OPINIE

Restaurantul nu e loc de joacă!

Mi s-au întâmplat multe de când am deschis ”Szikra”. Și bune și rele. Am primit flori de la clienți, dar mi s-a spus și ”marș de aici” când încercam să le prezint preparatele unor clienți care au crezut că sunt picolo. Deci, cum s-ar spune, le-am cam văzut pe toate. Dacă ar fi să fac un clasament al celor mai neașteptate lucruri petrecute în restaurant, în top s-ar afla, de exemplu, faptul că o clientă a plecat cu bețișoarele parfumate din baie în poșetă. În schimb, dacă ar fi să marchez lucrurile care m-au scos cel mai tare din sărite, aș putea să deschid un capitol intitulat ”of, copiii, dar mai ales părinții lor.” Nu-s cea mai mare iubitoare de copii, dar când îi văd comandând mâncăruri sofisticate și încercând curajos orice, mi-e mai mare dragul și le spun povești și le arăt bucătăria. Sunt copii care, de când ne frecventează, și-au descoperit cu totul noi preferințe culinare. Nimic nu mă bucură mai tare decât cazurile în care părinții spun că, din păcate, copiii lor mănâncă doar piept de pui și șnițel, iar noi îi facem să savureze pate din creier de porc și antricot de cerb.

Mai sunt, însă și ceilalți, bombele de energie scăpate de sub control, care m-au făcut, așa cum s-a întâmplat de curând, să le iau unor clienți farfuriile din față, să le pun la pachet și să-i poftesc afară. Adeseori, cred că cei mici au ajuns singuri în restaurant, că dacă urlă, se tăvălesc, trag de lucruri și de oameni, sau aleargă haotic, fără să reacționeze cineva, sigur părinții nu-s prin preajmă. Sau... ba sunt, dar nu le pasă. Știu, veți spune că sunt neînțelegătoare, insensibilă sau fandosită, dar poate că n-ar fi rău să empatizați cu restul clienților din restaurant: cuplul care a venit la noi pentru o cină romantică, prietenii din Timișoara care au mers 8 ore cu mașina pentru a savura cu muzica-n surdină un antricot de cerb, sexagenarii care s-au așezat la masa din colț pentru câteva momente de liniște sau domnii din separeu care s-au reunit la o cină de business. Lor, precum nici nouă, cei care alergăm pe vârfuri cu multe farfurii în mână printre mese nu ne plac:

1. Tăticii care joacă fotbal cu copilul în restaurant 2. Mămicile care se entuziasmează când piticul se dă cu bicicleta printre mese 3. Bunicuțele consternate că ne-am inflamat așa de tare pentru câteva sute de șervețele aruncate de micuț pe jos 4. Doamna care se amuză cum cel mic smulge paginile unei cărți luate de pe raft 5. Copilașul pe care l-am găsit în dulapul de la garderobă, după ce părinții l-au dat dispărut 6. Micuțul diavol tazmanian care sărea cu poftă pe boxa de exterior, încercând s-o îngroape în pământ.

Sunt toate lucruri întâmplate în scurta perioadă de existență a restaurantului, că doar mai mult am fost închiși, decât deschiși. Și toate țin de nivelul de educație, cultură și indolență al părinților. Este absolut OK să vii cu copilul la restaurant, indiferent cât e de mic, atâta vreme cât te poți asigura că acesta nu e un disconfort pentru toți ceilalți clienți. Restaurantul în sine e o experiență, iar mâncarea alunecă cum trebuie atunci când mai mulți factori se reunesc: ambianță, companie, decor, muzică, servire. Toate acestea sunt zădărnicite cu mare ușurință de sirena mașinuței de poliție a celui mic.

Nu în ultimul rând, cu greu putem vorbi de distanțare socială când toți clienții sunt obligați să se ridice cât mai rar posibil de la masă dar mititeii zburdă-n alergare pe culoare.

Libertatea și confortul meu se sfârșesc atunci când încep gălăgia și zbenguiala lui, a micuțului. Care n-are nici o vină, pentru că nu există copii obraznici, ci doar părinți nesimțiți.

Pandemia, de acasă

Când se va termina pandemia, voi avea satisfacția măruntă că se vor rări teleconferințele. Nu condamn această formă de comunicare, observ doar că s-a risipit ce mai rămăsese din intimitate în goana noastră de a mima virtual orice, socializarea sau ocupația. E adevărat, mulți dintre noi n-am trucat-o, ne-am arătat locuințele așa cum sunt, poate în neorânduială, poate cu niște colțuri inexpresive, iar noi ne-am putut vedea pe ecran cu o claie de păr grizonată, nerași, cu o suplețe rătăcită în izolare. Așa cum remarcă Daphne Merkin în articolul „O nouă conexiune cu arta pierdută a conversației telefonice”, publicat de The New York Review of Books, „oricare ar fi sursa de lumină sau unghiul în care cineva își ține telefonul ori ecranul, arată undeva între livid și morbid”.

Dar cred că, în evul digital, am pierdut mai mult decât șansa de a apărea impecabili în fața celorlalți, ceea ce nu-i chiar rău. S-au dus emoția așteptării unui apel când țârâitul nu-ți dezvăluia cine sună, bucuria de a te conecta cu cineva aflat la distanță și posibilitatea de a-ți imagina ce face în timp ce îți șoptește, pânza de păianjen ocrotitoare a convenției că nu poți fi sunat decât la ore rezonabile, că nu se cuvine să dai buzna în casa cuiva oricând.

Și mai am nostalgia sintaxei neobișnuite a lui Salinger - povestirea „O zi desăvârșită pentru peștii-banană” e menționată în articolul citat. „She was a girl who for a ringing phone would drop exactly nothing.” sună prea bine ca să-mi amintesc tălmăcirea.

Aș putea să scriu afară, pe o bancă, dar prefera să o fac din bucătărie. Câtă vreme e alegerea mea, e în regulă. Dar n-am să mă reped afară sub orice pretext.

Lumea a fost creată pentru mulți. Așa scrie în Geneza: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Tot pentru mulți au fost create focul, roata, apa caldă, semnele de circulație, Internetul. Netflixul n-ar fi atât de popular dacă ar difuza filme de artă și nici micul dejun, dacă am avea doar fine dining. De-a lungul timpului, din ce în ce mai mulți am avut acces la educație, dar și la distracție, la alimente de bază dar și la înghețată, la vot dar și la alegerea de a nu vota.

Or, acum, fie și temporar, mulțimea nu se mai poate manifesta. Să nu fiu greșit înțeles, n-am fantezii gregare, o pot duce binișor semi-izolat, deși trăiesc de peste o jumătate de veac doar în capitale aglomerate. Zic doar că am creat o lume pentru mulți, iar acum avem acces la ea puțini și pe rând. Lumea veche nu a fost perfectă, deși în prezent pare ideală. Părul omului a fost făcut să crească pe tot capul, iar acum e voie doar cu fire răzlețe. Unul pe frunte, unul în creștet și unul în ceafă. Oricât am fi de arătoși, tot suntem caraghioși cu câte trei fire.