Revista AC nr.7/2019 - revistă trimestrială de informare și promovare a culturii by STelu Pop

Revista

Revistă trimestrială de informare și promovare a culturii, Nr. 7 / 2019

Revista Fondator & redactor șef: STelu Pop Editor coordonator: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Claudia Elena Peter Redactor: Jessica Pîncotan, Silvia Bodea Sălăjan, Pr. Giani Achim Editor & tehnoredactare: STelu Pop Corectura & revizuirea textelor: Anica Andrei-Fraschini, Mihai Cotea Ilustrații & prelucrare: STelu Pop, Cristian Tömlö Sursă ilustrații: Google, Wikipedia, Valeriu DG Barbu, Pr. Giani Achim, Elena Olaru, Jessica Pîncotan Lucrări autor: Lucrări premiate la Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019, Dorin Macovei, Vlad Țupa, Coperta 1- 4: STelu Pop & Cristian Tömlö după lucrările Lilioarei Macovei Colaboratori nr.7/2019:

Carmen Georgeta Popescu Petre Ioan Crețu Aurora Luchian Flori Cristea Mădălina Bărbulescu Valeriu DG Barbu Aurelia Buzoiu Adrian Grauenfels Elena Olaru Dorin Macovei Vlad Țupa Nadia Linul Urian Gheorghe Sinescu Raluca Macovei Maria Pădurean Pop

Notă: Autorii tuturor articolelor și creațiilor literare, publicate în Revista AC, își asumă integral răspunderea pentru conținutul materialelor pe care le semnează, precum și pentru sursa ilustrațiilor. 2

Cuprins 1. Editorial: - Iubim timpul la început de an - Mihai Cotea___________________________________________________ pag. 6 2. Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”: - Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020 - ANUNȚUL & REGULAMENTUL CONCURSULUI- Constantin Popuța________________pag. 7 3. Oameni care au făurit istoria: - Un simbol al culturii românești- Dimitrie Cantemir - Lilioara Macovei______________________pag. 10 - Elena Văcărescu- personalitatea care onorează două culturi - Lilioara Macovei___________ pag. 12 - Hariclea Hartulari-Darclée- soprana lumii - Lilioara Macovei_______________________________pag. 15 - Fascinanta personalitate a aristocrației românești- Martha Bibescu - Lilioara Macovei___pag. 17 - Ștefan Procopiu- deschizător de drumuri în fizică - Lilioara Macovei_______________________ pag. 20 4. In memoriam: - Any Tudoran_____________________________________________________________________________________pag. 22 - dincolo de un alt cer și o altă lume_____________________________________________ pag. 22 - tineri și stupid de frumoși______________________________________________________ pag. 23 - te-am ucis de o mie de ori______________________________________________________ pag. 23 - îngerii pictau cu penele noastre cerul_________________________________________ pag. 24 - maidanul cu păpădii____________________________________________________________ pag. 24 5. Cartea, izvor de cultură: - Batthyaneum - templul cărții din vechiul Apulum- Mihai Cotea______________________________pag. 26 6. Orizonturi temporale: - Daimonion și cunoașterea luciferică - Mihai Cotea ___________________________________________pag. 28 7. Viziuni: - Viziuni- Jessica Pîncotan________________________________________________________________________pag. 31 8. Bozon: - Alegerile- Anica Andrei-Fraschini_____________________________________________________________ pag. 34 9. Creații spre universalitate- Autorii- Membrii ai Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor: - Autorii_______________________________________________________________________________________________pag. 36 - Carmen Georgeta Popescu: - Tunelul timpului________________________________________________________________________________ pag. 37 - Inseparabili_____________________________________________________________________________________ pag. 37 - Dincolo de nori__________________________________________________________________________________pag. 38 - Amar(a) - fragment de roman__________________________________________________________________pag. 38 - Petre Ioan Crețu: - Poem de intenție (precuvântare)_______________________________________________________________pag. 43 - Roata din suflet_________________________________________________________________________________ pag. 44 - Recviem pentru o roată_________________________________________________________________________pag. 45 - Flori Cristea: - Simbioză_________________________________________________________________________________________pag. 46 - Căutare_________________________________________________________________________________________ pag. 46 3

- Mădălina Bărbulescu: - RĂZVRĂTIREA CERBERILOR___________________________________________________________________ pag. 47 - SĂ NU LAȘI PIRAMIDELE SĂ PLÂNGĂ_________________________________________________________ pag. 47 - MIREASA FREUDIANĂ_________________________________________________________________________ pag. 47 - DELIR SICOFANT_______________________________________________________________________________ pag. 48 - LUMINA MEA____________________________________________________________________________________pag. 48 - HAOS PRIMORDIAL_____________________________________________________________________________ pag. 48 - Aurora Luchian: - Mi-a furat iarna candoarea____________________________________________________________________ pag. 49 - Vântul, pe bucăți, m-adună_____________________________________________________________________pag. 49 - Anica Andrei-Fraschini: - Mașina- fragment de roman____________________________________________________________________pag. 50 - treisprezece la sută_____________________________________________________________________________ pag. 53 - nuferi desenați__________________________________________________________________________________ pag. 54 - Mihai Cotea: - Vrăjitorul din Malloz____________________________________________________________________________pag. 55 - Origo-i doar alb_________________________________________________________________________________ pag. 55 - Pâinea porumbeilor e un vis lucid_____________________________________________________________ pag. 56 - Le pain des colombes est un rêve lucide_______________________________________________________ pag. 56 - La capătul șoaptelor____________________________________________________________________________pag. 57 - Raluca Macovei: - Dacă ar ploua litere_____________________________________________________________________________pag. 59 - Să-i crească rădăcini____________________________________________________________________________pag. 59 - Respirație mută_________________________________________________________________________________ pag. 59 - Poem cu amprente renascentiste_______________________________________________________________pag. 60 - Inscripție pe marmura clipei___________________________________________________________________ pag. 60 - Văpăi nestinse ale trecutului___________________________________________________________________ pag. 61 - Aripi împletite cu primăvară__________________________________________________________________ pag. 61 - Zbor teluric_____________________________________________________________________________________ pag. 62 - Nadia Linul Urian: - Lidia_____________________________________________________________________________________________ pag. 63 - Accidentul_______________________________________________________________________________________ pag. 64 - Înțelepciunea domnitorului____________________________________________________________________ pag. 66 - Gheorghe Sinescu: - Mama mea______________________________________________________________________________________ pag. 68 - Covorul timpului________________________________________________________________________________ pag. 68 - În vizită la copilărie_____________________________________________________________________________pag. 69 - Speranță_________________________________________________________________________________________pag. 69 - Mama natură____________________________________________________________________________________pag. 69 - Iarnă_____________________________________________________________________________________________pag. 70 - Doruri autumnale_______________________________________________________________________________pag. 70 - Îngerul nopții____________________________________________________________________________________pag. 70 - Ziua recoltei____________________________________________________________________________________ pag. 71 - La braț cu toamna______________________________________________________________________________ pag. 71 - Octombrie_______________________________________________________________________________________ pag. 72 - Noapte de vise___________________________________________________________________________________pag. 72 - Dans stelar______________________________________________________________________________________ pag. 72 - Inimi calde_______________________________________________________________________________________pag. 73 - Nocturnă________________________________________________________________________________________ pag. 73 - Seară oltenească________________________________________________________________________________pag. 73 - Lilioara Macovei: - Prima zi după 15________________________________________________________________________________pag. 74 - Răzvrătire și nu prea____________________________________________________________________________pag. 75 - Trei destine______________________________________________________________________________________pag. 76 4

- O altă miercuri__________________________________________________________________________________pag. 79 - Într-o noapte cam perversă_____________________________________________________________________pag.79 - 22________________________________________________________________________________________________pag. 80 - Claudia Elena Peter: - Povestea celor șapte frați - fragment de roman______________________________________________ pag. 81 - Cele șapte nume - fragment de roman_________________________________________________________pag. 84 10. Scriitori români din diaspora: - De departe, viața merge înainte - Foileton- Anica Andrei-Fraschini & Aurelia Buzoiu______pag. 87 - Valeriu DG Barbu & Cenaclul de la Roma_____________________________________________________ pag. 89 11. Pagina artelor plastice: - Dorin Macovei - un artist binecuvântat____________________________________________________ pag. 94 12. Debut în lumea AC: - Vlad Țupa - artistul benzilor desenate_____________________________________________________ pag. 98 - Elena Olaru - printre cuvinte și pixeli _____________________________________________________ pag.101 - Odă poeților ambulanți________________________________________________________pag. 102 - E luna mai și eu port ghete____________________________________________________ pag. 102 - Anotimpul perfect al nostalgiei________________________________________________pag. 103 - It’s Complicated________________________________________________________________ pag. 104 - Evadare_________________________________________________________________________pag. 104 - Eu vreau o casă în munți cu el_________________________________________________pag. 104 - nu ești nebună__________________________________________________________________pag. 105 - Eu doar scriu___________________________________________________________________ pag. 106 - Iulie, 39°C, să aștept?__________________________________________________________ pag. 106 - Cuvinte și pixeli_________________________________________________________________pag. 106 - Happy New Year________________________________________________________________pag. 107 13. Semnal Editorial: - Revista Itaca - Dublin, Irlanda________________________________________________________________pag. 108 - Revista Nautilus - Israel_______________________________________________________________________pag. 108 - Pe urmele lui Victor Brauner - Adrian Grauenfels___________________________________________ pag. 109 14. Zestrea strămoșească- „Tradiții și spiritualitate”- Colecția AC-2019: - Crucea Highișului - Pr. Giani Achim___________________________________________________________pag. 111 - Antologia „Tradiții și spiritualitate”- Colecția AC-2019: ____________________________________ pag. 112 - Cânepa - Nadia Linul Urian, județul Bistrița-Năsăud___________________________pag. 113 - S-au pus stativele - Lilioara Macovei, județul Botoșani_________________________ pag. 116 - Obiceiuri de la noi - Sărbătorile de iarnă la Caraiman- județul Botoșani Lilioara Macovei__________________________________________________________________ pag. 117 - Începutul de post- Slobozitu corinzilor - Maria Pădurean Pop, județul Sălaj__ pag.122 - Nunta în satul Răstolțul-Deșert - Silvia Bodea Sălăjan, județul Sălaj___________pag.124 15. Parteneri & Sponsori & Colaboratori:_____________________________________________________pag.127

Tipografie și producție publicitară : Alexia Print Str. George Coșbuc nr. 6, Sibiu 550013, România, e-mail: office@aprint.ro , telefon: +4 0269 244 167, +4 0757 277 887 Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862 5

Editorial Iubim timpul la început de an

Pe puntea dintre ani, unii oameni au un obicei pe care-l țin cu sfințenie: își acordă timp. Ne creăm proiecții, rezoluții, revoluții, zâmbim mai mult, iertăm, apoi ne întoarcem la uitarea noastră cea de toate zilele. Din când în când, mai sughițăm câte-un plan digerat incomplet, îl luăm în brațe, îi netezim asperitățile și îi spunem: te va chema Început. De douăzeci de ori început și o clipă de sfârșit. Proporții exacte. Iubim timpul la început de an. Anul acesta înseamnă un nou început și pentru asociația noastră și-mi place să cred că acest nou început va fi creionat sub zodia lucidității și a trezirii din vis, undeva, în Grădina Șanselor. În ceea ce privește revista „AC”, aceasta debutează în 2020 cu un număr eclectic, viu colorat. Vom lua, din nou, cultura în brațe, ne vom aminti de valori pe care le-am pierdut ori pe care n-am știut să le zărim la timp, păstrându-ne privirea înainte, neuitând că fără lujeri nu exista Întregul, pregătind o nouă ediție a concursului „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, a patra. Regulamentul din acest an este disponibil și poate fi consultat în paginile următoare. Penița merge mai departe și atâta timp cât vom avea scrisul, poate vom fi lăsat o urmă de trecere în Grădina Domnului. Unii au scrisul ca mod de respirație... alții îl expiră ca pe cel mai firesc lucru din lume. Creații spre Universalitate... citim, citim, apoi stăm un bob zăbavă la poză. Forma, culoarea și arta (mereu arta) ating marele fond. E bine să filosofezi, avem timp. Și timpul... acum, îmi pare că seamănă a virgulă. Da, timpul ne-a mai acordat o șansă, un an proaspăt, dragi cititori! Să citim. Să trăim. Să dansăm în viu. De departe, viața merge înainte...

Mihai Cotea Manager de proiect „Revista AC”

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”

În numele Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”, îmi exprim gratitudinea și mulțumirile tuturor membrilor asociației, partenerilor și sponsorilor noștri care au contribuit la realizarea actelor culturale ce vin să îmbogățească patrimoniul cultural român. Închidem o primă filă de carte, când, vreme de doi ani am realizat lucruri frumoase, cunoscute pe întreg arealul țării, până dincolo de hotare, am adus bucurie, zâmbet și zbor în sufletele micilor creatori de frumos, alături de dascălii lor coordonatori, am întipărit pe filă de CARTE creații ale tinerilor talentați, am dăruit la evenimentele la care am participat reviste și cărți editate și tipărite de asociație, am participat la activități dedicate copiilor, tradiției și obiceiurilor românești, toate acestea pornind de la un numitor comun, acela de-a promova și susține cultura- acesta fiind rostul și sensul apariției asociației noastre. Cu anul 2020, deschidem o altă filă de carte, sub noi auspicii, într-o formulă nouă, la un alt sediu, îmbogățindu-ne pagina colaboratorilor, partenerilor și sponsorilor noștri cu noi membri, din dorința de a realiza noi proiecte care să ilustreze și să definească scopul propus- Promovarea talentului, a tinerilor creatori de frumos, promovarea scrisului tipărit - a cărții tipărite, promovarea culturii. Deschidem seria proiectelor culturale din anul 2020, prezentându-vă „Cartea de vizită” a Asociației „Cartea, izvor de cultură”, care ocupă un loc de frunte în cadrul proiectelor și activităților noastre, un proiect care a stat la temelia ființării asociației, a prins contur și culoare prin unicitate, diversitate, și poartă un nume bine definit - Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020. Dăm START concursului de creație artistică destinat copiilor, care, alături de dascălii lor coordonatori, vor putea să-și etaleze talentul lor creator pe scena acestui concurs de anvergură națională, prezentându-vă Anunțul și Regulamentul concursului:

ANUNȚ!!! Asociația culturală, ,,Cartea, izvor de cultură”, în parteneriat cu Palatul Copiilor Cluj & Clubul Copiilor din Turda și Asociația Centrul Comunitar Fabrica de timp liber din Turda, județul Cluj, organizează, în perioada 01 02 2020 - 30 06 2020, Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, concurs destinat copiilor. Proiectul- Concurs național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, se va desfășura după următorul calendar al activităților: 1.01 02 2020-14 03 2020 - Perioada de pregătire, implementare și promovare a proiectului; 2.15 03 2020 - 30 04 2020 - Perioada de trimitere a lucrărilor; concurenții vor expedia creațiile artistice, conform regulamentului concursului; 3. 01 05 2020 - 15 05 2020 - Perioada jurizării lucrărilor literare și plastice; 4. 16 05 2020- 20 05 2020 - Desemnarea premianților; Premiile constau în: diplomă; carte; lucrare plastică; publicare în Revista AC, revista asociației, de informare și promovare a culturii; publicare de carte- antologia concursului, organizare de expoziții și prezentări de carte, în cadrul activităților asociației; tabere de creație artistică etc; atestate pentru personalul educațional participant, necesare dosarului personal; publicarea se va face online și pe suport de hârtie. Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, va fi promovat prin internet; pe site-urile asociației, pe Youtube, Google, WordPress, Facebook , prin materiale promoționale ( afișe, pliante, flyere etc.) 5. 21 05 2020 - 31 05 2020 - Perioada anunțării câștigătorilor concursului și lansarea invitațiilor de participare la Festivitatea de premiere; prin e-mail sau telefonic. 7

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” 6. 01 06 2020 - Festivitatea de premiere a Concursului național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi” 7. 02 06 2020 - 30 06 2020 - Prezentarea de ansamblu a desfășurării Concursului național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, pe suport electronic. Componența Juriului: Președintele Juriului: D-l STelu Pop Membrii juriului - secțiunea creație literară: D-l Valeriu DG Barbu, scriitor - Roma, Italia; D-na Lilioara Macovei, scriitor& artist plastic& redactor revistă - Bacău; D-na Diana M. Mănescu, profesor & traducător & scriitor - Olanda; D-na Carmen Georgeta Popescu, scriitor membru USR - Târgoviște, Dâmbovița; D-l Mihai Cotea, scriitor & traducător & redactor revistă - Sibiu; D-na Leontina Copaciu, profesor, Palatul Copiilor Cluj Napoca; D-na Simona Șandor , profesor, Clubul Copiilor Câmpia Turzii, Cluj; Membrii juriului - secțiunea creație plastică: D-na Claudia Peter, artist plastic & profesor de educație plastică & scriitor - Oradea, Bihor; D-l Adrian Peter, artist plastic - Oradea, Bihor; D-l Ovidiu Cosac, regizor & artist artă fotografică - Turda, Cluj; D-na Corina Rus, profesor, Clubul Copiilor Turda, Cluj; D-l Adrian Țop, profesor, Clubul Copiilor Turda, Cluj.

REGULAMENTUL CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAȚIE ARTISTICĂ ,,ZÂMBET DE COPIL ÎN ZBOR DE FLUTURI”, ediția a IV-a, 2020 Concursul național de creație artistică, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, se va desfășura în perioada: 01 02 2020 – 30 06 2020; Concursul este structurat pe două secțiuni: literară și plastică, corespunzător următoarelor categorii de vârstă: 1. până la 6 ani -creație literară și creație plastică 2. 7- 10 ani -creație literară și creație plastică 3. 11-14 ani -creație literară și creație plastică 4. 15-18 ani -creație literară și creație plastică I. În categoria creațiilor literare, pot fi înscrise lucrări aparținând celor trei genuri literare: liric, epic și dramatic; • Poezie (Odă, Imn, Elegie, Meditație, Pastel, Satiră, Haiku, Doină, Cântec...) • Proză (Nuvelă, Schiță, Roman - fragment, Basm, Legendă...) • Eseu • Piesă de teatru scurt * Lucrările literare, redactate cu diacritice, în format CAMBRIA, la 1,15 rânduri și corp de literă 12, o singură lucrare pe maxim trei pagini format A4, pentru fiecare concurent, vor fi transmise în perioada 15 03 2020 – 30 04 2020, online, pe adresa de e-mail: stelu_p@yahoo.com sau constantin.poputa@carteaizvordecultura.ro Nu se acceptă lucrări realizate prin Copy-Paste, iar dacă se folosește o sursă de inspirație, aceasta trebuie menționată! ** Lucrările care conțin erori gramaticale grave, NU vor fi înscrise în concurs! ***LUCRĂRILE LITERARE SE TRIMIT ONLINE!!! II. În categoria creațiilor plastice (desen, grafică, pictură, realizate prin orice gen de tehnici, pe format A4 – A3) se va trimite o singură lucrare de participant. În categoria creațiilor plastice, pot fi înscrise: 8

Pagina Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură” • Desene • Grafică • Picturi pe carton, pânză, sticlă, lemn... • Sculptură miniaturală • Lucru manual popular • Colaje • Origami • Fotografie alb negru, color * NU se acceptă reproduceri ale unor imagini listate de pe internet. * Fiecare profesor coordonator poate să înscrie în concurs maxim 10 lucrări plastice. *Lucrările plastice vor fi expediate în perioada 15 03 2020 – 30 04 2020, prin Poșta Română, Curierat sau personal, pe adresa: CLUBUL COPIILOR TURDA, str. Dr. Ioan Rațiu, nr. 23, Turda, județul Cluj, telefon:0264 311 536, e-mail: clubturda@gmail.com cu mențiunea: CONCURS NAȚIONAL ,,ZÂMBET DE COPIL ÎN ZBOR DE FLUTURI”, 2020. Persoane de contact: - Cristian Farcaș, tel: 0757 088 201(secretar proiect) - Letiția Cioban, tel: 0757 999 257 *Tema lucărilor este una liber aleasă. ** Toate lucrările trebuie să poarte un titlu. ***Toate lucrările vor conține obligatoriu următoarele date: • Nume și prenume participant • Vârsta • Unitatea educațională, clasa/grupa, Profesor, Educator... • Adresa unității educaționale sau a profesorului coordonator • Număr de telefon al unității educaționale sau al profesorului coordonator • Adresa de e-mail a cadrului coordonator • Dacă participantul nu aparține unei unități educaționale, va indica date de contact, respectiv, nr. de telefon, adresă de e-mail * La lucrările plastice, aceste date vor fi evidențiate pe verso, prin etichetă atașată lucrării. * Lucrările care nu vor respecta această cerință, nu vor fi înscrise în concurs! *La lucrările literare, datele se vor menționa la finalul lucrării, în colțul dreapta jos. * Cadrele didactice, care înscriu mai mulți copii în concurs, vor trimite un tabel nominal cu participanții, conform cu cel din anexă, pentru fiecare secțiune de creație în parte. ***Fiecare participant, prin înscrierea lucrării în concurs, își dă Acordul pentru dreptul de publicare și expunere, precum și pentru prelucrarea datelor personale, conform normativelor europene, în vigoare(679/2016), pentru evidențierea participării la acest concurs. *Lucrările înscrise la Concurs nu se vor restitui participanților, ele intrând în Fondul Cultural al Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”, urmând să facă parte din viitoarele proiecte ale Asociației. *Lucrările care nu vor respecta toate cerințele regulamentului, NU vor fi înscrise în concurs. La jurizarea lucrărilor se va ține cont de: originalitate, mesaj, complexitate, talent, impresie artistică. Jurizarea va avea loc în perioada: 01.05.2020 - 20.05.2020, iar câștigătorii desemnați vor fi recompensați cu: diplome, cărți, reviste, lucrări plastice, publicare în reviste și cărți, organizarea de expoziții și prezentări de carte, în cadrul proiectelor Asociației, tabere de creație artistică, promovare pe internet. *Festivitatea de atribuire a premiilor va avea loc în data de 01. 06. 2020, ora 12; Locația: CENTRUL COMUNITAR FABRICA DE TIMP LIBER, TURDA, județul Cluj, P-ța Romană, nr. 17 Persoane de contact: - Dragoș Pleșa, tel: 0756 415 620 ,(secretar proiect) - Constantin Popuța, tel: 0740 641 516,(manager proiect) ***Informații suplimentare pe e-mail: stelu_p@yahoo.com, tel: 0740 641 516, 0741 700 096. Echipa Proiectului, condusă de managerul de proiect, Constantin Popuța (STelu Pop), vă urează: MULT SUCCES!

Constantin Popuța (STelu Pop) președinte asociație

Oameni care au făurit istoria

Un simbol al culturii românești Dimitrie Cantemir Lilioara Macovei (1673 – 1723) Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni, din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir, din judeţul Vaslui, ca fiu al domnului moldovean Constantin Cantemir, şi al Anei Bantaș, descendenta unei familii de boiernaşi, la origine negustori din Lăpuşna, femeie distinsă și cultă, nepoata doamnei Anastasia, soția Ducăi-vodă . Domnitorul Constantin Cantemir, din dorința de a avea copii instruiți (Antioh și Dimitrie), știutori de carte multă, a invitat acasă dascăli cu studii în țară și străinătate, pentru a le insufla dragostea de a studia și a fi cineva în viață. Printre aceștia, se număra și călugărul grec, Ieremia Cacavelas, un cunoscut teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la renumitele universităţi din Leipzig şi Viena și care îi frecventa casa lui Constantin Cantemir, în scopul mai sus amintit. La 15 ani, Dimitrie Cantemir a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, fratele său, devenit ulterior domn al Moldovei, dar, înainte de asta, căpătase cunoștințe greu de egalat de altcineva de vârsta lui. Studiase câteva limbi străine (slavă, latină, greacă), avea instruire serioasă în privința cititului, scrierii și socotitului, stăpânea cunoștințe despre religia creștin-ortodoxă și teologie. Cât a stat în Constantinopol ,,intră în contact cu literaturile clasice și cu filozofia neoaristotelică, fapt ce a contribuit în mod substanțial la orientarea spiritului său spre preocupările științifice. De asemenea, paralel cu aprofundarea cunoștințelor de greacă, latină și slavonă, tânărul principe învață limbile turcă, arabă și persană și se adâncește în studiul istoriei, folclorului și muzicii turcești, devenind primul nostru orientalist. " Evenimentele istorice din vremea aceea, dominată de o intensă efervescență spirituală, în care tatăl și fratele său sunt implicați, îl determină pe Dimitrie Cantemir să scrie șase cărți. „Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (Imaginea științei sacre cu neputință de zugrăvit), apoi „Compendi olum universae logices institutionis” (Compendiu despre sistemul logicei generale), „Ioannis Baptistae van Helmont”, „Physices universalis doctrina” (Învățătura generală despre fizică a lui I. B. van Helmont), „Tarifu ilmi musiki ala vegni maksus” (Explicarea muzicii teoretice pe scurt) și „Istoria ieroglifică“ scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705) și care este considerată prima încercare de roman politic-social, ce punctează ,,trecerea de la preocupările de natură speculativă la cele cu un predominant caracter social și politic” (perioada 1700-1705, numai în cinci ani, a dat lumii literare asemenea opere deosebit de valoroase). Reamintim că, în 1714, cărturarul Dimitrie Cantemir a fost primul român ales membru al Academiei din Berlin. Între anii 1714-1716, a existat o perioadă foarte prolifică sub aspect științific și literar pentru Cantemir, care scria: „Monarhiarum physica examinatio” (Interpretarea naturală a monarhiilor), „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae” (Creșterea și descreșterea Curții Otomane), „Vita Constantini Cantemyrii” (Viața lui Constantin Cantemir) și „Sistema religiei mahomedane”. 10

Oameni care au făurit istoria Insist puțin asupra ,,Descriptio Moldaviae", care a fost scrisă în latină, la cererea Academiei din Berlin. Această amplă și renumită lucrare cuprinde trei părţi: - prima este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor și subliniem faptul că Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. Tot în prima parte a cărții este prezentată flora şi fauna locului, târgurile şi capitalele ţării, de-a lungul timpului. - partea a doua a lucrării înfăţisează organizarea politică şi administrativă a ţării. - partea a treia prezintă o serie de informaţii despre ,,graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti." Prin această lucrare amplă, Dimitrie Cantemir a fost considerat primul cărturar român, care a descris cercetările sale, în domenii neexplorate până atunci, etnografia şi folclorul. În 1717, Dimitrie Cantemir, fără oboseală, începe să lucreze la cea mai erudită scriere a sa, „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor", în cadrul căreia ,,istoria românilor de pretutindeni este examinată în context universal." Această lucrare a fost scrisă în română și cuprinde ,,istoria noastră de la origini până la descălecare, autorul a consultat peste 150 de izvoare române şi străine, în limbile latină, greacă, polonă şi rusă. Prin această operă susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor."

Opera lui Dimitrie Cantemir diversă și amplă, îi aduce faimă europeană și, aşa cum îl descria G. Călinescu, ,,reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române." Pentru Lucian Blaga, principele Dimitrie Cantemir este „inorogul alb” al gândirii româneşti, ,,făptură stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni."

Opera lui Dimitrie Cantemir acoperă o mare diversitate în domenii științifice, literare, artistice, politice, cu toate că el a avut relativ o viață scurtă. Chiar dacă lucrările au fost scrise în limba latină, română, turcă sau în alte limbi, au un stil erudit, în general retoric. Cu toate acestea, valoarea lor documentară rămâne incontestabilă și astfel, Dimitrie Cantemir se situează mult peste valoarea cărturarilor din vremea sa. Dimitrie Cantemir reprezintă ,,esența" Orientului şi Occidentului, prin scrierile sale profunde. Este un ,,exponent al bizantinismului cu influenţe baroce şi totodată exponent al sufletului naţional prin sufletul său moldovean, nealterat de cunoaşterea străinătăţii."

Dimitrie Cantemir avea intuiția că Orientul înseamnă trecutul, iar Occidentul viitorul. Cultura sa orientală i-a folosit la ascensiunea sa la valorile Europei Occidentale, lucru deloc întâmplător, pentru că a ajuns, așa cum am mai precizat, primul român numit membru al Academiei din Berlin, în 1714. A avut vocație de mare cărturar, lăsând posterității un tezaur de manuscrise și, de vreo trei veacuri, specialiștii le studiază.

Surse:

http://cantemir.asm.md/dimitrie/biografi http://istoria.md/articol/52/Dimitrie_Cantemir,_domn_al_Moldovei https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/40-dimitrie-cantemir-1673-1723 https://ziarullumina.ro/documentar/dimitrie-cantemir-simbol-al-culturii-romanesti-in-deschidere-universala-51794.html https://dcantemir.ro/despre-personalitatea-lui-d-cantemir/ 11

Oameni care au făurit istoria

Elena Văcărescupersonalitatea care onorează două literaturi

Liloara Macovei

(1864 – 1947)

„N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și sufletul românesc (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi”, spunea Camil Petrescu despre Elena Văcărescu. Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864, la Bucureşti, fiind fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, înrudită cu neamuri nobiliare precum Cantacuzino şi Rosetti, şi descendentă, pe linie paternă, din renumita familie a Văcăreştilor (Iancu Văcărescu fiind bunicul ei). Elena Văcărescu a fost una dintre cele mai mari poete de la începutul secolului XX. Această doamnă deosebită a fost la un pas să devină Regina României, căci a fost logodnica Principelui Moștenitor Ferdinand al României, dar căsătoria dintre cei doi a devenit imposibilă, pentru că Regele Carol I și elita politicii românești s-au opus categoric. Elena Văcărescu este cunoscută ca scriitoare, o persoană cu o diversă activitate politică şi literară la Paris. A fost diplomat de mare succes şi recunoscută ca fiind prima femeie devenită membră de onoare a Academiei Române, de asemenea a fost laureată a premiului Academiei Franceze. Așa cum am mai spus, ,,a rămas în istorie prin celebra logodnă cu viitorul rege Ferdinand al României, dezavuată de familia princiară şi urmată de autoexilarea sa pe meleaguri franceze." Elena Văcărescu a primit o educaţie aleasă (a avut guvernantă engleză, care o familiarizează cu literatura britanică, lucru deosebit la acea vreme). A continuat să se cultive la Paris, loc unde avea să se intereseze și să-și aprofundeze cunoștințele de filosofie, artă poetică şi istorie. Originile sale însă au ținut-o strâns legată de vatra Văcăreştilor (Dâmboviţa) şi de frumoasa moştenire literară şi civică, a înaintaşilor săi, și numai așa, în perioada adolescenţei şi a primei ei tinereţi, au fost suport pentru împlinirea ei intelectuală. În anul 1886, Elena Văcărescu publică la Paris primul volum de versuri, Chants d’Aurore. Acesta a primit cronici favorabile şi, pentru valoarea literară, a primit un premiu special, din partea elitistei Academii Franceze. În 1888, se întoarce la Bucureşti și a fost recomandată să facă parte, ca domnişoară de onoare, din suita reginei Elisabeta, și tocmai această relație, dintre cele două, a făcut posibilă propulsarea tinerei poete în viața lumii literare şi artistice. Mi-am pus iubirea În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea: Zăpezi şi flori plăpânde din livadă, Dar florile-ncepură a cădea Şi în april nu mai găseşti zăpadă. În tot ce-i dulce dragostea mi-am pus: Privire, voce, inimi, sărutare. Dar tu-mi surâzi şi când eu vin, te-ai dus; Dulceaţa de-a iubi, înşelătoare. Cum suflă pe sub uşă vânt de gheaţă, Lugubra-i spaimă, moartea şi-o gemu; Mi-am pus iubirea-n lucrurile fără viaţă Morminte, flori care-au căzut, şi tu. 12

Oameni care au făurit istoria Așa, în anul 1889 îi apare o culegere de cântece populare, numită ,,Rapsodul Dâmboviţei”, în limba germană (tradusă chiar de regină), apoi tradusă în limbile franceză, engleză și italiană. Acest ciclu avea140 de poeme, care relevă personalitatea artistică rafinată a Elenei Văcărescu. A surprins universul ţăranului român cu o finețe artistică deosebită. Diferitele momente ale vieţii cotidiene (momente marcante ale existenţei sale: naştere, cununie, moarte sau muncile câmpului), aduc spre cunoaștere talentul autentic al autoarei.

,,Volumul Rapsodul Dâmboviţei, nu este altceva decât ecoul liric al cântecelor şi obiceiurilor ascultate în nouă sate de pe această vale de râu Dâmboviţa, a ţinuturilor româneşti." Elena Văcărescu a iubit foarte mult satul copilăriei şi adolescenţei sale, de asemenea, Târgoviştea, locuri care îi trezeau amintiri emoţionale deosebite. Acest volum, cum am mai precizat, fiind publicat în patru limbi, între anii 1884-1892, a avut un succes foarte mare, căci paginile acestei opere sunt pline ,,de lirism şi originalitate", aducându-i autoarei o notorietate meritorie. Critica vremii îi este favorabilă, iar Academia Franceză îi acordă premiul Julien Fabre. Iată, ce spunea scriitoarea: ,,Eu datorez Franţei mai mult decît respectul pe care orice român ar trebui să-i închine. Pentru mine, Franţa rămîne ţara care a primit solia mea românească, ţara care, înţelegîndu-mi misiunea, mi-a înlesnit-o cu o generozitate pe care renunţ s-o descriu în culori ditirambice...”. Elena Văcărescu, Discurs la Academia Română, 2 februarie 1934. O poezie plină de sensibilitate.

Aprilie

Fii bucuros, iubite, în iarba mătăsoasă Parfumul primăverii se simte tot mai greu Vezi, lunca-i înflorită şi cântă şi-i frumoasă. Fii bucuros, iubitul meu! Aduc în dar iubirii întregu-mi suflet vină Să simţi mireasma dulce pe-ngustele cărări. În falnica pădure, în ştearsa ei lumină, Ce dulce-i împreună să rătăcim în zări. E-atât de plin de farmec să mergi visând pe maluri, Să mângâi clopoţeii de alb mărgăritar, Să vezi cum, capricioase, vin valuri după valuri Cu sârg ţesându-şi parcă, în jur, desenul clar. Vom bea tot duhul molcolm al lui april, cu sete, În inimă, sfârşeala să intre picurând Apoi lăsa-vom ziua s-adoarmă pe-ndelete, Ca să simţim iubirea asupra-ne veghind. Fii bucuros, iubite, în iarba mătăsoasă Balsamul primăverii se simte tot mai greu Vezi, lumea înfloreşte şi cântă şi-i frumoasă, Fii bucuros, iubitul meu!"

Nicolae Iorga spunea despre Elena Văcărescu că este ,,ambasadoarea sufletului românesc”. Pentru o jumătate de secol, pentru francezi, numele Elenei Văcărescu ,,a însemnat excelența și marca spiritului românesc.” Din acest punct de vedere, Elena Văcărescu a fost şi rămâne fără îndoială, prin valoarea intrinsecă a operei sale literare, dar şi prin puterea de influențare a istoriei, civilizaţiei spirituale şi destinului cultural ,,al celor două popoare de gintă latină, cărora le-a aparţinut – deopotrivă, prin naştere şi adopţie politică – una dintre femeile celebre pe care omenirea le-a cunoscut şi admirat cu vie uimire în secolul trecut.” „Sălaşul meu parizian -spunea scriitoarea de sub cupola Academiei Române, în anul 1925, stârnind vii aplaze și mândria auditoriului - a fost întotdeauna un colţ de patrie românească. În casa mea, dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească (…)”. 13

Oameni care au făurit istoria Scrierile sale în limba franceză și, deopotrivă, în limba română, aduc în fața noastră, a românilor, o personalitate deosebită, cu inimă de român, cu trăire în Franța, țara ei de adopție, pe care a iubit-o necondiționat. Influența curentului romantic străbate opera Elenei Văcărescu, scriitoarea având o fire visătoare, contemplativă, o imaginație bogată, dar și o capacitate de a impresiona prin trăirea impresionabilă, a unor stări interioare, specifice ei. Poeziile sale, scrise în limba franceză, ne duc cu gândul la Alecsandri, Eminescu sau simboliștii George Bacovia, Dimitrie Anghel, Alexandru Macedonski, și această modalitate de a simți românește și exprimată într-un alt spațiu decât cel în care te-ai născut, face din opera Elenei Văcărescu una de tip special. O altă caracteristică a creației sale este prezența naturii, cu tot ce înseamnă copilărie, obiceiuri, tradițiile satului, peisaje, oamenii cu îndeletnicirile lor, iar toate acestea le regăsim în poetica lui Eminescu. Dar, pentru a analiza în amănunt aceste lucruri, este necesar un spațiu amplu. Esențial este să ne aducem aminte mai des, de aceste personalități românești. Elena Văcărescu s-a remarcat şi ca traducător, tălmăcind în limbabfranceză şi publicând în diverse reviste poezii de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Minulescu. Opera literară considerabilă, a Elenei Văcărescu, a cunoscut succese însemnate, în primul rând în Franța. Cântecele Aurorei (1889), Rapsodul Dâmboviței (1889), Nopțile Orientului (1907), Amot vincit , Le Cobzar, libret de operă care a fost jucată la Monte Carlo, în 1909, apoi, memorialistica amplă și traducerile din scriitori români, o situează printre cele mai importante figuri ale culturii europene, din secolul al XX-lea... Amprentă deosebită pentru personalitatea scriitoarei românce este faptul că a lăsat moştenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreştilor, ultimele gânduri îndreptându-se spre țara ei natală, România, pe care niciodată nu i s-a părut că a iubit-o suficient. Rugăciune

Tu-arunci sclipiri de soare pe șesuri și coline, Spre coastele în floare apleci copaci străbuni, Și mările le legeni ca niște cupe pline În ritmul fără stavili al marilor furtuni. O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind Cel mai amar din plânsul ce l-aș fi plâns vreodată, Îți dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând, E largă și adâncă și veșnic însetată. Îi trebuie putere și pace și lumină. Să pui în ea apusuri cu mari speranțe-n ele, Și zori săltând pleoapa cu raza lor senină, Și proaspăta răcoare a serii din vâlcele. Și astre gânditoare, și cerurile toate În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde, Și ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate, Ce leagăna toți sorii prin spațiale unde. Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii, Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere, Și peste strălucirea din clipe iluzorii, Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere. surse:

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A12957/pdf Ștefan Ion Ghilimescu http://www.viataromaneasca.eu/revista/2019/09/elena-vacarescu-155/ http://cezarflorea.ro/2018/04/08/le-rhapsode-de-la-dambovitza-rapsodul-dambovitei-elena-vacarescu/ http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu https://m.rfi.ro/cultura-106065-pagina-de-istorie-povestea-tragica-elena-vacarescu-prima-iubire-ferdinand

Oameni care au făurit istoria

Hariclea Hartulari-Darclée – soprana lumii

Lilioara Macovei

( 1860- 1939)

Renumita cântăreață româncă, Hariclea Darclée, s-a născut pe 10 iunie 1860, la Brăila, și era fiica moşierului Ion Haricli şi a Mariei Aslan, nepoata domniţei Mavrocordat. A fost botezată Hariclea Haricli, după numele tatălui. De mică a avut înclinaţii către muzică, studiind pianul în particular despre care se spune că primele lecții i le-a dat mama sa, Maria Haricli, născută Aslan, nepoată directă a domniţei Mavrocordat, care-și păstra în totalitate amprenta originilor ei nobile, dar ulterior a angajat o profesoară din București, pentru a avea studii solide, ale acestui instrument muzical. La Turnu Măgurele, Hariclea locuieşte până la vârsta de aproape 16 ani, când este dusă de familie cu vaporul la Pensionul Lobkovitz, de pe Augustinerstrasse din Viena, aşa cum scria N. Carandino în cartea „Darclée”. La numai 21 de ani, în 1881, Hariclea Darclée se căsătorește cu tânărul locotenent de artilerie, Iorgu Hartulary, și, în anul 1886, pleacă la Paris, unde se luptă din greu cu neajunsurile, deşi primea de-acasă câte 500 de franci pe lună. Nu se lasă pradă vieții grele nici după ce-l naște pe fiul ei Ion, continuând să ia lecții de canto. Hariclea debutează însă într-un recital de canto, chiar în 1881, pe scena modestă a teatrului din Brăila, oraşul său natal, dar, ajunsă la Paris, este remarcată de Charles Gounod, care îi încredinţează rolul Margaretei din opera sa Faust, rol cu care îşi face debutul pe scena Operei, în anul 1888. Se pare că tot acest renumit compozitor a fost acela care i-a sugerat luarea numelui Darclée, care sună ca un cristal precum vocea ei. În scurt timp, cântăreața, datorită vocii sale deosebite, cucereşte iremediabil publicul şi devine preferata multor compozitori. Iată cum, Giacomo Puccini compune special pentru vocea ei, Tosca, Pietro Mascagni, Iris, iar Alfredo Catalani, La Wally. Hariclea Darclée s-a impus ca primadonna în marile teatre de operă de la Paris, Berlin, Florenţa, Milano, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Barcelona, Madrid, Monte Carlo, Moscova şi Sankt Petersburg. Ca orice cântăreț cu mari idealuri, cântăreața româncă caută marea scenă Scala din Milano, care devine scena consacrării sale mondiale, debutând aici pe 26 decembrie 1890, cu rolul Chimène din Cidul de Massenet, aplaudată fiind chiar de marele compozitor Giuseppe Verdi. Impresionantul succes de pe această impunătoare ,,trambulină de lansare spre univers" îi aduce imediat contracte la cele mai mari teatre din Italia, astfel că, în perioada anilor 1893 şi 1910, a cunoscut gloria pe cele mai mari scene ale lumii, revenind adeseori la Scala din Milano, prima ei mare afirmare. Hariclea Darclée a cântat până în 1918 încă în deplinătatea mijloacelor sale vocale și interpretative, dar dorinţa ei de a cânta în România era foarte mare. Știa foarte bine că românii o iubeau foarte mult, căci spectacolele ei erau adevărate sărbători și surse de bucurii neobișnuite. „Trăiască privighetoarea Carpaţilor”, îi striga publicul nostru, fapt ce o bucura nespus. Însăși Regele Carol I i-a oferit ordinul „Bene Merente clasa I”, iar poeţii îi compuneau versuri și o adorau. Pentru vocea specială a româncei, Puccini a scris special „Manon Lescaut”, operă care a avut premiera la Teatrul Scala din Milano, pe 27 martie 1894. Un an excepțional a fost 1900, când marele compozitor Puccini a văzut în ea soprana care putea să redea cel mai bine rolul Floriei Tosca. Astfel, Puccini i-a dedicat opera ,,Tosca” şi i-a cerut să interpreteze rolul principal, dar cantăreaţa Haricleea Darclée a pus însă o condiţie: a cerut ca partitura să fie completată cu o arie în plus, pentru soprană. Puccini s-a conformat solicitării Haricleei şi a compus 15

Oameni care au făurit istoria o arie pentru soprana româncă. Aşa a luat naştere celebra arie ,,Vissi d’arte, vissi d’amore”. Așa s-au petrecut faptele și premiera a avut loc la Roma, unde Darclée a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire). Regele Carlos al Portugaliei era îndrăgostit și de femeia Hariclea și de cântăreața Darclée și-i trimitea adesea scrisori de dragoste, scriidu-i: „dacă aş putea, te-aş păstra pentru mine şi ţi-aş cere mereu, mereu să cânţi” sau “Admir artista, iubesc însă femeia”. La vârsta de 58 de ani, în anul 1918, Hariclea Darclée a hotărât să coboare de pe scenă, astfel că ultimul spectacol l-a susţinut la Teatrul Pergola din Florența, în luna mai a anului 1918. De remarcat că Hariclea Darclée a susţinut crearea Operei Române din Bucureşti, în anul 1921. Tradiţia muzicală a familiei Hariclei Darclée a rămas în familie pentru că fiul său, Ion Hartulary-Darclée, a devenit dirijor şi compozitor. Marea durere este că nu s-au păstrat înregistrări pe discuri cu vocea atât de frumoasă a Hariclei Darclée. Sunt doar două cântece româneşti: Cântecul fluieraşului, de George Stephanescu şi Vai mândruţă dragi ne-avem, de Tiberiu Brediceanu, care au fost înregistrate cu acompaniament de pian, la o vârstă foarte înaintată, păstrand intacte calităţile naturale şi tehnice ale minunatei sale voci, dar este foarte puțin pentru noi, cei care o iubim pe minunata cântăreață și vocea ei superbă. Artista a înregistrat însă, pentru Casa de Discuri Fonotipia, arii şi scene din Don Pasquale, de Gaetano Donizetti, La Traviata, de Giuseppe Verdi, Iris, de Pietro Mascagni şi Tosca, de Giacomo Puccini, dar matriţele acestor înregistrări au fost distruse de bombardamentele celui de al doilea război mondial, la Milano, și, ca o concluzie, până în prezent, nu s-au identificat încă discurile primelor tiraje, efectuate în anul 1903. În România, marea cântăreață a revenit în septembrie 1936. A vrut să înfiinţeze o şcoală românească de canto sau să obţină un post la Conservator, pentru a putea preda canto, dar toate demersurile sale nu au avut succes, pentru că nu a primit niciun sprijin din partea statului român. Hariclea Darclée a avut în repertoriul său 58 de roluri din 56 opere compuse de 31 compozitori, dintre care, 12 compozitori de tradiţie şi 19 tineri compozitori, cărora le-a interpretat operele în premiere absolute şi premiere locale, de foarte mare importanţă. Din cele 56 opere interpretate, 32 sunt de tradiţie, 12 au fost interpretate în premieră absolută şi 16 în premiere locale, de mare importanţă. De reținut este faptul că 45 %, adică aproape jumătate, din diversul repertoriu al său, este reprezentat de opere originale, atestând astfel o poziție singulară pe care o ocupă Hariclea Darclée, în istoria teatrului liric universal, scenă pe care a influenţat-o într-un mod determinant și de neuitat. Hariclea Darclée era cunoscătoare a mai multor limbi precum germana, franceza, italiana, spaniola, engleza, greaca şi rusa și poate că și de aceea a fost atât de apreciată de mari compozitori, dar fără îndoială că vocea a primat. La sfârșitul vieţii deosebite, artista noastră, care fusese atât de apreciată de marii compozitori precum Giuseppe Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani, Puccini, care cântase cu renumiții Enrico Caruso, Titta Ruffo, Francesco Tamagno, şi care apăruse de nenumărate ori sub bagheta cunoscutului dirijor italian Toscanini (a dirijat orchestre cu care au cântat, printre alții, celebrele Maria Callas și Renata Tebaldi), a trăit în ţară într-un trist anonimat. „Măiastra pasăre de basm”, „privighetoarea adorată” cum era numita Hariclea, a murit în mare sărăcie, la Bucureşti. Viile sale de la Cotnari (bogăţia ei materială și sursa existenţei sale, după încheierea carierei de mare succes și renume internațional) au fost distruse de o teribilă grindină, ducându-o spre ruină, iar boala care i-a marcat sfârşitul (sarcom hepatic) nu i-a mai permis restaurarea lor. În anul 1939, funeraliile marii cântărețe a lumii au fost finanţate de Ambasada Italiei și a fost înmormântată în Cimitirul Bellu. De remarcat că, în anul 1960, a avut loc premiera filmului „Darclée”, ca semn de recunoaștere și respect pentru marea și talentata cântăreață, regizat de Mihai Iacob, iar la Brăila a fost creat, în 1995, când s-au împlinit 135 de ani de la naşterea marii soprane, Concursul Naţional de Canto, care îi poartă numele. Festivalul „Hariclea Darclée” a fost iniţiat de marea soprană româncă Mariana Nicolesco, în anul 1995, și omagiază post-mortem strălucirea Hariclei Darclée. Prima ediție a Concursului Internațional a avut loc în 1997 și, de atunci, se repetă la fiecare doi ani, în anul dintre o ediție și alta având loc Cursuri de Măiestrie Artistică, Master Classes. Hariclea Darclée este un exemplu de muncă și dăruire, de perseverență și seriozitate în actul artistic de cea mai înaltă clasă. Surse: enciclopediaromaniei.ro/wiki/Haricleea_Hartulari-Darclee https:ro.cdn.ampproject.org/v/-186788 ziaruladevarul.ro identitatea românească (privighetoarea-carpatilor-hariclea-darclee) 16

Oameni care au făurit istoria

(1889 – 1973)

Fascinanta personalitate a aristocraţiei românești - Martha Bibescu Lilioara Macovei Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889-d. 28 noiembrie 1973)descindea din cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti de tradiţie politicã, diplomaticã şi culturalã, din ramura domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat şi dintr-o familie cu origine greceascã, cea a tatãlui. A fost considerată ,,figură-cheie" pentru literatură și diplomație, făcea parte din elita intelectualității vremii ei, era o personalitate din ,,lumea bună" a Europei interbelice. Această prințesă deosebită, Martha Bibescu, este considerată încă un exemplu strălucit pentru supraviețuirea „sângelui albastru”. Părinții săi erau cunoscuți, respectați și admirați, datorită rădăcinilor lor nobile prin mama Smaranda (Emma) Mavrocordat, care descindea din ramura moldoveană, a domnitorului Constantin Mavrocordat, și tatăl, Ion N. Lahovary, care a fost, de-a lungul anilor, ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Martha a fost educată încă din copilărie cu ajutorul profesorilor particulari şi guvernante, conform uzanţelor vremii, apoi şi-a continuat pregătirea la o mănăstire din Belgia. Prinţesa Martha Bibescu a fost una din cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene a secolului al XX-lea, fiind remarcată ca scriitoare, om politic şi gazdă a fastuoaselor întâlniri de la Palatul Mogoşoaia. Despre ea se spunea ,,că a avut toate atuurile: frumuseţe deosebitã, inteligență, eleganță, real talent artistic, poziţie socială şi bogăție. S-a făcut plăcută şi apreciatã atât printre familiile domnitoare, cât şi printre oamenii de rând, cu care păstra dialogul şi pe care deseori îi ajuta. Multiplele sale calități au atras invidia femeilor din înalta societate, dar mai ales admiraţia bărbaților, care o considerau o prezenţă plăcută atât fizic, cât mai ales spiritual.” Căsătoria prințesei la numai 16 ani, din dragoste, cu prinţul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul care a abdicat la 1848, i-a făcut intrarea într-o ,,familie princiară prestigioasă”, care i-a cuprins pe Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Anna de Noailles și Elena Văcărescu, dar şi rude franceze, descendente direct din familia împăratului Napoleon Bonaparte. Prințesa Martha Bibescu nu a fost fericită în căsătorie, pentru că soțul său era ,,egoist, impulsiv şi pasionat de adulter” și toate aceste ,,infidelități publice ale prinţului Bibescu au scandalizat Bucureştiul nu de puţine ori, dar Martha va rămâne alături de el până la sfârşitul vieţii acestuia, căutând fericirea în alte locuri şi lucruri. “ Iată, ce spunea Martha Bibescu despre mariajul ei: ,,Căsătoria mea, de o precocitate care din secolul al XVIII-lea nu-și mai găsea locul în moravurile societății franceze, făcea mistificarea lesnicioasă: eram luată drept o fetișcană“. 17

Oameni care au făurit istoria Tot despre acest moment al vieţii, Martha Bibescu spunea, fără niciun fel de pudoare: „A da o virgină pe mâna unui barbat este ca şi când ai da un Stradivarius pe mâna unei maimuţe”. Suferinţa prințesei Martha îi este dublată şi de experienţa traumatizantă de a deveni mamă la o vârsta fragedă de numai 17 ani, când se naşte singura descendentă a noii familii Bibescu, Valentina, fetiță care nu prezintă o bucurie prea mare pentru tânăra mămică, lasând-o mereu în grija bonei.

Viața Marthei Bibescu a fost presărată cu multe întâmplări, care mai de care mai interesante. Născută dintr-o asemenea familie deosebită, cu un arbore genealogic impresionant și impunător, crescută într-o educație aleasă, prințesa a fost privită, apreciată și luată de exemplu prin ceea ce a făcut bine și frumos oriunde a fost. Așa a fost mult timp, datorită calităților sale extraordinare, prietena principesei Maria, viitoarea regină a României. Aceasta o admira sincer.

În anul 1908, Martha Bibescu dă lumină primei sale cărţi, „Les Huit Paradis”/„Cele opt raiuri”, volum care avea să fie ,,premiat de Academia Franceză şi care o propulsa pe prinţesă în rândul celor mai apreciaţi scriitori ai vremii. În vreme ce soţul ei îşi căuta fericirea în braţele altor femei, prinţesa Martha şi-a găsit, astfel, împlinirea în scris." Dintre cele mai cunoscute scrieri ale Marthei Bibescu, amintim: romanul Papagalul verde, apărut în 1924, biografiile istorice O dragoste tandră a lui Napoleon: Maria Walewska, din 1936, şi Alexandru Asiaticul sau istoria celei mai mari fericiri posibile (1912), paginile de memorialistică din La bal cu Marcel Proust (1928) şi Povestea unei prietenii: corespondenţa mea cu abatele Mugnierb(1951, 1955, 1957). Isvor, Le Pays de Saules , Izvor, țara sălciilor (1923), care este un tablou idilic al vieții din Le Confesseur et les poètes, Confesorul și poeții (1970). Échanges avec Paul Claudel, Corespondența cu Paul Claudel (1972), (Le perroquet vert, Papagalul verde, Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998), Catherine-Paris , 1927 Une victime royale, Ferdinand de Roumanie, O victimă regală, Ferdinand de România, 1927, Noblesse de robe , Noblețea robei, 1928 Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale ) Croisade pour l’anémone , (Cruciadă pentru anemonă), 1931 Le rire de la Naïade, Rîsul naiadei, 1935. La Nymphe Europe , Nimfa Europa, Paris, 1960 Renumitul critic literar, Şerban Cioculescu, spune despre dimensiunea personalităţii ei că: „Martha Bibescu a scris aproape 40 de cărţi, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viaţă literară şi mondenă”. Graţie şarmului său irezistibil, descendenţei aristocratice şi talentului artistic, a fost admirată şi cultivată de contemporani."

Câteva dintre aprecierile și gândurile despre prințesă și scriitoare: „Sunteţi un mare scriitor.”(Max Jacob) „Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane”. (Rainer Maria Rilke); „Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest ‘Bal’; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult”. (François Mauriac); „Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste ‘capcane ale ideilor’, cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale”. (Tudor Ionescu); „Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la ‘Ora Culturii Franceze’, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, 18

Oameni care au făurit istoria în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după ‘țara sălciilor’ și amintirea prieteniilor lăsate în țară”. ( Șerban Cioculescu)

„Prințesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea neprețuită a culturilor populare și funcția dătătoare de viață a istoriografiei europene, în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conștiința unității culturale și spirituale a Europei”. (Mircea Eliade) „Prințesă, sunteți un scriitor perfect și asta nu-i puțin atunci când, la fel ca dumneavoastră, prin scriitor înțelegem atâția artişti reuniți: un scriitor, un fabricant de parfumuri, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet”.(Marcel Proust) În 1945, părăsește România și se stabilește la Paris, unde își continuă activitatea literară.

În 1955, este aleasă membru al Academiei Regale din Belgia, iar în 1966, este distinsă cu Premiul Academiei Franceze pentru întreaga activitate.

Martha Bibescu se stinge din viață pe 28 noiembrie 1973 la Paris, fiind înmormântată în cimitirul Père-Lachaise.

Surse: http://www.rador.ro/2019/01/28/portret-printesa-martha-bibescu-una-dintre-cele-mai-fascinante-personalitati-ale-aristocratiei-romanesti/ http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Martha_Bibescu www.autorii.com https://www.artline.ro/Martha-Bibescu-30910-1-n.html

Oameni care au făurit istoria

Ștefan Procopiu - deschizător de drumuri în fizică Lilioara Macovei

( 1890 – 1972)

Renumitul academician, inventator și fizician de renume mondial, Ştefan Procopiu, s-a născut la Bârlad, pe 19 ianuarie 1890. Era primul copil dintre cei şapte ai Ecaterinei şi Emanoil Procopiu. Ştefan Procopiu urmează cursul primar, secundar şi liceal, la Liceul „Roşca Codreanu”, din orașul Bârlad. În perioada cât a urmat liceul, Procopiu citeşte şi studiază foarte mult, mai ales literatură științifică, dorind a desluşi “sensul realităţii şi al vieţii”. A descoperit efectul de depolarizare a luminii, care îi poartă numele și cu care românii trebuie să se mândrească. Acest ilustru om de știință a fost licenţiat al secţiei Fizică-Chimie a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi (1912). Ştefan Procopiu îşi continuă studiile universitare la Paris, unde desfăşoară activităţi de cercetare, cu profesorii renumiți în domeniu, Gabriel Lippmann, Marie Curie, Paul Langevin, Aimè Cotton, Charles Fabry. În acelaşi an, 1912, este numit preparator la Universitatea din Iaşi, ulterior își desfășoară activitatea la Facultatea de Fizică, din Bucureşti, la început ca asistent suplinitor şi apoi, ca şef de lucrări, în cadrul Laboratorului aplicaţiilor căldurii şi electricităţii. După muncă și cercetare profundă, apar primele rezultate remarcabile, din domeniul științific, și sunt publicate în anul 1913, sub titlul „Determinarea momentului magnetic molecular prin teoria cuantelor lui M. Planck”, apărută în Bulletin Scientifique de l’Academie Roumaine de Sciences. În urma acestor studii deosebite, privind teoria cuantelor lui Planck şi teoria magnetismului lui Langevin, fizicianul Procopiu stabileşte, pentru prima dată în lume, valoarea momentului magnetic molecular, numit şi magnetonul teoretic. În perioada 1917 – 1919, a funcționat la Catedra de Fizică a Liceului „Gh. Roșca Codreanu”, din Bârlad. În 1919, Ștefan Procopiu obţine o bursă şi pleacă la Paris, pentru studii de doctorat. Un lucru deosebit de important este că devine doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona, pe 5 martie 1924, cu lucrarea “On the electric birefringence of suspensions”, sub îndrumarea fizicianului A. Cotton, dar până atunci avea deja publicate 30 de lucrări științifice. Este perioada în care îi cunoaște pe Einstein și Bohr, precum și alte personalități mondiale în domeniu, cu care ulterior va întreține o lungă corespondență. În 1925, este numit profesor titular la catedra de Gravitaţie, Căldură şi Electricitate a Universităţii din Iaşi. La această instituție de învățământ superior recunoscută și foarte apreciată, Ștefan Procopiu predă până la retragerea sa din activitatea didactică, în anul 1962. De asemenea, de menționat este faptul că, în acelaşi timp, el susţine și cursuri la Facultatea de Electrotehnică, a Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi”, din Iaşi, al cărei decan a fost. Cercetarea continuă și, drept recompensă, în anul 1930 descoperă efectul circular al discontinuității de demagnetizare, ce apare la trecerea curentului electric alternativ printr-un fir feromagnetic (efectul Procopiu). Ștefan Procopiu și-a dedicat toate cercetările sale studiului variațiilor câmpului magnetic terestru, identificând astfel în premieră, încă din 1932, că valoarea momentului magnetic este în creștere, variind cu o perioadă de 500 de ani. Studierea asiduă în decurs de 24 de ani, cu toate observațiile și cercetările de teren, inventatorul de renume internațional Ștefan Procopiu le-a transpus în hărți magnetice complete, pentru teritoriul României, punând în evidență o anomalie locală, pe linia Iași–Botoșani. El a fost cel care a înființat prima bibliotecă de fizică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, cu donații personale. Alături de activitatea sa strict ştiinţifică, de mare descoperitor, savantul Ștefan Procopiu a fost şi autorul a numeroase invenţii şi dispozitive experimentale. Se știe că era şi un neobosit cadru didactic, un om dăruit acestei profesii, care a format generaţii întregi de fizicieni experimentatori. El a fost discipolul cel mai de seamă al lui Dragomir Hurmuzescu(mare fizician român, ctitor al radiofoniei românești), la Iaşi. Ștefan Procopiu, pentru meritele sale în domeniul fizicii și mai cu seamă pentru rezultatele practice realizate, a fost ales membru al Academiei (1955), al unor societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate, 20

Oameni care au făurit istoria a fost laureat al Premiului de Stat (1964), de asemenea doctor honoris causa al Institutului Politehnic din Iaşi. Academicianul Cristofor Simionescu scria: „Nu vom spune lucruri noi afirmînd că acad. Ştefan Procopiu este cel mai mare fizician pe care l-a dat până în prezent poporul nostru". Menționăm că Ștefan Procopiu a fost autorul a peste 170 de lucrări științifice publicate, inclusiv Introducere în electricitate și magnetism (1942), Termodinamica. Perpetuum mobile și principiile energiei. El a fost cel care a adus contribuții valoroase în domeniul magnetismului, fenomenului de dublă refracție electrică și de depolarizare a luminii, proprietăților substanțelor feromagnetice, electricității, opticii și termodinamicii, segmente din domeniul fizicii cu mare aplicabilitate și recunoscute ca deschizătoare de drumuri, în cercetare și dezvoltare. Este știut faptul că, dacă la momentul respectiv, formula valorii „magnetonului teoretic“ ar fi fost publicată şi peste graniţele ţării, aceasta i-ar fi adus, cu certitudine, Premiul Nobel. Așa au mai fost păgubite și alte personalități românești. Premiul Nobel i-a revenit, însă, fizicianului Niels Bohr, pentru aceeaşi descoperire. „El în ultimul an de facultate a descoperit formula magnetonului, în 1912. A şi expus descoperirea în cadrul Consiliului ştiinţific. Unul dintre profesori i-a spus atunci: „Cum îţi permiţi dumneata să ataci nişte lucruri atât de mari?“. S-a şi publicat articolul, în 1913, dar n-a trecut hotarul ţării. Deci, în exteriorul ţării, practic nu s-a ştiut. „Trei ani mai târziu, danezul Niels Bohr a făcut aceeaşi descoperire şi el şi, ulterior, a fost răsplătit cu Premiul Nobel“, a explicat Rodica Procopiu, soția fizicianului nostru român. (ziarullumina. ro). ,,În Europa, era omul cu cele mai mari descoperiri în magnetismul terestru“. Dosarele de corespondenţă ale renumitului profesor Procopiu au adus la lumină faptul că multele contacte ale acestuia cu alte nume celebre ale fizicii din toată lumea, amintind că cele mai multe scrisori sunt cele de la Aimé Cotton, conducătorul lucrării sale de doctorat, de la Paris. Foarte important este lucrul care ne arată un fair-play ieşit din comun al modului cum este făcut schimbul de scrisori pe tema magnetonului cu însuşi Niels Bohr, cel care a luat Premiul Nobel, pentru descoperirea pe care şi Ştefan Procopiu o făcuse. De asemenea, a existat un schimb foarte intens de scrisori între Procopiu şi Wolfgang Ostwald, care era fiul energeticianului Wilhelm Ostwald, fondatorul Institutului de Chimie Fizică, de la Leipzig. Soția lui, doamna Rodica Procopiu, spunea că: „Interesul mare al lui era ştiinţa.“ „Acasă era un om banal. Gospodăria nu-l interesa deloc. Când ne-am mutat, casa era un dezastru. O construise mai mult pentru a-şi aduce de la Bârlad mama, pe care o adora. După o lună, mama, văzând că trebuie s-aştepte miezul nopţii să i se-ntoarcă fiul de la Universitate, s-a întors la casa ei.” ,,La talcioc, în Chişinău, pe vremea când ne-am cunoscut, umblând printre tarabe şi flori, la o masă goală, îl zăresc pe Procopiu. Spărgea nişte nuci proaspete şi mânca. Asta făcea un om de ştiinţă! Stătea în talcioc şi mânca nuci. Caracteristic pentru dânsul. Nu-i păsa de nimic din afară, de ţinută. Era un boem. Interesul mare al lui era ştiinţa“. ,,Traiul zilnic, lucrurile cotidiene, banii, onorurile, funcţiile i-au fost noţiuni complet străine fizicianului. Fizica, marea lui pasiune, l-a consumat până la cea din urmă suflare. Petrecea în laborator zile întregi şi foarte multe dintre nopţi, când se întâmpla ca nici măcar să nu mai ajungă acasă. Era extrem de exigent cu asistenţii şi colaboratorii săi. Nu credea că femeile sunt potrivite pentru a face cercetare în acest domeniu. Spunea că fizica-i o treabă bărbătească, că trebuie să te sacrifici. Dădea nota 10, dar foarte rar“, povesteşte soţia. Prietenii lui Ștefan Procopiu erau marile figuri ale epocii, personalități din domeniul culturii, literaturii, istoriei, științei, așa amintim pe George Topîrceanu, Păstorel Teodoreanu, pe marii istorici şi profesori de drept ai Iaşului, istoria fiind una dintre marile lui pasiuni. O epigramă semnată de Păstorel Teodoreanu suna cam așa: ,,De gravitate nu prea ştiu/ Îmi recunosc singur defectul,/ Dar când beau cu Procopiu/ Merg prin Iaşi şi-i simt efectul.” Timpul lui liber, destul de puțin, și-l dedica mersului cu soția la mănăstirele din Neamț și Suceava, așa cum era obiceiul protipendadei vremii de atunci a orașului Iași. În după-amiaza zilei de 22 august 1972, în urma unui infarct, savantul Ștefan Procopiu ,,și-a găsit sfârșitul (lumesc) la vârsta de 82 de ani, întors cu fața către… rafturile bibliotecii… Așa cum somități de talie mondială recunoșteau în Procopiu un mare fizician, tot astfel generațiile mai tinere de fizicieni români îl consideră un maestru ilustru…” surse: http://www.romaniancommunity.net/rci/stefan-procopiu/ http://150.uaic.ro/personalitati/fizica/stefan-procopiu/ http://enciclopedia.asm.md/?p=3508 https://www.icr.ro/pagini/ianuarie-creativitate-si-inovatie-stefan-procopiu https://ziarullumina.ro/reportaj/stefan-procopiu-un-savant-de-premiul-nobel-48093.html http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/stefan-procopiu-somitate-de-talie-mondiala/

In memoriam

Any Tudoran

dincolo un alt cer și o altă lume m-am născut de ziua morților într-o toamnă... lumânările ardeau pe înserat în dealul cimitirului catolic când popa unguresc și-a deschis larg roba ca aripile negre ale liliacului mama a simțit că e „timpul”

poeme culese de Mihai Cotea

contactul terestru a venit brusc m-am trezit pe jos din brațele bunicii ațipită o vreme am plâns de parcă mă durea pământul la încheieturile picioarelor nu aveam obiceiul să întreb prea multe îmi plăcea experimentul așa se face că într-o zi m-am hotărât să prind cerul descoperind o altă lume dincolo de sat uimirea a venit mai târziu când am realizat că în familia noastră erau doar femei așa am aflat că bunicul a fost împușcat nu ca o victimă eroică pur și simplu a dezertat dintr-un război care simțea că nu-i aparține tata era un tânăr rebel agățat cu disperare de o adolescență regresivă pe care a reușit să mi-o transmită parțial genetic amintirile prinse-n pioneze stau înșirate pe un perete al inimii ordonate ca într-un calendar cu nume datini și sfinți unde din când în când mai aprind o lumânare pentru ziua morților sau ziua mea nu mai contează oricum e o lume pe care o port în mine

In memoriam tineri și stupid de frumoși în seara asta vom fi doi hoinari rătăciți benevol în Cuba anilor 60 pe o terasă somptuoasă cu orchestră ne va cânta Evora de inimă albastră vom suferi profund ca doi masochiști sentimentali atât de tineri și stupid de frumoși nu te grăbi noaptea este abia la început încă suntem tineri și stupid de frumoși gleznele noastre îmbătrânesc abia dimineață avem de recuperat toate tangourile pe care nu le-am dansat niciodată nu te grăbi nu știu câte ore vom mai fi atât de frumoși mâine probabil vom îndrepta arma amneziei spre tâmplă cu un glonț de liniște mortală...

te-am ucis de o mie de ori în curând nu mai rămâne nimic din toate astea mi-e teamă doar de bucuria dispariției finale a celuilalt și când te gândești cât de romantic suna sloganul acela religios până ce moartea ne va despărți… o mare minciună iubirea până și moartea zâmbește ironic la acest pasaj vreau să știi că te-am ucis de o mie de ori în cele mai nenorocite ipostaze ți-am otrăvit cuvintele te-am aruncat peste podul de la Cernavodă de zece ori într-o noapte dar niciodată iubire niciodată nu îmi poți reproșa că te-am ucis în afara spațiului mioritic 23

In memoriam îngerii pictau cu penele noastre cerul îți amintești eram două păsări inutil de libere zburând la unison peste iarba încolțită din noi uneori îngerii pictau cu penele noastre o zi însorită să nu intrăm în depresii de atâta nor inhalat haotic azi nu mai sunt atât de sigură dacă am fost două păpădii ce și-au unit destinele în puf sau două copite alergând la unison într-un război în care celebram mereu independența ta de a mea...

maidanul cu păpădii am impresia că m-am reîncarnat degeaba încă n-am reușit să-ți scriu cea mai frumoasă poezie de dragoste n-am asimilat formula în cuvinte iar tu te-ai reîncarnat mereu la mii de kilometri distanță o singură dată ne-am sincronizat când ne-am recunoscut instantaneu pe un peron plin de soldați și câini pașii ne-au purtat spre aceeași cameră lugubră ................................................................... atunci cenușa s-a amestecat atât de intim încât am hrănit o primăvară întreagă maidanul cu păpădii

AT 24

In memoriam

Cartea, izvor de cultură Batthyaneum - templul cărții din vechiul Apulum Mihai Cotea Trei instituții bibliofile se numără printre cele mai frumoase realizări ale Transilvaniei moderne: biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, biblioteca Teleki din Târgu-Mureș și colecția contelui Brukenthal de la Sibiu. Dintre cele trei, ne vom opri la prima, astăzi, pentru o scurtă incursiune în lumea cărții propuse și regăsite aici. „Elanul uimitor şi fără seamăn al iluminismului este cel care explică recunoaşterea simultană, de către mai multe persoane, a necesităţii de a înfiinţa o societate ştiinţifică transilvăneană, în acea perioadă. Drept pionier ar putea fi considerat episcopul Transilvaniei, contele Ignác Batthyány, care a formulat pentru prima dată un apel în acest sens”(1)

contele Ignác Batthyány

Biblioteca Batthyaneum și-a deschis porțile la 31 iulie 1798. Biblioteca făcea parte din Institutul Batthyaniani (Institutul lui Batthyani), o fundație culturală, alături de un observator astronomic (funcțional până la 1848, când a fost bombardat) și de câteva colecții cu caracter muzeal. Institutul ocupa locul fostei Biserici trinitariene din Alba Iulia. „Printr-un act de donaţie, înscris în testamentul fondatorului, episcopul Batthyani a înzestrat institutul cu valori imobiliare, decizându-i statutul de instituţie publică, administrată de episcopia romano-catolică din Alba Iulia”. (2)

Fondul de carte propriu-zis, care constituie obiectul de lucru al filialei Batthyaneum, aparținând Bibliotecii Naționale, este alcătuit, în majoritate, din colecția privată a contelui Batthyány Ignác, care se compune din 18.000 de unități bibliografice, alături de tipărituri și manuscrise de epocă medievală. 26

sursa: bibnat.ro

Cartea, izvor de cultură Acestea au fost obținute prin achiziție de la biblioteca arhiepiscopului Vienei, Cristoforo Migazzi, și de la biserica Sfântul Iacob din Levoča. De-a lungul veacurilor, donațiile au întregit fondul de carte al bibliotecii Batthyaneum. Funcțională până astăzi, biblioteca a fost administrată de episcopia romano-catolică din Alba Iulia, până la 1953.

„Biblioteca grupează opere medievale tradiţionale (biblii, missale(1) , cărţi ale Părinţilor şi Doctorilor bisericii), alături de ediţii complete, ale operelor autorilor greci şi latini sau ale umaniştilor italieni, germani şi francezi, în original, în traduceri. Cel mai vechi incunabul al colecţiei este Summa de casibus conscientiae, a lui Astesanus de Ast (1466)”. (3)

Sala principală a bibliotecii, Aula Magna, reprezintă, din punct de vedere artistic, un melanj între stilurile Neoclasic și Rococo. Tezaurul bibliotecii Batthyaneum e reprezentat, printre altele, de tăblița de ceară descoperită la Roșia Montana (inscripție datată la 131-167 d.Hr), 1650 de manuscrise de perioadă medievală, printre care o parte din magnificul Codex aureus (Evangheliarul din Lorsch), Codexul de la Alba Iulia, 600 de incunabule ș.a. De asemenea, merită menționată colecția de numismatică (monede antice, feudale, medalii și bancnote), precum și colecția de ex-libris-uri (1637 de piese). __________________________________ (1)

missale, carte conținând textele și cântările misei (misă sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 449 / V: mișă / Pl: ~se / E: lat missa, cf mg mise] 1 Mesă. 2 Compoziție muzicală pentru cor și soliști, adesea cu acompaniament instrumental, scrisă pe textul tradițional al liturghiei catolice), conform dexonline.ro accesat la 9 ianuarie 2020

Biblioteca Batthyaneum, Filială a Bibliotecii Naţionale a României, este situată în orașul Alba Iulia, pe strada Gabriel Bethlen Nr. 1.

sursa: bibnat.ro

surse:

(1)http://www.korunk.ro/?q=ro/node/12171 (2)& (3) http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=751&-Colectia-muzeala-a-BiblioteciiBatthyaneum-ALBA-IULIA-Alba http://www.bibnat.ro/Filiala-Batthyaneum-s75-ro.htm

Orizonturi temporale

,,Le Penseur”( Gânditorul)- Auguste Rodin

Daimonion și cunoaștere luciferică Mihai Cotea La începutul seriei articolelor dedicate filosofiei blagiene, în numărul 5 al revistei, menționam, în cadrul analizei motivului popular românesc de la baza baladei „Meșterul Manole”, de conceptul „sofia” și de perspectiva sofianică prin care Lucian Blaga decripta această baladă. În acest material, vom stărui mai mult asupra acestei perspective sub aspectul transcendentului „care coboară în sufletul omului așa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol”(1) . Daimonion între Goethe și Tillich

Deși tentant, Daimonionul din cadrul filosofiei socratice nu prezintă interes vădit în analiza pe care o face Lucian Blaga în volumul său de eseuri, „Daimonion”, apărut la 1926. Acesta preferă să-și îndrepte atenția spre credința lui Goethe, mai puțin fructificată și, în acest sens, slab cunoscută publicului. Blaga găsește la Goethe un daimonion la fel de misterios, precum cel socratic, „tot atât de capricios, dar mai pozitiv și mai întreprinzător”(2). Dacă la Socrate, „demonicul” era asociat cu glasul lăuntric, dincolo de conștiință, care oprește individul de la anumite fapte, uneori, Goethe privea această ipostază din perspectivă mitică, mai degrabă. În numărul anterior al revistei noastre, menționam de acele concepte-imagine, prin intermediul cărora primitivii deosebeau realitatea de un „ce” de natură magică, iată că, de data aceasta, prin prisma viziunii lui Goethe, Blaga aduce în discuție ideea imaginilor-sinteză. Prezente atât în mituri, cât și în gândirea științifică, acestea au dus, conform unor teoreticieni precum Nietzsche sau Mach, la noțiunea de mituri ale științei (precum sînt construcțiile teoretice ale „atomilor”, eterului, vibrațiilor ș.a.m.d.). „Pusă în serviciul abstracțiunii, imaginea devine ea însăși schematică (...) în mit, imaginea-sinteză e suverană, ea se concretizează în așa măsură că dobândește oarecum o viață separată”(3) , spre deosebire de știință unde „imaginea-sinteză e mai mult un sprijin psihologic al gândirii, ilustrarea concretă a unei articulații matematice și a unei structuri funcționale”(4) . Această gândire mitică se dezvăluie în toată spontaneitatea sa în genii filosofice, științifice sau poetice, iar asta ne aduce înapoi la Goethe și la activitățile sale dedicate teoriei culorilor. Aplecându-se asupra culorilor, Goethe le denumea „fapte ale luminii, fapte și suferințe”(5), privind lumina ca o putere veșnică în luptă cu întunericul. Două elemente ireductibile ce amintesc de părțile constitutive ale cosmogoniilor mitice ale antichității. Printre creațiile mitice ale lui Goethe apare și gândul demonicului. „Demonicul ar fi o putere nu lipsită de-o oarecare transcendență, care izbucnește în anume oameni”(6) . O putere pozitivă, spre deosebire de demonicul socratic. Mai mult decât atât, o putere magică, de creație și faptă. „Om de geniu este acela care nu numai are geniu, ci este și posedat de geniul său. Printre adolescenți descoperi adesea inși cari par a avea geniu. Totuși, ei nu devin genii fiindcă niciodată ei nu ajung în condiția de a fi posedați” (7) 28

Orizonturi temporale Dacă demonicul lui Goethe a putut fi „cu oarecare licență de interpretare, asimilat cu panteismul”(8), la filosoful existențialist Paul Tillich, demonicul se opune „definitiv lui Dumnezeu, care e antidemonic”(9). Tillich desparte și delimitează, concepția sa metafizică este profund dualistă, istoria reprezentând cel mai bine lupta între cele două principii, conform acestuia. Unde se întâlnesc teoriile celor doi? La punctul de izvorâre al demonicului: inconștientul. Tillich înzestrează acest inconștient cu atribute actuale, amintind de voința de putere (Nietzsche-Adler) și de libido sexual (Freud), din inconștientul demonic descris de Tillich dispărând totalmente partea magică, ce joacă un rol crucial în demonicul lui Goethe. „Nu orice manifestare a voinței de putere și a puterilor lui Eros e demonică”(10), susține Blaga cu privire la viziunea lui Tillich. Acesta devine demonic abia atunci când se manifestă cu o putere copleșitoare, subjugând conștiința. Cunoașterea luciferică

Ideea daimonionului, dezbătută anterior, poate constitui, cu ușurință, un obiect al cunoașterii luciferice. Despre cunoașterea luciferică, Lucian Blaga a scris, pentru prima dată, în cadrul Trilogiei Cunoașterii, un volum omonim, apărut în anul 1933. Blaga deosebea între cunoaștere paradisiacă și cunoaștere luciferică două viziuni diferite, în ansamblu, totuși complementare. Tipul I și tipul II de cunoaștere, în funcție de raportarea la obiect, după cum urmează: • cunoașterea paradisiacă este caracterizată printr-o atașare plină de încredere de obiect, „înțelegătoare”, revelându-l „așa cum se prezintă pe planul intuiției, al abstracțiunii sau al imaginației”(11). În cadrul acestei cunoașteri, obiectul stăpânește per se cunoașterea de acest tip. • cunoașterea luciferică, în schimb, se detașează de obiectul analizei sale, fără a-l părăsi. Aceasta consideră obiectul „despicat în două, într-o parte care se arată și într-o parte care se ascunde”(12). Obiectul acestui tip de cunoaștere e întotdeauna un mister. Dacă primul tip de cunoaștere îi este sieși suficient, cunoașterea luciferică „invadează cu perspectivele ei câmpul cunoașterii paradisiace (...) provoacă o criză în obiect, în sensul unei despicări care răpește echilibrul lăuntric”(13). Așadar, poate nu ne-am hazarda considerând, pe baza celor de mai sus, problematicul drept o punte spre cunoașterea de tip II, luciferică. Dacă cunoașterea de tip I vede perspectiva problematicului într-un sens incomplet, cea de-a doua crează, prin aceasta, criza obiectului.

Despre cunoașterea luciferică, Geo Săvulescu scrie, în opera citată de noi, că are nevoie de o idee sau un domeniu de cunoscut, „un anumit domeniu, un anumit mister care se încadrează într-un anumit univers de discurs (Ce este lumina? Ce este gravitația? Ce este viața? Ce sunt găurile negre? Ce sunt și ce repezintă piramidele sau capetele de piatră din insula Paștelui?)”(14). E necesar ca ideea teoretică de pornire să se situeze cât mai departe de ceea ce se cunoaște despre misterul deschis prin aceasta. „Ideea o folosim ca pe o scândură de salt în mister și ea trebuie să ne ajute să rupem ceva din mister, să aducem o nouă cunoștință”(15). Obiectul cunoașterii luciferice, după cum susține și filosoful Lucian Blaga, este misterul. Plonjarea în apele acestuia și depășirea limitărilor orizonturilor cunoașterii, atât de des invocate și uzitate de la Kant încoace, care, astfel, s-a rezumat la a determina o simplă teorie a faptului. Cunoașterea luciferică intră în adâncuri, pe verticală, în explorarea posibilităților, a unor potențialuri încă nedezvăluite și, poate, de neacceptat. Prin aceasta, cunoașterea luciferică „nu mai socotește obiectul dat al cunoașterii drept obiect, ci numai un simptom al obiectului”(16) . Abia acum se declanșează criza de care menționam anterior și are loc scindarea obiectului într-o parte care se arată și una care se ascunde.

Spuneam puțin mai sus că prin intermediul cunoașterii luciferice, are loc o schimbare de perspectivă, atenția și analiza acesteia orientându-se și spre anumite potențialuri nedezvăluite, deci latente. Lucian Blaga folosește termenul de mister latent și consideră că prin comutarea radierii cunoașterii dinspre cea paradisiacă, spre starea de <<criză>>, specifică celei luciferice, obiectele cunoașterii capătă o „înfățișare de mister latent, fără a-și pierde constituția”(17) . În acest sens printr-o schimbare a perspectivei, obiectele supuse cunoașterii paradisiace, observate în lumina cunoașterii luciferice, sînt considerate „tot atâtea mistere latente”(18) . 29

Orizonturi temporale În rezumat și în încheiere, pentru că spațiul nu ne permite o analiză exhaustivă, să reținem că obiectul cunoașterii paradisiace, în raport cu cunoașterea, comportă anumite dimensiuni pe care obiectul cunoașterii luciferice nu le are. Mai exact, prin prisma cunoașterii de tip I, un obiect „poate să fie aci prezent (cunoscut), cum poate să fie lipsă (necunoscut)”(19). În schimb, obiectul cunoașterii luciferice va fi situat întotdeauna la întretăierea a două dimensiuni: a cunoscutului și a necunoscutului. Tot așa cum, reunind cele două teme dezbătute în acest articol, în privința ideii daimonionului, Goethe a depășit aria epistemologică a termenului din viziunea socratică, mergând cu acesta spre deschiderea altor zări de cunoaștere, zări care, ani mai târziu, se opun unei alte viziuni, a lui Tillich, ce aduce noi perspective orizonturilor cunoașterii, călcând pe alte alei de dezvăluit, declanșând, în final, noi crize în propriul său obiect supus analizei. MC

bibliografie: L. BLAGA, Cunoașterea luciferică, editura Humanitas, București, 1993 L. BLAGA, Zări și etape, editura Minerva, București, 1990 G. SĂVULESCU, Expunere critică a cunoașterii luciferice în revista NOEMA, vol. VII, 2008 L. BLAGA, Elanul insulei, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977

______________________________________

(1) G. SĂVULESCU, Expunere critică a cunoașterii luciferice în revista NOEMA, vol. (2) L. BLAGA, Zări și etape, editura Minerva, București, 1990, p.173 (3) L. BLAGA, op cit, p.174 (4) idem (5) idem, p.122 (6) idem, p.176 (7) L. BLAGA, Elanul insulei, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.184 (8) idem. p.222 (9) ibidem (10) ibidem (11) L. BLAGA, Cunoașterea luciferică, editura Humanitas, București, 1993, p.19 (12) L. BLAGA, op.cit, p.20 (13) idem, pp.20-21 (14) G. SĂVULESCU, op.cit, p.175 (15) idem (16) L. BLAGA, op.cit, p.27 (17) L. BLAGA, op.cit, pp.28-29 (18) idem (19) L. BLAGA, op.cit, p. 31

VII, 2008, p.163

Viziuni

Viziuni Jessica Pîncotan Inspiră-te, chibzuiește, creează! În această rubrică a revistei „AC”, vom mărșălui în descoperirea tinerelor talente din România, spre promovarea și încurajarea expunerii acestora. Pentru a pătrunde în lumea celor care vor urma să fie descoperiți, ne vom familiariza cu viziunea acestora, felul de percepere a tot ceea ce ne înconjoară, printr-o serie de „confesiuni” precedate de întrebările unui interviu. Înainte de toate, aș dori să menționez că eu, Jessica Pîncotan, și toți ceilalți membri ai Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”, susținem orice formă de manifestare artistică provenită și emanată de oricare persoană, de orice vârstă, din orice loc. „Competiția expunerii” conturează drumuri spre noutate, considerând că una din modalitățile de a ajunge să ne percepem pe noi înșine rezidă în propriile creații transpuse în realitate. De ce să ne expunem? Ne expunem nu doar pentru a înfățișa lumii arta, ci pentru a deveni arta.

CRINA provine din județul Arad, orașul Curtici, și este pasionată de artele marțiale, de la vârsta fragedă de șase ani, regăsindu-se cel mai mult în ramura numită „Kumite”, datorită fascinației față de dinamismul trupului ce însoțește sufletul în îmblânzirea acestuia. De ce această pasiune reprezintă o artă pentru Crina? „Această practică mă atrage puternic prin simpla susținere pe care mi-o oferă zi de zi. Ea m-a ajutat să redescopăr ceea ce înseamnă pentru mine încrederea în sine, astfel m-a îmblânzit, m-a disciplinat”, prin urmare arta reprezintă lucrul care ne disciplinează. În prezent, la vârsta de 10 ani, Crina a obținut cincisprezece premii importante, reprezentative pentru cursul său spre excelență. În 2016, a obținut argint la Cupa României pentru Kihon, pentru ca, în anul următor, să obțină aur pentru Kumite la Campionatul European, la fel și la Cupa României. Succedat de încă un an plin cu succes, 2019 a adus-o pe porțile Campionatului Mondial din Bratislava, obținând aur, fiind deja recunoscută încă din anul precedent drept „sportiva anului” pentru clubul său, Club Tiger. Aceste realizări i-au marcat viața într-un mod pozitiv, luminându-i drumul prin experiența competiției. Odată descoperită, pasiunea ne îmbrățișează cu ascensiune: „Îmi doresc să fiu din ce în ce mai bună.„Astfel, ne putem atinge visurile. Pasiunile și diversele practici ne poartă în lumea lor, în acestfel, devenim una cu acestea, prin nevoia de a cunoaște, de a descoperi și de a ne dori mai mult : „Este ceea ce mă ajută să învăț.”

Viziuni DIALOG CU CRINA ORZ

1. Ce mijloc artistic practici? Practic Karate la Clubul Sportiv Tiger din Arad, fiind coordonată de antrenorul meu, Meseșan Liviu. Pe parcursul timpului, aceasta a devenit o artă pentru mine, prin faptul că pasiunea mea este unică.

2. Ne-ai putea spune în câteva cuvinte despre cum ai început drumul spre lumea artelor marțiale? Când aveam aproximativ șase ani, am văzut un afiș care mi-a sărit în ochi, legat de acest sport care mi s-a părut interesant, așa că am convins-o pe mama să mă înscrie la antrenamente. Am descoperit că îmi place foarte mult. 3. Poți numi o parte favorită când vine vorba de Karate?

Cel mai mult îmi place Kumite, care este de fapt o ramură a Karate-ului. Aici pot găsi dinamism, pasiune, siguranță și încredere, dar mă regăsesc și pe mine însămi. 4. Care este principala ta motivație?

Pas cu pas, având experiența fiecărei competiții, fiecărei călătorii într-un loc nou, am învățat să îmi găsesc motivația în greșelile pe care le fac. Cu fiecare greșeală, învăț mai mult și mă automotivez. 5. Cum îți privești evoluția până în acest moment?

Pot spune că mă bucur de tot ceea ce am realizat și acumulat în tot acest timp, de ideea că evoluez cu pași mici în direcția care mă reprezintă. Sunt recunoscătoare fiecărei etape care m-a purtat unde sunt acum și aștept mai mult. 6. Poți spune că ai un model pe care îl urmezi în acest drum?

Nu, nu urmez pe nimeni momentan. Cel mai bun exemplu sunt eu însămi, deoarece de la mine pot învăța cel mai bine. 7. Cum ți-a schimbat această practică viața?

În primul rând, mi-a schimbat viziunea asupra lumii. Mi-a arătat că tot ce facem punând suflet, poate fi o artă, iar cei care participăm la acest lucru devenim ceva mai bun. Totodată, învățăm pe cei din jur să fie mai buni, deoarece putem împărți cu ei ceea ce facem. În al doilea rând, devenind o nouă persoană, mai disciplinată, răbdătoare și luminoasă, pot vedea lumea cu alți ochi. Totul a devenit mult mai simplu, deși suntem înconjurați de provocări. Karate este și provocarea, dar și pasiunea mea. 8. Te-ai gândit vreodată că ai putea schimba ceva la Karate? Dacă da, care ar fi acest lucru și cum l-ai schimba? Nu aș schimba absolut nimic. Totul este așa cum ar trebui să fie.

9. Care este obiectivul tău?

Îmi doresc să devin tot mai bună în ceea ce fac, să mă întrec pe mine și să le arat oamenilor frumusețea ce se află dincolo de centură. Eu cred că fiecare practică are propria sa frumusețe care se desprinde din comportamentul omului care o mânuiește. 32

Viziuni 10. Crezi că artistul are un rol în societate? Oamenii sunt simpli și au nevoie de ceva care să le arate că există lucruri frumoase. Aceasta este arta. Oamenii care fac lucrurile să fie frumoase se numesc artiști. Din acest motiv, noi, artiștii, suntem aici, pentru a face totul mai simplu, mai uman. Aflându-te la finalul rubricii, sper că ai finalizat cu entuziasm această lectură a realității la care a colaborat și Crina, alături de tine, cel care încă citește. Ca în oricare altă descoperire, există un esențial, un esențial care ne va nutri până la următorul pas. Care să fie, totuși, esențialul? INSPIRĂ-TE, CHIBZUIEȘTE, CREEAZĂ! Căci creația este vertigo-ul fundamental, dar și entitatea care ne adăpostește.

Bozon Alegerile Anica Andrei-Fraschini Cândva, am citit într-un soi de horoscop, că orele mele cele mai productive ar fi între 17 și 19. În măsura în care am posibilitatea să le citesc - fără a-mi face un scop din asta - mă interesează studiile, statisticile, chiar și predicțiile legate de zodii. Dar nu pentru că le-aș considera bune de luat în considerare ad-litteram, ci pentru că eu chiar cred că există o legătură între configurația astrală, din momentul apariției pe lume, și structura organică, plus cea de personalitate, a ființei fiecăruia.

Mulți ar spune : "O, dar suntem constituiți material în același mod, toți avem un creier, o inimă, doi lobi pulmonari, ficat, ochi, mâini, picioare...". Foarte adevărat. Cu oarece excepții. Dar câte diferențe există între predilecțiile la fragilizarea unuia sau altuia dintre organe... Și iar va spune cineva : "Păi, asta ține de ereditate și de modul de viață, al fiecăruia...". Deh, avem dreptul la opinie proprie. Mie îmi place să cred că venim pe lume la un moment anume, cu o sarcină sau mai multe de îndeplinit, ceea ce se poate asimila cu „crucea" de dus. Și toate posibilitățile-imposibilitățile de a îndeplini obiectivele fixate încă pe când eram „Sus", ca suflețel, țin de cât de bine configurați suntem, ca alcătuire fizică și psihică. Da, la creșterea eului contribuie factorii educaționali, sociali, de mediu, cât și intervenția proprie, asupra cunoașterii de sine și formării. Alegerile. Ah, alegerile ! Dar să revin la orele productive. Am urmărit - fără obstinație, doar la întâmplare - să văd dacă am, într-adevăr, un ritm biologic bun, între orele recomandate. Nu! Nu-l aveam deloc. Ba, dimpotrivă. La ora 17, deja, oboseala acumulată peste zi își spunea cuvântul. Bineînțeles că totul ar fi depins și de ce anume făceam până la ora 17. Dacă aș fi avut posibilitatea unui repaos, pe la 13-14, ceea ce ar fi fost normal, probabil că randamentul și eficacitatea acțiunilor mele s-ar fi putut demonstra ca fiind la capacitate optimă, în intervalul recomandat. Ei bine, aici intervine societatea. Organizarea oamenilor într-un cadru funcționabil. Așa, aproximativ, cum a putut un grup de indivizi umani, la diverse momente ale „civilizației", să pună la punct un circuit al resurselor, în vederea conviețuirii. Diminețile. Ridicarea pleoapelor, după o regulă a cărei taină îmi scapă. Trezirea, revenirea din cu totul altă lume...

De multe ori, mă pomenesc că exist brusc, în patul meu, direct dintr-un vis aproape palpabil. Mă aflam la cine știe câte milioane de ani-lumină distanță fizică și psihică, într-un univers paralel, și, dintr-o dată, aterizez în patul de aseară. Îl cunosc și, totuși, parcă nu mi-aș fi dorit să revin aici, era interesant „dincolo”. Era palpitant, iar sentimentul meu, la trezire, este că acolo se petrecea, de fapt, „adevărul”. M-am întrebat de multe ori ce anume construim cu inconștientul și subconștientul și cât de mult am putea interveni dintr-o stare conștientă, într-o stare a celorlalte modalități de funcționare a creierului. Unde mai pui că există și „supraconștientul”? Eu simt, știu deja, că am un subconștient foarte prezent. Sau activ. Numai că l-am dominat cu conștientul. De multe ori, l-am pus la colț, l-am făcut să tacă, să nu se bage. Și poate că nu ar fi trebuit. Pentru că el ar fi știut mai bine. Ar fi ales mai bine. Dar educația, dublată de conveniențele sociale, cu precădere, și-a arătat moțul și a dictat altceva. Am acționat sub bagheta unui „moț” aproape ridicol, dar de o autoritate incontestabilă. Da, conștiința mea a dominat ego-ul foarte interior, care ar fi dorit altfel, altceva. Nu-i nimic... Trece... 34

Bozon Acum, ca și altădată, revin de pe tărâmul visului cu un șoc. Este o diferență de la Cer la Pământ, între cine sunt, ce simt și ce fac, în oniric, și ființa care viețuiește pe-aici, prin „realitate". De unde să știu dacă realitatea n-o fi „dincolo"? Așa cum nu știu dacă nu cumva, în „moarte" va fi o altă „viață", mai „adevărată". Devin din ce în ce mai curioasă...

Întoarsă la simțuri organice și „conștiență", îmi încep dimineața. Cu eul de pe-aici, sunt bucuroasă. Cobor cu telefonul în mână, ca să-mi contorizez pașii, să fie peste 6.000, la sfârșitul zilei de pe... „aici". Așa, ca o nouă provocare. Pun două ibrice cu apă, la fiert. Unul mai mare, pentru ceai, altul, mai mic, pentru cafeaua diluată bine. Cobor trei cești, din vitrina suspendată deasupra chiuvetei. Scot lămâia din frigider, tai o felie zdravănă, o storc într-o ceașcă, adaug apă călduță, amestec și încep să beau cu înghițituri mici, gândindu-mă că lichidul conține lumină, iubire, bunătate, compasiune, calm, vindecare, dăruire, prietenie, pace, frumusețe... O altă ceașcă o pregătesc pentru ceaiul soțului meu, în care pun mixtura de plante mărunțite. Când apa dă în clocot în ibricul mare, adaug până la umplerea cănii, apoi o acopăr cu o farfurioară. Fierbe apa în ibricul mic, închid focul și adaug o linguriță cu vârf de cafea bio, care miroase ca în copilărie, când mergeam cu mama și tata să cumpere cafea proaspăt măcinată sub ochii noștri. În restul de apă din ibricul mare, adaug planta din care fac decoct. La final, închid focul și adaug cate o linguriță cu vârf, din încă două plante, pentru infuzie. Ceaiul meu. Nu e vorba mereu de aceleași plante. O filosofie întreagă, ușor de reținut și aplicat... În tot acest timp, mai merg până la gamelele pisicilor, să adaug crochete și să schimb apa. Eventual, schimb litierele...

Unde mai pui că, tot între timp, pot umple o mașină cu rufe și demara un ciclu de spălare...?

La final, îmi iau cafeaua, un șervețel și telefonul, și urc să-mi fac ritualul, așezată confortabil, în pat. Cu pisica mare alături, citesc, scriu poezii, o pagina-două de jurnal, sau compun texte ca acesta, pentru rubrica Bozon.

A A-F

Creații spre universalitate

Carmen Georgeta Popescu Petre Ioan Crețu Târgoviște, Constantin Brâncoveanu județul Dâmbovița județul Călărași

Flori Cristea Roșiorii de Vede, județul Teleorman

Autorii -

Mădălina Bărbulescu Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor

Aurora Luchian Vaslui, județul Vaslui

Nadia Linul Urian Cristeștii Ciceului, județul Bistrița-Năsăud

Anica Andrei-Fraschini Iași, județul Iași

Gheorghe Sinescu Sântana, județul Arad

Mihai Cotea Sibiu, județul Sibiu

Raluca Macovei Târgu Mureș, județul Mureș

Lilioara Macovei Bacău, județul Bacău

Claudia Elena Peter Oradea, județul Bihor

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Carmen Georgeta Popescu Tunelul timpului Despre tine, timpul meu pierdut, voi scrie mult mi-ai smuls fântânile din curte cu tot cu umbra cumpenei bătrâne nici tu nu ai băut din ea nici mie nu mi-ai lăsat adâncul dulce și albit de tresărirea la vederea lunii minutele de frica ta s-au ofilit fugeau să ajungă din urmă seninul sub ceață l-ai ascuns și cu surzenie ai scris în carnea crudă pregătită să-l adune voiai să ridici nesfârșite hotare între mine și Cel de gândul meu adăpostit tu n-ai înțeles că omul e dincolo de orice semn uscat de întrebare cine ți-a dat numele țipa de nepăsarea ta purtată cu mândrie privea câmpia slobodă la gură și-i înghițea chemarea ca pe-o mare nu mai putea străbate uscăciunea care mușca din inimi de prigorii de-aceea picura o lacrimă-iertare deasupra nopții de pe chipul tău așa cum astăzi fac și eu Inseparabili Ce mers legănat are ploaia, cum își descalță pantofii și intră-n odaie, să aprindă focul în sămânța de leac, acolo ne-ascundem noi de un veac, tu, Doamne, mai înalt, eu, zi de zi, mai înflorită, acolo, unul în brațele celuilalt, ne ridicăm de parcă vântul ar avea ochii închiși, gura lipită, și nu ne-ar putea dilua fericirea nici în sus, nici în jos. Desprinderea n-are nimic dureros, golul e acoperit de grădini suspendate, surâd și mă dezbrac de cuvânt în picături cât vârful de ac, să pot ieși din trup și să tac la plecarea copacului dintre ramuri, la întoarcerea zborului în unghiul perfect pe care ochiul îl face cu pielea. Ascuns după nori, îmbrăcat de paradă, gata să-mi curme căderea, soarele stă în picioare ca o bună vestire. 37

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Dincolo de nori Păzitorul timpului m-a iubit nespus, o mamă cu ziua de astăzi în pântec, îi auzeam palmele cum netezeau câte o lacrimă şi o-ntindeau la mal, să-i facă respiraţie gură la gură, până la cântec. Luna m-a prins de picior, să-mi cadă sufletul în palmă, să-l contemplu, să alerg spre zenit, ca o duminică trezită în zori, grăbită să nu piardă desferecatul porţilor la templu.

Amar(a)

- fragment de roman

Păsări cu trupuri arcuite săgetează aerul aprins al amiezii, coboară pe ramurile cotropite de frunze sau la ferestre cu pervazuri de tablă, să-și mai tragă sufletul, apoi dispar dintr-odată, lăsând în urmă un țipăt scurt. Mișcările lor în zig-zag, repezi și imprevizibile, caută să ia vântul prin surprindere, să-i provoace ieșirea din locul unde s-a ascuns ori, poate, moțăie de mai bine de două săptămâni. Măcar o adiere să aducă peste lume, un evantai cu care să bucure pomii amenințați de arșiță și oamenii cuprinși de moleșeală. Dar vântul e de negăsit. Cu toate acestea, amiaza e promițătoare. Seamănă cu vecina de la etajul doi, bruneta care-și aruncă fierbințeala pe fereastră și se plimbă goală dintr-o odaie în alta, în blocul din față, scriind cu unduirile ei un mesaj provocator. „Caut privitor cu normă întreagă și plata după posibilități. Ale privitorului, evident”. Îmi trec în revistă posibilitățile și rămân indiferent. În acest moment, o femeie goală pe dinafară nu-mi poate umple golul interior. Mai e nevoie și de sare pentru asta, de alcalinizarea, în etape și în adâncime, a întregii mele ființe. Apa aceea sărată, țâșnind prin toți porii, n-ar hrăni și nu ar vindeca nimic, însă ar avea puterea de a neutraliza reziduurile mele acide, lichefiindu-le și expulzându-le printr-o naștere ce durează și durează. Dar de unde atâta timp pentru dăruire în această lume cuprinsă de miraje? Eu însumi fac parte din vârtej. Păcat de vecină, chiar arată bine! Au trecut câteva ore de când am plecat de la combinat. M-am închis în camera mea, ca într-o etuvă, tăcând, aruncând în stânga și în dreapta priviri fără sens, urmărind cum nu simt și nu gândesc nimic. Un fel de moment zero numai al meu. Apoi a venit Virgil și am discutat câteva minute. E foarte bine că te duci, mi-a spus în final. Încerca să fie detașat, însă un mănunchi de gânduri porni de la el și se cuibări în inima mea. Gânduri bune, lipsite de nuanțele viclene ale ipocriziei, dar umbrite de valul de emoție care l-a cuprins, auzind de la mine ce s-a întâmplat. Mă îmbrac lejer și ies în fața blocului, fără grabă și fără să mănânc. Prefer să înghit pe stomacul gol această ultimă intersectare cu numele Amarei, ca să-l pot voma apoi în totalitate. Doar așa mă voi elibera de simțământul absurd, aproape trufaș, pe care îl hrănesc de atâția ani, ca și cum n-aș mai fi eu însumi dacă l-aș lăsa cumva să moară. Dar dacă tot l-am considerat absurd, cum era să-i găsesc un rost? Am renunțat până și la a-i căuta o scuză. Iar acum e atât de târziu pentru orice, încât aș putea fi fericit că s-a găsit o cale să-mi fie extirpat. Nu chiar de azi, nici de mâine, dar există o șansă. Mă refer la șansa mea de a fi fericit. De la Târgoviște până la Șotânga sunt 10 km, o nimica toată, dar drumurile mele nu mai trec pe acolo de multă vreme. Le-am scos de pe hartă și n-am pus nimic în loc. Uneori, un gol e mai semnificativ prin el însuși, are un rol, există variante de a fi anulat prin adăugarea a ceva, iar dacă nu, e rezerva de spațiu unde să te așezi cu bruma ta de vise ponosite, roase de lunga 38

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor așteptare a unei implozii totale în care fericirea să cotropească vidul pe care îl cari cu tine ca pe o emblemă. Doar că, în loc de asta, e mai probabil să ai parte de o explozie și apoi de un mic inventar, să vezi ce a mai rămas din tine. Că așa e viața pentru unii – are numai ieșiri de urgență, ieșiri din decor, dar nici o intrare sigură până în miezul ei. Ești ceva, cumva, oricum imposibil de precizat, dar niciodată nu ești o ființă amfibie, să plutești în voie pentru o zi, pentru o vreme, să nu mai fi izbit ba de un mal, ba de altul al inimii, încât până și scufundarea finală să ți se pară acceptabilă. De asta nu beau până să mă îmbăt, iar de droguri nici nu poate fi vorba. Dacă nu mi-am putut liniști sufletul cu adevărul, de ce să mă încred în puterea unei amăgiri? La drept vorbind, nu eram obligat să particip la acest eveniment anunțat cu ancestralele semne – poarta deschisă și o eșarfă neagră legată deasupra ușii. O poartă către ce și pentru cine? Dacă cel care moare e sufletul (căci pentru suflet ne rugăm și facem pomeni), el nu are nevoie de cărarea pe care i-o facem noi. N-a avut nevoie de ea niciodată. Doar trupul nu este în stare să se strecoare atent și grațios printre moleculele de oxigen, doar trupului îi trebuie o poartă, un indicator și o moarte care să-i arate că, în final, toate ajung să-i simtă îmbrățișarea, toate se transformă în aburi care dispar fără urmă, dincolo de orizont. Da, trupului și minții care îi cântă în strună. Cum spuneam, nu eram obligat la nimic, dar vestea că Amara a murit m-a făcut să am un fel de amețeală, o tresărire. În sfârșit îmi voi putea măsura alienarea în prezența sursei care a generat-o, îmi spun, și așa este. Parcă încep să simt cum ființa mea chircită se îndreaptă de spate și devine mai înaltă de un metru optzeci și cinci. Am ajuns destul de repede la Șotânga. La poartă, sunt două femei. Îi explică ceva unui bărbat gata să-și încalece bicicleta și să plece în misiune. Nu mai cunosc pe nimeni în sat și asta îmi convine. Ultima dată când am fost aici, cu ani în urmă, am stat puțin și mai mult în casă, așa că nu voi fi obligat să le povestesc ce am mai făcut între timp, iar mie nu mi-e dor de ceea ce mi-ar putea povesti ei. Trăim în lumi diferite, intangibile. Nu știm să ne alcătuim decât propria noastră lume, fie ea oricât de mică și neatractivă. E a noastră, am plăti asasini să ne-o apere de nouveniți și de emoțiile pe care ni le-ar provoca cu apariția lor neașteptată. Singura apariție dorită, jinduită pe ascuns de fiecare, e cea imposibil de realizat, căci nu există nimeni să ne scoată din mrejele realității, vii și ne-vătămați, puri ca la începuturi. Și, să ne ducă unde?! O să parchez mașina mai sus de casă. Opresc mult spre dreapta, dar tot nu mi se pare suficient. Drumul e neasfaltat și îngust, cu greu încap două mașini alăturate. Dacă vine una în viteză, din sensul opus, îmi ia oglinda din partea stângă. Asta, dacă nu ia și vopseaua de pe caroserie. Nu-i pot face așa ceva lui Virgil, e mașina lui și el are încredere în mine. Trebuie să găsesc un loc mai bun. Zăresc un podeț acătării, betonat, ceva mai în față. Nu are balustrade, deci e foarte bun pentru mine. Iau cele patru garoafe galbene de pe bancheta din spate și încui portierele. Gestul meu este în ton cu atmosfera, cu momentul: aici s-a încuiat ceva pentru totdeauna. Moartea e cifrul care nu a fost spart niciodată. De nimeni. Poate, de asta le-a venit oamenilor ideea să lase poarta deschisă la astfel de ocazii. Abia apuc să fac un pas și aud în spatele meu: – Parchează mașina în curte! Mă întorc și văd o tânără cum deschide poarta și nu-și pune problema că o voi refuza. Cu gândul la mașina pe care o vreau în siguranță, urc la volan și execut comanda. O fi deformare profesională, îmi zic, dar nu mă deranjează. Cobor și nu uit să iau florile. Patru la număr, că așa e obiceiul la înmormântare. Tânăra închide poarta și vine spre mine grăbită. – Stai liniștit, îmi spune, că nu cer taxă! Și nici florile galbene nu îmi plac. Mă uit la ea și mă pufnește râsul. Seamănă cu un papagal: colanți violet, cămașă turcoaz și cunoscutele opincuțe în picioare, roșii și subțiri, cu un model perforat pe margini și spre vârful rotunjit. Părul e strâns la spate, iar ochii albaștri îmi par anormal de mari și rotunzi, mă înghit cu privirea lor întinsă peste tot, chiar dincolo de mine. Îmi spune direct: – Ești atât de mirat, că-mi vine să te întreb de pe ce planetă ai aterizat. Sau te așteptai să ies cu șorțul de bucătărie, pus peste ce-o fi, și cu o pereche de șlapi de cauciuc în picioare? Să stau mută de mirare că văd un bărbat la mine în curte și să nu scot o vorbă. Îi fi având tu numere de București la mașină, dar asta nu te deosebește de noi, ceilalți. Vorbește apăsat, cu intonație. Vocea ei este clară și plăcută, parcă ar cânta. – Bună! îi zic eu politicos. Mulțumesc pentru... Fac semn spre mașină. Nu-mi găsesc cuvintele, poate, și din cauză că mă privește insistent, întrebător, dar nu tâmpă, nici impertinentă. – O grijă mai puțin și pentru mine, rostește ea imediat. Nu am chef de necazuri tocmai azi. 39

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Ai venit la înmormântare? – Da, îi răspund sec. – Probabil că ai fost coleg de școală sau de serviciu cu Amalia. Poate, ai și iubit-o. Altfel, de ce să te fi deplasat până aici? Ești singurul, n-am văzut alți tineri în curte. Cine știe, or veni la cimitir?! Frumos din partea ta! Să-i spun că am venit să-mi gust satisfacția de a fi scăpat de Amara? Doamne ferește! Sunt sigur că m-ar alunga nu numai din curte, ci și din sat. M-ar fugări până la Târgoviște, că e în formă bună, nu ca mine, moleșit până în vârful unghiilor. Cât despre iubirea mea pentru Amalia... – Eu sunt Marița, se prezintă tânăra și se îndreaptă spre intrarea în casă. O privesc prostit și ascult cum îmi aruncă, în trecere, o mică explicație: – Am treabă. Vreau să invoc ploaia pentru diseară, ca să spele necazul și tristețea din sat. Moartea Amaliei a băgat tremuriciul în toți. Atât de tânără și de bună! La orice m-am așteptat pe ziua de azi, dar nu la o prezență atât de ieșită din comun. Pentru câteva momente, am uitat de Amara, dar Marița cu ochii mari și vocea cântată m-a readus la realitate. Îi spun că am și eu o treabă importantă de făcut și ies din curte, păstrând încă o urmă din surâsul de mai devreme. Mă apropii de poarta deschisă și îi salut pe cei întâlniți. Sunt oameni în vârstă și așa se cade. Nu mă tulbură, după cum nici nu mă animă vânzoleala din curtea transformată în centru de comandă pentru pregătirile de înmormântare. Cu adevărat interesant, unic, ar fi să-mi pot pregăti propria înmormântare, dar așa ceva nu-i este dat omului. Cel mult, i se dă iluzia că s-a pregătit pentru moarte, iluzia ignorantului, a naivului cu părul deja cărunt, dar cu setea de a trăi, chiar încă un secol, mai vie ca niciodată. Fugi moarte la altcineva! Eu mai am treabă, zice acela, și moartea nu se poate întoarce acasă cu mâinile goale, trebuie să care ceva. Și atunci, ia la întâmplare pe cine găsește în cale. Ce altă explicație să aibă omul care a văzut-o și tocmai a alungat-o cu câteva vorbe? Își face cruce, dă să jelească, dar bucuria că a scăpat teafăr îi netezește încruntătura de pe frunte și mai că începe să râdă. Se înspăimântă însă la gândul că se va trăda în fața celorlalți, de asta își pune repejor o mască, altfel nu va fi în rând cu ei. E lecția pe care a învățat-o de nevoie și destul de devreme. Nu o consideră greșeală, nu o mărturisește printre păcate și nici nu-l apasă, fiindcă el nu e cu nimic mai rău ca alții. Va trebui să intru în casă și să arăt că sufăr. O, toți ochii vor fi pe mine! Toți vor căuta locul în care durerea își va înfige pumnalul și va da startul lacrimilor ori țipătului sfâșietor. De sânge durerea nu se va atinge. Sângele o hrănește, aerul o hrănește. Totul o ține în viață, pentru că tu, omule, depozitarul ei, rămâi viu în continuare și crezi că așa va fi pe veci. Dar ea știe că te amăgești. Poate că de asta devine, la un moment dat, suportabilă. Se lipește de tine și tu începi să ai încredere că nu te va părăsi, așa cum au făcut-o alții. Ești dispus să o și iubești. Ei, asta n-am s-o fac! O durere așezată peste altă durere, de obicei una mai veche, e ceva hidos, e un hău urât mirositor. Urc cele cinci trepte de beton și intru în prima odaie. Mobila a fost scoasă, dusă în altă parte. În cameră sunt doar câteva persoane, fiecare ocupată cu ceva. Rostesc „Dumnezeu s-o ierte!”, cu jumătate de glas, îmi fac și o cruce. Nu sunt băgat în seamă numaidecât. În mijloc, e așezat sicriul și în el e întinsă Amara. E cu picioarele spre ușă, gata de plecare. Așez garoafele în sicriu. Garoafe galbene precum sila și gelozia ce încă mă înțeapă. Țin minte cum zâmbea mereu, indiferent ce îi spuneai și ce-i făceai. Cu zâmbetul acela a murit, a înțepenit într-o fericire numai a ei, interzisă profanilor, de parcă cineva ar fi venit în fugă la ea s-o implore: „Amara, te rog, împarte fericirea asta a ta cu mine!”. Aprind o lumânare, bolborosesc câteva cuvinte aiurea, să pară că mă rog pentru ea, las o bancnotă lângă celelalte, adunate pe o farfurioară pusă pe scaun, și apoi ies, făcându-mi o cruce mare. Gata, asta a fost tot! Am scăpat. Ajuns în curte, nu știu ce să fac. Aproape de gardul din nuiele, ce dă spre grădină, fierb două ceaune mari cu mâncare. Mari și negre, în ton cu femeile îmbrăcate în haine de doliu, ce trebăluiesc de zor pe lângă ele, amestecând cu linguri lungi de lemn ori ațâțând focul. Se grăbesc, se agită, vorbesc necontenit. Din bucătăria de vară se aud alte voci. Și acolo se pregătește ceva, dar nu mă pricep. Mă uit la salcâmul din grădină, imens, și mă apucă nostalgia. Îl știu de când eram copil. După socoteala mea, cred că are vreo șaptezeci de ani. Ramurile lui acoperă pătulul și bucătăria de vară, formează o a doua streașină, înaltă și trainică. Florile i-au căzut, cele rămase s-au uscat. E o priveliște sumbră, în felul ei, dar nu anormală, căci a trecut vremea florilor dulci de salcâm. Amara s-a bucurat de ele, primăvara asta, pentru ultima oară. Fragment inedit din romanul Amar(a), în curs de apariție. 40

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Un gust de leșie îmi invadează gura. Să merg la cimitir, să iau parte la această ultimă călătorie a ceea ce a mai rămas din trupul până mai ieri viu și frumos al Amarei? Nu pentru asta am venit. Dar Marița m-a luat de braț și m-am trezit chiar la picioarele Amarei, la un metru de ele, ca membru deplin de familie. Fac parte din familie, e adevărat, dar oameni buni – îmi vine să strig – voi știți cât am urât-o și cât mi-am dorit să nu existe? Și-acum vreți să-i stau atât de aproape? Îmi vâjâie capul, aș bea un pahar cu apă, dar e prea târziu. Preotul și dascălul au trecut în față, la fel și cei cu prapori și coroane din crenguțe de brad în care sunt legate flori de hârtie ceruite, albe și roșii, omul care îi duce crucea de lemn și câțiva copii care vor duce pomul vieții încărcat cu bomboane și figurine din aluat copt. La un semnal, nu știu al cui, căruța se pune în mișcare și, odată cu ea, pornim și noi. Sunt ridicol. Picioarele mi se mișcă automat, pasul mi-e egal cu al Mariței și al notarului. Bărbații ieșiți la poarta casei lor își descoperă capul, femeile își țin mâna la gură, parcă îngrozite. Toate porțile acelea rămân deschise până trece convoiul, iar copiii sunt trași la marginea drumului, să nu îi stea în cale. Care va să zică, oamenii știu. Știu că sufletul le este înlănțuit toată viața și nimic nu-l eliberează, doar îl mai ușurează câte un pic, din când în când. Prima oprire. Prima vamă ce trebuie plătită. Marița s-a desprins de mine și a întins în fața cailor și căruței, ajutată de o femeie, un preș țesut din lână. Preotul citește din carte, tămâiază sicriul și pe cei de-aproape, rostește acel „Dumnezeu s-o ierte” pe un ton anume ca să repetăm și noi după el, apoi trece din nou în față și cortegiul se pune iarăși în mișcare. Caii îndeasă pământul uscat sub copitele lor potcovite și praful se ridică de câțiva centimetri. După ce trecem de acea „vamă”, atenți să nu călcăm pe ea, notarul aruncă în spate bomboane învelite în celofan și monezi, plată pentru sufletul Amarei. Vor fi nouă asemenea opriri, și niște oameni se vor bucura de aceste pomeni și se vor ruga pentru sufletul Amarei, pentru vămile văzduhului ce trebuie trecute... Încerc să socotesc cât mai este până la biserică. Nu cred că mai mult de o jumătate de kilometru, dar cu aceste opriri va dura aproape o oră. O oră în soare și praf, printre oameni necunoscuți și lângă un cadavru așezat exact în fața mea. Sunt ca în filmele la care nu mă mai uit. Încep să mă revolt și să regret dorința prostească de a veni să-mi savurez victoria asupra Amarei. Iată că n-o pot simți! Sunt jalnic, transpirat și prăfuit, plin de nervi și de ranchiună. În niciun caz nu aș putea scăpa de corvoadă, nu am cum s-o iau la fugă înapoi, de parcă mi-ar fi apărut o vedenie în fața ochilor și nu am putere să o alung. Nu, n-aș putea; Marița s-a întors și m-a luat de braț cu cel mai firesc gest. Iar domnul Vasilescu, de cealaltă parte a Mariței, e intransigent și neatins de ceea ce mă înfurie. Mi s-a atribuit un loc și un rol, în spectacolul care tocmai a început. Bine ar fi să nu mă fac de rușine. Măcar atât. Dintre toate cele nouă opriri, prima mi s-a părut cea mai scurtă. Poate, din cauză că era cea mai apropiată de casa unde locuise Amara și încă părea că pornisem în excursie. Însă, cu cât ne depărtam de casă și dangătul clopotelor se auzea mai tare, neliniștea mea devenea mai devenea mai insistentă și mai crudă. Tot ce șopteau și simțeau cei de lângă mine mă agresa. Teamă, păreri de rău, mici comentarii și iarăși teamă... Noroc de răcoarea din biserică. Ea m-a înviorat. Ne întoarcem acasă pe același drum. Din nou sunt lângă Marița. Notarul a plecat cu mașina, să ajungă mai repede. E clar că el se ocupă de toată organizarea. Sper să găsim un minut liber, să vorbim și apoi să plec. Atât de plină mi se pare ziua de azi, că nu mai încape nimic în ea. Cel mult, o bere rece, dar acasă, pe balcon. Vreau să fiu singur, să mă gândesc și apoi să uit. Ceva s-a întâmplat la cimitir... Poate, a fost din cauza soarelui care ardea prea tare, poate că razele lui, căzând pieziș, i-au dat viață unei adevărate halucinații. Mă aplecasem peste groapă, să arunc și eu un pumn de pământ, așa cum făcea fiecare. Atunci am văzut – jur că am văzut-o. Amara în miniatură, deasupra sicriului bătut în cuie. Dansa ca o balerină. Se rotea cu brațele deasupra capului și se tot ridica. Am privit-o prostit, îngrozit; mai întâi, mi s-a părut că semăna cu mine, apoi cu Marița, după care era iarăși Amara și dansa fericită, pe o muzică inexistentă pentru noi. M-am dat înapoi și aproape că m-am dezechilibrat. Îmi venea să țip. Am făcut un pas ori doi și încă țineam țărâna în pumn. Mi-am dat seama că Amara nu m-a lăsat s-o arunc peste ea. Nu pământ voia de la mine, nu întuneric. Dar ce voia?! Nu-i prindeam niciun gând. E moartă, ce Dumnezeu!? Nu mai transmite nimic, dar liniștea ce vine dispre ea nu e odihnitoare. Pășesc la fel de automat ca la venire, însă acum sunt și mai confuz. Imaginea ființei mele se împarte în două, apoi fiecare parte se înjumătățește rapid și tot așa mai departe. Pixeli minusculi se desprind de o parte și de alta a ceea ce se divide în mine, formează roiuri care iau forme diferite, nedefinite. Se îndepărtează și apoi revin, dar niciodată suficient de aproape ca să mă pot 41

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor simți întreg. La un moment dat, am senzația că din mine a rămas un singur pixel. Am fost redus la unul foarte mic și total în afara atributelor sale, adică nu am culoare, nici opacitate și nici un anume loc în matricea în care m-am divizat. Mai exist? Mai sunt pe Pământ? Marița tace. Hainele negre în care s-a învelit creează o distanță densă între noi, ceea ce îmi face rău. Nici un gând oarecare, nevinovat, nu poate străpunge sau îmblânzi acest zid. Nici ei nu-i mai pot auzi frământarea. De ce oare, brusc, sunt izolat într-un înveliș impenetrabil pe care mi l-am dorit de atâtea ori, dar nu l-am găsit? Și de ce acum? Durerile mele de cap din trecut, declanșate de șirul nesfârșit de litere care porneau de la cei din jur și care năvăleau peste mine agresive și dezordonate, încăpățânate să mâzgălească locurile păstrate curate cu atâta efort, apoi visele încâlcite, gura uscată și ochii tulburi ce mă priveau dimineața din oglindă, toate acestea stau grămadă în mine. Un telex învechit și uriaș parcă țăcănea necontenit și sufletul meu voia să scape, dar nu găsea nici o ieșire. Iar acum, s-a lăsat o tăcere mai amenințătoare decât toate strigătele de spaimă și revoltă pe care le „auzeam” la alții, dorințele rostite cu ardoare ori cu disperare, dorul și îngrijorarea lor, mânia sunând ca un tunet ori plânsul sugrumat cu mâini ca de fier. Tăcerea la care am visat de atâtea ori, azi, mă îngrozește. Nu mai aud nimic. Sunt desprins de lumea în care trăiesc, pe care m-am căznit s-o accept, dar nu am putut-o iubi niciodată. Desprins și singur. Parcă aș fi aruncat în afara timpului... Fragment inedit din romanul Amar(a), în curs de apariție.

CGP

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Petre Ioan Crețu

Poem de intenție (precuvântare)

de un timp toate lucrurile din jurul meu au început să mă părăsească îţi dai seama cum este să te trezeşti deodată singur cu tine între două oglinzi glisând dintr-o oglindă în cealaltă într-o dezordine perfect browniană, fără acele lucruri cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă pe care le-ai îndrăgit cu care ai făcut planuri cum să vă petreceţi weekendul şi şi nimic doar liniştea care îţi doare auzul sau îţi înnoptează privirea devreme dis de dimineaţă e ca şi cum ai deschide o conservă de fasole boabe cu carne de porc şi ai realiza că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul înainte de a te naşte la dracul zici deşi ai locuit în locuri şi mai rele

îmi va fi dor şi de câmpia din mine şi de amintiri şi de cântecele urlate cumplit la beţii, de poeziile scrise în somnul din nesomn, de chitara cu griful plesnit mai mult scârţâind sau de mine de mine o să-mi fie dor de mor şi dacă toate m-au părăsit pentru celălalt eu cel care păşeşte mereu în urma mea cocoţat pe umbră care-mi cântă gutural la ureche Hey Hey, My My cântecul lui Neil Young (ştiu îmi place şi mie doar ce l-am pus ca sonerie la vechiul telefon) am să plâng de ciudă până când până când am să păşesc eu în urma celuilalt eu aşteptând un moment prielnic să-i călăresc umbra, să-mi fur lucrurile mele înapoi şi pe tine iubito deşi ştiu că vei fi mai obosită mai uzată puțin

acum nici nu ştiu ce îmi vor lipsi mai mult, poate pantofii maro atât de comozi şi sport, poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul SH, poate micuţul Ka un Ford albastru închis ciupit de rugină pe dedesubt pe sub fusta-i dantelată sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult iubita mea târzie venită la apus cu zarea zvârlită ştrengar peste umăr, peste sânii rotunzi cum te vei descurca fără tăcerile mele? poate îţi vei aminti cum îţi treceam palma pe frunte mângâindu-ţi pe rând o durere, un nod, un gând o buclă blondă rebelă? 43

până atunci am să scot din lada de zestre a mamei sticla cu vodcă rusească ascunsă acolo de tata când m-a văzut sărutând pentru prima oară o fată pe drum şi am să beau până când mă voi uita pe mine definitiv și o să mă doară capul o săptămână întreagă sau la nesfârșit marele sens drumul spre care se îndreaptă lumea ciutura plină ochi cu lumină limpede ca o lacrimă și rece cum o urcam sus sus... îți amintești cum se însenina dintr-odată cerul uitat în mine?

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Roata din suflet în sufletul meu este o roată încă dinainte de a mă naște a avut-o și bunicul se pare că stră-străbunicul a purtat-o pentru prima dată era un fel de roată de rezervă ori de câte ori se rupea roata la căruță se dădea în spate pe furiș și scotea pe sub piele roata cea bună îi era rușine să nu-l vadă careva și să râdă să zică uite ce i-a crescut lui ăsta în suflet o roată, de parcă nu putea să-i crească o damigeană cu țuică sau o nevastă frumoasă stră-străbunica nu era o femeie arătoasă dar era bună la suflet și harnică ca un făcut toate nevestele bărbaților din neamul meu au fost urâte dar femei blânde și la locul lor iar copiii lor semănau cu bărbații copii frumoși . de curând am fost la doctor mă durea singurătatea să mor i-am spus că am din strămoși o roată în suflet că tot crește și nu știu ce să mă fac bineînţeles că nu m-a crezut m-a internat cu forța m-a legat cu fașe de pat mi-a făcut tot felul de raze injecții filme și tomograf și mi-a zis că am cancer o tumoare uriașă undeva în zona de sub coaste i-am spus că e roata și că bunii mei o scoteau la horă o plimbau prin curte și ea roata era mereu tânără plină de viață și că eu am uitat cuvintele cheie și n-am mai putut să-i arăt lumea să-i mângâi spițele obada cine știe poate o fi murit de atâta singurătate așa că scoate-o doctore și hai să o îngropăm cât mai repede sub un cireș turmentat că e lună plină și e mare păcat 44

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Recviem pentru o roată cineva m-a întrebat frate, cum e să respiri de unul singur să urli cu lupii ca lupii la lună să te înalți om și roată cu îngerii de mână? cineva ți-a aruncat umbra fix sub roata mașinii și nu era Dumnezeu era doar o fărâmă de soartă în care două gospodine borțoase dansau cu foc rock and roll pe masă orașul meu avea nervii întinși la maxim străzile alunecoase mărșăluiau de zor și nervoase de-a lungul trupului tău bolnav uite cum umpleai aerul încăperii cu cer și cum te mângâiam încet pe tâmplă carnea îți sfârâia neîmblânzită sângele îți țâșnea pe nări și cum sufletele acoperișurilor stăteau noaptea la pândă împreună cu o hoardă de îngeri și noi visăm mereu în visul nostru că visăm cineva ți-a smuls umbra de sub roata mașinii poate mult prea devreme și nu era Dumnezeu era doar o frântură de soartă în care eu te așteptam de o veșnicie în poartă iar gândul îmi fugea mereu spre o altă fereastră spre o altă gură flămândă vizavi o salvare bolnavă rău cu o roată fosforescentă și spartă doar taumaturgul mai privea umil dintr-o glastră

(din volumul „Recviem pentru o roată bolnavă mintal”)

PIC 45

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Flori Cristea Căutare

Simbioză

Nu urma ta o caut, urma mea, Pierdută printre-atâtea zeci de urme, Ce au pășit cândva prin viața ta, Răvășitor, trecutul să îți scurme.

Să nu mă strigi de n-ai să fii cu mine, Rugină-n trupul meu de cui bătrân, O piatră-n zidu-acesta în ruine, Motivul pentru care să rămân.

Nu pasul tău îl caut, pasul meu, Ce a călcat sfios un drum de sare, Ducând ca un ocnaș tot lanțul greu, Cu setea agățată de picioare.

Când mâna ta, pe mâna mea, cătușă, De toarta cerului se-agață blând, Închide-o ușă și deschide-o ușă, Tot iadul meu cu raiul preschimbând.

Nu vorba ta o caut, vorba mea, Reverb pierdut într-un pustiu de cețuri, Alunecând șoptit pe geana ta, Stârnind ireversibile înghețuri.

Eu zămislită-am fost să fiu scânteie, În focul meu lăuntric să mă frâng, Dar am ales să fiu a ta femeie, În poala nopții lacrimi să tot strâng.

Nu visul tău, ci visul meu îl caut, Când ca un abur fin s-a disipat, Ca notele din cântul unui flaut, Ce le-a ucis după ce le-a cântat.

Am să te port în trupul meu, de parcă Chiar Dumnezeu ne-a zămislit așa, Mai construi-vom amândoi o arcă, Potopului ce ne va scufunda.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Mădălina Bărbulescu RĂZVRĂTIREA CERBERILOR

SĂ NU LAȘI PIRAMIDELE SĂ PLÂNGĂ!

Libertatea noastră nu are stăpân! Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut lui Christos sau vreunui demiurg păgân; nici zeilor din norduri, ce-nvârt iaduri și raiuri în hăul din fiorduri, nu li se mai pleacă nomade seminții, deși în urma lor, stirpe după stirpe se naște și se-afundă făr’ a zămisli un ultim soi de floare, sânge rupt din soare, care să le-atârne istoria-n vârf de cer; rămân doar ei, adamici, înfrânții victorioși, ce vin, trudesc și pier. Nici măcar credința nu mai stăpânește mintea spovedită de cerberii din noi, ci ne poartă pasul, cu grabă și cu râvnă, spre Ziua de Apoi. Lumea s-a desprins de nașterea-i păgână, în vremea când șaduful făurea arginți și din canope Sfinxul reîntrupa doar prinți. Acum, iubirea noastră se-afundă în țărână, iar visul treaz se curmă pe năluci de sfinți. Levitează focul pe tânga de pe cruci, răzbește în nocturnă; prin mine trece moartea, mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe umăr, se-ntoarce și îi spun: – Libertatea mea nu are stăpân!

Să nu lași piramidele să plângă! Tu nu știi că-n deșert nu sunt curcubeie? Sau că-n tâmpla de moschee mântuirea nu mai umblă? Că pe vârfuri de muqarne stau ninsorile la pândă, cu flamura sângerândă, când pe drumuri de cămile șed stindardele umile ale celor exilați? Că pe stâlpii din serai zace vina din fecioare – mărturia celor care cresc cosciugele din rai? De m-aș adăpa cu Nilul, să-i lungesc morții exilul... Pe acord de melopee, pe-o bucată de camee, din furtuna de nisip, voi să-i vând deșartei chip! ................................................................................ Când cete de curcubeie trec prin gaura de cheie, iar lumina, prin lucarne, cade stins pe pieptu-mi greu, zemuind ca o nătângă, tu, iubire, să nu lași piramidele să plângă!

MIREASA FREUDIANĂ Destinele noastre par a se dizolva unele înaltele, ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato, sub auspiciile unui creator priceput; același creator care răstignește surâsul femeii pe un fundal cu orizont asimetric, iar apoi își vinde capodopera ca suvenir în lumea de dincolo. Numai destinele unora se despică și lasă lumina să zacă în suflete, ca într-un sarcofag; altele se închid, iar întunericul le pândește viața, ca pe o mireasă freudiană. 47

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor DELIR SICOFANT Mă iubeai ca un sufit, dezrobit fiind de căințe, și-ai mei sori nesfârcuiți se-nălțau ca niște zmei; printre ei călăuzeai, fără veghea unor zei, lumi zidite din osârdie – lumile ochilor tăi. Cu-o pedanță de calif, mă iubeai aprins și strașnic, îmi puneai în piept iscoade și zvâcnirile-i neroade revărsau norod de inimi ce se-mpresurau în pântec cu pudoare de infantă; soarta cu gust de curmale o-nfășam, ca pe un prunc, cu tasmale din amurg. Eram noi iubiții care făureau smintirii dogmă, fără teama că în evuri dragostea va fi cu normă. Mă iubești ca un ocnaș care își păzește vina c-un cinism de cal troian, stors de sângele albastru. Eu te izbăvesc în suflet, așa cum un caloian își cadorisește vipia și credința cu salmastru; și-n dezastrul convertirii la amorul cel ateu, cercetăm să soarbem timpul, scurs pe cupa lui Orfeu. Suntem noi iubiții care, naufragiați pe rug, pervertim al rugii crug, când meschina îndurare, ascunsă după o dogmă, ne trădează iar delictul de a ne iubi cu normă. Și-n virtutea celor triste, neîntâmplate, constatăm că doar sânge mai separă întuneric de lumină, când destinul își închină chiar a inimii bătaie pentr-o dragoste bălaie, solitară și proscrisă unui soi de bun rămas, unui soi de amăgire, prinsă-n acele de ceas. Oare fi-va despărțirea, în deliruri sicofante, doar un gest de mare fante al destinului ingrat? Hai, iubite, să-l sortim, ca pe-un pașă emigrant, la dezmățul diletant din sentințele vacante. Ce Destin? Ce mare fante? Eu sunt Beatrice, tu, Dante! Tu, Tristan și eu, Isolda! Destinul și-a luat iar solda... LUMINA MEA

HAOS PRIMORDIAL

Lumina bate la poarta dinspre lumea taților. Acolo ea stivuiește focul și arde porumbeii trimiși de timpul care mistuie, zi și noapte, comoara celor neștiutori; vede cum fuge foamea din fața hranei, setea din fața băuturii și nenorocirea din fața fericirii.

Când dogoarea ne stăpânește setea, cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor. Toți suferim de setea mortului… De aceea am uitat la ferestre paharele cu lumină

Doar ea poate să se păzească de călău, pentru că știe că moartea este Sinele său.

MB 48

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Aurora Luchian Mi-a furat iarna candoarea Ninge ca-n copilărie, cu bucăți imaculate, Și se nasc albe castele peste colnic, câmpii late, Vântu-și șuieră refrenul înspre codrul fremătând, Și mă strigi dintre pustiuri și respiri din greu, oftând... Nu te-aud, aud doar goana care vine cu-nserarea Unui viscol ce se zbate mutând albul cu spinarea, Și astupă și destupă tot ce-ncale i s-a pus, Și văd coșuri pe căsuțe fumegând... iată că nu-s! Lângă pieptul meu ce cântă ocrotirea și candoarea, Țin un prunc în scutecele, e iubirea mea cât zarea, Îl adorm pe stihul iernii și cu șoapte legănat Îl inund cu adorare, multe ierni l-am alinat... Ninge... viscolul s-adapă dintre valuri argintate, A mutat calupuri albe, strămutându-le pe toate, Mi-a luat și gânguritul pruncului - cât m-a durut! Și azi ninge ca în basme și pe pruncul ce-a crescut... Îi cer iernii sau viscoalei să îmi dea iubirea care Mi-a furat-o din pătuc, mi-a furat vis și candoare...

Vântul, pe bucăți, m-adună

Nu mă-mbrățișa străine, că-mi strivești ce m-a rănit, Nu te strecura sub piele, sufletul mi-e cătrănit, O să azvârl, dacă te-apropii, mărăcini în calea ta, Când am dezvelit o vară, nu ai fost ca să o vezi, Deși ți-a strigat cu urlet, că de nu ajungi, o pierzi, Acu’ du-te, că târziul s-a pansat și-a dispărut, N-am avut vreme să-l mângâi, nici nu știu cât l-a durut... Nu mă prinde nici de mână, nu-mi călca pe urme seci, N-am răgazuri pentru tine, că nu vreau, mai bine pleci, Pleacă, o să rog și vântul să îți ningă-n patru zări O perdea de frunze moarte, să mă pierzi pe lungi cărări. M-ai pierdut sorbind din cupa unei primăveri mai an, Da’ era și ea o toamnă, și te-ai străduit în van... Azi nimic nu mă atinge, niciun rău, că sunt imună, Și nu-mi pasă că în suflet, vântul, pe bucăți, m-adună...

AL 49

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Anica Andrei-Fraschini Mașina – fragment de roman Ovidiu lucra ca agent de vânzări, la un concesionar auto. Job dinamic, pe care-l exercita cu pasiune și devotament. Reușea să încheie, ritmic, contracte aducătoare de procente care-i îngroșau portofelul. Avea vreo treizeci și ceva de ani. Căsătorit cu o tânără de aceeași vârstă, implicată sută la sută în activitatea profesională, ceva în domeniul IT. Nu aveau copii, starea materială a cuplului era foarte bună, pentru că, în plus față de ce câștiga fiecare, ea, copil unic, provenea din părinți mai mult decât înstăriți, care le făcuseră cadou un apartament duplex, luxos, în orașul universitar, două mașini și o cabană de vacanță, la Vatra-Dornei. Câțiva ani buni, relația lor de cuplu a evoluat înfloritor. Apoi, ea s-a dedicat din ce în ce mai mult profesiunii, era foarte apreciată, se vedeau rar, la culcare, ba chiar nu se vedeau deloc... Ovidiu avea, la rândul lui, rezultate profesionale remarcabile, activitatea i se potrivea ca o mănușă, concesionarul îl considera cel mai bun agent și-l recompensa consistent. Începuse demult să fumeze, sigur era la mijloc un stres, o neîmplinire, o căutare, o insatisfacție... Ovidiu se culca singur, se trezea singur. Tinerețea îi dădea ghes, trupul începuse să acumuleze kilograme în plus, căpătase un tremur ușor, al mâinilor, aprindea țigară de la țigară. Nu-și dădea seama ce se petrece cu el, nu era timp de analize, soția nu-l vedea cu săptămânile, era des plecată în deplasări profesionale, în țară și în străinătate. La serviciu, interesul patronului și colegilor era focalizat doar pe cifra de afaceri. Individul uman era uitat, ca aproape peste tot. Într-o zi, Ovidiu a vândut un model abia apărut pe piață. La vizionarea show-room-ului, a venit un tată cu fiica lui, de douăzeci și doi de ani, căreia urma să-i înmâneze cheile mașinii. Tatăl a remarcat un schimb de priviri între Ovidiu și Monica. Dar mintea nu i se putea ocupa de asta și, la urma urmei, era normal ca tinerii să simpatizeze între ei, nu? Contractul a fost încheiat, iar la ridicarea mașinii, peste o săptămână, a venit doar Monica. Era un sfârșit de ianuarie clement... Ovidiu era atras de alura zveltă, de zâmbetul permanent, de comportamentul copilăros și, totodată, plin de feminitate fragedă, pe care le afișa Monica. Dezinvoltă, îmbrăcată cu gust, ușor excentric, cu un aer de mister, cu un parfum care lăsa valuri apetisante în urmă, Monica nu era pe deplin conștientă de farmecul său, dar feminitatea, la vârstă ei, o îndemna să seducă. Au vorbit despre mașină, evident, iar semnăturile care mai erau de aplicat pe diverse documente s-au rezolvat repede. În birou, erau numai ei doi și discuția a alunecat către „ce faci, cu ce te ocupi?", întrebări lansate de Ovidiu, desigur. Ba chiar i-a propus o cafea, o băutură răcoritoare sau un ceai, iar Monica a preferat ceaiul. Ovidiu i l-a servit de la mașinăria automată, instalată în hol, la doi pași. Monica l-a studiat discret, și la dus, și la întors, tânărul se ținea drept și își controla agilitatea. În gând, îi apărea, pentru prima dată, o preocupare : „Doamne, sunt gras!" Își zâmbeau și beau ceaiul - Ovidiu luase unul și pentru el - se priveau, era un moment plăcut, pentru amândoi. Monica îi povestea că e în ultimul an de facultate, la litere. Încăperea era străbătută de unde învăluitoare, în legănarea unei chemări... Cei doi se țineau treji, dar era clar că atracția cea mai simplă era acolo. Monica a spart tăcerea privirilor. Trebuia să plece. El a condus-o până în spate, în garaj, ea a urcat la volan, după care a întins mâna dreaptă și Ovidiu i-a spus, încărcat de o emoție cu totul nouă, necunoscută: „Ieșim să bem o cafea, într-o zi? Știu că ai mult de lucru, dar poate ți-ar prinde bine o pauză”. Monica s-a rătăcit, în mintea ei, între două-trei variante, voia să-i spună că nu bea cafea, i-a trecut prin cap chiar să-i arunce „Miroși a țigară, nu-mi place...”, dar s-a pomenit spunând: „Am să vin după pneurile de vară...”. Atunci, Ovidiu i-a replicat, cu reală îngrijorare, dar cu un zâmbet atrăgător: „Când? Doar nu prin luna mai...”. Monica a izbucnit într-un râs care nu era altceva decât slobozirea tensiunii interne, acumulate în ultima jumătate de oră. I-a spus lui Ovidiu: „Ok. Dă-mi numărul tău de telefon, te sun”. Ovidiu i-a întins o carte de vizită și a precizat: „Te rog mult, sună-mă până la patru după-amiază. Aș putea avea și eu numărul tău, ca să-l recunosc, când mă suni?”. Demarând, fata i-a strigat: 50

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor „E cu 456 la sfârșit, ușor de reținut...” Pe actele întocmite, fusese înscris, din start, numărul de telefon al tatălui Monicăi. N-au trecut decât două zile și tânăra l-a sunat pe Ovidiu. Pentru că amândoi uitaseră de asigurare. Documentul era făcut, dar rămăsese în biroul lui Ovidiu, cu tot cu vinietă. Ovidiu remarcase imediat, dar n-a vrut să-l sune pe tatăl Monicăi, iar ea nu i-a spus nimic părintelui său. Era cel mai simplu să-l sune direct, pe agent. Nu folosise mașina, în acele zile. Avusese de susținut un colocviu, la facultate. Ce-i drept, se gândise puțin și la Ovidiu. Fără să vrea și doar ca la un episod care ieșea din cotidian, pentru că, în sfârșit, avea mașina ei! În rest, analiza la rece, i s-ar fi părut ciudat să fie atrasă de un bărbat vizibil mai în vârstă, ușor grăsuț și care, mai mult ca sigur că era și căsătorit. Nu purta verighetă, dar nici nu-l întrebase, nu considerase că ar fi avut vreun rost. Era convinsă că nu ar fi putut fi interesată, cu atât mai puțin tulburată, de un vânzător de mașini. Ceea ce constata în mintea ei nu putea purta decât eticheta... „curiozitate"... Monica ieșise de foarte puțin timp din legătura de lungă durată, cu prietenul din liceu. Acesta era la IEFS, pasiunea lui dintotdeauna fiind baschetul. Relația dintre ei se consumase până la punctul unde simțeau amândoi că nu mai aveau ce să-și spună. Lumile lor se canalizaseră pe coordonate într-atât de diferite, încât nu făceau decât să se îndepărteze. Ea era lingvistă, el - sportiv. Ea se adâncea în lecturi care îi lărgeau orizontul și îi sporeau setea de cunoaștere, el se simplifica vădit, antrenat în cercuri de masculi musculoși, care petreceau după competiții, în companii destul de pestrițe. Monica fusese de câteva ori, la astfel de întâlniri, și stătuse retrasă, fără a găsi măcar un singur partener de conversație. Se simțise total în afara grupului ce părea de o coeziune ale cărei taine îi erau de nepătruns. Nu pricepea mare lucru din vocabularul și expresiile folosite, glumele i se păreau deplasate, aveau un comportament lipsit de rafinament, uneori chiar și de control, și Monica hotărâse să se țină deoparte. Întâlnirile cu Traian continuaseră, dar simțeau amândoi că nu mai era loc de nimic, între ei. Până în ziua în care au mers unul lângă altul, fără a-și adresa vreo vorbă, după care nu s-au mai căutat. N-a fost nicio suferință, s-a petrecut o descreștere constantă, fără șocuri, încât momentul final a însemnat, cu adevărat, un zero sub care se îngropase o amintire concentrată, neutră. De atunci, tânăra nu-și mai dorise un „boyfriend". Simțea nevoia să respire în voie și considerase că focalizarea pe studiile de final de facultate reclama ca mintea să-i fie liberă de alte preocupări. Avea rezultate bune, profesorii o apreciau. Lucrarea de licență îi consuma destul timp, mai avea de muncit și la proiecte pentru diverse participări la simpozioane și întâlniri literare, iar editura cu care colabora o zorea să-i scoată al doilea volum de versuri. În seria ei, nu avea niciun coleg care să-i fi atras atenția. Poate un singur poet. Dar nu făcea decât să-l urmărească cu privirea, ca pe un spectru. Părea din altă lume. O fascina la modul pur platonic. El nu știa nimic. De altfel, chiar de-ar fi știut, asta n-ar fi schimbat cu nimic situația. Omul era total desprins de realitățile curente. Așadar, în cele două zile, Monica își constatase gândul alunecând la secvența cu Ovidiu, dar se scuturase repede, spunându-și că nu putea reprezenta nimic. Așa se petrec lucrurile, de multe ori: când ești în miezul unei întâmplări, percepția este total diferită de cea pe care o ai după. La rece, vezi altfel totul și chiar te întrebi ce anume te-a putut tulbura. Așa vedea și Monica. Mai degrabă, așa voia să vadă. L-a sunat pe Ovidiu folosind un ton neutru și pomenindu-i sec, doar de asigurare. Ovidiu s-a oferit să i-o aducă acasă, dacă ea era de acord, sau să se întâlnească în oraș, unde îi convenea ei, ca să nu se deplaseze prea mult. Au hotărât ca Ovidiu să vină la capătul liniei de tramvai, în cartierul unde locuia Monica. Tânăra și-a pus geaca peste treningul cu care avea obiceiul să stea în casă, și-a înfășurat o eșarfă pufoasă, în jurul gâtului, a încălțat ghetele cu care ieșea să plimbe câinele și chiar s-a dus în spatele casei, să pună lesa patrupedului. A înconjurat clădirea și a pornit agale, spre stația de tramvai, însoțită de prietenul cel bun, Netto, un exemplar tânăr, cu pedigree, din rasa japoneză Akita Inu. Tatăl Monicăi nu venise, încă, de la muncă. Lucra înafara orașului, la un proiect imobiliar de proporții, ca diriginte de șantier. Era în jurul orei 18. Exact când a ajuns în stație, o mașină s-a apropiat și s-a oprit în dreptul ei, la vreo trei metri. Era Ovidiu. Nu avea cum să parcheze acolo, de aceea Monica i-a făcut semn să se deplaseze până la intrarea pe o străduță laterală. Ovidiu a redemarat și a așteptat-o la locul indicat. Bărbatul a ieșit din mașină, Monica i-a întins mâna, în timp ce Netto îl mirosea insistent pe necunoscut. Monica i-a spus, scurt: „Șezi!”, iar frumosul animal s-a conformat. Ovidiu zâmbea și o privea 51

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor destul de timid. Pentru că fata avea un aer ștrengăresc, în ținuta încropită ad-hoc, era nemachiată și cu părul lung, ușor ciufulit. El era îmbrăcat stil „business" - ieșind din mașină își încheiase trenciul lung și negru, care îl făcea mai suplu - și mirosea foarte plăcut, a parfum bărbătesc, scump. Monicăi nu i-a scăpat fularul din lână, în nuanțe pastelate, și nici pantofii lustruiți. Parcă-l vedea pentru prima oară. Se priveau. Atât. Monica a spart tăcerea: - Ce faci? - M-am conformat, ți-am adus actele. - Mulțumesc frumos, e un gest remarcabil. M-ai scutit de un drum. - Cu plăcere, Monica. Ai mult de învățat. E greu? Am și uitat cum era în sesiuni... - Nu mi-ai spus ce ai absolvit. - Mecanică. Tehnologia construcțiilor de mașini. - Sună bizar... Când ai terminat? - Să tot fie vreo zece ani... Ce mai zboară timpul... - Trebuie să fii om, la casa ta... - Da, se poate spune și așa... - Ok, mulțumesc încă o dată. Am plecat. - Pot să te mai văd? - De ce? Probabil că o să vin după cauciucuri. Nu știu când. Dar mă duc direct în spate. Dacă am timp, trec pe la birou, pentru un „bună ziua". - Ai un aer copilăresc, îmbrăcată așa. Îți stă bine. - Oh, am ieșit în grabă. Am să plec, trebuie să apară tata. Îi încălzesc supa. - Și mama? - Sunt divorțați părinții mei. Eu stau la tata acum, doar pentru că e mai aproape de facultate. - În rest, probabil că ai apartamentul tău, nu? - Nu. E bine, aici. Să văd ce urmează după licență și master. Adevărul e că Monica locuia în cel mai șic cartier al orașului, plin de case cu arhitecturi deosebite, ale unor proprietari înstăriți, grădini și parcuri, în apropierea unei păduri imense. Acolo se născuse și copilărise. Când părinții divorțaseră, a plecat cu mama ei în alt cartier, mai îndepărtat, schimbase școala. Intrase la liceu într-un colectiv nou, în cu totul alt cadru. A fost un stres, dar, întrucât mama și tatăl ei păstraseră o relație amicală, de calitate, toate dificultățile fuseseră depășite cu bine. Venea la tata în fiecare weekend și ieșea la plimbări îndelungate, prin pădure, în funcție de anotimp. Poate că părinții ei făceau parte dintre puținele cupluri divorțate, care au știut să șlefuiască asperitățile despărțirii, în așa fel încât copilul, copiii, să nu sufere în mod dramatic și să nu rămână marcați dureros. Monica fusese educată frumos, echilibrat, dialogurile părinților cu ea se purtaseră deschis, înțelegând multe lucruri, pe măsură ce înainta în vârstă. La 22 de ani, avea o maturitate surprinzătoare, dar își păstrase și o bună doză adolescentină, care îi crea un farmec aparte. Acest farmec îl atrăsese pe Ovidiu. Tânărul trecea printr-o perioadă de abstinență totală, pe plan amoros, dar ritmul zilnic, pasiunea pentru activitatea lui, respectul pentru alegerile soției, care, ce-i drept, trebuia respectată, căci părinții ei fuseseră cei care creaseră confortul material, în „cuibul" lor, făceau ca zilele să se succeadă fără ca el să le analizeze exact, conținutul. Se instalase un ritm ca de mecanism bine reglat... Ovidiu era conștient că iubirea pentru soția sa se transformase treptat, după ce devenise strâns legată de averea socrilor. O cunoscuse pe Ecaterina, Cati, la mare, demult, în studenție. Alura Monicăi aducea ușor cu ceea ce fusese fata de care se îndrăgostise în urmă cu vreo doisprezece ani, nici el nu mai știa... N-a aflat de bunăstarea părinților logodnicei decât în momentul în care s-a pus problema căsătoriei. Văzuse apartamentul luxos în care locuiau viitorii socri, dar nu avea habar de valoarea lucrurilor și, cu atât mai puțin, de tot ce dețineau pe lângă. Cati se grăbise la măritiș, era în vogă măritatul, toate colegele ei se căsătoriseră în timpul facultății. Ovidiu a aflat târziu, exact de la una din fostele colege ale soției, că nevasta lui avusese o mulțime de parteneri, înaintea lui. Dar nu luase chiar în serios bârfa asta și-apoi, își spunea, ce importanță putea să aibă trecutul ei, din moment ce cuplul lor funcționa impecabil? Fericirea deținea chipul perfect, al unei relații fără conflicte - Cati era o bună organizatoare, calmă, dar dinamică, suficient de autoritară și diplomată, ușor șmecheră chiar, pentru a ști să sugereze soțului ei toți pașii ce erau de urmat, astfel încât alesul ei să fie convins că el era „capul 52

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor familiei". Ovidiu se simțea bine, asigurat, dar totul devenise rutină curată, lipsită de tandrețe. Nu era foarte conștient că-i lipsea ceva, valul vieții îl purta, zilnic, de la limanul căminului la cel al activității profesionale și invers... Mai mergea să întâlnească potențiali clienți, mai participa la câte o „agapă” organizată de patron. Se lăsa balansat, uneori se simțea plictisit, alteori o iritare neașteptată punea stăpânire pe el. Se apucase de fumat aproape imediat după ce intrase la primul job, un concesionar din zona periferică a orașului. Tot socrii îl plasaseră. Trebuia să suporte, în fiecare dimineață, aglomerația de pe traseul lung, până la serviciu, și țigara i-a ținut companie. Apoi, a schimbat garajul, la același vânzător de mașini, care a deschis un nou show-room, în oraș. Făcea deplasări în timpul programului, însă activitatea nu presupunea efort fizic și kilogramele se acumulaseră. Își dorea enorm să aibă copii, dar, la drept vorbind, nici nu prea avea cum. La începutul căsniciei, totul mergea perfect, numai că soția nu avea de gând să se grăbească să devină mamă. După care, o acaparase într-atât viața profesională, că nici nu se mai gândea la altceva. Acum, dintr-o dată, Ovidiu simțea din nou, că există. Parcă se trezea dintr-o letargie. El nu avusese decât două prietene în facultate, pe prima o iubise pătimaș, chiar dacă fata nu-i răspundea cu aceeași fervoare, și suferise îndelungat, după ruptură. Ea fusese cea care îi dăduse „papucii"... Monica, cu aerul ei proaspăt, enigmatic, cu dezinvoltura și frumusețea ei, îl năucise. Stăteau față în față, pe trotuar, Netto se uita când la unul, când la celălalt. Ovidiu o întrebă: - L-ai dresat la un centru specializat sau te ascultă pur și simplu? - Tata e mare pasionat de câini, a avut vreo cinci, a citit mult despre și are metodele lui. El mi-a explicat cum să procedez și, oricum, ăsta e o minune... - Poți fi în siguranță când ieși la plimbare, n-ai treabă... Sau te apără prietenul tău? Nu poți merge peste tot, cu câinele... Monica nu dorea deloc să abordeze subiectul despre „prieten". Îi spuse, evaziv: - E ok, nu mă pot plânge... Trebuie să plec, mulțumesc mult. Îi întinse mâna și Ovidiu i-o reținu. Se auzi spunând: - Monica, aș vrea să te mai văd, desigur, dacă vrei și tu. Până la cauciucuri... Ai un prieten? - Tu ai o soție, bănuiesc. Nu e cazul să ne vedem, Ovidiu. Îmi pare rău. Am plecat. Trăgându-și mâna, o zbughi spre casă, spunându-i câinelui: „Netto, hai!" Dar își simțea obrajii luând foc. Ovidiu rămase pironit, urmărind-o cum se îndepărtează în fugă. Era trist, se simțea bucăți plutind pe deasupra orașului. Asta i-a fost starea toată seara, acasă, unde era singur. treisprezece la sută

printr-un tub contorsionat marcat de diametre variabile și o consistență de meduză strecor împing anevoie și sub stres iluzii încă tenace săruturi destinate miezului de zi pe nisip sub palmier procente considerabile de încredere fidelitate bucurie tandrețe binecuvântare... îmi las degetele să rătăcească în apa de ploaie ochii țintind câte un strop când se adaugă pământului... îl încarc de privire caldă și zâmbet simbolurile prieteniei... într-un efluviu de non-erotica mă atașez de rinoceri și canguri de tapiri și varani până și de lilieci... 53

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor acumulez câmpie proaspătă munte virgin rășină zăcăminte de iubire configurații jucăușe ale norilor... râd cu poftă de clinchetele unor funcționalități inutile se întretaie aleatoriu uitări masive pierderi de urât... redemarez pe baze noi se intensifică procentele de ieșiri la lumină... uite o gărgăriță ! plutesc și murmur vorbe dulci îndrăgostite de viață... un treisprezece la sută, cu noroc...

nuferi desenați mi-e bine fără capricii și în lipsa ta ți-aș arăta fațada clădirii care ar putea ascunde amoruri de medicis în seara asta pun fondul de ecran cu urzici mă uit la cascade adun puf de păpădie ca să-mi fac un cocon nici n-am să mușc nici n-am să fug ceasul își vede de treabă în dulap eu cu timpul de-afară mă lupt schițe mătăsuri boucles d’oreilles unduiri chemătoare celula ingerată hrană moleculară mașinării poluante și prea zgomotoase balta mea cu nuferi desenați o gastronomie în care pătrund și miroase a orez fiert trestie de zahăr și afinată dacă și tu știi să ceri iertare și să ierți ne vom mai iubi pe orizontala meditației verticala relativă a căderii gravitaționale spirala evoluției între poli magnetici fără de lege inboxuri suprapuse outboxuri distruse aspirină și nisip fin rinichi și venin...

A A-F 54

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Mihai Cotea

Vrăjitorul din Malloz

I. prinde-mă de mână și haidem să coborâm în beciul firesc pe panta ce duce la balta J’accuse o toană a vieții sub curba lui Gauss și-o altă recoltă a toamnei ne cere pieirea (noi sîntem generația pierdută) plouă mult azi și e timpul să curgem (doar) drumul e dulce aromat ca un strugure destinația ne miroase a fumat hai și nu te mai uita la chemtrails că am întârziat e normal să duci political correctness-ul până la genunchiul dogmei dar hai eu te duc la capătul formei n-avem niciun haz până ce nu ne pierdem nu strânge așa tare c-o s-ajungem să credem e timpul să curgem să lipăie timpul lăsăm în afară întreg anotimpul suspină mai noir vezi bine că nu mai ardem și haid M & haid M II. un om piere-n albastru când vai pitită de ploaie stai sub streașina lui Gauss nu cresc decât lichenii dosiți de morții din fostul toi al iernii follow the yellow brick road peste absurd s-aruncăm nesfânt un năvod tu știi (Dorothy) că doar Universul ne-a dat nevolnicul nod deci follow the yellow brick road Origo-i doar alb caii demult și-au scrintit nechezatul votiv mă trezeam cântând pe-o targă în Tins (orașul lins) C plutea-N van și rupeam o foaie din agenda mea uitată pentru a vedea așa cum bunica tăia foaia din calendar mereu cu o zi înainte (de zor) se spune că (nu suferă nimeni) de alb cam toți oftează în gri până și-n camera de unde m-au scos mirosea placentar pe targă spre mare cu dinții înftipți încă-n placenta-plăcintă cu cremă de cod de bare (osânză și brânză și cal blând de cursă) șezând pe-o pagină de năravuri smulsă pe când dinții bătrânei scrâșneau a metal mesteca o viață de viață mulsă (știam) Obiectu-i în criză Origo-i doar alb (buffalo hunting cu visele gen) până la următoarea eclipsă next stop: muri(ubi)rea 55

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Pâinea porumbeilor e un vis lucid ieri noapte am visat un copac cu ciori zburătoarele crescuseră direct de pe crengile uscate născându-se în tăcere și trecând într-altul din Apropiere uscat și mut agitat(e) și de nevorbit dintr-una într-alta preschimbându-se ciclic și fiind și porumbei și pescăruși și ulii și oameni croncănirile lor spulberau cerul roșu din care cădea pâine pentru porumbeii dedesubt (hrană și joacă și viață cu Maia) ce aruncau bucățelele de prescură cu clonțul până peste cap pentru că erau prea mari pentru un cioc atât de mic râdeau jucându-se cu ele și aruncându-le la cer așa cum facem noi cu bucățile de iubire pâinea porumbeilor (și cu tocile de absolvire) în smuciri sălbatice și hulpave ca-ntr-un dans ritualic străvechi sper să nu mai visez nicicând un copac desfrunzit Le pain des colombes est un rêve lucide la nuit dernière j'ai rêvé d’un arbre avec des corbeaux les oiseaux étaient poussés directement des branches sèches naissant paisiblement et passant dans un autre à côté sec et muet agité(s) et à ne pas parler de l'un à l'autre s'enterchangeant d'une façon cyclique étant en même temps colombes et mouettes et faucons et humains leurs croassements effondraient le ciel rouge duquel tombait du pain pour les colombes de dessous (nourriture et jeu et vie avec Maia) qui jetaient les petits bouts d'hostie avec le bec jusque par-dessus la tête parce qu'elles étaient trop grandes pour un si petit bec elles rigolaient en jouant avec et en les jetant jusqu'au ciel comme nous faisons avec les morceaux d'amour le pain des colombes (et avec les chapeaux carrés à la remise des diplômes) dans des sursauts sauvages et avalants comme dans une danse d'un rituel ancien j'espère ne plus jamais rêver un arbre effeuillé versiune în limba franceză realizată de Anica Andrei-Fraschini 56

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor La capătul șoaptelor (roman în lucru- fragment) Te-ai trezit în patul tău. Calm, dar puțin dezorientat. Nici măcar nu asudaseși. Avuseseși o noapte liniștită, în comparație cu cele de până atunci. Un somn lin și lung, doar că, pentru scurt timp, nu erai sigur de locul unde te treziși, apoi ai realizat. Cu câteva clipe înainte de a deschide ochii, încă îți răsunau în cap ultimele ecouri ale unui vers. Te obseda, era insinuant și inexplicabil. O melodie de jazz a unui artist a cărui voce nu-ți spunea nimic. The greatest thing you'll ever learn is just to love and be loved in return. Deși puțin amețit, părea că te simți, pentru prima oară, confortabil în propriul tău corp. În noul tău adăpost. Te-ai ridicat în capul oaselor, și-ai privit cu ochii mijiți împrejurul tău. La masa rotundă din fața ta, ședea o femeie cunoscută, iar pe masă erau înșirate o grămadă de petale galbene. Stătea aplecată și-și rotea trunchiul deasupra lor de parcă le-ar fi survolat. În minte-ți veniră câteva versuri dintr-un poem al Nichitei Stănescu pe care ți-l citise Elena într-una din nopțile în care te veghea la pat. <<Şi ne-ntâmplăm, pierim, ne stingem pe irisul în contemplare, dar nu-ţi sîntem priviri, ci ningem în iarna ta, ochi mare, tu, ochi mare>>. Din când în când, femeia strivea câte o petală, apăsând cu pernița degetului mare, în timp ce-și ținea celelalte degete strânse în pumn. Parcă ar fi avut o unealtă, nu un deget. Purta ochelari și era caraghioasă cu ei. Îi păreau mari. De undeva o cunoșteai, dar nu puteai fi sigur de mai nimic din ceea ce vedeai. Femeia părea concentrată la ce făcea. În jur, nu se mai auzea niciun zgomot, iar liniștea devenea tot mai neliniștitoare. Unde era maică-ta și ce căutai în pat? Cum ajunseseși acolo? Brusc, ți-ai amintit. De ea. Te-ai ridicat în șezut și ți-ai împins cu mâna pătura la marginea picioarelor. - Tu porți ochelari? Femeia se întoarse spre tine. Zâmbea. Era Tatiana. Acum o recunoșteai. - Da, port, dar numai când lucrez ceva. Ca să văd, spuse și zâmbi prostește. - Și ce lucrezi acum? Tatiana se întoarse din nou în poziția inițială, continuând strivirea micilor petale galbene pe suprafața maroniu închisă, a mesei de furnir. Una după alta. - Nu lucrez. Pregătesc de cremă. - Ce cremă? ai întrebat contrariat. - Cremă de gălbenele. Nu știi? se întoarse ea cu tot corpul în direcția ta. Zâmbea larg, ca atunci când ți-e drag de naivitatea unui copil care întreabă un flecușteț pe părintele sau pe profesorul său. Acel gen de naivitate care fie înduioșează, fie hrănește pământurile negre ale unuia. Ea era altfel, totuși. Crema de gălbenele e bună pe toate rănile, zise, cu un firesc care friza. N-ai auzit? Uite, și ție ți-ar folosi! Să te dai cu ea în jurul gâtului. Ar mai lua din durere. Tu o priveai de parcă abia acum v-ați fi cunoscut. - Cum ai intrat aici? ai întrebat-o pe o voce calmă, dar cu suspiciune. Tatiana începu să-și strângă de pe masă petalele. Una câte una. Și le punea într-o cutiuță aurie, de metal. Părea că acea cutie fusese folosită la altceva, pe vremuri. Părea atât de veche, cu vopseaua cam sărită de pe ea, mai ales la balamale, încât te făcu și mai curios. Ce fusese-n ea, mai demult? Cu ce utilizare îi bucurase pe alții, în vreunul din secolele trecute, că parcă din vremurile acelea părea a fi scoasă. Când cădeau în cutie, petalele sunau de parcă ar fi fost biluțe metalice. Ți se năzări că te asemeni cu acea cutie, în atâtea privințe... vopseaua sărită, starea sănătății tale, auriul acela bătător la ochi, relația ta cu presa, calitatea recipientului refolosit, corpul lui Răzvan pentru tine. Un corp aurit pentru ea. Cu siguranță pentru ea. 57

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor - Mi-a dat drumul maică-ta, ți-a răspuns. Tăcuse atâta cât să-și termine de strâns toate petalele de gălbenele în acea cutie mică și paralelipipedică, apoi continuase: - Am urcat singură până aici, să știi. Maică-ta jelea prin curte de singurătate și nu prea mai pare că ar mai fi cineva prin casă. Sincer, îți spusese după un oftat lung, părea mai animată casa asta. - Iartă-mă, i-ai șoptit. Nu am vrut să te alertez la telefon. Nu știu ce-mi veni, dar după vizita doctorului Said... Acolo te-ai oprit brusc. O priveai și părea că nu înțelege nimic din ce-i spuneai. Senzația îți dădea fiori pe șira spinării. Acei fiori ai neputinței în fața lucrurilor pe care un om nu le poate controla. - Despre ce telefon vorbești? Noi n-am vorbit niciodată la telefon, ți-a răspuns ea, făcând ochii mari. Cât de mari păreau ochii ăia, ai ei, prin ochelarii cu ramă ridicol de groasă. Tot galbenă și ea. Veche. Nu ți-ai putut stăpâni un zâmbet, deși situația te irita fără doar și poate. Pupilele ei îi deveniseră adevărate găuri negre și te fascinau. Pupilele te fascinaseră de mult, când erai mic le numeai „micile pete de lumină arsă” pentru că ți se părea că în acel loc se concentra atâta lumină și informație din jur, că lua foc, focul viu de care auziseși în poveștile lui taică-tu, și deveneau viață pictată în viu. Tot ceea ce e. - Tatiana, noi am vorbit la telefon. A fost înainte să... Te-ai oprit și ai realizat. Te simțeai ca atunci când, în vis fiind, picai brusc, dintr-un motiv sau altul, și-n acel picaj, corpul tău reacționa zvâcnind din instinct pentru a atenua căzătura. Acel zvâcnet era îndeajuns ca să te trezească. La fel și atunci. Pe când treceai cu mintea la episodul dialogului cu Elena în acea zi, mult mai larg și mai complex, ca invitată, femeia-și făcu intrarea în cameră. Cele două se fixară reciproc și acel joc era atât de intens, încât fosta soție a Gazdei se ridică tăcută și ieși afară, lăsând ușa deschisă. Elena o urmări cu privirea și, după ce închise ușa, se așeză pe pat lângă tine. O priveai ca prima dată. - Tu... - Eu... șopti Elena, zâmbind discret. - Te-ai întors? - De unde știi că am plecat? Te-am lăsat dormind și-apoi am dat de femeia asta... ce voia, de fapt? Perspectiva dialogului începea să capete umbre. Agitat, te-ai apucat să-ți pipăiești gâtul cu obstinație, apoi capul, de jos în sus, de sus în jos, până ce mâinile tale au întâlnit mâinile ei și se opriră. Ca atunci când doi prieteni se strâng în brațe și se recunosc în acea îmbrățișare. Abia atunci ai observat că la capătul patului tău se afla o floare roșie de mac. O vedeai pentru prima oară de când te treziseși și părea atât de perfectă, încât nu-ți explicai cum pe tulpina sa nu se putea deduce locul ruperii. Ideea căutării acelui loc de rupere îți apăru fără chemare. O analizai cu privirea, dar nu-i puteai găsi niciun defect. Era acolo și era intactă. Ți-ai întors ochii spre Elena, mai apoi. O găsiși extrem de aproape de tine. Îndeajuns încât să-i percepi respirația mângâindu-ți obrazul. - Am fost până la mama, ți s-a destăinuit ea în șoaptă. Trebuia s-o mai văd și pe ea, nu? Mi-ai devenit și mamă și tată în ultimul timp, dar... trebuia s-o văd, pur și simplu trebuia. - Tu ai rupt macul? ai întrebat-o nervos. Ideea ruperii macului te agita mai mult decât ți-ai fi putut închipui. Macii deveniseră sacri pentru tine și maică-ta de când cu moartea tatălui tău. Te temeai să nu-l fi rupt chiar tu. Nu ți-ai fi iertat-o. Maică-ta nici atât. Era ceva inimaginabil pentru oricine din familia voastră. Locul acela, altarul pregătit pentru taică-tu, era un loc sacru pentru toți ai voștri. Chiar dacă Elena știa prea bine asta, preferai ca ea să fi făcut greșeala ruperii. Nimeni altcineva n-ar fi înțeles, altfel. Nimeni nu înțelegea, oricum...

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Raluca Macovei Dacă ar ploua litere

Să-i crească rădăcini

Mișcătoare secundă topită într-un somn transparent, cuvânt cu umbra răsucită pe aripile unui vers invadează corabia pe pânzele căreia îmi scriu strigătele. Într-un tablou neterminat, un răsărit din flăcări se destramă în unde iluzorii, pe care cerneala însăși devine incoloră. Rime ecliptice se preschimbă în virgule mirate, rupte în reminiscențe nestăpânie, decupate din nopți cu insomnii.

Oglinzi de rubin își ascundeau într-o cameră translucidă secretele pudice. Odaia mea n-avea urechi pe atunci să asculte hohotele lor de reflexii și nici pașii spasmodici ai copacilor nu-i auzea. La început, nu mi-am dat seama că noaptea se strecura tiptil în camera mea pentru a-și adăposti frunzele-i apuse. Am tăcut și am așteptat ca odăii mele să-i crească rădăcini pentru a-mi destăinui tainele oglinzilor vetuste. Nemaiavând răbdare însă, am păstrat o frântură de soare în flacăra unui chibrit și din ea au izvorât în bezna spartă lumini, peregrinări, cuvinte.

Este atâta vânt în dansul ploii, încât picăturile rămân jurăminte eterne născute din umbră!

Respirație mută Coboară somnul, se prelinge printre stele, tacticos, înalt, spasmodic. Pădurile și pietrele, arborii, planetele se balansează lent, autotelic. Printre cărămizile sparte ale nopții, trist poet cu pleoape albastre își zămislește în claviatura frunții amintiri din arse bariere. Înconjurat de bezna noduroasă, rătăcitorul călător pășește-n izolarea surdă purtând sub tălpi umbra somptuoasă a muzelor eclipsate în secundă. E lumină sub orizontul transparent, un spirit demiurgic încă încearcă să descopere pulberea unui cuvânt inexistent camuflat în strigătul alb al unei utopice Venere. 59

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Poem cu amprente renascentiste Iată, inima mi se topește în clipe desculțe, furișate în clepsidre de abanos. Îi poți auzi pulsațiile reverberate în fiecare joc cu parfum de trecut, ce prinde rădăcini în umbrele cuvintelor mele. În spatele meu, amintirea îmi dilată pașii treptat și din unde crepusculare îmi modelez aripi împletite cu trandafiri. Timpul își ține respirația, iar stele albastre îmi scriu zborul pe coamele lor, în timp ce eu îmi continui peregrinarea Inscripție pe marmura clipei printre primăverile patriei, presărate cu versuri, ecouri și dor. Vântul galant caută luna printre fraze rupte, desperecheate, frunzele, frânturi de stele întârziate transfigurează în poem lumina. Deschid taina unui orizont din flăcări cu ajutorul unui mănunchi de chei ruginite, de pe altarul unei iubiri uitate culeg pulberea unor albastre ecouri. Inspir un foșnet de litere, în pașii mei presar visare, căci mă declar o călătoare în a universului mistere. O corabie din sunete aprinse de culoarea fulgerului mă călăuzește în ardoarea necunoscutului, în oglinda unei respirații interzise. Simfonii de fluturi, cascade de visuri în sufletu-mi înflăcărat alcătuiesc un arpegiu suspendat pe culmea unei șoapte pierdute-n abisuri. Timpul aleargă pe zidurile trandafirii, înamorat de eterna întoarcere a primăverii... 60

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Văpăi nestinse ale trecutului Cu inima în căușul palmei mă dăruiesc întru totul vântului călător... Timpul mă așteaptă cuminte în spatele cortinelor plumburii ale unei cămăruțe zămislite din dragoste și din război. În spațiul rotund, pașii îmi sunt lichizi, circulari. O cascadă de răspunsuri fără întrebări curge prin mine când privesc cerul precum o poezie albastră scrisă pe o frunză de ferigă de un ostaș îndrăgostit, când aud soarele fredonând o sonată ce miroase a victorie, când simt flăcările sângerii care copleșesc sufletul unui comandant rătăcit de dulcele dor al libertății... Mă abandonez în amintirea unui trecut cu aripi tricolore, în brațele căruia inima-mi tresaltă la auzul fiecărui vers, cuvânt, ecou românesc. Aripi împletite cu primăvară Hieroglife ondulate, sparte în mii de secunde înfloresc alb pe culmea unei șoapte solare. Vibrațiile unui răsărit utopic zvâcnesc la fereastra ființei mele; mă topesc în ecourile surde ale timpului grăbit... Rătăcită printre labirinturile himerice ale existenței îmi găsesc refugiul în orizonturile albastre pictate de ea, cea cu soarele în suflet și infinitul în priviri, cea care îmi țese noi aripi, când cele vechi mi se frâng. 61

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Evadez dintr-un univers cu nuanțe ebenine într-un spațiu paradisiac, îmi extrag sevele puterii din pulsațiile glasului ei, al mamei mele ... căreia îi aduc elogii inscripționate pe soclul unei iubiri eterne.

Zbor teluric

Mă ridic pe vârfuri dar înainte de a-mi lua zborul realizez că timpul se ascunde din nou de mine. Pătrund în jocul său inocent, glasul melodios al unui ceasornic invizibil îmi guvernează pașii... Pe pereții de sticlă ai unui stejar dulce-amărui pulberea solară a neantului conturează chipul angelic al unui soldat român cu păr de abanos. Ochii - două oceane pătate de cerneală dezvăluie Curajul de a înfrunta hieroglife necunoscute, Eternitatea unui ecou cu accente renascentiste, Nădejdea unui viitor cu gust de magnolie, Tăria de a reînvia din propria cenușă, Efervescența iubirii autentice de patrie, Nemurirea unor trăiri edenice, inefabile, Amintirea unui răsărit cufundat în eter, Renașterea unui suflet rătăcit în nimbul iasomiei... Sunt prizoniera mugurilor luminoși ai timpului.

RM 62

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Nadia Linul Urian Lidia Se întâlnesc în fiecare an, la Luminație. Este locul în care nu poate lipsi niciunul dintre ei.

De obicei, își scriu înainte. Se caută și peste an. Așa, ca în anii de tinerețe sau în copilărie. Când bunicii fetiței îi luau în excursii scurte și în drumeții, obișnuindu-le, parcă, mai degrabă cu cuvântul Excursie și mai puțin cu acțiunea în sine. Pe ei, copiii de la țară... ce merg în EXCURSIE, cu gentuțele pe umăr și pachețelul cu mâncare. Un băiat și o fetiță, și încă o fetiță.

Au fost, apoi, colege de liceu. Da. Ani de școală, seriozitate, disciplină, învățare. Da, un corn împărțit într-o pauză sau un sandvici cu zacuscă. Însă, viața le-a aruncat departe! Nu se întâlnesc decât la mormintele celor ce, odată, erau lângă ele. Acum îi plâng. Și își privesc fața aplecată spre lumânările aprinse. Își mai amintesc de bucuria trăită cândva.

Acum, de data asta, Lidia nu a mai sunat. Poate, nu vine. Nu poate? S-a întâmplat ceva? Cum să o sune? O vede pe uliță, trecând prin dreptul geamului. - Lidiaaaa! Am crezut că nu mai vii anul acesta! - Cum să nu vin? Cum să lipsesc? În fiecare an vin la voi și mâncăm sarmale, făcute de mama Ana. Sunt atât de bune! Și atât de cald în casă. Mănâncă încet, că poveștile înlocuiesc mâncarea. - Se răcește. Te rog! Mănâncă! Ești pornită demult de-acasă? - Nu-ți face probleme! Stai, stai să-ți spun... Ascultă! Sunt foarte mulțumită că am mai putut ajunge și în anul acesta. Sunt singura nepoată, singura dintr-un neam mare, împrăștiat peste tot, în șapte vânturi. Mulți, în străinătate. Cine să mai vină? Azi, când am intrat în cimitir, m-a așteptat cineva, o doamnă. Eu nu o cunosc. Voia să știe dacă nu vând locul de veci, adică mormântul bunicilor. Cum? Cum m-a putut întreba asta? Cum să-l vând? Cât voi putea, o să vin în fiecare an. Cum să-l vând? Atâta mi-a rămas! Cică a văzut ea că este neîngrijit și că au crescut buruieni. Dacă o deranjau, de ce nu le-a plivit? Eu nu stau în sat. Vin de departe, cu trei ocazii și opresc să cumpăr flori și candele. Tata a murit de patru ani. Știi ce mult și-a dorit să-l aduc aici, să-l îngrop în satul lui? I-am promis, dar atunci nu am putut. Capela nu era, casa i-am vândut-o. Unde? Cum? Lidia mai mănâncă puțin. Apoi adaugă, ca pentru ea. Râde cu subînțeles. - I-am spus că de acolo, nu o să vadă unde-l îngrop. Și a râs și el. Dar, m-a înțeles. Știa că îl iubesc. Acum, sunt împăcată. Sunt fericită! Știi de ce? Le-am cerut voie celor care au cumpărat casa să mă lase să intru până în curte. Înăuntru, nu am îndrăznit. M-au invitat, în cele din urmă. Dar au modernizat totul. Totul este schimbat. Totul. Nimic nu mai e la fel! Mi-a fost dor... tare dor... Am intrat în curte, până sub coastă. Am găsit părul bâtrân. Nu l-au tăiat. L-am îmbrățișat strâns. M-a așeptat. El. Doar părul. Doamne! Sunt atât de fericită! M-am astâmpărat de dor. Așa de dor mi-a fost! Știi, s-a întors vărul meu din străinătate, a coborât pe uliță și-a căutat pietrele. Nu, aici nu-i asfalt. Și le lovea cu bocancii, ca atunci când era copil, cândva. Și ne jucam în curtea și în ulița casei. Când ne scăldam în produc ș ne dădeam pe răchită, ca Tarzan. Când ieșeam pe băncuța de pe trotuar și ne întreceam în număratul de mașini de aceeși culoare, ce treceau pe drum. Da, în capătul uliței. Pe ulița care în curând se va asfalta. Nu vor mai fi bolovani. Gata! Trebuie să plec. Mă ridic să prind ocazia. Trebuie să plec. Se ridică, o ducem până la drumul de legătură.

Lidia rămâne în drum, cu ghiozdanul în spate, noaptea.

Zâmbește sub vântul rece. Trage gluga peste cap. Ne face cu mâna...

- Am fost la bunicaaa! Cu ea am semănat. Știe tot satul. Puuup! Te sun când ajung! Puuup! 63

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Accidentul Ticăitul scurt al telefonului anunță primirea unui nou mesaj, în prag de sărbători. - La mulți ani și sărbători fericite!

- Ana dragă, ești acasă? De unde ne suni? Ești venită în țară? Am văzut mesajul și te-am sunat.

- Sunt acasă acum. De ceva vreme. Dar nu am putut să sun pentru ca am fost la spital, iar cartelă cu număr de România nu am avut. - Ce s-a întâmplat? De ce ai fost în spital? Ce-ai pățit?

- M-am accidentat acolo, în Spania, și nu am putut să rămân. Am venit să mă refac aici, în țară, dar plec dincolo, iar. Serviciu este serviciu! - Iar pleci?

- Păi, ce să fac? Trag și eu cum pot, să ajung la pensie. Dacă tot am stat o viață departe de ai mei, măcar să pot să stau liniștită, la bătrânețe. Acolo am muncit mai mult, că în țară nu am multă vechime, puțină am. - De câți ani ești plecată?

- Mai am patru ani până la pensie. Am îngrijit femei bătrâne, două, iar după ce au murit, am venit la această familie. De opt ani. Aici i-am crescut pe cei doi băieți ai familiei de medici. Pe cel mic, de la un an și jumătate, celalalt de la trei și jumătate. Le-am fost și mamă, și bonă, și învățătoare, și bucătăreasă, și confidentă, și arbitru, uneori. De toate… - Povestește-mi! Poți?

- Pot! Mă bucur să mai povestesc cu cineva, că sunt cu piciorul în ghips și nu pot face mare lucru. Să-ți spun ce lucrez în străinătate. De dimineață, pun masa, pregătită de cu seară. Cu farfurii, tacâmuri, tot… Îi las să mănânce, ce mănâncă ei. Copiii, cereale. După ce pleacă la serviciu și la școală, adun, spăl totul. Șterg praful, aspir, bag haine la spălat. Mașina spală și usucă. Pentru amiază, am mâncarea pregătită pentru copii. Unul, paste cu ceva, altul, paste cu altceva. Diferit, după plăcere. Vin de la școală, aduși de părinți. Îi lasă în poartă, mănâncă înainte de a merge la ore și la alte activități de după masă. După ce pleacă ei, adun și mă apuc de călcat rufe, spălat geamuri, perdele, curățenie, până se întorc de la școală. Îi ajut să se dezbrace, așa cum îi ajut să se îmbrace. Sunt mari acum și eu îi îmbrac, eu le fac baie, ca atunci când erau mici. Eu, nu mama lor. Încep apoi lecțiile, împreună. Eu cunosc bine limba și mă descurc. Îi mai supraveghez să nu se joace pe telefon, să nu se uite la TV, iar în pauzele de învățare, să nu se bată. Din cauza jocului pe telefon, se iau la bătaie. Cel mai greu îmi este să-i despart, să nu se lovească rău. Pot păți orice, iar eu răspund pentru tot. Nu mai am putere, ca altădată, ei au crescut. Nu pot să-i ascund de părinții lor, așa cum îmi cer, ci îi spun, când vin acasă. Este bine să știe. La început, abaterile lor erau puse la îndoială, iar cuvântul meu cântarea foarte puțin. Nu mă simțeam bine când mă trimiteau afară din cameră și continuau discuția în lipsa mea, spunându-mi ca vor încerca să afle adevărul de la copii. Nu au încredere în străini. Te testează tot timpul, nu doar la început. Atunci nu mi-au spus că aveau puse camere de filmat, peste tot. Ce să-ți spun? Lucrez la ei de atâta vreme, dar mă feresc să le spun lor că aici, în țară, pe banii câștigați la ei, îmi construiesc casă. Nu, nu cea a băiatului. Casa mea. Lui domnu' i-am spus, dar doamnei, nu. Ea este mai egoistă. Când o voi termina, am să-i invit la mine, în vacanțe, să vadă. Ei au impresia că noi trăim în copac. La început, mă întrebau dacă noi avem frigider și dacă știu ce este acela. - Ai avut neplăceri, cât ai stat acolo? Ai prieteni, români? 64

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor - Nuuu… Nu am! Mă feresc să leg prietenii. Este multă invidie între români. Uneori, duminica, mai ies. Mi-am cumpărat mașină și ies la cumpărături sau vizitez orașul. Simți nevoia să ieși, să te relaxezi. Spre exemplu, cât erau copiii mici, făceam baie în piscină, cu ei, ca să-i supraveghez să nu se înece. Și acum pot, oricând. Numai că nu prea am timp. Când era micuț, unul dintre ei și-a vârât degetele în țâțâna ușii. Nu puteai să le scoți. Noroc că erau și părinții lor acasă. M-a ferit Dumnezeu Sfântul și nu au pățit nimic. Știi, câtă grijă am de ei? Când erau mici, știi cum îi adormeam? Între ei, pe unul îl scărpinam în tălpi, pe celălalt, în creștetul capului. Eu, o mănușă de femeie. Pe mama lor nu o interesa și nici nu avea timp de ei. Era serviciul meu. - Cu ei, cum te împaci?

- Doamna mă dușmănește că îi ascund adevărul despre soțul ei. Este aventurier, pleacă mult în delegații și de acolo mă sună să vadă ce-i pe acasă. Ca să stea liniștit. Mi-am dat seama că nu este singur și că este cu cineva. Cum puteam să-l spun? Îmi pierdeam serviciul! Ea a vrut, nu o dată, să mă dea afară. A adus în locul meu o negresă, să facă curat. Nu se compară! Până ne-am certat și de atunci, mă lasă în pace. Domnul nu a fost de acord cu regulile ei. Am rămas. - Dar ce ai pățit? De ce ai venit în țară?

- Am venit pentru ca m-am accidentat. M-am urcat pe ceva să iau un cearșaf din dulap. Am călcat pe lângă, am căzut și mi-am rupt piciorul. - Și? -M-a dus domnul la spital, la Urgență, a venit medicul, colegul lui, de acasă, e drept, mi-a pus piciorul în ghips și a zis ca este nevoie de operație, dacă nu se vindecă bine. Ce să fac? Acolo costă mult o operație. Apoi, cine să mă ajute? Am venit acasă. Dar nu înainte de a completa formulare. - Ce formulare?

- Că accidentul nu s-a produs în timpul programului de muncă, la ei. În timpul serviciului, cum s-ar zice. Măcar că așa a fost. La neputință, am venit acasă. Cu avionul, cu serviciul plătit de ei. La aeroport, au venit și copiii. Așa plângeau! Mă rugau să mă întorc la ei, că atunci când vor fi mari, mă duc la casa lor. În avion, m-au ajutat brancardierii de la serviciul special, plătit de domnul, iar în aeroport, în România, m-a așteptat băiatul meu. M-am întors acasă. Aici nu mai am pe nimeni. Știi. M-a dus băiatul meu la casa lor. Ei plecau la serviciu. Am stat cât am stat la ei, apoi am venit la mine, la bloc. Acum sunt bine, nu trebuie să mă operez, să-mi pună șurub, așa cum au zis. Dacă stăteam acolo… Cine știe? Tot răul, spre bine! - Te-au sunat, de sărbători? - Daaa! Mereu… Copiii aceia au nevoie de mine. Au adus o altă femeie, care lucrează doar două ore pe zi și pleacă. O portoricană. Cât poate ea să facă? Poate o să învețe cei mici, să se îmbrace singuri. Cu toții îmi dau telefoane, să vadă cum mă simt. Mă voi întoarce la lucru și, în felul acesta, o să-mi pot termina și căsuța începută. Mi-e așa de dor de copii! După ce termin de lucru, seara, mă duc în căsuță la mine. Ei vin acolo și îmi cer să le spun povești. Ascultă și le plac. Uneori, le spun despre nepoțica mea, din România. Este mare. A crescut. Ea, în țară, eu aici, departe. A cui bunică să fiu? Sper să-i aduc la mine, în România, să mă viziteze la casa pe care am construit-o cu banii câștigați în anii în care i-am crescut. - Am înțeles.Te întorci ?

- Da, mă întorc. Puteam să nu o fac. Știi, la plecare, mi-au zis ceva. Ceva ce nu am putut să uit. Erau convinși că voi rămâne în țară, să mă pensionez și să le pretind să-mi plătească daune, ca să trăiesc comod, până la bătrânețe. Ca și cum, noi, românii am fi niște profitori. Vezi, de asta mă întorc. Și de asta! Nu banul înseamnă totul. Nu… O parte din mine a rămas aici, dar cea mai mare parte este acolo. O parte din sufletul meu, ce nu se poate cumpăra cu niciun ban din lume…!

- Mă bucur mult că te-am auzit, Ana! Să fie un An Nou FERICIT, draga mea! Pentru toți! Să auzim numai de bine! 65

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Înțelepciunea domnitorului La poarta dinspre drum, câinele se arunca de zor, gata s-o rupă pe aceea care încerca să o deschidă. - Doamnăăă, faci bine să vii o țâră, până aicea! Mă rupe cânele ‘mnitale! Nu pot intra… - Ba da! Maaarș, Hera! Lasă femeia în pace! Du-te, hai!

- Vaaai, bine că te-am aflat acasă, doamnă, că te-am mai cătat o dată. Auzi, tătucul țânea în pod ceva cărțulii de-a lui, de demult. Într-un cufăr, încuiet cu lăcată. De cân’ o fost cătană. Am vrut să le ‘zvârlu în foc, da’ m-am gânit să te întreb pe dumneata mai întâie. Nu-ți trebe? Știu c-ai zâs cândva, că ț’ar trăbui la muzeu multe lucruri de demult. Ț’am adus câteva. Da’s veci, vai ș’amar dă lume! - Mulțumesc frumos, lele Rafilă! Bine ai făcut că nu le-ai aruncat. Încă mi le-ai adus acasă… Dă-mi să mă uit prin ele! De-i mai găsi, fă bine și nu le arunca, că-s de mare preț! Mă uit prin carte. Titlul povestioarei mi-a sărit în ochi. CÂT DE GOSPODAR ERA ȘTEFAN CEL MARE! Citesc, continui, nu las cartea din mână.

„Se zice că, fiind secetă în Moldova, holdele s-au uscat și în anul următor oamenii nu mai aveau nici măcar sămânță ca să semene, toată țara fiind amenințată de o foamete foarte mare. Toți se tânguiau că vor pieri de foame. Ștefan a chemat la el pe dregătorii lui și le-a spus că sămânță este destulă și să dea sfoară în țară ca să iasă lumea la arat și să are drumurile, pentru că așa este porunca domnului. Mulți și-au închipuit că domnul este bolnav, dar s-au supus de teamă să n-ajungă în fața gâdelui pentru că au încălcat porunca domnească. Nu mare le-a fost mirarea tuturor când peste puțină vreme au văzut cum răsare un grâu frumos pe unde araseră ei. Și-au dat seama că acest grâu răsare din boabele care au căzut pe drum din celălalt an și, abia atunci, au cunoscut ei cât de mare este înțelepciunea domnului lor. Despre înțelepciunea lui Ștefan cel Mare există multe povești. Unele dintre ele le-au făcut moldovenii, altele muntenii sau transilvănenii, dovadă că faima lui a fost foarte mare, printre românii de pretutindeni… Plimbându-se Ștefan cel Mare prin țară, a întâlnit odată un moșneag care ara, fiind ajutat de un copil de șapte ani. Moșneagul avusese mulți copii, dar îi muriseră toți, afară de cel mic.

Văzându-i domnul, cum se chinuiau moșneagul și copilul, s-a apropiat de ei și, dându-le binețe, l-a întrebat pe moș: - De ce te-ai sculat târziu?

- Hei, Măria Ta! Nu ne-am sculat târziu; m-am sculat de dimineață, dar n-a vrut Dumnezeu cu mine.

Lui Ștefan Vodă îi place răspunsul moșneagului, începe să se mai gândească și-și aruncă ochii spre holde. - S-or făcut bucatele, moșule?

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor - Apoi de, măria-ta. Sunt trei galioane (corăbii) pe mare; dac’or veni pline nu se fac bucate! Dac’or veni goale, iar nu se fac. Dac-or veni însă pe jumătate, se fac. Vodă, mirat, se pune pe gânduri.

- Mă, da’ isteț mai e moșul ăsta! Așa român mai zic și eu.

- Moșule, am 12 berbeci. Când le-o veni vremea, vii să mi-i tunzi? - Vin, Măria Ta, cum să nu?

Plecând Ștefan, peste câteva zile i-a întrebat pe boierii care-l însoțiseră, ce au înțeles din ce a spus moșneagul. Neștiind ei ce răspuns să dea, Ștefan le-a dat boierilor răgaz șapte zile și dacă nici după aceea n-or ști ce să răspundă, va fi vai de ei. Întrebându-l boierii ce l-a întrebat mai întâi domnul și ce a răspuns el, moșul le-a răspuns: „Apoi măria-sa m-a întrebat de ce m-am însurat bătrân, și nu tânăr, că ar fi acum nepoți de sapă, dar n-a vrut Dumnezeu să-mi trăiască copiii cei dintâi și d’aia mă amărăsc așa.” Se miră boierii.

- Da’ cu bucatele ce ai vrut să zici, mai întreabă ei?

- Ei, ce? Am zis că sunt trei galioane pe mare. Dac’or veni încărcate nu se fac bucate. Dac’or veni goale iar nu se fac, iar dac’or veni pline numai până la jumătate, se fac. Adică orice om pricepe. Dacă o să plouă în lunile de vară tot timpul, nu se fac bucate; dacă n-o plouă și o fi secetă, iar nu se fac, iar dacă va fi ploaie și soare potrivit, așa cât trebuie, s’or face bucatele. Întrebându-l ce înseamnă cei doisprezece berbeci, moșul le-a răspuns că sunt ei, boierii pe care i-a tuns, luându-le banii. Ștefan, care ascultase într-o cameră alăturată, i-a certat pe boieri că au luat învățătură de la un moșneag, dar fiind „suflet bun”, la rugămințile lor, i-a iertat.” Termin de citit cărticica și îmi dau seama că în rafturile noastre nu mai păstrăm asemenea cărți. Vechi, îngălbenite și rupte pe margini. Doar când le citim, din întâmplare, ne dăm seama câtă valoare au și, de aceea, m-am gândit să rescriu povestea pe pagina ziarului, pentru a ne aminti de înțelepciunea lui Ștefan cel Mare și de istoria acestui popor! „Nu, el nu a răsărit așa, de-a gata, din pământ!” și „Român pe lume e doar românul” (George Coșbuc).

NLU

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Gheorghe Sinescu Mama mea Mama mea, trimisă pe pământ de Dumnezeu Din izvorul cel limpede al creației strămoșești, M-a iubit înainte să mă vadă și să mă nasc eu, Fiind tocmai lampa de veghe a casei părintești. Mama mea, cea mai valoroasă carte tipărită Din rafturile vechi ale bibliotecii universului, Cu o inimă mai frumoasă decât floarea-nflorită, A plecat să se odihnească în Împărăția cerului. Mama mea, în 20 octombrie am fi putut petrece, Am vrut să-ți spunem la mulți ani de ziua nașterii, Însă ne-ai lăsat, plecând să dormi în groapa rece, Dar te rugăm, măcar în vis, pe la noi să mai vii. Mama mea, deși ești dincolo, eu te simt aproape Și te implor să nu mai pleci într-o lume fără dor, Să-mbrățișezi copilul tău, sărutându-l pe pleoape, Să-i descânți de deocheat ca să poată adormi ușor. Mama mea, când la cimitirul din deal aduc lumânare, În loc de obrazul cel frumos, eu sărut o cruce rece, Mă rog pentru matale, punând pe mormânt o floare, Te strig pe nume lăcrimând, dar durerea nu-mi trece. Mama mea, cântatul din frunză l-ai dus cu tine Sus, Ai dus credința, casă, pământ, curte, rămânând pustii, Ai lăsat vecini, rude, în urmă durere, plecând la Isus, Dar la Înviere, să vii și cu tatăl nostru acasă la copii! Covorul timpului Peste podeaua vieții pământene S-a așternut acum covorul timpului, Țesut din roșii, negre fire, urzeala, Și fire albe de pe suveică, băteala. Trecătorule, să calci cu grijă covorul Ca să nu strivești degetele Fecioarei, Care a tors lâna lui pe fusul fermecat Sub privirile magilor fără de păcat, Vestitori de o naștere sfântă, aleasă, Și a boilor de lângă ieslea cea cu fân. Pe o muzică cerească, Maria cânta, Privea cerul înstelat, pe Iisus îl legăna. 68

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor În vizită la copilărie

Speranță Mi-am respectat cuvântul dat Și-am legat multe prietenii, Fiind criticat sau lăudat De la adulți și până la copii.

Mă trezește adeseori amintirea Din somnul cel adânc al nopții Și mergem la braț cu iubirea Să vizităm copilăria, nepoții.

Am ajutat cu mare drag Pe oricine mi-a bătut la ușă, Am pus cu lumea rămășag Că voi renaște din propria cenușă.

Cu roua-n picioare, somnoroși, Călăuziți de luceaferi și stele, Călărind pe vânt, dar bucuroși De revederea plaiurilor mele.

Mi-am deschis ferestrele inimii Și porțile sufletului curat Să se odihnească și străinii, Dar și prietenul adevărat.

Sate ascunse după multe dealuri Din timpuri aproape nevremuite, Parcă ar fi o corabie între maluri Ducând generații de azi, dinainte.

În biblioteca sufletului meu, Pe toate rafturile timpului, Am așezat cărți scrise mereu Cu inspirația de la zeii Olimpului.

Pe culmi erau vii și pomi mari Care te îmbiau cu poamele lor, Dar ne încurcau adesea pândari Ascunși bine-n frunza pomilor.

Am fost și vesel, dar și trist Când prietenii mă părăseau, Dar deveneam al inimii fochist Și sentimentele mi se-ncălzeau.

Și oamenii mergeau la muncă, La secerat grâu, chiar la coasă. Copiii pășteau vitele prin luncă, Pe ploaie sau vreme frumoasă.

Eu tot mai sper că într-o zi Din rănile și bătăturile vieții Vor crește flori cu zecile de mii Ca altădată în grădina tinereții.

Cu amintirea, iubirea, copilăria, Noi admiram cu drag trecutul Din care-a rămas doar bucuria De-a mai revedea odată satul. Mama natură

La orice mamă gospodină Natura trudește-n grădină Și când soarele-asfințește Pentru dormit se pregătește. În somn vorbește deseori, De la culcare până-n zori Și dimineața, stinge stelele, Care i-au vegheat visele, Aprinde soarele la răsărit, Atunci când ziua a sosit. N-o uită pe cer nici pe lună, Regina nopții frumoasă, bună, Care mângâie îndrăgostiții Ferecați voit în camera nopții. Vremea vine, dar și iute trece, Dacă-i cald, ori dacă-i rece, Mama natură se primenește Și, de-i obosită, se-odihnește. 69

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Iarnă

Doruri autumnale

Nori plumburii pe cer Și fulgi albi de zăpadă, Vreme-mbrăcată cu ger, Păsări zgribulite grămadă.

Doruri se desprind din ramuri Legănându-se-n văzduh ușor. Toamna le dă culori, balsamuri De la fructe și din rodul viilor.

Săniuțe trase de copii Pe toate ulițele satului, Sărbători ce-aduc bucurii, Cântece din glasuri zglobii.

Acum, când lumea are-un dor Ce poartă aripi mari sau mici, Dorurile, unul greu, altul ușor Se tot caută cu ochi de licurici.

Săteni cu sănii la moară Ca să macine din grâu. De dimineață până-n seară, Sloiuri de gheață pe râu.

De-i vânt, ploaie, vreme bună, Pe un covor de frunze ruginii, Dorurile, ținându-se de mână, Se sărută dulce la lumina lunii.

Păsări pe lângă hambare Cu triluri de ciripit, Căutând de mâncare, Peste tot au cam venit.

Toamnă rodnică, hambare pline Și dorurile cu fiori care săgeată, Trecând prin mine și prin tine, Stau la noi, nu pleacă niciodată.

Coșuri cu rotocoale de fum, Lemne ce trosnesc în sobă, Lume ce merge pe drum Și care mai stă de vorbă.

Îngerul nopții Azi, s-a refugiat în mine toamna Când soarele după deal se scurge. Pe cer plutește iar luna, doamna, Mi-e somn, dar îngerul n-ajunge.

Pomii sărută pământul Cu crengile lor înghețate, Peste tot bate și vântul, În cămară sunt bucate.

Îl caut eu cu privirea spre poartă, În culorile ruginite ale copacilor Și-n covorul din frunză moartă, Căzută din chiar brațul crengilor.

De Anul Nou și Crăciun Vin copiii la colindat, Aleargă voioși pe drum De la un capăt la altul de sat.

În căsuța din lemn a pădurarului, Îngerii-n somn mă și vizitează, Intrând pe ferestrele sufletului, Arbori triști, goi îmi desenează.

La biserică-i sărbătoare, Este-o iarnă ca-n poveste, Săteanul, cu mic, cu mare, Brad frumos împodobește.

Visul mă poartă pe aripi sfinte Spre tărâmul îngerilor cerului Pe care-i mai zărisem dinainte Sub chipul luminii și al norului.

Zacusca-i pusă-n cămară, Vinul stă-n beci la răcoare, Iarna, este foarte frig afară, Dar și ea-i tot trecătoare.

Toamna harnică adună în mine Curcubeul pădurii și câmpului, Multe vise și îngeri din vechime, Care potolesc toată setea dorului.

Se-aduc lemne din pădure, Unelte, utilaje se repară, De la car pânʼ la secure Și-apoi, va fi iar primăvară. 70

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Ziua recoltei Toamna, în costumul ei de sărbătoare, Invită iarna, primăvara și vara, surori, Femeile, bărbații de pământ truditori Să guste din produsele gliei roditoare. Poartă o ie cu frunze galbene, ruginii, Costumul de sărbătoare al românului. De-i privești ochii, vezi albastrul cerului Și, de cumva este noapte, stelele făclii. Vântul suflă tare peste obrajii-i ca focul, Pletele-i de aur fluturând rebele-n vânt, Crengile, cu roade pline, dau de pământ, Sărutând frunzele căzute și-ncepe jocul. Pe etajera belșugului toamnei stau etalate, După arome, culori-fructe, struguri razachii, Care fac discret cu ochiul la adulți și copii De cum se crapă de ziuă și până-n noapte. Porumbul, grâul și aproape toate cerealele Stau la taclale cu vinul și țuica din butoaie Despre vremea bună și picături de ploaie, Despre cât de pline sunt acum hambarele. Dovlecii copți, galbeni și albi, se rostogolesc De-afară, din câmp, venind la ziua recoltei. Veseli, cu toții îi mulțumesc cu drag toamnei Pentru binemeritatul moment sărbătoresc. La braț cu toamna Toamna a trecut pe la mine puțin, Deși eu culegeam de zor strugurii Ca să nu-i mănânce pe toți graurii Și s-avem la iarnă în butoaie vin. Așa am plecat noi de braț la Pietriș Ca să privim Piscoiul chiar de sus Și dealurile de la răsărit spre apus Cu păduri, vii, câmpuri și luminiș. Pe ascuns, în urma noastră veneau Vântul pe-un covor de frunze aurite Și ciripitul unor păsărele nevăzute, Ochi de-ndrăgostiți care se iubeau. Supărată era toamna, dar și drumeții, Sătenii ce veneau în care trase de boi, Culesul viei, porumbului fiind în toi, Fiindcă mare pagubă făceau mistreții. Sus pe deal, am strâns toamna-n brațe Și ne-am învăluit în covorul de frunze, Ne-am și ascuns de vânt printre buze, Legându-ne sentimentele cu mii de ațe. 71

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Octombrie

Noapte de vise

Octombrie s-a strecurat în inima mea Printr-un petic decupat din înaltul cer, A venit sfios să-mi vadă sufletul curat Și să-i fie acestuia un veritabil străjer.

Nici n-am adormit eu chiar bine, Că noaptea îmbrăcată cu stele mii S-a furișat ușor în pat lângă mine Să-mi șoptească noutăți și bucurii.

Brumărel a adus și cadouri prețioase, A dăruit iubire și pace-n suflet, viață, Brumă și zilele mai puțin călduroase, Vânturi reci, ploi, noroi, destulă ceață.

Lângă pat, îngerul meu cel păzitor Îmi supraveghea și el atent somnul Pregătit să-mi vină repede-n ajutor Cum glăsuia porunca de la Domnul.

A adus cu el și frunze aurite, ruginii, Fructe și legume, sărbători creștine, Ierburile uscate și strugurii razachii, Cântecul izvoarelor cu ape cristaline.

Visam că sunt într-a inimii cămară Printre rafturi pline cu sentimente, Aduse grijuliu de toamna de-afară Cu arome, mirosuri, gusturi evidente.

Din zori și până-n miez de noapte, Ne plimbam în caleașca vântului, Ne înfruptam și din poame coapte, Din mai toate roadele pământului.

Printre struguri, mere, pere și gutui, Dansau divin dorul, frumosul, iubirea, Toate sentimentele nobile omului De când a apărut pământul, omenirea.

Ne șopteau adesea stelele din cer Că octombrie, toamna se duc acasă Și vine iarna lungă-n sanie cu ger Cu cer plumburiu și zăpadă deasă.

Din somnul adâncit al visurilor mele Am fost brusc trezit de zorii de-afară, Care m-au descoperit de pătura de stele Și toate sentimentele din inima cămară.

Din odaia inimii, zâmbesc eu ușurat, Privesc afară pe-a sufletului fereastră, Văd că octombrie, toamna n-au plecat, Dar au luat chipul florilor din glastră.

Dans stelar O veche filă din cronica timpului Ne reamintește solemn de viața în doi Într-o prăfuită fotografie de album Unde existăm dintotdeauna doar noi.

Nu mai visez, dansăm printre stele, Ținându-ne strâns de mână fiorii. Stelele cad și noi urcăm spre înalt Pe strune-alese cu muzica viorii.

Pășim veseli și cuminți prin viață, Pe lângă stele strălucinde și lună, Cu roua-n picioare, vocea tremurândă, Prin ploaie, zăpadă și vreme bună.

Dansăm cu îngeri pe muzică cerească Alături de stele, luceferi, lună și soare, Odihnindu-ne puțin în zori de ziuă, Sprijiniți de bolta cerului strălucitoare.

Să fii fost o poză simplă sau color, Ca o amintire desprinsă din veac, Ce dansează prin fața ochilor minții Cu pași de dor, de iubire și leac.

O filă, o fotografie, un drum, un dans Și noi amândoi legați prin eternă iubire În spațiul sideral, timp și veșnic balans Între pământ și a cerului strălucire.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Inimi calde

Nocturnă

Din bolta cea imensă a cerului senin, O rază fierbinte pleacă tiptil de la soare, Se-aruncă-n apele zgomotoase care vin, Pe râu, de undeva din mare depărtare.

Soarele, înainte de culcare, Se adapă din găleata fântânii, Se pregătește ușor de-nserare Ca să-i dea lumină lunii.

Pe malurile apei, iarba-i încă verde, Deși toamna-ncet la noi se furișează, Iar frunza codrului secular se pierde Și pe-un covor multicolor se-așează.

Norii zburdă veseli pe cer, Privind de sus dealul și valea, Unii iau înfățișări de înger, Ascunzându-le razelor calea.

Ținându-se de mână, două inimi calde Se joacă puțin, sfioase, cu raza soarelui Și, înfierbântate, merg ca să se scalde În bolta senin-a cerului din apele râului.

De emoție, ceru-i roșu ca focul, Cumpăna fântânii-ncremenește, Dealul și valea au acum norocul Să vadă ziua cum ușor pălește.

În râu, plutesc ușor pe bolta cerească, Se-agață de crengile-oglindite-n apă, Ar vrea o veșnicie să se-odihnească, Pe frunze veștejite cu dragoste s-adapă.

De greutatea soarelui scârțâie fântâna Și-așteaptă de la nori un pic de-ajutor Să-i ridice puțin cumpăna cu mâna Ca să nu cadă soarele-n izvor.

Adorm, visându-se în brațele toamnei, Care le-nvelește cu frunze ruginii, aurite, Le plimbă-n gondola iubirii pe luciul apei, Povestindu-le despre zilele verii-nsorite.

Răcorit de apa rece a fântânii Soarele, la braț cu norii cenușii, Privesc cum vin spre ei razele lunii Și, de pe bolta cerului, stele făclii. În apa fântânii-i cer albastru cu stele Pe deal, în vale, dansează licuricii Pe muzică de greieri, ciripit de păsărele, Doarme fântâna, noi, părinții, bunicii.

Seară oltenească Am coborât încetișor pe scara vieţii Până la anii frumoși ai copilăriei, Pășind sfios pe treptele timpului, Fără să fiu scutit măcar de emoţii Când am și dat frâu liber bucuriei Reîntâlnirii cu toți oamenii satului. Tocmai când soarele de foc scăpăta, Furișându-se după Dealul Logreștilor, Fixam aparatul de filmat al sufletului Pe cei care acum se pregăteau a-nnopta În odăile cu paturile din lumea viselor Sub atenta supraveghere a Domnului. Bărbaţi, femei, rupţi de muncă, bătrâneţe, Copii gălăgioşi, cu un ciomag în mână, Ca să se apere de câini, vin seara acasă Cu surcele și frunze de vrej pentru raţe, Caută o oală de lut să fiarbă fasole bună La bâlbără pe vatra ogeacului din casă. 73

Aduc grâu dintr-o baniţă să dea la găini, Câţe, cloște, desfac porumb pentru mîine, Sparg un dovleac ca să-l mănânce porcii, Cinează, la lumina lămpii ca ai lor vecini, Fasole, murături şi varză din butoi, pâine, Aruncă firimiturile la gâște şi puii curcii. Apoi beau niște vin rece, adus din beci, Se vaită de oboseală, vorbesc în șoapte, Pun capul pe pernă c-afară s-a înnoptat, Iar mîine reiau lucrul, mergând pe poteci, Pe care s-a așternut o rouă rece denoapte, N-au timp și chef de visele cerului înstelat.

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Lilioara Macovei Prima zi după 15 Când m-am întâlnit cu ea, era prima zi după cincisprezece. Părea veselă, dar numai aparent. Privirea, din când în când, rămânea fixată pe vreun lucru fără importanță. Simțeam cum urletul sufletului ei îi înlăcrima ochii frumoși. A doua zi, într-un loc comun al lor, și-au mai privit o dată viața. Cu unii era de la început, cu alții abia le știa numele, dar faptul că erau acum, împreună, la o cafea, era frumos. Frumos, dar cât să-și mai țină lacrimile? Și a pornit izvorul lor de parcă nu alta hotărâse... Așa au plâns cu toții. A treia zi a fost anostă și liniștea din casă o cam înspăimânta. Nu voia gălăgie, dar măcar șoaptele acelea după ușa închisă, tot și le dorea. Când s-a trezit în a patra zi, după un somn prea scurt, se cam dumirise. Vedea realitatea și i se cam părea cumva ostilă. Voia să plece, dar nu știa dacă avea unde. Putea să-și aleagă orice loc, oricând, nu mai depindea de vreun program anume, dar i se făcu de-un plâns amarnic. Și-atunci, a văzut că toți cactușii ei se cam dezrădăcinaseră. Bătea vântul prin părul ei și recele lui o pătrunsese în inimă. Lăsase acolo atâtea amintiri... sau le-a luat, cine mai știe? Apăru o ceață pe ochi și un oftat adânc începu să-i macine sufletul. Regina nopții se cerea în pământ, zorelele se doreau udate și soarele parcă nu se dădea de după nori. Un pustiu ajutat de vânt aducea peste tot un fel de amar fără vindecare. Își plângea de milă, dar, dacă se întreba totuși, de ce, nu știa ce să-și spună. Pensulele stăteau străjeri, așteptându-și ora de muncă. Un șevalet cândva nou, devenit vechi acum, de multă vreme se tot pregătea de un discurs... - Hai, că mă usuc aici, degeaba! - Lasă, că ți-oi spune eu când începem! Poate acum era timpul... dar... Timpul a triumfat. Era stăpân pe ea și biata stătea într-o neputință de neimaginat. Nu crede, nu vrea, nu poate. Ieri, avea douăzeci și cinci de ani, azi, de ce atât? Și-a tot căutat prin amintiri. Îi veni un dor cumplit de copilărie. Ar fi zburat până acolo, să vadă casa, casa ei, casa lor. Nu plouase demult, dar și așa florile din fața casei oricum ies, așa voia mama, așa voia Marina, așa și tata. Ea doar căuta în fiecare noapte, ce alte flori frumoase ar trebui duse acolo, la cealaltă casă a lor. În fața unui morman de cărți, foi albe, diverse creioane și alte instrumente de scris, ea își găsise preocuparea rigidă de a nu trece ziua degeaba. Nu-și găsise rostul zilelor, nu le mai știa numele și ieșirea pe terasă nici nu o înviora, nici nu o amorțea. Ce să facă? Cum să spună? Se plânge singură, se căinea tot așa și indiferența o înspăimântă. Undeva, sunt niște liziere de soc. Mirosul florii albe ajunge până pe terasa ei. Când a mers atunci, la cules de soc, vecina venise într-un suflet să pună întrebări prostești. - Îmi culegeți socul? - Da, de unde! Luăm și noi câteva flori, pentru ceaiul de iarnă. Copacul este în grădina noastră, nu a ta. Și-au tot discutat ele, două surori, după ce s-au despărțit de vecină. O avară și o tupeistă. Și-au tras concluzia că s-au înșelat în privința ei. Părea altfel...părea. Acum plouă, chiar toarnă cu găleata. Lumina becului este bolnăvicioasă și îi doboară sufletul. Și-atunci, când Marina murise, tot lumină de culoarea șofranului dădea becul... Din zi în zi, o doare și mai tare inima, o săgeată o cam străpunge fără milă. Se teme, nu de moarte, ci de chin. Poate o avea grijă Dumnezeu, că nu a fost așa de rea, la viața ei. Așteaptă și nu știe ce... ceva ar vrea să readucă în viața ei, dar cum? Vremea nu ține cu ea, e tot mai gri și mai ploioasă. Statul în cameră o deprimă, cărțile nu știe să le pună pe priorități, șevaletul, deocamdată nu știe în ce loc ar primi cea mai bună lumină, așa că... Nici busuiocul nu a răsărit și nici regina nopții... - Ce faci, fată dragă? Vezi că se răcește cafeaua! Prin fereastra larg deschisă, aerul bun de dimineață intră vesel, trezind-o frumos. Și erau atâtea amestecate, dar peste tot numai ea vorbise. Și un alt dor se cuibări în ea. 74

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Răzvrătire şi nu prea Vreau să trag pe cineva pe sfoară, să văd cum este de partea sforarului. - Doamne, ce gânduri! Atâta efort să pot înţelege când unele, când altele, m-a adus în pragul disperării. Nu în aşa hal încât să înnod batista cu lăcrămioare şi s-o tămâiesc cu tămâie de la Meteora, dar ideea nu-mi displace. M-aş duce până la mănăstirile de-acolo, să văd şi eu cum este. Atâta imaginaţie mi-am creat despre acele locuri şi-atâta am visat frumos nopţile, încât uneori am toată siguranţa că mi-am dus paşii tocmai în acea îndepărtare. Moneda pe care şi eu o am ca noi toţi, am tot strâns-o în palmă şi-am crezut că o cheltui cum ştiu eu mai bine. Credinţa asta am avut-o până nu demult şi, ce să vezi, de o bucată de vreme, mi-am pierdut raţiunea de a mai face calcule logice asupra acestei bogăţii, care, de fapt, asta este:timpul. Descoperirea de acum câtva vreme este că merg alături când de Făt-Frumos, când de călău. Ce frustrare! Nu mi-am închipuit că pot fi atât de descusătoare de clipe. Nu le pot trăi la maximum, nu mă recunosc ca şi stăpână, îmi modifică anumite trasee şi nu prevăd capătul, cumplită îndeletnicire am... Mă zdruncină cumplit ideea, când mă gândesc la rânjetul clepsidrei,văzându-şi nisipul scurs şi rămas pe fundul ei, ca un nimeni. Aş sparge-o, aş arunca-o pe râuri nervoase şi mi-aş găsi loc în faţa omenirii, să strig că am sugrumat timpul. - Cine să te creadă? - Poate tu, că eşti o persoană obsedată de viaţă şi, când te întreb ce faci, mereu spui că eşti pe fugă şi nu ai vreme de îndrugat prostii. Tu taci şi faci, dar cât şi cum sunt de fapt toate astea, ştii? - Tu, ce faci acuma, îmi revizuieşti viaţa? Tu, care şi când dormi, ai prefera să te scoli pe întuneric, mă tragi la răspundere de ceva grav? Pe un drum cu lume multă, cineva cu mâinile la spate se plimbă şi-şi cam iroseşte timpul. Din când în când se opreşte, zâmbeşte cerului, face o cruce mare şi se porneşte iar la măsurat asfaltul. Zilnic are răgaz să-şi fâlfâie paltonul larg şi ponosit de amaruri. La colţ, unde stă baba cu lapte de vacă, omul ăsta cu răgaz de umblat se opreşte şi strigă tare, ca un surd: - Merge, merge? - N-are cum, că nu-s roţile bune, dar de-un covrig s-a-nvârtit. Ia de-aici! Şi omul întinde mâna slabă şi gălbejită. - Bodaproste! Ştii cumva dacă Sălăvăstru a deschis la sifoane? - Da, da, mergi!

Cu-n pahar de sifon şi-un covrig se poate plimba toată ziua, dar mai cade câte ceva. Nu cere, nu poate, doar că foamea îl îndeamnă la alte tertipuri. Şi când era el profesor...dar nu vrea să plângă. Bine că nu-l dor picioarele şi ochii. Merge zilnic pe ici pe colo şi... până se întunecă, mai citeşte ce mai are pe măsuţa mâncată de timp. Îşi petrece şi el vremea cu cine îi dă îndărăt o vorbă bună. Pare mutilat şi nu este, are de toate şi-i lipsesc multe, nu are nimic şi bogat este, dar cât mai poate fi? Poate că mâine o să aibă de toate, cine ştie...

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Trei destine Satul Crinei este la vreo douăzeci de kilometri de oraş. Drumurile pe aici sunt noroioase, pe ici, pe colo cu ceva piatră. Când plouă, se aude parcă un plâns al întregului loc. Mijloacele de transport către oraş sunt câteva, mereu aglomerate, cam vechi şi scârţâite, periculoase de cele mai multe ori şi din cauza celor care le conduc. Crina este la liceu, în clasa a unsprezecea, şi este sătulă de această navetă obositoare. Dimineaţa, pleacă la ora şase şi, după amiază, ajunge pe la cinci. Noroc de mama ei, Doina, şi bunica-sa, pe care le consideră zâne bune. Stau toate trei în casa bunicii, dar Doina, o învăţătoare suplinitoare de o viaţă, a făcut-o bijuterie. Pe când bunica, Rica, a rămas fără soţ, după vreun an, a cumpărat o bucată de grădină de la vecinul Ion şi aşa şi-a mărit ,,moşia”. Toate erau bune, dar un accident l-a luat pe Nicu, tatăl Crinei, iar Doina, maică-sa, a rămas văduvă la patruzeci de ani. Au plâns toate trei cât satul întreg, dar aşa au fost scrise vieţile lor. Când Crina merge la şcoală, ca să uite de toate cele grele, vorbeşte în gând cu taică-său. - Am luat un zece la desen, la română şi la istorie, dar tu ştii, tată, că numai acela de la desen mă bucură cel mai mult. Of, dacă erai şi tu în viaţă, poate îmi făceam şi eu un atelier de cusut haine, după facultate, bineînţeles. Şi iar punea întrebări de tot felul, celui de sus. A rămas aşa, ca în mijlocul unei ape mari, şi doar mâinile mamei şi ale bunicii,fără prea mare putere, le simte. Are toată dragostea lor, dar dacă era şi tata... şi inima îi plânge de foarte multe ori pe zi. Doina îşi priveşte cămara şi îi spune lui Nicu, multe. Ei se sfătuiau în privinţa oricărui lucru pe care trebuiau să-l facă. Anul acesta, au fost multe de adunat din grădină, până şi struguri au fost mulţi şi dintr-o cortină a făcut vin suficient pentru cinci ani, la cât se bea în casa lor, dar or să aibă la pomenirea lui Nicu. Rafturile cămării lor sunt ocupate şi când te uiţi dintr-un capăt în altul, se vede cât de gospodină este stăpâna casei. E drept că şi bunica, dar şi Crina, când are timp, o ajută, dar greul este al ei, nu-i displace, ba chiar îşi doreşte ca mereu să aibă ce face, aşa-i mai trece dorul de Nicu. Crina mai are o săptămână până la vacanţa de iarnă, dar vremea este atât de friguroasă, de-i vine să nu mai meargă la şcoală. După cursuri, caută tot felul de motive şi cutreieră magazinele, pentru a sta la căldură. Naveta a obosit-o, a înfrigurat-o, dar a şi căpătat unele cunoştinţe despre obsesia ei, hainele. În puţinul timp liber, face schiţe, visează, se vede sus în acest domeniu, dar când deschide ochii, se întristează şi oftează. Cum să ajungă ea atât de sus, când bani nu are, susţinere de nicăieri, doar sfaturi de la bunele ei zâne? - Lasă, că doar nu mă costă nimic să visez, mai ştii cine îmi va întinde o mână? Azi a avut ore până la treisprezece şi are de aşteptat microbuzul câteva ore bune. Pentru o schiţă la desen, făcută unei colege, a primit cinci lei şi-o ciocolată. Ea nu voia să primească nimic, dar până la urmă a fost convinsă că orice muncă trebuie să fie plătită. Aşa că va intra în cafeneaua nouă, este şi aproape de staţia de transport în comun şi va vedea cum este cafeaua băută la masă străină. Nu a mai fost într-o cafenea şi intrarea într-un asemenea loc i se părea un mare eveniment. Lumina de un albastru pal dădea atmosferei ceva dintr-un straniu de poveste. Pe pereţi, erau nişte ,,tablouri” cam fără gust. S-a mirat că abia a găsit un loc la o masă cu două doamne rujate strident şi vesele, de parcă abia ce au câştigat un milion de euro la loto. A aşteptat destul până o doamnă extrem de frumoasă, între două vârste, a ajuns la masa ei. - Domnişoara? - O cafea fără zahăr, vă rog! - Imediat! Şi deja doamna, cu un pix în mână şi un petic de hârtie, era la altă masă. Crina nu a mai văzut şi alte fete la servit.Doamnele din faţa ei nu şi-au putut lăsa deoparte curiozitatea. - Domnişoară, de ce eşti atât de frumoasă? spuse una mai zburlită la păr. - Ne umileşti? spuse cealaltă şi începură a râde amândouă, din toată inima. Crina zâmbi, deşi voia să se bucure şi ea de discuţia asta, că prea râdeau cu poftă doamnele. - Se ţin băieţii de tine, ca eu de Aglaia. - Şi se holbează precum ariciul la pisică. 76

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Şi se porniră iar pe râs, de le curgeau lacrimile. - Nu e chiar aşa, spuse încet Crina. Nu am eu timp de băieţi, trebuie să termin şcoala. - Lasă că şcoala rămâne la locul ei, cu şi fără tine, spuse zburlita şi iar chicoti. - Lăsaţi fata în pace, nu vedeţi ce ochişori cuminţi are? Era doamna care adusese cafeaua Crinei. - Mulţumesc, sărut mâna! Margareta, patroana cafenelei, azi era fără ajutoare, de fapt o singură fată venea la muncă, dar i-a spus că în altă parte este plătită mai bine. Credea că va face faţă, dar de unde, curgeau clienţii ca frunzele toamna. - Mai bine m-aţi ajuta mătuşelor, că sunt singură, şi în sală, şi la preparat cafeaua. - Etete, na! Ne dai câte un domn, să ne petrecem sărbătorile? Şi dă-i cu râs. Erau roşii la faţă, de atâta distracţie. Crina se înroşi la auzul acestei discuţii şi spuse fără voia ei. - Vă ajut eu, dacă vreţi! Ştiu să fac cafea şi pot lua şi comenzi. Următoarele secunde voia să intre în pământ. Cine o îndemnase să spună aşa ceva? Ce avusese în minte? - Chiar? Hai, acum! - Dar să ştiţi că peste două ore am maşină să merg acasă. - Bine! Cafeaua aici, avea un specific, Margareta făcea vreo douăzeci de feluri, aşa că domnişoara Crina a mers în sală. Lua comanda şi fuga la Margareta, fiecare masă avea un număr, aşa că i se părea o treabă simplă. Era palpitantă alergarea asta, în sală căldura era plăcută, Crina se simţea într-o poveste de capitală. Ceea ce observa ea după un timp era faptul că, toţi cei care intrau aici, erau sobru îmbrăcaţi, vorbeau încet şi nu fuma niciunul, doar mătuşile Margaretei zdruncinau atmosfera cu râsetele lor molipsitoare, dar asta a fost cu permisiunea patroanei. Crina nu a stat o clipă, dar nici nu a transpirat de moarte, mereu avea de luat comenzi exact la timpul la care se întreba dacă va mai veni cineva. Când s-a uitat la ceas era trecut de cinci şi nu-i venea să creadă. - Doamna Margareta, ce fac, am pierdut maşina spre casă! Doamne, ce mă fac? - Stai liniştită! Unde locuieşti? - În satul Floreşti, mama şi bunica îşi fac probleme. Eu niciodată nu am întârziat fără să le spun. - Dă la mine telefonul! A vorbit Margareta şi a hotărât ca, în seara asta, Crina să stea la ea. Casa îi era în continuarea cafenelei. Era moştenire de la părinţii ei şi, când s-a despărţit de soţ, a pierdut o parte din ceea ce făcuseră împreună, dar a cumpărat-o ulterior. O cameră avea tot timpul pregătită pentru neprevăzute, acolo va dormi Crina. În acea seară, a stat de vorbă cu doamna Margareta vreo câteva ore şi i-a mărturisit despre pasiunea ei, despre lipsa de bani, despre familia acum formată din doar trei femei... A doua zi, la şcoală, Crina radia de bucurie. Abia aştepta să revină la cafenea. Stabilise ca în vacanţă să o ajute pe Margareta. Seara, după ora douăzeci şi trei, când terminau treaba, Crina, ca şi acasă, desena alte modele de rochii, paltoane, pantaloni, bluze, le colora, revenea iar la desene şi nu simţea că ar avea nevoie de somn. Într-o seară, clienţii erau cam puţini şi au închis uşa pe la ora opt. Margareta voia să vadă ce schiţe face Crina, care cu cel mai mare drag i le arătă. - Crina, îmi faci şi mie un model de rochie, pentru un banchet? - Doamna Margareta, eu doar schiţez aşa pentru plăcerea mea, chiar vreţi? - Da, uite, eu aş vrea culoarea asta şi i-a arătat un mov închis, posomorât, îmbătrânit şi foarte plictisitor. - La cum arătaţi şi cum aveţi tenul, nu vă supăraţi, nu merge. Vi se potriveşte un galben pai, vă şi văd coafura, machiajul...mmm! O să fiţi deosebită! - Spui, tu? Dacă e aşa fă-mi schiţa, mâine mergem după material şi fac rochia. Crina şi-a analizat clienta, a măsurat şi când a rămas singură, a început să plângă. Poate Dumnezeu vrea să-i ofere ceva, poate e doar o amăgire, dar oricum ar fi, dacă stătea acasă şi desena, cum ar fi fost? 77

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor A doua zi i-a arătat schiţa Margaretei şi aceasta a rămas mută, dar mută multe minute. Nu ştia ce să creadă, a dat oare peste o mare viitoare creatoare, este doar o aiureală în capul ei, vede ea asta ca un... ce să mai spună! După vreo cinci zile, Crina a mers acasă. Abia aştepta să le spună alor ei, ce a pus la cale cu patroana. Doina şi bunica erau uimite şi totuşi neîncrezătoare. - Unde merge patroana asta şi vrea rochie desenată de o copilă? Ce, nu are bani să-şi cumpere? Spuse bunica puţin iritată. - Bunico, dar a fost încântată de ceea ce i-am arătat eu şi uite-aşa, a zis că va face rochie după desenul meu. A doua zi, Crina a mers la şcoală, apoi urma vacanţa. După ore, a trecut pe la cafenea. Margareta o aştepta cu sufletul la gură. - Hai, vino! Vino, să vezi! Eu nu pot să cred, nu pot! - Dar ce este? Crina se speriase, credea că a mers ceva foarte rău. Cine ştie ce a ieşit? Când a intrat în cameră şi a văzut rochia, a rămas într-o mirare şocantă. Era o minune şi parcă nu recunoştea nimic. Îi plăcea foarte mult şi, când s-a apropiat de rochie, şi-a văzut îndeaproape schiţa materializată. - Ţi-am luat şi ţie un material cam la fel, doar ceva mai luminos. Îţi place? - Da, este foarte frumos. - În acest caz, mergem mâine să o facem şi apoi o să participăm amândouă la balul afaceriştilor. Căzuse şi cerul şi pământul peste Crina. Nu are pantofi, nu are niciun accesoriu. - Doamne, ce este în lumea asta! În seara când au mers la bal, Margareta i-a adus de toate: şi pantofi şi accesorii. Au ajuns acolo unde luminile erau orbitoare, doamne despuiate fără jenă, unele cu rochii prea scumpe ca să mai fie şi cum trebuie, mirosuri de parfum de nu se ştie, domni eleganţi, scrobiţi şi plini de aere, unii graşi şi îmbujoraţi din cine ştie ce motive, alţii sfrijiţi şi aproape uscaţi, tot din nu se ştie care motive, o lume unde fiecare voia să-şi arate ce avea. Margareta şi Crina au mers sigure la locul lor, salutate cu grijă de mulţi dintre participanţi, primind zâmbete sincere, dar mai mult false, de la doamne. Toată seara au avut de întâmpinat priviri care mai de care mai ascuţite, directe sau piezişe, întâmplător sau fără nicio acoperire. La un moment dat, Margareta a fost rugată să meargă pentru câteva minute la organizator. A revenit îmbujorată şi plină de fericire. - Crina, o să avem treabă! Avea Crina de aflat o veste ce-i va schimba viaţa? I se va propune ceva legat de hainele desenate de ea? Voia vreo croitorească de renume să o ajute? Margareta plămădise ceva de când îi schiţase rochia? Nu cumva, sunt cam multe vise? Ceva din toate astea era. Organizatorul evenimentului avea o fată la Paris şi casa ei de modă era foarte cunoscută. De câte ori domnul Cristian vedea o fată frumoasă şi îmbrăcată bine, se interesa să ştie cine îi lucrase acea piesă şi, în seara balului, a fost remarcată şi ea, şi Margareta. Propunerea a venit la un moment greu din viaţa Crinei. Poate Dumnezeu i-a dat mai repede Crinei o şansă în viaţă. ...........................................................................................................................................

După cinci ani, Crina era desenatorul principal la casa de modă din Paris, cu filială deschisă în România, pe care mama ei, Doina, şi doamna Margareta o conduceau. Bunica se stinsese, dar ştia unde ajunsese Crina, nepoata creditată de Dumnezeu cu alese daruri. Ea îşi primise cu bucurie această mare responsabilitate şi plăcerea de a face cu talent activitatea care îi va face ei, dar şi altora,viaţa fericită. Şi-a găsit propriul destin, prin abilitatea talentului ei? Cine ştie, important este că perseverenţa a adus-o în lumea pe care o visa. Împrăştie fericire în lume şi o molipseşte de aşa exaltare. I-a fost viaţa grea, dar nu a uitat. A fost imboldul pentru a fi şi mai hotărâtă în a-şi realiza dorinţele. ,,Bucuria este piatra filozofală care transformă totul în aur.” Benjamin Franklin 78

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor O altă miercuri mă condamnă frigul să număr amintiri să-mi fac orânduială în visele destrăbălate să duc câteva rânduri albastre de cerneală în colțuri de hârtie albă fără încovoieli de-atâta pierdere în glacialul anotimp mă întâlnesc mereu cu cine știe ce tăceri și mă înec cu ploaie de sughițuri mă trage tu din posedata stare și schimbă-mi irisul în răsărit de soare e nebunie azi de huruieli în cer și porumbeii par înecați pândind o mână ce fărâmițează pâinea ce le-or umple și azi și de mai multă vreme atâtea guși implacabile da știu că nu te doare nimic poate e bine sau poate nu dar ascuțește-ți auzul strig totuși pe margine de noi de noi cei vechi

Într-o noapte cam perversă

se scurge seara prin perdele cu urme de-așteptări nebune și-n strănuturi antamate se aliniază noaptea cu pași mici și tremurândă face iarăși pe naiva dar eu știu că e perversă și în trândăveala lungă stă în așteptarea unui analitic personaj mi-a prins mâna-n clanța ușii ei de strâns la colțuri pe îndrăgostiții zilei sau fanaticii dreptății pe alergătorii lumii uluiți de vicii sumbre și așa prinsă-n durere

îmi văd toamnă-nsângerată doar țigara-mi nefumată îmi sfărâmă neputința și ascund în scrumieră veșnicile mele gânduri remușcări și neatingeri vorbe bune și haioase cum era pe când regina se distra pe brațul mamei sprijinit de-obrazul celui ce-l văzuse transformat plâns de nimfă se aude temeri cuibărit-n zori stop sunt cardiac și astăzi dacă nu cumva chiar mort

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor 22 miroase iar a vin de-mpărtășit și-a fascinante ploi cu amintiri în zi de opt când adunați sunt douăzeci și doi îmi port pe umeri degetele fine cu irizații de culori când părul lung mi-l aducea spre spate și în arpegii neștiute ne alergam prin iarba udă doar desculți ibricele sunt altele umblate prin anotimpuri cu struguri crizanteme și gerbere-n buchet dar n-au vândut aroma cafelei năucitor de harnică în spălatul gândurilor febrile pe niciun fum protocolar al ispititoarelor țigări s-a-nvechit oglinda noastră și ne arată o ninsoare pe la tâmple se-aud pulsații mai puțin docile și ceva scâncete de neputință ce ard în miez de noapte sau de zi și doar mirarea mai oprește din vuietul sâcâitor al unor noi dureri dar azi și câte vor mai fi în zi de opt ni le-om ascunde-n gene spărgând la termometre sute și loc de tihnă lungă gutui vom întrupa pe pânze așteptate făcând noduri o mie a iernilor hulpave făcând cu ochiul bun un semn discret spre toamnă o mare cerșetoare de clipe-ntârziate miroase iar a vin de-mpărtășit și-a fascinante ploi cu amintiri în zi de opt când adunați sunt douăzeci și doi

LM 80

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Claudia Elena Peter „Povestea celor șapte frați”, - fragment roman în lucru

Povestea asta se scria mai greu decât celelalte. Cuvintele se înșiruiau haotic sub ploaia ritmică a tastaturii. Ecranul computerului s-a umplut rapid de acele rânduri negre, furnici adunate degeaba împreună. Sacha a citit cu voce tare textul și apoi l-a selectat iritată, apăsând tasta delete. Se ridică de la biroul unde nu i se mai întâmplase vreodată să nu poată să scrie și privi tăcută panoplia. Se apropie și întinse degetele lungi către fotografia fratelui, atingându-l de la distanță, într-o mângâiere stranie. Starea de neliniște o copleși, odată cu mărirea alarmantă a ritmului cardiac. Du-te naibii să-l cauți!- auzi îndemnul propriului creier, cu inflexiunile vocii lui Geo, impresarul ei literar, cu care s-a certat destul de rău în urmă cu două zile. Avea dreptate, refuzare ajutorul lui Ionescu de la BookPublisher, iar marele deschizător de destine literare era ofuscat. Ce să-ți spun!- de parcă era prima femeie care l-a refuzat, primul autor. Cât de absurd i se părea implicarea oficială a unor străini în viața ei! Cine ar putea înțelege absurdul, grozăvia, hilarul situației! Și apoi s-a tratat degeaba atâția ani? S-a împăcat cu trauma, ca să fie astfel răvășită? Întregul concept era greșit, e adevărat că scrisul e pură terapie, dar ea nu scotea prin poveste false închipuiri de suferințe, anxietăți la modă. Ea azvârlea toți demonii din iad în paginile unei cărți, nefiind sigură dacă va avea puterea să îi păstreze între coperțile sale. Medeea torcea împăcată, de parcă gândul ei de refuz a liniștit-o. Sasha se aplecă să o mângâie surâzând, dar pisica se îndepărtă enervată. Mai bine își lua un câine, unul care să-i semene, să fie credincios unei persoane, așa cum ea era credincioasă unui trecut îngropat, uitat. Nu era uitarea cel mai de preț dar? Sasha nu-și mai amintea deloc cei treisprezece ani petrecuți în casa copilăriei, ca și cum nu ar fi trăit nimic din ce i-au spus alții că a trăit. Iar spaimele, coșmarurile, înstrăinarea, boala, nu au fost doar simptome post traumatice. Să se vindece, să poată să se apropie de oameni, să nu o înspăimânte o privire admirativă pe trupul și chipul ei, încă frumoase, a unui turist aflat la o masă vecină, care i-a adresat un salut discret cu o înclinare ușoară a capului, când în sfârșit s-a hotărât să iasă afară din casă. Prezența șoferului în apropiere o liniști și mulțumi în gând lui Geo că îl angajase să o apere după atacul acelui admirator obsedat, care a sărit peste masa unde ea oferea autografe la o lansare de carte, și i-a încleștat degetele în jurul gâtul. Geo era unul din puținii oameni în care avea încredere, a ajutat-o enorm, i-a construit cariera într-o țară în care statisticile spun că suntem ultimii într-un top al cititului, unde oamenii preferă filmul, nu cartea. Ea trăia exclusiv din scris, datorită impresarului ei artistic și nu talentului ei de romancieră. Interpretabil, dacă s-ar lua după critică, care a ignorat-o în mare parte, considerând romanele ei prea siropoase, prea feminine, prea comerciale. Deși avea cititori sau cititoare, care-i trimiteau mesaje emoționante și exaltate că s-au regăsit în poveștile ei de viață, că au suferit alături de personaje, s-au îndrăgostit de ele. Și atunci, de ce nu ar spune și povestea celor șapte frați? Să accepte îndemnul pertinent al lui Geo și să se apuce de treabă. Conversația cu el îi reveni detaliată în memorie. - Geo... noi nu am avut nume, nu pricepi, pe cine să caute o agenție de detectivi tocmită de Ionescu de la BookPublisher? Ne-am împrăștiat prin lume ca pleava rea. - Hai dragă, nu dramatiza, adică fă-o în scris, că melodrama vinde, știi, nu? Lasă-i pe ei să decidă cum mama dracului o să scoată din pământ din iarbă verde șase frați fără nume. - Sună fain asta! - Ți-am zis...

- Nu, titlul „Șase frați fără nume”!

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor Deodată se hotărî, cât naiba să mai aștepte, se ridică brusc de la terasa unde se adăpostise de nici zece minute, cu cafeaua nebăută și conversația neîncepută. Zâmbi malițioasă părăsind localul, citind dezamăgirea bărbatului care se pregătea să o interpeleze. Se așeză în mașina ei scumpă și îi dădu adresa șoferului ce demară tăcut. Strada Zorilor. Ce fain sună! Rezonanța cuvintelor o surprindea întotdeauna. Nu putea trece peste o frază perfect alcătuită, întâlnită te miri unde. Uite, fratele ei identificat, locuia pe strada Zorilor. Într-un bloc oribil, cu patru etaje, scorojit, dărăpănat, mizerabil. Privi în sus către ferestrele dreptunghiulare, crezu că a zărit pe cineva după o perdea murdară, urmărind-o. Intră timidă în scara întunecoasă. Câțiva copii se jucau pe telefoane. Nu știa apartamentul, doar strada și numărul. Îi întrebă pe copii de unul Vlad, ce lucrează la calculatoare, face jocuri video, poate chiar alea pe care se joacă ei. Copiii au izbucnit în râs. - E bețivu’, strigă unul mai răsărit, tatăl lu’ Sorin, nenea Vladi.

Sasha tresări. E tată, Doamne, a conceput! Urcă entuziastă scările, tocurile ei troncănind deranjant în liniștea ce se lăsase în urmă. Apartamentul avea plăcuță de identificare, familia inginer Miron. Vlad Miron, îi spuse numele. Ce frumos, copilul fără nume avea unul frumos și puternic, se întreba dacă l-a ales singur. Poate că fusese adoptat și era al familiei. Spera că a avut o viață bună. Mai bună decât sărăcia asta lucie în care îl căuta acum. Ușa se deschise brusc și se înspăimântă. Nu-și aminti să fi sunat la sonerie. - Ce vrei? se răsti femeia ce deschise. Lumina năvăli din contre-jour și nu-i vedea fața. Se simțea studiată, hainele bune, poșeta asta de firmă total nepotrivită cu ambianța. Ești de la bancă, de la asociație? Nu vă mai satură Domnu’, oi plăti când oi putea, dracu’ ducă-vă! Pregăti ușa să i-o trântească în față și Sasha reacționă brusc.

- Sunt sora lui Vlad, strigă cu voce tare, cuvintele se prăvăliră consternant chiar și peste ea. Nu-și amintea să o fi spus vreodată. Deși cu siguranță a făcut-o în anii când au locuit împreună, ei doi erau cei mai mari dintre copii, primii născuți. - Cineee? țipă femeia și se trase câțiva pași înapoi. Din spatele ei se iviră doi copii, un băiat de vreo zece ani și o fetiță mult mai mică. - Mama, cine-i tanti? întrebă băiatul și înaintă curajos spre Sasha. Avea chipul luminos, cu păr negru și ochii căprui, era murdar și purta un tricou rupt cu Spiderman.

- Cică-i soră cu tac-tu! replică ea ieșită din șoc. Apoi izbucni într-un râs nervos, isteric. Ia cărați-vă voi din gura adulților, hai, dispăreți! își trimise copiii, care după proteste și împotriviri, s-au ascuns după o ușă trântită ostentativ. Femeia o pofti în casă.

- La noi nu-i lux, spuse jenată, observându-i ținuta distinsă. Sasha se așeză pe canapea, într-un living încărcat cu mobilier greoi, demodat, cum se purta în anii optzeci. În vitrină tronau pe lângă câteva bibelouri prăfuite și fotografii de familie unde i s-a părut că zărește chipul fratelui ei. - Cine ziceai că ești? Io nu știu să aibă Vladi vreo soră. De unde ai apărut abia acum așa dichisită să mă aburești? Io-s femeie simplă cucoană, nu așa complicată ca frate-tău ăsta, dracu’ să-l ție acolo unde-i! - Nu e aici? întrebă cu teamă. Își șterse jenată lacrimile care-i țâșneau incontrolabile. Simțea că se sufocă și își aminti de șoferul ce o căuta probabil disperat pe la toate apartamentele. Femeia izbucni iar în râs, deși nu era nimic amuzant. 82

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor - Îți datorează bani, asta e, nu? Întotdeauna asta face, ți-a tras țeapă, trebuia să-ți monteze vreun sistem? Nu termină niciodată vreo treabă. Io nu-i plătesc nicio datorie, io am copii, nu dau io banii copiilor pe mizeriile dobitocului. - Nu, mă iertați, e adevărat ce am spus. Sunt sora lui, se ridică și-i întinse mâna, Alexandra Zărnescu, mi se spune Sasha. - Ce soră? Aud pentru prima oară, nesimțitu’ m-a mințit până și cu asta? Io știam că e orfan și n-are nici pe dracu’!

Sasha respiră adânc. Inima stătea să-i sară din cap. Femeia o privea cu ură. Era mai mică cu un cap decât ea, părea mai bătrână decât vârsta pe care o are, își târâia ușor piciorul drept. - Nu știe de mine. L-am găsit cu greu, am fost în centre de plasamente fiecare, ni s-a pierdut urma. Am crezut că știți.

- Ce dracu’ să știu! țipă ea din ce în ce mai furioasă. Nu-mi spune nimic, dracu’ să-l pieptene. Nu-s de nasul lui, așa mi-a zis. L-am dat afară, vrei să știi, așa a fost. Să se ducă la dracu’ ăla ce mi l-a scos în cale vreodată, izbucni într-un plâns nervos și se așeză pe scaunul din fața mesei.

Sacha se lăsă și ea să alunece pe canapea. Ce fel de om face să sufere astfel o femeie, o femeie care i-a dăruit un copil atât de frumos? Presimțirea rea nu-i dădea pace. Nu doar boala putea fi ereditară, genele purtau și violența. - Unde... credeți că aș putea da de el? Poate la serviciu? încercă cu teamă, după ce o lăsă să se potolească.

- Și așa, are o soră! o privi abia acum cu atenție, fără să-i răspundă la întrebare. Parcă și semănați puțin, când era tânăr era și el frumos ca dumneata. S-a dus acum. Bag seamă dumneata ai nimerit mai bine, el e vai de capul lui. Așa a fost totdeauna. L-am cunoscut la fabrică, după ce i-au făcut vânt din casă părinții sociali, că devenise major. Și mi-a zis mămica să nu mă leg la cap cu de-ăștia. Un nou val de plâns o podidi cu sughițuri zgomotoase, iar Sasha se întrebă dacă nu ar trebui să o consoleze cumva. Femeia se remontă rapid și singură, suflă nasul și se ridică dreaptă. Te-aș invita la o cafea, dar n-am. Abia dacă am cu ce hrăni pruncii. Dar mai bine singură cu ei, decât așa... - E violent? întrebă cu teamă.

- Cine, Vladi? femeia râse tare. E fricos ca un pui de găină, el și violența… Și muștele au viață lungă în casa asta, că-s ființe și ele, așa zice! Sasha simți cum un val de bucurie o cuprinde. Se simțea datoare, îi venea să o îmbrățișeze, să mai vadă copiii. - V-aș putea ajuta, dacă îmi permiteți. Poate să luați ceva pentru copii, nu vreau să vă jignesc.

- I-auzi la ea! Poate că mai speli rușinea bețivului și datoriile care mi le-a lăsat pe cap. Io îți spun, aici nu mai calcă, mie mi-a ajuns. Ani de zile să-l culeg de prin șanțuri, râd și de copiii mei la școală, că tac-său e bețivu’ cartierului. Vai și amar de capul lui prost, a făcut și facultatea de inginerie în calculatoare, îți dai seama? Tot degeaba, brânză bună în burduf de câine, așa zicea mămica, Dumnezeu s-o țină sănătoasă! își făcu o amplă cruce și privi cu ochii atenți numărătoarea banilor pe care Sacha se simțea datoare să-i lase. - Poate s-o fi dus la lucru, nu știu sinceră să fiu! schimbă tonul odată cu neașteptatul cadou. E o firmă în centru, fac ceva jocuri, chestii pe care un om trecut de treizeci de ani n-ar mai trebui să le facă. Măcar dacă ar fi el șefu’, dar e tot un amărât de programator, cu colegii toți mai tineri. Penibil cum s-a irosit atâta creier. Dar tu pari să te fi descurcat mai bine, mulțumesc drăguță, 83

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor le-oi lua ceva de-ale gurii și trening, Sorin are nevoie de unul nou. Nu plânge drăguță, io m-am învățat cu necazul, de-amu ‘oi trăi cu pruncii, pe el îl las în plata Domnului, mi-a ajuns!

Îi scrise adresa și numele firmei unde lucra fratele ei, negăsit încă, după ce-i ceru autoritară băiatului o foaie și-un creion. Copiii reveniră bucuroși că mama era în toane mai bune și-o priveau curioși. Băiatul era superb, cum i se păruse prima dată, surâdea senin, sigur pe el. Fetița semăna mai mult mamei, cu toate trăsăturile îndulcite însă, de inocența timidă a dulcii primei copilării. Cu mânuțele durdulii strângea în brațe un ursuleț portocaliu, cu o ureche descusută. Sacha a promis în gând că o să-i ajute. La ce bun faima și succesul ei financiar dacă-l folosea doar pentru propriul confort, unde se instalase ca-într-un donjon al ignoranței, iar aceste ființe, nepoții ei, existau întrupați din materialul genetic comun, oferit ei și fratelui de aceiași mamă și tată. „Cele șapte nume”

- fragment roman în lucru

De data asta pașii m-au purtat într-un oraș. Se pare că am lăsat natura asta suspectă în urmă și puteam deja să respir mai bine. Eram un city-boy, crescut la oraș, trăit la oraș. Născut la țară, dar asta e altă discuție și n-aveam chef să mă tulbur acum cu povestea penibilă a vieții mele. Mă enerva la culme că mă dominau atâta cei trei ani amărâți trăiți acolo. Am petrecut apoi douăzeci departe de locul blestemat, dar nu m-am putut desprinde de memoria întâmplărilor văzute în cei trei ani de coșmar. De aceea m-am îmbolnăvit, eram absolut convins și mi-au confirmat diagnosticul medicii cu testele lor interminabile, care nu mi-au găsit niciodată nimic concret fizic. Leșinam pe stradă, nu eram anemic, făceam convulsii, nu eram epileptic, aveam palpitații, nu eram cardiac, etcetera diagnosticelor false și închipuite de care m-au acuzat doctorii mei. E un copil sensibil, le-au spus asistenții sociali părinților diverși ce s-au chinuit cu mine, greu de adoptat, nimeni nu voia un copil atât de bolnăvicios. M-au pasat de la unii la alții până când am fugit definitiv din sistemul de protecție și am trăit câțiva ani glorioși pe străzi. N-a fost chiar așa de rău! Doar că eram veșnic bolnav, mă culegeau ambulanțele, mă internau, chemau protecția copilului, mă băgau iar în sistem, fugeam și tot așa până am împlinit eliberatoarea vârstă de optsprezece ani și am scăpat de coșmarul grijii adulților.

Orașul unde am pășit cu gândurile astea vâjâitoare în țeastă era cam prăpădit și bănuiam deja că doar pașii mei se vor auzi pe străzile lui pustii. Dacă m-aș putea trezi odată din blestemata de comă, să pot să vorbesc cu Dora, să scap din încercările astea telurice! Deodată am auzit aplauze. M-am oprit încremenit și am căutat imediat posesorul palmelor ce m-au aplaudat. Pe mine și gândurile mele, probabil. Mă aflam într-o piață centrală, iar în jur coșmarul arhitectural al stilurilor descria eclectic toate tipurile posibile de fațade, de la baroc la art-nouveau, de la bizantin la gotic. Cineva se distrase așezându-le împreună, cam neinspirat, un fel de decadență a fiecărui ordin, la limita kitsch-ului. Poate e un studio de film sau un decor dintr-o piesă de teatru. Atunci e mișto, am gândit. Și iar am auzit aplauzele. Eram chiar în mijlocul scenei și mă învârteam năuc să înțeleg ceva. De parcă era ceva de înțeles… Mi-aș fi dorit să fie Dora cu mine să vadă și ea. Cred că ar fi amuzat-o! - Maestrul Ruben, în platou! Am auzit deodată o voce puternică, ce m-a speriat de moarte. Am luat-o la goană și m-am ascuns după o clădire. În piața centrală își făcu apariția un personaj, îmbrăcat cu o capă albă, purtând un joben negru. Era clar, mă aflam într-o piesă de teatru și apăruse primul actor cu care urma să interacționez. Mi-ar fi plăcut să fie fata cu piercing-uri din pădurea de cleștar. În locul ei, bărbatul necunoscut întinse mâna înarmată cu un baston spre locul unde stăteam pitit. - Ruben, nu te mai prosti, ieși afară, ești prea mare să ne jucăm de-a v-ați ascunselea!

Am pășit în lumină. Deodată clădirile au intrat într-un con de umbră, două reflectoare s-au 84

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor pironit pe noi și se mișcau, ținându-ne în centrul luminii. Jobenul înaintă spre mine și se opri la câțiva pași, nu puteam să-i văd clar fața și nu mi-l aminteam să-l mai fi văzut undeva, în amintirile mele sau ale celorlalți. Râse și gura i se deschise într-un zâmbet prietenos, era mai tânăr decât mi s-a părut în prima fază, șchiopăta destul de tare și se ajuta de baston. - Ruben, ai crescut! Ce surpriză să te găsesc aici, dar este prea devreme, nu crezi?

Individul mă cunoștea sau m-a cunoscut odată, am gândit holbându-mă la el, prin întunericul ce ne desparte. Parcă citindu-mi gândurile, își scoase jobenul cu un pam-pam teatral și se lăsă admirat în toată splendoarea unui bărbat destul de chipeș. Expresia feței, siguranța gesturilor, zâmbetul cuceritor, trădau un actor. totul.

- Așa e, dragul meu Ruben! Nu-ți mai amintești de mine, nu-i așa? Ciudat, tu îți amintești

- Unde sunt, ce e locul acesta, vreau să mă trezesc să vorbesc cu Dora, ați putea să mă ajutați? Am prins curaj să-i pun întrebările care mă frământau. Supraviețuirea mea mi se părea mai importantă decât amintirea unui chip din trecut. - Dar chipul din trecut îți poate oferi o cheie, am înțeles că de asta ai nevoie. Am tăcut mâlc, omul îmi citea gândurile.

- E neplăcut, știu, surâse, dar pentru mine e distractiv și trebuie să recunoști și tu, nu prea am motive de distracție aici. Atât de pustiu, spectatori tot mai puțini! Oftă. Am fost o mare vedetă pe vremuri. Sala era plină ochi, femeile… iar oftă insinuant, femeile îmi lipsesc cel mai mult, ție nu? - Mă poți ajuta să mă întorc la Dora? Lumina se aprinse, totul era iar toropit de o zi caldă de vară însorită.

- Of, dacă-ar ninge, spuse el și eu am tresărit. Mda, cam ai dreptate, nu prea ai șanse să vezi aici vreo zăpadă. Sau să trăiești până vezi vreo zăpadă! Izbucni în râs și eu am gândit clar și tare, să mă audă, că am întâlnit un alt nebun în periplul ciudat al vieții mele. Dacă nu mă putea ajuta, nu aveam deloc chef să socializez, știam că nu duc la nimic bun escapadele astea și totul se termină cu o resuscitare. Care era groaznică, chestia aia spirituală cu reîntoarcerea la viață e o invenție romanțioasă, aveai tuburi de respirat în gură, te electrocuta cu 300 de jouli, serios, te scotea din ghearele morții prin caznele vieții. Nu o să mai rezist de multe ori. Eram slăbit și respiram greu, sângele curgea viu prin vene și gândurile se învârteau nebune. - Ascultă Ruben, vorbi repede Jobenul. O să îți spun o poveste, e scurtă, spuse repede observându-mi tendința refuzului. Am fost într-o zi sau noapte, într-un oraș sau un sat… - N-am timp de prostii, i-am întors spatele. Nu aveam de gând să pierd vremea aici.

- Eram mare maestru, strigă după mine, ei recunosc, eram un artist de bâlci, de circ ambulant. Călătoream prin țară și speriam copiii deja speriați de părinții lor acasă. M-am oprit în loc și l-am privit. Zâmbi larg și făcu o reverență ironică.

- Habar n-am cum sau de ce, de mine s-a apropiat o fată, să tot aibă vreo paisprezece, cincisprezece ani. Era cam jalnică, dacă mă întrebi pe mine, murdară, adică. Asistentul meu a gonit-o, n-ai tu bani de mister Joben, așa i-a spus. Dar eu eram generos, iar publicul aproape inexistent, satul acela uitat de lume avea puțini locuitori, deja știam că nu făceam profit acolo. - Ce sat era, ce legătură am eu, nu înțelegi gravitatea situației mele? Am încercat să-l 85

Creații spre universalitate - Autorii Membrii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură” & Invitații lor întrerup. El își drese glasul și continuă în același stil de mare actor dornic de spectatori, am oftat și am rămas țintuit în loc.

- Am lăsat fata să vină la mine, aveam un număr grozav, puteam citi viitorul, extrăgeam din public numele persoanelor dragi și le preziceam chiar acolo tot ce îi așteaptă. Am râs. - Adică prosteai oamenii sărmani cu duhul. Bănuiesc că afacerea costa destul!

- Nu suficient, te asigur, ai aceiași atitudine bănuitoare, dar te înțeleg, nici Toma nu a crezut până nu a văzut rana! - Comparația e exagerată, nu ți se pare?

El mă ignoră cu eleganță teatrală și continuă.

- Publicul nu a fost niciodată prostit, dragă Ruben, replică afectat. Poți să întrebi oamenii, deși i-am avertizat, că nu ar trebui să-și cunoască viitorul, ei, ființe inferioare, au fost doborâți de curiozitate. Acest aspect esențial al firii lor le-a adus izgonirea din rai, bănuiesc că știi povestea. - Curiozitatea mea, pe deplin satisfăcută cu pilde biblice este la limite foarte reduse, mai bine îmi spui pe unde e ieșirea din scena asta de doi bani, de bâlci adică. Mă învârteam în piață și toate clădirile păreau lipite una de alta, fără ușile sau porțile de la începutul apariției mele. Ca de obicei Joben își continuă implacabil povestirea. - Biata fată, după cât de săracă și murdară, puțea de-ți muta nasul, se strâmbă dezgustat, apoi spuse cu o mimică de martir milostiv, îmi puse în joben șapte bilete.

Am înghețat. Pentru o secundă, inima mi s-a oprit în piept. Am căzut în genunchi, cu palmele apăsându-mi pieptul. Joben mă privi de sus, sprijinit în baston.

- N-ai să mori azi, stai liniștit, vorbi calm. M-am uitat pierdut la el. Știi ce e amuzant la oameni în general, pun niște întrebări stupide, gândește-te și tu, au șansa, ocazia să afle cu adevărat absolut orice despre destinul uman, ce crezi că întreabă, dacă nevasta sau soțul i-a înșelat, dacă o să câștige la loto, dacă o să se mute din țară, dacă o să aibă o droaie de copii? Porcării dintr-astea penibile de minți încuiate. Dar fata asta…

- Cine era fata, am murmurat sfârșit de efort. Abia îl auzeam, capul îmi era un vârtej de nedescris, nu mai aveam timp și idiotul ăsta juca teatru. Prost! - M-a întrebat care vor fi numele lor! Atât! Genială întrebare, de aceea o țin minte. Păi nu au nume? Întreb eu, mirat de bună seamă. Fata neagă și privește în jos. Îi era rușine, avea și de ce, să fii om născut pe pământ și să nu ai nume… ca și cum nu ai fi, dacă e să mă întrebi pe mine. - Știi numele, care erau numele? Am scos cu greu cuvintele, ca și cum ar fi fost ultimul lucru pe care îl fac. - Acum nu mă mai crezi un șarlatan? Surâse el superior. Sau cum ai spus, prosteam oamenii săraci cu duhul? - Te rog! Am picat în genunchi, corpul ceda și idiotul avea orgolii.

- Am auzit asta, țipă la urechea mea. Veni deasupra și mă privi cu ironie, dar fără răutate. Simțeam că leșin, aproape că nu mai auzeam nimic, i-am făcut semn să spună, să strige. Se aplecă peste mine, sprijinit în baston și rosti calm și rar cele șapte nume.

CEP

Scriitori români din diaspora De departe, viața merge înainte Culegere de sentimente compuse și interpretate de Anica Andrei-Fraschini (Franța) și Aurelia Buzoiu (Germania)

Episodul 6 Dragă An-Tan-Tichitan,

Ți-am mai spus, aștept mail-urile tale. Să nu care cumva să nu-mi mai scrii. Am încredere în tine, chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată. Prin felul tău de a fi, așa cum reiese din scris, îmi dai putere și încredere. Poate sunt egoistă, dar am nevoie de corespondența asta. Poate că nu-ți voi răspunde la timp, uneori mă simt ciudat, chiar pierdută... M-ai sunat într-o zi. Aveam telefonul lăsat acasă, de aceea nu am răspuns. Nu știu ce fac, dar sunt mereu prinsă cu treabă.Când am timp, nu am dispoziția necesară să vorbesc cu cineva. Lucrez cele patru ore și jumătate, la jobul meu, iar o oră mai târziu, fac curățenie la o familie. Cum spunem noi, la privat. În fiecare miercuri fac asta, trei ore, și plec acasă cu 40€. Face mult. Dar, na, că acum m-am îmbolnăvit ! Ca de obicei, bronșită. Se pare că plămânii mei sunt predispuși la așa ceva. Boala este destul de suportabilă, chiar și accesele de tuse. Dar cel mai greu este să nu ai nimic important de făcut, să stai degeaba, altfel spus, să bolești. Nu e genul meu... Simptomele bolii îmi reduc ambiția și puterea de a face ceva, deci, trebuie să bolesc. Afară e urât și plouă, dar nici nu am voie să ies. Așa că, nicio pagubă. Desigur, aerisesc cât pot de des cămăruța mea. Apoi mă uit la tv, mai mănânc ceva, iau medicamentele, mai fac un sudoku... și ziua parcă nu se mai termină. Astăzi, după trei zile de stat acasă, a trebuit să merg la medic, la control. Dacă m-aș fi simțit bine, nu m-aș fi dus. Dar, din păcate, tusea mă chinuia în rafale. Desigur, am primit iar concediu medical, pentru patru zile, și rețetă cu antibiotice. Eu aș fi vrut să pot merge la muncă, însă nu am voie, boala trebuie tratată corect și în plus, pare a fi și molipsitoare. Și, unde mai pui că mă simt vinovată că lipsesc de la muncă și mă întreb dacă șefii mă cred că sunt cu adevărat bolnavă sau își închipuie că vreau să chiulesc. Astfel că, atunci când am mers la birou cu certificatul medical, voiam sa fiu cât mai convingătoare că sunt bolnavă cu adevărat. Și chiar am fost! Am fost atât de convingătoare, încât, în strădania mea, nu am observat că șefele mele abia așteptau să părăsesc biroul. Ba chiar am auzit-o pe colega lor, din celălalt birou zicând „Tschüss", dar tot nu m-am prins (credeam că vorbește la telefon). Șefele deja râdeau încurcate. Eu tot explicam că vreau să vin la muncă, dar nu am voie. Până una dintre șefe mi s-a adresat, începând să spună că fiecare cuvânt al meu...și nu stiu cum, dintr-o dată, am înțeles: am lăsat concediul medical pe birou, am spus și eu „Tschüss" și am zbughit-o pe ușă-afară. De data aceasta, cu alt sentiment de vinovăție... dar... gata, evit să mă caracterizez. Momentul a fost chiar amuzant, numai că, fiind eu personajul cu pricina, m-am simțit oarecum penibil. Dar, una peste alta, până la urmă, tot amuzant rămâne, nu-i așa? În afară de starea fizică, proastă, parcă mă simt mai echilibrată, însă mă întreb cât va dura până să mă clatin iar, printre întrebările mele, la care nu găsesc răspuns... Să-mi scrii. Orice, dar să-mi scrii. Poate continui cu Italia ta... Auraș

Auras, dragă prietenă, Mulțumesc pentru mail. Sper că ți-a trecut bronșita, între timp. Îți doresc sănătate și să nu mai ceri atât de mult, de la tine. Iată, voi continua cu destăinuirile mele. Îmi amintesc cum ieșeam din apartamentul Vittoriei, unde mă simțeam ca la închisoare. Aș fi putut să plec de tot, dar încotro să mă duc ? Chiar voiam să găsesc ceva de lucru și tot speram ... 87

Scriitori români din diaspora Aveam întâlnire cu prietena mea, Tania, și mergeam pe jos, o bucată de drum. De două ori, am fost împreună la o biserică ortodoxă, unde am primit de pomană. Era o bucurie pe care n-o mai cunoscusem. Prima dată, la terminarea slujbei, am luat farfurioara de unică folosință, cu sarmale, pâine, un păhărel de colivă și o bucată de cozonac, și ne-am așezat pe o bancă, ceva mai departe, într-o piațetă. Aveam și o sticluță din plastic, cu vin. Prietena mea era obișnuită cu astfel de ceremonii și căpătuiala de după, dar pentru mine era ceva cu totul nou. Mai primisem în țară, la slujbele de pomenire, pachețele cu diverse, dar niciodată nu reprezentaseră o necesitate, ci doar o formalitate, pentru respectarea tradiției. De cele mai multe ori, nici nu mâncam ce era în pachet - dădeam la cine se nimerea. Pe când la Torino, eu am mers la biserică special pentru a primi de mâncare. Și m-am bucurat. În altă ieșire, am fost la agenția de recrutare care o angajase și pe ea. Signora de acolo, patroana, în urma unei discuții plăcute, mi-a spus că aveam mari șanse să găsesc de lucru. Dar, când m-a contactat și mi-a oferit un post de „doamnă de companie" pentru o „anziana" cu Alzheimer, am avut o reacție la care ea nu se așteptase. Crezuse că voi accepta orice, avea despre „bietele românce" o impresie diformă. Doar că eu nu mă credeam în stare să mă ocup de o persoană atinsă de așa o maladie, mă îngrozea ideea. Consideram că, pentru așa ceva, era necesară o pregătire de specialitate. Dar, probabil, agențiile de plasare de personal de acolo, adaptate rapid la jocul cererii și ofertei de pe piața muncii, nu erau interesate decât de comisionul pe care-l încasau, nu și de cât de eficientă putea fi o însoțitoare total nepregătită... La urma urmei, dacă se întâmpla ca prestația să nu convină vreuneia dintre părți, se găsea destul de repede o înlocuitoare. Familiile italiene care apelau la aceste servicii erau foarte exigente... Draga mea, tot prin biserică am găsit de lucru. Tania a aflat, prin filiera de românce cu care ținea legătura, că, la un alt lăcaș de cult ortodox, puteam întâlni pe cineva care să mă plaseze. Și ne-am dus într-o duminică. Deja nu mai puteam rămâne la Vittoria, tot trăsesem de timp să mă mai țină, fără nici cea mai mică plăcere. Îmi aduc bine aminte cum arăta curtea încărcată de o liniște aparte, în care mă foiam, în timp ce Tania se întâlnise cu un personaj misterios... Cel puțin, așa mi se părea mie. Pentru că aveam senzația că se petreceau lucruri a căror taină n-o puteam pătrunde. Tania îmi promisese că va face tot posibilul să mă ajute și își menținea ambiția de a se ține de cuvânt. Ea mi-a fost prietenă adevărată, mi-a găsit „posto", loc, și nu a trebuit s-o plătesc pentru asta. Era fericită că mi-a putut fi de folos. Chiar de a doua zi, m-am prezentat la o „signora" farmacistă. Tania m-a însoțit, pe fugă. Cât dormea „signore" al ei, avea dreptul să meargă la cumpărături. Știu că am luat tramvaiul, miau rămas în minte flash-uri cu clădiri impunătoare și parcuri. Am ajuns pe un bulevard larg, iar apartamentul farmacistei era într-un imobil proprietate privată, la etajul trei. Intrarea se făcea mai întâi într-o curte, printr-o poartă cu cheie și interfon, plasată în zidul de culoare bej deschis, care înconjura mai multe blocuri cochete. Intrarea în scara respectivă era încăpătoare, peretele cu cutiile de scrisori era galben-ocru. Un lift confortabil ne-a urcat la etaj, ușa celei de care urma să mă ocup fiind chiar în fața ascensorului. În apartament, ne-a întâmpinat o italiancă de vreo 70 de ani, care se ocupa de farmacistă cât nu avea pe altcineva, pentru că - am aflat ulterior - nu rămânea nici o însoțitoare mai mult de o lună. Farmacista avea 67 de ani și o hemipareză. Poate că ți-am stârnit curiozitatea, dar n-aș vrea să-ți răpesc prea mult timp. Știu că ești obosită. Lăsăm pe data viitoare. Să știi că-mi face plăcere să-ți povestesc în scris. Pe lângă faptul că rememorez pasaje din viața mea, mă gândesc că, vreodată, poate vor citi și fetele mele, nepoții mei... Nu mi s-a părut potrivit, deocamdată, să înfățișez fiicelor mele toate aceste „aventuri"... Cu bine, dragă Auraș-Pogonaș ! Eu, Tichitan

A A-F & A B 88

Scriitori români din diaspora Valeriu DG Barbu & Cenaclul de la Roma Cenaclul de la Roma este o mică societate literară înființată în august 2015, cu scopul creării unei oaze de cultură românească în mijlocul comunității de români din centrul Italiei, pentru viitorime. Cenclul promovează nu doar scrisul românesc, face parte din eforturile de incluziune ale comunității și este în armonie cu viața culturală italiană și a altor comunități.

Cenaclul este absolut independent, nu creează elite, deși se poate spune că a inițiat o formă de curent literar, încă neconfirmat pe deplin. De-a lungul anilor, a fost vizitat de importante personalități ale culturii actuale românești și străine, a organizat peste o sută de evenimente cuprinzând edițiile lunare, celebrarea anuală a trei importante zile: Ziua Culturii Naționale, Ziua Mondială a Poeziei și Ziua Limbii Române. Printre membrii cenaclului, se numără voci autentice: Alexandru Paraschiv, Mirela Leahu Varga, Mariana Cornea, Daniela Mihăeș, Elena Lucia Spatariu, Liliana Smerea Vacaru, Camelia Baciu, Roxana Lazăr, Alina Monica Țurlea, Lidia Popa, Dana Mihu, Lăcrămioara Niță, Alexandru Popescu și, nu ultimul rând, Giuseppe Tacconelli, Giorgio Modesti și Armando Santarelli. Simpatizanți și alți autori foarte buni ar ocupa o listă impresionantă, pe care o puteți găsi și urmări pe paginile cenaclului sau pe viu, participând la ediții.

Ideatorii cenaclului, Valeriu DG Barbu și soția acestuia, Maricica Goraș, se supun membrilor și trudesc alături de o fantastică echipă, la bunul mers al evenimentelor. Anual, se editează și un caiet literar, oglinda literară a anului respectiv. În cadrul cenaclului, se lansează operele autorilor membri și nu doar, ale oaspeților de pretutindeni, se vorbește despre clasici, se omagiază marii autori, se prezintă cărțile sosite prin poștă, se fac dezbateri și, firește, se cântă, se trăiește în cea mai frumoasă frățietate… un fel de globalizare a prieteniei!

Acest an, 2020, Turnirul Literar de la Roma, un concurs insolit, ajunge la ediția a treia și încet-încet se impune ca un concurs foarte serios. Iată doar câteva dintre textele autorilor din cenaclu, alese cazual și nicidecum în urma vreunei clasificări valorice:

Scriitori români din diaspora Camelia Baciu Tița lu’ Paștiu și plăcintele A fost odată, Ghiță Paștiu, Dumnezeu să-l ierte, președinte de C.A.P. la Vinerea. Vine o delegație la Colectiv, o comisie de la județ în control. După vizită și dezbateri, se organizează o masă la el acasă, așe cum se cuvine să cinstești superiorii. Vorbește cu nevasta, Tița noastă’, să pregătească de-ale gurii, dându-i libertatea să facă ce știe ea ce-i mai bine. No, se termină vizita la C.A.P., ajung acasă la președinte și începe distracția cu felul unu’, felul doi, urmează felul trei: plăcinte (clătite) ca la Vinerea. De la bucătărie, din spate, ca să meargă în casă, erau câteva trepte de urcat. Cu gândul să impresioneze comesenii, mândră, Tița noastă’, cu farfuria plină de plăcinte aburinde și apetisante, vine în viteză și dă să urce treptele. Pe la ultima, săraca, se împiedică și cade. Imaginați-vă plăcintele ce direcție au luat, ce specta-colde circ a urmat! Bietul Ghiță, de rușine, încearcă să rezolve situația, cerându-și scuze oamenilor: - Vă rugăm să ne iertați! N-o fost cu intenție, se grăbește să răspundă soțul. Tița cu nasul mânjit din plăcinte, fără să înțeleagă cuvântul “intenție” răspunde nervoasă: - Cu intenție, pe dracu’! C-or fost cu brânză și cu smântână. Imaginați-vă câtă hilaritate s-a produs, după acest schimb de replici între soț și soție. (Din volumul “Povești de pe la noi” – 14 septembrie 2019)

Mariana Cornea

Lidia Popa

inducere voită

Popas sub stejarul copilăriei

de ce aș renunța la nisipurile calde când eu sunt nisipul cum să curg nemișcată când eu sunt nemișcarea de ce să tai cu dalta privitul când eu sunt privirea între noi un șir de pași pe verticală înjunghiau din nou cea mai dureroasă pulsație o versiune prinsă de ziduri tot mai abruptă imperturbabilă neglijență glugă căzătoare venea din spate textură peste ochi rectificare indolentă la fel de convinsă cu capul înainte o mână de om tăia lemne pe el pe ultima

O mantră neștiută a remurelor hieroglife, urmă de linii ale creionului alunecând pe aripi de hârtie. Rămânem invizibil legați de pergamentul nemuririi cu blazonul nașterii din aceeași rădăcină. Un stejar și o inimă târzie pe o coastă ruginită, absorbind lumina apusului. Apologie de acuarele scandând liniștea înserării pe versantul drept al dealului.

Scriitori români din diaspora Roxana Lazăr Și totuși... Pentru mai mult de douăzeci și trei de ani, am respirat un aer care nu-mi aparține. Am făcut cadou Italiei cei trei fii ai mei, absolut italieni, și totuși, în ultimul timp m-am simțit nedorită. Am zâmbit douăzeci și trei de ani. Am ascuns ale mele incertitudini și deziluzii, în spatele acelor largi și călduroase surâsuri. Am suferit în tăcere, când mi s-a spus „sunteți prea mulți” și „dacă nuți convine, pleacă acasă la tine”. Am muncit din greu, umăr la umăr cu italienii, pe timp de noapte, scriind cărți ziua. Acum aleg să mă întorc acasă la mine, chiar dacă acolo viața nu este deloc ușoară. Fii mei, cu valorile lor ușor diverse de cele ale mele la vârsta lor, vor ști să se descurce și singuri. Ei sunt acasă la ei. „Italia, italienilor”. Și totuși... ... totuși, dacă nu vor simți că aici sunt bine, vor fi bine primiți în țara mea, care este și un pic a lor, în orașul în care, acum, străzile sunt curate, dar care poartă încă umbra cenușie a luptelor din decembrie '89, care au încă mirosul sângelui vărsat și care sunt pregătite să-mi primească fiii italieni, ca și când ar fi proprii săi fii, plecați pentru o seară să vadă un film difuzat într-un cinematograf, în centrul orașului.

Alexandru Paraschiv Icari Am văzut soarele, trântind icari la pământ Aripi cu trudă făcute, îi purtau spre mormânt Geniul plângând, îi strângea câte unul la piept Idoli străini se-nălţau strălucind pe nedrept Icarii căzuţi printre noi, printre oameni de rând Fără aripi, iubirea nu puteau s-o înalţe cântând Orizontul se-nchise, făcând ochii mai mici Orbii cărţilor scrise, se-nălţau din pitici Gândul se-nchise, văzând zborul lor frânt Necuprinsul ideii făcu locul la strâmt În ieftine râuri, cerneala scurgea între noi Mocirlind cu minciună cuvântul prefăcut în gunoi Poate speranţa-i îndeamnă să se-ncumete-n zbor Cu aripi renăscute din iubirea de nor Din înaltul visării, să ne-arunce cuvânt Izgonind epigonii, din înalt, sub pământ

Scriitori români din diaspora Lăcrămioara Niță Să nu mă închizi Deschide-mă ca pe o carte Citeşte-mi în suflet, răsfoind fiecare pagină Descoperă-mă cu fiecare rând pe care îl vei parcurge Urmărind cu ochii minții tale cuvânt după cuvânt Iar de vei găsi vreo-unul rănit atinge-l cu degetul tămăduitor al sufletului tău! Să nu mă închizi, Nu înainte de a mă fi citit din scoarță în scoarță, Şi de ți-oi fi fost pe plac povesteşte-mă celui de lângă tine Căci universul meu îl fac părtaş tuturor!

Dana Mihu

Daniela Mihăeș

De sus

constatare toate erau umbră tu erai umbră și eu de-a lungul străzii mă îngustam într-o frunză totul era frunză tu erai frunza îngânam ceva despre o minte confuză toți suntem impari tu ești impar căci eu nu mă pot împărți cu tine

Altarul închis cu uși prin care poți privi ca prin două găuri de nasturi nu mai pretinde jertfa... așteptarea lui Iisus îi ajunge. Rugile s-au mutat mai încolo să nu mai ajungă la Cer nu suntem goi, doar un pic rușinați căutăm calea cea dreapta... merele otrăvite le cumpărăm singuri plătind șarpelui acum negustor.

Mirela Leahu Varga

Alina Monica Turlea

oficial a fost doar o strângere de mână

Profumo di incenso Parti dell’anima disperse, un cuore infranto, dove lampeggia ancora la pazzia fredda e incompresa. Nel duello, la morte con stringe con un bacio. Il cielo scorre in me, come una pioggia con profumo di incenso, sfoglio me stessa al di là dei cieli, Con il seno nudo, camminando nel proprio sangue. Resto appesa all’angolo della luna che ho amato, provo a camminare sulle punte dei piedi... vacillo e tocco il regno delle parole non dette, verso il cuore del mondo pastello, dove l'illusione è polvere di sabbia. 92

până atunci fiecare cuvânt era croit pe măsură culorile despachetate dupã grija momentului rotunjimile nivelate de zilele închise lapidar până la ultimul nasture nodul prea strâns al cravatei abia îngăduia respirul luminii doar privirea era lipsită de orice etichetă a fost doar o strângere de mână ca apoi să uitam de orice protocol

Scriitori români din diaspora Liliana Smerea Vacaru Cert și incert Mă bat cu umbra cap în cap, Când vreau să fug de ea... să scap. Când nu-nțelege că nu vreau Să stea și ea pe unde stau! Mă bat cu propriul meu cuvânt, Când îl îndrept, dar iese strâmb! Și-apoi, oricât aș încerca, Eu înapoi nu-l pot lua. Mă bat cu tot ce e nedrept, Dar și cu inima din piept, Când suferă că toate trec! Și n-are timp pentru regret! Mă bat cu sufletul din mine, Că de-ar fi fost să fie pâine, De mult mi s-ar fi terminat! (Dar... altceva n-aveam de dat!) Mă bat cu gândurile toate, Când mă-ncolțesc înfometate Și rup din creier câte-un pic, Iar eu nu pot să fac nimic! Doar singură să-mi mai vorbesc, Din când în când, să mă opresc Și să mă bucur de prezent! Trecutul e trecut, e cert, Dar viitorul e incert!

Pagina artelor plastice Un eveniment artistic binecuvântat Un eveniment pe simezele de la Iulius Mall, ce se doreşte a fi întâmpinarea cu bucurie şi frumos a sărbătorilor pascale. Lucrările de pictură ale artistului vizual Dorin Macovei, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” Iaşi, şi Doctor în Arte Vizuale al Universităţii de Arte ,,George Enescu” Iaşi, îmbină armonios tendinţa laică specifică a artei picturii de şevalet cu învăţătura teologică şi simbolistica profundă ce ţine de aceasta din urmă. În lucrările artistului, aparent laice, regăsim încifrate simboluri cu o puternică semnificaţie sacră precum: Crucea, Inima, Pomul înflorit, cu trimitere aluzivă la Pomul vieţii, Trinitatea, Golgota, semnul TAW, Chipul transfigurat al durerii Mântuitorului crucificat, peisajul rural bogat împodobit cu flori primăvăratice ce însoţesc sărbătoarea creştină sau luminile tainice ale nopţii ce anunţă evenimentul sacru şi dătător de speranţă al Învierii Domnului. Astfel, la o privire mai atentă, lumea înconjurătoare, aparent banală ne dezvăluie sensuri şi simboluri sacre ale încununării spirituale umane prin credinţă, dăruită de însuşi Dumnezeu prin sacrificiul Său nemărginit iubitor. A consemnat profesor Carmen Sîrbu Mai, 2019 (coordonator de eveniment)

Pagina artelor plastice

Debut în lumea AC

Vlad Țupa

Cluj Napoca

Numele meu este Vlad, m-am născut în Cluj-Napoca, în anul 1995.

Pasiunea mea pentru desen a început de mic, îmi plăcea foarte mult cum erau create personajele din desenele animate și jocurile video și, în concluzie, am început să încerc să le copiez, să îmi dau drumul tot mai tare la imaginație, era activitatea mea preferată, la grădiniță mereu aveam o borsetă plină cu creioane, pe care o purtam cu mine, peste tot. Când a venit momentul de a mă înscrie la liceu, am ales unul bilingv, pe portugheză, nu mi-a plăcut deloc, așa că, după un an de zile, m-am transferat la liceul de arte plastice, unde am terminat pictura. Când a venit momentul de a mă înscrie la facultate, am ales-o pe aceea de arte, unde am continuat tot cu secția de pictură. Marea schimbare în materie de creație artistică a început în momentul în care am debutat în Photoshop, îmi plăcea să îmi fac acolo schițele pentru lucrări, era mai simplu și îmi permitea să experimentez. După un timp în care am aprofundat programul, am început să mă familiarizez cu trenduri precum concept art sau ilustrație digitală, mă uitam pe YouTube ce fac artiștii din domeniu și am concluzionat că acolo este locul meu, așa că am strâns bani - la vremea respectivă lucram într-un bar - și mi-am cumpărat prima mea tabletă grafică. Tableta grafică a reprezentat pentru mine instrumentul suprem cu care puteam să-mi exprim ideile și să fac toate nebuniile care îmi treceau prin cap, eram atât de pasionat de ilustrația digitală, încât nu mă mai interesau pensulele, cârpele și vopsele, am ales mediul digital să fie modul meu de exprimare. În momentul actual sunt student în anul doi de master, la secția de bandă desenată și explorez conceptul de psihedelic și halucinație, în ilustrație și bandă desenată. Perioada în care am studiat pictura mi-a folosit, deoarece acum aplic totul în zona digitală, vreau să fac cam orice lucru care îmi trece prin cap, nu vreau sa mă limiteze absolut nimic pentru proiectul de disertație, vreau să fie exact așa cum mi-l imaginez eu. Principalele mele interese sunt desenele animate, filmele horror, heavy metal-ul și street art-ul. Cam în jurul acestor lucruri îmi creez subiectele. Mai am, de asemenea, o plăcere foarte mare, să fac grafică pentru tricouri și stickere, mereu mi-a plăcut ideea ca arta să fie accesibilă pentru toată lumea și să aiba mai multe forme de comercializare, mi se pare cel mai fain lucru să vezi pe cineva că poartă un tricou cu o ilustrație pe care tu ai făcut-o. Pe viitor, vreau să mă ocup full time doar de genul acesta de grafică, acolo cred că este zona în care m-aș putea exprima pe deplin, și să ofer oamenilor un tricou care chiar are un appeal vizual și merită cumpărat. 98

Debut Ã®n lumea AC

100

Debut în lumea AC

Elena Olaru

Medgidia, județul Constanța

Studentă în anul I la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, profil Traducere şi intepretare, specializare Franceză-Germană-Portugheză, Elena Olaru (19 ani) a fost elevă a Liceului Teoretic ,,Nicolae Bălcescu“ din Medgidia, clasa de Filologie, şi a frecventat timp de 8 ani, de când era în clasa a V-a, cercul de creaţie de la Clubul Copiilor Medgidia. Este unul dintre îndrăgostiţii de poezie a căror evoluţie în şlefuirea cuvântului scris a fost remarcabilă şi nu s-a diminuat în timp, ca dovadă faptul că şi acum scrie. Păstrăm legătura, căci relaţia dintre un profesor şi elevii săi în cadru nonformal se duce uşor spre prietenie, de altfel este îmbucurător şi flatant pentru mine atunci când foştii membri ai cercului nu uită unde au deprins gustul pentru cuvintele frumos rânduite în versuri. Ghidându-se după concepţia că „scrisul e și terapie, și un mijloc de a descoperi și de a sonda noi geografii interioare“ (Dan Mircea Cipariu), Elena a tot scris, obţinând premii la diverse concursuri de profil, până când a strâns suficient material (de calitate) care să alcătuiască propriul volum de poezii, astfel că pe 26 mai 2018 şi-a lansat volumul de debut „Cuvinte şi pixeli“, publicat la editura constănţeană Ex Ponto şi cuprinzând aproximativ 80 de poezii, a cărui apariţie a fost semnalată şi de Horia Gârbea, președintele filialei Bucureşti – poezie a Uniunii Scriitorilor din România, în numărul 5-6/mai-iunie 2018 al revistei de cultură „Neuma“ din Cluj-Napoca. Textele, atent selectate, tratează în mod original teme specifice adolescenţei, de sondare a lumii interioare şi transfigurare a celei exterioare prin sensibilitatea proprie vârstei. În ele vorbeşte cu lirism şi sinceritate o fiinţă „cu suflet verde/Care creşte neîncetat“, însetată de frumos şi cu simţurile mereu vii, despre căutări ale sinelui, fiori ai primelor iubiri şi dezamăgiri. Câteva dintre poeziile incluse ulterior în volum au apărut în 2017 în „Supradoza de dragoste – Cele mai frumoase poezii de dragoste ale adolescenţilor“, la editura Muzeului Literaturii Române, antologia concursului naţional „Cele mai frumoase poezii de dragoste ale adolescenţilor“, la care Elena a obţinut premiul I. A obținut două premii Speciale la Concursul național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. La rugămintea mea de a nota câteva rânduri despre ce înseamnă pentru ea poezia, Elena a scris: „Eram destul de mică atunci când am început să scriu. Prin școala generală. Mă atrăgea ideea de a îmi imprima gândurile pe hârtie, deși poate mai stângaci. Alături de doamna Marilena Luciu am făcut primii pași prin lumea scrisului, iar pe zi ce trecea mă simțeam tot am atrasă, tot mai îndrăgostită de versuri, încât am ajuns ca acum, la vârsta de 19 ani, să nu îmi văd viața fără poezie. Scriu despre absolut tot ce mi se întâmplă, despre oamenii pe care îi întâlnesc, despre dorințe, despre stări pe care nu mi le pot explica și le dau frâu liber în scris, îmbrăcând totul în haina fanteziei. În scris descopăr noi valențe ale sufletului meu, mă redescopăr și îmi potolesc trăirile. Nu scriu ca să fiu apreciată, ci dorința mea e ca versurile mele să vindece sufletele rănite, așa cum eu mi-am odihnit spiritul în versurile altora“. Dintre poeziile de faţă, marea majoritate sunt scrise în ultimul an și jumătate, deci după apariţia volumului ei, doar ultimele patru fiind extrase din acesta. Fie ca anii următori, cu tot ce ar aduce ei în viața tinerei poete, să nu îi stingă dragostea pentru cuvinte și sentimente rânduite frumos în versuri! Marilena Luciu, profesor îndrumător al cercului de creație literară de la Clubul Copiilor Medgidia 101

Debut în lumea AC Elena Olaru Odă poeților ambulanți versul tău nu curge din suflet, tu scrii pentru ei, cu sudoare nu cu cerneală, cuvintele tale gâdilă orgolii și urechi, vrei să fii ca ei, unicată legendară senzația cuvintelor gândurile tale de plastic delirează într-un joc al ielelor în poiana fierăriei lui Iocan; crezi că-i literatură de clasă, e doar schimb de produse în piață, că e la modă să fii feministă, sofisticată, îți dă așa un soi de superioritate intelectuală, până și virgulele îți duhnesc a ipocrizie, ca și când inima îți cântă jazz iar tu te apuci să dansezi pe electro fato, te-ai ascuns în spatele scenei și le șoptești în gând marionetelor cum să te joace, nu ești tu acolo, nu te văd, nu te simt, ochii tăi aveau o altă nuanță în vechile poeme acum te-ai îmbrăcat în blănuri străine cu clișee dezgustătoare, îmi plânge retina când te citesc, tu nu scrii pentru tine, tu scrii pentru ei, obsesiile tale sunt obsesiile lumii, fricile tale sunt fricile lumii, degeaba tot spui că te-ai descompus în versuri pe cine minți? tu ți-ai construit de fapt un chip de beton cu versuri de beton după chipul și asemănarea lor ca să te placă, dar nu te teme se va sparge el odată și lumea te va vedea în toată splendoarea ta banală de ce? pentru că viața ta pe hârtie a fost o continuă fugă, dar nu de alții – cum îți place să crezi – ci de tine, nu-ți mai vâna inspirația pe la colțuri, las-o să curgă – dacă n-o fi secat deja... E luna mai şi eu port ghete E luna mai şi eu port ghete, Şi cât de frig şi cât de ger, De când garsoniera sufletului meu A fost părăsită de chiriaşul Ce nu-mi plătea la timp... Bate vântul printre atriile inimii, Şi-mi îngheaţă sângele fierbinte, Mi se topesc pe piele clipele În care grădina îmi era plină De mireasma florilor. E luna mai şi eu port ghete, Căci plouă în amurg de an Şi-mi udă visul ascuns După perdeaua de la fereastră. E luna mai şi eu urăsc Tot ce ieri am adorat. 102

Debut în lumea AC Anotimpul preferat al nostalgiei Și a venit și anotimpul preferat al nostalgiei în care vrei, nu vrei, te simți sleit și cad pe pleoape numai frunze din amintiri de neamintit. Iar tu stai și scrii poeme-n limba spargă cu o dulce satisfacție că nu te va înțelege nimeni, că ești undeva pe o treaptă înaltă a simțirii, deși îți știi cu precizie granițele. Și ai așa o plăcere de a displăcea, cum zice modernistul, atât de mare încât și tu ai început să te displaci. Și a revenit în suflet anotimpul preferat al nostalgiei în care îți vine să urli doar când te uiți pe geam și te cufunzi în cărți și ciocolată caldă sau mesaje de iubire. Și îți plouă în suflet cu găleata, fără motiv, căci cine vrei tu te iubește și te-așteaptă pe un peron în noapte la granița dintre vis și realitate. E anotimpul în care te strânge paltonul de tristețe, îți vine să vomiți cerul gri cu miros de cimitir, devorezi toate bacovienele într-o seară când te obsedează ploaia pe retină. E anotimpul ghetelor murdare și al serialelor ieftine, al versurilor de duzină scrise-n noapte de poeți și pseudopoeți căci anul ăsta e la modă să cochetezi cu poezia, la anul cine știe ce va mai fi, dar tu știi că poezia îți crește-n suflet căci o uzi în fiecare dimineață înainte de ore. E anotimpul frigului murdar și al iubirilor fierbinți, e cel mai anapoda anotimp din lume, azi ești tristă, mâine nu, poimâine da. E anotimpul săruturilor încremenite pe buze, al Don Juanilor expirați din sezonul estival ce mai încearcă și ei să agațe ceva în rândul boboacelor ultra dotate, super machiate de zici că-s rachete de pe Marte. E anotimpul în care detești să te desprinzi din îmbrățișarea lui, a tipului care a făcut lumină și pe străduța ta uitată de iubire. Bine, tu detești să te desprinzi de acolo și vara și iarna, de-ar fi după tine te-ai sincroniza după Filemon și Baucis, dar îți place ție așa să crezi că toamna e un anotimp ucigaş pentru că-ți omoară cheful de viață. E anotimpul umbrelor de la colțul străzii și al copacilor cu rădăcini înfipte în cer, al Soarelui obosit și al vântului odihnit. E toamnă, fată dragă, dormi acum! 103

Debut în lumea AC It’s Complicated

Evadare

dragă, nu este așa de ușor precum crezi, nu e o joacă sau pierdere de timp, nici măcar nu e vorba de oameni aici, ea se naște altfel, nu din pură rațiune, să îți explic: e doar o poveste de dragoste de la geneză și până la apocalipsă, el, Cerul, îndrăgostit nebunește de domnișoara Mare, se avântă într-un sărut franțuzesc peste trupul ei vechi de ani dar totuși atât de fraged iar cu razele sale parcă îi tranșează trupul de ape o pătrunde, o cuprinde, o urcă în văzduh, toate astea la apus când cerul se topește de iubire și își varsă tot soarele în brațele ei şi din îmbrățișarea lor zguduitoare, când nadirul și zenitul se contopesc sub ochii poeților, se naște rodul iubirii celor două lumi, nu mai există sus-jos, astral-teluric, noapte-zi, există doar ea, Poezia, al cărei tată e sub zodia lui Helios iar mama sub cea a lui Poseidon, nu poetul e cauza ei, el e un simplu instrument ales de ceruri să îi ajute la naștere, cum nici o femeie nu poate naște singură, ci alături de moașă, și nici un copil nu se botează singur, ci alături de nașă... deci dragă, e mai complicat decât crezi

Aceleași străzi, aceleași umbre, Același vânt, același dor, Aceleași blocuri fumegânde, Același parc îmbâcsit de regrete, Același gând mă sufocă și iar Mă condamnă la reverie, să sper Continuu că-ntr-o zi se va Deschide și pentru mine o ușă. M-am săturat să o văd mereu Pe doamna ursuză cu cățelul Pe stradă, urlând în telefon Că iar nu-i ajunge pensia. M-am săturat să vreau să zbor Iar vântul să mă tragă-n jos Și să mă trântească pe asfaltul Care de 17 ani are aceeași Nuanță de evadare. M-am săturat Să aud mereu, ca într-un refren hipnotic, Aceeași replică transparentă ce-mi Injectează venele cu dezgust și „Ce să facem dacă nu-s bani“ îmi urlă În ureche, de parcă eu îmi plantez Bani în suflet ca să fiu fericită! Și cât mi-aș dori să plec de aici, din orașul Îmbuibat de insolență, în care iubirea Se citește doar pe pereții cu graffiti.

eu vreau o casă în munți cu el

ha, am deschis dimineață dulapul la 5 dimineața în gară, ca un bețiv de încălțăminte și am dat din întâmplare ce cade în șanțuri dar se ridică de vechile ghete din mai – ce de amintiri de fiecare dată, ținut la aparate crestate în acele crăpături din piele! de versuri cu chip omenesc, câte nopți, furtuni și disperare ascund de buze și ceai de lămâie șireturile alea roase, câte straturi (amar ca o zi ploioasă de august) de noroi uscat din ultimii ani! apoi întreținut cu perfuzii, muzică folk ele, ghetele, sunt mărturia unei inimi și așternuturi transpirate, căzute în băltoace, murdărite, ridicate, rămânând credincios unei singure perechi spălate, călcate în picioare iar și uscate, de ghete vechi, ca un croitor bătrân un suflet închis între patru pereți foarfecelor sale, ca o plapumă roasă sub domnia unui regim totalitarist patului său, ca o domnișoară timidă care apoi a căzut într-o falsă libertate, primului băiat care a sărutat-o... rupt dar cusut cu ață de calitate ghete, noroi și amintiri blocate între tâmple ce nu o găsești în orice mercerie ghete, noroi și radiografii ale vechilor poeme ci doar într-una anume, asta păstrez în sufletul meu un suflet ce a jucat fotbal cu soarele sau nu 104

Debut în lumea AC nu ești nebună cer de orele 4-5 după amiază din martie/aprilie este tot ce iubesc eu mai mult pe lume din ochii tăi, deși nu sunt albaștri e vorba de acel sentiment transmis de crengile copacilor, de ciripitul vrăbiuțelor ce își fac cuib în ochii tăi mi-am zis elena nu ești nebună că detești iarna și săruturile-n public dar iubești mai mult ca niciodată ochii aceia verzi, nu, măslinii, nu, crem, deci zici că vorbești de salata orientală de cartofi nu ești nebună nici că schimbi sute de gânduri pe secundă cu viteza unui accelerat fără frâne și că te nu simți singură la 3 dimineața când el doarme la o distanță de juma’ de țară nici că îți vine să plângi pe peron când cântă ciocârlia în acompaniamentul huruitului de roți de-ar veni odată toamna (gândul oricărui elev în an terminal) nici când crezi că orice mișcare de-a lui e o artă poetică, da, chiar și atunci când cade rupt de oboseală nu ești nebună*nu ești nebună*nu ești nebună o să înnebunești spunându-ți asta hai să scriem despre oameni, mi-am spus mie și celor 3 personalități – cea de dimineață, cea de prânz și cea de seară clavicula mea înghețată așteaptă atingerea lui ca în ziua când inelarul va fi acoperit de toate visele noastre din ultimele luni și următorii doi ani amândoi am dat ctrl-alt-delete peste tot ce a fost până atunci, până în ziua aceea de 22 iulie nimic n-a mai contat, nici plânsetele înghițite în noapte, nici hipertensiunea, nici domnișoara lucioasă cu ochi de pisică, te-am crezut ciudat, dar tu știai din prima zi că eu voi fi aceea, scria asta pe fruntea mea? mai știi plimbarea aceea cu grupul în prima seară? mi-ai zis că peste un an voi fi sigur a ta în capitală ha, am zis, ce om ciudat, visează și el, au trecut 8 luni doar și sunt a ta în orice ungher al țării și dincolo de țară căci ne-am făcut pașapoarte din frunze să fugim în lume înainte de luna de miere te-aș băga în poșetă și te-aș purta cu mine oriunde în lume precum Linguini pe Remy din Ratatouille dar nu e nevoie, căci atriul meu drept e mai plin de ființa ta decât guvernul de greșeli gramaticale (cred că I.C Brătianu plânge cu lacrimi de pământ când vede pentru ce a luptat) „Un acordeon în noapte Parisul a vrăjit Cântă pentru o domnișoară un băiat îndrăgostit“ îmi răsună în creier la 4 dimineața, nu sunt nebună, dar am întârziat când s-au distribuit rolurile pe tabla de șah a vieții și am rămas cu nebunul de alb și eu, care visam tot timpul la rocade! 105

Debut în lumea AC Eu doar scriu

Iulie, 39°C, să aștept?

Nu. N-am încă nicio idee. Și e abia 19:55 și o juma’ de speranță. Nu știu ce aș putea să-ți spun Să te conving să rămâi. E mult peste puterile mele. Da. Încă mai cred în iubire Ambalată cu fundă roz, Fiecare pas mă doare, plumbul Din suflet e din ce în ce mai greu, Un miliard de gânduri fără noimă Îmi penetrează tâmplele. Merg. Continui să merg înainte pe plajă. Poate așa voi găsi o soluție. Nisipul mi-e aliat și marea aproape. Mi-aduc aminte de băiatul cu tenul Perfect și buze mai mult ca perfecte Din RATC-ul cu oameni transpirați, De gara intoxicată. Îmi aud Răsuflarea în mijlocul creierului, Bătăile inimii îmi sparg timpanul. *pariez că iar ești la bar cu băieții* Eu continui să merg în neștire. Ce-ai vrea să auzi? Că Vama asta e mai veche fără tine? Deși n-am străbătut-o niciodată, Zâmbetul tău e prea turistic Și versul meu prea comercial, Mă sperie uneori imaginația mea După 5 tablete de ciocolată //cea mai dulce dependență// Suntem tineri De ce am fi depresivi? Iubirea ne căsăpește pur și simplu E totul atât de clișeic. Nu. Eu tot n-am nicio idee. Acum e 20:29 Cu siguranță nu ți-ai adus Aminte de mine. Nu cer atenție, e de ajuns Să-mi trimiți un gând prin telepatie Și voi ști eu cum Să-l modelez. Nu te vreau, dar nici nu te las Să pleci. Nu sunt bipolară. Nu sunt disperată. Eu doar scriu. Îmi injectez în vene cuvinte, Tu ai un suflet mahmur Și dependent de iubire. Type a message…

Cât mai întârzie, oare, să mă viziteze Iubirea? Cât mai hoinărește ea prin Gări străine? Oare a deraiat trenul? Sau mi-a uitat adresa? Cât mai am De gând să te aștept? Orașul sec, Cu oameni șterși și flori ofilite, Mă hipnotizează. Sunt o nuanță de gri Prea pronunțată pe pânza freatică Și gândurile mi se pierd prin cartierul Rece, și eu rătăcesc în cerc pe stadionul Rece, pe faleza rece, și, și, și Parcă n-ar fi iulie în suflet, Chiar dacă afară sunt 39°C. Unde ești acum? Pe ce stradă veche Cu lumini nestinse? Cui îi faci Promisiuni de veșnicie? Vino Și la mine, pe strada cu iluzii reci.

Cuvinte și pixeli Iubim azi cuvintele, mâine pixelii Dintr-o fotografie, ne place să Credem că eu sunt artera principală Din corpul tău, iar tu locuiești în Atriul meu stâng, căci în dreptul Pulsează artificiile tatuate permanent De la prima întâlnire. Împletim totul Într-o iubire androgină sculptată pe Zidul din stânga străzii noastre, însă Mă faci să cred că nici Platon nu știa Senzația aceea de iubire perfectă. Mai Degrabă ești un fel de Narcis cu oglinda, Până vin eu și ai 7 ani de ghinion. Tu crezi că nu mi/am dat seama că Ai citit de trei ori „Ars Amandi“? Altfel, nici măcar nu te priveam, iar luna De pe cer îți șoptește să taci când buzele Mele se-ncleștează. Alergam pe harta Din cabinetul de geografie și ne-am fi Pierdut la Tropicul Racului dacă nu Erai tu cu calculatorul tău, iar eu Îți croșetez un zâmbet în palmă. E 20,30 și eu am uitat să închei.

106

Debut în lumea AC Happy New Year! după toamna asta bătrână și stearpă iarna ne va pune din nou în fața sfârșitului de an și nu o să știu ce dorință să păstrez: să învăț să înot? să fluier? să mă teleportez? să fiu invizibilă? să mănânc fără să mă îngraș? bag fâstâcită în buzunarul de la blugi cartela de metrou, azi mai puțin mototolită, și o să mă trag în poză cu un zâmbet tâmp lângă bradul cu globuri sparte și lipite pe care le am încă de la grădiniță, plină de sarmale și salată boeuf (îmi râde stomacul) și de iluzii galbene fosforescente, sugându-mi cu disperare burta și întrebându-mă dacă mi s-or vedea ochii umflați de plâns că iar nu-mi văd serialul turcesc da, la ei totul e real, nu ca în lumea asta artificială cu emoji în loc de emoții vomit MĂ CALCĂ PE NERVI FERICIREA ASTA IEFTINĂ AFIȘATĂ CU ATÂTA NONȘALANȚĂ pentru atenție bani atenție de parcă ar putea cumpăra la kilogram respectul în spatele meu o femeie isterică și un tip chel își tot șoptesc fanteziile, crezând că nimeni nu aude nişte obsedați de sex... şi hai odată cu poza //noi și animalele, că nu mai avem sentimente // ok hai să ne băgăm cu toții capul în nisip ca struțul și să ne ascundem sub preș ipocrizia, care oricum duhnește în noi, CĂ E ANUL NOU, SĂ DĂM BINE ÎN POZE dacă în mod normal suntem tot proștii ce își dau mesaje și nu vor să se vadă, Happy New Year! mă duc la somn, ca să mă trezesc la anul

107

Semnal editorial

ITACA, anul VII, nr.28; octombrie-noiembrie-decembrie 2019 Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării; publicație a Itaca Organization Dublin, Irlanda https://issuu.com/emanuelpope/ docs/itaca_nr._28

Nautilus, nr.27, Revistă de cultură, număr omagial VICTOR BRAUNER, editura Saga,Israel

https://en.calameo.com/ books/001073787670b2d85ee0c

Pe urmele lui Victor Brauner, Adrian Grauenfels, editura SAGA, 2020)

108

Semnal editorial Avangardiştii la București, în anii interbelici Fragment din Michael Finkenthal : „D. Trost" - Tracus Arte 2013 Probabil că un moment extrem de important, pentru evoluţia de mai târziu a grupului (1), a fost acela al întâlnirii lui Gellu Naum cu Victor Brauner, care, întors de la Paris, îşi expunea tablourile între 7 şi 26 aprilie 1935, la Galeria Mozart, din Bucureşti. La vederea lucrărilor lui Brauner, Naum are revelaţia faptului că „aşa ar vrea el să scrie" . (Şi Blecher a avut la vederea tablourilor lui Dalí o reacţie similară, mărturisită într-o scrisoare adresată lui Saşa Pană). De la Brauner, Naum va primi şi unele texte suprarealiste, aduse de acesta de la Paris. Nici arestarea sa, la începutul anului 1936, sub învinuirea de a fi avut activităţi comuniste, şi nici căsătoria sa, la sfârşitul aceluiaşi an, nu-l vor afecta pe Gellu Naum mai mult decât întâlnirea cu Victor Brauner. Împreună, practicau jocul „cadavrului exquis" şi discutau la nesfârşit pe teme legate de magie; cu siguranţă şi despre Breton, suprarealism şi Paris. La începutul aceluiaşi an, poetul va publica primul său volum, intitulat „Călătorul incendiar", fără îndoială o scriere suprarealistă care va rămâne practic fără ecou la timpul ei, dar care îl va supăra cumplit pe Nicolae Iorga. După ce, în toamna lui 1937, va publica un al doilea volum de poezie, „Libertatea de a dormi pe o frunte", Gellu Naum va pleca la sfârşitul lui august 1938, împreună cu soţia sa, Mariana, cu o bursă de studii în Franţa. Ambele volume de poezii includ contribuţii grafice ale lui Brauner, care se va reîntoarce şi el la Paris, în vara lui 1938. Amiciția cu Gellu Naum

Anul 1935 - Gellu Naum redactează împreună cu Virgil Teodorescu revista „Tânăra generaţie”. Acolo îl descoperă pe Victor Brauner, cu care va deveni cel mai bun prieten.„Era deschisă (la galeria Mozart) o expoziție pe strada aia, unde era ziarul Universul, şi era un afiş afară. Expunea Victor Brauner pictură. De obicei, nu intram, avangarda nu mi-a plăcut niciodată. Era pustiu. Un singur om, într-un colț. Blond, foarte drăguţ băiat. Şi a venit tânărul ăsta la mine, era cu opt ani mai mare, şi m-a întrebat: îți place? Extraordinar, am spus eu". Cei doi devin prieteni buni. În două poezii, Naum se referă la amicul VB. Versul „fața lui dublă extraordinar de mică strălucea pe marmură", din poemul „Dăruită mie de V", este descrierea riguroasă a micii sculpturi „bifrons”, de pe mormântul prietenului său Victor Brauner, iar versul „el a ales pentru formula focului solidul versatil i-a învăţat să deseneze pe mayaşi şi s-a retras printre totemuri" - din „Rotciv"- se referă clar la picturile lui VB, în care apar personaje totemice şi figuri „mayaşe".(2)

O altă influență preluată de Victor Brauner din poezia lui Naum este cea a alchimistul Nicolas Flamel, personaj important al „mitologiei” poetului, care face o descriere explicită a „figurilor hieroglifice” găsite în manuscrisul lui Abraham Evreul, în felul următor: „Pe un câmp violet întunecat, un om roşu de purpură, ţinând piciorul unui leu roşu de lac, care are aripi şi pare să-l răpească pe om şi să-l ducă cu sine”. Este posibil ca aceste hieroglife să fie folosite în opera lui Victor Brauner. (text preluat din volumul Pe urmele lui Victor Brauner, Adrian Grauenfels, editura SAGA, 2020) ______________________________________________ (1)Este vorba de “Grupul suprarealist român” caracterizat de exegetul francez Sarane Alexandrian drept

„grupul cel mai exuberant, cel mai aventuros și chiar cel mai delirant din suprarealismul internațional”. Participau: Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun și Virgil Teodorescu. (2)Gellu Naum - Poezii – Simona Popescu – Polirom 2011

109

Semnal editorial Dăruită mie de V Am văzut Călugăriţa pe-o masă acoperită cu zinc într-o bucătărie de vară Era un cer fragil nişte păpuşi purtau nume uitate Tot restul se îngrămădea ca să absoarbă să amplifice era într-o frumoasă murdărie Inalterabilii purtau corsete de pământ pe stradă rămăsese numai casa 34 În ea se petrecea aceeaşi scenă aceleaşi personaje moarte sau recăsătorite sub dărâmături vorbeau la mese pe terasă Acel brunet îmi semăna leit căram în spate sacul lui cu sentimente Era ora închiderii Putea să se ridice şi să plece fata aceea îl urma oriunde îl cunoştea de mult Trecea prin ganguri adorându-ne Mă duc să-i pun o floare pe mormânt

Gellu Naum (1915-2001)

faţa lui dublă extraordinar de mică strălucea pe marmură

Rotciv

Mag şi buchet într-o necontenită oscilaţie cu paşii dezordinii pe câmpuri liniştite cagulele lui transparente aveau locuri libere magazine cu vulpi dughene intime şi cafenele într-un interminabil somn el zâmbea vecinului-gravor şi laptelui în fiecare dimineaţă îşi ciocănea cu degetul un dinte şi aprindea în sobiţa de tablă focul ritual pentru apariţia himerelor degetele lui atingeau punctele incerte ale sacrilegiului nervii lui pipăiau câmpiile pierdute sâmburii inoperantului închişi în noi halucinantele zone interzise trădat de pretutindeni şi iubit de pretutindeni (pe pieptul alb al marii iubite dormea un şoricel picioarele de liliac nocturn al Consolatoarei se ascundeau în cizme) el a ales pentru formula focului solidul versatil i-a învăţat să deseneze pe mayaşi si s-a retras printre totemuri într-un acvariu opac la marginea pământului scâncea un câine de argint (3)

________________________________________________ (3)Ambele poezii apar în OPERE I- Gellu NAUM- Poezii - Polirom

Poemul “Rotciv” nu e o metaforă, titlul citit invers, este chiar prenumele lui Brauner.

110

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate

Crucea Highişului

Pr. Giani Achim Parohia Ortodoxă Dud Arhiepiscopia Aradului.

,,Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.

Ziua de sărbătoare şi Hram ,,Înălţarea Sfintei Cruci”, din 14 septembrie a anului 2015, de la Schitul Feredeu de Sus, la izvorul cu apă, avea să aducă lumină, credinţă şi bucurie. În zorii zilei de praznic, împreună cu un grup de credincioşi şi copii din Parohia ortodoxă Dud, am plecat pe jos, prin liniştea pădurii, spre Schitul Feredeu de Sus, cu gândul bun de a ajunge la rugăciune şi Sfânta Liturghie. După câteva ore de mers pe jos, am văzut şi auzit cum la ivirea luminii zilei natura se trezea la viaţă, iar păsările cerului ne încântau auzul, cu cântecele lor îl lăudau pe Dumnezeu. Am ajuns la mănăstire, unde mai întâi ne-am spălat faţa cu apa rece şi limpede de izvor, după care ne-am rugat Lui Dumnezeu şi pregătit pentru Sfânta Liturghie. La momentul rânduit, soborul preoţilor de la schit împreună cu stareţul Arhimandritul Ilarion Tăucean şi preoţii care au venit s-au îmbrăcat în veşmintele luminoase şi strălucitoare, pentru începerea liturghiei. Rânduiala rugăciunilor pregătitoare a fost săvârşită cu credinţă şi cu dragoste, după care a început liturghia. Cuvintele slujbei picurau puţin câte puţin liniştea sufletească şi iubirea Lui Dumnezeu, în sufletele credincioşilor. Trecuse de jumătatea slujbei de liturghie şi razele soarelui luminau puternic natura şi crucea de pe turla bisericii mănăstirii, un gând bun se înfiripa în minte, ce bine ar fi dacă în apropiere pe cel mai înalt vârf ar fi o cruce, troiţă. După câtva timp, slujba s-a încheiat şi am fost cu toţii invitaţi la o agapă creştină, în sala de mese a mănăstirii, unde am fost serviţi la masă cu pâine, mâncare şi apă. Terminându-se servirea mesei, am rămas şi am vorbit hotărât, în curtea mănăstirii, cu un grup mai mic de credincioşi apropiați, că ar fi bine ca aşa cum alte înălţimi de dealuri şi munţi au aşezată pe ele Sfânta Cruce, care este semnul puterii Lui Dumnezeu, aşa şi înălţimea Vârfului Highiş - 798 m - ar trebui să aibă o cruce. 111

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate La data de 1 noiembrie 2015, acest gând de suflet avea să prindă viaţă împreună cu un grup mic de tineri credincioși, apropiaţi de Schitul Feredeu şi de părintele Achim Giani de la Parohia Dud, am plecat la drum de la Mănăstirea Feredeului de Sus, de la izvor, pe creasta dealului, cu o maşină de teren cu remorcă, în care aveam toate cele necesare : Sfânta Cruce din lemn de stejar cu suport din metal, pentru fixare în beton, ciment, balast, două butoaie cu apă, lopeţi, hârleţ, târnăcop şi generator de curent electric, picamer electric. Eram cinci credincioși, părintele Giani şi copilul său Daniel, care era cel mai mic, dar dorea să ajungă şi el acolo, pentru a face un bine. La jumătatea drumului de urcat cu maşina prin pădure, pe o pantă destul de abruptă, maşina a încetinit din mişcare, datorită faptului că în remorcă transporta greutate şi, la un moment dat, remorca s-a răsucit, maşina oprindu-se. În câteva clipe, am coborât cu gândul de a îndrepta remorca şi după ce am aşezat pietre mari sub roţile remorcii şi foarte greu am îndreptat-o din nou pe drum, ne-am urcat înapoi în maşină şi am continuat drumul. Conştienţi că atunci când vrei să faci un bine uneori în viaţă apar şi piedici, încercările vieţii nu trebuie să ne abată de la gândul de suflet care trebuie împlinit. Cândva, cineva spunea la o sărbătoare: ,,cine reuşeşte să treacă munţii, are puterea să treacă peste orice în viaţă”. Afară era o zi liniștită, soarele răsărise, lumina-şi încălzea natura înconjurătoare. După trei ore de mers cu maşina prin pădure, am ajuns la Vârful Highiş. Lângă piatra pământească, am ales cu grijă locul unde va avea să străjuiască de acum înainte crucea de pe înălţime. În apropierea pietrei care indica înălţimea unde ne aflam, am început pe rând fiecare dintre noi să săpăm o groapă pentru fixarea crucii. După multă muncă şi din clipa în care am scos din groapă două bucăţi de piatră destul de mari, s-a fixat suportul metalic al crucii în betonul care s-a făcut în acel loc şi Sfânta cruce. La încheierea muncii şi fixarea crucii, am îmbrăcat veşmintele preoţeşti şi am sfinţit Crucea care de acum încolo avea să străjuiască înălţimea şi împrejurimile. Dacă pe înălţime există o bornă pământească marcată pe piatră 798 m, în apropierea ei există de acum o bornă spirituală, Sfânta Cruce, semnul puterii Lui Dumnezeu. La încheierea slujbei de sfinţire a Crucii, ne-am bucurat că am încheiat cu bine gândul de suflet, am fost mulţumiţi sufleteşte şi am gustat puţin din pâine şi apă, parcă acum nu mai simţeam nevoia de nimic, o linişte şi pace lăuntrică s-a aşezat peste noi, bucuria că lucrul cel bun a fost împlinit a fost mare, încât parcă am uitat de toate greutăţile întâmpinate pe drumul vieţii.

Pr. G A

„Tradiții și spiritualitate”

Antologie editată și tipărită de Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură” în Colecția AC- 2019 https://issuu.com/stelupop/docs/t_s-_bt-final-09_07_19

112

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Cânepa Nadia Linul Urian, Cristeștii Ciceului, județul Bistrița-Năsăud

Văzând-o pe bunica cum depăna sculul de pe vârtelniţă, copiii s-au apropiat cuminţi şi s-au aşezat pe butucii din curte. Doreau să-i stea aproape şi să o roage să le mai spună o poveste. - V-aţi terminat temele, măi copii? - Da, bună, sunt gata! - Ce-aţi făcut azi la şcoală? Aţi luat vreo notă? - Nu, azi nu ne-a ascultat decât puţin . - Pe noi ne-a întrebat ce rezultă în urma focului şi nici unul n-a ştiut să spună că şi cenuşa, nu numai căldura. Noua ne-o predat mai departe. Despre in şi cânepă. - Păi, aţi văzut voi cânepa? - Nu, bună. Numai în carte, în poze. Zice că-i o plantă textilă. - Păi, ceea ce deapăn eu e firul de cânepă. Vreţi să vă spun despre el? Aşa am să vă spun şi despre cenuşă. Să vedeţi ce legătură e între ele. - Da, bună, te rugăm: - Cânepa se seamănă din sămânţă. Sămânţa o ţineam noi, de la un an la altul… Cine o cumpăra? Să dai bani pe ea? Aveam şi de dat cu împrumutul, sau pomană! Când creştea, o culegeam cu firul, smulgând-o cu rădăcină. Era fir de cânepă bărbătesc şi femeiesc. Cel femeiesc făcea sămânţa. Le smulgeam şi le făceam smocuri, numite fuioare. Le legăm pe trei locuri cu fire de iarbă. O iarbă moale, dar care să o ţină. După ce o legam, le tăiam rădăcinile cu securicea. O întindeam pe lângă gard, rezemată, să se usuce… Pe cea care avea sămânţa, o ţineam mai mult, să se usuce, iar sămânţa o cerneam prin ciur, să o avem pentru anul viitor. - Apoi? - Apoi, o duceam la vale. Căutam belţile de pe lângă valea curgătoare, că dacă era valea mare, ţi-o ducea, cu totul. O aşezam pe câte două rânduri, astupate cu pietre, să stea de-a moi, bine. Cât de bine. Ziceam că o punem la topit. O ţineam câte două, trei săptămâni, până putrezea firul, să devină alb. O spălam apoi în vale, în apă curgătoare. O ridicam deasupra capului şi o băteam de apă până se spăla mâzga de pe ea. Aveam grijă să nu se rupă legăturile. O puneai iar la uscat, rezemată de toate gardurile, până se usca şi se albea. Toate gardurile de pe uliţă erau pline de cânepă rezemată, la uscat. Toată lumea se ocupa cu asta. Şi la vale, când mergeam, cam toate fetele de pe uliţă mergeam. Când se usca, era plină cu puzderie. Le ziceam pozdării, adică găteje uscate. O tulpină aspră, numai coji, de care trebuia să scapi, ca să rămână numai firul, moale, adică tulpina. Trebuia, deci, meliţată. O meliţai la vale, zile în şir. Cum? Iată cum: meliţa era un suport înalt, până în brâu, care semăna cu o ghilotină. Putea să fie simplă sau dublă. Meliţam la vale, pe pietre, zile în şir. Ne era mai uşor pentru că, de multe ori, acolo ne lăsam cânepa la uscat, toţi, fără să-i purtăm vreo grijă. Dacă valea era departe, meliţam acasă, în curte, fiecare. Să n-ai copii de adormit de-amiază, numai! Auzeai ţăcănitul meliţelor şi în somn, noaptea. - De ce lucrau atât? - Apoi, dragii bunicii, era sărăcie şi necaz. Nu găseai în bold nimic, de cumpărat. - Ce-i acela, bold? - Bold înseamnă magazin. Mai ales după razboi, a urmat sărăcie şi necaz. Ani de secetă şi sărăcie, că n-aveai ce să îmbraci şi să mănânci. - Fiecare îşi făcea haine, bunică? - Nu, ce ciuntau stativele, din orice casă. Dacă ţineai oi, aveai pănură de suman şi de obdele, iar cânepa o semănai să-ţi faci haine, mai subţiri. 113

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate - Şi domnii se îmbrăcau aşa? - Da, unei nepoate i-o ţesut un fel de împrejurătoare, ca la mol- dovence, învrâstată, în toate culorile şi cu aceea o purtat-o la şcoală, să facă liceul, că învăţa bine. Orice femeie avea stative în casă, dragii mei. - Ce sunt alea stative? -Puzderiile le foloseam la aprins focul. Lucram cu cânepa, uneori, pe două perioade. Dacă era cânepa de vară, o meliţam mai devreme. Dacă era cea de toamnă, din aceea cu sămânţa, o lucram mai târziu, că o lăsam să i se coacă sămânţa. Meliţată, rămânea doar cânepa, adică firul moale sau fuiorul, care se înnoda o dată, ca să nu se împrăştie. Fuiorul meliţat îl treceai prin ceptine, îi ziceam, un fel de perie făcută din nişte dinţi metalici, ca nişte cuie, ieşite printr-o scândură dreptunghiulară, fixată pe un scaun din lemn, în forma de litera „V”. O fixai cu cuie ca să nu se mişte şi trăgeai prin ea fuiorul, până cădeau toate puzderiile şi nu numai. Trăgeai şi rezultau câlţii, adică cânepa mai scurtă care, se smulgeau, şi cânepa mai lungă care avea o altă folosinţă. Azi, câlţii îi mai folosesc, încă, instalatorii, ca să înnădescă ţevile din fier, să nu curgă. Asta, ca să ştiţi! Câlţii îi puneai în furcă, separat, şi-i torceai de băteală sau bătătură, pentru teară. Din fuior se făcea urzeală la pânza care se ţesea în stative. Din toamnă până în sărbătorile de iarnă, toată lumea torcea. La stative ţeseau şi câte două femei plătite, ca ţesătoare. Se întâmpla să nu aibă destul spaţiu în casă. Camerele erau puţine şi mici, uşor de încălzit. În ea încăpeau mulţi. Şi mari şi mici. De aceea, nu mai era loc de stative, uneori, iar femeile se mai împrumutau cu lucru. O dată tors firul, el se întindea pe răşchitor. - Aşa cum te-am văzut pe dumneata, bunica? - Da, aşa cum m-aţi ajutat. Răşchitorul era o botă lungă, în capete cu V-uri, pe care-l puneai pe masă şi întindeai firele pe după V-uri, ca să nu se încâlcească, să-l poţi face scul. Până în primăvară, torsul era gata şi sculurile aşteptau căldura, să poţi continuă cu lucrul afară. - Afară? - Da. Afară, se aducea ciubărul în care se opăreau torturile, adică sculurile de cânepă. Iată cum. Afară, în curte, puneai scaunul în „V”, adică scaunul de ciubăr. Pe el aşezai ciubărul în care clădeai, ca în cuibar, torturile luate de pe răşchitor, dar legate capetele, să nu se încâlcească. Clădite aşa, deasupra lor puneai o vernică de cânepă, numită cenuşar. Era o haină mai veche, de obicei din cânepa, peste care se presăra cenuşa din sobă, din cotruţ. Numai că îi ridicai colţurile, să nu se împrăştie cenuşa peste tortul de cânepă. Fie că o presărai, fie că o legai într-o năframă şi o înnodai de bota ce o treceai prin torţile ciubărului. Peste ea aruncai apa clocotită, înfierbântată, în căldarea ce o puneai, de obicei, lângă ciubăr. Le opăreai bine, cu apa luată din căldarea aşezată pe nişte pietroaie mari, cu foc sub ea. - Căldarea? Aveau căldare? - Aveau o căldare de tabla sau ceaoane de tuci, pe care şi-o împrumutau unii de la alţii. Oamenii îşi împrumutau orice, iar fântâna era una singură pentru toată uliţa, nu la fiecare casă! Ciubărul avea o gaură în partea de jos, prin care se scurgea apa clocotită, maronie acum, de la cenuşa prinsă în năframă. Cenuşa, de obicei, cea mai căutată, era cea de stejar. Apa adunată sub ciubăr era turnată peste torturi. Când se răcea, o înfierbântai din nou. Se repeta cam de patru cinci căldări, până gândeai că e destul. Tortul se înmuia. Se lasa acolo cinci-şase ore, în zeama aceea de leşie, după care îl duceai la vale şi îl spălai bine, bine, se aducea acasă şi se punea în târnaţ, la uscat, pe botă. - Cum, pe botă? - Treceai o botă prin el şi îl lăsai la soare, la uscat. Dupa ce-l uscai, îl puneai pe vârtelniţă şi-l depănai. - Ce-i aia vârtelniţă, bunică? - Un picior din lemn cu nişte leţuri puse cruciş. În ele se înfig nişte pene, adică lemne pe după care se pune sculul, să îl poţi depăna în ghem. După ce-l făceai ghem, se trecea prin urzoi sau urzoaică. - Ce e asta? 114

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate - E un fel de vârtelniţă, înaltă, cu nişte pene înalte, cu locuri încrustate pe care să se prindă firul când numărai rândurile. Era, de fapt, urzeala pentru viitoarea ţesătură. Lucrai cu amândouă mâinile. Ghemul îl puneai în cotărguţă, să se răsucească liber, iar cu o mână aranjai firele, pe urzoi, numărând. Într-o parte începeai şi în alta terminai. Îl luai de pe urzoi şi îl puneai pe stative. - Cum erau stativele, bunico? - Stativele avea două suluri, unul în faţă şi unul în spate, mai avea spată cu iţe şi fuştel. De pe urzoi o treceai prin iţe, după ce o tăiai la un capăt. Cu capătul tăiat se trece prin iţe şi spată. Ţesătoarele ştiau cât de lată era teara. La sulul din faţa îi legai capetele, tot câte două, ca să poţi întinde teara. Stativele mai aveau şi roată, care învârtea sulul din faţă sau spate, care se răsucea ca să stea teara întinsă. Restul de la teară se aşeza singur, pe sulul din spate. Când o întindeai, o fixai cu vergele. - Începea ţesutul? - Nu.Trebuiau făcute ţevile, pe sucală. Sucala semăna cu acea cutie a tâmplarului, dar plină cu ţevi făcute din beţe de soc, coji de soc, goale pe dinăuntru, ca să intre în acul de fier, gros, prins deasupra cutiei orizontal, pe care-l învârteai tot manual. Îl umpleai cu fir, ca să-l poţi trece printre firele de la teară, aruncându-l cu forță de la un capăt la altul. - Aşa le aruncai, goale? - Nu, le puneai în suveică, un fel de ramă lunguiaţă, mai groasă şi lucioasă. O făcea lucioasă timpul şi folosinţa ei. Din mamă în fată, aşa se moştenea! Ca să se îndese firele, dădeai cu brâcla, un fel de scară, pusă culcat, care în loc de fuştei are iţe mărunte și dese. Printre ele treceau firele, călcate de-a latul, de băteala albă gălbuie. Ţeseai până se tremina teara. De obicei, se cam termina ţesutul în Postul Mare sau Postul Pastelui, că începea lucrul pe afară. Atunci stativele se mai desfăceau, eliberând locul, până în toamnă. Dacă pânza era de cânepă, încălzeai iar apa în ciubăr, afară şi o turnai peste pânza de cânepă, să o albeşti. Dacă nu, te duceai la vale şi o înmuiai în apa calduţă, de vară, ca pe covor, o împăturai pe scaun şi o întindeai pe pietre, la uscat. Apa moale din vale o înmuia şi o albea. De multe ori, o aduceam în deal, unde aveam casa, şi o întindeam pe iarba verde, curată, întorcând-o când pe-o parte, când pe alta. Dar aveam grijă să o însorim mereu tot pe aceeaşi parte, care să fie faţa, iar cealaltă, mai gălbuie, dosul. O înmuiam şi o albeam. Când terminam, o aduceam acasă şi o împăturam de-a lungul, apoi o făceam sul, pe un sucitor mai vechi, având grijă să stea cât mai întinsă. Cine o călca? Aveam noi ticlazăul, adica fierul de călcat, cu cărbuni, dar cine călca? Unul ţinea sucitorul şi-l răsucea, celalalt ţinea marginile drepte, să calce drept. Ca să fie mai siguri, foloseau două sucitoare, unul terminând într-un capăt, celălalt începând în altul. Cu altul, băteai pânza, să se aşeze, drept. Se zicea că o făceam văiug. De acolo, o duceau la maşinile de cusut, dacă erau, daca nu, coseau cu mâna şi făceau cămăşi, pantaloni, izmene. - Cu mâna? - Da, cu mâna. La cămaşi ştiau să coasă cute, pe care le slobozeau, dacă mărimea nu nimerea. Sau le coseau mai strâmte. Cu cât firul de cânepă era mai fin, adică dat prin ceptini de mai multe ori, pe atât pânza era mai fină. Din firul mai gros sau câlţos, se ţesea pânza de sac, de dus la moară. Sacii curaţi şi buni te descriau pe tine, ca femeie. Tot din pânză de cânepă se făcea strujacul, adică învelişul saltelei de azi. Numai că salteaua nu era plină cu burete, ci cu paie fine, amestecate cu pănuşi, făcute fâşii înguste, cu care era umplut strujacul. Tot din cânepă nu prea fină, erau făcute ștergarele sau prosoapele de bucătărie, care se dezinfectau tot în ciubăr şi lăute apoi, la vale pe piatră sau pe scaun. Iar duminica, la biserică, fiecare îşi ducea hainele cele mai bune şi mai curate, dovadă a vredniciei tuturor, dar mai ales, a femeii. Ea mai purta şi grija cuptorului, a mâncării, a lucrului la câmp, dacă bărbatul lucra în pădure sau la oi. A bătrânilor, pe care-i avea în grijă, de multe ori ducându-şi copilul cel mic cu ea, căci trebuia să-l hrănescă. Cu laptele, cu hărnicia şi credinţa în Dumnezeu! În Dumnezeu cel Mare şi Puternic!

115

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate S-au pus stativele Lilioara Macovei, județul Botoșani Când aud persoane care povestesc despre țesut, gândul mă duce la copilărie, când mama mea dragă și pricepută la multe lucruri, punea ,,stativele” în camera din mijloc pentru asemenea lucru. Eu am prins perioada când se țeseau covoare, lăicere, țoale, ceva mai ,,noi”, adică folosirea firelor de bumbac sau a altor materiale, nu numai din lână, cânepă, cum se foloseau atunci. În familia mamei mele era un lucru obișnuit ca în Postul Mare, mai ales, să se țese. Erau patru fete în casă și fiecare avea nevoie de zestre pentru când s-o mărita. În lada de zestre a fetei trebuia să fie un covor sau două, depinde de posibilitatea casei, țoale de pus pe jos, lăicerele de lână, păritarii, șervete țesute cu modele sau simple și apoi împodobite cu acele frumoase cusături colorate sau numai cu negru și uneori cu roșu, pânze pentru saci. Zestrea era completă dacă fata de măritat avea neapărat câteva perne umplute cu pene de gâscă sau de găină, dar penițe, apoi o plapumă sau două din lână de oaie, lână bine spălată și scărmănată, perdele, care se făceau precum șervețelele, doar că mai lungi, o traistă, două, pânză pentru saci și poate or mai fi fost, dar de astea îmi spuneau mama și tata. Această ,,bogăție” era pregătită pentru fete în ordinea vârstei, așa că, dacă aveai norocul să fii cea mică și erai cumva cerută de nevastă, provocai deja o dilemă în familie. Mama fetei sau fetelor pregăteau împreună tot ceea ce trebuia pentru țesut. Se selecta lâna pentru ,,bătătură”(la covoare și urzeli, și bătătura erau din lână), urzeala care era din fir de cânepă (depinde ce țesătură urma să se facă), fir de bumbac sau alt fel de fir. Lâna era de oaie ,,țurcană” adică lână de culoare gri, puțin mai aspră la pipăit. În zona mea, această rasă de oi se creștea pentru că era mai rezistentă la condițiile de climă, nu era pretențioasă la hrană, era prolifică și dădea o cantitate mare de lână pe cap de animal. Lâna se spăla foarte bine pentru a înlătura usucul de pe ea, se usca, se scărmăna manual, se dădea prin fuşalăi pentru a fi ales firul lung de celelalte scurte, se torcea mai gros sau mai subțire, depinde ce țesătură urma să se facă. După torsul lânii, "firul” se lua de pe fus și se făcea calepe pentru a putea fi vopsite mai uniform. Calepele se făceau pe vârtelniţă sau pe gard. Odată făcute calepele se puteau vopsi în culori din plante pentru a fi rezistente în timp, dar și pentru că nici nu se găseau vopsele chimice la timpul la care eu fac referire (acum aproximativ o sută de ani). Calepele, odată vopsite, se transformau în gheme care vor fi ,,bătătura" țesăturilor sau vor fi folosite la diferite împletituri cu ,,cârligul" sau andrele. Odată instalate ,,stativele" se trecea la ,, urzeala" adică trecerea firelor de urzeala prin spată. Se stabilea dacă țesătura se va face în ,,două ițe" sau în ,,patru ițe ", adică dacă acea ,,călcatură" era făcută pe doi sau patru fuscei (depinde ce model se făcea). Astfel, se țeseau țoale din cordele în ,,două ițe", laicere, păritari, covoare (covoare cu bătătură numai din lână, bătută cu furculița sau alese și bătute cu spata). De asemenea, se țesea pânză de casă pentru cămăși și bluze, chiar rochii (urzeala și bătătura erau din cânepă toarsă foarte fin sau bumbac, dar mai mult spre vremurile noastre), apoi șervete, tot din cânepă sau bumbac, cu model sau simple pe care se vor coase diverse modele cu fir colorat. Pe lângă țesut, se făceau diverse lucruri din fir de lână sau cânepă cu ,,cârligul",care se puneau pe băncuțele din casă sau pe scăunelele cu trei picioare pe care se stătea la masă. Șervetele se țeseau simple sau cu modele simple ori cu modele mai complicate și mai colorate. Când pânză de casă ajunsese să fie mai fină, șervetele se împodobeau foarte frumos prin cusături pe fir sau ,,în cruciulițe". Șervetele făceau parte din zestrea fetei de măritat, dar și în casa gospodinei, la atâtea întrebuințări. Un loc de cinste pentru șervet era la icoană. Aici se punea cel mai lung și frumos șervet, înnoit la fiecare început de post, dacă se putea și chiar se putea. Apoi, se ţesea şervet lung pentru naşii de cununie, care trebuia să fie împodobit cum nu se ştie alt model, adică cel mai frumos prosop văzut până atunci. Prin asta se aprecia respectul naşului spiritual. 116

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Când se strângeau ,,stativele" era mare bucurie pentru că se măsura fiecare val de țesătură realizat și această măsurare se făcea cu ,,cotul". Țesăturile erau așezate, fiecare, la categoria sa, cu gândul curat că se va înălța clidul și va ajunge până la pod. În acest caz se considera că era ceva zestre și puteau veni pețitori, fără grijă. Dicţionar de regionalisme: a peni- acţiunea de desprindere a firelor de pe tija penei, altfel perna era mai moale ( tija era mai rigidă) cârlig- un croşet mai mare şi mai gros clid-mai multe ţesături puse una peste alta până ajungeau la pod cot- distanța de la cot la încheietura mâinii drepte, trecând peste vârful degetului mijlociu.; veche unitate de măsură a lungimii egală cu 0,637 m (în Moldova ( dex ) fuşalău- pieptene cu dinţi din cuie pe un suport de lemn, cu care se pieptăna lâna pentru a separa firul lung de celelalte fire scurte spată- un dispozitiv de aproximativ 70-100 cm lungime, confecționat din fire de papură sau stuf fixate la capete printr-o înfăşurare cu fir de cânepă. Printre aceste lamele se treceau firele de urzeală la țesături stative- război de ţesut usuc- grăsimea de pe lână vârtelniţă- un suport din lemn de formă pătrată, unde pe fiecare colţ erau patru cilindri de lemn cu un diametru de circa3-4 cm şi pe după care se dădea firul de lână Obiceiuri de la noi Sărbătorile de iarnă la Caraiman- judeţul Botoşani Lilioara Macovei - ,,Eu îs de-a lu’ Maria și Sergiu Grapan din Caraiman-Mihălășeni-Boţşăni și am şi vă grăiesc ceava di ținut minti di pi la noi.” Am început cu această introducere scrisă în graiul moldovenesc, pentru că nu trebuie niciodată uitat locul de baștină, altfel nu mai ştim cine suntem. Pe la noi, umbla o vorbă : ,,Locul unde m-am născut Niciodată n-am să-l uit, Că e mamă și e tată, Este frate și surată Și cine să-l uite-o vrea Este vai de viața sa.”

Zona asta frumoasă este așezată în partea de nord-est a Moldovei, la vreo cinci kilometri de Prut, la granița cu Republica Moldova, unde se află barajul Stânca-Costeşti. De când mă știu, aici s-au păstrat obiceiuri și tradiții frumoase, cu următoarele specificaţii, şi anume, unele ajunse până în prezent, aşa cum erau acum multă vreme, altele au fost ,,ajustate”, iar câteva au dispărut parţial. Obiceiuri de Crăciun și Anul Nou

De pe la cincisprezece noiembrie, de când începea Postul Crăciunului, era obiceiul pregătirilor pentru sărbători, constând în îngrijirea casei şi mai ales a sufletului fiecărui creştin, prin ţinutul 117

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate postului, spoveditul şi luarea Sfintei Împărtăşanii, precum şi a ceea ce însemna petrecerea sărbătorilor.

Tații aveau grijă ca clopoțeii cu care urmau să meargă copiii la colindat și urat să aibă busuioc. Se făcea un mănunchi frumos din busuioc uscat, înfășurat cu fir roșu de lână, și se lega de urechea clopoțelului. După asta, se spunea : ,,Clopoțelul meu de-argint, Ia, ascultă cum îți cant, Tu să mă îngâni frumos, Că-i colindă lui Hristos! "

Colindele erau repetate seară de seară, ca nu cumva să nu se știe cum trebuie. Colinda era cam așa : ,,Sus în deal la răsărit, Florile dalbe, Sub un pom mare-nflorit, Florile dalbe, Șade Maica Domnului, Florile dalbe, Cu feciorul Domnului, Florile dalbe... "

Pregătirea casei intra în grija ambilor părinți, dar fiecare cu treaba lui, cum s-ar spune. Mama grijea de sacul cu făină adus din magazie în săliţă, la căldură, de către tată. Tot gospodina spăla cu leşie farfuriile, castroanele de lut pentru răcituri, chiupurile negre pentru găluște, tingirile pentru copt colacii și pâinea. Gospodina aerisea țoalele de pus pe jos, păritarii și lăicerele de împodobit casa, pregătea hainele copiilor (de obicei se luau câteva noi), tăşcuţa pentru colindat şi urat, şervetele pentru frământat (se acoperea aluatul cu şervete noi).

Trebuia grijit coșul din răchită, unde se puneau merele și nucile pentru colindători și urători, şervetul de așezat pe masă, unde se stivuiau colacii pe categorii, cei împletiți în șase, pentru urătorii bătrâni, cei în patru, pentru mijlocii, și cei în trei viţe, pentru cei mici.

Odaia de curat era pregătită pentru primirea preotului, care venea cu trei-patru zile înainte de Crăciun, pentru a vesti Nașterea Domnului Iisus Hristos. Pe masă, erau colaci din grâu nou, mere și nuci și vasul cu juflă. Jufla era un preparat dulce. Din făină de grâu, apă și sare se făcea un aluat. Din acesta, se întindeau foi subțiri și se coceau pe plită. Separat se făcea jufla. Semințele de cânepă se coceau în tingire, se zdrobeau bine, se punea apă și se fierbea. Toată hoaspa se ridica la suprafață și era dată deoparte. Rămânea miezul semințelor, peste care se punea zahăr și se fierbea până ajungea o pastă. Turtele erau unse cu pasta asta dulce și aromată, se lăsau două trei zile să se înmoaie bine și numai după ce trecea părintele cu vestea Nașterii Domnului, mâncau și cei ai casei. Jufla se mai numea şi ,,pelincuţele Domnului”. Astăzi, nu mai face aproape nimeni juflă din seminţe de cânepă, pentru că nu se mai seamănă această plantă, chiar dacă multă lume de la noi știe să facă dulcele cu semnificație specială. Jufla, în zilele noastre, se face din miez de nucă.

Gospodina pregătea bani potriviți pentru colindători și urători. Erau bani de metal, pentru cei mici, și de hârtie, pentru cei mari. Pentru bătrânii care colindau și urau, le era pregătit rachiul îndulcit sau vinul fiert, după cum dorea omul. Erau chemați în casă, se strângeau mâinile, se îmbrățișau, se omeneau cu cele de mai sus, apoi își urau: ,,Să fiți sănătoși ca merii Și îmbogățiți ca perii Și la anul când venim, Mai frumoși să vă găsim, Noi plecăm la altă casă,

118

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Să vedem ce au pe masă, E bogată ori deloc, Să vedem de-avem noroc La anul și la mulți ani!" Se apropie Nașterea Domnului. La noi se dă vestea aceasta minunată în prima zi de Crăciun. Se umblă din casă în casă, pentru a spune tuturor marea bucurie, dar se întreabă dacă gospodarul primește colinda. Când umblam și eu cu colindatul, erau și oameni care nu ne primeau cu vestea bucuriei. Nu era supărare, doar că spuneam acasă și finalul era că ,,săracii, poate nu aveau bani potriviți."

Obiceiul era ca toți copiii să aibă o tăşcuţă din material textil și cu baieră din lână împletită, să o poată pune după cap. În tăşcuţă, se puneau merele și nucile pe care le primeau ca răsplată pentru colindat sau urat, banii, prăjiturelele, colacii. Cea mai mare bucurie era când se umplea tăşcuţa și trebuia dusă acasă. Se deșărta și se relua activitatea de vestire.

Atunci când se colinda sau ura, cei ai casei omenite cu aceste cadouri spirituale, ieșeau pe prispă și ascultau cu drag cele transmise. La terminarea colindei sau urăturii, se spunea : ,,Să trăiți și la anul să veniți! " Şi se răspundea: ,,Venim fericiţi, Numai aicea să ciţi!”

Se împărțeau darurile de răsplată și erau petrecuți până la poartă, care rămânea deschisă larg până când nu mai venea nimeni.

Trebuie să spun că la Crăciun se făceau câteva feluri de mâncare, cam la fiecare casă, și anume: găluște cu carne de porc, învelite în curechi murat, răcituri cu mămăliguță caldă şi un ardei iute, cârnați afumați și carne de porc prăjită, cu mujdei de usturoi și mămăliguță, în loc de usturoi se foloseau des și gogonele murate, pepeni (castraveți) murați, apoi plăcinte cu brânză de oi din putină. Fiecare gospodar avea rachiu din perje sau samahoancă, adică un rachiu făcut din sfeclă coaptă, şi vin. La Anul Nou, familiile prietene, după ce copiii terminau de urat, se pregăteau de umblat cu ,,mascatul", dar după miezul nopții. Trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou era respectată cu sfințenie. Pe masă se punea mâncare din mai toate cele pregătite. Se aşezau paharele cu vin. La miezul nopții se deschidea ușa larg, se stingea lumina și se spunea : ,,fugi an vechi cu cele rele și să nu mai vii la nimeni"

și cu mâinile goale, toți ai casei mimau ca și cum împingeau acel ceva rău din casă, apoi cu glas mai tare și cu speranță ziceau : ,,an nou, vino la noi cu sănătate și bucurie multă dacă se poate, să nu fii rău deloc, să fii bun și cu noroc."

Se aprindea lumina, se ciocneau paharele cu vin, se îmbrățișau cu toții și se stătea la masă. Abia după aceste petreceri se pregăteau de umblat cu ,,mascatul”, abia așteptat de copii. Ei se bucurau foarte mult când vedeau cum se transformau părinţii lor în persoane hâde şi caraghioase. Fiecare bărbat se îmbrăca de preferință cu haine de femeie și femeia cu haine de bărbat. Se ungeau pe față cu ulei și cu funingine, apoi își lipeau mustăți din lână de oaie, barbă, și ajungeau de nerecunoscut. Plecau la urat pe la prieteni și tot așa o țineau până spre dimineață. La fiecare casă se ura frumos, aveau și buhai, eventual câte un acordeon, să fie muzicală urătura. 119

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Erau toate casele urate și venirea Anului Nou dădea speranțe fiecărui om. A doua zi după urat, după ce s-a tras, ,,brazdă bună de la plug pentru toți cu mult belșug”,

se umblă cu ,,semănatul". Fiecare semănător își umple buzunarele cu grâu nou și pe unde a fost cu ,,plugușorul", cu o seară înainte, neapărat se merge cu ,,semănatul”. Se aruncau boabele de grâu prin casă și se spunea: ,,Aseară noi v-am arat, Iar acum v-am semănat, Să-nfloriți ca merii, ca perii În mijlocul verii, Tare ca piatra Iute ca săgeata."

Gospodina casei le dădea semănătorilor nuci, mere și bani.

Ceea ce v-am prezentat până acum, a fost obiceiul de a ura individual sau în grup, care cuprinde copiii și maturii, dar trebuie să spun că, în ajun de Sfântul Vasile, gospodarii primeau ,,Căluțul”, ,,Ursul" şi ,,Capra". ,,Căluțul” era cel mai așteptat moment, pentru că băiatul care-l juca pe căluț era îmbrăcat foarte frumos şi era cel mai bun jucător de căluţ. Avea o bluză roșie, un fel de fustă albă, pantaloni albi din pânză mai groasă strânși pe picior și opinci cu nojiţe până la genunchi. Colţunii erau împletiţi din lână albă. Căluțul era o cioplitură dintr-un lemn nou, cu cap dintr-o bucată și împodobit cu tot felul de panglici colorate, mărgele, oglinzi. Era prins de două site puse în fața jucătorului, el știe cum erau fixate acolo, și la spate avea tot două site, ca atunci când juca aplecat, spatele să fie ca al unui cal. Din grupul ,,Căluțului" făceau parte ofițerul, mireasa, mirele, doctorul și jidanul sau ţiganul, acesta din urmă era un mascat cu tot felul de tălăngi la brâu, cu multe zdrențe pe el. Ţiganul fugea după copii, se împiedica, cădea, se văicărea și toată lumea râdea de el. Grupul ,,Căluțului” avea de spus o mică piesă de teatru și punctul culminant era când se îmbolnăvea calul și cădea. Atunci, toți cei din grup se frământau sub toate formele, se întrebau ce-o fi având frumosul lor cal, cine l-o fi deocheat de așa rău i-o căzut. Fiecare în parte se întreba ce apă să-i dea: ,,din fântână curățată sau poate din pumn de fată “ ce fân vrei ca să-ți aduc, numai mort să nu te duc, ce potcoave de argint, ca să zbori, ai vrea să-ți prind? “ cum să facă pentru a-l readuce la viața normală.

Apărea mireasa, care-l mângâia și-l tot întreba pe căluț cine l-a supărat, cine îi este dușman: ,,de unde apă ai băut cine mi te-a potcovit iarbă verde ai mâncat sau otravă ți s-a dat?

Căluțul aproape leșinat răspundea : ,,apă n-am băut deloc potcoave nu am la foc, am mâncat iarbă uscată coama mi-e nemângâiată.”

Mireasa își trecea mâna de câteva ori peste botul lui, peste coamă și ca prin minune își revenea. 120

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Se începea cântatul și cel ce purta căluțul îl juca aprig, cu multe sărituri, iar toți cei din grup se bucurau dansând mai potolit.

Aici este ideea de reținut. Toate cele din jurul nostru, când este să fie bune, să aibă un final dorit cu bucurie, iubirea trebuie să fie peste tot. Venea apoi ,,Ursul", însoțit de ursar și de un fluieraș. Jocul ursului era mai domol și condus de stăpânul lui. Când din rațiuni neacceptate de urs, în principal neatenția, nemângâierea, neînțelese de stăpân, animalul cădea și nimic nu-l ridica decât promisiunea că i se vor da multe și bune. ,,Capra" ca formă de etichetare a căderii în viață, a întâmpinării unor piedici sau a unor neprevăzute nenorociri și apoi a recăpătarii încrederii, a primirii celui mai scump dar, iubirea, era ca idee interpretativă la fel ca la jocul ,,Căluțului" și al ,,Ursului".

Toate aceste obiceiuri frumoase și pline de învățătură, în timp, s-au mai alterat ca durată de prezentare, formă de teatralitate, îmbrăcăminte. În ziua de azi, aceste manifestări de sărbăori se practică mai rar, și doar uratul în grup și individual, semănatul și colindatul sunt mai frecvente. Până la ,,Sfântul Ioan Botezatorul” se poate ura, atunci când se închide încă o perioadă a sărbătorilor de iarnă. Urmează perioada câşlegilor, până începe Postul Mare.

Regionalisme: a ci - a fi baieră - un fel de torţi, ca la geantă Boţşăni - Botoşani câşlegi - interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creștinii pot mânca de dulce chiupuri - oale de lut mai înalte, asemănătoare cu un ulcior, dar cu două torţi colţuni - ciorapi găluşte - sarmale hoaspa - cojile de la semințe leşie - lichidul rezultat dintr-o fierbere a apei cu cenuşă păritari - ţesătură numai din lână, ca un covoraş, pus de-a lungul peretelui, paralel cu patul, pentru a ţine cald celui care se lipea de perete perje - prune (perje curate, adică, sâmburele era scos curat de pe pulpa fructului) răcitură - piftie samahoancă - rachiu din sfeclă de zahăr tăşcuţă - o traistă mică, din material textil tingiri - tăvi pentru copt pâine, colaci ţoale - preşuri din fâşii de pânză, ţesute pentru a fi puse pe jos, în camere viţă de colac - cele două, trei, patru, şase lungimi din aluat, din care se face colacul.

121

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate Începutul de post- Slobozâtu corinzilor Maria Pădurean Pop, sat Voivodeni, județul Sălaj Potrivit obiceiului respectat cu sfinţenie, nu puteam colinda până la începerea postului („vi să fac bube pă fund”, ne ameninţau cei mari... ne era teamă!) şi de aceea, de fiecare dată, prima zi de post însemna o mare bucurie pentru noi, copiii, ne deschidea poarta slobozindu-ne la corindă: „am scăpat, putem începe a corinda!”, respiram uşuraţi şi eliberaţi de povara fricii. Şi dacă noi, cei mici, începeam să repetăm suita de colinde, fie adunaţi în grădină, în cortul „juptilor... a puptilor de tulheni”, în care ne cuibăream pentru a nu îngheţa de frig, fie în casă, pe la unul şi la altul, în acest timp, cei mari îşi începeau cu sfinţenie postul. Mi-amintesc cu drag de locul în care ne pregăteam cu emoţie şi atâta tragere de inimă colindele: în casa bădiucului Ionaş a fătului, o casă extrem de caldă, de primitoare, unde leliuca Vironica, de loc din Fizeş, cu un glas cald şi melodios, ne ajuta şi de îndruma cu sfaturi, ca un dascăl inimos. Acolo, puneam la cale scenarii, urzeam planuri şi pregăteam pachetul întreg, pentru ca bucuria sărbătorii să n-o poată ştirbi nimeni şi nimic. SEARĂ DE VIS... aşa s-a cuibărit în amintirea pruncului, precum o seară de vis pe care o trăiesc într-un prezent continuu, ce mă ţine mereu în braţele tabloului de acasă. „E seară... În curte găinile s-au strâns în cătreţ, mama le-a închis uşiţa îndemnându-le la odihnă, a răzemat-o cu o scăriţă din lemn, mama bătrână a pus mâncare suficientă în „halăul” porcilor, tata a rânduit cu animale mari, le-a pus învăluituri şi le-a adăpat, iar tata bătrân a umplut şuştarul cu lapte. Eu am adus gătejoarele pentru aţuţat focul şi apoi, una-două ne-am strâns cu toţii în casă. La lumina difuză a lămpii şi la horea fierbinte a lemnelor din cuptor, ne-am adunat în jurul mesei şi, după rugăciunea obişnuită am cinat „mâncare de post, pere pârgălite” cu moare roşie şi rece, adusă din căduţa cu varză adăpostită în pivniţă. Mâncare bună, „că doară era postul Crăciunului”. Aplecaţi peste „blidele” din care aburul ne încălzea obrajii, sorbeam cu poftă din băutura răcoroasă şi colorată „ce ne stâmpăra pă din lontru”. În casă, focul bubuia în cuptorul încins, încălzind în ciuda frigului de afară „că doară aşă-i stă bine la iarnă, să hie frig şi jăr să îndeţă tăite rălele”, grăia înţelept tata bătrân. Am terminat şi de mâncat şi, rând pe rând, fiecare sub semnul sfintei cruci, mulţumim Cerului pentru hrană: „Doamne-ţi mulţam că m-am săturat!”. Pândind în dreapta şi-n stânga mea, le urmez şi eu gestul în grabă, asigurându-mă că tata m-a observat şi va spune admirativ: „ce prunc cuminte am!”, apoi mă cuibăresc în pătuţul de după cuptor. Pe furiş, o pândesc pe mama şi-mi iau cu mine în pat şi pe „Miaunica”, mâţuşul pantiş care-mi era atât de drag. Dar nu scap neobservată. Mama mă ceartă din nou: „în lada cu lemne de sub cuptor, acolo unde îi locul la mâţă... nu s-o culci şi cu tine sub ţol!”. Dar tata bătrân, îngăduitor ca toţi bunicii, mă salvează ca de obicei: „ lasă tu nevastă, lasă fata în coptilăriile ei! Tu n-ai fost ca ie, uări ai şi uitat?”. De când a început postul Crăciunului, colindăm aproape în fiecare seară. Uneori în casă, după ce-şi „isprădeau zolele”, se adunau la poveşti, la colindă, vecinii, ori neamurile creionând atâta trăire înmagazinată în poveşti nemuritoare. În timp ce mama frământă aluatul să facă tăieţeii... „tomajii şi laştele” de post pentru mâncarea de mâine, tata deschide lerul cuptorului, aruncând vreo câteva bucăţi de „ludău”(dovleac) la copt, întregind atmosfera caldă a serii. Pe scaunul cu trei picioare, tâna se aşază la caierul de pe furcă, la tors, iar tata bătrân răsfoieşte câteva foi dintr-o carte veche, îngânând doar pentru dumnealui o colindă nouă, adusă de la badea Şandor a lui Durluţ, prietenul şi colegul dumnealui de strană. Era o colindă melodioasă, pe care am primit-o cu drag, „Bună sara lui Crăciun”. În casă e cald şi bine pentru că eu, copilul, îi am pe toţi ai mei la un loc. Tata bătrân îşi pune ochelarii şi, după ce sfârşeşte de frecat cucuruzii din covată, asigurând porţia de grăunţe pentru ziua următoare, se ridică, îşi întinde mâna în care ţine hârtia cu slovele colindei şi, într-o ascultare profundă şi înălţătoare, savurăm cuvintele şi linia melodică, căreia glasul cald al bunicului îi dă viaţă. Minunat tablou de familie! Apoi, după un moment de respiro, timp în care ne exprimăm emoţia şi dragul pentru colinda coborâtă de pe Curmătură şi dăruită nouă, începe din nou, 122

Zestrea strămoșească - Tradiții și spiritualitate îndemnându-ne de data aceasta să-l însoţim: „Ce vedere minunată...”. Mi se pare că tot sufletul lor încărcat de bunătate şi credinţă respiră acum într-un glas de corindă... Îi privesc rând pe rând pe fiecare în parte şi îmi aşez în suflet chipul, zâmbetul şi glasul cald ce ne unea pe toţi la un loc, într-o seară de decembrie, într-o colindă de familie: „corinda noastră de acasă”. Doamne, de câte ori m-am întors în tablou şi am privit cu ochii sufletului profunzimea acelui moment, o fotografie cu rezonanţă adâncă peste vreme, pe care o strâng şi astăzi cu drag şi dor... la sufletul anilor. Lătratul câinelui de pe prispă şi glasurile de oameni care-şi scutură bocancii de omăt anunţă oaspeţi: bunicii mei care veniseră să afle când vom tăia porcul. Se opresc o clipă, pentru ca măturoiul să înlăture părţi din omătul dosului şi al feţei adunat pe încălţări. Vocea inconfundabilă, jucăuşă şi plină de viaţă, a bunicii Măriuca, o recunoscusem şi, cu siguranţă, alături era şi vocea blândă, a bunicului Gusti. Paşii se apropie în tindă, zarul se deschide şi uşa descoperă chipurile dragi ale celeilalte părţi de suflet din tabloul de familie. Le zâmbesc cu toată fiinţa şi mă arunc în braţele bunicii. Ai casei continuă colinda făcându-le semne să intre şi să ia loc. Cu faţa luminoasă şi împăcată, dau bineţe şi, fără să ne întrerupă, îşi aşează cojoacele pe pat, îşi freacă mâinile îngheţate deasupra cuptorului şi ni se alătură. Ce bucurie pe mine! Familia era acum şi mai mare, iar asta îmi plăcea. Colindăm cu toţii, colindăm într-o seară de iarnă, o seară de post, o seară de decembrie, o seară de rugăciune, împreună deopotrivă, acasă . Minunat!... Un tablou de poveste, o icoană de suflet, rămasă întipărită peste vreme în memoria şi sufletul meu. M-am cuibărit în această imagine de familie şi am adăpostit-o în mintea şi sufletul de copil; m-am lăsat în braţele ei protectoare şi am protejat-o, la rându-mi, pentru a nu se ştirbi de colţurile tăioase ale trecerii şi a nu se sparge înghiţită de uitare. I-am mângâiat mereu ochii blânzi, braţele calde, zâmbetul darnic, vorba dulce şi glasul protector, aşa cum la rându-mi simţeam adesea în poala părintească, mâna caldă lăsându-se peste creştetul de copil, într-un cântec ale cărui vorbe nu le-am uitat nici până astăzi: „nimeni nu mă poate atinge!” Dar timpul a schimbat rolurile! Aşa am cuprins icoana între braţele mele, am păzit-o de sabia timpurilor (pentru că el, timpul, până şi el a receptat-o în trecerea lui) , iar acum „fotografia” acelei nopţi de vis o las în poveste, pentru a o avea dincolo de timp (timpuri!) şi spaţiu. Apoi, într-un „dosoi (prosop) alb de pânză” ludăul „dulce şi fărinos este împărţit la fiecare. Se încing poveşti, se deapănă amintiri şi seara se încheie cu încă o rugă în glas de colind: „Sara Crăciunului nost /Mare bucurie-o fost”. Glasul bunicii horitoare răsună în casă, peste capetele celorlalte voci, însoţindu-ne, bunicul mai domol. Pe ferestrele acoperite cu florile de gheaţă, îmi strecor privirea printre crăpăturile golaşe de sticlă şi privesc în noapte noianul de fulgi mari „ca obdelele”, ce se cern liniştit şi domol din cerul nopţii: „păsemne că afară s-o muiet frigu de vine omătu”, îmi spun în gând, după cum îi auzeam pe cei mari. Şi cu privirea aţintită când la tabloul de iarnă de afară, când la atmosfera caldă, de decembrie, din casă, fur cu mine chipul drag al fiecăruia în parte, într-o pictură de sărbătoare, în care se mai aude şi astăzi glas de colindă. Un tablou pe care copilul de atunci a îndrăznit să-l boteze în sufletul lui... „O seară de vis...” pentru că, în toată această atmosferă de post, rugă şi aşteptare, timpul s-a oprit pentru o clipă, orologiul a tăcut, spaţiul s-a însufleţit şi mai ales „noi”, mari şi mici, ne-am înnobilat cu sfinţenia colindei, ce vestea apropierea sărbătorii sfinte şi în „familia” mea dragă. Aşa se treceau serile de post, însufleţite de căldura glasurilor, a gândurilor, şi învăluite în trăirea comună a bucuriei minunii ce va să vie. Și totul căpăta puterea rugii ce te înălţa în sfinţenie! O parte din ceea ce eu numesc „icoana mea de suflet”... întipărită în glasul de colind... din seara de vis... mama, tata, o parte din bunici şi pruncul... vă port în suflet şi în ruga mâinilor împreunate către Cer... pe toţi!

123

Zestrea strămoșească- Tradiții și spiritualitate Nunta în satul Răstolțul-Deșert, județul Sălaj Silvia Bodea Sălăjan Satul rămâne leagănul înțelepciunii native, al bunului simț și al moralității exemplare. Ordinea firească a lucrurilor impunea respectarea unor cronologii în care se încadra întregul sat: nunta, abia apoi botezul, deoarece familia trebuia întemeiată pe anumite principii, iar cine se abătea de la ordinea acestora era sancționat de întreaga comunitate. Tinerii erau ,,potriviți” de cele mai multe ori de către familii, chiar dacă nu întotdeauna sentimentele lor erau în acord cu dorința părinților sau a rudelor. Cei care erau de însurat sau de măritat se întâlneau la fântână, la Gorga, la dansul la șură sau în habă. Feciorii conduceau fetele până la poartă, de aceea nu aveau voie să întârzie decât: ,,până vine ciurda de la câmp”, iar când veneau din habă, de obicei mama, le aștepta în tinda casei, determinând încheierea bruscă a idilei de la portiță. La dansul de la șură, tinerii din familii mai avute dansau ,,sub gârliciul ceterii”, iar cei mai săraci ,,băteau marginile”. Fetele erau poftite la dans printr-un semn făcut de flăcăi cu mâna sau cu ochiul. Dansul din această zonă are anumite particularități. La început, melodia este lentă, mișcările domoale, apoi se schimbă într-un ritm dinamic, alert, dansul fiind numit: ,,deasa”. Fata trebuia să fie ușoară în mișcări, deoarece dacă se mișca mai greu, flăcăul o taxa cu strigătura: ,,Trag de una ce-i mai grasă/ De gândești c-am tras la coasă.” Flăcăul era cel care conducea, iar fata trebuia să intuiască mișcările lui, pentru că erau momente când trebuia să se dea pe sub mână sau peste picior. Pasul are o anume particularitate, deoarece se pornește în contratimp, iar după doi pași se face un pas scurt sau o pauză, piciorul drept rămânând o măsură în aer. Dacă printre tineri sunt unii care nu știu să danseze sau nu dansează grațios, strigătura nu întârzie să li se adreseze: ,,Unu sare/ altu ptică/ Gândești că dracu-i rădică”, sau ,,Cine nu ști-a juca/ Nu ști zo nici a lucra/ Numa stă în poarta șurii/ Gândești că-i mama pădurii!” De aici, începeau idilele. Fata care era luată prima la dans era drăguța feciorului. Acest gest era un fel de promisiune în vederea căsătoriei. În sat, se zvonea că ,, feciorul… șede cu fata…” (ședeau, adică se aflau într-o relație serioasă). Pregătirea pentru nuntă antrena întregul sat. Erau chemați nănașii, în primul rând. Ei erau aceia care sfătuiau tinerii ce și cum să facă. Nănașii trebuia să fie oameni ,,așăzați”, adică o familie respectată în sat, din toate punctele de vedere. Erau desemnați apoi doi tineri ,,chemătorii”, prieteni sau rude de-ai mirilor. Era o mare cinste pentru ei. Aceștia erau instruiți ce să zică la intrarea în casa omului: ,,Am vinit cu veste bună / Să vă chemăm dimpreună/Că doi tineri s-o aflat/ Și s-o gândit la-nsurat/ Și ne cheamă cu mult dor/ Să merem la nunta lor/ Să-i cinstim cum se cuvine/ Și să ne ospătăm bine!” Chemătorii erau îmbrăcați în straie populare și purtau un băț mare, împodobit cu ,,primele” (funde) pe care le-a purtat fata, cu năframa cea mai frumoasă, cu șterguri, cu obiecte cu cusături făcute de fată, toate acestea având o anumită simbolistică. Primele sau fundele arătau că fata nu va mai purta ,,coadă pă spate”, ci părul ei va fi împletit în ,,conci”, adică va ieși din rândul fetelor. Năframa simboliza trecerea de la feciorie la nevastă în casa omului. Chemarea la nuntă se făcea, de obicei, joia, cu o săptămână înainte de nuntă. Nu întotdeauna era chemat la nuntă tot satul, ori pentru că familia era mai nevoiașă, ori pentru că nu dorea să se împrumute, pentru că nunta era un fel de împrumut: ,,trebe să merm la nuntă că și ei o fost la noi!” Din timp, se chemau socăcițele (bucătăresele). Și asta era o onoare, pentru că erau socotite cele mai bune gospodine din sat. Două dintre ele erau alese pentru a juca găina la nuntă. Ele își întocmeau strigăturile din dialogul purtat în fața nănașilor, prin care îi convingeau să cumpere găina la un preț bun. Cei chemați la nuntă contribuiau cu câte o găină, cu ouă, cu făină și cu alte alimente trebuincioase pentru masa dată în cinstea mirilor. ,,Trebe să-i ajutăm, că-s la început de drum, nu au nici de unele, nici de altele!”, spuneau sătenii, cu mare bunăvoință. 124

Zestrea strămoșească- Tradiții și spiritualitate Nunțile aveau loc, de obicei, duminica, și se desfășurau în casa unuia dintre miri. Dacă nunta era mai mare, locul de desfășurare era și în casele vecinilor, care puneau la dispoziție inclusiv vesela. În ,,Câșlegi”(adică în perioada în care erau permise nunțile), când se preconizau mai multe nunți decât duminici permise, unele dintre nunți se organizau joia, după-masa. Săptămâna nunții era foarte aglomerată în evenimente: se făceau tăiețeii pentru supă, se adunau legumele, găinile, se pregătea tăiatul unui porc sau a unui vițel (în funcție de cât de mare era nunta și cât de înstăriți erau mirii), se aduna vesela din sat, se pregăteau mesele și lavițele, se spălau fețele de masa, prosoapele, se pregătea lada de zestre a miresei. Dacă mireasa nu avea haine de pat suficiente pentru a umple lada, ori se împrumutau de la rude unele perne, covoare, șterguri, ori se puneau lucruri ascunse pe fundul lăzii, ca lada să fie plină, pentru că era dusă prin sat deschisă, iar soacra, mama băiatului, controla lada, să vadă ce noră harnică și-a luat. În preziua nunții, avea loc ,,piperul”, adică o seară de dans cu feciori și fete, unde mirele și mireasa își luau rămas bun de la ,,feciorie”. Dansul se organiza la ,,șură” și nu depășea miezul nopții, pentru că a doua zi avea loc nunta. La ,,piper”, mirii erau în centrul atenției. Strigăturile sau ,,ptiuiturile” erau aluzive: ,,Ochișori mândri cerniți/ Luați sama ce iubiți/ Să nu v-aflați celuiți/ Ochișori mândri rotați/ Luați sama ce lucrați / Să nu v-aflați înșelați!” Dacă mirele sau mireasa au avut alți drăguți în sat, strigăturile sunt adresate celui părăsit: Dacă fata se căsătorea în altă localitate și nu în satul natal, tinerele cântau și îi reproșau mamei înstrăinarea: ,,Mamă, rău m-ai blestemat/Că n-am încăput în sat/ Lângă cine mi-o fost drag/M-ai trimis , măicuță-n lume/Numa cu doru la mine/ Și cu milă de la nime!” Căsătoriile făcute pe criterii economice n-au fost trecute cu vederea. Fetele și femeile cântă sau ,,țâpuresc” sau strigă: ,,Eu mă duc să car la piatră/ Și hâda doarme pă vatră/ Eu mă duc să car trifoi/ Și hâda doarme-n război/ că boii mânca-i-ar focu/ Ei mi-o amărât norocu/ Decât cu boi în poiată/ Și cu mândra supărată/ Mai bine c-o jurincuță/ Și-n casă cu-a mea mândruță!” Alteori, cântecul sau strigătura primește accente satirice: ,,Săracile sutele/ Cum mărită hâdele/ Săracile oi și vaci/ Cum despărțesc pă cei dragi!” În ziua nunții, nănașa și ,,surorile” (domnișoarele de onoare de astăzi) merg mai devreme la casa miresei, ca să o pregătească. Mai târziu, când se presupune că mireasa este pregătită, la casa ei vin: mirele, nănașul, chemătorii la nuntă, feciorii prieteni ai mirelui, starostele (cel care conducere tot scenariul) și câțiva ceterași, cântând pe uliță, vin să o ia ca să meargă la cununie. Starostele este purtătorul de cuvânt al mirelui: ,,Gazdă bună am vinit/Ni-i ierta dac-am greșit/Da’ avem un împărat/ Numa bun de însurat/ Și știm că la astă casă/Ne-așteaptă-o împărăteasă/ Cumu-i ruja de frumoasă/Noi am vinit s-o luăm/ De nu vreți, s-o cumpărăm/ Da’ fără ea nu plecăm!” În spatele invitatelor fetei, ascunsă sub un covor frumos țesut, este mireasa împreună cu o fetiță de vreo 4-5 ani și o femeie bătrână, îmbrăcată în zdrențe, mânjită cu cenușă pe față. Una dintre invitatele miresei scoate de sub covor fetița: ,,Cred că după asta ați vinit! V-o dăm ca nu cumva să pățească oariceva năcaz împăratul vost!” Cei prezenți se amuză, iar starostele intervine: ,,Sărăcuța de ea! La asta om vini păstă vreo zece-cinsprezece ani! Nouă ne trebe nevastă pântru împărat, nu prunc de țâță, că prunci de aiștea le-a da lor Dumnezău, lăudat să fie în veci! No, dacă nu vă place asta, vă dăm alta, numai nu tăt băgați de vină! Uite aici o doamnă împărăteasă, numa bună pântru voi!” De după covor este scoasă femeia bătrână, care se repede să-l îmbrățișeze pe mire. Intervine din nou starostele: ,,Apoi la asta i-o trecut baba cu colacii pă la Larga (un loc din capătul satului)! N-avem ce face cu ea, biata! (Apoi întorcându-se către mire și cei din alaiul lui) Cred că am greșit, că n-am vinit bine! Colea din crucile uliții trebuia să o luăm spre Groapa Huiții (aluzie la locul în care stă fosta drăguță a mirelui). Se prefac a se pregăti de plecare, când de după covor apare mireasa, spre satisfacția tuturor. Socăcițele, care au participat la acest scenariu, ptiuiesc (strigă): ,,Mireasă din doi părinți/ Ce-ai silit să te măriți/C-ai fost floare între flori/ Drăguță la mulți feciori/ Da la mă-ta-i ești urâtă/ De tânără te mărită!” sau: ,,Miresucă poți jăli/ C-altu bine nu ț-a fi/Cât ai fost la mă-ta fată/ Șohan n-ai fost supărată/ Da ți-o vinit mirele/ Și ți-ai vândut binele!” 125

Zestrea strămoșească- Tradiții și spiritualitate Frumusețea miresei este comparată cu cea a zânelor din basmele noastre populare: ,,Mireasa-i o rujă plină/Ce crește sara-n grădină/Cu buzele subțirele/Cu ochii-două mărjele”. Drumul până la biserică, la cununie, se face pe jos, de-a lungul satului, cu nănașii și mirii în frunte, apoi cu ceterașii și cu alaiul care îi însoțește. Biserica era pe deal, iar jos, la intrare, era un loc drept în care tinerii încingeau jocul, până când se desfășura cununia. După cununie, tot alaiul se îndrepta spre casa feciorului, unde îi aștepta soacra cea mare, mama băiatului, cu o sticlă de pălincă în mână și cu ,,un taljer” cu prăjituri în alta. Dacă în drumul lor, se afla casa vreunui dușman de-al celor sărbătoriți, i se ptiuia: ,,Ieși afară bu-hu-hu/ Că ți s-o aprins hornu/ Că de când te-ai măritat/ Hornu nu l-ai măturat!” Că de când te-ai măritat/ Hornu nu l-ai măturat!” Soacra așteaptă în poartă și are pe cap o pălărie de bărbat. Femeile ptiuiesc: ,,Țucu-te mireasa me/ Ți-ai câștigat soacră re/ Nu-i ave milă la ie/Că mila di la strain/ Numa lacrămi și sustin!” Soacra răspunde: ,,Nici aceea nu-i așe/ Numa gura ta cea re!”, apoi se întoarce către mireasă: ,,Mireasă de bună samă/ Ți-ai dat prima pă năframă/ Când fetele or juca/ Tu îi sta și-i legăna/ Când fetele or hori/ Tu îi sta și-i copăi (îi legăna)/Când fete-or bate satu/ Tu ți-i aștepta bărbatu!” Intervine starostele: ,,Soacră mare nu fi re/ Că tare ne-om spărie/ Și ne-om duce fata-acasă/ Te-om lăsa fără mireasă!”. Are loc o împăcare simbolică între mireasă-noră și mama-soacră, iar nuntașii sunt poftiți la masă. Fiecare mesean a adus de acasă o sticlă cu pălincă, de obicei îndulcită cu zahăr ars (ca să poată bea și femeile) și ”un taljer” cu prăjituri. Acestea erau puse pe masa și abia apoi se aducea băutura din partea mirilor, iar mâncarea era adusă mai târziu, ,,după ce se șumeneau un pic (se amețeau)”. La masă se cânta și se ptiuia. Meniul consta în supă de găină, cartofi cu friptură de porc și de găină și sarmale. Un moment important este jocul găinii. Două socăcițe, mai istețe și mai guralive, fierb două găini întregi, le împodobesc cu hârtie creponată și cu busuioc, iar în cioc le pun câte o țigară: ,,Găina me se domnește/ S-o apucat și dohănește (fumează)/ Era să fie mai rău/ C-o vrut să țină bagău!” Acestea se îndreaptă spre masa nănașilor, tot ptiuind și dansând cu găinile deasupra capului: ,,Faceți-mi loc și cărare/ Că mărg la nănașu mare/ C-am găină de vânzare/ Nu știu cât a da pă ie/ Că nu știu de i-a plăce!” Cealaltă încearcă să convingă: ,,Nănașule, țucu-te! Cumpără găina me/ Că-i place la nănașe/ Că nanașe-i frumușe/ Cât îi lumea nu-i ca ie/ Nu ști țese, nu ști coasă/ Că nănașe-i cam domnoasă!”. ,,Hai nănaș nu te gândi/ Ori n-ai cu ce mă plăti/ Am gândit că ești găzdac (bogat)/ Da numa te-ai lăudat/ Când am fost pă după șură / Și mi-ai cerut să-ți dau gură!” Cealaltă răspunde, între ele fiind concurență: ,,Iară mă întorc și zâc/ Cu nănașu n-am nimnic/ Că nanașea me frumoasă/ Îi face semn pă sub masă/ Că-i zgârcită (avară) nu se-ndură/ Să deie bani pântru gură/ Mai bine pă băutură!” Dintre nuntași mai ptiuiește câte o femeie, care ia partea nănașilor: ,,Ai o gură cât o șură/ Ptiuiești la băutură/ Că nănașe-i ca o floare/ Cu obraz de directoare!” Dialogul acesta rimat continuă până când nănașul cumpără ambele găini. Fericite că au reușit să păcălească, cele două socăcițe ptiuiesc:

,,Bine-mi pare că o-am dat/ Vai de cine o luat/ Că le-o luat pe-amândouă/ Și-o fost cloște de pă ouă!” Nunta continuă cu dans, iar în momentul în care miresei i se ia balțul (voalul) de către nănașă și este împletită cu conci (un fel de coc), nunta este spre sfârșite. Nu se întârzie foarte mult pentru că a doua zi este de mers la lucru pe câmp, ori ,,lucru nu așteaptă până ne-om sătura noi de veselit!”.

126

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

1. ASOCIAȚIA CENTRUL COMUNITAR FABRICA DE TIMP LIBER/ FUNDAȚIA RAȚIU Turda, jud. Cluj, P-ța Romană, nr. 17, tel: 0758 433 479, e-mail:irina.popa@fabricadetimliber.ro, 0756 415 620, e-mail: dragos.plesa@fabricadetimpliber.ro

2. PALATUL COPIILOR CLUJ Cluj Napoca, str. Republicii, nr. 23, tel/fax:0264595765/0264596240, e-mail:pccluj@gmail.com 3.CLUBUL COPIILOR TURDA Turda, str. Dr. Ioan Rațiu, nr. 23, tel: 0264311536, 0757088201, e-mail: clubturda@gmail.com

4.S.C. CENTER POINT EXIM TURDA Turda, str. Aviatorilor, nr. 10/A. Punct de lucru: Turda, str. 22 Decembrie, nr. 64, tel/ fax: 0264 316 639, 0744585867, e-mail: centerpointmm@yahoo.com Firmă specializată în comercializarea produselor din lemn; paleți și ambalaje din lemn, elemente prelucrate din lemn, diverse produse din lemn la comandă, unde raportul calitate/ preț este prioritar. 5. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD Arad , str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699 Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit financiar, consultanță în domeniul fiscal, membri în C.E.C.C.A.R. 6. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA

Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6,cod postal: 400254, Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro , www.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic.Distribuie produse aparținând grupului WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate. Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie. Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică. La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie. În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

7. S. C. VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, cod postal:405100, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida „Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă. 127

Parteneri & Sponsori & Colaboratori 8. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj

Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și agregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale și civile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren. Lucrări de construcții civile și industriale;fundații, structură beton,finisaje, instalații sanitare, electrice și termice... Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj. 9. S.C. H T I INTERNATIONAL ROMANIA S.R.L. BRAȘOV

Sediu Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281, Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283, Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău : Str. Narciselor, nr.5A,cod poștal 600308,Tel:+40234 555 002 , Fax: +40334 405 197, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 ,Tel: +40 341425 197 , Fax: +40341 425194, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Cluj: loc: Stolna, Str. Principală, nr. 125, jud. Cluj, Tel: +40 0264 232 799, Fax: +40 0264 232 797, e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil: 0754 087 388, 0746 297022 ,www. hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industriale și rezidenţiale. HTI Internațional România, prin parteneriatul cu cele mai importante companii producătoare în domeniu, comercializează o gamă de produse specifice: conducte, tubulatură, armături industriale, materiale geosintetice, cuplaje, fitinguri şi accesorii pentru lucrările de alimentare cu apă şi gaz, de canalizare, de pregătire şi tratare a apei, infrastructură, industrie, agricultură pentru diverse aplicații. 10. S.C.AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501 , e-mail:agroliv@yahoo.com Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mațini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare;lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul. 11. EDITURA EIKON BUCUREȘTI; Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e-mail:valentin.ajder@gmail.com S.C. EIKON BOOKSTAGE S.R.L.; Contact : Str. Smochinului nr. 8, sector 1, București, România, Redacţia: tel: 021 348 14 74 , mobil: 0728084802, 0733131145, e-mail: contact@edituraeikon.ro, Distribution: tel./fax: +4021 348 14 74, mobile: +40733131145, e-mail: difuzare@edituraeikon.ro EDITURA EIKON- IMAGINEA CUVINTELOR 128

https://issuu.com/stelupop/docs/ac_5-_bt-_14_09_19

Revista AC: ISSN 2601-5862 ISSN-L 2601-5862 129

130