Tradiții și spiritualitate

Tradiții și spiritualitate

Arad, 2019 1

Colecția

Editor coordonator: Lilioara Macovei & STelu Pop Tehnoredactare: STelu Pop Corectură: Anica Andrei-Fraschini & Mihai Cotea Autori & făuritori de frumos: Gheorghe Sinescu, Gheorghe Câlb, Pr. Giani Achim, Rodica-Maria Vékáș & Ioan Godea (județul Arad), Lica și George Cojocea(județul Bacău), Nadia Linul Urian (județul Bistrița-Năsăud), Maria Daniela Ivănușcă, Lilioara Macovei (județul Botoșani), STelu Pop(județul Cluj), Claudia Elena Peter( județul Maramureș), Ludmila Creciun(Republica Moldova), Maria Pădurean Pop, Erzsebet Bara, Silvia Bodea Sălăjan( județul Sălaj) Surse ilustrații: Gheorghe Sinescu, Gheorghe Câlb, Pr.Giani Achim, Rodica-Maria Vékáș, Ioan Godea, Lica și George Cojocea, Maria Daniela Ivănușcă, Lilioara Macovei, Claudia Elena Peter, Ludmila Creciun, Maria Pădurean Pop, Silvia Bodea Sălăjan, Mirel Matyaș, Google, Wikipedia.

Coperta 1-4, 2-3: STelu Pop & Cristian Tӧmlӧ 2

Tradiții și spiritualitate

Arad, 2019 3

ISBN: 978-973-0-29377-7

URL format online: ISSUU: https://issuu.com/stelupop/docs/t_s-_bt-final-03_05_19

2019 - Asociația culturală, ,,Cartea, izvor de cultură” Reproducerea materialelor publicate este înterzisă!

Este necesar acordul Asociației culturale, ,,Cartea, izvor de cultură”, respectiv al autorilor, pentru a putea folosi aceste materiale în scop necomercial.

Responsabilitatea pentru conținutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor.

Tipărit la S.C. CITY PRINT COPY S.R.L. str. Dumbrăvii, nr. 30 A, Sibiu, județul Sibiu, România e-mail: office@aprint.ro tel:+4 0269 244 167 +4 0757 277 887 4

Cuprins 1.Cuvânt de prezentare- Lilioara Macovei & Anica Andrei-Fraschini ______________________________________________________________pag.7 2.Tradiții și spiritualitate- județul Arad______________________ pag.9 - Sântana și tradiția ei folclorică- prof. Gheorghe Sinescu_______ pag.9 - Comlăușul și Cherechiu- leagăne locale ale spiritualității românești- prof. Gheorghe Sinescu___________________________pag.10 - Fascinația dansului popular, tradiții și obiceiuri. Călușarii...

Gheorghe Câlb_______________________________________________pag.14 - Mesager al tradițiilor șvabilor din Sântana, jud. Arad, în Germania, prof. Anton Bleiziffer- Interviu- prof. Gheorghe Sinescu_______ pag.19 - Obiceiuri ce marchează etape din viața omului la naștere, cununie, înmormântare- Pr. Giani Achim_____________________pag.25 - Drușcele din Bârsa, Olăritul la Bârsa, județul AradRodica-Maria Vékáș & Ioan Godea___________________________ pag.33 3.Tradiții și spiritualitate- județul Bacău_____________________pag.36 - Familia de meșteri populari- Lica și George Cojocea, din Dărmănești, județul Bacău_____________________________ pag.36 4.Tradiții și spiritualitate- județul Bistrița-Năsăud_________pag.39 - Cânepa- Nadia Linul Urian__________________________________pag.39 - Rotarul- Nadia Linul Urian_________________________________ pag.44 - La clacă- Nadia Linul Urian_________________________________pag.47 5.Toamna se numără... cucuruzii- STelu Pop__________________pag.50 6.Tradiții și spiritualitate- județul Botoșani__________________pag.52 - Obiceiuri de la noi- Sărbătorile de iarnă la Caraiman, județul Botoșani- Lilioara Macovei___________________________pag.52 - Obiceiuri din Postul Mare- Lilioara Macovei_________________ pag.58 - Încondeierea ouălor- Lilioara Macovei_______________________pag.63 - Claca- Lilioara Macovei_____________________________________ pag.66 - S-au pus stativele- Lilioara Macovei_________________________ pag.70 - Daruri de la străbunica- Lilioara Macovei____________________pag.75 - Pasiunea pentru tradiție- Maria Daniela Ivănușcă___________ pag.78

5

7.Tradiții și spiritualitate- județul Gorj______________________pag.82 - Obiceiuri din satul gorjean Piscoiu- prof. Gheorghe Sinescu__ pag.82 - Leana lu’ Vasâle- Gheorghe Sinescu__________________________pag.82 - Moroiu- Gheorghe Sinescu___________________________________ pag83 - Răscrucitu vacilor- Gheorghe Sinescu________________________pag.85 - De deochiat- Gheorghe Sinescu______________________________ pag.86 - Descântec de bubă- Gheorghe Sinescu_______________________ pag.87 - Joia Mare- Gheorghe Sinescu________________________________ pag.89 - Stigătura- Gheorghe Sinescu________________________________ pag.90 - Lăutarii de pe Amărăzuia- Gheorghe Sinescu________________ pag.91 8.Tradiții și spiritualitate- județul Maramureș______________pag.95 - Tradiții și obiceiuri, satul Săcel, județul MaramureșClaudia Elena Peter__________________________________________pag.95 9.Tradiții și spiritualitate- Republica Moldova_____________ pag.102 - Fețele de masă ale Ludmilei- Ludmila Creciun_______________pag.102 10.Tradiții și spiritualitate- județul Sălaj___________________pag.106 - Casa din Voivodeni și ziditori ei, județul SălajMaria Pădurean Pop_______________________________________pag.106 - Jocurile copilăriei în satul Voivodeni, județul SălajMaria Pădurean Pop_______________________________________ pag.109 - Boala și leacurile băbești- Maria Pădurean Pop_____________pag.116 - Începutul de post, Slobozâtu corinzilorMaria Pădurean Pop_______________________________________ pag.122 - Obiceiuri de iarnă- satul Răstolțul-Deșert, județul SălajSilvia Bodea Sălăjan________________________________________pag.125 - Haba sau Șezătoarea în satul Răstolțul-Deșert, județul SălajSivia Bodea Sălăjan________________________________________ pag.130 - Nunta în satul Răstolțul-Deșert, județul SălajSilvia Bodea Sălăjan_______________________________________pag.134 - Tradiții de nuntă, în comunitatea maghiară, din Nușfalău și Boghiș, județul Sălaj- profesor Erzsebet Bara_____________pag.142 11.La surechit!- STelu Pop___________________________________pag.148 12. Parteneri & Sponsori & Colaboratori___________________pag. 150

6

Cuvânt de prezentare Cartea aceasta cuprinde obiceiuri și tradiții populare încărcate de spiritualitatea acestui popor milenar. Prezentând câteva repere din diferite zone ale țării (județele Arad, Bacău, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Gorj, Maramureș, Sălaj și din Republica Moldova), reprezentative pentru zestrea culturală a poporului român, autorii materialelor ne-au descris, cu drag și pasiune, ceea ce au trăit bunicii lor sau chiar domniile lor, de la nașterea până la nunta copiilor sau membrilor familiilor locului de baștină. Începând de la jocurile copilăriei (Maria Pădurean Pop), atât de frumos prezentate, continuând cu nunta tinerilor (nunta la români - Silvia Bodea Sălăjan, nunta la maghiari- Bara Erzsebet), cu respectarea unor obiceiuri aproape ca pe o rugăciune, sunt readuse în fața cititorului scene de o rară frumusețe. Sunt evenimente vesele, din viața satului, surprinse în amănunt, cu o delicată măiestrie. Am găsit asemănări în derularea faptelor, dovadă grăitoare că, la baza lor, stătea sau stă aceeași formă de manifestare (a se vedea „Haba’’, de Silvia Bodea Sălăjan, și „Claca”, de Lilioara Macovei, obiceiuri de iarnă - Silvia Bodea Sălăjan și cele descrise de Lilioara Macovei).

Prezentarea obiceiurilor din satele noastre, așa cum erau sau așa cum sunt, face ca oricine citește acest volum să-și amintească de ele, pentru că le-a parcurs în viață sau să afle despre ele, în cazul în care, ori nu le știa, ori astăzi nu se mai întâmplă. Multe dintre aceste tradiții s-au schimbat, ajungând până în zilele noastre incomplete, cu diminuarea unor etape sau chiar au dispărut, unele dintre ele nu mai există în zonele unde populația este îmbătrânită și tineretul vine acasă, de prin alte părți ale lumii, doar de Crăciun sau Paști. Obiceiurile tradiționale românești au diverse modalități de exprimare, precum muzica (vezi sceneta cu „Căluțul" din Moldova, când mireasa întreabă căluțul pe muzică sau strigăturile de la ,,Urs"), coregrafia (jocul ,,Caprei'' ,,Ursului'', ,,Căluțului'’), gestica sau mimica. Acestea sunt manifestări culturale complexe, menite, înainte de toate, să organizeze viața oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume și a le modela comportamentul.

Parcurgând materialele acestei cărți, aș spune că atât obiceiurile, cât și tradițiile, însemnează: • evenimente care se desfășoară de-a lungul anului- și aici consemnăm sărbători cu caracter religios (Crăciunul, Paștele, Anul Nou, în primul rând), apoi sărbătorile legate de munca omului în gospodăria lui, de preocupările țăranilor ( Rotarul, Cânepa, Țesutul covoarelor, S-au pus stativele), meșteșugul tradițional al olăritului, confecționatul de măști ritualice, măcinatul făinii în morile de apă situate pe cursul râului Iza, toate acestea descriind 7

viața individuală și colectivă a satului, cu caracterul public și ciclic.

• cea de-a doua mare categorie se referă la obiceiurile care confirmă diferite momente importante din viața omului, a căror reprezentare era legată de momente foarte bine determinate, care nu se repetă de-a lungul unei vieți pământești (vezi Obiceiuri ce marchează etape din viața omului la naștere, cununie, înmormântare, remarcabilă prezentare a preotului Giani Achim).

Constatăm că tradițiile și obiceiurile noastre diferă de la o zonă la alta, nu cu enorme deosebiri, dar frumusețea lor, unicitatea și originalitatea sunt caracteristicile care nu lipsesc din nicio descriere. Cei care cunosc însemnătatea tradițiilor și obiceiurilor românești știu că acestea ascund înțelesuri profunde, despre tot ceea ce reprezintă relațiile dintre oameni și despre relațiile oamenilor cu mediul unde își duc traiul.

Tinerii de la oraș, care află astăzi despre datinile strămoșești, probabil că se miră cât de stricte erau cândva (și încă mai sunt, prin unele așezări) anumite reguli impuse de comunitate și cât era de deschisă - și încă mai este, în unele zone rurale- comunicarea între membrii satului, mai cu seamă pentru îndreptarea unor comportamente taxate de către membrii de frunte, ai comunității, cu o diplomație demnă de apreciat. Dar prin aceste obiceiuri și tradiții au fost transmise, de la o generație la alta, valorile de bază, specifice familiei și societății românești.

Vocabularul adaptat diferitelor scene, în funcție de regiunea folclorică, plus regia acelor spectacole de întindere diferită, sunt rodul forței de creație a poporului, de-a lungul a zeci și sute de ani.

Autorul anonim, ce reunește mulți creatori populari, a dat dovadă de inventivitate, trăire curată, simț al umorului, inteligență și voința de a instaura și transmite valori demne de considerația semenilor. Neamul românesc este un neam bogat, ținând cont de multele obiceiuri și tradiţii pe care le posedă. Cu ele suntem deosebiţi şi unici. Mai frumoase obiceiuri ca cele de iarnă, din Postul Mare, de Paște, Anul Nou, noi spunem că nu se mai găsesc în lume.

Iată cum le-am găsit în amintirile noastre, în graiul bunicilor, mamelor noastre și cum le-am pus în această carte, ca într-o vitrină prețioasă pentru a fi citite și apreciate.

Aceste bogății trebuie păstrate, arătate și altor nații, pentru că sunt de valoare, fac parte din marele nostru patrimoniu.

Să ne bucurăm că mediul rural românesc găzduiește, încă, cele mai frumoase tradiţii pe care le poate avea un popor. Nu este un slogan că satul este considerat inima culturală a românilor, iar obiceiurile străvechi încă se duc mai departe, cu dragoste și respect pentru strămoșii noștri.

Lilioara Macovei & Anica Andrei-Fraschini 8

Tradiții și spiritualitate- județul Arad Sântana şi tradiţia ei folclorică profesor Gheorghe Sinescu Dacă viaţa satelor îşi urmează cursul necontenit, iar, în scurgerea timpului, unele obiceiuri şi riturile lor au dispărut definitiv sau sunt pe cale de a avea aceeaşi soartă, se impune ca şi la Sântana, cele care au mai rămas şi au dăinuit în timp şi spaţiu, ca o datorie naţională şi patriotică, să fie cunoscute, păstrate şi transmise generaţiilor viitoare.

Zestrea folclorică a Sântanei, localitate aflată la interferenţa subzonelor etno-folclorice Chişineu-Criş, Câmpia Aradului, Podgoria Aradului, care s-a constituit de-a lungul secolelor într-o civilizaţie, demonstrează că viaţa satelor şi-a urmat necontenit cursul, ca un râu, schimbările producându-se evolutiv.

Sântăneanul, comlăuşean, cherechian, sau venit şi stabilit aici, a ştiut să se întoarcă la frumuseţile vieţii lui, la credinţa strămoşească a satului în care trăieşte, contribuind la constituirea şi îmbogăţirea tradiţiei etnografico-folclorice locale şi ridicând legea strămoşească mai presus de rătăcirile istoriei.

Patrimoniul cultural local, acea parte a tezaurului naţional al poporului român, a fost investigat încă din anul 1937 de folcloristul Nicolae Ursu, care a cules colinde din Comlăuş, iar în 1950, regretatul folclorist Ioan T. Florea a înregistrat melodii de la comlăuşeanca Măriuţa Câlb şi de la locuitorii satului Caporal Alexa. În perioada 1967-1970, a adunat texte folclorice profesorul Iosif Borozan, iar din 1972 şi până astăzi, profesorul Gheorghe Sinescu. Acum, când viaţa populară s-a împuţinat în esenţa ei etnografică, secolul XX numindu-se secolul mutilării etnografice, ne-am propus să schiţăm o parte a vieţii populare din Sântana, pornind de la aportul generaţiilor la constituirea patrimoniului cultural local.

Satul Nou reînvie tradiţia populară locală. Ilie Paşca şi Liliana Cozma Florica-interpreţi de folclor.

Un împătimit al muzicii populare locale este Ilie Paşca(n. 1963), care „a furat” melodiile de la alţi muzicanţi, notele învăţându-le în armată, în 1984, cu Ansamblul Ciocârlia din Bucureşti. A cântat la taragot la Filarmonica de Stat Arad, la Casa de Cultură Ineu.

9

Cântecele interpretate la taragot se găsesc pe zece casete audio, şase CD-uri, două casete video („Petrecere la ardeleni”) şi sunt intitulate „Cine se poate răbda când aude muzica”, „Vă cântă cu mult dor Ilie din saxofon”, „Aşa cum joacă românul”, „Viaţa nu-i rai cu flori” etc.

La Ansamblul „Ciocârlia”, Ilie Paşca a cântat alături de Maria Ciobanu, Gheorghe Turda, Angelica Stoican, Nicoleta Voica, Vasile Conea, Drăgan Muntean, Furdui Iancu ş. a. În prezent colaborează cu Ştefan Muntenaş, Lucian Crişan, Marius Roşu, Aurel Ungur, Vasile Conea, Marinela Ivan, Claudia Volentir, Liliana Cozma Florica, Daniela Han. Ilie Paşca interpretează la taragot melodii de ascultat (doine, balade), de joc ( „Ardeleana”, „Învârtita”, „Ţigăneasca”), din Banat (brâuri, jocuri de doi, hore), cât şi jocuri moţeşti. Cântă cu patos melodiile vechi, autentice, şi încearcă să respecte ritmul jocurilor din Comlăuş, deşi populaţia impune jocurile bănăţene şi ale moţilor. Formaţia se compune din Daniel Ilica (orgă), Florentin Bănăţean(acordeon), Dorin Bădău şi Dorin Roman (saxofon).

Tot din Satu Nou, se afirmă cântăreaţa de muzică populară Liliana Cozma Florica, asistentă medicală, care, la 26 de ani, a obţinut numeroase premii şi menţiuni la concursuri şi festivaluri folclorice (1992- Lipova, 1994- Câmpeni, 1995- Făget etc.).

A studiat vioara, pianul şi este solistă vocală la Ansamblul „Cununiţa” din Sântana.

După absolvirea Liceului de Artă „Sabin Drăgoi” din Arad a studiat canto popular la Şcoala Populară de Artă Arad, sub îndrumarea profesoarei Mărioara Miclea. În anul 1996, îşi lansează o casetă cu 16 melodii de muzică populară din zona Aradului, prezentarea făcându-se la magazinul „Muzica” din Bucureşti, iar înregistrarea s-a făcut cu orchestra de muzică populară condusă de Paraschiv Oprea.

Comlăuşul şi Cherechiulleagăne locale ale spiritualităţii româneşti

Din rândul truditorilor acestor sate ale Sântanei a plămădit Dumnezeu câţiva oameni care erau neîntrecuţi în a zice sau cânta colinde la diferite instrumente. Fiind sporadic consemnaţi în documentele vremii, numai memoria colectivă i-a mai păstrat în amintire...

Bătrânii îşi amintesc că la Comlăuş cânta lăutarul Lipan, din Curtici.

10

Rapsodul, Gheorghe Deac, indică ritmul melodiei de joc Gheorghe Deac (astăzi are 84 de ani), care a avut primul casetofon din Comlăuş, ne vorbeşte cu emoţie de faptul că, încă din copilărie, cânta la fluier şi clarinet, cu ocazia jocurilor care se desfăşurau în clădirea de lângă biserica ortodoxă.

Baciul Gheorghe improvizează uşor versuri, compune cântece populare şi este pasionat de creşterea păsărilor de apartament. Deşi ştie şi poate interpreta zeci de cântece, cele mai dragi îi sunt „La birtuţul din pădure” şi „După deal răsare luna”. În preajma Primului Război Mondial la jocul „Căluşarii” cântau din vioară Ştefan Munteanu şi fiul său Codru. Se mai remarcau, la acelaşi instrument, Ghiuri, Leţca şi Bicu.

Petru, Gheorghe şi Mitru Bărbătei 11

Cei trei verişori ai lui Gheorghe Deac, Petru, Gheorghe şi Mitru Bărbătei cântau, în 1925, din clarinet şi trompetă jocurile: „Rarul”, „Desul”, „Întorsul”, „Lugojana”, „Izvorul”, „Ciocăniţa”, „Alunelul”, „Căluşarul” etc. În anul 1954, Petru Bărbătei, zis Ruja, a interpretat la clarinet pentru folcloristul Ioan T. Florea jocul Rarul. Petru Covaci, zis Natu, cânta la clarinet alături de virtuosul Pătru Roşu.

Gheorghe Deac zis Zărăndanul a fost prezentat în anul 2000 la emisiunea „Izvoare fermecate” de la Radio-Tv Timişoara, iar la emisiunea concurs „Debut 50 Plus”, din acelaşi an, a obţinut, cântând şi dansând, locul I.

În satul Cherechiu (astăzi Caporal Alexa), la început au fost numai formaţii de hididişi, fără suflători. Ioan T. Florea în lucrarea „Folclor muzical din judeţul Arad”, Arad, 1975, precizează că erau contraşi care ziceau ,,întins cu călcătura arcuşului pe două coarde”.

În anul 1940, Ion Munteanu zicea la vioară „Mărunta”, joc auzit în 1940 de la Pavel Roşu, zis Orbul din Cherechiu. Se mai ziceau jocurile „Pipearca”, „Tupăita”, „Scioapa”, „Duba”, „Bogărasca”, „Mătura”, „Bătuta”, „Visa” (jocul cu perina), „Dodila”, „Popasca”, „Rarul”, „Desul”, „Sărita-n loc” etc.

Formaţia Pavel Roşu („Orbul”) din Cherechi 12

În anul 1949, Marian Lingurar zicea la trompetă „Rarul”, iar în anul 1958, Ioan T. Florea culege la Caporal Alexa jocul „Sărita-n loc”, executat la clarinet, taragot şi o tobă mare.

Taraful lui Jîca Între anii 1959-1970, Gheorghe Corbei zis ,,Jîcă” conducea un taraf, cântând la taragot alături de Mircea Stanciu (dubă) şi Traian Porcolean zis ,,Trăilă” (dubă).

Formaţia din Caporal Alexa şi recruţii din 1950: Şeran Traian (Hîna)-tobă, Porcolean Traian (Trăilă)-trompetă, Porcolean Pavel (Palea) -clarinet.

Astăzi, atât în Comlăuş, cât şi în Caporal Aexa, din vechile jocuri şi melodii, se mai păstrează doar puţine, în amintirea unor bătrâni. Altele sunt consemnate pe bandă magnetică, iar textele apar în culegerile noastre folclorice.

Numai cu ocazia nunţilor şi a botezurilor se mai joacă tradiţionalele jocuri sau se spun strigăturile auzite din moşi-strămoşi, iar tineretul merge la discotecă şi nu mai este preocupat de muzica şi jocurile populare.

13

Fascinația dansului popular, tradiții și obiceiuri.

Călușarii, de la jocul tracic al săbiilor, până la dansul ritualic, fără bâte Gheorghe Câlb

Dansul călușarilor vine din negura vremurilor precreștine, este un dans ritmat, care creează o bună dispoziție, cu o tehnică și o costumație deosebite. Până la urcarea pe scenă, acest dans se juca în casă sau în bătătura caselor. Conducătorul cetei, „vătaful”, este cel care conduce, el este cel mai bun jucător, odată ales, el devine un personaj sacru, respectat, un om cu calități morale deosebite. Dansul călușarilor este un ritual românesc, specific, din perioada Rusaliilor, și a intrat în patrimoniul mondial UNESCO în 2008, devenind nu numai un bun național, ci și un bun mondial. Voi scrie câteva rânduri despre acest dans al Călușarului, dans care s-a jucat o perioadă foarte scurtă și în zona Cherechi (Caporal Alexa).

Despre acest dans am discutat cu domnul Teodor Șeran, din Caporal Alexa. Am rămas fascinat și impresionat de povestea acestui domn, care, la vârsta de 85 de ani, povestește cu luciditate și lux de amănunte despre ceea ce s-a întâmplat în perioada 1905 - 1954, perioadă în care dansul Călușarilor se juca și la Cherechi.

De mic copil, am fost fascinat de dansul popular, fie el în ansambluri, în formație, în perechi sau, pur și simplu, dans solo.

Dansul îmi pare o artă desăvârșită; prin coregrafie, prin costumație, prin ritm și specific, toate acestea ducând, cred eu, la o perfecțiune absolută.

14

Există multă patimă, multă transpirație, pentru a pune în scenă ceva ce, de multe ori, înseamnă miracolul, miracolul existenței noastre, ca ființe umane. Din această dragoste pentru dans, am încercat să aflu câte ceva despre “călușarul”, care s-a jucat și care, din păcate, nu se mai joacă la Caporal Alexa.

Despre dansul Călușarului am discutat cu ultimul vătaf, Teodor Șeran, a cărui poveste o voi sintetiza în câteva fraze sugestive. În anul 1905, învățătorul Ioan Cadaru, prin căsătorie, se stabilește în satul Cherechi. Venea din Varadia de Mureș și, prin strădania domniei sale, aduce în sat acest dans magic, de fapt, dânsul fiind și primul vătaf al acestei cete formată din 5 persoane (două perechi+vătaful). Dansul Călușarului de la Cherechi nu se juca cu bâte. După intense pregătiri, primul spectacol al Călușarului a avut loc la Școala Ungurească din Cherechi.

Localnicii satului rămân impresionați de acest tip de dans și, prin strădania tinerilor din localitate, grupul de dansatori crește la 13 persoane (6 perechi+vătaf). Primul vătaf din localitatea Cherechi este Florea Comlăușan, care, deși era surd din naștere, juca Călușarul într-un ritm de invidiat. Era de neînțeles și impresionant, în același timp, faptul că exista o sincronizare între ritm și mișcare la o persoană al cărei auz era deficitar.

Acest dans, prin ritm și coregrafie, este un dans al forței și al agilității artistice. De-a lungul vremurilor, românii au asociat Călușarul cu un joc magic, dar, în zilele noastre, acest joc nu mai păstrează nimic din sensul vieții arhaice, este doar un simplu joc, costumația și coregrafia rămânând specificități ale zonei. În anul 1952, la vârsta de 18 ani, Teodor Șeran, interlocutorul meu, devine vătaful formației de Călușari din Cherechi. Ceata de Călușari era formată din 6 perechi+vătaful și se juca după muzica violonistului Pavel Roșu (“Pavăl a lu' Orbu”), costumația fiind confecționată de către cei ce jucau, iar opincile au fost făcute de către Ionuț Bătrân, un cizmar al satului. Călușarul se juca pe următoarele melodii care, de fapt, reprezentau ordinea strictă, a dansurilor : Izvorul sau Alunelul, Rarul, Desul, Sărita în loc (un “rar” sau o “sârbă”). Neexistând un cămin cultural, în acea perioadă, aceste dansuri se jucau în casă, în școală, iar la sărbători, în parcul din centrul localității. În anul 1954, acest grup de dansatori s-a destrămat. Din acest an, Călușarul nu s-a mai jucat în satul Cherechi. Nu s-a mai revenit niciodată la acest joc al Călușarului, în localitatea noastră.

15

După dispariția Călușarului, muzicanții de tradiție ai satului au început să organizeze jocuri și baluri la care tinerii satului să participe în număr cât mai mare. Voi pomeni tot în câteva fraze, despre discuția avută cu domnul Emil Laza, din Caporal Alexa, și voi încerca să schițez specificul zonei, în ceea ce privește dansul popular.

O trăsătură principală, specifică zonei Caporal Alexa, este jocul de perechi (băiat+fată). Spune domnul Emil Laza, astăzi în vârstă de 60 de ani, că un joc era făcut din patru “zicăli”: Rarul, Desul, Sărita, din nou Rarul (uneori sârba). ”Indăluitul” jocului avea regulile sale, acest privilegiu îl aveau gazdele de joc, cel mai în vârstă sau cel mai bogat.

După începerea jocului, veneau la hora satului și tinerii proaspăt căsătoriți, care dansau alături de ceilalți tineri. La două ore de la începerea jocului, veneau și mamele fetelor mari, să asiste la joc.

Tinerii erau interpreții spectacolului duminical, iar părinții și rudele erau spectatorii. Totul se desfășura într-o ordine deplină, dacă unul provoca scandal, era scos din sală.

Tot în timpul jocului, existau ierarhizări în privința locului destinat fiecărui tânăr, deși locul preferat de tineri era, întotdeauna, lângă "higege". Înainte de indăluitul jocului, se "căpăreau" fetele pentru 4 - 5 jocuri, dacă una dintre fete te refuza, aceasta era scoasă din sală, cu o melodie numită "marșul". Jocul începea la orele 15 și se termina la intrarea în sat a turmelor de animale (a vacilor care se întorceau de la câmp). Fetele plecau înspre casă, iar feciorii rămâneau la birturile satului, fiecare dintre feciori îndreptându-se spre locul cel mai apropiat de casă.

Existau 3 birturi în sat : Birtul lu’ Drig, Birtul lu’ Copilu’, Birtul lu’ Ștefan - Birtașul

Începând cu anul 1973, pe lângă jocurile duminicale, în duminicile de sărbătoare creștină, au început să fie organizate "balurile", care aveau aceleași tradiții și ritualuri ca jocurile de duminică. Cântecul și dansul popular erau cele care dominau acest tip de petreceri.

Astăzi, din păcate, aceste tradiții și obiceiuri nu se mai păstrează.

16

17

Ținută de joc din Comlăuș

Căluşarii din Comlăuş

18

Formația de dansuri „ Busuiocul ” Sântana

Mesager al tradițiilor șvabilor din Sântana, județul Arad, în Germania, domnul profesor, Anton Bleiziffer Interviu realizat de profesorul Gheorghe Sinescu Recent, l-am întâlnit pe domnul profesor folclorist Anton Bleiziffer, fost elev al şcolii din Sântana, membru al Societăţii ,,Lenau” şi metodistul Arhivei de Folclor din Germania, consilier cultural, dirijorul corului din Freiburg, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu.

- Vă rugăm să ne vorbiţi despre activitatea pe care o desfăşuraţi la Freiburg pentru păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor culturale, ale Sântanei.

- În Germania, noi cultivăm tradiţiile de pe meleagurile unde am crescut, din Sântana. Am importat folclorul nostru acolo, l-am adaptat la o situaţie cu totul altfel decât în ţară.

De 17 ani, suntem organizaţi la Freiburg în cercul cultural ,,Comunitatea sântănenilor din Freiburg” pe care îl conduc şi cu care organizez serile sântănene.

Am scos un CD dublu, cu toate grupurile muzicale din Sântana, cum este fanfara, formaţia de dansuri, cântece corale bisericeşti şi de peregrinaj, cântece cu instrumente tipice tradiţionale vechi (armonica).

- Ce părere au localnicii despre activitatea cercului?

- Localnicii ne-au sprijinit cât au putut, în primul rând biserica, apoi oamenii cu funcţii politice şi economice, ne-au ajutat puţin material, dar ne-au sprijinit sufleteşte, ne-au încurajat şi, prin prezenţa lor la manifestările noastre, ne-au acceptat şi ne-au luat în seamă, nefiind marginalizaţi, aşa cum se întâmplă de obicei.

19

- Prin manifestările pe care le organizaţi, faceţi ca România să fie cunoscută în lume.

- Aşa este, noi promovăm în primul rând tradiţia din Sântana, care este o localitate în România, o localitate cu trei etnii: românii din Comlăuş, nemţii veniţi în secolul XVIII pe aceste meleaguri şi ungurii, cărora nu le cunosc prea bine istoria, dar îi stimez.

- Aveţi prieteni români, stabiliţi în Germania, care aderă la cultura tradiţională germană sântăneană?

- Avem foarte mulţi prieteni români. Unii participă la manifestările noastre, unii joacă fotbal cu noi, alţii vin să mănânce nişte mici făcuţi de nemţi pentru români şi pentru localnicii germani.Vin la seri de romanţe pe care le organizăm periodic, la ,,grilfest”, într-o zi de vară frumoasă, cu băuturi, mici, cântece şi jocuri în aer liber.

- Se mai păstrează, la Freiburg, costumul popular, de sărbătoare, din Sântana?

- La Freiburg, nu, dar am avut nişte fete care au îmbrăcat, cu diferite ocazii, portul Maicii Sfinte Maria. Acestea au împodobit festiv locul unde s-a ţinut slujba religioasă, ţinută pentru comunitatea noastră. Dar acum fetele au crescut, iar copiii născuţi în Germania nu mai au nici o tangenţă cu această tradiţie veche, aşa că am pierdut continuitatea, iar portul popular de la hramul bisericii (Kirchweih) din Sântana nu îl mai păstrăm aici la Freiburg.( foto din pag. 19) - După cum observaţi, noi încercăm să revitalizăm tradiţia ,,Pomului de mai” (Maibaum) şi a hramului bisericii din Sântana prin participarea şi a celor plecaţi în Germania, dar şi prin popularizarea acestor obiceiuri în presă.

- Noi observăm că aceste obiceiuri se perpetuează, chiar dacă sunt puţin modificate. Conservatorii spun că este autentic dacă faci cum a fost acum 100 de ani, alţii spun că e deplasat să schimbi o vestă sau o frizură, că înainte se pieptănau fetele cu codiţe nu ştiu cum, bărbaţii mai purtau şi cizme la diferite ocazii, nu la Kirchweih că ar fi fost prea cald, ci la balul porturilor. Dar obiceiul se adaptează permanent. Noi trăim acum o fază de adaptare.

20

O văd la copiii aceştia mai mici, care acum sunt integraţi la adulţi, dar şi la tineretul care organizează aceste manifestări.Toţi sunt acceptaţi, deşi sunt îmbrăcaţi puţin cam lejer. Costumul lor nu este apretat aşa de tare, au o bluză mai lejeră şi mai uşor de îmbrăcat şi de pregătit.

- Consideraţi că reluarea şi păstrarea tradiţiei locale germane din Sântana este astăzi mai mult un spectacol folcloric decât o trăire, aşa cum o simţeau înaintaşii noştri, este doar o păstrare scenică a obiceiului?

- Noi zicem da şi ba. Ne-ar părea rău dacă ar fi doar o păstrare scenică, doar o atracţie turistică. Dacă nu se trăieşte înseamnă că nu are nici un viitor.

Am observat şi în ţările din vest cum vin zeci şi sute de oameni, autobuze cu turişti, ca să vadă o activitate deosebită, tipică pentru regiunea respectivă şi atunci li se dă un surogat al obiceiului, dar nu ceva trăit sufleteşte. Noi pretindem că ne pricepem, pentru că suntem încă activi şi simţim imediat dacă ceva se face numai din complezenţă. La Sântana, s-au schimbat multe şi avem impresia că nu s-a pierdut firul.

Ceea ce s-a schimbat este portul. Nu că este alt port, este acelaşi, dar costumul acesta purtat de copii n-a fost la Kirchweih, pentru că nici copiii mici n-au fost la sărbătoare, iar maturii aveau celălalt port, mai dificil de pregătit.

Ce vedem astăzi, faţă de acum 35 de ani, când noi am organizat sărbătoarea şi au participat 100 de perechi şi a fost ceva inedit, noi trăind sufleteşte momentul, este o revitalizare a obiceiurilor.

Ne-am bucurat când am văzut la Sântana copiii în marş, dansând polca, nu aceea grea, dublă, ci mai mult întinsă, dar totuşi polcă.

Ei n-au dansat horă sau ciardaş, ci polcă, cu toate că sunt prezente la marş trei naţionalităţi.

- Vă rugăm să ne spuneţi care sunt proiectele de viitor.

-Avem două mari proiecte pe care vrem să le realizăm; mai avem de gând să facem un CD cu cântece de şezătoare, cu vechi cântece de stradă pe care le cântau băieţii când veneau de la bal sau când mergeau la drăguţele lor şi cântau, în loc să se certe sau să discute despre fotbal. Aceste cântece se pretau bine şi la mers.

Acum nu se mai aud la Sântana aceste cântece şi am dori să le revitalizăm.

21

Am dori ca CD-ul să ajungă la şcoală, la Forumul German şi la Primăria Sântana şi, poate peste ani, o să vină un învăţător care să reia cântecele pe care le-am cântat noi, cei stabiliţi la Freiburg.

- Care va fi celălalt proiect?

- Al doilea proiect se leagă de Germania unde trăim acum, sunt cântece legate de Pădurea Neagră şi oraşul Freiburg, ca să dovedim că noi nu trăim alături de germanii de acolo, ci trăim cu ei.

- Ce simte un german plecat din Sântana când revine în locurile natale ?

- Sunt unii care parcă înfloresc, sunt veseli, sunt satisfăcuţi. Sunt alţii, nu ştiu din ce cauză, caută să critice ceva care nu mai este cum a fost; dar aşa este lumea, nimic nu mai stă pe loc, totul se schimbă, se modifică. La dans participă trei naţionalităţi şi este un lucru extraordinar că se înţeleg bine. Mai durează patru sau cinci ani când România va face parte dintr-o Europă unită şi atunci o să participe 15 sau 30 de naţiuni care trebuie să se înţeleagă aşa cum se înţeleg sântănenii.

- Cum vedeţi legăturile dintre germanii sântăneni din Freiburg şi şcoala din Sântana?

- Noi ne întâlnim periodic, nu ne-am certat până acum şi ne gândim cum să colaborăm în continuare.

Din materialele pe care le publicăm la Freiburg, dar şi restul comunităţii germane (HOG) trimite cărţi, broşuri (,,Tick Tack”, ,,Heimatbrief”), mai ales prin domnul Josef Lutz, preşedintele comunităţii germane.

- Cum vedeţi tineretul din Germania, făcând o comparaţie cu cel din România?

- Mari deosebiri nu există. În ambele ţări, copiii se folosesc de calculator, se joacă, comunică prin telefon, prin poşta electronică, fumează o ţigară, beau chiar şi bere. Noi nu ştim care este situaţia drogurilor la Sântana, în Freiburg sunt cazuri, dar nu le putem generaliza şi nu ştim dacă copiii noştri folosesc droguri.

- La Sântana nu cunoaştem să se consume droguri, educaţia de acasă şi de la şcoală dând, deocamdată, roade.

22

- Educaţia de acasă, de la şcoală, de la biserică sunt cei trei factori mari, care frânează desfrâul. În Germania tinerii se întâlnesc la un club de internet, la întreceri sportive, la cinema, la discotecă.

- Dacă în presa din Germania apare un articol defăimător la adresa României, ce poziţie luaţi?

- Simţim o oarecare durere în suflet, fiindcă de multe ori se exagerează. Dar nu există pădure fără uscături. Ştirile negative din ultimii 10 sau 15 ani se referă la bandiţi care furau pe autostrăzi germane sau oameni care cerşesc, dar fenomenul nu este tipic românesc, este o situaţie mondială.

- Când presa ne avea în vizor, cum se comporta populaţia din Germania cu germanii veniţi din Sântana şi stabiliţi în diferite părţi ale Germaniei?

- Populaţia locală ne cunoaşte de peste 20 de ani şi nu ne compară cu răufăcătorii. Sunt unii care se bucură, dar când apare la televizor un Ţiriac care a făcut afaceri în Germania şi în lumea întreagă sau dacă aud un nume de fotbalist (Răducanu, Munteanu etc), despre ei vorbesc frumos. Apreciată a fost şi fanfara de la ,,Zece Prăjini”, un sat de 250 de oameni din Moldova.Ţiganii din fanfară cântă o muzică infernală, i-am auzit şi la Freiburg unde publicul era format din studenţi, melomani cu pregătire muzicală şi cu pretenţii.Toate pretenţiile au fost satisfăcute de cei zece membri ai formaţiei. Ştirile negative ar trebui confruntate cu ştirile care ar menţine un echilibru.Ori aşa ceva nu se prea întâmplă, ştirile rele fiind parcă luate în seamă mai mult.

- Cum apreciază populaţia din Freiburg aportul dumneavoastră la dezvoltarea culturii tradiţionale locale?

- Am făcut cadouri cu publicaţiile şi casetele noastre. Ne-au elogiat şi ne-au spus că au pregătit mâncăruri după cartea noastră de bucate.Viaţa din Freiburg nu se poate compara cu cea din Sântana. Nemţii au alte preocupări, feluri de a se exprima şi de a se distra, nu au căldura sufletească a românului, chiar dacă le place ceva, nu îşi manifestă trăirea. Este un popor mai rezervat.

Asta nu înseamnă că nu ne bagă în seamă, dar ei nu se exprimă prea mult.

23

- În domeniul cultural, aveţi reprezentanţi din Sântana, în afară de dumneavoastră?

- Sunt mulţi oameni din Sântana şi Comlăuş care au continuat şcoala la Freiburg şi au fost foarte bine pregătiţi din România, de la Sântana. Au fost meseriaşi, învăţători, profesori, maiştri etc. o paletă largă. Ca grup vocal ,,Freiburger Singkreis” n-am existat la Sântana, ne-am format acolo şi suntem reprezentativi pentru sântănenii de la Freiburg. Un alt exponent al nostru este Mara Kaiser (Maria Reinholz), cunoscută cântăreaţă de muzică populară germană. Peste o Germanie cu peste 82 de milioane de locuitori, este greu să te afirmi, mai ales dacă vii de undeva, din sud-estul Europei. Ce am făcut noi în Germania am făcut cu drag, iar dacă le-a plăcut şi celorlalţi, cu atât mai bine.

- Pentru Dumneavoastră constituie o împăcare sufletească faptul că reuşiţi să vă menţineţi portul şi obiceiurile, tradiţia şi bunele relaţii interumane?

- Aşa este. Organizând numeroase manifestări culturale cum este şi ,,Fiii satului”(Freiburger Antonitreffens), pregătim luni de zile grupul vocal pe care îl conducem, repetăm seara, discutăm cum să facem ca lumea să se simtă foarte bine, să fie mai frumos.

De 16 ori am făcut întâlnirea cu fiii satului şi am reuşit. Acţiunea se ţine în ianuarie, de Sf. Anton, în sâmbăta a treia din lună, ca să ne amintim de acel război care a fost aici la Sântana, acum 104 ani, în 1899, la primăria veche. Tot în acea zi, tatăl meu, acum decedat, a fost deportat în Rusia fără ca să ştie de ce, fără să greşească cu ceva, deci avem şi amintiri neplăcute. Când ne întâlnim, facem o slujbă religioasă şi ne amintim de cei morţi, de cei stigmaţi în perioada comunistă.

- Vă mulţumesc, domnule profesor Anton Bleiziffer, vă doresc multă sănătate şi sper ca interviul să apară în ziarul ,,Observator arădean” din Arad şi să vi-l trimit în Germania tipărit în cel mai bun ziar al judeţului Arad, iar noi să ne reîntâlnim în fiecare an şi să ne schimbăm amintiri plăcute!

- Şi noi vă mulţumim şi ne bucurăm când auzim veşti bune din ţară, de la Sântana, că faceţi un reportaj despre sântănenii plecaţi, dar totuşi rămaşi cu gândul acasă, vă dorim multă putere de muncă, sănătate şi un an şcolar cu rezultate de excepţie.

(Interviu apărut în Observator arădean- 2002) 24

Obiceiuri ce marchează etape din viața omului la naștere, cununie, înmormântare Pr. Giani Achim Parohia Ortodoxă Dud Arhiepiscopia Aradului

Datini şi obiceiuri

Încă de la începuturi, poporul român a avut obiceiurile sale, după cum se spune: ,,câte sate sunt, atâtea obiceiuri”(câte bordeie, atâtea obiceie”) . Viaţa omului este presărată cu bucuriile şi necazurile ei, cu împlinirile şi eşecurile ei, stă sub semnul unei triade a vieţii; începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii.

Obiceiurile legate de evenimentele mai importante din viaţa omului au un caracter individual şi au o încărcătură deosebită, scopul lor este de a-i oferi omului sprijin în ,,momentele de schimbare a statutului existenţial.’’(1) Toate obiceiurile au vechimi diferite. Folcloristul Mihai Pop afirma că cele mai vechi obiceiuri ,,sunt cele legate de înmormântare.”(2) Obiceiurile de la naştere ocupă o poziţie de mijloc, acestea sau dezvoltat în perioada matriarhatului. Datinile de la nuntă par a fi mai noi, după Mihai Pop, originea lor este legată de apariţia familiei.

1.Obiceiuri la naştere

Naşterea copilului reprezintă un semn bun pentru familie şi societate. Odată ce familia a fost întemeiată, aceasta îşi dorea urmaşi care să le moştenească numele, munca, şi să ducă neamul mai departe. În vechime, naşterea copiilor avea loc acasă. Femeia care năştea era asistată de o moaşă şi de femei din familie. La naştere, moaşa rezolva actele sacre şi profane menite să aducă pe lume noul născut, să- l integreze în familie şi în spiţa neamului patern.

Astăzi, pentru lumea satului, moaşa a rămas o legendă, locul şi rolul său au fost luate de cele cu şcoală, doar prin satele de munte mai auzi vorbindu-se de femei care se pricep la naşteri.

Moaşa mai are astăzi un rol simbolic, acela de a aduce copilul la botez, la biserică şi a-l da naşei. Moaşa copilului mergea la biserică pentru a aduce într-o cană de sticlă apa sfinţită pentru copil, pe care o acoperea cu un ştergar alb, şi din aceasta se punea 25

puţin în apa de baie a copilului până la botez. Copilul era vizitat de rude şi vecini care îl cinsteau cu hăinuţe şi bani, puneau bani sub perina copilului spunând : ,,De la mine puţin, de la Dumnezeu mai mult “. Scutecele nou-născutului nu se lăsau să stea pe sârmă afară până după asfinţitul soarelui, pentru că, se spunea în popor copilul nu va fi sănătos. Apa de la scăldatul copilului se arunca pe gard, ca să nu se umple copilul de bube. Înainte de Botez, naşul şi naşa cumpărau o lumânare mare, frumoasă, împodobită cu flori de culoarea roz şi panglică roză, dacă era fată, sau o lumânare cu flori şi panglică albastră şi tricolor, dacă era băiat, şi un costum complet de haine pentru copilul pe care îl încreştinau.

Botezul este un ritual creştin legat de instituţia năşiei, care avea un caracter iniţiatic. Este cuplat cu elemente rituale, aşa numita preistorie a botezului.(3) Preluarea de către naşă a nou-născutului de la moaşă, care se făcea prin cuvintele ,,îţi iau un păgân să mă duc să-l fac creştin”(4), este capătul de pod ce se va stabili între naş şi fin. În ziua în care copilul avea să fie botezat, era îmbrăcat de naşă şi moaşă în haine noi, după care împreună cu părinţii copilului, naşa şi moaşa, naşul, bunicii şi rudeniile, mergeau cu toţii la Biserică la slujba de botez a copilului, naşa ţinea copilaşul în braţe, iar moaşa o ajuta. Naşul ţinea lumânarea şi spunea Simbolul de credinţă. Naşul, creştin matur, se obliga să îndrume existenţa spirituală creştină a finului şi menţinerea laică în rândul comunităţii spirituale. În cadrul ceremonialului de botez, prima caracterul iniţiatic general de trecere (pe care îl presupunea) şi era stucturat pe două paliere: creştinarea şi numirea noului născut, care echivala cu luminarea sa în termenii integrării în noua condiţie de membru al bisericii lui Hristos.

26

La încheierea slujbei de Botez toţi participanţii se întorceau la casa părinţilor copilului botezat, unde se aşezau cu toţii la masă, erau serviţi cu mâncare şi băutură și se bucurau cu toţii, în familie, de acest mare eveniment din viaţa lor. Lumânarea cea mare de la Botezul copilului era ţinută în fereastră până ce copilul avea un an, după care era dusă la Biserică.

2. Obiceiuri la nuntă Nunta este considerată de către specialiştii domeniului, prin proporţiile pe care le are, drept cea mai însemnată dintre manifestările artistice populare. Aici, muzica şi dansul, poezia şi jocul se îmbină într-o deplină armonie.(5) Într-un interesant studiu privitor la nuntă, folcloristul Ovidiu Bârlea afirma :,,nunţile româneşti dezvăluie un ceremonial pe cât de pitoresc pe atât de complex încât pe alocuri depăşeşte în amploare toate celelalte obiceiuri ale omului şi ale ciclului familial.”(6) Spectocolul nunţii reprezintă un amestec în care momentele solemne, sacre şi profane, se topesc în cele de petrecere, joc şi voie bună. În satul Dud, datina veche a satului era ca tinerii să se căsătorească când au împlinit băieţii vârsta de 18 ani, iar fetele vârsta de 16 ani. Cel care voia să peţească o fată trimitea mai întâi un neam, un unchi sau o mătuşă, să întrebe pe părinţii fetei dacă vor fi primiţi în casă. În ziua în care se făcea peţirea fetei, părinţii fetei şi băiatului făceau un târg şi spuneau cît pământ îi vor da ca zestre fetei, într-un cuvânt, bătrânii se înţelegeau. Înainte de ziua hotărâtă pentru cununia religioasă, se făcea cununia la starea civilă. În ziua cununiei religioase, neamurile miresei se adunau la ea acasă, iar a mirelui la el acasă. Mai întâi mergeau după naş sau cumătru, după ce veneau cu el, între cântece şi jocuri de muzică, închinau cu naşul un pahar de ţuică, după care pleacau pe cale. Înainte de plecare, îşi ridicau pălăriile, iar naşul spune un Tatăl nostru, după care oaspeţii ziceau Amin şi Doamne ajută, apoi plecau toţi; muzica, mirele, naşul, naşa, rudeniile mirelui, cu tot alaiul spre casa miresei. Ajungând aici, vornicul miresei îi întreabă pe cine caută şi ce doreau.

Vornicul mirelui răspundea şi intrau întâi în curtea miresei naşul, naşa, mirele şi toate rudeniile sale alșturi de muzicanţi.

După un scurt dialog, mireasa iese din casă, iar alaiul de nuntă, în sunetul muzicii, se pregăteşte de plecare la biserică. Ajungând la biserică, sunetul muzicii înceta, iar o femeie spune următoarele : Rămâi maică Rămâneţi surori şi fraţi, Rămâi taică Ca şi grâul de curaţi.

Rămâi maică sănătoasă, Nu te supăra mireasă, Ca şi o pară frumoasă, Că lăsaşi p-a voştri acasă, Rămâi taică sănătos Că altă casă îi căpăta Ca şi un măruţ frumos.

Unde noroc îi afla.

27

Înainte de intrarea în biserică se strigau următoarele: Părinte Sfinţia ta M-ai cununat-ai ori ba, O pereche ca asta, Să-i cununi părinte bine, Să nu-i mai despartă nimeni, Nici muierile cu gura, Nici domni cu procuratura.

Intrau în Biserică, mirele şi mireasa, naşii, părinţii, nuntaşii, se aşază la locul pregătit pentru Taina Cununie, mirele are grijă să nu fie călcat pe picior, pentru că se crede că mireasa va porunci în casă, iar el va trebui să fie supus. În lumea satului, căsătoria este concepută ca un eveniment important, realizată prin voinţa liber consimţită a celor doi; mire şi mireasă. Momentul nunţii, trăit sub puternica influenţă a sentimentului religios, are o însemnătate deosebită în pecetluirea unirii celor doi tineri, sentiment izvorât din taina cununiei. Căsătoria este înţeleasă în poporul românesc drept un act care se petrece din voinţa şi determinarea divină.

De la Cununie, toţi nuntaşii, mirele, mireasa, naşii, se îndreptau la locul unde se pregătise masa de petrecere a nuntaşilor, unde erau serviţi cu mâncare şi băutură.

Noi mergem la cununie, Dumnezeu cu noi să fie, De la cununie înapoi, Dumnezeu fie cu noi, De la cununie acasă Dumnezeu cu noi la masă.

Câtâ-i satu nost’, Aşa nuntă n-o mai fost Numai una în Palestina, Când s-o măritat regina.

Miresuţă pup de flori, Ia-ţi gândul de la feciori Şi ţi-l pune la bărbat Că cu el te-ai cununat(7).

28

Cântecele, jocul şi voia bună sunt prezente permanent în mijlocul celor aflaţi la masa bucuriei, a nunţii. Mirele îşi joacă mireasa, după care şi ceilalţi invitaţi încep să joace la nuntă. Trecând de miezul nopţii, cântecele şi jocul continuă până spre dimineaţă, când fiecare pereche prezentă cinsteşte pe miri. În vechime mirii erau cinstiţi cu plăcinte bune, pânze şi haine, iar acum, în vremurile mai noi, cu bani sau daruri, după care toţi nuntaşii se întorc la casele lor.

Înainte de cinstirea mirilor, cumătrul zice : Cumătra-i cu cot cu dungă, Cumătrul îi cu bani în pungă, Scoate cumătre banii, Şi îţi cinsteşte finii.

Nunta este o taină la care omul participă liber, conştient, în ceasul de amiază al vieţii.

3. Obiceiuri la înmormântare Moartea sau ,,marea trecere” trebuie făcută după anumite ritualuri, menite să pregătească sufletul să se desprindă de lumea celor vii şi să se integreze ,,lumii de dincolo”. În credinţa populară se credea că moartea este de două feluri : ,,moartea bună”, când este la sfârşitul unei vieţi modelată creştineşte, iar momentul este pregătit din timp, cel care moare are timp de ,,spovedanie şi împărtăşanie “şi ,,moartea rea”, mai ales a celor care se sinucid.

La Dud, moartea este privită ca un lucru firesc ,,toţi cu o moarte suntem datori “. Conform credinţei populare, omul îşi continuă existenţa pe lumea cealaltă.

29

În formele tradiţionale de viaţă, poporul român credea că moartea este prevestită de unele semne : anumite vise, urlatul câinilor, căderea stelelor. De aceea se obişnuia întocmirea unui testament oral ,,a lăsa cu limbă de moarte .“(8) Moartea este o realitate biologică, sociologică şi existenţială.

Ea întrerupe echilibrul vieţii sociale şi este o ultimă provocare care conferă sens existenţei umane. În concepţia lui Emil Cioran, moartea este ,,agonia triumfală”(9) care n-are sens decât la oamenii care au iubit pasional viaţa. La marele filozof Lucian Blaga, moartea apare ca ,,o taină înfricoşătoare a vieţii”. Când unul dintre creştini deceda, după ce se răcise trupul, este spălat şi îmbrăcat cu haine curate şi aşezat pe o laviţă până se aduce copârşăul.

După ce mortul a fost aşezat în copârşău, specific satului Dud, se pune pe pieptul mortului o lumânare în formă de spirală, făcută din ceară curată de albine, obicei străvechi.

Turta de ceară spiralată, care se numeşte toiagul mortului, coloana fără de sfârşit pe care urcăm spre cer, reprezintă sursa de energie, veriga de energie a nemuririi, specifică numai geto-dacilor, păstrată cu sfinţenie de români. Lumânarea spiralată, de pe pieptul mortului semnifică intrarea şi ieşirea din viaţă, ,,păzeşte şi luminează cărarea fără de sfărşit”,(10) fiindcă infinită este existenţa energiilor, filozofia de viaţă a geto-dacilor. Lumânarea aceasta, în formă spiralată, era făcută din ceară curată de albine de către o femeie bătrână din sat ,,iertată” şi se numea ,,fuştilă”.

Apoi, se trimitea după preot ca să facă dezlegarea sufletului. În seara următoare se face priveghiul, slujba de stâlp, se adunau neamurile, vecinii şi alţi oameni, care după slujbă stau de vorbă, în vechime se juca jocul colopului, specific satului Dud. În ziua înmormântării erau trimişi de dimineaţă, la ora şapte, cinci sau şapte bărbaţi, ca să sape groapa, iar la amiază se mergea la biserică după prapori, preotul sosind la slujba înmormântării la timpul hotărât de dinainte cu familia. Serviciul funeral se făcea în curtea casei, iar după aceasta se sfinţea casa.

După ce ieșise preotul şi cântăreţul din casă, o femeie dezleagă toate legăturile mortului de la mâini şi picioare şi aruncă bobi de grâu sau porumb prin casă. Sfârşindu-se slujba înmormântării, sicriul cu mortul se aşazau în căruţă, care, în vechime, era trasă de doi sau patru boi, pe care se aşeza o pânză ţărănească frumoasă ţesută cu motive populare peste care se aşeza sicriul mortului. În timpurile mai noi, căruţa este trasă de cai, sau mortul este dus pe ultimul drum cu maşina mortuară la groapă.

30

La fiecare încrucișare de stradă se stă pe loc și se face stâlp, preotul citește o Sfântă Evanghelie, apoi merge mai departe. Înainte de plecarea de pe loc, în vechime, o femeie turna apă înaintea carului mortuar în forma crucii.

Rar este mortul la care să nu se bocească femeile.

Ajungând la cimitir, lângă mormânt, preotul spune ectenia morţilor, apoi optustul, încheierea, pecetluirea mormântului, după care, se dădea celui care a început primul săparea gropii de pomană, un colac, o cană şi o găină, sau în cazul oamenilor mai bogaţi, un berbec în viaţă. Participanţii la slujba înmormântării erau invitaţi de către preot în numele familiei la pomana obişnuită, care se dă de obicei la casa mortului, sau la căminul cultural, unde aceştia erau serviţi cu mâncare şi băutură. În vechime, bătrânii satului spuneau că era obiceiul ca în carul mortului să urce câteva neamuri şi de acolo se boceau, iar carul era dus de patru boi care aveau legată o ştergură ţesută cu motive populare în fiecare corn. La urmă, mortul se astupa cu pământ şi se punea la cap o cruce înaltă pe care era sculptat, în vechime, motivul popular al soarelui, obicei străvechi, sau cruce de piatră sau marmură pe care era scris numele şi prenumele răposatului.

Cu prilejul slujbei de parastas, pomenirea morţilor la şase săptămâni, şase luni, un an, se obişnuia ca la sfârşitul slujbei să se cânte în biserică acele cântări ce se numeau în popor jalnice și care vorbeau despre viaţa celui decedat, plecat dintre noi.

Una dintre ele glăsuieşte aşa : Acum ceasul mi-a venit Şi lumea am părăsit Acum lumea părăsesc Şi de voi mă despărţesc

‘Nainte să plec la drum Am multe ca să vă spun Să vă spun viaţa mea Cum a fost de tristă ea.

Când cu soţul ne-am luat Nu prea mult cu el am stat, El a plecat la armată, Eu am rămas supărată.

31

La un timp m-am ‘bolnăvit Iar soţul când a auzit Foarte rău s-a necăjit Să mă vadă a venit.

După ce l-a liberat Doamne, cum s-a bucurat Văzând că m-am făcut bine La amândoi ne-a părut bine .

Cred, la mulţi le-a părut rău, Dar mie mi-a fost mai greu, Cu soţul ce-am îndurat, De când de necaz a dat.

Binele n-a ţinut mult, Că alt necaz ne-a venit, Un necaz cu soţul meu, Doamne, cum ne-a fost de greu.

Căci mila ce ai avut, Astăzi intră în mormânt, În zadar vei lăcrima, De azi nu-i mai soaţa ta.(11)

___________________________________________________________________________________________________________________________________________

1.Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, privire contemporană, Editura Compania, Bucureşti – 2004, p. 81.

2.Mihai Pop , Obiceiuri în legătură cu momentele mai importante din viaţa omului, Istoria literaturii române, vol. I, ediţia a 2 a, Editura Academiei RSR, Bucureşti – 1970, p. 14.

3.Mircea Eliade, Naşteri mistice , Editura Hunanitas, Bucureşti – 1995, p.157.

4.Elena D. O. Sevastos, Literatura populară, Editura Minerva, vol. II, Bucureşti – 1990, p. 201.

5.Ion Şeulean, Poezia populară de nuntă, Editura Minerva, Bucureşti – 1985, p. 57.

6.Bârlea Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti – 1991, p.434.

7.Informaţie culeasă de la Oprean Maria, Sat Dud Nr. 80, Jud. Arad.

8.Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, Editura Saeculum, Bucureşti – 2000, p.201.

9.Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi , Editura Humanitas, Bucureşti – 1992, p. 19.

10. Ioan Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti – 1999, p.21.

11.Informaţie culeasă de la cântăreţul bisericesc Preda Nica, Sat Dud nr. 425, Judeţul Arad.

32

Drușcele din Bârsa, județul Arad Rodica-Maria Vékáș & Ioan Godea Este foarte greu de stabilit vechimea obiceiului numit „druşcele”, care se desfăşoară, an de an, în localitatea Bârsa, în Duminica Tomii, adică prima duminică de după sărbătoarea Paştilor.

Dimineaţa duminicii Tomii, femeile merg la biserică şi „aduc paus”. Pausul este un colac ce se dă pomană de ziua morţilor celor ce sunt prezenţi la slujba religioasă în acea zi. Pe vremuri, după împărţirea colacilor, urma o petrecere cu joc şi muzică în bătătura bisericii, iar în perioada interbelică, după apariţia Căminului Cultural, după paus, femeile (tinere, bătrâne, măritate sau nu) se îndreptau spre Căminul cultural. Acolo, druşcele (femeile) se ospătau cu vinars (rachiu), mâncau ce au adus de acasă şi jucau în ritmurile unui taraf tocmit din vreme.

Bărbaţii nu au ce să căute la petrecerea drușcelor, deoarece praznicul este exclusiv feminin. Uneori mai asistă şi câte un bărbat care, evident, nu scapă de ironiile şi mustrările druşcelor pentru îndrăzneala lui.

Femeile cântă, joacă, chiuie într-una până la apusul soarelui când, de obicei, se întorc acasă, nu rareori, ”pe două cărări”. În vremea asta, bărbaţii stau la crâşma satului ori se ocupă de treburile gospodăreşti. În fiecare an, druşcelele se organizează de o femeie din sat, care trebuie să ştie a cânta, juca şi chiui.

Până acum câţiva ani, la Bârsa trăia Baba Cuca (o chema Ţica Elena, născută în 1907). De la ea avem una din strigăturile pe care toate femeile de azi o ţin minte: „Ţupa ţupa pe podele Dulce-i jocul la druşcele; Joacă mama, joacă fata Şi bunica şi nepoata”.

De asemenea, se mai cânta şi un cântec numit „Cu mezdriţa, cu mezdreaua” .

Găsim acest obicei menţionat în forme asemănătoare și în localitatea românească Micherechi, din Ungaria. Şi aici, în prima luni de după Duminica Tomii, femeile ţineau „păştiţele”.

Ele se adunau la o casă şi petreceau, iar bărbaţii nu aveau voie să participe, în afara unui bătrân, pe post de paharnic.

33

Olăritul la Bârsa Dintre resursele naturale din hotarul comunei Bârsa face parte şi pământul colorat. Prezenţa argilei a determinat dezvoltarea olăritului în Bârsa din timpuri foarte vechi.

Lutul se aducea din păşunile dealului Rovine, din apropierea localităţii. Transportul se făcea cu căruţa. La Bârsa, lutul era adus direct în atelier, iar bulgării erau bătuciţi cu maiul. După aceea, lutul era tăiat în felii subţiri cu mezdreaua, era aşezat în ladă, unde turna apă cât permitea şi se ţinea astfel 1-2 zile.

Peste acest lut se punea nisip din Criş, cernut mai înainte cu sita, după care lutul aşezat pe pământ era călcat şi frământat cu piciorul, roată, dinspre margine spre centru, apoi se împătura. Călcatul se repeta de 2-3 ori. În final se frământa cu mâna, se făcea un sul lung şi se tăia în boţi, după nevoie.

Roata de olărit era numită la Bârsa corâng. Ea avea un disc mare, numit de olarii din Bârsa roata de jos, care servea ca element motor, fiind pusă în mişcare de olar cu piciorul, şi un disc mic, numit roata de sus, pe care se făcea modelarea vasului. Cele două roţi se învârt în jurul unui ax comun, numit fus.

Fusul străpungea roata de jos trecând printr-un ghivent şi se rezema pe o piatră de cremene roşie, fixată în pământ. Pentru a uşura învârtirea fusului se făcea o mică adâncitură în piatră, care era unsă cu ulei.

Fusul era ţinut în echilibru cu ajutorul jugului numit la Bârsa juguţ. Jugul la un capăt era fixat de laviţă, iar în partea opusă avea o despicătură pe unde trecea fusul.

Ieşirea acestuia din jug era oprită de un şurub de lemn. În jurul fusului, pe suprafaţa de rulare, se punea o piele de porc şi o bucată de plev (tablă zincată).

Pentru împistrit la Bârsa se foloseau doar două culori, alb şi negru. Ornamentarea consta în vrâste albe şi negre, trasate cu piaptănul sau cu buntatău. Linia groasă, sinusoidală, cu vopsea neagră se făcea totdeauna cu degetul.

Fiind vorba de vase nesmălţuite, ele erau arse o singură dată iar arderea dura 24 de ore, la focuri diferite. Cuptorul numit clotan era de formă tronconică, cu o vatră simplă. Era zidit din piatră şi cărămidă, pe o vatră înaltă de circa 15 – 20 cm.

Ceramica de Bârsa este considerată ca cea mai frumoasă ceramică roşie, nesmălţuită, din România. Linia simplă este prezentă la blidele, ulcioarele de un litru, de 3 – 4 litri, pe olurile de 7-8 litri pentru purtat apa la câmp, pe canta de 1 – 8 litri. sursa: Ioan Godea- ,,Bârsa, comună din Ţara Zărandului” 34

Atelierul olarului Roata olarului, Cuptor de olărit

Ceramică de Bârsa

35

Tradiții și spiritualitate- județul Bacău Familia de meşteri populariLica și George Cojocea, din Dărmănești, județul Bacău

Familia Lica şi George Cojocea este o familie de meşteri populari din localitatea Dărmăneşti, judeţul Bacău. Ceea ce ei confecţionează cu drag şi muncă, fără a fi vreodată obosiţi, se foloseşte când au loc obiceiurile de iarnă. Zona de unde este familia Cojocea este una bogată în tradiţii populare, recunoscută peste tot în ţară şi nu numai.

Ei, ca meşteri populari participă la numeroase târguri de profil din ţară, astfel că munca le este răsplătită prin recunoaştere şi invitaţii peste unde sunt astfel de evenimente.

Lica este o femeie pricepută şi îndrăgostită de tradiţiile populare din zona ei. Realizează, cu mare meşteşug, măşti populare, le coase manual, le împodobeşte cu cele mai frumoase accesorii, pentru ca rezultatul să o bucure şi pe ea, dar mai ales pe cei care vor privi şi socoti cât de frumoase sunt.

Materialul din care le croieşte este, de obicei, blana de oaie.

Apoi, urmează ceea ce se numeşte, ,,împodobire”, care neapărat trebuie să fie special şi să semene cu cele făcute pe vremea bunicilor ei. De fapt, îndeletnicirea aceasta este dusă din tată în fiu.

Uneori, această blana naturală este înlocuită cu cea artificială. În ziua de 25 decembrie a fiecărui an, la Dărmăneşti are loc un festival al obiceiurilor de iarnă, măştile doamnei Lica fiind la mare căutare. Se fac ,,babe şi moşnegi” şi ,,Jienii” îmbrăcaţi în costume populare şi pe faţă îşi pun aceste măşti haioase, care stârnesc mereu râsul şi veselia.

Apoi, pe 31 decembrie, apar cetele de urşi, pentru a fi văzute de oamenii adunaţi în locuri special amenajate.

La parada aceasta, foarte mult aşteptată, sunt reprezentate toate cele ce ţin de obiceiurile de iarnă din această parte a ţării.

Trebuie menţionat că la acest ,,act artistic popular” se folosesc dobele şi măştile populare, specifice zonei.

Ritmul după care ,,joacă urşii” este dat la comanda șefului de grup prin lovirea dobelor cu beţele anume confecţionate.

36

Domnul George Cojocea face opinci din piele naturală (de porc, în majoritatea cazurilor), cu care se încalţă membrii grupului ,,Jienii”. Acest spectacol deosebit, care are loc în zona Dărmăneşti, este foarte apreciat de cei care participă la eveniment.

Tot din piele naturală, pregătită minuţios, pentru a fi uşor de prelucrat, se fac dobele, acele ,,instrumente” în care se bate cu beţe special confecţionate, pentru a ţine un ritm specific jocului la ,,Urs”, după care joacă ,,animalul” (ursul).

Domnul George confecţionează puştile din lemn pentru cei care fac parte din grupul ,,Jienii”. Familia Cojocea este mândră că mai poate face aceste obiecte, folosite încă la manifestările populare. Să le urăm mult succes în continuare!

37

38

Tradiții și spiritualitate- județul Bistrița-Năsăud Cânepa Nadia Linul Urian, Cristeștii Ciceului Văzând-o pe bunica cum depăna sculul de pe vârtelniţă, copiii s-au apropiat cuminţi şi s-au aşezat pe butucii din curte. Doreau să-i stea aproape şi să o roage să le mai spună o poveste.

- V-aţi terminat temele, măi copii?

- Da, bună, sunt gata!

- Ce-aţi făcut azi la şcoală? Aţi luat vreo notă?

- Nu, azi nu ne-a ascultat decât puţin .

- Pe noi ne-a întrebat ce rezultă în urma focului şi nici unul n-a ştiut să spună că şi cenuşa, nu numai căldura.

Noua ne-o predat mai departe. Despre in şi cânepă.

- Păi, aţi văzut voi cânepa?

- Nu, bună. Numai în carte, în poze. Zice că-i o plantă textilă.

- Păi, ceea ce deapăn eu e firul de cânepă. Vreţi să vă spun despre el? Aşa am să vă spun şi despre cenuşă. Să vedeţi ce legătură e între ele.

- Da, bună, te rugăm: - Cânepa se seamănă din sămânţă. Sămânţa o ţineam noi, de la un an la altul… Cine o cumpăra? Să dai bani pe ea? Aveam şi de dat cu împrumutul, sau pomană! Când creştea, o culegeam cu firul, smulgând-o cu rădăcină. Era fir de cânepă bărbătesc şi femeiesc. Cel femeiesc făcea sămânţa. Le smulgeam şi le făceam smocuri, numite fuioare. Le legăm pe trei locuri cu fire de iarbă. O iarbă moale, dar care să o ţină. După ce o legam, le tăiam rădăcinile cu securicea.

O întindeam pe lângă gard, rezemată, să se usuce…

Pe cea care avea sămânţa, o ţineam mai mult, să se usuce, iar sămânţa o cerneam prin ciur, să o avem pentru anul viitor.

- Apoi?

- Apoi, o duceam la vale. Căutam belţile de pe lângă valea curgătoare, că dacă era valea mare, ţi-o ducea, cu totul. O aşezam pe câte două rânduri, astupate cu pietre, să stea de-a moi, bine.

Cât de bine. Ziceam că o punem la topit. O ţineam câte două, trei săptămâni, până putrezea firul, să devină alb. O spălam apoi în vale, în apă curgătoare. O ridicam deasupra capului şi o băteam de apă până se spăla mâzga de pe ea.

39

Aveam grijă să nu se rupă legăturile. O puneai iar la uscat, rezemată de toate gardurile, până se usca şi se albea. Toate gardurile de pe uliţă erau pline de cânepă rezemată, la uscat.

Toată lumea se ocupa cu asta. Şi la vale, când mergeam, cam toate fetele de pe uliţă mergeam. Când se usca, era plină cu puzderie.

Le ziceam pozdării, adică găteje uscate. O tulpină aspră, numai coji, de care trebuia să scapi, ca să rămână numai firul, moale, adică tulpina. Trebuia, deci, meliţată. O meliţai la vale, zile în şir.

Cum? Iată cum: meliţa era un suport înalt, până în brâu, care semăna cu o ghilotină. Putea să fie simplă sau dublă. Meliţam la vale, pe pietre, zile în şir. Ne era mai uşor pentru că, de multe ori, acolo ne lăsam cânepa la uscat, toţi, fără să-i purtăm vreo grijă.

Dacă valea era departe, meliţam acasă, în curte, fiecare.

Să n-ai copii de adormit de-amiază, numai! Auzeai ţăcănitul meliţelor şi în somn, noaptea.

- De ce lucrau atât?

- Apoi, dragii bunicii, era sărăcie şi necaz. Nu găseai în bold nimic, de cumpărat.

- Ce-i acela, bold?

- Bold înseamnă magazin. Mai ales după razboi, a urmat sărăcie şi necaz. Ani de secetă şi sărăcie, că n-aveai ce să îmbraci şi să mănânci.

- Fiecare îşi făcea haine, bunică?

- Nu, ce ciuntau stativele, din orice casă.

Dacă ţineai oi, aveai pănură de suman şi de obdele, iar cânepa o semănai să-ţi faci haine, mai subţiri.

- Şi domnii se îmbrăcau aşa?

- Da, unei nepoate i-o ţesut un fel de împrejurătoare, ca la moldovence, învrâstată, în toate culorile şi cu aceea o purtat-o la şcoală, să facă liceul, că învăţa bine. Orice femeie avea stative în casă, dragii mei.

- Ce sunt alea stative?

-Puzderiile le foloseam la aprins focul. Lucram cu cânepa, uneori, pe două perioade. Dacă era cânepa de vară, o meliţam mai devreme. Dacă era cea de toamnă, din aceea cu sămânţa, o lucram mai târziu, că o lăsam să i se coacă sămânţa.

Meliţată, rămânea doar cânepa, adică firul moale sau fuiorul, care se înnoda o dată, ca să nu se împrăştie. Fuiorul meliţat îl treceai prin ceptine, îi ziceam, un fel de perie făcută din nişte dinţi metalici, ca nişte cuie, ieşite printr-o scândură dreptunghiulară, fixată pe un scaun din lemn, în forma de litera „V”.

40

O fixai cu cuie ca să nu se mişte şi trăgeai prin ea fuiorul, până cădeau toate puzderiile şi nu numai. Trăgeai şi rezultau câlţii, adică cânepa mai scurtă care, se smulgeau, şi cânepa mai lungă care avea o altă folosinţă.

Azi, câlţii îi mai folosesc, încă, instalatorii, ca să înnădescă ţevile din fier, să nu curgă. Asta, ca să ştiţi!

Câlţii îi puneai în furcă, separat, şi-i torceai de băteală sau bătătură, pentru teară.

Din fuior se făcea urzeală la pânza care se ţesea în stative. Din toamnă până în sărbătorile de iarnă, toată lumea torcea. La stative ţeseau şi câte două femei plătite, ca ţesătoare. Se întâmpla să nu aibă destul spaţiu în casă. Camerele erau puţine şi mici, uşor de încălzit. În ea încăpeau mulţi. Şi mari şi mici. De aceea, nu mai era loc de stative, uneori, iar femeile se mai împrumutau cu lucru. O dată tors firul, el se întindea pe răşchitor.

- Aşa cum te-am văzut pe dumneata, bunica?

- Da, aşa cum m-aţi ajutat. Răşchitorul era o botă lungă, în capete cu V-uri, pe care-l puneai pe masă şi întindeai firele pe după V-uri, ca să nu se încâlcească, să-l poţi face scul. Până în primăvară, torsul era gata şi sculurile aşteptau căldura, să poţi continuă cu lucrul afară.

- Afară?

- Da. Afară, se aducea ciubărul în care se opăreau torturile, adică sculurile de cânepă. Iată cum. Afară, în curte, puneai scaunul în „V”, adică scaunul de ciubăr. Pe el aşezai ciubărul în care clădeai, ca în cuibar, torturile luate de pe răşchitor, dar legate capetele, să nu se încâlcească. Clădite aşa, deasupra lor puneai o vernică de cânepă, numită cenuşar. Era o haină mai veche, de obicei din cânepa, peste care se presăra cenuşa din sobă, din cotruţ. Numai că îi ridicai colţurile, să nu se împrăştie cenuşa peste tortul de cânepă. Fie că o presărai, fie că o legai într-o năframă şi o înnodai de bota ce o treceai prin torţile ciubărului. Peste ea aruncai apa clocotită, înfierbântată, în căldarea ce o puneai, de obicei, lângă ciubăr. Le opăreai bine, cu apa luată din căldarea aşezată pe nişte pietroaie mari, cu foc sub ea.

- Căldarea? Aveau căldare?

- Aveau o căldare de tabla sau ceaoane de tuci, pe care şi-o împrumutau unii de la alţii. Oamenii îşi împrumutau orice, iar fântâna era una singură pentru toată uliţa, nu la fiecare casă!

Ciubărul avea o gaură în partea de jos, prin care se scurgea apa clocotită, maronie acum, de la cenuşa prinsă în năframă. Cenuşa, de obicei, cea mai căutată, era cea de stejar.

41

Apa adunată sub ciubăr era turnată peste torturi. Când se răcea, o înfierbântai din nou. Se repeta cam de patru cinci căldări, până gândeai că e destul. Tortul se înmuia. Se lasa acolo cinci-şase ore, în zeama aceea de leşie, după care îl duceai la vale şi îl spălai bine, bine, se aducea acasă şi se punea în târnaţ, la uscat, pe botă.

- Cum, pe botă?

- Treceai o botă prin el şi îl lăsai la soare, la uscat. Dupa ce-l uscai, îl puneai pe vârtelniţă şi-l depănai.

- Ce-i aia vârtelniţă, bunică?

- Un picior din lemn cu nişte leţuri puse cruciş. În ele se înfig nişte pene, adică lemne pe după care se pune sculul, să îl poţi depăna în ghem. După ce-l făceai ghem, se trecea prin urzoi sau urzoaică.

- Ce e asta?

- E un fel de vârtelniţă, înaltă, cu nişte pene înalte, cu locuri încrustate pe care să se prindă firul când numărai rândurile. Era, de fapt, urzeala pentru viitoarea ţesătură.

Lucrai cu amândouă mâinile. Ghemul îl puneai în cotărguţă, să se răsucească liber, iar cu o mână aranjai firele, pe urzoi, numărând. Într-o parte începeai şi în alta terminai. Îl luai de pe urzoi şi îl puneai pe stative.

- Cum erau stativele, bunico?

- Stativele avea două suluri, unul în faţă şi unul în spate, mai avea spată cu iţe şi fuştel. De pe urzoi o treceai prin iţe, după ce o tăiai la un capăt. Cu capătul tăiat se trece prin iţe şi spată. Ţesătoarele ştiau cât de lată era teara. La sulul din faţa îi legai capetele, tot câte două, ca să poţi întinde teara. Stativele mai aveau şi roată, care învârtea sulul din faţă sau spate, care se răsucea ca să stea teara întinsă. Restul de la teară se aşeza singur, pe sulul din spate. Când o întindeai, o fixai cu vergele.

- Începea ţesutul?

- Nu.Trebuiau făcute ţevile, pe sucală. Sucala semăna cu acea cutie a tâmplarului, dar plină cu ţevi făcute din beţe de soc, coji de soc, goale pe dinăuntru, ca să intre în acul de fier, gros, prins deasupra cutiei orizontal, pe care-l învârteai tot manual. Îl umpleai cu fir, ca să-l poţi trece printre firele de la teară, aruncându-l cu forță de la un capăt la altul.

- Aşa le aruncai, goale?

- Nu, le puneai în suveică, un fel de ramă lunguiaţă, mai groasă şi lucioasă. O făcea lucioasă timpul şi folosinţa ei. Din mamă în fată, aşa se moştenea! Ca să se îndese firele, dădeai cu brâcla, un fel de scară, pusă culcat, care în loc de fuştei are iţe mărunte și 42

dese. Printre ele treceau firele, călcate de-a latul, de băteala albă gălbuie. Ţeseai până se tremina teara. De obicei, se cam termina ţesutul în Postul Mare sau Postul Pastelui, că începea lucrul pe afară. Atunci stativele se mai desfăceau, eliberând locul, până în toamnă. Dacă pânza era de cânepă, încălzeai iar apa în ciubăr, afară şi o turnai peste pânza de cânepă, să o albeşti. Dacă nu, te duceai la vale şi o înmuiai în apa calduţă, de vară, ca pe covor, o împăturai pe scaun şi o întindeai pe pietre, la uscat. Apa moale din vale o înmuia şi o albea. De multe ori, o aduceam în deal, unde aveam casa, şi o întindeam pe iarba verde, curată, întorcând-o când pe-o parte, când pe alta. Dar aveam grijă să o însorim mereu tot pe aceeaşi parte, care să fie faţa, iar cealaltă, mai gălbuie, dosul. O înmuiam şi o albeam. Când terminam, o aduceam acasă şi o împăturam de-a lungul, apoi o făceam sul, pe un sucitor mai vechi, având grijă să stea cât mai întinsă. Cine o călca? Aveam noi ticlazăul, adica fierul de călcat, cu cărbuni, dar cine călca? Unul ţinea sucitorul şi-l răsucea, celalalt ţinea marginile drepte, să calce drept. Ca să fie mai siguri, foloseau două sucitoare, unul terminând într-un capăt, celălalt începând în altul. Cu altul, băteai pânza, să se aşeze, drept. Se zicea că o făceam văiug. De acolo, o duceau la maşinile de cusut, dacă erau, daca nu, coseau cu mâna şi făceau cămăşi, pantaloni, izmene.

- Cu mâna?

- Da, cu mâna. La cămaşi ştiau să coasă cute, pe care le slobozeau, dacă mărimea nu nimerea. Sau le coseau mai strâmte. Cu cât firul de cânepă era mai fin, adică dat prin ceptini de mai multe ori, pe atât pânza era mai fină. Din firul mai gros sau câlţos, se ţesea pânza de sac, de dus la moară. Sacii curaţi şi buni te descriau pe tine, ca femeie. Tot din pânză de cânepă se făcea strujacul, adică învelişul saltelei de azi. Numai că salteaua nu era plină cu burete, ci cu paie fine, amestecate cu pănuşi, făcute fâşii înguste, cu care era umplut strujacul. Tot din cânepă nu prea fină, erau făcute ștergarele sau prosoapele de bucătărie, care se dezinfectau tot în ciubăr şi lăute apoi, la vale pe piatră sau pe scaun.

Iar duminica, la biserică, fiecare îşi ducea hainele cele mai bune şi mai curate, dovadă a vredniciei tuturor, dar mai ales, a femeii.

Ea mai purta şi grija cuptorului, a mâncării, a lucrului la câmp, dacă bărbatul lucra în pădure sau la oi. A bătrânilor, pe care-i avea în grijă, de multe ori ducându-şi copilul cel mic cu ea, căci trebuia să-l hrănescă.

Cu laptele, cu hărnicia şi credinţa în Dumnezeu! În Dumnezeu cel Mare şi Puternic!

43

Rotarul Nadia Linul Urian Stând pe scăunel, rezemat de poarta șurii, bunicul privește cu tristețe la uneltele pe care cineva, dintre ai lui le-a scos din găbânaș afară, rezemându-le de peretele dinspre grădină.

La soare? Să le arunce sau să le taie pentru focărit? De fapt, unde să mai pui atâtea lucruri? N-ai loc! Mai arunci din ele…

Ușioara se deschide scârțâind, lăsându-l pe Luca să intre. El, nepoțelul de nici șapte ani, al bunicului.

- Săru’mâna, tată bun! Stai și te hodinești?

- Mă uit cu drag, dragu’ moșului, la lucrurile aestea și-mi aduc aminte cum lucram amândoi, cu tătucu. Eram mai mărișor ca tine, mă mai uitam, îl mai ajutam… Făceam roți de căruță, de roabe, roți la fântână, sicrie, cozi de săcure, greble, scăunele… tăt felu. Ele îi erau uneltele .Tătucu era cel mai vestit rotar din satele aestea și din asta trăia. Oamenii îi mai spuneau ,,cherecheș”, din ungurește. Numa’ să poată bdirui, atâta avea de lucru. Și eu îl ajutam. Ț-oi povesti! Șăzi aici, pe bolovanul aesta, dragu’ moșului!

Povestind, atingea cu vârful cârjei fiecare lucrușor sau unealtă, așa ca într-o ultimă mângâiere.

Bunicul povestea și explica, știind că Luca înțelege atâta cât poate. Dorea parcă să știe dacă le mai ține minte. Întâmplări, nevoi, bucurii, mângâieri ale anilor aceia, trăiți lângă tătucu și mămuca lui. Era ca un refren cald,liniștitor…

- Din ce făcea roțile, tată-bun, numa’ din lemn?

- D-apăi din ce, dragu’ moșului? Din lemn tare-fag ori stejar, lemn adus din pădurea noastră. Îl pregătea, uscându-l la aer. La umbră. Lemnul rotund era crăpat cu pene, de-a lungul.

Când lucra o roată, tătucu începea cu butucul sau partea rotundă din mijlocul roții. Îl cioplea cu mâna, rotund, ajutându-se cu un fel de strung din lemn. Avea așa, o roată cu diametrul de 1,5 m.

De pe ea se punea o frânghie pe axul pe care se făcea butucul. Învârteai roata cea mare, care învârtea și ea cureaua cu butucul.

Ca să-l facă după model, cioplea cu cuțitele, care tăiau modelul rotund în mâna lui. Cu mâna lui. Butucul se împărțea în zece. Cu compasul, tot roată. Se făceau puncte pentru zece spițe. După însămnarea lor, se găurea manual. Pentru fiecare spiță, două găuri prin care se dăltuia afară cepul dintre ele. Rămânea gaura, largă cât să intre capătul cel gros al spiței.

44

Roțile de car erau mari și spițele mai groase, cele de fântână mai mici și cele de roabă, mai mici. Aesta era butucul. Urmau, apoi, spițele. No, ia cum! Ele erau făcute din lemn de stejar, fag sau salcâm. Tot manual cioplite.

Se lucra stând pe un scaun lunguieț, cu gaură în capăt și un fel de pedale prinse sub el. Când apăsa pe ele străngea sau slobozea din strânsoare lemnul prins în capătul scândurii. În scaun se fixau spițele, ca să să poată gilui, adică ciopli cu cuțitul. Acesta era ca un „U” mai larg, cu picioarele mânere și bara de jos, lama cuțitului. Cu el cioplea spița, trăgând cuțitul de-a lungul ei.

Spițele erau de 30, până la 42 de cm. La cocii, birje sau trăsuri, le făcea ceva mai mari. După ce le cioplea mucul, în capăt, lua barosul și cu el bătea spița în butucul roții.

-De ce, bunicule?

-Păi, cum dragul bunului, dacă s-ar fi întâmplat să sară o spiță de la o roată, cu greutatea pe ea? Te-ai gândit? Câtă răspundere avea meșterul pentru lucrul său? Înainte de a se băga spițele pe butuc, se trăgeau peste el două verigi din fier, ca să le țină.

- Tot bunul bătrân le făcea?

- Nu! Le făcea cerarul, și erau groasă de 1 cm fiecare, lat de 25 de cm. Urmau obezile.Din cinci obezi se formălea o roată. La fiecare obadă, două spițe. Atâtea intrau în ele. Fiecare avea capătul celălalt în butuc. Se făcea un cep rotund, găurit cu un burghiu de 32. Obada se găurea și ea. Se băteau la loc. Întâi se însemna, se făcea un semn, după care se găurea obada. Se monta pe capul spițelor. Urma fasonarea lor, adică rotunjirea. Între obezi, acolo unde se întâlneau obezile, se găureau cu un stivd, adică un fel de burghiu de 10-12 cm, după care scotea cepul afară, ca să se îmbuce obezile între ele. Altfel, dacă se uscau, puteau să sară de la loc. Doamne ferește! La urmă se trăgea raful. Era de 1 cm grosime și lat de 40-50 cm. Se trăgea de către cerar. Trebuia cumpărată o bară dreaptă pe care o îndoia la cald. Prin încălzire, prindea forma roții. Dacă omul avea roata, cerarul făcea raful.

Dupa aceea, roata era adusă iară la rotar și găurită cu burghiul de 60 -70 cm, pentru a face gaura în butuc. O gaură cu diametrul de 20-30 cm. Se începea cu unul mic. Un burghiu cu vârf. Învârteau doi oameni.

- Cum, tată bun?

- Învârteau de le era udă cămeșa în spate de transpirație. Apoi, cu unul de 70 de cm. Burghiul era ca un „T” mare, de care învărteau oamanii. Trăgeau de penele de sus. Uită-te, dragul moșului, aesta îi scaunu’, aesta îi burghiu’ mare, aesta îi ăla mic.

45

Aesta îi gilăul sau cuțitul de răzuit, aesta îi cerăstrăul sau joagărul. Cui îi mai trebe amu așa ceva? Ia, roata de la fântână îi făcută de tătucu și de mine și tăt roată îi șî azi. Aesta îi bancul sau scaunul de lucru! Ia, l-o umplut cariile. Nime nu o mai lucrat cu ele! Cui să le lăs? Cine-a mai lucra? Nu-i ca înainte!

- Habar n-am avut, tată-bun, ce-s lucrurile aestea. Le-am tăt văzut prin găbânaș, da, n-am știut la ce-s bune!

- Păi, așa construia tătucu și carul tras de boii din grajd.

- Adevărat, tată-bun? Știi și dumneata să-l faci?

- Bineînțeles, Luca! Era format din cele două osii, patru roți, patru leuce.

- La ce erau bune leucele?

- Leucele țineau loitrele. Acelea care semănau cu scările și puse culcat, de-a lungul carului, de-o parte și de alta. Urmează apoi făcelele, adică cracul de unde pornește ruda. Făcelele erau prinse de osie printr-un pod, prins cu patru verigi și șurube. Ele erau cioplite ca să se îmbuce una în alta. Leuca se fixează în verigi de cer, în loitră și în osie. În capăt are un suport făcut de cerar.

- Chiar și sicrie făcea tata bătrân?

- Da!!! Copârșauăle zicea și uneori le lucra în casă. Dacă era iarnă, unde să lucre? Eu eram mic și-mi amintesc. Știu că îi trebuia trei scânduri, lungi de patru meteri fiecare, și lată de 30 de cm. Musai, 40 de cuie. Asta, cu tăt cu capac. La urmă, le vopsea cu un fel de baiț. Greblele le făcea din material moale. Din lemn de plop sau paltin. Avea colții din stejar, mai lungi sau mai scurți, după lungimea greblei.De obicei, era de 80 de cm de lată. Totul era lucrat manual la ea. Furca din lemn, o făcea tătucu dintr-un lemn îndoit. Coarnele trebuia să fie îndoite și numai adăugau coada în mijloc, între ele. Câte nu mai făcea tata? Melițe, vârtelnițe, lopată pentru băgat pâinea în cuptor, cociorba, linguri de lemn, din plop sau răchită, scobite cu dalta ovală în formă de pipă; ia, aicea îi, copile! O vezi?

- Ce priceput a fost tătucu dumitale, tată- bun! Aș fi vrut să-l văd stând pe scaunul acesta și lucrând! Mi-l imaginez! Știi ce te-aș ruga, tată-bun? Te rog să nu arunci aceste obiecte, adică, uneltele rotarului, și să mi le dai mie să le dau doamnei învățătoare, ca să le pună la muzeul școlii. Acolo, le-oi explica eu colegilor cum lucra tata-bătrân cu ele, așa cum mi-ai povestit dumneata!

Bunicul se înseninează la față. O bucurie îi străbate inima și aprobă bucuros, dând din cap, rugămintea copilului.

Măcar așa ceva din bucuria sufletului său va rămâne în amintirea nepoțelului său drag! Și nu numai al lui!

46

La clacă

Nadia Linul Urian

Lelea Mariuța are peste 80 de ani, spre 90, azi-mâine. A crescut copii, nepoți, a îngrijit bătrâni; bunici, părinți, socri, o mătușă… E împăcată în suflet.

Acum, curtea îi e plină de găini, care mai de care mai pestrițe, de căței și pisici. Le hrănește și le îngrijește cu mare drag. De câini se sperie doar vulpea, că pentru oameni nu-s pericol. Sunt învățați să-i mângâie lelea. Vin spre tine, prietenoși. Le trebuie mângâiere.

- N-am ce face, doamnă, că tăt mereu vine vulpea, pe aici, țîn câinii dezlegați. N-am încotro! În casă e singură,dar înconjurată de grija tuturora care o sună de departe. Nu-și lasă telefonul de lângă dânsa. Ba, i-au cumparat și tabletă, să-i poată vedea.

- Nu mă pricep, doamnă,să umblu cu ea, dar vine și mi-o pornește Dumitru, vecinu’, și-i văd pe tăți. Am vreme, că, amu nu-i ca altădată, cân’ eram tânără. Atunci, vremurile erau altfel.

- Cum era,lele Măriuță?

- Pe vremea asta, adunam mălaiul de pe câmp. Așa,împănușat. Îl aduceam și-l puneam în șură sau în casă, jos, pe podele. Ca să lucrăm mai cu spor, să ne ajutăm între noi, făceam clacă.

Ne stângeam acolo și tineri, și bătrâni, și lucram. Depănușam mălaiul. Nu era atâta dușmânie între oameni,ca amu! Gazda se pregătea, fierbea câte-o oală de sarmale cu păsat, bune, sau ne fierbea grăunțe. Știu că tare ne plăceau!

- Cum, grăunțe? N-am mai auzit!

- Păi, punea grăunțele la foc și le fierbea de jumătate. Le spăla bine, le freca cu sare până se ducea coaja de pe ele. Le punea, apoi, la fiert de tot și erau tare bune! Cât lucram, ori cântăm, ori povesteam, ori ascultam! Povești spuse de cei bătrâni, pe care-i ascultam cu sufletul la gură. La urmă, ne jucam de-a împănușatul. Jocuri tinerești. Ori era joc, după fluierul lu’ badea Samson.

Mai venea cu cetera badea Vasâlie. Badea Solovăstru ne spunea povești.

- Mai știi vreo poveste, lele Măriuță?

-Ne spunea badea o poveste cum o fost trei fete la un împarat.

Atâta erau de hâde, că nicidecum nu le-o putut mărita. Cum săfacă? O dat de veste să vină pețitorii din toate părțâle. Numa’ că el ave’ o slujnică. Era tare frumoasă! Frumoasă și curată! Fetele împăratului o puneau să spele, să lucre…

47

Da, cân’ veneau pețitorii, o țâpau de acolo. La început o venit pețâtori de rang mai bun. Cân’ o văzut ce fete are împăratu’, o plecat. O plecat cum o venit. Atunci, împăratu’, ce să facă? O dat de veste să vină și pețitori mai săraci. Doară, are el bugătă avere!

O prins a veni și mai amărâți. În câtva, le-o tocmit la măritiș pe fete.Da, în urmă, o venit și un prinț. Văzând fetele, prințul o zâs că îi pare rău.

-Mărită-le! Eu am crezut că mai ai o fată!

-N-am! N-am! Numa’ o slujnică!

-Eu vreau să văd slujnica!

Prințului tare i-o plăcut de slujnică împăratului, i-o dat nu știu câți galbeni, s-o ducă la el. O dus-o, o îmbărcat-o, o pus-o la rând, și apoi s-o îndrăgostit de ea. O luat-o în căsătorie pe fată. Între timp, la fetele împăratului li s-o terminat averea. S-o hotărât ele să meargă la slujnică, să vadă cum trăiește ea, acolo. Pe cân’ s-o dus, o văzut un palat mare ș-o prințesă elegantă. O fost gata să n-o recunoască! Ele atâta erau de sărace și nevoite, că s-o rugat să le ieie de slujnice. Da, ele, fete de împărat. Casă îi cie de ajutor, la palat.

- Auziți,dragii mei, în răutatea lor, o ajuns slujnice la slujnică.

Tăte!

După o vreme, o venit împăratu’ în vizită la ele. Da,tata lor. Da’, de atâta rușâne, o murit la porțile prințului.

- Se poate, se poate, completăm noi, atenți la orice vorbă ce o scotea din gură, badea Solovăstru.

-N-am mai auzit povestea asta, lele Măriuță! Nu-i scrisă în nicio carte!

-E de pe vremea când eram copilă. Îi mult de atuncea. Mi-oi mai aduce aminte și de altele. Să mai vii, doamnă, că tare te aștept!

Oricând! M-o sunat feciorul meu de la Spania și mi-o spus că vii.

Te-am așteptat, doamnă!

Seara,cineva de departe îmi scrie pe Facebook.

- Îți mulțumesc, Nadia! Îți mulțumesc, că ai vizitat-o pe mama!

Iar eu îi răspund: - Eu îți mulțumesc! Am s-o mai caut. Cu mult drag!

48

,, Claca Popii”- Obicei care a dispărut acum un secol, reconstituit în comuna lui Coșbuc, cu urmașii poetului și cu prima mireasă din Nunta Zamfirei (sursa: Bistrițeanu.ro)

49

Toamna, se numără... cucuruzii STelu Pop

S-au gălbejit tăți cucuruzii în holda dealului din sat, de-au năpustit din crâșma chiar și zuzii, s-adune rod de ciucălăi, de an mănos, din an bogat.

Cocoșii satului dau tonul și cheamă tăt norodu’n vatra satului, la sfat, înșiruiți, în zori, pornesc în cete, bărbați, muieri, bătrâni, copii și fete, spre holda ciucalăilor din sat.

Cu voie bună, spor ș’orânduială, ajung în margine de hat, bătrânii înțelepți împart cu chibzuială, rând după rând, ușor de numărat.

- ,,Amu, pă ei, feciori și fete, pă tăți să-i dați supuși, nu vă lăsați, până să ’nsară, dă osteneală răpuși, să nu rămână nici bob, nici ciucalete, pă vreun cocean neadunat, cu Domul înainte, cu voie bună, cânt și spor... porniți l’atac!”

50

Un fluierat e semnul de ’nceput în holda cucuruzilor din hat, s-aude strigătul de voie bună a vajnicilor luptători din sat.

Foșnesc în rând pănuși după pănuși, mai șușotesc, râzând, feciori și fete, când iau în mâini câte-un știulete, mai câte-o babă rămâne’n urmă, să ofteze, iar moșu nu ezită s-o parafrazeze, copiii, mai pe bune, mai în joacă, adună’n coșuri rod de cucuruz, se prăpădesc pe jos de râs, când dau peste-un harbuz, bărbați vânjoși aruncă în căruțe coș după coș, până ce holda-i gata, ascunși după cocenii dezgoliți, feciorii mai țucă o dată fata.

Târziu, pe înserat, înșiruiți, se-ntorc în sat mândrii războinici, cum nu s-a mai aflat, cu voie bună, veselie, cu mulțumiri dumezeiești de rod mănos, de an bogat.

Până se lasă noaptea peste curți, aburcă ’n falnice pătule mulțimi de ciucalăi, știuleți, de cucuruzi...

51

Tradiții și spiritualitate- județul Botoșani Obiceiuri de la noi Sărbătorile de iarnă la Caraiman- judeţul Botoşani Lilioara Macovei - ,,Eu îs de-a lu' Maria și Sergiu Grapan din Caraiman-Mihălășeni-Boţşăni și am şi vă grăiesc ceava di ținut minti di pi la noi.”

Am început cu această introducere scrisă în graiul moldovenesc, pentru că nu trebuie niciodată uitat locul de baștină, altfel nu mai ştim cine suntem. Pe la noi, umbla o vorbă : ,,Locul unde m-am născut Niciodată n-am să-l uit, Că e mamă și e tată, Este frate și surată Și cine să-l uite-o vrea Este vai de viața sa."

Zona asta frumoasă este așezată în partea de nord-est a Moldovei, la vreo cinci kilometri de Prut, la granița cu Republica Moldova, unde se află barajul Stânca-Costeşti. De când mă știu, aici s-au păstrat obiceiuri și tradiții frumoase, cu următoarele specificaţii, şi anume, unele ajunse până în prezent, aşa cum erau acum multă vreme, altele au fost ,,ajustate", iar câteva au dispărut parţial.

Obiceiuri de Crăciun și Anul Nou

De pe la cincisprezece noiembrie, de când începea Postul Crăciunului, era obiceiul pregătirilor pentru sărbători, constând în îngrijirea casei şi mai ales a sufletului fiecărui creştin, prin ţinutul postului, spoveditul şi luarea Sfintei Împărtăşanii, precum şi a ceea ce însemna petrecerea sărbătorilor.

Tații aveau grijă ca clopoțeii cu care urmau să meargă copiii la colindat și urat să aibă busuioc. Se făcea un mănunchi frumos din busuioc uscat, înfășurat cu fir roșu de lână, și se lega de urechea clopoțelului. După asta, se spunea : ,,Clopoțelul meu de-argint, Ia, ascultă cum îți cant, Tu să mă îngâni frumos, Că-i colindă lui Hristos! " Colindele erau repetate seară de seară, ca nu cumva să nu se știe cum trebuie.

52

Colinda era cam așa :

,,Sus în deal la răsărit, Florile dalbe, Sub un pom mare-nflorit, Florile dalbe, Șade Maica Domnului, Florile dalbe, Cu feciorul Domnului, Florile dalbe... "

Pregătirea casei intra în grija ambilor părinți, dar fiecare cu treaba lui, cum s-ar spune. Mama grijea de sacul cu făină adus din magazie în săliţă, la căldură, de către tată. Tot gospodina spăla cu leşie farfuriile, castroanele de lut pentru răcituri, chiupurile negre pentru găluște, tingirile pentru copt colacii și pâinea. Gospodina aerisea țoalele de pus pe jos, păritarii și lăicerele de împodobit casa, pregătea hainele copiilor (de obicei se luau câteva noi), tăşcuţa pentru colindat şi urat, şervetele pentru frământat (se acoperea aluatul cu şervete noi).

Trebuia grijit coșul din răchită, unde se puneau merele și nucile pentru colindători și urători, şervetul de așezat pe masă, unde se stivuiau colacii pe categorii, cei împletiți în șase, pentru urătorii bătrâni, cei în patru, pentru mijlocii, și cei în trei viţe, pentru cei mici.

Odaia de curat era pregătită pentru primirea preotului, care venea cu trei-patru zile înainte de Crăciun, pentru a vesti Nașterea Domnului Iisus Hristos. Pe masă, erau colaci din grâu nou, mere și nuci și vasul cu juflă. Jufla era un preparat dulce.

Din făină de grâu, apă și sare se făcea un aluat. Din acesta, se întindeau foi subțiri și se coceau pe plită.

Separat se făcea jufla. Semințele de cânepă se coceau în tingire, se zdrobeau bine, se punea apă și se fierbea. Toată hoaspa se ridica la suprafață și era dată deoparte. Rămânea miezul semințelor, peste care se punea zahăr și se fierbea până ajungea o pastă. Turtele erau unse cu pasta asta dulce și aromată, se lăsau două trei zile să se înmoaie bine și numai după ce trecea părintele cu vestea Nașterii Domnului, mâncau și cei ai casei.

Jufla se mai numea şi ,,pelincuţele Domnului”.

Astăzi, nu mai face aproape nimeni juflă din seminţe de cânepă, pentru că nu se mai seamănă această plantă, chiar dacă multă lume de la noi știe să facă dulcele cu semnificație specială.

53

Jufla, în zilele noastre, se face din miez de nucă.

Gospodina pregătea bani potriviți pentru colindători și urători. Erau bani de metal, pentru cei mici, și de hârtie, pentru cei mari. Pentru bătrânii care colindau și urau, le era pregătit rachiul îndulcit sau vinul fiert, după cum dorea omul. Erau chemați în casă, se strângeau mâinile, se îmbrățișau, se omeneau cu cele de mai sus, apoi își urau: ,,Să fiți sănătoși ca merii Și îmbogățiți ca perii Și la anul când venim, Mai frumoși să vă găsim, Noi plecăm la altă casă, Să vedem ce au pe masă, E bogată ori deloc, Să vedem de-avem noroc La anul și la mulți ani!"

Se apropie Nașterea Domnului. La noi se dă vestea aceasta minunată în prima zi de Crăciun. Se umblă din casă în casă, pentru a spune tuturor marea bucurie, dar se întreabă dacă gospodarul primește colinda.

Când umblam și eu cu colindatul, erau și oameni care nu ne primeau cu vestea bucuriei. Nu era supărare, doar că spuneam acasă și finalul era că ,,săracii, poate nu aveau bani potriviți."

Obiceiul era ca toți copiii să aibă o tăşcuţă din material textil și cu baieră din lână împletită, să o poată pune după cap. În tăşcuţă, se puneau merele și nucile pe care le primeau ca răsplată pentru colindat sau urat, banii, prăjiturelele, colacii. Cea mai mare bucurie era când se umplea tăşcuţa și trebuia dusă acasă. Se deșărta și se relua activitatea de vestire.

Atunci când se colinda sau ura, cei ai casei omenite cu aceste cadouri spirituale, ieșeau pe prispă și ascultau cu drag cele transmise. La terminarea colindei sau urăturii, se spunea : ,,Să trăiți și la anul să veniți! " Şi se răspundea: ,,Venim fericiţi, Numai aicea să ciţi!”

Se împărțeau darurile de răsplată și erau petrecuți până la poartă, care rămânea deschisă larg până când nu mai venea nimeni.

54

Trebuie să spun că la Crăciun se făceau câteva feluri de mâncare, cam la fiecare casă, și anume: găluște cu carne de porc, învelite în curechi murat, răcituri cu mămăliguță caldă şi un ardei iute, cârnați afumați și carne de porc prăjită, cu mujdei de usturoi și mămăliguță, în loc de usturoi se foloseau des și gogonele murate, pepeni (castraveți) murați, apoi plăcinte cu brânză de oi din putină. Fiecare gospodar avea rachiu din perje sau samahoancă, adică un rachiu făcut din sfeclă coaptă, şi vin.

La Anul Nou, familiile prietene, după ce copiii terminau de urat, se pregăteau de umblat cu ,,mascatul", dar după miezul nopții.

Trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou era respectată cu sfințenie.

Pe masă se punea mâncare din mai toate cele pregătite. Se aşezau paharele cu vin. La miezul nopții se deschidea ușa larg, se stingea lumina și se spunea :

,,fugi an vechi cu cele rele și să nu mai vii la nimeni" și cu mâinile goale, toți ai casei mimau ca și cum împingeau acel ceva rău din casă, apoi cu glas mai tare și cu speranță ziceau : ,,an nou, vino la noi cu sănătate și bucurie multă dacă se poate, să nu fii rău deloc, să fii bun și cu noroc."

Se aprindea lumina, se ciocneau paharele cu vin, se îmbrățișau cu toții și se stătea la masă.

Abia după aceste petreceri se pregăteau de umblat cu ,,mascatul", abia așteptat de copii. Ei se bucurau foarte mult când vedeau cum se transformau părinţii lor în persoane hâde şi caraghioase.

Fiecare bărbat se îmbrăca de preferință cu haine de femeie și femeia cu haine de bărbat. Se ungeau pe față cu ulei și cu funingine, apoi își lipeau mustăți din lână de oaie, barbă, și ajungeau de nerecunoscut. Plecau la urat pe la prieteni și tot așa o țineau până spre dimineață. La fiecare casă se ura frumos, aveau și buhai, eventual câte un acordeon, să fie muzicală urătura.

Erau toate casele urate și venirea Anului Nou dădea speranțe fiecărui om.

A doua zi după urat, după ce s-a tras, ,,brazdă bună de la plug pentru toți cu mult belșug”, 55

se umblă cu ,,semănatul".

Fiecare semănător își umple buzunarele cu grâu nou și pe unde a fost cu ,,plugușorul", cu o seară înainte, neapărat se merge cu ,,semănatul”. Se aruncau boabele de grâu prin casă și se spunea: ,,Aseară noi v-am arat, Iar acum v-am semănat, Să-nfloriți ca merii, ca perii În mijlocul verii, Tare ca piatra Iute ca săgeata."

Gospodina casei le dădea semănătorilor nuci, mere și bani.

Ceea ce v-am prezentat până acum, a fost obiceiul de a ura individual sau în grup, care cuprinde copiii și maturii, dar trebuie să spun că, în ajun de Sfântul Vasile, gospodarii primeau ,,Căluțul”, ,,Ursul" şi ,,Capra". ,,Căluțul” era cel mai așteptat moment, pentru că băiatul care-l juca pe căluț era îmbrăcat foarte frumos şi era cel mai bun jucător de căluţ. Avea o bluză roșie, un fel de fustă albă, pantaloni albi din pânză mai groasă strânși pe picior și opinci cu nojiţe până la genunchi. Colţunii erau împletiţi din lână albă. Căluțul era o cioplitură dintr-un lemn nou, cu cap dintr-o bucată și împodobit cu tot felul de panglici colorate, mărgele, oglinzi.

Era prins de două site puse în fața jucătorului, el știe cum erau fixate acolo, și la spate avea tot două site, ca atunci când juca aplecat, spatele să fie ca al unui cal. Din grupul ,,Căluțului" făceau parte ofițerul, mireasa, mirele, doctorul și jidanul sau ţiganul, acesta din urmă era un mascat cu tot felul de tălăngi la brâu, cu multe zdrențe pe el. Ţiganul fugea după copii, se împiedica, cădea, se văicărea și toată lumea râdea de el. Grupul ,,Căluțului” avea de spus o mică piesă de teatru și punctul culminant era când se îmbolnăvea calul și cădea. Atunci, toți cei din grup se frământau sub toate formele, se întrebau ce-o fi având frumosul lor cal, cine l-o fi deocheat de așa rău i-o căzut. Fiecare în parte se întreba ce apă să-i dea: ,,din fântână curățată sau poate din pumn de fată “ ce fân vrei ca să-ți aduc, numai mort să nu te duc, ce potcoave de argint, ca să zbori, ai vrea să-ți prind? “

56

cum să facă pentru a-l readuce la viața normală.

Apărea mireasa, care-l mângâia și-l tot întreba pe căluț cine l-a supărat, cine îi este dușman: ,,de unde apă ai băut cine mi te-a potcovit iarbă verde ai mâncat sau otravă ți s-a dat?

Căluțul aproape leșinat răspundea :

,,apă n-am băut deloc potcoave nu am la foc, am mâncat iarbă uscată coama mi-e nemângâiată."

Mireasa își trecea mâna de câteva ori peste botul lui, peste coamă și ca prin minune își revenea.

Se începea cântatul și cel ce purta căluțul îl juca aprig, cu multe sărituri, iar toți cei din grup se bucurau dansând mai potolit.

Aici este ideea de reținut. Toate cele din jurul nostru, când este să fie bune, să aibă un final dorit cu bucurie, iubirea trebuie să fie peste tot.

Venea apoi ,,Ursul", însoțit de ursar și de un fluieraș. Jocul ursului era mai domol și condus de stăpânul lui. Când din rațiuni neacceptate de urs, în principal neatenția, nemângâierea, neînțelese de stăpân, animalul cădea și nimic nu-l ridica decât promisiunea că i se vor da multe și bune. ,,Capra" ca formă de etichetare a căderii în viață, a întâmpinării unor piedici sau a unor neprevăzute nenorociri și apoi a recăpătarii încrederii, a primirii celui mai scump dar, iubirea, era ca idee interpretativă la fel ca la jocul ,,Căluțului" și al ,,Ursului".

Toate aceste obiceiuri frumoase și pline de învățătură, în timp, s-au mai alterat ca durată de prezentare, formă de teatralitate, îmbrăcăminte. În ziua de azi, aceste manifestări de sărbăori se practică mai rar, și doar uratul în grup și individual, semănatul și colindatul sunt mai frecvente.

Până la ,,Sfântul Ioan Botezatorul” se poate ura, atunci când se închide încă o perioadă a sărbătorilor de iarnă.

Urmează perioada câşlegilor, până începe Postul Mare.

57

Regionalisme: a ci - a fi baieră - un fel de torţi, ca la geantă Boţşăni - Botoşani câşlegi - interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creștinii pot mânca de dulce chiupuri - oale de lut mai înalte, asemănătoare cu un ulcior, dar cu două torţi colţuni - ciorapi găluşte - sarmale hoaspa - cojile de la semințe leşie - lichidul rezultat dintr-o fierbere a apei cu cenuşă păritari - ţesătură numai din lână, ca un covoraş, pus de-a lungul peretelui, paralel cu patul, pentru a ţine cald celui care se lipea de perete perje - prune (perje curate, adică, sâmburele era scos curat de pe pulpa fructului) răcitură - piftie samahoancă - rachiu din sfeclă de zahăr tăşcuţă - o traistă mică, din material textil tingiri - tăvi pentru copt pâine, colaci ţoale - preşuri din fâşii de pânză, ţesute pentru a fi puse pe jos, în camere viţă de colac - cele două, trei, patru, şase lungimi din aluat, din care se face colacul.

Obiceiuri din Postul mare Lilioara Macovei

Postul cel Mare şi sfânt reprezintă o perioadă de preschimbare, în care omul poartă în fiecare zi o luptă numită bună, care are ca scop principal ,,o transformare, o schimbare duhovnicească întru totul a simţămintelor şi dorinţelor, a nevoilor şi gândurilor, a cugetului trupesc.”

Prin rugăciune, cu credinţă, toate se preschimbă în Postul Mare, de aceea chemarea noastră la post este ,,să ne săturăm duhovniceşte, în vreme ce ne înfometăm trupeşte.”

Mărturisim că simţim ,,milostivirea infinită a lui Dumnezeu, care merge de bunăvoie spre Răstignire.”

Aşa ne străduim să devenim împreună-mergători cu Hristos, pentru că dorinţa noastră este să ajungem la acea destinaţie unde ne întâmpină bucuria unică, slava Învierii.

58

Postul Mare are acest scop. Trăim acum o perioadă de postire, una de sfinţenie, una de adâncă şi intensă căutare a lui Dumnezeu.

La ,,lăsatul secului”, gospodina pregătea mâncare din carne, la noi în zonă se făcea borş cu carne de porc (carnea era luată din oala de lut unde era pusă la păstrare după ce a fost prăjită şi acoperită cu untură sau luată din pod, unde era ţinută carnea şi slănina afumată, pe culme) în care se puneau zarzavaturi de la borcan, uscături (mărar şi pătrunjel uscat la umbră din vară) şi acrit cu borş de putină făcut din tărâţe din grâu, cu mlădiţe din vişin.

Pe lângă borş, se scoteau cârnaţii de porc şi muşchiuleţii (puşi în altă oală de lut, tocmai de Crăciun când se tăia godacul), curechi murat tăiat feliuţe, stropit cu ulei şi chiperi (piper) şi lângă toate astea, se răsturna mămăliga, după ce a fost fiartă aproape o oră în ceaun de tuci.

Se servea întâi câte un păhăruţ din rachiul din perje (prune curate) sau samahoancă (rachiu din sfeclă de zahăr coaptă în cuptor, apoi dospită şi făcută distilarea).

La sfârşit se bea câte un pahar de vin. Aşa se făcea de ,,lăsatul secului”.

A doua zi, numită ,,spolocania”, se spălau toate vasele cu ,,leşie”, pentru a înlătura toate urmele de grăsime animală, vasele ducându-le în pod şi fiind înlocuite cu altele, pentru mâncarea de post. ,,Spolocania” era o zi de la sine luată ,,de când lumea la noi”, ca să fie consumate ultimele resturi din ,,mâncarea de frupt”, ca să nu rămână spre stricare, era păcat în faţa lui Dumnezeu, se făcea cruce şi se spunea ,,Doamne iartă-ne, dacă greşim!”

Urma ,,săptămâna albă” în care se mânca lapte, ouă, brânză şi apoi Postul Mare, şi timp de patruzeci de zile, gospodina casei, trebuia să facă mâncare numai de sec.

Obiceiul la noi în sat era să se facă ,,găluştile cu crupe”, adică sarmale cu păsat, cum se spune în alte părţi. Grăunţele din ,,popuşoii moldoveneşti” se dădeau la râşniţă (două pietre suprapuse, dintre care cea de deasupra se învârtește cu ajutorul unui mâner şi pe gaura din mijloc a pietrei de deasupra se puneau grăunţele) şi se făceau ,,crupele”, acestea se spălau foarte bine cu apă calduţă, să iasă ,,hoaspa” (coaja de la grăunţe), se amestecau cu ceapă prăjită în ulei de floarea soarelui, cu mărar şi pătrunjel uscat, chiperi şi sare şi se înveleau cu foi de curechi murat sau frunze de vie puse la sărat. Găluştele se fierbeau jumătate de zi în rola sobei sau pe plită şi chiar dacă dura atât de mult, erau foarte 59

bune, căci aşteptarea nu era degeaba.

Obiceiul era ca sâmbăta să se facă plăcinte cu bostan alb (dovleac) adică ,,varzare”, impropriu spus pentru că nu erau cu varză, dar aşa le numeau toţi cei din zona mea şi aşa le spun şi acuma. Ţin minte că în sat era moş Octav Cumpătă, care punea butoaie de păltăgele, pepeni (la noi se spune la castraveţi), harbuji (pepene verde), chipăruşi (ardei gras) frunze de ţelină şi alte cele şi toată lumea cumpăra murătură de la el. Cumpăram şi noi, de cinci lei ne dădea într-o oliţă verde smăţuită, parcă o văd, de vreo două kile, dar nu prea mai ajungea mare lucru acasă pentru că tot gustând din ,,moarea limpede ca cristalul” se cam termina.

Murătura asta o foloseam la fasole prăjită, mâncărică de cartofi şi era o bunătate.

Noi, copii mergeam cu mama la biserică să ne împărtăşim după vreo săptămână de post, pe care-l ţineam fără nicio problemă pentru că toţi în casă mâncau la fel, şi alte pofte nu erau.

Când veneau bucovinenii (oameni de pe la Suceava) cu mere de vânzare în Postul Mare, era mare bucurie, tata, la fel ca mulţi alţi oameni din sat, dădea un sac de grăunţe şi lua jumătate de mere.

Mirosul lor era atât de plăcut, că şi acum îl simt. Mama le ţinea în ,,camera din sus” şi mai punea la copt câteva, mai ales seara, în rolă, apoi toată casa era plină de mirosul de măr copt, dar le mâncam numai noi copiii, ceilalţi ai casei se mulţumeau doar cu mirosul.

Alte mâncăruri care se făceau în Postul Mare erau borşul cu urzici, simplu cu orez şi ceapă sau cu fasole. Urzici prăjite cu multă ceapă înmuiată în ulei de răsărită (floarea soarelui) şi cu mămăliguţă erau foarte bune. Pe lângă garduri, la lumina soarelui, de-acum puternică, creştea ștevia, din care se făcea borş, se prăjea sau se înveleau găluştele cu crupe. Se făceau ,,găluştele împrăştiate”, adcă un strat de crupe cu ceapă prăjită, morcov călit şi ceva pătrunjel verde la urmă, un strat de frunze de stevie până se umplea cratiţa. Se fierbea pe plită până era gata fiartă şi se putea mânca. Era o bunătate.

Seara, după masă, mai veneau vecinii la taifas, fiecare cu câte o treabă de făcut, adică, femeia împletea ceva (colţuni, ilice, flanele, mănuşi) din lână, iar soţul ei era cu povestirea, apoi el, cu gospodarul-gazdă spuneau diverse întâmplări frumoase, serveau un vin fiert sau împleteau ghiciuşti (bici cu şfichiul din piele de porc prelucrată), confecţionau mături şi chiar opinci. La vinul fiert, pe masă era pus grâu prăjit în tingirea de rolă (era o tavă folosită numai la copt în rolă sau pe plită seminţe de dovl60

sau cartofi copţi, ori mălai.

Ziua, gospodina casei avea puse ,,stativele”, adică războiul de ţesut orizontal. Cam la două-trei case era aşa ceva. Se ţeseau ,,codare”sau ,,ţoale”, lăicere sau cuverturi de un ,,lat de spată” (o spată de acest fel avea vreo şaptezeci de centimetri şi o cuvertură ,,întreagă” era formată din două laturi).

Copiii ajutau şi ei la ţesut, făceau ,,ţăgi” , acestea fiind făcute din bucăţi de circa douăzeci de centimetri din tulpina de stuf uscată, pe care se înfăşura firul folosit la ,,bătătura” ţesăturii. Aceste ,,ţăgi” erau puse în suveică, iar aceasta era trecută printre firele ,,năvădite” alte războiului. Călcând ,,călcătorii”, se integra acest fir între cele ,,nividite” si cu spata se ,,bătea” de câteva ori, pentru a fi siguri că este uniformitate în întinderea viitoarei ţesături.

Când se ţeseau lăicere, cuverturi, covoare din lână, această ,,bătătură” era din lână vopsită natural. Se fierbeau diverse plante (coji de ceapă, flori de tei, coji de nucă verde şi uscată, diverse rădăcini de plante, etc.) şi în acea fiertură se cufundau firele făcute ,,calepe” (adică, firele erau date după un spătar de scaun sau vârtelniţă, obţinându-se un val din multe fire, apoi se răsuceau şi legau din loc în loc). Năvădeala la aceste ţesături era din bumbac sau din lână, mai ales la ,,covoarele alese”. La acestea din urmă, nu se mai dădea cu suveica, ci numai cu mâna se umbla cu firul de ,,bătătură” după vreun model, apoi se bătea cu furculiţa sau pieptene greu. În Postul Mare se coseau diverse cusături pe pânză de casă, se croiau şi coseau şervetele (ţesătura pentru şervete era val întreg, apoi se măsura şi se tăia).

Mentionez că vopsirea firelor de ,,bătătură” pentru ţesături se făcea afară, în vase mai mari, folosite numai în acest scop. Se făcea o ,,chirosteie”, se punea vasul cu apă, împreună cu toate frunzele, rădăcinile sau florile plantelor, care, fierte, colorau apa mai intens sau mai diluat, depinde câtă cantitate de plante era pusă şi cât timp se fierbeau. Se făcea foc şi când începea să fiarbă, se puneau calepele de fire şi se ţineau acolo în funcţie de cât de intens se voia culoarea, mai mult, mai închis la culoare, mai puţin, mai deschis. În Postul Mare se mergea la clacă, organizată de un gospodar care avea de făcut anumite treburi în casă, de obicei tors lână sau cânepă, făcut calepe sau gheme pentru,,bătătura” folosită la covoare, lăicere, se tăiau cordele pentru a face,,ţoale” sau ,,codare”.

Pe parcursul Postului Mare, bunica mamei mele venită de pe la 61

Dumbrăvenii de Suceava, încrestea ouă şi a învăţat-o şi pe mama mea să să facă acest lucru frumos pentru Paşte. Tata pregătea o ,,chişiţă” din tablă foarte fină, un vas mic unde se punea ceară curate de albine, pentru ,,încrestare”. Ouăle erau folosite pentru mâncare, nu se înlătura nimic din conţinutul lor, doar că această activitate se făcea cu vreo zece zile, maximum, înainte de Paşte, iar dacă era cald, se făcea în săptămâna mare pentru a nu se învechi.

Aproape de ,,Florii”, dacă era cald afară, se văruia interiorul casei, se spălau anumite lăicere, covoare, ţoale, se împrospăta aerul tuturor camerelor, se schimbau perdelele, se vopseau sau spălau bine ferestrele, uşile, podurile (tavanele). Multe tavane erau ,,sufite” şi doar se ,,colbăiau” cu aripa de gâscă. În săptămâna premergătoare ,,Floriilor” toată casa era aranjată pentru Paşte.

Doamne, câtă bucurie aveau oamenii înainte de Paște şi ce frumos îşi trăiau viaţa!

Dicţionar de regionalisme:

chipăruşi- ardei gras chiperi- piper chirosteie- un cerc din fier cu picioare pe care se puneau vasele cu apă pentru a fierbe afară chişiţa- instrumentul cu care se desenează cu ceară fierbinte ouăle de Paşte. claca- adunare de fete şi băieţi la casa unui gospodar care le dădea de făcut anumite munci, dar pe care îi omenea cu vin, pâine sau mălai şi la sfârşitul clăcii se juca de bucurie (muzica era asigurată de un violonist sau acordeonist şi un dobaş, un toboşar) codare, ţoale- preşuri din cordele (fâşii din material textil folosit ca ,,bătătură” la confecţionarea codarelor) colbăi- înlăturarea prafului cu o aripă de gâscă, acesta fiind curată şi fină, se lua praful de pe locul ,,colbăit” colţuni- ciorapi culme- un suport din lemn de forma unei bare, pe care se puneau cârnaţii la uscat după afumare, carnea afumată fusceii- forme din lemn făcute după talpa piciorului pe care se calcă şi se schimbă poziţia firelor de bătătură vis a vis de cele de urzeală ghiciuşcă-bici pentru mânatul cailor godac- porc de vreo opt luni, dar care concura cu porcul de un an şi care se tăia de Crăciun încrestare- desenarea ouălor cu chişiţa năvădire- trecerea firelor de urzeală prin spată popuşoi- porumb sufit- tavan făcut din şipci de lemn şi acoperite cu lut

62

Încondeierea ouălor Lilioara Macovei Moldova este o zonă foarte cunoscută privind păstrarea unor vechi tradiții și obiceiuri, aduse până în zilele noastre, bineînțeles, cu multe îmbunătățiri.

Voi prezenta, așa cum îmi aduc aminte, ceea ce făcea mama mea înainte de Paște, când încondeia, adică încresta ouăle.

Mama mea, Maria Andruşcă, după căsătorie cu tatăl meu, Sergiu Grapan, devenită Grapan, ne povestea multe obiceiuri pe care le avea lumea din satul Caraiman (din județul Botoșani) și din împrejurimile lui, și pe care le-a păstrat cu sfințenie. Obiceiurile și tradițiile frumoase din timpul posturilor, anumitor sărbători religioase, a câşlegilor, hramurilor, etc., le voi descrie și eu exact cum mi s-au povestit, pe unele chiar le-am văzut și petrecut.

O bunică a mamei mele era de prin părțile Dumbrăvenilor de Suceava, bunica vitregă, adică a doua nevastă a bunicului dinspre mamă.

Din povestirile mamei mele, femeia aceasta venită de la depărtare, era de o mare bunătate și generozitate. Îi iubea pe cei șapte nepoți vitregi fără nicio şovăire. Le cumpăra dulciuri de care erau pe atunci, fără să știe bunicul care, părea mai rău și mereu mânios, dar el era preocupat de treburile bărbătești, apărea ca un haiduc cu părul lung, cojoc până la opinci, opinci din piele de porc, pantaloni de pănură și umbla tot timpul călare pe cal.

Bunica Mariţa nu stătea niciodată și nu era obosită nicicând.

Povestea frumos, cânta de jale, poate și pentru că de mică viața nu i-a fost ușoară și făcea plăcerile nepoților vitregi, poate singura ei mare bucurie.

Postul Mare, pentru bunica mamei era o strădanie frumoasă. Cea mai mare bucurie a nepoților, de fapt a nepoatelor, era încrestarea ouălor, încondeierea. Aproape de Paște, cu vreo săptămână, două cel mult, se făcea pregătirea. De aici, vă povestesc ceea ce mama mea punea în ordine pentru acest lucru, după cele învățate de la bunica ei, doar puțin mai diferit, și mă refer la culorile folosite pentru vospirea ouălor.

Tatăl meu construia chişiţa. Aceasta era un instrument cu care se încresta ouăle. Dintr-o foiţă foarte subțire de cupru sau aluminiu (subțierea se făcea prin bateri cu ciocanul până se obținea o foiţă fină) se făcea un cilindru de lungimea unei unghii și în interiorul lui se punea un fir de păr de porc sau cal.

Acest cilindru fin se lega de un suport de lemn lung cât o jumătate 63

de creion şi cam tot așa de gros. Tot ansamblul acesta se numea chişiţa și cu ea se desenau pe ou diferite motive, cu ceară curată, de albine.

Ouăle se spălau foarte bine și la sfârșit se ștergeau cu oțet pentru o ultimă degresare. Pentru că ouăle trebuiau mâncate, încrestarea lor se făcea cât mai aproape de Paște.

Se pregătea culoarea din coji de ceapă albă. Cojile erau adunate din iarnă și avut grijă să fie bine uscate. Acestea se fierbeau cu apă, iar la sfârșit se adauga puțină sare și oțet, ca să nu se şteargă culoarea de pe ouă. Încrestarea ouălor, adică desenarea, împodobirea se făcea cu chişiţa înmuiată în ceara topită. Ceara curată, de albine, se punea într-un vas de tablă mai groasă, de obicei asemănător unei căni cu gura mai largă. Acest vas se ținea pe plita încălzită sau pe cărbuni într-un spațiu deschis, de obicei afară, dacă era cald. Încrestarea ouălor era o muncă frumoasă și așteptată de copii.

Mama împărțea oul în patru, pe lung, apoi pe fiecare sfert desena cu ceară frunza de stejar (ca element de trăinicie a casei) crucea lui Iisus Hristos, calea omului și câte or mai fi fost. Alteori, oul era împărțit în două, pe lung apoi în două pe lat și se desena alte motive populare (cârlige cu puncte ca o învolburare de apă, frunze cu puncte în interior, fiecare având semnificațiile lui).

După ce s-au desenat cu ceară toate ouăle, s-au încrestat, se puneau în vopseaua pregătită și se lăsau acolo până se considera că sunt fierte.

După ce se scoteau din vopsea, se dădea ceara de pe ouă prin apropierea acestora de o sursă de căldură (o lumânare de obicei). Așa că, acolo unde a fost ceara, rămânea locul alb cum era oul înainte de vopsire și, în rest, era roșu, așa cum era vopseaua.

Ouăle se frecau cu o bucățică de slănină pentru a căpăta luciu și se așezau în captar, acoperindu-se cu un șervet nou.

La mine acasă se folosea numai culoarea roșie pentru vopsirea ouălor, pentru că așa era tradiția casei. Aveam ouă încrestate pe masă tot Paștele. Dacă veneau rudele în vizită, erau servite în primul rând cu câte un ou roșu încrestat, se ciocneau, zicând ,,Hristos a Înviat! " și i se răspundea ,,Adevărat a Înviat! " Oul se mânca, dar înainte se făcea cruce mulțumind lui Dumnezeu pentru că s-a ajuns în ziua Învierii Domnului Iisus Hristos.

Cojile de ouă rămase după folosirea conținutului, erau adunate și aveau un anumit drum. După a treia zi de Paște, o parte din cojile de ouă se duceau la o apă curgătoare, se aruncau și se spunea: 64

,,coji de ouă fierte umblați pe-ndelete până hăt departe până-n miez de noapte și în zori de zi la mine-ți veni ouă bune toate să vă pun la cloşte pui să iasă mulți pui de găinuţi" Se făcea cruce spunând ,,Amin".

O altă parte se arunca în ogradă să fie hrană ,,cotcodăcitoarelor", adică, găinilor, zicând: ,,mâncați coji de ouă că vă place vouă că-i trup de la voi bun și pentru noi să v-ajute vouă ca să faceți ouă puișori o mie și-o ogradă vie"

Menționez că ouăle pentru încrestat nu erau numai de găină, se foloseau și cele de rață și, mai puțin, de gâscă.

Astfel se încheie o mare sărbătoare, Învierea Domnului Iisus Hristos, oamenii fiind bucuroși de o nouă înnoire a unei părți din viață, spovediţi și împărtășiti, curaţi la suflet, cu gând bun, plecați mai departe pe drumul vieții.

Dicţionar de regionalisme: captar- vas asemănător unui coş de pâine făcut din fire subţiri de răchită fiartă sau din fire de papură pănură- ţesătură din lână bătută cu furculiţa folosită la confecţionarea pantalonilor sau a sumanelor bărbăteşti suman- o haină ,,trei sferturi” folosită pe timp de iarnă de către bărbaţi

65

Claca

Lilioara Macovei

În timpul Postului Naşterii Domnului Iisus Hristos (Postul Crăciunului) şi Postul Mare (Postul premergător Învierii Domnului Iisus Hristos), oamenii din sat se ocupau cu diverse activităţi de pe lângă gospodăria lor, ţinând seama de tot ce era creştinesc. Iată cu ce se ocupau: cu îngrijirea animalelor; animale, hrănit, adăpat ,,săcelat” (caii se ţeselau cu o perie specială), făcut ,,şişcă” (se tocau mărunt cocenii cu o maşinărie cam rudimentară) care, amestecată cu puţină tărâţe de grâu sau porumb, sfeclă dată prin răzătoare, sare şi un pic de apă, se dădeau oilor fătătoare şi vacilor gestante; cu torsul lânii de la oile lor sau cumpărată pentru a face lăicere sau covoare, cu torsul cânepii ajunsă caier bun pentru tors după ce suferea o întreagă tehnologie de la semănat până la fir. Cânepa se semăna des precum grâul, se tăia când ajungeau seminţele coapte şi frunzele se uscau, se făcea snopi legaţi cu rogoz, se ducea la ,,murat”(se punea în apă să se înmoaie tulpina lemnoasă şi să se poată extrage firul textil), apoi se ,,meliţa”, se ,,pieptăna” se făcea fuioare şi se torcea. După ,,pieptănare”, se spunea că rezulta fuiorul cu fir lung şi ,,câlţii” sau ,,bucii”care era tot restul ce rămânea după ce se făcea fuiorul. Aceşti ,,buci” se foloseau la tors, numai că ieşea un fir mai grosolan din care se făceau sacii. Din fuior se făcea firul foarte subţire folosit la pânza de casă din care se realizau rochii, cămăşi, şervete, feţe de masă, perdele; se mai ocupau cu ţesutul ţoalelor, lăicerelor, covoarelor, din lână sau cânepă; cu confecţionatul anumitor obiecte pentru casă: mături sau măturoaie, folosite la măturat prin casă sau prin ocoalele animalelor şi ogradă. Aceste măturoaie se făceau din crenguțe de cititei, aruşti care creşteau pe ,,Ţarnă”;- măşti pentru Anul Nou, căluţi din lemn tot pentru banda ,,Căluţul”, steaua pentru umblat cu ,,Steaua” de Crăciun, haina caprei pentru banda ,,Capra”, opinci din piele de porc sau viţel, obiele, ,,ghiciuşti” (bici pentru mânatul cailor), roţi de căruţă, capace pentru fântâni, ,,ţăgi din stuf” (ţevi cu fir care se fixau în suveică şi se făceau anumite ţesături.

Aceste activităţi, se făceau în ambele posturi, la fel şi claca.

Claca era o adunare de fete și băieți din sat pentru a presta anumite munci la persoana care făcea acest eveniment.

La Caraiman, mama mea Maria Grapan, și tatăl meu, Sergiu Grapan, povesteau foarte des cum mergeau ei la clacă şi cât de frumos se distrau, de fapt în post asta era singura veselie a tinerilor. Am completat unele dintre aceste frumoase activităţi 66

ale tinerilor de atunci cu ajutorul mătuşei mele Anica Stroescu, azi în vârstă de optzeci şi patru de ani, care mi-a spus multe din obiceiuri, şi veselia care era pe vremea aceea, deşi multe le lipseau. Sora mea, Marieta, ştia multe dintre aceste activităţi spuse de mama mea şi tatăl meu, păcat că am reținut numai o parte dintre ele, pentru că plecarea ei dincolo a fost prea devreme.

Iată, cum se făcea o clacă!

Gospodarul care organiza claca, invita anumite fete și anumiți băieți din sat, după criteriul hărniciei în primul rând, apoi al veseliei în al doilea pentru că, după terminarea clăcii toți participanții trebuiau să-și mai dorească să vină la el, şi atunci el avea grijă să fie toate bune şi atrăgătoare. Fetele trebuiau să știe a pune caierul pe furcă, pentru a toarce lână, cânepă, a face calepe (se folosea şi termenul de caleape) din fir tors, iar băieții le ajutau pe fete la ce le-o cere, apoi să întrețină focul în sobă să fie cald, de-asemenea să inițieze anumite jocuri distractive pentru ca munca să fie mai cu plăcere făcută.

Gazda avea grijă ca în timpul clăcii, care dura de cu seară (asta însemnând de pe la ora șapte-opt seara), până se terminau caierele de tors, calepele de făcut, și ce fusese programat a se face, cinstita adunare să fie servită cu câte un pahar, două, trei de băutură, de obicei de vin, și o gustare, care era pâine simplă sau mălai. Mălaiul era un fel de turtă din făină de porumb și puțină făină de grâu, în care se puneau bucăți de sfeclă albă (sfeclă de zahăr) şi se dădea la rola sobei sau la cuptor.

Dacă fetele terminau într-o oră sau două caierul primit spre tors, atunci gazda imediat îi dădea altul, nu le lăsa să se odihnească deloc şi atunci, prietenii fetelor aveau grijă să le ajute.

Veneau pe lângă fete şi râdeau, spuneau tot felul de glume, şi când ,,clăcarul” nu-i vedea, atunci smulgeau bucăţi din caiere şi le băgau în sân, dar bineînţeles că erau bucăţi mici. Fata înfoia caierul, să nu dea de bănuit gazdei, şi aşa terminau şi ele mai repede de tors. Cânepa sau lâna luată de flăcăi era aruncată în foc, strigând: ,,Nu te credi tu deştept Că nu ştii ce ţîn la chept Că de-ai şti a-i sta pi loc De-asta o arunc pi foc!” Şi toți râdeau de mureau, numai gazda nu ştia de ce este atâta veselie. Atâta vreme cât era bună dispoziţie în casa lui, îi plăcea.

67

La sfârșitul clăcii se verifica de toată adunarea ce s-a realizat, și dacă ,,clăcarul" era mulțumit, chema muzica, de obicei o vioară și o ,,dobă" (tobă) sau un acordeon și o ,,dobă" și se pornea ,,giocul"(jocul). Era, musai, nevoie de un gurist.

Cine conducea ,,giocul" striga: ,,Cine știe a giuca Să o-nvârtă pe mândra.

Pe mândra cu păr bălai Hai, Ioane și Mihai!"

,,Suntem gata de giucat Că de-aseara-am tot lucrat Haidi, tropa și iar trop Poati om ave noroc! " Se juca hora și când se înteţea ritmul, ajungându-se la sârbă, se striga: ,,Hai la sârbă Măriucî Nu mai sta așa naucî Cî mama ti vre di norî Bunî la sârbî șî horî Gospodinî șî frumoasî Și nie bunî nevastî. "

La ,,bătută" se dezlănțuiau băieții. Își căutau cele mai bune și pricepute fete la joc și strigau care mai de care: ,,N-o-nvarti pe lelea iuti C-o sî-țî iasî vorbi multi Șî n-ai bani ca sî plătești Gura lumii s-o oprești. "

,,Cântă cioarî șî tu om Până când aicea dorm Cî v-am dat bani din chimir Ș-aţi cântat numa di chin V-am dat bani din buzunar Ș-aţi cântat numa de-amar Ia, flori di la pălărie Să cântați di vesalie” 68

Se trecea iară la horă, ca să se mai tragă sufletul, căci ,,bătuta" era joc de rezistență, acuma nu se pune problema că toți erau puternici și plini de forță, dar când un joc ținea jumătate de oră, trebuia temperată acțiunea.

La asemenea joc precum hora, era un ,,prim giucător", care o conducea, strigând : ,,Hai cu giocul dupa mini Ci eu știu a-l duci ghini Ci ni-o dat tata-ndrumare Si v-a port la giocul mare Și mama m-o discântat Ca sî n-am părechi-n sa!. "

Altul din horă striga :

,,Ia mai du-ti dintri noi Ci stai ca un măturoi Noi vrem numa giucauşu' Sî rupî cioara arcuşu ' Doba flenduri sî ţ-o faci Sî mergem la alti clăci Cî aici am fost distui Şi nu pre plecăm sătui Şî di săti suntem morțî Ia, hai sî mergem cu tăți. "

Gazda nu se lăsa nici ea, adică gospodarul și spunea și el: ,,Găinoaica ce mai grasî V-aș ci pus-o eu pi masî Şî cucosu'ceala mare Da 'sîntem în Postul Mare (când claca era în Postul Mare) Ș-apoi drept ca eu sî ciu Ați băut cam mult rachiu Șî di vin ci sî mai zîc Nu pre mai am la zămnic”.

Băieții și fetele ieșeau din casă prefăcându-se supărați, dar se întorceau, se îmbrățișau și își mulțumeau pentru ceea ce au făcut, îndemnați de gazdă să mai vină și altădată la el la clacă.

69

Dicționar de regionalisme: a săcela- a țesăla animalul cu o perie specială a ci - a fi cioară - aici, cu sensul de țigan flenduri - a fi făcut terci șervet - prosop şişcă- cocenii de porumb se dădeau la o morişcă pentru a fi mărunţite, apoi ceea ce rezulta se amesteca cu tărâţe de grâu, sfeclă mărunţită, apă şi sare şi se dădea tainul animalelor, cu prioritate celor gestante zămnic- beci a meliţa- a bate cânepa într-o meliţă pentru a înlătura partea lemnosă şi a rămâne partea textilă

S-au pus stativele

Lilioara Macovei Când aud persoane care povestesc despre țesut, gândul mă duce la copilărie, când mama mea dragă și pricepută la multe lucruri, punea ,,stativele” în camera din mijloc pentru asemenea lucru. Eu am prins perioada când se țeseau covoare, lăicere, țoale, ceva mai ,,noi”, adică folosirea firelor de bumbac sau a altor materiale, nu numai din lână, cânepă, cum se foloseau atunci. În familia mamei mele era un lucru obișnuit ca în Postul Mare, mai ales, să se țese. Erau patru fete în casă și fiecare avea nevoie de zestre pentru când s-o mărita. În lada de zestre a fetei trebuia să fie un covor sau două, depinde de posibilitatea casei, țoale de pus pe jos, lăicerele de lână, păritarii, șervete țesute cu modele sau simple și apoi împodobite cu acele frumoase cusături colorate sau numai cu negru și uneori cu roșu, pânze pentru saci.

Zestrea era completă dacă fata de măritat avea neapărat câteva perne umplute cu pene de gâscă sau de găină, dar penițe, apoi o plapumă sau două din lână de oaie, lână bine spălată și scărmănată, perdele, care se făceau precum șervețelele, doar că mai lungi, o traistă, două, pânză pentru saci și poate or mai fi fost, dar de astea îmi spuneau mama și tata.

Această ,,bogăție” era pregătită pentru fete în ordinea vârstei, așa că, dacă aveai norocul să fii cea mică și erai cumva cerută 70

de nevastă, provocai deja o dilemă în familie.

Mama fetei sau fetelor pregăteau împreună tot ceea ce trebuia pentru țesut. Se selecta lâna pentru ,,bătătură”(la covoare și urzeli, și bătătura erau din lână), urzeala care era din fir de cânepă (depinde ce țesătură urma să se facă), fir de bumbac sau alt fel de fir.

Lâna era de oaie ,,țurcană” adică lână de culoare gri, puțin mai aspră la pipăit. În zona mea, această rasă de oi se creștea pentru că era mai rezistentă la condițiile de climă, nu era pretențioasă la hrană, era prolifică și dădea o cantitate mare de lână pe cap de animal.

Lâna se spăla foarte bine pentru a înlătura usucul de pe ea, se usca, se scărmăna manual, se dădea prin fuşalăi pentru a fi ales firul lung de celelalte scurte, se torcea mai gros sau mai subțire, depinde ce țesătură urma să se facă. După torsul lânii, "firul” se lua de pe fus și se făcea calepe pentru a putea fi vopsite mai uniform. Calepele se făceau pe vârtelniţă sau pe gard. Odată făcute calepele se puteau vopsi în culori din plante pentru a fi rezistente în timp, dar și pentru că nici nu se găseau vopsele chimice la timpul la care eu fac referire (acum aproximativ o sută de ani).

Calepele, odată vopsite, se transformau în gheme care vor fi ,,bătătura" țesăturilor sau vor fi folosite la diferite împletituri cu ,,cârligul" sau andrele.

Odată instalate ,,stativele" se trecea la ,, urzeala" adică trecerea firelor de urzeala prin spată. Se stabilea dacă țesătura se va face în ,,două ițe" sau în ,,patru ițe ", adică dacă acea ,,călcatură" era făcută pe doi sau patru fuscei (depinde ce model se făcea).

Astfel, se țeseau țoale din cordele în ,,două ițe", laicere, păritari, covoare (covoare cu bătătură numai din lână, bătută cu furculița sau alese și bătute cu spata).

De asemenea, se țesea pânză de casă pentru cămăși și bluze, chiar rochii (urzeala și bătătura erau din cânepă toarsă foarte fin sau bumbac, dar mai mult spre vremurile noastre), apoi șervete, tot din cânepă sau bumbac, cu model sau simple pe care se vor coase diverse modele cu fir colorat.

Pe lângă țesut, se făceau diverse lucruri din fir de lână sau cânepă cu ,,cârligul",care se puneau pe băncuțele din casă sau pe scăunelele cu trei picioare pe care se stătea la masă. Șervetele se țeseau simple sau cu modele simple ori cu modele mai complicate și mai colorate. Când pânză de casă ajunsese să fie mai fină, șervetele se împodobeau foarte frumos prin cusături pe fir sau ,,în cruciulițe".

71

Șervetele făceau parte din zestrea fetei de măritat, dar și în casa gospodinei, la atâtea întrebuințări. Un loc de cinste pentru șervet era la icoană. Aici se punea cel mai lung și frumos șervet, înnoit la fiecare început de post, dacă se putea și chiar se putea.

Apoi, se ţesea şervet lung pentru naşii de cununie, care trebuia să fie împodobit cum nu se ştie alt model, adică cel mai frumos prosop văzut până atunci. Prin asta se aprecia respectul naşului spiritual.

Când se strângeau ,,stativele" era mare bucurie pentru că se măsura fiecare val de țesătură realizat și această măsurare se făcea cu ,,cotul". Țesăturile erau așezate, fiecare, la categoria sa, cu gândul curat că se va înălța clidul și va ajunge până la pod. În acest caz se considera că era ceva zestre și puteau veni pețitori, fără grijă.

Dicţionar de regionalisme: a peni- acţiunea de desprindere a firelor de pe tija penei, altfel perna era mai moale ( tija era mai rigidă) cârlig- un croşet mai mare şi mai gros clid-mai multe ţesături puse una peste alta până ajungeau la pod cot- distanța de la cot la încheietura mâinii drepte, trecând peste vârful degetului mijlociu.; veche unitate de măsură a lungimii egală cu 0,637 m (în Moldova ( dex ) fuşalău- pieptene cu dinţi din cuie pe un suport de lemn, cu care se pieptăna lâna pentru a separa firul lung de celelalte fire scurte spată- un dispozitiv de aproximativ 70-100 cm lungime, confecționat din fire de papură sau stuf fixate la capete printr-o înfăşurare cu fir de cânepă. Printre aceste lamele se treceau firele de urzeală la țesături stative- război de ţesut usuc- grăsimea de pe lână vârtelniţă- un suport din lemn de formă pătrată, unde pe fiecare colţ erau patru cilindri de lemn cu un diametru de circa 3-4 cm şi pe după care se dădea firul de lână

72

Două şervete (prosoape) ţesute la ,,stative”.

Acestea sunt cu modele din ţesătură cu fir colorat.

Prosoape ţesute la ,,stative” şi apoi făcută cusătura cu fire colorate. Aceste prosoape lungi se puneau de obicei la icoană şi la gâtul naşului mare, când căsătorea o pereche de tineri.

Modelul folosit cel mai des, în Moldova de nord est, era trandafirul roşu sau portocaliu.

73

Acest şerveţel era făcut din pânză de casă şi apoi împodobit cu ,,cusătură pe fir”. Alte cusături erau făcute ,,în cruciuliţe”. Şervet pus pe oglindă atunci când în casă era o persoană decedată. Obiceiul era ca toate oglinzile din casă, atunci când murea cineva, să fie acoperite cu prosoape noi. Obiceiul se păstrează şi azi.

,,Rotund” lucrat cu fir de lână colorată cu ,,cârligul” (Maria Grapan din Caraiman).

Firul folosit era din lână vopsit în culori naturale din plante sau din fire de bumbac.

74

Daruri de la străbunica Consemnare de Lilioara Macovei În ziua de azi, când lumea aleargă după facilităţi, din toate punctele de vedere, considerând că aşa viaţa le este mai uşoară, sunt tineri care păstrează şi iubesc tradiţia noastră românească, pentru a arăta copiilor lor cum trăiau străbunicii şi acest popor frumos din care facem parte. Lucrurile găsite în lada de zestre a bunicii sau străbunicii sunt puse la loc de cinste şi nimeni nu are voie să se atingă de ele. Sunt ştergare, cuverturi, lăicere, costume populare cusute manual, opinci, vreun castron din lut, vreun ulcior sau oală de găluşte, linguri de lemn, scăunele cu trei picioare, mese din lemn încheiate fără cuie, toate sunt considerate avuţii ale familiei, ale locului unde au fost găsite şi păstrate, ale acestui pământ românesc.

Aşa am descoperit la Raluca din Iaşi (director general al unei companii) dragostea pentru tradiţie şi a ceea ce înseamnă, de fapt, amprenta românului pe pământul neamului nostru. Într-o casă mare şi frumoasă, am găsit castroane de lut, opere ale unor olari din Maramureş, linguri de lemn cu cozi sculptate tot de pe acolo, feţe de masă din pânză de casă confecţionate de gospodinele din Bucovina, frumos împodobite cu cusături colorate şi ,,broderia cu fire tăiate”, şerveţele de masă cu aceleaşi modele ca faţa de masă, farfurii întinse ca nişte platouri din lut ars şi ornate simplu şi în culori sobre.

Cele mai de preţ daruri pe care le păstrează sunt două ştergare primite de la bunica ei dinspre mamă (mamaia Elena), care le avea de la mama ei Maria Dragoş din Iacobenii de Vlădeni, Iaşi.

Străbunicii Ralucăi, Maria şi Gheorghe, locuiau într-un sat departe de Iaşi, dar drumul lung nu a împiedicat-o nicuodată, şi apoi, altul plin de noroi, de la tren la casa lor, pentru că acolo era o mare bucurie când se adunau nepoţii şi strănepoţii. Străbunica ţesea mereu şi avea în ,,şală” valuri de tot felul de cuverturi, lăicere, ştergare, etc. Ştergarele pe care le mai are Raluca sunt făcute la ,,stative”, cu model din ţesut şi probail că au în jur de cincizeci de ani. Urzeala este din cânepă toarsă fin, iar ,,bătătura” era tot din cânepă, dar colorată. Culoarea verde a ,,bătăturii” de pe aceaste ştergare se pare a fi realizată din coji de nucă verde, la care s-a mai adăugat ceva care să ducă nuanţa spre un 75

smarald frumos sau poate fi şi cu prafuri chimice. Ştergarele se făceau în val întreg, porţionat din ţesut cât este un ştergar cu tot cu model sau se ţeseau individual, lucru mai migălos şi cu acelaşi efect. Se lăsau franjuri, care se leagu după anumite forme, simple sau mai complicate. Acestea au două rânduri de modele la fiecare capăt, cu distanţă de câmp între ele. Am remarcat o faţă de masă cu patru şerveţele pe care o are de la o pricepută gospodină din Gura Humorului. Pe pânză de casă este cusut model floral cu fir colorat şi o broderie cu ,,fir tăiat”, foarte migălos de făcut ( spun pentru că eu însămi am lucrat aşa ceva). Împodobirea unei mese pentru musafiri consta dintr-o faţă de masă frumos lucrată şi patru sau şase, ori opt şerveţele cu acelaşi model şi broderie.

Cu permisiunea Ralucăi, am imortalizat ştergarele ei, pe care străbunica ei le-a ţinut în mână (Dumnezeu să o odihnească în pace!), faţa de masă cu şerveţelele din set şi farfuriile de lut.

Am găsit acelaşi glas al frumosului adunat din trei zone diferite.

Dicţionar de regionalisme:

stative- războiul de ţesut orizontal şală- sala dintre două camere

Ştergarele din pânză de casă cu model din ţesătură.

(Alături sunt farfuriile din lut din Maramureş aşezate pe o faţă de masă din zona Sucevei-Gura Humorului).

76

Şirurile colorate care se fac la fiecare capăt de ştergar. Acestea sunt verzi, dar în această parte din Moldova se fac şi cu roşu mai închis, albastru sau maro.

Aceste cusături erau folosite şi sunt pentru înfrumuseţarea meselor de sărbătoare, pentru a fi date daruri naşilor de cununie, pentru împodobirea bisericilor când se făceau pomeniri ale decedaţilor, etc. Se întâlnesc în toate părţile Moldovei, dar şi în Republica Moldova(vezi Ludmila Creciun)

77

Pasiunea pentru tradiţie Maria-Daniela Ivănuşcă sat Iurești, comuna Todireni, județul Botoșani Pasiunea și dragul pentru textile, dat în special pentru meșteșugul în sine, au venit încă din copilărie, din perioada în care femeile încă mai lucrau. Mereu eram uimită de multitudinea de fire. Aşa că, întorcându-mă la origini, într-o mică locație fără prea multe detalii arhitectonice, cu doar câteva instrumente rudimentare, am început să dau viață acestor covoare, care constituie biletul meu de intrare la mai toate târgurile.

Epoca modernă promovează foarte mult fibrele sintetice, de aceea puţine sunt ţesăturile de unde te poţi inspira. Ce are România special în privința ţesăturilor? Toate aceste piese, sunt pentru decorarea interiorului locuinței produse în industria casnică, realizate de creatorii din sat, cu gândul la frumos.

Atât tehnica, cât și utilajele sunt cât se poate de simple. Războaie verticale şi orizontale cu toate accesoriile necesare, nemecanizate, bineînțeles. Războiul vertical are în componența lui două picioare verticale, perpendiculare pe pământ, care au aceeași dimensiune, două bare verticale numite chingi, o altă bară rotundă numită sul și o altă bucată de scândură egală ca și dimensiune cu chingile , numită spetează.

Montarea acestor piese se numeşte ,,împănatul războiului.”

După montarea pieselor se poate începe, propriu zis, confecționarea produsului.

Ca materie primă, folosim bumbac și lână (încercăm să o lăsăm în culori naturale), deci fibră naturală.

Confecționarea covorului începe cu urzitul, adică luăm firul de bumbac, îl legăm de sul (care este asezat paralel și foarte aproape de chinga de jos), îl trecem pe dupa chinga de sus, îl coborâm și îl trecem prin fața chingi de jos, apoi îl înfăşuram pe sul. Repetăm această mișcare de câte ori este nevoie pentru a obține numărul de fire dorite.

Apoi se face crucea, adică, se separă firele: unul în față, unul în spate, fiind delimitate cu ajutorul spetezei.

După urzit, începem bătutul lânei, adică se trece firul de lână printre firele de bumbac. Într-un sens se iau firele din spate, iar în celălalt sens cele din față. Se repetă această mișcare de câte ori este nevoie pentru a obține înălțimea de țesătură dorită.

78

79

În ceea ce priveşte ,,motivele”, la fel ca și celelalte piese din întreaga artă populară, produsele pe care le realizez au o multitudine de motive decorative, începând de la cele mai simple în ,,scaune", ,,vrâste", mergând spre cele mai complexe : geometrice (zig-zag, romb, pătrat, linie frântă), motive vegetale (arborele vieții), motive aviomorfe (păsări), motive antropomorfe (copii prinși în horă). Toată această lume pe care o realizăm și o expunem pe țesături, toate aceste motive nu sunt ale mele, sunt ale tuturor.

Ca meșteri intervenim cu talentul și imaginația noastră pentru a pune în valoare toată această multitudine de motive decorative și elemente care formează diferite compoziții folosind, bineînțeles, și o cromatică armonioasă și echilibrată.

Fiind piese folosite pentru decorarea interiorului, se înţelege că pot avea diferiți utilități. Pot fi așezate pe perete (păretarul, scoarța), pe laiță, adică pat (lăicerul), pe jos (covoarele, preșurile din lână sau cordele).

Brâiele și trăistuţele fac parte din altă categorie, dar țesătura și tehnica de lucru este aceeași.

Toate aceste lucruri vorbesc despre noi şi despre dorința de a împlini un vis, acela de a promova zona în care ne-am născut și ne-am format fiecare. Toate aceste lucruri şi-au pus amprenta asupra felului de a fi. Ştergarele, lăicerele, scoarţele bunicii, m-au făcut să iubesc frumosul în simplitatea și, totodată, în măreția lui. Acesta este motivul pentru care astăzi lupt, pentru că nu aș vrea ca munca celor dinaintea noastră să fi fost în van. Ar fi păcat, pentru că mulți dintre noi încă nu conștientizează ce bogăție spirituală deținem.

80

81

Tradiții și spiritualitate- județul Gorj Obiceiuri din satul gorjean Piscoiu profesor Gheorghe Sinescu Lena lu’ Vasâle Lena lu’ Vasâle din capul satului, Tocmai la vale spre Păpeşti, deputat Ales la Sfatul Popular (trebuia şi femei) Să fi fost aşa prin ’68 sau înainte, Poate că vă amintiţi cumva şi voi, Da la precizie cu bobii, vizionară Fiind, ghicea trecutul şi prezentul, Ce-a fost cândva şi ce-o să mai fie.

Dacă ieşeau bobii cu soţ, era rău.

Pentru bine, trebuia să iese trei Mese cu bobi fără soţ (treimea).

Descânta de deochiat, de bubă (Bubă neagră, bubă albă, şerănie, Vişinie, bubă cu dălac, bubă oiască, Văcească, bubă de 99 de feluri), De junghi, măritat, dragoste, gâlci, De făcături, deochiat şi de te miri ce.

Era căutată pe la poartă de muieri, De fete tinere, nemăritate, şi de cele Cărora le trecuse vremea ca la lubeniţă După Stămărie, de oameni în toată Firea care-şi căutau norocul, care O rugau să-i dezlege ea de farmece, Să mai poată şi ei merge pe la vr’una Care avea omu’ plecat pe şantier şi Care îi chema să-i taie şi neşte lemne.

De primea bani, bucate, fiecare ce avea, (Ea nu prea pretindea, dar dacă omul da!)

Chiar cu o zi înainte, se primenea Cu haine curate, o ţâră se odinea, Apoi îşi începea munca cu seriozitate.

Avea la-ndemână busuioc, tămâie, 82

O cană cu apă şi cărbuni pe care-i Luase din vatră, unde arsese un prun, Descânta de trei ori, cifra armoniei Perfecte, căsca, îl trăgea pe bolnav Pe la tâmple şi sufla peste frunte: „Vântu’ ocoli pământul şi deochiul Pierii de la Genică din cap şi rămase Curat, luminat, ca maica Precista şi L-a lăsat”, precizând că se deoache Repede oamenii cu ochii verzi, negri, Albaştri, cei cu sprâncenele îmbinate.

Fiind cam obosită, poate şi bătrâneţea, Poate şedinţele la Sfat, taina cu miliţianul Din sat, unu’ cu nume de vizitiu, Birjaru, Care o cam vizita când iarna era frig, o Făcea pe Lena să-ncurce descântecul de deochiat Cu ăl de junghi, dar muierile observau, Interveneau cu diplomaţie, să n-o supere: (Îi ştiau textele, de câte ori au fost la ea) Şi o rugau să le zică pe amândouă: „-Ţaţă Lenă, zâ-le, fă gagă, pe-amândouă, Unu’ după altu’ şi corpu’ îşi ia pe care-i Trebuie, că poa’să aleagă pe care-l vrea”. „-Că bine zâsăşi, fatălică, că leac au Amândouă, că mai îmi zâsă şi ieri una”. Şi aşa le-mpăca Lena pe toate, dând Leac de la ea şi de la Dumnezeu, iar Omul rămânea curat, luminat ca Maica Precista şi l-a lăsat sănătos tun dacă Nu cumva s-o fi îmbolnăvit iar.

Muroiul Se credea, nici noi nu mai ştim când, Poate-şi aduce cineva aminte, că-n Piscoi Dacă mortul nu era păzit cu străşnicie, Acesta se făcea „muroi” sau strigoi. În sat, un localnic a avut doi copii gemeni Care au murit, i-a îngropat (povesteşte Radu Ioana), apoi s-au îmbolnăvit şi ceilalţi copii Pentru că gemenii se făcuseră „muroi”.

83

S-a dus omul noaptea în cimitir (nu-i era frică?), I-a dezgropat şi a văzut că nu putreziseră, Aveau unghiile mâinilor şi picioarelor lungi, Iar pe gură şi urechi le curgea numai sânge.

Le-a scos inima, a ars-o, iar din scrumul rămas Şi pus în apă le-a dat copiilor bolnavi Să bea, şi aceştia s-au făcut repede bine.

O metodă de a descoperi muroii are Şi Ciovica (o verificase ea mai demult).

Ea ducea un cal la mormânt şi cumva dacă Animalul necheza, mortul era sigur strigoi.

Prin 1900 şi ceva, Pătru Preotesei, un om Rău, mort de bătrâneţe, se făcuse strigoi Şi l-a îmbolnăvit şi pe fiul său Niţă Tot din neamul Popeştilor, că erau mulţi.

Au venit cu un cal la mormânt cândva Pe înserate, animalul s-a ridicat în două Picioare şi a nechezat de a sculat toţi morţii.

Ei au arătat spre Pătru al bătrân (Era pe-o Dungă, roşu la faţă şi plin de sânge şi l-au Predat spre dezgropare, nu mai ştiu ei cui, Niţă a băut apă cu scrum din inima tatălui Şi s-a făcut bine cum spuneau de-ai lui Şi poate mai trăieşte şi azi dacă n-o fi murit.

Femeile, mai mult ale bătrâne, discutau pe La poartă sau când se brodea să se-ntâlnească, Pe şuşea la vale, la deal sau pe la tămâiat, că Strigoii se fac din copiii nebotezaţi, copiii Născuţi din părinţi ucigaşi, din cei care fac Farmece şi ies noaptea din mormânt, merg Pe la case ca să strice căsătoriile, să omoare Oameni, să ia mana de la vaci şi câte şi mai câte.

Pentru a scăpa de ei, li se înfigea un fier ascuţit În inimă, după ce aceştia muriseră, inima li se Ardea şi cenuşa trebuia aruncată pe o apă. În sat, cei tineri cred că toate sunt poveşti, Dar cele care dau în bobi, cărţi, care descântă Cred că sufletul strigoiului ar fi în strigă, Un fluture care vine seara şi se pune pe sticla Lămpii sau pe bec şi oamenii îl omoară.

84

Răscrucitul vacilor Răscrucitul vacilor „Se face pentru a se înmulţi Laptele vacii, pentru a nu i se lua mana şi pentru Că aşa s-a tot pomenit din moşi-strămoşi”, Povestea serioasă Lina (în catalog se scria Maria Stăiculescu), Care se cam văita de oase la cei Şaptezeci de ani pe muche (Aşa spune ea).

Auditoriul, femei de prin vecini, Leana Sabinii, Domnica lu’ Dodoacă, care descânta la toată Mahalaua, ba şi puţin mai încolo, Ioana lu’ Răvigan di la vale, copiii lu’ Doade (şi ei curioşi) Şi vreo doi bunici, ai lu’ Babarez şi Guşe care (Nu prea mai auzeau ei tocmai bine).

Toţi aveau chef de taină şi să afle noutăţi Pentru acasă şi, continua Lina, vorbind cu grijă, Potrivindu-şi vocea: „Când o vacă fată pentru Prima dată, gagă, ea este păzâtă de o femeie Pentru a nu-i mânca viţelul sau câinii curăţaua”.

Auditoriul era din ce în ce mai atent, Cu ochii pe Lina, care reia povestirea: „Femeia face un cerc din crengi de alun, Jugastru, măr dulce, lăstar de vie, Barba caprii, păr, prun şi corn.

De gâtul viţălului se agaţă nouă covrigi Din făină legaţi cu nouă feluri de fire, Covrigii mici băgându-se într-ăl mare”.

Copiii vedeau covrigii şi se gândeau Cum pot şi ei să aibă câţiva, că nu mai Ajunseseră la bâlci, să-şi cumpere o legătură.

Lina continua vorbirea mai ca un actor Pe scenă, cu patos: „Şi cum vă spusăi, Vaca se mulge prin acest covrig Şi musai prin cercul de roade.

De cornul vacii se mai atârnă un covrig, Care va fi îngropat apoi, pe locul unde a Fătat vaca, dacă se poate, acolo, în grajd.

Covrigul prin care se mulge vaca este Apoi aruncat drept într-o fântână.

Sunt aduşi şi doi copii cu părinţi care, În momentul când „vrăjitoarea” mulge vaca, 85

Ei zâc, de trei ori la rând, „Cucu!” şi „Răscucu!”

Laptele muls, curasta, se fierbe şi nu Trebuie să sufli că fuge toată mana”.

Copilaşii prezenţi se şi văd zicând uşor Formulele magice ca să poată primi O strachină de curastră de care n-au mâncat de mult.

Una dintre ascultătoare, Domnica lu’ Dodoacă, Mai îndrăzneaţă, întreabă ca să ştie Când fată vaca ei: „La cine să viu, fatălică, Că vreau ca Joiana să aivă laptele tot, Fincă am multe guri acasă de hărănit?”

De deochiat Când cineva era, la noi, bolnav de deochiat, Doctorii satului erau femeile Ioana Andrei, Maria Miculete, Veta Rădulescu şi Păunescu, Care avea fiecare varianta ei. Ioana Andrei Vindeca pe cel bolnav, cu descântecul numai De ea ştiut în sat, la deal şi la vale: „Fugi deochi din creierii capului, Din faţa obrazului, din zgârcitul Nasului, din gogoşile ochilor, din Piele, de su’ piele, din inimă, de Su’ inimă, din nouăzeci şi nouă De uşurele, că eu oi pune sânge În sânge şi os în os, să rămâie Pruncu’ mai sânătos de cum a fost!

De o fi deocheat de femeie, să-i pleznească Ţâţăle, să-i pice cosâţăle!

De o fi izbituri de la Dumnezeu, Să să ducă une popa nu citeşte, Une fată mare coadă nu-mpleteşte, Une cocoşii nu cântă, une câinii nu latră!

Acolo să locuiască, acolo să vieţuiască, Din trupul pruncului să pornească!

Sfântă apă curgătoare, cum speli toate locurile Şi toate văile şi le curăţăşti, le înverzeşti Şi le înfrumuşeţăzi, aşa să speli pruncul, Să-l însănătoşeşti, leac să-i dea Dumnezău Şi de la Sfântul Cristos, de la Maica Precista Să-i fie sănătatea cu folos!

86

Descântec de bubă Liuţă, având el o bubă la piciorul drept, Vine acasă la Ioana, o roagă să-i descânte Cu iazmă, busuioc şi cărbuni din cuptor (Ea da cu bobii, descânta, lega, dezlega).

Omul se culcă pe pat, cu faţa în sus (Femeia era regizorul şi Liuţă actorul), Şi se-nchină de trei ori cu sare, iar Ioana, lângă Liuţă, începe să spună, Mişcându-şi degetele mari pe fruntea lui: „Bubă neagră, bubă albă, bubă şerărie, Bubă vişinie, bubă cu dălac, bubă cu Izdat, bubă văcească, bubă oiască, Bubă porcească, bubă câinească, Bubă mâţoasă, bubă iepurească, Bubă de nouăzeci şi nouă de feluri, Nu săgeta, nu cuţita inima lu’Liuţă, Că cu sare te-oi săra şi cu gura te-oi Sufla şi-n mare te-oi arunca!

(Din când în când Ioana căsca şi Acesta era semnul că descântecul Avea leac pentru vindecarea rănii).

Să te duci la fetele împăratului, Că acolo te aşteaptă cu mese puse, Cu făclii de cear-aprinse!

Acolo ai unde te aciuia, unde adăsta, Să laşi pe Liuţă curat, luminat, Ca argintu stricurat, ca Maica Precista şi l-a lăsat vindecat!

Nefiind doctori odată, omul apela şi Credea în descântecele babelor din sat.

Tina descântă de junghi Când te ţine un junghi, în orice timp, Tina ia Fuior de la Bobotează, cu o mână îl sloboade, Cu alta-l răsuceşte, ţinând amândouă mâinile La spate, apoi, aţa o face cât este corpul omului, O îndoaie, din ea face un cerc şi-l pune-n podul 87

Palmei, iar în mijlocul cercului, pune sare pe care Bolnavul o linge de trei ori, apoi, aţa se întoarce, Se bagă după gât şi pe sub braţ, se ţine acolo până Se-alină durerea, fiind aruncată de cornul vitelor.

Tina îşi face cruce şi începe-a descânta cu har: „Plecară doi oameni mari cu două sape-n Spinare, să sape ogorul de cânepă din crivină. Îl săpară, îl fârşiră, să se fârşească junghiu’ Di la Gheorghe (acesta era bărbatul ei)! Îl tocară, îl fârşiră, să se fârşească junghiul De la Gheorghe! Sămănară cânepa, o copăiră, O fârşiră, să se fârşească junghiu’ di la Gheorghe! Crescu cânepa mare, s-aleasă a de Vară de a de toamnă. Să se aleagă junghiu’ di La Gheorghe di su’ coastă!

O culeasără, o fârşiră, să se fârşească junghiu’ Di la Gheorghe! O băgară în baltă, o topiră, Să se topească junghiu’ di la Gheorghe!

O bătură, o meliţară, o toarsără, o făcură jirebii, O fârşiră, să se fârşească junghiul di la Gheorghe!

Pusără pânza, o ţăsură, o fârşiră, să se fârşească Junghiul di la Gheorghe! O spălară, o nălbiră, O fârşiră, să se fârşească junghiul di la Gheorghe!

O croiră, o făcură cămăşi, le purtară, le murdăriră, Le spălară, să se spele junghiul lu’ Gheorghe din Coastă! Le purtară, le rupseră, le terminară, să se Termene junghiul de la Gheorghe din coastă!

Amin, Amin! Descântecul din limba mea, de la Dumnezeu, de la Maica Precista şi de la sfânta zi De azi. Io, Tina, sunt descântătoare, Maica Precista Să fie lecuitoare, leac să aibă Gheorghe din limba Mea, de la Dumnezeu, de la Maica Precista şi de La Sfânta zi de astăzi!”

Nu ştim dacă junghiul descântat de Tina nu mai Durea, dar casa descântătoarei era plină, zi şi noapte, Chiar se planificau femeile, din timp, când mergeau Sau veneau de la tămâiat dimineaţa, pe nemâncat.

88

Joia Mare

În ultima săptămână până-n Paşti, Când este Joia Mare, la biserică-n sat Se săvârşeşte Denia celor 12 Evanghelii.

Când eram noi copii, poate şi acum, Mergeam pe matcă şi pe deal în Sora Eu, Miai şi Petrică ai lu’ Pătru Chişamera, Miţa şi Mitru lu’ Costea, Genic-al Tinii, S-aducem în braţe boji uscaţi, surcele De alun şi le puneam în bătătură, lângă Şoprul acoperit cu şiţă de gârniţă.

Miercuri seara, mama şi noi făceam Focul în curte, puneam o masă rotundă, Cu trei picioare, şi scaune pe lângă ea.

Pe masă, puneam străchini cu mâncare, Linguri şi un ulcior cu apă, ca să vină Morţii casei să mănânce şi să bea apă.

Focuri se făceau în tot satul şi se vedea Bâlbăra dacă te brodeai să treci pe şuşea. „-Vin şi fraţii mei, Vasâlică, Ion şi Ioana, Bunicii Mărin şi Măria?”o-ntrebam eu pe Mama, „-Vine şi Nicoliţa, mama Monicăi?” „-Nu vine, mamă, la noi, merge-n curte la Belgun, omul Monicăi (Şi ei făceau focul), La ei, la vale, că dinvale de noi s-a huluit Casa că era făcută din lemne şi acoperiş De paie de la maşina de treierat grâul”.

Mă gândii că dacă Vasâlică era bolnav Şi nu face focul, să mai aduc eu un scaun, Să vină la noi, că e mâncare destulă şi Se pot înghesui amândoi pe un scaun. „Bine te gândişi, mamă, că la ei n-au Unde să tragă şi la noi e bătătura mare”.

89

Strigătura Nicolae mergea la horă în opinci şi jucând striga: „Nu te uita la opinci / Că te fac să le mănânci!”, Iar celor care nu jucau bine şi care stricau hora: „Sus, sus, picioare moi / Că dă dracul peste voi!”

Ilie Cocoşel, roşu şi mereu bine dispus striga: „Joacă surda şi cu mutul / De se dărâmă pământul”.

Cei vizaţi nu se lăsau şi răspundeau repede înapoi: „Nu te uita că joc rău / C-aşa joacă neamul meu / Că de-ar fi ştiut mai bine / M-ar fi-nvăţat şi pe mine”.

Nicolae al lu’ Mielu ştia bine fetele leneşe: „Azi la joc, mâine la joc / Mălaiul de joi în foc”.

Ironic, flăcăii din joc introduc în discuţie şi pisica: „Bătui mâţa cu vătraiul / De ce nu-mi scoase mălaiul / O bătui de-o omorâi / De ce nu-mi fierse făsui. / O bătui şi peste coadă / De ce nu-mi prăji şi varză”.

Mama Gela din Voivoda îşi cheamă fiica la muncă: „ - Hai, copilă, la ogor! /- Ba, mamă, ochii mă dor / - Hai, copilă, la jucat !/ - Stai, mamă, c-acuş mă gat!”

Fetelor necinstite (tinerii le ştiu prea bine) li se striga: „Nu mă bate, maică, bate / C-am şezut mai mult Pe spate!/ De-auzeai cum se ruga / Ai fi stat şi Dumneata / Şi mie chiar îmi plăcea”.

Costică Olaru di la deal are tot timpul vorba lui: „ Mândro, de urâtul tău / Nu mai plouă Dumnezeu / Când dă câte-o picătură / Vine vântul şi mi-o fură”.

Ilie al lu’Gică nu le scapă nici el de a le ironiza: „Măriţă, de dragul tău, / M-aş băga la tatăl tău / Ziua să spăl vasele / Noaptea să-ţi moi oasele”.

La nuntă, Ion Vuvaru când se joacă cămaşa soacrei: „Soacră, soacră, nu juca / Că cămaşa nu-i a ta!/ I-a unuia di colea / Azi ţi-o dă, mâine ţi-o ia / Şi rămâi cu treanţa ta / Care-a fătat mâţa-n ea” La jocul „Brâul” Titică, vesel strigă aluziv: „Tot pe loc, pe loc / Să răsară busuioc / Busuioc Cu frunza grasă / Să-l dau la mândra frumoasă”.

Costel al Tinii vede fete care joacă „pe-un picior”, Trăgând distrate hora în faţă şi-n spate şi el strigă: „Trageţi hora mai la vale!/ Sus buricul, domnişoare!”

90

La jocul „Crăiţele” lua parte şi părintele Andrei, Iar tinerii din joc strigau toţi, chiuind de bucurie: „Să jucăm „Crăiţele” / Pupa-ne-ar părintele!”

La „Jiancă”, Constantin Codreş, Dumitru Andrei, Dumitru Popescu, după ce fata era „adusă de la Galaţi”, Comandau: „Frunzuliţă doi baboi / Şi la dreapta câte doi!/ Frunzuliţă şi-o lalea / Şi la stânga tot aşa!”

Jucătorii se desprind de mâini, bat din palme şi strigă: „Două fire, două paie / Ia „Jianca” la bătaie!” Şi apoi joacă câte un băiat şi o fată, strigând veseli: „Şi iar verde baraboi / Şi la stânga câte doi / Şi la dreapta tot aşa / Na, na, na, „Jianca” mea!”

La „Hora iute”, Titică, roşu ca focul, strigă, gesticulând: „I-auzi una, / I-auzi două, / I-auzi trei, / I-auzi patru!”.

Aceştia erau piscoienii, aşa erau vremurile, aşa se distrau oltenii pe care îi caracteriza voioşia zgomotoasă, inventivitatea, agerimea, optimismul aprins, şiretenia.

Lăutari de pe Amărăzuia profesor Gheorghe Sinescu

În cursul lui spre sud, pârâul Amărăzuia (circa 35 de km lungime) străbate satele Piscoiu, Păpeşti, Hurezani, Cordeşti, Băloşani şi se varsă în Amaradia. Picătură cu picătură, se adună din izvoarele de la “Rădescu”, primeşte apele văilor, producând, mai ales primăvara, adevărate dezastre pentru oameni, case şi grădinile lor.

Neputincioşi în faţa voinţei lui Dumnezeu, atunci când Amărăzuia ieşea din matca ei sau când seceta pârjolea totul, oamenii acestor locuri, în momentele când nu puteau să lucreze la câmp, în zilele de sărbătoare, cu ocazia nunţilor, botezelor şi rătezelor, când mergeau cu vitele la păscut, îşi cântau bucuria şi amarul, prin cântece auzite din moşi-strămoşi.

91

Deşi pe coaste se auzeau cântece zise din gură, fluier sau frunză, care te făceau să laşi lucrul, bucuria era deplină când lăutarii ne făceau să uităm de greutăţi şi de necazuri. Aceştia cântau la vioară, chitară, bas, vuvă, ţambal, fluier, caval, clarinet, acordeon.

Până la introducerea autobuzului (“ratei”), satele de pe Amărăzuia erau izolate şi departe de civilizaţie. Până la Cărbuneşti, la bâlci la Grădişte şi Logreşti sau la piuă cu dimiile se mergea pe jos, ziua şi noaptea, sau cu carul şi căruţa trase de boi sau de cai.

Pentru ca timpul să treacă mai repede, pentru a le trece de urât, oamenii fredonau melodii auzite de la lăutari sau de la cei care aveau harul cântecului, de pe plăci de patefon sau gramafon.

Lăutarii de pe Amărăzuia erau păstrătorii cântecelor din partea locului. Multe din acestea, nefiind înregistrate, au dispărut odată cu ei.

Folclorul gorjenesc local era reprezentativ prin melodiile de petrecere, hăulite, cântece de nuntă sau jocuri ca sârba alunelul, brâul, resteul, ungurica, crăiţele, jianca, bordeiaşul, frunza, sălcioara, troaca, ţambalul, popoveanca, ariciul, vulpea, hora de mână etc. În aceste jocuri, găsim atributele sufleteşti ale olteanului: expansivitatea fermă, voioşia zgomotoasă, inventivitatea, agerimea, optimismul aprins, şiretenia.

Satele Piscoiu şi Păpeşti au avut lăutari cunoscuţi ca Ilie Bărbuţ (1910-1985) zis “Guşui”, care cânta din vioară şi din gură, pe la hore şi hramurile bisericii; violonistul Barbu Gruia (venit de la Măru) cânta cu Elena Belgun (n.1928), numită ”Leana Biii”, chitaristă şi guristă. Din repertoriul acesteia din urmă, de neuitat rămân cântecele ”Foaie verde flori mărunte”, ”Di, di, di, murgule, di” , ”Şarpe, şarpe de dudău” ş.a.

Nicolae Sinescu (1924-1987) cânta la chitară cu vioristul Gheorghe al lui Spirache din Hălăngeşti şi Ion Cercel (ţambal). Ei cântau la horă, la Dumitru Caragescu.

Ion Belgun, Constantin Belgun, Constantin Bobulete, Dumitru Belgun, Nicolae Sinescu

92

Renumită a fost şi formaţia din Păpeşti, condusă de Constantin Belgun, zis “Vidu” (1899-1981). Acesta cânta din vioară şi din clarinet, împreună cu fratele său, Ion Belgun, zis “Nele” (1908-1983), un virtuos al viorii şi un neîntrecut meseriaş în repararea armelor, a maşinilor de cusut, a bricegelor etc. Nele a învăţat melodiile de la familia Budilică, formaţie alcătuită din Constantin Budilică, zis “Moş Din” (1880-1970), care cânta la clarinet, din Gheorghe Budilică (1911-1981), care cânta din gură şi din vioară, şi din Elisabeta Budilică, care cânta din gură.

Din formaţie mai făcea parte Constantin Bobulete (1902-1981), zis “Dodin”, care cânta din ţambal şi vioară, iar Dumitru Belgun, zis “Mitrache”, cânta la bas şi chitară. Ion G. Belgun (1898-1976), zis ”Nenea ăl mare”, cânta din fluier, iar din vuvă îi delecta pe ascultători Ion Vuvaru, zis “Cantu” din Obârşia.

Formaţia fraţilor Belgun delecta publicul din Piscoiu, Obârşia, Logreşti, Rădineşti, Cordeşti, Hurezani, cu melodii proprii sau auzite şi învăţate de pe patefon, gramafon sau din repertoriul lui Zavaidoc şi Zlătaru. La modă era “Ciocârlia” şi “Sârba lui Busuioc”. Până acum câţiva ani, din repertoriul formaţiei, pe scenele căminelor culturale, se auzeau cântece interpretate de dăscăliţele Lucia Andrei şi Valeria Bălă.

La Hurezani, cânta cu patos Ion Toma, zis ”Ion al lu Soţii Ion şi Maria Belgun și fiul Ghiţă”, un neîntrecut rapsod de (din Piscoiu), în port popular balade şi cântăreţ din frunză şi din solz de peşte.

La Cordeşti era foarte apreciată formaţia lui Ion Anghel, zis “Scarlat” (1916-1972), care cânta la vioară, Ioana Anghel (chitară), Ilie Anghel (fiul lui Scarlat, n.1938, vioară), Maria Anghel (soţia lui Ilie, acordeon), Ion Anghel (fiul lui Ilie, n.1963, vioară), Elena Anghel (nepoata lui Scarlat, n.1965, acordeon).

Din când în când, la Piscoiu mai cânta taraful fraţilor Durlică, din Obârşia. Aceştia au plecat undeva în Banat, lăsând cântecele în amintirea oamenilor.

93

Taraful lui Ion Anghel (,,Scarlat”)

Formaţia Anghel rivaliza cu cea a lui Tudor Fieraru, zis “Verdeş”. Acesta cânta la vioară, soţia sa, Elena, la chitară, Nicolae Tomescu, la bas. Sora lui Verdeş, zisă ”Bombonica”, a fost căsătorită cu Paulică (1936-1998), fiul lui Constantin Sârbu, zis ”Pişteră”, din Logreşti. Aceasta cânta la chitară şi la acordeon. La Cordeşti, au mai cântat soţii Ciula (cobză) şi Zam (vioară), iar la Băceşti, a cântat Lilă Vulpe.

Apele din Amărăzuia se varsă în Amaradia, duc cu ele cântecele văii, dar nu pe toate, pentru că ele au rămas în sufletele oamenilor, se transmit din generaţie în generaţie, fiind sortite veşniciei. Avem speranţa că tineretul va continua tradiţia înaintaşilor, nelăsând pierzaniei comoara strămoşilor lor.

94

Tradiții și spiritualitate- județul Maramureș Tradiții și obiceiuri, satul Săcel, județul Maramureș Claudia Elena Peter

Peisaj din Săcel, Maramureș

Localitatea Săcel din județul Maramureș este locul miraculos, contrastant și inepuizabil, pe care l-am descoperit prin căsătoria cu un moroșan-săcelean, unde în fiecare an revin cu drag, pentru a mă încărca cu energia locului.

Comuna este situată la poalele Munților Rodnei, ale vârfului Pietrosul Rodnei, la obârșia Izvorul Izei, o localitate cu populație de aproximativ 3800 de locuitori, având în majoritate o credință creștin-ortodoxă. Zona muntoasă, care se relevă majestuos azvârlind casele pe coamele abrupte ale dealurilor, oferă un peisaj mirific. Căsuțele cu pridvor din lemn conviețuiesc cu suratele lor modernizate. Oamenii sunt harnici, vrednici, cu credință în Dumnezeu, păstrând aproape valorile tradiționale ale educației părintești, dar aderând și la perceptele societății contemporane. O zonă de o bogăție intelectuală, vie, onestă, care a oferit personalități importante în toate domeniile de activitate, actori, pictori, doctori, profesori, antreprenori.

Voi prezenta câteva dintre obiceiurile și tradițiile încă păstrate în Săcel, care dăinuie de mulți ani, prin permanentizarea meșteșugului tradițional al olăritului, confecționatul de măști ritualice sau măcinatul făinii prin metode clasice, în morile de apă situate pe cursul râului Iza. Ceramica de Săcel este cunoscută și apreciată, realizată de meșterul Cocean Tănase, transmisă moștenitorilor săi, actuala familie Burnar din Săcel, după vechea tradiție a vaselor nesmălțuite, a ceramicii dacice, arsă în cuptorul vechi de 300 de ani.

95

Meșterul Tănase Burnar la roata olarului

Casa olarului, unde se poate vedea exact procesul de realizare și ardere a produselor, reprezintă un punct turistic important al satului, care aduce permanent turiști din toate colțurile lumii, atrași de minunea simplă prin care se confecționează vase perfecte din punct de vedere al formei, dar care sunt cât se poate de funcționale. Apa sorbită dintr-o cană de ceramică nesmălțuită de Săcel, se păstrează proaspătă și curată, laptele se prinde, transformându-se în groscior (smântână), iar sarmalele se fierb îmbietor în oala cu capac, uitată cu orele în lerul sobei.

Decorația acestor vase este simplă; unda apei ca ornament principal, realizat în partea superioară, ca niște linii vălurite, se continuă la infinit, oferind o senzație dinamică, păstrând mișcarea circulară a oalei olarului, care construiește forma.

96

Lutul din care sunt confecționate obiectele este extras de la o adâncime de peste 10 metri.

Meșterii combină lutul roșu cu un tip de lut mai gras, realizându-se o pastă ce devine impermeabilă, prin lustruire și ardere.

Unealta de lustruit se numește bârdicașul și este o piatră albă, de râu. Vopseaua cu care se decorează vasele este tot un tip de pământ colorat natural, pisat cu o lespede de piatră și înmuiat cu apă până devine fluid, ca o vopsea ușor de întins.

Cuptorul este de proveniență romană, iar procedeul de olărit este dacic, astfel realizându-se o combinație ideală de tradiții, păstrate și omologate ca meșteșug tradițional, deosebit de important. Atelierul olarului din Săcel este un loc de mândrie locală. Oamenii simpli sunt artiștii care înfăptuiesc, prin trudă și creativitate, toate acele produse încărcate cu energie și frumusețe naturală.

La fel de mândri sunt săcelenii și de meșterul popular făuritor de măști tradiționale ritualice, Vasile Șușca.

Un om „fain”, un artist deosebit, croitor prin formație, pasionat de pictură, care a găsit și a adus la lumină confecționarea de chipuri ancestrale, mistice, măștile de draci din Viflaim, aducând tradiția păgână a idolilor în credința creștin-ortodoxă.

De Crăciun se umblă cu colindatul, iar cetele de copii și adolescenți se costumează și aduc vestea cea mare în casele oamenilor. Pentru acest eveniment, copiii își confecționează măști cu câteva luni bune înainte, pentru a fi cât mai credibili, cât mai înspăimântători și evident, autentici.

Aceste măști sunt marca artistului popular Vasile Șușca, care a dus simpla confecționare puerilă a măștilor cetelor de copii colindători, la rang de artă. Folosind doar materiale naturale, piele, blană, coarne de berbec, meșterul realizează o operă autentică, ce fascinează și intrigă. Măștile lui sunt aducătoare de noroc, alungă spiritele rele, aduc energia pozitivă acolo unde ele sunt așezate.

97

Din întreaga țară și din afara ei, măștile lui Vasile Șușca sunt căutate, achiziționate și integrate locuințelor contemporane, fiind acea pată a autenticității și valorii tradiționale menite să exercite o amprentă personală, într-o lume a consumerismului și valorilor îndoielnice. Farmecul meșterului, vorba lui bună, inteligența șugubeață, glumele ușor pipărate cu care-și asezonează măștile sale, fac deliciul unei vizite autentice.

Meșterul este invitat de onoare al autorităților, nu doar din Maramureș, ci și din capitală, iar la Târgurile Meșterilor populari din țară, este așteptat an de an de admiratorii muncii sale.

De asemenea, măștile sale au călătorit în afara țării, aproape în întreaga Europă, până în America și Japonia, duse de turiștii care i-au vizitat locuința-atelier din Săcel, sau achiziționate de la târgurile tradiționale românești.

98

Vasile Șușca, fotografie, artist Dana Buzoianu Un alt meșteșug, din categoria celor necesare traiului de zi cu zi, este măcinatul, atât de firesc, al grâului la moară. O tradiție pe cât de firească supraviețuirii poporului român, pe atât de neutilizată la prelucrarea și ambalarea produselor la nivel industrial. Oamenii din Maramureș păstrează nealterat și acest obicei, reușind să țină vie spectaculoasa moară pe apă.

Moara lui Mecleș macină boabele de grâu din care rezultă făina pentru pâine și coleșă. O moara frumoasă, restaurată și păstrată de proprietarul ei, construită la sfârșitul secolului trecut și cunoscută la nivel local și județean. Dănilă Mecleș o folosește cu mândrie, mecanismele ei perfect funcționale sunt puse la treabă prin acțiunea exclusivă a Izei, ce izbește sonor în mașinăriile din subteran unde frumusețea detaliilor morii se împletește cu mirosul divin de lemn și făină. O oază de rai, cum a fost numită de turiștii care o vizitează, surprinși de minunăția simplă a locului, de mecanismele pitorești ale măcinătorii, dar și de vâltoarea naturală, o uriașă mașină de spălat, care învârte destoinic cergele, păturile, țolurile, zestrea țesută de gospodinele harnice ale Săcelului.

Vasile Șușca, fotografie- artist Dana Buzoianu

Moara lui Mecleș

99

Dănilă Mecleș la mașina de dărăcit

De asemenea, dărăcitul lânii, procedeul prin care este curățată lâna de oaie și devine pufoasă, pentru a putea fi apoi toarsă, un meșteșug rar, aproape uitat, este exercitat tot la moară. Mașina de dărăcit este pusă în funcțiune de energia apei și acționează intensiv asupra texturii transformând-o pentru a putea fi ulterior prelucrată de femeile creative ale satului, care încă mai țes la război covoare, țoluri, cerge, pănură, ștergare, desagi și procuțuri. Comuniunea omului cu natura este exemplificată la superlativ în Moara lui Mecleș care, ajutată de forța cristalinei Ize, macină și spală, ajutând și îmbunătățind viețile oamenilor.

Vâltoarea din Moara lui Mecleș

Adrian Peter, „Rezonanța”

100

Bogdan Tzigan, „Romanian mask”

Tradițiile reprezintă esența vieții umane, valorile reale, impulsul primordial prin care ne identificăm cu Creatorul, prin harul așezat în locurile noastre de suflet la care aderăm, cu iubire și respect. Săcelul este un loc magic, o oază de frumusețe fizică și spirituală unde ne adăpostim ca-ntr-o îmbrățișare.

Locul exercită forța Pietrosului, care se întrezărește de la fereastra albastră a casei părintești, amintind de cei ce au fost și au rămas în sat. Loc de inspirație, tradițiile sale păstrate au devenit perene în creația unor artiști contemporani, pentru care ceramica de Săcel sau măștile lui Vasile Șușca sunt motive de interpretare personală. Ceramica dacică se regăsește în creația lui Adrian Peter, fiu al satului, artist plastic din Oradea, care a realizat lucrarea „Rezonanță”, pornind de la ceramica locală, de la unda apei desenată de meșterii populari, pe corpul infinit al vaselor.

De asemenea, pictorul arădean Bogdan Tzigan își găsește inspirația în măștile lui Vasile Șușca, accesând situații personale, în care personajele sale poartă măștile tradiționale, realizând opere inedite, profund originale.

101

Tradiții și spiritualitate- Republica Moldova

Feţele de masă ale Ludmilei Ludmila Creciun, Localitatea Lozova, Republica Moldova Doamna Ludmila Creciun este din ,, zona de centru a țării, la 40 km de Chișinău, cu claritate spre România”, cum frumos ne spune. Iată, ce ne spune această minunată meşteră populară:

,, Eu folosesc 5 ițe la țesut pânză. E o modalitate mai complicată fața de țesătură în 4-3-2 ițe. Se primesc mai multe ornamente, și-n plus, tot ornamentul se evidențiază la suprafață, adică pânza are numai o singură față- aşa se zice pe la noi. Folosesc obligatoriu ață de calitate, mercerizată, bumbac 100%. Mai combin bumbac, uneori, la dorință, în amestec cu mătase naturală sau, mai bine zis, vâscoză.

La broderia manuală, folosesc muline de calitate, care rezistă la detergenți chimici puternici, iar bumbacul pe care-l folosesc la țesut rezistă la temperaturi înalte și îndelungate de fierbere.

Modific culorile în permanenţă, mai mult după dorința mea, câteodată folosesc natura pentru selecția corectă a gamelor de culori la o floare. Cea mai mare plăcere a mea este să aleg culorile pentru o nouă floare. Culorile se mai pot folosi și la dorința clientului sau le adaptez după tacâmurile care le are gospodina.

Despre acest tip de ață pe care îl folosesc, se poate spune că e unic, nu se găsește liber în vânzare, îl comand printr-o anumită firmă care se ocupa de livrarea comenzii mele.

Folosesc același tip de producător de fir, numai că grosimea diferă, astfel lucrarea mea este efectuată din același tip de fir.

Pânză este țesută cu un fir mai subțire, dantela este croșetată cu același tip de fir, doar că mai gros. La ornament, folosesc același fir, numai că le împreunez mai multe la număr în 6-8-10 fire, la dorința mea. Avem unele ornamente atât la dantelă, cât și pentru pânză, care se foloseau anume în zona noastră de centru și 102

mai cu seamă în trei sate, unde gospodinele concurau permanent între ele și se întreceausă vadă la cine e mai frumos și bogat ornamentul, atrăgându-și atenția ca gama de culori să nu fie “țipătoare”. Țeserea pânzei în 5 ițe anume îmi caracteriza satul meu, Lozova, unde am fost născută.

Avem un ornament la dantelă (termenul de horbotică se foloseşte mai mult) și pe care femeile din satele vecine o numeau "lozoveanca". Se mai zice- să se ducă lucrul "ca la Lozova”.

Dantela se numește "înnodată". Eu cred că acest fel de ornament se trage de pe vremea turcilor. Aici e specifică împletitura, care se face din noduri- se mai numeşte şi nodul lui Solomon (am găsit această denumire din informația a unei cliente ale mele, care este foarte preocupată de dantela lucrată manual).

Eu cred că aceaste compoziții ornamentale sunt compuse şi din fanteziile meșterelor, preluând modelele de pe timpuri.

Am și prosoape unde am folosit ornamentul de horbotica înnodată "ca la Lozova".

Vreau să menţionez că am luat medalia de aur de la o expoziție internațională cu tematica - Tradițiile și obiceiurile moldovenești cu descrierea lor Am fost ajutată să mă pregătesc. Nu mă socotesc expertă, am studii de medicină, dar am profesat doar 4 ani. Mama mea a făcut toată viața ei lucrurile de mână , la ea am văzut și am luat de învăţătură.

La început, mama mea numai țesea, dar nu finisa lucrarea și niciodată nu mă atrăgea aspectul ei, nici procesul. Lucrând la spital, era o doamnă care se ocupa în permanenţă cu croșetatul feţelor de masa. Când a adus, odată, o faţă de masa să o arate cuiva, m-a atras acuratețea cu care era făcută, şi am fost foarte impresionată. De atunci lucrez.”

103

104

105

Tradiții și spiritualitate- județul Sălaj Casa din Voivodeni şi ziditorii ei Maria Pădurean Pop Povestea adăpostului lor răspândeşte până astăzi aceeaşi simplitate şi echilibru ce caracteriza un mod de viaţă, cel al ţăranului de acasă, un loc de armonie şi odihnă. În căsuţa sărăcăciosă, cu pereţii din pământ şi paie, ai noştri şi-au găsit tihna, umanizând-o, şi-au găsit nădejdea şi forţa, crezând în trăinicia ei.

Din bordeiul vremii, ei au ştiut mereu să respecte sensul creaţiei Divine, folosind preţiosul tezaur de înţelepciune al strămoşilor.

Adăpostul, acel act de creaţie, acea realitate a propriilor fapte, le încălzea speranţa în ziua de mâine, iar ei tocmai asta căutau.

Drumul caselor, de la cele mai simple, mici cât pumnul, acoperite cu paie şi cu pereţii din pământ bătut, al caselor cu pereţii ridicaţi din grinzi cu hăizaşuri, cu pământ pe jos şi ferestrele cât ochiul, a fost lung şi plin de „hârtoape”; de la cele cu o singură încăpere, la cele cu prispă sau târnaţ, cu friguria în faţa uşii (partea de prispă din faţa uşii de la intrare, prelungită către ieşire, sugestiv numită de ei), apoi, la cele cu două încăperi, „o cameră mândră şi-o tindă”, iar în ocol rând pe rând şi anexele: poiata, şura, coteţul, cămara, pivniţa, stăuăroiu, privada sau closetul, cum îi spuneau în sat, cum credeţi c-a fost ?! lung, greu şi anevoios.

Bătrânii satului îşi amintesc și astăzi cum, într-o anumită perioadă „critică” a vremurilor pe care le trăiau, sătenii îşi făceau două uşi la casă, una în faţă pentru a intra în casă, iar cealaltă dădea în dosul casei, spre grădină, pentru ca, în anumite momente, dificile, uşa să permită „fuga din calea duşmanului”, încotro or vedea cu ochii, să meargă să se ascundă. „Feri-te din calea potrivnicului, dacă vrei să nu te ieie hingherii!” spuneau adesea bătrânii de atunci. Pe acolo ieşeau şi se ascundeau „unde Dumnezău îi ajuta”, din calea vremurilor dure şi chinuitoare pentru sătenii noştri. La intrarea în casă, în partea dreaptă, deasupra uşii, se afla o gaură rotundă unde îşi puneau cheia de la intrarea în casă, iar mătura „răzămată pă uşă” era semnul că „aici nu-i nimeni acasă”. În călătoria prin istoria adăposturilor, 106

se poate reține faptul că oamenii îşi făceau în vremea aceea casele lungi, cu grajdul către drum, iar spre grădină casa se prelungea cu acea încăpere în care locuiau cu toți ai casei.

Câte poveşti frumoase n-or fi ascuns „tinzile” caselor unde fetele fecioare strânse în şezătoare aşteptau feciorii să sosească şi să se încingă în „hora idilelor” din care, jocul: „La rând” era preferat, fiind un joc în care tinda îşi ţesea rolul ei, iar jocul nu lipsea niciodată din lumea lor.

Gardul, la început din nuiele, ”lodbe”(scânduri) şi mai târziu din leţuri, marca ocolul sau curtea familiei. Fântâna, atât de importantă în ograda omului, era la început cu ”zvârdină” şi mai apoi cu roată şi ”durgalău”. Orice formă ar fi avut în timp, fântâna era dătătoare de apă bună şi rece, ca astăzi, de la frigider, indiferent dacă vara se lăsa peste sat cu pătura groasă de fierbinţeală. Ea ţinea odată şi loc de frigider, unde se depozitau lucrurile perisabile, şi reprezenta în lumea lor ceva sacru, ceva ce nu trebuia „spurcat” în niciun fel. Se cunoaşte bine obiceiul care interzicea mersul la fântână al nevestei care nu era ”curată”, amintit mai târziu în poveste. „La început-început, o fost fântânile cu cârlig, scoteu ţăranii noşti apă cu viderea (găleata) agăţată într-un cârlig.

Prundu şi cenuşa sunt cuvinte ce ascund în ele o anumită vrajă. Ce-or fi vrând a spune vorbele atât de prezente altădată între pereţii adăposturilor de atunci? Astăzi, am trece pe lângă ele, pentru că nu ne-ar spune nimic, 107

ar fi lipsite de conţinut şi sens, le-am ignora precum multe alte „arătări” ciudate, din lumea lor. Dar prundul şi cenuşa îşi aveau în universul de acasă, rostul lor, firescul lor, simplu, la fel ca toată lumea în care respirau cu toţii „a viaţă.” Dacă intrăm în căsuţa joasă (poate sora mai „domneaţă” a bordeiului), din lemn, piatră sau „vaioaje”, cu acoperişul din paie şi loampa în grindă, imaginea ar părea desprinsă din altă lume. Şi-n împărăţia simplităţii lor, soluţiile prin care îşi croiau treburile zilnice erau la fel de simple şi la îndemână. Aşa a apărut şi „prundul şi cenuşa” în căsuţa lor.

În casa cu prunci, când problemele şi nevoile le scăldau viaţa „musai era să te descurci că de aceea ţi-o dat Dumnez o minte!”.

Aşa îl privim pe omul pitic, cu cămeşuţa lungă până la „ouăle” picioarelor desculţe, învârtindu-se prin casă „a nevoi”. Aşa îi „sufulca” nepoţelului cămeşuţa lungă, cu mâna tremurândă, tâna (bunica) şi cu ajutorul coceanului de mălai, a prundului din colţul uşii sau a cenuşii de pe „gozăriţă” (dacă era, dacă nu cu lopata), rezolvau situaţia. Nu e nimic hazliu în toată scena aceasta, e un tablou rupt din realitatea acelor timpuri. „Dacă oaia era cu miel şi afară ori în stăuroi era iarnă grea, ger, era numai bine adusă în casă, la căldură, ca să nu îngheţe mielul şi oaia să nu lepede. E, desigur, un tablou mai îndepărtat de timpurile noastre, de aceea ni se pare ciudat să-l auzim, să-l privim şi să-l mai şi înţelegem, iar pentru voi, poate „ciudată îndrăzneala de a prinde în poveste o lume ruptă din adâncuri, dar una reală”. Animale în casă am prins şi noi, generațiile mai vechi, de pe vremea când eram prunci. Ne amintim de un singur loc, la Vremniţa, dar cu siguranţă numărul lor a fost altul, în vremea prunciei părinţilor noştri, şi altul, în vremea bunicilor, străbunicilor de acasă. „Apoi, mai târziu, muierile puneu cenuşă pă ploptănu cuptoruli sub oala cu piroşte, că dacă a herbe ş-a cură zamă di pă iele, să curgă în cenuşă, să nu mânjască ploptănu fain făcut cu voşpor şi bronz”, aşa spun bătrânii noștri, iar noi trebuie să înţelegem că am trecut, iată, la o altă etapă de viaţă din lumea lor, de acasă.

Aşa că, după cum praful făcut din ciuperca aceea „umflată” bine, ca o minge, adusă de pe deal, din Dosu Mudirăuli, vindeca rănile „di la jăjătile noaste”, tot astfel şi Măria Sa „prundu şi cenuşa” rezolva în casa „liptită mândru”, în acele timpuri, problemele fireşti... „atunci” ale traiului lor.

108

Jocurile copilăriei în satul Voivodeni, județul Sălaj Maria Pădurean Pop În tărâmul visării, satul de-acasă sau casa satului, dorul de sat, de copilărie şi de tradiție, este satul care, în sinea lui, le poartă pe toate acestea, la un loc. Pentru că doar acolo, fiecare dintre noi, cei care am trăit acolo, puteam deveni într-o clipă și împărat şi cerșetor, şi balaur şi luptător, puteam deveni orice, acolo unde fiecare zi de mâine nu era decât un început al unui nou joc. Chipul drag al copilăriei, de pe tărâmul fermecat al satului nostru, acea figură a vârstei plămădită dintr-un darnic şi viu amestec de gusturi, culori şi zgomote, peste care tronează inocența, naivitatea şi puritatea pruncului, este o caldă felie de viață, pe care copiii zilelor noastre nu o cunosc decât din poveștile bunicilor.

Frumos era pruncul de țăran, în cămeșuța albă de pânză sau ,,jolj’’, lungă până în pământ. Frumos în optincuțe și obdele... cu obrajii îmbujorați, chiar dacă urmele de silvoiță şi groștior îi îmbrățișau într-o pictură hazlie chipul. Era frumos în lumea lui, încălecat pe șaua copilăriei într-un tărâm de care nu se sătura niciodată. Dolofan, pe drumul satului sau pe vale, prin grădini şi pe dealuri, tropăind în băltoace, frământând noroiul, cocoțat în copaci, în mii şi mii de ipostaze, care de care mai trăsnite, frumoși de parcă mănâncă ”doar mniez de nucă”, după cum spuneau femeile mai vârstnice.

Ne întoarcem în sat, în copilărie, și dintr-o dată, ne-aducem aminte de începuturile fermecate, ce deschideau odată cu zăvorul glasurilor sale, începuturile de poveste... și fiecare poveste începea la fel: ,,a fost odată...ca niciodată... demult, tare demult’’.

Această formulă făcea parte din jocurile copilăriei din satul românesc tradițional. Felul în care se jucau copiii satului aducea un farmec aparte, prin abordarea unor subiecte serioase, ceea ce îi punea în postura de a părea, în aceeași măsură caraghioși, dar și drăguți: ,,Io vreu să hiu mamă, tu, Vasile, să hii tată, tu eşti tâna, tu, tânu... Anica a hi doctor, Anuța și Gavriș vânzătorii...’’.

Uneori, nemulțumiți, ne mai încăieram în smiorcăieli: ”Io nu mă mai joc cu tine, că și ieri tăt tu ai fost mama. Mai vreu să hiu și io, batăr astăzi!” Și avea dreptate, pentru că împărțirea rolurilor trebuia să se facă în mod corect, așa cum ne învaţaseră ai noștri: ,,Să nu vă sfădiţi! Mai lasă-l și pă el să hie cum vre, nu...numa cum îi vre tu!... că s-a duce di la tine !’’

109

Tabloul împărțirii de roluri era unul extrem de atrăgător, dar şi dificil.

Dar apele se linișteau, dând drumul ”motoarelor” ce porneau în forță forfota jocului împăcării. Plutea în lumea satului, a copilăriei, o poftă nestăpânită de joc, un întreg univers ce fremăta de zâmbet și voie bună. Jocul nostru, al lor, era învestit cu o forță uriașă, era o lumină vie, iar în lumea jocului, totul părea perfect, era o lume în care doar clipa conta, iar ea, clipa, clocotea ca ”bulbucii de săpun”, în palma copilariei de acolo. Clocotea în poala veșniciei. Așa arăta universul copilăriei din sat, cu bulbucii din aluatul tocitorilor, cu bulbucii din bălțile de ploaie, cu bulbucii din cutia de box, fabricaţi din săpunul mamei (făcut din unsoarea de porc) sau cu săpun ”Cheia”, cumpărat mai greu, uneori pe ouă..., de la bold. Zilele calde de vară ne găseau adesea pe pragul cămării, pe marginea șanțului sau pe butucul de la tăietorul de lemne, cuprinși în spectacolul colorat, al ,,bulbucilor de sopon”. ,,DE-A BULBUCII “(baloane de săpun). Într-o cutie, de obicei de ,,box”, înmuiam săpun ,,Cheia”(era atunci) și în soluţia obținută introduceam un pai în care suflam. Cutia se umfla într-un tort de biluțe colorate. Cu ajutorul paiului, lansam în aer balonașe ușoare, lent plutitoare și, în lumina soarelui, ușor colorate. Spectacolul ,,bulbucilor’’era o mare plăcere pentru noi, îl admiram scăldându-ne zâmbetul în bucuria biluțelor zburătoare.

Aşa arăta universul creat și recreat de copii, un spațiu în care se regăsea o lume în siguranță, prietenoasă și simplă, pe care noi, copii, o stăpâneam și prin care umblam nestingheriți, o lume construită şi reconstruită după pofta imaginației noastre.

O ridicam și o coboram, o complicam şi o simplificam, o îmbrăcam şi o dezbrăcam după jocul minții de copil, iar mintea noastră nu sta niciodată în loc.

Copilăria respira în atmosfera satului, râsetele și jocurile noastre. Nimic nu putea fi mai frumos decât să o trăiești acolo, prin toate ascunzișurile, făcând fel de fel de năzbâtii. Aşa am trăit în poala satului, muşcând cu poftă din darul scump, al cerului. Odinioară, jocurile tradiționale erau parcă desprinse din viața de zi cu zi, până și denumirile lor sugerau acest lucru: ,,De-a barza“, altele erau mici scenete: ,,Lapte gros”, ”De-a calu”, ”Bâza“ etc.

Unul dintre cele mai prezente jocuri în toate generațiile de copii ai satului , cel care s-a perpetuat până astăzi sub alte denumiri, a fost jocul: ”Ipio-poş” sau ”De-a mnijitelea”, devenit apoi: ”De-a ascunselea”. L-am jucat în multe curți cu ” actori” 110

- copii din tot satul și ne-am găsit ascunzişul prin păianjenii încăperilor din atât de multe șuri, stăuăroaie, poieți, încât parcă toată casa omului a devenit o scenă de joacă pentru copilărie. Aş spune chiar, arogându-mi dreptul de a extinde spațiul casei, satul întreg devenise scena în care ne jucam copilăria. Alături de jocul pietricelelor, al păpușilor sau jocul cu mingea, jocul amintit mai sus: ,,De-a ipiopoş’’ sau: ,,De-a mnijitelea’’ rămâne unul dintre cele mai practicate jocuri, vechi, poate cel mai longeviv și poate unul dintre cele mai dragi scenarii ale copiilor din sat.

Jocul se deschidea prin câteva versuri, care să desemneze pe cel care va “mniji” primul: ,,Într-un coș cu viorele / Ședeau două păsărele/Amândouă ciripesc/Eu pe tinu te iubesc!’’

Asta era cea mai mare problemă: ,,cine începe mnijitu’’, de aceea recurgeam la aceste poezioare, pe care le dirijam după bunul plac al grăitorului și în așa fel întindeam sau scurtam silabele cuvintelor încât să: ,,nu ptice pă mine’’.

O altă poezioară: ,,Într-o călimară/Plină cu cerneală/ Ce culoare are /Călimara ta/. Sau : Uni, doni, tri, patroni, cionca, lonca...Gârli, știop... sau ”Unima doinima tri cu cula cula/ Cioca boca Cincu râncu piu stop/ Tu să ai noroc”. Tot jocul relaxează, iar scena copleșește de-adevăratelea: capul aplecat peste mâinile cu palmele întinse pe lemnul crăpat al șurii, ochii închiși și se spune poezioara în gura mare (erau multe, într-un scenariu inventat nu se știe când și de cine, dar care persista în viața copiilor satului, aducându-le mare bucurie). Cuvintele de avertizare nu lipseau, indiferent ce postură sau ce rol aveam în cadrul jocului, deoarece ,,Să nu pândești, închide bine ochii! Ai grijă că te vedem!’’ Dar, din nou trebuie să recunosc, uneori, pe furiș, mai deschideam ușor crăpătura ochiului în speranța că prindem ceva... ce mai una-alta! Regulile însă trebuiau respectate, așa că încălcarea lor ducea la întreruperea jocului: ,,Te-am văzut... ai pândit! Nu mă mai joc... mnijăște și numără din nou!’’. Acestea erau supărările ce puneau la punct pe cel care încerca să păcălească până şi regula jocului, pedepsindu-l pe cel care nu respecta ”legea”...

Mai apăreau supărări și în fuga celor doi către victorie: ,,io am ajuns primu... ba io... io te-am scoptit primul, ba io... nu-i așe? (îi întrebau pe ceilalți)... ba io am bătut primul, nu m-ați auzit?

Am fost înaintea ta...’’. Și unul mai îngăduitor din cei doi rupea supărarea: ,,no, lasă c-oi mniji io, din nou’’... Și iar, şi iar, jocul se derula, iar cotloanele gospodăriei cuprindeau în brațele lor copilăria. Așa, copiii erau prinși în ieslea cu fân şi paie, din poiata omului, în ciubărul din șură, 111

după uși, pe sub paturile din casă, în staulul de oi, prin coteț, când porcii erau duși pe Poiană, prin ”cătrețe”, când spațiul era mai generos... Nu cred că putea fi vreun loc necercetat de copilărie şi neexploatat. Copilăria era pretutindeni, încăpea peste tot, se pitulea..., ea se pierdea pretutindeni, adunându-se pentru a se pierde din nou, iar şi iară. Multe mai erau castelele copilăriei şi niciun loc nu rămânea neatins de zburdălnicia ei, că era moară, că era car, că era poiată cu rândunici, colibe din coceni, că era cortul din ”halduri” sau colibe... ,,pupti din juptii de tulheni”, castel din tină sau căsuță din frunzar... ”Lapta” sau mingea ajunsă în mâinile noastre făcea ,,pită caldă’’, scoțând din cuptorul imaginației minuni de jocuri în care să râdem, să visăm, să zburdăm, să lăcrimăm, dar, mai ales, să fim copii.

Jocurile cu lapta erau numeroase și erau, poate, preferatele noastre, și acasă, și la școală. Grădinile oamenilor, curţile, drumul era plin, plin de copii ce își făceau jocurile cu lapta (minge de dimensiuni mici): o aruncau, o prindeau, o loveau, ținteau. ”De-a hribele”, ”De-a ogoiu”, ”De-a una şi fuga”, ”De-a la foc-la foc”.

Din toată suita jocurilor cu lapta, jocul de căpătâi rămâne: ”De-a hribele”.

Un copil ținea mingea, se învârtea în cercul format de copii în jurul lui și zicea: ”Să hie, să hie... Anica!!! ”Arunca pe neașteptate mingea, iar Anica o prindea și astfel câșiga o hribă, iar ea devenea un nou culegător, țintind un alt copil: ”Să hie, să hie...Gavriș..!” Acesta, dacă nu prindea mingea, fugea cât mai departe de subiect, pentru ca șansa de a ne ținti să fie cât mai redusă. Dacă nu nimerea, striga mai departe numele unui nou culegător. Dacă ne nimerea, cel atins ieșea din joc, într-un repaus până la sfârșitul lui.

De multe ori, în preajma unei jucării, noi, copiii, construiam mai multe jocuri, cazul jocurilor cu mingea, al jocurilor de creaţie făcute cu păpușile etc.

Capacitatea uimitoare de invenție și imitație, într-o lume în care nu ai nimic de-a gata, rămâne o caracteristică esențială a celor care și-au trăit copilaria în lumea satului.

Uneori, ne asumam serios rolul de ,,popă’’ şi, cu versurile năstrușnice adunate la întâmplare, dar lăsate nouă din alte generații, simulam mișcările preotului, pendulând mâna înainte și înapoi, în semn că mergem și noi purtând cădelnița: ,,Doamne miluiește/ Popa prinde pește... peștele-o fugit... popa n-o vinit’’.

112

Jucăriile nu se luau de la ,,prăvălie” sau, dacă se întâmpla să se găsească, erau prea scumpe, pentru a fi cumpărate. Ar fi interesant de privit comparativ relaţia ce se putea stabili între o jucărie creată de copil şi una creată de adult... Vorbim aici de implicare, de motivaţie, de împlinire..., toate darurile din braţele micului creator. Şi jocul construit în jurul creaţiei era, în mod evident, unul ce presupunea o altă atitudine, alt comportament... rolul actorului avea greutate, iar jocul- consistenţă în conţinut, rod al imaginaţiei aceluiaşi creator- pruncul satului.

Natura reprezenta o lume darnică, din care copiii își puteau găsi o gamă variată de materiale și, astfel, să-și confecționeze o paletă la fel de variată și de largă de jucării. Interacţiunea fără frontiere, a micilor creatori cu natura, cu lumea cea mare, avea darul de a da naştere marii scene a spectacolului, pe care copiii îl jucau pe cinste.

Imaginația și fantezia aveau o mare libertate. Pe marginea văii satului, creșteau sălciile numai bune să se facă, din coaja lor fragedă, cimpoaie şi ”durloaie”. Alături de ele, la îndemâna copiilor se afla lemnul de soc, din care își mesteșugeau pistoale cu apă sau gloanțe din cânepă și câlți. Așa s-a născut jocul: ’’De-a muzicanții”, ”În faţa lăzii de zestre”, ”La ospăţul satului”, ”În cântecul ceterii...” Şi cum, în lumea satului, muzicanţii erau prezenţi cu diverse ocazii, alături de cei mari erau prezenți și copiii, la manifestările de bucurie, ale satului. Atunci, cum să nu luăm cu noi, faceți bine voi, oameni mari ai satului, nu ne cereți asta..., să luăm lumea voastră veselă și s-o aducem la noi, în lumea noastră, a celor mici. Iată cum, în universul copilăriei, copiii satului își fabricau instrumente pe măsură... Așa s-a născut vioara din tulheanul de mălai, apoi mandolina din cutia de chibrituri peste care se puneau firele subțiri de elastic, scoase din guma de la izmenele bunicului sau de la budigăii lui tâna, acordeonul- din hârtie, cimpoiul - din coaja de răchită sau tulpina de la florile morților, cântecul cocoşului făcut cu firele de iarbă. Iată suficient de multe instrumente, pentru a se naște jocul care le reunea pe toate: ,,De-a muzicanții’’. În zidirea jocurilor în care lumea celor mari era transferată în lumea proprie copilăriei, micii omuleți se dovedeau foarte inventivi. Şi nu doar capitolele: nuntă, botez, dans îşi găseau spaţiu în jocurile noastre, ci tot ceea ce marca viața comunității rurale, în special momentele importante, din viața omului. Prin urmare, copiii inventau scenariul înmormântării, după modelul, preluat de la cei mari.

113

Percepţia unui astfel de moment era făcută cu măsura vârstei, dar semnificaţia şi greutatea jălaniei şi a jelitului erau făcute cu măsura pe care o aveau la îndemână, fără să pară nimic înfricoșător, pentru că era privit totul ca parte din viață. Aşa că, în jurul pruncului cu ochii închişi şi mâinile adunate pe piept, întins pe iarba de acasă, cuvântam cam aşa... sub formă cântată: ”Aiii, săracu’ c-o murit... Şiii nime nu l-o jălit... Ai, săracu’ c-o murit... Şiii nime nu l-o jălit!”... şi cântau sub forma versului cântat de diacu.

Jucăriile erau fabricate fie de noi, copiii, fie de un frate sau o soră mai mare, fie de părinți sau bunici, cu o îndemânare și fantezie ce nu cunoștea limite. Materialele pe care le foloseam în confecționarea jucăriilor, a acelorași jucării, erau variate, așa cum a fost cazul păpușilor: cele făcute din pănuși de porumb şi coceni de cucuruzi, cu păr de mătase de porumb, păpușile din lut sau cele din cârpe (categoria de jucării cel mai frecvent folosită în satul tradiţional) sau din câlți. Fără un chip conturat, păpușile din pănușă sau cârpe aveau trup şi semnificație și asta însemna pentru noi totul. Creatorii de jocuri, copiii din lumea satului, găseau o jucărie în orice obiect din preajmă, pe care îl transformau într-un prieten drag, găsind noi forme de a petrece timpul şi inventând mereu noi jocuri, atribuind jucăriilor roluri diverse, într-o simplitate cu un farmec fără margini.

Grădinile ofereau materiale diverse, din care se putea ,,inventa” jucăria dorită: din urzica moartă se confecționa morișcă, din tulpinile de păpădie - cimpoaie sau lănțișoare, purtate la gât sau oferite păpușilor, iar din tulpina de la porumb se confecționau patine sau viori.

Lemnul darnic, întâlnit la tot pasul, deschidea porţile unei lumi de jucării, în funcţie de vârstă, anotimp şi sex. Astfel, băieții își confecționau arcul cu săgeti, praștia, iar fetele, de obicei, se gândeau la mobilierul necesar pentru camera păpușilor (de obicei legănuţ, unind două scânduri), în jocul de creație: ,,De-a mama”, ”De-a familia” etc.

Alături de lemn, hârtia reprezenta un alt material din care pruncii de țărani își croiau multe și variate jucării, care colorau universul copilăriei, în acel spațiu ideal.

Aceste jucării, ce presupuneau cunoaşterea unor tehnici de îndoire a hârtiilor și de ordonare a acestora, erau confecționate de cei care erau deja școlari, iar mai apoi, acest secret era transmis și celor de acasă: fraților sau prietenilor mai mici.

114

Dintre jucăriile din hârtie, care au luminat de-a lungul timpului sufletul micuţului fiu de țăran, se pot aminti: capișonu (coifu), pocnitoarea, solnița, acordeonul, avionul, morișca, zmeul, vaporașul sau bărcuța, ultimele, în mersul lor pe apa ”halăului” sau a văii, ce-i țineau cuprinși în vraja jocului, o bună bucată de vreme. Şi fiecare bărcuţă şi vaporaş încărca în spinare...chipul copilăriei de la ţară. În jurul capișonului, se croia jocul: ,,De-a sodaţii’’... apoi fiecare jucărie creiona în jurul său propria pictură, ce izvora din însăşi semnificaţia acesteia.

Legătura cu natura era una specială. Copiii simțeau că sunt o parte din ea, iar ea le oferea o lume darnică, în care își găseau atât de bine locul, alergând, căutând, gândind, inventând și zidind în brațele ei o lume de jucării, ce colorau universul atâtor bucurii. Dacă frumusețea iernii aducea în viața copiilor bucuria zăpezii, primăvara avea un farmec special, prin explozia de verde, a naturii; dacă vara purta cu ea soarele și căldura toropitoare, toamna însemna bogația în grădini și livezi. Copiii satului trăiau din plin bucuria fiecărui anotimp, îl simțeau mai aproape de suflet, iar jocurile se construiau și se desfășurau în funcție de aceste anotimpuri.

Iarna, se bucurau la săniuș, dându-de pe ”duriș”, prinși în jocul: ,,De-a brujitelea’’sau ,,La țintă’’, făcând oameni de zăpadă, gustând din sloiurile streşinii sau, dimpotrivă, ascunzându-se de gerul năpraznic la gura sobei, construind colibe din coceni și ascultând poveşti la căldura focului. Primăvara, colindau luncile și văile, căutând ouă de pasăre, jucau mingea pe câmpul mustind încă de zăpada abia topită. Vara, colindau pădurile după ”pomnițe”(frăguțe), își făceau cotloane în căpițele de fân, legau cărăbuși cu sfoară crezând că îi vor lua cu ei, în zbor, iar scăldatul prin toate băltoacele făcea parte din preocupările zilnice. Toamna, chiar și munca la care erau puși devenea prilej de joacă. Iată că, la desfăcatul porumbului, se căutau știuleții care aveau câteva boabe colorate și se rostea arătând spre ceilalți: ”ciurtu-te” . Nu se știe exact ce însemna acest cuvânt, dar era o adevărată tragedie să se încheie desfăcatul și să rămâi ”ciurtat”. În casă sau afară, copilul trăia din plin copilăria, simțindu-se parte dintr-un univers în care dimensiunea fundamentală era fericirea. În curgerea firească a timpului, şiruri de copilării s-au perindat, s-au consumat în vatra satului, minunate şi dragi copilării. Povestea de atunci ne apare astăzi precum o rugăciune menită să încălzească sufletul cu puritatea şi veselia binefăcătoare, o altă vârstă și alte vremuri... Este copilăria!

115

Boala şi leacurile băbeşti Maria Pădurean Pop Referindu-ne la lipsurile care erau în lumea satului, în special nevoi ce îngreunau traiul țăranilor noștri, un mare necaz era lipsa doctorului şi a medicamentelor, care să trateze bolile vremii, iar aceste lipsuri aduceau după ele numeroase decese, și bolile nu ţineau cont de vârstă. „Mergeau oaminii la punctul sanitar, la Hida sau la Panticeu. Din cauza lucrului mult, a oboselii, a netratării, a mâncării slabe, mulţi dintre ai noştri au ajuns rău, unii la sanatorul din Savadisla, alţii în groapă. N-aveam pirule, n-aveam leacuri cu ce ne trata!”

Boala îngenunchia, uneori nemiloasă, un sat întreg, luând cu ea multe vieţi. Boala secera în cruzimea ei, înghiţând în secera fără milă, atâtea suflete. Despre cea mai frecventă boală în lumea satului nostru, aflu de la ai mei, că era „boala sacă”, o boală de plămâni. Ea a pricinuit un număr mare de decese în rândul tinerilor, în special, dar uneori şi al celor mici. Uneori, decesele erau determinate şi de faptul că părinţii şi bunicii erau ocupaţi cu multele probleme şi nevoi cu care se confruntau şi treceau cu vederea unele semne vizibile, ale bolii. Mergeau la medic în momentul în care nu mai aveau ce face, nici ei, nici medicul. Capătul de drum nu mai avea cale de întoarcere. Porţile neputincioase se închideau în despărţiri dureroase. „Mare jălanie era pă tăt satu... mare de tăt, când murea câte un fecior, vo fată sau vrun coptil.” De multe ori însă, femeile experimentate ale satului reușeau să aducă însănătoșirea bolnavului: „Api, merem şi noi să ne cotăm leacu, dacă nu l-om afla pă sate, ne-on întorce la leacurile noste de-acasă!”

„Dacă aveam „bube dulci” (o infecție cutanată), bunicile noastre luau o nuia de mesteacăn, o încălzău bine la foc, iar zama ce curjea din ie o puneu numa bine într-on taljer uări blid, cum vrei a zâce, şi cu ie unjău bubele noste dulci” și după câteva astfel de tratamente, boala trecea. „Dacă avem ulcior la uăti, ne dădem cu sudore di pă fereastră pântru a ne trece. Să vezi cum o strânjăm cu dejetu şi ne doctorem cu ie! Dacă ni să făceu zăbele la gură, (aftă) ne dădeu bunicile cu coada de la mâţă, ca să se ducă. Dacă ne intra on goz în uăti trăbuie să cotăm şi să merem la muierea care ave lapte pântru a să mulge în ochiul nost.” Aceste leacuri au fost testate vreme îndelungată, până prin secolul trecut. ”Dacă ni să făce puşte, ne pune să scoptim (scuipăm) de tri uări 116

pă ploptăn (plită) de numa sfârăie... şi mai făcem şi dialogu...

- Am o puşte...

-Du-te-n vale cu ie !”

Acest scenariu se repeta de trei ori, în timp ce ”pacientul ” scuipa în dreapta și în stânga. ”Câteodată, cum ne băgam pân cătreţ, mai umblam cu găinile... era bai mare! Ca să scăpăm de păduti, bunicile ne puneu să ne uităm în fântână, ca să zbore pădutii di pă noi... altele puneu pruncii să se uite şi să şi scoptească de tri uări în fântână, ca să scape de ii... zâceu că numa aşe să poate” „Când ni să făce mnijăl, luam un hir de păr din cap îl legam cu el şi-l lăsam aşe până să usca. Durerea de cap să împrăştie cu florile morţilor, pă care le luam și înconjuram capul de tri ori spunând: ,,Când a mere floarea asta de unde am luat-o, atunci să mă doară pă mine capu”. De remarcat că toate ritualurile se repetau de trei ori.

Se repeta descântecul de trei ori şi se aruncau floricelele peste cap, iară durerea parcă, parcă mi-o lua mama cu mâna!, „că doră ce pirule şi doctori ne mai trebe, pirule erau aeste şi erau lângă noi, multe şi în tătă grădina, erau făcătoare de mninuni”.

Descântătoarele satului, în vremea în care se plămădea încă o structură culturală străveche, impresionantă prin profunzimea ei arhaică, rămân figuri cu rezonanţă în lumea satului nostru, prin spectacolul descântecelor pe care le-au ţesut în jurul unor situaţii. Poveşti, multe poveşti creionate în jurul unor nume şi ale practicilor „cu boscone”, cum grăia satul, s-au conturat acolo, în lumea lor. Recunoscute fiind prin darul vindecării prin „leac băbesc” numit simplu „boscoane”, ele ţineau în secret acest meşteşug, accesul la text fiind dificil sau aproape imposibil, fapt pentru care, conţinutul s-a stins odată cu descântătoarele lui, iar dispariţia acestora a însemnat în acelaşi timp şi dispariţia practicii, a puterii prin descântec.

În cazul în care pe obrazul tinerelor se arătau „nişte pente cavisine”(pete maro), care aveau darul de a „veşteji obrazu”, tinerele luau drumul „cotatului”. Iată conţinutul unui astfel de leac, aşa cum s-a păstrat în mintea unei doctoroaie a satului, ce se spune că a dat rod : „că doră bosconele lor şi boscorodelile lor tomneu năcazurile”.

Descântecul lor era abia șoptit : „Lună nouă, lună nouă Mână fetele să-mni spele pentele !” Şi zâce aşă de trei ori, iar în final scuipau păstă apă, în semn de 117

cruce. Apoi, puneau în apă o creangă de busuioc și cel beteag trăbuia să se spele de trei ori, în trei dimineţi, înainte de răsăritul soarelui”.

Când „zvâre”(arunca) apa la colţul drumului iar descânta: „Lună nou/lună nouă /Ai mânat fetele/Să-mni spele pentele”. Şi se repeta în acelaşi număr magic, de trei ori. Cunoscute în sat erau şi descântecele pentru „diochiul copiilor”, dar aici fiecare casă îşi avea „doctorul său şi leacu’ său”, adică bunicile şi mamele, care se pricepeau să facă descântecul. Descântecul să făcea cu cărbuni scoşi din cenuşa cuptorului, iar mai târziu ritualul se făcea „,cu beţe din pocu, cu moşini (pachetul de chibrituri) ori cu o lingură de sare”. „Să cota de bube răle, la care li să zâceu „moime”, și se foloseau lucruri care erau la îndemână. Erau în sat femei tare pricepute în darul de a cota şi descânta ca leac în beteşug şi cel beteag se făcea sănătos, aşa cum i-ai lua cu mâna boalele.” Aşa spunea satul despre descântătoarele sale „du-te şi tu la lelea Irina, la Anişcuta, uări la Ienoşoie, că aşă te-a tomni de gândeşti că ţ-a lua cu mâna tătă boala din cioante de gândești că nu ai fost betag niciodată”, erau îndemnurile ce deschideau drumul către ele.

Dacă unele „cotau cu o cârpă de lână pă care o frecau ş-o scuturau pă ploaptăn, mai şi scopteu pă ie, altele ştiau să cote de farmece în finjia (cana) cu apă şi zâceu cam aşe: O vinit o pasăre cu clonţu de hier,/ Cu aripti de hier,/ Cu tăt corpu de hier,” şi repeta de trei ori, iar dacă ”pacientul”căsca atunci când să zâce descântecu de i să vedeu tăţi dinţii din gură şi să lasa pă spate, să știe precis , numa bine, că-i de leac”. O practică „de verificare” era semnul că cel ”cotat” să lăsa pe spate cu ochii bulbucaţi, scăpaţi peste cap”, de ne şi spăriem bine cu tăţii şi o mai şi luam la fugă, dar... no, tumna bine că io fost de leac fătuchii, fecioraşuli!”.

Bubele de tot felul erau tratate şi ele cu descântece, de „bătrânele” satului. Cu ajutorul unui bănuţ, se freca porţiunea afectată, cea cu bube, şi se spunea descântecul, o boscorodeală pe care nimeni nu o mai știe astăzi. Bănuţul îl punea apoi în apa în care se spăla „pacientul”, iar apa cu bănuţul era „aruncată în crucile drumului”.

Scrântitura ori muruclitura era o mare problemă, deoarece îi oprea pe oameni de la lucru :„Ş-api când oarecineva să întâmpla să-şi murculească o mână, repede să ţâpa cotătoarea noastă, care ne aşăza înaintea dumnisale, ne apuca de mână şi tăt aşă ne freca cu jăjătile dumnisale pă mâna noastă, cât în sus pă ie, cât în jos, se uita drept la noi şi zâce descântecu : 118

,, Sclintitură, murculitură /Dumnezo trecură /Petre nu putură /Treci Petre/Nu poci Domne/Podeaua s-o clătit/ Mâna Petri s-o sclintit. Şi tăt zâce asta de câteva ori, ne freca bine pă tăite părţile ei, până ce ne trece, mâna sâmţăm că să pune la loc”. În cazul în care erau copiii care aveau buboi, (abces) se scutura un ciur ca şi cum s-ar cerne fărina şi să descânta. ”Mai, buboi, buboi, buboi/ Unde-i unu, hie doi/ Rădăcina să nu-i săce/Unde-s doi să hie zăce/ Măi buboi, buboi, buboi/ unde-s doi să hie patru/ să nu să mai facă altu”. Cam aşa sunau vorbele descântecului, deşi el pare mai mult un blestem, oamenii satului spuneau că era totuşi de leac „şi nime nu ieşă de-acolo fără leac şi fără tămăduială, că aşa erau ele, „doftoriţăle satuli”, mereu cu leacu în mâini şi-n puterea vorbelor.”

„Dacă era vreun copil speriat, să smulje păr de pă animalul care o adus spărietura: căţăl, câine, ce o fost, îl puneau într-on capăt de cârpă și cel spăriet era afumat cu părul acela, ca să treacă spărietura.”

„Când nu se sâmțeau bine oamenii, trebuia să li se descânte de diochi. Luau de pă stelagie fingia pe care o umplea cu apă din videre, apucau fierul din lada cu lemne şi deschizând uşiţa de la cuptor trăgea cărbunii încinşi bolborosind ceva, pe semne că îi număra. Apoi spuneau tare: „Cum să sting cărbunii în vatră, aşă să se stingă şi diochiu pruncului/ Cum să sting cărbunii în vatră, aşă să ptiară diochiu di la fată /Cum ptere roua di la faţa sorelui/”. Apoi, sufla peste cană semnul crucii şi scuipa de trei ori în ea, zicând: „no, amu hai şi scopteşte şi tu!” Dacă se nimerea să fie și alții prezenți, trebuia să scuipe și ei de trei ori în cană, după care cel deocheat bea de trei ori, apoi cu trei degete împreunate se făcea „în senmnul crucii” pe frunte, obraji... și pe mâini. Dacă se duceau cărbunii la fundul cănii, cotătoarea spunea triumfător: ”ţ-o fost de leac! Ai fost diuătetă, vai de capu tău!”

Bunicile erau mereu preocupate de binele nepoţilor şi, de aceea, uzau de toate practicile prezente în lumea satului, pentru că: „nici on hir de păr să nu s-aproptie de coptilu nost!” Iată că, dintr-un ciur părăsit, se tăia o bucăţică mică, pe care mamele, dar mai ales bunicile, o punea într-o aţă şi-o aşezau la grumazul pruncului, sub cămeşă. Scopul era să-l părăsască bolile, bubele, buboii şi să nu s-aproptie de el nici on rău, să-l părăsască tot răul, ”ca pă ciuru părăsit”.

Găsim mereu prezent usturoiul, în diversele datini păstrate în comunitatea satului. Mare putere mai avea „căţălu de ai”.

119

,,Tinerii aveu cam tăţi cu ei căţălu’ de ai în jăb”, darul grijuliu al fiecărei bunici din sat, ca tânărul să nu se deoache. Aceeaşi concluzie de mai sus, o lume de semne, simboluri şi semnificaţii, pe care le întâlneşti la tot pasul. Fiecare vorbeşte câte ceva despre lumea aceea, ce fascinează până şi prezentul, prin inventivitate şi prin credinţele străvechi.

Tot la descântece se apela şi în alte situaţii limită, când nu era altă cale de urmat: „când nu le mai dădei de capăt era musai, zoiu, să cotăm şi alceva”, spun cu atâta convingere cei care vin de acolo. „Aşa, bunăoară, când în casa omului îşi găseau loc oaspeţi nepoftiţi, precum stelniţăle, adică nişte gonji mari şi negre, tare hâde, ce ieşău sara pă întuneric în casă, cu pticiore multe şi care muşcau de nu te putei hodini. Ele erau ca on lucru rău, ca on blăstăm pă casa omuli şi nu mai pute omu’ scăpa de ele. Apoi, dacă ne muşcau ne putem şi beteji de ele. Şi cum nu le prea găsăi leacu, ne ducem la descântătoare, la descântece”.

Era un adevărat scenariu, în „spectacolul” practicat.

Astfel, casa peste care se abătea prilejul acesta, se părea că este o casă blestemată, aşa că trebuia să faci ceva ca să scapi şi, iată ce făceau aceşti oameni minunaţi, care găseau soluţii ingenioase la orice situaţie: „Sara, când era lună nouă şi când ea să arăta pă ceriu’ satuli şi nici on sătean nu să arăta pă lângă casa omuli uări pă drum ca să vadă asta, că nu era voie, bieţii oameni îşi încercau norocu’ pântru a scăpa de ele”. În ritualul acesta, două personaje, de obicei femei : una în casă, iar cealaltă afară, intrau în scenă. Actorul, care ieşea la întâlnirea cu Luna Nouă, nu avea voie să o privească atunci când ieşea din casă.

Trebuia să meargă cu privirea şi capul lăsat în jos, spre pământ şi drumul său trebuia să ducă până sub fereastra casei. Ajuns la destinaţie, doar în acel punct se putea produce întâlnirea cu, „Craiul”, adică întâlnirea cu „Luna Nouă”. Atunci îşi ridica privirea spre cer, spre lună şi astfel i se adresa: „Crai Nou în ţară !” Din interiorul casei persoana implicată în poveste, deci partenerul de dialog, îi răspundea: „Stelniţăle să iasă/ Di la noi a treia casă !” Şi repetau formula, fiecare spunând acest lucru de trei ori, pentru ca des- cântecul să se prindă. Oamenii susțin că acea „Casă să curaţa de stelniţă, acestea mutându-se a treia casă”, până ce colindau tăt satu apoi, ieşău din sat.

Rămasă vie în memoria satului este „cămeşa ciumii”, care grăieşte de la sine despre o altă lume. Cu o existenţă îndelungată în perimetrul satului, practica arhaică a păpuşii de la capătul satului avea înţelesuri şi semnificaţii profunde, în cadrul 120

comunităţii noastre: „Ea ave o misiune în lumea satuli. Înainte de tăite trebe să ştim că ea să pune la capăt de sat, între hotare, atunci când păstă sat să instala o boală, un năcaz, o nenorocire şi ea avea rolul de a o împrăştia, a alunga nenorocirea de pe stinarea noastă. Mai ales, să întâmpla când în sat apăre o boală de animale, pă iosagu satuli, numită ciumă”, de unde şi numele instalat în fruntea acestei practici. Cămeşa ciumii nu era orice fel de cămeşă, ci „era o cămeşă făcută într-on anumit fel ştiut de noi, o cămeşă care trăbuie plămădită în aceeaşi zi, adică noi, muierile din sat, ne strânjăm laolaltă, torcem, ţăsăm şi o cosăm tăt în zua aceea. Aşă să cerea, că altfel nu ave’ leacu’ pântru ce era făcută. Când pân sat era o bolă de iosag, o boală gre’ şi ne mure pă capete iosagu’, atunci noi muierile ne apucam şi torcem, ţăsăm şi cosăm o cămeşă numa’ într-o sângură zi, că aşe batăr s-a spărie ciuma ş-a părăsi satu. Ne strânjăm la on loc nouă muieri, că aşă să cere, ştiem asta di la bătrânii noşti. Când o făcem şi când mereu tinerii uări bărbaţii s-o puie între hotare, nu trăbuie să se uite înapoi, mereu tăt cu spatele cătă sat, că iară aşă cere obdiceiu dintădeauna, că dacă nu, nu avem haznă de leacu ii şi ne zolem fără rost, fără să scăpăm de năcaz. Că s-o făcut de multe uări „cămeşa ciumii” de bătrânii noşti şi numa aşă o scăpat satu de ghearăle lucruli rău.”

Desigur că practicile și ritualurile străvechi sunt multe și multe dintre ele au pierit odată cu cei care le practicau… Credința în puterea acestor farmece era foarte puternică și poate că de aici deriva și eficiența lor.

Dicționar de regionalisme:

pirule – tablete taljer sau blid- farfurie goz – praf, mizerie, rest vegetal puștea pe limbă – stomatită aftoasă cătreț – coteț păduti – păduchi mnijăl –nev, neg a se cota – a i se ghici a zvârli – a arunca moimă – abces ploaptăn – plită a murucli- a face luxație stelajie sau almar – dulap din lemn cu rafturi finjie – cană a avea haznă – a avea profit, a-i prii a se zoli – a se agita

121

Începutul de post- Slobozâtu corinzilor Maria Pădurean Pop, sat Voivodeni, județul Sălaj Potrivit obiceiului respectat cu sfinţenie, nu puteam colinda până la începerea postului („vi să fac bube pă fund”, ne ameninţau cei mari... ne era teamă!) şi de aceea, de fiecare dată, prima zi de post însemna o mare bucurie pentru noi, copiii, ne deschidea poarta slobozindu-ne la corindă: „am scăpat, putem începe a corinda!”, respiram uşuraţi şi eliberaţi de povara fricii. Şi dacă noi, cei mici, începeam să repetăm suita de colinde, fie adunaţi în grădină, în cortul „juptilor... a puptilor de tulheni”, în care ne cuibăream pentru a nu îngheţa de frig, fie în casă, pe la unul şi la altul, în acest timp, cei mari îşi începeau cu sfinţenie postul. Mi-amintesc cu drag de locul în care ne pregăteam cu emoţie şi atâta tragere de inimă colindele: în casa bădiucului Ionaş a fătului, o casă extrem de caldă, de primitoare, unde leliuca Vironica, de loc din Fizeş, cu un glas cald şi melodios, ne ajuta şi de îndruma cu sfaturi, ca un dascăl inimos. Acolo, puneam la cale scenarii, urzeam planuri şi pregăteam pachetul întreg, pentru ca bucuria sărbătorii să n-o poată ştirbi nimeni şi nimic.

SEARĂ DE VIS... aşa s-a cuibărit în amintirea pruncului, precum o seară de vis pe care o trăiesc într-un prezent continuu, ce mă ţine mereu în braţele tabloului de acasă. „E seară... În curte găinile s-au strâns în cătreţ, mama le-a închis uşiţa îndemnându-le la odihnă, a răzemat-o cu o scăriţă din lemn, mama bătrână a pus mâncare suficientă în „halăul” porcilor, tata a rânduit cu animale mari, le-a pus învăluituri şi le-a adăpat, iar tata bătrân a umplut şuştarul cu lapte. Eu am adus gătejoarele pentru aţuţat focul şi apoi, una-două ne-am strâns cu toţii în casă.

La lumina difuză a lămpii şi la horea fierbinte a lemnelor din cuptor, ne-am adunat în jurul mesei şi, după rugăciunea obişnuită am cinat „mâncare de post, pere pârgălite” cu moare roşie şi rece, adusă din căduţa cu varză adăpostită în pivniţă.

Mâncare bună, „că doară era postul Crăciunului”. Aplecaţi peste „blidele” din care aburul ne încălzea obrajii, sorbeam cu poftă din băutura răcoroasă şi colorată „ce ne stâmpăra pă din lontru”. În casă, focul bubuia în cuptorul încins, încălzind în ciuda frigului de afară „că doară aşă-i stă bine la iarnă, să hie frig şi jăr să îndeţă tăite rălele”, grăia înţelept tata bătrân.

122

Am terminat şi de mâncat şi, rând pe rând, fiecare sub semnul sfintei cruci, mulţumim Cerului pentru hrană: „Doamne-ţi mulţam că m-am săturat!”. Pândind în dreapta şi-n stânga mea, le urmez şi eu gestul în grabă, asigurându-mă că tata m-a observat şi va spune admirativ: „ce prunc cuminte am!”, apoi mă cuibăresc în pătuţul de după cuptor. Pe furiş, o pândesc pe mama şi-mi iau cu mine în pat şi pe „Miaunica”, mâţuşul pantiş care-mi era atât de drag. Dar nu scap neobservată. Mama mă ceartă din nou: „în lada cu lemne de sub cuptor, acolo unde îi locul la mâţă... nu s-o culci şi cu tine sub ţol!”. Dar tata bătrân, îngăduitor ca toţi bunicii, mă salvează ca de obicei: „ lasă tu nevastă, lasă fata în coptilăriile ei! Tu n-ai fost ca ie, uări ai şi uitat?”.

De când a început postul Crăciunului, colindăm aproape în fiecare seară. Uneori în casă, după ce-şi „isprădeau zolele”, se adunau la poveşti, la colindă, vecinii, ori neamurile creionând atâta trăire înmagazinată în poveşti nemuritoare. În timp ce mama frământă aluatul să facă tăieţeii... „tomajii şi laştele” de post pentru mâncarea de mâine, tata deschide lerul cuptorului, aruncând vreo câteva bucăţi de ”ludău”(dovleac) la copt, întregind atmosfera caldă a serii. Pe scaunul cu trei picioare, tâna se aşază la caierul de pe furcă, la tors, iar tata bătrân răsfoieşte câteva foi dintr-o carte veche, îngânând doar pentru dumnealui o colindă nouă, adusă de la badea Şandor a lui Durluţ, prietenul şi colegul dumnealui de strană. Era o colindă melodioasă, pe care am primit-o cu drag, „Bună sara lui Crăciun”. În casă e cald şi bine pentru că eu, copilul, îi am pe toţi ai mei la un loc. Tata bătrân îşi pune ochelarii şi, după ce sfârşeşte de frecat cucuruzii din covată, asigurând porţia de grăunţe pentru ziua următoare, se ridică, îşi întinde mâna în care ţine hârtia cu slovele colindei şi, într-o ascultare profundă şi înălţătoare, savurăm cuvintele şi linia melodică, căreia glasul cald al bunicului îi dă viaţă. Minunat tablou de familie! Apoi, după un moment de respiro, timp în care ne exprimăm emoţia şi dragul pentru colinda coborâtă de pe Curmătură şi dăruită nouă, începe din nou, îndemnându-ne de data aceasta să-l însoţim: „Ce vedere minunată...”.

Mi se pare că tot sufletul lor încărcat de bunătate şi credinţă respiră acum într-un glas de corindă... Îi privesc rând pe rând pe fiecare în parte şi îmi aşez în suflet chipul, zâmbetul şi glasul cald ce ne unea pe toţi la un loc, într-o seară de decembrie, într-o colindă de familie: „corinda noastră de acasă”. Doamne, de câte 123

ori m-am întors în tablou şi am privit cu ochii sufletului profunzimea acelui moment, o fotografie cu rezonanţă adâncă peste vreme, pe care o strâng şi astăzi cu drag şi dor... la sufletul anilor.

Lătratul câinelui de pe prispă şi glasurile de oameni careşi scutură bocancii de omăt anunţă oaspeţi: bunicii mei care veniseră să afle când vom tăia porcul. Se opresc o clipă, pentru ca măturoiul să înlăture părţi din omătul dosului şi al feţei adunat pe încălţări. Vocea inconfundabilă, jucăuşă şi plină de viaţă, a bunicii Măriuca, o recunoscusem şi, cu siguranţă, alături era şi vocea blândă, a bunicului Gusti. Paşii se apropie în tindă, zarul se deschide şi uşa descoperă chipurile dragi ale celeilalte părţi de suflet din tabloul de familie. Le zâmbesc cu toată fiinţa şi mă arunc în braţele bunicii. Ai casei continuă colinda făcându-le semne să intre şi să ia loc. Cu faţa luminoasă şi împăcată, dau bineţe şi, fără să ne întrerupă, îşi aşează cojoacele pe pat, îşi freacă mâinile îngheţate deasupra cuptorului şi ni se alătură.

Ce bucurie pe mine! Familia era acum şi mai mare, iar asta îmi plăcea. Colindăm cu toţii, colindăm într-o seară de iarnă, o seară de post, o seară de decembrie, o seară de rugăciune, împreună deopotrivă, acasă . Minunat!... Un tablou de poveste, o icoană de suflet, rămasă întipărită peste vreme în memoria şi sufletul meu. M-am cuibărit în această imagine de familie şi am adăpostit-o în mintea şi sufletul de copil; m-am lăsat în braţele ei protectoare şi am protejat-o, la rându-mi, pentru a nu se ştirbi de colţurile tăioase ale trecerii şi a nu se sparge înghiţită de uitare. I-am mângâiat mereu ochii blânzi, braţele calde, zâmbetul darnic, vorba dulce şi glasul protector, aşa cum la rându-mi simţeam adesea în poala părintească, mâna caldă lăsându-se peste creştetul de copil, într-un cântec ale cărui vorbe nu le-am uitat nici până astăzi: „nimeni nu mă poate atinge!” Dar timpul a schimbat rolurile! Aşa am cuprins icoana între braţele mele, am păzit-o de sabia timpurilor (pentru că el, timpul, până şi el a receptat-o în trecerea lui) , iar acum „fotografia” acelei nopţi de vis o las în poveste, pentru a o avea dincolo de timp (timpuri!) şi spaţiu.

Apoi, într-un „dosoi (prosop) alb de pânză” ludăul „dulce şi fărinos este împărţit la fiecare. Se încing poveşti, se deapănă amintiri şi seara se încheie cu încă o rugă în glas de colind: „Sara Crăciunului nost /Mare bucurie-o fost”. Glasul bunicii horitoare răsună în casă, peste capetele celorlalte voci, însoţindu-ne, bunicul mai domol. Pe ferestrele acoperite cu florile de gheaţă, îmi strecor privirea printre crăpăturile golaşe de sticlă şi privesc 124

în noapte noianul de fulgi mari „ca obdelele”, ce se cern liniştit şi domol din cerul nopţii: „păsemne că afară s-o muiet frigu de vine omătu”, îmi spun în gând, după cum îi auzeam pe cei mari. Şi cu privirea aţintită când la tabloul de iarnă de afară, când la atmosfera caldă, de decembrie, din casă, fur cu mine chipul drag al fiecăruia în parte, într-o pictură de sărbătoare, în care se mai aude şi astăzi glas de colindă. Un tablou pe care copilul de atunci a îndrăznit să-l boteze în sufletul lui... „O seară de vis...” pentru că, în toată această atmosferă de post, rugă şi aşteptare, timpul s-a oprit pentru o clipă, orologiul a tăcut, spaţiul s-a însufleţit şi mai ales „noi”, mari şi mici, ne-am înnobilat cu sfinţenia colindei, ce vestea apropierea sărbătorii sfinte şi în „familia” mea dragă.

Aşa se treceau serile de post, însufleţite de căldura glasurilor, a gândurilor, şi învăluite în trăirea comună a bucuriei minunii ce va să vie. Și totul căpăta puterea rugii ce te înălţa în sfinţenie!

O parte din ceea ce eu numesc „icoana mea de suflet”... întipărită în glasul de colind... din seara de vis... mama, tata, o parte din bunici şi pruncul... vă port în suflet şi în ruga mâinilor împreunate către Cer... pe toţi!

Obiceiuri de iarnă – satul Răstolțul-Deșert, județul Sălaj Silvia Bodea Sălăjan Satul a fost și va rămâne, atât cât va dăinui el, un loc de odihnă al sufletului. El este depozitarul valorilor morale eterne. ,,Așezat în jurul bisericii și a cimitirului”, sugerează credința puternică și nedisimulată în Dumnezeu, dar și conștiința că, în momentul ,,trecerii” firești, omul nu este singur, ci-i sunt alături toți, cu viii și morții. În sat, oamenii își creșteau pruncii în spiritul ideii de a fi oameni de omenie. Educația era aspră și nu cunoștea jumătăți de măsură: ,,Ori ești om, ori esti fleandură!”. Cale de mijloc nu exista.

Această parte a scrierii noastre se dorește a fi atât un document care recuperează timpul, cât și un avertisment și o chemare pentru toți cei care își au rădăcinile în satul tradițional, în care oamenii nu trec nepăsători pe lângă bucuriile și necazurile semenilor, în care forma de salut are o mare încărcătură afectivă și morală: ,,Doamne, ajută!”.

125

Cu siguranță că satul nu putea rămâne în limitele unui trecut nostalgic, dar valorile nescrise ale omeniei trebuie păstrate, deoarece fără ele: ”lumea va deveni pradă unui mare zbucium!”.

Satul Răstolțul Deșert este situat în Depresiunea Almaș-Agrij, în vestul Platformei Someșene, în apropierea munților Meseș, la o distanță aproximativ egală de Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea, Dej. Acest sat, ca toate satele tradiționale românești, este un adevărat depozitar de obiceiuri și tradiții străvechi. Mă voi opri la câteva secvențe specifice perioadei de iarnă .

Dintre obiceiurile de iarnă practicate în perioada 24 decembrie –7 ianuarie, în satul Răstolț-Deșert, din județul Sălaj, marea majoritate a manifestărilor sunt legate de sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Colindatul copiilor cu steaua, al tinerilor sau a oamenilor maturi, era cel mai practicat obicei, care se mai menține în oarecare măsură, și în zilele noastre, cu unele mici modificări. În săptămânile de post, tinerii se adunau la Căminul Cultural, unde învățau scenariul Crailor, copiii se adunau, ori la școală, ori la unul dintre ei acasă, și învățau colinde, iar oamenii maturi, seara, repetau colindele noi sau pe cele din anii trecuți, pentru că în noaptea de Crăciun satul era luat în slavă de cetele de colindători.

Colinda se „zicea” sub geam, iar la sfârșit, colindătorii erau primiți în casă și ospătați. Cu cât aveau mai mulți colindători, cu atât familiile erau socotite mai cu fală, în sat. La casa la care existau fete de măritat, colindătorii tineri veneau însoțiți de muzicanți și se încingea jocul, după care o luau și pe fată cu ei, până la a doua sau a treia gazdă colindată, după care fata, obligatoriu, se întorcea acasă. Era mare rușine ca fetele să umble noaptea pe ulițele satului, cu atât mai mult cu cât cetele erau formate și din băieți. Cea mai des întâlnită colindă de sub geam era:

”Slobozi-ne gazdă-n casă, C-afară ploauă de varsă, Picură streșinile, Și ne udă hainele, Și-avem haine-mpăturate, Să trăiți cu sănătate, Și-avem hainele cu flori, S-aveți mândre sărbători.”

Tot în această perioadă, se umblă cu Irozii sau cu Craii și se vestește, din casă în casă, Nașterea Mântuitorului.

126

Cei de la care am cules informațiile par nedumeriți că în unele părți ale țării acest grup de teatru popular era numit ”Irozi”, pentru că Irod a fost unul singur, iar craii de la Răsărit au fost cei care au vestit nașterea Mântuitorului, aducându-i smirnă și tămâie în dar.

Pregătirile pentru acest eveniment se făceau de către preotul sau dascălii satului, cu câteva luni înainte. Aceasta era preocuparea principală a tinerilor, din perioada Postului. Copiii învățau colinde la școală sau acasă, cu tații sau bunicii, iar împodobitul stelelor sau ținuta Crailor era o preocupare specifică fetelor. De obicei, fata care ”ședea” cu un anumit băiat, aceea îi făcea sau se îngrijea de ținuta acestuia, iar acest lucru era cunoscut în sat ca un fel de promisiune pentru o viitoare căsătorie.

Despre obiceiul colindatului s-a scris mult, motiv pentru care mă voi opri puțin asupra acestui eveniment. Aș vrea să abordez obiceiuri care astăzi se practică foarte puțin sau au fost uitate definitiv. Astăzi oamenii maturi nu mai umblă cu colindatul și mulți preferă să primească un grup sau două de colindători, apoi să stingă lumina, să se culce, să privească la televizor, tocmai pentru că s-a pierdut, în mare parte, din semnificația sărbătorii.

De colindat, colindă în special copiii, care așteaptă nu ”un colăcel, mere sau nuci”, cum se obișnuia, ci bani. Tinerii merg de la o casă la alta, chefuiesc, spun bancuri, cântă tot felul de cântece la modă și rar se aude o colindă pe drum.

La ieșirea din casă, colindătorii rosteau o urare gazdei, uneori pe un ton umoristic sau chiar ironic: „Gazdă, gazdă, bine stai, Da’ pe mas’-ai pus mălai, Te ții om măreț, de fală, Da’ nu te-nduri de-o jumară”.

Sau: „Câți cărbuni în vatră, Atâția boi în poiată, Câte paie pe coteț, Atâtea fete-n undeț”.

O urare foarte frumoasă era făcută de către tineri în casele în care colindau și care într-adevăr atingea semnificația momentului, subliniind rostul colindătorilor, de a vesti marele eveniment: ”Am venit să colindăm, Pe Isus să-L lăudăm, Și să vestim la tot omul, Că s-a născut Isus Domnul, 127

Și-aducem veste de sus De la copilul Isus, Că v-aducem bucurie, Lăudat Domnul să fie, De acum până’n vecie.

Mulțumim gazdă frumos, Și să-ți fie de folos.”

Un obicei la care vreau să mă refer, pentru că a fost mai puțin analizat de către specialiștii în folclor, și care încă se păstrează într-o bună măsură și astăzi, este cel al uratului din deal, înainte de Anul Nou. Pe două dealuri opuse, se adună grupuri de tineri, în special bărbați tineri, aprind focuri mari și încep să strige, într-un dialog, prin care este evaluat fiecare gospodar sau tânăr din sat. Tot satul ascultă cu luare aminte și fiecare om află cum este apreciat de colectivitate: ”- Ui, frigu-mi-i, măi!

- Hai la foc, măi!

- Nu pot, măi!

- Da’ de ce, măi?

- Că mă duc pă omenie la badea Văsălie.

- Păi cu ce te-a omeni? Pentru că anul acesta badea a tăiat un porc de l-o ținut singur subsioară, nu i-o trebuit ajutoare?

- Am auzit, măi! Păi, de unde să aibă porc de tăiat, ca toată lumea, că porcul nu se ține cu pălincă și cu pită cumpărată.”

Când doi tineri au plecat de acasă și s-au căsătorit peste voia părinților, fapta lor nu rămâne netaxată de comunitate. „Auzit-ați măi, că fata lui ... a fugit cu fecioru’ lui...

-Da de ce-au fugit, că n-o fost nime pe urmele lor, o putut mere și încet, că la nime nu o trebuit...”

Sau: „- Auzit-ați, măi. Zice că feciorul lui... îi face curte fetei lui...

-Că bine face, mă, că mă-sa și tată-său nu o făcut nimica de când îs. Da’ dacă îi face curte, să-i facă și un pic de poiată, că-n ocolul lor n-o mirosit a coadă de vacă, în veci.” În sat, sărăcia este întotdeauna asociată cu lenea, de aceea cei leneși sunt întotdeauna în centrul atenției: „- Auziți moara, hăi... Zice că (se rostește un nume) a mers la... să-i ceară o mâță și nu i-o dat.

- Da’ di ce, mă?

- Că nu-i trebe mâță, pentru că-i atâta de sărac, încât nici șoareci n-are!” În cazul în care în sat se află tineri sau oameni maturi, 128

care nu se țin de promisiunile făcute, sunt de asemenea sancționați în strigatul de pe deal: ”- Ui, frigu-mi-i, măi!

- Da’ de ce, măi?

- C-am fost la... și mi-o promis că mi-a aduce on car de lemne pă bani și nu mi-o adus.

- Da’ de ce, măi?

- Păi, de promisiunile lui te poți ține ca de dunga cerului.”

Ceea ce este interesant este faptul că tot satul, cu mic și cu mare, este afară, în curte, indiferent cât este de frig, și ascultă cum tinerii evaluează și taxează pe fiecare din sat, după faptele lui. Era și este o mare rușine pentru cei care se aud ”strigați” acolo, pentru că se simțeau sancționați de întregul sat, dar acesta era și este un mijloc important de îndreptare a relelor, din viața comunității.

Dacă era câte o fată care nu se putea mărita, pentru că avea o moralitate îndoielnică, nu putea fi trecută cu vederea, deși părea o ”răutate” din partea ”strigătorilor”: ”- Auziți moara, hăi?

- Auzim, auzim, băi!

- Am fost la fata lui...

- Și ce-ai făcut acolo?

- Păi ce să fac, că doară nu mai era nimica de făcut.

- Da de ce, măi?

- Pântru că o trecut pe acolo alții, înaintea mea, și-o făcut ei făcuta.”

Acest obicei și astăzi se practică, deși tinerii sunt foarte puțini în sat, și este un fel de ”tribunal” al colectivității, prin care se urmărește îndreptarea relelor sociale. La manifestația aceasta, participă în special tinerii veniți în vacanță, la bunici, iar pentru desfășurarea evenimentului, se pregătesc în întâlniri cu câteva zile înainte. De pe cele două dealuri, coboară nu numai ”roțile” de paie sau de cauciuc aprinse, ci și multă voie bună, ce cuprinde încă întregul sat, printr-un ecou lăsat peste timp, ca mărturie că, în acel loc, au trăit oameni care au prețuit valorile morale eterne.

Regionalisme: fleandură – om de ultimă speță, zdreanță a ședea cu o fată – a-i face curte jumară- bucățică de carne undeț – loc după sobă a fugi cu o fată – a se căsători peste voia părinților

129

Haba sau Șezătoarea în satul Răstolțul-Deșert, județul Sălaj Silvia Bodea Sălăjan Haba sau șezătoarea era un loc unde se adunau fete și femei, pentru a toarce, în special dar și pentru a tricota, a croșeta, mai ales în serile lungi de iarnă, când munca la câmp era încheiată.

Grupurile care constituiau haba se formau după anumite criterii nescrise, dar respectate cu sfințenie. De obicei, casa în care se organiza haba era locuită de o femeie vârstnică, obligatoriu înțelegătoare, fire deschisă și neclevetitoare. Era haba tinerelor fete, care abia au ieșit în lume, haba fetelor de măritat, haba femeilor căsătorite. Aproape fiecare uliță a satului avea aceste trei tipuri de habă. Bărbații și feciorii știau cu exactitate ce fete sau ce femei erau în fiecare habă. Casele erau de obicei destul de mici, ușor de încălzit, cu atmosferă caldă, familială. Cele care mergeau în habă aveau grijă să ducă gazdei lemne pentru foc și fotoghin (petrol) pentru lampă. Întâlnirile acestea constituiau momente de bună dispoziție, de relaxare, de petrecere plăcută a timpului și, chiar dacă fiecare avea un adevărat plan de realizat, se găseau diferite tertipuri pentru a rămâne timp suficient pentru diferite jocuri, pentru practici magice, prin care trebuia să fie influențați feciorii să vină în habă, pentru dans, râs și voie bună.

Prin urmare, fetele ascundeau fuse umplute cu tort de acasă, le duceau cu ele în habă, ca la întoarcerea acasă să se poată justifica în fața mamelor că nu au pierdut timpul. Femeile, care de obicei erau mai malițioase cu suratele lor de-o vârstă și rămase nemăritate, strigau când treceau pe lângă casa cu haba fetelor tinere: ,,Asta-i casa de nuiele/ Si fetele-s tinerele/ Acolo-i casa de bârne/ și fetele-s mai bătrâne” …Fetele tinerele erau cele de 14-16 ani, iar fetele bătrâne cele care se apropiau sau aveau vârsta de 20 de ani. Băieții formau și ei grupuri după structura socială a satului, dar și după grupurile de fete aflate în habă. Cei care aveau ,,drăguțele” sau ”mândruțele” într-o habă, formau un grup. Treceau și pe la celelalte locuri, dar nu întotdeauna intrau, ci se deghizau, își mânjeau fața cu cărbuni și de la fereastră băgau spaima în cele din casă. Multe se speriau cu adevărat, dar multe simulau sperietura, deoarece această practică se repeta destul de des. Fetele și femeile tinere torceau fuior, copilele care învățau să toarcă aveau în furcă doar câlți, iar femeile mai în vârstă torceau lână pentru covoare sau haine groase.

130

Tot ceea ce reprezenta îmbrăcăminte sau lenjerie de corp, de pat, prosoape, fețe de masă etc., se realiza din ceea ce torceau pe perioada de iarnă. Procesul de obținere a fuiorului era o activitate foarte elaborată, exclusiv feminină. Se culegea cânepa, se făceau mănunchiuri, după care cânepa se ducea la ,,toptilă”, adică la o baltă noroioasă, unde se îngropau mănunchii în nămol, pentru aproximativ două săptămâni. După această perioadă, se scotea cânepa, se spăla în apa râului, se întindea la soare, ca să se usuce, apoi se ,,zdrobălea”. Zdrobalăul era un instrument din lemn format dintr-o parte fixă și o parte mobilă, cu care se lovea cu putere cânepa, până când partea lemnoasă, numită ,,pozdări”, cădea și rămânea doar fibra. Procedeul însă continua cu ,,hecelatul”, adică trecerea fibrelor obținute printr-o instalație asemănătoare cu un pieptene mare, ai cărui dinți erau din fier. Ceea ce cădea de la hecelat erau câlții iar firul lung și mătăsos era fuiorul. Deoarece din fuior se făceau hainele de duminică, de mers la biserică, firul tors trebuia să fie subțire și uniform, motiv pentru care fuiorul era tors de cele experimentate. Din câlți se țeseau leșiere (bucăți de pânză puse deasupra vaselor în care se așezau hainele pentru înnălbit și peste care se punea cenușă și apă) și saci, iar din lână se confecționau haine groase, din pănură (stofă), pentru anotimpurile răcoroase sau țoale (covoare pentru pat). De remarcat este că nimic din ceea ce se producea în gospodăria țăranului nu se arunca, nu se pierdea. În haba fetelor foarte tinere se spuneau povești despre strigoi, despre practici magice, care influențau soarta oamenilor. Ca să pară plauzibile poveștile, personajele acestora erau concretizate în anumiți oameni mai vârstnici sau mai ciudați, din sat. Așa, de exemplu, se spunea că un bade (adică un om din sat) căruia i se preciza numele, este strigoi. Într-o noapte, acum câteva săptămâni, s-a transformat într-o gâscă, a intrat în poiata lui… (din nou se dădea nume concret), să-i fure laptele de la vacă.

Gazda a bănuit și a intrat în poiată, a prins gâsca în sac și i-a dat o mamă de bătaie să se învețe minte. A doua zi, badea, care se transformase peste noapte în strigoi, abia putea să umble de bătut ce era. Dintre cele care ascultau povestea, se găseau câteva care să spună că l-au văzut pe cel bătut, dar nu știau de unde i se trag vânătăile. Se vorbea de asemenea despre unele femei bătrâne din sat, care știau să facă vrăji pentru căsătorie, pentru despărțirea unor tineri, pentru orândă (adică pentru cel sortit).

Așa se spunea că, pentru a-i lega pe doi tineri să se căsătorească, se lua noroi de pe pragul casei, lăsat de urma flăcăului, și se 131

lipea de hornul din casa fetei, repetând de nouă ori: ,,Cum se lipește tina de horn, așa să se lipească... de…” (aici se spunea numele tinerilor). Se spunea că așa și-a măritat o femeie din satul vecin fata ,,bătrână, slută și proastă” după un flăcău ,,fruntea satului”. A făcut boscoane (vrăji) cu un smoc de păr, un pieptene, o batistă înnodată, și cu alte elemente magice, pe care le-a pus într-o oală de pământ îngropată sub patul celor doi tineri, dar când ,,mireasa”s-a îmbolnăvit, nu a putut muri până când soțul ei nu a scos oala să o spargă, la apusul soarelui, în crucile uliței (adică în intersecție). După ce a spart oala, a văzut adevărata față a nevestei lui și s-a îngrozit. Abia atunci și-a dat seama că toată povestea lui de dragoste nu a fost altceva decât o vrajă. Aceste povești se spuneau cu însuflețire, iar la plecarea acasă, fetele erau îngrozite de ceea ce ar putea să le iasă în cale, dar probabil, și atunci ca și astăzi, dorința de adrenalină le aducea și în zilele următoare în habă. În haba fetelor de măritat se așteptau feciorii. Dacă aceștia întârziau, fetele aveau ”metode” să-i determine să vină mai repede. O astfel de metodă era cea a ciurului. Se făcea un foc în curte, se puneau într-un ciur boabe de porumb care făceau cocoși (popcorn) și plimbau ciurul pe deasupra focului repetând: ,,Cum nu au hodină boabele de mălai în ciur, așa să nu aibă hodină nici…(numele flăcăului) până ce va veni la mine”.

Fiecare fată repeata numele drăguțului ei, ținând de o parte veșca (partea laterală) ciurului. Fetele cântau în așteptarea împlinirii magiei, mai torceau câte puțin, spuneau glume sau le ironizau pe cele care nu s-au măritat încă și trecuseră în rândul fetelor bătrâne: ,,Că i s-o lunjit grumazu’/ Cât o tăt sărit pârleazu’/ Să steie badii-n picior/ Și-o rămas după cuptor”, sau pe cele bogate, care erau alese primele la măritiș: ,,Săracile sutele/ Cum mărită slutele/ ” sau deplângând soarta celor care, deși se iubesc, nu pot fi împreună, pentru că nu sunt de acord părinții, pentru că nu au aceeași putere economică, nu sunt la fel de bogați: ,,Vai, săraci de boi și vaci/ Cum despart oamenii dragi”. Dacă vreo fată sau femeie îi făcea curte unui băiat sau bărbat nepotrivit, era atenționată: ,,Ochișori mândri rotați/ Luați seama ce lucrați/ Să nu v-aflați înșelați/ Ochișori mândri cerniți/ Luați seama ce iubiți / Să nu v-aflați celuiți”... După sosirea feciorilor, începeau jocurile. Feciorii mai îndrăzneți se adresau gazdei: ,,Lele… nu vezi că s-o gătat fotoghinu în loampă?”în timp ce altul sulfa ca să stingă lampa. Până când gazda, bombănind: ,,Bată-vă norocu’, să vă bată!”, aprindea lampa, feciorii și fetele apucau și se sărutau.

132

Dacă unui fecior îi era dragă o fată, îi fura fusul și alerga cu el afară. Fata se prindea în jocul lui, mergea după fus, apoi rămâneau câteva minute împreună, în întunericul nopții, la ,,Gâscă”. De ce i s-o fi pus un asemenea nume, ,,Gâscă” acestui moment de intimitate, nu se știe. Ca să se lase conduse acasă, fetelor li se fura batista (întotdeauna agățată la brâul șorțului, la vedere).

Fetele motivau că nu pot merge acasă fără fus au fără batistă, că mamele lor sunt foarte severe și: ,,Doamne, ferește! Mă omoară mama!” Totul era o înscenare nevinovată, pentru ca cei care se iubeau să poată fi împreună câteva minute. Mamele, de obicei, pândeau venirea fetelor acasă, le lăsau la poartă un timp scurt, după care ieșeau și le chemau în casă. Cuvintele și îndemnurile părinților erau respectate. Nimeni nu îndrăznea ,,să felelească”, adică să contrazică. Era un anume respect instituit între părinți și copii, între oamenii de diferite vârste, între femei și bărbați.

Spuneau bătrânii satului că, mai demult, soțul și soția se adresau unul altuia cu pronumele de politețe: ,,dumneata”, folosirea numelui personal: tu, el, ea - era o adevărată jignire. Haba femeilor era ,,mai așezată”, adică fără prea multe activități distractive. Ele își duceau ţuică ,,îndoită” cu apă și îndulcită cu zahăr ars sau vin îndulcit iar uneori mai duceau și câte ceva de ,,îmbucat”, câteva plăcinte sau ,,pancove” (gogoși). În timp ce făceau câte o pauză de la tors se mai ,,dedulceau” cu câte un păhăruț, ca să ,,sfârâie fusul mai cu spor”. Vorbeau despre familie, despre copii și neapărat treceau în revistă toate evenimentele satului. Aici avea loc un adevărat ,,buletin informativ”. Aici se afla cine cu cine umblă, cine cu cine se căsătorește, care bărbat bea și nu-și onorează familia, iar dacă se întâmpla să vină vreun soț după șoție, era luat peste picior, fiind acuzat că-și ,,teme” nevasta (adică este gelos): ,,Să știi că de ce te temi nu scapi”, ,,Tăt tâlharul se teme de tâlhărit” sau îl ironizau cu vorbe rimate: ”Cine’și teme nevasta/ nici n-a bea nici n-a mânca/ stă ca halduru la soare/ și pică de pe piciare” sau: ,,râde lumea și-l suduie/ nici la dracu nu-i trăbuie/ cine umblă a vădăsli/ pe urmele nevestii”.

Dacă venea în habă câte unul căruia îi plăcea băutura, femeile îl invitau să bea, iar dacă el se codea puțin ele îl taxau: ,,lasă și nu face așe hâd, că pe unde o trecut boi și vaci cu coarnele așe (aici făceau semn cu brațele larg deschise) mai trece și păhăruțul ăsta” (făceau referire la faptul că și-a băut truda și averea). Aici se știa totul: ,,biata… a rămas iară groasă” (gravidă), cutare…,,Îi așe (adică pe ciclu) de două săptămâni”, ,,pă’... o bătut bărbatu tăt în gură, ca pă coasă, că o suduit de s-o sculat ulița în gura ei”, 133

,,fata lui… n-o mărs la școală că o zâs mă-sa că și dacă n-a ști tabla înmulțirii poate săpa și secera…” Nimeni nu scăpa de judecata femeilor adunate aici. Vremurile vin, vremurile trec și duc cu ele și bune și rele, laolaltă. Au fost oameni buni și de omenie, au fost și ei copii, tineri, maturi și vârstnici, cu problemele lor, cu visele lor, cu dorințele, de multe ori neîmplinite… Au plecat ,,pe o cale ne’nturnată”, vorba poetului, tot așa cum vom pleca cu toții, iar în urma noastră va rămâne doar o poveste din care poate că va rămâne doar ceea ce ni s-a părut că este spre zidire.

Aici este o frântură de timp, o zvâcnire de viață, o rază de lumină așezată într-un tipar ce nu va dăinui în timp decât în măsura în care scrisul va rezista.

Regionalisme :

orândă–soartă pârleaz – loc de trecere peste gard a feleli – a contrazice a sudui – a înjura

Nunta în satul Răstolțul-Deșert, județul Sălaj Silvia Bodea Sălăjan Satul rămâne leagănul înțelepciunii native, al bunului simț și al moralității exemplare. Ordinea firească a lucrurilor impunea respectarea unor cronologii în care se încadra întregul sat: nunta, abia apoi botezul, deoarece familia trebuia întemeiată pe anumite principii, iar cine se abătea de la ordinea acestora era sancționat de întreaga comunitate.

Tinerii erau ,,potriviți” de cele mai multe ori de către familii, chiar dacă nu întotdeauna sentimentele lor erau în acord cu dorința părinților sau a rudelor.

Cei care erau de însurat sau de măritat se întâlneau la fântână, la Gorga, la dansul la șură sau în habă.

134

Feciorii conduceau fetele până la poartă, de aceea nu aveau voie să întârzie decât: ,,până vine ciurda de la câmp”, iar când veneau din habă, de obicei mama, le aștepta” în tinda casei, determinând încheierea bruscă a idilei de la portiță.

La dansul de la șură, tinerii din familii mai avute dansau ,,sub gârliciul ceterii”, iar cei mai săraci ,,băteau marginile”.

Fetele erau poftite la dans printr-un semn făcut de flăcăi cu mâna sau cu ochiul. Dansul din această zonă are anumite particularități.

La început, melodia este lentă, mișcările domoale, apoi se schimbă într-un ritm dinamic, alert, dansul fiind numit: ,,deasa”.

Fata trebuia să fie ușoară în mișcări, deoarece dacă se mișca mai greu, flăcăul o taxa cu strigătura: ,,Trag de una ce-i mai grasă/ De gândești c-am tras la coasă.”

Flăcăul era cel care conducea, iar fata trebuia să intuiască mișcările lui, pentru că erau momente când trebuia să se dea pe sub mână sau peste picior. Pasul are o anume particularitate, deoarece se pornește în contratimp, iar după doi pași se face un pas scurt sau o pauză, piciorul drept rămânând o măsură în aer.

Dacă printre tineri sunt unii care nu știu să danseze sau nu dansează grațios, strigătura nu întârzie să li se adreseze: ,,Unu sare/ altu ptică/ Gândești că dracu-i rădică”, sau ,,Cine nu ști-a juca/ Nu ști zo nici a lucra/ Numa stă în poarta șurii/ Gândești că-i mama pădurii!”

De aici, începeau idilele. Fata care era luată prima la dans era drăguța feciorului. Acest gest era un fel de promisiune în vederea căsătoriei. În sat, se zvonea că ,, feciorul… șede cu fata…” (ședeau, adică se aflau într-o relație serioasă). Pregătirea pentru nuntă antrena întregul sat. Erau chemați nănașii, în primul rând. Ei erau aceia care sfătuiau tinerii ce și cum să facă. Nănașii trebuia să fie oameni ,,așezați”, adică o familie respectată în sat, din toate punctele de vedere. Erau desemnați apoi doi tineri ,,chemători”, prieteni sau rude de-ai mirilor. Era o mare cinste pentru ei. Aceștia erau instruiți ce să zică la intrarea în casa omului: ,,Am vinit cu veste bună / Să vă chemăm dimpreună/Că doi tineri s-o aflat/ Și s-o gândit la-nsurat/ Și ne cheamă cu mult dor/ Să merem la nunta lor/ Să-i cinstim cum se cuvine/ Și să ne ospătăm bine!”

Chemătorii erau îmbrăcați în straie populare și purtau un băț mare, împodobit cu ,,primele” (funde) pe care le-a purtat fata, cu năframa cea mai frumoasă, cu șterguri, cu obiecte cu cusături făcute de fată, toate acestea având o anumită simbolistică.

135

Primele sau fundele arătau că fata nu va mai purta ,,coadă pă spate”, ci părul ei va fi împletit în ,,conci”, adică va ieși din rândul fetelor. Năframa simboliza trecerea de la feciorie la nevastă în casa omului.

Chemarea la nuntă se făcea, de obicei, joia, cu o săptămână înainte de nuntă. Nu întotdeauna era chemat la nuntă tot satul, ori pentru că familia era mai nevoiașă, ori pentru că nu dorea să se împrumute, pentru că nunta era un fel de împrumut: ,,trebe să merg la nuntă că și ei o fost la noi!”

Din timp, se chemau socăcițele (bucătăresele). Si asta era o onoare, pentru că erau socotite cele mai bune gospodine din sat.

Două dintre ele erau alese pentru a juca găina la nuntă. Ele își întocmeau strigăturile din dialogul purtat în fața nănașilor, prin care îi convingeau să cumpere găina la un preț bun.

Cei chemați la nuntă contribuiau cu câte o găină, cu ouă, cu făină și cu alte alimente trebuincioase pentru masa dată în cinstea mirilor. ,,Trebe să-i ajutăm, că-s la început de drum, nu au nici de unele, nici de altele!”, spuneau sătenii, cu mare bunăvoință.

Nunțile aveau loc, de obicei, duminica, și se desfășurau în casa unuia dintre miri. Dacă nunta era mai mare, locul de desfășurare era și în casele vecinilor, care puneau la dispoziție inclusiv vesela. În ,,Câșlegi”(adică în perioada în care erau permise nunțile), când se preconizau mai multe nunți decât duminici permise, unele dintre nunți se organizau joia, după-masa.

Săptămâna nunții era foarte aglomerată în evenimente: se făceau tăiețeii pentru supă, se adunau legumele, găinile, se pregătea tăiatul unui porc sau a unui vițel (în funcție de cât de mare era nunta și cât de înstăriți erau mirii), se aduna vesela din sat, se pregăteau mesele și lavițele, se spălau fețele de masa, prosoapele, se pregătea lada de zestre a miresei.

Dacă mireasa nu avea haine de pat suficiente pentru a umple lada, ori se împrumutau de la rude unele perne, covoare, șterguri, ori se puneau lucruri ascunse pe fundul lăzii, ca lada să fie plină, pentru că era dusă prin sat deschisă, iar soacra, mama băiatului, controla lada, să vadă ce noră harnică și-a luat. În preziua nunții, avea loc ,,piperul”, adică o seară de dans cu feciori și fete, unde mirele și mireasa își luau rămas bun de la ,,feciorie”. Dansul se organiza la ,,șură” și nu depășea miezul nopții, pentru că a doua zi avea loc nunta. La ,,piper”, mirii erau în centrul atenției. Strigăturile sau ,,ptiuiturile” erau aluzive: 136

,,Ochișori mândri cerniți/ Luați sama ce iubiți/ Să nu v-aflați celuiți/ Ochișori mândri rotați/ Luați sama ce lucrați / Să nu v-aflați înșelați!” Dacă mirele sau mireasa au avut alți drăguți în sat, strigăturile sunt adresate celui părăsit: Dacă fata se căsătorea în altă localitate și nu în satul natal, tinerele cântau și îi reproșau mamei înstrăinarea: ,,Mamă, rău m-ai blestemat/ Că n-am încăput în sat/ Lângă cine mi-o fost drag/M-ai trimis , măicuță-n lume/Numa cu doru la mine/ Și cu milă de la nime!”

Căsătoriile făcute pe criterii economice n-au fost trecute cu vederea. Fetele și femeile cântă sau ,,țâpuresc” sau strigă: ,,Eu mă duc să car la piatră/ Și hâda doarme pă vatră/ Eu mă duc să car trifoi/ Și hâda doarme-n război/ că boii mânca-iar focu/ Ei mi-o amărât norocu/ Decât cu boi în poiată/ Și cu mândra supărată/ Mai bine c-o jurincuță/ Și-n casă cu-a mea mândruță!” Alteori, cântecul sau strigătura primește accente satirice: ,,Săracile sutele/ Cum mărită hâdele/ Săracile oi și vaci/ Cum despărțesc pă cei dragi!” În ziua nunții, nănașa și ,,surorile” (domnișoarele de onoare de astăzi) merg mai devreme la casa miresei, ca să o pregătească. Mai târziu, când se presupune că mireasa este pregătită, la casa ei vin: mirele, nănașul, chemătorii la nuntă, feciorii prieteni ai mirelui, starostele (cel care conducere tot scenariul) și câțiva ceterași, cântând pe uliță, vin să o ia ca să meargă la cununie.

Starostele este purtătorul de cuvânt al mirelui: ,,Gazdă bună am vinit/Ni-i ierta dac-am greșit/Da’ avem un împărat/ Numa bun de însurat/ Și știm că la astă casă/ Ne-așteaptă-o împărăteasă/ Cumu-i ruja de frumoasă/Noi am vinit s-o luăm/ De nu vreți, s-o cumpărăm/ Da’ fără ea nu plecăm!”

În spatele invitatelor fetei, ascunsă sub un covor frumos țesut, este mireasa împreună cu o fetiță de vreo 4-5 ani și o femeie bătrână, îmbrăcată în zdrențe, mânjită cu cenușă pe față.

Una dintre invitatele miresei scoate de sub covor fetița: ,,Cred că după asta ați vinit! V-o dăm ca nu cumva să pățească oariceva năcaz împăratul vost!”

Cei prezenți se amuză, iar starostele intervine: ,,Sărăcuța de ea! La asta om vini păstă vreo zece-cinsprezece ani! Nouă ne trebe nevastă pântru împărat, nu prunc de țâță, că prunci de aiștea le-a da lor Dumnezău, lăudat să fie în veci!

No, dacă nu vă place asta, vă dăm alta, numai nu tăt băgați de vină! Uite aici o doamnă împărăteasă, numa bună pântru voi!”

137

De după covor este scoasă femeia bătrână, care se repede să-l îmbrățișeze pe mire. Intervine din nou starostele: ,,Apoi la asta i-o trecut baba cu colacii pă la Larga (un loc din capătul satului)! N-avem ce face cu ea, biata! (Apoi întorcându-se către mire și cei din alaiul lui) Cred că am greșit, că n-am vinit bine! Colea din crucile uliții trebuia să o luăm spre Groapa Huiții (aluzie la locul în care stă fosta drăguță a mirelui).

Se prefac a se pregăti de plecare, când de după covor apare mireasa, spre satisfacția tuturor. Socăcițele, care au participat la acest scenariu, ptiuiesc (strigă): ,,Mireasă din doi părinți/ Ce-ai silit să te măriți/C-ai fost floare între flori/ Drăguță la mulți feciori/Da la mă-ta-i ești urâtă/ De tânără te mărită!” sau: ,,Miresucă poți jăli/ C-altu bine nu ț-a fi/Cât ai fost la mă-ta fată/ Șohan n-ai fost supărată/ Da ți-o vinit mirele/ Și ți-ai vândut binele!”

Frumusețea miresei este comparată cu cea a zânelor din basmele noastre populare: ,,Mireasa-i o rujă plină/Ce crește sara-n grădină/Cu buzele subțirele/Cu ochii-două mărjele”.

Drumul până la biserică, la cununie, se face pe jos, de-a lungul satului, cu nănașii și mirii în frunte, apoi cu ceterașii și cu alaiul care îi însoțește. Biserica era pe deal, iar jos, la intrare, era un loc drept în care tinerii încingeau jocul, până când se desfășura cununia. După cununie, tot alaiul se îndrepta spre casa feciorului, unde îi aștepta soacra cea mare, mama băiatului, cu o sticlă de pălincă în mână și cu ,,un taljer” cu prăjituri în alta.

Dacă în drumul lor, se afla casa vreunui dușman de-al celor sărbătoriți, i se ptiuia: ,,Ieși afară bu-hu-hu/ Că ți s-o aprins hornu/ Că de când te-ai măritat/ Hornu nu l-ai măturat!” Soacra așteaptă în poartă și are pe cap o pălărie de bărbat. Femeile ptiuiesc: ,,Țucu-te mireasa me/ Ți-ai câștigat soacră re/ Nu-i ave milă la ie/Că mila di la strain/ Numa lacrămi și sustin!” Soacra răspunde: ,,Nici aceea nu-i așe/ Numa gura ta cea re!”, apoi se întoarce către mireasă: ,,Mireasă de bună samă/ Ți-ai dat prima pă năframă/ Când fetele or juca/ Tu îi sta și-i legăna/ Când fetele or hori/ Tu îi sta și-i copăi (îi legăna)/Când fete-or bate satu/ Tu ți-i aștepta bărbatu!” Intervine starostele: ,,Soacră mare nu fi re/ Că tare ne-om spărie/ Și ne-om duce fata-acasă/ Te-om lăsa fără mireasă!”

Are loc o împăcare simbolică între mireasă-noră și mama-soacră, iar nuntașii sunt poftiți la masă. Fiecare mesean a adus de acasă o sticlă cu pălincă, de obicei îndulcită cu zahăr ars (ca să poată bea și femeile) și ”un taljer” cu prăjituri.

138

Acestea erau puse pe masa și abia apoi se aducea băutura din partea mirilor, iar mâncarea era adusă mai târziu, ,,după ce se șumeneau un pic (se amețeau)”.

La masă se cânta și se ptiuia. Meniul consta în supă de găină, cartofi cu friptură de porc și de găină și sarmale.

Un moment important este jocul găinii. Două socăcițe, mai istețe și mai guralive, fierb două găini întregi, le împodobesc cu hârtie creponată și cu busuioc, iar în cioc le pun câte o țigară: ,,Găina me se domnește/ S-o apucat și dohănește (fumează)/ Era să fie mai rău/ C-o vrut să țină bagău!” Acestea se îndreaptă spre masa nănașilor, tot ptiuind și dansând cu găinile deasupra capului: ,,Faceți-mi loc și cărare/ Că mărg la nănașu mare/ C-am găină de vânzare/ Nu știu cât a da pă ie/ Că nu știu de i-a plăce!”

Cealaltă încearcă să convingă: ,,Nănașule, țucu-te! Cumpără găina me/ Că-i place la nănașe/ Că nanașe-i frumușe/ Cât îi lumea nu-i ca ie/ Nu ști țese, nu ști coasă/ Că nănașe-i cam domnoasă!” ,,Hai nănaș nu te gândi/ Ori n-ai cu ce mă plăti/ Am gândit că ești găzdac (bogat)/ Da numa te-ai lăudat/ Când am fost pă după șură / Și mi-ai cerut să-ți dau gură!” Cealaltă răspunde, între ele fiind concurență: ,,Iară mă întorc și zâc/ Cu nănașu n-am nimnic/ Că nanașea me frumoasă/ Îi face semn pă sub masă/ Că-i zgârcită (avară) nu se-ndură/ Să deie bani pântru gură/ Mai bine pă băutură!” Dintre nuntași mai ptiuiește câte o femeie, care ia partea nănașilor: ,,Ai o gură cât o șură/ Ptiuiești la băutură/ Că nănașe-i ca o floare/ Cu obraz de directoare!”

Dialogul acesta rimat continuă până când nănașul cumpără ambele găini. Fericite că au reușit să păcălească, cele două socăcițe ptiuiesc:

,,Bine-mi pare că o-am dat/ Vai de cine o luat/ Că le-o luat pe-amândouă/ Și-o fost cloște de pă ouă!” Nunta continuă cu dans, iar în momentul în care miresei i se ia balțul (voalul) de către nănașă și este împletită cu conci (un fel de coc), nunta este spre sfârșite. Nu se întârzie foarte mult pentru că a doua zi este de mers la lucru pe câmp, ori ,,lucru nu așteaptă până ne-om sătura noi de veselit!”.

139

140

foto: prof. Mirel MatyaČ™- Colegiul API Zalău

141

Tradiţii de nuntă, în comunitatea maghiară, din localitățile Nuşfalău şi Boghiş, judeţul Sălaj profesor Bara Erzsebet, Liceul Reformat „Wesselenyi”, Zalău Literatura etnografică de specialitate cunoaște Sălajul ca fiind o regiune a vinului și a cântecului de voie bună, deși straturile străvechi ale culturii cântecului popular nu mai sunt prezente în măsura în care erau odată, dar, fără îndoială, cântatul și dansul fac parte organică, şi acum, din viața cotidiană de aici, din satul Nuşfalău. În câteva localități maghiare se organizează tabere de dansuri populare, activează formații de dans popular, acestea ajutând, într-un fel, la menţinerea tradiţiei şi păstrarea elementelor care au izvorât din înţelepciunea şi credinţele neamului.

Sunt cunoscute în bună măsură: ritualurile de la diferite sărbători din viaţa omului şi a comunităţii, dansurile tradiționale specifice zonei, a căror păstrare și perpetuare reprezintă una din strădaniile activităților atâtor oameni iubitori de cultură. Ceardașul, cândva, era dansat mai ales cu ocazia celor mai importante evenimente din viața omului, mai ales la nunți, acum, însă, se dansează mai mult pe scenă.

Obiceiurile populare, cele mai frecvente, sunt asociate momentelor semnificative ale vieții omenești și evenimentelor anului bisericesc. În multe sate, botezul, cununia și înmormântarea respectă încă tradițiile şi se mai regăsesc diferite elemente rituale caracteristice acestor evenimente, în cadrul cărora sunt servite bucate tradiționale, care se pregătesc împreună, cu participarea mutuală a comunității mai restrânse sau mai largi. La Nușfalău, printre obiceiurile cununiei se numără și vizita nuntașilor la casa mirelui după sfârșitul chefului, când se consumă și colacul miresei.

Pentru ca familiile să își dea consimțământul la căsătoria celor doi tineri, se practica „mărsul pă vedere”. Prima dată mergea la casa fetei feciorul, cu părinții săi, uneori și cu alte rude mai apropiate. Aici se făcea un mic ospăț, iar la masă spunea fiecare ce avere deține, întrebându-se direct, chiar: „cât pământ au?”, „cât au semănat din el?”, pământul fiind socotit în funcţie de câte „vici” au semănat, vica fiind o unitate de măsură.

142

Pe lângă acesta, se vedea casa, grajdul, iar dacă le convenea averea și erau de-o seamă, se înțelegeau asupra felului în care vor face pregătirile de nuntă. Se întâmpla, însă, ca părinții să nu se înțeleagă întotdeauna. Trebuie menționat că părerea tinerilor nu prea conta, dar părerea tatălui era foarte importantă, deoarece el era capul familiei. În cazul în care fata nu avea tată, răspunsul era dat de un frate mai mare sau de un unchi. În unele situații, dacă familia nu era de acord, fata își dădea consimțământul să fie „furată” și locuia fie cu mirele, fie la o rudă a acestuia până la nuntă sau până se învoiau părinții. Această practică era condamnată de societate, dar uzitată la nevoie.

La cununie, mireasa furată sau „fujită, nu purta cununa specifică portului, pentru că nu mai era fecioară, era deja măritată. La câteva zile după ce părinții și-au dat acordul avea loc încredințarea iar, mai demult, acest termen era folosit cu sensul de logodnă făcută la biserică.

După ce veneau de la biserică era organizat un ospăț la părinții fetei, unde erau chemați și părinții mirelui, împreună cu toate neamurile. Aici erau serviți cu „tioaște cu păsat” (sarmale cu păsat ), supă, carne, colac, pălincă și vin.

Ospățul avea loc de seara până dimineața, când cântau cocoșii. Nu erau sau nu se angajau muzicanți, ci erau chemați numai bărbații care, după ce mâncau bine și beau, începeau să horească, nemaiavând nevoie de altă muzică. Femeile nu aveau voie să meargă la ospăț pentru că era o activitate specific bărbătească, erau prezente doar cele care găteau şi serveau.

De la data când avea loc logodna și până la cununie, cei doi tineri stăteau fiecare la el acasă şi în acest timp, înainte cu trei săptămâni de nunta propriu-zisă, se vestea oficial, la biserică, de către preot, la tot satul, hotărârea luată de cei doi.

Fiind stabilită data nunții, începeau pregătirile pentru nuntă, aşa că fata își alegea chemători: doi feciori din sat, pe care îi prefera, iar feciorul proceda la fel. Datoria principală a acestora era, și este, aceea de a pofti pe oamenii din sat la nuntă. Înainte cu o duminică de nuntă, chemătorii mirelui mergeau la casa lui, iar cei ai miresei la casa ei, unde primeau câte o sticlă de vin sau pălincă, iar după ce au primit acestea, frumos gătiți, porneau prin sat pentru a chema la nuntă.

Erau îmbrăcați în costum popular, pe cap aveau un clop negru de păr, pe care erau cusute ,,prime” (panglici); peste aceste prime erau prinse mărgele, care aveau diferite culori; ,,botele”(bețele) erau îmbrăcate într-un material alb, numit ,,jolj” 143

sau într-o ștergură cu „clinți” la mijloc, se punea o cunună de sasău, iar la capete aveau ciucuri. Pentru a chema sătenii la nuntă, chemătorii intrau din casă în casă de la un capăt la altul al satului, începând de la casa a cărui nuntă o vestește.

La fiecare casă rosteau așa numita chemare la nuntă.

Fiecare sat avea cel puțin un „grăitor”, care știa mai multe urări, el având un rol foarte important pe tot parcursul desfășurării nunții, deoarece era cel care anunță fiecare etapă, folosind, în acest sens, mai multe urări, fiecare cu semnificația ei.

Amândoi mirii aveau câte un grăitor, deoarece înainte de a merge la cununie, grăitorul are ca principală datorie aceea de a cere iertăciunile pentru miri, el fiind obligatoriu un om însurat.

Grăitorii nu aveau o îmbrăcăminte specifică, ci era asemănătoare cu a oricărui nuntaș, dar acesta era cunoscut după faptul că, în timpul desfășurării nunții, și în timp ce rostea diferite urări, avea în mâna dreaptă o sticlă cu pălincă, legată cu o panglică albă, aceasta simbolizând belșugul și bunăstarea familiilor care făceau nunta.

Iertăciunile au o semnificație deosebită și foarte importantă, deoarece se spune că fără acestea, tinerii nu s-ar putea cununa, fiind interpretate drept binecuvântări pentru căsătorie, atât din partea părinților, cât și din partea rudeniilor și ale celor apropiați de la care, de fapt, grăitorul cere iertare în numele mirilor, pentru ca toți să le ureze noroc la începutul drumului lor împreună pe calea vieții: „Iartă-mă măicuţă bună Că de-amu mi-am pus cunună Apă rece nu-i mai be Adusă de mâna me Nici rece nici caldă Că nu ţi-am fost maică dragă Că m-ai dat de lângă tine M-ai dat în casă străină”

Pe lângă aceștia, un rol important în organizarea nunții o aveau socăcițele.

Chemătorii mirelui aveau un stegar, care se numea, în sat, lăslăuș. Acesta avea obligația ca, în timpul nunții, să fie în preajma mirilor, având în mână un fel de steag, numit și ,,laslău” (un steag de nuntă frumos confecționat de o femeie mai în vârstă, compus dintr-o față de masă pe care erau cusute, de o parte și 144

de cealaltă, două baticuri mari, unul era pe față și altul pe dos).

Mirele era cel care-l chema pe lăslăuș.

Acesta stătea, la biserică, în spatele mirilor și înconjura și el masa împreună cu ei. El trebuia să meargă în fața mirilor când mergeau la biserică, laslăul se arunca în sus, se juca și apoi se prindea. Acest obicei se păstrează și în zilele noastre în acest sat şi este reluat în multe alte sate. Exista obiceiul ca pe lângă banii care se dau la nuntă, nuntașii să dea bani și la muzicanți, deoarece în timp ce se adunau darurile, muzicanții cântau și mireasa era jucată de nuntași.

Mai demult, nunțile se făceau joia, iar miercurea, înainte de nuntă, se ducea cinste la casa mirelui sau a miresei, care consta în: făină, ouă, găină şi, din acestea, se pregătea mâncarea pentru nuntă. Seara se făcea „șiratău”, acesta fiind un fel de ospăț al tinerilor, la care cei căsătoriți nu participau. Aceasta era ultima seară în care mireasa era fată nemăritată, iar mirele încă făcea parte din rândul feciorilor. Tinerii erau serviți cu ,,colac” (cozonac), vin și palincă. În ziua nunții, mireasa era ajutată să se pregătească de către o persoană mai pricepută, femeie măritată.

Aceasta se spăla, se pieptăna, apoi era îmbrăcată cu spăcel de pânză țesută cu ,,cipcă” (un fel de broderie) la mâneci, la gât și la piept, poale de pânză, care erau frumos ornamentate, acestora îi urma „zadia” albă, din „jolj” la început, iar mai târziu din mătase, tot cu cipcă, părul era împletit în două cozi legate cu două funde roșii sau prime colorate, se punea cunună, iar în față pânzătura, care era împodobită cu mărgele, oglinzi și pene de păun.

Când mireasa era gata, anunța chemătorii și duceau mireasa în casă, să-i grăiască alături de nuntași. Mirele, la rândul lui, avea clop negru de păr, cămașă de pânză țesută, pantaloni de postav, negri, și cizme cu tureac tare sau bocanci.

După cununie, fiecare mergea la casa lui, mirele la casa lui și mireasa la casa ei.

Mai târziu, mirele mergea după mireasă, cu nuntașii lui, cu nașii și lăslăușul. Se întâlneau grăitorii amândoi, al mirelui cerea mireasa și, până grăitorul miresei nu o dădea, nuntașii mirelui nu puteau intra. După ce mireasa era dată mirelui, cei veniți intrau la masă și erau serviți cu mâncare: ,,tioaște” (sarmale cu păsat), supă, carne, pălincă, vin și cozonac. După ce mâncau, grăitorul mulțumea pentru omenie, iar în acest timp nu se juca, ci mergeau toți nuntașii cu mireasa la mire, unde soacra primea nora. Mireasa ducea cu ea ,,pălincă mierită” (pălincă îndulcită).

Se dădea jos din car, iar părinții mirelui o așteptau jos.

145

Soacra o întreba pe mireasă: „Ce ne-aduci crăiasă nouă?”

Ea răspundea: „Miere de roi și trai bun între noi”

Intrau în casa mirelui, mesele erau așezate, și erau serviți cu mâncare și băutură, iar după aceea scoteau mesele afară și jucau până după miezul nopții, când grăitorul zicea că mulțumește pentru omenie și că e vremea să dea fiecare ce vrea mirilor. Se dădeau cinstea și banii, iar nuntașii mirelui, care dădeau cinste, jucau mireasa. Cinstea consta în ,,pancove”, cozonac, vin, carne de porc, bani, apoi se mai juca până către ziuă, când se duceau acasă.

A doua zi dimineața, pe la ora 9, nuntașii miresei mergeau la mireasă, intrau la masă și apoi mergeau la casa mirelui unde mâncau, apoi jucau mireasa pe bani. Muzicanții cântau pentru fiecare și nu se lăsa mireasa singură până nu venea altul să o ia la dans. Banii trebuiau să se pună și în farfuria muzicanților, pentru că după câți bani îi puneau aici, atât de mult jucau mireasa.

După aceea mergeau acasă. Exista și obiceiul de a fura mireasa, dar chemătorii trebuia să o ferească, pentru că în cazul în care era furată, nașul trebuia să plătească, dar asta se întâmpla numai atunci când cei care furau mireasa se înțelegeau cu chemătorii. După ce se termina danțul, nașa o despletea pe mireasă, îi lua primele din păr, îi lua pânzătura de pe cap, o împletea iar și îi făcea conci, fiind nevastă nouă.

Nașa avea datoria să-i cumpere „căscăneauă” la fină, cu care o învălea (îi acoperea capul). Mireasa își dădea jos hainele cu care a fost îmbrăcată la cununie și se îmbrăca cu o rochie de altă culoare, iar când intra din nou în casă, ducea pe farfurie pancove, carne și pălincă, pe care le punea pe masă, și se serveau nașii, mirii, socrii și cei care mai erau prezenți. După nuntă trebuia să rămână acolo, la socri, ca noră şi numai mai târziu mergeau și-și duceau zestrea, dar aceasta nu constituia un ceremonial anume.

Dacă era din alt sat, zestrea se aducea în ziua nunții, când veneau cu mireasa. La o săptămână după nuntă, la casa miresei se făcea un fel de ospăț cu cei mai apropiați, dar fără muzică.

Durata nunții de două zile a ținut până la revoluția din 1989, după aceea, nunta la sat se face numai sâmbăta seara până duminica dimineața, iar ce se mai păstrează din vechea tradiție, și în zilele noastre, sunt chemătorii, grăitorul, lăslăușul.

Un caz specific: nunta de la Boghiș încă se organizează după tradițiile vechi din sat.

146

De obicei este chemat un grăitor care cere fata, spune verseturi de-a lungul cinei, el aduce primele platouri. În Boghiș se țin două nunți: una din partea mirelui, cealaltă din partea miresei.

Chiar dacă nunta este organizată împreună, oaspeții celor două familii sunt așezati la mese separate, cele două părți al căminului cultural. Familiile gătesc separat și-și servesc invitații separat. După nuntă este cunoscut obiceiul numit ,,hérisz” (kárlátó, vizita de pagube), care are loc în a doua zi a nunții când familia miresei îi vizitează pe însurăței, aduc mâncare și o consumă împreună.

Vizita de pagube este un fel de reuniune a celor două familii de cuscri, care evaluează pagubele şi fac socoteli pentru recuperarea lor.

Nunta se încheie cu urări făcute mirilor, „să le dea Dumnezeu spor în toate şi-n fiecare an câte un copil, ca să aibă casa binecuvântată!”.

Dicţionar de regionalisme: a merge pe vedere- a peți vică, vici(pl)- măsură pentru cereale încredințarea , credința - momentul în care se face promisiunea din partea tinerilor și a părinților acestora clinți – tiv cu colțuri brodate jolj – pânză albă de in sasău – plantă cu flori albastre, frunzele rezistă la căldură și la frig grăitor – starostele care conduce nunta socăcițe – bucătărese lăslăuaș – steagul chemătorilor din partea mirilor şiratău – dansul din sâmbăta de dinaintea nunții, când tinerii își iau la revedere de la feciorie spăcel – cămașă brodată cipcă – dantelă zadie – șorț clop – pălărie pânzătură – o cunună împodobită strident pancove – gogoși sau minciunele căscănea - batic conci- coc

147

La surechit!

STelu Pop (dedic aceste rânduri prietenului Valeriului, și nu numai, dedic aceste versuri celor care știu să prețuiască nectarul zeilor, vinul, și mai dedic aceste rânduri celor născuți la vreme de surechit, inclusiv mie!)

Căzut-au toate frunzele din vie, dându-și obștescul lor sfârșit, sărutului de glie, s-au copt în draci toți strugurii'n ciorchină, de teama brumei, ce-o să vină, bob după bob se’nnobilează cu aroma cea fructată, ca semn de aleasă prețuire a gliei-mumă, al soarelui-tată.

Pe dealul viei satului din hat, s-adună'n cete de războinici întregul nat; cu coșuri de nuiele înarmat, cu cânt de drag, cu voie bună, pornesc eterna ofensivă a transformării bobului rotund în stropul viu al graiului de lună, coș după coș s’aburcă în căruță, la fiecare coș, coconu mai țucă o mândruță, nu prididesc a șede până ce via-i gata, la loc de cinste, a primului ciubăr, aleasă’i fata; desculță, cu poala suflecată pană'n brâu, zdrobește bob după bob... și mustul curge râu, când curge mustul, e semn divin al purității viei , e sângele ce curge din milenare vene ale gliei.

148

Se lasă o vreme scurtă, la pritocit, în tihnă... se toarnă în butoaiele curate, aici n-are hodină, el bulbucește, bulbucește, bulbucește... pân'se așază încet, încet, încet... apoi, se limpezește... la șase săptămâni s’astâmpără din joc, taman atunci, când, gazda’i urează... „Mult Noroc!” „Poftiți cu toții, poftiți de beți, beți din nectarul zeilor străbuni, îmbălsămați veți fi de dor, de drag, iubire... tăteee... izvorâte din genuni!”



149

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

1. PRIMĂRIA ȘI CONSILIUL LOCAL TÂRNOVA, JUD.ARAD; Târnova, str.Principală, nr.734, tel/fax:0257 370 101, e-mail:contact@tirnova.ro 2. POPASUL TURISTIC ,,VALEA ARINILOR”;

Arăneag, jud. Arad, nr. 375, tel:0757640496, e-mail:gh.calb@yahoo.com

3. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD

Arad, str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699. Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit financiar, consultanță în domeniul fiscal, membră în C.E.C.C.A.R.

4. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6,cod postal: 400254,,Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro , www.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic.

Distribuie produse aparținând grupului, WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate.

Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie.

Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică .La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie.În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

150

5. S.C.VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, cod postal:405100, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida ; “Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă.

6. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj, Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și aggregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale și civile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren. Lucrări de construcții civile și industriale;fundații, structură beton,finisaje, instalații sanitare, electrice și termice...Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj.

7. S.C. HTI INTERNATIONAL ROMÂNIA S.R.L. BRAȘOV; Sediu Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281,Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283,Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău : Str. Narciselor, nr.5A,cod poștal 600308,Tel:+40 234 555 002 , Fax: +40334 405 197, e-mail:hti@hti-romania.ro

151

Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 ,Tel: +40 341 425 197 , Fax: +40341 425194, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Cluj: Str.Libertatii nr 7-15, Apahida,jud. Cluj, Tel: +40 0264 232 797 , Fax: +40 0264 232 797e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil:0754 087 388, 0746 297022 ,www.hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industriale și rezidenţiale.

Datorită numărului mare de parteneri de renume din Europa pe care îi reprezintă și a paletei largi de produse desfăcute, HTI International Romania va asigura componentele de instalații dorite în combinații optime și cu cel mai bun raport calitate/ preț. HTI Internațional România, prin parteneriatul cu cele mai importante companii producătoare în domeniu, comercializează o gamă de produse specifice: conducte, tubulatură, armături industriale, materiale geosintetice, cuplaje, fitinguri şi accesorii pentru lucrările de alimentare cu apă şi gaz, de canalizare, de pregătire şi tratare a apei, infrastructură, industrie, agricultură pentru diverse aplicații.

9. S.C.AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501 , e-mail:agroliv@yahoo.com Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mașini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare; lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul.

10. S.C. CENTER POINT EXIM S.R.L. TURDA Turda, str. Aviatorilor, nr 10/A. Punct de lucru: Turda, str. 22 Decembrie 1989, nr. 64, tel/fax:0264 316 639, 0744 585 867 , e-mail: centerpointmm@yahoo.com Firmă specializată în comercializarea produselor din lemn; paleți și ambalaje diverse din lemn, elemente prelucrate din lemn, diverse produse din lemn la comandă, unde raportul calitate/preț este prioritar.

152

EDITURA EIKON BUCUREȘTI; Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e- mail:valentin.ajder@gmail.com S.C. EIKON BOOKSTAGE S.R.L.; Contact : Str. Smochinului nr. 8, sector 1, București, România Redacţia: tel: 021 348 14 74 , mobil: 0728084802, 0733131145, e-mail: contact@edituraeikon.ro, Distribution: tel./fax: +4021 348 14 74, mobile: +40733131145, e-mail: difuzare@edituraeikon.ro EDITURA EIKON - IMAGINEA CUVINTELOR

Înfiinţată în 2003, având profil enciclopedic, Editura EIKON s-a impus pe piaţa de carte românească prin calitatea volumelor publicate și diversitatea tematică: filosofie, istorie, psihologie, religie, teatru, muzică, beletristică etc. Editura EIKON a publicat peste două mii de titluri aparținând unor autori clasici, moderni, contemporani, a organizat două festivaluri naționale de carte, peste două sute de turnee însumând peste două mii cinci sute de lansări de carte, participă la toate târgurile naţionale și la unele internaționale de carte, impunându-se prin valoarea cărţilor publicate şi prin calitatea grafică, obţinând numeroase premii şi distincţii. Colaborează cu toate reţelele importante de difuzare, precum şi cu majoritatea bibliotecilor din ţară, derulând proiecte și evenimente culturale în parteneriat cu Academia Română, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Ministerul Culturii şi Cultelor, Administraţia Fondului Cultural Naţional, Muzeul Literaturii Române, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Patriarhia Română, universități, biblioteci și alte instituții de cultură, centrale și regionale, în vederea promovării și stimulării lecturii. Începând cu anul 2006, Editura EIKON este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din România (CNCS), iar din 2011 a primit acreditare pentru domeniile: Istoria economiei; Istoria ştiinţei şi a tehnologiei. Istorie socială, economică şi politică.

Istorie militară; Istorie medievală. Istorie modernă şi contemporană.

Istorie colonială şi istorie universală; Mituri, ritualuri, reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase. Etnografie; Limba şi literatura română; Filosofie şi istoria filosofiei. Epistemologie, logică şi filosofia ştiinţei. Etică şi bioetică; Arte vizuale.

Arte performante. Muzee şi expoziţii. Muzică şi muzicologie, istoria muzicii.

“Am mai rezumat de câteva ori povestea Editurii Eikon, deşi nu agreez trâmbiţatul egolatru acaparator de atenţie şi glorie într-o lume a meritocraţiei autiste, personalizate, sfidând orice criteriu de obiectivare. Importante sunt cărţile publicate şi care ar putea face mai bună, ori măcar mai frumoasă, lumea celor care (mai) citesc.

Am făcut tot ce am putut pentru a susţine cărţi şi autori de certă valoare literară şi umană. Zic şi umană, pentru că nu sunt adeptul teoriei că o carte bună sau o operă bună justifică un comportament imoral sau amoral. Chiar dacă peste ani, cei mai mulţi dintre cei care vor citi opera nu vor mai şti nimic despre viaţa autorului. Iar la noi, ca să parafrazăm o vorbă a lui Eminescu, talentul se revarsă în mări şi oceane, caracterul în firicele de apă cristalină de izvor... Atât. În rest, vorba Maestrului Ion Piso: cine a dat să tacă, să vorbească cine a primit...

(Valentin Ajder)”

153

154

I S B N:978-973-0-29377-7