0 mijloacele de formare si informare in societatea comunista by Ani Dumbrava

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, DAVID (DUMBRAVĂ) ANI-RODICA

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „Mijloacele de formare şi informare în societatea comunistă”

CUPRINS INTRODUCERE....................................................................................................................4 Importanţa teoriei în literatura de specialitate....................................................................4 Motivaţia alegerii temei......................................................................................................5 Argumentarea utilităţii cercetării........................................................................................5 Polemici pe marginea temei studiate..................................................................................6 CAPITOLUL I.......................................................................................................................8 1.1. Regimul comunist în România...................................................................................8 1.2. Instituţionalizarea regimului comunist......................................................................14 1.3. Structura regimului comunist....................................................................................23 1.4. Formarea “omului nou”.............................................................................................28 CAPITOLUL II....................................................................................................................35 2.1. Ideologia şi doctrina comunistă.................................................................................35 2.1.1. Condiţiile impunerii regimului comunist şi a monopolului său ideologic.........36 2.1.2. Etapele dominaţiei ideologice comuniste...........................................................39 2.2. Aspecte doctrinar-ideologice.....................................................................................43 2.3. Controlul politic total (cultul personalităţii)..............................................................46 CAPITOLUL III...................................................................................................................54 Argumente teoretice şi practice privind mijloacele de formare la nivelul educaţiei...........54 3.1. Rolul mijloacelor de învăţământ...............................................................................54 3.2. Categorii ale mijloacelor de învăţământ....................................................................56 3.3. Clasificarea mijloacelor de învăţământ.....................................................................57 3.4. Funcţiile pe care le îndeplinesc mijloacele de învăţământ........................................59 3.5. Cerinţe în utilizarea mijloacelor de învăţământ........................................................61 CAPITOLUL IV...................................................................................................................66 4.1. Studiu de caz: „Învăţământul în România Comunistă”.............................................66 4.2. Reforma învăţământului românesc după 1989..........................................................80 CONCLUZII........................................................................................................................84 Constatări şi aprecieri.......................................................................................................84 Critici................................................................................................................................84 Sugestii.............................................................................................................................86 BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................87 ANEXE................................................................................................................................89 Anexa I - Revistele “Şoimii Patriei” şi “Cutezătorii”......................................................89 Anexa II – Centironul şi ecusonul pionierilor .................................................................90 Anexa III – Insignele şi medaliile acordate de comunişti pionierilor fruntaşi.................91 Anexa IV – Biografiile nomenclaturii..............................................................................92

INTRODUCERE

Importanţa teoriei în literatura de specialitate Obiectivele temei Ţinând cont de actualitatea şi importanţa temei, gradul de cercetare, conţinutul documentelor acumulate, mi-am propus următoarele obiective: -

să elucidez evoluţia sistemului de învăţământ şcolar în România comunistă;

să oglindesc politica regimului comunist;

să analizeze politica regimului comunist în domeniul învăţământului şcolar;

să examinez modul de formare a “omului nou”;

să determin în ce măsură comunismul a contribuit la îndoctrinarea politică în

învăţământul şcolar; -

să reflect cum s-a desfăşurat controlul politic total.

Cadrul cronologic al lucrării include perioada anilor 1944-1989. Pornesc de la convingerea că, în perioada 1944-1956 în România a fost implementat (impus de regim) sistemul educaţional comunist, iar după 1956 el a fost desăvârşit şi ca conţinut, şi ca formă, învăţământul şcolar transformându-se în verigă principală a politicii generale de formare a "omului nou" – constructor activ al societăţii comuniste. În perioada respectivă regimul comunist a realizat patru reforme ale învăţământului şcolar, fiecare în parte, constituind o treaptă specifică a evoluţiei lui. Sistemul educaţional şcolar din perioada respectivă a reflectat integral procesele economice, politice, sociale şi culturale din România. După 1990, învăţământul şcolar a fost orientat spre satisfacerea cerinţelor noilor realităţi. Originalitatea lucrării constă în faptul că s-a făcut o sinteză a politicii educaţionale şcolare din România. În lucrare sunt analizate ideologia şi doctrina comunistă, regimul comunist, mijloacele de formare şi informare în societatea comunistă, precum şi aspectele prioritare ale învăţământului şcolar: evoluţia sistemului educaţional, politica organelor de stat şi de partid în domeniul învăţământului. 4

În ansamblu lucrarea conţine o primă încercare de a elabora o viziune sintetică asupra evoluţiei sistemului educaţional şcolar în România comunistă, utilizând surse inedite.

Motivaţia alegerii temei Evoluţia oricărui popor în aspect economic, politic, social şi cultural este condiţionată de nivelul de dezvoltare al învăţământului şi ştiinţei. În ultimele două decenii în România se fac încercări de trecere la economia de piaţă şi încadrarea în structurile politice, social-culturale şi economice europene şi mondiale. Dezvoltarea normală a procesului de tranziţie, orientat spre valorile naţionale şi generalumane poate avea succes numai în condiţiile schimbării mentalităţii populaţiei, în primul rând al tinerei generaţii. Din acest punct de vedere, reforma sistemului educaţional ocupă un loc important în reformarea societăţii româneşti. Totodată menţionăm, că reforma sistemului de învăţământ se deosebeşte de reformele periodice în evoluţia sistemelor educaţionale din cadrul statelor democratice. Mi-am ales această temă deoarece am dorit să înţeleg mai bine perioada comunistă şi ce a însemnat ea pentru poporul român, influenţa comunismului faţă de învăţământul românesc, precum şi mitul conform căruia reforma sistemului de învăţământ din anii `90 s-a realizat în bună parte pe fundamentul moştenit din perioada comunistă. În acest context, este evident, că fără o cercetare şi evaluare a sistemului educaţional şcolar din perioada comunistă, analiza conţinutului şi formelor lui de realizare, nu putem înţelege pe deplin consecinţele grave pe care le-a avut asupra identităţii naţionale a românilor. Lucrarea contribuie la o mai bună înţelegere a noţiunii de sistem educaţional, a esenţei politicii promovate de organele de stat şi de partid comuniste în sfera culturală. În lucrare este redat un tablou integru al evoluţiei învăţământului şcolar în perioada respectivă, sunt analizate atât aspectele negative, cât şi acele pozitive ale sistemului de învăţământ comunist.

Argumentarea utilităţii cercetării Politica educaţională a fost axată pe principiile ideologiei comuniste, care au transformat şcoala medie de cultură generală într-un mecanism, „curea de transmisie” 5

a sistemului comunist, având drept scop principal educarea unor persoane docile regimului. Politica organelor de stat şi de partid comuniste în România în domeniul învăţământului şcolar s-a reflectat direct în reformele învăţământului realizate în ţările comuniste pe parcursul anilor `50-`80, care au avut drept obiective majore axarea sistemului educaţional pe transformările economice şi social – politice ce au survenit în societatea comunistă în perioada respectivă. Lucrarea poate fi utilizată la elaborarea unor lucrări sintetice consacrate istoriei românilor în perioada sovietică, a diverselor tipuri de manuale, a cursurilor speciale pentru studenţi. Conţinutul lucrării poate fi utilizat şi la elaborarea unei lucrări sintetice cum ar fi „Istoria învăţământului din România”. Ea poate constitui un instrument de lucru pentru politicieni, diplomaţi, oameni de cultură, cadre didactice şi elevi. Evoluţia învăţământului şcolar în perioada anilor 1944-1989 s-a aflat în atenţia cercetătorilor, a istoricilor şi a pedagogilor, însă nu au fost făcute studii care ar cuprinde întreaga perioadă respectivă, istoria învăţământului şcolar fiind studiată în cadrul evoluţiei culturale din România. Indiferent de conjunctura politică, structură, forme de realizare – scopul principal al învăţământului rămâne a fi pregătirea tinerii generaţii pentru activitatea social-utilă. În acest context este indiscutabil rolul învăţământului şcolar în educarea şi pregătirea tinerii generaţii.

Polemici pe marginea temei studiate Aspectele evoluţiei comunismului, a ideologiei şi doctrinei comuniste, precum şi a sistemului educaţional şcolar în România comunistă s-au aflat în atenţia cercetătorilor pe parcursul întregii perioade studiate, precum şi după 1989. Consider oportună o scurtă analiză a lucrărilor în care în mod direct sau indirect este prezentă tema comunismului şi a învăţământului şcolar din perioada 1944-1989. Mircea Biji, în lucrarea „Dezvoltarea economică a României 1944-1964”, apărută în anul 1965 prezenta aspecte ale vieţii sociale şi culturale ale românilor comunişti. Ideile lui au fost preluate mai târziu in cele 2 lucrări ale lui Victor Frunză, „Istoria Partidului Comunist Român”, apărută în anul 1984 şi „Istoria stalinismului în România”, apărută în anul 1990. Gheorghe Surpat (coord.), în lucrarea „România în anii socialismului 1948-1978”, referindu-se la aspectul educaţional al reformei şcolare din 1959, menţionează, că „o formă 6

specifică şi efectivă de educare a devenit munca şcolarilor la uzine şi fabrici, în CAP-uri, în atelierele şcolare şi pe loturile experimentale, ceea ce influenţează pozitiv procesul de instruire, purtarea şi formarea conştiinţei copiilor şi tineretului”. În lucrare sunt relevate şi unele lacune ale acestei reforme: „N-au fost create pretutindeni condiţiile necesare pentru instruirea prin muncă a profesorilor şi elevilor; în multe şcoli medii n-au fost create ateliere de învăţământ, numărul învăţătorilor de muncă era vădit insuficient”. Autorii evidenţiază, că la îmbunătăţirea activităţii şcolilor a contribuit şi întrecerea socialistă desfăşurată între oraşele din republică pentru construcţia de şcoli şi crearea condiţiilor necesare pentru buna organizare a procesului de învăţământ. Aceste menţiuni despre importanţa comunismului la dezvoltarea învăţământului sunt combătute în lucrările lui Pavel Câmpeanu, „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, apărută la Iaşi în anul 2002 şi ale lui Marius Oprea în opera sa „Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989”, studiu introductiv de Dennis Deletant, apărută în acelaşi an 2002. După revoluţia din 1989 s-au publicat numeroase lucrări pe tema comunismului românesc, printre care amintim: Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului romanesc”, Bucureşti. Curtea Veche Publishing, 2005; Şerban Rădulcscu-Zoner, Daniela Buşă, Bcatrice Marinescu, „Instaurarea totalitarismului comunist în România”, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995; Aristide Cioabă, Constantin Nica, „Doctrine politice în România secolului XX”, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2004; Victor Frunză, „Istoria comunismului în România”, Bucureşti, EVF, 1999 şi „Raport final – comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România” Bucureşti, Editura Humanitas, 2007. Analiza surselor amintite mi-a permis: - să elucidez evoluţia sistemului de învăţământ şcolar ca parte componentă a politicii culturale promovate de autorităţile comuniste; - să evidenţiez aspectele majore ale politicii comuniste; - să apreciez aspectele, care au contribuit la implementarea ideologiei şi valorilor comuniste.

CAPITOLUL I 1.1. Regimul comunist în România Studiul regimului comunist din România a făcut de-a lungul timpului progrese însemnate, în special în ultimele două decenii. Din cauza interdicţiilor politice interne, până la prăbuşirea regimului comunist, istoria acestuia a putut fi studiată aproape exclusiv în centre universitare din străinătate, în special din SUA şi din Europa Occidentală. Cercetătorii regimului comunist au fost astfel privaţi de accesul direct la surse de arhivă; mai mult, agenda lor de cercetare a fost condiţionată de evoluţia generală a studiilor privind spaţiul est-european în timpul războiului rece. Odată cu instaurarea regimului comunist, cercetarea academică din domeniul studiilor est-europene s-a axat în principal pe investigarea procesului de distragere a elitelor politice interbelice şi de implementare graduală a modelului politic totalitar sovietic, definit ca un nou tip de regim politic dictatorial bazat pe un sistem organizat de teroare, represiune şi „control total" asupra cetăţenilor. Cele mai influente modele teoretice ale regimului totalitar au fost elaborate la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. În Originile totalitarismului, Hannah Arendt a avansat un prim model teoretic de analiză a regimurilor totalitare, caracterizat în opinia sa prin teroare politică şi control „total" şi „permanent" asupra vieţii publice şi private a tuturor cetăţenilor. Arendt a evidenţiat rolul poliţiei politice în implementarea regimului de represiune politică, precum şi al lagărelor de concentrare, adevărate laboratoare pentru experimentele de dominare totală asupra societăţii. Arendt a inclus în categoria regimurilor politice totalitare Germania nazistă în perioada 193 8-1945 şi Uniunea Sovietică în intervalele 1929-1942 şi 1945-1953, precum şi, într-o anumită măsură, noile regimuri politice dictatoriale instaurate după război în Europa Centrală şi de Est. In viziunea sa, principalele precondiţii ale instaurării regimurilor totalitare au fost distrugerea claselor şi categoriilor sociale burgheze şi a oricărei forme de solidaritate socială, atomizarea societăţii şi transformarea claselor în „mase". Un model teoretic concurent a fost avansat de politologii americani Cari J. Friedrich şi Zbigniew K. Brzezinski. In Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Friedrich şi Brzezinski au definit regimurile totalitare drept autocraţii moderne caracterizate de şase mari componente:

1) o ideologie oficială la care toţi cetăţenii sunt obligaţi să adere; 2) un partid unic, organizat ierarhic şi care să înregimenteze o proporţie însemnată a populaţiei; 3) monopolul total asupra tehnologiei militare şi a mijloacelor de coerciţie şi luptă armată; 4) monopolul total asupra mijloacelor de comunicare; 5) un sistem de teroare şi represiune politică bazat pe aparatul poliţienesc; 6) un sistem economic centralizat. Aceste modele teoretice şi-au dovedit utilitatea şi în domeniul studiilor româneşti. Prima etapă a evoluţiei regimului politic comunist în România (1944-1958) a fost definită de Stephen Fischer-Galaţi ca o perioadă de distrugere a ideologiei naţionale româneşti, catalogată drept „burgheză", şi de diminuare a suveranităţii naţionale sub regimul ocupaţiei militare sovietice. Aceeaşi etapă a fost descrisă de Michael Shafir ca o perioadă de „acumulare primitivă a legitimităţii" de către Partidul Comunist, iar de către Kenneth Jowitt ca un proces de „străpungere", marcat de distrugerea totală de către noile elite comuniste a acelor tipuri de valori, structuri sau comportamente considerate drept surse potenţiale de rezistenţă, alimentând centre alternative de putere. Procesul de destalinizare declanşat în lagărul socialist după 1953 a pus sub semnul întrebării utilitatea modelului totalitar pentru studiul societăţilor comuniste, evidenţiind pluralitatea centrelor de putere şi importanţa factorilor intermediari în viaţa politică. Revoluţia maghiară din 1956, precum şi varietatea strategiilor politice de legitimare adoptate de elitele est-europene au evidenţiat diferenţele majore existente între regimurile politice din ţările comuniste şi modelul sovietic de dezvoltare. în lumina acestor evenimente, Hannah Arendt ezita să catalogheze China, noile „democraţii populare" din Europa Centrală şi de Sud-est sau Uniunea Sovietică în perioada poststalinistă drept regimuri totalitare. în contrast, Friedrich şi Brzezinski au susţinut că înlocuirea terorii de masă cu strategii de dominaţie ideologică şi represiune „selectivă" nu a dus la schimbarea naturii acestor regimuri, ci reflecta doar consolidarea lor politică, care le-a permis să înlocuiască teroarea poliţienească prin teroarea psihologică, ce genera teamă şi autocenzură. O nouă generaţie de sovietologi a contestat însă acest model relativ „static" de interpretare a regimurilor comuniste. Utilizând mijloacele specifice istoriei sociale, ei au 9

încercat să evidenţieze crearea unei baze sociale a regimurilor comuniste, rezultat al politicii de urbanizare şi industrializare, şi să identifice diverse grupuri de interese implicate în luarea deciziilor politice, fără a merge însă atât de departe încât să „dezideologizeze" regimurile comuniste. Deşi în România nu a avut loc un proces de destalinizare, punctul de cotitură în evoluţia regimului comunist a fost considerat devierea de la cursul politicii externe sovietice, care a avut loc gradual în perioada 1958-1964. Procesul a debutat în 1958, când trupele sovietice au părăsit România, şi a continuat în anii următori, culminând în aprilie 1964, când liderii români au respins „planul Valev" privind diviziunea muncii în cadrul CAER. Un răspuns la acest plan, care viza transformarea României în furnizoare de produse agricole pentru ţările comuniste mai industrializate, a fost Declaraţia PMR din aprilie 1964, considerată de analişti drept un document politic naţionalist şi antisovietic. Potrivit lui Robert Farlow, coordonatele principale ale noii politici externe a României au fost: o politică economică autonomă în CAER, colaborare militară limitată în cadrul pactului de la Varşovia şi autonomie politică relativă în relaţiile cu Uniunea Sovietică. In anii 1960 şi 1970, agenda de cercetare a regimurile comuniste s-a axat pe paradigma „modernizării", un concept hegemonie utilizat pentru a descrie strategia regimurilor comuniste de a atinge un nivel de dezvoltare economică asemănător cu ţările din Vestul Europei. în general, accentul cercetării academice a fost pus pe procesul de industrializare şi urbanizare socialistă, pe integrarea regională şi pe relaţiile economice dintre blocul socialist şi sistemul economic capitalist. Numeroşi cercetători au analizat „răspunsul leninist" al elitelor politice comuniste la dependenţa economică şi legătura cu dezbaterile politico-ideologice care au avut loc pe această temă în perioada interbelică. Colapsul strategiilor de modernizare şi schimbarea cursului politicii interne a regimului Ceauşescu a redirecţionat din nou agenda de cercetare din domeniul studiilor româneşti spre studiul culturii politice şi al politicii culturale a regimului, în special al sincretismului dintre comunism şi naţionalism şi crearea ideologiei naţional-comuniste. O analiză de substanţă a politicii interne şi externe a regimului Ceauşescu a fost oferită de Michael Shafir, în România, Politics, Economy and Society. Folosind sugestiva sintagmă „simularea schimbării - simularea permanenţei", autorul arată că, în politica internă, regimul simula schimbarea, prin slogane propagandistice de genul „noul mecanism economic" sau „noua revoluţie agrară", în timp ce în politica externă mima aderenţa la blocul sovietic, asigurând totodată Vestul Europei în privinţa autonomiei sale.

La sfârşitul anilor 1970, studiul comunismului a fost revoluţionat de valul de antropologi care au făcut cercetare de teren în Europa Centrală şi de Est. Intre antropologii care au contribuit la studiul regimului comunist din România menţionăm pe Katherine Verdery, Claude Karnoouh, Gail Kligman, Daniel Chirot, David A. Kideckel, Steven L. Sampson. Ei au propus o nouă agendă de cercetare axată pe studierea culturii, a timpului şi a spaţiului, a relaţiilor sociale şi de proprietate şi a identităţii naţionale, utilizând noi perspective teoretice şi metodologice. Antropologii au evidenţiat de asemenea necesitatea accesului direct la texte fundamentale care să fie studiate în contextul social şi intelectual local, printr-o cercetare de lungă durată „pe teren". Ei au criticat „modelul totalitar" de percepţie a societăţii comuniste, care presupunea dependenţa totală a vieţii locale faţă de centru, precum şi omnipotenţa organelor de partid şi de stat, evidenţiind în schimb practicile de dominaţie şi de dispersie şi negociere inegală a puterii la diferite niveluri locale şi regionale. Pe termen lung, această disciplină a dat naştere unei noi agende de cercetare îndreptate spre studiul interdisciplinar al societăţii. Liberalizarea discursului istoric în România după 1989 a creat condiţii pentru reînnoirea agendei de cercetare academică, în special a istoriei perioadei comuniste, într-un efort interdisciplinar la care au participat antropologia, sociologia, ştiinţele politice şi istoria, precum şi lucrările memorialistice. Efortul de cercetare nu a vizat însă în mod egal toate aspectele istoriei comunismului. Cercetătorii s-au axat în special pe studiul procesului de comunizare a României, al luptei pentru putere în Partidul Comunist Român, pe istoria regimului Ceauşescu, în special a politicii sale interne în anii 1980, a cultului personalităţii, a politicii externe şi a statutului minorităţilor naţionale. Prin urmare, există încă puţine lucrări de sinteză privind istoria regimului comunist din România, în ansamblul său. O primă sinteză a regimului stalinist a fost oferită de Victor Frunză, cu accent pe procesul de represiune politică, distrugerea elitelor politice şi instaurarea regimului politic de tip totalitar1. Recent, acestei lucrări i s-au adăugat alte sinteze, totale sau parţiale, ale istoriei regimului comunist din România. Perioada de tranziţie de la regimul democrat la regimul comunist (1944-1948) a fost abordată de numeroşi istorici, care au documentat acapararea puterii politice de către comunişti prin falsificarea grosolană a alegerilor din 1946, eliminarea şi distrugerea opoziţiei şi a instituţiilor democratice prin înscenări judiciare, eliminarea proprietăţii private, politizarea sferei publice şi instituirea unui sistem de control şi represiune cruntă asupra cetăţenilor, axat pe principiul luptei de clasă. Numeroase lucrări au documentat 1 Victor Frunză, Istoria Partidului Comunist Român, Editura Nord, 1984; ediţia a doua: Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

îngrădirea libertăţii religioase, infiltrarea clerului cu agenţi ai poliţiei politice, prigoana abătută asupra Bisericii Greco-catolice, subordonarea Bisericii Ortodoxe Române prin presiune, şantaj şi colaborare, arestarea şi încarcerarea preoţilor recalcitranţi, campaniile de secularizare, de restrângere a influenţei Bisericii şi distrugerea unor lăcaşe de cult. Stelian Tănase a aplicat teoriile elitelor dezvoltate de Robert Michels şi Giovanni Sartori, precum şi schema teleologică de modernizare imaginată de Cyril Black pentru a studia strategia de legitimare politică şi dezvoltare economică a elitelor politice comuniste2. Tănase a evidenţiat faptul că, pentru a-şi institui şi consolida dominaţia asupra societăţii, autorităţile comuniste au alternat perioadele de represiune politică (1948-1953 şi 19571961) cu cele de creştere economică şi o anumită relaxare politică (1953-1957 şi 19611965). O direcţie majoră de cercetare a constituit-o istoria fenomenului concentraţionar al Gulagului, rolul crescând al poliţiei politice şi construirea unui stat poliţienesc bazat pe represiunea de masă, precum şi regimul de detenţie inuman din închisorile comuniste, adevărate centre de tortură morală şi exterminare fizică3. Dennis Deletant4 a studiat sistemul represiv al perioadei Dej, precum şi istoria Securităţii în perioada post-1965. Pe baza unor cercetări de amploare în arhive, Cristian Troncotă a analizat istoria Securităţii în perioada de început a acesteia, precum şi schimbările intervenite în organizarea şi rolul său de-a lungul timpului. Marius Oprea a publicat, de asemenea, o culegere de documente privind istoria Securităţii, cu ample adnotări. O altă culegere de studii şi documente a reconstituit sistemul de supraveghere şi control politic exercitat de serviciul de cadre al PCR asupra membrilor săi, o adevărată poliţie politică în interiorul partidului. Istoria proceselor politice împotriva opoziţiei democrate şi a epurărilor de partid a fost de asemenea documentată prin numeroase studii de caz, colecţii de documente şi lucrări memorialistice, cu referire în special la acţiunile împotriva Anei Pauker, a lui Teohari Georgescu, Vasile Luca sau Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi a „lotului Noica-Pillat" de la sfârşitul anilor 1950. Numeroase lucrări au analizat îndoctrinarea sistemului de învăţământ, aservirea şi politizarea istoriografiei şi transformarea sa într-un instrument de legitimare politică pus fie în slujba deznaţionalizării şi rusificării forţate, fie în cea a unei propagande naţionaliste

2 Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998. 3 Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, Bucureşti, Editura Albatros, 1992. 4 Dennis Deletant, Ceausescu and the Securitate. Coercion and dissent in România, 1965-1989, London, Hurst, 1995, pp. 13-56 (ediţia românească: Ceausescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998).

deşănţate şi xenofobe. Alte lucrări au documentat distrugerea unor ramuri de tradiţie ale cercetării ştiinţifice, prin intervenţia brutală a autorităţilor politice. Deşi nu prea multe, au fost întreprinse importante cercetări privind chestiunile agrare, inclusiv colectivizarea, la nivel naţional sau în diferite zone ale României. Dumitru Şandru a abordat istoria reformei agrare din 1945, precum şi măsurile politice care au premers demararea colectivizării agriculturii. într-una dintre primele lucrări dedicate în întregime procesului de colectivizare, Bogdan Tănăsescu conchide că acest fenomen a fost o dramă pentru marea majoritate a populaţiei rurale. Cu proprietatea pierdută, foarte mulţi ţărani au fost nevoiţi să părăsească satele şi să plece în oraşe, iar cei rămaşi au devenit proletari agricoli. Fenomenul colectivizării în diverse regiuni a mai fost atins în tomuri de documente şi monografii focalizate pe colectivizarea la nivel naţional sau din anumite regiuni. Aspecte importante ale regimului comunist din România au fost scoase în evidenţă şi de memoriile unor personaje politice de prim rang din perioada Dej sau Ceauşescu, deşi ele au de cele mai multe ori un caracter subiectiv şi justificator, eludând practic adevărul istoric şi responsabilitatea pentru anumite decizii politice în esenţă ilegale. De aceea ele trebuie confruntate cu alte surse sau biografii documentate ale unor activişti sau funcţionari de partid, care ne pot schimba percepţia asupra facţiunilor dominante din partid. Spre exemplu, Robert Levy a realizat o monografie privind-o pe Ana Pauker, personaj care a supervizat în primii ani procesul de colectivizare. Concluzia autorului este că, în ciuda imaginii construite după 1952 de rivalii din PMR ai Anei Pauker şi a responsabilităţii sale fără tăgadă în instaurarea regimului comunist, aceasta s-a pronunţat totuşi pentru adoptarea unei căi proprii, moderate, în colectivizarea agriculturii româneşti, diferită de modelul sovietic. Alături de cercetările secvenţiale asupra unor aspecte majore ale regimului comunist, o contribuţie majoră o constituie editarea de documente. Până în momentul de faţă, în plan intern au fost publicate numeroase volume de documente, în special de către Arhivele Naţionale, Serviciul Român de Informaţii şi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi de alte grupuri de cercetare, cu accent îndeosebi asupra dimensiunii politice a istoriei regimului comunist sau a aspectelor sale legislative. În concluzie, studiul regimului comunist din România a făcut în ansamblu progrese însemnate în ultimele decenii, chiar dacă pe anumite paliere cercetarea istorică se află încă într-un stadiu incipient. Vreme îndelungată, cercetarea ştiinţifică a fost stânjenită nu doar de obstacolele explicit ideologice, ci şi de regimul extrem de restrictiv al accesului la surse. 13

Până în 1989 era practic imposibilă consultarea documentelor, la fel ca şi efectuarea interviurilor de istorie orală privind istoria regimului comunist. Schimbarea de regim din anul amintit a deschis calea cercetărilor pentru diferite subiecte, treptat devenind accesibile diverse fonduri aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi la filialele judeţene ale acestora, în Arhivele Serviciului Român de Informaţii, în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, la Direcţia Instanţelor Militare şi la Tribunalele Militare Teritoriale, precum şi în arhivele comunale, în acelaşi timp, istoria orală, altfel spus istoria cu martori, esenţială pentru înţelegerea istoriei recente, constituie o sursă importantă pentru cercetători, creându-se astfel premisele pentru o abordare mai complexă a istoriei regimului comunist, atât la nivel naţional, cât şi la diferite nivele locale şi regionale.

1.2. Instituţionalizarea regimului comunist Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în diferite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar şi felurite grade de complicitate. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare şi până la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarceraţi şi bătuţi (mineri, muncitori, ţărani care au protestat împotriva comasării terenurilor şi a colectivizării) în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceauşescu (Anexa IV. I.). Aceşti oameni nu au fost transformaţi cum ar fi dorit potentaţii comunişti. în cele din urmă, nemaiputând suporta apăsarea unui despotism inept, majoritatea poporului român s-a mobilizat şi a pus capăt dictaturii prin revoluţia din decembrie 1989. Fără a nega conspiraţiile împotriva lui Ceauşescu, ţesute în aparatul de partid, în Armată, în Securitate şi în serviciile secrete străine, nu putem accepta tezele celor care susţin că prăbuşirea regimului nu a fost decât efectul unor astfel de acţiuni sau o lovitură de stat. Victimele de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe şi-au dat viaţa 14

luptând împotriva unui sistem inuman. Aceşti oameni, ca şi cei care au ieşit pe străzi nu sau simţit şi nu au fost parte a vreunui complot. Anii care au urmat după 1989 au semnificat o luptă continuă între forţele vechiului sistem, indiferent de măştile pe care le-au purtat şi le poartă, şi acea parte a României care a dorit şi doreşte o societate deschisă5. Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului /stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: „Mişcările totalitare sunt organizaţii masive ale unor indivizi atomizaţi şi izolaţi. în comparaţie cu toate celelalte partide şi mişcări, cea mai izbitoare caracteristică externă este impunerea unei loialităţi totale, fără rezerve, necondiţionate şi de nezdruncinat a membrilor lor individuali". Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar. în sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis este obligatoriu. Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor degradante la care îi condamna sistemul. La sfârşitul regimului comunist din România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, acel conclav crepuscular pe care îl putem numi congresul ruşinii şi al disperării, PCR număra aproape 4 milioane de membri. Era vorba, aşadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporţional vorbind). în realitate, era un gigant lipsit de orice viaţă internă. Puterea în partid şi în ţară aparţinea în exclusivitate clanului Ceauşescu şi Securităţii. Membrii conducerii PCR (Comitetul Politic Executiv, Secretariatul Comitetului Central, Colegiul Central de Partid) se transformaseră în simple marionete care nu făceau decât să consfinţească deciziile tot mai delirante ale cuplului conducător. Nu exista nici un fel de curent reformator. Schimbările iniţiate de Mihail Gorbaciov în URSS, reformele din alte state din Europa de Est erau denunţate ca o „deviere de dreapta" şi o trădare a intereselor socialismului. Aceste interese erau desigur definite prin prisma puterii deţinute de familia Ceauşescu şi de susţinătorii lor zeloşi. în paginile acestui Raport vom încerca să desluşim felul în care s-a produs completa degringoladă a PCR ca organism politic şi vom medita asupra responsabilităţii sale instituţionale pentru catastrofa pe care a simbolizat-o experimentul totalitar în ţara noastră. Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât nici un partid din România postdecembristă nu şi-a asumat răspunderea pentru cele patru decenii şi 5

Nicolae Manolescu, Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea, Bucureşti. Editura Litera,

1991. 15

jumătate de obsesivă urmărire a construcţiei unei imposibile utopii. în chip lamentabil, din raţiuni ce ţin de dubioasa sa ereditate politică, regimul postcomunist nu a făcut mari progrese în această direcţie. Spre stupoarea atâtor militanţi pentru democraţie, dar şi a Occidentului, în România ororile epocii comuniste au rămas nepedepsite. Discuţia despre statul comunist ca sistem politic bazat pe dispreţul total faţă de însăşi ideea de lege nu s-a tradus într-o condamnare deschisă, transparentă şi categorică, de către noul stat democratic, a precursorului său istoric. Nu există încă un document oficial al statului român în care să se ceară iertare victimelor terorii comuniste pentru imensele şi prin nimic meritatele lor suferinţe. Balastul necondamnării comunismului în perioada 1990-2006 a grevat în multe privinţe consolidarea democratică şi a creat sentimente de profundă frustrare, exasperare şi dezamăgire în rândul unor largi cercuri sociale. A sosit din plin momentul ca această stare de amnezie sistematic întreţinută să înceteze. Recuperarea memoriei dar şi identificarea responsabilităţilor sunt indispensabile funcţionării unei comunităţi politice democratice. Pe plan global, peste o sută de milioane de oameni au fost victime ale acestui sistem. Chiar această cifră este una minimalistă. În URSS, cel puţin 20 de milioane au pierit în sinistrul experiment bolşevic. Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizaţional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de umanitate prin ceea ce istoricul francez Alain Besancon a numit falsificarea Binelui. în nici o altă ţară din Europa de Est şi Centrală, cu excepţia probabil a Albaniei, dar nu în ultimii ani ai comunismului, sistemul stalinist nu a avut o asemenea longevitate şi intensitate precum în România6. Luând în considerare lipsa destalinizării şi a reformelor reale în România, dimensiunile cultului personalităţii, ca şi iniţierea unui scenariu dinastic al succesiunii puterii, putem vorbi de un excepţionalism românesc, în pofida aparentelor mini-liberalizări (1963-1964, 1965-1971), regimul şi-a menţinut cu neclintită obstinaţie poziţia de dominaţie absolută asupra societăţii, economiei şi culturii. Mult timp celebrată de propaganda regimului, „marea cotitură" legată de venirea la putere a lui N. Ceauşescu (martie 1965) şi mai ales de Congresul al IX-lea al PCR (iulie 1965) nu a schimbat datele esenţiale ale sistemului7. Nicolae Ceauşescu nu a venit la putere într-o situaţie de criză, ci într-una de relativă relaxare socială şi politică. El nu a trebuit să lupte pentru putere cu predecesorul său ori cu gruparea acestuia. Tocmai de aceea, sarcina sa nu a fost de a schimba sistemul, ci de a-1 consolida, continuând linia stabilită de predecesorul său8. 6

Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist in România, Bucureşti. Editura Albatros, 1992. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel, laşi, Editura Polirom, 1997. 8 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 8-9. 7

Pentru el, ca şi pentru Stalin şi Gheorghiu-Dej, ereziile ideologice echivalau cu crime politice. Opozanţii erau prin definiţie „huligani" şi „infractori". Scopul său nu a fost să construiască un „socialism care nu uită omul" (Imre Nagy) ori un „comunism cu chip uman" (Alexander Dubcek). Desovietizarea de după 1963 a fost de fapt un mecanism de supravieţuire a elitei comuniste româneşti prin însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice. Nu se poate nega faptul că au existat momente de relativă deschidere, dar ele au fost întotdeauna decise de sus. Tot de sus s-a hotărât şi revenirea la formulele cele mai agresive de control stalinist - de la „Tezele din iulie" 1971, enunţate de Ceauşescu după revenirea din vizita în China şi Coreea de Nord, până la sistematizarea generalizată a satelor lansată oficial în prima fază în 1974 (Legea 58) şi în faza a doua, exacerbată, în martie 1988. Când Nicolae Ceauşescu declara în 1988 că „hobby"-ul său este „construcţia socialismului în România", el nu făcea decât să mărturisească natura impenitent stalinistă a experimentului comunist din ţara noastră, de la început şi până la sfârşit. Simulacrul de destalinizare din 1968 nu a condus, ca în Polonia sau Ungaria în perioada de după moartea lui Stalin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali. Nici Alexandru Drăghici (Anexa IV.III - ministru de Interne în 1952-1965) şi nici aghiotanţii acestuia (Alexandru Nicolschi-Griinberg, Gheorghe Pintilie-Pantiuşa, Jânos Vincze, Vasile Negrea) nu au fost aduşi vreodată în faţa justiţiei. Nici unul din şefii regionali, direct implicaţi în atrocităţile stalinismului, nu a fost judecat şi condamnat. Liderii de vârf ai Securităţii din perioada ultimă a lui Ceauşescu şi a regimului (Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu) au fost judecaţi pentru rolul lor în represiunea din decembrie 1989, nu pentru vina de a fi condus o instituţie fundamental ostilă drepturilor omului şi cetăţeanului. Marii călăi s-au bucurat şi unii încă se bucură de onoruri şi pensii, iar victimele au fost şi sunt în continuare calomniate ori uitate. La ora scrierii acestui raport, torţionari precum Gheorghe Enoiu (anchetator sadic, colonel securist) sau Nicolae Pleşiţă (fost general de Securitate şi şef al Direcţiei de Informaţii Externe) continuă să îşi sfideze, în deplină libertate, fostele victime. Convulsiile şi întârzierile perioadei de după decembrie 1989 nu pot fi explicate fără a reflecta asupra naturii regimului prăbuşit atunci. Nu au existat două regimuri comuniste în România: primul, cel „cominternist", „străin de neam" şi de „sufletul" poporului român, şi al doilea, cel de după „ruptura" cu URSS, devotat valorilor naţionale, între sistemul concentraţionar al perioadei 1948-1964, o perioadă de consolidare şi instituţionalizare, şi cel aparent mai tolerant de după 1964 există o legătură incontestabilă: în perioada Dej 17

spaima ajunsese să fie interiorizată într-un asemenea grad încât acţiunile represive făţişe nu mai erau necesare decât în condiţii extreme (prigoana disidenţilor în anii 1970 şi 1980 spune destul despre capacitatea regimului de a recurge la teroare de câte ori simţea nevoia). Socialismul lui Ceauşescu, urmaş direct al celui construit sub Gheorghiu-Dej, a fost extrem de autoritar, paternalist şi manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleaşi fixaţii ideologice ca şi cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceauşescu însuşi): rolul conducător al partidului unic, anihilarea şi demonizarea proprietăţii private şi a pieţei, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societăţii socialiste". Diferenţa între perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (Anexa IV.IV.) şi cea a lui Nicolae Ceauşescu ţine de elementul predominant oligarhic sub Dej şi de accentuarea dimensiunii feudal-personaliste sub Ceauşescu. Altminteri, structura internă a conducerii a rămas similară. Retorica naţionalistă a înlocuit-o pe cea internaţionalistă, metodele de intimidare au devenit mai subtile, dar nu mai puţin omniprezente şi constrângătoare. Delaţiunea a continuat să fie baza acţiunii de control şi supraveghere în masă exercitată de Securitate. Prin urmare, este important să ne ocupăm de mecanismele recrutării şi utilizării informatorilor. Se poate spune că, în ansamblu, regimul comunist din România a fost ostil valorilor spirituale veritabile, pe care le-a atacat şi a urmărit să le distrugă. Evident că nu a reuşit complet. în anumite momente, au apărut şi opere culturale incontestabile. Acest lucru însă nu s-a petrecut datorită, ci în pofida regimului. Omniprezentă şi omnipotentă, ideologia a fost pandantul simbolic al terorii. în cadrul acestui regim, ideologia nu a fost un discurs despre putere, ci a fost ea însăşi expresia absolută a puterii. Mai întâi sub forma delirantă a postulatelor staliniste legate de întărirea vigilenţei revoluţionare şi a ascuţirii necontenite a luptei de clasă, apoi sub aceea a discursului despre construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ideologia a fost forţa care a permis reproducerea simbolică a regimului. Nu mai conta dacă subiecţii regimului (înainte de toate membrii PCR, dar mai ales cei ai aparatului birocratic de partid şi de securitate) credeau în aceste dogme mumificate. Simpla lor repetare mecanică permitea sistemului săşi autosupravieţuiască, lipsit de viaţă şi totuşi continuând să asfixieze orice urmă de spontaneitate creatoare. Care au fost principalele scopuri ale regimului instaurat la putere în România prin brutala intervenţie sovietică din perioada 1944-19479 înainte de orice, trebuie să ţinem cont 9

Şerban Rădulcscu-Zoner, Daniela Buşă, Bcatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist In România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995. 18

că a fost vorba de tentativa de a întemeia o societate pretins egalitară, din care vor fi dispărut clasele sociale. Era aşadar vorba de un proiect de reconstrucţie utopică a realităţii ori, cu alte cuvinte, de ceea ce istoricii Mikhail Heller şi Aleksandr Nekrich au numit „utopia la putere". Materialismul istoric al lui Karl Marx lua acum forma a ceea ce marele filozof Karl Popper a numit „materialismul isteric". Preţul plătit pentru atingerea acestei finalităţi măreţ-utopice nu conta. Ca şi în URSS, s-a recurs la violenţa maximă pentru atingerea acestor scopuri. Oricine se opunea noului sistem era aprioric declarat duşman al poporului, fascist, agent al serviciilor de spionaj străine. Inamicul de clasă, „obiectiv" ori „subiectiv", era pur şi simplu un parazit menit extincţiei. Trebuia ştearsă orice urmă de diferenţă între subiecţii statului totalitar care trăiau cu toţii sub semnul fricii şi suspiciunii. Din nou, ca şi în Uniunea Sovietică, nu lipseau justificările de genul „Nu poţi face omletă fără să spargi ouă". Dar cum sesiza gânditorul liberal Isaiah Berlin, cu toate milioanele de ouă sparte, nimeni nu a văzut vreodată marea omletă comunistă împlinită. Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un adversar categoric al principiilor democratice, aşadar ca pe un despotism totalitar, au fost discutate în profunzime în structura acestui raport: -

domnia monopolistă a partidului unic, autointitulat „partid al clasei

muncitoare". Dictatura PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost consfinţită în toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989. Au fost interzise şi distruse partidele istorice, precum şi toate organizaţiile care menţineau vie posibilitatea opoziţiei în raport cu despotismul comunist. Primul experiment de „democraţie populară", deci dictatura nelimitată de nici o lege pe teritoriul istoric al României, a fost impunerea regimului bolşevic în Basarabia şi Bucovina de Nord în perioada de după ultimatumul sovietic din iunie 1940. Ţinem să menţionăm aici atrocităţile comise de comuniştii împotriva cetăţenilor nevinovaţi: -

arestări, deportări, exproprieri, asasinate în masă;

distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin

atomizare şi dispariţia oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale; -

represiunea generalizată şi rolul central al poliţiei secrete (Securitatea).

Pentru sistemul intrat în transă nu mai conta numărul victimelor: ideologia luptei de clasă, 19

aflată în chiar inima proiectului de inginerie socială marxist-leninistă, justifică lichidarea unor întregi categorii sociale, decretate drept „vermină". în perioada stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a creat un întreg univers concentraţionar pe care pe drept cuvânt îl putem numi Gulagul românesc. A existat însă o rezistenţă reală, mai ales în prima perioadă, inclusiv sub forma mişcărilor de partizani. Teroarea mai subtilă, mai degrabă preventivă, de după 1964, nu a însemnat nicicum o îmblânzire a regimului, ci doar utilizarea unor metode mai puţin şocante şi crude de control al populaţiei. Criminalitatea sistemului, izvorâtă din chiar natura sa ilegală şi ilegitimă, nu a dispărut după 1964. Securitatea a fost aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi criminală de la începutul şi până la sfârşitul ei; -

propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii

(Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor şi, din 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), asupra mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării generalizate; -

îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de

revoluţionare, în fapt de mutilare, a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou". La acest capitol trebuie accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al şcolilor de partid, al organelor de presă („Scânteia", „Lupta de clasă", apoi „Era Socialistă"), al Editurii PMR (ulterior Editura Politică) şi al secţiilor CC al PCR care „îndrumau" activităţile ideologice; -

distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar,

ultracentralizat al economiei planificate. In prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în favoarea URSS. Pe parcursul întregului experiment s-au plătit costuri colosale legate de impunerea unui model economic ineficient şi finalmente falimentar; -

lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi

impunerea dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare, exercitată prin utilizarea celor mai brutale metode teroriste. -

Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în esenţa sa un stat bazat pe

teroare, directă sau indirectă, punitivă şi /sau profilactică, iar justiţia a avut ca scop camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar; -

atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin

colectivizarea forţată în anii 1949-1962, prin „noua revoluţie agrară" lansată în octombrie 20

1981 şi prin experimentul sistematizării satelor; -

controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de

toate Procuratura, Miliţia, Armata, grănicerii; -

controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a

durat până la căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din 10 şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice" din 1982; -

o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963.

Autonomia politicii externe româneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic, ci a servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea. În realitate, acest „comunism naţional" a servit prea puţin poporului român. A creat însă un sentiment de falsă euforie naţionalistă, precum şi iluzia unei căi româneşti spre un socialism diferit de cel sovietic. După 1980 a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. Având de ales între o minimă liberalizare internă şi completa izolare internaţională, conducerea PCR a mers pe calea autarhiei. Mitul fundamental pe care s-a bazat ideologia PCR în toate aceste patru decenii şi jumătate de experiment totalitar a fost imaginea fortăreţei asediate. Pentru comuniştii români era astfel important să anihileze nu doar presupusele încercări externe de a le contesta dictatura, dar mai ales era vitală lichidarea oricărei opoziţii interne. Ei pretindeau că plăsmuiesc cetatea divină, aici şi acum. Urma logic acuzarea celor care criticau planurile lor de subversiune, complot şi crimă. El însuşi o ideologie conspiraţionistă, comunismul a văzut pretutindeni semnele unor sinistre conspiraţii împotriva sa. Costurile utopiei comuniste au fost enorme. Destine sfărâmate, elite distruse, clase sociale nimicite — toate acestea în numele unui vis al perfecţiunii, al unui ideal colectivist pentru care individul nu era decât un şurub din marele mecanism. Cum scria Arthur Koestler, omul devenise o simplă ficţiune gramaticală. Politica de exterminare socială comunistă (totalitarismul comunist, mai exact spus) s-a întemeiat, aşadar, pe un număr de postulate ideologice. Clasele exploatatoare, vinovate de ataşamentul lor pentru proprietatea privată şi statul de drept, trebuiau distruse. Noua religie politică propovăduia misiunea istorică a clasei muncitoare. în realitate, această clasă a cunoscut sub comunism o asuprire 21

fără egal. Cele mai importante mişcări sociale antitotalitare din România au fost grevele minerilor din Valea Jiului în vara anului 1977 şi ale muncitorilor din Braşov în noiembrie 1987. Simplu spus, vreme de patru decenii şi jumătate, statul românesc a fost confiscat de un grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului român. Inspirat şi motivat de ideologia fals egalitaristă a socialismului de stat marxist-leninist, acest regim şi-a propus şi până la un punct a realizat un sistem de control fără precedent asupra minţii şi trebuinţelor umane. Nu a existat particulă a spaţiului social, inclusiv la nivelul spaţiului locativ, al abecedarului sau al ritualurilor nunţii şi morţii, asupra căreia să nu se exercite ambiţiile regimului. Două au fost principalele instrumente prin care a fost posibilă perpetuarea dictaturii comuniste: poliţia politică10 şi propaganda. Statul poliţienesc stalinist nu a fost un regim autoritar tradiţional. Scopul său a fost să distrugă cetăţeanul, spiritul civic în genere, şi să construiscă subiectul perfect manevrabil. Faimoasele versuri „Partidul e-n toate /E-n cele ce sunt /Şi-n cele ce mâine vor râde la soare /E-n pruncul din leagăn /Şi-n omul cărunt /E-n viaţa ce veşnic nu moare" (G. Lesnea), învăţate de şcolarii români vreme de două decenii şi mai bine, captează exact natura ubicuă a dominaţiei totalitare. Numele instituţiilor care au comis crimele împotriva umanităţii trebuie cunoscute. Tot astfel, numele marilor vinovaţi, deci ale potentaţilor comunişti şi ale inchizitorilor securişti, trebuie cunoscute. România comunistă nu a fost guvernată de fiinţe extraterestre. In fruntea ei, respectiv în fruntea diverselor instituţii-cheie (Biroul Politic, Comitetul Executiv, Prezidiul Permanent, Secretariatul, Comisia Controlului de Partid, secţiile CC, Securitate, comitetele regionale /judeţene de partid), s-au aflat, în diverse perioade: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Petre Borilă, Constantin Pârvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Dumitru Coliu, Elena Ceauşescu(Anexa IV. II.), Manea Mănescu, Jânos Fâzekâs, Iosif Banc, Iosif Uglar, Maxim Berghianu, Richard Winter, Gheorghe Rădulescu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Ion Stănescu, Tudor Postelnicu, Ion Iliescu, Virgil Trofin, Vasile Vâlcu, Dumitru Popescu, Ion Coman, Ghizela Vass, Ştefan Andrei şi lista poate continua. Fiecare activist a îndeplinit ceea ce el sau ea considera o nobilă misiune: aplicarea cu infinit devotament a liniei partidului, indiferent de costurile umane. între importanţii 10

Marius Oprea - Banalitatea râului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, studiu introductiv de Dennis Deletant, laşi, Editura Polirom, 2002. 22

colaboraţionişti recrutaţi din „vechile clase" pot fi amintiţi: Petru Groza, moşier cu convingeri de stânga din 1933, convertit la un socialism din care a ştiut să profite cât a putut, Mihai Ralea şi Mihail Ghelmegeanu, foşti miniştri carlişti, cu convingeri de stânga dinainte de 1944, deveniţi susţinători fervenţi ai RPR. Fiecare dintre aceste persoane a avut o doză de responsabilitate pentru ceea ce putem numi tragedia României sub comunism. Nimeni nu a rostit vreun cuvânt de regret. Raportul Comisiei urmăreşte să strângă laolaltă datele incontestabile care probează natura antiumană, constant, metodic şi perseverent represivă a regimului comunist. Multe din crimele dictaturii nu au fost consemnate în documente. Cele mai cumplite ordine criminale date de Lenin au devenit cunoscute abia după prăbuşirea URSS. Totalitarismul operează adeseori prin ordine orale. Cele mai dure decizii ale conducerii comuniste din România au fost fie transmise oral, fie învelite în camuflajul insidios al limbii de lemn. Pe de altă parte, există o documentaţie enormă privind aceste crime: mărturii, amintiri, procese-verbale, note informative, şedinţe de Birou Politic etc. Deciziile strategice au fost anunţate, propagate şi impuse de către comunişti cu voluptatea identificării cu presupusele legi ale progresului uman. Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală, intelectuală, politică şi socială. Statul român democratic şi pluralist poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului XX este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face, astăzi, aici şi acum, ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar. Nu se pune nicicum problema culpabilizării colective. Ceea ce contează este să învăţăm din acest atroce trecut, să înţelegem cum a fost posibil acest experiment şi să ne despărţim de el cu compasiune pentru victime şi cu durere.

1.3. Structura regimului comunist Problema statului şi a puterii ocupa un loc central în doctrina şi practica comunistă, datorită importanţei speciale atribuite statului ca instrument fundamental de schimbare revoluţionară a societăţii — scopul final al oricărui partid comunist. Teza originară, lansată încă de către Marx şi Engels în Manifestul Partidului Comunist (1848), potrivit căreia cucerirea puterii de stat reprezintă primul pas în revoluţia proletară, a fost convertită de Partidul Comunist Român dintr-un simplu slogan teoretic în acţiune politică practică, după răsturnarea regimului militar al mareşalului Ion Antonescu 23

şi ocuparea României de către armata unui stat comunist - U.R.S.S. -, în toamna anului 1944. Succesul bolşevicilor ruşi în revoluţia din octombrie 1917 oferise o primă operaţionali zare a doctrinei marxiste în condiţiile unei ţări capitaliste slab dezvoltate. Conceput în bună măsură după interpretările şi indicaţiile lui Lenin, regimul sovieticfusese ridicat deja la rangul unui model general, în ceea ce priveşte mai ales modalităţile practice de cucerire a puterii de către comunişti, sau măsurile economice, politice, sociale, culturale care însoţesc tranziţia de la capitalism la socialism. Justificarea teoretico-ideologică a „dictaturii proletariatului" în „perioada de trecere de la capitalism la socialism" Indiferent care ar fi fost forma adoptată de către un stat, sau de mecanismele instituţionale ale exercitării puterii politice, pentru Marx, Engels, Lenin şi mai târziu Stalin, consideraţi mult timp marii teoreticieni ai revoluţiei proletare şi ai construcţiei socialiste, statul nu putea fi altceva decât o dictatură a clasei care deţine puterea economică şi politică. Pentru aceşti teoreticieni şi pentru conducătorii partidelor comuniste, principiile democratice, libertăţile cetăţeneşti garantate juridic de constituţiile statelor moderne cu democraţie reprezentativă erau simple constructe formale, adică false şi iluzorii. Chiar şi atunci când partidele comuniste foloseau libertăţile şi drepturile proclamate de democraţiile burgheze, se aprecia că, în fapt, ele nu pot obţine ceva decât prin luptă înverşunată împotriva dictaturii politice a burgheziei. Fireşte că, interpretat prin această prismă teoretică, statul, respectiv rolul pe care-l are de îndeplinit el în orice societate împărţită în clase antagoniste, nu putea fi decât un instrument al dictaturii clasei care deţine întreaga putere politică. în consecinţă, inclusiv statul prin intermediul căruia trebuiau realizate ţelurile doctrinei comuniste, precum răsturnarea orânduirii capitaliste şi reconstrucţia integrală pe baze principiale radical diferite a societăţii socialiste, nu putea fi în esenţă decât tot o dictatură, „statul dictaturii revoluţionare a proletariatului" după expresia lui Marx. Acestei concluzii teoretice marxiste, cu caracter imperativ pentru trecerea la comunism, Lenin i-a adăugat o serie de elemente de ordin practic politic, derivate direct din procesul revoluţionar de implementare a puterii proletare în condiţiile specifice Rusiei ţariste, căreia-i lipseau tradiţii politice democratice, de genul celor prezente în statele moderne din ţările capitaliste evoluate.

Se invocă adeseori, în cercurile exegeţilor şi exponenţilor „marxişti" de dată mai recentă, că esenţialul tezei privind „dictatura proletariatului", preluată şi aplicată de către Lenin şi Stalin, n-ar avea mai nimic comun cu concepţiile umaniste şi libertariste ale lui Marx; că această teză ar fi, de fapt, rezultatul unei vădite exagerări (denaturări) atribuite lui Engels şi apoi lui Lenin şi adepţilor săi din conducerea partidelor comuniste. Marx, în schimb, ar fi ezitat să se pronunţe tranşant în legătură cu caracterul şi justificarea teoretică a dictaturii proletariatului ca formă de stat adusă de revoluţia proletară, întrucât convingerea sa şi logica ştiinţifică a doctrinei comuniste marxiste l-ar fi condus la concluzia că statul, deci puterea politică — înţeles în toată opera sa ca „puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia" — urmează să dispară de îndată ca clasa muncitoare şiar fi lichidat clasele exploatatoare adverse şi ar fi asigurat condiţiile materiale ale socialismului. Accentul pus ulterior de către Lenin, Stalin şi partidele comuniste pe teza dictaturii proletariatului în Rusia sovietică şi apoi în ţările de „democraţie populară", între care şi România postbelică, sau pe creşterea rolului statului în construcţia socialismului de inspiraţie sovietică, n-ar avea nici o legătură cu concepţiile politice despre stat ale lui Marx. Partidele comuniste apărute după revoluţia bolşevică erau incapabile să-şi asume rolul de a-şi elabora o doctrină proprie, din perspectiva căreia să lupte pentru transformarea societăţii moderne. Sarcina lor consta în organizarea şi declanşarea luptei proletariatului pentru răsturnarea capitalismului pe cale violentă, revoluţionară, şi trecerea la socialism, văzut grosso modo ca o societate fără clase exploatatoare — burghezia şi categoriile sociale aservite acesteia fiind sortite lichidării, termen ambiguu ce include toate gradaţiile semantice, de la deposedarea de proprietare, interzicerea dreptului de a gândi liber, a drepturilor politice, până la suprimarea fizică în baza incriminării supreme ca duşman al puterii populare şi internarea în închisori sau lagăre de exterminare. Nimeni nu se putea îndoi de adevărul pe care-l conţinea declararea oficială a partidelor comuniste drept adepte fidele ale teoriei marxiste şi apoi marxist-leniniste, de la care-şi trăgeau aceste obiective elementare. Separarea lor de vechile partide social-democrate, acuzate de oportunism şi trădarea ideologiei marxiste, încriminate cu termenul de revizionism, se revendica tocmai din adeziunea şi fidelitatea lor totală faţă de tezele fundamentale ale teoriei politice marxiste, care includ răsturnarea revoluţionară, violentă, a capitalismului şi instaurarea, în acest scop, a dictaturii revoluţionare a proletariatului. Marx însuşi susţinuse consecvent aceste principii, începând cu Manifestul Partidului Comunist din 1848, şi până la 25

exprimarea cea mai categorică folosită chiar în legătură cu critica unui program politic de partid, în lucrarea sa din 1875 — Critica Programului de la Gotha — prilejuită de noul Program al P.S.D. german. Marx rezumase el însuşi originalitatea şi esenţa filosofiei sale social-politice prin aceea că ar fi dovedit: „1) că existenţa claselor este legată numai de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei; 2) că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) că această dictatură însăşi constituie numai trecerea la desfiinţarea tuturor claselor şi la o societate fără clase". Această concepţie, succint formulată, constituia nucleul doctrinei politice a oricărui partid comunist afiliat Internaţionalei Comuniste create în 1919 de Lenin la Moscova, în chiar inima noului stat de dictatură proletară. După cum se preciza în primul articol al Statutului Cominternului, „noua Asociaţie Internaţională a muncitorilor este întemeiată cu scopul de a organiza o acţiune comună a proletariatului diferitelor ţări tinzând la un singur şi acelaşi rezultat: răsturnarea capitalismului, întronarea dictaturii proletariatului şi a unei Republici Internaţionale a sovietelor, pentru a putea ajunge la suprimarea totală a claselor şi realizarea socialismului, prima treaptă a societăţii comuniste". Partidul Comunist din România a aparţinut acestei organizaţii cu caracter internaţional şi conducere centralizată bolşevică până la dizolvarea ei survenită în 1943, şi apoi, noii centrale comuniste — Cominformul — până la dizolvarea acesteia în 1959. Nimic surprinzător deci că acel grupuscul de „revoluţionari de profesie" cu mentalităţi şi cultură politică sectară a adoptat şi asimilat orbeşte tezele şi analizele privind strategia şi tactica luptei sale de la forurile tutelare cominterniste. Doctrina sa se confunda perfect cu interpretările, directivele şi instrucţiunile transmise şi impuse, fără nici o intenţie de împotrivire de altfel, de către ideologii Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Cine alţii ar fi putut avea mai multă experienţă şi capacitate de elaborare teoreticodoctrinară decât exponenţii celui dintâi şi singurului stat socialist din lume, până la instaurarea aşa-ziselor democraţii populare în ţările rămase sub ocupaţie sovietică după încheierea celui de-al doilea război mondial? Aflat în această poziţie strategică şi beneficiind de structurile de decizie centralizate la nivelul Internaţionalei, modelul revoluţiei bolşevice şi al dictaturii proletare sovietice a putut fi învestit cu virtuţi şi valabilitate universală, iar ideologia şi practica bolşevismului a dobândit prioritate absolută în interpretarea şi aplicarea teoriei marxiste de către celelalte partide comuniste.

Ocuparea României de către trupele sovietice, facilitată de lovitura de stat din 23 august 1944 la care au participat şi exponenţi ai P.C.R.. i-au oferit acestui grup politic marginal şansa de a ţâşni din subteranele istoriei sau azilurile cominterniste sovietice direct la conducerea ţării. „Cucerirea" întregii puteri politice în decurs de doar 2-3 ani de la momentul respectiv — în fapt un şir continuu de lovituri administrate propriilor „aliaţi" cu încuviinţarea şi sprijinul ocult sau direct al comisarilor politici şi prezenţa trupelor militare sovietice pe teritoriul României, incluzând falsificarea alegerilor politice din noiembrie 1946, înscenări, provocări, abuzuri contra partidelor democrate pentru a justifica finalmente interzicerea acestora — a ridicat în mod concret şi frontal problema instaurării dictaturii proletariatului în România ca imperativ principial al înfăptuirii revoluţiei proletare şi trecerii de la capitalism la socialism. Doctrina care a călăuzit P.C.R. în acapararea puterii de stat, reorganizarea statului şi exercitarea puterii se axa pe câteva teze elementare schiţate de Marx, articulate cu experienţa dobândită de Lenin şi Stal in în crearea statului sovietic de dictatură proletară în U.R.S.S. şi tactica politică inspirată de comisari politici sovietici. Scenariul includea ca primă etapă preluarea — de preferinţă violentă — a puterii politice oficiale, prin manipularea disponibilităţii de mobilizare şi agitarea mulţimilor sărace şi dezorientate, sub pretextul alungării elementelor fasciste din organele oficiale ale statului şi instalării de noi autorităţi democrate, „emanate" chipurile din voinţa maselor populare; sau a repudierii democraţiei constituţionale compromise de partidele politice ale burgheziei şi aliaţilor ei, în special partidele liberal şi ţărănesc. Din necesitate, colaborarea cu anumite grupuri şi personalităţi politice oportuniste din partidele naţional-liberal şi naţional-ţărănesc era preferabilă în această primă fază a instaurării democraţiei populare, pentru a escamota planurile cuceririi finale a întregii puteri de către comunişti. Eticheta vagă şi demagogică de „democraţie populară" aplicată unui regim de monopolizare treptată a puterii de stat în mâinile Partidului Comunist Român provenea de fapt din laboratoarele ideologice staliniste. înainte ca documentele oficiale ale P.C.R. să utilizeze această formulă, academicianul sovietic „Experienţa dictaturii proletariatului din U.R.S.S.", declara în noiembrie 1949 Gheorghiu-Dej, cu ocazia aniversării revoluţiei bolşevice, „constituie un tezaur de învăţături pentru toate ţările în care proletariatul a cucerit puterea de stat. Democraţia populară, care îndeplineşte funcţiile dictaturii proletariatului, este şi ea o formă a dictaturii proletariatului, însă forma superioară a dictaturii proletariatului este forma sovietică!".

Liderul comuniştilor români mima desigur modestia, nepunând pe acelaşi plan o copie cu originalul.

1.4. Formarea “omului nou” O analiză sau chiar o simplă prezentare a doctrinei comuniste despre „omul nou" este în genere dificilă. Despre care doctrină trebuie să vorbim? Care doctrină a fost pusă în practică? Lenin — care „a suferit şi alte influenţe importante" — „îl revendică pe Marx drept antecesor", însă trebuie să ne întrebăm dacă de fapt „el realizează teoria lui Marx"11. Dacă ne referim la „marxismul lui Marx" 12, acesta a constituit în esenţa sa o „teorie revoluţionară" (despre om, istorie, societate şi politic) şi totodată un „program revoluţionar"; sub toate componentele sale, marxismul are în centrul său ideea revoluţionară, a transformismului radical al lumii sociale şi al omului — idee pe care o aflăm încă în dizertaţia de doctorat a lui Marx din 1841; socialismul sau comunismul marxist, pus în practică, însemna de fapt „o stare radical nouă a lumii şi a omului în lume, care trebuia să se realizeze prin mijloace revoluţionare"13. Dacă ne referim la realizarea practică a doctrinei revoluţionare a „omului nou", la „interacţiunea dintre marxism şi lumea socială reală", există cel puţin două întrebări „care nu pot fi evitate" şi care „au rămas şi continuă să rămână obscure": „cum poate o teorie politico-economică născută în mijlocul crizei sociale a secolului al XIX-lea şi orientată spre căutarea fericirii întregii omeniri să sfârşească prin a se transforma în cea mai lungă şi mai sistematică teroare întâlnită vreodată în cursul istoriei?"; şi „cum au putut ţările din Occident, cu gânditorii lor cei mai talentaţi, cu cei mai inteligenţi şi mai cultivaţi scriitori, să devină, în numele drepturilor omului, pe o perioadă atât de îndelungată, admiratorii şi complicii unui totalitarism pe care îl cunoşteau deja?". Ca să oferim numai o singură ilustrare, în anii '70 Adam Schaff publica la Paris Le marxism et 1'individu, în care susţinea nu doar că marxismul este o doctrină umanistă, ci marxismul însuşi este de fapt un umanism, singurul umanism integral, iar socialismul este un sistem al cărui centru de interes este omul. în 1969 Erich Fromm, neomarxist ca şi Schaff, scria şi el într-un articol din „L'homme et la societe" că însuşi scopul socialismului este emanciparea omului.

11 Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX (trad. din limba franceză de V. Boari. Iaşi, Polirora, 2002 pp. 13-14. 12 Robert C. Tucker. The Marxian Revoluţionar)- Idea, Norton Library, New York, 1969. p. 4. 13 K. Marx. Fr. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Bucureşti,Editura Politică, 1962, pp. 10-11.

Aceste dificultăţi nu sunt uşor de surmontat nici în analiza doctrinei comuniste asupra omului nou care a fost pusă în practică în România, de către Partidul Comunist Român. Nu ne putem propune să răspundem aici tuturor acestor întrebări, ci ne vom rezuma la trei obiective principale: - o prezentare a tezelor sau componentelor principale ale doctrinei, care au constituit suportul ideologic al unor măsuri ce vizau construcţia unui sistem social radical nou, ignorând cu seninătate costurile umane apreciate la sute de mii, dacă nu milioane de victime, în vreme ce susţine că în centrul său se află omul; - modul de funcţionare a sistemului de propagandă, mecanismele şi direcţiile principale de acţiune asupra omului; - latura trăită a doctrinei, cu alte cuvinte ce efecte a avut acest imens efort propagandistic (instituţii de învăţământ „socialist ştiinţific", specialişti şi responsabili cu propaganda, manuale, cursuri, emisiuni, şedinţe de îndoctrinare în grădiniţe, şcoli, universităţi, uzine, armată, stadioane etc.), sau în ce măsură s-au creat un ethos comunist, o conştiinţă socialistă, un om nou în sensul celui proiectat de doctrină. Concepţia P.C.R. privind formarea omului nou Sâmburele care a dat naştere doctrinei comuniste se află în teza marxistă privind lupta de clasă ca motor al dezvoltării dialectice şi devenirii istorice a societăţii umane, de la împărţirea în clase antagoniste la societatea armonioasă, fără clase. Viziunea marxistă asupra societăţii împarte societatea în „tabere duşmane", în „asupritori şi asupriţi", cum ne spun Marx şi Engels încă din primele pagini ale Manifestului Comunist 1. „Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptei de clasă. Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul breslaş şi calfa, într-un cuvânt, asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă (...) Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi." Această viziune este reformulată în postulatul leninist conform căruia construcţia noii societăţi fără antagonisme sociale nu este posibilă dacă nu sunt eliminate forţele reacţionare ale societăţii, forţele care se opun acestei construcţii. Se poate observa o anume nuanţă faţă de marxismul clasic: la Lenin nu mai este vorba de o anumită clasă, împotriva 29

căreia se îndreaptă revoluţia, de burghezii' în sens restrâns, ci într-un sens foarte larg, arbitrar aproape, ca în funcţionarea oricărei etichete: burghez, spirit burghez, mentalitate burgheză... Această teză conţine ia rândul ei mai multe subcomponente: — în baza logicii, o parte a societăţii este ridicată împotriva celeilalte. -— identificarea duşmanului este un proces care nu se încheie aproape niciodată. — preluarea puterii este urmată de eliminarea duşmanilor poporului, dar lucrurile nu se opresc aici: ci trebuie şi reeducaţi, în caz că n-au fost lichidaţi fizic. Ideea şi principiul de acţiune conform căruia tot ce stă în calea revoluţiei trebuie înlăturat tară remuşcări îşi află totodată rădăcinile într-o lucrare celebră a lui Cernîşcvski — Ce-i de făcut? Schiţă despre oameni noi — care a inspirat o întreagă generaţie de revoluţionari şi a creat starea de spirit de care se vor folosi Lenin şi tovarăşii săi în pregătirea şi victoria revoluţiei bolşevice. Perioada 1944-1946, când are loc instaurarea comunismului în România, nu diferă prea mult de perioada revoluţiei din Rusia. „Crearea primei poliţii politice sovietice datează din 7 decembrie 1917, iar deschiderea lagărelor de concentrare — din 5 septembrie 1918. CFKA — sau Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului — a fost rapid învestită cu o putere discreţionară de viaţă şi de moarte. Într-o oarecare măsură, CEKA separa sămânţa bună de neghină, modelând astfel noua societate. în primii ani, ea a executat 140 000 de persoane şi a deschis 132 de lagăre de concentrare." Dar teroarea nu este gratuită, ci are valoare terapeutică: „Ea tinde să distrugă vechea societate, cea care se defineşte prin exprimarea diversităţilor". „Occidentul s-a înşelat - o perioadă lungă de timp - considerând că teroarea de stat în Uniunea Sovietică îşi avea cauza în cruzimea lui Stalin; sau că provenea dintr-o eroare a sistemului, dintr-o incapacitate de a controla agitaţiile dificile. în realitate, teroarea era încă de la început conţinută în teoria leninistă şi în acelaşi timp justificată şi programată. Descrisă de Lenin, ea nici măcar nu semăna cu acele mijloace politice utilizate cu părere de rău în numele vreunei raţiuni de stat. Valoarea de referinţă se află în doctrină, nu în fiinţa umană, în general şi în particular. Oamenii nu au valoare şi demnitate decât dacă îşi însuşesc adevărul. în caz contrar, ci nu merită nici un respect. Ceea ce noi am numi cinism nu este altceva decât un mod diferit de a fixa valorile referenţiale, idee exprimată atât de Troţki, cât şi de Lenin."

Aceeaşi viziune stă la baza marilor represiuni, procese şi epurări politice din România perioadei ce a urmat lui 23 august 1944. Este perioada în care se pun bazele statului creator al omului nou. Dacă doctrine care să susţină nevoia reformării omului au mai fost elaborate de-a lungul istoriei, statul „creator al omului nou" instituit în secolul XX aduce o noutate: „politica demolează societatea prezentă pentru a obţine o societate perfectă". Schema după care s-a operat în politică vizând crearea unui om nou a urmat, peste tot unde comunismul s-a impus, o logică similară: distrugerea omului vechi, elaborarea unui nou model de om, impunerea acestui model prin toate mijloacele, în urma preluării puterii politice. Avem de-a face de fapt cu un proces de denunţare a unui întreg sistem de valori (cel al societăţii româneşti) din perspectiva şi în virtutea superiorităţii unui alt sistem de valori (cel al ocupantului comunisto-bolşevic). Decizia cinică de a suprima pe toţi opozanţii regimului este dublată de efortul de a conferi caracter justiţiar represiunilor. La 12 ianuarie 1945 se adoptă Decretul-Lege privind urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război, iar la 20 ianuarie acelaşi an, Decretul-Lege privind urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării. Se înfiinţează un tribunal care va funcţiona în paralel cu instituţiile juridice obişnuite, „Tribunalul Poporului"; se instituie proceduri juridice noi, se înscenează procese publice celor pe care discursul persecutor i-a identificat deja ca fiind „duşmani ai poporului" şi i-a trecut pe „liste negre". Se creează instituţia comitetelor cetăţeneşti, instituţia comisiilor de purificare, instituţia acuzatorului public, autoritatea acestor instituţii ale denunţului politic izvorând direct din textul Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944. Simulacru de justiţie şi de legitimitate, simulacru de consens, simulacru de democraţie: opinia publică este chemată să ia parte la ele şi să denunţe „duşmanii poporului". Presa comunistă se lansează în campanii de epurări şi demascări ale unor mari personalităţi, foarte rapid folosirea acestor sintagme şi etichete — demascări, epurări, duşmani ai poporului, fascişti, reacţionari, mistici — devenind o strategie discursivă în epocă. Astăzi este limpede că aceste metode nu puteau fi aplicate în România fără oameni pregătiţi şi sprijiniţi de la Moscova şi fără prezenţa armatei sovietice14. Se proiectează o adevărată societate a denunţului politic, un tip de societate întemeiată pe denunţ, în care teama de a fi epurat din armată, administraţie, universitate etc., de a fi evacuat, deportat, de a pierde proprietăţile sau pământul, sau ameninţarea de a ajunge în aresturile şi închisorile comuniste planează asupra fiecăruia. Un simplu denunţ că ai avut o rudă în mişcarea legionară şi destinul tău e pecetluit. Este o societate a cărei 14

Stelian Neagoe, Istoria politică a României, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1996, p. 141. 31

ordine este întemeiată pe delaţiune, forma oficială, de faţadă pe care o îmbracă aceasta fiind critica tovărăşească şi autocritica. Transformarea omului vechi în omul nou al societăţii socialiste şi comuniste reclama, pe lângă reorganizarea societăţii, economiei şi politicii, conform ideologiei marxist-leniniste un proces neîntrerupt de formare sistematică a ceea ce în doctrina oficială trebuia să fie conştiinţa socialistă. Aceasta nu este un produs spontan, arăta Lenin în 1902, ci „un element adus din afară în lupta de clasă a proletariatului"; sarcina de a induce conştiinţă politică în proletariat îi revine unui grup de intelectuali, care se desprind de burghezie şi de vechea mentalitate, îmbrăţişând cauza transformării revoluţionare a societăţii conform legilor obiective formulate teoretic de către Marx. Ideea lui Lenin este importată şi dezbătută în România în anii cincizeci (când de altfel traducerea operelor acestuia avansase destul de mult). „Lenin a arătat de nenumărate ori că socialismul ştiinţific se introduce dinafară în sânul mişcării muncitoreşti... — scria Miron Constantinescu, unul dintre ideologii P.C.R. Purtătorul acestei teorii, purtătorul conştiinţei socialiste, este detaşamentul de avangardă al proletariatului, este partidul, şi datoria sa este de a introduce conştiinţa socialistă în mişcarea muncitorească spontană, îmbinând astfel mişcarea muncitorească cu socialismul. Iată deci pentru ce trebuie să intensificăm şi munca perseverentă de lămurire a concepţiei despre lume, a filosofiei partidului marxist-leninist."15 În perfectă continuitate cu ideea leninistă, Programul P.C.R. adoptat douăzeci de ani mai târziu prevedea ridicarea treptată a conştiinţei maselor la nivelul conştiinţei membrilor de partid, iar a acestora din unul la nivelul cunoaşterii din a doua parte a secolului al XX-lea. Raportul prezentat la congresul al XI-lea accentua asupra conţinutului fundamental al acestei conştiinţe — care era constituit de viziunea despre lume şi viaţă a partidului, filosofia materialist-dialectică şi istorică, concepţia revoluţionară a partidului — precum şi asupra caracterului dobândit prin „educaţia socialistă" a „conştiinţei socialiste", educaţie ce trebuia să se desfăşoare sub îndrumarea P.C.R.: „în concepţia noastră, educaţia socialistă, conştiinţa socialistă implică atât cunoaşterea temeinică a ceea ce este valoros în domeniul culturii, ştiinţei şi tehnicii contemporane, stăpânirea deplină a profesiunii, cât şi însuşirea concepţiei filosofice despre lume şi viaţă a partidului nostru — materialismul dialectic şi istoric —, formarea unei atitudini cetăţeneşti înaintate. 15

Miron Constantinescu, Concepţia partida, cu un partid de opt sute de membri, care — în timp ce Armata Roşie se întremează în România — va creşte cu mii şi zeci de mii", a fost răspunsul lui Pauker. 32

Acestor cerinţe fundamentale, care se condiţionează şi se influenţează reciproc, trebuie să le răspundă astăzi — în condiţiile societăţii moderne — întreaga muncă de educaţie desfăşurată de partidul şi statul nostru." Mai mult, omul nou de tip comunist este superior întrucât n-ar mai fi expus alienării care marchează condiţia umană în societăţile anterioare, îndeosebi în cea capitalistă, unde el este privit ca o marfă, fiind nevoit să-şi vândă forţa de muncă. Noua societate a eliminat proprietatea privată, sursa inegalităţii şi a exploatării omului de către om, astfel încât omul comunist trăieşte într-o societate care-i oferă un climat de echitate, şi posibilităţi de realizare multilaterală (materială şi spirituală). Omul nou este totodată superior pentru că trebuie să fie ateu; ateismul fiind pentru comuniştii români o „concepţie întemeiată pe cunoştinţe ştiinţifice despre lume şi viaţă, care respinge orice credinţă în supranatural, neagă orice religie cu argumente filosofice susţinute prin datele şi descoperirile ştiinţelor naturii şi ale ştiinţelor .sociale" conform unei lucrări colective care-şi propunea să combată religia cu argumente ştiinţifice, apărută în 1971. Mai mult, conform unui studiu publicat în acelaşi volum, ateismul marxist este la rândul lui superior concepţiilor ateiste nemarxiste care au existat anterior: „Depăşind limitele ateismului iluminist al secolului al XVIII-lea, ateismul marxist nu se opreşte la critica religiei sub aspectul rolului ei instituţional şi al moravurilor slujitorilor cultelor, ci pătrunde în esenţa religiei, dezvăluindu-i rădăcinile sociale şi gnoseologice, esenţa sa de clasă şi funcţia socială pe care o îndeplineşte. Această activitate complexa şi de lungă durată na este înţeleasă în mod îngust, nu constă în măsuri coercitive sau administrative, ci se subordonează sarcinilor revoluţiei şi construcţiei socialiste, făcând parte integrantă din vasta operă de culturalizare a maselor, de răspândire a ştiinţei, de însuşire a unei concepţii ştiinţifice despre lume, a unei ideologii corespunzătoare idealurilor de libertate şi progres ale clasei muncitoare." Superioritatea omului nou de tip comunist este data şi de caracterul legic — dovedit ştiinţific — al procesului de transformare pe care îl parcurge omenirea, încununat de realizarea societăţii socialiste şi comuniste. Omul nou socialist se caracteriza de asemenea printr-o personalitate armonioasă, multilaterală. Argumentul superiorităţii tipului uman promovat de doctrina comunistă trebuia să constituie o motivaţie puternică a muncii de propagandă. Conform doctrinei oficiale, spre deosebire de regimurile anterioare, omul epocii socialiste şi comuniste urma să se înalţe pe cele mai înalte culmi de progres, de împlinire a 33

celor mai înalte aspiraţii omeneşti ş.a.m.d. Se ştie însă că lucrurile erau departe de a sta aşa şi că puţini oameni — dat fiind modul lor concret de viaţă — erau dispuşi să creadă că ceea ce spunea propaganda oficială are vreo legătură cu ce trăiesc ei în realitate. S-ar putea desigur adăuga aici întreaga arhitectonică instituţională de propagandă a regimului (sistemul de propagandă) pusă în slujba creării unui om nou şi a înregimentării acestuia de la cea mai fragedă vârstă într-o organizaţie, şedinţele de îndoctrinare, toate mediile reeducaţionale... întrebarea este: au creat aceste metode un om nou? O antropologie a comunismului n-ar fi posibilă şi nici îndreptăţită dacă regimul însuşi n-ar fi urmărit să transforme omul. Ideea unui om nou, după model comunist, apare nu doar ca intenţie şi obiectiv în documentele oficiale comuniste, la nivel ideologic, ci şi la nivel factual - acţional, pe de o parte în manipularea propandistică excesivă prin media, pe de altă parte prin instituţionalizarea — cu întreaga logistică adiacentă, programe şcolare, manuale, dicţionare etc. — educaţiei comuniste în cadrul învăţământului obligatoriu. Totuşi, obiectivul creării omului nou de tip comunist nu a fost niciunde mai violent pus în aplicare ca în experimentul reeducării iniţiat în puşcăriile comuniste din România. Procesul creării unui om de tip nou pare să fi fost urmărit de la formă spre fond, în sensul că laboratoarele Moscovei au realizat cu timpul că omul comunist nu există dacă transformarea nu are loc şi în interior. Declaraţia de adeziune nu înseamnă automat şi convingerea interioară; posesorul unui carnet de partid nu este automat şi un comunist adevărat. În analizele postcomuniste se vorbeşte adesea despre formarea omului nou al epocii comuniste fără a se ţine seamă de subiectul însuşi al acestui experiment, de strategiile sale de interacţiune cu un regim pentru care, vorbind de cea mai mare parte a societăţii, nu se poate spune că trecerea la socialism a fost o opţiune liberă. Abordând omul ca fiinţă integrată culturii sale, antropologia ne permite să definim comunismul, mai mult decât o ideologie, un sistem social sau un regim politic, drept un complex de procese deculturative. Este semnificativ în acest sens faptul că mecanismele puse în joc în laboratorul de transformare a omului în universul concentraţionar de la Piteşti refac drumul fiinţei umane în formarea personalităţii — dar în sens invers. Pentru a deveni comunist, el trebuie extras referenţialelor sale esenţiale, legăturilor sale primordiale: religia, familia, patria, tradiţiile, obiceiurile, modul de viaţă, viziunea asupra lumii conservată în aceste tradiţii şi moduri de viaţă.

CAPITOLUL II 2.1. Ideologia şi doctrina comunistă Structura ideatică generală a doctrinei comuniste din România postbelică, oficializată ca ideologie unică şi exclusivă a statului totalitar, de dictatură a proletariatului, este examinată şi desluşită prin elementele sale componente care reprezintă, în fapt, teorii şi metode interconexate asupra organizării şi reconstruirii integrale a vieţii sociale şi individuale. Sunt analizate critic problemele legate de teoria supremaţiei proprietăţii de stat şi a planificării integrale a dezvoltării sociale; teoria partidului comunist unic şi a rolului său politic conducător; teoria statului, ca dictatură a proletariatului şi a „democraţiei socialiste"; doctrina despre formarea „omului nou" de tip comunist şi orientarea ideologică a culturii; interferenţa principiilor comuniste generale, a internaţionalismului proletar cu particularităţile identitare naţionale şi impactul lor asupra relaţiilor şi politicii externe a României comuniste. Cel de-al doilea război mondial a început prin ocuparea de către două ţări cu regimuri totalitare — Germania nazistă şi Uniunea Sovietică bolşevică, între care se încheiase în 1939 un Pact de neagresiune — a teritoriilor altor ţări. Expansiunea teritorială, politică şi ideologică era scopul comun, împărtăşit de cele două totalitarisme, deşi din punct de vedere ideologic erau incompatibile. Adversitatea ideologică şi pretenţiile fiecăreia la supremaţia mondială le-a contrapus scurt timp după aceea într-o confruntare militară de proporţii planetare. Intenţia sovieticilor în privinţa regimului politic ce avea să fie impus ţărilor ocupate era previzibilă şi aliaţilor occidentali. Şi tocmai de aceea au fost preocupaţi mai mult de stabilitatea zonelor de influenţă postbelice convenite, decât de soarta ţărilor ocupate de ruşi sau natura regimului lor social-politic. România, care devenise în aprilie-mai 1944 obiectivul direct al ofensivei sovietice, a ajuns monedă de schimb în aranjamentele propuse de Churchill lui Stalin pentru stabilirea şi păstrarea influenţei britanice asupra Greciei. înţelegerea asupra sferelor de influenţă a fost extinsă şi consolidată în octombrie 1944 la Moscova când acelaşi prim ministru al Marii Britanii a propus lui Stalin precizarea ponderii ce trebuia să revină dominaţiei Rusiei şi aliaţilor occidentali în fiecare ţară balcanică şi în Ungaria. „Momentul era propice — avea să scrie mai târziu W. Churchill 16 16

Winston Churchill, Memoires sur la Guerre mondiale, voi. VI, Paris, 1953, p. 234-236. 35

în Memoriile sale —, pentru a face afacerea, aşa că i-am spus «hai să reglementăm afacerile noastre în Balcani. Armatele dumneavoastră sunt în România şi Bulgaria. Noi avem acolo interese, misionari şi agenţi. Hai să nu intrăm în conflict pentru mărunţişuri. în ce priveşte Anglia şi Rusia, ce aţi zice să aveţi 90% preponderenţă în România, iar noi 90% să zicem, în Grecia şi să convenim la 50% şi 50% în privinţa Iugoslaviei»?" În timp ce i se traducea acest lucru, Churchill a scris pe o jumătate de coală de hârtie propunerea privind ponderea procentuală a influenţei nu numai în ţările menţionate verbal, ci şi în Ungaria 50-50% şi Bulgaria 75%, Rusia şi 25% ceilalţi (M. Britanie în înţelegere cu S.U.A.) şi i-a întins-o lui Stalin peste masă. Stalin a fost imediat de acord. Ceea ce a urmat este ştiut tot mai detaliat graţie cercetărilor istorice de până acum. Conferinţa de la Malta (februarie J945) a puterilor aliate (U.R.S.S., S.U.A., M. Britanie) a pecetluit această înţelegere, chiar dacă formal Declaraţia asupra Europei eliberate angaja cele trei puteri şi guvernul provizoriu al Franţei să acţioneze împreună pentru restabilirea libertăţii în ţările eliberate de sub dominaţia germană. „Stabilirea ordinii în Europa şi reconstruirea vieţii economice naţionale trebuie să se înfăptuiască prin procese care vor permite popoarelor să distrugă ultimele vestigii ale nazismului şi fascismului şi să creeze instituţii democratice alese. Aceasta este o promisiune a Cartei Atlanticului — dreptul tuturor popoarelor de a decide forma de guvernare în care vor să trăiască — să restituie drepturile suveranităţii şi autoguvernării acelor popoare care au fost lipsite cu forţa de ele". Aceste angajamente trebuie interpretate însă — cum s-a şi întâmplat —, prin prisma intereselor proprii ale puterilor ocupante. Istoria consemnează că încă înainte de terminarea războiului, în aprilie 1945, Stalin preciza delegaţiei comuniştilor iugoslavi care-l vizitase, potrivit mărturiei unuia din membrii acesteia — Milovan Djilas, că „Acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său criteriu social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui".

2.1.1. Condiţiile impunerii regimului comunist şi a monopolului său ideologic Instaurarea regimului comunist în România, odată cu guvernul dr. Petru Groza format la 6 martie 1945 în majoritate din comunişti şi sateliţi ai acestora, se datorează în totalitate contextului geopolitic şi nicidecum configuraţiei raportului intern de forţe politice, care în alte ţări central-europene ocupate a jucat totuşi un rol, fie şi secundar, în acapararea puterii de către comunişti. în momentul loviturii de stat de ia 23 august 1944, la pregătirea căreia fusese acceptată din raţiuni conjuncturale şi participarea câtorva 36

reprezentanţi ai P.C.R. (aliat sub tutela P.C.S. şi a statului sovietic cu care viitorul guvern trebuia să încheie armistiţiul) acest partid abia dacă reunea câteva sute de activişti tara vreo influenţa politică în ţară. Unii dintre aceştia. în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica se aflaseră in închisori din ţară, în timp ce alţii urmăriseră războiul de la Moscova, asemenea Anei Pauker (Rabinovici), Vasile (Laslo) Luai. Leonte Răutu, Constantin Pârvulescu ş.a. Împreuna cu membrii de rând, toţi aceşti comunişti .ningeau după toate probabilităţile cifra de S50- 1000, ia care se adăugau „gărzile muncitoreşti" conduse de Emil Bodnăraş (omul de legătura între gruparea din interior şi cea de k1. Moscova precum şi între conducători din ţară ai P.C.R şi serviciile secrete sovietice). La iei ca şi următoarele două guverne care i-au urmat până la 6 martie 1945. acesta se sprijinea pe o coaliţie a forţelor politice democratice — P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D. — cu P. Comunist din România. Istoricii califică drept faza coaliţiei reale - situaţia care a precedat în ţările Europei răsăritene instaurarea regimurilor comuniste, după o paradigmă explicativă propusă de britanicul Hugh Scton Watson. Ţinta principală a aripii moscovite în frunte cu Ana Pauker (Anexa IV.V.) şi Vasile Luca, care conducea practic Partidul comunist, era acapararea fără întârziere şi integrală a puterii de stat. Tactica predilectă consta în subminarea făţişă a ordinii publice prin comportamentul duplicitar de partid aflat la putere şi în opoziţie în acelaşi timp, exacerbând continuu presiunile de orice fel asupra guvernului. Sub îndrumarea sovieticilor s-a recurs la organizarea de manifestaţii publice, atacuri violente în presa de partid (ziarul „Scânteia" îndeosebi) la adresa oamenilor politici şi partidelor democrate, înlocuirea autorităţilor locale româneşti din Transilvania de nord, instalate de guvernul Sănătescu, cu administraţia directă a Comandamentului Militar Sovietic, ocuparea prefecturilor şi instalarea de prefecţi comunişti, agitarea muncitorilor şi ţăranilor pentru impunerea unui guvern al F.N.D. Nici liderii comunişti din „interior", îndeosebi Lucreţiu Pătrăşcanu, nu erau menajaţi de Ana Pauker, când afirma că în loc de înţelegerea cu partidele burgheze pentru răsturnarea lui Antonescu, P.C.R. ar fi trebuit să aştepte ocuparea ţării de trupele sovietice pentru a prelua astfel încă de la început întreaga putere politică17. Ocazia asaltului decisiv asupra puterii centrale s-a ivit în februarie 1945, după întoarcerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de la întâlnirea cu Stalin la Moscova, cu instrucţiuni proaspete pentru trecerea la aplicarea Programului de guvernare al F.N.D. publicat încă la 29 ianuarie 1945. Raţiunea revendicării puterii de către un guvern F.N.D. era pusă pe seama democratizării reale a ţării şi câştigării încrederii U.R.S.S. - accesibilă doar comuniştilor, care era nemulţumită de tergiversarea îndeplinirii condiţiilor impuse 17

Victor Frunza, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Humanitas, 1990, pp. 145-146. 37

României prin acordul de armistiţiu. Reprezentanţii P.C.R. în guvernul Rădescu au mobilizat populaţia împotriva autorităţilor legale, pentru instalarea prin forţă şi cu sprijinul nedisimulat al trupelor sovietice de autorităţi comuniste la sate sau pentru împărţirea proprietăţii moşierilor între ţărani. Demonstraţia antiguvernamentală din 24 februarie 1945, care a degenerat în violenţe, după încercarea de a ocupa sediul ministerului de interne, soldate cu morţi şi răniţi în schimbul de focuri dintre forţele de ordine şi comunişti precipitat demiterea guvernului, cerută regelui de către miniştri. Intervenţia directă şi brutală a guvernului sovietic şi relansarea comerţului exterior spre U.R.S.S. şi ţările satelite; desfiinţarea micii gospodării ţărăneşti şi exploatarea pământului în sistem colectivist; dezvoltarea industriei şi încurajarea migraţiei ţăranilor spre oraş; interzicerea accesului străinilor, cu excepţia cetăţenilor sovietici sau ai ţârilor satelite lor. Legea electorală asigura toate avantajele comuniştilor. Centrele electorale au fost aşezate în fabrici şi cazărmi, unde agenţii F.N.D. au putut exercita o presiune directă asupra muncitorilor şi soldaţilor. Listele electorale au fost întocmite în grabă, astfel încât nu s-a putut face nici un control al erorilor. Femeilor li s-a acordat drept la vot pentru prima dată, iar fasciştilor, membrilor Gărzii de Fier şi celor care din propria lor voinţă luptaseră împotriva „aliaţilor" li s-a luat dreptul de vot... în ajunul alegerilor, aliaţii occidentali au protestat încă o dată împotriva acestor practici, însă guvernul Groza a respins aceste proteste, de vreme ce U.R.S.S. nu li se alăturase, adăugând că Statele Unite şi Anglia se făceau vinovate de un nejustificat amestec în treburile interne ale României. La 19 noiembrie 1946, poporul român s-a prezentat la vot în nişte alegeri în care toate mijloacele de furt, violenţă şi lipsă de scrupule ce s-au folosit vreodată în Balcani au fost utilizate din plin. Rezultatele oficiale dădeau Blocului Naţional Democrat (lista comuna a comuniştilor şi aliaţilor lor), 368 mandate (84%), P.N.Ţ. - 3$ mandate (7,72%), P.N.L. - .3 mandate (0,72%), P.N.Ţ. - Lupii 2 mandate (0,48%), M.A.D.O.S.Z. - 20 mandate (7%)l0. Chiar în absenţa totală a garanţiei liberei exprimări a votului, surse memorialistice ulterioare vorbesc despre pierderea alegerilor de către comunişti. însă Ia sfatul ambasadorului sovietic la Bucureşti, guvernul Groza ar ii inversat rezultatele pentru a-i declara câştigători pe comunişti. „Legitimat" de alegerile generale P.C.R. nu zăboveşte mult şi trece la suprimarea partidelor de opoziţie, în anul următor. La 29 iulie 1947, printr-un Jurnal al guvernului, P.N.Ţ. era dizolvat, proprietăţile şi arhiva sa confiscate, iar în noiembrie 1947 conducerea sa în frunte cu Iuliu Maniu (octogenar) şi Ion Mihalache condamnaţi la închisoare pe viaţă 38

într-un proces trucat. Tot în vara lui 1947 (august) deputaţii liberali care refuzaseră să ia parte la şedinţele Camerei Deputaţilor, pierdeau mandatele. Curând după aceea (octombrie 1947) o soartă similară a împărtăşit şi principalul „tovarăş de drum", liberalul Gheorghe Tătărescu, exclus din guvern împreună cu oamenii lui, după votarea unei aşa-zise moţiuni de cenzură (5-6 noiembrie 1947). Locurile rămase libere au fost ocupate imediat de lideri comunişti: Ana Pauker (externe), Vasile Luca (finanţe) sau Aurel Vijoli guvernatorul Băncii Naţionale), Grigore Preoteasa (subsecretar la externe), Gheorghe Vasilichi (subsecretar la economia naţională) şi câţiva alţi reprezentanţi ai aripii de stânga P.S.D., care se pregăteau să lichideze partidul prin înglobarea lui în P.C.R. Ultima instituţie a fostului stat democratic constituţional, vârful acesteia monarhia, era desfiinţată la 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost constrâns să semneze propria abdicare, iar parlamentul comunist a votat propunerea de abolire a monarhiei, proclamarea republicii populare ca formă de stat, abrogarea constituţiei din 1866 cu modificările sale din 29 martie 1923, septembrie 1944 şi ulterioare. S-au organizat alegeri pentru o adunare constituantă, care în aprilie 1948 va adopta prima Constituţie a R.P.R. Sfârşitul anului 1947 a coincis, aşadar, cu acapararea totală a puterii politice de către P.C.R., în numele revoluţiei proletare sau socialiste, ca prim pas al acesteia, după cum sună perceptele doctrinei comuniste. Aceasta echivala, aşa cum am văzut, cu sfârşitul sistemului parlamentar democratic, cu lichidarea pluralismului politic şi instaurarea unui regim de presupusă „democraţie populară", ca formă sau echivalent funcţional al dictaturii proletariatului, bazate pe partidul unic muncitoresc şi pe oficializarea monopolului ideologic al doctrinei comuniste (marxist-leniniste). Premisele pentru instituirea partidului unic muncitoresc fuseseră pregătite încă din anii precedenţi. Liderii P.S.D. care nu voiau să abandoneze ideologia şi identitatea acestuia, între care C. Titel Petrescu, fuseseră izolaţi, excluşi din partid şi prigoniţi ca duşmani de clasă, împărtăşind soarta fruntaşilor partidelor liberal şi ţărănesc, adică încarcerarea.

2.1.2. Etapele dominaţiei ideologice comuniste Potrivit viziunii doctrinare de sorginte bolşevico-stalinistă, partidul comunist unic reprezintă factorul determinant în sistemul dictaturii proletariatului. De rolul conducător al acestuia este legată extinderea revoluţiei asupra celorlalte subsisteme ale societăţii, de la economie la cultură, relaţiile naţionale şi internaţionale, remodelarea fizionomiei 39

comportamentale şi morale a omului, potrivit conştiinţei socialiste unitare inspirate de concepţia filosofică marxist-leninistă. Aderând fără nici o rezervă la modelul sovietic pe care-l consideră singura cale de interpretare şi aplicare corectă a utopiei marxist-leniniste, conducătorii P.M.R. au mobilizat mijloacele de care era capabil statul dictaturii proletare pentru imitarea experienţei leniniststaliniste de construire a socialismului. O întreagă perioadă ce se suprapune celor două decenii în care Gheorghiu-Dej s-a aflat la cârma P.M.R. şi a regimului „democrat popular", se caracterizează din perspectivă doctrinară prin reproducerea servilă a principiilor, concepţiei şi metodelor de acţiune ale marxism-leninismului în versiunea sa stalinistă, întruchipat în teoria şi practica modelului unic de socialism. Puterea politică şi economică a partidului comunist şi instrumentului principal de impunere represivă a deciziilor sale — statul „democraţiei populare" —, se cerea dublată de monopolul puterii spirituale asupra membrilor partidului, dar şi asupra tuturor cetăţenilor ţării. Lupta în domeniul ideologiei, pentru generalizarea unui adevăr unic, în interpretarea legilor naturii, societăţii şi funcţiilor culturii, derivat din filosofia materialistdialectică şi teoria marxist-leninistă despre societate, avea să convingă P.M.R. nu numai de dificultăţile ei, ci şi de persistenţa sa îndelungată, ca formă a luptei de clasă. Revoluţia culturală, ţinea să-i reliefeze rosturile unul dintre foarte activii exponenţi ai instaurării monopolului ideologic al doctrinei în primii am ai comunismului din România, Mihail Roller, „înseamnă crearea unei culturi socialiste. Această cultură se creează într-o întreagă epocă istorică. Ea îşi are elemente în luptele premergătoare preluării puterii politice în stat de către clasa muncitoare. Dar ea se poate închega şi dezvolta numai după cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare în procesul luptelor pentru construirea socialismului". Adică după ce adversarii doctrinei comuniste au fost scoşi în afara legii, rămânând ca această doctrină să fie inoculată prin toate mijloacele de propagandă şi constrângere economică şi politică, iar monopolul său garantat de forţa coercitivă a statului dictatorial. Tot Roller preciza care trebuiau să fie sarcinile principale în crearea culturii socialiste, adică „o valorificare critică a moştenirii culturale a trecutului, pe baza ştiinţei celei mai înaintate — ştiinţa marxist-leninistă; o organizare socialistă a învăţământului public pentru a creşte cu ajutorul noului învăţământ cadre noi, o intelectualitate nouă; şi o educare în spirit comunist a maselor muncitoare, cultivând o nouă atitudine faţă de muncă, faţă de bunurile poporului, faţă de aparatul de stat, pentru a înlătura treptat resturile capitaliste din conştiinţa oamenilor şi a ridica nivelul cultural al poporului". Acestor 40

scopuri le-au fost subordonate, începând cu acelaşi an 1948, reforma învăţământului public şi reorganizarea Academiei Române, pentru a o subordona politicii statului de îndoctrinare ideologică a populaţiei. Pe linie de partid şcolile şi Universitatea politică au primit noi sarcini vizând formarea cadrelor de conducere şi ideologice, prin reorganizarea Universităţii de partid „Ştefan Gheorghiu" şi a Şcolii Superioare de Ştiinţe Sociale „A. A. Jdanov". Rolul organizaţiilor obşteşti — sindicate, organizaţiile de tineret şi de femei — a fost reproiectat, în lumea tezelor leniniste şi staliniste, ca pârghii principale sau „curele de transmisie" prin care ideologia şi directivele partidului comunist trebuiau să îşi facă drum către mase. Predarea tuturor materiilor de studiu în învăţământul public, devenit în întregime de stat, trebuia să se bazeze pe interpretarea unitară, centrată exclusiv pe doctrina marxistleninistă. Acest lucru făcea necesară, din punctul de vedere al ideologiei şi politicii partidului comunist, îndrumarea ideologică a corpului didactic sau cu termenul foarte uzual pe atunci, reeducarea educatorilor. Prin aceeaşi reformă a învăţământului, studiul „bazelor marxism-leninismului" a devenit disciplină obligatorie în întregul învăţământ superior. Economia politică marxistă, materialismul dialectic, istoria R.P.R. intrau obligatoriu în curricula majorităţii facultăţilor. Ştiinţele sociale au fost declarate de către partid ştiinţe ideologice, fiindu-le încredinţate sarcini de educare marxistă, de studiere şi interpretare din aceeaşi perspectivă filosofică a problemelor construcţiei socialiste. Cadrele didactice formate sub vechiul regim, în special cele de ştiinţe sociale, filosofie erau îndepărtate din învăţământ şi înlocuite de proaspăt convertiţi la marxism-leninism sau trecuţi în grabă prin şcolile de partid şi de „reeducare". Sarcina de a-i îndoctrina pe profesorii care predau discipline ştiinţifice şi tehnice a fost încredinţată de asemenea catedrelor de ştiinţe sociale considerate catedre ideologice Ministerul învăţământului superior era obligat să asigure, pe bază de plan concret, studierea operelor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, putând să suplimenteze la nevoie numărul orelor afectate acestui studiu politico-ideologic. Resurecţia activităţii politicoeducative după Plenara ideologică a partidului din iulie 1971 s-a tradus, în domeniul învăţământului, printr-o creştere a numărului de ore de predare a ştiinţelor sociale, atenţia principală fiind concentrată asupra „operelor" conducătorului suprem Nicolae Ceauşescu. Secţia ideologică a partidului şi-a asumat îndrumarea directă a cercetării în ştiinţele sociale — economie politică, filosofic, istorie, drept, socialism ştiinţific. Documentele şi directivele de partid formulau de regulă problemele şi direcţiile de cercetare ştiinţifică, în 41

aceste domenii, ca şi în altele, cercetarea fiind subordonată fundamentării teoretice şi justificării ideologice a orientărilor doctrinei de partid asupra construcţiei socialiste, sau combaterii concepţiilor ideologico-burgheze. În acelaşi timp, continuând o politică de reprimare şi ştergere a identităţii culturale româneşti ce debutase încă din primii ani ai „democraţiei populare", cu aplicarea unor condiţii impuse prin acordul de armistiţiu cu U.R.S.S., numeroase titluri de lucrări şi publicaţii, catalogate drept anticomuniste, antisovietice, naţionaliste etc., erau scoase din circulaţie şi trecute la index. Peste 8000 de lucrări ştiinţifice, filosofice, de istorie, literare etc., majoritatea lor reprezentând valori autentice ale culturii naţionale, considerate însă incompatibile cu educarea şi reeducarea marxist-leninistă a tineretului şi populaţiei ţării, au fost interzise accesului liber al publicului. Cenzura s-a instituţionalizat temeinic şi a funcţionat fără întrerupere, ca un aparat ideologic de control al opiniilor sub regimul comunist. Accesul la cărţile incluse de bibliotecile publice în „fondul special" s-a făcut cu aprobări speciale din partea organelor de partid chiar şi în anii '80, când formal, tendinţa de recuperare selectivă şi critică a valorilor culturii naţionale îşi pusese oarecum amprenta, după 1965, pe orientarea ideologică a partidului către recunoaşterea şi afirmarea rolului naţiunii în construcţia socialistă. Mijloacele de comunicare în masă şi editurile au rămas sub strictul control ideologic al partidului, chiar dacă, tot formal, în anii '70 cenzura fusese substituită prin autocenzură. Uriaşul efort propagandistic de impunere a modelului unic stalinist şi de combatere a ideologiilor adverse s-a împletit în această primă etapă de dominaţie comunistă, cu lupta pentru păstrarea „purităţii ideologice" a partidului. Epurarea periodică a propriilor rânduri, de cadrele şi elementele acuzate de comiterea unor greşeli ideologice şi politice, de atitudini şi concepţii mic burgheze sau de trădarea cauzei socialismului, constituia în termenii ortodoxiei leninist-staliniste o dovadă a intransigenţei, a vigilenţei necesare faţă de comploturile sau infiltrările duşmanilor de clasă în rândurile partidului şi structurilor dictaturii proletare, începutul a fost făcut la scurt timp după „unificarea" P.C.R. cu P.S.D., cu Lucreţiu Pătrăşcanu, acuzat de trădare şi concepţii naţionaliste. Procesul de destalinizare început în U.R.S.S. odată cu Congresul al XX-lea (1956) şi resuscitat apoi la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S. (1961), a avut, practic, efecte foarte slabe în regimul comunist din România, neafectând orientările doctrinare cristalizate anterior.

O întreagă etapă care cuprinde transformările structurale din societate, economie, viaţa politică şi cultural-ideologică, operate prin reproducerea dictaturii totalitare şi a experienţei sovietice subsumate aşa-zisului model unic de socialism, acoperă temporal perioada 1948-1965. Aceasta coincide cu adoptarea integrală în planul dominaţiei ideologice, a doctrinei leninist-staliniste codificate dogmatic în modelul sovietic, cu oscilaţii tactice minore prilejuite de încercarea de a corecta unele practici şi erori care au favorizat teroarea şi crimele regimului totalitar sub domnia lui Stalin. Matricea doctrinară şi structurală a sistemului comunist din România acestei prime etape, este una de factură tipic stalinistă, adoptată fără modificări notabile, în virtutea credinţei in valabilitatea universală a acestui model şi a atitudinii obediente ce caracterizase „elita " comunistă încă de la crearea P.C.R. Tezele doctrinare directoare ale comunismului naţional şi-au găsit o formulare coerentă în primul program general elaborat de către P.C.R. ca document unitar de doctrină şi acţiune, adoptat în 1974 de către Congresul al XI-lea al P.C.R. — Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral-dezvoltate şi înaintarea României spre comunism.

2.2. Aspecte doctrinar-ideologice Doctrina despre „rolul politic conducător" al Partidului Comunist Român şi despre „creşterea neîncetată a funcţiilor acestuia pentru o îndelungată perioadă istorică" — gândită şi revăzută în intervalul dintre 21 februarie 1948 şi 21/22 decembrie 1989 — arc câteva surse de inspiraţie: ideologia marxism-leninismului, în varianta ei oficială agreată în fiecare moment, ideologie din care sunt preluate şi citate acele teze — enunţate de K. Marx şi Fr. Engels, de V.I. Lenin — care serveau mai bine un context sau altul, respectiv un obiectiv politic sau altul; poziţiile de principiu şi mesajul bolşevic-stalinist, elaborate de P.C.U.S. şi impuse ca soluţii „partidelor frăţeşti" din Estul Europei; experienţa de organizare şi conducere a P.C.R., acumulată ca urmare a particularităţilor naţionale şi istorice ale poporului român, a adaptării liniei politice în funcţie de condiţiile specifice, concrete, din momentul în care existenţa „sub orice formă" a unui „centru" în lumea comunistă nu mai era nici necesară, nici posibilă. Teoria oficială despre rolul conducător al partidului — care trebuia să se resimtă nemijlocit în toate sectoarele şi domeniile societăţii, în fond, în întreaga activitate umană din România — se materializează într-un ansamblu vast de aprecieri, teze, îndemnuri despre natura acestui tip de partid şi despre „legitimitatea istorică" a poziţiilor politico43

sociale ale P.C.R., care se manifestă ca partid unic sau ca sistem monopartid ori ca sistem partidist noncompetitiv. Discursul oficial este axat pe „natura" partidului comunist — criteriu intern de identificare şi de evaluare —, deoarece clementul obişnuit, „exterior", acela al numărului de agenţi politici, nu mai era operant. „Natura" partidului comunist este definită — în toate demersurile autorităţilor — prin câteva dimensiuni, şi mai ales prin: ideologie, materialismul dialectic şi istoric, ce rezultă şi reflectă „misiunea istorică" a proletariatului; prin organizarea internă a partidului, cu accente pe centralism, pe disciplină riguroasă, pe unitate de acţiune, pe combaterea devierilor, fracţiunilor, manifestărilor reformist-revizioniste; prin „recunoaşterea" de către popor a partidului comunist ca „forum de elaborare a liniei generale şi a strategiei construcţiei socialiste în România". Concluzia despre partid ca „motor dinamizator al întregii societăţi" în devenirea ei socialistă şi comunistă este extrasă din ansamblul proiecţiilor despre socialism ca proces social lipsit de convulsii, de crize periodice, ca societate fără clase antagoniste în care nu îşi mai găsesc locul programele alternative, ireconciliabile despre dezvoltarea socială, în care, implicit, nu îşi mai găsesc raţiuni de a se perpetua nici partidele adverse, cu suporturi ideologice şi doctrinare distincte, opuse. O societate întemeiată treptat-treptat pe unanimitate de vederi, de opţiuni fundamentale - structurate şi concentrate pe interesele clasei muncitoare - presupune existenţa unui singur partid politic, a partidului comunist, autodefinit ca „avangardă" încercată a proletariatului şi „călăuză" a întregului popor. Fenomenul totalitar comunist poate fi redat, ca orice realitate socială, prin mai multe definiţii sau formule conceptuale, dar sensul lui rămâne acelaşi şi este centrat pe poziţia de monopol a partidului comunist asupra puterii politice, asupra ideologiei, asupra destinaţiei şi modului de distribuţie a bunurilor şi valorilor societăţii, asupra obiectivelor sociale pe o perioadă dată, acoperind mai mult decât o generaţie. Definiţiile elaborate se aseamănă şi se întrepătrund. în ceea ce ne priveşte o vom reda pe aceea propusă de Raymond Aron. ,,1. Fenomenul totalitar intervine într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice. 2. Partidul de tip monopolistic este animat sau dotat eu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi astfel aceasta se impune ca adevăr oficial de stat. 3. Pentru a difuza acest adevăr oficial, îşi rezervă, la rându-i, un dublu monopol, monopolul asupra mijloacelor întemeiate pe forţă şi acela asupra mijloacelor de persuasiune. Ansamblul mijloacelor de comunicaţie — incluzând radioul, televiziunea, 44

presa — este dirijat, este, practic comandat de către stat şi de către acele instanţe care îl reprezintă. 4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin, într-o anumită modalitate, parte integrantă a statului ca atare. Cum statul este inseparabil de ideologia sa, cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt colorate de adevărul oficial. 5. Dat fiind că orice activitate ţine de stat şi că orice activitate este supusă (evaluării) ideologiei, o greşeală comisă într-o activitate economică sau profesională anume devine automat o greşeală ideologică. De aici, din acest punct de sosire, se asistă la o politizare, la o transfigurare ideologică a oricărei greşeli posibile a indivizilor şi, în concluzie, la teroare atât de tip poliţienesc, cât şi ideologic. Pornind de aici, se poate aprecia ca esenţial în definirea totalitarismului, atât monopolul efectiv al partidului, cât şi utilizarea integrală a vieţii economice, ca si teroarea ideologică generalizată. Fenomenul este perfect când toate aceste elemente sunt reunite şi înfăptuite plenar"18. Monopolul politic al partidului comunist asupra sistemului politic şi asupra societăţii are statut de dogmă fundamentală. De aceea, opiniile cu privire la diminuarea rolului politic al partidului sunt considerate poziţii ce ar echivala cu o „profeţie neagră" cu un „coşmar". Totodată, dreptul oamenilor oneşti, inclusiv al membrilor de partid, de a discuta deschis şi raţional, dar critic, problemele de bază ale societăţii, chiar monopolul partidului comunist sunt considerate invariabil ca tendinţe „duşmănoase" şi ca refuz obstinat de a recunoaşte capacitatea partidului de a fi înfăptuit „idealurile" claselor pe care le reprezintă, implicit de a pune în discuţie fundamentele şi „superioritatea" „socialismului real". Statutul partidului de instituţie constitutivă a sistemului politic şi de factor indispensabil al consolidării societăţii post-capitaliste se asociază cu un ansamblu de ficţiuni inseparabile de un ansamblu de ambiţii extreme şi de atitudini de tip voluntarist, fieţiuni despre ruptura cu trecutul, despre vigilenţa politică, despre lupta de clasă, despre identitatea dintre clasa muncitoare şi partid, despre unitatea dintre partid şi popor, despre supremaţia partidului asupra statului şi a ordinii politice, asupra ordinii juridice şi morale, despre consensul politico-social ş.a. Asemenea ficţiuni — care converg spre tezele despre imperativul ca partidul să deţină totalitatea puterii în societate — fac ca la nivelul discursului, al doctrinei despre „socialism" şi despre partid să existe o singură „realitate" politico-socială şi culturală, întemeiată pe imaginar, aceea construită în temeiul fanatismului şi al freneziei ideologice, al delirului, univers complet rupt de toate relaţiile şi 18

Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Paris, Editions Gallimard, 1976 (ediţia 1. 1965), pp.

287-288. 45

ţesuturile corpului social, anume universul despotismului din secolul al XX-lea, îndeosebi din a doua parte a acestui veac, despotism ce poartă amprenta liderului de partid, formă patologică de concentrare şi de centralizare, inclusiv de personalizare a puterii. Prin urmare, clasa muncitoare a rămas şi în perioada „socialismului real" — când şi cât timp partidul comunist s-a aflat la putere — o clasă socială alienată. Din această cauză, muncitorimea şi aliaţii ei din spectrul social au fost împinşi pe mai departe la anumite forme de revoltă şi de „nesupunere": drepturile cetăţeneşti ale „claselor de jos" aveau să rămână în continuare „iluzorii" şi „formale" cât timp aceste forţe sociale primeau salarii de supravieţuire, după cum „eliberarea muncii" avea să nu implice „libertăţi politice".

2.3. Controlul politic total (cultul personalităţii) Se poate argumenta că din abordarea totalitaristă asupra comunismului lipseşte tocmai individul integrat culturii sale: sistemul nu poate fi adecvat explicat doar prin ceea ce erau sau făceau elitele, o nomenclatură politică. Cum spune un analist, monolitismul sistemului era doar o faţadă. în spatele căreia o societate, şi în cazul sistemului sovietic mai multe societăţi, dezvoltau propria lor dinamică, influenţând oarecum centrul. Ce s-a întâmplat de fapt cu omul sub comunism? A devenit întreaga societate un spaţiu disciplinar, o instituţie de tip închis, unde nu mai există nici o opţiune din partea subiectului, unde câmpul de acţiune este prescris in totalitate? La prima vedere, tehnologia concentraţionară şi, în afara închisorii, sistemul de propagandă par a fi eficiente în a modela prin violenţă şi uzând de formele cele mai aberante de tortură şi teroare un nou chip uman, cu noi atitudini, noi comportamente; denunţul şi autodenunţul, demascarea interioară şi exterioară permiteau practic ca subiecţii să fi fost nu atât cunoscuţi în totalitate, cât expuşi în totalitate, ceea ce ar fi însemnat un control total asupra lor. Greierele astfel spălate de memoria, coerenţa şi sensul acţiunilor ar arăta ca o cutie goală în care se introduc apoi conţinuturi noi. La capătul acestui proces ar apărea mulţimile productive şi docile, alfabetizate, dar şi atomizate, omogenizate şi modelate astfel încât pot suporta orice: colectivizarea agriculturii, industrializarea forţată, plata datoriei externe, ateizarea, sistematizarea rurală etc. şi incapabile a mai opune o minimă rezistenţă. Dar cât valorează conformarea şi ataşamentul unor indivizi agonizaţi sub tortură, în închisoare, sau, în afara închisorii, înscrierea unor intelectuali în A.R.L.U.S. pentru a nu se expune „vânătorii de vrăjitoare"? Sau înscrierea în colectiv a unui ţăran sub diverse 46

presiuni? Au aceste comportamente sub presiune, sub violenţă, deci silnice, semnificaţia unei veritabile transformări a omului? Unele dintre atitudinile prea uşor taxate drept colaboraţionism n-ar trebui cumva considerate nu atât cedări, ci dimpotrivă, strategii de rezistenţa? Cu alte cuvinte, au obţinut sistemele de propagandă comuniste, atât de puse la punct, atât de eficiente în aparenţă, mai mult decât un ataşament mimetic al oamenilor? Alte dificultăţi în a discuta despre omul nou le întâmpinăm atunci când trebuie să-l identificăm. Dacă acest om există, a fost creat de sistemele comuniste, cine ar putea fi: torţionarul, ultrareeducatul, nomenclatura politică, ideologul, propagandistul, membrul C.A.P. sau muncitorul din uzină? Dar am putea stabili că aceştia se apropie măcar de modelul de om comunist, când între discursul lor, comportamentul şi conţinuturile de conştiinţă nu putem identifica o coerenţă? Poate că ar fi mai prudent să enunţăm doar că. sub comunism, a avut loc o schimbare, dar nu în sensul idealului definit de doctrina comunistă, ci o schimbare concretizată mai degrabă în apariţia unor tipuri sociale noi, cum este spre exemplu navetistul, tipul social marginal, nici ţăran, nici orăşean, care nu mai aparţine culturii tradiţionale a satului, dar nu este nici integrat celei urbane. Aceste procese de schimbare sunt asimilate de unii autori unei intrări forţate în modernitate a unei societăţi întârziate sub aspectul structurării sale modeme. Făcând abstracţie de tribului în vieţi omeneşti, unii autori apreciază că efectul cumulat al acestor procese poate da o rezultantă pozitivă, echivalenta unui proces de modernizare a societăţii. Această cale de interpretare nu poate însă fi considerată legitimă. Doctrina comunistă asupra transformării revoluţionare a societăţii are ca premisă concluzia lui Marx după care interpretarea materialist-dialectică şi istorică a dezvoltării societăţii capitaliste dezvăluie necesitatea dispariţiei societăţii formate din clase antagoniste. Capitalismul nu poate evita, credea el, înlocuirea sa de către socialism şi comunism, orânduire din care, iniţial, sunt eliminate antagonismele de clasă, iar în final dispare şi împărţirea în clase sociale. Acest proces s-ar alimenta din acţiunea obiectivă a determinismului economic, care în plan social-politic se manifestă prin lupta de clasă, ce duce finalmente la revoluţia socialistă. Proletariatul este clasa căreia îi revine misiunea istorică de a înfăptui această revoluţie. Ceea ce ar presupune, printre altele, distrugerea bazelor economice ale capitalismului — proprietatea privata asupra mijloacelor de producţie, eliminarea inegalităţilor sociale şi a exploatării claselor lipsite de această proprietate, stabilirea unor noi relaţii între oameni, a unei orânduiri economico-sociale 47

socialiste, în care vechea exploatare capitalistă este înlocuită cu egalitatea şi dreptatea socială între clase. Din această premisă, care postulează socialismul drept unica alternativă la capitalism, decurge inevitabila transformare a acestei prejudecăţi marxiste într-o dogmă imuabilă şi, totodată, viziunea totalitară a doctrinei comuniste asupra căilor şi metodelor construcţiei socialismului real. Doctrina comunistă se înfăţişează, înainte de toate, ca un sistem teoretic general, ce integrează teorii şi concepţii intercondiţionate sistemic, cu privire la fiecare componentă majoră a sistemului societal. Include, apoi, metodele şi mijloacele de acţiune în vederea transformării radicale, totale a societăţii şi a omului pentru atingerea ţelului final al doctrinei — o societate perfectă, de oameni care-şi reglementează în mod raţional şi armonios interesele lor comune, fericirea colectivă fiind condiţia fericirii individuale. Structura ideatică globală a doctrinei comuniste poate fi redată şi desluşită prin elementele sale componente, în fapt teorii şi metode interconexate care reflectă temeiurile teoretico-ideologice ale acţiunii de organizare şi reconstrucţia socială în toate domeniile vieţii sociale şi individuale. 1. Doctrina comunistă a formulat o teoria proprie asupra necesităţii proprietăţii sociale şi a planificării integrale a dezvoltării economice, sociale şi politice, ca bază economică a socialismului, respectiv metodă de organizare şi conducere centralizată şi unitară a întregii activităţi umane în socialism. Trecerea mijloacelor de producţie din proprietatea privat-capitalistă în proprietatea starului socialist, echivalată în mod misterios cu proprietatea întregului popor, făcea parte dintre condiţiile elementare ale constituirii noii baze economice socialiste de către revoluţia proletară victorioasă. Cu termenii teoriei economice marxiste, aceasta constituia premisa lichidării antagonismului dintre relaţiile de producţie capitalistă şi caracterul social al forţelor de producţie, care în planul politic şi social se manifesta în antagonismul dintre burghezie şi proletariat, dintre exploatatori şi exploataţi. Desfiinţarea proprietăţii private capitaliste este concluzia la care ajunseseră Marx şi Engels încă în Manifestul Partidului Comunist (1848), aceasta fiind considerată una dintre condiţiile instaurării socialismului, cu principiul său de repartiţie după muncă. Odată cucerită puterea de stat prin revoluţie, predicau Marx şi Engels, „proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate

mijloacele de producţie, în mâinile statului, adică în „mâinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi a mări, cât se poate de repede, masa forţelor de producţie". Această teză teoretică a fost aplicată mai întâi de revoluţia bolşevică din octombrie 1917 şi ulterior de către toate partidele comuniste din ţările ocupate după al doilea război mondial de către sovietici. Partidul Comunist Român s-a conformat întru totul şi în această privinţă. Proprietatea de stat a înlocuit, în urma exproprierii prin confiscare forţată, proprietatea privată asupra tuturor mijloacelor de producţie, începând cu industria, transportul, comerţul, băncile, asigurările sociale etc., naţionalizate în iunie 1948, şi continuând cu colectivizarea proprietăţii agrare şi cooperativizarea micii producţii meşteşugăreşti şi artizanale între 1949-1962; proprietatea cooperatistă devenea cea de-a doua formă de proprietate socialistă alături de proprietatea de stat, căreia i se subordona în toate privinţele, inclusiv în conducerea unitară pe baza planului de stat centralizat. În teoria comunistă asupra proprietăţii sociale, aceasta era considerată nu numai condiţia elementară a construirii bazei economice a socialismului, ci şi o formă superioară care stabileşte relaţii de egalitate între cetăţenii ţării, în calitatea lor de proprietari socialişti uniţi. Prin această proprietate s-ar garanta egalitatea condiţiilor de muncă şi de viaţă pentru toţi, prin aplicarea principiului socialist de repartiţie: „de la fiecare după capacitate, fiecăruia după muncă". Proprietatea şi economia socialistă unitară elimină totodată, în optica doctrinei, celelalte principii şi mecanisme specifice funcţionării modului de producţie capitalist, începând cu piaţa liberă, producţia generalizată de mărfuri, concurenţa şi anarhia producţiei, asigurarea profitului prin exploatarea şi pauperizarea majorităţii populaţiei etc. Rezultanta ideologică a instaurării şi apoi a generalizării proprietăţii sociale, sub forma proprietăţii de stat şi a proprietăţii cooperatiste (de grup), iar în perspectivă a unei forme unice de proprietate, trebuia să fie nu doar „desfiinţarea claselor exploatatoare" şi înlocuirea lor cu clasa muncitoare conducătoare, proprietară şi beneficiară a avuţiei sociale, împreună cu ţărănimea muncitoare şi „intelectualitatea legată de popor", ci şi un proces progresiv de omogenizare socială, prin contopirea finală a acestor clase în ceea ce Programul P.C.R. denumea „poporul muncitor unic". Celelalte forme de proprietate urmau să dispară treptat, condiţiile existenţei lor fiind îngrădite sistematic prin mijloace juridice şi administrative, în ultimii ani ai comunismului din România era tolerată şi „ocrotită" proprietatea personală asupra locuinţei, în timp ce asupra suprafeţei curţilor aferente sau a loturilor ajutătoare ale ţăranilor colectivişti era recunoscut doar dreptul de folosinţă şi nu un drept de proprietate. 49

Regimul comunist era proiectat ca dictatură nu numai în substanţa ci şi în formele sale instituţionale, aşa cum o arată următoarele două componente ale doctrinei sale. 2. Una dintre acestea constă în teoria despre partidul unic comunist şi despre creşterea rolului său politic conducător. Cealaltă se referă la doctrina dictaturii proletariatului ca esenţă a „democraţiei populare". Ideile directoare privind partidul comunist derivă din „proiecţia" socialismului ca orânduire ce presupune o transformare revoluţionară, respectiv înlăturarea violentă a capitalismului şi construirea sa în mod deliberat, conştient. Socialismul nu se dezvoltă spontan din orânduirea capitalistă ci necesită o acţiune organizată şi persistentă a proletariatului pentru impunerea principiilor sale pe cale revoluţionară şi apărarea de influenţe sau tentative de restaurare a rânduielilor capitaliste. Dogma marxistă originară stipula că deşi clasa muncitoare are o misiune istorică obiectivă de a se elibera de exploatare şi, odată cu a-ceasta, de a elibera întreaga societate modernă şi a instaura socialismul şi comunismul, ea are în acest scop nevoie de un partid comunist propriu, organizat şi luminat de teoria revoluţionară, care s-o ajute în realizarea acestui ţel mesianic. Lenin a dus mai departe această logică, declarând că fără ideologia cu care un partid de revoluţionari înarmează şi dezvoltă conştiinţa de clasă a proletariatului, această clasă nu este în stare să se ridice deasupra „psihologiei tradeunioniste", să-şi asume deci rolul său revoluţionar în istorie. Mai mult chiar, numai un partid restrâns, format din revoluţionari de profesie, organizat după principiul centralizării deciziei unitare şi subordonării ierarhice („centralismul democratic"), al disciplinei şi excluderii fracţiunilor interne, ar putea conduce proletariatul la victoria împotriva burgheziei care deţinea puterea şi la folosirea puterii cucerite pentru construirea socialismului. Stalin a desăvârşit principiile predicate de Lenin, concentrând întreaga putere cucerită de proletariat în mâinile unui singur partid muncitoresc — partidul comunist (bolşevic), iar ulterior, potrivit logicii funcţionării acestui partid, în propriile mâini, după lichidarea tovarăşilor rivali şi a concepţiilor acestora. El a făcut din partidul comunist şi monopolul ideologiei comuniste instrumentul principal al dictaturii totalitare. Teoria leninist-stalinistă despre partidul unic comunist, ca partid de avangardă a clasei muncitoare, a fost asimilată şi aplicată de către toate partidele comuniste care au transplantat modelul sovietic în ţările est-europene. Partidul Comunist Român a devenit şi el unicul partid muncitoresc după „absorţia" fostului partid social-democrat, schimbându-şi 50

provizoriu numele în P.M.R. (februarie 1948 - iulie 1965). A monopolizat în felul acesta, nu numai conducerea clasei muncitoare, ci şi întreaga scenă politică, devenind unicul partid după suprimarea oricăror alte forţe politice şi interzicerea asocierii libere a cetăţenilor în organizaţii politice, sub pretextul combaterii, inclusiv pe temeiuri constituţionale ale starului democrat popular, a asociaţiilor cu caracter antidemocratic (vezi anticomunist) sau fascist. Potrivit lui Ceauşescu, exercitarea rolului conducător

partidului

trebuia

să

asigure

funcţionarea sistemului social asemenea unui robot electronic, care răspunde automat comenzilor primite, într-o puternică mutate dintre gândire şi acţiune. Creierul sau .,statul major" fiind însuşi partidul. De sus şi până jos, la toate nivelurile, partidului îi revenea să impună „o unitate de fier. indisolubilă care să asigure, în toate sectoarele, o acţiune unitară, coordonată şi orientată într-un singur sens... Orice încălcare a unităţii şi disciplinei în conducerea societăţii nu poate să ducă decât la grave tulburări, cu consecinţe negative asupra dezvoltării economico-sociale, asupra înfăptuirii cu succes a obiectivelor de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate". Această concluzie corespundea în ultimă instanţă concepţiei P.C.R. despre necesitatea şi legitimitatea rolului său conducător. Mai amplu, doctrina rolului partidului unic comunist este examinată în capitolul al III-lea. 3. Conducerea societăţii înţeleasă ca funcţie unică şi unitară a partidului comunist era corelată cu o altă direcţie doctrinară, şi anume cu teoria despre unicitatea puterii de stat ca dictatură a proletariatului. Aceasta deriva din teza marxist-leninistă despre originea şi rolul statului în societatea împărţită în clase diferite. Statul este în societăţile antagoniste instrumentul opresiunii claselor exploatate de către clasa dominantă pe plan economic şi politic. In realizarea misiunii sale istorice proletariatul smulge pe cale revoluţionară puterea de stat a burgheziei, construindu-şi propria organizare statală de care are nevoie pentru impunerea deciziilor sale privind trecerea de la capitalism la socialism. În virtutea primei funcţii, dictatura proletariatului serveşte drept instrument de consolidare şi menţinere a puterii politice cucerite, prin reprimarea împotrivirii, a rezistenţei claselor detronate de la putere, exproprierea forţată a mijloacelor de producţie 51

aflate în mâna capitaliştilor şi înarmarea revoluţiei pentru lupta împotriva duşmanilor din afara ţării. După cum preciza Lenin, din această perspectivă „dictatura proletariatului este o luptă crâncenă, sângeroasă şi nesângeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi". Sub forma celei de a doua funcţii, dictatura proletariatului înseamnă exercitarea dominaţiei nelimitate de nici o lege, sprijinită pe violenţă asupra burgheziei, care implică, inevitabil, excluderea de la viaţa politică a claselor răsturnate de la putere, îngrădirea drepturilor acestei minorităţi şi înlocuirea „democraţiei burgheze" cu „democraţia proletară" — respectiv noile organe de stat, organizaţii de masă şi obşteşti aflate sub conducerea efectivă a partidului comunist, şi angrenate în realizarea programului de construcţie a socialismului. Schema leninistă, completată de Stalin în exerciţiul funcţionării concrete în U.R.S.S., a fost exportată în ţările est-europene unde partidele comuniste au preluat-o fără modificări esenţiale. Regimul de „democraţie populară" instaurat la sfârşitul anului 1947 de comunişti în România s-a declarat drept o formă specifică a dictaturii proletariatului. După un deceniu de la acapararea puterii politice, liderul comunist Gheorghe GheorghiuDej confirma acest lucru în cadrul Congresului al II-lea al RM.R. (1955): „Desfăşurarea revoluţiei în ţara noastră a demonstrat încă o dată că leninismul este o teorie şi o tactică universal valabilă, care dă partidului marxist-leninist putinţa de a se orienta în cele mai diferite şi complexe împrejurări ale luptei de clasă. S-a confirmat din nou că esenţa căilor de trecere de la capitalism la socialism este aceeaşi pentru toate ţările — şi anume dictatura proletariatului... Acesta este drumul înlocuirii puterii claselor exploatatoare şi al instaurării puterii clasei muncitoare — singura clasă revoluţionară până la capăt, forţa conducătoare a luptei maselor asuprite şi exploatate; este drumul consolidării continue a acestei puteri şi al construirii orânduirii noi, socialiste"19. Natura constitutivă a regimului, şi anume dictatura totalitară întrupată în partidulstat totalitar, nu s-a schimbat în esenţă prin proliferarea aşa-ziselor „organisme noi democratice de participare directă la conducere". Dimpotrivă, acestea au furnizat doar temeiuri noi şi argumente teoretice ideologiei oficiale pentru a justifica necesitatea rolului conducător al partidului — şi în consecinţă, a liderului suprem Nicolae Ceauşescu — ca garant al funcţionării unitare a „sistemului original, unic în felul său de conducere a ţării de către popor", cum definea Ceauşescu sistemul partidului-stat. In plan doctrinar, teoretic şi organizatoric partidul, statul şi organizaţiile sociale acceptate de regim fuseseră în mod 19

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul de activitate al CC al P.M.R.. în Congresul al II-lea al P.M.R., Bucureşti, E.S.P.L.P., politică, 1955, pp. 98-99. 52

deliberat contopite într-o structură unitară de acţiune în care conducerea efectivă revenea partidului, în virtutea tezei privind creşterea rolului acestuia prin „integrarea organică" în funcţionarea sistemului politic şi social. Sistemul statului dictaturii proletariatului din perioada de trecere la socialism s-ar fi transformat, potrivit ideologiei oficiale, în sistemul democraţiei muncitoreşti revoluţionare. în realitate, era vorba despre o schimbare aparentă, de faţadă. Cu examinarea mai directă a acestor probleme ne ocupăm în capitolul al IV-lea.

CAPITOLUL III Argumente teoretice şi practice privind mijloacele de formare la nivelul educaţiei “Educaţia are dificila misiune de a transmite o cultură acumulată de secole, dar şi o pregătire pentru un viitor în bună măsură imprevizibil.” Jacques Delors Educaţia nu este o activitate desfaşurată în sine şi pentru sine, ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. O abordare corectă şi sistemică a fenomenului educaţional se poate realiza doar prin prisma intenţiilor urmărite şi a rezultatelor scontate.

3.1. Rolul mijloacelor de învăţământ Mijloacele de învăţământ au rolul de a uşura transmiterea unor informaţii, formarea unor calităţi, evaluarea unor cunoştinţe noi, realizarea unor experimente practice în procesul de învăţare-predare. Mijloacele de învăţământ uşurează punerea în contact a elevilor cu obiectele şi fenomenele, care sunt greu disponibile înţelegerii directe. Aceste fenomene şi obiecte nu pot fi explicate decât prin prelucrări ample şi prin intermediul unor tehnici şi mijloace specifice. Alături de metodologia didactică, mijloacele de învăţământ reprezintă o subdiviziune a tehnologiei instruirii şi autoinstruirii – un proces complex, care vizează toate etapele procesului de învăţământ, urmărind legăturile stabilite între acestea: proiectare, realizare, (auto)evaluare, (auto)reglare. Sintagma „mijloace de învăţământ” se referă la ansamblul materialelor naturale obiecte din realitatea înconjurătoare în forma lor naturală: minerale, plante, animale, aparate, instalaţii etc. sau realizate intenţionat : modele, planşe, hărţi, manuale, cărţi, fişe de lucru, chestionare, teste, portofolii, jocuri didactice, care sprijină atingerea obiectivelor activităţii instructiv – educative. De asemenea, sintagma „mijloace de învăţământ” include ansamblul cerinţelor pedagogice de selectare şi integrarea lor în strategiile didactice, în viziune sistemică şi de valorificare eficientă în procesul instructiv – educativ. Valenţele psihopedagogice ale mijloacelor de învăţământ se referă la faptul că ele

asigură caracterul intuitiv, concret – senzorial, şi sugestiv al activităţii de

învăţare; -

asigură transmiterea şi însuşirea de informaţii bogate, bine selectate şi

prelucrate din punct de vedere didactic; Mijloacele de învăţământ dobândesc valoare de instrumente pedagogice – se interpun între logica ştiinţei şi logica elevului, înlesnesc şi optimizează comunicarea între profesor – elev şi interacţiunile care se stabilesc în clasă. Din punct de vedere metodic, mijloacele de învăţământ se pot utiliza în orice etapă a activităţilor didactice, în funcţie de scopul urmărit: -

la începutul activităţii didactice - în acest caz ele având rol de introducere

într-o anumită temă, de sensibilizare a elevilor, de stimulare a interesului acestora, de creare a unor stări emoţionale favorabile învăţării, de captare şi menţinere a atenţiei, de creare a unei viziuni de ansamblu asupra anumitor conţinuturi, de reactualizare a unor cunoştinţe şi /sau priceperi şi deprinderi intelectuale şi practice de lucru, etc. -

în anumite secvenţe de instruire sau pe tot parcursul activităţii didactice –

în acest caz ele având rol de informare, comunicare de date, explicare de cunoştinţe, ilustrare de adevăruri, evidenţiere de caracteristici ale obiectelor, fenomenelor, proceselor, de menţinere a atenţiei elevilor, etc. -

la sfârşitul activităţii didactice – în acest caz ele având rol în realizarea

sintezei cunoştinţelor, în fixarea şi consolidarea lor, în ilustrarea, concretizarea sau completarea conţinuturilor predate, în corectarea eventualelor reprezentări greşite ale elevilor, în extinderea cunoştinţelor, în corelarea lor, în integrarea noilor cunoştinţe în sistemul cognitiv ale elevilor. Dezvoltarea ansamblului mijloacelor de învăţământ, valorificarea lor eficientă în activităţile didactice şi soluţionarea unor probleme practice ale instrucţiei şi educaţiei, au demonstrat şi demonstrează că activitatea didactică nu se restrânge la transmiterea verbală a cunoştinţelor şi că limbajul verbal nu constituie unicul instrument de predare al cunoştinţelor. Mijloacele de învăţământ au rolul nu numai de a informa, de au uşura, de transmitere a unor cunoştinţe, dar un alt scop al ei, este de a dezvolta alte deprinderi la elevi, ca: selectarea, mânuirea, rostul unor instrumente pentru o înţelegere mai pronunţată a unor aspecte sau dimensiuni. Mijloacele de învăţământ cer şi sprijină operaţiile gândirii, dezvoltă căutarea şi cercetarea, imaginaţia şi creativitatea elevilor. în acelaşi timp stârneşte curiozităţi în 55

rezolvarea unor probleme, motivând atunci, când elevul păşeşte pe un teritoriu nou, necunoscut.

3.2. Categorii ale mijloacelor de învăţământ Mijloacele de învăţământ prin aportul său adus educaţiei, uşurează cultivarea frumosului şi esteticului, a echilibrului sufletesc. Ele se pot grupa în următoarele categorii: - mijloace de învăţământ, ce includ mesaj didactic; - mijloace de învăţământ, care uşurează transmiterea mesajelor didactice. În prima categorie pot exista mijloacele: - obiectele naturale, originale: animale vii, ierbare, acvarii, etc.; - obiecte nenaturale: machete, modele, mulaje, etc.; - suporturi grafice: hărţi, planşe, panouri, etc.; - mijloace simbolice: tabele cu formule, planşe cu litere, scheme structurale; - mijloace tehnice: dispozitive, filme, discuri, casete video sau audio. A doua categorie, conţine următoarele mijloace: - instrumente, instalaţii de laborator; - echipamente tehnice, calculatoare, maşini de instruire; - instrumente muzicale şi aparate sportive, etc.; Mijloacele de învăţământ pot fi de ajutor, în cazul în care sunt incluse organic, în cadrul lecţiilor şi au un rol pedagogic. Ele nu pot înlocui predarea propriu-zisă, în care rolul principal îl joacă profesorul, prin funcţia de coordonator şi observator. Mijloacele de învăţământ, la rândul lor, au plusuri şi minusuri, observate pe parcursul utilizării acestora în educaţie. Avantajele sunt: - mijloacele tehnice înlocuiesc explicaţiile verbale, oferind un suport vizibil, care ajută pe elevi să perceapă nişte valori inacceptabil de înţeles pe cale tradiţională, trezesc interese şi motivaţii, întăresc cunoştinţe, iar timpul de învăţare este redus. Dezavantajele sunt: - Mijloacele tehnice creează o standardizare în înţelegerea şi interpretarea cunoştinţelor noi, dezvoltă o receptare pasivă, denaturări a diferitor fenomene. Progresul tehnicii a impulsionat diversificarea şi perfecţionarea acestor resurse. În literatura de specialitate sunt semnalate cinci generaţii de mijloace de învăţământ care reprezintă tot atâtea etape în inovarea instrucţiei.

- Din prima generaţie fac parte tabla, manuscrisele, obiectele de muzeu, etc.; ele nu pot fi utilizate decât direct, prin acţiunea comună profesor – elev. - Celei de-a doua generaţii îi aparţin mijloacele purtătoare de informaţii gata elaborate: manuale, alte texte tipărite. În acest caz, acţiunea adultului asupra elevului este imediată prin intermediul unui cod – scrisul. - A treia generaţie de mijloace de învăţământ este generată de introducerea maşinilor în procesul de comunicare interumană şi este reprezentată de mijloacele audiovizuale (dispozitive, filmul, înregistrările sonore, emisiunile T.V. etc.). - A patra generaţie de mijloace de învăţământ se bazează pe dialogul direct între elev şi maşină, cum ar fi cel desfăşurat în laboratoarele lingvistice sau în învăţământul programat. - A cincia generaţie, complementară precedentei şi dezvoltând interacţiunea elev – maşină, aparţine calculatoarelor electronice. Calculatorul este cel mai complex mijloc de învăţământ.

3.3. Clasificarea mijloacelor de învăţământ Clasificarea mijloacelor de învăţământ are drept criteriu funcţia pedagogică îndeplinită cu priorităţi de acestea. Se desprind astfel următoarele categorii: A. Mijloace informativ–demonstrative, care facilitează dobândirea informaţiilor, formarea reprezentărilor şi noţiunilor: 1. mijloace intuitive, care cuprind: - obiectele naturale sau originale (ierbare, insectare, preparate microscopice, aparate, unelte, dispozitive, instrumente); - obiecte confecţionate în scopuri didactice care reproduc sau reconstituie obiecte sau fenomene reale evidenţiind trăsăturile caracteristice ale acestora (machete, mulaje, corpuri geometrice etc.); - substituenţi imagistici: planşe, hărţi, scheme, diapozitive, diafilme, folii pentru retroproiector, filme, înregistrări audio sau video etc.; 2. mijloace logico–raţionale: simboluri şi complexe de simboluri (formule matematice, note muzicale, textul scris). În acest context, manualul este un mijloc de învăţământ. B. Mijloace de exersare şi formare, necesare formării priceperilor şi deprinderilor sau cultivării capacităţilor creatoare. Din această categorie fac parte: truse, aparate,

instalaţii de laborator; scule, instalaţii, maşini–unelte de atelier; aparate sportive; instrumente muzicale; simulatoare etc. C. Mijloace de raţionalizare a timpului şcolar, din care fac parte şabloane, ştampile, maşini de multiplicat. D. Mijloace de evaluare a performanţelor şcolare, care cuprind: seturi de teste, maşini sau instalaţii complexe pentru verificări, etc. După Constantin Cucoş, mijloacele de învăţământ sunt împărţite în două mari categorii:  Mijloace de învăţământ ce cuprind mesaj didactic;  Mijloace de învăţământ care facilitează transmiterea mesajelor didactice; Indiferent de clasificarea acestora, mijloacele de învăţământ se dovedesc a fi utile în măsura în care sunt integrate mecanic în contextul lecţiilor. Ele nu pot înlocui niciodată actul de predare – învăţare, iar folosirea lor prezintă avantaje şi dezavantaje ce trebuie conştientizate de fiecare cadru didactic. În prima categorie de mijloace de învăţământ , cele ce cuprind mesaj didactic, se pot include următoarele mijloace: ♦

Obiecte naturale, originale :

- animale vii sau conservate - ierbare - insectare - diorame - acvarii ♦

Obiecte substitutive, funcţionale şi acţionale :

- machete - mulaje - modele ♦

Suporturi figurative şi grafice:

- hărţi - planşe iconice - albume fotografice - panouri ♦

Mijloace simbolico – raţionale :

- tabele cu formule 58

- planşe cu litere - cuvinte scheme structurale sau funcţionale ♦

Mijloace tehnice audio – vizuale:

- diapozitive - filme - discuri - benzi audio - benzi video Printre mijloacele de învăţământ care favorizează transmiterea de informaţii didactice se pot enumera următoarele: ♦

Instrumente, aparate şi instalaţii de laborator

♦

Echipamente tehnice pentru ateliere

♦

Instrumente muzicale şi aparate sportive

♦

Maşini de instruit şi calculatoare electronice

♦

Jocuri didactice

♦

Simulatoare didactice

♦

Instalaţii pentru laboratoare fonice

Mijloacele de învăţământ se dovedesc a fi utile în măsura în care sunt integrate organic în contextul lecţiilor şi li se imprimă o finalitate pedagogică. Eficienţa utilizării mijloacelor de învăţământ ţine de inspiraţia şi experienţa didactică a profesorului în a alege şi a –şi sprijini discursul pe un suport tehnic.

3.4. Funcţiile pe care le îndeplinesc mijloacele de învăţământ Mijloacele de învăţământ dispun de un însemnat potenţial pedagogic. Dimensiunile acestui potenţial pedagogic pot fi conturate prin evidenţierea funcţiilor pe care aceste mijloace le pot îndeplini în activitatea instructiv–educaţională. Pentru a identifica avantajele mijloacelor de învăţământ este necesar să se cunoască funcţiile pe care acestea le îndeplinesc: 1.

funcţia stimulativă (de motivaţie a învăţării) este asigurată de modul de

concepere şi realizare a mijloacelor de învăţământ, de activitatea care li se solicită elevilor, de gradul de participare al elevilor pe care ele îl determină. Această funcţie constă în dezvoltarea motivaţiei de studiu a elevilor, în trezirea interesului şi a curiozităţii acestora.

funcţia formativ-educativă se referă la faptul că utilizarea lor presupune

exersarea capacităţilor operaţionale ale gândirii, stimularea şi dezvoltarea curiozităţii epistemice şi a intereselor de cunoaştere a le elevilor. 3.

funcţia informativă (de comunicare) este datorată faptului că mijloacele de

învăţământ oferă în mod direct un volum de informaţii despre obiectele, faptele, fenomenele, procesele şi evenimentele studiate. 4.

funcţia ilustrativ-demonstrativă se realizează atunci când mijloacele de

învăţământ sunt valorificate ca substitute ale realităţii, ca auxiliare didactice elaborate intenţionat pentru a înlocui obiecte, fenomene, procese originale şi pentru a le reprezenta atunci când acestea nu pot fi cunoscute altfel sau când este nevoie să fie mai bine observate, analizate şi studiate de către elevi. 5.

funcţia de investigare experimentală şi de formare a abilităţilor intelectuale

şi practice se realizează în situaţiile de instruire în care anumite mijloace de învăţământ sunt valorificate de elevi în realizarea de experimentări mintale sau practice. 6.

funcţia ergonomică (de raţionalizare a eforturilor profesorilor şi elevilor

şi a investiţiei de timp în diferitele secvenţe de instruire) este legată de posibilităţile unor mijloace de învăţământ de: raţionalizare a eforturilor depuse de elevi în activitatea de învăţare şi de raţionalizare a eforturilor depuse de profesori în activitatea didactică de predare. 7.

funcţia substitutivă: datorată facilităţilor oferite de unele mijloace de

învăţământ care permit instruirea elevilor aflaţi la distanţe mari: radioul, televiziunea, calculatoarele, reţelele de calculatoare, Internetul. 8.

funcţia de evaluare: se datorează valenţei pe care o posedă unele mijloace de

învăţământ, de apreciere a rezultatelor şcolare, respectiv a nivelului de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi intelectuale şi practice. 9.

funcţia estetică: se referă la faptul că prin utilizarea unor mijloace de

învăţământ, elevii sunt puşi în contact cu valorile cultural-artistice, morale şi sociale. 10.

funcţia de orientare a intereselor profesionale ale elevilor se realizează mai

ales prin intermediul mijloacelor audio-vizuale care pot oferi informaţii în legătură cu anumite profesiuni, însoţite de imagini, eventual şi de comentarii. De cele mai multe ori, acelaşi mijloc de învăţământ poate îndeplini mai multe funcţii pedagogice. Actualizarea şi realizarea acestora la parametrii superiori este condiţionată de corecta lui integrare într-o strategie didactică.

La o lecţie sau capitol (temă) se utilizează de regulă mai multe mijloace de învăţământ. Ele alcătuiesc un complex de mijloace de învăţământ (complex multimedia), îndeplinind următoarele condiţii: sunt subordonate realizării aceloraşi obiective; sunt în relaţii de complementaritate.

3.5. Cerinţe în utilizarea mijloacelor de învăţământ Selectarea judicioasă a mijloacelor de învăţământ pentru o temă /lecţie, având în vedere următoarele criterii: obiectivele urmărite; specificul conţinuturilor; particularităţile elevilor; condiţiile locale de dotare; competenţele cadrului didactic. Integrarea mijloacelor de învăţământ în strategii didactice adecvate. În general, se parcurg trei etape: a) pregătirea elevilor în vederea receptării mesajului didacto-vizual, ceea ce presupune: stimularea atenţiei, a curiozităţii; actualizarea unor cunoştinţe anterior învăţate; orientarea elevilor în vederea receptării optime a mesajului audio-vizual (elevii află ce au de urmărit, cum să consemneze informaţiile etc.); b) utilizarea efectivă a mijlocului de învăţământ, urmărindu-se activarea elevilor pe parcursul utilizării; c) valorificarea informaţiilor dobândite în urma utilizării mijlocului de învăţământ, prin activităţi ulterioare (conversaţie, efectuarea unei teme etc.). Pregătirea cadrului didactic. Se are în vedere în primul rând proiectarea strategiilor didactice în care sunt integrate mijloacele de învăţământ, dar şi activităţile de întreţinere a materialului didactic, a aparaturii tehnice şi mai ales de confecţionare de noi mijloace de învăţământ (folii, fişe, planşe etc.) Instruirea asistată de calculator(IAC) Informatizarea societăţii determină pătrunderea calculatorului în instituţiile de învăţământ. Calculatorul poate fi folosit în şcoală pentru activităţi de: predare-învăţareevaluare; cercetare; administraţie, gestiune. Raportat la procesul de învăţământ, calculatorul constituie mijlocul de învăţământ cel mai nou şi mai complex. El este utilizat: în predarea informaticii, mijlocind învăţarea elevilor în utilizarea unor tehnici de comunicare; în predarea celorlalte discipline şcolare, determinând o nouă formă de concepere şi realizare a învăţării, denumită instruirea asistată de calculator (IAC).

În acest context, calculatorul devine o resursă valoroasă, care generează o serie de avantaje, precum: - posibilitatea furnizării unor informaţii de calitate, în baza unor programe elaborate de echipe multidisciplinare; - posibilitatea de a dirija învăţarea unui număr mare de elevi /studenţi, acordândule o asistenţă pedagogică de calitate; - posibilitatea individualizării învăţării prin respectarea ritmului de lucru şi a nivelului de pregătire al fiecărui elev; - posibilitatea realizării unui învăţământ „la distanţă” pentru diferite categorii de elevi /studenţi. Cu ajutorul calculatorului pot fi prezentate: informaţii; aplicaţii, exerciţii, probleme; jocuri didactice; simularea unor procese /fenomene; itemi de evaluare /autoevaluare; Eficienţa instruirii asistată de calculator depinde de: calitatea programelor; competenţele didacto-metodice şi tehnice ale cadrului didactic; competenţele tehnice ale elevilor. Noua perspectivă postmodernă asupra didacticii reconsideră conceptul de ,,conţinutul învăţământului”. În viziune sistemică, modernă, conţinutul învăţământului constă într-un sistem de valori – cunoştinţe, abilităţi, capacităţi, competenţe, strategii, modele atitudinale şi comportamentale, etc., proiectate în documente curriculare oficiale (planuri de învăţământ, programe şi manuale şcolare şi universitare) şi transmise în cadrul procesului de învăţământ, desfăşurat în instituţii de învăţământ de diferite grade. Caracteristicile conţinutului învăţământului Conţinutul învăţământului este în strânsă legătură cu specificul societăţii, cu valorile culturale şi ideologice ale acesteia, cu cerinţele actuale şi de perspectivă de formare a personalităţii umane. Principalele caracteristici ale conţinutului învăţământului sunt următoarele: •

este corelat numai cu activităţile educative formale, deci este subordonat

conţinutului educaţiei; •

are caracter istoric (în strânsă legătură cu gradul de dezvoltare socială);

•

are caracter stabil, datorat faptului că, în urma prelucrărilor didactice,

rezultă sisteme de valori instructiv-educative cu influenţe de ordin informativ şi mai ales formativ; •

are caracter mobil, dinamic, datorat: progresului cunoaşterii, mutaţiilor

produse de societate, transpoziţiile didactice realizate de profesori în funcţie de caracteristicile situaţiei de instruire, contribuţiile creatoare ale profesorilor; •

volumul şi complexitatea sa cresc, pe măsură ce se trece de la ciclurile

curriculare inferioare la cele superioare şi la învăţământul universitar, • factori:

se diversifică şi se specializează, ca o consecinţa a convergenţei următorilor îmbogăţirea

achiziţiilor

ştiinţifice,

diversificarea

ştiinţelor,

multiplicarea

specializărilor; •

o dată asimilat de elev el este amplificat, îmbogăţit cantitativ şi claitativ

datorită influenţelor pe care le are asupra formării şi modelării personalităţii acestuia; •

nu coincide cu rezultatele instruirii, întrucât nu toate valorile transmise în

cadrul procesului de învăţământ vor reprezenta rezultate ale instruirii sau ale învăţării; •

la nivel macro este subordonat finalităţilor generale ale instruirii şi

educaţiei, iar la nivel micro subordonează obiectivele operaţionale şi cele de evaluare; •

atât la nivel macro, cât şi micro, constituie componenta procesului de

învăţământ care determină configuraţia celorlalte componente, a strategiilor de predare, învăţare, evaluare şi reglare a demersurilor didactice. Repere în alcătuirea şi dimensionarea conţinutului învăţământului a)

dificultăţi în alcătuirea şi dimensionarea conţinutului învăţământului:

•

dificultatea legată de demersurile de adaptare a conţinuturilor atât la

necesităţile societăţii, cât şi la nevoile, interesele şi aşteptările celor care se instruiesc şi la caracteristicile situaţiilor educaţionale. Se impune identificarea valorilor autentice, a ceea ce este peren şi general valabil, dar şi a conţinuturilor ,,uzate”; •

dificultatea care derivă din necesitatea revizuirii permanente a conţinuturilor

şi a adaptării lor continue la noile achiziţii din domeniul cunoaşterii, evitându-se supraîncărcarea informaţională şi diminuarea caracterului formativ al învăţământului. b) •

criterii de selecţionare a conţinutului învăţământului: criterii filosofice - se referă la necesitatea subordonării întregului conţinut al

învăţământului la idealul social şi educativ al societăţii;

•

criterii logico-ştiinţifice - se referă la următoarele aspecte: conţinuturile

instructiv-educative să fie în concordanţă cu noile achiziţii şi tendinţe din ştiinţă, cultură, etc., cei care se instruiesc să-şi însuşească nu numai un sistem de cunoştinţe, ci şi de tehnici, metode şi procedee ştiinţifice de cunoaştere şi acţiune, să se asigure operaţionalitatea cunoştinţelor şi să se efectueze exerciţii aplicative pentru a se realiza orientarea practică a conţinutului învăţământului, să se înlăture graniţele rigide dintre disciplinele de studiu şi să se constituie disciplinele de graniţă, promovându-se interdisciplinaritatea; •

criterii pedagogice – se aplică în prelucrarea metodologică a conţinuturilor

preluate de diferite ştiinţe, în vederea accesibilizării lor: asigurarea unei analogii funcţionale între logica didactică şi logica ştiinţifică (logica didactică trebuie să urmeze logica ştiinţei), asigurarea flexibilităţii conţinuturilor, a deschiderii lor spre ceea ce este nou şi modern, asigurarea coerenţei conţinuturilor instructiv-educative corespunzătoare ciclurilor curriculare, obiectelor de învăţământ, capitolelor, valorificarea maximă a valenţelor formative şi informative a conţinuturilor, asigurarea relaţiei necesare între cultura generală şi cultura de specialitate; •

criterii psihologice – evidenţiază faptul că în selectarea conţinuturilor

învăţământului nu se poate face abstracţie de experienţa cognitivă a celor care se instruiesc, de motivaţia lor pentru învăţare, de particularităţile de vârstă şi de nivelul dezvoltării psihice. c)

posibilităţi de structurare şi organizare a conţinuturilor învăţământului:

După operaţia de selectare a conţinuturilor urmează operaţia de ordonare, structurare şi prezentare a lor în documente şcolare oficiale în una din variantele: •

structurare /ordonare logică: se bazează mult pe logica ştiinţei în înlănţuirea

cunoştinţelor, ele sunt deduse unele din altele, inductiv sau deductiv; •

structurare /ordonare liniară: constă în înlănţuirea succesivă, continuă şi

gradată a cunoştinţelor. Conţinuturile predate la un moment dat reprezintă o continuare a celor predate anterior şi baza pentru cele care se vor preda.; •

structurare /ordonare concentrică: presupune înlănţuirea logică a cunoştinţelor

prin revenirea asupra lor şi aprofundare în clase succesive ale aceluiaşi ciclu curricular sau în cicluri curriculare diferite; •

structurare /ordonare după puterea explicativă a cunoştinţelor: are la baza

ideea conform căreia, în cadrul fiecărui obiect de învăţământ există 0o serie de concepte

sau idei care conferă o anumită semnificaţie celor care urmează. Cunoştinţele nu se deduc unele din altele, ci au putere unele asupra altora, asigurând astfel baza explicativă; •

structurare /ordonare modulară a conţinuturilor presupune elaborarea de

moduli didactici /moduli de instruire (modulii didactici sunt sisteme de cunoştinţe, situaţii de instruire, activităţi didactice şi mijloace de învăţământ, proiectate în funcţie de nevoile, particularităţile şi posibilităţile unei grupe sau ale unei clase de elevi). Învăţământul modular presupune un trunchi comun alcătuit din discipline fundamentale, obligatorii. În paralel cu cursurile obligatorii, elevii pot urma şi alţi moduli didactici, axaţi pe anumite conţinuturi, metode, acţiuni, etc.; •

structurare /ordonare /abordarea interdisciplinară: presupune evidenţierea

relaţiilor şi interacţiunilor dintre diferite conţinuturi corespunzătoare mai multor obiecte de învăţământ; •

structurare /ordonare integrată a disciplinelor presupune esenţializarea,

sintetizarea şi organizarea didactică a cunoştinţelor din diferite domenii ale cunoaşterii în vederea formării unei viziuni integrative asupra realităţii. Structurarea / ordonarea liniară şi cea concentrică nu sunt delimitate net, dimpotrivă, ele se află într-o strânsă legătură de interdependenţă. Prin combinarea lor se obţine o structurare /ordonare în spirală, caracterizată prin: revenirea asupra unor cunoştinţe fundamentale, angajarea de operaţii logice, cu complexitatea crescândă şi realizarea de corelaţii cu programe şcolare ale altor obiecte de învăţământ.

CAPITOLUL IV 4.1. Studiu de caz: „Învăţământul în România Comunistă” În timpul regimului comunist, s-a accentuat managementul centralizat al resurselor umane în învăţământ şi planificarea educaţională privind angajarea cadrelor didactice a devenit din ce în ce mai rigidă. Angajarea iniţială a cadrelor didactice se realiza pe baza ''repartiţiei'' reglementată şi supravegheată de autorităţile centrale. Fiecare instituţie de învăţământ care pregătea cadre didactice primea o listă de posturi didactice disponibile în întreaga ţară. Absolvenţii erau clasificaţi în ordinea descrescătoarea a mediilor finale (calculate pe baza notelor obţinute în timpul anilor de studiu şi la examenul final de absolvire). Conform aceste clasificări formale şi anumitor criterii sociale, absolvenţii alegeau pe rând un loc de muncă dintre cele disponibile. Cadrele didactice nu aveau dreptul să se transfere din acest loc de muncă ales iniţial pentru o perioadă de 3 ani - un stagiu de iniţiere încheiat prin examenul de definitivare în învăţământ. Degradarea generală a situaţiei politice, sociale şi economice a adus şi mai multă rigiditate în sistem - şi spre jumătatea anilor 70 majoritatea locurilor de muncă oferite la repartiţie erau în mediul rural, foarte puţine în oraşe mici şi nu mai erau oferite locuri în oraşele mari. Aparent această măsură a fost menită creşterii calităţii învăţământului în mediul rural - dar în realitate era în mai mare măsură determinată de dorinţa autorităţilor de a utiliza cadrele didactice în promovarea ideologiei partidului şi cultului personalităţii în fiecare şcoală. Aceste aprecieri devin evidente dacă se iau în considerare prevederile Legii învăţământului din 1978 - formarea iniţială a cadrelor didactice includea o importantă dimensiune ideologică şi activităţile de propagandă erau obligatorii pentru personalul didactic. Condiţiile din mediul rural şi din oraşele mici erau încă şi mai grele decât în oraşele mari şi în consecinţă naveta cadrelor didactice şi abandonul carierei didactice au devenit fenomene sociale de largi proporţii. Rezultatul general al acestei politici a fost până la urmă o reducere critică a personalului didactic calificat din mediul rural, situaţie foarte lent redresată abia spre sfârşitul anilor 90. Dezvoltarea profesională a cadrelor didactice a fost formal legată de progresul în carieră şi a fost stabilită ca un proces în trei etape: definitivare în învăţământ, gradul didactic II şi gradul didactic I. Pentru fiecare etapă s-au stabilit durate fixe (3, 5 şi încă 5 ani) şi examene finale. Formalitatea evaluărilor şi lipsa măsurilor de sprijin au condus la 66

progresul profesional şi în carieră mai mult legat de vechimea în învăţământ decât de calitatea performanţei didactice - un efect pe care diverşi analişti îl consideră încă prezent în zilele noastre. În sfârşit, un alt fenomen care a avut un impact semnificativ asupra situaţiei actuale a fost sistemul meditaţiilor particulare, considerat în anumite studii o adevărată ''şcoală paralelă'' - dezvoltat încet dar sigur în ultimele decenii ale regimului comunist. Factorii care au condus la apariţia şi amplificarea fenomenului au fost atât de natură educaţională, cât şi de natură socială. De natură educaţională datorită standardelor academice nerealist de înalte stabilite şi a reducerii continue a cifrelor de şcolarizare în anumite domenii în învăţământul liceal şi superior şi de natură socială datorită salariilor extrem de mici ale cadrelor didactice. Prima măsură de reformă luată după răsturnarea regimului comunist a fost încetarea repartiţiei absolvenţilor. Noul cadru legal stabilit prin Legea învăţământului în 1995 şi prin Statutul personalului didactic în 1997 a stabilit coordonatele majore privind condiţiile de muncă pentru cadrele didactice. Managementul resurselor umane în învăţământ a rămas în responsabilitatea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului - reprezentat la nivel local de inspectoratele şcolare. Dezvoltarea profesională bazată pe trei etape a fost pătrată, dar durata etapelor a fost redusă (2, 4 şi încă 4 ani). Formarea continuă a devenit un drept şi o obligaţie: fiecare cadru didactic trebuie să participe la un program de formare profesională cel puţin o dată la 5 ani. Au fost stabilite adaosuri şi sporuri salariale menite să promoveze calitatea (gradaţia de merit, salariul de merit şi primele lunare), pentru a atrage cadrele didactice în mediul rural, pentru a recompensa activitatea în condiţii dificile etc. Norma didactică de predare a fost redusă la 18 ore pe săptămână şi chiar mai puţin în anumite condiţii, iar numărul de elevi pe clasă a fost stabilit în limite rezonabil prin lege (între 15 şi 30, în funcţie de nivelul educaţional). Studii recente au subliniat necesitatea unei descentralizări a activităţilor privind dezvoltarea resurselor umane în învăţământ. Alte măsuri de reformă solicitate de partenerii sociali se referă la creşterea atractivităţii carierei didactice şi îmbunătăţirea condiţiilor educaţionale generale în unităţile de învăţământ. Voi încerca să surprind principalele elemente ale reformei învăţământului din 1948, precum şi gradul în care şcoala românească a fost afectată de impunerea ideologiei totalitare mai ales în primul deceniu de regim comunist. Sistemul de învăţământ trebuia să îndeplinească o funcţie de îndoctrinare, să-i pregătească pe copii şi tineri după tiparele 67

„omului nou" şi să elimine spiritul critic şi spontaneitatea elevilor. în paralel cu campania demagogică de lichidare a analfabetismului se opera o sinistră discriminare pe criterii de clasă, iar cei admişi în şcoli erau supuşi unui perfid sistem de dresaj ideologic. O verigă importantă în realizarea obiectivelor sistemului de învăţământ comunist a fost politica organelor de stat şi de partid orientată spre realizarea învăţământului mediu general obligatoriu. Prin aceasta s-a urmărit scopul transformării sistemului educaţional în şcoala unică, de muncă şi de educaţia comunistă, politehnică. Criteriile de bază ale realizării învăţământului mediu general se bazau pe faptul, că începând cu o anumită vârstă, tot tineretul trebuia antrenat în munca social-utilă, iar studierea bazelor ştiinţelor trebuiau să fie strâns legate cu munca productivă în industrie şi agricultură. De aici rezultă şi necesitatea coraportării în şcoala medie a învăţământului politehnic şi profesional, care trebuia să se bazeze pe îmbinarea activităţii de muncă şi instruire cu odihna şi dezvoltarea fizică normală a copiilor şi tineretului. Mai greu de anticipat în anii 1946-1947, prin prisma unor poziţii publice ale primului-ministru, schimbarea radicală a sistemului educaţional devenea aproape o certitudine în primăvara anului viitor, odată cu preconizata măsură de naţionalizare a tuturor şcolilor particulare, inclusiv a celor confesionale, stipulată şi de noua Constituţie comunistă. între obiectivele principale ale legii învăţământului din 3 august 1948 Decretul nr. 175 - s-au aflat: formarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin suprimarea autonomiei universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior20. Scopul reformei din 1948 a fost acela de a realiza politizarea integrală a învăţământului şi „curăţarea" învăţământului românesc, prin introducerea discriminărilor sociale la admiterea în învăţământul mediu şi superior. Conducerea comunistă viza şi constituirea unei pături de „cadre" care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură. Şcoala reprezenta, în viziunea noilor conducători, prima verigă din sistemul de pregătire a cadrelor necesare construirii socialismului. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar. Învăţământul preşcolar era facultativ şi se adresa copiilor între 3 şi 7 ani, având la dispoziţie cămine şi grădiniţe, subordonate direct Ministerului învăţământului Public. 20

Mana Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reforma învăţământului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 44.

Copilul trebuia educat încă de mic în spiritul partidului. „în loc să rătăcească pe maidane, i se dă o educaţie sănătoasă", declara ministrul învăţământului, Gheorghe Vasilichi la o consfătuire pe ţară cu inspectorii şcolari, cărora li se dădeau indicaţii pentru aplicarea în teren a reformei. Învăţământul elementar era stabilit la 7 ani, dintre care primele patru clase erau generale şi obligatorii. învăţământul mediu de 4 ani era împărţit în: licee, care trebuiau să asigure baza pregătirii pentru accederea în următoarea treaptă de învăţământ (cea universitară); şcoli pedagogice, pentru pregătirea cadrelor didactice necesare în învăţământul preşcolar şi elementar; şcolile tehnice şi profesionale. Ultimele două pregăteau cadrele tehnice medii şi calificate necesare producţiei industriale şi agricole. în 1951 durata şcolii de cultură generală a devenit de 10 ani, prin renunţarea la un an. Din anul şcolar 1948/1949 s-a organizat învăţământul seral pentru liceu, iar din 1952/1953 pentru clasele V-V1I. începând cu anul şcolar 1957-1958 s-a revenit la durata de şcolarizare de 11 ani, s-a introdus învăţământul mixt, s-a făcut împărţirea pe secţii a claselor a X-a şi a XI-a (secţia umanistă şi reală), ceea ce îmbunătăţea oarecum nivelul învăţământului de cultură generală, faţă de cum fusese acesta conceput prin legea din 1948. Învăţământul superior cuprindea universităţile, politehnicile şi institutele de învăţământ superior. Primele două depindeau direct de Ministerul învăţământului Public şi aveau rolul de a forma cadrele pentru corpul didactic din învăţământul mediu şi superior, specialişti şi cercetători pentru diverse domenii. Durata studiilor era de 4-6 ani. Institutele de învăţământ superior, cu o durată a studiilor de 3-4 ani, trebuiau să pregătească cadrele superioare de specialişti pentru toate ramurile economiei şi profesorii pentru învăţământul mediu. Studenţii erau admişi pe baza unui concurs, iar numărul de locuri disponibile era stabilit de Consiliul de Miniştri, în funcţie de necesităţile fiecărui an. Noile cadre, devotate partidului, trebuiau să-i educe pe elevi în spiritul cerut de acesta. Doar la începutul anului universitar 1949-1950 au fost scoase din învăţământul superior, conform unui raport al Ministerului învăţământului din 1950, 181 de cadre didactice". Legislaţia din 1948 introducea şcoli speciale de 2 ani pentru muncitori scoşi din producţie şi susţinuţi pe perioada şcolarizării de ministerul de resort şi de întreprinderea unde lucrau - formă de învăţământ care dădea dreptul absolvenţilor de a-şi continua studiile în învăţământul superior, şcoli profesionale şi şcoli tehnice medii. Prin decizia Ministerului învăţământului Public din 29 octombrie 1948 au fost înfiinţate şi şcolile 69

juridice de un an, destinate aceleiaşi categorii a muncitorilor scoşi din producţie. După un an de studii, cursanţii primeau o diplomă care le oferea dreptul a se angaja în orice funcţie juridică, inclusiv magistratură şi parchet. Prin decretul nr. 343/1953, şcolile speciale s-au transformat în facultăţi muncitoreşti. Au funcţionat şi alte derogări: în anii 1950 existau absolvenţi ai acestor şcoli speciale înscrişi în anii superiori, dar care nu aveau studii medii! Toate aceste aspecte descriu un sistem de învăţământ care a promovat antiselecţia. În efortul programatic de distrugere a fostelor structuri sociale, lumea universitară şi academică a fost printre cele dintâi vizate de regimul comunist. în 1944-1949 s-a recurs la distrugerea statutului social al profesorului, la introducerea unei stări de instabilitate profesională; or, doar stabilitatea în funcţie putea genera independenţa opiniei. Au fost emise acte normative care au permis îndepărtarea din rândul corpului didactic a unor personalităţi de seamă ale vieţii publice româneşti. Decizia de raţionalizare a învăţământului publicată în „Monitorul Oficial" la 27 mai 1947 a dus la pensionarea forţată a unor profesori eminenţi care nu ajunseseră la vârsta legală de pensionare (65 de ani), suprimarea temporară sau definitivă a unor posturi de personal didactic. Epurările începute în 1945 au continuat până la sfârşitul anilor 195016. În perioada interbelică, un profesor universitar „nu făcea piaţa" şi, în plus, îşi putea permite călătorii în străinătate. Situaţia s-a schimbat radical după 1948. Într-un Memoriu adresat conducerii PMR într-o perioadă de timidă destindere, în 1955, Mihai Ralea, membru al Academiei RPR şi profesor la Secţia de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, prezenta pe scurt starea materială a cadrelor didactice universitare. Deşi adopta un ton foarte complezent faţă de „realizările" Partidului Comunist şi ale guvernului, documentul identifica şi greutăţi generate de „scumpirea vieţii". Mihai Ralea susţinea că: „Nemulţumirea cea mare în rândurile profesorilor universitari constă în sistemul actual de salarizare după norme. Profesorii cu număr mic de studenţi (la facultăţile de ştiinţe mai ales) au o normă mai mică, adesea numai 50% din aceea a profesorilor cu studenţi mulţi." Lichidarea autonomiei universitare era esenţială, căci numai aşa se puteau efectua comprimări masive în învăţământul superior, în 1948, factorii de decizie din Ministerul învăţământului raportau că au reuşit să numească „profesori din afara învăţământului [superior], spărgând astfel o carapace reacţionară care era autonomia universitară". Ani în şir, propaganda oficială a susţinut că profesorii scoşi din învăţământul superior după 19471948 răspândiseră „teorii antiştiinţifice şi antidemocratice". Ca şi în cazul regimului bolşevic, funcţia esenţială a culturii noi, „socialiste", a fost una de propagandă şi s-a

manifestat mai ales prin intermediul educaţiei. Or, legislaţia adoptată în România după 1948 a creat premisele pentru înfăptuirea acestui deziderat al PMR. Reforma comunistă a învăţământului din 1948 a vizat şi Senatele universitare, care au fost înlocuite prin Consilii ştiinţifice, organe ce nu făceau altceva decât să administreze treburile curente şi să execute dispoziţiile puterii politice. în plus, începând din anul 1948 a disparat educaţia neutră din punct de vedere politic şi ideologic: toate instituţiile de învăţământ şi cultură au devenit un fel de anexe ale administraţiei de stat. De altfel, propaganda regimului nici nu făcea un secret din faptul că în opera de educare a maselor în spirit comunist, pe lângă munca de convingere, un important rol îl are influenţa exercitată de către stat. În proiectul din ianuarie 1958 „Despre întărirea legăturii şcolii cu viaţa şi despre dezvoltarea în continuare a sistemului învăţământului în ţară” învăţământul mediu era divizat în două etape: 1. Învăţământul mediu obligatoriu (incomplet) de 8 ani. Învăţământul mediu general urma să fie realizat sub trei forme: - principala cale de obţinere a studiilor medii generale - şcoala medie de muncă şi politehnică cu instruire prin muncă; - instituţiile medii de specialitate care urmau să dea şi studii medii generale. 2. Învăţământul mediu general (cls. IX-XII). Sarcinile şcolii de cultură generală au fost stipulate în statutul şcolii medii de cultură generală aprobat în septembrie 1970. Sarcinile şcolii erau formulate în modul următor: 

Axarea studiilor medii generale pe cerinţele progresului tehnico-ştiinţific;



Formarea concepţiei marxist-leniniste despre lume, educarea în spiritul

internaţionalismului proletar, dragostei faţă de patria sovietică şi partidul comunist; 

Crearea posibilităţii de studiere în limba maternă. Părinţii aveau dreptul

să aleagă şcoala cu limba respectivă de instruire. Statutul prevedea crearea şi activitatea organizaţiilor comuniste de tineret, iar pentru copii –organizaţii ale pionierilor şi şoimilor patriei. În acest context A. V. Lunacearschi (unul din ideologii învăţământului comunist) sublinia: „şcoala va deveni cât se poate de obiectivă şi cât se poate de ştiinţifică, dacă va deveni cît se poate de comunistă”. Orientarea învăţământului mediu spre idealurile comuniste a fost dirijată de 71

conducerea de vârf a României din anul 1960 evidenţia: „noi (partidul comunist) trebuie să învăţăm şi să educăm constructori destoinici ai comunismului”. Eficacitatea sistemului de învăţământ comunist urma să fie obţinută prin impunerea în procesul de instruire a concepţiei comuniste despre lume şi asupra educării morale comuniste. Pentru realizarea acestui scop au fost utilizate diverse forme şi metode de formare şi educaţie cum ar fi: 1) Studierea fiecărei discipline şcolare, ocupaţia de artă, sportul, tehnica au fost legate de ideile comunismului şi de practica construcţiei comuniste; 2) Fiecare sarcină a construcţiei comuniste urma să fie tratată „ştiinţific”, folosindu-se dovezi „convingătoare” din diverse domenii ale ştiinţei literaturii şi artei; 3) S-a exercitat o influenţă nu numai asupra minţilor, ci şi asupra sentimentelor copiilor şi tinerilor, organizându-se participarea lor la munca comună; 4) Organizarea elevilor în sfera productivă urmărea scopul implementării concepţiei comuniste despre lume; 5) O problemă centrală a pedagogiei şi eticii marxist-leniniste a fost cea a relaţiilor reciproce dintre personalitate şi colectiv. Şcoala medie sovietică a realizat o „educaţie în colectiv şi prin colectiv”. Ideologizarea excesivă era motivată şi de confruntarea ideologică a bolşevicilor cu Occidentul. Şcoala medie a fost transformată în arena de luptă principală pentru cucerirea poziţiei civice a cetăţenilor comunişti. S-a accentuat, că „noi (comuniştii) nu avem dreptul să uităm, că războiul psihologic înseamnă lupta pentru minţile oamenilor, pentru modul în care ei înţeleg lumea înconjurătoare pentru reperele lor de viaţă, sociale şi spirituale”. Realizarea învăţământului mediu general a fost obiectivul principal al reformelor sistemului de învăţământ şcolar în anii `50-80. Reforma şcolară din anii 1958-1959 a introdus în Republica Socialistă România învăţământul obligatoriu de 8 ani în locul învăţământului de 7 ani. Şcoala de 8 ani urma să fie transformată în şcoală medie incompletă, politehnică de muncă şi de învăţământ general, care urma să dea elevilor baze solide de cunoştinţe generale şi politehnice. Din anul 1959 erau stipulate tipurile principale ale instituţiilor de învăţământ, care urmau să asigure studii medii generale:  Şcolile medii de învăţământ general serale pentru tineretul muncitor de la oraşe 72

şi sate (cl.IX-XI);  Şcolile medii de muncă şi politehnice (cl.IX-XI), în care absolvenţii şcolilor de 8 ani urmau să obţină studii medii şi o pregătire profesională;  Instituţiile de învăţământ mediu special, în care absolvenţii şcolilor de 8 ani urmau să obţină atât studii medii generale, cât şi studii medii speciale. Trecerea la învăţământul obligatoriu de 8 ani, precum şi organizarea tipurilor de şcoli medii generale urmau să înceapă în anul şcolar 1959-1960 şi să se finalizeze în curs de 3-5 ani. În procesul reorganizării sistemului de învăţământ s-au pus bazele instruirii de producţie şi s-a extins atragerea elevilor în munca fizică din agricultură. S-a discutat despre necesitatea unei noi reforme a sistemului educaţional şcolar, însă decizia de a trece la învăţământul mediu general obligatoriu a fost luată definitiv în august 1964. S-a elaborat un proiect comun al viitoarei reforme, prin care durata învăţământului mediu general a fost redusă la 2 ani (clasele a IX-X), iar către anul 19651966 urma să fie realizată trecerea la învăţământul mediu general obligatoriu. Totodată, autorităţile de învăţământ, organele de partid, de stat şi organizaţiile obşteşti erau obligate să întreprindă măsuri pentru încadrarea mai masivă a tineretului în învăţământul mediu general. Către anul 1980 în toate şcolile medii de cultură generală se realiza instruirea prin muncă. Elevii claselor a IX-a realizau instruirea prin muncă la întreprinderi, organizaţii, CAP-uri, în combinatele de producţie şcolare, brigăzi de producţie şi ateliere şcolare. Problema orientării profesionale şi a instruirii prin muncă în învăţământul mediu general a fost în atenţia organelor de partid şi de stat comuniste din România. În anii 1985-1986 în şcolile republicii funcţionau ateliere de croitorie, de prelucrarea lemnului şi metalelor, pentru lucrări de menaj şi spaţii pentru agricultură. Ultima reformă şcolară comunistă din a doua jumătate a anilor `80 a continuat cursul de menţinere a şcolii medii în calitate de sistem unic de instruire continuă. Această „reeducare" se integra proiectului represiv comunist din anii de consolidare a monopolului puterii, dar fusese precedată de o percepţie deformată a centrelor universitare, percepţie pe care şi-au însuşit-o între 1945 şi 1948 inclusiv „tovarăşi de drum" ai comuniştilor; universităţile erau văzute aproape în exclusivitate ca locuri unde „agitaţiile se intensifică pe o linie primejdioasă", degenerând în campanii antisemite şi antimaghiare.

Combaterea analfabetismului a fost o temă importantă vehiculată de conducerea Partidului Comunist încă din primele luni de după 23 august 1944. În toamna anului 1944, presa comunistă evalua la 49% analfabetismul din mediul rural. Probabil era o exagerare, dar problema exista: analfabetismul era încă ridicat cu precădere la sate, mai ales în rândurile femeilor. Liderii comunişti prezentau însă dosarul analfabetismului într-un mod tendenţios, negând eforturile importante ale guvernărilor interbelice de a extinde reţeaua de unităţi de învăţământ, precum şi frecvenţa şcolară. Acuzaţia predilectă era aceea că guvernele „burgheze" ar fi aplicat mai ales locuitorilor din mediul rural un tratament inuman deliberat, prin blocarea accesului la învăţătură. Campania de intensificare a alfabetizării concepută de conducerea Ministerului învăţământului s-a lovit de rezerva şi chiar ostilitatea unor învăţători şi profesori. Mulţi dintre aceştia au fost îndepărtaţi din şcolile urbane din motive politice şi transferaţi în mediul rural, unde cu greu îşi găseau o locuinţă. în plus, erau constrânşi să ţină ore suplimentare pentru populaţia neştiutoare de carte, ore care uneori nici nu erau retribuite. Deşi cu un „dosar" curat din punct de vedere politic, alţi învăţători, tineri şi fără resurse materiale, erau trimişi la sate fără să-şi fi dorit acest lucru. Au existat numeroase cazuri în care aceşti profesori au refuzat să se mai prezinte la postul repartizat sau au demisionat din învăţământ. Nu putem face o estimare a numărului de cadre didactice repartizate în mediul rural în anii 1948-1953. Probabil cifra este de ordinul zecilor de mii, căci. într-o dare de seamă din februarie 1949, însuşi ministrul învăţământului aprecia la 10 000 cifra cadrelor didactice trimise de la oraşe la sate. Ministrul nu ascundea faptul că aceste repartizări au creat nemulţumiri în sânul corpului didactic. învăţătorii şi profesorii care refuzau repartiţiile erau calificaţi drept „sabotori" şi uneori erau concediaţi. La şedinţa organizată de conducerea Ministerului învăţământului cu inspectorii şcolari, în data de 19 noiembrie 1948, toate aceste probleme au ieşit la iveală. Inspectorul şcolar din jud. Cluj semnala următoarele: „în legătură cu alfabetizarea, învăţătorii cer să li se plătească ore suplimentare pentru alfabetizare. Sunt o serie de demisii din învăţământ în legătură cu încadrările, cu repartizările făcute. Sunt oameni care sunt foarte legaţi de localitatea Cluj. Este un mare contrast între Cluj şi judeţul nenorocit din punct de vedere al aşezării satelor, al căilor de comunicaţii. 600 de profesori din Cluj s-au dus la sate şi au venit cu demisia. Am hotărât ca cei care se duc la ţară şi refuză să rămână, sabotează reforma şi să nu mai fie primiţi în alt loc." Existau şi alte piedici în calea alfabetizării: teama părinţilor că, prin şcoală, copiii vor fi alteraţi de propaganda ateistă (mai ales la sate), ideile preconcepute potrivit cărora 74

fetelor nu le trebuie educaţie, folosirea de către părinţi a copiilor la muncile agricole din primăvară şi toamnă; alteori, iarna, copiii nu aveau hainele potrivite pentru a se deplasa la şcoală. O problemă cu totul specială o reprezenta şcolarizarea comunităţilor de romi. La campania de combatere a analfabetismului, pe lângă şcoli, au mai fost cooptate organizaţiile de masă, precum Uniunea Femeilor Democrate, Armata, conducerea mai multor fabrici etc. Statisticile oficiale indicau faptul că în anul şcolar 1951/1952 au fost cuprinşi în învăţământ 96% din numărul copiilor de vârstă şcolară, iar în propaganda regimului, încă din toamna anului 1952, se susţinea că „analfabetismul, rămăşiţă a regimului burghezomoşieresc, e pe cale de a fi lichidat". Partidul nu pomenea nimic despre preţul plătit în campania de diminuare a numărului neştiutorilor de carte: bulversarea încadrărilor din sistemul şcolar, munca voluntară a mii de profesori, detaşările abuzive în mediul rural a multor învăţători, demisiile şi concedierile din învăţământ etc. Şcoala a devenit mai accesibilă oamenilor simpli, dar lecţiile predate erau îmbibate cu multă ideologie. Fără îndoială, sunt necesare multe nuanţe: unii elevi, datorită profesorilor, mai ales a celor din „şcoala veche", nu s-au limitat la lecturile obligatorii şi sau salvat - şi-au păstrat spontaneitatea şi propria personalitate. în condiţiile în care în licee şi în şcoli se studiau aproape în exclusivitate romanele realismului socialist, unii tineri aveau şi lecturi paralele; spre exemplu, adolescentul Matei Călinescu, criticul literar de mai târziu, îl descoperea chiar în anii 1950 pe Mateiu Caragiale21. Organizaţia Pionierilor Istoricul organizatiilor de copii din Romania dateaza inca din 1914, cand este infiintata prima de acest fel, care purta numele de „Cercetasii Romaniei”. Denumirea a fost influentata de organizatia existenta in Anglia. Aceasta fusese infiintata in 1907 de catre colonelul Robert Baden-Powell, care a organizat primele tabere de cercetasi si a scris prima lucrare de gen (“Scouting for boys” – “Cercetasia pentru baieti”). Pentru a constitui o contrapondere la Miscarea Legionara, care se bucura de o popularitate excesiva in randul tinerilor, in 1937, printr-un decret regal, Carol al II-lea desfiinteaza organizatia „Cercetasii Romaniei”, membrii ei urmand a face parte din proaspata organizatie infiintata - „Straja Tarii”. 21

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 108.

La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial ia nastere organizatia „Pionierii Romaniei”, pentru care a fost creata in 1945 revista „Inainte”. Doi ani mai tarziu, in 1947, pionierii au fost incadrati in UAER - Uniunea Asociatilor de Elevi din Romania şi s-au creat revistele “Şoimii patriei” şi “Cutezătorii” (Anexa I). Pe 30 aprilie 1949, intr-o sedinta festiva, la care a participat toata conducerea de partid si stat, s-a hotarat infiintarea primelor detasamente de pionieri. Decizia se luase la plenara din 22-24 decembrie 1948 a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman. În intervalul 1949-1966, miscarea pioniereasca, cum era numita de comunisti, a fost subordonata Uniunii Tineretului Comunist, ea participand la mai multe „activitati obstesti”: strangerea recoltelor (actiunea „Spic cu spic, patriei snop”), cresterea iepurilor de casa, a viermilor de matase etc. CC al PCR va adopta, la plenara din aprilie ‘66, hotararea: „Cu privire la imbunatatirea activitatii Organizatiei Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta sa aiba organe de conducere proprii (consilii pionieresti la diferite niveluri, in frunte cu Consiliul National al organizatiei). Sarcina de a coordona detasamentele si unitatile pionieresti, in calitate de comandanti, le revenea cadrelor didactice. Spre sfarsitul anului 1966, in luna noiembrie, a fost organizata prima conferinta nationala a Organizatiei Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente ale organizatiei: „Statutul unitatilor si detasamentelor de pionieri din Republica Socialista Romania” si „Regulamentul Consiliilor Organizatiei Pionierilor din Republica Socialista Romania”. Distincţii pentru fruntaşi La cativa ani de la infiintarea organizatiei pionierilor, in orasele cu un numar mare de elevi, dar si in centrele muncitoresti s-au construit case ale pionierilor, iar la Bucuresti a fost ridicat Palatul Pionierilor (astazi Palatul Copiilor). La intrarea în rândul organizaţiei de pionier, care se făcea în mediu festiv, Soimii patriei rosteau un angajament, primeau ecusonul, cravata roşie de pionier şi centironul (Anexa II). Organizatia Pionierilor acorda, celor mai merituosi membri ai sai, distinctii individuale si colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezatorul”, „Pionier fruntas in munca patriotica”, „Meritul pionieresc” si insigne pe

genuri de activitate (vezi Anexa III). Cele colective constau in diplome cum ar fi: „Unitatea fruntasa”, „Detasament fruntas” si „Grupa fruntasa”. S-au sustras influenţei devastatoare a propagandei chiar şi unii dintre fiii de muncitori şi ţărani. Toţi aceştia au format mai târziu intelectualitatea care s-a arătat reticentă faţă de revenirea la „realismul socialist", măsură preconizată de conducerea Partidului Comunist în deceniile şapte şi opt. Dresajul ideologic din şcoli nu i-a cuprins aşadar pe toţi elevii. Totuşi, într-un fel sau altul, o întreagă generaţie de tineri a fost asaltată şi marcată de ideologizarea şcolii. Pentru a se facilita apropierea de marea putere de la Răsărit, regimul a luat măsura de a impune studierea limbii şi literaturii ruse în sistemul de învăţământ românesc. Limba rusă a fost introdusă în şcoli încă din 1945, dar atunci - la nivel declarativ - nu a primat motivaţia de ordin politic. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 30 august 1945, Aurel Potop, subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei, îşi întemeia pledoaria pentru introducerea limbii ruse pe două argumente: 1. România este înconjurată de popoare slave şi 2. În literatura rusă se găsesc foarte multe lucruri de ordin practic care, cunoscute direct şi din primii ani de şcoală, se pot pune mai uşor în aplicare. Se pornea de la premisa că astfel elevii vor putea să dobândească noi cunoştinţe în domeniul tehnicii. Pătrunderea limbii ruse în şcoli a fost îngreunată însă din cauza lipsei de cadre didactice calificate, astfel că guvernul studia încă din anul 1945 posibilitatea de a angaja profesori sovietici pentru predarea limbii ruse in unităţile de învăţământ din România. Problema lipsei de profesori nu era rezolvată nici în anul 1948, când s-a decis obligativitatea limbii ruse începând din clasa a IV-a. Din acest motiv, guvernanţii comunişti au stabilit că pentru orele de limba rusă se vor putea face încadrări şi din rândurile acelor profesori care n-au putut absolvi cursurile Institutului Româno-Sovietic sau ale ARLUSului, profesori care nu aveau calificare. În România, o trăsătură caracteristică a politicii regimului comunist atât faţă de corpul didactic, de toate gradele, cât şi faţă de populaţia, de toate vârstele, supusă procesului educaţiei, a fost, de la început până la mijlocul anilor 1960, aplicarea unei draconice selecţii pe criterii politice şi sociale. Într-o oarecare măsură, au existat precedente, în 1938, ca reacţie faţă de mişcările subversive, autorităţile de stat au interzis studenţilor orice activitate politică, procedând la eliminarea din universităţi a unor tineri 77

legionari şi comunişti. Din rândul primilor, mulţi au fost arestaţi şi chiar executaţi (ca represalii după atentatul contra primului-ministru Armând Călinescu). Din acelaşi motiv, o serie de profesori au fost victime ale represiunii. Dar în noiembrie 1940, o lege „pentru adaptarea învăţământului superior la structura Statului Naţional Legionar" declanşează o nouă epurare pentru a-i înlătura pe acei profesori care fuseseră ostili Mişcării. După înăbuşirea rebeliunii din 1941, reacţia antilegionară a atins deopotrivă corpul didactic şi studenţimea, atrăgând alte destituiri şi exmatriculări. La rândul său, Partidul Comunist a înţeles să utilizeze la maximum, din momentul instalării sale la putere, pârghiile de care dispunea pentru a schimba compoziţia corpului profesoral, precum şi condiţiile de acces la educaţie. Încă din anii de tranziţie 1945-1947, ofensiva vizează profesori şi studenţi. La sfârşitul acelei perioade, sub pretextul pensionării sau al comprimării, peste 500 de cadre didactice din învăţământul superior îşi pierduseră posturile. Restructurarea care a urmat, ca aplicare a reformei învăţământului din 1948, a suprimat catedre şi instituţii de învăţământ, afectând în special domeniile sensibile ca filozofia, filologia, dreptul şi istoria: la Bucureşti, 14 catedre la Facultatea de Litere, 13 la Facultatea de Drept, Şcoala Superioară de Arhivistică etc. Aceeaşi a fost soarta unor institute de cercetare (de pildă, Institutul de Istorie Universală şi cel de Studii şi Cercetări Balcanice, suprimate în 1948 împreună cu revistele lor, de prestigiu internaţional). Ţinta acestor măsuri o formau nu numai universitarii implicaţi în viaţa politică înainte de 23 august 1944, ci şi liderii de opinie, personalităţile culturale din partea cărora nu se putea aştepta ralierea la noul regim. Căci alţii, prin intimidare sau prin captarea bunăvoinţei, erau neutralizaţi, fiind, unii, chiar atraşi prin acordarea unor poziţii academice, sau numai menţinuţi la catedră doar pentru a transmite unele cunoştinţe de strictă specialitate22. Este de reţinut faptul că înlocuirea vechiului personal didactic prin activişti politici nu s-a făcut doar la nivel universitar. Au fost excluşi din învăţământ numeroşi profesori de liceu, foarte bine pregătiţi, pe când alţii au fost îndepărtaţi din şcolile urbane şi transferaţi în mediul rural (10 000 de persoane repartizate la sate în 1949). „Majoritatea dintre aceste cadre sunt elemente care în trecut şi-au manifestat în mod activ ataşamentul lor pentru regimul burghezo-moşieresc", se spune într-un document din 1952. Ar mai fi de adăugat că nici pentru cei însărcinaţi să controleze compoziţia corpului didactic conducerea de partid nu era mai tolerantă. 22

Cristian Vasile, Educaţie şi ideologie în România, 1948-1953, în „Revista istorică", s. n., anul XV, nr. 5-6, 2004, p. 128. 78

Pentru a remedia situaţia la nivelul instituţiilor de învăţământ superior, în 1957 erau distribuiţi consilieri sovietici pe lângă rectorii de la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, precum şi la unele catedre (mai cu seamă, la marxism-leninism, teoria statului ş: dreptului şi istoria URSS). Schimbarea de strategie se constată în organizarea învăţământului pentru adulţi, în cursuri şi cercuri care funcţionau sub îndrumarea partidului. Îndoctrinarea la acest nivel s-a întins, luând proporţii care reies din următoarea statistică pentru anul 1966: în învăţământul de partid erau înscrişi circa 1 665 000 de cursanţi. Din acest număr total, 616 000 erau muncitori în producţie, 508 000 ţărani cooperatori, 118 000 ingineri, tehnicieni, medici şi alţi intelectuali, peste 110 000 cadre didactice, 118 000 funcţionari. Din punctul de vedere al reprezentării etnice, aproximativ 1 500 000 erau români, 125 000 maghiari, 21 000 germani şi 23 000 alte naţionalităţi. În cele 58 şcoli de partid înfiinţate în uzine se ţineau cursuri de economie politică, istorie şi socialism ştiinţific. Peste 70 000 de persoane erau angajate în activitatea de propagandă. Chiar dacă această educaţie politică a devenit, cu vremea, din ce în ce mai formală, un reziduu al discursului prin care partidul şi statul comunist se autolegitimau persistă până astăzi în mentalitatea populaţiei. Absenţa oricărei alternative timp de o jumătate de secol şi lipsa de spirit critic a celor care au primit în şcoli exact aceeaşi îndoctrinare au dus la reacţiile colective pe care FSN le-a exploatat în 1990. Compoziţia socială a studenţimii a cunoscut o schimbare minimă, iar majoritari au rămas tot cei din clasa de mijloc („mica burghezie") şi din mediul rural, cei de provenienţă muncitorească continuând să fie reprezentaţi în facultăţi în procent mic. Ineficienta măsurilor de aşa-zisă încurajare a fiilor de muncitori şi de „ţărani muncitori"', însoţită de discriminarea copiilor de „reacţionari", se observă din statisticile privind provenienţa socială a studenţilor. Inspectorii şcolari erau îndrumaţi să intensifice verificările pentru depistarea cadrelor didactice formate la şcoala „burgheză" care mai utilizează în clase vechile manuale, ignorând manualul unic comunist. Uneori, predarea după aceste manuale vechi nu era un gest de sfidare: pur şi simplu, noile manuale nu fuseseră tipărite, realitate justificată astfel de M. Roşianu: „[în] problema manualelor, care au apărut târziu, cauza trebuia căutată în întreaga organizare a acestei munci: colectivele care lucrau încă dinainte pe lângă Comisia de învăţământ a CC, Editura de Stat, Centrul de Difuzare.

Odată cu materiile scoase din programele şcolare au dispărut şi manualele aferente: limba latină, sociologie, psihologie etc. Chiar şi în istoriografia oficială din perioada naţional-comunistă se admitea că s-au făcut anumite greşeli în domeniul politicii educaţionale: „Subapreciindu-se ramuri importante de învăţământ, au fost eliminate din pregătire obiecte ca: limba latină, teoria literaturii, sociologia, psihologia, logica, geologia. (...) tradiţiile progresiste ale şcolii româneşti au fost nesocotite, deşi, în trecut, în ciuda caracterului de clasă, învăţământul a jucat un rol important în progresul societăţii româneşti."23 Greşelile, considerate mai degrabă neînsemnate, erau puse în exclusivitate în seama guvernării dintre 1948 şi 1965; niciodată, până în 1989, nu s-a putut face o analiză de profunzime privind ideologizarea şcolii, discriminările sistematice etc. La fel de grave au fost efectele pe termen lung ale impunerii manualului unic: după 50 de ani, românilor li s-a inculcat ideea că, pentru aceeaşi materie, trebuie să existe un singur manual. Uniformizarea din sistemul educaţional, realizată prin reforma comunistă a învăţământului, a bulversat şcoala românească: licee de mare tradiţie au fost silite să-şi închidă porţile, iar statutul învăţătorilor şi profesorilor a fost serios diminuat. Mulţi elevi şi studenţi, eliminaţi din şcoli din cauza originii „nesănătoase", au trăit adevărate drame, ducând cu ei povara unui groaznic stigmat. Unii dintre studenţii epuraţi pe criterii de clasă şi-au putut relua studiile abia peste un deceniu, în anii de timidă relaxare ai comunismului naţional. De asemenea, controlul ideologic şi strategia epurărilor din rândurile profesorilor incomozi au determinat o scădere a calităţii lecţiilor şi a cursurilor. Reforma învăţământului începută în 1948 a fost o parte componentă a „revoluţiei culturale" comuniste, iar brutalitatea cu care s-a realizat se explică în mare parte şi prin faptul că planificatorii ei nu au fost în nici un fel legaţi de tradiţiile pedagogice româneşti şi că au copiat - de multe ori cu zel demolator - un model aberant aplicat în URSS.

4.2. Reforma învăţământului românesc după 1989 Reforma curriculară vizează modificări importante care au loc in sistemul de învăţământ romanesc, după 1989. Astfel se acorda prioritate procesului de învăţare si interesului elevului, demersurile didactice centrându-se pe formarea si dezvoltarea unor competente importante in procesul de integrare pe piaţa forţei de muncă. Documente curriculare: 1.

Plan Cadru

Gheorghe Surpat (coord.), România în anii socialismului 1948-1978, Bucureşti, Editura Politică, Institutul de Studii Istorice şi Social-politice de pe lângă CC al PCR, 1980. p. 376. 80

Programe şcolare

Manualul

Materiale suport

Plan cadru

•

Document oficial dat de MEN

•

Se elaborează de către Minister pentru învăţământ

•

Au un caracter unitar pentru fiecare tip /profil de şcoală

•

Au un caracter obligatoriu

Curriculumul diferenţiat este stabilit la nivel central şi cuprinde un pachet de module, cu alocările orare aferente, care sunt specifice pentru o calificare profesională. În cadrul modulului sunt alocate atât ore de pregătire teoretică, cât şi ore pentru pregătirea practică necesară formării competenţelor profesionale şi a unor abilităţi cheie. Această ofertă educaţională asigură pregătirea pe trasee de formare specializate. Curriculumul diferenţiat vizează dezvoltarea competenţelor generale şi specializate necesare calificării elevilor într-un anumit domeniu. Elevii beneficiază astfel de fundamentele unei formări diversificate, necesare pentru orientarea şcolară şi pentru integrarea socio-profesională ulterioară. Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) Curriculumul în dezvoltare locală cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare specifice fiecărei unităţi de învăţământ, ofertă realizată în parteneriat cu agenţi economici. Prin această ofertă curriculară, se asigură cadrul pentru realizarea unei instruiri care să permită, în contextul tehnologic oferit de agenţii economici locali, formarea în totalitate a competenţelor tehnice de specialitate descrise în Standardele de pregătire profesională. Structurarea planului-cadru de învăţământ în arii curriculare, pe de o parte, şi în trunchi comun (TC), curriculum diferenţiat (CD), curriculum în dezvoltare locală (CDL), pe de altă parte, oferă posibilitatea identificării specificului domeniilor de pregătire şi al calificărilor profesionale, în termeni de discipline şcolare /module şi de alocări de timp corespunzătoare studierii acestora. Această structurare asigură elevului posibilitatea să opteze, în cunoştinţă de cauză, pentru propriul traseu de formare. Prin menţinerea grupării disciplinelor / modulelor în arii curriculare, specifice actualului curriculum naţional, se asigură coerenţa structurală a planurilor-cadru de învăţământ pentru toate nivelurile de şcolaritate. 81

Programe şcolare

•

documente oficiale

•

definesc obiectivele specifice predării fiecărei din disciplinele prevăzute in

planurile de învăţământ. •

formulează recomandări metodice referitoare la folosirea celor mai adecvate

strategii didactice •

delimitează si orânduiesc structurile tematice care configurează conţinutul

disciplinelor •

planifica totalul orelor pe tipuri de activităţi didactice si pe unităţile de baza

ale structurii tematice •

principalul instrument al profesorului (ele constituie un ghid necesar)

•

au un caracter obligatoriu si sunt unice

Manualul

•

documentul pedagogic ce dezvolta sistematic structura unei programe

•

instrument

al predării (instrumentul profesorului de orientare in pregătirea lecţiilor)

al învăţării („cartea de căpătâi” pentru elev)

şcolare

4. Materiale suport •

manualul profesorului

•

ghiduri

•

portofolii

•

culegeri

Se promovează un învăţământ egalitarist, nu elitist, în numele globalismului, europenismului, ultimelor teorii ale educaţiei sau ale diferitelor modele sau idei novatoare, etc. România zilelor noastre, trecută prin purgatoriul comunist, în loc să privească şi înapoi spre tradiţia şi experienţa pozitivă istorică, culturală, a învăţământului ei, priveşte numai la - noile teorii educaţionale. Modul cum a fost concepută astăzi reforma, trebuie să o afirmăm că are reminiscenţe ale reformei din 1948, de egalitate pentru toţi, dar ceea ce este mai grav 82

împotriva naturii biologice. Şansele noastre pentru viitor stau numai în modul cum clasa politică actuală, societatea civilă, intelectualitatea vor pregăti bogăţia naturală a inteligenţei native, recunoscute, a tineretului român. Aceasta trebuie cultivată atât prin studiu, muncă, pasiune şi devotament real pentru ţară, faţă de colectivitate, cât şi printr-o motivaţie decentă a perspectivelor de job-uri şi a unor condiţii materiale decente care să răsplătească eforturile depuse pentru dobândirea unor calităţi profesionale ce trebuie recunoscute şi respectate de societate. Introducerea masivă a ştiinţelor umane şi sociale după 1989 în locul socialismului ştiinţific. Aceasta s-a realizat prin modificarea conţinutului unor programe, deci şi a manualelor de istorie, geografie ş.a., deplasând ponderea diverselor domenii în favoarea altora, suprimând sau diminuând drastic unele discipline, extinzând altele. Se observă astfel, datorită dezvoltării societăţii industriale si post industriale, o diminuare a importanţei învăţământului întemeiat pe umanităţile, atât clasice (greaca, latina), cât şi cele sociale moderne (sociologia, ştiinţele politice ş.a.) superdezvoltate în Occident, iar în Est reduse doar la marxism-leninism, la materialism dialectic. Înfiinţarea în România după 1989 a zeci de secţii şi facultăţi atât de stat, dar mai ales particulare, în care s-au dezvoltat cu precădere discipline ca: sociologia, etnologia, psihologia, pedagogia, ştiinţele zise politice, a amânat intrarea pe piaţa muncii a milioane de tineri şi de tinere slab calificaţi. Educaţia în şcoli a tinerilor din Europa de Vest, care să devină buni specialişti pentru dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei, este temeinic planificată şi controlată. Educaţia pentru societatea post industrială a secolului XXI, care se bazează pe cercetare şi dezvoltare generată de ştiinţele exacte, deci de fizică şi chimie, matematică şi informatică, este refuzată elevului român prin micşorarea dramatică a numărului de ore obligatorii la aceste discipline.

CONCLUZII Constatări şi aprecieri Analiza documentelor, a materialelor statistice, culegerilor de documente, a lucrărilor publicate cu referinţe la aspectele regimului comunist în perioada analizată şi aspectele învăţământului şcolar în România ne permite să evidenţiem principalele etape ale evoluţiei sistemului educaţional în perioada 1944-1989, care coincid cu reformele în domeniul respectiv realizate de autorităţile comuniste. Am prezentat in capitolele anterioare atat abordari teoretice complete ale problematicii legate de regimul comunist din România precum şi aplicarea regulilor comuniste în învăţământ. În mod evident, prezentarea nu a putut atinge toate aspectele vieţii din perioada comunistă si nici toate modalitatile de rezolvare a problematicii complexe privind modul de schimbare a învăţământului actual, după 45 de ani de implementare a ideilor comuniste, prezentarea perioadei comunistă şi ce a însemnat ea pentru poporul român, influenţa comunismului faţă de învăţământul românesc, precum şi mitul conform căruia reforma sistemului de învăţământ din anii `90 s-a realizat în bună parte pe fundamentul moştenit din perioada comunistă. Putem considera ca obiectivul acestei lucrari a fost atins. Fara a avea pretentia ca, recomandarile si propunerile formulate vor rezolva integral si in foarte scurt timp problematica competitivitatii invăţământului romanesc si integrarea sa, cat mai rapida, si in conditii de eficienta maxima, in structurile complexe ale învăţământului european si mondial.

Critici Politica statului comunist în domeniul învăţământului şcolar a urmărit să realizeze, în bună parte, scopul pregătirii profesionale în contextul educaţiei generale printr-o formă originală, în care fiecare nivel de şcolarizare trebuia să asigure un contact permanent al învăţământului cu realităţile economice şi politico-sociale ale societăţii comuniste. Pregătirea profesională a elevilor s-a realizat însă în detrimentul dezvoltării şi formării viitorilor cetăţeni ca persoane multilateral dezvoltate. În acest mod, şcoala medie de cultură generală a fost transformată într-un rezervor de muncă pentru economia comunistă. Reformele au urmărit exclusiv promovarea ideologiei şi valorilor comuniste în 84

detrimentul celor naţionale şi general-umane. Ele veneau în contradicţie cu evoluţia firească a societăţii contemporane de integrare culturală europeană. Educaţia comunistă a avut drept consecinţe izolarea mai multor generaţii de valorile culturii universale. Pe parcursul anilor '50-80, în scopul consolidării regimului comunist şi realizării obiectivelor programatice ale partidului, autorităţile au făcut eforturi privind extinderea sistemului de învăţământ urmărindu-se cuprinderea

tuturor copiilor în cadrul

învăţământului mediu general. În acest scop, numai în anii 1956-1975 au fost construite peste 1700 de şcoli. Către mijlocul anilor `80 s-a urmărit pregătirea corpului didactic a fost strict dirijată de către organele de stat şi de partid comunist. Instruirea cadrelor didactice a urmărit obiective politice de lungă durată. Regimul a "remunerat" activitatea pedagogilor prin metode tradiţionale comuniste: ordine şi decoraţii, reprezentarea în congresele comuniste, primirea în rândurile Partidului Comunist Român ş.a. Extinderea învăţământului şcolar a urmărit şi obiective politice şi propagandistice în plan internaţional, care urmau să demonstreze superioritatea învăţământului comunist şi grija partidului faţă de tânăra generaţie. Transformările economice şi social culturale din a doua jumătate a anilor '80, deşi au înaintat cerinţe noi faţă de pregătirea tinerei generaţiei în şcoală, s-au rezumat doar la o adaptare la

noile realităţi comuniste şi nu la o

transformare radicală de orientare democratică şi general-umană. Politica educaţională comunistă n-a ţinut cont de interesele majorităţii populaţiei republicii. De asemenea au fost ştirbite drepturile comunităţilor etnice conlocuitoare de a studia în limba maternă. Începând cu a doua jumătate a anilor '70 în republică nu funcţiona nici o şcoală cu o limbă de instruire a minorităţilor naţionale. Îndoctrinarea învăţământului a fost realizată prin două căi definitorii: realizarea unui model ideologizat de instruire şi promovarea unui standard unic de stat. În acest sens un rol deosebit a revenit programelor şcolare de învăţământ, care au fost elaborate în special în centrele pedagogice comuniste. Rolul major în îndoctrinarea ideologică a învăţământului a revenit programelor la disciplinele socio-umane. " Ele erau elaborate în mod centralizat, iar aplicarea lor trebuia să asigure formarea unor persoane îndoctrinate politic, conţinutul lor a avut un caracter dogmatic şi invariabil şi s-a transformat într-o frână în calea diferenţierii instruirii şi educaţiei. Îndoctrinarea lor a determinat dogmatizarea gândirii elevilor, le-a implantat obişnuinţa de a repeta în mod automat anumite teze şi postulate. 85

Revenirea învăţământului la rădăcini, la rolul familiei în educaţie, individualizarea procesului educaţional, dezvoltarea spirituală a societăţii, axată pe valorile naţionale şi general-umane, a fost posibilă doar după destrămarea comunismului după revoluţia din decembrie 1989.

Sugestii Un sistem de învăţământ trebuie să reflecte şi să respecte particularităţile socialeconomice şi tradiţiile cultural-istorice ale poporului şi ţării. Învăţământul trebuie privit de autorităţile publice ca un drept incontestabil al cetăţenilor la autodeterminare în propriile perspective ale vieţii profesionale, etice, religioase şi la participarea fiecăruia în sfera relaţiilor economice, social-politice, culturale ale societăţii. Un sistem de învăţământ poate funcţiona normal numai în cazul când: -

întreaga

societate

conştientizează

rolul

şi

importanţa

excepţională

învăţământului; - învăţământul este privit ca o parte componentă a

procesului de integrare a

României în structurile europene şi mondiale; - învăţământului îi va reveni rolul principal în întărirea potenţialului intelectual al ţării şi capacitatea ei de concurenţă pe piaţa mondială; - problemele învăţământului vor deveni o parte componentă a oricăror programe de partid, factor principal în lupta de idei în calea spre puterea politică din ţară. Învăţământul trebuie să aibă la bază standarde educaţionale de stat clar stipulate, axate pe valorile naţionale şi general-umane. Este inadmisibilă îndoctrinarea ideologică a învăţământului. Ea poate avea urmări grave pentru tânăra generaţie şi societate în ansamblu. Învăţământul trebuie să fie axat pe tehnologiile moderne în producţie şi în informaţie, care necesită reproducerea forţei de muncă cu o pregătire profesională şi culturală mai avansată de la o generaţie la alta. Învăţământul trebuie să promoveze umanismul, pacea socială şi toleranţa etnică, religioasă, politică.

BIBLIOGRAFIE

Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria

comunismului romanesc, Bucureşti. Curtea Veche Publishing, 2005. 2.

Cerghit Ioan, Mijloace de învăţământ şi strategii didactice, în: Cerghit

Ioan, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Curs de pedagogie, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1988. 3.

Cristian Vasile, Educaţie şi ideologie în România, 1948-1953, în „Revista

istorică", s. n., anul XV, nr. 5-6, 2004. 4.

Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX (trad. din limba

franceză de V. Boari. Iaşi, Polirora, 2002. 5.

Dennis Deletant, Ceausescu and the Securitate. Coercion and dissent in

România, 1965-1989, London, Hurst, 1995, (ediţia românească: Ceausescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998). 6.

Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist in România, Bucureşti.

Editura Albatros, 1992. 7.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul de activitate al CC al P.M.R.. în

Congresul al II-lea al P.M.R., Bucureşti, E.S.P.L.P., politică, 1955. 8.

Gheorghe Surpat (coord.), România în anii socialismului 1948-1978,

Bucureşti, Editura Politică, Institutul de Studii Istorice şi Social-politice de pe lângă CC al PCR, 1980. 9.

Ionescu Miron, Radu Ion, Didactica modernă”, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1995. 10.

K. Marx. Fr. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Bucureşti, Editura

Politică, 1962. 11.

L. Răutu, Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în

ştiinţele sociale, Bucureşti, Editura P.M.R., 1949. 12.

Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Roumanie - le livre

blanc, 1990 (trad. rom. 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste. Bucureşti, Editura Humanitas, 2006). 87

13.

Marius Oprea - Banalitatea râului. O istorie a Securităţii în documente

1949-1989, studiu introductiv de Dennis Deletant, laşi, Editura Polirom, 2002. 14.

Mana Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reforma

învăţământului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998. 15.

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, Editura Litera,

16.

Mihaela Cristina Verzea, Desovietizarea culturii româneşti la începutul

1994. deceniului şapte, II, :n „Arhivele totalitarismului", anul XI, nr. 40-41, nr. 3-4/2003. 17.

Mihaela Moldoveanu, Oproiu Gabriela Carmen, Repere didactice şi

metodice în predarea disciplinelor tehnice, Editura Printech, Bucureşti, 2003. 18.

Mircea Biji,

Dezvoltarea economică a României 1944-1964, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare

Române, 1965.

19.

Nicolae Manolescu, Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea,

Bucureşti. Editura Litera, 1991. 20.

Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura

Polirom, 2002. 21.

Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Paris, Editions Gallimard,

1976 (ediţia 1. 1965). 22.

Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1998. 23.

Stelian Neagoe, Istoria politică a României, Bucureşti, Editura Noua

Alternativă, 1996. 24.

Salade Dimitrie (coord.), Sinteză de pedagogie contemporană. Didactica,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. 25.

Şerban Rădulcscu-Zoner, Daniela Buşă, Bcatrice Marinescu, Instaurarea

totalitarismului comunist In România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995. 26.

Victor Frunză,

Istoria Partidului Comunist Român, Editura Nord, 1984; ediţia a doua: Istoria stalinismului în

România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

27.

Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa de Est de la

Stalin la Havel, laşi, Editura Polirom, 1997.

ANEXE Anexa I - Revistele “Şoimii Patriei” şi “Cutezătorii”

Anexa II – Centironul şi ecusonul pionierilor

Pentru a le primi, pionierii trebuiau să rostească „Angajamentul”. „Angajamentul” pe care fiecare scolar trebuia sa-l rosteasca la intrarea in Organizatia Pionierilor. Care insemna etapa a doua (prima etapa fiind cea de „Soimi ai patriei” - organizatie creata in 1976), dar si cea premergatoare intrarii in UTC - Uniunea Tineretului Comunist, in formarea „omului nou”, de tip socialist (comunist).

ANGAJAMENT:

“Eu, (numele si prenumele), intrand in randurile

Organizatiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să invat bine, sa fiu harnic si disciplinat, sa cinstesc cravata rosie cu tricolor.”

Anexa III – Insignele şi medaliile acordate de comunişti pionierilor fruntaşi  Pionier

 Pionier de frunte

 Apărarea patriei

 Merite deosebite

 Fruntaş în munca patriotică

Anexa IV – Biografiile nomenclaturii IV.I - Nicolae Ceauşescu (1918-1989). Militant al UTC cu puţină educaţie reală sau îndoctrinare politică marxistă până în momentul în care a fost condamnat şi întemniţat (în închisorile Jilava, Braşov, Doftana, Caransebeş şi în lagărul de concentrare de la Târgu-Jiu în timpul războiului). La sfârşitul anilor 1930, el a devenit unul dintre liderii UTC din ilegalitate (împreună cu Ofelia Manole, Miron Constantinescu şi Ileana Răceanu). Fanatic, ambiţios, posedat de mitul revoluţiei proletare şi lipsit de îndoieli în ceea ce priveşte justeţea „cauzei", Ceauşescu s-a apropiat de Gheorghiu-Dej, în care a văzut arhetipul liderului stalinist. în timp ce se afla închis la Târgu-Jiu, a devenit unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej, alături de Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi Alexandru Moghioroş. După 1944. a condus UTC, apoi a deţinut poziţii importante în armată şi în agricultură. Ceauşescu s-a dovedit a fi intransigent, nemilos şi lipsit de orice îndoială sau simţ autocritic. Profitând de eliminarea grupului Pauker-Luca, a devenit membru al Biroului Politic după 1953-1954, membru al Secretariatului CC responsabil cu politica de cadre (el a lucrat direct şi a stabilit relaţii strânse cu Chişinevschi, ceea ce nu îl va împiedica ulterior să îl denunţe). Susţinut de Maurer şi de Bodnăraş, el i-a înfrânt pe Apostol şi pe Drăghici în lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej. Pentru a veni la putere, i s-a oferit sprijin din partea aparatului de partid, compus din mulţi foşti activişti UTC. pe care îi cunoştea bine din anii 1950 şi care căutau să ia locul vechii generaţii de la conducerea partidului (Ştefan Andrei, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Cornel Burtică. Ion Iliescu, Ion loniţâ, Petre Lupu, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană. Ion Stănescu, Virgil Trofin şi Ilie Verdeţ, pentru a-i numi numai pe cei mai reprezentaţi vi >. Manea Mănescu, membru de partid din ilegalitate, care studiase economia şi care reprezenta un caz special, a devenit un umil executant al ordinelor lui Ceauşescu şi ale soţiei sale. Mai târziu, când mulţi dintre membrii grupului aparatului de partid s-au arătat reticenţi în legătură cu personalizarea crescândă a puterii şi cu arbitrariul care guverna politicile de cadre şi economice, Ceauşescu a promovat oameni precum Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Alexandrina Găinuşe, Constantin Olteanu şi Tudor Postelnicu, toţi extrem de servili şi absolut incompetenţi. în timpul ultimilor ani ai dictaturii, membrii Comitetului Executiv şi ai Biroului Permanent au devenit oportunişti lamentabili, gata să suporte nesfârşite umilinţe din partea celor doi Ceauşescu, care erau continuu glorificaţi de către propagandă, într-un mod aproape obscen. între 1965 şi 1989, ca lider al PCR şi, după 1967, şi şef al statului, Ceauşescu a jucat un rol activ nu numai în 92

relativa liberalizare dintre 1965 şi 1971, dar şi în restalinizarea partidului şi în stabilirea unei dictaturi bicefale în ultimii ani, împreună cu soţia şi cel mai apropiat colaborator al său, Elena. Acuzat de crime greu de dovedit - genocid, uciderea a peste 60 000 de cetăţeni, depozite de miliarde de dolari în bănci din străinătate - Ceauşescu a fost singurul lider comunist est-european executat în timpul frământărilor revoluţionare din 1989.

IV.II - Elena Ceauşescu (1919-1989). O muncitoare textilistă care a intrat în PCR la sfârşitul anilor 1930 şi care după 1948 a deţinut o poziţie minoră în cadrul Secţiei Internaţionale a Comitetului Central. în anii 1950, a obţinut o diplomă de inginer chimist de la Institutul Politehnic din Bucureşti. A lucrat ca cercetător şi a condus organizaţia de partid a Institutului pentru Cercetări Chimice Bucureşti (ICECHIM). După 1970, s-a bucurat de o ascensiune rapidă în ierarhia de partid: membru al Comitetului Central, 1972; membru al Comitetului Executiv (propusă de Emil Bodnăraş), 1974; preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, 1979; membru al Biroului Permanent, preşedinte al comisiei de cadre a Comitetului Central şi prim-vice prim-ministru (de fapt, numărul doi în ierarhia de stat şi de partid) în anii 1980. După ce a fost executată împreună cu soţul ei în 25 decembrie 1989, ea a devenit principala ţintă a unei demonizări stridente, fiind de cele mai multe ori prezentată ca principala sursă a alienării lui Nicolae de partid şi popor (asemenea atacuri violente au apărut cu precădere în memoriile foştilor ofiţeri de Securitate şi a unor foşti demnitari ai partidului). Dumitru Popescu, fostul propagandist şef al regimului, o descrie pe Elena Ceauşescu în următorii termeni: „...Bârfa constituia marea ei delectare de femeie rea, invidioasă şi perfidă, dovedindu-se maestră în arta de a-i lua ca martori în marile dezvăluiri mahalageşti, chiar pe cei ce cu puţin timp înainte fuseseră obiectul dezvăluirilor în faţa subiecţilor asupra cărora se concentra. Probabil că plăcerea de a bârfi era întrecută doar de jubilaţia de a arunca oamenilor în faţă grosolănii şi ignominii, de a terfeli persoane onorabile, cu siguranţă superioare ei pe planul competenţelor şi al caracterului, ca pe nişte mototoale de şters pe jos" (vezi Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se. Artele în mecenatul etatist. Memorii, voi. III, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2006, p. 347).

IV.III - Alexandru Drăghici (1913-1993). De profesie lăcătuş mecanic, încadrat de tânăr în mişcarea comunistă, exponent al sectorului proletar din PC din România, Drăghici s-a manifestat activ în anii clandestinităţii. A fost condamnat în procesul Anei Pauker (Craiova, 1936), împreună cu alţi militanţi predestinaţi unor cariere 93

importante. Ajuns la Doftana, Drăghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Drăghici şi Ceauşescu a început încă din anii de închisoare şi de lagăr (Caransebeş şi Târgu-Jiu). După 23 august 1944, a condus organizaţia de partid a Capitalei. în 1952. 1-a înlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidării lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare a populaţiei. Cu sprijinul lui Dej, şi-a dat frâu liber pornirilor bestiale, organizând proces după proces, înscenare după înscenare. Securitatea sub Drăghici a fost mijlocul prin care Dej şi-a impus linia politică. Nicolae Ceauşescu 1-a criticat pe Drăghici încă în martie 1956, acuzându-1 că profită de relaţiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. In fapt, cei doi aspiranţi la succesiune erau militanţi din categoria cea mai dură. Susţinerea lui Ceauşescu drept urmaş de către Maurer, Chivu Stoica şi Bodnăraş ţinea tocmai de teama acestora în raport cu venirea la putere a şefului Securităţii. Imediat după numirea sa ca prim-secretar, Ceauşescu 1-a „coborât în sus" pe Drăghici. Acesta devenea secretar al CC, ulterior vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar locul său ca ministru de Interne era luat de unul din foştii subalterni ai lui Ceauşescu la Direcţia Organizatorică, Cornel Onescu. Declinul fostului şef al poliţiei secrete devenise inevitabil. în aprilie 1968, Plenara CC al PCR 1-a reabilitat pe Lucreţiu Pâtrăşcanu şi a decis excluderea lui Drăghici din partid. Pe lângă pierderea tuturor demnităţilor de partid şi de stat, în noiembrie 1968, fostul torţionar şef al Româ niei a fost degradat din rangul de general-colonel şi trecut în rezervă cu gradul de soldat. A lucrat o scurtă perioadă ca director de întreprindere agricolă de stat (IAS), după care s-a pensionat cu o substanţială pensie de ilegalist, continuând să locuiască într-o somptuoasă vilă din cartierul Dorobanţi, pe strada Sofia. împreună cu soţia sa, ilegalista Marta Cziko, a părăsit România după 1990, sub pretextul întregirii familiei cu una din fiice, stabilită la Budapesta. Era vorba de fapt de o fugă din ţară pentru a nu fi tras la răspundere pe cale penală pentru crimele comise. Până la moarte a refuzat să acorde vreun interviu şi, după toate datele, nu a dovedit vreo formă de căinţă.

IV.IV - Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965). Muncitor feroviar arestat după grevele din 1933 şi condamnat la zece ani de închisoare după procesul de la Craiova. Lider al „centrului din închisori", el a evadat din lagărul de la Târgu-Jiu în august 1944 şi a preluat controlul partidului împreună cu grupul Pauker-Luca, atunci când aceştia s-au întors din Uniunea Sovietică în septembrie 1944. Membru al Comitetului Central al PCR din 1935. Maestru al intrigilor de culise, prietenos şi protector în relaţiile cu anturajul său, 94

a încercat să lase impresia de modestie şi bunăvoinţă, chiar şi faţă de criticii săi. în realitate, ca şi Stalin, Râkosi sau Thorez, Gheorghiu-Dej era obsedat de putere ş; măcinat de un irepresibil complex de inferioritate faţă de membrii de partid mai vechi şi faţă de intelectuali. Ales secretar general al partidului la Conferinţa Naţională dir. octombrie 1945, a condus partidul împreună cu Pauker, Luca şi Teohari Georgescu. Gheorghiu-Dej a fost principalul instigator şi beneficiar al asasinării lui Foriş în 1946 şi al arestării lui Pătrăşcanu în 1948. în lupta pentru putere din PCR, a manevrat cu abilitate în cadrul anturajului lui Stalin, susţinut de grupul lui Malenkov, şi a obţinu: permisiunea de a o elimina pe Ana Pauker în timpul campaniei antisioniste. în aceasta perioadă, principalii aliaţi ai lui Dej au fost Chivu Stoica, Petre Borilă, Gheorghe Apostc: şi, mai ales, Iosif Chişinevschi. După 1953, a simulat un „nou curs", care a fost întrerup: în 1956. îngrijorat de dezvăluirile Congresului al XX-lea al PCUS şi înspăimântat de efectele contagioase ale Revoluţiei maghiare, el a oprit orice reforme în interiorul partidului şi a orchestrat un nou val de excluderi, arestări şi persecuţii. Stalinist înveterat avea o admiraţie absolută pentru proiectele de construcţii grandioase (ca şi discipolii! său, Ceauşescu) şi a iniţiat cunoscutul Canal Dunăre-Marea Neagră - în realitate, un imens lagăr de concentrare. Pentru a obţine şi exercita puterea absolută, s-a sprijini: în primul rând pe poliţia secretă (Securitate), condusă la început de agenţii sovietic: Pintilie Bodnarenko şi Alexandru Nicolschi, dar ulterior, în timpul ultimei perkude din viaţa lui Gheorghiu-Dej, „etnicizaţă". A fost primsecretar al Comitetului Centra! şi preşedinte al Consiliului de Stat până la moartea sa, în martie 1965.

IV.V - Ana Pauker (1893-1960). Născută Ana Rabinsohn, într-o familie de evrei religioşi din Moldova, ea a fost una dintre cele mai importante figuri ale stalinismului românesc şi european. învăţătoare ca profesie, s-a implicat de tânără în mişcarea socialistă şi s-a căsătorit cu Marcel Pauker. odrasla unei familii influente de ziarişti şi avocaţi de stânga, care erau co-proprietari ai ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa"' şi prieteni de familie cu importante personalităţi din lumea politică, juridică şi culturală românească. Arestată în 1922, apoi eliberată din închisoare împreună cu soţul ei, a părăsit România pentru Elveţia. Apoi, a fost activă în mişcarea comunistă din Balcani şi, mai ales, din Franţa, unde a fost trimisă ca instructor al Cominternului împreună cu militantul ceh Eugen Fried (alias Clement), tatăl fiicei sale Măria, acum cetăţean francez. Ana Pauker s-a întors în România, unde a fost arestată pe 14 iulie 1935, adusă în faţa tribunalului împreună cu Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăghici şi Liuba Chişinevschi, printre alţii, şi condamnată la 10 95

ani de închisoare. înainte de a-şi termina condamnarea, în 1940, a fost schimbată pentru un patriot român arestat de ruşi după ocuparea Basarabiei. Batalionul român al Brigăzilor Internaţionale din Spania se numea „Ana Pauker". Mai mult, ca semn al admiraţiei pentru cea mai celebrată figură a comunismului românesc, mulţi lideri PCR îşi botezau fetele cu numele ei (Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan şi Virgil Trofin). Din momentul sosirii la Moscova, ea a devenit liderul de necontestat al exilaţilor comunişti români din URSS (un grup relativ mic, format din cei care supravieţuiseră epurărilor din perioada Marii Terori, din militanţi de origine basarabeană şi din foşti luptători în Războiul Civil din Spania). Copiii ei rezultaţi din căsătoria cu Marcel Pauker, Vladimir şi Tatiana, se aflau de asemenea la Moscova. Zvonurile persistente conform cărora ea ar fi jucat un oarecare rol în denunţarea lui Marcel Pauker Ia NKVD nu sunt susţinute de probe documentare. Apropiată de Dimitri Manuilski şi Gheorghi Dimitrov, ea a menţinut bune relaţii şi cu alţi lideri comunişti aflaţi în exil la Moscova, precum Palmiro Togliatti, Maurice Thorez şi Dolores Ibârruri. A jucat un rol important în formarea diviziei „Tudor Vladimirescu", recrutată din rândurile prizonierilor de război români din Uniunea Sovietică, şi în munca de „reeducare" (având relaţii strânse cu colonelul, apoi generalul Cambrea). După întoarcerea în România, ea a fost pentru aproape un an adevăratul lider al PCR (dovedit prin documente, mărturii şi memorii ale activiştilor din acea perioadă). în toamna lui 1945, ea 1-a propus ca secretar general pe Gheorghiu-Dej, pe care îl întâlnise pentru prima dată în 1940, atunci când fusese transferată la Caransebeş după prăbuşirea Doftanei. Deşi iniţial cordiale, relaţiile dintre Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej erau de fapt ambivalenţe. Ei au ajuns să se deteste reciproc, în ciuda faptului că exista şi un grad de admiraţie mutuală. Deşi au fost mereu suspicioşi unul faţă de celălalt, ei şi-au făcut unul altuia confesiuni periculoase. Ea avea nevoie de prestigiul lui de proletar, în timp ce el s-a folosit de relaţiile ei de la Moscova. Fiecare dintre ei 1-a văzut pe celălalt ca pe un rival, dar a existat între ei şi o atracţie psihologică aproape morbidă. Ani după excluderea ei de la conducerea PMR, Gheorghiu-Dej va depăna periodic la şedinţele Biroului Politic amintiri despre pseudoprietenia dintre „Ana noastră" şi „Ghiţuş." Secretar al Comitetului Central, ministru de Externe după 1947 şi subiect al unui hiperbolic cult al personalităţii, Ana Pauker a fost eliminată din conducerea PCR în 1952. A fost arestată şi interogată între februarie şi iunie 1953 de către colonelul de Securitate Vasile Negrea (mai târziu, general şi adjunct al lui Drăghici la Ministerul de Interne). Sub supraveghere continuă, suspectată de a intenţiona să revină în viaţa politică în timpul perioadei de relativă destalinizare 96

iniţiată de Nikita Hruşciov, ea a fost invitată în 1956 la discuţii cu emisarii lui GheorghiuDej, Apostol, Pârvulescu, Moghioroş, Borilă şi Ion Vinţe (vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid). Ea a refuzat să admită greşeala ei faţă de liderul PMR, s-a declarat nevinovată din punct de vedere politic şi a cerut să-i fie redate drepturile de membru de partid. Sfidându-i pe foştii colegi şi subalterni, ea a cerut explicaţii pentru ceea ce i s-a întâmplat în 1952-1953, inclusiv în legătură cu interogatoriile Securităţii şi cu confiscarea documentelor de familie. A fost operată de cancer mamar la Moscova în 1951 şi, abandonată de toţi prietenii ei, s-a retras în universul familiei. în timpul ultimilor săi ani, a tradus cărţi din franceză şi rusă pentru Editura Politică (obligat anonim).