FESTIVAL

TUSNAD GASTRO BLUES FEST

Băile Tusnad 14 – 16 mai 2021

În septembrie 2020 Organizația GeoEcologică ACCENT, în colaborare cu Primăria Băile Tușnad, a decis să

împletească armonios muzica live și

gastronomia într-un concept unic, generator de intense experiențe senzoriale. Astfel, în condiții excepționale, a luat naștere Tușnad Gastro Blues Fest, festival care a pornit din dorința de a promova atât Blues-ul, un gen muzical apreciat de publicul rafinat cât și zona ca destinație de ecoturism, împreună cu gastronomia locală. Berti Barbera & Nicu Patoi, Cristi Copaciu Band, Fernet Blues Companny și AG Weinberger sunt doar câteva dintre numele celebre ce au urcat anul trecut pe scenă, iar cei prezenți au avut de ales dintre bucatele tradiționale secuiești, preparate local, nelipsite fiind papricașul, gulașul, cozonacul secuiesc și langoșii. Și cum prima ediție a fost un adevărat succes, organizatorii lansează o nouă invitație - #TusnadGastroBluesFest, ediția a 2-a, care se va desfășura tot în aer liber în perioada 14 – 16 mai 2021. Vom avea parte de un line-up de excepție, format din artiști din mai multe colțuri ale lumii. Cap de afiș este nimeni altul decât LARRY „MUD” MORGANFIELD, primul născut al celebrului bluesman american, Muddy Waters aka McKinley Morganfield. Deși a trăit toată copilăria sa înconjurat de muzică, Morganfield nu a luat în considerare Blues-ul ca drum artistic de urmat decât după moartea legendarului său părinte. Cu o voce bariton izbitor de asemănătoare cu cea a lui Muddy Waters, Larry a devenit rapid un nume cunoscut pe scenele din zona orașului Chicago.

LARRY „MUD” MORGANFIELD

Festivalul mai are Rotariu, studiază arheologia muzicală a pregătite două Blues-ului acustic şi acum, sub numele de premiere pentru Blue Monday Ministers, duetul propune o melomanii din exprimare onestă, necosmetizată, a unor România. Vom avea compoziții care au consacrat nume acum ocazia să îl ascultăm legendare în Blues, precum Mississippi live pe MARCUS John Hurt, Robert Johnson, Big Bill BONFANTI, Broonzy sau R.L. Burnside.

MARCUS BONFANTI chitaristul faimoasei De la Timișoara vine trupe britanice Ten atât trioul românoYears After, cu o carieră solo remarcabilă sârb Axis, a cărui (inclusiv ca membru în proiectele Jawbone, muzică, nu de The Delta Trio si Ronnie Scott’s Blues puține ori, a fost Explosion), care i-a adus câteva British Blues caracterizată drept Awards prin care i-a fost certificată valoarea, „brută, puternică deopotrivă ca performer şi compozitor. Un și îndrăzneață”, cât și excelent vocalist și virtuoz a muzicuței, Mátyás Quo Vadis, trupa de Blues-Rock consacrată în anii ’90, ce va performa la Tuşad în formula Farkas László, Kiss Attila, Teodor Pop și Borbély Szilárd. În cadrul festivalului surprinde plăcut şi prezenţa trupei sârbe The Gamblers, cu stilul său variat și unic de Soul cu Rhythm & Blues infuzat cu Swing. De pe scena bucureșteană vor veni popularele grupuri Baicea Blues Band (George Baicea, Cătălin Răsvan şi Nicu Georoiu), Oxigen (Bogy Nagy, Eugen Caminschi, Gelu Ionescu şi admirabila lor secţie ritmică, Mugurel Deaconescu Pribojszki aka JUMPING MATT, va urca pe şi Lucian „Clopo” Cioargă) şi Bluescore scenă alături de formația sa pentru un recital (Raul Kuşak, Hanno Höfer şi ‚americanul’ de Blues tradițional și contemporan în care Liviu Pop). formația venită din Ungaria îl Decorul de la poalele Pietrii Şoimilor nu va avea ca invitat special ar fi complet fără partea de gastronomie. pe chitaristul român de De mâncare se va ocupa Papa la Șoni, talie internațională AG care se mută cu tot cu celebrele sale Weinberger. ceaune la Băile Tușnad unde, timp de

Tușnad Gastro Blues 3 zile, va găti preparate spectaculoase Fest 2021 ne oferă şi pentru toți gurmanzii. Și cum orice o serie de noi surprize masă trebuie servită cu un vin bun, româneşti, prima fiind sommelierul Bentea Robert Claudiu aceea că Roxana Stroe, ne va învăța cu ce soiuri de vinuri putem fiica regretatului toboşar servi preparatele din festival, astfel încât constănţean, Corneliu Stroe, singura chitaristă să avem parte de o experiență culinară de Blues și Jazz din ţară, va cânta alături de memorabilă. Iar pentru cei care vor să trupa sa, Foxy Lady Band, și de remarcabilul guste din bucatele tradiționale de la muzicuțist britanic GILES ROBSON. De peste festival va fi vremea reîntâlnirii cu gulașul, 13 ani, Cătălin Tzetze Rădulescu şi Andrei kürtőskalács-ul ori langoșii.

JUMPING MATT

AG Weinberger Quo Vadis

Joshua Redman, Brad Mehldau, Christian Mcbride, Brian Blade – “Roundagain”

Avem din când în când ocazia de a trăi momente cu adevărat memorabile, cum ar fi să ascultăm un ansamblu monumental format din patru dintre cei mai strălucitori muzicieni ai ultimului sfert de secol, cu înregistrări noi după aproape 30 de ani de pauză. În 1994, Joshua Redman, Brad Mehldau, Christian McBride și Brian Blade se remarcau ca super-talente care avansau rapid către elita jazz-ului din New York și înregistrau împreună albumul ”Moodswing”, ca grup condus de Redman. Era clar că o asemenea formulă nu putea fi menținută mult timp având în vedere valoarea fiecărui muzician și ofertele venite din toate părțile. Fiecare și-a urmat drumul, întâlnirile care au urmat au fost sporadice, până în 2020 când cvartetul s-a renunit, spre bucuria tuturor, sub forma unui super-grup. ”Round Again” este albumul rezultat, cu piese noi care sună ca și cum cei patru nu s-ar fi separat niciodată, păstrând intactă abilitatea de a se sincroniza și cumulând experiența din mulțimea de contexte în care s-au manifestat. Fiecare contribuie cu compoziții iar modul în care își împart momentele solistice ne arată atât trecutul lor de lideri de grup, cât și capacitatea de a se asculta reciproc și de a-și lăsa spații de exprimare. ”Round Again” este un album de zile mari, care nu putea să apară decât în aceşti ani, pentru că reflectă forma jazz-ului actual, într-una dintre cele mai strălucite reprezentări. Cam aici s-a ajuns, ar părea că ne spun, cu modestie și eleganță, cei patru mari muzicieni ai zilelor noastre.

artă

Alexandru Hausvater John Do S Chioma Ebinama

VAN GOGH: De la artist ignorat la artist furat

Meseria de artist a devenit o opțiune pentru Van Gogh abia la vârsta de 27 de ani, când a fost concediat din postul de preot laic în Borinage, Belgia. Până la moartea artistului, timp de 10 ani, acesta a realizat peste 2000 de opere de artă, care aveau să definească post-impresionismul și să influențeze puternic arta de secol XIX. Cu toate acestea, Van Gogh nu a fost tocmai celebru pe parcursul vieții sale, reușind să vândă un singur tablou. Însă astăzi, nu doar că este unul dintre cei mai importanți artiști, dar și unul dintre cei mai... furați.

Să ne amintim de cel mai mare și, totodată, cel mai scurt jaf din istoria recentă - 20

de picturi furate, 35 de minute până la

recuperarea lor și un cauciuc spart pe post de sabotor! În jurul orei 03:00, dintr-o baie a muzeului, un bărbat mascat și înarmat cu un pistol își face apariția. Îi abordează pe cei doi paznici, unul dintre ei dovedindu-se mai târziu a fi un complice, și îi obligă să oprească alarma. Între timp își face apariția și partenerul tâlharului, iar cei doi încep să aleagă tablourile dorite. O jumătate de oră mai târziu, cu 20 de picturi împachetate, printre care și faimoasa

Floarea-

soarelui, aceștia părăsesc muzeul în mașina unuia dintre paznici, plănuind să se întâlnească cu un alt vehicul. Nu reușesc să ajungă departe căci mașina face... pană, așa că aleg să abandoneze picturile și să fugă. În jumătate de oră operele de artă sunt recuperate, iar infractorii sunt arestați trei luni după aceea. Povestea a avut loc cu 30 de ani în urmă, pe 14 aprilie 1991, în Muzeul Van Gogh din Amsterdam.

Însă furtul unui Van Gogh a devenit o obișnuință. În 1988, Vază cu garoafe este furat din Muzeul Stedelijk, Amsterdam, dar recuperat în câteva săptămâni. În același an, alte trei tablouri celebre dispar din Muzeul Kröller-Müller, Otterlo, dar și acestea sunt recuperate în anul următor. În 1990 se încearcă jaful a alte 3 tablouri, recuperate și acestea în 1993. În 2002, Vedere la mare în Scheveningen și Enoriaşi părăsind Biserica Reformată din Nuenen sunt furate din interiorul Muzeului Van Gogh, ambele regăsite în 2016.

Cel mai recent eveniment a avut loc în 2020, chiar de ziua artistului. Pe 30 martie, hoții au intrat în Muzeul Singer Laren și în doar câteva minute au părăsit instituția cu tot cu Grădina Parsonage Garden din Nuenen primăvara. În general, doar 10% dintre obiectele de artă furate sunt recuperate, însă când vine vorba de creațiile lui Van Gogh acestea au un record impecabil în a fi salvate. Sperăm că vom avea parte de același deznodământ și că, în curând, tabloul va fi încă o dată expus în galeriile de artă.

ALEXANDER HAUSVATER

Un autor, un personaj, o lume La 30 de ani împliniţi de la ... Au pus cătuşe florilor, vizionarul spectacol prin care a contribuit major la reinventarea teatrului românesc, regizorul Alexander Hausvater continuă să fie un personaj fascinant prin originalitatea abordărilor conceptuale și estetice într-o lume a artelor caracterizată, din păcate mult prea frecvent, de mascarea lipsei de substanţă creativă prin asimilarea comodă a trendurilor postmoderniste și culturale pop(ulare), ale axiomelor corectitudinii politice și a subtextelor „ancorate” în banalul cotidian. Alexander Hausvater rămâne singular prin faptul că se adaptează şi nu se pliază ca individualitate la mediul în care evoluează, că pentru el “artistul materializează abstractul” și nu materializarea definește post factum abstractul. Iar asumarea e sesizabilă inclusiv în montările sale recente de la Teatrul German de Stat din Timișoara și de la Teatrul Stela Popescu din București, Dumnezeul Kurt, și, respectiv, Barbă Albastră, dar și în cele trei volume de ficţiune pe care le-a lansat ca autor la finele lunii februarie la editura Integral, Penumbra, Aici, radio Eros și Dor călător. Plecând de la acestea, ne-am propus să aflăm cum se raportează Alexander Hausvater la lumea teatrului după trei decenii de la reluarea activităţii în România.

Preluând doar metafora spectacolului din 1991, ”au pus cătușe florilor”, în teatrul nostru florile mai au şi-acum cătușe? Au mai apărut flori pe parcursul anilor?

Au apărut multe flori dar cătușele au rămas exact la fel. Acea gândire sociopolitică, acel lucru care face un om să devină o parte dintr-un colectiv, a rămas la fel. Încerc și-am încercat tot timpul să nu fiu negativ. Găsesc negativitatea care se întâmplă aici de atâția ani ca inamicul #1 al creativității [...] Eu am încercat de multe ori în România să lucrez în orașe în care nu te-ai aștepta, Bacău, Reșița, Suceava, Pitești, gândindu-mă că teatrul e adresat nu celor care sunt cunoscători, ci virginilor teatrali cărora li se oferă o atitudine de viață, o alternativă a vieții obiective, așa că mă uitam mult în zona asta și lupta era contra faptului că se vorbea mult de un teatru al trecutului cu

... Au pus cătuşe florilor

mari actori. N-am găsit teatrul trecutului să fie așa de mare însă am găsit o zonă teatrală care m-a interesat extrem de mult, plasată foarte profund în teatrul din timpul epocii comuniste... adică oameni de teatru se întâlneau în jurul unui text clasic și îl dezbăteau luni de zile ca să creeze un subtext pe care publicul îl înțelegea. Mi se părea extraordinar fiindcă toată viața mea am crezut că textul scenic e format din două părți: ce e spus și ce nu e spus, ce un actor exprimă pe scenă și ce gândește, care poate să fie total contradictoriu și nu armonios. [...] Așa că am găsit rămășițele alea și am încercat foarte mult să le examinez, să le utilizez, însă în teatrul românesc nu a existat experiența cercetării, a căutării, a faptului că jocul actorului nu poate să fie aici cum este dincolo, pentru că aici se vorbește o limbă, se urmărește o tradiție, ş.a.m.d. Oamenii făceau spectacole, mai bune sau mai rele, dar nu era acest experiment și căutare a unui stil. Când am făcut trei spectacole la Odeon nu eram stabilit în România, veneam și plecam, iar ideea cu Guvernul de atunci a fost înfiinţarea unei companii internaționale: jumătate actori români, jumătate din toată lumea, care își creează prin cercetare de laborator teatral temele, piesele, adică joacă totul original, lucrând cu dramaturgi de aici, de acolo și de peste tot. S-a schimbat Guvernul, s-a schimbat ideea.

Ce vă face să atașați de un anume text dramatic astfel încât să vă doriți să îl puneți în scenă?

Barbă Albastră

O întrebare interesantă, dar n-am răspunsul pentru că e un proces total inconștient. Sunt acum, de exemplu, cam zece titluri pe care am promis că le voi face dar între momentul în care noi vorbim și momentul în care mă voi apuca de un text, multe din evenimentele cotidiene ale vieții mele mă vor face să mă gândesc altfel la el... mă uit acum la tine, mă uit la cum vorbești, cum arăți, mă uit la manierismul tău, și mă gândesc la un personaj, va să zică mă alimentez chiar şi în acest moment. Iar textele de care mă leg cel mai mult sunt texte în care vedem evoluția unui individ de la tăcere la exprimare, de la slăbiciune la tărie, într-o luptă cu autoritățile politice. Adică, oricare ar fi situația, teatrul la bază are acest lucru: unul contra celorlalți. [...]

Presupun că modul în care se materializează în final un spectacol nu reflectă întotdeauna viziunea dumneavoastră iniţială asupra textului...

Lucrând pe text ca regizor, vizualizez povestea unei piese, o retranspun şi văd fiecare detaliu într-un mod clar, iar acel text pe care l-am corectat, l-am refăcut, îl iau cu mine, și... din momentul în care ies din casă începe un proces de compromisuri care mă face încet-încet să îmi dau seama că niciodată nu am ajuns măcar la un procentaj egal între viziunea originală şi ce e pus pe scenă. 35% e recordul și m-am întrebat de multe ori ‚Real, ăsta e un impediment?’ Răspunsul este: ‚Nu este un impediment, e un challenge care te face să continui mai departe știind că nu vei ajunge niciodată să transmiți ceea ce tu ai vizualizat pentru că e imposibil.’ E total o imposibilitate. Dacă spun în cuvinte tot n-ai înțelege și eu însumi nu înțeleg. Așa că procesul ăsta de compromis nu e curent la un pictor sau sculptor, dar e parte din această meserie a mea care e colectivă, pentru că ai nevoie de un grup de oameni să îți facă toate lucrurile astea. Teatrul e singura artă care e compusă din combinația tuturor celorlalte, de la muzică la pictură, la coregrafie, la scris... toate vin împreună. [...]

Citiţi interviul complet cu ALEXANDER HAUSVATER pe www.zilesinopti.ro

01 - 15 Mai 2021 ARTIȘTI URBANI „Îmi doresc ca oamenii să depună un pic de efort să înțeleagă procesul din spatele lucrării”

foto © Stefan Schultz

JOHN DOT S

John Dot S este un artist care a trecut prin mai toate formele de expresie artistică și unul dintre muraliștii prolifici de la noi. După ce s-a jucat 5 ani cu grafica digitală și ilustrația a decis să facă și altceva în zona artelor vizuale, așa că și-a dat demisia de la job și a închiriat un atelier în care a început să experimenteze. Operele sale se regăsesc în mai multe orașe din România, de la aeroportul din Sibiu, până la Târgu Jiu, București sau penitenciarul din Iași. Cum ai ajuns să-ți creezi stilul personal și cât de greu este pentru un artist să se impună, să devină cunoscut, apreciat și căutat în România?

Sunt și am fost o persoană experimentală, mi-a plăcut să experimentez mai multe tehnici, de la desen la fotografie, teatru, artă digitală. În digital am petrecut ceva vreme până în momentul în care am decis să dau switch către organic și către căutări. Așa s-a născut proiectul Compounds cu acești „oameni” îmbrăcați în costum de aluminiu. Depinde doar de tine cât de grea devine treaba. Clasic, dacă muncești mult și îți vezi de drumul tău, munca ta devine cunoscută și apreciată.

Cum decurge procesul tău creativ? De unde te inspiri, de unde începi, cum intri în mind set-ul necesar pentru a crea ceva de la zero?

Depinde de context, de loc, exemplu: muralele de pe clădirea aeroportului din Sibiu, procesul/inspirația a început în jurul locului și apoi a început disecția: ce este locul ăsta, oamenii care ajung acolo, înțelegerea și conștientizarea spațiu/acțiune.

Cum ți-a schimbat street art-ul felul în care percepi arta și lumea în general?

Primul lucru schimbat a fost modul de lucru, este diferit lucru din atelier cu cel din spațiul public, de la tehnică, la concept. Lumea a început ușor-ușor să înțeleagă conceptul și beneficiile aduse de street art. Am întâlnit oamenii care se bucurau de faptul că se desenează un loc gol și gri, pe lângă care treceau zilnic

și faptul că se livrează și au acces gratuit la artă.

Cât de mult te-a ajutat social media în cariera ta? Și cum crezi că influențează social media evoluția și percepția artei?

Mult! Momentan am fost într-o fază în care n-am mai simțit nevoia de a împărtăși pe social media ceea ce fac, am vrut să mă concentrez mai mult la ce fac și nu să mă gândesc că trebuie să fac o poza/video pentru social media. Acum cred că am trecut de această fază, așa că ușurel voi revenii pe social media.

Cum influențează?… Evoluția artei nu cred că are de suferit, arta evoluează și fără această influență, în schimb percepția este influențată, iar aici depinde de fiecare individ în parte.

Ești unul dintre artiștii urbani care au picturi murale și prin mai multe orașe din țară. Povestește-ne un pic cum ai ajuns să faci asta și care e lucrarea ta preferată pe care ai făcut-o într-un oraș din România.

În primul rând este un pic cam mult spus artist urban, consider ca sunt doar artist – faptul că desenez în spațiul public nu mă transformă într-un artist urban. Am ieșit pe stradă, într-adevăr, cu paste-uri, stickere etc., pentru că este dificil să faci ceea ce fac eu în 15 minute. N-am mai făcut asta de ceva vreme, m-am axat pe murale, pentru că am timp suficient de lucru.

Primul contact cu dimensiuni mari a fost în cadrul festivalului de street art de la Sibiu (SISAF) așa am început, am aplicat la un call și am fost acceptat, de atunci

SISAF Sibiu 2020 foto © Funky Photography

foto © Filimon

Strad art Târgu Jiu 2020

a început drumul ăsta. Nu am o lucrare preferată, toate lucrările devin efemere (clișeu) pentru mine, le-am dus într-un punct și de acolo au viața lor personală, Nu vreau să mă atașez de o lucrare care într-un anumit timp dispare.

Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?

Am avut ceva provocări, nu mari, pentru că nu au fost de natura execuției, ci de interacțiune și logistică.

Din punctul tău de vedere, cât de important este pentru un artist să includă în opera sa și un mesaj socio-politic?

Importanța o include viziunea artistului, personal mă „joc” în zona socialului, mai puțin în cea a politicului. Socio-politic mă implic doar acolo unde trebuie, într-un protest, dacă este cazul, și la vot.

Știu că ești implicat și în niște tururi de artă stradală din București. Ne poți povesti un pic despre ele?

Nu, nu sunt implicat în tururi de artă stradală. Colaborez cu cei care fac aceste tururi pe partea de workshop-uri. Am început aceste colaborări din dorința de a cunoaște oameni și poveștile lor. Este și un troc, eu rămân cu întâlnirile și povești și ei cu o informație despre arta urbană.

Cu ce ai vrea să rămână cineva care trece pe stradă și vede lucrările tale?

Nu vreau să rămână cu ceva anume, îmi doresc ca oamenii să depună un pic de efort să înțeleagă procesul din spatele lucrării. Dacă îți descriu eu procesul (ce a vrut sa zică artistul) se evaporă toată esența.

Ce urmează pentru John Dot S?

Multă muncă, proiecte și, cum aminteam mai sus, o avalanșă de content pe social media.

foto © Georgia Hilmer

CHIOMA EBINAMA

Una dintre expoziţiile remarcabile de artă contemporană din această primăvară, noroi & fluturi (mud & butterflies), deschisă până pe 24 aprilie la Catinca Tabacaru Gallery din Bucureşti, îi aparţine tinerei artistei americane de origine nigeriană Chioma Ebinama (n. 1988), un spirit nomad prin culturi şi mitologii din toate timpurile sau punctele cardinale - ale căror simboluri, narative şi estetici sunt reinterpretate în hibrizi conceptuali cu fundament organic original - ce aminteşte involuntar de un alt artist de peste Ocean cu o identitate ieşită din normele şi stereotipurile rasiale, afro-cubanezul Wifredo Lam. Cu studii de sociologie la Boston College şi de ilustraţie la School of Visual Arts din New York, Chioma Ebinama a debutat cu expoziţia Ritual For A New Direction în 2018 iar notorietatea sa internaţională de artist emergent s-a consolidat rapid printr-o serie de alte expoziţii notabile, precum Mammywater (2019, NY) sau Leave the thorns and take the rose (2020, Atena). În 2021, în afara prezenţei în premieră în România, Chioma va prezenta proiecte solo în Londra și cu Muzeul de Artă Contemporană Haute-Vienne în Franța.

Chioma, în căutarea identităţii tale artistice, din multitudinea tehnicilor de exprimare, te-ai oprit asupra uneia nu foarte în trend printre tinerii creativi, acuarela. Îmi poţi explica de ce?

Desenul şi acuarela îmi plac pentru că vezi imediat ce-ai creat dar şi pentru că am lucrat mult cu acuarele, am învăţat să le folosesc încă din liceu. În copilărie am vrut să fac animaţie, stăteam ore întregi în camera mea şi învăţam să desenez, mă străduiam să desenez corect. Desenul pe hârtie îmi place pentru rapiditatea cu care creezi şi pentru că e cumva apropiat de scris fiindcă înainte de a fi atrasă de animaţie am vrut să devin scriitoare. Mama nu m-a luat atunci în serios dar cred că scrisul face parte din procesul meu de creaţie. Toate ideile pentru picturile mele îmi vin organic, impulsiv, născându-se din procesul ăsta de acumulare… cred că scrisul, simplul fapt de a ţine un jurnal, stă la baza creaţiei artistice. De aceea deschidem expoziţia [noroi & fluturi] cu un text despre lucrările expuse pe care l-am scris special, fiindcă eu cred că desenul, pictura, sunt feluri în care noi creăm însemne pe care le lăsăm în urma noastră şi fiecare însemn e deosebit, îşi are încărcătura sa specifică, tot aşa cum scrisul înseamnă alegeri diferite de fiecare dată. Iubesc desenul dintotdeauna, mai cu seamă că e un fel de-a crea accesibil şi pot desena indiferent unde aş fi. Când m-am mutat la New York, primul meu studio de

Chioma Ebinama, amor mundi, 2021 watercolor and coffee on paper 100 x 140 cm, image © Catinca Tabacaru Gallery Chioma Ebinama, Lotus-born no need to fear, 2021, watercolor, coffee, dye, casein on handmade paper, 200 x 80 cm, image © Catinca Tabacaru Gallery

desen era un mic birou pe care-l ţineam sub pat - unde locuiam atunci, dormitorul meu era de fapt un hol - şi de-acolo am tot crescut, şi la fel şi lucrările mele, arta mea, am evoluat…

Dar totuşi ai făcut o alegere riscantă. Utilizarea acuarelelor pentru un mix conceptual care transcende heritage-ul rasial şi etnic te izolează de politicile identitare uzuale. Nu ţi-a fost niciodată teamă că originalitatea ta nu va fi bine primită sau înţeleasă de către privitor?

Ba sigur că da. Cred că cel mai tare am simţit asta cu expoziţia Ritual For A New Direction. În lucrările acelea nu există corpuri de culoare, nu sunt siluete omeneşti, ci reprezentări figurative, şi ţin minte că stăteam la standul meu de la SPRING/BREAK Art Fair iar oamenii care se uitau la lucrările mele nu realizau că sunt făcute de un artist de culoare şi apoi când mă vedeau erau nedumeriţi… chiar m-a întrebat cineva de ce nu lucrez pe pânză tradiţională africană, mud cloth, ca şi cum dacă sunt de culoare ar trebui automat să lucrez doar cu materiale specifice africane. Asta e ciudat fiindcă dacă te uiţi în istoria artei moderne europene, Picasso sau Miró, de exemplu, s-au desprins de tradiţia picturii europene tocmai pentru că intraseră în contact cu lumea din afara Europei. Am observat că pentru un artist care provine cumva din afara lumii culturale normative, adică nu eşti bărbat alb şi eşti femeie sau persoană de culoare sau eşti, pur şi simplu, altfel, automat se presupune că trebuie neapărat să faci alte alegeri, să îti găseşti inspiraţia în afara surselor obişnuite. Deci da, la început am avut îndoieli, m-am întrebat dacă am voie să fac una sau alta, dacă voi putea reuşi în felul meu sau va trebui să mă conformez normelor şi nu cred că e greşit să alegi altfel. Sunt artişti afro-americani care îmi plac foarte mult, în special portretişti, dar pe mine nu m-a atras partea asta tradiţională niciodată, nici măcar în şcoală.

De la Ritual For A New Direction la mud & butterflies, infuzia ta emoţională este balansată de abordări transculturale ce presupun cunoştinţe aprofundate despre varii culturi şi civilizaţii. Cum asimilezi aceste influenţe fiindcă nu cred că ai studiat la cursuri religiile Abrahamice ori piramidele Nsude?

În şcoală, la studiile post-universitare, mi-am dat seama că am un real talent de a baleia între diferite identităţi stilistice şi că îmi e greu să desenez aceeasi imagine a doua oară. Atunci am descoperit că mă eliberează cumva simpla privire a altor lucrari iar The Met [Metropolitan Museum din New York] a rămas unul din locurile mele favorite unde merg să caut ceva diferit de imaginile care îmi sunt deja familiare... deci da, toate expoziţiile mele au în spate multă muncă de cercetare dar niciodată nu e la fel. Încerc să încorporez în lucrările mele ceva mai mult decât simple idei, mă îndrept către concepte universale, încerc să înţeleg cum se simte sau se percepe o anume pictură. [...]

Citiţi interviul complet cu CHIOMA EBINAMA pe www.zilesinopti.ro

PROMISING YOUNG WOMAN

Răzbunare colorată și un thriller cu umor negru

Debutul în lungmetraj al cineastei Emerald Fennell a aterizat în incertul peisaj hollywodian al lui 2020 fără vreo prea mare așteptare din partea cuiva. Actriță, ocazional scenaristă și mai nou, regizoare, britanica de 37 de ani a reușit însă performanța de a scrie și regiza unul dintre cele mai premiate și bine primite filme ale unui an destul de buclucaș pentru industrie.

“Promising Young Woman” spune povestea Cassandrei (Carey Mulligan), o fată care s-a lăsat de facultatea de medicină, stă cu părinții și se apropie vertiginos de vârsta de 30 de ani. Nu are prieteni, nu are un iubit, lucrează la o cafenea și nu pare să aibe vreo ambiție reală în viață. Are însă un mic secret. Aproximativ o dată pe săptămână, îmbrăcată extravagant și provocator, se duce în câte un club din oraș, se preface că este complet beată și nu mai știe cum să ajungă acasă, în speranța că vreun Făt-Frumos pe cal alb îi va sări în ajutor. În realitate, fiecare “cavaler” salvator dorește însă să profite de situație și de “prințesa” noastră aflată la ananghie. Mare le este însă mirarea atunci când află cu stupoare că au în fața lor o femeie perfect trează care le dă o lecție de viață despre ce înseamnă consensul și îi face să se gândească de două ori înainte de a recurge la astfel metode din nou.

Carey Mulligan reușește un tur de forță. Interpretarea ei este probabil una dintre cele mai bune pe care le-am văzut eu în ultimii ani. Caldă, frumoasă și constant misterioasă, această justițiară a nopții pentru femeile din toată lumea își dorește să ajungă să găsească pe cineva care să iubească, chiar dacă nu uită niciodată însă scopul ascuns și atât de întipărit în sufletul ei. Aș putea să scriu un articol întreg despre cum m-am îndrăgostit iremediabil, dar mă voi opri aici.

Prima parte a filmului are o tentă ușor comică (în ciuda temei pe care o abordează), fiind acompaniată de o multitudine de culori vii, de la costume și până la decor. În spatele acestor

pasteluri se află însă un adevăr mult mai întunecat, presărat cu urme de umor negru

pentru a sparge puțin barierele unui “genre” destul de categoric. Filmul ia o întorsătură bruscă și deviază către zona de “thriller-noir” în momentul în care aflăm că motivul din spatele acestui hobby neobișnuit al Cassandrei este de fapt moartea prietenei ei cele mai bune din facultate, Nina, care

s-a sinucis după ce a fost abuzată sexual de mai mulți băieți atunci când era la facultate iar aceștia au scăpat basma curată și tot incidentul a fost acoperit. De aici și lupta protagonistei care o va duce în final față în față cu agresorii.

Mergând pe curentul atât de discutat la momentul actual de “#MeToo”, Emerald Fennell

reușește performanța de a nu certa spectatorul

sau de a-l face să se simtă vinovat pentru cele întâmplate, așa cum se obișnuiește la filmele de genul. În schimb, îl face părtaș la lupta protagonistei împotriva nedreptății în speranța că cine dorește, o poate susține. Te lasă să alegi și atunci inevitabil te simți cu atât mai dornic să faci dreptate, odată cu Cassandra. Ești prezent la fiecare moment în care se află lucruri noi cu privire la moartea Ninei și realizezi că așa ceva se poate întâmpla oricui. Sau poate că s-a întâmplat lângă tine și nici măcar nu știi. Meritul uriaș al regizoarei este că te face să fii mult mai conștient de cât de uzuale pot fi de fapt evenimentele de genul acesta. Felul în care alegi să acționezi e la latitudinea ta.

Drama-Thriller-ul “Promising Young Woman” este nominalizat la 6 premii BAFTA şi 5 premii Oscar, câştigătorii urmând a fi anunţaţi pe 11 şi, respectiv, 26 aprilie.

3 filme must see cu CAREY MULLIGAN

AN EDUCATION (2009, r: Lone Scherfig)

Drama coming-of-age bazată pe memoriile jurnalistei britanice Lynn Barber, i-a adus actriţei premiul BAFTA şi nominalizări la Oscar şi Globul de Aur. Carey Mulligan este Jenny Mellor, o şcolăriţă de 16 ani ce visează să studieze la Oxford dar pică sub influenţa mai vârstnicului David (Peter Sarsgaard) care îşi propune să o facă mai receptivă la experienţele culturale. Sentimentele care se nasc inevitabil în tânără o aduc în faţa unei alegeri dificile în privinţa propriului ei viitor.

DRIVE (2011, r: Nicolas Winding Refn)

Carey Mulligan a fost nominalizată la BAFTA pentru rolul lui Irene, vecina ‘şoferului fără nume’, o mamă vulnerabilă ce-şi creşte singură băieţelul până la eliberarea soţului din închisoare. Driver (Ryan Gosling), îndrăgostit de ea, reacţionează cavalereşte încercând să o apere când e ameninţată de gangsteri în contul unor datorii făcute de consort (Oscar Isaac) şi totul se încheie sângeros. Poate părea un simplu film de acţiune dar a fost primit cu ovaţii la Festivalul de la Cannes.

SHAME (2011, r: Steve McQueen)

În drama psihologică centrată pe dependenţa sexuală al newyorkezului Brandon Sullivan (Michael Fassbender), Carey Mulligan joacă rolul surorii acestuia, Sissy, o cântăreaţă de lounge cu propriile probleme emoţionale, aflată în trecere prin metropolă, care, în tentativa de a-l ajuta, este foarte aproape de un sfârşit tragic. O vizionare este un must pentru cinefili, fie doar pentru interpretările excepţionale ale lui Fassbender şi Mulligan.

3 seriale SF care te vor pune pe gânduri

De mai bine de un an de zile pare că trăim într-un scenariu de film science fiction, pe alocuri chiar absurd, undeva la intersecția dintre „Contagion” (2011) și „Idiocracy” (2006). Dacă cineva ar fi făcut în urmă cu câțiva ani un serial despre o pandemie care va pune întreaga lume pe pauză, care ne va ține captivi în propriile case, care ne va produce atacuri de anxietate atunci când vedem aglomerări de oameni, cu siguranță am fi zis că este doar un SF bun, în niciun caz un scenariu posibil pentru lumea reală.

Ei bine, poate că de acum încolo n-ar mai trebui să tratăm cu atât de multă indiferență serialele SF, până la urmă, ele asta sunt: scenarii posibile pentru lumea în care trăim. În 2 - 3 ani ele s-ar putea transforma în realitate. Iată, deci, 3 seriale SF care să te pună bine pe gânduri.

„DEVS”

(FX, 2020)

Titlul acestui serial ascunde întreaga esență a acestei miniserii, dar nu o să-ți dezvăluim de pe acum surpriza. Fiecare episod așterne în fața spectatorului un nou teren de dezbatere despre realități paralele, teorii din fizica cuantică, destin și, nu în ultimul rând, puterea enormă pe care o au marile genii (sau mad scientists) din tech, iar uneori ei nu doar că ne influențează viețile, dar decid și dacă trăim sau murim. Iată, așadar, un serial superb construit de mintea genială a lui Alex Garland, atât vizual, cât și ca dozaj de tensiune sau joc actoricesc din partea unora ca: Nick Offerman, Alison Pill, Sonoya Mizuno și alții.

„DEBRiS”

(NBC, 2021)

Metalele rare sunt în zilele noastre mai importante decât orice metale prețioase. Fără ele societatea noastră ar intra într-o mare criză. Dar cum ar fi dacă, la un moment dat, din cer ar pica o ploaie de metale cu proprietăți greu sau de-a dreptul imposibil de înțeles? Asta se întâmplă în „Debris”, serial în care doi agenți, de pe două continente și cu două mentalități diferite, încearcă să rezolve misterul acestor resturi căzute din cer și care au un efect misterios asupra omenirii. Jonathan Tucker și Riann Steele au rolurile principale, de agenți CIA și MI6. Dacă ți se pare că aduce un pic cu Dosarele X, nu te înșeli deloc, deși vibe-ul e total diferit.

„THE ONE”

(NETFLiX, 2021)

Ai încercat vreodată Tinder? Atunci serialul ăsta s-ar putea să te lovească bine, pentru că el îți propune să-ți imaginezi cum ar fi o lumea în care ar exista un Tinder bazat pe teste ADN și care îți oferă ca rezultat și cu o eficiență de 100% jumătatea, persoana cu care ești programat genetic să-ți împarți viața și să fii fericit. Pare ideal, nu? Ei bine, poate nu e chiar așa, poate că lumea n-ar fi chiar un loc mai bun dacă o astfel de aplicație ar schimba radical regulile jocului. Bineînțeles, totul este și o afacere de miliarde, ale cărei secrete trebuie apărate chiar cu prețul vieții sau fericirii altora.

STEVEN YEUN dincolo de lumea morților vii

După fenomenul ‚Parasite’ creat de Bong Joon Ho, a venit rândul lui Steven Yeun să intre în istoria premiilor Oscar ca fiind primul actor asiatic nominalizat în categoria „Cel mai bun actor” pentru rolul său din MINARI... Jacob, patriarhul care își mută familia în Arkansasul rural din anii ’80 în căutarea propriului său vis american. Din păcate, pentru publicul larg, Yeun a rămas consacrat ca și Glenn, băiatul cu pizza din The Walking Dead, orice alt rol jucat de acesta până acum ramânand în penumbră... iar succesul serialului este incontestabil dar acesta nu poate fi privit ca o capodoperă cinematografică ori ca o provocare a talentului actoricesc. În completare vine și obiceiul blamabil al Academiei Americane de Film de subreprezentare a minorităților, astfel încât nominalizarea lui STEVEN YEUN la Oscar ar putea fi privită ca o altă metodă de îmbrățișare a diversității culturale venită din partea industriei cinematografice. Steven Yeun își merită acum nominalizarea pe deplin dar a dovedit deja acest lucru în nenumărate roluri din cariera sa. Reamintim două filme excepționale ca exemple ale calităților sale actoricești.

OKJA (2017)

O altă capodoperă a regizorului Bong Joon Ho, sci-fi-ul eco-friendly în care o fetiță de 10 ani încearcă să împiedice o multinațională în a-i răpi cel mai bun prieten, super-porcul Okja. Yeun îl interpretează pe K, un activist al drepturilor animalelor care sare în ajutorul celor doi prieteni. Personajul său este unic și complex: asiaticul care nu se regăsește în propria cultură... semenii nu îl înțeleg iar americanii nu îl consideră unul de-al lor. K devine translatorul dintre cele două lumi în timp ce încearcă să își găsească propriul loc: „Este cu adevărat grozavă empatia care vine din interpretarea cuiva diferit sau foarte asemănător cu tine.”.

BURNING (2018)

Bazat pe una din poveștile scurte ale lui Haruki Murakami, regizat de Lee Chang-dong, Burning este un thriller psihologic care descrie povestea tinerei Shin Hae-mi și trioul amoros în care sunt implicați și Lee Jong-su, nice-guyul, prieten din copilărie și Ben (Steven Yeun), iubitul ei, playboy-ul coreean-american care e posibil (sau nu) să aibă legătură cu dispariția acesteia. Pentru actor, filmul a reprezentat și prima producție coreeană majoră în care a avut ocazia să joace (surprinzător sau nu, limba a fost la un moment dat un impediment), dar și șansa de a se îndepărta de rolurile secundare pe care i le punea la dispoziție Hollywood-ul.

Cu cardul prin satele Mărginimii

Zilele acestea s-a rostogolit prin internet cu repeziciune un filmuleț vesel în care câțiva producători locali povestesc că accepta plata cu cardul. Poate l-ați văzut deja? Dacă nu puteți vedea video-ul în cauză pe piataladrum.ro E vorba de o colaborare fructuoasă între Mastercard și Waze. Cu ajutorul acestei aplicații de trafic, cei aflați pe șosele, mai și găsesc super ușor producătorii ca astfel să poată cumpăra direct din fața porții lor. Cumpărături făcute la rândul lor direct cu cardul, fără a ne mai complica în pandemie cu rest, atingeri de bani și alte inconveniente. Cumva o situație câștigătoare pentru toți, noi având rolul de a selecta primii producători din acest proiect aflat încă în stare de proiect pilot.

Dar care e câștigul nostru, de data aceasta în calitate de consumatori? Ei bine, nici nu știm cât de mult bine facem, mâncând local! Pot identifica foarte rapid câteva avantaje pe care le aducem comunității în care trăim. Asta dacă luăm zi de zi decizia de a consuma produse locale, de sezon, în special de la micii noștri producători. 1. Cumpărând local susținem în mod direct păstrarea soiurilor locale de plante, semințe și a raselor locale de animale, adică a biodiversității deosebite pe care o avem în aproape toate regiunile din țară. Exact în acest fel păstrăm totodată și gusturile noastre vechi și bune, în fața standardizării și estompării aromelor cunoscute. 2. Mâncând local susținem de obicei producția la scară mică versus cea industrială. Practicarea acestui tip de agricultură asigură indirect păstrarea peisajului cultural, altfel spus a modului cum arată spațiul dintre satele noastre sau cel zonele alpine. Acolo unde savurăm încă momentul când vedem pășuni, fânețe cu căpițe, poieni pline de flori, livezi, etc. Mâncarea are astfel, fără să știm și o pronunțată componenta estetica. 3. Mâncarea e din păcate o cauza dar în același timp și o soluție contra schimbărilor climatice. Poți spune cu mâna pe inimă că ești un activist de mediu dacă cumperi local. În primul rând fiindcă soiurile cele mai bine adaptate sunt cele locale, adică au cel mai mic impact asupra teritoriului fiindcă au apărut din condițiile existente și nu au nevoie de tot felul de ajutoare chimice. În al doilea rând, cunoașterea modului de producție a mâncării, creează o legătură mai puternică cu natura. Prin urmare începem să respectăm mai mult sezonalitatea și lipsa ingredientelor obținute în mod artificial. Nu în ultimul rând amprenta CO2 e foarte mică daca lipsește efortul și energia consumată pe logistica de transport sau nevoia de depozitare pe termen lung a produselor.

Ce ziceți? Da-ți o tură prin sate în weekend și căutați Cămara Chivuței, Pita De la Dudi, Brânză de la Gheorghiță și ajungeți unde trebuie