Tradiții și obiceiuri la români, Nr. 3/2018

Nr. 3/2018 Costești-Argeș ISSN 2559 - 2807

Nr. 3/2018 Costești-Argeș

ISSN 2559 - 2807 ISSN–L 2559 – 2807

Revistă cultural-educativă 1

COLECTIVUL DE REDACȚIE Coordonator: Prof. Drăguț Violeta, Liceul Tehnologic Costești-Argeș

Redactori: Prof. Drăguț Violeta, Liceul Tehnologic Costești-Argeș Prof. Ghițulescu Daniela, Liceul Tehnologic Costești-Argeș

Colaboratori: Prof. înv. primar Codescu Elena Nela, Liceul Teoretic Radu Vlădescu, Pătârlagele, Jud. Buzău Prof. Bălănoiu Georgiana-Maria, Şcoala Gimnazială Jupânești, jud. Gorj Prof. Dumitran Mihaela, Școala Gimnazială Copalnic Mănăştur, jud. Maramureș Prof. ing. Ramona Popescu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș P.I.P. Popescu Mihăița, Școala Gimnazială Scurtu Mare, Jud. Teleorman Eleva Bîrsan Paula Gabriela, Coordonator: prof. dr. Popa Lenuța, Liceul Tehnologic Lazăr Edeleanu, Năvodari, Jud. Constanța Prof. Fănică Daniel, Școala Gimnazială Cândești, Loc. Cândești, jud. Buzău Prof. înv primar, Chiorbeja Alina Cătălina, Școala Gimnazială Iustin Pîrvu, Poiana Teiului, Jud. Neamț Prof. Iacobeanu Loredana Narcisa, Școala, Colegiul Tehnic Anghel Saligny, Jud. Bacău Prof. dr. Popa Lenuța, Liceul Lazăr Edeleanu, Năvodari, Jud. Constanța Prof. Seleţchi Emilia Dana, Colegiul Tehnic Carol I, Bucureşti Prof. Popescu Elinor Danusia, Colegiul Tehnic Carol I, Bucureşti Prof. înv. primar Daniela Grigorie, Școala Gimnazială Mădulari, Jud. Vâlcea Prof. Băloi Liliana, Liceul Energetic Târgu-Jiu, Jud. Gorj Prof. psihopedagog Mirela-Georgiana Cuțic, Prof. kinetoterapeut Gina-Andreea Niculae, C.S.E.I Sf. Stelian, Costești, Argeș Prof. Magdalena Stănculescu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș Prof. Claudia Mihaela Sandu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș Prof. Georgeta Monica Mureșan, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș Prof. înv. primar: Gheorghe Nicoleta, Școala Gimnazială Petre Ghelmez, București Prof. dr. Vasile Anca-Irina, Școala Gimnazială Ștefan cel Mare, Alexandria, jud. Teleorman Prof. Mirabela Calmiciuc, Şcoala Gimnazială Buciumeni, Jud. Dâmbovița Prof. Daniela Ghițulescu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș Prof. Violeta Telescu, Liceul Tehnologic Costești, jud. Argeș Autorii își asumă responsabilitatea pentru conținutul articolelor.

Revistă cultural-educativă 2

CUPRINS

Ansamblul „Nedeia” de la Novaci, Prof. Bălănoiu Georgiana-Maria, Şcoala Gimnazială Jupânești, jud. Gorj…..................................................................................................................6 Obiceiul colindatului în Țara Chioarului, Prof. Dumitran Mihaela, Școala Gimnazială Copalnic Mănăştur, jud. Maramureș..........................................................................................7 Cozonacul- prăjitură tradițională românească, Prof. ing. Ramona Popescu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș………......................................................................................9 Duminica Floriilor-Simboluri creștine, obiceiuri și tradiții, P.I.P. Popescu Mihăița, Școala Gimnazială Scurtu Mare, Jud. Teleorman….............................................................................11 Iubind românește, Eleva Bîrsan Paula Gabriela, clasa a XI- a, Coordonator: prof. dr. Popa Lenuța, Liceul Tehnologic Lazăr Edeleanu, Năvodari, Jud. Constanța………......................13 Magia sărbătorilor de iarnă, Prof. Fănică Daniel, Școala Gimnazială Cândești, Loc. Cândești, jud. Buzău……………….........................................................................................14 Obiceiuri calendaristice de primăvară de pe Valea Bistriței, Prof. înv primar, Chiorbeja Alina Cătălina, Școala Gimnazială „Iustin Pîrvu”, Poiana Teiului, Jud. Neamț…………………............................................................................................................16 Pe urmele Sânzienelor, Prof. Iacobeanu Loredana Narcisa, Colegiul Tehnic Anghel Saligny, Jud. Bacău.................................................................................................................................17 Un obicei care mă-ntoarce-acasă, Prof. dr. Popa Lenuța, Liceul Lazăr Edeleanu, Năvodari, Jud. Constanța……………...................................................................................……............19 Simboluri și tradiții în arhitectura satului românesc, Prof. Seleţchi Emilia Dana și Prof.

Popescu Elinor Danusia, Colegiul Tehnic ,,Carol I’’, Bucureşti…………..............................22 Tradiții din vatra satului, Prof. înv. primar Daniela Grigorie, Școala Gimnazială Mădulari, Jud. Vâlcea…………...............................................................................................................28 Sfânta sărbătoare de Paște în Județul Gorj, Prof. Băloi Liliana, Liceul Energetic Târgu-Jiu, Jud. Gorj……….......................................................................................................................30 Sărbătoarea Dragobetelui în Muntenia, Prof. psihopedagog Mirela-Georgiana Cuțic, Prof. kinetoterapeut Gina-Andreea Niculae, C.S.E.I ,,Sf. Stelian”, Costești, Argeș…….................31 Studiu referitor la istoria, credința și tradiția din Lunca Teleormanului, Prof. Magdalena Stănculescu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș……………...........................................33 Tradiții și obiceiuri de Sânzâiene, Prof. Claudia Mihaela Sandu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș………….................................................................................................................36 Tradiții și obiceiuri dintr-un sat din inima Traansilvaniei, Prof. Georgeta Monica Mureșan, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș …………...................................................38 Tradiții și obiceiuri din zona Vlașca, Prof. înv. primar: Gheorghe Nicoleta Școala Gimnazială ,,Petre Ghelmez”, București……..............................................................41 Zărăzeanul, Prof. dr. Vasile Anca-Irina, Școala Gimnazială "Ștefan cel Mare", Alexandria, jud. Teleorman..........................................................................................................................44 Obiceiuri și tradiții ale muntenilor în zzilele de Rusalii, Prof. Mirabela Calmiciuc Şcoala Gimnazială Buciumeni, Jud. Dâmbovița…...................................................................46

Revistă cultural-educativă 3

Sarmale în foi de varză, Prof. Daniela Ghițulescu, Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș.........................................................................................................................................48 Tradiții, obiceiuri și meșteșuguri păstrate din moși-strămăși, Prof. Violeta Telescu, Liceul Tehnologic Costești, jud. Argeș………....................................................................................49

Revistă cultural-educativă 4

Cuvânt înainte

Revista Tradiții și obiceiuri la români este o revistă cultural-educativă, se află la numărul 3 și este elaborată în cadrul proiectului interjudețean Tradiții și obiceiuri la români. Coordonatorul proiectului și echipa de proiect au dorit să păstreze vie flacăra trecului neamului nostru, flacără care ne menține caetnie. Suntem pentru unitate în Europa, dar luptăm pentru menținerea tradițiilor și a obiceiurilor noastre, tradiții și obiceiuri care ne conferă culoare pe harta Europei conferind diversitate și creativitate. Obiceiurile și tradițiile sunt păstrate din generaație în generație și dacă nu le conservăm, se vor stinge odată cu noi așa că așa că am apelat la bărâni și le-am așternut pe hârtie, prețuind vârsta și inteligența după zicala ,,Cine nu are un bătrân să-l cumpere”.

Tradițiile și obiceiurile nu numai că mențin vie conștiința neamului nostru și ne ghidează în a ne consolida viitorul.

Fiecare tradiție și obicei are conexiuni în morală sau în bunăstarea fiecărei persoane.

Tradițiile și obiceiurile sunt fundamentul moral al fiecarui popor, sunt moștenirea de veacuri a înaintașilor, moștenire care ne ajută să ne găsim identitatea și să ne focusăm atenția spre viitor.

Prof. coordonator, Violeta Drăguț

Revistă cultural-educativă 5

Ansamblul „Nedeia” de la Novaci Prof. Bălănoiu Georgiana-Maria Şcoala Gimnazială Jupânești, jud. Gorj Păstrând străvechea ocupaţie a poporului român, Novaciul se înscrie pe coordonatele culturii şi civilizaţiei culturale de tip pastoral din ţara noastră. Iar ungurenii din Novaci, județul Gorj, au dat impuls dezvoltării. De sute de ani, din tată în fiu, aceştia se ocupă de păstorit şi, chiar dacă numărul lor s-a redus de la an la an, mai sunt încă numeroase familii care nu s-au despărţit de meseria străbunilor.

Când Alexandru Vlahuţă, autorul „României pitoreşti”, a poposit în Novaci, județul Gorj, acesta era doar un sat, nealterat de influenţele moderne. Ajungând în timpul desfăşurării unei sărbatori populare, scriitorul descrie petrecerea oierilor cu fascinaţia redescoperirii unor obiceiuri pline de viaţă, a muzicii interpretate la scripcă şi cobză şi a unor oameni simpli şi oneşti, îmbrăcaţi în haine frumoase cusute în casă. Este vorba de portul popular în două culori, alb şi negru.

Acest obicei vechi al ungurenilor s-a păstrat pana în ziua de azi. Se numeşte „nedeia” şi se organizează special, în a treia duminică a lunii mai, după care, a doua sau a treia zi, ciobanii îşi iau familiile şi pleacă la munte cu mioarele. Plecând de la această sărbătoare în urmă cu aproape 50 de ani s-a înființat Ansamblul Folcloric Nedeia fiind la început o formație de bărbați care cântau la fluier. Mai târziu au apărut grupuri de interpreți vocali și dansatori, formația evoluând necontenit până la ansamblul actual.

Drumul spre performanță a început în decembrie 1976, când s-au constituit un grup de dansatori și o orchestră care au introdus în repertoriu cântece și dansuri populare din toate zonele folclorice ale țării. În viața spirituală a județului Gorj și a țării, Ansamblul Folcloric „Nedeia” al Casei de Cultură Novaci este bine apreciat pentru bogăția de cântece şi dansuri populare locale și din alte zone folclorice ale țării care au fost puse în valoare în sute de spectacole pe nenumărate scene. Ansamblul „Nedeia”, laureat al multor concursuri naționale și internaționale, a demonstrat de fiecare dată o remarcabilă autenticitate, măiestrie artistică, întrunind aprecierile unanime ale publicului spectator. Dansurile populare reprezentând majoritatea zonelor folclorice ale țării, orchestra, costumele populare de mare rafinament și varietate, piesele vocale și instrumentale ale soliștilor confirmă vechimea, strălucirea și bogăția nestematelor folclorului românesc. Mesager al artei populare românești, Ansamblul Folcloric „Nedeia” a întreprins turnee peste hotare, încununate de succes: Polonia, Macedonia, Germania, Italia, Revistă cultural-educativă 6

Olanda, Turcia, Franța, având un palmares de excepție ce încununează o activitate bogată, neîntreruptă.

Turneele Ansamblului Folcloric „Nedeia” şi fiecare spectacol au însemnat un prilej fericit de popularizare a artei românești, de întărire a relațiilor cultural-artistice și a sentimentelor de prietenie dintre poporul român și popoarele din țările respective.

Este o cinste căreia Ansamblul Folcloric Nedeia îi răspunde cu argumentele de care dispune: măreția artistică, simț de răspundere, respect și dorința de a fi la înălțimea prestigiului câștigat de-a lungul anilor printr-o muncă permanentă pusă în slujba valorificării tezaurului folcloric românesc.

Ansamblul Folcloric „Nedeia” are în repertoriu suite de dansuri populare locale, din județul din care provine, dar și din vestite zone folclorice ale țării cum sunt Oltenia, Moldova, Oaș, Sibiu, Țara Hațegului și nu în ultimul rând tradiționalul Căluș românesc. Costumele sunt de o rară frumusețe, de la eleganța și sobrietatea costumului local până la cele viu colorate, fiecare costum fiind autentic și adecvat zonei folclorice reprezentate în programul artistic al ansamblului.

Două dintre marile succese ale Ansamblului Folcloric „Nedeia” sunt premiile de la Festivalul folcloric interjudețean „Cântecele munților”, din 25-26 septembrie 1982, unde ansamblul a obținut locul I și Festivalul folcloric „Cireșar ‘89”, unde s-a obținut trofeul evenimentului, împreună cu Ansamblul „Junii Sibiului”. Acestea sunt două mari succese pe plan național, care se adaugă la lista impresionantă a reușitelor înregistrate pe plan internațional.

Bibliografie: Ziarul Novăceanul, publicație lunară independentă, orașul Novaci, jud. Gorj, ISSN 2392 – 6961.

Dârvăreanu, Constantin, I., Antologie Novaci. Cronica unei jumătăți de mileniu, Editura Scrisul gorjean, Tg. Jiu, 2002.

Obiceiul colindatului în Țara Chioarului

Prof. Dumitran Mihaela Școala Gimnazială Copalnic Mănăştur, jud. Maramureș În contextul sărbătorilor de iarnă, colindatul ocupă locul central în această zonă, fiind o serbare de mare complexitate care antrenează întreaga colectivitate sătească. Pregătirile gazdelor, în vederea primirii colindătorilor, aveau loc înainte cu o săptămână de venirea Crăciunului. Pregătirea consta în procurarea alimentelor necesare preparării bucatelor, curăţirea casei, a curţii şi a întregii gospodării. Pregătirile culminau în cele două zile care precedau Crăciunul, când se cocea în cuptor şi se pregăteau bucatele pentru colindători şi întreaga familie.

Revistă cultural-educativă 7

Un loc central în cadrul pregătirilor premergătoare sărbătorii, îl ocupa împodobirea interiorului locuinţei. Era de neconceput o faţă de masă fară brodătură, ca pernele de pat să nu aibă feţe ornamentale. Pe pereţi se puneau şterguri şi blide ornamentate, iar elementul care imprimă strălucire interiorului casei era ,,pomul de Crăciun”. Acesta se împodobea, de cele mai multe ori, cu panglici de hârtie creponată sau cu nuci şi vată. În cadrul pregătirilor care preced apariţia colindătorilor, mai trebuie adăugată îmbrăcarea de către gazde a hainelor de sărbătoare. Fetele de măritat se găteau în chip aparte, având la costumaţie anumite însemne tradiţionale precum struţul.

Ca ultim moment ce se consuma înaintea apariţiei colindătorilor era ,,gătarea” mesei cu daruri, act cu adânci semnificaţii ritualice. Astfel, sub faţa de masă se punea fân sau sare pentru a avea noroc şi a îndepărta spiritele rele. Pe masă se puneau cocuţi, cozonaci, pancove sau gogoşi, iar în partea opusă acestora se aşeza horinca sau ţuica, vinul de casă şi farfuria pe care se puneau preparatele din carne de porc. În unele zone, în mijlocul mesei se punea un colac mare, împletit, ,,colacul Crăciunului”, care era împodobit cu o cunună vegetală din busuioc, rujiţă sau băniţă.

Participarea întregii colectivităţi a satului la acest obicei a generat şi anumite reguli de grupare. Astfel, în majoritatea satelor, colindătorii se grupau în funcţie de vârstă: copii, feciori, fete şi bătrâni. Prima dată ieşeau la colindat copiii cu steaua, apoi tinerii, iar după miezul nopţii, ieşeau bătrânii, evenimentul încheindu-se dimineaţa. Între criteriile care determinau gruparea colindătorilor mai interveneau vârsta, sexul, vecinătatea, relaţiile de rudenie, prietenia.

Tradiţia cerea ca ceata să aibă un conducător care să vegheze la împlinirea tuturor actelor ceremoniale. Cel care era pus în fruntea cetei de colindători trebuia să îndeplinească multiple calităţi: să fie ,,mândru”, cumsecade, să provină din familie bună şi să aibă calităţi de bun conducător şi organizator.

Feciorii ieşeau primii la colindat, fetele îi aşteptau acasă şi se alăturau apoi cetei. În acest context, un rol deosebit îl avea alegerea vestimentaţiei. Straiele purtate cu această ocazie erau cele de sărbătoare din portul tradiţional. Feciorii purtau cioareci, gubă, opinci, căciulă. În unele sate, îmbrăcămintea bogaţilor se deosebea de cea a săracilor, bogaţii având haine ,,mai mândre” şi cizme. Feciorii aplicau la costume însemne distinctive, struţ la căciulă care era alcătuit din brad sau busuioc. Ora de începere a colindatului se deosebea în funcţie de localitate, oscilând între 19 şi 22.

Gazdei i se cerea acordul de primire a colindătorilor prin formula îndătinată ,,Veseli-ti-i gazdă?” rostită de către conducătorul grupului. La care se răspundea ,,Veseli!”. În unele sate se întreba ,,Slobod-i a colinda?”, iar răspunsul era ,,Slobod!” rostit de două ori.

După ce se primea acceptul, se începea colinda. De regulă, colinda se începea afară şi se încheia afară, sau, în unele sate, se colinda la fereastră.

Odată încheiată colinda, datina cerea ca să se mulţumească, cel care rostea urarea fiind conducătorul grupului sau un individ cu calităţi artistice. În timp ce se mulţumea, conducătorul grupului începea colacul care era tăiat în felii mici şi împărţit colindătorilor.

După oficierea formalităţilor şi începerea colacului, colindătorii erau invitaţi la masă pentru a fi serviţi cu mâncare şi băutură. Cea care îi servea pe feciori era fata. În cazul în care ceata era însoţită de muzicanţi, fata era invitată la joc. În unele zone tinerii umblau cu Revistă cultural-educativă 8

,,Bondroşul”. Mai mulţi feciori îmbrăcaţi în piei de animale şi purtând măşti zoomorfe, rosteau diferite strigături. Jocul era însoţit şi de zgomote. Obiceiul era moştenit din tată în fiu, la fel şi vestimentaţiaşi măştile.

Colindatul antrenează toate categoriile de vârstă. Copiii se organizează în grupuri de câte 15 persoane, în funcţie de vârstă. Potrivit tradiţiei, copiii nu umblau cu fetele, decât în situaţii foarte rare. Băieţii mergeau cu ,,Steaua” care era confecţionată din lemn şi îmbrăcată în hârtie colorată şi staniol, frumos ornamentată şi cu clopoţei.

Copiii pornesc cu colinda la lăsatul serii şi se retrag pe la miezul nopţii. În satele mai mici, copiii începeau de la un capăt al satului şi colindau tot satul. Uneori se colinda la geam, alteori se intra în casă. Darurile care se primeau sunt cele tradiţionale: coci, nuci, mere.

Acestea erau puse în trăistuţa tradiţională confecţionată de obicei din pânză sau coroşetată.

Fetele de peste 12 ani părăseau rândul copiilor care umblau cu traista, întrucât erau dezaprobate de obştea satului. Ele se adunau în cete mai mari şi umblau la colindat una la alta după ce primeau ceata de feciori.

Ceata oamenilor vârstnici umblă separat, după mizul nopţii, mai mult prin vecini sau la cei apropiaţi. Sărbătoarea ocaziona anumite practici ritualice care pun în lumină funcţiile colindatului. Copiii nu aveau voie să se bată între ei, iar fetele mai mari de 12 ani nu aveau voie să iasă la colindat. În unele sate, porţile de la casele fetelor ,,gata de măritat” erau smulse şi aruncate în vale. Obiceiul colindatului suscită un excepţional interes datorită bogăţiei elementelor etnografice, a practicilor magice, a credinţelor cu adâncă semnificaţie, costituind o oglindă a vieţii social-economice şi a civilizaţiei din acest colţ de ţară.

Bibliografie: Bilţiu Pamfil, 1996, Sculaţi, Sculaţi, boieri mari! Colinde din judeţul Maramureş, Ed. Dacia Pop Mihai, 1976, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice Pop Dumitru, 1978, Folclor din Zona Codrului, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă

Cozonacul- prăjitură tradițională românească

Prof. ing. Ramona Popescu Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș Cozonacul este o prăjitură tradițională românească, fiind în mod tradițional gătită de Paște și de Crăciun. Aluatul este cam același în toată România. Ingredientele principale fiind făina, laptele, zahărul, ouăle, untul, drojdia, și pentru un gust mai plăcut se adaugă coji rase de lămâie sau/și portocale. După formă, cozonacii pot fi drepți sau rotunzi, simpli sau împletiți. În funcție de umplutură, deosebim cozonaci simpli sau umpluți. Umplutura poate conține nucă, alune, mac, stafide, rahat turcesc, fructe zaharate (confiate), brânză dulce (așa numita pască pregătită de obicei de Paști), cacao, marmeladă sau combinații ale acestor ingrediente: Revistă cultural-educativă 9

nuci și mac, nuci și cacao, nuci și rahat, nuci, stafide și rahat, brânză dulce și stafide, etc.Cozonacii se coc în cuptorul bine încălzit la început la temperatura de cca. 180° C, după ce au crescut și încep să se rumenească se dă focul mai încet (nu se deschide cuptorul!). După ce s-au scos din cuptor se lasă să se racească în tavă la caldură feriți de curent.

Cozonac de casă cu nucă şi cacao Ingrediente (2 cozonaci) Cercetătorii americani au constatat că la oamenii care sunt mari consumatori de nuci sa înregistrat o rată mai mică a deceselor cauzate de infarct. Nucile conţin pe lângă Omega-3 și acid elagic, un polifenol antioxidant care se găseşte şi în căpşuni, şi în zmeură, care neutralizează radicalii liberi vinovaţi de apariţia cancerului. Alte avantaje ale consumului de nuci: mențin ochii sanătoși, protejează sănătatea oaselor și a dinților datorită conținutului bogat de fosfor, au efect de potențare a capacităților intelectuale (încă din antichitate forma miezului care seamănă cu forma creierului uman i-a facut pe oameni să declare nucile ca fiind alimentele creierului). Deci, puteţi consuma cât mai multă nucă, chiar şi în prăjituri, aşa cum este acest cozonac de casă cu nucă şi cacao.

Pentru aluat 1 kg făină 4 ouă 100 g unt 4 gălbenuşuri 500 ml lapte 200 g zahăr esenţă vanilie 60 g drojdie de bere coajă rasă de lămâie şi de portocală 1 praf de sare Pentru umplutură 250 g miez de nucă 150 g zahăr 2 albuşuri 2 linguri cacao esenţă de rom Pentru glazură 2 albuşuri 150 g zahăr pudră 1 portocală Mod de preparare Se cerne făina de 2-3 ori. Se amestecă drojdia cu jumătate din laptele călduţ, se adaugă puţină făină şi se lasă la dospit, într-un loc cald. Se amestecă laptele rămas cu zahărul, ouăle întregi, și cele patru gălbenuşuri, aromele şi un praf de sare. Se aşază totul în mijlocul făinii, într-un vas. Se adaugă drojdia dospită şi se frământă o oră, adăugând treptat untul topit, până Revistă cultural-educativă 10

când aluatul devine elastic. Se lasă la crescut o oră, la loc cald. Se macină între timp miezul de nucă şi se amestecă cu zahărul, esenţa de rom, cacaua şi albuşurile spumă. Se bat albuşurile de la glazură spumă cu zahărul pudră şi se adaugă zeamă de portocală. Se împarte aluatul şi se întind două foi apoi se adaugă câte jumătate din umplutură pe fiecare, se răsuceşte umplutura în interior dând forma a doi cozonaci, care se aşază în formele unse. Se lasă încă 20 de minute să crească, apoi se coc la foc potrivit, circa 40-50 de minute.

Bibliografie: www.horticultorul.ro, accesat la 20 aprilie 2018 https://www.e-retete.ro, accesat la 20 aprilie 2018 https://www.e-retetecalamama.ro, accesat la 20 aprilie 2018

Duminica Floriilor-Simboluri creștine, obiceiuri și tradiții

P.I.P. Popescu Mihăița Școala Gimnazială Scurtu Mare, Jud. Teleorman Leagănă vântul ramuri în floare/ Râde pământul de-atâta soare/ Zboară albine și fluturi mii// E cald și bine azi de Florii.

De dimineață clopote bat/ Lumea-n biserici s-a adunat/ Copii și mame duios senchină/ Cerul revarsă spre ei lumină.

Cântă Priceasna pe glasuri corul/ Ne stă aproape Mântuitorul/ Aripi de înger ne împresoară// Pacea iubirii în noi coboară.

Duminica Floriilor este una din cele douăsprezece sărbători împărătești din cursul anului bisericesc. Prima menționare a Duminicii Floriilor datează din secolul al-IV-lea iar prima celebrare a avut loc la Ierusalim.

Sărbătoarea a cuprins apoi cu rapiditate întreaga lume creștină și se sărbătorește azi cu mare fast. Această duminică îi pregătește pe credincioși pentru bucuria pe care o aduce biruința lui Iisus Hristos asupra morții din duminica următoare, cea a Învierii. Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paști, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor în amintirea cărora in biserică se oficiază în fiecare seară Revistă cultural-educativă 11

Deniile, slujbe prin care credincioșii îl urmează pe Isus Hristos pe Drumul Crucii până la moarte și Înviere. În duminica Floriilor este retrăită intrarea Domnului Isus Hristos în Cetatea Ierusalimului cand pentru prima dată Isus a permis să fie întâmpinat cu ovații și cu flori și ramuri de salcie sau de măslin recunoscându-i-se astfel puterea. Sărbătoarea de Florii are o mare însemnătate pentru toți credincioșii dar de-a lungul timpului i s-au adăugat și numeroase superstiții populare. De fapt această zi era dedicată inițial zeiței romane Flora însă, mai târziu a fost celebrată în amintirea intrării Mântuitorului în Ierusalim.

Chiar dacă este o sărbătoare creștină, numele sărbătorii provine din termenul de origine latină FLORALIA, termen ce desemna o sărbătoare a vegetației, cinstită si îndrăgită de romani. Sărbătoarea Floraliei la romani echivala cu biruința definitivă a iernii de către primăvară, cu înflorirea sălciilor, cu revenirea la viață a naturii.

Legenda spune că în timpul în care Isus era răstignit pe cruce, Maica Domnului, plângând, a încălțat opinci de fier, a luat un toiag de oțel și a plecat să-și găsească fiul. În drumul ei a ajuns la o apă și a rugat o salcie să-i facă punte pentru a trece. Maica Domnului a binecuvântat-o să nu poată fi făcuți cărbuni din lemnul ei și să fie dusă în fiecare an de Florii la biserică. De aceea oamenii duc în fiecare an în această zi flori și ramuri de salcie la biserică pentru a fi sfințite. În nordul județului Teleorman aceste ramuri de salcie sunt duse la biserică de catre copii sâmbătă seara pentru a sta peste noapte în biserică.

Potrivit credinței populare mugurii de salcie sfințiți de preot, în biserică, în duminica Floriilor, au puteri magice, ei sunt împletiți în coronițe și sunt așezați deasupra ușilor, la ferestre, la icoane pentru a apăra familia de boli și de alte rele, aducând spor și noroc.

Ramurile de salcie înmugurită sunt legate în jurul pomilor fructiferi, pentru a rodi din plin și sunt amestecate în hrana animalelor ca să le pazească sănătatea și productivitatea. Mâțișorii se folosesc pentru a îndepărta furtunile și grindina. Vara, când vremea este rea, se pun mâțișorii pe foc pentru ca fumul acestora să alunge trăsnetele și fulgerele. Oamenii se încing peste mijloc cu salcie sfințită pentru a fi feriți de dureri, înghit în această zi trei muguri de salcie sfințită să nu sufere de dureri în gât. Salcia este folosită și în scopuri comerciale, animalele înainte de a fi duse la târg la vânzare sunt atinse cu salcie sfințită pentru a atrage cumpărătorii.

Tradiția cere ca de Florii mormintele să fie curățate și stropite cu apă sfințită, iar crucile să fie împodobite cu flori de primăvară și cu crenguțe sfințite de salcie. În sâmbăta Floriilor numită și Sâmbăta lui Lazăr se dau de pomană pemtru sufletele celor plecați dintre cei vii gogoși și placinte. Înainte de a intra în Ierusalim, Isus l-a înviat pe Lazăr, un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete – Cap de Primăvară. Potrivit tradiției Lazăr a plecat cu oile la păscut lăsând-o pe mama sa să facă plăcinte. A urcat într-un copac să ia muguri pentru animale și și-a amintit de plăcinte. S-a grăbit să coboare, a căzut și a murit.

Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul ca în această sâmbătă femeile să facă ofrandă de pomenire a morților împărțind plăcinte de post.

Un alt obicei de Florii este ca fetele care vor să se căsătorească să-și scoată zestrea afară la soare pentru a chema ursitul. Precum vegetația care renaște și femeile trebuie să aierisească lucrurile din casă prin soaterea lor afară în bătaia soarelui. Pentru că se vede că acum încep să înflorescă urzicile, acestea nu se mai folosesc ca alimente iar sărbătoarea se

Revistă cultural-educativă 12

mai numește și Nunta Urzicilor. Se mai spune că dacă se aud broaștele cântând până la Florii vara va fi frumoasă. La fel cum este vremea de Florii așa va fi și de Paște.

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este o sărbătoare frumoasă nu doar pentru că este plina de primăvară, de soare, de oameni care parcă regăsesc speranța, de natura care își cere din nou dreptul la viață, nu doar pentru că reconstituie parțial atmosfera marii sărbători pascale, ci pentru că această zi specială a strâns laolaltă tradiții și superstiții diverse de o mare frumusețe și tot dragul. Spiritualitatea românească este autentică si încă vie iar ceea ce face cu adevărat interesante aceste tradiții este faptul că în ele se îngemănează atât elemente creștine cât și precreștine, atât credințe patriarhale cât și credințe noi, moderne. Și să nu uităm! În Duminica Floriilor îi sărbătorim pe toți cei cu nume de floare.

Așadar, mult soare și senin în viață iar norocul să vă înflorească destinul. LA MULȚI ANI! Bibliografie: Monografia Județului Teleorman- autori Stan V. Cristea, Ecaterina Țânțăreanu, Titus Barabas, Gheorghe Cristea, Gheorghe Popa – Editura Teleormanul liber – 1998.

Zona Ednografică Teleorman–autori Maria Batca, Vlad Batca – Editura Sport-Turism 1985 Ednografie și folclor românesc – autori Nicolae Constantinescu, Alexandru Dobre- Editura Fundației România de Mâine – 2005.

Monografia Comunei Scurtu Mare – autor Anton Lazărescu- 2006.

Iubind românește Eleva Bîrsan Paula Gabriela, clasa a XI- a U Coordonator: prof. dr. Popa Lenuța Liceul Tehnologic Lazăr Edeleanu, Năvodari, Jud. Constanța Noi iubim pe românește Și ne place asta, O planetă se grăbește Ca să zică „Basta!”.

O scânteie-n Făurarul Dragobeților Cu sfială se îndreaptă către Mărțișor, Iar Prier, Florar, Cireșar O duc spre Cuptor. Și-l purtăm pe Dragobete În Gustav și în Răpciune, Brumărel, Brumar, Undrete Vin să ne cunune. Și Gerar mocnește-n sobă Tot scântei - ca de iubire Reluând fără de vorbă Româneasca nemurire.

Revistă cultural-educativă 13

Magia sărbătorilor de iarnă Prof. Fănică Daniel Școala Gimnazială Cândești, Loc. Cândești, jud. Buzău

Atmosfera de Crăciun ne aduce bucurie şi ne aminteşte cu precădere de anii copilăriei, de emoţia aşteptării împodobirii bradului, de clipa la care visăm să-l întâlnim pe Moş Crăciun.

Dincolo de faptul că este una dintre cele mai importante sărbători creştine, Crăciunul e aşteptat cu mare entuziasm de toată lumea, indiferent de vârstă, uneori chiar şi de religie.

Sigur te gândeşti cu drag la cadourile lui Moş Crăciun, la colinde, la mirosul de brad şi la vâscul din pragul uşii. Şi, cu siguranţă, experienţele personale au încărcat astfel de clipe magice cu semnificaţii proprii. Dar mai mult decât atât, tradiţiile legate de Crăciun aduc simboluri naturale vechi de sute de ani.

Bradul de Crăciun Bradul deţine rolul principal în perioada Crăciunului. Împodobitul acestuia este cel mai îndrăgit obicei de sărbători, datorită simbolurilor care i se asociază: iubire (pentru că este împodobit de întreaga familie), bucurie şi fericire (pentru că sub el sunt puse cadourile), magie (se spune că Moş Crăciun nu vine în casele unde nu e brad), viaţă, trăinicie şi sănătate (pentru că este mereu verde, chiar şi când afară e zăpadă). Practic, bradul a devenit centrul sărbătorilor de iarnă! Şosete tricotate, crenguţe de brad şi de vâsc, globuleţe, fundiţe, ghirlande colorate, oameni de zăpadă, steluţe şi fulgi, toate te vor ajuta să intri în atmosfera de sărbătoare.

Steluţa Mulţi brazi de Crăciun au o steluţă în vârf. Se spune că stelele ne conduc spre locuri speciale, iar pe vremuri multe dintre constelaţii, de exemplu, Ursa Mare şi Ursa Mică erau venerate ca divinităţi. Evreii din vechime foloseau steaua în şase colţuri a lui David ca simbol religios, iar steaua de Crăciun în cinci colţuri ne aminteşte de steaua apărută deasupra Betleemului la naşterea Pruncului. În multe culturi, stelele sunt semne ale norocului şi ale realizării unor ţeluri măreţe.

Coroniţa de Crăciun Agăţarea coroniţelor de uşa casei este un obicei originar din Europa, unde, de Crăciun, porţile se decorau cu ramuri veşnic verzi, pentru a invita în casă spiritele pădurii. Există crezul că aceste spirite ar aduce sănătate şi noroc. Oamenii încă îşi mai împodobesc casele cu coroniţe de brad şi de laur, ca mod de a-şi întâmpina prietenii şi rudele. Forma circulară a coroniţei simbolizează natura veşnică a dragostei.

Revistă cultural-educativă 14

Renii Cine nu a auzit de simpaticii reni care trag sania Moşului? Ei sunt nouă la număr şi au nume amuzante: Dasher, Dancer, Donner, Vixen, Comet, Cupid, Prancer, Blitzen şi Rudolf.

Povestea cunoscută a renului cu nasul roşu, Rudolf, cel care luminează drumul pentru sania plină cu daruri a lui Moş Crăciun, face ca aceste personaje să fie şi mai simpatice. Şi pentru că sunt animale specifice zonelor reci, renii se potrivesc de minune în decorurile de iarnă şi de sărbători. În plus, ei poartă clopoţei care aduc veselie, anunţând celor care le aud clinchetul că au sosit cadourile.

Ciorăpeii de Crăciun Obiceiul ciorapilor de Crăciun provine dintr-o legendă despre un nobil care şi-a risipit necugetat averea, lăsându-şi fetele fără zestre. Sfântul Nicolae a auzit despre această situaţie şi a venit pe ascuns la locuinţa fetelor. El a aruncat trei pungi cu monede de aur prin hornul casei, care au căzut în ciorapii fetelor, atârnaţi la uscat lângă şemineu. În secolul al XVIII-lea, copiii din Olanda îşi lăsau saboţii lângă vatră, sperând că Sinterclass (Moş Crăciun) le va aduce daruri. Mai târziu, pantofiorii de lemn s-au transformat în şoseţele, iar Sinterclass a devenit, pentru englezi, Santa Claus. Astăzi, multă lume încă foloseşte ciorăpelul de Crăciun, în care pune mici daruri pentru copii şi cei dragi.

Vâscul Se crede că vâscul a fost utilizat dintotdeauna pentru a sărbători sosirea iernii. Această plantă verde era folosită pentru decorarea locuinţei, se credea că posedă puteri tămăduitoare speciale, vindecând orice, de la infertilitatea femeilor până la otrăviri. Scandinavii vedeau vâscul ca pe o plantă a păcii şi a armoniei, asociindu-l cu Frigga, zeiţa dragostei. Obiceiul sărutului sub vâsc provine din credinţa că acest gest sub un lăstar al plantei aduce armonie şi înţelegere şi face ca să crească iubirea în cuplu.

Lumânările Aprinderea lumânărilor în perioada Crăciunului este o tradiţie veche ce reprezintă naşterea lui Iisus şi reînnoirea vieţii, puritate, speranţă, găsirea drumului bun în viaţă. Se crede că Martin Luther, reformatorul protestant, a fost primul care a aprins lumânările din bradul de Crăciun. Venind acasă într-o seară de decembrie întunecată, în apropierea Crăciunului, acesta a fost uimit de frumuseţea luminilor care străluceau printre ramurile unui brăduţ din faţa casei sale. Luther a împodobit apoi bradul de Crăciun din casa sa cu lumânări.

Colindele Colindele sunt o parte importantă a spiritului Crăciunului. Grupuri de copii, fete şi băieţi, merg din casă în casă să colinde, toată ziua de Ajun. Se spune că e bine să primeşti colindători, pentru că urarea lor aduce noroc, iar dacă nu primeşti colindul vei fi urmărit de ghinion. După ce colindătorii termină de cântat, gazda îi invită în casă şi le oferă mere, nuci, dulciuri şi colaci. Nucul simbolizează belşugul şi longevitatea, iar merele semnifică bunăstare şi bogăţie Revistă cultural-educativă 15

Obiceiuri calendaristice de primăvară de pe Valea Bistriței Prof. înv primar, Chiorbeja Alina Cătălina Școala Gimnazială „Iustin Pîrvu”, Poiana Teiului, Jud. Neamț Pe Valea Bisriței, obiceiurile calendaristice de primăvară, precum și din celelalte anotimpuri încep să rămână în negura uitării. Tinerii pleacă în străinătate pentru o viață mai bună, iar bătrânii nu mai au putere să ducă tradițiile mai departe. Cu toate acestea ,unele încă se mai păstrează.

Printre sărbătorile cele mai importante ale primăverii se înscriu și cele ale Sfintelor Paște care încep cu duminica Floriilor. Creștinii merg la biserică, asistă la Sfânta Liturghie, apoi la sfârșitul slujbei primesc ramuri de salcie sfințite. Înainte de Sfintele Paște, oamenii fac ordine prin grădini și livezi, dau foc la gunoaie și se face curățenie generală. Lumea se pregătește intens pentru cea mai mare sărbătoare creștinească „Învierea Domnului”. Atât copiii cât și oamenii în vârstă postesc cât mai mult în Postul Mare. Oamenii merg la Vecernie în Joia Mare, iar în Vinerea Patimilor, seara, la biserică se pregătesc și participă sufletește la Prohodul Domnului.

Cu ocazia acestei sărbători părinții cumpără copiilor daruri ca: un costum de haine, pantofi, fuste. Aceste haine se îmbrăcă în noaptea de „Înviere”, când toată familia merge împreună la biserică.

Cu o săptămână înainte de Paște se face curățenie și se văruie în toate odăile. Mirosul proaspăt de var, mulțimea bucatelor adunate în timpul postului, ouăle roșii frumos încondeiate plus cozonacii rumeni fac ca această sărbătoare să fie așteptată cu atâta interes, fiind socotită ca un eveniment de cea mai mare importanță din viața oamenilor.

Mai demult, în cele trei zile ale sărbătorilor de Paște toate generațiile satului își îmbrăcau costumele populare și mergeau la hora satului. Aici, flăcăii dădeau fetele în scrânciob, obicei care se practică și astăzi în satele noastre.

Odată cu venirea primăverii învie și natura, peste tot, în grădini și livezi predominând culoarea albă a florilor de cireș și cais. În vechime ziua de 1 Mai era socotită prin partea locului „sărbătoarea sădirii pomilor”. În această zi se adunau la un loc toți copiii din școli, în frunte cu învățătorii lor, ajutați de pădurarii Ocolului Silvic, care le puneau la dispoziție puieții pentru plantat, îi cărau cu căruțele în locurile stabilite de inginerii silvici, în general, acolo unde se dărâmau râpele sau pentru întărirea marginilor șoselelor.

Copiii înșirați unul lângă altul cu câte un târnăcop în mână, ofereau un spectacol de neuitat. Cei din față făceau gropile în care aveau să fie plantați puieții, iar cei din spate cu câte o găleată în mână, în care cărau puieții, îi înfigeau în pământ. La ora prânzului li se dădea câte un sfert de pâine și halva la fiecare copil.

Păstrarea acestui obicei și în zilele noastre ar fi binevenit pentru a sădi în conștiința fiecărui copil dragostea pentru natură și protejarea ei.

Revistă cultural-educativă 16

După sărbătoarea Paștelui urma cea a urcatului oilor la munte, totdeauna la 15 mai.

După aceasta vine Duminica Mare, când la toate porțile și deasupra ușilor la case se pun crengi de tei înflorit, semnificând începerea unui nou an de belșug.

O altă sărbătoare creștinească este Înălțarea Domnului, când se sărbătorește și „Ziua eroilor neamului”. Cu această ocazie se depun coroane de flori la troițele și monumentele închinate eroilor neamului de către școli și alți oameni. Aici se cântă cântece patriotice, se recită poezii dedicate eroilor, se fac slujbe de pomenire.

Pe urmele Sânzienelor Prof. Iacobeanu Loredana Narcisa, Colegiul Tehnic Anghel Saligny, Jud. Bacău

Nu ştiu dacă astăzi, citadinul grăbit, robotizat de repetitivul monoton existenţial îşi mai găsește o secundă pentru a retrăi cu autenticitate ritualurile autohtone încremenite în temporalitatea revolută. Sărbătoarea de Sânziene este una dintre numeroasele ritualuri autohtone despre care astăzi se vorbeşte în treacăt, mass-media surprinzând doar funcţia sa maritală. Sânzienele este o sărbătoare precreştină care se desfăşoară pe 24 iulie şi constă în strângerea de către fete şi femei măritate, a unor plante perene cu valenţe terapeutice. Ele erau strânse, uscate şi folosite în ritualuri de vindecare. Sărbătoarea mai poartă numele de Drăgaică în Muntenia şi Drobogea.

Cuvântul Sânziană desemnează în limba română trei realități mitologice distincte care au drept liant magicul, esotericul, după cum urmează: • Numele sărbătorii creştine dedicate Sfântului Ioan Botezătorul, care include numeroase elemente precreştine, credinţe, obiceiuri, practici magice dedicate solstiţiului. Înacestsens, terminologia este diversă, sărbătoarea purtând denumiri diferite ca Sf. Ioan, Sânziene, Drăgaică, Ziua Soarelui, Ursita, Amuţitul cucului.

• Reprezentări fantastice care fac parte din categoria Ielelor şi se manifestă activ în ziua de 24 iunie.

• Florile denumite sânziene, de culoare galbenă sau albă, care înfloresc acum şi sunt parfumate, iar folclorul le atribuie proprietăţi protective şi divinatorii.

Interesant este de sesizat că în ritualul celebrării acestei sărbători, se contopesc cele două principii guvernatoare ale universului, masculin şi feminin, ce îşi găsesc corespondenţa în simbolurile lunii şi al soarelui. Trebuie evidenţiat faptul că în concepţia daco-geţilor, soarele reprezenta un principiu feminin, iar luna unul masculin, simboluri identificate în numeroase obiceiuri de Sânziene.

Romulus Vulcănescu sintetiza aceste practici, subliniind că fetele dornice de măritat şi băieţii dispuşi spre însurătoare se strâng, seara, în unele sate, în ajun de Sânziene. Băieţii fac ruguri, aprind făclii şi le învârtesc în sensul mişcării soarelui la apus rostind incantaţii specifice. Fetele fug pe deal sau la munte, culeg şi împletesc cununi (simbol al principiului feminităţii), se întorc cu ele în sat şi le aruncă pe casă pentru a putea vedea dacă s-au agăţat de Revistă cultural-educativă 17

hornuri (simboluri axiale masculine). Atunci când cununile se prind de hornuri, fetele se vor mărita în anul menit. Băieţii în schimb se plimbă a doua zi cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununiţele de sânziene pe hornuri la casele fetelor care îi interesează.

Două simboluri sunt emblematice pentru această sărbătoare, şi anume făclia şi cununa de sânziene. Făclia de sânziene este făcută dintr-un lemn de brad uscat şi crăpat la un capăt, unde se îndeasă şi se leagără şina şi surcelele de molid cu fire de tort. Cu această făclie, tinerii, în ajunul sărbătorii de Sânziene, practică un ritual menit să redea bucuria oamenilor pentru victoria luminii asupra întunericului, a căldurii asupra frigului, a fertilităţii asupra sterilităţii.

Feciorii strânşi în cerc rotesc făcliile aprinse de la răsărit la apus, iar când torţele sunt pe cale să se stingă, aceştia coboară în sat, înconjoară cu ele grădinile şi le infig în mijlocul holdelor şi livezilor. Spectacolul nocturn este încărcat de semnificaţii fertilizatoare, divinatorii şi protective.

Simbolistica cununii de Sânziene gravitează în jurul unei sărbători ce în unele zone din ţara noastră poartă numele de Drăgaică. Numele de Sânziana este o moştenire etimologică latină, şi anume Sancta Diana. Mergând pe această linie etimologică, Sânziana este o zeiţă agrară protectoare a recoltelor de grâu şi a femeilor măritate, similitudinile cu zeiţele romane Iunoşi Diana sau cele greceşti, Artemis şi Hera sunt evidente. În spectrul autohton, ipostaza tradiţională a zeiţei agrare este la vârsta maturităţii şi fecundităţii aparând cu numele de Drăgaică în zonele din Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei şi cu numele de Sânziana în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş, Bucovina.

Sânziana se naşte la 9 martie, la moartea Babei Dochia şi se dezvoltă rapid până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară, când înfloreşte planta care îi poartă numele.

Coroana împletită din flori de sânziene şi spice de grâu în dimineaţa zilei de Sânziene este un surogat al zeiţei agrare. În contexte diverse, cununa din flori de sânziene capătă valențe multiple, astfel purtată pe cap de o tânără în dansul Drăgaicei, ea simbolizează zeița agrară, aruncată pe acoperișul casei sau șurii, semnalează dacă cel care a făcut-o sau aruncat-o va trăi sau va muri sau dacă fata se va căsători şi cum îi va arăta ursitul. De asemeni, cununa din flori de sânziene se agăța în diverse locuri cum ar fi: ferestre, crucile din cimitir, stâlpii porților, astfel căpătând valoare protectoare.

O altă asociere inedită cu simbolul cununii este oferită de ritualul nuntirii, cununa putând simboliza colacul de grâu pus de nașă pe capul miresei sau cununile împărătești puse de preot pe capul mirilor.

Folclorul românesc oferă Sărbătorii şi accepțiunile unui ritual magic al iubirii, denumit generic Drăgaică, este evidentă derivarea lexemului de la radicalul drag, o modalitate prin care oamenii surmontează momentul dificil din ciclicitatea naturii prin iubire. Ritualul Drăgăicii este performat diferit în funcție de zona etnografică, reține atenți acel care este redat prin jocul fetelor numite drăgăici, care jucau hora pe la casele gospodarilor şi erau răsplătite cu miere și bani, altele în schimb îmbrăcate în haine bărbătești se luptau la răspântie de drumuri până la biruință.

Funcția maritală a acestei sărbători este pusă sub semnul ocultului, alezotericului. Se spune că acum vrăjitoarele performează ritualuri necurate, încât nici preoții nu mai pot repara răul făcut.

Revistă cultural-educativă 18

Tinerele fete respectau în trecut o serie de cutume specifice acestui tip de sărbătoare, astfel unele dintre ele fugeau dezbrăcate sau îmbrăcate sumar pe câmp, cerând binecuvântarea lunii să le facă frumoase şi dorite de băieți, altele coseau cămăși, pe care le întindeau în noaptea de Sânziene la lumina lunii, pentru ca mai apoi să fie purtate în zilele următoare, pentru a fi remarcate de flăcăi.

Care sunt ecourile actuale ale acestei sărbători? La noi, anual se desfășura în această perioadă Drăgaica. Inițial târg agrar, şi-a pierdut mai tărziu din semnificație, păstrându-se totuși, dansul fetelor îmbrăcate în costume populare, împodobite cu lungi văluri albe. La polul opus citadinul dă frâul liber imaginației, reinterpretând mitul, devenind puncte de reper Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici sau ritualurile din pădurea Baciului din Cluj.

Bibliografie: Mihai Coman, Text şi subtext înceremonialulfolcloric: Sânziene, Călușul, Drăgaica, în "Folclorliterar", vol. III, Timișoara Ion Mușlea, OvidiuBârlea, Sânziene, Tipologiafolclorului, București, Ed. Minerva, 1970, p 376- 378 Tudor Pamfile, Sânziene, înSărbători de vară la români, București, Ed. Minerva, 1960, p.98 VasilePistolea, Sărbătorireligioaseșidatini la români. Interferente, extrapolări, semnificații, Ed. Marineasa, Timișoara, 2006, p. 277- 281 Ion Ghinoiu, Comoarasatelor. Calendar popular, Ed. AcademieiRomâne, București, 2005, p.

137-139 www.ccajt.ro/materiale/timisiensis/0212/sanzienele, accesat la 23 martie 2018

Un obicei care mă-ntoarce-acasă Prof. dr. Popa Lenuța, Liceul Lazăr Edeleanu, Năvodari, Jud. Constanța

Întoarcerea la origini...

Orice motiv de întoarcere la satul copilăriei este unul benefic fiindcă nimic din ceea ce i-a urmat - chiar dacă a avut vreo grandoare - nu-l egalează... Artera lui principală (la mijlocul căreia era și casa noastră, situată peste drum de biserică și Monumentul Eroilor), ale cărei gospodării, pe toată lungimea ei, de o parte și de alta, mi-erau cunoscute, eu știindu-le și numele proprietarilor; ulițe întortocheate, din satul nostru vechi lipit de cel nou; școala mea (la a cărei inaugurare, în urmă cu 150 de ani, însuși Spiru Haret participase și-n care domnul învățător Turturică Costică, combatant demn în război, începuse cariera cu promoția tatălui meu și o finalizase cu promoția mea); Căminul Cultural (unde vedeam o săptămână întreagă unul și același film, unde aveam emoții la serbări, încântare la carnavalul de iarnă, delectare la spectacole, unde-l citeam și pe Shakespeare la bibliotecă); interesanta instituție din dreapta casei noastre (cu destinația când de Primărie, când de dispensar sătesc); câmpul, gârla (al cărei nume îl purtăm- Râmniceni/ de la apa Râmnicului Sărat, pe malul drept al căreia suntem); Revistă cultural-educativă 19

cimitirul, pe care-l am în vise; fosta zonă a CAP-ului; școala din satul cel nou (de unde, dintra cincea, ne veneau unii colegi noi), acum, în paragină; casele țigănești care ne erau dragi ca și oamenii lor pricepuți, blânzi, afectuoși; vii, fântâni, canal, fânețe, livezi; stâni; tradiții din toate anotimpurile, ce rămân în memoria rațională și afectivă.

Ca într-un palimpsest, decopertând straturi ale acestei memorii - fie voluntar, fie involuntar - îmi regăsesc începuturi de viață care vor conta mereu. Cu mândria patriotismului local, descopăr an de an punerea în valoare culturală a satului meu natal (Râmniceni, județul Vrancea) pe considerentele unui trecut istoric străvechi, ale unei poziții geografice speciale, ale unui ethos comunitar unic, originat în transhumanță.

Vatră, istorie, ethos comunitar: Râmniceni, județul Vrancea Începuturile i se pierd în istorie fiindcă unele trimiteri ajung până la vremea lui Ștefan cel Mare, iar altele (precum relatări ale bătrânilor)- la 1638: atunci, inundațiile repetate ale Râmnicului Sărat îi obligau pe localnici să vândă prin acte de mână proprietăți întregi și să întemeieze alte sate, puțin mai departe. Cert e că prima atestare documentară datează din 1704, când 10 familii din Nănești (Ținutul Putnei) vând un „cot” lui Radu Dudescu, marele căpitan de margine al Țării Românești: „Noi, moșnenii din Nănești din Țara Moldovei vindem tot cotul cât este, de înconjură apa Sirețelului, care loc este din Țara Românească, la Râmniceni”. (1) Dinspre vatra inițială (locul Siliște), situată aproape de vechea confluență a Râmnicului Sărat cu Siretul (acum, împânzită de lacuri), satul de extinde spre sud (biserica de lemn- 1834; biserica din zidărie-1910), până la cimitir. Ulterior, acesta din urmă va constitui reperul convențional între satul vechi și satul nou (alipite). Dezvoltarea așezării s-a realizat în jurul moșiei boierului Simionescu Râmniceanu, iar ocupațiile locuitorilor erau: agricultura, creșterea animalelor (îndeosebi, oi), comerțul specific unei zone de interferență geografică.

Aspectul cel mai interesant al începuturilor localității îl constituie, însă, populația și transhumanța. Astfel, primii locuitori ai satului Râmniceni au fost ardeleni din zona Brașovului, stabiliți în această zonă de câmpie, de vale a Râmnicului Sărat, prin transhumanță.

Atrași de facilitatea scutirii de dări- practicată în Țara Românească - și de posibilitatea asigurării hranei oilor, acești oameni de peste munți- cum s-au numit (băjenari, ciobani, ungureni) au străbătut trecătorile montane și s-au stabilit aici. După 1761, migrația lor s-a intensificat nu numai pe temei economic, ci și pe un motiv politico- religios. Este anul când împărăteasa Maria Tereza a dat ordinul desființării Metropoliei Ortodoxe a Transilvaniei și, din această cauză, 150 de mănăstiri sunt destrămate și 100 de sate românești sunt desființate.

Mulți gospodari ardeleni iau drumul pribegiei, trec munții cu tot ceea ce pot salva din averea lor și se stabilesc în zona descrisă.

Așadar, situat la hotarul dintre Țara Românească și Moldova (pe aproximativ 130 ha), dovedind interferențele culturale ale acestora, satul Râmniceni din județul Vrancea (care număra 653 de gospodării și 1810 locuitori, în 1989) are o bază demografică originală: ardelenii din zona Brașovului. Cu nume de rezonanță transilvăneană, consemnate și în vechile condici vamale ale trecătorilor montane (ex. Rizea, Cernat, Stănilă etc.), cu straie muntenești încă și astăzi înveșmântați la sărbători, cu stânile lor de pe malurile Râmnicului (precum cășăriile ardelenilor veniți odinioară), cu unele dintre tradițiile lor structurate cu elemente precreștine, râmnicenii din județul Vrancea au un ethos comunitar unic. Nu întâmplător, acum Revistă cultural-educativă 20

câțiva ani, în localitate s-a întreprins un studiu etnografic (de către cercetători ai Facultății de Litere a Universității București) în legătură cu un „obicei din copilăria omenirii: miraculoasele colinde ale cetei de la Râmniceni”. (2) Coordonatoarea proiectului de cercetare (conf. univ. dr.

Ioana- Ruxandra Fruntelată) a apreciat, cu acest prilej, „repertoriul poetico-muzical tradițional foarte bine conservat, împreună cu mare parte din contextul ritual moștenit”. (3) Chiar dacă, între timp, ca și în alte zone ale țării noastre, populația satului meu s-a diminuat, prin migrația externă (ajungând la 1500 persoane), râmnicenii sunt aceiași locuitori harnici, demni, gospodari, omenoși, care apreciază ordinea și tradiția.

Un obicei ce m-a întors în timp: din tradiția Mărțișorului alor mei Până și anotimpurile își au specificul lor în Râmniceni- îmi spun de-atâtea ori...

Astfel, înfrigurarea psihică pe care o resimțeam la apropierea primăverii era unică în anii copilăriei, în satul meu natal. Chiar pronunțarea cuvântului „Mărțișor”, care numea o tradiție anume, producea o emoție prevestitoare de obicei. În fapt, ce era tradiția, ca edificiu de concepții, obiceiuri, datini, credințe statornicite istoricește, transmise oral intergenerațional și conferind specificitate comunității? Găsim un răspuns avizat: „Ea nu se organizează în adevăruri abstracte, ci în închipuiri de viață și pentru viață. De aceea, e o ordine etică în adâncul ei și estetică în expresiile sale”. (4) Raportarea emoționantă a copilului care eram viza un preambul al tradiției Mărțișorului, respectiv un obicei domestic și feminin din ultima seară a lui februarie: în ordinea căminului, mama și bunica maternă luau mătura și, sugerând acțiunea măturatului în incinta casei, așteptau ca eu să zic, la fereastră: „Mart’- în casă!” (Martie să intre în casă!).

Răspunsul lor era: „Puricii- afară!” (Bolile să iasă afară!). Fomulele noastre se rosteau de trei ori și corelau, în mod evident, eticul și esteticul. (Foarte probabil, dacă surorile mele mai mari ar fi fost acasă, la vârsta copilăriei mele, noi, toate fetele tradiției Mărțișorului, am fi reprezentat „noul”/ Martie de afară, iar mama și bunica maternă- timpul adult din căminul familiei, care trebuia măturat simbolic. Între înăuntru și afară, între vechi și nou se instituia, simbolic și recurent, spațio-temporal, un dialog etico-estetic promovat de partea feminină a familiei (singura purtătoare a Mărțișorului Dochiei), exprimând - la scară mică - impactul cosmic de integrare în ordinea lumii, cu întemeiere ancestrală.

Apoi, începând cu ziua următoare (1 Martie) și până la finalul lunii, purtam cu drag șnurul alb- roșu legat la mână și Mărțișorul din piept, oferit de familie. Când venea Prier/ aprilie, șnurul simbolic al Dochiei îl legam de creanga unui pom. Gestul încheia o secvență din ordinea vieții noastre de țărani care ne așezam cu naturalețe, an de an, în ordinea lumii.

Așa trebuia și așa era frumos. Și noi, râmnicenii, respectam rânduiala repetabilă a vieții, inclusiv prin acest obicei milenar al tradiției Mărțișorului.

Concluzie Provocarea pe care am primit-o, prin acest proiect - de a scrie despre tradiții și obiceiuri din localitatea/ zona natală - m-a condus, inevitabil, la copilărie și la ethosul comunității mele sătești. Orice demers care ar duce într-acolo m-ar determina să-i evidențiez pe consătenii mei, din Râmniceni, județul Vrancea, pe care-i consider unici. Cu un trecut istoric străvechi, cu o poziție geografică specială (hotarul dintre Țara Românească și Moldova), cu locuitori de proveniență ardelenească, stabiliți prin transhumanță și cu un folclor remarcabil, satul Râmniceni din județul Vrancea este, pentru mine, eternul acasă.

Revistă cultural-educativă 21

Copilăria mea în satul natal a fost primăvara vieții și de aceea am prezentat un obicei specific al tradiției Mărțișorului, la care participam cu drag în familie.

Trimiteri bibliografice și webografice: 1.

C. Constantinescu Mircești și Ion Dragomirescu- „Contribuții cu privire la hotarul dintre Moldova și Țara Românească, de la întemeierea Principatelor și până la Unire”, București, 1964, p. 64 2.

Mihaela Vlădescu- „Obicei din copilăria omenirii: miraculoasele colinde ale cetei de la Râmniceni, imprimate pe un CD document”, în „Ziarul de Vrancea”, 24 dec. 2012 3.

Ioana- Ruxandra Fruntelată, citată în articolul precedent din „Ziarul de Vrancea” 4.

Ovidiu Papadima- „O viziune românească a lumii”, Editura Saeculum I.O., București, 1995, p. 9 5. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2mniceni,_Vrancea, accesat la 23 martie 218

Simboluri și tradiții în arhitectura satului românesc Prof. Seleţchi Emilia Dana și Prof. Popescu Elinor Danusia Colegiul Tehnic ,,Carol I’’, Bucureşti Muzeul Național al Satului - una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucureștiului situat pe malul lacului Herăstrău este o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936. Prin expoziţia sa de arhitectură şi tehnică populară, şi prin inventarul specific de obiecte etnografice, muzeul reuşeşte să prezinte publicului, într-un mod mai sistematic decât în trecut, imaginea unui sat – sinteză a României, în originalitatea, reprezentativitatea, unitatea şi diversitatea sa. Arhitectura locuinţelor româneşti reflectă individualitatea comunităţii, poziţia socială, posibilităţile materiale şi tehnice, precum şi gradul de sensibilitate artistică. Casa ţărănească ilustrează modul de viaţă, comportamentele tehnice, sociale şi spirituale ale locuitorilor acestora.

Situată pe cursul superior al văii Tisei şi versanţii munţilor care o înconjoară, Munţii Oaşului, Gutâi, Ţibleş şi Rodnei spre vest şi sud şi Munţii Maramureşului la est şi la nord, Depresiunea Maramureşului este regiunea care a păstrat de-a lungul timpului unele dintre cele mai frumoase obiceiuri legate de muncă, de ciclurile vieţii şi de sărbatori.

Revistă cultural-educativă 22

Gospodăria Ieud (Maramureş) datată în anul 1890. Casa este construită pe o temelie joasă din pietre de râu cu pereţi din bârne de brad, îmbinate la colţuri în formă de coadă de rândunică, iar camera este împodobită cu cergi, feţe de masă, covoare şi icoane.

Teascul pentru ulei şi must – Romoşel, Jud. Hunedoara, 1922

Vechile construcţii erau făcute din barne rotunde de stejar sau brad, iar cele noi sunt realizate din bârne cioplite în patru muchii. Forma și structura acoperișului este aceeaşi ca pe întreg teritoriul României, în patru ape.

Funia în spirală ilustrează aspiraţia omului către înalţimi; nodurile sub formă de cruce simbolizează soarele, rozeta este tot un simbol solar izvor de lumină şi căldură, iar vestitul ornament al porţilor si vraniţelor, Pomul Vieţii simbolizeaza viaţa fără de moarte şi rodnicie nesfârşită. Furca cu trei braţe şi şarpele folosite separat ca elemente ornamentale apar ca păzitori ai gospodăriei, în timp un chip de om, o mână cu degetele răsfirate sau îngeri cu aripi întinse plasaţi deasupra şarpelui indică dominaţia îngerilor păzitori ai gospodăriei asupra duhurilor rele.

Gospodăria Şurdeşti, Jud. Maramureş – Secolul al VIII-lea. Faţada casei este alcătuită din bârne de stejar, spaţiul dintre acestea find lipit şi văruit. Pardoseala este din pămînt bătut.

Piua de haine – Feneş, Jud. Alba, secolul al XIX-lea Crucile de morminte au ca ornamente crestături în formă de dinte de lup şi frânghii dispuse pe braţele crucii sau un colac dispus în centrul de îmbinare al brațelor.

Porţi cu motive decorative şi simbolice specifice gospodăriilor din Berbeşti (Maramureş 1775), (a) Întrarea în şură, (b) Revistă cultural-educativă 23

Portiţă şi gard împletit din nuiele de alun şi acoperiş de şindrilă

(a) Biserica din Dragormireşti – Judeţul Maramureş a fost ridicată în 1772. Pereţii sunt alcătuiţi din bârne de brad, iar acoperişul cu turn clopotniţă are o învelitoare de şindrilă de brad măruntă. (b) Biserica Sfântul Nicolae (satul Timişeni – Judeţul Gorj) a fost construită în anul 1773. Pridvorul prezintă un parapet cu stâlpi încrustaţi şi acoperişul cu învelitoare de şiţă. Bisericile din lemn maramureşene sunt admirabile edificii care şi-au câştigat o faimă bine meritată, în rândul specialiștilor din întreaga Europă.

Gospodăria din satul Bancu (Jud. Harghita) - (a) Casa aşezată pe o temelie din piatră este construită din bârne orizontale de brad acoperite cu un mortar de lut peste care s-a văruit. (b) Poarta datată 1873

a

fost construită din lemn de stejar, Revistă cultural-educativă 24

cu trei stâlpi ciopliţi, legaţi la partea superioară printr-o grindă.

Specific construcţiilor din judeţul Argeş de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX este ,,casa cu legătură’’ care reuneşte sub un singur acoperiş două construcţii dispuse în unghi drept cu destinaţia locuinţă separată pentru tinerii căsătoriţi sau casă de oaspeţi. În judeţul Harghita, sunt transmise din generaţie în generaţie arta cusutului şi ţesutului, cioplirea lemnului şi olăritul. Covoarele secuieşti, porţile sculptate în lemn, ceramica neagră şi cea colorată de Dăneşti şi Corund sunt recunoscute pe plan internaţional.

(a) Poartă – Curtişoara (Jud. Gorj)

tipică

gospodăriilor de la începutul sec. al XIX-lea.

Locuinţele ţăranilor înstăriţi erau situate la etaj, având o prispă cu balustradă traforată şi stâlpi ciopliţi.

(b) Gospodăria Şuici – Jud. Argeş (Sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX).

Situată în partea de vest a judeţului Harghita, la o altitudine de 580 m, pe valea Corundului, Localitatea Corund dispune de o economie bazată pe activităţi în domeniul olăritului, fabricarea produselor ceramice, exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului, producerea obiectelor din pai şi rogojină, producerea articolelor din lână şi iască. O deosebită dezvoltare a cunoscut-o comerţul cu produse artizanale, agroturismul, dar şi agricultura prin cultura plantelor şi creşterea animalelor. Vasele aparţinând Ceramicii de Corund într-o mare varietate de forme cromatice: alb, maro, albastru (cobalt) sau multicolore, prezintă desene florale şi zoomorfe stilizate caracteristice secuieşti.

Revistă cultural-educativă 25

a) b) c) d) Figura 7. – (a, b) Vase din ceramică de Corund, (c) Farfurie din ceramică actuală realizată la Cucuteni (d) Suport de oală din lemn – Borsec, Jud. Harghita

Ceramica de Corund este un tip de ceramică din Comuna Corund, județul Harghita. Pentru a realiza un obiect din ceramică de Corund, argila se aduce din albia râului de lângă sat în formă brută, de culoare gri și maro, după care se macină ori se frământă lutul să nu aibă impurități, până ajunge o pastă omogenă.

Se taie în fâșii și se pune apoi pe roata de olărit. De îndată ce capătă forma dorită, vasul din lut se lasă la uscat, după care se imersează în caolină albă pentru culoarea albă și iar este pus la uscat, aplicându-se ornamentul, de regulă, cu ajutorul unui corn de vită ce are în vârf o pană de gâscă, prin care se scurge culoarea. Se lasă la uscat pentru a doua oară, urmând aplicarea modelelor florale și zoomorfe stilizate cu ajutorul culorilor realizate din pământ roșu oxidat, maroniu, verde și puțin albastru (cobalt). După prima ardere în cuptorul special destinat acestui scop, se adaugă smalțul iar la a doua ardere la 980o Celsius, ceramica devine transparentă și culorile vii. Arderea durează 8 ore, iar răcirea 18 ore, până când culoarea ceramicii devine de la roșu-purpuriu la alb în starea de răcire.

Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia este una dintre cele mai vechi civilizații din Europa care a existat din 5.200 până în 3.200 î. e. n., și reprezintă ,,cea mai înaltă formă de creativitate umană“. Fiind caracterizată printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat şi Revistă cultural-educativă 26

variat pictată, Cultura Cucuteni ocupa o arie de 35 000 kilometri pătraţi, răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi Basarabia. Culorile predominante pe acest tip de ceramică sunt roşu, alb şi negru, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Formele rotunjite ale vaselor sunt de o mare diversitate, motivele principale fiind: cercul, spirala, triunghiurile şi liniile repetate care nu se intersectează. Figurinele de cult, antropomorfe (mai ales feminine), care reprezintă zeiţa mamă, cea care ocroteşte, cea care îl primeşte pe om la sânul său și zoomorfe decorate cu motive geometrice au fost descoperite alături de o mare varietate de vase de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor. Studiile consemnează unele asemănări, destul de pregnante, între ceramica Cucuteni și o ceramică dintr-o cultură neolitică din China care a apărut mult mai târziu, după circa un mileniu față de cea de la Cucuteni.

Geochronologia este ştiinţa determinării vârstei absolute a rocilor, materialelor fosile de origine vegetală şi animală, a sedimentelor şi solurilor. Termoluminiscenţa (TL) este o metodă geocronologică absolută care poate fi folosită pentru a data momentul ultimei încălziri sau a expunerii la radiaţia solară a obiectelor arheologice ceramice sau a rocilor ce conţin cristale de feldspaţi sau cuarţ şi mai rar de zircon. Termoluminiscenţa constă în emisia unei radiaţii luminoase de către unele corpuri izolatoare atunci când sunt încălzite.

14

Datorită timpului său de înjumătăţire de 5730 de ani, 6 C este folosit în probleme privind datarea obiectelor arheologice de origine vegetală şi animală având vârste cuprinse între câteva sute de ani şi 40 – 50 000 ani. În cadrul Simpozionului organizat de Muzeul Civic din Verona – Italia, Vladimir Dumitrescu a prezentat un studiu referitor la ,,Cronologia Absolută a Eneoliticului Românesc în Lumina Datelor Carbonului-14’’. Dintre rezultatele obţinute pe baza metodei radio-carbonului activ pentru Culturile neo-eneolitice din România, cele mai vechi se referă la Cultura Liniară cu Note Muzicale din Moldova (4295  100 î.e.n.).

Notă: Fotografiile 1-6 sunt realizate de autori în incinta Muzeului Naţional al Satului ,,Dimitrie Gusti’’ din Bucuresti. Mulţumim conducerii Muzeului pentru excepţionala organizare şi grijă a acestor obiective de interes istoric, cultural şi turistic. Fotografiile 7.a., 7.b., 7c și 7d. conţin obiecte din ceramică și lemn din colecţiile autorilor.

Bibliografie: [1] Monica Budiş – Gospodăria Rurală din România, Editura Etnologică, Bucureşti, 2004 [2] Alina Creangă-Astaloş şi Liuba Horvat - Prestigiul social în arhitectura contemporană din Oaş, Studii şi cercetări etnoculturale, Nr. VI, Bistriţa Năsăud, 2001 [3] Mirela Lidia Duţescu - Viziunea Tradiţională în Arhitectura Românească – Casa Ţîrănească, Revista Columna Nr. 2, Revista a Asociaţiei cultural-ştiinţifice ,,Dimitrie Ghika– Comăneşti, 2013 [4] Ioan Godea - Dicţionar etnologic român, Bucureşti, Editura. Etnologică, 20073. Stoica [5] Gheorghiţă Geană - Spiritul constructiv şi înţelepciunea ţărănească, Revista Ethnos, Bucureşti, 1992 [6] Grigore Ionescu – Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981 Revistă cultural-educativă 27

[7] Georgeta Stoica, Paul Petrescu - Dicţionar de artă populară, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997 [8] http://povestidecalatorie.ro/ceramica-de-corund-unul-dintre-cele-mai-celebre-centre-deolarit-din-tara/, accesat la 24 aprilie 2018 [9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Cucuteni, accesat la 24 aprilie 2018 [10] http://adevarul.ro/locale/buzau/secretele-uimitoare-culturii-cucuteni-expert-reprezintacea-mai-inalta-forma-creativitate-umana-1_565efcae7d919ed50ed2bf2e/index.html, accesat la 24 aprilie 2018

Tradiții din vatra satului

Prof. înv. primar Daniela Grigorie Școala Gimnazială Mădulari, Jud. Vâlcea Motto: „Satul a rămas, de-a lungul tuturor timpurilor şi vitregiilor, sursa inepuizabilă de creaţie pură şi originală”. (George Enescu) Tradiţiile şi obiceiurile româneşti sunt cele mai frumoase elemente ale culturii noastre.

Din totdeauna, satul a fost şi trebuie să rămână pururi creatorul şi păstrătorul celor mai valoroase şi mai frumoase creaţii artistice populare, tradiţii şi obiceiuri din străbuni.

Fiecare dintre noi este legat puternic cu firi nevăzute, dar simţite, de vatra natală, de locurile, oamenii, limba, obiceiurile de acasă pe care le poartă în inimi ca un tezaur scump pe drumul vieţii.

Aruncând un arc peste timp, constatăm cu plăcere, că aici au fost adunate de-a lungul secolelor o mulţime de obiceiuri ai căror urmaşi păstrează numeroase tradiţii şi comori folclorice, colinde ţesute cu har de cei vârstnici, oameni ai satelor.

Sărbătorile de iarnă sunt aşteptate cu mare bucurie de către toţi creştinii.

Sărbătoare de mare emoţie şi uimire în faţa timpului, Crăciunul prilejuieşte o largă desfăşurare de datini şi obiceiuri, pe cât de frumoase şi autentice, pe atât de străvechi, toate fiind legate de Naşterea Domnului. Acestea îşi găsesc în sărbătorile de iarnă o amplă rezonanţă etică şi morală unind familia şi neamul între bucurie şi speranţă. Colindele şi urările de Crăciun cuprind, în egală măsură referire la muncă, vrednicie şi belşug, la sănătate şi voie bună, la creşterea familiei şi a bunăstării.

De la copii şi tineri, până la cei mai în vârstă, de la sate, dar şi de la oraşe, toţi se pregătesc să întâmpine sărbătoarea Crăciunului după datina străbună. Copiii își aleg colindele cu mult înainte și așteaptă nerăbdatori seara de Ajun. Colindatul este un ceremonial complex, organizat de o ceată anume constituită, care transmite prin texte cântate sau strigate anumite mesaje. Mărimea cetelor variază de la doi, trei colindători până la câteva zeci. Cetele sunt bine organizate, au un vătaf, un ajutor de vătaf, un casier etc. În zona noastră cetele de colindători pornesc în seara de Ajun de la mai marii satului (primar, preot, profesori etc.). Gospodarii îi așteaptă cu ogrăzile măturate și sunt răsplătiți cu mere, nuci, colaci sau bani. Cele mai cunoscute colinde sunt: ,,Sus boieri, nu mai dormiți!”, Revistă cultural-educativă 28

,,Florile dalbe”, ,,O, ce veste minunată!”, ,,Astăzi s-a născut Hristos”, ,,Colindița”, ,,Sus la Poarta Raiului”, ,,Domn, Domn să-nălțăm” etc. În ziua de Crăciun se merge cu ,,Steaua”, simbolizând steaua după care au mers cei trei magi de la răsărit.

Satele sunt transformate în adevărate izvoare de lumină multicolore, care încântă privirea trecătorilor încă din primele zile ale lunii decembrie. Copiii sunt cei mai nerăbdători, îi scriu lui Moș Crăcuin scrisori în care își exprimă dorințele, promițând că vor fi cuminți tot anul, de teamă că acesta ar uita să treacă pe la ei. În funcție de posibilități, Moșul pune sub brad pachete pentru fiecare copil, și atunci visul celor mici se transformă în realitate chiar în ziua de Crăciun. Obiceiul împobobirii bradului de Crăciun în Ajun este păstrat cu sfințenie din generație în generație, când toți membrii familiei contribuie cu mic cu mare la aranjarea lui.

Obiceiurile şi tradiţiile din bătrâni sunt expresia vie a dragostei de frumos. Copiii trebuie să cunoască și să învețe obiceiurile şi tradiţiile populare locale, această cunoaştere venind în sprijinul îndrăgirii localităţii natale, a culturii populare. În cadrul activităților extrașcolare copii învață colinde de Crăciun și prezintă obiceiuri populare cum ar fi ,,Capra”, ,,Sorcova”, ,,Plugușorul”, ,,Steaua” unde îmbracă frumosul costum popular care reprezintă o sursă inepuizabilă de valorificare a elementelor tradiționale prin calitățile sale decorative, unice în lume.

Muzicalitatea și rima aproape perfectă a versurilor face ca textele acestor urări să fie accesibile copiilor de vârstă școlară mică. Prin aceste activități încercăm să valorificăm tradițiile și obiceiurile de iarnă din localitatea noastră și să contribuim la educarea sentimentelor de dragoste, admirație, mândrie, respect față de comorile creației populare și la cultivarea trăsăturilor de personalitate ale copiilor.

Bibliografie: Laura Mitran- Crăciunul sărbătoare a bucuriei și familiei, 2010

Sfânta sărbătoare de Paște în Județul Gorj

Prof. Băloi Liliana Liceul Energetic Târgu-Jiu, Jud. Gorj Sărbătoarea Paştelui este marcată în judeţul Gorj de obiceiuri străvechi ce ţin de curăţenie şi de bucatele care se prepară în casă. "Curăţenia de Paşti" este strâns legată de ideea de primenire şi de revenire la viaţă. Astfel, orice gospodină trebuie, ca în timp util, să aibă casa lună pentru primirea musafirilor pe parcursul a trei zile de sărbătoare. Această cerinţă, adânc înrădăcinată în tradiţia noastră, are menirea de a face din fiecare dintre noi, cel puţin o dată în an, un om curat în faţa lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe. Conform obiceiului, femeile nu au voie să doarmă în Joia Mare, pentru că vor dormi tot timpul anului.

Preparatele care în general nu lipsesc de pe masa oricărui creştin în ziua de Paşti sunt ouăle Revistă cultural-educativă 29

roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul. Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat mare orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică se cântă Prohodul. În unele zone din Oltenia, bărbaţii sunt cei care încondeiază ouăle, iar acestea sunt dăruite la masa de Paşti. De asemenea, în dimineaţa de Paşti, după ce oamenii se întorc acasă cu lumânarea aprinsă, nu au voie să intre în casă până nu culeg din grădină iarbă verde pe care o aşează pe scările casei şi păşesc pe ea înainte de a intra.

Oltenii respectă tradiţia şi în ziua de Paşti îmbracă haine noi în semn de respect pentru această sărbătoare.

Joia Mare este cunoscută în cultura populară ca ziua în care se înroşesc ouăle pentrucă se spune că ouăle înroşite în această zi nu se strică tot timpul anului. Pe lângă ouă roşii, românii contemporani mai vopsesc ouăle şi în galben, verde sau albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi il fierb, ca să iasă "cu model". Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

Se păstrează şi câteva legende referitoare la înroşirea ouălor de Paşti. Una dintre ele spune că sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Altă legendă spune că Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroşi ouăle din coşul ei. Și pe dată, ouăle s-au făcut roşii. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii, iar cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce.

Tot în Joia Mare, dimineaţa, oamenii merg la biserică să se spovedească şi să se împărtăşească. Tot acum se duce la biserică pâine, care va fi sfinţită de preot, stropită cu vin şi împărţită în noaptea de Înviere. Se spune că din Joia Mare nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se bate toaca.

Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră sau Joimăriţa.

Conform legendei, Joimăriţa a fost la origini, o zeitate a morţii, care supraveghea focurile din Joia Mare, dar ulterior a devenit un personaj justiţiar, care-i pedepseşte pe cei leneşi. Până în această zi, gospodinele trebuie să termine torsul şi ţesutul de frica Joimăriţei. Personajul este întruchipat, simbolic, de o femeie urâtă şi puternică, deghizată într-o vrăjitoare rea, care poartă cu ea o serie de instrumente: o găleată cu jăratic, un cleşte, un ciocan, un cuţit, un vătrai, un sac cu cenuşă etc. Ea le arde degetele şi mâinile fetelor leneşe, le pârleşte părul şi unghiile şi dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse. În Gorj obiceiurile străvechi se mai păstrează şi astăzi. În Joia Mare se face ultima pomenire a morţilor din Postul Mare. Și astăzi oamenii fac în zori, în curţi sau la morminte focuri, pentru morţi, din boz sau nuiele.

De Joia Mare, femeile fac focuri pe morminte şi îi strigă pe cei plecaţi din această viaţă, ca să găsească drumul spre lumină. Femeile din sat, cu câte un snop de boji în braţe, străbat uliţele până pe culmea dealului la cimitir. Fiecare mormânt este plâns, iar la crucea acestuia se aprinde focul care învăluie cimitirul cu mirosul apăsător de tămâie. Ritualul este impresionant, de peste tot se aud bocetele femeilor care-şi plâng morţii. Spre dimineaţă femeile se îndreaptă spre casă unde împart colaci pentru pomenirea morţilor.

Udatul fetelor, în a doua zi de Paşti Revistă cultural-educativă 30

În a doua zi de Paşti, în Gorj şi nu numai, feciorii stropesc cu apă sau parfum fetele pe care vor să le ducă în faţa altarului. Tradiţia udatului spune că în a doua zi de Paşti fetele trebuie stropite pentru a le merge bine şi a fi frumoase şi fertile tot anul. În semn de recompensă pentru feciori, fetele trebuie să îi cinstească cu băutură şi daruri, iar celor mai mici li se oferă ouă roşii şi bănuţi. În zilele noastre, bărbaţii obişnuiesc să ude doamnele şi domnişoarele cu parfum, dar nu întotdeauna a fost aşa. În trecut, stropitul se făcea cu apă proaspătă din fântână, iar povestea acestui obicei este cu mult mai frumoasă.

Se spune că, într-o zi, o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se creştineze.

Răspunsul celei păgâne a fost că se creştinează numai dacă îi dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu: „Atunci voi crede, când ouăle albe pe care mi le-ai vândut se vor face roşii”. Minunea s-a înfăptuit şi cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. De la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat, de Paşti.

Sărbătoarea Dragobetelui în Muntenia Prof. psihopedagog Mirela-Georgiana Cuțic Prof. kinetoterapeut Gina-Andreea Niculae C.S.E.I ,,Sf. Stelian”, Costești, Argeș Dragobete era o divinitate mitologică similară lui Eros (în mitologia greacă) sau Cupidon (zeul dragostei în mitologia romană). Etimologic, numele provine de la două cuvinte slave vechi: ,,dragu” (care înseamnă drag) și ,,biti” (însemnând a fi). ,,Dragubiti” însemna deci ,,a fi drag”. În timp, numele slav a suferit transformări, astfel că, în perioada Evului Mediu, ,,Dragubiti” era sinonim cu ,,Vobretenia”, ,,Rogobete” sau ,,Bragovete” – nume foarte asemănător denumirii pe care o știm astăzi cu toții, Dragobete.

Dragobetele are rădăcini foarte vechi. Dragobetele, numit și Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet. În calendarul creștin-ortodox, Dragobetele se sărbătorește pe 24 februarie. Data de 24 februarie nu a fost aleasă întâmplător. Este ziua care marchează începutul anului agricol, momentul în care întreaga natură renaște, păsările își caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia și iubirea, iar Dragobetele era ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii. Înainte de vreme, pretutindeni prin sate se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!". În zona Munteniei, Dragobetele este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieți și fete. În această zi, dimineața, toate fetele și băieții se piaptănă, se premenesc și, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întâi fetele, Revistă cultural-educativă 31

apoi baieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se strâng prin case pe la prieteni și rude, unde vin și baieții dimprejur.

După credința poporului, 24 februarie, adică Dragobetele, este ziua în care se împerechează toate păsările și animalele.

Băieții și fetele au deci credința nestrămutată că în această zi trebuie și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndragostiți în tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun baiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun baiat, și viceversa.

Dacă în aparență acest obicei nu are nicio însemnătate, în fapt însă poporul ține atât de mult la el, că nu-l lasă să treacă fără să nu-l sărbătorească.

De exemplu, în comuna Roșia, județul Gorj, aveau mai demult feciorii și fetele datina în ziua de Dragobete de a se însoți, adică de a se însurați.

Legătura aceasta se făcea pe temeiul armoniei frățești de mai înainte, și anume în ziua aceasta se îmbrățișau și, sărutându-se, se încredințau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contra, se vor ajuta reciproc în orice timp și la orișice nevoie. În timpul de față însă acest obicei a dispărut mai cu totul.

La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fugă, în sudul României această goană fiind numită "zburătorit". Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea. Dacă flăcăul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul era logodna ludică a celor doi, cel puțin pentru un an de zile. De multe ori, astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate.

Potrivit unei tradiții străvechi, de Dragobete gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau afară, în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente, deoarece se considera că avea puteri magice. În plus, fetele tinere îl foloseau în tot felul de ritualuri, pentru a-și visa ursitul. În fine, trebuie sa mai amintim că, în unele comune, tot din Muntenia, precum bunăoară in comuna Buzești din județul Olt, poporul serbează Dragobetele anume ca să fie ferit de boli. În ziua de Dragobete, mai cu seamă tinerii și tinerele, țin să schimbe între ei vorbe de dragoste, crezând că le va merge bine, că se vor îndrăgosti și vor fi iubiți de toată lumea în cursul acelui an.

Bibliografie: GHINOIU, I. (2001), Sărbători și obiceiuri, Ed. Enciclopedică, București.

POP, M. (1999), Obiceiuri tradiționale românești, Ed. Univers, București.

Revistă cultural-educativă 32

Studiu referitor la istoria, credința și tradiția din Lunca Teleormanului Prof. Magdalena Stănculescu Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș Bazinul râului Teleorman reprezintă o străveche şi permanentă vatră de civilizaţie şi un izvor nesecat de credinţă creştină ortodoxă. Face parte din spaţiul geografic în care s-a format prima uniune de triburi condusă de Dromichaites menţionată de Diodor de Sicilia.

Dromichaites s-a aflat în conflict cu Lisymah, diadohul Traciei şi fiul acesteia Agatocle între anii 300- 290 î. Hr. „ Constantin Daicoviciu plasează regatul lui Dromichaites pe Ordesas, care ipotetic ar fi Argeşul”. În secolul I î. Hr valea Teleormanului a făcut parte din marele stat dac condus de regale Burebista (82 – 44 î. Hr). Acest stat se întindea de la Carpaţii Nordici la Munţii Haemus (Balcani); de la Dunărea mijlocie la Bug. Statul a fost refăcut de Decebal (87 – 106 d.

Hr.), şi deşi era mai mic, era tot atât de puternic ca statul lui Burebista. În urma războaielor din 101 – 102 şi 105 – 106 d. Hr., Dacia a fost cucerită de romanii conduşi de împăratul Traian. După cucerire, Dacia a intrat în circuitul lumii romane şi s- a bucurat de avantajele „păcii romane”. Muntenia, din care face parte şi valea Teleormanului, a fost anexată la Moesia Inferior, provincie mai veche a Imperiului situată la sud de Dunăre. Bazinul Teleormanului s- a aflat în zona de romanizare a dacilor. Dovada este ridicătura de pământ dintre satele Buzoieşti şi Humele care s-a păstrat în tradiţia populară sub numele „ valul lui Traian ”. Aceasta face parte din limesul Transalutanus ( val de apărare cu o lungime de circa 253 km care se întinde înte Dunăre – Flămânda - Roşiori de Vede – Costeşti – Piteşti – Câmpulung - Râşnv ). În valea Teleormanului în zona oraşului Costeşti se intersectează „limesul Transalutanus ” cu „ Brazda lui Novac ” ( valul care străbate în lungime de peste 300 km Oltenia de la Hivoana, Mehedinţi şi Muntenia până la răsărit de Ploieşti ).

Creştinismul s- a răspândit la nord de Dunăre în ţinuturile ocupate de romani ( înte care se află şi valea Teleormanului ), încă din primele secole ale erei creştine. Purtători ai noii religii au fost soldaţii, veteranii, coloniştii, misionarii.

Mileniul al II-lea debutează prin pătrunderea cumanilor. Aceştia au venit din stepele nordice ale Mării Negre, în teritoriile româneşti între anii 1067- 1071. Între Carpaţi şi Dunăre, deci şi în valea Teleormanului, la începutul mileniului al II lea există o intense viaţă economică cât şi un process de diferenţiere socială în stăpâni de pământ şi ţărani, obligaţi la dări şi slujbe faşă de stăpânii feudali. În 1241 are loc marea invazie tătară, invazie care a ajuns până în centrul Europei. În 1242 teritoriul românesc este prădat din nou de armatele tătare, care se întorceau din centrul Europei. În 1595, oştile române conduse de fraţii Buzeşti bat hoardele tătărăşti la Putineiu, Ştefăneşti şi Şerpăteşti, lupte la care a luat parte şi căpitanul Ciupagea cu plescărenii săi.

Căpitanul cu cetaşii săi s - au mutat din valea Burzii pe dreapta râului Teleorman unde au ridicat şi obiserică. Satul s-a numit Ciupag şi s-a dezvoltat în locul unde este şi în zilele noasre şi i se spune Humele.

Revistă cultural-educativă 33

Prima atestare documentară despre localităţile Costeşti, Broşteni şi Teleşti este cea la data de 5 august 1452 din documentele voievodului Ţării Româneşti Vladislav al II- lea.

Ocupaţia principală a oamenilor era agricultura. Cultivarea plantelor se făcea de fiecare moştean pe propriul pământ pe care - l avea în proprietate deplină. Creşterea vitelor era foarte importantă. De o mare importanţă erau morile, dar acestea nu existau în fiecare comună. Mult mai numeroase erau cârciumile.

Pe valea Teleormanului s - a dezvoltat de timpuriu comerţul. Un rol important l- au avut drumurile care făceau legătura cu zonele de la sud de Dunăre până spre centrul ţării şi spre Transilvania. Ca mijloc de transport se foloseau carele, care aveau obezi din lemn, destul de groase pentru a dura mai mult la toceală. Apoi au fost folosite carele cu şine de fier.

Prin valea Teleormanului treceau drumuri importante cum a fost „ Drumul Marmurii ”, drumul pe care a fost adusă din insula Paros, marmura cu care domnitorul Neagoe Basarab şi Doamna sa Despina au ctitorit Mănăstirea Argeş ( mănăstire considerată astazi cea mai frumoasă construcţie medievală din lumea creştin ortodoxă ). Sentimentul religios este inseparabil de fiinţa românului din timpuri mai vechi sau mai recent.

Orice aşezare umană, oricât de mică ar fi fost, îşi avea propria biserică. În cele mai multe cazuri bisericile erau din lemn şi nu s- au păstrat. Singura biserică din lemn păstrată în partea de sus a luncii Teleorman este cea de la Teleşti din anul 1688 şi este trecută în rândul monumentelor istorice.

Prima biserică de cărămidă este cea din parohia Găleşeşti, comuna Suseni, construită între anii 1750 – 1753. Construcţia este rezistentă, având zidurile groase de 1,10 m. Biserica este înscrisă în patrimonial cultural ca monument istoric.

Locuitorii din valea Teleormanului au depăşit şi nenorocirile abătute asupra lor aşa cum a fost tragicul eveniment din 18 aprilie 1930, în ziua Deniilor când în biserica din lemn din Costeşti ( biserica data din secolul al XVIII –lea şi era costruită din bârne de lemn ) a izbucnit un incediu devastator.

Aruncat între dealuri şi câteva pâlcuri de salcâm, Costeşti era şi este singurul din cele şapte oraşe argeşene dependente de agricultură. În anul 1930, ca orice sat de câmpie, comuna de atunci, oraşul de acum, era o localitate sărăcăcioasă, aşa cum erau mai toate din Câmpia Română. Greutăţile materiale, dar mai ales credinţa au făcut ca 130 de oameni din Costeşti să participe la Denia Mare din tragica seară de 18 aprilie 1930, de la biserica din sat.

Aşezământul, construit prin 1650, era din lemn, cu dimensiuni reduse, lungime -14 metri şi lăţime - 6 metri. În jurul orei 20.00, cu puţin timp înainte de scoaterea Sfântului Epitaf pentru ocolul bisericii, o lumânare aşezată deasupra naosului a aprins şiţa uscată, veche de aproape trei secole. Bârna de susţinere a zidului dintre pronaos şi naos a cedat, blocând ieşirea enoriaşilor. Dintre cele 130 de persoane prezente la slujbă, doar 14 au apucat să se strecoare, poate şi pentru că uşa de ieşire se deschidea înspre interior. Biserica s-a carbonizat în doar o jumătate de oră, iar cele două maşini de pompieri, venite de la Piteşti, au putut doar să stingă jăratecul. Primarul Marin Vişan căruia deşi îi murise copilul, a condus totuşi lucrările de salvare până la sosirea autorităţilor de la judeţ. În „ Vinerea Patimilor ” au pierit 116 locuitori care au lăsat îndoliate 80 de familii. Tot atunci şi-a găsit sfârşitul şi preotul paroh Dumitru Vişinescu, care a fost mistuit de flăcări împreună cu fiul său, în vârstă de 11 ani.

Revistă cultural-educativă 34

Deşi biserica a ars complet, Sfânta Evanghelie, scrisă pe hârtie, a rămas intactă, lucru considerat apoi o minune şi un semn. A fost descoperită întreagă, sub preot, fiind afumată doar pe margini. În prezent, Evanghelia se află la Muzeul Naţional. 100 de familii şi-au pus, de a doua zi, doliu în poartă şi, timp de peste două decenii, la Costeşti nu a mai avut loc nici o sărbătoare. Nunţile, horele (tradiţionale în Duminica Paştelui) sau alte petreceri se ţineau în satele apropiate. Înmormântarea celor 116 persoane a avut loc în a doua zi de Paști.

Un sat întreg a rămas fără tineri şi, pentru prima dată după finele Primului Război Mondial, o întreagă naţiune, pe vreme aceea mult mai mare, s-a mobilizat pentru ajutorarea comunităţii din Costeşti. Tragedia din Costeşti a făcut înconjurul lumii. Au venit ajutoare din toată ţara, din toată Europa, din Statele Unite ale Americii. Chiar şi Regina Maria şi principele Mihai au venit la înmormântarea celor dispăruţi la Costeşti, iar doamna de onoare a Majestăţii Sale, Simone de Lahovary, s-a ocupat personal de starea unuia dintre copii, care a supravieţuit incendiului. Regina mamă, Elena a venit personal la Costeşti pentru a încuraja familiile îndoliate şi a donat 100 000 lei. Copiii orfani au fost duşi la Leagănul din Bucureşti unde au avut loc chiar înfieri de copii până la 15 ani.

La scurt timp, după ce tragedia fusese prezentată de unele dintre cele mai mari ziare ale lumii, au început să sosească la Costeşti materiale de construcţii pentru o nouă biserică. La cinci ani după tragedie, locuitorii din zonă au putut să se roage într-o biserică mare, frumoasă, aşezată la doi kilometri de locul tragediei, care poartă hramul Sfântul Ilie, care a fost sfinţită în prezenţa regelui Carol II. Pe locul bisericii arse a fost construit un monument, în memoria celor 116 victime, şi o capelă. În anul 2003, capela a fost extinsă şi transformată într-o bisericuţă, cu hramul Învierii.

Pentru ca tragedia din primăvara anului 1930 să nu fie uitată de nimeni, în fiecare a doua zi de Paşte are loc slujbă de pomenire, în memoria tinerilor arşi.

Dramatica întâmplare a constituit subiectul filmului documentar Focul, care a primit Marele Premiu la Festivalul-Concurs al filmului cu tematică religioasă ”Lumină din lumină”.

Bibliografie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Incendiul_de_la_biserica_din_Costeşti,_Argeş, accesat la 24 mai 2018 http://evz.ro/o-tragedie-de-neuitat-pastele-de-foc-de-la-costesti-847105.html, accesat la 24 mai 2018

Revistă cultural-educativă 35

Tradiții și obiceiuri de Sânzâiene Prof. Claudia Mihaela Sandu Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș

Creștinii din România sărbătoresc în fiecare an pe 24 iunie Sânzienele. În popor, se credea că noaptea care preceda ziua de Sânziene este una magică în care toate minunile sunt posibile. Tot în această noapte atât forțele binelui cât și cele ale răului ating apogeul. Creștinii din Moldova se roagă în această zi la moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, sperând ca astfel vor scăpa de necazuri, suferințe dar și de boli.

Numele de sânziene provine de la zeița romană Santa Diana, patroana vânatorilor și a pădurilor. Totuși, Sânzienele sunt cunoscute și sub alte nume precum: Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele (această denumire este folosită în special în sudul țării). Semnificația acestei sărbatori este una a iubirii și a fertilității.

Conform credinței populare, în noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se deschid iar Sânzienele încep să danseze. Această sărbatoare este una a Soarelui, a dragostei dar și a poftei de viață.

Există superstiția conform căreia persoanele care nu sărbatoresc corespunzator această zi vor ajunge să supere Sânzienele. Acestea se răzbună pe femeile care nu sărbătoresc această celebrare, pocindu-le gura. Totuși, nici bărbații nu scapă ușor. Cei care au jurat strâmb sau au facut unele fapte rele vor suferi pedepse îngrozitoare. În unele regiuni din țară încă se ține tradiția de Sânziene, când fetele mari culeg flori de sânziene de pe câmp și le împletesc cununi. Mai apoi, fetele le aruncă peste case coronițele.

Iar dacă acestea se lovesc sau ajung să se aghațe de horn, acest lucru înseamnă că urmează o cununie în cel mai scurt timp. În zorii zilei de 24 iulie baieții se adună în cete și bat satele în lung și în lat cu flori de sânziene la pălării. Tot astăzi se alege Drăgaica. Aceasta este aleasă dintr-un grup de șapte fete. Aleasa trebuie să fie cea mai cuminte, cea mai frumoasă, dar și cu cea mai bună inimă dintre toate. După ce fata este aleasă, aceasta este împodobită cu spice de grâu în timp ce restul tinerelor se îmbracă în alb. Mai apoi, alaiul pornește prin sat. La răscruci de drumuri fetele fac o horă și încep să cânte voioase.

Una dintre cele mai cunoscute datini ale locului se referă la roua din noaptea de Sânziene. Despre aceasta se crede că ar avea proprietăți miraculoase. În multe regiuni ale globului credincioșii cred că dacă te stropești cu aceasta pe trup, acesta va deveni frumos și suplu. Iar dacă te speli cu roua pe față vei deveni chipeș și mândru. Dacă te aventurezi și te decizi să culegi în dimineața sărbătorii roua de pe frunze de sânziene aceasta va vindeca artroza și durerile osoase.

Unele persoane mai numesc sărbătoarea de Sânziene și Amuțitul Cucului. Dacă acesta încetează din cântat înainte de Sânziene, vara va fi una secetoasă. Pentru ca oamenii să fie sanatoși și a avea spor la munca câmpului, aceștia se încingeau peste șale cu tulpini de cicoare.

Revistă cultural-educativă 36

Pentru a alunga spiritele rele oamenii aprindeau focuri peste care se aruncau substanțe foarte puternic mirositoare. Mai mult se buciuma și se striga în jurul focurilor pentru a ține la distanță spiritele malefice. În unele sate din partea de sud-vest a Bucovinei se ținea și obiceiul boului instrutat. În cadrul ceremoniei, masca taurina murea și renăștea simbolic la acest început de timp calendaristic.

Credincioşii ortodocşi sărbătoresc, sâmbătă, Naşterea Sfântului Ioan Botezatorul, sărbătoare cunoscută în popor şi ca Drăgaica sau Sânzienele. În tradiţie, se spune că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie) se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. În noaptea de Sânziene răsare şi floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege.

Biserica Ortodoxă celebrează, de obicei, ziua morţii sfinţilor, numai Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul făcând excepţie de la această regulă. Ei au privilegiul de a li se sărbători atât naşterea, cât şi alte evenimente din viaţa lor: Adormirea Maicii Domnului, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, Bunăvestirea, soborul Sfântului Ioan Botezătorul etc.

Ioan Botezătorul s-a născut cu şase luni înaintea lui Iisus Hristos. Sărbătoarea apare atestată documentar în secolele IV - V, când a fost fixată definitiv şi data CrăNumele "Sânziene" se referă la trei elemente strâns legate între ele. "Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute magice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume, socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc.

Ziua de Sânziene este considerată sfântă: nimeni nu are voie să lucreze în această zi, când soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. De această zi sunt legate diverse obiceiuri, dar cele mai importante sunt cele dedicate dragostei.

Se spune că, în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară, se fac pomeni pentru morţi, de "moşii de Sânziene". În multe zone din ţară, se aprind noaptea focuri pe dealuri. În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile.

Spre dimineaţă, flăcăii umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat.

Tot în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sânziene în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.

Fetele mai aveau obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiş, fata urma să se mărite chiar în acel an, în timp ce, dacă ajungea pe jos, fata o mai arunca până rămânea prinsă pentru a şti câţi ani mai are de aşteptat.

Revistă cultural-educativă 37

Din spice de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobeau şi jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era o invocaţie pentru belşug, precum şi pentru protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. În tradiţia populară se credea că, odată cu Drăgaicele, juca şi soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei. În dimineaţa zilei de 24 iunie, multe fete obişnuiau să se scalde în roua din zone neumblate. Roua sânzienelor era strânsă de babe într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc şi mai ales se fereau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, atunci cine se spăla cu acea rouă era sănătos şi drăgăstos peste an.

Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură.

De asemenea, fetele obişnuiau ca, în timpul zilei, considerată o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul. În medicina populară, sânziana este folosită pentru foarte multe boli, dar trebuie culeasă în zorii zilei. Se spune că sânzienele puse în apa de baie întăresc copiii slabi şi sensibili, acest procedeu fiind folosit şi pentru tratarea frigurilor, iar roua căzută pe flori în noaptea de sânziene vindecă bolile de ochi şi de piele.

Tradiții și obiceiuri dintr-un sat din inima Transilvaniei Prof. Georgeta Monica Mureșan Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș

Berindu – un sat din inima Transilvaniei, atestat documentar încă din Evul Mediu – este situat la aproximativ 30 km de Cluj-Napoca, aproape de granița cu județul Sălaj.

Ca în mai toate localitățile țării, modernismul și-a făcut apariția și în Berindu. Chiar dacă nu se mai păstrează toate obiceiurile, ele merită menționate, pentru că reprezintă o părticică de istorie și descriu evenimentele importante din viața locuitorilor satului.

Căsătoria Când doi tineri se hotărau să se căsătorească, se respecta un ritual: părinții băiatului mergeau acasă la părinții fetei și pețeau fata, apoi invitau și ei părinții fetei. Dacă se înțelegeau, se încheia logodna. Petrecerea de logodnă se ținea acasă la fată, invitați fiind rudele apropiate și prietenii celor doi tineri. Aici se stabilea data și se făcea anunțul oficial privind nunta celor doi tineri.

Revistă cultural-educativă 38

Nunta se desfășura întotdeauna duminica, dar săptămâna dinaintea nunții era destul de ocupată.

Joia, doi băieți și două fete, necăsătoriți, îmbrăcați în costume naționale, împodobeau fiecare câte un steag – un băț de care se prindeau panglici, mai mic pentru fete și mai mare pentru băieți – luau plosca cu pălincă și mergeau din casă în casă, invitând lumea la nuntă.

Trebuie menționat faptul că steagurile se împodobeau pentru fiecare nuntă, nu se transmiteau de la o nuntă la alta, iar de împodobitul lor se ocupau câteva femei cu simț artistic mai dezvoltat.

Sâmbătă seara se adunau tinerii la mireasă acasă, la joc (chiper) și petreceau până la miezul nopții.

Duminica se desfășura nunta, la mire în șură. Pe la amiază, mirele cu prietenii apropiați și cu câteva rude, însoțiți de muzicanți, mergeau după nași (numiți „nănași”, prin partea locului). Se obișnuiește, chiar și astăzi, alegerea a două perechi de nași: nașii mirelui, numiți nașii mari, și nașii miresei, numiți nașii mici. Nașii sunt aleși de către miri, fără vreo regulă, scrisă sau nu.

Mirele, nașii și tot alaiul merg apoi după mireasă, care nu se lasă luată ușor. Mai întâi se ascunde, iar mirele, dacă dorește cu adevărat să se însoare, o caută. După ce o găsește, mirele, mireasa, nașii și tot alaiul merg la biserică. Pe drum, grupuri de feciori neînsurați leagă drumul cu un lanț - asta se poate întâmpla și în mai multe locuri, în funcție de distanța de la casa miresei până la biserică. Legatul drumului simbolizează faptul că tinerii nu vor să lase fata să plece din rândul lor, în rândul nevestelor, nu vor să se despartă de ea. Ca să dezlege drumul, mirele trebuie să-i cinstească pe acei tineri.

Odată ajunși la biserică, tinerii se cunună, apoi se duc acasă la mire, unde sunt așteptați de nuntași. La poarta casei mirelui sunt întâmpinați de mama acestuia, soacra mare – cu o tavă cu pahare cu pălincă și cu prăjituri – care își descântă nora: Hai la mama, floare albă Că de mică mi-ai fost dragă Și mie și la fecior Să te avem prin ocol ! Îi poftește înăuntru, se așează la masă și începe nunta. Socăcițele au pregătit deja bucatele. Tradițional, nuntașii sunt serviți cu supă de găină (leveșe), pireu de cartofi cu carne de găină sau de porc și murături, prăjituri, țuică și bere la butoi.

După masă se adună darul – cinstea miresei – strigat de o persoană de încredere din familie, apoi începe jocul și se aduce găina la nași, de către femei mai îndrăznețe, care știu să descânte.

Trandafir ardelenesc La toată lumea vestesc Că cu găina pornesc !

Femeile se adresau atât nașului, cât și nașei, în versuri hazlii.

Nănășiță, draga mea, Amu' nu te supăra Că doară așe glumește Om cu om când se-ntâlnește !

Revistă cultural-educativă 39

Găina, care simbolizează mireasa, era vândută nașului. Strigăturile ascund un substrat sexual, practic în ele se regăsea garanția virginității miresei. Cum întotdeauna, în orice târg, există posibilitatea să fii înșelat, versurile făceau aluzii și la infidelitate.

Pe banii de pe găină Io mi-oi cumpăra mașină Ca să mă duc la plimbare Io și cu nănașu' mare !

Găina rămâne la nași, care o pot consuma acolo, la nuntă, cu prietenii, sau o duc acasă.

Distracția și jocul continuă până la miezul nopții, când se servesc sarmalele, apoi mireasa se îmbracă cu alte haine, i se face cocul, își leagă baticul (năframa) - simboluri ale faptului că a intrat în rândul nevestelor – după care petrecerea își urmează cursul până dimineața.

Botezul Botezul nu se desfășura cu fastul din zilele noastre.

Perechile de nași merg la părinții copilului care trebuie botezat, iau copilul și îl duc la biserică, unde preotul îl încreștinează. Nașele îi dau hăinuțe noi, iar după botezul de la biserică se întorc la casa părinților copilului. La intrarea în casă, nașele spun: „Ne-ați dat un păgân și v-am adus un creștin !”. Invitații – doar nașii, rudele apropiate și câțiva prieteni – erau poftiți în casă și se așezau la masă.

La naștere nu se alegeau moașe, iar la botez nu se petrecea cu joc și nici nu erau invitate ursitoare.

Numele copilului este ales de părinții, fără reguli impuse de nași. Înmormântarea În viață nu sunt numai evenimente fericite – căsătorie, naștere, botez – ci se mai întâmplă și necazuri, iar moartea unui membru al familiei este unul dintre ele.

Persoana decedată este înmormântată după trei zile de la deces. În cele trei zile este ținută în casă, în încăperea cea mai răcoroasă. În a treia zi, când se face înmormântarea, în sicriu se pune un piaptăn, o oglindă și o monedă sau o bancnotă pe pieptul mortului, sub mâini. Preotul ține o slujbă acasă, mai întâi în camera în care a fost ținut sicriul cu persoana decedată, apoi sicriul este dus, de către rudele apropiate, în șură, unde se ține slujba de înmormântare. La această slujbă se aduc și praporii de la biserică și se leagă, de fiecare dintre ei, un prosop și un cozonac. De asemenea, peste sicriu se pune câte un prosop și un cozonac pentru fiecare dintre persoanele care duc sicriul.

După slujbă, toată lumea pornește spre cimitir, în urma sicriului așezat în căruță. În fața sicriului merg doar preotul și patru rude apropiate care duc cei patru prapori.

La cimitir, preotul mai ține o slujbă scurtă, după care sicriul este coborât în groapă, preotul pecetluiește groapa și sicriul este acoperit cu pământ. În acest timp, la casa mortului se pregătesc mese în șură, pentru lumea care va veni la pomana mortului. La pomană se servesc sarmale și cozonac sau cartofi cu carne și murături, cozonac și, de asemenea, un păhărel de pălincă. La plecare, fiecare primește câte un cozonac mic numit „coc”.

Revistă cultural-educativă 40

După șase săptămâni se face un parastas, la biserică. La ieșirea din biserică, participanții la slujbă sunt serviți cu cozonac și un pahar cu suc. Acasă se face o masă la care participă doar familia. Tot la biserică, la șase luni și la un an se mai face câte un parastas. Alte parastase se fac în funcție de dorința familiei, când cred aceștia de cuviință, tot la biserică.

Sâmbăta Floriilor este Sâmbăta lui Lazăr – Pomenirea morților, adică Luminația. Se merge la cimitir, se curăță mormintele, se pun flori și se aprind lumânări.

Există zone în care, probabil preluat de la alte culturi, Luminația se ține la 1 Noiembrie. Dar preoții spun că mormintele se curăță primăvara, când natura reînvie și nu întâmplător Luminația e în Sâmbăta Floriilor, aceasta prevestind Învierea.

Poate că obiceiurile tradiționale din Berindu nu sunt atât de spectaculoase, comparate cu cele din alte zone, dar chiar și așa, trebuie transmise generațiilor următoare, pentru păstrarea culturii și a identității naționale.

Tradiții și obiceiuri din zona Vlașca Prof. înv. primar: Gheorghe Nicoleta Școala Gimnazială ,,Petre Ghelmez”, București Obiceiurile tradiționale românești au ca și modalități de exprimare: muzica, coregrafia, gestica sau mimica. Sunt fapte culturale complexe, menite înainte de toate, să organizeze viața oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume, să le modeleze comportamentul.

Datinile și obiceiurile de primăvară vlăscene se mai păstrează încă în unele localități ale județului Giurgiu în forme bine reprezentate, dovadă că viața culturală a satelor noastre este încălegată de valorile culturale populare create de-a lungul timpului.

LĂSATUL SECULUI DE PAŞTE – ceremonial complex ce are loc cu şase săptămâni înaintea sărbătorilor de Paşte. Acest obicei constă în a se cere iertare, prin sărutarea mâinii, pentru eventualele greşeli comise faţă de părinţi, socrii, naşi.

Semnifică începutul Postului Paștelui, sărbătorit cu șase săptămâni înainte de Învierea Domnului. Familiile se adună laolaltă și sărbătoresc Lăsatul Secului de lapte, brânză, ouă și carne. În seara de Lăsatul de sec în toate casele are loc "IERTĂCIUNEA", tineri și copii sărutând mâna părinților, a părinților spirituali, cerându-și iertare dacă le-au pricinuit vreun rău. Sunt șase săptămâni de post și rugăciune în care oamenii ar trebui să fie mai buni și mai iertători. Este o sărbătoare care s-a păstrat foarte bine. Duminica după-amiaza, femeile împart colăcei, ouă, plăcintă cu brânză, gogoși, iar seara se merge cu plocon la nași. Ploconul constă într-o pâine frumos împodobită (împletită), un curcan, o tavă de friptură, vin, țuică, cozonaci.

Ajunși la nași, se pune masa de către aceștia, se sărută mâna nașilor, întâi la cei mari din casă (mai în vârstă) și după aceea la cei mai tineri. Această sărbătoare mai este numită și iertăciunea când cei tineri merg la cei mai în vârstă (părinți, cumnați, unchi, vecini). În această zi, de sărbătoare, toată lumea se împacă, mănâncă, beau, pentru că după ce intră postul Revistă cultural-educativă 41

oamenii numai mănâncă carne, ouă, brânză, lapte până la Paşte. Seara aprind focuri şi stau pe lângă el până seara târziu.

STRIGATUL PESTE SAT – ceremonial nocturn al cetei de feciori desfăşurat în ajunul marilor sărbatori şi de judecare publică a celor care s-au abătut de la normele obştei în sezonul care se încheie. După lăsarea întunericului, tinerii aflaţi pe dealuri, acoperişuri sau în copaci poartă un dialog "usturător" de la înălţime, de cele mai multe ori versificat, cu fetele "bătrâne" şi cu feciorii "tomnatici", care nu au reuşit să se căsătorească. Tot în perioada Lăsatului de sec, în localităţile Frăteşti, Oinacu, Ghimpaţi, Giurgiu are loc un alt obicei şi anume" BATEREA HALVIŢEI ". Reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul țării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenți. Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor care organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă so prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.

SĂPTĂMÂNA CAILOR LUI SANTOADER – ciclu de 8 zile dedicat cailor Sfântului Toader. În această perioadă, ceremoniile obiceiurile şi practicile magice sunt grupate în mai multe sărbători cabaline: Marţea, Joia, Vinerea şi Sâmbăta Santoaderului.

MUCENICII – sunt celebraţi în echinocţiul de primăvară (pestilvechi), în a noua zi a babelor. Zi de hotar între iarnă şi vară, între zilele aprige ale Babei Dochia şi zilele călduroase ale Moşilor, ziua în care se pomenesc cei 40 Sfinţi Mucenici din Sevastia este, ziua în care femeile, după ce ies de la biserică, dau de pomană, pentru sufletul morţilor, preparate specifice acestei zile.

LAZĂRUL–are loc în sâmbăta Floriilor. Sărbătoarea este numită şi "SÂMBĂTA LUI LAZĂR", "LAZĂR CEL SĂRAC", "LAZĂR DE VITALIA" (cel înviat din morţi de IISUS HRISTOS) şi " LĂZĂRICĂ" (cel mort de dorul plăcintelor). În această zi, cete de câte trei fete merg cu "Lazărul" – colind ce prevesteşte soarta magică a lui Lazăr. Una dintre fete, cea mai mică, se îmbracă în mireasă, iar celelalte duc un coş confecţionat din nuiele (coşniţă) pentru a pune în el ouăle primite din partea celor colindaţi. Acest obicei este încă practicat în localităţile: Valea Dragului, Găujani, Bila, Copaciu, Vărăști şi Vedea.

ARĂTATUL - colind specific băieţilor care în perechi merg din casă în casă de sărbătoarea Lazărului. Obiceiul se păstrază în localitatea Vărăşti. Sâmbăta, ceata pleacă la colindat având un mănunchi de salcie şi un coş de nuiele pentru ouăle ce vor fi căpătate de la cei colindaţi.

FLORIILE – colind practicat în dimineaţa Floriilor, de cete formate din 4 - 5 băieţi cu vârste cuprinse între 8 şi 13 ani, având în mâini crenguţe de salcie. Colindul se cântă la fereastră, iar la sfârşitul lui copii pun crenguţele de salcie la geamul gazdei şi primesc în schimb de la aceasta bani şi ouă.

BUIENIŢII - colind specific comunităţii bulgare din Valea Dragului şi Vărăşti, practicat numai de fete cu vârste începând cu 12-13 ani şi până la căsătorie. Ele sunt îmbrăcate în costume naţionale, iar una dintre ele, de obicei cea mai înaltă, se îmbracă în haine băieţeşti purtând pe cap o căciulă împodobită cu fundă roşie. Acest personaj se numește "Buieniţul" şi are rolul de conducător al cetei. Colindele sunt interpretate în limba bulgară. Fetele, în număr

Revistă cultural-educativă 42

de şase, se ţin de mijloc şi dansează în linie executând o mişcare laterală. Conform tradiţiei, ceata de buieniţi trebuie să colinde în aceeaşi componenţă trei, cinci sau şapte ani.

DRĂGAICA – obicei practicat cu ocazia secerişului grâului, pe data de 24 iunie, ce are ca semnificaţie asigurarea prosperităţii recoltelor, protecţia lor, apărarea împotriva unor boli la animale şi oameni. Obiceiul cuprinde alegerea unei fete (cea mai frumoasă), pentru a fi împodobită cu o cunună de spice împletită dimineaţa, la răsăritul soarelui, la marginea ogorului, şi apoi colindatul în sat, pe la curţile oamenilor.

Jocul ,,Drăgaicelor,, în timp a devenit un ritual care ajută ,,să bage bob grâul,, ,,să se coacă holdele,, ,,să apere copiii de boli,,. Versurile ,,Drăgaicei,, reprezintă un îndemn la joc: ,,Şi-au venit drăgaicele Să secere spicele Spicele sunt „nălticele Drăgaicele-s frumuşele Hai drăgaică să sărim Să sărim,să răsărim Că ştim iarna ce păţim A venit vara bogată Cu drăgaica spânzurată Grâu-i spic ca vrabia Şi în pai ca trestia,, Acest cântec era cântat la toate casele unde era primit alaiul. După ce se cânta, dacă ceata era însoţită şi de un lăutar, fetele mai continuau şi cu o suită de dansuri tradiţionale comunei: cârligul, zvâcul, brâul, ţigăneasca –jocuri iuţi şi pline de viaţă. Fetele erau răsplătite pentru cântecul şi jocul lor cu mălai, făină sau cu bani.

PAPARUDA – Obicei practicat vara, pe vreme secetoasă ce constă în alcătuirea unei cete din fete de 8 -12 ani costumate cu fuste din ierburi aşezate pe trupul gol. Pe cap fetele poartă coroniţe din frunze şi flori. La casa gospodarului unde se colindă, gazda iese cu găleţi cu apă, cu care sunt stropite fetele pe picioare în speranța că vor veni ploile și vor scăpa de secetă.

Iată textul paparudei : ,,Paparudă rudă, vino de ne udă Cu găleata nouă, plouă, Doamne plouă Vine joi, până-n joi să dea nouăzeci de ploi Să toarne cu ciurul Să umple pătulul Când oi da cu sapa, să ţâşnească apa Paparudă rudă Vino de ne udă Cu găleata, leata peste toată gloata Cu ulciorul ciorul peste tot poporul Dă-ne Doamne cheile, să descuiem ploile Ploile, ploiţele, vacile lăptoase Porci unsuroşi, porumbi drugoşi Revistă cultural-educativă 43

Drugile ca furcile, boabele ca nucile. Şi de joi până joi Să dea nouăzeci de ploi Şi de marţi până marţi Voi ploilor să nu staţi Paparudă rudă, vino de ne udă,, Bibliografie: Gheorghe Nițescu - Centrului de Conservare si Promovare a Culturii Traditionale al judetului Giurgiu.

Identitate, Tradiție, bunăstare locală – Editura Pelican, Centrului de Conservare si Promovare a Culturii Traditionale al judetului Giurgiu, 2011 http://www.eprim.ro/portal/portalpmg_ro.nsf/AllById/1.11.3, accesat la 21 mai 2018 http://www.rasfoiesc.com/hobby/arta-cultura/Obiceiuri-populare-in-zona-fol77.php, accesat la 21 mai 2018 Comori vlăscene – Revistă de cultură și tradiție vlăsceană Popescu A., Nichita A., Constantin C. Monografia comunei Vărăști județul Giurgiu – fapte și evenimente

Zărăzeanul Prof. dr. Vasile Anca-Irina Școala Gimnazială "Ștefan cel Mare", Alexandria, jud. Teleorman

Pe 1 februarie se sărbătoreşte Gurbanul Viilor, Arezanul sau Zărezanul, sărbătoare care marchează începutul Noului An Viticol. Este ziua în care viticultorii merg în vii şi ţin obiceiuri străvechi de sute de ani, menite să le asigure o producţie bogată în anul următor.

Ziua de 1 februarie este considerată prima mare zi de sărbătoare din calendarul agricol, pomicol şi viticol. În calendarul creştin otodox, prima zi a lunii februarie este dedicată Sfântului Trifon, cel care apără viile de omizi, insecte sau lăcuste. În tradiţia populară se spune că 1 februarie este ziua „când se întâmpinã iarna cu vara“. În ziua în care începe un an viticol nou, proprietarii de vii se adună la ”capul viei” şi pun în practică un ritual bahic, cu speranţa că anul care începe le va aduce vii roditoare şi vin bun. Pe vremuri, proprietarii viilor mergeau cu săniile sau căruţele, împodobite cu coarde de viţă-de-vie păstrate din toamnă, către viile pe care le aveau în proprietate. Aici proprietarii dezgropau sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată din toamnă şi începeau să petreacă, marcând începutul unui nou an viticol.

Băutura, mâncarea, focul tradiţional, muzica şi voia bună nu lipseau din peisaj. Obiceiul este păstrat cu sfinţenie de sute de ani. În trecut, de Gurban, în vii se sacrificau oi sau berbeci, se încingeau petreceri la care femeile nu erau invitate. Petrecerile de Arezan sau Zărezan sunt destinate exclusiv bărbaţilor viticultori. Potrivit unor superstiţii vechi, prezenţa femeilor la Revistă cultural-educativă 44

Arezan aduce ghinion pentru viitoarea producţie de struguri. Rolul femeilor de Arezan este să stea în casă şi să dea de pomană ”un căuş sau găvan de mălai la cerşetori, pentru ca lăcustele, cărăbuşii şi alte gânganii să nu strice sămănăturile”. Cuvântul ”zărezan” vine din limba bulgară. În bulgară, verbul ” zaryazvam” înseamna şi a tăia via.

Sfântul Trifon În calendarul creştin ortodox ziua de 1 februarie este ziua Sfântului Mucenic Trifon.

Născut în satul Lampsac, din provincia Frigia, la sfarsitul secolului al III-lea, Trifon a fost dăruit de Dumnezeu cu darul vindecării şi puterea de a stăpâni demonii. În vremea împaratului Deciu, cunoscut persecutor al creştinilor, Trifon a fost prins și supus la chinuri groaznice. A fost lovit cu bâtele, ars şi i s-au batut cuie în talpi. Pentru că nu a vrut să se dezică de credinţa în Dumnezeu a fost condamnat la moarte. S-a rugat la Dumnezeu să moară înainte de a i se tăia capul şi dorinţa i-a fost ascultată. Legenda spune că atunci când soldaţii au ridicat sabia să îi taie capul, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Trifon este cel care apără viile şi livezile de omizi, lăcuste, viermi şi gândaci. În trecut ziua de Zărezan era zi nelucrătoare, pentru ca holdele de struguri să nu fie atacate de insecte.

Sfântul Trifon este considerat şi patronul lupilor, apărător de rele şi de durere. În calendarul popular străvechi sfântul mai are şi numele de Trif Nebunul. Despre Sfântul Trifon se spune că a păzit-o pe fecioara Maria, când a ieşit cu pruncul Iisus la biserică, de câinii lui Sf. Petru. Drept mulţumire, fecioara l-a făcut pe Trifon stăpân peste lăcuste, viermi şi alte gângănii, dându-i puterea de a le orândui să facă stricăciuni în holdele acelora care nu-l vor serba. În tradiţia populară se spune că Sfântul Trifon ţine lăcustele legate în lanţ de fier.

Superstiţii de Zărezan Zărezeanul sau Obiceiul Gurbanului viilor este încărcat de superstiţii. Viticultorii cheamă în vii preoţi pentru a sfinţi via, în credinţa că producţia le va fi ferită de atacatori. În unele părţi ale județului, în ajunul Sfântului Trifon, se curăţă coşul de funigine, iar funiginea se presară în vie. Via este botezată apoi cu agheasmă de la Bobotează pentru a fi apărată de piatră şi ger şi pentru a aduce cât mai mult rod.Tradiţia populară aminteşte şi suprestiţii legate de vreme. Tradiția spune că în ziua Sfântului Trifon nu este niciodată zăpadă.

Bibliografie: Oprișan, I. – La hotarul dintre lumi – studii de etnologie românească, ed. Saeculum, București, 2006 Niculița-Voronca, E. –Datinile și credințele poporului român, ed. Saeculum, București, 2008 Simeon, F. M. – Sărbătorile la români, ed. Saeculum, București, 2012 Olteanu, A. – Calendarele populare românești, ed. Biblios, București, 1998 Dobrei, L. M., Dobrei G. L. – Colinde și obiceiuri de iarnă, ed. Biblios, București, 2001

Revistă cultural-educativă 45

Obiceiuri și tradiții ale muntenilor în zilele de Rusalii Prof. Mirabela Calmiciuc Şcoala Gimnazială Buciumeni, Jud. Dâmbovița Sărbătoarea Rusaliilor este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea sfinţilor apostoli. Până către sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh. Ulterior, sărbătoarea a fost separată, Cincizecimea rămânând numai ca Pogorâre a Duhului Sfânt. Întrucât Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi, sărbătoarea Rusaliilor având două zile.

MOŞII DE VARĂ - Creştinii fac din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una dintre zilele de pomenire a morţilor, împărțind oale împodobite cu flori, cu colaci împletiți ori cu diverse dulciuri gătite în casă. În Muscel şi în Dâmboviţa, practicile de pomenire a morţilor sunt dublate de obiceiuri şi de ceremonii dedicate celor vii, aşa numitele Prins al Verilor şi al Verişoarelor. Astfel, a doua zi, în duminica Rusaliilor, se împart farfurii frumos împodobite pentru cei vii. Pomenirile acestea durează trei zile în Moldova şi Transilvania, şapte zile în Muntenia şi în Oltenia şi opt zile în Banat.

TRADIŢII, OBICEIURI ŞI SUPERSTIȚII DE RUSALII Dintre tradițiile şi obiceiurile muntenilor în aceste zile de sărbătoare, amintesc: 1. În bisericile noastre ortodoxe este preamărit momentul când la Ierusalim s-a pogorât asupra Apostolilor lui Iisus „Mângâietorul lumii” - Duhul Sfânt, promis de Hristos: „Atunci din cer, fără veste, s-a făcut un vuiet mare, ca de suflare de vânt, ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, necunoscute de ei până în acea zi”. După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii Domnului s-au răspândit în toată lumea, au început să săvârşească minuni, convingându-i pe păgâni să nu se mai închine idolilor şi să se apropie de credinţa creştină. Contemporanii Apostolilor au considerat că Duhul Sfânt este o fiinţă cu puteri supranaturale, care i-a umplut de har pe aceştia, dăruindu-le puterea să ducă mai departe învăţăturile lui Hristos.

Din acest motiv, de Rusalii, creştinii obişnuiesc să vină la biserică şi să aducă frunze de nuc sau de tei, simboluri ale limbilor de foc primite de apostoli ca semne ale coborârii Sfântului Duh (având puterea de a grăi în limbi necunoscute de ei până atunci). Acestea sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor. Tradiţia spune că este bine ca ramurile verzi cu frunze de nuc şi flori de tei să împodobească ferestrele casei şi icoanele, având puteri protectoare împotriva ielelor şi a pagubei.

2. În ziua Pogorârii Sfântului Duh, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte vecernia Plecării genunchilor, ritual care se deosebeşte de slujbele obişnuite. Preotul este îmbrăcat cu toate veşmintele liturgice; el citeşte, stând în genunchi, în faţa Sfintelor Uşi, şapte rugăciuni, împărţite în trei grupe. În Duminica Rusaliilor, credincioşii îngenunchează, pentru că tradiţia Revistă cultural-educativă 46

creştină spune că participanţilor la ritualul Plecării ghenunchilor li se împlineşte cea mai fierbinte dorinţă.

3. În unele localități, de Rusalii, se împletesc cununiţe din spice de grâu şi flori de câmp, pentru a fi purtate de tineri la celebrarea căsătoriilor sau se pocnesc frunze de tei sau de salcâm, pentru alungarea spiritelor rele.

4. În unele zone, oamenii îşi împdobesc casele şi gospodăriile cu ramuri de tei, nuc, plop sau stejar, pentru a alunga răul şi bolile. Ramurile de tei au o simbolistică aparte în această sărbătoare: se crede că teiul fereşte gospodăriile de grindină sau de duhurile rele ale zânelor. Flăcăii le aduc din păduri, după care se sfinţesc la biserică, iar credincioşii le iau acasă şi le pun la icoane.

5. Ramurile de tei, soc sau mure sfinţite de Rusalii se folosesc ca leacuri tot restul anului. În tradiţia populară se spune că numai până la Sânziene plantele au puteri vindecătoare.

6. Există încă sate în care femeile fac descântece pentru alungarea Ielelor, iar uşile se ung cu usturoi, pentru că se crede că aşa va fi păzită casa de rele şi ghinion tot restul anului.

7. În unele gospodării se prepară unsori care se dau pe ugerele vacilor, pentru a le spori laptele.

8. Tot de Rusalii, există obiceiul cunoscut ca “udatul nevestelor”, când femeile sunt stropite cu apă, pentru a fi sănătoase şi frumoase tot restul anului.

9. Îndată după slujbă, în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, preotul şi credincioşii merg pe câmp şi săvârşesc Sfeştania, adică sfinţirea mică a apei. Cu aghiazma aceea se stropesc semănăturile câmpului, atât de preot, cât şi de fiecare credincios în parte etc.

Pe lângă multitudinea de tradiţii şi de obiceiuri, de Rusalii întâlnim şi o serie de superstiţii, dintre acestea câteva mai cunoscute, sunt următoarele: - în zilele de Rusalii nu e bine să mergi la câmp, pentru că Ielele te pot prinde şi te pot pedepsi; - de Rusalii nu se intră în vie, nu se merge în locuri pustii, pe lângă păduri sau fântâni, fiindcă te poţi întâlni cu spiritele rele; - cine lucrează în ziua de Rusalii va fi pedepsit de puterea Ielelor, deoarece nu cinsteşte şi preţuieşte cum se cuvine ziua, provocând boala denumită popular “luat din Rusalii”; - de la Rusalii, timp de 9 săptămâni, nu se vor mai culege ierburi de leac; - în ziua de Rusalii nu e bine să te cerţi cu alţii, fiindcă vei fi “luat din Rusalii”; - se spune că dacă de Rusalii este timp frumos, atunci toată vara va fi frumoasă şi rodnică; - persoanele care dorm în noaptea de Rusalii sub cerul liber sau care se duc la fântână, vor cădea sub puterea Ielelor; - nu este de dorit ca în noaptea de Rusalii să fii nici la răscruce de drumuri, nici la marginea pădurii, nici în munţi şi nici pe malul întunecat al apelor, căci ai mari şanse de a surprinde dansul Ielelor şi de a-ţi pierde minţile; - nu este bine să mergi la scaldă în ziua de Rusalii, întrucât Rusaliile sunt zânele apelor, aşa că este pericol mare de înec; Revistă cultural-educativă 47

- nu e bine să te urci în arbori sau în locuri înalte şi nici să călătoreşti departe de casă; - de asemenea, primul fel de mâncare pregătit în ziua de Rusalii este bine să îl dai pomană, pentru că aşa vei fi ferit de furturi şi de pierderi; - în popor se crede că frunzele şi ramurile de tei feresc gospodăriile de fulgere, de grindină şi de duhurile cele rele. Această credinţă populară poate fi întemeiată pe sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, dacă se are în vedere sfinţirea frunzelor cu aghiazmă, ele devenind, astfel, purtătoare de har etc.

Tot în ziua de Rusalii, în multe zone ale ţării, oamenii se protejează de pagubă ori de necazuri „nefireşti” cu ajutorul talismanelor. Cel mai puternic talisman este realizat din frunze de pelin, boabe de usturoi şi tămâie şi se păstrează într-o punguţă roşie, care se poartă la brâu.

Bibliografie: www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/obiceiuri-rusalii-68795.html, accesat la 3 mai 2018 www.ziarulargesul.ro/obiceiuri-si-traditii-de-rusalii/ , accesat la 3 mai 2018

Sarmale în foi de varză Prof. Daniela Ghițulescu Liceul Tehnologic Costești, Jud. Argeș Nu există sărbătoare tradițională la români care să nu fie sărbătorită cu masă întinsă, plină de bunătăți, dintre care nu lipsesc niciodată vestitele sarmale. Fie că sunt în foi de varză murată, foi de viță de vie sau foi de lobodă, sarmalele sunt printre cele mai iubite mâncăruri tradiționale. Tocmai de aceea avem și variante de sarmale de post.

Pentru sarmalele tradiționale avem nevoie de: 1 – 1,5 kg. de carne de porc/vită/pui/curcan 1 – 1,5 kg. varză murată 2 – 3 cepe 50 de ml. de ulei 150 de ml. de orez 150 ml. apă călduță 1 legatură de marar verde 4-5 crenguțe de cimbru 3 foi de dafin optional: bucăți de costiță crudă sau afumată 3-4 linguri de bulion de roșii Mod de preparare: Revistă cultural-educativă 48

Cepa se toacă mărunt, se pune la călit cu uleiul. Se adaugă apoi orezul, carnea, bulionul și condimentele. Adăugați în umplutura pentru sarmale 150 ml. apă călduță chiar 200 de ml, dacă e carnea mai slabă. Foile de varză se pregătesc pe măsura dorită și se împletesc sarmalele cu umplutura de carne. Se pun un strat de varză tocată, o lingură de bulion , foi de dafin și bucăți de costiță în oală, apoi se aranjează sarmalele în straturi. Se pune un alt strat de varză tocată, bucăți de costiță și bulion deasupra. Se presară piper boabe și foi de dafin, se umple cu apă și se pun pe foc.

Se pot pregăti sarmalele și în interiorul cuptorului, le aranjați și acoperiți cu apa calda la fel ca și pentru fierberea pe plită apoi le introduceți în cuptorul preîncins la 180 de grade.

Tradiții, obiceiuri și meșteșuguri păstrate din moși-strămăși Prof. Violeta Telescu Liceul Tehnologic Costești, jud. Argeș ,În cultură nimic nu trebuie pierdut , totul trebuie transmis şi reînoit Constantin Noica

Poporul român, poate mai mult decât alte popoare, a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care sunt folosite în viața de zi cu zi. Ele sunt ale noastre, ne caracterizează, ne fac plăcere și ne fac mai "exotici" în ochii străinilor.

Obiceiurile transmise din generație în generație pot fi considerate fapte culturale complexe cu rol de organizare a vieții oamenilor și de marcare a celor mai importante momente ale trecerii lor prin lume: naștere, căsătorie, moarte. Multe din obiceiurile tradiționale românești le mai putem întâlni doar în manifestări cultural - tradiționale, societatea rurală transformându-se în timp în una apropiată de cea urbană. Înainte de orice eveniment religios important, încă din vremea dacilor, a rămas obiceiul ca oamenii să ţină post. De asemenea, s-au transmis din generație în generație rețete de produse de post așa cu s-a transmis și obiceiul de a pune murături, de a face gemuri și dulcețuri în casă. Sărbătorile creştine sunt mai totdeauna însoţite de frumoase şi uimitoare tradiţii şi datini, care sporesc farmecul şi însemnătatea acestora.

Ajungând la îndeletniciri, trebuie menționată apicultura care are implicaţii majore pentru sănătatea românilor. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, mai ales la sate, rănile și, în mod special arsurile, sunt vindecate cu miere, durerea și usturimea în gât se tratează cu miere și lămâie. La țară, și astăzi bronșita se tratează cu supe bogate în usturoi iar pentru durerile în gât se folosesc cataplasme cu cartofi, supa de pasăre făcând minuni în cazul răcelii. Ceapa are efecte terapeutice extraordinare și oricine a încercat, măcar o dată, siropul pentru tuse.

O serie de plante sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă, păstrându-se obiceiul de a culege flori de tei, de soc, de sânziene, izmă și alte plante care sunt fie cultivate fie se găsesc în flora spontană.

Revistă cultural-educativă 49

Vopsitul ouălor se realiza fără chimicale, cu ajutorul plantelor: pentru roșu – sfecla roșie, foi de ceapă roșie, zmeură sau mure, pentru albastru – varză roșie sau afine congelate, pentru verde – spanac, pentru galben – foi de ceapă, multe femei, în zilele noastre, au uitat de vopseaua de comerț și folosesc rețetele bunicilor.

Spălatul rufelor la râu este un obicei menținut în multe sate, folosind vâltori care au ajuns să fie vizitate ca niște veritabile obiective turistice.

Claca a fost şi continuă să fie un obicei de întrajutorare pentru diferite munci agricole de toamnă la sate în timp ce șezătoarea, din păcate, aproape s-a pierdut ca obicei.

Există zone din țară în care obiceiurile și tradițiile s-au păstrat într-o mai mare măsură, Maramureșul fiind fruntaș într-un top neoficial numai dacă ne gândim la purtarea costumelor populare, prelucrarea lemnului și a lânii, producerea ceramicii rosie nesmalțuită. Bucovina este recunoscută pentru tradiția — păstrată și în zilele noastre — de a „încondeia” sau „închistri” ouă.

Se păstreaza și în zilele noastre un calendar al practicilor agricole legate de evoluția vegetației și a producției animale (de exemplu: 1-6 iunie - plecarea turmelor la munte și măsuratul laptelui iar la 29 august - coborârea vitelor de la munte) , se folosește și astăzi obiceiul de a folosi foile de ceapă pentru a prezice, din punct de vedere meteorologic, cum vor fi lunile anului.

Tot mai mulți români, unii reîntorși după ani de muncă în străinătate, investesc în renovarea, reconstruirea sau construirea unor case și/sau pensiuni turistice păstrând specificul local, alții au făcut deja o afacere din cusutul iilor cu motive străvechi, pictura mobilei sau organizează tabere de vară pentru elevi în care aceștia pot învăța de la meșteri locali diferite meșteșuguri: olărit, pictură pe sticlă, crestături în lemn, împletitul firelor natural, încondeiatul ouălor.

Târgurile de Crăciun și târgurile meșterilor se desfășoară aproape în toate orașele țării și promovează meșteșuguri din străbuni ridicate la rang de artă: sculptura în lemn, pielăritul, olăritul, împletitul paielor, țesutul ștergarelor, a fețelor de masă, cuverturilor, cergilor, pânzelor, perdelelor și traistelor, cojocăritul și curelăria etc.

Specifică târgurilor de Crăciun este și promovarea produselor românești tradiționale pentru această perioadă: preparate din carne de porc, brânzeturi, țuică, vin, dar și a dulciurilor specifice, cum sunt cozonacii și plăcintele.

Faptul că atât de multe obiceiuri și datini se păstrează și în zilele noastre a făcut ca 24 iunie ca să fie declarată Ziua Internațională a Iei și ,ulte obiceiuri să fie înscrise în patrimonial UNESCO:  Călușul oltenesc (2008) - unul dintre cele mai impresionante spectacole și una dintre cele mai valoroase creații populare ale spiritului românesc ce are loc în săptămâna Rusaliilor, prin jocul lor, călușarii apără comunitatea de iele, vindecă și repară relele provocate de acestea.  Doina (2009) - creație lirică vocală sau instrumentală improvizată și spontană pentru care au fost identificați 15 păstrători.  Ceramica de Horezu (2012) – interesantă la această artă meșteșugărească este și divizarea muncii: bărbații strâng lutul și îl prelucrează, olarii produc ceramica, iar la final, femeile o decorează.

Revistă cultural-educativă 50

 Colindatul în ceată bărbătească (2013) - obicei tradițional foarte vechi întâlnit atât în România cât și în Republica Moldova, are loc în seara Ajunului de Crăciun.

Bibliografie: Valoarea tradițiilor și obiceiurilor românești, publicație tematică nr.12, an II realizată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale din România în cadrul proiectului „Înfiinţarea şi sprijinirea Reţelei Naţionale de Dezvoltare Rurală”.

Revistă cultural-educativă 51

Revistă cultural-educativă 52