Holocaustul în România Autor: Lesanu Larisa Coordonator: Drăguţ Violeta Şcoala: Liceul Tehnologic Costeşti
Denumește prigoana și exterminarea evreilor în teritoriile controlate de statul român în anii 1937-1944, adică de la primele legi anti-evreiești ale guvernului GogaCuza și până la lovitura de stat din 23 august 1944. Potrivit istoricului Raul Hilberg, includerea soartei evreilor din teritorii foste românești înainte de 1940, dar care nu se aflau sub control românesc în momentul faptelor, constitue o definiție eronată a Holocaustului în România.
Circa 80.000 de evrei au părăsit România pe parcursul unui an. Nu toți au ajuns sau au rămas în Palestina; unii aveau să emigreze în final spre S.U.A., stat atunci neutru. „Soluția corectă” a devenit inaplicabilă după luna decembrie 1941, când Aliații au declarat război României și au început să considere evreii români ca fiind „cetățeni sau resortisanți ai unui stat inamic”.
Situația evreilor în teritoriile cedate de România În regiunile cedate Ungariei (Transilvania de nord), armata amiralului Horthy, « Legionarii » maghiari și « Baroșii » (o organizație antisemită, al cărei președinte a fost József Haracsek) au ucis sau predat Germaniei naziste circa 120.000 de evrei care fuseseră cetățeni români înainte de război, adică 80 % din populația evreiască din acest teritoriu.
În acelea cedate U.R.S.S.-ului ( Bucovina de nord și în Basarabia), Evreii nu au fost persecutați ca atare de noile autorități sovietice, dar cei dintre ei care erau negustori, având magazine și case, precum și cei care fuseseră salariați ai statului român, au fost deportați spre Kazakhstan ca exploatatori ai norodului sau ca lachei ai ocupantului burghezo-moșieresc român.
Situația evreilor în teritoriul rămas sau devenit românesc Ca în toată Europa sub influență germană, în România atât legionarii (până în ianuarie 1941) cât și guvernul Antonescu socotesc evreii ca fiind responsabili de corupția antebelică și de criza economică. Ca și romii, ei îi sunt prezentați populației ca fiind dăunători națiunii și paraziți, pentru a pregăti opinia să accepte ceea ce regimul denumește „curățirea terenului”.
Nu în limitele teritoriale ale României propriu-zise, unde se aplicau legile civile, au fost comise cele mai mari crime, ci în Transnistria, teritoriu sub administrație militară, anexat formal de România. Crimele au fost comise din ordin, pe militarii șovăielnici așteptându-i aspre pedepse, cum reiese clar din declarațiile mareșalului Antonescu.
Masacrul de la Odessa
Este cea mai mare crimă săvârșită vreodată de armata română. El a avut loc șase zile după intrarea trupelor române în Odesa, în urma unui atentat al partizanilor sovietici care l-au ucis pe generalul Glogojanu, comandant al orașului, împreună cu alți 40 de militari.
Succesorul lui Glogojanu, generalul Trestioreanu, a replicat spânzurând aproximativ 5000 de persoane chiar în ziua și noaptea următoare (de felinare și balcoane), în majoritate evrei, deoarece partizanii, care cunoșteau perfect canalizarea orașului, erau mult mai greu de prins.