CE NE PLACE ȘI CE NU NE PLACE LA

Ce ne place și ce nu ne place, la taximetriștii sibieni

Ne place Nu ne place

 Ne place că sunt taximetriști care folosesc panouri de plexiglas pentru protecția lor și a clienților. Primul șofer pe TAXI care a implementat un astfel de panou, a făcut acest lucru chiar la debutul pandemiei de COVID-19, în România.

 Ne place că poți să plătești cu cardul. În urmă cu aproximativ 2 ani am ajuns și noi în secolul 21, iar aplicații care ne permit să plătim cursa direct de pe telefon sunt la îndemâna oricui.

 Ne place că sunt taximetriști care își păstrează mașinile curate, spre deosebire de cei care fumează înăuntru și se vede clar că tapițeria nu a mai văzut de mult timp o spălătorie.

 Ne place de cei care își păstrează părerile personale despre pandemie pentru ei și nu încearcă să iște discuții în contradictoriu.  Nu ne place de cei care, în ciuda faptului că ne confruntăm deja de mai bine de un an cu o pandemie, tot nu își curăță mașinile.

 Nu ne place când e dată muzica la maxim și aproape ne imaginăm că suntem la un bairam mai degrabă și în niciun caz într-un vehicul.

 Nu ne place că unii taximetriști întind parcarea de TAXI mai mult decât le e „plapuma”, ajungând uneori să staționeze până și pe trecerea de pietoni. Acest lucru se întâmplă îndeosebi în zone intens tranzitate, așa cum este spre exemplu centrul Sibiului.

 Nu ne place când, neavând bani exacți, suntem de-a dreptul mustrați pentru asta.

FLORIN PIERSIC JR.:

”Trebuie să existe umor în orice situație, altfel nu am cum să cad în dramă”

Chiar dacă inițial ”Tom și Jerry” trebuia să fie doar un spectacol de teatru, pandemia l-a făcut pe Florin Piersic Jr. să aibă în vedere și o versiune online a proiectului. Așa a apărut ”Tom și Jerry 2.0”, filmul. La aproape un an de la premieră, filmul se află în topul celor mai vizionate producții de pe Scena Digitală a Teatrului Național ”Radu Stanca” Sibiu. Despre film, teatru și nu numai, am stat de vorbă cu Florin Piersic Jr.

Premiera spectacolului ”Tom și Jerry” era inițial programată pentru luna martie a anului 2020. A avut premiera în luna iulie a aceluiași an, dar prezentat ca film. În ce feluri te-a forțat pandemia să regândești lucrul

la acest proiect? Premiera, așa cum spui, era fixată pentru luna martie 2020. Evident că nu a mai fost cazul, am intrat în lockdown și știm cu toții prin ce am trecut. Când am venit în mai să repet cu actorii, în ideea să facem spectacolul pentru ca el să existe în momentul în care se vor redeschide sălile de

teatru, ne-am mișcat repede și bine. Au fost cam două săptămâni de muncă. După aceea, am înțeles de la cei din teatru că trebuie să facem neapărat ceva pentru online. Au vrut să filmeze spectacolul, ceea ce ar fi fost trist și deloc bine. Am spus ”Nu. O să facem un film”, pentru că materialul permite și are un potențial foarte bun de film. Și ceea ce a ieșit se datorează, în primul rând, lui Alexandru Condurache, director de imagine, cu care m-am înțeles perfect și cu care am lucrat doar la fața locului. Asta a fost minunea, se mai întâmplă și minuni de-astea. El avea o cameră, eu aveam o cameră, vorbeam aceeași limbă, iar cei trei actori implicați erau în apele lor. Oricât ar părea de ciudat, filmările au durat doar două zile și jumătate. Apoi am montat cu Alexandru Condurache o săptămână, ca să reușim să scoatem ce am făcut pentru Scena Digitală. Acest film e un proiect care nu ar fi existat dacă nu s-ar fi întâmplat să trecem prin pandemie. Pentru că există o convenție acceptată în teatru, actorii români pot juca personaje americane sau străine, dar în film e greu să faci această convenție să fie acceptată. În cazul de față nu s-a mai pus problema. Filmul are subtitrare în limba engleză, l-a văzut și autorul și a fost foarte entuziasmat.

Și totuși, prima ta întânire cu textul a avut loc în 2000, iar în 2013 l-ai montat la Teatrul Metropolis din București. Ce anume te-a făcut să revii asupra textului în prima ta colaborare cu TNRS?

Am înțeles de la Constantin Chiriac, el văzuse spectacolul, dacă nu mă înșel, acum 8-9 ani, și îl ținuse minte. Și a vrut un remake. Am fost bucuros să trec pe urmele pașilor mei, dar cu alți actori, reinventând în multe situații textul și felul în care se dau anumite replici. Pentru că nu poți și nici nu e cazul să te gândești că faci un xerox. Am mers pe același schelet, am lucrat cu același scenograf de geniu, anume Tudor Prodan, dar evident că actorii au descoperit alte și alte lucruri, și eu alături de ei. Iar cea mai mare bucurie a fost să văd replici pe care le gândeam într-un anumit fel, reinterpretate de cei trei actori, într-un fel în care nu m-aș fi gândit. Asta-i cea mai mare bucurie a unui regizor. Și au fost minunați. Nu a fost nevoie să mă convingă prea mult, pentru că mi-era dor de acest spectacol. M-am bucurat să-l revăd, m-am bucurat să lucrăm din nou la el.

Spuneai într-un interviu că ți-ai fi dorit să-l joci pe Jerry, însă la București în acest rol l-ai distribuit pe Paul Lipate, iar la Sibiu pe Ali Deac. Ce te-a făcut să dai rolul de fiecare dată altcuiva și să nu-l joci tu?

Ideea e așa. Eu am tradus textul în 2000, e unul dintre primele texte pe care le-am tradus. Și mi-am dorit să joc Jerry pentru că pe atunci aveam vârsta la care aș fi putut juca Jerry. Și apoi a trecut timp, l-am descoperit la o filmare pe Paul Lipate, mi-am dat seama că e Jerry și s-a ivit o oportunitate. Efectiv lucrurile s-au legat foarte bine și am putut să fac spectacolul cu Lipate și cu Bănescu, dar nu mai era cazul să joc Jerry și ajunsesem deja aproape de vârsta lui Tom. Nu am mai avut timp. Așa cum nu mai pot să joc Romeo, și mai am foarte puțin timp să joc Hamlet, dacă nu ne grăbim tare, nu numai că nu mai am vârsta lui Hamlet, dar n-o să mai am nici capacitatea de a memora textul.

Revenind la filmul realizat pentru Scena Digitală. Ai spart clișeul filmelor cu gangsteri și ai mutat focusul de pe acțiune explozivă și efecte speciale pe profunzimea personajelor. Cât de mult te-au ajutat în acest sens actorii din distribuție - Marius Turdeanu, Ali Deac

și Ioan Paraschiv? Chiar dacă aș fi avut buget mare, nu aș fi făcut filmul cu explozii și alte efecte. Aș fi folosit mai mult sânge în anumite situații. Eu sunt mulțumit de ce a ieșit. Cea mai mare bucurie a fost capacitatea lor de a face un mic pas înapoi, de la proiecția pentru scenă, de la felul în care sunt obligați ca actori de teatru să vorbească pe scenă și să găsească un anumit echilibru pentru a rămâne credibili în situație, pasul înapoi către film care presupune un joc mai economic. Ei au știut să facă foarte bine asta. Mie mi se pare mult mai puternic așa. Dacă filmul avea urmăriri de mașini și mai știu eu ce împușcături ca la Sergiu Nicolaescu, n-ar mai fi același lucru. Puterea acestei povești stă tocmai în aparenta normalitate cu care ei înțeleg lumea și cu care se adaptează acestei meserii. Eu o iau ca pe o metaforă. Eu știu că asasinii

există, dar evident că prefer să nu mă lovesc de ei în viața reală, ca noi toți, și îi iau ca pe o metaforă în toată această poveste, o meditație asupra vieții. Iar în zilele noastre nu mai ai posibilitatea să ajungi la această meditație asupra morții, decât dacă faci în așa fel să fie comedie, să fie montat ca și comedie. E umor negru, da, dar pe asta se bazează și autorul. Și așa e conceptul. Cei trei actori mi-au rămas ”frați”. Sunt niște actori prețioși, formează o echipă mișto, sunt chiar o familie, iar pe mine lucrurile astea mă interesează. Deci există niște condiții necesare și suficiente. Da, trebuie să fie actori buni, dar trebuie să fie și colegi buni. Ei au făcut proba asta. Chimia dintre ei se simte mai ales pe scenă.

E râsul o armă în vremuri ca acestea, când în jurul nostru se întâmplă atâtea drame?

Dramele se întâmplau și înainte, dar această pandemie a deschis o mulțime de cutii interzise. Și atunci cred că o armă sănătoasă e să râdem. La teatru, la film. Eu aș recomanda filmul ”Tom și Jerry 2.0” ca pe o comedie, fără să menționez că e și cu puțină dramă, puțină lacrimă. N-aș marșa pe chestia asta, i-aș atrage pe oameni folosind comedia. Evident, caut glumele mai smart și situațiile mai credibile, dar comedia rămâne rege în orice situație. Un regizor inteligent va căuta în mod sigur filonul acela de comedie pe care să-l exploateze într-un fel sau altul. Altfel nu am cum să cad în dramă. Sunt mecanisme simple pe care le-am învățat și sper să nu fi ajuns în poziția de a mă repeta într-un fel de buclă și a-mi crea un anume stil. Ți-l creezi fără să vrei, dar încerc să învăț lucruri noi. Nu mai sunt la vârsta la care să mă las influențat atât de ușor, dar există actori, regizori care apar, pot să văd un film sau un spectacol de teatru chiar și pe internet și să simt că mi-a schimbat ceva din felul de a gândi, oricât aș fi de bătrân. Asta e mișto, că meseria asta nu se termină niciodată. Se termină când te termini tu, dar ea nu se termină, oricum. Și oamenii vor găsi în continuare noi moduri de exprimare teatrală, dacă e să vorbim de teatru.

Cadrele cu tine par inexplicabile... până la finalul filmului. Florin Piersic Jr., regizorul, e Billy, tot un fel de regizor, dar unul care hotărăște cine urmează să fie ucis. Vorbind de teatru și de moarte, ți-a schimbat în vreun fel pandemia percepția asupra

lor? M-am bucurat să găsesc o formulă prin care să pot face și eu parte din acest film, să am niște intervenții micuțe. Era necesar să folosesc ceva la trecerea dintre scene, pentru că vorbim de perioade mai mari de timp între o scenă și alta. În teatru am găsit o rezolvare care nu putea fi copiată și în film. Atunci am găsit aceste intermezzouri. Vorbind de teatru și de moarte, da, m-a schimbat cumva pandemia. Am fost nevoit să funcționez în condiții pe care nu mi le-aș fi imaginat, să joc în aer liber, în spații neconforme cu ceea ce înțeleg eu prin teatru. Și asupra morții, da. Pentru că la scurt timp după ce am intrat in lockdown acum un an, mi-am făcut testamentul. Am zis că e corect așa. Asta e o chestie concretă, dar mi se pare un act destul de responsabil.