus vreodată ordinea în care îmi sunt aranjate lucrurile și, după o clipă, îmi dau seama că nici acum nu i-am spus ceva despre asta. Îl văd cum pune în buzunare toate creioanele pe care le găsește și cum dă, la sfârșit, de un caiet ascuns sub ele. Sincer, nu știu cum a ajuns caietul în sertar, fiindcă nici nu trebuia să fie acolo. Dar îl las să-l ridice, să-l pună ca pentru mai târziu pe birou și să caute în continuare după creioane. Îmi trece prin minte că tabloul lui ar putea să fie făcut din mine de creion dacă îi trebuie atât de multe, fiindcă altfel nu înțeleg cum poate să i se termine atât de repede o cutie întreagă. Eu nu prea desenez. Măcar știe că nu asta va găsi în acel caiet. Probabil va vedea doar versuri de cântece uitate și fragmente ce au sărit din mintea mea, ca dintr-un tren în mers, cu dorința ca, într-un final, să se lipească de o poveste întregită. Nu protestez când ia cu el și caietul de pe birou. Pur și simplu, nu simt nevoia de defensivă. Mă întorc chiar liniștită, către cuvinte ce trebuie descâlcite și înțelese. Pe de altă parte, cuvintele mele sunt în siguranță, în mâinile fratelui meu. Oare cât mi-ar fi luat să-i arăt de bunăvoie caietul, dacă el nu l-ar fi găsit? Oare câte ar mai trebui să fac, pentru a mă simți liniștită? Dar îmi place să găsesc lucruri pe care nu aș crede că le-aș face, până nu le fac, și sfârșesc prin a mă simți bine. Cum ar fi arta. Nu desenez des, dar îmi place să o fac, ceea ce poate foarte bine să fie un paradox. Cânt, dansez, dar mai mult îmi place doar să ascult muzică. Scriu, dar mai mult îmi place să citesc. Cu desenul e ceva diferit. Nu-mi place să privesc ceva care nu are semnătura fratelui meu și simt nevoia să desenez mult prea rar, momente care, de obicei, se suprapun cu cele în care fratele meu se luptă cu blocaje ale inspirației. E ceva care m-a fascinat mereu. Pur și simplu, știi să faci anumite lucruri. Unii pot să le facă pe toate, alții se opresc doar pe o ramură a artei. Dar mereu am știut că dacă știi să scrii, nimic nu te oprește să desenezi, iar dacă te pricepi la desen, nimic nu te oprește din a dansa. E a unsprezecea poruncă scrisă pe propria și imaginara mea tăbliță de piatră: Toți avem artă în noi, să n-o lăsăm să ne scape! E chiar ironic modul în care îmi amintesc de asemenea gânduri spuse atât de demult, în trecut. Și e ciudat cum gândurile mi se potrivesc încă, peste cele trecute. A unsprezecea poruncă nici măcar nu e ceva inventat de mine, e un citat găsit de fratele meu, acum mult timp, într-o carte despre cei mai buni pictori ai lumii. Singurul lucru pe care l-am făcut eu a fost să îi spun că acelor cuvinte le-ar sta bine gravate pe o brățară. Iar apoi, tot el a venit cu transformarea în realitate, a vorbelor mele. Îmi răsucesc zâmbind brățara de pe mână. De ce să fi vrut să nu-i aud vocea? De ce să vreau ca nimeni să nu mă observe, să nu-mi vorbească? Îmi vine în minte, instantaneu, faptul că, dacă repet și duc până la capăt

toată faza cu nevorbitul, probabil nimeni nu mă va mai băga în seamă și asta mă sperie mai mult decât pot eu să arăt. Nu vreau zgomot, nici tăcere. Vreau ceva care să-mi dea sentimentul de regăsire. Până acum, chiar credeam că ar putea fi liniștea, dar dacă sunt ambele? Dacă am nevoie de amândouă, pentru a supraviețui? Fiindcă, de fapt, nu trăim pentru a supraviețui, ci supraviețuim pentru a trăi. Continui să citesc, dar e ceva hotărât în mine de data asta. Voi citi toată această carte, îl voi ajuta pe fratele meu cu acel desen, dacă are nevoie, și voi scrie mai departe în acel caiet, cu ploaia ca sunet de fundal. Raze de soare se avântă cu vitejie în jos, printre nori și către fereastra lângă care stau. Nu mă simt încă pe deplin convinsă că, dacă aș fi continuat să tac, nu ar fi mers totul la fel de bine. Nu mă simt încă pe deplin convinsă de nimic, dar simt că voi trece și peste asta și îmi voi inventa singură o a douăsprezecea poruncă. Premiul I Simion Anca, 13 ani, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Bârzava, jud. Arad, prof. Oana Neicu

Estetica metamorfozei

Femeia se regăsea pe aceleași câmpii vaste și înverzite, ce-și asigurau nemurirea prin întinderea lor aparent infinită, prin faptul că nu le puteai străbate dintr-un capăt în altul, că te rătăceai în încercarea de a evada din această continuitate verde. Locurile acestea, văzute în copilărie, păreau că n-au nici început și nici capăt, iar imaginea copilăriei rămăsese vie în memoria bătrânei, care își amintea, topită în voluptatea amintirilor, de o perioadă cu mult îndepărtată, a vieții ei. Se confrunta, cine știe pentru a câta oară, cu o vagă stare de neurastenie, care-i provoca insomnii și-i sfâșia orice urmă de entuziasm care a existat vreodată, în trupul ei firav și îmbătrânit de trecerea accelerată a timpului. Cum ticăitul ceasului se auzea tot mai asurzitor, s-a ridicat din patul în care zăcea și și-a îndreptat pașii greoi, către biroul acoperit cu un strat de praf, ca dovadă a incapacității ei, de a înfrunta scurgerea treptată, a zilelor. Cu mâinile tremurânde, aprinse o lumânare și trase scaunul, ale cărui picioare provocară un scârțâit deranjant, pe care însă femeia nu-l percepu. Imposibilitatea ei de a auzi sunetele o avea încă de la naștere și s-a prelungit de-a lungul întregii sale vieți petrecute în amărăciune și singurătate. Se trânti pe scaunul ce suspină sub greutatea femeii și întinse mâna către călimara ce se afla pe pervazul ferestrei. Cerneala albastră era pe sfârșite: o problemă cu care s-a mai confruntat de nenumărate ori și la care avea o soluție pe cât de dubioasă, pe atât de folositoare.

Oftă profund și se sprijini cu palmele de lemnul masiv al biroului, luă călimara și se deplasă lent, dar precaut, prin lumina semi-obscură a camerei, până lângă noptiera patului pe care era așezat un pahar cu apă. Strecură apa peste cerneala rămasă și, după ce se asigură că nu varsă conținutul călimării, se îndreptă iarăși către biroul care aștepta sumbru, sub fereastra camerei. Poziționă lumânarea pe pervazul geamului, în locul unde adineauri era așezată călimara, și scoase dintr-un sertar al biroului un manuscris și o pană cu vârful tocit și pătat cu cerneală, apoi căută o foaie liberă și începu să scrie data și ora însemnării acesteia, imprevizibile. Acestea s-ar putea să fie ultimele ei mărturisiri, finalizând astfel procesul de redactare a propriilor amintiri. Noutatea cu care veneau aceste înșiruiri de momente era tocmai structurarea acestora: începu să scrie despre prezent, continuând nu cu viitorul, nici cu prezentul, ci cu trecutul. Câteva foi erau dedicate bătrâneții, mai multe foi adăposteau viața de adult, urmau apoi pagini consacrate tinereții și, în cele din urmă, copilăriei, unde n-a scris decât un număr nesemnificativ de pagini. Să fi fost memoria care n-o mai ajuta sau dorința ei lăuntrică de a se detașa de acea perioadă, pătrunzând în substratul acelei perioade? Oricum ar fi fost, pentru a finaliza odată pentru totdeauna acest manuscris, trebuia să-și înfrângă oroarea de a povesti despre copilărie și să completeze acel spațiu gol, care părea c-o batjocorește tocmai prin libertatea ce i-o oferea. Zgomotul penei ce scrijelea foaia răsuna cu un ecou în încăpere, formând un sunet armonios, alături de ticăitul regulat, al camerei; niciun sunet însă nu i-ar fi putut distrage atenția femeii ce stătea aplecată deasupra manuscrisului, concentrată fiind pe expunerea cât mai amănunțită, a amintirilor. În scrierile sale, se revedea în mijlocul livezii din spatele casei părintești, acolo unde-și petrecuse mare parte a timpului liber. Când apăreau primele frunze ale copacilor și, odată cu acestea, și înflorirea bruscă și efemeră a florilor, casa, deși aflată la o distanță de câțiva zeci de metri, aproape că nu mai conta. Pentru copila izolată de zgomotele lumii exterioare, contau numai conturul naturii și tot ceea ce putea aceasta oferi: plante, animale sau păsări. Vara, casa dispărea cu totul din sfera intereselor copilei: plantele se înălțau triumfătoare și majestoase, acoperind în întregime livada, oferind astfel un surplus de taină acestui loc, tocmai prin depărtarea lui de exteriorul lumii. Deși nu putea pătrunde în totalitate în sfera naturii, fetei i se părea că înțelege toate tainele acesteia; aflată în imposibilitatea de a asculta cântecul păsărilor și foșnetul abia perceptibil, al frunzelor ce se avântau în bătaia vântului, se limita la atingerea și privirea acestora. Alteori, își odihnea palma pătată de cerneală și plină de zgârieturi pe scoarța rigidă a copacilor și simțea în interiorul ei, la nivelul stomacului, o vibrație puternică ce se estompa, pe măsură ce atingerea ei persista. Aceeași senzație o provoca și atingerea animalelor ce treceau întâmplător pe lângă ea. Cu toate că nu putea asculta zgomotele pe care acestea le provocau, era capabilă să facă ceea ce probabil nimeni, cel puțin

din rândul celor apropiați, n-a reușit să realizeze: putea crea corespondențe între planul interior și cel exterior, fapt ce nu se întâmpla însă, și cu oamenii. Tremurul acesta interior era diferit, de la un obiect, la altul: cel provocat de scoarța copacilor era mai profund, mai îngreunat parcă de rigiditatea pomului, însă, pe cât de izbitor apărea, pe atât de repede dispărea, pe când cel produs de un animal era abia perceptibil, păstrându-și frecvența pe măsură ce palma fetei se odihnea pe corpul animalului respectiv. Cu timpul, a reușit să deosebească aceste senzații și să realizeze că depind de greutatea lucrului sau a ființei atinse. Dacă nu s-ar fi decis să înceapă acest manuscris, cine știe dacă s-ar fi descoperit vreodată acest fenomen bizar, dar totodată de o neînțeleasă puritate. Odată ieșită, însă, din spectrul copilăriei și ajunsă la vârsta primei tinereți, frecventa tot mai rar livada, ieșea tot mai puțin în natură, preocupată fiind de asimilarea a cât mai multe cunoștințe, pentru a-și clădi un viitor. Detașarea aceasta de locul copilăriei a înțeles-o însă prea târziu, ca să mai conteze. A pătruns în tainele acestui fenomen tocmai când era prea târziu și când nu mai exista posibilitatea de a se reîntoarce în acele vremuri trecute și iremediabil pierdute. Și poate că și asta a influențat pierderea misterului acestui proces: maturizarea și despărțirea treptată, ce a desprins-o de perioada copilăriei și i-a instaurat incapacitatea de a gândi așa cum o făcea înainte, când nu încerca să-și creeze teorii și formule le-gate de stările resimțite, ci doar le trăia, cu o oarecare beatitudine resimțită la atingerea lucrurilor. Cu timpul, s-a resemnat cu faptul că s-ar putea ca niciodată să nu mai fie capabilă de asemenea trăiri și s-a afundat tot mai mult în mediocritatea și rutina vieții de adult, până a ajuns să-și piardă orice fărâmă de inocență și imaginație, devenind doar o figurină estompată, ce nu mai aștepta nimic de la soartă. În ciuda luminii de afară, gândurile negre puneau stăpânire pe luciditatea minții bătrânei și-i zdruncinau puternic rațiunea. Cum lumânarea se topise, deschise fereastra și îndepărtă perdelele, pentru a permite luminii și căldurii să pătrundă în camera întunecată și răcoroasă. Se părea că oricât de mult a încercat în copilărie să se depărteze de această casă, a ajuns să-și petreacă ultimele zile ale vieții sale tot aici, într-o locuință instabilă și cu un aspect grotesc, la care se adăuga și o atmosferă apăsătoare și neplăcută. Încercă să-și îndepărteze din minte aceste amănunte și privi pagina pe care o acoperise cu rânduri abia perceptibile. La cât de diluată era cerneala, oricine ar fi citit acea istorisire ar fi spus că a scris-o cu lacrimile îmbibate în melancolie și dezamăgire, iar urma de albastru s-ar fi datorat scurgerii culorii irisului. Clătină nemulțumită din cap și își îndreptă atenția către ființa care străbătea pervazul ferestrei, căutând să pătrundă în interiorul camerei. Era o omidă care se târa cu greu, încercând să depășească obstacolele ce-i blocau calea. Bătrâna o privi mai întâi cu dispreț, ridicând mâna pentru a o arunca înapoi, afară, însă se opri încremenită în loc, lăsându-și mâna să se sprijine de birou.

Gândul că în trecut n-ar fi îndrăznit să rănească o vietate, indiferent cât de mică era aceasta, îi apăru brusc în minte, pentru prima dată, după zeci de ani. Aproape fără suflare, atinse cu degetul arătător omida, cu delicatețea cu care în copilărie atingea fluturii aflați pe scoarța copacilor, și simți o vagă tresărire ce-i zdruncină corpul vestejit. În colțurile ochilor, se adunau lacrimi care, la o emoție mai puternică, s-ar fi prelins peste obrajii ridați. Cu mâna tremurândă, mai izbuti să-și scrie doar un singur gând, la finalul manuscrisului, apoi se prăbuși sub cea din urmă pulsație sugrumată a inimii, lăsându-și mâinile să atârne inerte pe lângă corp și capul sprijinit de amintirile evocate. „Să înveți a te metamorfoza fără a-ți abandona inocența și creativitatea, iată, ca această omidă, dintr-un copil într-un adult, este într-adevăr imposibil.” Premiul III Bortă Teodosia, 15 ani, clasa a X-a, Lic. Tehn. „Gheorghe Ruset-Roznovanu”, Roznov, județul Neamț, Prof. Tacu C. Tudor

Lectura între obligație și pasiune Nu mi-a plăcut dintotdeauna să citesc și nici nu îmi amintesc să mă fi ademenit vreo carte când eram prin clasele mai mici. Parcă a trecut un secol de când primeam, la sfârșitul lui iunie, liste cu lecturile de vacanță pentru anul școlar următor. Acum, sigur că îmi aduc aminte de ele cu drag, dar atunci erau un mare chin și un motiv de ceartă cu părinții. Așa că ultimele săptămâni de vară erau mereu cele care mă torturau, erau de-a dreptul furtunoase! Nu mai conta cât de frumoasă fusese vacanța căci, cu puțin timp înainte de a se termina, trebuia să mă apuc să fac fișele de lectură pentru cărțile citite. Lecturile impuse, din vacanțele de vară, m-au făcut să realizez care a fost momentul în care am început să citesc pe bune, pe nerăsuflate. Subiectul unei cărţi îmi scoate, acum, adevăratele mele sentimente la suprafaţă, îmi oferă şansa să trăiesc intens fiecare moment al vieţii mele, fără să practic vreun sport extrem. În prezent, lumea cărţii, pentru mine, este o lume a luminilor, aici nu e loc de întors... eşti înconjurat din toate părţile de proiectoare, care mai de care mai sofisticate, ce-ţi ard pielea sufletului, care te ademenesc la visare. În lumea cărţilor sunt coridoare lungi, pe care te plimbi în voie şi afli lucruri despre tine... aici este singurul loc unde poţi spune că ajungi

la performanţa de a auzi atomii şi de a realiza că oamenii nu sunt prizonierii sorţii, ci doar ai propriei minţi. Lecturile îmi oferă şansa să trăiesc sentimentele primei iubiri de fiecare dată când răsfoiesc paginile unui roman de dragoste. Și, mai mult de atât, acum m-au determinat să mă gândesc la două lucruri foarte importante: pe de-o parte, e grozav că ești direcționat de școală spre lectură, atunci când nimeni altcineva în viața ta de adolescent nu o face, iar pe de altă parte, e oribil să ți se impună să citești numai clasici pentru că există sute de comentarii în cărți și pe internet informația este la tot pasul, trebuie doar să îți arunci privirea asupra ei - sau cărți total nepotrivite pentru vârsta ta, pentru nivelul tău de înțelegere și de percepție a realitățiii. Totuși, nu văd, momentan, o altă soluție, decât cea ca lecturile de vacanță să existe în continuare, mulți rămân, poate, numai cu acestea, dar sub o formă puțin schimbată, adaptată fiecărei generații. Memoria mea nu reține date cu privire la lecturile din clasele primare, dar știe că cititul de voie, de nevoie, i-a adus acea libertate interioară de care avea nevoie. Așadar, acum știu că mulțumită lecturilor impuse, am devenit o cititoare împătimită, ceea ce mă face să le apăr cu duioșie și nostalgie, sămi doresc să existe în continuare, în ciuda tuturor dezavantajelor cauzate de o prea avansată tehnologie a momentului, care te acaparează și te îndepărtează de lectură. Cărțile sunt singurul lucru care rămâne pur şi, poate un pic învechit, într-o lume în care tehnologia şi lipsa manierelor sunt prezente fie că vrei, fie că nu. Premiul III Oancea Theodora, 18 ani, cl. XII-a Liceul „Voievodul Mircea”, Târgoviște, Dâmbovița prof. Oprea Elena-Diana

Trecut , prezent și viitor

Trecut, prezent sau viitor? O întrebare grea, nu-i asa? Cele trei timpuri care lasă amprente și care nu mai pot fi șterse din viața niciunui om. Nu pot fi învinse, oricât te-ai strădui. Nu pot exista pe cont propriu. De aceea, fac referire la conceptul filosofic numit „TOT". Mi-a atras atenția în comentariul despre „Luceafărul", în care Demiurgul și Hyperion nu puteau exista decât împreună. Trecutul. El este cel care acționează primul și tot el este cel care păstrează toate amintirile. Trecutul nu dispare niciodată, nu poate fi uitat și rămâne întotdeauna impregnat în mintea și inima noastră.

Pe de o parte, trecutul este și timpul care are un mare dezavantaj față de celalalte, la un loc, deoarece păstrează amintirile neplăcute. Nu le aruncă, ci le dă voie să persiste în sufletul tău. Provoacă durere, nu-i așa? Este dureros să nu poți uita situațiile neplăcute la care ai luat parte. Toate sentimentele rele pe care le-ai simțit, lacrimile provocate. Să-ți aduci aminte de ele. E greu. Și pentru mine e greu. Tremur de fiecare dată și simt cum inima se zbate, gata să-mi iasă din piept, lacrimile îmi împăienjenesc ochii atunci când mintea mă face să retrăiesc amintiri pe care mi-aș fi dorit să le pot schimba, dar știm că nu se poate. Așa suntem noi, oamenii, ne plângem de ceea ce este greu în viață, de ceea ce trebuie să îndurăm. Însă, nu putem decide noi în locul destinului, în locul divinității, căci Universul știe ce are de făcut. Concluzia pe care o putem trage de aici este aceea că trebuie să ne amintim inclusiv momentele grele ale vieții noastre, care sunt surse de autocunoaștere, de învățare. De fapt, suntem supraviețuitorii lor. Pe de altă parte, acest timp nu ar trebui să fie atât de judecat, fiindcă are și partea lui bună. Gândiți-vă, ce ne-am face noi fără amintirile frumoase? Clipele de fericire, plăcere și entuziasm, care formează pachetul emoțiilor. Cum ar fi să nu ne mai aducem aminte de ceea ce s-a întâmplat astăzi? Adică să deschidem ochii mâine dimineață, iar mintea noastră să fie goală. Am fi exact ca niște roboți, ocupându-ne de aceleași lucruri din nou și din nou, la nesfârșit. Nici n-am curaj sa îmi imaginez acest lucru. Ar fi îngrozitor, cel puțin pentru mine. Cum ar fi să uităm de fluturașii din stomac pe care i-am avut când a avut loc primul sărut, prima dragoste, când l-ai privit în ochi pe cel care ți-a furat inima pentru prima dată? Zâmbetul și sclipirea din ochii acelei persoane să fie uitate pentru totdeauna. Nu este legal ca toate acestea să dispară din inima ta. Alt exemplu? Păi cum ar fi ca o mamă să uite clipa în care și-a născut copilul, clipa în care i-a văzut fața și când acesta i-a strâns degetul în mâna lui micuța? Ar fi fericită să uite când l-a văzut făcând primii pași, când l-a auzit rostind primul cuvânt? Eu sunt sigură că nu. Așadar, sunt atâtea exemple, e evident de ce trecutul este foarte important pentru noi. Prezentul. Trecutul ne-a dăruit amintiri și experiențe, iar prezentul ne oferă șansa de a le folosi cu înțelepciune și de a ne contempla un viitor pe placul nostru. Prezentul înseamnă „aici și acum”. Părerea mea este că el e cel mai sensibil dintre toate cele trei timpuri, căci multi dintre noi îl abordăm cu indiferență, iar acest comportament devine acea greșeală fatală care ne afectează viitorul. Suntem atât de lipsiți de voință, încât nici nu realizăm că prezentul este foarte prețios și că ar trebui să profităm de el. Prezentul înseamnă șansă. Vreau să spun că această șansă ne este oferită prin cele 24 de ore pe care le avem la dispoziție. Tot atâtea ore au și bogații și săracii, la un loc. Nimeni nu este mai privilegiat.

Hai să ne bucurăm de ceea ce avem, de ceea ce facem și nu doar atât, căci cel mai important, trebuie să ne bucurăm de persoanele dragi și de prezența lor în viața noastră. De exemplu, țelurile și aspirațiile trecutului ne oferă rezultatele de care ne bucurăm în prezent. Dacă aceste rezultate sunt minore, înseamnă că nici stăruințele noastre nu au fost prea expresive. De aceea, pentru ca recompensele viitoare să fie pe măsură, trebuie să trudim mai mult, și vom vedea, în timp, rezultate mai satisfăcătoare. De aceea, noi ar trebui să ne ridicăm deasupra frustrărilor din trecut sau a îngrijorărilor din viitor și să trăim în prezent, singurul pe care îl avem. Nu putem controla sau schimba trecutul, iar viitorul este mereu o surpriză, dar prezentul poate fi modelat exact așa cum simțim și ar fi bine să facem acest lucru cât mai repede. Doar în acest fel ne putem crea amintiri frumoase, amintirile pe care ni le dorim cu adevărat. Acest timp este extrem de important și ai impresia că este mereu pe fugă. Da, așa este! Prezentul nu oferă timp de gândire, doar la viitor funcționează această metodă, prezentul trebuie trăit din plin, într-o clipită. Dar de ce să nu ne preocupăm de trecut și să nu ne facem griji pentru viitor? Pentru că asta e singura viață pe care o avem și trebuie să scoatem ce e mai bun din ea. Pendulând între trecut și viitor, ratăm prezentul. Așadar, trebuie să acționăm, să facem ceva, acum. Singurul care ne oferă această oportunitate este prezentul. Viitorul. Viitorul poate fi orice, dar nu există până nu devine prezent și este numai o reflectare a trecutului în același context în care au loc toate schimbările. Tu ce spui despre viitor? Situaţia din lume va rămâne la fel, se va înrăutăţi sau se va îmbunătăţi? Dar despre tine ce poți să spui? Cine vei fi tu mâine? Viitorul este împachetat frumos și închis bine într-o cutie din fier cu un lacăt, dar ce știm cu toții este că nu există o cheie care să o deschidă la cheremul nostru. Viitorul este o surpriză. Cel mai misterios dintre toate cele trei timpuri. Știu că atunci când eram mai mică, uneori, căutam modalități de a afla cine și ce voi fi în viitor. Eram atât de curioasă, dar toate eforturile mele erau în zadar. Viitorul nu poate fi ghicit. Au trecut anii și am crescut, iar mie îmi vine să râd de încăpățânarea mea de atunci. Odată cu trecerea timpului, am realizat că viitorul trebuie să rămână secret. Unele lucruri nu trebuie aflate, căci dacă am putea afla ce se întâmplă mâine, peste o săptămână sau peste un an asta, ar însemna să ratăm prezentul. Deja am discutat anterior care este rolul trecutului, al prezentului, iar viitorul are și el rolul său. De aceea, în timp ce citeam, ceva mi-a atras atenția, afirmația lui Liviu Rebreanu: „Viitorul ni-l putem modela după cum vrem. Viața este un lut, căruia voința îi dă formă!”

Ce voia acesta să sugereze? Ei bine, printre rânduri, ne este oferit un mic indiciu, însemnând că și noi putem contribui la construirea unui viitor pe placul nostru, dar atitudinea noastră față de el este importantă. De exemplu, imaginează-ți că primești niște plastilină. Stai pe o bancă în parc și te plictisesti, iar atunci îți aduci aminte de plastilina primită. Te gândești că ar fi păcat să o lași să se întărească, așa că începi să te joci, făcând diferite forme. Te-ai prins? Așa se deghizează și viitorul. Dacă omul s-ar strădui să-i ofere câteva puncte de reper, acesta s-ar modela după dorința lui. Însă mulți dintre noi renunță, împingând în față vorbele în spatele cărora se ascund, „Lasă. Ce o fi, o fi.". Nu putem obține un viitor mai bun din senin, fără să dăm o mână de ajutor. Viitorul este extraordinar și cu cât imaginea viitorului devine din ce în ce mai clară în mintea ta și cu cât simți mai mult bucuriile și avantajele acestuia, cu atât atitudinea și ambiția ta cresc, ajungând să atingi optimismul. Puterea viitorului este o forță fantastică, iar în final, as dori să-ți dau un sfat. Folosește-ți imaginația și combin-o cu voința. Este ceea ce ne ghidează pașii spre viitorul pe care ni-l dorim.

Premiul III Crețu Elena-Iustina, 18 ani, clasa a XII-a Colegiul Național „Tudor Arghezi” Târgu-Cărbunești, județul Gorj, prof. Corici Simona Amelia

Sub vălurile tale... Autobuzul geme sub greutatea pasagerilor, iar motorul huruie răutăcios, înfundându-mi urechile. Mă deranjează acum, deşi atâţia ani am mers cu acest autobuz. Timpul şi-a lăsat brazde adânci, aşa cum săniile desenează pe omăt stranii linii. Oraşul acoperit de zăpadă e acelaşi. Casele pitice şi clădirile înalte formează mici temple ale amintirilor mele, cuibărite prin mansardele lor învechite de timp. Mă uit în jur şi recunosc câţiva oameni. Unii au feţele îmbătrânite şi mâinile aspre, dar pentru mine au aceeaşi strălucire. Pe alţii nu-i cunosc, fiind mai tineri...

Şi, căutând trecutul printre genele-mi întredeschise, ajung la ultima staţie la care trebuia să cobor. De cum ating pământul adormit, firul nostalgiei începe să mă coasă prin toate ungherele inimii. Vântul, dornic să mă revadă, îmi izbeşte faţa, iar fulgii vor să mă consoleze... Pornesc de-a lungul celui mai aglomerat drum al oraşului. Pe aici mergeam cu ea de mână, surâzând ghiduş pe lângă picioarele ei. Mama se apleca încet şi-mi atingea fruntea micuţă, încet, încât mi se părea că treceau decenii pe lângă sufleul meu nebunatic de copil. Acum, clădirile mi se par micuţe, faţă de culmile enorme de zid care se întindeau în zare şi mă înspăimântau. Mă simt atât de străin aici precum o pasăre albă într-un cârd gălăgios de corbi iernatici, iar inima-mi pompează numai amintiri în loc de sânge rubiniu. Uite magazinul de jucării al doamnei Miron, la a cărui vitrină găseam toate visele strânse în pluşul unui ursuleţ sau în farul de plastic al vreunei mașinuțe de colecție. Şi câte lacrimi pline de amărăciune dăruiam obrajilor până când, mămica mea, din puţinul ei, îmi lua jucăria mult dorită. Când priveam în ochii ei de culoarea ciocolatei calde, pe care mi-o făcea în fiecare dimineaţă, mi se părea că universul s-a strâns cu toate stelele lui sub genele-i subţiri şi lungi. Magazinul de la colţul străzii era preferatul ei. Îi plăcea să se uite printre multele lucruri vechi şi-mi spunea că un astfel de lucru are mai mult suflet în el decât unul nou. Azi este 8 Martie, iar toate mamele îşi primesc buchetele parfumate de flori de la copii şi soţi, însă eu intru în acest magazin. Mă mir, căci printre lucrurile vechi se păstrează izul parfumului mamei mele de frezie şi magnolie pură, impregnat în memoria mea precum „Tatăl nostru”. Un lucru mic şi strălucitor îmi ademeneşte privirile pe o tejghea un pic ascunsă. Un medalion în formă de inimă, având gravate cuvintele, „Tu ai fost prima mea întâlnire cu un înger”. Nu ştiu dacă e pentru iubită sau soţie, nu-mi pasă, căci sunt cuvintele potrivite pentru mama mea. Îmi este atât de dor de ea, iar o emoţie intensă mă străpunge şi plătesc medalionul fără să mă uit la vreun preţ sau vânzător. Afară ninge şi plumbuiește orizontul, iar oamenii dispar încet de pe străzi. Oh, mamă! Oh, tu, vis ireal, ce e sufletul meu fără tine? Ar fi un deşert ce aşteaptă doar să vadă stele noaptea, căci totul în juru-i este secat. O fugă nebună îmi învăluie picioarele, stricând netezimea divină a zăpezii. Mi te amintesc cum râdeai cristalin precum zurgălăii şi sânul tău cald la care adormeam noaptea după poveştile tale cu zâne. Mâinile tale erau salvare mea, lumina în întunericul nopţilor în care zăceam în trupu-mi bolnăvior. Cât mă sfâşiau lacrimile tale rare ce-ţi umezeau obrajii îmbujoraţi! Nu ştiam pe unde mergeam, dar străzile erau goale, goale precum un colţ de lume părăsit... Mai ţii minte, mamă, zilele când te aruncai cu mine în zăpadă şi-mi făceai îngeri din stele de gheaţă? Sau de verile însorite petrecute cu mine prin parcul plin de culoare căutând gângănii micuţe? Oh, dar de prima zi de şcoală unde mâna ta era frânghia de care-mi sprijineam destinul?

Eu nu am uitat, mămico. Amintirile mă cheamă în timp ce timpul petrecut împreună se depărtează încet cu fiecare secundă dură. Umbra fericirii tale mă urmăreşte şi nu mă eliberează, dar nici nu vreau. Cântecul tău dulce, ce-l fredonai încet ca genele să-mi cadă grele, e singurul lucru care-mi mângâie auzul acum, iar părul tău castaniu şi moale mi-l simt pe obrajii-mi reci. Îmi aduc aminte melodiile pe care le cântam împreună şi sfaturile tale cum să desenez mai frumos. Te iubesc, mamă! Ajung pe o stradă atât de cunoscută şi neschimbată, de când am plecat. Cu paşi mărunţi, trec pe lângă casele îngheţate în timp. Totul mi se pare ca un decor strâns într-o clepsidră, o clepsidră a sufletului meu. Fericire, iubire, durere, nostalgie, dor, visare... Nu ştiu ce sentiment mă copleşeşte când văd căsuţa gălbuie, decolorată de crudul timp şi acoperită cu uscăciunile unei iedere bătrâne. Strâng în mână cât pot de tare medalionul, fiind în stare să-l zdrobesc în pumn, şi intru pe portiţa de fier veche. Aici, în curte, nu mă mai simt om mare, ci un băiețel cu păr castaniu şi cu ochii verzi, ce aştepta nerăbdător să vină mami de la serviciu. Şi, când te gândeşti că timpul şterge aceste lucruri simple, dar frumoase, cu o singură suflare... Urc încet treptele până ce zăresc uşa de lemn ce începe să-şi piardă frumuseţea. Pun mâna pe clanţă, dar nu ştiu dacă sunt în stare să o deschid, să mă lovesc de amintirea ta intensă. Strâng din ochi, încât încep să mă doară, şi împing sfios bucata masivă de lemn, fiind singura barieră dintre noi. E cald... precum suflarea ta. Focul şemineului îşi trimite umbrele limbilor de foc pe pereţi. Merg uşor, dar podeaua scânceşte sub picioarele mele. O siluetă se profilează în faţa şemineului, aşteptând parcă ceva. Părul îi era împestriţat de neaua vremii, dar ochii ce priveau în gol erau la fel de mari şi blânzi. O mare de lacrimi îmi umple ochii şi încep să oftez precum un pui de căprioară în mijlocul unei păduri întunecate. Medalionul cade pe podea, iar după aceea niciun sunet nu mai răsare. Doar o voce cristalină atât de cunoscută şi dragă mie cutremură liniştea şi pe mine când rosteşte cald: - Bun venit acasă, puiul meu! şi nişte braţe îmi înconjoară sufletul...

Premiul I Marineață Dimitrie, 14 ani, Clasa a VIII-a Palatul Copiilor Pitești Prof. Simona Marineață

Ultim prezent Fragment de roman Notă pentru sine: În dimineața aceasta ai ales să stai mai mult ca de obicei, să intri și să te faci comod pe fotoliul din salonul trist. „Simte-te ca acasă”, am spus. Nu m-ai auzit. Plecaseşi demult. Mă repetam... Mă repetam de miliarde de ori. ADN-ul meu era repetitiv, la fel și mâinile și clavicula și vertebrele, poate chiar și camerele inimii erau repetitive. Dar tu-mi repetai râzând că sunt unică... unică într-un miliard de moduri. Număr până la trei și deschid ochii. Îmi depărtez pleoapele pe ale căror epiderme uitasem cu o seară în urmă amintirea clipei trecute. Pur și simplu am uitat, doar sunt om…, iar, când am deschis ochii, s-a spart... altă curățenie de făcut ce îmi încetinește mersul și îmi încurcă itinerariul, dar revin la cotidian. Îți scriu trezită din somn, aproape tristă, aproape întoarsă din Rai. Azi sunt mai pierdută decât fusesem până atunci și, în definitiv, nu uit să îmi iau pastilele. Nădăjduiesc că în ultimele rânduri vei înțelege de ce am decis să fac asta. Nu trebuie să lași nimic la voia întâmplării când ești pe cale să iei o decizie, care are puține șanse de a fi înțeleasă. E de neînchipuit cu câtă repeziciune se opun oamenii planurilor la care noi ținem cel mai mult de dragul unor platitudini ca „sensul vieții”. Sunt foarte fermă în decizia pe care am luat-o și, ca să înțelegi mai bine cum s-a ajuns aici, îți încredințez aceste rânduri. Nu mai știam de mult unde mă aflu, însă, ce îmi era bine cunoscut, era faptul că tu nu te aflai lângă mine. Eram doar o desprindere de tot ce mă-nconjura... o desprindere de mâini, de buze, de corpuri, de idei. Eram o desprindere de mine prinsă în mintea ta pe veșnicie... Țineam minte doar cum, odată, când mă luai de mână și ne sărutam sub pomi, aceștia înfloreau. Mulți ar spune că venise primăvara, dar numai noi știam cât de gălbui ne cuprinsese ninsoarea serile într-un exces de clemență. Te mai țineam minte și pe tine, și nu știam exact câți scribi te-au transcris până la mine, dar eu, mai cu seamă, fusesem cel din urmă și cel mai priceput. Simțeam miros înțepător de formol. Disecam o simțire și îi puneam deoparte organele vitale în vederea unei analize amănunțite, dar am rămas în pană de timp așa că m-am depărtat cu o mișcare fină și am găsit pe pervaz bricheta pe care ai uitat-o odinioară, și cu care mai

100

dădeam foc, din când în când, amintirii tale, scorojindu-i marginile... Aveam gust profund și cuprinzător, de anason stelat în gură combinat cu aroma de narcotic a bezelelor tale, iar pe artere mi s-au depus cele din urmă flori de tei. Atingerea pielii mi-a provocat dependență și, cu puterea minții unui copil, mă gândesc la ireal. Presupun că mă aflam în plin sevraj și transpiram ore târzii prin toți porii, iar din sudoarea ce-mi picura pe pământ înverzea pelinul. La marginea unui cumulonimbus, te-ai aruncat și ai învățat zborul și freamătul unui pescăruș urban. În dimineața aceea, mi-am făcut duș cu apă rece, să simt pe propriul grumaz mâinile din cub de gheață ale morții. Mă priveam în oglinda vremii cu severitate și din colțul buzelor îmi înflorea mierea de salcâm pe care ai amestecat-o în ceaiul de demult, fără să mă trezesc. M-am dat brusc înapoi un pas să nu mă izbească din plin sentimentul bolnăvicios de vină, iar șireturile tenișilor mi s-au desfăcut ca-ntr-o desprindere sforțată din brațele tale de putregai ars și murdar. Odată, sub stelele de august, am valsat și ne-am împiedicat, căzând în abis. Nu mai țin minte decât cum m-ai certat, deoarece m-am opus cu vehemență în a-ți prinde mâna, chipurile ca să ne scapi de zădărnicie. Era mai ușor să fim greieri sau banane sau o pereche de papuci, să strivim pântecele crud al ierbii abia răsărite după o iarnă aspră. Îți spuneam să te grăbești, căci pierdeai personalul murdar cu tot cu bagajul pe care ți l-ai aruncat în drum continuu, dar nu mă ascultai, nu mă vedeai. Cu aripile descărnate, ce sângerează într-un trecut ce nu mi-l amintesc, îți ating în vis fe-murul și atunci 223 oase se răzvrătesc împotriva-mi, de parcă m-aș fi dezvinovățit de o faptă comisă fără judecată. Mai aveam mult până în gară. Nici nu plecasem de acasă și toamna ne pândea pe amândoi cu colți de foc. La mine era frig și ploua peste sufletul închegat cu atomi din tine, ca o cutie de chibrituri scăpată în cuva mașinii de spălat. Oare mai ții tu minte, iubitule, cum se desfăceau, când ploua, din cercurile desenate pe humă, neamuri de melci ce se așezau între cearșafuri ca în niște pagini la presat? Nu ți-a fost vreodată frică de felul în care ai putea să le strivești cochilia de os, fără să te intereseze cât a durut și cât și-a dorit să-ți sfâșie călcâiul? Spune-mi, oare, cum se iubesc melcii după ploaie, când e noapte și nu îi vede nimeni târâindu-se zgomotos pe suprafața argilelor parfumate și umede? Ei nu își încurcau niciodată dârele, de teamă să nu uite drumul înapoi... nu spre casă, căci pe aceea o purtau veșnic cu ei, ci spre locul de unde plecaseră, din pânzele facerii. Mai știi cum la un moment dat, sub umbrele carului mare, ne-am

101

contopit dârele și, deși mă sfătuiseşi să nu alerg după niciun milimetru de gât lung sau păr negru și lucios, să nu las turme de gâze în urmă pentru o margine acră de vis, m-am încăpățânat și nu am ascultat. Așa că m-am apucat să număr stropii de ploaie de pe tălpile unui muritor și m-am chinuit să îi sărut, fără ca trupul fragil să-mi fie strivit. Dar, sub greutatea lui, îmi plesniseră capilarele și iubirea mi se împrăștiase pe tot asfaltul. Eram un melc îndrăgostit și sub identitatea anonimă, m-am închis în lagărul inert de simțiri, așteptând eternitatea ce nu avea să vină nicicând. De atunci, într-adevăr trecuse mult. Acum am călcat pe o frunză ce deplângea ambiguitatea unui întreg divizat și spre deosebire de ea, eram înzestrată cu nemurirea pe care am azvârlit-o cu ură și dispreț peste norii dospiți din geamul glastrei mele, atunci când am ales să te iubesc. Ah, câtă imprudență din partea mea și iată-mă acum grăbindu-mă, într-o mașină pe care ai lăsat-o în spatele casei la un răsărit întârziat de lună, spre noi din trecut, din alt univers în care încă îți mai vedeam chipul. Rădăcinile sângerânde de humă ale trecutului mi-au trecut prin viscere și mi-au lăsat pe vene urmele unui război ce nu-mi amintesc a-l fi aflat. La colț de bloc, observam cum același individ taciturn își stingea țigara și simțea din plin gustul desuet al unei beri desfăcute prea devreme. Mi s-a făcut și mie poftă de pământ parfumat și reavăn. Am apăsat cu putere frâna, căci mă înecasem cu penele unui porumbel hoinar. Mă decojeam de simțiri așa cum decojești o piersică coaptă și zemoasă. Am deschis geamul să iau o gură mare de aer dintr-un timp ce-l uitasem pe peron și am sorbit banalul bezmetic însetată de cunoașterea universului din care ne-am constituit. De-aș fi putut, ți-aș fi pus în palme ochi sticloși de pisică și o petală de cicoare cu care ne-am fi tăiat încheieturile și am fi mânjit cu sânge vechi tabloul preaiubit al bunicii din vestibulul întu- necat de soare. Mă apropiam, iar prunele plesneau pe asfalt și îmi sărutau tălpile rănite în sârme de rugină. Spiritul concretului se uzurpa și se amesteca în tonuri de roșu burgund cu nemărginita visare. Am ajuns în gară cu o întârziere de trei toamne. Nici urmă de tren, de tine sau de ce fusese odată. Ploua cu cioburile vazei sparte în grabă și mă tăia... Și uit iar cine sunt și unde mă aflu, dar nu uit nicicând de tine. Te priveam. Și mă arunc în apa neagră, adâncă și sublimă din afara timpului. La sfârșit, nu vreau să îmi iau adio. Oamenii obișnuiesc să pună prea multă suferință în despărțiri pentru a da mai mult sens momentelor de dinainte. Ale noastre nu au avut nevoie, căci, gândindu-mă astfel, în seara aceasta îmi spun că viața este multă suferință și câteva momente frumoase în care timpul nu mai este același, ca și cum în acest hău negru s-ar deschide o altă prăpastie de lumină, o vară

102

zi de iarnă, un râset într-o asurzitosare tăcere. Iubitule, te văd pentru ultima dată în prag de toamnă, cum îmi iei obrajii în palme și îmi spui că la noi vara vine pentru totdeauna! P.S.: Nici peste noi nu mai ninsese demult... moment descris pe toate văzduhurile

Succintă prezentare a romanului

Oare iubirea adevărată distruge orice barieră a timpului și a istoriei? Eliza aspiră la o viață de scriitoare, dat fiind spiritul ei sensibil, cu afinitate pentru observarea detaliilor și a frumosului în tot. Iubirea dintre ea și Hans, un băiat fermecător pe care îl cunoaște în timpul facultății, ajunge să o facă să creadă că nimic nu poate merge rău. Însă, cum toată acțiunea se desfășoară sub semnul celui de-al Doilea Război Mondial, Hans pleacă în război și, deși Eliza nu încetează o clipă să spere, acesta nu se mai întoarce. Romanul prezintă viața fetei și, mai cu seamă, șocul pe care aceasta îl resimte sub aspectul traumelor războiului, al degradării omenirii și al pierderii ființei iubite pe un fond lipsit de orice urmă de bunătate umană. Deși aceasta își duce viața în continuare, încercând să treacă peste acel episod al vieții sale, firea ei și modul de a vedea lumea se schimbă. Astfel, dintr-o fată inocentă, iubitoare a tot ce o înconjoară, mereu jovială, aceasta se închide în sine și își scrie cugetările asupra vieții într-un jurnal. În final, ajunsă fiind la bătrânețe și bolnavă de Alzheimer, îl vede uneori pe Hans în odaie, citindu-i, și se uită pe fereastră, așteptând trenul ce avea să i-l aducă pe mult așteptatul iubit. Dându-și seama că acesta nu se va mai întoarce, Eliza își ia „La revedere!” de la el într-o notă optimistă, împăcată cu sine și gata să revadă frumosul pe care refuzase atâția ani să-l vadă în lume și în oameni.

Premiul Special Benția Anda Maria, 16 ani, Clasa a X-a Palatul Copiilor Pitești Prof. Simona Marineață

103

104

MISTERUL CĂRṬII... Sărută-mi ochii cu minunea ta, Deschide-mi mintea cu știinta ta, Învață-mă să te traduc, Ajută-mă să te descurc. Lumina ta, știința o deschide, Prezența ta, sufletul pătrunde, Cu rațiune și știință Pătrund în lumea ta, ființă... Limbaju-ți descifrează taina nopții, Căci adâncește sfânt mister, Vei fi mereu un tainic giuvaier, Căci tu esti cu adevarat regina vieții. Mențiune Specială Gheorghiu Nicholas, clasa a III-a, 10 ani, Şcoala Gimnazială ,,Stro S. Belloescu”, Bârlad, jud. Vaslui, prof. Porumb Maria

MAMA MEA Mama mea este o floare, O iubesc și azi și ieri, Mâine, parcă și mai tare, Vreau să simt mirosul ei. Te iubesc, mama mea bună, Lună-n lună pân’ la lună, Ție vreau să-ți mulțumesc, C-am ajuns eu să iubesc.

Mențiune Specială Borza Raluca, 14 ani, clasa aVIII-a, înv.Special, Centrul de Pedagogie Curativă Simeria, jud. Hunedoara, prof. Păcală Monica Sonia

105

Sertar

CE ESTE COPILĂRIA?

Cum recunoşti copilăria? Azi ai deschis un sertar... Ea este zâmbet necurmat, Sertarul de care doar tu știi. Dar e şi soare luminat, În el era un haos total... Mai este sufletul curat, Căci este toată bucuria Surprinsă ar fi trebuit să fii. Pe chipul de copil brazdat. Ai zâmbit fals, uimită nu ai fost. Erai obișnuită cu dezordinea... Să faci curat... cu ce rost? Cum să trăieşti copilăria? Lăsându-te de val purtat, A doua zi, sertarul se umplea. Peste tărâmul minunat, Foi rupte, cerneală vărsată, Cu prinţi şi zâne presărat, Pancarte cu vise scrise... Ce răspândesc duios magia În sertar era o viață toată, Acestui timp imaculat. O soartă grea... balamaua ruginise. Sertarul abia se mai ține, Cum să păstrezi copilăria? Balamalele tremură ușor. Ca pe un dar nemăsurat, Ce zilnic trebuie luat Visele tale n-au contururi fine, Oriunde-n viaţă eşti purtat, Și munca și stresul dor... Păstrând în suflet feeria Visele vor să evadeze... Momentelor de altădat´. „Realitate" să se numească. Sertarul cu altele să se umple Atunci, ce e copilăria? Și altceva să își dorească... E zâmbet de copil curat, Noi țeluri, scopuri de atins... E timpul cel mai minunat, Alte vise mari, înalte... E-un dar de preţ ce ţi-a fost dat... Trăieşte, deci, deplin magia, Dar sertarul scârțâie trist, Păstrând-o-n suflet necurmat! Știind că fata nu mai poate.

Mențiune Specială Suru Bianca, 14 ani , cl. a VIII-a Șc. Gimn.,,Romul Ladea’’ Oravița, jud. Caraș-Severin prof. Anoca Adelita

106

Mențiune Specială Baiduc Diana Maria, 12 ani, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Târnova, jud. Arad prof. Suciu Rebeca

Plouă în întuneric Plouă… Și eu pot să-mi aud sentimentele cum picură, Simt mirosul prafului ce se ridică, Tristețea mea ce trece în neființă, se evaporă. Ne oprim să credem că imposibilul există? Nu! Totuși, avem o fărâmă de credință. Suntem ceea ce nimeni nu poate fi, Și-avem în noi menirea de a iubi, Purtăm puterea de-a clinti imposibilul, Prin propria existență definim incredibilul.

Mențiune Dumitrașcu Răzvan Gabriel, 14 ani, clasa a VIII-a, Șc. Gimn.,,Romul Ladea’’ Oravița, jud. Caraș- Severin, Prof. Anoca Adelita

Fortuna Labilis Sufletul zace sfâșiat În trupul de mult ostenit, În lagăr gri întemnițat, Ferit de vis, plutind în vid.

O, tu, Soartă-sechestră, În mister învăluită! Uite-ți creația măiastră Cum cu tine se revoltă!

Și-i ramolit și absorbit De negura de-apusă vreme, De cruda grijă-i înrobit, Silit să-ndure, chiar de-ar geme. Lacrima-i încărcată, grea A înghețat sub ochi rănit, Pe-acel obraz brăzdat de timp, Pe-acel destin umbrit de chin. Târziu, topită se prelinge Și-și face drum ușor, spre vale, Curgând ca râu, durerea stinge Nemaifăcând întoarsa cale.

Cum ai tăi șubrezi piloni Susținut-au ei vremelnic Suflete de-amfitrioni, Ascunzându-i șovăielnic.

Mențiune Specială Tălășman Marina-Alina, 15 ani, clasa a IX-a, Col. Naț. „Gheorghe Roșca Codreanu”, Bârlad, Vaslui Prof. Ștefăniță Lucy Ana-Maria

107

MIRAJUL IERNII E iarnă. Totul e amuțit, Natura parcă stă să plângă, Și crivățul de-abia pornit, Departe parcă vrea s-ajungă. E întuneric și pustiu. Și norii grei ce stau grămadă Sunt răzvrătiți, că-i prea târziu Să cearnă fulgii de zăpadă. Copacii tremură și oftează De spaima fulgerului năprasnic, Doar bradul veșnic și viteaz Stă dârz, nepăsător și falnic. E frig și totu-i amorțit, Sub plapuma de-omăt subțire, Ce scârțâie de ger cumplit, Pe note de acorduri fine. Până mai ieri plângea izvorul, Natura e moartă și pierdută. Acum i s-a transformat fiorul Într-o liniște nemaivăzută. În zare-i pulbere de stele Ce scânteiază printre dealuri, Și doar o umbră mișcătoare Tulbură marea de cristal… E un lup flămând și galeș Ce își caută hoinar ospățul, Chinuit de vântul leneș, Visând că-și va găsi răsfățul.

108

Mențiune Specială Carp Robert- George, 13 ani, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Nr.1, Sat Blăgești, jud. Vaslui prof. Partene Beatrice-Dorina

Povestea fulgului de nea Un fulg de nea, rătăcitor, S-a așezat pe pleoapa mea. Eu l-am luat încetișor, Iar el mi-a spus povestea sa.

Dar totu-i trecător în viață, Și zilele de soare pline Fură uitate în adâncuri Când iarna sta încet să vină.

Își amintea cum la-nceput El alerga fără de țintă În apa râului de munte, Alături de confrații lui.

Și trupul, cel de acum mai greu, Se strânge-ncet în frații săi, E tot mai frig și tot mai frig Și iar se simte vlăguit.

Rece fior, în ape reci, Năvalnic cade în cascade, Apoi mai lent și tot mai lent Până ajunge în câmpie.

Frigul dispare prin magie, Nedumerit de transformare, Ușor din nou ca o părere, E diamant, e fulg de nea.

O lene moale-i lunecarea Și timpul s-a oprit în loc, Căldura soarelui de mai Și frumusețea aurie.

Priveliștea de altădată A dispărut, e amintire, Totu-mprejur e strălucire, Sunt mii și mii și mii de fulgi.

Apoi, s-a revărsat în mare Și-un gust ciudat îi prinse trupul, El se afundă în adâncuri Și iar se-nalță alb pe val.

Dar iată că-ntr-o bună seară Cerul cernu a iernii nori, Prima ninsoare în iarna aceasta, Primul sărut de albe flori.

Și-astfel, trecură multe zile Și multe nopți de stele pline Până-ntr-o zi caniculară Când se simți fără de vlagă.

Pierdut prin miile de fulgi, Un fulg de nea, rătăcitor, Zărind pământul la picioare, S-a așezat pe pleoapa mea.

Rotundul trup se transformă, Un abur se-nălță-n văzduh, Era chiar el de odinioară, Schimbat la trup și nevăzut.

Aceasta e povestea lui, Și-n scurtul timp ce-mi povesti, El dispăru, și-n locul lui, O picătură răsări.

Pluti așa mai multă vreme, Și-și revăzu al vieții drum Din-naltul cerului de vară Purtat de vântul, prieten bun. Văzu întinderea de ape Și firul apei prin câmpie, Ogoarele de lanuri pline Și orașe pline de lumină.

Mențiune Specială Iuoraș Diana, 12 ani, clasa a VI-a, Lic. Teoretic „Mihai Eminescu”, Cluj-Napoca, prof. Sabău Viorelia

109

Iarna Încerci să-ţi faci loc iarăşi printre noi, Să faci din flori strigoi, Să laşi copacii să strige goi, După soarele rătăcit prin nori. Îngheţi timpul şi suflete, Laşi voinţa să scoată urlete, Laşi ca gerul crunt să se aştearnă, Căci tu eşti anotimpul iarnă. Faci să vină avalanşe de plumb, După toate astea se va alege scrum, Scrum de împrejurări si naturaleţe, Căci iarna n-are niciun pic de frumuseţe. Huleşti suflete departe de tine, Niciodata nu vei însemna ceva pentru mine, Ăsta a fost un test şi tu l-ai trecut cu brio Aş vrea să-ţi spun "La revedere"; din păcate e "adio". Mențiune Mihali Denis, 14 ani, clasa a VIII-a, Şc. Gimn. Nr. 9, Borşa, Maramureş Profesor coord. - Roman Ancuţa

Leopardul Două ţaţe stau pe gard Şi bârfesc un leopard; Vai de mine! Zău aşa, Asta-i o felină, mda!

Nu e dragă vecinică, Asta e doar o pisică. E pisica lui Mitică, Aia grasă şi voinică.

Ce felină frumușică, Parcă-i Tanța lu’ Costică, Are blana mătăsoasă, Bucurie că-i frumoasă!

De era un leopard, Nu stăteam acum pe gard. Fugeam repede în sat Sau ne ascundeam sub pat.

110

Mențiune Specială Florea Luciana Cătălina, 12 ani,Clubului Copiilor Sector 1, București, Prof. coord. Magdalena Băcescu

OCTOMBRIE Vânt rece de octombrie, Îmi îngheți sufletul pustiu Cu petalele de gheață Ca un sfeșnic argintiu.

Covor frumos așterni pe jos, Și-l lași încet să putrezească, Răutatea ta răsună în apus, Iubirea-nmărmurită e gata să pălească.

Cu argintul viu de dimineață, Trezești încet din somn natura, Dar nu o readuci încă la viață, În sufletul tău domnește încă ura.

Tu faci iubirea să pălească Și căldura să înghețe la loc, Octombrie, lună impară, Ai milă de noi, te rog!

Mătase grea aduci pe cer Și lași cerul în chinuri să plângă, Căci dorul tău degeaba-i efemer, Lași răutatea în lume să ajungă.

Mențiune Specială Clipea Alexia- Nicole, 15 ani, clasa a VIII-a, Șc. Gimn. „Pavel Covaci” Macea, jud. Arad, profesor Pantea Viorica

Zâmbet de copil în zbor de fluturi Te văd zâmbind, Copile drag, De dimineaţa bună, Chiar dacă e înnorat Şi va fi o furtună. Te văd zâmbind, Copile drag, Jucându-te pe-afară, Privind la cer, tot mai mirat, Şi la tot ce zboară. Te văd zâmbind, Copile drag, La florile ce-au înflorit. Pe mâna ta e-un fluturaş Din conul său abia ieşit. Te văd zâmbind, Copile drag, Chiar dacă este seara, Privind la cerul înstelat, La tot ce ne înconjoară.

Mențiune Specială Mureşan Carina Maria, 10 ani, clasa a IV-a, Lic. Teoretic „Avram Iancu” Cluj Napoca, jud.Cluj Profesor Cîmpean Adriana

111

Gălăgia Albă O mare povară s-a năpăstuit asupra noastră, Un delict nefavorabil, alb, adânc, Se întrezărește printre sufletele noastre, Ca un profund povestitor, darnic moș din poveste! O sinceră, melodioasă - o tânără speranță, Un univers imaginar se croiește deasupra noastră, O savoare, un delict nefavorabil Se îmbină și se-apropie încet de noi. Acum, un gând la Universul Elegant mă duce, Dar un strigăt alb mă încurcă, să făuresc o minune, Să-mi imaginez o misiune, Din afara mea Tu, dragoste – tu ești povara fiecăruia dintre noi ! Dar, un ador savuros se amestecă cu gălăgia albă, Un univers paralel cu o rușine simplistă, atrage doar resemnare, Înfundată adânc, în simpla noastră amplificare…, de simțuri, deci de iubire ! Eu o aud, dar tac ! Eu o întâmpin, dar mă îndepărtez ! Ce teroare ! Ce întuneric ! O văd iar pe ea, o analizez… o cânt ! Îi văd silueta în întunericul camerei Cu țigaret-aprinsă, o savurez doar pe ea Ea vine, se așază, eu o cuprind și tac ! Ce povară e iubirea ! Ce pacoste, ce nerușinare ! Ea se ridică, vai, iubire, cât de frumoasă ești ! Ea pleacă, iar eu o văd în floarea primăverii, în floarea sufletului meu! Și-a lăsat ochelarii ! Nu-i voi mai întoarce ! Acum sunt singurele mele amintiri de ea ! De povara sufletului meu ! Ea! E gălăgia mea albă! Eu sunt distrus ! Sunt distrus de această poveste ! M-am epuizat ! Doar un cânt mă liniștește, cântul inimii tale Eu o aud acum, ea îmi șoptește, tu… iubire Adio !

112

Vacarme Blanc Un lourd fardeau pèse sur nos épaules Un délit, défavorable, blanc, profond S’entrevoit entre nos âmes Comme un sage et généreux historien du passé ! Un sincère espoir mélodieux « en herbe » Un univers imaginaire qui se tisse sur nous Une saveur, un délit défavorable Viennent nous joindre, en se rapprochant silencieusement de nous Une pensée me vagabonde vers l’Elégant Univers, Un cri blanc m’embête d’accomplir une merveille De m’imaginer une mission Au-delà de moi … Toi, l’amour – notre répétitif fardeau ! Pourtant, un savoureux « je t’aime » s’allie au blanc vacarme, Un univers parallèle avec une honte simpliste qui va vers la résignation, Solidement foncée dans notre simple amplification …, de sensations, donc d’amour ! Moi, je l’entends, mais je me tais ! Moi, je l’accueille, mais je m’éloigne ! Quelle terreur ! Quelle obscurité ! Je la vois, toujours elle, je l’analyse … la chante ! J’aperçois sa silhouette dans la chambre obscure Ma cigarette allumée, c’est elle seule que je savoure Elle … vient, s’assoit, je l’embrasse, en silence ! Quel fardeau, l’amour ! Quelle tuile, quelle insolence ! Elle se lève, oh ! comme tu es belle, mon amour ! Et part sous mes regards, dans mon cœur elle est la fleur du printemps, la fleur de mon âme ! Elle a oublié ses lunettes ! Je les garderai ! Pour qu’elles me souviennent d’elle ! Le fardeau de mon âme ! Elle ! Mon vacarme blanc ! Je suis anéanti ! Anéanti par cette histoire ! Je me suis épuisé ! Seul un chant m’apaise, le chant de ton cœur Je l’entends maintenant, me chuchoter : toi …mon amour, adieu ! Mențiune Cenușa Nicolae, 15 ani, clasa a IX-a, Liceul Teoretic ”Emil Racoviță” Baia Mare, Prof. română: Adriana Draghiș Prof. franceză: Adriana Florian

113

Duelul pronumelor

Pierzându-te în noapte, repetând mereu, mereu, aceleași fraze. Aceleași cuvinte anodine, Cuvintele ei, cuvintele lui, cuvintele lor. Cuvintele se-nvârt, se-ntorc, Nu știu de unde vin… Gândurile-n care mereu există eu, cel care... De fapt, mai bine nu există tu. Acum EU nu mai este, Ești doar TU Tu cel care azi Îi făceai reproșuri … Tu… din lipsa de inspirație A unui eu mereu conflictual Câtă vreme ea visa … Ți-ai dat seama că acele gânduri Ți le spuneai singur, Neavând prieteni, Pentru că erai nemulțumit de modul în care te tratau Ca un pronume ce și-a eșuat persoana… Așa că ai decis să te compari cu ei, să fii ca ei, Dar în tot acest timp, erai nemulțumit de tine, de propria persoană, În tot acest timp Tu erai ei, Iar ei, nu erau tu, Ci un duel ce avea să decidă Împotriva voastră !!!

114

Duel des pronoms À te perdre dans la nuit, Répéter toujours les mêmes phrases, Les mêmes mots anodins, Ses mots à elle, à lui, à eux. Les mots tournent, ils reviennent, Je ne sais pas d’où ils viennent, Les pensées où il y a toujours un moi qui, En fait, c’est mieux que toi, tu n’existes pas. Maintenant MOI, je ne suis plus, C’est justement TOI, Toi qui aujourd’hui, Lui faisais des reproches Toi, manqué d’inspiration Porteur d’un moi continuellement en conflit. Pendant qu’à ce temps, elle rêvait… Tu t’es rendu compte que ces pensées, Tu te les disais seul, Car tu n’avais pas d’amis Ếtant mécontent de la façon dont ils t’ont traité, À la façon d’un pronom, perdu, impersonnel Alors, tu as décidé de te comparer à eux, reprendre leur comportement Mais tout ce temps, tu étais mécontent de toi-même, de ta propre personne, Tout ce temps, Tu étais eux, Et eux, n’étaient pas toi … Ils étaient seulement un duel qui allait décider Contre vous !!! Mențiune Specială Sauca Liber Denisa, 15 ani, clasa a IX-a, Liceul Teoretic ”Emil Racoviță” Baia Mare, jud. Maramureș, Prof. română: Adriana Draghiș Prof. franceză: Adriana Florian

115

116

În lumea basmelor Mereu mi-am dorit să trăiesc într-un basm, să trec prin multe aventuri, să fiu un erou care luptă cu zmei și balauri, la fel ca cei pe care îi admir. Oare cărțile au un univers al lor, dominat de lucruri și întâmplări misterioase, ieșite din comun? Eu cred că da, mai ales cărțile cu basme, în care totul este posibil, în care se întâmplă minuni la tot pasul și în care binele învinge răul întotdeauna. Sunt curios să aflu răspunsul și azi. Dacă tot sunt în vacanță, vreau să citesc o carte care să mă poarte printr-o astfel de lume, așa că mă îndrept spre biblioteca din sufragerie, aleg o carte din ea și încep să citesc. După un timp îndelungat în care trec prin fel și fel de aventuri împreună cu flăcăii puternici și neînfricați dintre paginile cărții, mă fură somnul și adorm. Pe neașteptate, un univers plin de farmec, cu locuri și personaje de poveste, mi se deschide în față: văd case din turtă dulce ca cea peste care au dat Hänsel și Grettel, casa mică a caprei cu trei iezi în care lupul cel rău va face prăpăd și casele celor trei purceluși, atât de diferite una de alta, castele semețe, cu turnuri înălțate spre nori în care fete frumoase de împărat așteaptă să fie pețite sau, poate, salvate din ghearele vreunui zmeu care le-a răpit de lângă părinți și le ține încuiate cu șapte lacăte în vreo cameră ascunsă. Mai departe văd poteci întortocheate ducând spre pădurea deasă în care s-au rătăcit Scufița Roșie și Albă ca Zăpada, unde, dacă nu ești atent, poți da peste animale sălbatice, dar și peste coliba vreunei vrăjitoare care-și prepară ierburile prin vrăji numai de ea știute sau care așteaptă copii neștiutori pe care să-i păcălească. Dar tot aici zăresc, cu încântare, grădini minunate cu mere de aur și cu flori care pot să înțeleagă graiul oamenilor, peri care așteaptă să fie îngrijiți de fata harnică a moșneagului, cocoși care înghit cirezi de vite și golesc haznaua cu bani a vreunui boier hapsân, păsări măiestre al căror cântec te farmecă dacă stai să îl asculți, și înțelegi că au fost cândva fete de împărat, invidiate pentru frumusețea lor, broscoi vrăjiți care așteaptă să fie sărutați de o prințesă pentru a redeveni prinți chipeși, la fel ca bestia care numără petalele de trandafir pentru a scăpa de blestem în castelul lui singuratic și mohorât. Sunt și zâne care pot să te ducă în ținutul Tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, dar să ai mare grijă să nu treci cumva de Valea Plângerii, căci te va apuca un dor cumplit și nimic nu o să mai fie la fel! Poate că sunt într-un vis și, dacă este așa, nu aș vrea să se mai termine! Uite-l acolo pe Făt-Frumos, luptându-se cu balaurul cel fioros, care scoate flăcări pe nări din cele șapte capete. Dar nu îmi fac griji, știu că va înfrânge monstrul mâncător de oameni și apoi se va însura cu prințesa care-și frânge mâinile lângă ei, neștiind cum să îl ajute pe voinicul curajos... Uite-l, dincolo, pe Greuceanu, eliberând soarele și luna de la zmeii și zmeoaicele care aruncaseră lumea întreagă în beznă...

117

Uite-l și pe Harap-Alb, cu cei cinci tovarăși haioși ai lui și cu calul năzdrăvan care mănâncă jăratic, mergând toți spre vicleanul Împărat Roș de unde Harap-Alb se va întoarce cu fiica lui la mincinosul Spân, de care va scăpa după multe peripeții... Oare ei mă văd pe mine, cum îi văd eu? Și, dacă da, pot să îmi spună câte ceva din ce știu ei? Să îmi dea niște sfaturi? Însă călătoria mea magică se termină prea repede, în momentul în care deschid ochii și mă regăsesc în camera mea, în pat, cu cartea de basme deschisă alături. Zâmbesc privind-o și aud o voce sunându-mi încet în minte: „Suntem aici, suntem reali“. Știu că nu voi uita tot ce am văzut în vis și că personajele acestea minunate vor fi mereu cu mine, ajutându-mă să fiu și eu, cândva, un erou, în felul meu.

Mențiune Specială Popescu Alexis, 10 ani, clasa a IV-a Clubul Copiilor Medgidia Prof. coordonator: Luciu Marilena

Cu ochii închiși, ești doar un punct Se caută. Se caută jumătatea, de parcă noi nu am fi întregi. Toți sunt triști. Căutarea este nesfârșită. Eu zâmbesc. Nu caut nimic. Nu caut pe nimeni. Voi de ce nu zâmbiți? Voi de ce nu vă bucurați? Țineți ochii întredeschiși, iar orizontul vostru este el... sau ea. Se rezumă. Orizontul vostru se rezumă la un singur punct de vedere... doar unul singur. V-ați transformat! Voi înșivă ați devenit un punct de vedere. Gândițivă numai... el sau ea au ochii deschiși. Văd toate relele, văd toate bunele, dar nu vă văd pe voi, pentru că voi sunteți... doar un punct. Treziți-vă! Oameni buni merg spre oameni buni. Cu ochii închiși nu o să-i vedeți. Plus că acești oameni stau mereu în spatele vostru, ușor timizi, dar demoni. Nu o să se lase călcați în picioare. Fetițo! Nu te mai agita așa! Ai ochii închiși! Nu vezi pe unde mergi? Lovești săracul om bun nevinovat din spatele tău! Te împiedici, cădeți amândoi și vă stricați sufletele! Apoi devine un om rău, începi să privești la el doar pentru că e în centrul atenției, dar tu din nou... ai devenit doar un punct.

118

Mențiune Specială Enea Rafaela, 18 ani, clasa a XII-a Clubului Copiilor Sector 1, București, Profesor coordonator Magdalena Băcescu

Hrană pentru minte și inimă Pentru mine cartea este un prieten drag și o adevărată comoară, este mijlocul meu special de transport spre lumea imaginației, unde pot vedea, crea, spune și gândi orice, oricând, în felul meu. Cartea este un univers în care evadez și în care mă relaxez, trăind un sentiment de libertate, de bucurie, ca și cum toată lumea ar fi a mea. Când citesc, parcă intru în poveste, particip și eu la acțiune și fac cunoștință cu personajele ei, trăind alături de ele și trecând prin diferite întâmplări. Când deschid o carte și îi ating prima pagină, mă simt entuziasmată, simt că pășesc pe un drum al cunoașterii către mintea mea și către poveste, o cunoaștere de sine și a celor din jur, în același timp. Cred că o carte citită pe telefon sau pe calculator nu se poate compara cu una din hârtie, cu pagini tipărite, pe care le poți atinge și cărora le poți percepe vibrația, de parcă o voce fermecată ți-ar șopti ce stă scris acolo, în rândurile lor. Fiecare pagină este unică în aspect și conținut, vorbindu-mi în felul ei, dincolo de litere și fraze. Tocmai de aceea, nu sunt o fană a cărților virtuale. Uneori intru în pielea unuia dintre personaje și mă afund și mai tare în lectură, în inima unei păduri magice, în care cuvintele sunt copaci și emoțiile sunt flori. Cuvintele și sentimentele acestea leagă mintea și inima într-un fel anume, deoarece cărțile se adresează în egală măsură minții și inimii. Frumusețea unei cărți stă în lucrurile și aventurile interesante pe care le istorisește, dar și în trăirile deosebite pe care le provoacă cititorului. Cartea ne amintește că suntem ființe sensibile, iubitoare de frumos, de cunoaștere și de speranță în mai bine. Natura din povești sau din poezii este descrisă atât de frumos, încât ne face să privim și noi cu mai multă atenție natura din jurul nostru, să înțelegem că ea are viață, să ascultăm ce are să ne spună și să prețuim fiecare copac, fiecare frunză, fiecare fir de iarbă și fiecare gâză. Un gândăcel are frați și surori la care vrea să se întoarcă, altul suie pe un fir de păpădie să anunțe că a venit primăvara, un cățel zdrențăros dar frumos fură ouăle de la cloșcă, un altul este șchiop din cauza vreunui copil rău, iar greierele e supărat pe furnică pentru că nu a vrut să-i dea și lui grăunțe pentru iarnă. Pădurea are glas și ne spune să rămânem la ea, mereu copii cu ochi mari și cuminți, grădina bunicilor e plină de flori, fructe și legume care fac ce vor, în timp ce printre ele se joacă motanul Arpagic, frații Motoșel și Botoșel, iar o furnică mai cu moț vrea să scrie poezii. Toate acestea mi-au legănat copilăria și m-au făcut să iubesc toate vietățile, mari și mici. Acum, că am mai crescut, am ajuns să iubesc cărțile cu poezii, căci ele mă fac să visez și să mă gândesc că oamenii au încercat mereu să cânte în versuri, fiecare în felul lui, sentimentele pe care le-au trăit toți, de-a lungul timpului: iubirea, dorul, tristețea. Citindu-le, mă simt și eu veselă sau tristă, înduioșată sau uimită. Din poezii zboară peste mine cuvinte-fluturi, delicate și

119

colorate, care îmi încălzesc inima și mă fac să plutesc pe un ocean de emoții, printre stele. Față de celelalte cărți, cele de poezii vorbesc despre tainele sufletului omenesc, ele nu se adresează atât minții, cât mai ales sufletului. Rostul lor nu este să ne dea informații, ci să ne impresioneze, să ne poarte într-o lume ideală, să ne facă să fim mai buni și mai sensibili. Nu am să renunț niciodată la cărți și la citit, la acel sentiment minunat și unic prin care pot pătrunde într-o lume perfectă, lăsându-mi imaginația să zboare liberă și ajutându-mă să aflu atât de multe lucruri.

Mențiune Specială Oprică Andreea, 13 ani, clasa a VII-a Clubul Copiilor Medgidia Prof. coordonator: Luciu Marilena

Povestea unei povești Sufletul uman... un labirint de emoții, sentimente, trăiri. Cu ce am putea compara toate aceste stări? Cu niște fluturi care pun stăpânire pe inima și mintea noastră, care ne duc pe un tărâm al visului. Și ce visăm? Care sunt elementele cheie ale existenței noastre? O primă etapă – copilăria, un tărâm magic, un regat în care poți să obții tot ceea ce îți dorești. Copilăria te poate ajuta să ai încredere în tine, să treci peste greutăți, să fii fericit tot timpul. Aceasta, bineînțeles, dacă ai o copilărie fericită. Pentru unii dintre noi copilăria se termină repede, din diverse motive: decese, divorțuri, foame, greutăți familiare, financiare, boli, alcool, violență fizică și psihică. Pentru alții, copilăria poate dura până devenim adulți sau chiar până la moarte. Când suntem copii, toată lumea ne ajută, părinții, profesorii, la teme, la proiecte, la școală. Ne îndrumă cu sfaturile cele mai bune pentru noi. Cred că cel mai bine este să fii copil, să te răsfețe toată lumea. O altă etapă – adolescența, primele iubiri, primele prietenii adevărate, primii fluturi în stomac. Acum ducem dorul copilăriei. Păcat că ne-am îndepărtat de ea. Trebuia să o ținem aproape. Dar acum descoperim locuri și lucruri noi, ne descoperim pe noi înșine, vizităm, socializăm, citim, suntem majori, mergem la facultate. Maturitatea – familie, copii, poate un divorț, greutăți, responsabilități, decizii, serviciu, program... Unde e copilăria, unde e adolescența? Bătrânețea... Nepoți, povești. Cu siguranță că ideea de bătrânețe ne duce cu gândul la bunicii noștri, la poveștile lor, la faptul că aveau grijă de noi și ne iubeau necondiționat. Îmi este dor de bunicii mei, de prispa casei lor, de somnul de după-amiază, de momentele în care mă duceau la grădiniță. Revenind... până la urmă ce este sufletul uman?... un soi de fluturi care zboară de la o vârstă la alta, de la o trăire la alta.

120

Și toată viața noastră, un zbor de fluturi. Ce am putea decupa dintr-o lume, dintr-o viață: ciocolata sau înghețata preferată, jucăria care ți-a înseninat atâtea zile triste, câinele care te așteaptă cu atâta iubire, devotament, să vii acasă și să te joci cu el, cărțile colorate, cărțile citite (chiar, cartea mea preferată este „Micul Prinț”, a voastră?), parcurile acvatice, culorile zilei, culorile vieții, jocul vieții. Dintre toate cele câte le-am enumerat, ce aș păstra cu sfințenie... poate un citat din Micul Prinț: nu poți vedea bine decât cu inima, esențialul e invizibil pentru ochi... sau poate un îndemn? Zburați, trăiți fiecare zi de parcă ar fi ultima, visați, credeți în voi, simțiți cu inima și cu sufletul și veți vedea că în jurul nostru totul e mai bun, mai uman, mai colorat și viața voastră va fi o poveste!

Mențiune Specială Goga Firuța, Vârsta: 13 ani, clasa a VII-a Școala Gimnazială „Ioan Slavici”, Tăuții de Sus, Maramureș prof. Coza Ancuța Maria

Încearcă să crezi!

Ana este o fetiță de doisprezece ani cu o mare pasiune pentru povești. Se regăsește în lectură, iar faptul că își poate transforma gândurile în creații i se pare uimitor. Ea este diferită de celelalte fete, având darul de a înțelege și de a asculta până și cele mai neînsemnate lucruri. Are o altă perspectivă față de mediul înconjurător, știind că trebuie să privească atât exteriorul, cât și interiorul. Totuși, până și ea își pune întrebări și caută explicații pentru unele lucruri, cum ar fi… magia. Fiind o persoană rațională, nu poate crede asta, dar nu-și poate explica unele lucruri, asa că preferă să creadă că au fost simple coincidențe, iar oamenii i-au dat titlul de „fenomen magic”. În capul Anei, erau simple nimicuri… Într-o zi, pe când savura clipele petrecute în codru, lângă izvor, a auzit un zgomot, ca și când cineva ar rupe o crenguță de pom și ar fi sfărâmat-o. Fata a tresărit. De obicei, pădurea era tăcută, iar sunetele neobișnuite nu-și aveau locul acolo. Nu s-a mișcat. A așteptat în tăcere până când a fost suficient de sigură că se speriase în zadar. S-a ridicat cât de încet a putut, s-a uitat împrejur și cu greu a reușit să se calmeze, căci în spatele unui copac, printre frunze, putea vedea conturul unei rochii albe, niște plete aurii și lungi, iar crengile aplecate adăposteau niște mâini albe, curate, delicate. Făptura care nu-și arăta încă fața era, într-un cuvânt, perfectă.

121

Chicote jucăușe au început a răsuna printre copaci, iar Zâna a luat-o la fugă. Ana a început să alerge după magnificul personaj, să sară pe pietrele alunecoase ale râului, pe lângă cascadă, în timp ce chicotitul dulce al zânei îi răsuna în urechi. Ceea ce i s-a părut ireal a fost că făptura nu se chinuia să alerge, nici să traverseze râul ci, mai degrabă, abia atingea pământul cu pantofii de cleștar pe care îi purta, dând o senzație de plutire. Ajunse într-o pajiște plină de flori, care mai de care mai frumoase. Ana privi uimită. Un astfel de peisaj feeric nu îți este dat să vezi decât o dată în viață. Zâna se opri în mijlocul acesteia. Fata se ascunse într-un stufăriș, de teamă să nu fie observată. Privind în jur, Zâna observă că Ana nu renunțase să o urmeze prin pădure, așa că se apropie de ea cu tandrețe. Copila se ridică și, uimită, o întrebă: - Cum e posibil? Zâna afișă un zâmbet cald și prietenos. - Orice e posibil! exclamă aceasta. - De unde știu că este adevărat? - Magia nu poate fi demonstrată științific! spuse Zâna. Simplul fapt că vei crede în ea o va face posibilă. - Deci nu există o explicație? întrebă copila. Zâna se apropie ușor de ea și îi șopti: - Va trebui să crezi pentru a fi posibil! În următoarea secundă, Ana se trezi, dezorientată, pe marginea lacului. Vorbele zânei îi răsunau în minte. Era întuneric. În timp ce-și croia drum către casă, fata se gândi la toată aventura de dinainte de a-și deschide ochii. De atunci, Ana știe că oricât îi va fi de greu să creadă, nimic nu este imposibil!

Mențiune Specială Tache Alexandra, clasa a V-a, 11 ani Palatul Copiilor Ploiești, județ Prahova, Prof. coordonator: Șerban-Gurău Mirabela

122

Asta s-a întâmplat într-o zi A fost o zi ce se anunţa frumoasă, dar totul s-a schimbat, aşa că eu eram foarte supărat, pentru că mama nu mi-a dat voie să merg la joacă în parc, cu colegii mei. Mingea mă aştepta în hol, pe telefon clipeau mesajele prin care îmi dădeam seama că prietenii mei erau nerăbdători, dar cum puteam să le spun că sunt pedepsit pentru că am spus o minciunică? În fond, nici nu era o minciună, ci o glumiţă. Însă mama s-a supărat foarte tare şi mi-a interzis să ies la joacă timp de trei zile. Şi mai era la mijloc şi o mică vacanţă...! Dar ce să fac? M-am dus în camera mea, pentru că eram gata să plâng şi n-am vrut să râdă toţi de mine. Am trântit uşa, nu prea tare, ca să nu risc sporirea pedepsei, apoi m-am aşezat la masa de birou, fără să am chef de ceva. Deodată am auzit o voce foarte caldă ca o mângâiere, ce m-a făcut să tresar. Era cartea mea de limba şi literatura română, uitată deschisă pe marginea patului. Am privit-o uimit, apoi am luat-o şi am începută să o răsfoiesc . Pe măsură ce silabiseam ideile scrise apăsat pe foile albe, mă cuprindea curiozitatea lecturii. Oare ce s-a întâmplat mai departe? Oare prin ce întâmplări a mai trecut personajul? Curiozitatea punea stăpânire pe mine, aşa că m-am aşezat confortabil şi am început să citesc. La început, am citit doar din plictiseală, apoi cu pasiune şi cu mare curiozitate. Citind filă cu filă, nici n-am observat că au trecut două ore cu viteza luminii. A intrat mama în cameră, dar n-am auzit-o. Văzând cât sunt de concentrat, mi-a şoptit că pot să merg în parc, dar să ţin minte să nu mai mint niciodată. Am ridicat ochii de pe carte şi i-am spus că nu mai vreau să merg , pentru că nu puteam renunţa la lumea minunată pe care mi-o dezvăluia cartea, noua mea prietenă, pe care nu o voi trăda niciodată.

Mențiune Specială Mercea Vlad, 12 ani, clasa a VII-a Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Zalău, jud. Sălaj, prof. Şandru Daniela

123

O FAPTĂ BUNĂ E primăvară. În jur e o explozie de culoare. Natura își țese tăcută mantia ei multicoloră. Aproape aurii în transparența lor, primele frunze fragede ale copacilor tremură în bătaia ușoară a vântului, aruncând umbre pe fața mea culcată pe mâna mamei. Îmi mângâie ușor părul și ascult fascinată încă o „poveste” din viața ei de elev. Cu vocea ei blândă, dar convingătoare, îmi spune că avea o colegă, o fată săracă și fără posibilități materiale, dar care învăța foarte bine. Am aflat apoi că, pe lângă lipsurile cu care se confrunta, ea avea și probleme medicale: o problemă mai veche, netratată, făcea ca vederea ei să se diminueze de la o zi la alta. Cu toate că părinții ei nu aveau posibilitatea să-i ofere un tratament oftalmologic adecvat, ea se pregătea temeinic zi de zi. Materia ei preferată era limba română. Profesorul de limba română a îndrăgit-o atât de mult, văzându-i sârguința, încât s-a gândit ca, într-o zi, să o ia cu el la oraș și să-i facă ochelarii de care avea atâta nevoie. Acest lucru s-a întâmplat, și astfel ea a reușit să scrie mai frumos, să citească și să-și pregătească lecțiile cu ușurință. Dârzenia și tenacitatea ei au ajutat-o în viață, astfel că la terminarea liceului a reușit să intre la facultatea de medicină, pe care a terminat-o cu rezultate excepționale. Astfel, din fata modestă, timidă în fața destinului, care se credea implacabil, a ajuns specialistă în oftalmologie. Ajungând la bătrânețe, profesorul ei - care a ajutat-o pe când era doar o fetiță neajutorată - și-a pierdut vederea. Fără să știe, el a fost operat chiar de fosta lui elevă. Când și-a recăpătat vederea, el a recunoscut-o și i-a mulțumit cu căldură. Un copil nu va uita niciodată bunătatea cu care este înconjurat. Mama mă mângâie ușor în timp ce eu privesc razele soarelui care țâșnesc ca niște sulițe printre frunzele copacilor și mă gândesc că viața te poate duce acolo unde te aștepți mai puțin, dar trebuie să ai încredere că ești pe drumul care îți este destinat. Destinul a îndrumat-o pe această fată, ajunsă acum medic, să întâlnească persoana care a ajutat-o atunci când i-a fost greu, și astfel a putut să îi întoarcă favoarea. Consider că făcând bine primești bine.

124

Mențiune Specială Zielbauer Karina Josefine, 13 ani, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Pavel Covaci”, Macea, jud. Arad, profesor Pantea Viorica

CARTEA VIEȚII Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost copilăria. Toți oamenii mari au fost cândva copii și toți copiii vor crește și vor ajunge oameni mari, iar eu, dacă aș putea alege, aș rămâne un copil pentru tot restul vieții mele. Viața este asemănătoare unei cărți. Copilăria fiind la începutul cărții, nu este mereu descrisă ca fiind ceva nemaipomenit. Uneori, începutul nu este frumos, dar pe parcurs, poate influența în bine tot restul cărții. Pot spune că începutul meu nu este prea drăguț. Dar cu toate acestea, nu regret nimic și nu-mi pare rău de ceea ce am trăit, deoarece știu că totul se întâmplă cu un motiv și doar noi putem alege din ce punct privim aceste motive. Îmi plac zilele cu soare, plimbările prin natură și lucrurile din jurul meu care se repetă, pentru că toate acestea sunt niște amintiri pe care le retrăiesc mereu și mereu. Îmi place sa fiu înconjurată de aceleași lucruri, dar când ceva nou apare în viața mea, nu mă simt la fel de încântată. Pentru că atunci când ceva sau cineva nou apare, se întâmplă ca ceva sau cineva vechi să dispară. Chiar dacă e cam greu, îmi spun aceeași vorbă în gând: „toate se întâmplă cu un motiv”. Dacă aș putea, aș opri timpul și mi-aș lua din fiecare amintire câte un suvenir pe care să-l păstrez mereu. Oriunde m-ar duce valul vieții, aș trece mai ușor prin ape adânci sau prin pâraie jucăușe dacă aș avea mâinile tatălui meu în mâinile mele, dacă de fiecare dată când m-aș lovi de o stâncă, i-aș auzi vocea, care să-mi spună: „fetița mea, mergi în continuare”, dacă de fiecare dată m-aș rătăci, mi-ar sări în cale și m-ar duce către drumul cel bun, către un liman sigur. Dar nu tot ce ne dorim se poate îndeplini, așa că acesta este încă un motiv pentru care nu ar trebui să renunțăm în a scrie cartea așa cum ne dorim. Știu că nu voi rămâne un copil pentru totdeauna, dar voi rămâne mereu cu o amintire în suflet care mă ajuta să prind încredere atunci când nu o mai găsesc și atunci când soarele nu se arată pe cerul meu. Chiar dacă uneori rămânem fără cerneală și oboseala ne copleșește, trebuie să nu uităm ce ne-am propus în slovele din suflet și să nu ezităm să scriem și să rescriem cărții un final fericit. Mențiune Andrei Alexandra-Ștefania, 16 ani, clasa a X-a, Liceul Tehnologic „J.M.Elias” Sascut, jud. Bacău, profesor Dascălu Aurelia

125

GREUCEANU ȘI NEMILOASELE

A fost odată un băiat pe nume Greuceanu. Acesta era foarte chipeș și puternic, dar foarte leneș. Toată ziua stătea și se juca pe consola sa foarte modernă. Pentru că avea doar cincisprezece ani, trăia cu mama si cu tatăl său. Tatăl era cântareț și pleca mereu în turnee, iar mama era profesoară de limba română. Într-o zi, pe când Greuceanu tot urla prin camera lui „pune luneta!”, „ia diamantele!”, „ferește-te!” și multe alte cuvinte din lumea lui, mama sa decise să plece la bibliotecă pentru a lua o carte pentru fiul ei. Când se întoarse, îl strigă pe băiat, iar acesta veni la ea plictisit și iritat. Mama îi dădu cartea, iar băiatul se duse cu ea în camera lui. Se așeză pe pat, unde se juca de obicei, și începu să se holbeze la coperta cărții. Deschise cartea și văzu că pe copertă scrie mare, cu roșu: Basme Românești, după Petre Ispirescu. După ce deschise cartea, dădu prima pagină și apoi își văzu numele scris, ca un fel de titlu, cu niște cifre lângă el… – Sunt cel mai mare jucător din țară?! Dacă tot sunt menționat pe prima pagină, asta trebuie să însemne ceva important! Dar oare la ce se referă acele cifre? Nu știu, dar ce contează? gândi băiatul. Răsfoi puțin cartea și văzu numai scris, numai și numai scris, nicio imagine! De ciudă, Greuceanu o aruncă în celălalt colț al camerei și se întoarse la jocurile sale. Zece minute mai târziu, simți un imbold care-l îndrumă să deschidă cartea –Greuceanu se hotărî să-i dea curs, deschise cartea și citi câteva cuvinte, iar apoi i se făcu somn, și cu pleoapele alunecând încet, adoarmi. Când se trezi, se regăsi într-un sanctuar, sau așa ceva, unde erau mai multe rafturi cu cărți. Undeva, pe tavanul sanctuarului scria: „Alege-ți o armă!”, iar lângă el apăru, ca din fum, o domnișoară cu ochelari, îmbrăcată în alb, și un bărbat masiv, îmbrăcat în roșu. Din partea lor auzea voci suprapuse, confuze și distorsionate, de parcă se propagau din vreo văgăună de timp. Parcă din partea domnișoarei în alb ar fi auzit ceva despre un raft… „al zecelea”, „rândul al doilea”, dar Greuceanu o ignoră și luă o carte la întâmplare, apoi ieși din sanctuar. Chiar în fața ieșirii, îl aștepta un calculator conectat la o priză din apropiere. Acesta era roșu, lucios, mare și de-a dreptul ciudat, pentru că avea în alcătuire mâini și picioare, încât băiatul, uimit, stătu locului, numai cu ochii pe el, studiindu-i funcțiile din memorie și încercând să se lămurească dacă e robot sau altceva. După ceva timp, calculatorul îl sfătui să se ducă mai departe în drumul lui, dar copilul refuză.

126

Un plic pe care scria „Factură lumină”, ateriză zgomotos între Greuceanu și calculator, însă acesta o alungă în bezna cea vâscoasă, pornindu-și de pe undeva un ventilator. Puțin mai târziu ateriză, la fel, o foaie pe care era scris „Contract de închiriere”, iar pe el erau niște cifre fosforescente, care se amestecau între ele,nehotărâte, care unde să se așeze… însă și această foaie, după o scurtă vreme, se înfricoșă de calculator, și o luă la sănătoasa. După ce se mai distră calculatorul cu băiatul, cu întreceri într-un joc și niscaiva curse, Greuceanu simți miros de fum. Se uită el în jur, dar nu era niciun foc numai că, deodată, calculatorul a început să se înfoaie ca un popcorn, a împăștiat niște artificii și… a murit! Jale mare! Ce calculator era… Băiatul rămăsese singur și, pe semiîntuneric, lângă niște memorie RAM fumegândă… Abisul acela de nelumină părea nesfârșit, iar Greuceanu mult nu avea până să plângă. Stătu el cât stătu până când auzi că ceva se apropie de el, dar nu înțelese nimic, din cauza întunericului. Să se teamă? Să fie de bine? Însă, după ce se foșnetele se apropiară mai mult, își dădu seama că erau Factura, Chiria și noua lor prietenă, Foamea. Acestea l-au înconjurat pe Greuceanu într-o cușcă strâmtă, din pereții căreia creșteau, ca în poveștile lui cu efecte speciale, țepi înveninați, care se tot lungeau către el. Băiatul, singur și fără apărare, fără lumina ochilor, într-un mediu străin și necunoscut fu, învins de cele trei Nemiloase. Zbătându-se și țipând, feciorul se trezi de-adevăratelea, apoi se duse țintă în cameră la mama sa și-i ceru scuze pentru tot timpul irosit pe nimic, la consolă și calculator. Cu rușine, promise că de mâine va fi alt copil, va șterge praful de pe cărți și le va lua la rând! Va citi toate cărțile din bibliotecă pentru că numai la ele spera că pot lumina bezna, atunci când aceasta se lasă. Și-am încălecat pe-o căpșună, și v-am spus o mare și gogonată minciună!

Mențiune Specială Țurcanu-Costin Teodor Ianis, 10 ani, clasa a V-a Colegiul Național “Petru Rareș”, Piatra Neamț, jud. Neamț, profesor Iliuță Melania- Elena

127

Floarea Roșie A fost odată o fiică de împărat, pe nume Clara. Ea se juca veselă prin grădină. Deodată, a văzut o floare foarte frumoasă. - Îmi doresc foarte mult, acea floare roșie! a zis ea. Aș vrea să o iau, dar e în grădina vrăjitoarei, iar dacă mă vede, mă va transforma în statuie de piatră! a continuat Clara, rugîndu-l pe tatăl ei să îi aducă floarea. Regele a răspuns: - Draga mea, la mine e și mai greu, dacă mă vede pe mine, nu doar că mă transformă în statuie de piatră, dar îmi ia și regatul și astfel va fi regină, în locul meu! Fata a strigat: - Am o idee! - Care? a întrebat regele curios. - Mâine seară, chemăm toți feciorii de împărat, iar pe cel care îmi va aduce floarea îl voi lua de soț. - De acord! a răspuns regele. A doua zi, au venit mulți fii de împărat. Toți au promis că vor aduce floarea, dar nu s-au mai întors. Deodată, a bătut cineva la ușă. Fata era supărată că nu a primit încă floarea, dar a deschis ușa și a văzut un prinț chipeș. A cerut și el să își încerce norocul. Prințul i-a cerut împăratului sabia și scutul cu care a luptat în război. Împăratul, neștiind la ce îi trebuie, a stat putin pe gânduri, dar i le-a dat. Prințul a pornit la drum. Cum mergea el așa, pe calul lui, s-a întâlnit cu o bătrânică. Bătrânica era chiar vrăjitoarea cea rea. - Bună ziua, bătrânico! salută prințul, ridicând scutul în dreptul lui, simțind parcă un pericol. Bătrânica însă, în loc să îl salute, a făcut o magie spre prinț, vrând să-l transforme în stană de piatră. Datorită scutului, vraja s-a întors la vrăjitoare și a transformat-o în stâncă. Astfel, prințul a putut să ia floarea, fără teamă, din grădina vrăjitoarei, și pe cine atingea cu ea se făcea la loc om, rupând vraja. I-a readus la viață pe toți ceilalți feciori de împărat. Apoi s-a întors acasă cu floarea și i-a dat-o prințesei. Ea s-a bucurat foarte mult. Cei doi au făcut o nuntă mare și frumoasă. Clara a purtat o rochie lungă, cu flori roșii, iar la brâu și-a pus floarea adusă de prinț. Floarea roșie a fost un lucru foarte valoros, pentru Clara.

128

Ei au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți. Mențiune Specială Vlad Andreea, 8 ani, cl I-a, Liceul Teoretic „Lucian Blaga” , Constanţa, Profesor ȋnv. primar, Pletea Alina

În căutara poveștilor

Uneori, când un scriitor rămâne fără povești, acesta pleacă în căutarea poveștilor, se închide în el însuși și caută poveștile nespuse sau nescrise. Acest lucru este minunat, dar, uneori, poate dura ore în șir. Unii autori chiar visează o aventură cu ochii deschiși. Altora, le vine să scrie o poveste, în cele mai nepotrivite momente. Când cauți povești în capul tău, este ca și cum ai fi un pirat care navighează în căutare de comori sau un cavaler cuajos, care salvează coroana regelui, din mânile unui vrăjitor malefic. Nimic din lume nu poate înlocui plăcerea de a descoperi povești noi. O lume fără povești ar fi ca și școala fără teme. Poveștile apar în mintea ta, după cum te simți tu. Dacă ești trist atunci când scrii, o să-ți iasă o poveste tristă. Cele mai frumoase povești apar când combini două sentimente care, împreună, creează o armonie. De exemplu, când combini fericirea cu tristețea, sentimentul de fericire e mai bine trăit după tristețe, iar acest lucru te echilibrează complet. În cartea ,,Micul Prinț’’, am observat pentru prima dată acest stil. După ce am citit-o, am fost tristă pentru soarta băiețelului, dar m-am bucurat când Micul Prinț i-a arătat aviatorului ce înseamnă viața adevărată. Această carte ne arată că, fără binele din povești, nu există rău. Uneori, emoțiile tale pot fi atât de întortocheate, încât le folosești pe toate, în compunerile tale. Nu fiți dezamăgiți! Cu siguranță ne vom mai întâlni...

Jocul bucuriei

Mocanu Dariana

Era odată o cățelușă care locuia la un adăpost de câini. Nimeni nu dorea să o adopte, pentru că ea avusese un accident de mașină. Într-o zi, când a vrut să treacă strada, fusese lovită de un autoturism. Imediat după accident, un om a reușit să o ducă la un veterinar. Pe jumătate din față nu mai avea nici un pic de blană, iar ochiul fusese atât de grav rănit, încât veterinarul a trebuit să i-l scoată. Ea a mai stat câteva zile la medic, apoi a fost transportată la un adăpost local, pentru căței. Într-o după-masă, o fetiță a vizitat acel adăpost. Ea s-a uitat la toți cățelușii, iar la final, fetița s-a îndreptat în mod special, spre cățelușa cu fața mutilată. - Acesta este cățelul pe care îl vreau, mătușă Ana! spuse ea, arătând spre cățelușa cu fața distrusă. - Andreea, dar este foarte urâtă! Nu o să poată vedea bine, niciodată! Fetița nu se lăsă păgubașă și insistă până când, într-un final, mătușa Ana acceptă. Andreeadeschise cușca și luă cățelușa.

129

- Te voi numi Pufi! Când mătușa Ana le aduse pe Andreea și pe Pufi acasă, părinții s-au strâmbat când au văzut fața cățelușei. Mama a făcut ședință de familie, dar nu înainte de a-i arăta lui Pufi unde va dormi și va mânca. Pufi se trânti în culcușul său nou, din bucătărie, iar mama închise ușa, apoi se așeză pe un fotoliu din sufragerie. - Andreea, de ce ai luat acest cățel cu fața distrusă? - Ți-am dat voie să îți iei un cățel, dar acesta este de toată rușinea! spuse tatăl ei. - Pentru mine este drăguță. De ce nu o vreți!? Este amuzantă! spuse Andreea în apărarea lui Pufi. - Este de toată jena, să te duci cu ea pe stradă. Andreea se întristă, dar mama o înveseli spunându-i: - Nu te întrista, o să o păstrăm pe Pufi pentru că este foarte fericită și nimeni nu o va mai adopta, dacă o returnăm. Este foarte drăguță când doarme! Dimineața următoare, Pufi se trezi și primi un mic dejun copios. Fu spălată, pieptănată și primi o zgardă cu plăcuță pe care scria: Pufi, strada Cireșilor numărul 10, număr de telefon 07822132546. După-amiaza, a venit o prietenă de-a Andreei, pe care o chema Pollyana și care era în scaun cu rotile, din cauză că fusese lovită de mașină, asemeni lui Pufi. - Ce cățelușă drăguță ai! Am și eu un cățel, dar nu este așa frumos ca și al tău și mă bucur pentru asta! spuse Pollyana. - Nu este mai frumoasă decât cățelușul tău, dar mie îmi place așa cum este ea. Dar de ce te bucuri? - A! Tu ești nouă în clasă și nu ți-a spus nimeni despre Joc. Tata l-a inventat. Regulile sunt simple, doar trebuie să te bucuri de orice faci sau se întâmplă! îi explica Pollyana. Pufi ascultă regulile Jocului și se gândi să-l joace. Ea nu vedea bine, dar se bucura că poate simți mirosul mai bine, poate auzi mai bine și este mult mai agilă. Anii trecură și Pufi crescu foarte mare, dar și Andreea crescuse. Părinții Andreei au descoperit că Pufi era un Mastiff Tibetan și se gândeau cum pot să-i explice Andreei că nu o mai pot ține pe Pufi și că trebuie să o dea la o crescătorie de mastiff. În plus, îi făceau un favor și lui Pufi, pentru că ea se plictisea singură în curte și fără Andreea. - Andreea, a spus mama, trebuie să vorbim despre Pufi! Tu nu te mai ocupi deloc de ea și Pufi de abia are loc să se miște în curte. Am vorbit să o vindem la un crescător de Mastiff din zona. - Dar Pufi este fericită în curte, mama! Nu are nevoie de mai mult spațiu, răspunse Andreea, crezând că asta îi va înmuia pe părinți, dar nu a fost așa. - Pufi are nevoie de o casă adevărată, Andreea! Ea va crește foarte mare și va muri de tristețe! a răspuns tatăl ei.

130

Andreea se bucură pentru că Pufi este vândută într-un alt loc unde poate fi fericită, iar ea își poate lua un alt cățeluș care poate fi întreținut de ea. După o săptămână, a venit cumpărătorul. Era domnul Sandu, vecinul lor de peste drum, care deținea o crescătorie mare de câini. El îi aduce drept mulțumire Andreei un pui de pechinez la schimb pentru Pufi. Cățelușa noastră Pufi se sperie când domnul Sandu se apropie să-i scoată garda veche și să i-o pună pe cea nouă, dar se calmă, văzând că acel om nu vrea să îi facă rău. Cu puține dubii, intră în cușca de transport, crezând că o duce la un veterinar, pentru un control la ochi. Când Domnul Sandu deschise ușa cuștii, Pufi se simți puțin abandonată, dar se bucura pentru că putea să își facă noi prieteni căței. De atunci, jocul umplu inimile tuturor! Bucură-te și împarte bucurie! Mocanu Dariana

Scrisoare pentru adulți Dragi cititori și cititoare copii, dar și adolescenți, nu v-ați întrebat vreodată: - De ce muncesc adulții așa de mult? Ei bine, eu am răspunsul la această întrebare. Desigur că o să vă spuneți că o fac pentru a avea bani, dar și pentru a-și întreține familia. Acest lucru e adevărat, dar m-am consultat cu un expert - mai bine zis, o expertă - în domeniul acesta. Numele ei este Momo și vine de peste ocean, pentru a-mi acorda un interviu pe baza acestui subiect, despre pierderea timpului liber, cu munca. Ea are o vorbă: CU CÂT MAI ÎNCET, CU ATÂT MAI BINE! Cred că nu ați înțeles, așa că o să vă explic eu. Nici eu nu am înțeles prima dată, aceste cuvinte, dar mi-am dat seama că DACĂ MUNCEȘTI ÎNCET ȘI RĂBDĂTOR, POȚI TERMINA MAI REPEDE ŞI BINE TREABA TA. Să nu ne mai pierdem vremea cu amănunte și să continuăm subiectul nostru, despre munca adulților. Am descoperit cauza acestor fenomene ciudate, neînțelese pentru unii dintre noi. Dar, de aceea, am decis să descoperim împreună, aceste secrete. Aproape toți adulții muncesc, atunci de ce unii sunt fericiți și alții morocănoși? Ei bine, ei cred că, dacă folosesc mai mult timp cu munca, au mai mult timp liber pe urmă, dar greșesc. Ei își pierd clipele frumoase, pe care ar putea să le petreacă cu familia, pentru o bucată de timp din viitor, care nici nu există. Această dorință oarbă, a adulților, îi poate duce la singurătate și la boli grave. Cea mai bună soluție, pentru acest fenomen ciudat, este să încercați să le reamintiți clipele frumoase, petrecute în familie.

131

O altă soluție foarte eficientă este programarea la o ședință de consiliere psihologică, unde adultul își exprimă problemele în fața unui psiholog, iar acesta îl ajută să depășească aceste momente și omul revine la normal. Specialista noastră, Momo, ne prezintă o a treia soluție ingenioasă, pentru cazul prezentat mai sus. Ea sugerează ieșirile în aer liber cu familia sau cu o persoană apropiată. Cei mai mulți adulți care muncesc din greu, toată ziua, sunt săraci, deci au un motiv bun pentru a munci, dar mai există un tip de adulți care muncesc neîncetat pentru că, deși au bani și câștigă foarte bine, sunt dependenți de muncă. Ei fug de problemele pe care le au în viața reală și se refugiază în fața unui calculator care îi ascultă orbește iar ei, în felul acesta, se simt împliniți și liniștiți. Cine dorește să aibă o viaţă împlinită, trebuie să aibă mulți oameni frumoși la suflet, în jurul lui. De aceea, dragi copii, spuneți-le părinților să fie atenți ce oameni se strâng în jurul lor. A, și să nu uit de un bonus pentru unele situații diferite. Aceste situații apar la copii, din cauză că sunt desconsiderați de colegii lor de clasă, așa că, dacă acest fenomen nu dispare până la maturitate, va fi foarte greu de scăpat după optsprezece ani. Acesta mi-au fost cuvintele! Sper că v-a plăcut articolul și vă spun: - La revedere!

Mențiune Specială Mocanu Dariana, 10 ani, clasa a IV-a, Col. Național „Emil Racoviță” Cluj Napoca, jud. Cluj, Profesor - Pop Liana

Scrisoare către o inimă mare

Dragă Enrico, Dintre personajele care mi-au plăcut, din cărțile pe care le-am citit până acum, tu ești de departe preferatul meu, pentru că ai o inimă mare și bună, așa cum trebuie să fie orice inimă de copil, înțelegi problemele prietenilor, îți iubești și îți ajuți părinții. Ești un băiat bun, deștept și iubitor și sunt sigur că așa consideră toți cei care au citit cartea lui Edmondo De Amicis, scrisă cu peste 100 de ani în urmă și atât de cunoscută în toată lumea. Nu este doar o carte despre școală, ci despre viață, în general, despre prietenie, familie, întrajutorare și bună înțelegere, de aceea am citit-o cu drag și, astfel, am putut să învăț multe de la tine. Ești cam de vârsta mea și acesta este unul dintre lucrurile care ne leagă, pe lângă faptul că îți place școala, îți plac poveștile și, cel mai important, îți place să îi ajuți pe cei din jur.

132

Și mie îmi plac școala și poveștile. Le-am citit cu plăcere pe cele pe care vi le spuneau în fiecare lună profesorii tăi. Poate că eu nu am făcut atâtea fapte bune ca tine, dar o să încerc mai mult, pe viitor. Am fost emoționat de bunătatea și sensibilitatea ta, am fost fericit când tu erai fericit și m-am întristat când erai și tu trist, din cauza suferințelor și lipsurilor pe care le observai la ceilalți. Ai trecut prin întâmplări plăcute și mai puțin plăcute, dar ai văzut că alții au mai multe probleme ca tine și, încercând să îi cunoști și să îi ajuți, ți-ai dat seama cât ești de norocos. Toți copiii care sunt sănătoși, au ambii părinți alături, au o casă și tot ce le trebuie în ea, sunt, într-adevăr, norocoși. Toți copiii care pot merge la școală și își pot face prieteni printre profesori, colegi, vecini, dar și printre cărțile din bibliotecă, vor ajunge cândva oameni deștepți, sensibili și inimoși. Cartea este, pentru copiii din toate timpurile și din toate părțile lumii, foarte importantă și foarte folositoare. Fără ea, nu vom ajunge prea departe în viață și nu ne vom putea îndeplini dorințele. Viața noastră astăzi este mult mai ușoară decât pe vremea ta, s-au schimbat multe în bine, dar aceasta nu înseamnă că nu avem cam aceleași dificultăți: încă sunt copii orfani sau prea săraci, sau chiar bătuți de părinți, copii care râd de alții, care sunt foarte obraznici, nu-și respectă profesorii sau părinții, care nu văd de ce le este utilă școala, care se gândesc doar la ei și nu le pasă deloc de cei din jurul lor. Tu nu ești așa. Nici colegii tăi sau majoritatea dintre ei. Clasa ta este frumoasă, cu copii deștepţi, iar profesorii, chiar dacă par prea serioși uneori, sunt foarte buni și își iubesc elevii. Vă îndeamnă să vă iubiți unii pe alții, să vă iubiți familia și țara, dar și pe Dumnezeu, să faceți numai fapte bune, să citiți, să învățați carte. Și ne îndeamnă în același timp și pe noi, cititorii, să fim tot așa, ca voi. La fel, părinții tăi aveau un mare respect pentru școală și profesori, au știut să-ți cultive și ție acest respect și te-au încurajat mereu să înveți, ca să îți deschizi mintea și sufletul. Mama ta, o femeie foarte bună și credincioasă, te sfătuia foarte frumos, cu aceste cuvinte: „Hotărăște-te, fătul meu, să fii în fiecare zi mai supus, mai bun, mai iubitor decât în ajun“. Închei aici scurta mea scrisoare, să știi că te admir foarte mult, țiam citit cu multă plăcere jurnalul și l-aș reciti oricând. Mi-ar fi plăcut să știu ce ai devenit, pe unde ai mai umblat, ce oameni ai mai cunoscut și ajutat, împreună cu prietenii tăi. Dar sunt sigur că, indiferent ce ai făcut și pe unde ai mers după terminarea școlii, ți-ai păstrat inima bună. Cu drag, Cristi, admiratorul tău. Mențiune Specială Marinescu Cristian, 11 ani, clasa a IV-a, Clubul Copiilor Medgidia, jud. Constanța, Profesor coordonator Luciu Marilena

133

Bujorul și Narcisa

A venit din nou anotimpul reînvierii. Din pata de zăpadă mică, rămasă în grădină, a ieși un firicel cu cap auriu, luminat de razele calde, ale soarelui. Era Narcisa. Lânga ea, își făcu imediat apariția Bujorul. Narcisa căscă petala sa aurie în sus și spuse: - Bujor? Nu cumva trebuia să apari în iunie? Bujorul își aplecă coroana rozalie peste Narcisa zăpăcită. - Narcisă! Ce faci aici? E iunie! - Nu se poate! a strigat Narcisa, scuturându-și capul luminat. E martie! Zambila se uita și ea nedumerită la cele două flori si le-a spus: - E aprilie, zăpăcitelor! Narcisa și-a îndoit o petală și le-a spus: - Mi-ar plăcea și mie să văd vara! Ce-mi place vara! Ah, stai! Ce e vara? - Vara este un anotimp fierbinte ca flăcările arzătoare ale soarelui, a spus Zambila. - Ce frumos ar fi să fiu acolo! a exclamat Narcisa. Chair atunci, s-a ivit pe cerul încărcat cu nori, un nor gri ca și trista cenușă din șemineu. Acest norișor s-a scuturat deasupra micuțelor căsuțe cu ferestre luminate și a ieșit din el o steluță mică, albă și rece. Aceasta s-a așezat pe o petală strălucitoare și caldă, a Bujorului. - Brrr! a spus Bujorul scuturându-se. - Ce e aia? A întrebat Narcisa, lăsându-se puțin pe tulpina ei firavă și subțire. - E un fulg de nea, a spus Zambila, ridicându-și coroana împodobită cu floricele din cap până-n picioare. - Și? Nu l-am poftit! s-a supărat Bujorul. - El vine împreună cu iarna. - Cum e iarna? - Iarna e un anotimp rece, dealurile sunt acoperite de o plapumă înghețată. Lacurile îngheață de frică, la vederea doamnei Iarna. Copiii se joacă cu fulgii jucăuși, ca cel de pe petala ta, Bujor. - Știți, ce spuneți să călătorim în timp și să vă arăt iarna, vara și toamna? Mai am o pastilă de călătorit în timp și trei borcane de înghețat florile. Zambila s-a scuturat și, dintr-o floricică, au ieșit trei pietricele de nisip. Le-a aruncat peste Bujor și peste Narcisă. Imediat au înghețat toți trei. Buf! S-a așezat rapid un covor pufos și rece. Geamurile erau fumurii. Norii erau înghețați de frig și aveau culoarea unui ghiocel proaspăt ieșit. Florile s-au prăbușit la pământ. - C-c-c-e-e-e f-f-r-r-r- i-i-i-g-g e-e-e! - Bine, bine! Plecăm! a strigat Zambila. Buf! Toamna! Pământul era acoperit de frunze de stejar. De un copăcel, atârna o frunzuliță neajutorată. Brăduții stăteau țepeni, dar fericiți că va veni anotimpul rece, în care își vor putea arăta puterea față de copacii fără haină, înghețați de aerul rece și umed, al iernii.

134

Buf! Vara! Soarele își întindea razele calde spre pământul uscat, care abia aștepta o ploaie răcoroasă, de vară. Celor trei floricele li s-a topit borcanul și acum se aflau sub o umbreluță colorată, pe nisipul de culoarea lemnului prăfuit. Marea își întindea brațele lungi, care se izbeau de șezlongul de pe mal. Buf! S-au întors acasă! S-au întins pe iarba lor de acasă și s-au uitat spre cer. Au spus toate într-un glas: - Nicăieri nu-i mai bine ca acasă! Molnar Cezara

Un copil nervos, în Țara Hazului

A fost odată ca niciodată o țară în care toată lumea râdea. Râs în sus, râs în jos, râs peste tot! Nu teme, nu școală! Vai, ce bucurie pe ei ! Dar exista și un copil tare nervos. Nu degeaba îl chema Nervy. El era, mereu, plin de nervi. Într-o zi, veni la el un iepure galben și îi spuse : - Salut, Nervy ! Ce faci ? Nu vii în parc ? - Lasă-mă-n pace ! Iar sunt nervos ! - Da, m-am obișnuit… Fața îi era roșie ca sângele, iar în ochi îi ardea focul. Deodată auzi un mieunat. Ce să fie? O pisică turbată ? Probabil că da... - Miau ! Laptele e tot ce vreau ! urlă pisica. - Vai ! Și tu ești nervoasă ! Exact ! spuse Nervy. Pisica era albă ca laptele, ochii îi erau albaștri ca cerul după ploaie, iar coada îi era zburlită, ca și cum i-ar fi atins-o un fulger. Glasul ei se auzi din nou : - Mai mult lapte, mai mult lapte ! - Îți cumpăr eu! se oferi Nervy. Nervy făcu un pas și ameți. După încă un pas, se trezi într-o altă lume. Îi sări în față un panou pe care scria: ,,Marți e soare, miercuri e soare, joi e soare, vineri e soare, sâmbătă e soare, duminică e soare, luni e soare, marți e soare !’’. Acea lume era ciudată. Din nori cădeau acadele, din flori vântul răspândea sclipici galben ca soarele, firele de iarbă erau rotunde, iar atunci când înflorea vreun copac, cădeau fulgi de ciocolată. Apucă nervos o acadea și se gândi : ,,Iar am nimerit într-un loc vesel !’’. Apăru brusc o persoană ce nu părea a fi om. Ea a spus :

135

- Bună ! Sunt Calmus! Haide să vezi și lumea noastră! Această creatură era un iepure. Însă el avea prinsă de coadă o față zâmbitoare. Blana lui era colorată ca un curcubeu și avea ochii mari, ca bile de sticlă. - Dar tu de ce pari așa de îmbufnat ? - Sunt nervos ! Iepurașul trase de coada sa și apăru un bilețel pe care scria : Profesorul Calmus. - Ei, ce părere ai ? - În niciun caz ! Și au plecat mai departe. Nervy, cum avea șase ani, nu știa să-și lege șireturile, așa că se împiedică și căzu. El pufni și pufni, și pufni! - Lasă-mă să te ajut! Uite! Și Calmus îi legă șireturile. Merseră și merseră, până când Nervy înghiți din greșeală sclipici. Pufni, tuși, pufni și iar tuși! - Poți lua o acadea, să nu mai simți gustul sclipiciului ! Iepurașul îl tot învăța cum să se păstreze calm și cum să își rezolve problemele. Într-un târziu, îl întrebă pe iepuraș: - Știi pe unde m-aș putea întoarce acasă, Calmus ? - Prin Poarta Nervoasă. Ea e o poartă foarte, foarte nervoasă. Trebuie să o calmezi. - Cum arată această poartă ? - La prima vedere, e ca o poartă obișnuită. Dar, după ce te vede, se schimbă într-o ușă fără CLANȚĂ. E făcută din lemn și acoperită cu plante cățărătoare. - Ce-ţi face, când te vede ? - Încearcă să te atace. Oamenii, când o văd… fug. - Unde se află ? - Se află la mare depărtare de noi ! Trebuie să treci de Ciupercile Rotitoare, de Vulcanii cu Baloane, de Ceapa Plângăcioasă și de Zidul Invizibil. A doua zi, după ore de mers, au ajuns la Ciupercile Rotitoare. Unele erau cu picățele, altele cu pătrățele, altele cu dungi… Sări pe câte una, mai și căzu. Scăpă de ele și ajunse la Vulcanul cu Baloane. Deodată… buf! A explodat, răsfirând mii de baloane. A venit la el un balon galben și unul roșu, care l-au dus la Ceapa Plângăcioasă. Aceasta plângea. Nervy îți aminti că mai avea o bucată de plastelină de la prietenul său, Supărilă. Modelă o față zâmbitoare și i-o arată cepei care, imediat, zâmbi. De atunci, ea râde încontinuu și a devenit Ceapa Veselă. Nervy merse mai departe și se izbi de ceva tare, ca piatra. Îl putea pipăi, dar nu îl vedea. Era Zidul Invizibil. A încercat să-l escaladeze, dar nu a reușit. După mai multe încercări, l-a gâdilat și s-a prăbușit. UNEORI, SOLUȚIA SE AFLĂ CHIAR IN FAȚA OCHILOR TĂI ! Își continuă drumul. Intră într-o pădure deasă, unde văzu poarta neagră ca tăciunele schimbându-se într-o ușa din lemn, acoperită cu buruieni.

136

- Bună ziua, Ușă ! De ce sunteți nervosă ? Ușa se tot zbătea. Nervy rupse toate buruienile de pe ea și se făcu frumoasă. Lemnul se coloră în culorile curcubeului și apăru o clanță aurie. Nervy deschise ușa și se trezi înapoi, în lumea sa, cu o sticlă de lapte în mână. El își aminti de pisică și i-a dat să bea lapte. Nervy și-a pierdut acest nume pentru că toți prietenii lui au început să-l strige Ajutorel. Chiar și acum el ajută pe cineva. PRIMEȘTI UN BINE, DĂ-L MAI DEPARTE ! Mențiune Specială Molnar Cezara, 10 ani, clasa a IV-a, Colegiul Național „Emil Racoviță”, Cluj-Napoca, Profesor ciclul primar, Liana Pop

Iubirea de mamă

Ulița se îmbrăcase cu soare. Copilul ședea în brațele ei, cu un zâmbet pe chipul său de catifea. Se vedea că mama lui obosise, cărându-și copilul scump în brațe, dar până la urmă l-a lăsat jos, spunându-i: „Îmi pare rău!”. Atunci copilul a înțeles și a luat-o încetișor pe jos, cu piciorușele sale firave. Acum, intrau în satul de departe. Erau doar câteva căsuțe frumos aranjate și o biserică ce este sufletul acestui sat. Era într-un început de aprilie, într-o dimineață din acelea care împrejmuiesc pământul cu nimb vioriu. Primăvara pășea încetișor, în sătuc. Mama și copilul intrară în curtea bisericii și se așezară pe bancă. Copilului îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept, ca un buratic de iarbă. Mama și-a pus baticul pe cap, în semn de respect, și a intrat în biserică. Fascinată de lăcașul sfânt, mica făptură a intrat și ea acolo. Picturile de pe pereți erau vechi, dar foarte speciale. Slujba a fost de poveste. Apoi, mama și-a luat copilul de mână și s-a îndreptat spre noua lor casă din acel sat. S-au mutat aici, deoarece părinții s-au despărțit și tatăl a rămas în cealaltă locuință. Cei doi au plecat pe ulița plină de bălți. Când au ajuns, au văzut o casă minunată, cu două ferestre micuțe, o ușiță, iar grădina era plină de flori și copaci înfloriți. Copilul a pus-o pe mama sa să scrie pe perete numele lui, David, dar și pe al ei, ca să știe lumea cine stă în acest mic paradis. Când au intrat în casă, se vedeau o bucătărie mică, o masă, două scaune și un dulăpior cu multe lucruri utile.

137

Mamei i-a plăcut mult parterul. David a văzut o scară misterioasă și s-a dus să vadă unde duce. A ajuns sus și a văzut două paturi, un dulap cu haine și un covor pufos. Copilul a coborât în grabă la mama lui, dar nu a găsit-o. A început să o caute. A ieșit afară, în grădină și a văzut-o pe banca albă. S-a dus la ea cu zâmbetul pe buze, spunându-i că-i place foarte mult noua casă. După ce a mai privit o dată grădina plină de culoare, băiatul a văzut că a venit soarele și acolo. Ulița îl învățase să privească primăvara. Știa acum că primăvara este o duminică a pământului și florile pomilor sunt frumoase ca un leagăn, căzute de pe crengi, ele tot râd. Mama și-a luat copilul în brațe și împreună s-au bucurat de noul lor cămin. Primăvara a sosit și în sufletele lor era o bucurie foarte mare. Un sat, o uliță, o casă, o bancă, o mamă fericită alături de copilul său scump... Mențiune Gheorghe Anelis, 11 ani, Clasa a V-a Palatul Copiilor Pitești, jud. Argeș Profesor coordonator Simona Marineață

Unde ești, copilărie ?

Razele blânde îmi mângâie fața, încercând să mă aline, în depărtare se aud triluri de păsări care parcă mă invită să mă bucur de viață, de ce am, nu de persoanele ce lipsesc. Încerc să ignor ultimele evenimente ce se derulează chinute, în minte, fără a putea să le opresc. Câteva perle sărate se plimbă în tihnă, parcă în ciudă, pe obrajii care au fost brăzdați deja prea mult. Mă așez pe pământ, lângă crucea ce reușește să trezească în mine mai multe decât ar putea s-o facă o carte. Închid ochii și las dioxidul de carbon să iasă zgomotos, a pagubă, lăsându-mă purtată în vremuri ce par de mii de ani apuse. E duminică, am probabil șase-șapte ani, sunt încă mică, credulă și suficient de cuminte, cât să mă bucure mai mult mersul la biserică decât o păpușă sau dulciurile. Mă trezesc cu ore bune înainte de a bate clopotele în răsunătoarea lor chemare. Mă pregătesc cât pot de repede și dau buzna peste bunica ce doarme dusă. O zoresc, mințind că slujba e pe terminate, pe vremea aceea mă amuzam teribil că fraza aceasta funcționa mereu, dar acum îmi dau seama că mă credea doar pentru a-mi fi pe plac, lucru ce face să se cutremure ceva în mine.

138

Intrăm în mănăstire în același moment în care intră și preotul care probabil se obișnuise cu prezența noastră matinală. Tremur de emoție. Iau icoanele la rând, făcând mătănii și încercând să le imit pe măicuțe și pe bunica, lucru ce le amuză total. Pe parcursul Liturghiei, nu mă mișc nici un milimetru, parcă uitând cu desăvârșire să respir. Înainte de Cazanie plecăm, lucru ce mă face să plâng de mâhnire. Bunica zâmbește și îmi promite că vom veni la Vecernie, ceea ce se și întâmplă. La Vecernie, pe la jumătatea slujbei, ieșim din biserică, bunica argumentând că ar fi păcat să nu profităm de răcoarea unei zile de vară pe sfârșite. Cu picioarele goale, mă joc în iarba din jurul mânăstirii și zâmbesc zidurilor tăcute ce-mi sunt duhovnice în copilărie. Mă împiedic în timp ce fugăresc un fluture. Bunica se apropie încercând să mă împace, spunând că n-am nevoie de fluturi, deoarece eu sunt fluture în esență, asemănător cu un înger, în timp ce își așază mâna pe umărul meu. Simt atingerea de mii de ori mai puternică, senzație ce mă face să deschid ochii, rupând visul. Atingerea dispare, alte perle apar pe obraji... Drept consolare, un fluture se așază pe umăr, ca într-o mângâiere delicată. Câteva secunde mai târziu, care au părut veacuri, își ia zborul și, odată cu el, parcă trosnește ceva în mine. În momentul plecării lui, simt cum se închid și cum sunt ferecate cămăruțele destinate copilăriei. Rămas bun, bunico! Rămas bun, copilărie! Bun venit, adolescență! Mențiune Specială Anastasia Ciobanu, 14 ani, Șc. Gimn. Ferigile, Costești, jud.Vâlcea Profesor coord. Prodescu Maria Mirabela

Haosul și calmul... „Îmi venea să le fugăresc, numai ca să nu le mai văd aproape de el". Aşa începe o poveste spusă de ea, când îşi aminteşte de toate admiratoarele pe care el le avea. E la fel de geloasă şi după cincizeci de ani de căsătorie. Aşa au fost mereu, ea prea vioaie şi impulsivă, iar el, cel temperat. Haosul şi calmul, aş putea spune, atât de diferiţi şi totuşi într-o armonie perfectă, pe care nici loviturile vieţii şi nici timpul nu au distrus-o. Cum a început totul? În niciun caz cu „A fost odată ca niciodată...". De ce? Pentru că nici el şi nici ea nu proveneau din familii importante sau înstărite. Şi totuşi, iubirea nu a făcut excepţie în cazul lor. S-au cunoscut aşa cum o făceau majoritatea tinerilor din acea perioadă: la horele sau întâlnirile din sat, prin priviri furişe, care mai apoi s-au transformat în plimbări lungi, plimbări după care el întodeauna o ducea până la poarta casei.

139

Ea mereu spune că, dacă nu l-ar fi călcat de câteva ori la dans, nu s-ar mai fi îndrăgostit nebuneşte. Iar el? El o vede şi acum drept „cea mai frumoasă fată din tot satul". Astfel, fiorii unei poveşti ce părea imposibilă au prins rădacini în ciuda prejudecăţilor, greutăţilor sau vârstei. Deşi aveau doar şaisprezece şi nouăsprezece ani, au ştiut încă de la început că vor lupta pe acelaşi front al vieţii. Şi aşa, timpul a trecut, iar sentimentul sincer de iubire a rămas la fel de puternic, ca în prima zi. Previzibil sau nu, părinţii ei nu au fost de acord, îşi doreau o viaţă mai bună, pentru fiica lor, decât cea pe care el i-o putea oferi. Nu au renunţat. Au continuat să se iubească. Ce nu ştia însă niciunul era că, la scurt timp, el avea să plece pentru a începe munca la mai bine de trei sute de kilometri de ea, având şanse atât de mici de a se reîntâlni... Frică. Agonie. Furie. Acestea sunt doar câteva dintre sentimentele celor doi. El, învăţat de mic cu suferinţa şi munca, părea să se resemneze în faţa sorţii. Ea, copleşită de durere, ar fi dat orice ca destinul să fie altul. Părea că lumea întreagă s-a pus în faţa lor. Părinţii, vecinii, poate chiar şi ei se vedeau deja despărţiţi. După doar câteva luni, momentul rupturii a venit. I-a dăruit însă un ceas la plecare. De ce tocmai un ceas? Acest secret îl ştiu doar ei şi mi-a plăcut întodeauna aura de mister pe care o lasă poveştii, prin acest detaliu. Acum, doar nu credeţi că povestea se încheie aici. Spre surprinderea tuturor, la nici un an de când plecase, s-a întors şi a furat-o. Fără să le spună un cuvânt parinţilor sau altcuiva. Au fugit împreună, fără să se uite o clipă înapoi şi ar mai face-o de o mie de ori, dacă ar fi cazul, aşa cum ei înşişi afirmă. Rămaşi pe cont propriu, au început să muncească pe unde găseau. Nu a fost un drum deloc uşor, dar nu au regretat niciun moment, fusese singura soluţie. Şi-au construit propriul palat de la zero şi nu, nu din marmură, ci din respect, iubire, devotament şi înţelegere. El s-a purtat întodeauna ca un domn cu ea şi, deşi la acea vreme, bărbatul constituia imaginea autorităţii absolute, n-a atins-o nici măcar cu un pai. Cât despre ea, fâşneaţă ca o adolescentă, l-a sprijinit întodeauna, fără să îl critice. Au îndurat împreună lipsa banilor, atunci când unul dintre cei doi se îmbolnăvea, celălalt fiind nevoit să îşi sacrifice mâncarea. Cu trecerea timpului, au apărut şi cei doi copii, pe care i-au educat şi crescut aşa cum au putut mai bine. Idealul de iubire s-a transformat uşor, uşor, în cel de familie. Au ajuns şi bunici şi, deocamdată, se descurcă de minune şi la capitolul ăsta. Ai zice că au fugit dintr-o poveste, pentru a le da lecţii şi altor bunici. E drept, uneori se mai şi contrazic, dar nu i-am văzut niciodată certându-se. Nu de mult, în ultima mea vizită pe la ei, cel mai probabil pe la patru dimineaţa, cand stăteam la poveşti, el mi-a spus: „Poate că uneori greşeşte, dar e lumina mea, nu o pot contrazice.”Ce am învăţat de la ei? Cum să te indrăgosteşti la 16 ani şi să nu dai niciodată înapoi. Cum să nu pleci niciodată, oricât de greu ţi-ar fi. Cum să nu adormi seara, până nu se întoarce de la serviciu. Cum să te trezeşti devreme, zilnic,

140

ca să îi faci un sendviş pentru o altă zi grea şi să pregăteşti copii, pentru şcoală. Ce n-am învăţat de la ei? Ce faci dacă nu te îndrăgosteşti la 16 ani şi nu faci prima iubire să dureze. P.S. : Ceasul menţionat mai sus e încă aşezat pe pervaz, ca o medalie câştigată împreună. Mențiune Lăpădatu Maria-Raluca, 15 ani, clasa a IX-a , Col. Național „Gib Mihăescu” Drăgășani, jud. Vâlcea Profesor - Drăgușin Alina-Mihael

141

„Zâmbet de copil în zbor de fluturi” - Creativitate și talent Claudia Elena Peter Creativitatea este măsură a inteligenței, dezvoltarea spirituală și intelectuală se dovedește a fi mai eficientă și mai consistentă, odată cu stăpânirea lumii prin desen și pictură. Copilul își exprimă stări, sentimente, lucrurile importante pentru el, chiar și de la o vârstă fragedă, când nu are limbajul cuvintelor pe deplin dezvoltat, iar imaginile sunt metodele preferate de a se exterioriza. Desenele copiilor spun povestea fascinantă a lumii lor interioare, așa cum le pot ei exprima, prin elementele de limbaj plastic. Concursul Asociației „Cartea, Izvor de Cultură” se dorește o modalitate de exprimare tocmai a talentului copiilor în artele vizuale. Titlul concursului s-a dovedit generos din punct de vedere al temei propuse, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ca o metaforă pentru descoperirea prin artă a lumii copilăriei. A treia ediție națională aduce un număr record de participanți, 900 de elevi din întreaga țară, cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani, de la grădiniță la liceu, din mediul urban la cel rural, de la școli de masă la licee vocaționale, din aproape toate județele țării. Membrii juriului au descoperit cu bucurie inepuizabila imaginație a micilor și marilor artiști, care au dat curs invitației noastre și ne-au încântat cu opere sincere, de o valoare reală. Tehnicile abordate au fost multiple, fără să fi existat vreun criteriu în ce privește modalitatea de realizare a lucrărilor, creativitatea elevilor a înflorit prin diversitatea tehnicilor, pictură pe foaie, carton, pânză, sticlă, lucrări de grafică în creion, colaje cu elemente naturale, hârtie, plastilină, mici sculpturi din lemn, lucrări de artă decorativă și textilă, fotografie. Toate au fost descoperite ca pe cadouri magice de membrii juriului și analizate cu atenție, apoi notate de fiecare jurat. O muncă grea, căci din multele lucrări frumoase primite am fost nevoiți să alegem pe cele pe care le-am considerat speciale, cele care întruneau criteriile obiective ale baremului de notare, modalitatea de realizare, originalitate, creativitate. Premiile au fost generoase, la categoria plastică s-au acordat 184 de premii, însemnând Premii speciale, cea mai înaltă distincție a concursului, apoi Premii I, II, III și două categorii de mențiuni, Mențiune Specială și Mențiune. De asemenea, orice elev participant la concurs a fost recompensat cu diplome de participare, iar profesorii coordonatori au primit adeverință, însumând un număr impresionant de 273 de cadre didactice care și-au supravegheat talentații elevi pe parcursul realizării lucrărilor participante. Este notabil acest efort comun de a colabora, parteneriatul profesor-elev s-a desăvârșit

142

în lucrările trimise, multe dintre ele, oglindind și efortul cadrului, care a supravegheat și a fost măsura valorii actului creativ. Am descoperit profesori dedicați atât pe segmentul educației plastice predate la gimnaziu și liceu, cât și artei vizuale de la grădiniță și învățământul primar. Deseori, această materie, în cadrul școlii, are un rol ușor inferior, nefiind una dintre materiile importante necesare pentru examenele naționale, dar deosebit de importantă din punct de vedere al impactului emoțional asupra copilului. Elevul talentat la desen are o stimă crescută pentru abilitatea sa, este îndemânatic, sensibil și posedă o inteligență vie, o intuiție deosebită. De asemenea, el este considerat special, admirat și evidențiat. Iar prestigiul instituțiilor școlare crește odată cu organizarea expozițiilor cu lucrările elevilor, ele vor decora și înfrumuseța orice spațiu. Participarea la concursurile de pictură sunt o modalitate de evaluare a calității creațiilor plastice, deseori ele sunt încununate cu diplome, premii, expoziții cu care toți participanții se mândresc, profesorii, elevii, părinții, conducerea școlii, organizatorii. În cadrul festivităților de premiere, Asociația, „Cartea, Izvor de Cultură” a oferit câștigătorilor, pe lângă diplome specifice categoriei câștigătoare și premii constând în cărți de artă, literatură, revistele și antologiile publicare sub egida organizatorilor. În cadrul celor două festivități de premiere, organizare în Tabăra Căsoaia, Casa Verde, Arăneag, județul Arad în data 15.06.19 pentru elevii din zona Târnova-Arad, și 29.06.19 pentru elevii din toată țara, s-au organizat și expoziții cu cele mai frumoase lucrări. Cei prezenți la evenimente au putut să admire frumoasele desene și picturi, atât de diverse și originale, având ca temă frumosul imbold al titlului concursului, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Am regăsit atât copii, cât și fluturi, zâmbete, portrete foarte bine realizate, deși participanții sunt foarte tineri și majoritatea nu proveneau din instituții speciale pentru studiul artelor, precum licee de artă sau palatele copiilor. Bucuria juriului a fost să descopere calitatea actului artistic, tehnicile diverse, pictură, pastel, creioane colorate, acuarelă, pictură pe sticlă, creion grafic, colaje, fotografie. Copiii care zâmbeau cu fluturii roind în jurul lor, sunt autoportrete ale sufletelor artiștilor, care ne-au dăruit o parte a minunii creațiilor lor. Au stăpânit lumea imaginației prin reprezentări vizuale de cel mai înalt nivel. Sperăm ca mulți dintre elevii participanți o să-și găsească un drum propriu în domeniul artelor plastice, iar peste câțiva ani, numele lor să însemne ceva în arta contemporană. În numele juriului, Mariana Jurj, Adrian Peter, Ovidiu Cosac și subsemnata, vă mulțumesc tineri creatori de frumos, pentru participare, profesorilor voștri dedicați, Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”, în special, echipei proiectului că au făcut posibil acest concurs și o să las imaginile să vorbească de la sine, o parte a lucrărilor premiante în cadrul concursului „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. CEP

143

144

145

146

147

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

„Antologia tinerelor talente” face parte din Proiectul - „Tinere talente întipărite pe filă de carte - Arad, 2019”, proiect cofinanțat de Consiliul Județean Arad & Centrul Cultural Județean Arad. 1. CONSILIUL JUDEȚEAN ARAD Arad, str.Corneliu Coposu, nr.22, tel: 0357 731 100, e-mail:consiliu@cjarad.ro 2. CENTRUL CULTURAL JUDEȚEAN ARAD Arad, str:George Barițiu, nr. 16, tel: 0357 405 386, e-mail:centrulculturalarad@ccja.ro

3. PRIMĂRIA ȘI CONSILUL LOCAL TÂRNOVA, JUD.ARAD; Târnova, str.Principală, nr.734, tel/fax:0257 370 101, e-mail:contact@tirnova.ro

4. POPASUL TURISTIC ,,VALEA ARINILOR”; Arăneag, jud. Arad, nr. 375, tel:0757640496, e-mail:gh.calb@yahoo.com

5. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD Arad , str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699. Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit, financiar, consultanță în domeniul fiscal, membri în C.E.C.C.A.R. 6. S.C.VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, cod postal:405100, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida ; “Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă.

148

7. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6,cod postal: 400254,,Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro , www.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic. Distribuie produse aparținând grupului, WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate. Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie. Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică .La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie.În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

8. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj, Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și aggregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale șicivile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren. Lucrări de construcții civile și industriale;fundații, structură beton,finisaje, instalații sanitare, electrice și termice...Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj.

149

9. S.C.AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501 , e-mail:agroliv@yahoo.com Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mașini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare; lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul.

10. S.C. CENTER POINT EXIM S.R.L. TURDA Turda, str. Aviatorilor, nr 10/A. Punct de lucru: Turda, str. 22 Decembrie 1989, nr. 64, tel/fax:0264 316 639, 0744 585 867 , e-mail: centerpointmm@yahoo.com Firmă specializată în comercializarea produselor din lemn; paleți și ambalaje diverse din lemn, elemente prelucrate din lemn, diverse produse din lemn la comandă, unde raportul calitate/preț este prioritar. 11. S.C. HTI INTERNATIONAL ROMÂNIA S.R.L. BRAȘOV; Sediu Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281,Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283,Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău : Str. Narciselor, nr.5A,cod poștal 600308,Tel:+40 234 555 002 , Fax: +40334 405 197, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 ,Tel: +40 341 425 197 , Fax: +40341 425194, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Cluj: Str.Libertatii nr 7-15, Apahida,jud. Cluj, Tel: +40 0264 232 797 , Fax: +40 0264 232 797e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil:0754 087 388, 0746 297022 ,www.hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industrial și rezidenţiale. 12. EDITURA EIKON BUCUREȘTI; Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e- mail:valentin.ajder@gmail.com S.C. EIKON BOOKSTAGE S.R.L.; Contact : Str. Smochinului nr. 8, sector 1, București, România Redacţia: tel: 021 348 14 74 , mobil: 0728084802, 0733131145, e-mail: contact@edituraeikon.ro, Distribution: tel./fax: +4021 348 14 74, mobile: +40733131145, e-mail: difuzare@edituraeikon.ro

150

ISSUU: https://issuu.com/stelupop/docs/ anto_1-bt-_final_1-_03_12_18 151

152