4 avantajele comunicarii de top intre aliati in perioada primului razboi mondial by Ani Dumbrava

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, Mamelea Mariana Zoica

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „Avantajele comunicării între aliaţi în perioada primului război mondial”

CUPRINS

CAP. I – Teoria şi particularităţile comunicării .................................................................................4 1.1. Definiri ale comunicării............................................................................................................ 4 1.2. Forme de comunicare............................................................................................................. 9 1.3. Procesul de comunicare destinat unui auditoriu internaţional ............................................13 1.4. Existenţa barierelor în cadrul comunicării.............................................................................16 CAP. II – Comunicarea în timpul crizei............................................................................................33 2.1.Caracteristici ale crizei de comunicare...................................................................................35 2.2.Cauze ale apariţiei unei crize de comunicare.........................................................................35 2.3. Evoluţia unei crize................................................................................................................. 37 2.4. Managementul crizelor şi conflictelor de comunicare............................................................38 2.5. Efecte ale crizelor de comunicare......................................................................................... 46 CAP. III - Principalele momente şi faze din desfăşurarea primei conflagraţii mondiale...................48 CAP. IV - Studiu de caz: Forme şi particularităţi ale comunicării desfăşurate în timpul primului război mondial................................................................................................................................. 57 4.1.Comunicarea în perioada premergătoare izbucnirii primului război mondial..........................57 4.2. Comunicarea pe timpul desfăşurării ostilităţilor.....................................................................65 CONCLUZII..................................................................................................................................... 76 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................ 82

CAP. I – Teoria şi particularităţile comunicării

1.1. Definiri ale comunicării

Comunicarea în general poate fi privita ca fiind performanţa individului de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia şi denotaţia legăturilor ce se stabilesc între oameni. Comunicarea e esenţială în derularea oricăror activităţi. Toate definiţiile date comunicării, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau orientărilor în care acestea se înscriu, subliniază faptul că comunicarea se caracterizează prin trasaturi distincte: - comunicarea e procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, fie de la un individ sau grup la altul. - comunicarea e un atribut al speciei umane. - nici un fel de activitate, începând de la activităţile caracteristice rutinei cotidiene până la activităţi complexe, desfăşurate în cadrul organizaţiei, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare. Plecând de la aceasta, profesorul Ion Drăgan spunea ca comunicarea a devenit astăzi un concept universal şi atotcuprinzător pentru că astăzi totul comunică. Cuvântul de „comunicare” provine din punct de vedere etimologic din latinescul „comunnis” = a pune în acord, a fi în legătură, a fi în relaţie cu altă persoană. Totodată, termenul mai înseamnă şi a transmite ceva cuiva. Deşi cuvântul e de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-şi construi discursul pe care îl exprimau în pieţele publice era o condiţie indispensabila a statutului de cetăţean. Dicţionarele franceze definesc termenul de comunicare ca fiind convergent cu semnificaţia expresiei „punerea în comun”. 4

Dicţionarul explicativ al limbii romane da 3 definiţii comunicării: 

o înştiinţare, aducere la cunoştinţă.



contact verbal realizat în interiorul unui grup sau colectivităţi.



o prezentare sau o ocazie ce favorizează schimbul de idei.

Plecând de la aceste definiţii ale comunicării, putem realiza o definiţie mai complexa ca: „acel mod de interacţiune psiho-sociala a oamenilor realizat intr-un limbaj articulat sau prin alte coduri în vederea transmiterii unei informaţii.” Alţi specialişti definesc comunicarea ca fiind un sistem (sursa) ce influenţează stările sau acţiunile altui sistem (ţinta), receptorul alegând din multitudinea semnalelor primite pe acelea care transmise prin canalul de comunicare leagă sursa de receptor. Procesul de comunicare poate fi definit în sens larg ca fiind procesul prin care un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal cu scopul de a produce asupra acestuia din anumite efecte. Fiecare proces de comunicare are o structură specifică determinată de un anumit tip de relaţie care se dezvoltă pe traseul emiţător – mesaj – receptor. Mesajul deci trebuie să fie realizat într-un anumit cod, cod care trebuie să fie cunoscut atât de emiţător cât şi de receptor. Informaţia pleacă de la emitent şi devine informaţie pentru receptor dacă în situaţia în care acesta din urmă cunoaşte codul în care informaţia a fost transmisă. Atât emiţătorul cât şi receptorul sunt entităţi orientate către realizarea unui scop comun. Emiţătorul are scopul de a oferi informaţia, în timp ce receptorul are scopul de a primi, de a înţelege mesajul transmis. Între mesaj şi codul în care acesta a fost transmis există anumite diferenţieri. În timp ce mesajul se caracterizează prin coerenţă, cursivitate, claritate, codul este fix, invariabil, abstract, concretizându-se printr-un anumit nr. de semne. Primele elemente concrete de teoria comunicării apar încă din sec. VI i. Hr. în lucrarea lui Carox din Siracuza, intitulata „Arta comunicării”. Romanii preiau aceste cai de comunicare de la greci şi elaborează primul model al 5

sistemului de comunicare. În Evul Mediu, o data cu dezvoltarea rolului Bisericii şi cu dezvoltarea drumurilor comerciale, o data cu apariţia primelor formaţiuni statale, comunicarea, ca şi proces, devine mai importanta. Epoca moderna marchează o explozie în dezvoltarea comunicării, progresul ştiinţific şi tehnic favorizează extinderea comunicării atât între indivizi cât şi intre comunităţile din care făceau parte. Particularităţile procesului de comunicare sunt1: a ) comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi în mediul în care aceştia evoluează. b) în cadrul procesului de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea unor anumite scopuri şi transmiterea unor semnificaţii. c) oricare proces de comunicare are o tripla dimensiune; astfel avem o comunicare exteriorizata, reprezentata de acţiunile verbale şi nonverbale cu interlocutorii, regăsim metacomunicarea – comunicarea ce se înţelegere dincolo de cuvinte şi apoi intracomunicarea – comunicarea realizata de fiecare individ cu sine. d) oricare proces de comunicare se desfăşoară intr-un anume context, deci are loc intr-un spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporar, cu care se afla intr-o relaţie strânsă de interdependenţă. e) procesul de comunicare are un caracter dinamic datorita faptului ca oricare comunicare, odată iniţiată, are o anumita evoluţie, poate schimba atât sensul comun, cât şi poziţia persoanei implicate în acest proces. f) procesul de comunicare are un caracter ireversibil (odată transmis un mesaj, acesta nu poate fi oprit în drumul sau spre destinatar). Ne referim la comunicarea verbala.

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi, Editura

Institutul European, 2000, p. 123.

g) în situaţii de criza, procesul de comunicare se desfăşoară intr-un ritm mai alert şi are o sfera mult mai larga de cuprindere. h) semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferita atât pentru partenerii actului de comunicare (emitent şi receptor), cât şi pentru diferiţi receptori, dacă mesajul se adresează mai multor persoane. i) oricare mesaj folosit în comunicare are un conţinut manifest şi un conţinut latent (acesta are semnificaţii mai profunde decât conţinutul manifest al mesajului). Indiferent de forma pe care procesul de comunicare o are, el trebuie să includă câteva elemente structurale caracteristice: 1. Existenta celor 2 parteneri E şi R intre care se iniţiază comunicarea. 2. Canalul de transmitere a informaţiilor oricărui proces de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiilor de interdependenta ce exista intre elementele structurale enumerate mai sus (E şi R). 3. Mesajul e foarte important în comunicare datorita faptului ca pentru înţelegerea acestuia, părţile implicate în comunicare trebuie să parcurgă etapele necesare pentru codificarea şi decodificarea mesajului. Mesajul poate fi transmis intre E şi R printr-un limbaj verbal, nonverbal şi paraverbal. Limbajul verbal se realizează cu ajutorul cuvintelor. Limbajul neverbal e cel ce foloseşte gestica, mimica etc. Limbajul paraverbal e acea forma a limbajului neverbal data de tonalitate, inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele intre cuvinte, ticuri verbale etc. În cadrul procesului de comunicare realizat de către un individ ponderea importanta o are limbajul neverbal (55% din limbajul de comunicare; datorita faptului ca acest limbaj are un grad scăzut de conştientizare), limbajul paraverbal are cca. 38% şi cel verbal cca. 7%. Un alt element al procesului de comunicare e feed-back-ul. Acesta e acel mesaj specific prin care emiţătorul primeşte de la receptor un anumit răspuns în legătură cu mesajul iniţial comunicat.

Un alt element constitutiv al comunicării e canalul de comunicare – drumurile, caile urmate de mesaj de la E la R. În practica comunicării avem doua canale de comunicare: 1.

Canale formale (prestabilite) = sistem de canale ierarhice stabilite în cadrul

unei organizaţii (informaţia vine de la director la subordonaţi etc.) 2.

Canale neformale ce se stabilesc pe relaţii de prietenie sau preferinţe

(reacţia personalului la o decizie manageriala). Un alt element e mediul comunicării. El e influenţat de modalitatea de comunicare. Exista în practica un mediu oral de comunicare şi un mediu scris. Un alt element este reprezentat de barierele de comunicare (perturbaţii ce pot interveni în comunicare). Perturbaţiile pot fi de natura interna (factori fizici, legaţi de semantica exprimării) şi de natura externa (sunt generaţi de mediul fizic în care se transmite comunicarea; ex.: poluarea fonica, întreruperi ale comunicării). Barierele comunicării sunt: 1.

bariere de limbaj

bariere de mediu

bariere datorate poziţiei E şi R în comunicare

bariere de concepţii

Apar atunci când în conţinutul comunicării se folosesc cuvinte ce au

înţelesuri diferite pentru participanţii la comunicare. Ele apar atunci când E şi R se deosebesc prin deosebiri profesionale sau stadiu social diferit. Barierele de limbaj pot fi determinate de starea E sau R, ce pot deforma sensul informaţiilor primite. Aceste bariere pot să apară şi în cazul persoanelor cu probleme de vorbire sau persoanelor ce vorbesc cu sensuri multiple. 2.

Sunt date de un mediu de comunicare necorespunzător (poluare ridicata).

Barierele de mediu pot fi date şi de lipsa suportului de informaţii corespunzător între E şi R.

Pot fi generate de imaginea pe care o are E despre sine, dar şi despre R, dar

şi de poziţia diferita a părţilor asupra problematicii abordate şi a situaţiei în care are loc comunicarea. Aceste bariere pot fi determinate şi de intenţiile, sentimentele pe care le au E şi R. 4.

Apar datorita lipsei de atenţie în receptarea mesajului, concluziile greşite ce

se trag asupra mesajului transmis, sau din lipsa de interes a R, sau de rutina ce apare în cadrul comunicării.

1.2. Forme de comunicare Pornind tot de la definirea comunicării, de la stabilirea naturii sale, pot fi evocate două aspecte importante: conţinutul activităţii de comunicare şi caracterul procesual al acestuia. Fără îndoială, comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul pornind de la propria să experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin mesaje noi cunoştinţe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele şi aşa mai departe, realizând astfel o înaintare în cunoaştere. R. Adler şi G. Rodman, aseamănă comunicarea cu „un film în derulare al cărui sens provine din desfăşurarea unor serii de imagini aflate în interrelaţie”. Permanenţa şi continuitatea ar fi, astfel, o primă trăsătură caracteristică a comunicării. Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente atitudinale etc. prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au un caracter simbolic, convenţional. Desigur, codul trebuie să fie învăţat de fiecare persoană în parte printr-un proces de asimilare activă dar şi de selecţie, ducând la constituirea unui sistem individual, prin reţinerea a ceea ce este esenţial, astfel încât procesul de comunicare să aibă o bază comună pentru toţi interlocutorii.

Astfel, fiecare partener foloseşte, în comunicare, „limba internalizată” pentru a-şi transmite mesajele dar acestea capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codul comun. Ele sunt însă adaptate şi situaţiei de comunicare dintr-un anumit moment al contextului. Caracteristic comunicării umane este echilibrul între ceea ce este stabilit şi ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale. Se constată, deci, ca o altă trăsătură a comunicării umane caracterul simbolic al acesteia, subliniindu-se, în acelaşi timp, natura arbitrară a simbolurilor. Tot din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în vedere existenţa a doi poli: emiţător-receptor. Bipolaritatea poate fi considerată ca o altă trăsătură esenţială a comunicării. T. Slama-Cazacu sugerează o imagine interesantă şi semnificativă, considerând limbajul – ca sistem de simboluri – asemănător unei „pârghii sociale” care „ca şi pârghia fizică, destinată să modifice starea unui obiect, aceasta constituie pentru vorbitor un mijloc de a acţiona direct prin semnale, asupra celorlalte persoane. Extremităţile acesteia sunt emiţătorul şi receptorul”. În continuare, se subliniază că „în organizarea expresiei sale, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnale din sistemul lingvistic /paralingvistic cunoscut de partener, preferând valori semnificative cunoscute ca fiind înţelese de acesta; în demersul său se foloseşte de o apartenenţă reciprocă la un anumit moment istoric, la un anumit tip de colectivitate, profesiune, etc.” Prin cele spuse este introdusă în discuţie o nouă caracteristică: adaptabilitatea. Este interesant de subliniat că, făcând acest efort de adaptare, emiţătorul se lasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, şi receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conştient reciprocă în interesul comunicării eficiente. Astfel, adaptabilitatea funcţionează ca o cerinţă a comunicării implicând reciprocitate în 10

atitudine. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător/receptor sunt complementare şi intervertibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca emiţător şi receptor, influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel puţin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată, pe de o parte, de mesajele ce le recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt. Astfel, ne putem referi la o altă caracteristică a comunicării, bilateralitatea, reversibilitatea. Importanţa acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanţă) această caracteristică apare ca fiind mai puţin pregnantă. Nu poate fi ignorată aici necesitatea flexibilităţii ca o caracteristică a partenerilor de comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu al comunicării are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi, implicit, a comunicării însăşi. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se influenţeze unii pe alţii pentru a menţine această uniformitate”. Un alt aspect demn de menţionat este că în comportamentul sau în cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la ideea că individul uman poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul care îi este propriu. Cu alte cuvinte, în comunicare există o anumită intenţionalitate, şi aceasta constituie o altă caracteristică a să. În termeni foarte generali, „un mesaj este transmis de emiţător (E) căre o altă persoană, receptor, (R), atunci când mesajul este considerat de (E) ca o potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaşterea reciprocă a informaţiei. Deci (E) acţionează astfel ca şi cum propriile sale obiective ar fi servite de faptul că atât el cât şi receptorul dispun, după transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. 11

Ceea ce contează, „este emisia intenţionată de mesaje, comunicarea orientată spre un scop, susţinută, din punct de vedere psihologic, de anumite motivaţii şi atitudini ale emiţătorului”. Egalizarea informaţiei reprezintă, deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe. În funcţie de criteriul luat în considerare, distingem mai multe forme de comunicare. 

Un prim criteriu are în vedere modalitatea de transmitere a mesajului:

comunicare directa (mesajul e transmis prin mijloace primare: cuvânt, mimică), comunicare indirecta (părţile implicate în comunicare folosesc tehnici secundare de comunicare: tipărituri, semnale TV, unde radio). În cadrul comunicării indirecte sunt: 

comunicarea imprimată



comunicarea înregistrată



comunicarea fir-cablu



comunicarea radiofonică

În funcţie de faptul participării individului la procesul de comunicare avem: comunicarea intrapersonala, interpersonală (de grup) ce se realizează intre indivizii ce aparţin unui grup sau organizaţii de masa ce se adresează publicului larg (radio-ul sau TVul). În funcţie de modul de realizare a procesului şi în funcţie de relaţia dintre indivizi din care unei organizaţii, comunicarea poate fi: -

ascendenta (de la nivele ierarhice inferioare către cele superioare),

descendenta (de la nivele ierarhice superioare către cele inferioare) şi

pe orizontala (de la acelaşi nivel ierarhic).

1.3. Procesul de comunicare destinat unui auditoriu internaţional

În planificarea unui proces de comunicare destinat unui auditoriu internaţional trebuie analizată fiecare componentă a acestuia cu scopul de a îndepărta din start orice barieră sau "zgomot de fond" care ar putea altera rezultatele urmărite a se obţine. Orice persoană care comunică într-un mediu intercultural ar trebui să fie atentă la totalitatea elementelor de mediu şi, astfel să utilizeze un mix de tehnici comunicaţionale pentru a se face corect înţeleasă de către receptori. Componentele care vor fi analizate pentru procesarea unei comunicări într-un cadru internaţional sunt aceleaşi ca şi în cazul cadrului intern: motivaţia mesajului (de ce se comunică); conţinutul mesajului (ce anume se transmite); receptorul (cui îi este destinat mesajul); modul în care va fi transmis mesajul (forma şi conţinutul mesajului); tipul mesajului. Modul în care aceste componente sunt utilizate va influenţa substanţial comunicarea, rezultatele obţinute fiind diferite şi depinzând de tipul de comunicare ales şi de audienţă. Pentru a determina modul şi măsura în care aceste elemente trebuie modificate, acestea trebuie analizate individual, separat şi adaptate strict în funcţie de necesităţile culturale ale receptorilor. Motivaţia comunicării Primul pas în procesul comunicării este acela de a înţelege situaţia care necesită declanşarea unei comunicări, orice comunicare exprimând o necesitate. De exemplu, produsul unei firme oarecare este puternic concurat pe piaţa internă, iar profitul înregistrat este scăzut. De aceea, firma doreşte să îşi extindă vânzările pe piaţa internaţională în cadrul căreia se resimte lipsa respectivului produs. În această situaţie, motivaţia comunicării o reprezintă tocmai profitul anticipat. În plus, din moment ce emiţătorul mesajului determină forma dorită a acestuia, procesul determinării motivaţiei în cazul comunicării internaţionale este identic cu cel al comunicării interne. 13

Conţinutul comunicării Orice mesaj, ca obiect al unei comunicări intenţionate, are un obiectiv. Acesta reprezintă în realitate conţinutul mesajului şi ar trebui să constituie răspunsul la întrebarea "de ce comunicăm?". Altfel spus, dacă motivaţia transmiterii unui mesaj o reprezintă faptul că piaţa internă este puternic concurenţială şi se prevăd în acelaşi timp profituri mult mai mari în exterior, atunci conţinutul mesajului ar trebui să fie acela care să îl convingă pe receptor să comercializeze produsul respectiv, prin evidenţierea avantajelor atât pentru comerciant cât şi pentru cumpărători. Diferenţa dintre receptorul internaţional şi cel naţional influenţează într-o mică măsură conţinutul mesajului. Receptorul Trebuie prevăzut modul în care receptorul va interpreta mesajul, în consecinţă fiind necesară o structurare a conţinutului care să asigure obţinerea unui răspuns pozitiv. Pentru aceasta, este necesară înţelegerea procesului şi modului în care gândeşte receptorul. În plus, în momentul în care comunicarea implică participarea unor persoane aparţinând unor culturi diferite, trebuie ţinut cont de modul în care diferă raţionamentele acestora. Încrederea numai în sentimentele şi atitudinile personale, aşa după cum este normal în cazul adresării către receptorii interni, nu poate fi suficientă în cazul comunicării internaţionale sau interculturale. În locul acestei încrederi, ar trebui folosită din plin imaginaţia, încercându-se o anticipare a răspunsului din partea receptorilor internaţionali, anticipare care să aibă la bază sistemele de valori ale acestora, modelele comportamentale şi atitudinile culturale. O ipoteză normală şi convenabilă în această situaţie este aceea că, întrucât toţi indivizii sunt aproximativ identici din punct de vedere biologic, toţi au aceleaşi necesităţi şi valori. Un astfel de punct de vedere într-un mediu internaţional nu poate asigura decât eşecul. Un inginer din Marea Britanie, care conducea un departament de asamblare amplasat în Asia, a stabilit o întâlnire cu subalternii săi, toţi provenind din ţara respectivă. Mulţumit de evoluţia activităţilor şi de progresul înregistrat, inginerul a ţinut să îi 14

încurajeze pe oamenii din echipa să, aşa că a ales un singur individ pe care l-a lăudat pentru munca depusa. Individul respectiv s-a arătat prea puţin emoţionat de laudă, părând chiar nemulţumit de laudele pe care le primea. Britanicul a aflat mai târziu că acest eveniment a fost foarte penibil pentru individul lăudat întrucât, în acea ţară, efortul colectiv era cu mult mai apreciat decât efortul individual sau concurenţa între indivizi. În acest exemplu, inginerul a presupus unele lucruri, plecând de la propriile sale valori şi modele comportamentale. Spre exemplu, în multe dintre culturile occidentale, cei mai mulţi angajaţi consideră că este o onoare deosebită în a fi evidenţiaţi şi lăudaţi individual în cadrul unor întâlniri sau şedinţe. De aceea ar trebui să se ţină cont în cazul derulării unor afaceri în străinătate, de faptul că oamenii, chiar dacă sunt similari din punct de vedere biologic, au sisteme de valori şi culturi diferite care le influenţeaza modul de

muncă, de raţionare şi

comportamentul. Componenta de faţă este prima în cadrul procesului comunicaţional care trebuie adaptată în comunicarea internaţională în comparaţie cu cea naţională. Indiferent de caracterul comunicării, naţional, internaţional, regional, local etc, mesajul transmis trebuie adaptat, în funcţie de capacitatea de înţelegere a receptorului, astfel încât riscul de neînţelegere, nedecodare sau de decodare greşită a acestuia să fie cât mai redus. Modul de transmitere a mesajului Structura sau modul în care va fi transmis mesajul ar trebui să aibă la bază reacţia aşteptată din partea receptorului. În funcţie de ţara sau de cultura în care se desfăşoară afacerile. Spre exemplu, în culturile în care există o percepţie de genul "timpul este bani" şi se anticipează primirea unui răspuns favorabil, este indicat să se treacă direct la discutarea sau prezentarea problemelor, renunţându-se la introduceri sau la alte amănunte care ar putea fi considerate inutile, cronofage. În cazul în care se anticipează un răspuns nefavorabil este recomandată abordarea sau psihologia indirectă, prezentându-se mai întâi amănunte, explicaţii, iar în final esenţialul. Astfel ne apare normal ca psihologia să varieze în funcţie de receptor, ţinânduse cont de apartenenţa culturală sau de ţara în care îşi desfăşoară afacerile. În timp ce în SUA cetăţenii sunt "agresivi" şi doresc discutarea imediată

problemei, fără alte amănunte, în alte culturi, acest lucru poate fi considerat drept 15

nepoliticos şi inacceptabil. În Asia spre exemplu, politeţea şi eticheta sunt extrem de importante. Pentru asiatici, un mesaj direct adresat unor persoane mai în vârstă ar indica o lipsă totală de respect. Jargonul şi sensul figurat trebuie de asemenea evitate. Mesajul trebuie să fie clar, uşor de interpretat şi să nu lase loc de interpretări potenţial negative mai ales în situaţiile în care se foloseşte o limbă străină de comunicare. Tipul mesajului Tipul mesajului depinde de circumstanţe. Ca şi cazul comunicării naţionale, comunicarea internaţională poate fi orală, scrisă, formală sau informală. Deosebirile apar în momentul alegerii tipului de comunicare. În unele culturi comunicarea formală este preferată celei informale, iar cea orală se situează deasupra tuturor celorlalte tipuri. Aceste lucruri trebuie cunoscute şi aplicate în comunicarea interculturală sau internaţională.

1.4. Existenţa barierelor în cadrul comunicării

În comunicare, existenţa barierelor poate să fie pusă în evidenţă din multiple unghiuri, pornind de la intersecţia fecundă a diversităţii de aspecte pe care le atinge acest fenomen atât de prezent în viaţa fiecăruia dintre noi. Astfel, înainte de toate, barierele în comunicare pot să aibă la bază anumite „mituri" privind comunicarea (Brilhart, Galanes, 1995): -

Primul mit este acela al înţelegerii comunicării; oamenii îşi spun adesea:

„Doar am comunicat pe parcursul întregii mele vieţi, normal că înţeleg comunicarea! ". Chiar dacă este adevărat că procesul comunicării face parte din istoria individuală a fiecăruia dintre noi, asta nu înseamnă neapărat că modul în care am comunicat până acum a fost unul eficient; -

Al doilea astfel de mit specifică faptul că toate problemele fiinţei umane

sunt în fapt probleme de comunicare. Această perspectivă porneşte de la confuzia lărgirii ariei comunicării la toate procesele sociale: într-adevăr, actul comunicării este implicat în toate dimensiunile activităţii noastre, dar dacă o comunicare ineficientă este responsabilă de un anumit insucces, ea nu este singura responsabilă;

Un al treilea mit presupune că, dacă utilizează tehnici de comunicare

eficiente, comunicatorii au în mod automat o bună comunicare. Chiar dacă este corectă premisa că cineva devine un comunicator mai bun învăţând tehnici de comunicare, mai sunt şi alte elemente implicate (aşa cum se relevă, spre exemplu, în modelul lui David Berlo asupra comunicării), cum ar fi atitudinea pozitivă în comunicare; -

O activitate pe care o vom trata la rezolvările ineficiente ale conflictului este

aceea de proiecţie; ea se rezumă astfel: „Nu eu sunt cel care nu-1 înţelege pe partenerul meu de comunicare, el nu mă înţelege pe mine!". Trebuie să pornim de la premisa că toate persoanele cuprinse în procesul comunicării sunt reciproc responsabile pentru modul în care s-a produs comunicarea (eficient sau ineficient); -

Un alt mit este acela că o bună comunicare realizează o perfectă înţelegere

la toţi participanţii. Este evident că o înţelegere perfectă este imposibilă, dar o astfel de percepţie poate duce la definirea unei bariere în comunicare. Pornind de la necesitatea demitizării unei astfel de analize în cadrul comunicării, observăm că există în domeniu arii de cercetare şi acţiune care se cuvin a fi explorate în direcţia identificării posibilelor bariere şi a depăşirii acestora. Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori; de aceea, atunci când ne referim la conceptul de „barieră" în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu sunt tocmai simple. În primul rând, dificultatea constă în necesitatea unei viziuni procesuale şi, mai ales, progresive asupra acestor elemente, de altfel componente importante ale procesului de comunicare ca atare, aşa cum vom vedea mai departe. Iată de ce vom vorbi despre bariere care ţin de sistem (în sensul că le identificăm uşor fie la nivelul agenţilor comunicaţionali - receptor, emiţător -, fie, spre exemplu, în contextul comunicării la nivelul canalului de comunicare) şi despre bariere ce ţin de proces (care sunt mai degrabă rezultatul interacţiunii din interiorul comunicării). În prima categorie, identificăm aspecte comune atât receptorului, cât şi emiţătorului; spre exemplu, deficienţele de transmisie şi de recepţionare a informaţiei, conceptualizarea mesajului în funcţie de situaţie şi de scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al comunicatorilor, limbajul şi normele grupului sunt dimensiuni complementare ale unor astfel de bariere.

Ele se pot datora unor factori fizici permanenţi sau situaţionali (în prima categorie se află anumite deficienţe înnăscute ale comunicatorilor, în cea de-a doua, spre exemplu, o acustică defectuoasă a sălii unde are loc activitatea didactică sau deficienţe temporare - un profesor poate să fie, de pildă, răguşit), dar şi unor factori socioculturali (spre exemplu, cineva care nu-şi structurează adecvat discursul pentru a-1 adapta unui anumit receptor); desigur că şi la nivelul canalului de comunicare întâlnim astfel de deficienţe (zgomote, anumite interferenţe care - aşa cum vom vedea atunci când vom vorbi despre ascultarea interactivă - pot perturba serios comunicarea). De altfel, cele spuse mai sus sunt întâlnite frecvent în literatura de specialitate şi de aceea nu vom insista mai mult asupra lor. În ceea ce priveşte a doua categorie de factori, aceştia sunt mai greu de surprins în ipostaza de bariere în comunicare: unii autori vorbesc despre surse ale comunicării ineficiente, alţii - despre repere ale comunicării eficiente (implicit, polaritatea acestor repere o reprezintă barierele de comunicare) etc. Câteodată, este vorba doar despre sublinierea unor arii generale de acţiune a variabilelor cuprinse în actul de comunicare, intersecţie a planurilor care poate conduce spre efecte ce marchează o eficienţă a comunicării sau dimpotrivă. Richard şi Patricia Schmuck par să se înscrie într-o asemenea perspectivă când vorbesc despre patru niveluri importante de comunicare în clasă: -

în primul rând, este vorba despre mesajul adus în atenţie în acelaşi timp de

către comunicarea verbală şi cea nonverbală; este limpede că, atunci când cele două nu sunt consonante, avem de-a face cu o serioasă scădere a eficienţei comunicării, tradusă direct într-una sau mai multe asemenea bariere ; -

o a doua arie este reprezentată de intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse

ale partenerilor comunicaţionali; ca şi în cazul exemplului prezentat mai sus, cu cât diferenţa între ceea ce comunicatorii afirmă în interiorul relaţiei lor de comunicare şi ceea ce urmăresc într-adevăr este mai mare, cu atât comunicarea îşi pierde din autenticitate, trimite spre conflicte şi spre ineficientă. De altfel, am remarcat deja în aceste rânduri (lucru care va fi dezvoltat mai profund în cadrul capitolului despre interacţiunea de grup) că adevărul şi încrederea sunt două elemente indispensabile unei relaţii comunicaţionale autentice, cu atât mai mult când 18

aceasta se petrece în interiorul spaţiului instructiv-educativ oferit de activităţile şcolare; într-adevăr, astfel de aspecte sunt mai rar întâlnite în relaţia profesor-elev, incidenţă asupra căreia ne oprim aici, fiind vizibilă în momentul utilizării metodelor de interacţiune educaţională; -

un al treilea nivel este reprezentat de latura acţional-emoţională a

activităţilor de comunicare; orice comunicare cuprinde şi o dimensiune afectivă - cu cât aceasta creşte, cu atât controlul asupra efectelor comunicării scade; cea de-a patra arie se referă la funcţiile de susţinere a sarcinilor de grup; spre exemplu, utilizarea unor tehnici de învăţare prin interacţiunea de grup se va produce, aşa cum vom vedea mai departe, folosind nu doar latura funcţional-operaţională a muncii în echipă, ci şi prin utilizarea şi dezvoltarea simultană a unui întreg evantai de sentimente şi afecte, exterioare activităţii propriu-zise, dar care concură la integrarea membrilor, la dezvoltarea interesului şi a motivaţiilor pentru o astfel de activitate etc. Hybels şi Weaver iau în consideraţie zgomotul ca interferenţă care face mesajul să nu fie înţeles sau bine interpretat. Cei doi autori efectuează o distincţie între zgomotele externe, care reprezintă elemente ce ne parvin din mediu şi fac mesajul greu de înţeles (spre exemplu, dacă un grup de persoane discută cu voce joasă în timp ce dumneavoastră ascultaţi o persoană care ţine o conferinţă, acest lucru vă poate prejudicia calitatea, dar şi cantitatea ascultării), şi zgomotele interne, cele care apar în mintea emiţătorului, dar şi a receptorului atunci când aceştia se gândesc sau simt altceva decât elementele care se transmit direct în cadrul comunicării (spre exemplu, cineva care nu aude ceea ce spune profesorul, deoarece se gândeşte la persoana de care este îndrăgostit). Este interesant de observat că, uneori, zgomotul intern poate fi un factor favorizam al procesului de comunicare, atunci când apare la emiţător sub forma feedback-ului intern. Astfel, o redirecţionare a comunicării în funcţie de o paletă extrem de vastă de posibilităţi, oferită de multiplele conexiuni dintre informaţii şi suportul emoţional al acestora, poate conduce la o transmitere mai autentică a mesajului şi deci mai eficientă. Dacă apariţia unor astfel de „zgomote" poate fi o barieră prin diminuarea conţinutului informaţional al mesajului, A. Cardon observă că - în mod aparent paradoxal o barieră în comunicare se poate regăsi la celălalt pol al fenomenului, în chiar necesitatea 19

clarificării şi detalierii informaţionale, dusă la exces. El l-a încadrat în jocurilor de manipulare pe cel numit „dicţionar", care este definit de intrarea grupului în discuţii interminabile asupra semnificaţiei fiecărui cuvânt folosit în discuţie. Altman, Valenzi şi Hodgetts au stabilit următoarele bariere majore în eficienţa comunicării: blocajele emoţionale (spre exemplu, defensivitatea pe care un elev/student timid o are la un examen oral), repertoriile comunicaţionale diferite, incapacitatea emiţătorului de a se exprima adecvat, caracteristicile personale ale unuia sau altuia dintre comunicatori etc. Wilcox, Ault şi Agee, referindu-se la mesaj ca element central al comunicării, spun că receptorul poate, spre exemplu, „să-1 amplifice pe acesta, să-1 interpreteze în mod greşit sau să-1 ignore"; aceste operaţiuni, spun autorii, se numesc autoselecţie şi autopercepţie. Barierele care se desprind direct dintr-o astfel de perspectivă pot include, spre exemplu, următoarele elemente: -

fonduri experienţiale (background) divergente ale participanţilor;

diferenţe educaţionale;

diferenţe de interes privitoare la mesaj;

diferenţe privind nivelul de inteligenţă;

lipsa respectului reciproc;

diferenţă de vârstă, sex, rasă sau clasă socială;

diferenţe în stăpânirea limbajului;

lipsa abilităţilor de comunicare la emiţător;

lipsa abilităţilor de ascultător /receptor;

închidere în ceea ce priveşte fondul informaţional etc.

William Haney accentuează că o barieră serioasă privind comunicarea (situată la nivelul lipsei unui repertoriu comun între comunicatori) este cea numită ratarea înţelesului, care se obiectivează în interiorul a două forme: -

prima formă se realizează atunci când două persoane utilizează cuvinte

diferite, dar le dau acestora acelaşi înţeles; la o primă vedere, între acestea există un 20

dezacord; la nivelul înţelesului însă, acordul este posibil; -

cea de-a doua formă, mai des întâlnită, apare atunci când două persoane

utilizează aceleaşi cuvinte, dar le dau acestora înţelesuri diferite ; în acest al doilea caz, problema se inversează: la suprafaţă, acordul pare că este posibil, însă la nivelul de profunzime, al înţelesului, cele două persoane se află în dezacord. O studentă care lucrează într-o organizaţie nonguvernamentală ne-a oferit un exemplu amuzant al acestei forme de ratare a înţelesului: ea spunea că printre cei de a căror integrare socioprofesională se ocupă în calitate de voluntar al respectivului ONG se află şi oameni care au fost închişi pentru diferite motive. în limbajul acestora, „facultate" înseamnă „închisoare", astfel că dacă ea le-ar fi spus că este în anul al doilea la „facultate", ei ar fi întrebat-o cum de a avut voie să iasă de acolo. Baron şi Byrne identifică mai multe aşa-numite „scurtături" mentale, capabile să producă bariere în comunicare, dintre care le vom aminti pe cele socotite de noi ca având un impact puternic în ceea ce priveşte comunicarea în microgrupul /echipa de elevi /studenţi: -

Disponibilitatea euristică (bazată pe ceea ce ne vine în minte prima dată

când avem de-a face cu o idee sau un fenomen necunoscut) dezvoltă tendinţa de a aprecia un eveniment pe baza primelor impresii create de acesta, impresii care, de multe ori, devin inconsistente la o gândire mai profundă; această tendinţă se bazează însă pe necesitatea persoanelor de a avea un suport conclusiv cât mai repede posibil privitor - la un eveniment; o definiţie oferită fenomenului precizează: „Dacă un lucru ne vine repede în minte, presupunem că este vorba de ceva sigur" (Myers, 1990, p. 119); -

Efectul falsului consens se fundamentează pe premisa că şi alţii gândesc ca

noi, pe faptul că oamenii doresc să creadă că alţii sunt de acord cu ei, deoarece aceasta le confirmă corectitudinea judecăţilor şi acţiunilor lor; -

Efectul însufleţirii este unul extrem de uzual în activitatea didactică, în sens

primar el putând să ofere un suport important eficienţei instruirii; astfel, între câteva informaţii abstracte despre un fenomen şi prezentarea fenomenului ca atare, această din urmă variantă produce rezultate mult mai bune. Autorii folosesc un exemplu foarte plastic: două apeluri de strângere de fonduri, unul prezentând date statistice despre numărul orfanilor, iar cel de-al doilea, viaţa unei micuţe orfane - cel din urmă fiind mai bine perceput şi feedback-ul dovedindu-se mult mai 21

susţinut. Un alt exemplu interesant este oferit de Alex Mucchielli (2002): pe podul Brooklyn, într-o dimineaţă de primăvară, un orb cerşeşte având pe genunchi un carton pe care scrie: „Orb din naştere". Mulţimea trece indiferentă până în momentul în care un necunoscut se opreşte, ia cartonul, îl întoarce, mâzgăleşte câteva cuvinte pe el şi pleacă. Imediat după aceea, miracol. Fiecare trecător întoarce capul şi mulţi, înduioşaţi, se opresc şi aruncă un bănuţ în cutie. Cele câteva cuvinte spun foarte simplu; „Este primăvară şi eu nu pot să o văd". Trebuie să remarcăm însă că acest efect poate fi şi sursa multor bariere în comunicare; -

Teoria perseverenţei (când concluziile depăşesc evidenţa). Dacă, spre

exemplu, profesorul oferă o informaţie-suport elevilor despre un anumit fenomen, o demonstraţie a informaţiei respective, dar, când ajunge la capitolul concluzionărilor, le va relata că aceasta (informaţia iniţială) era falsă, demonstrându-le acest lucru, studiile au arătat că persoanele continuă să creadă teoria iniţială, chiar dacă informaţia primară, care a stat la baza teoriei, se dovedise a fi eronată. Acest fenomen poate fi observat mai bine la nivel macro, în apariţia şi dezvoltarea zvonurilor: dacă informaţia spusă la început a „prins", oamenii tind să creadă în ea chiar şi după ce a fost infirmată. Kapferer observă că proverbul „nu iese fum fără foc" „nu are sens decât dacă suntem de acord să numim foc pasiunea sau imaginaţia uneori fertilă a martorilor, a receptorilor de mesaje şi a persoanelor care lansează deliberat zvonuri. De fapt, încrederea populară în acest proverb constituie calea triumfală a manipulării publicului prin intermediul zvonului. Ordinatorul mental al publicului operează explicit: pentru el, în spatele oricărui nor de fum se ascunde un fir de adevăr. Ţinând cont de aceasta, strategii au emis o regulă de acţiune bine cunoscută: Calomniaţi, calomniaţi, până la urmă tot rămâne ceva". -

reprezentativitatea euristică (judecarea unui fenomen prin similitudine cu

alte cazuri cunoscute) se bazează pe faptul că, în general, facem apel la ceea ce cunoaştem, încercând să integrăm un fenomen nou într-o categorie pe care o posedăm deja; acest efect poate crea, prin generalizare, stereotipurile. Stereotipurile reprezintă şi ele o barieră de comunicare, una importantă de altfel în procesul educaţional; le vom defini drept o reacţie la faptul că este dificil şi, de altfel, 22

neproductiv să tratăm fiecare fenomen pe care-1 întâlnim drept ceva cu totul nou, tendinţa firească fiind de a-1 încadra într-o categorie mai largă, în funcţie de anumite caracteristici pe care le are (este vorba despre procesul de categorisire); „o generalizare despre un grup de oameni care distinge aceşti oameni de alţii" sau „tendinţa de a alătura atribute cuiva singur în baza unei categorii în care această persoană a fost plasată". Practic, acest proces care presupune includerea unei baze informaţionale într-un sistem mai larg, ţinând cont de experienţa noastră, este unul natural şi util în învăţare; totuşi, în anumite momente, atunci când această matrice nu mai este flexibilă, avem de-a face cu un stereotip, fenomen care, departe de a aduce uşurinţă şi eficienţă în comunicare şi în procesul instructiv-educativ ca atare, are tocmai rezultate inverse. Donelson Forsyth spune că, atunci când vorbim despre stereotipurile care apar în cazul grupurilor, avem de-a face cu o consecinţă a legii numerelor mici: „Dacă unii membri ai celuilalt grup se comportă într-un anume fel sau au o anumită caracteristică, apreciem că toţi membrii se comportă la fel sau au acele calităţi". Goodall Ir. spune că, pentru a obţine informaţii despre ceilalţi, urmărim unul dintre următoarele sensuri de acţiune: 1)

întărirea stereotipului iniţial;

oferirea unui răspuns stimulului, referindu-ne la acesta ca individualitate

/specificitate. Ceea ce se poate observa imediat atunci când ne referim la stereotipuri este activitatea predominant funcţională de emiţător a receptorului; mai precis, acesta capătă unele atribute aparţinând ascultării interactive, dar în sens negativ, „venind în întâmpinarea" emiţătorului - în fapt, punând între el şi acesta un set perceptiv care reflectă şi nu lasă să treacă informaţia. încă o dată remarcăm o constantă a axelor de forţă ce caracterizează comunicarea ca domeniu, şi anume sporita flexibilitate şi complementaritate a graniţelor dintre eficient şi ineficient; astfel, unul şi acelaşi fenomen poate să producă rezultate sensibil diferite, chiar opuse, în funcţie de perspectiva de lucru cu care operăm. Iată de ce propunem drept o tehnică de preîntâmpinare a unei gândiri stereotipe următorul exerciţiu: le vom cere elevilor /studenţilor să analizeze un caz anume, pretabil, spre exemplu, la stereotipuri rasiale, cerându-le să-şi noteze impresiile şi o eventuală reacţie de finalizare a respectivei probleme; apoi, cursanţii vor trebui să desfacă respectiva problemă în părţi cât se poate de mici /atomice şi vor trebui să identifice pe care dintre 23

acestea le-au înţeles similar cu colegii lor, pe care diferit şi să explice de ce. Vom remarca totuşi că polaritatea concluziilor există şi în cazul stereotipiilor; în această ordine de idei, vom vorbi despre ceea ce literatura de specialitate denumeşte „profeţia autoîmplinită", definită drept tendinţa expectaţiilor noastre de a evoca un comportament care confirmă expectaţiile. William Crano şi Phyllis Mellon au efectuat un studiu pe 4.300 de şcolari britanici, care a arătat că aşteptările cadrelor didactice sunt cauze ale performanţelor elevilor; astfel, evaluările înalte sunt urmate într-o proporţie mult mai ridicată de performanţă şcolară decât este urmată performanţa şcolară de evaluări înalte. Iată de ce fenomenul profeţiei autoîmplinite, fenomen pe care-1 putem încadra uşor în larga categorie a stereotipiilor, este în fapt un factor şcolar pozitiv. Baron şi Byrne ne oferă mai multe posibile surse ale construirii stereotipiilor ca bariere într-o comunicare eficientă: -

o primă astfel de sursă poate fi aceea că, de multe ori, avem tendinţa de a

ignora situaţia şi de a aprecia acţiunea în sine a unei persoane, fără să o integrăm pe aceasta în contextul care a generat-o; de exemplu, dacă profesorul se întâlneşte cu noi cursanţi şi aceştia par foarte nerăbdători să se termine ora de curs, cadrul didactic poate fi îndemnat să creadă că „nu sunt destul de dornici să înveţe", deşi poate că în sala de clasă este foarte cald sau foarte frig, este aer închis, elevii /studenţii sunt la terminarea programului pe acea zi, urmează o oră la care trebuie să dea lucrare etc.; -

efectul actor-observator presupune că într-un fel apreciem comportamentul

altei persoane într-o situaţie (raportând totul direct la persoana în cauză) şi în alt fel acelaşi comportament, în exact aceeaşi situaţie, dacă noi suntem cei ce adoptă respectivul comportament (în al doilea caz facem referire la mediul extern); spre exemplu, atunci când un coleg, cadru didactic, are o oră mai puţin reuşită, tindem să credem că eşecul i se datorează în mare măsură, pe când, dacă acest eveniment ni se întâmplă nouă, probabil vom găsi multe motivaţii exterioare (elevii /studenţii nepregătiţi, lipsa materialului didactic, încărcarea programei etc.); -

prejudecata „ autoservită " presupune că, atunci când primim un feedback

favorabil din partea celorlalţi, tindem să legăm acest lucru de cauze interne (ca inteligenţa noastră, buna judecată, atenţia, interesul pentru activitate etc.), dar când feedback-ul este 24

nefavorabil, atribuim aceasta unor cauze externe (dificultatea sarcinii, spre exemplu). Problema care se ridică este aceea că, în microgrupurile /echipele didactice, prejudecata „autoservită" poate fi o sursă puternică de conflict interpersonal: astfel, dacă o sarcină este realizată cu succes, fiecare membru îşi va asuma cea mai mare parte din acesta, iar dacă realizarea activităţii eşuează, atunci membrii se vor învinovăţi reciproc. Referindu-se la totalitatea barierelor care apar în comunicare, Torrington şi Hali ne oferă un util tabel în care identifică cinci astfel de bariere: bariere în trimiterea mesajului, bariere în receptarea acestuia, bariere ale înţelegerii, bariere ale acceptării şi bariere ale acţiunii. •

Barierele în trimiterea mesajului apar, în concepţia celor doi autori, doar la

nivelul emiţătorului; ele sunt concretizate în transmiterea unor mesaje neconştientizate ca atare, în existenţa unor informaţii inadecvate în conţinutul mesajului şi în prejudecăţi în ceea ce priveşte mesajul sau în ceea ce-1 priveşte pe receptor; •

Barierele la nivelul receptării aparţin în egală măsură celui care primeşte

mesajul şi mediului: în primul caz, avem de-a face cu nevoi, anxietăţi, credinţe, valori, atitudini, opinii, expectaţii, prejudecăţi, nivelul de atenţie oferit stimulului, iar în cel de-al doilea, cu efectul conjugat al altor stimuli existenţi în mediu; •

Barierele de înţelegere se situează atât la nivelul emiţătorului (semantică şi

jargon, abilităţi de comunicare, durata comunicării şi canalul acesteia), cât şi la nivelul receptorului (probleme semantice, concentrarea, abilităţile de ascultare, cunoştinţe despre mesaj, prejudecăţi, receptivitatea la ideile noi). După cum putem lesne să observăm, în ceea ce priveşte relevanţa didactică a demersului nostru, aceasta trebuie să se constituie într-o viziune sistemică, deoarece barierele întâlnite la ambii comunicatori se află într-un echilibru al complementarităţii şi trebuie deci să fie dezvoltate modalităţi de soluţionare conjugate. •

Barierele acceptării sunt singurele văzute de cei doi autori ca acţionând la

nivelul tuturor indicatorilor implicaţi (emiţător, receptor şi mediu); astfel, dacă la nivelul emiţătorului acestea sunt definite de caracteristicile personale, comportamentele disonante, 25

atitudini şi opinii, credinţe şi valori, la nivelul receptorului sunt atitudinile, opiniile şi prejudecăţile, credinţele şi valorile, receptivitatea la idei noi, structura de referinţă folosită, caracteristicile personale. în sfârşit, la nivelul mediului avem conflictul interpersonal, „ciocnirile" emoţionale, diferenţele de status, referenţialul grupului, experienţe anterioare în interacţiuni similare; •

Barierele acţiunii se constituie, de asemenea, atât la nivelul emiţătorului

(unde regăsim memoria şi nivelul acceptării), cât şi la cel al receptorului (memoria şi atenţia,

nivelul

acceptare,

flexibilitatea

pentru

schimbarea

atitudinilor,

comportamentului etc, caracteristicile personale).

Încă o dată, devine evident faptul că sfera de influenţă a determinantelor acţionale se repetă, fiind schimbate doar punctele de vedere; iată de ce considerăm atât de importantă viziunea dinamică, interacţionistă asupra comunicării. Steers, citându-1 pe Jackson, ne oferă spre reflecţie patru probleme principale care au o incidenţă directă asupra barierelor ce apar în procesul comunicării: 1)

problema încrederii sau a lipsei de încredere; când această încredere există,

spune Jackson, conţinutul mesajului este comunicat mult mai uşor şi mai liber, iar receptorul este mult mai deschis în perceperea opiniilor emiţătorului; 2)

problema dezvoltării interdependenţei persoanelor; scopuri comune şi

acorduri în ceea ce priveşte înţelesul realizării acestora. Atunci când persoanele urmăresc sisteme de scopuri şi valori diferite, devine foarte importantă crearea înţelegerii reciproce cu privire la motive şi trebuinţe; 3)

problema distribuirii corecte şi echitabile a recompenselor pentru ca

persoanele să fie motivate să contribuie major la îndeplinirea obiectivelor respectivului grup (autorul citat spune că nimic nu este mai restrictiv în liberul flux al ideilor şi informaţiilor, de exemplu, decât sentimentul că nu vei obţine credit pe măsura contribuţiei tale la activitatea de grup). Vom adăuga că stabilirea tipului de recompensă trebuie să fie în acord şi cu ceea ce îşi doresc membrii grupului - astfel, dacă recompensăm cu o notă 26

maximă activitatea unui grup de elită ai cărui membri oricum obţin această notă, recompensa în cauză este departe de a deveni motivantă pentru activitatea de grup; 4)

problema înţelegerii şi acordului tuturor membrilor privitor la structura

grupului ca atare (definită, spre exemplu, de tipul activităţii, modul de acţiune a autorităţii, tipul de grup, tipul interrelaţionărilor şi statusul acestora etc.). Necesitatea unui astfel de acord şi a unei astfel de acceptări reprezintă un cadru de acţiune pe care-1 considerăm deosebit de important (şi va suporta o tratare mai largă în capitolele următoare). Steers apelează în analiza acestor probleme la cercetările lui Guetzokow şi Hali, observând că există cinci astfel de bariere în comunicare: distorsiunea, omisiunea, supraîncărcarea, sincronizarea şi acceptanţa; în cele ce urmează, vom trece în revistă aceste cinci bariere, făcând referire directă la incidenţele lor asupra activităţii educaţionale. Distorsiunea se referă la faptul că mesajul suferă o alterare, cuprinzând diferenţe de repertoriu între emiţător şi receptor, imprecizia limbajului, interpretarea eronată în receptarea mesajului, necesitatea condensării informaţiilor datorată scopurilor transmiterii, distanţa socială sau barierele de status dintre emiţător şi receptor. În şcoală, aceste bariere sunt evidente şi, din păcate, destul de des întâlnite; astfel, inexistenţa unui repertoriu comun între profesor şi elev /student duce deseori la perturbarea comunicării. Important pentru noi este modul în care putem lărgi suprafaţa de conexiune între cele două repertorii spre conceptul de repertoriu comun. în ceea ce priveşte imprecizia limbajului şi necesitatea condensării informaţiilor, trebuie să ţinem seama că, în special dacă ne referim la comunicarea didactică, avem de-a face cu programe de studiu supraîncărcate, pasibile de asemenea distorsiuni. Referindu-ne la ultimul indicator, cel privitor la barierele de status dintre agenţii comunicaţionali, putem spune că şi această problemă suferă un impact major în interiorul sistemului de învăţământ unde, mai mult decât în oricare alt sistem, barierele de status sunt deosebit de clare şi inflexibile; desigur că nu sugerăm, spunând acest lucru, că barierele de status ar trebui desfiinţate sau chiar redimensionate (deoarece ele posedă multe atribuţii pozitive, cum ar fi rolul de model pe care profesorul îl poate îndeplini pentru cursanţii săi). Ceea ce ne interesează este scăderea incidenţei negative a tuturor acestor indicatori, lucru care este posibil în cazul metodelor de interacţiune educaţională, când membrii 27

echipei didactice au statut egal (chiar dacă unul dintre ei îndeplineşte rolul de lider, acest rol va fi circular, în sensul că toţi îl vor îndeplini la un moment dat), repertoriul lor este apropiat, imprecizia limbajului poate fi clarificată prin discuţiile de grup etc. Omisiunea apare atunci când emiţătorul filtrează intenţionat mesajul sau când nu este capabil să cuprindă întregul mesaj, iar atunci când îl va transmite, o va face utilizând informaţii incomplete. Este vorba aici tot de un tip de filtrare (pe care am analizat-o mai devreme, atunci când am vorbit despre mesaj), diferenţa fiind că se axează pe emiţător, şi nu pe receptor. Spre exemplu, un elev /student omite să ne spună, atunci când ne relatează că nu sa implicat în activitatea de grup pentru ca n-a înţeles sarcina, că, în timpul în care profesorul explica ceea ce aveau de făcut cursanţii, vorbea cu un coleg. Desigur că omisiunile ca bariere ale comunicării eficiente sunt deosebit de frecvente şi de aceea obişnuirea elevilor cu un exerciţiu de tip studiu de caz ar putea să conducă la lărgirea sferei de elemente - pozitive şi negative - de care este nevoie pentru a rezolva corect o problemă. Supraîncărcarea se referă la faptul că, de multe ori, receptorul trebuie să facă faţă unei abundente informaţionale extreme; acest lucru poate conduce la dezvoltarea unui refuz faţă de activităţile care sunt prevăzute de materia respectivă, la confuzionarea cursanţilor şi la epuizarea fizică şi motivaţională a acestora. Credem că, în aceeaşi ordine de idei - şi respectând principiul complementarităţii la care am făcut referire pe parcursul acestui capitol -, putem să spunem că şi insuficienţa informaţională poate conduce la bariere comunicaţionale şi, în ultimă instanţă, la scăderea eficienţei activităţii instructiv-educative. De aceea, dezvoltarea unui concept de optimum comunicaţional este mai mult decât necesară, iar cuprinderea în această acţiune a barierelor versus elementele ce caracterizează eficienţa procesului de comunicare didactică reprezintă o modalitate de lucru adaptată. Un alt factor major în caracterizarea eficienţei comunicării îl reprezintă sincronizarea. într-adevăr, atunci când - spre exemplu - vom cere elevilor/studenţilor să desfăşoare o activitate de brainstorming, fără ca aceasta să fie în mod real pregătită (elevii să se fi obişnuit cu metoda respectivă, să posede informaţii despre ceea ce vor urma să discute), este probabil ca succesul activităţii ca atare să fie relativ. Astfel, găsirea timpului potrivit pentru fiecare etapă presupusă de activitatea pe care dorim să o desfăşurăm va 28

conduce la diminuarea unei asemenea bariere în comunicarea profesor-cursant. George Gallup a completat o listă de determinante situaţionale care acţionează ca bariere în dezvoltarea unui conţinut informaţional nou: -

complexitatea ideii este prima dintre acestea; cu cât mai complexă va fi

ideea, cu atât mai puţin vor dori persoanele să o înţeleagă şi să acţioneze pe baza acesteia; de aceea, în şcoală - unde se presupune că ideile complexe reprezintă o pondere însemnată din conţinutul mesajelor -, este util să ţinem întotdeauna cont de principiul didactic al graduării cunoştinţelor şi să încercăm să utilizăm în transmitere materiale auxiliare (grafice, suport audiovizual), pentru a coborî scara de greutate a înţelegerii informaţiei fără să prejudiciem, într-un fel sau altul, conţinutul informaţional propriu-zis; -

diferenţele dintre patternurile uzuale şi cele ale respectivului mesaj, dar şi

competiţia dintre ideile răspândite; conform acestei perspective, persoanele acceptă greu idei radical diferite de ceea ce cunosc (deşi putem observa în practica educaţională şi existenţa unui fenomen invers), iar aceste idei noi trebuie să le completeze pe cele care există deja - iată de ce, în şcoală, folosirea experienţei de viaţă a elevilor, mai ales că aceasta este îmbunătăţită de accesul la mijloacele de informare în masă, devine nu doar strict utilă, ci esenţială; -

necesitatea demonstraţiei şi frecvenţa reamintirii sunt, de asemenea,

concepte des întâlnite în teoria şi practica educaţională. O barieră importantă în procesul comunicaţional este evidenţiată şi de conceptul de etică a comunicării. Desigur că este util, înainte de toate, să ne punem o întrebare: în ce măsură putem vorbi despre o etică a comunicării? Şi dacă putem face acest lucru, în ce sens? Câteva caracteristici sunt directe şi evidente pentru acest demers: (1) integritatea (onestitatea) sursei mesajului; (2) diminuarea defensivităţii unui mesaj specific; (3) preconizarea impactului practic al unui mesaj sau al unui set de mesaje şi (4) împărţirea responsabilităţii legate de comunicare şi de conflict între cei care se află în interacţiune.

Joseph DeVito afirmă că o comunicare neetică este guvernată de obligarea oamenilor: (1) să facă alegeri pe care, în mod normal, nu le-ar face şi (2) să nu facă alegeri pe care, în mod normal, le-ar face. Un aspect important al eticii comunicării începe o dată cu globalizarea mijloacelor de comunicare. Noile tehnologii pot aduce noi bariere în comunicare ori pot înlesni comunicarea, depinde de unghiul din care vor fi abordate. E. M. Eisenberg şi P. Riley observă impactul tehnologiei asupra comunicării în organizaţii: „Putem să ne aşteptăm ca noile tehnologii de astăzi (groupware şi alte comunicări mediate de computer, realitatea virtuală, biotehnologia, multimedia şi Internetul) să aibă un impact puternic asupra culturii muncii, ca şi predecesoarele lor (telefonul, e-mail-ul şi voice mail-ul). Motivul este atât de important pentru cercetările privind cultura organizaţională care acordă atenţie tehnologiei, întrucât tehnologia joacă un rol-cheie în structurarea unui comportament - asupra patternurilor de interacţiune, de timp şi de spaţiu". Spre exemplu, la colucrătorii electronici (care nu ajung să stea efectiv în companie), contactul între angajaţi este unul virtual. Se extinde ideea spre birouri virtuale şi echipe de lucru virtuale, când oamenii raportează că sunt la serviciu în momentul intrării în ciberspaţiu. Chiar şi în momentul în care oamenii se află fizic în birourile companiei, ei pot să fie conectaţi şi în alte locuri. în compania de publicitate Chiat Daz, angajaţii folosesc computerul şi telefonul mobil, fiind încurajaţi să lucreze oriunde în companie (nu doar în biroul lor), în dependenţă directă cu nevoile specifice ale proiectului pe care îl derulează. Trebuie spus că, în demersul didactic de îmbunătăţire a aptitudinilor de comunicare, se cuvine să pornim de la o analiză atentă a tuturor elementelor pe care le-am amintit mai sus; de altfel, putem lesne observa că, în parte, această acţiune este situaţională, în sensul că extinsa posibilitate combinatorică a variabilelor despre care am vorbit deja îngreunează găsirea unui model explicativ în acest sens. Totuşi, considerăm că se desprind câteva linii de forţă pe care le putem puncta astfel: 30

în primul rând, eficienţa comunicării poate creşte atunci când mediul

comunicaţional este propice; ne referim atât la un mediu fizic, în sensul ergonomiei şcolare, cât şi la un mediu socio-psiho-pedagogic (spre exemplu, dacă un elev /student se va afla într-un grup în care nu se simte bine şi doreşte să fie în alt grup, atmosfera în grupul în care este la momentul acela nu are cum să fie propice eficienţei comunicării). Problema se plasează însă pe un continuum extrem de flexibil, deoarece, dacă luăm exemplul de mai sus şi ne gândim că profesorul doreşte să îmbunătăţească abilităţile competiţionale ale unui elev mai timid, mutându-1 pentru aceasta într-un grup mai dinamic, chiar dacă pentru moment elevul /studentul respectiv nu va avea o dispoziţie comunicaţională prea ridicată, obiectivele pe termen lung ale acestei opţiuni a cadrului didactic pot să fie benefice din punctul de vedere al dezvoltării abilităţilor de comunicare; -

un al doilea indicator devine, astfel, armonizarea scopurilor şi obiectivelor

activităţii pe care ne-o propunem la structura comunicaţională prezentă; -

activităţile de perfecţionare a deprinderilor de comunicare la nivelul

emiţătorului sau receptorului (pe care le vom detalia atunci când vom vorbi despre ascultarea interactivă) reprezintă un alt factor cu sferă de acţiune evidentă. În ceea ce-1 priveşte pe emiţător, elevii /studenţii trebuie obişnuiţi cu anumite aspecte legate de subiectul pe care vor să-1 transmită (în ce măsură acesta întruneşte necesităţile celor care vor recepţiona mesajul, în ce măsură persoana emiţătoare este îndeajuns de motivată şi cunoaşte subiectul, în ce măsură ocazia este potrivită pentru transmiterea acestui tip de mesaj etc.). Punctul nostru de vedere a căutat să surprindă liniile de forţă ale comunicării prin modalităţile în care aceasta se poate situa pe un continuum de la spaţiul barierelor în direcţia elementelor ce privesc eficienţa sa. O astfel de manieră de lucru a presupus inventarierea unor componente ale sistemului de comunicare, a relaţiilor dintre acestea, a efectelor şi tendinţelor de evoluţie, precum şi a cadrelor de restricţionare a demersurilor în direcţia unei comunicări eficiente, elemente care să se constituie într-o dimensiune instrumentală pentru activitatea cadrului didactic la clasă.

Nu trebuie însă să uităm că acest fenomen trebuie tratat în perspectiva să acţională; Steliana Toma precizează că, „fie că a reuşit să rezolve o problemă de tip «abatere», fie una de tip «optimizare», profesorul nu trebuie să neglijeze faptul că, în perioada următoare, se va confrunta şi cu probleme «potenţiale», adică probleme care apar după luarea unei decizii".

CAP. II – Comunicarea în timpul crizei

Comunicarea în timpul crizei este deosebit de importantă, ea putând să atenueze şi chiar să împiedice reacţiile negative ale publicului. Majoritatea domeniilor ştiinţifice şi-au elaborat propria lor concepţie despre crize. Economiştii, spre exemplu, analizează criza după criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor fenomene cu urmări nefaste pentru organizaţii, instituţii şi grupuri sociale afectate: inflaţia, şomajul, recesiunea. Sociologii identifică originea crizelor în inechităţile sociale, în scăderea motivaţiei şi a iniţiativei, în revolta împotriva autorităţilor, în defecţiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social, în declinul moştenirii familiale, comunitare, civice şi religioase. În cercetările, dezbaterile şi practicile recente din domeniul relaţiilor publice situaţiile de criză sunt definite ca fenomene de întrerupere a funcţionării normale a unei organizaţii şi ca momente de blocare sau de slabă organizare a schimbului de informaţii dintre organizaţie şi publicul ei, intern şi extern. Crizele apar, în consecinţă, ca fenomene care pot aduce daune unei organizaţii, atât în planul pierderilor materiale, cât şi în acela al prestigiului social, prin deteriorarea imaginii (reputaţiei) publice. În consecinţă, pentru specialiştii în relaţii publice, criza reprezintă un teren predilect pentru conceptualizarea şi aplicarea unor strategii de comunicare, specifice fiecărui tip de criza cu care se confruntă organizaţia, vizând limitarea sau stoparea daunelor. Tipurile de crize pot fi stabilite în funcţie de criteriile aplicate în clasificarea lor: 1. După tipul de soluţii şi modul de rezolvare identificăm: a)

crize de dezvoltare (confruntarea organizaţiei cu situaţii alternative la

soluţiile tradiţionale de rezolvare a conflictelor, datorită noilor capacităţi informaţionale); b)

crize de legitimitate (organizaţia se confruntă cu o cantonare în cadrul unei

soluţii care şi-a atins limitele funcţionale); 33

crize de onestitate (managerii organizaţiei, deşi dispun de modalităţi

performante de procesare a informaţiilor, le utilizează în mod inadecvat, fie pentru obţinerea unor avantaje personale, fie cu alte scopuri ascunse, periclitând astfel imaginea organizaţiei); d)

crize de competenţă (managerii organizaţiei nu sunt capabili să proceseze

informaţiile la nivelul posibilităţilor oferite de tehnicile informaţionale în care acţionează). 2.

După tipul de mediu putem identifica două tipuri de crize:

criza internă, atât la nivelul organizaţiei sau al mediului ei social, cât şi la

nivelul unor departamente, mergând până la nivel de ramură sau chiar de stat.

criza externă, întâlnită în exteriorul organizaţiilor, domeniilor specifice sau

al teritoriului naţional. 3.

După domeniul în care apare criza:

crize politice;

crize economice;

crize culturale;

crize de comunicare;

crize de imagine.

4. După urgenţa rezolvării:

crize imediate;

crize urgente;

crize susţinute.

2.1.Caracteristici ale crizei de comunicare 1.

Criza de comunicare poate fi o componentă a crizei organizaţionale.

Ea poate preceda, însoţi şi amplifica criza structurală a organizaţiei. O comunicare internă defectuoasă privind schimbările şi perspectivele organizaţiei duce adesea la declanşarea unui conflict major între membrii organizaţiei şi conducere, degenerează, de cele mai multe ori, într-o criză organizaţională. În acelaşi mod, o comunicare externă incoerentă, ambiguă şi contradictorie, privind scopurile şi modalităţile de îndeplinire a acestora poate pune organizaţia într-o situaţie conflictuală cu una sau mai multe organizaţii din mediul în care se desfăşoară activitatea. Ca exemple pot fi luate organizaţiile care nu au comunicat public gradul de risc al funcţionării lor sau al produselor oferite pe piaţă (centrale nucleare, fabrici de produse chimice) şi ale căror caracteristici ar afecta mediul, sănătatea şi siguranţa oamenilor. 2.

Criza de comunicare are o evoluţie neprevăzută, surprinzătoare şi

complexă, în funcţie de factorii care au dus la declanşarea ei. Evoluţia sa poate fi lentă, dacă este mascată de succesul de piaţă al produselor /serviciilor organizaţiei sau de imaginea-mit promovată de liderii acesteia. În alte condiţii, evoluţia crizei de comunicare poate fi bruscă şi devastatoare, când în interiorul organizaţiei sau în afara ei apar contradicţii şi diferenţe care degenerează în conflict.

2.2.Cauze ale apariţiei unei crize de comunicare 2 1.

Cauze interne

Inexistenţa sau nerespectarea unor norme şi reguli de comunicare internă:

pe verticală (de informare, de transmiterea deciziilor, de instrire, de creare a imaginii, de motivare şi promovare a culturii organizaţionale) sau pe orizontală (de cooperare, de 2

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi, Editura

Institutul European, 2000, pp. 56-59.

cunoaştere reciprocă). b)

Întreruperea comunicării sau distorsionarea mesajelor datorită canalelor de

comunicare utilizate, cu consecinţe nefaste asupra eficienţei comunicării şi determinării unei anumite stări în cadrul organizaţiei şi în mediul ei extern. c)

Existenţa unor bariere în procesul de comunicare: datorate orizonturilor de

interpretare şi aşteptare, bariere de limbaj, de mediu sau datorate diferenţei de status. d)

Stilurile de comunicare interpersonală ale managerilor:



autocratul – comunică puţin şi nu este interesat de feed-back;



falsul democrat – transmite puţine informaţii, dar facilitează

obţinerea unui număr mare de feed-back-uri; 

politicianul – transmite multe informaţii, dar foloseşte feed-back-

ul numai pentru a selecta ceea ce corespunde ideilor transmite de el; 

comunicatorul – determină o comunicare echilibrată, adaptându-şi

deciziile în funcţie de informaţiile primite. e)

Existenţa unui cadru inadecvat pentru manifestarea comunicării informale

între membrii organizaţiei, pe de o parte, existând pericolul transformării informaţiei care circulă în interior în zvon sau bârfă – dacă aceste canale informale devin mai importante decât cele formale, iar, pe de altă parte, generând un exces de formalism ce va amplifica riscul producerii crizelor de comunicare – în cazul unui cadru rigid, care interzice comunicarea informală. f)

Existenţa redusă sau inexistenţa politicilor, strategiilor şi structurilor

dedicate comunicării interne şi externe. 2.

Cauze externe

Existenţa unei cantităţi prea mari de informaţie, într-un interval de timp

foarte scurt, pe canale multiple, care depăşeşte capacitatea de prelucrare, verificare şi decelare a informaţiilor utile pentru organizaţie. b)

Existenţa unei acţiuni intenţionate de perturbare a comunicării

organizaţionale prin manipularea percepţiilor şi reprezentărilor oamenilor referitoare la 36

locul şi rolul lor în sistemul de producţie, decizie şi control. c)

Acţiunile intenţionate de reducere a credibilităţii comunicării oficiale a

unei organizaţii, prin declaraţii publice mediatizate, prin întâlniri cu diversele categorii de public ale organizaţiei. d)

Existenţa unei ostilităţi accentuate faţă de o organizaţie ce are ca rezultat

blocarea accesului la surselor de informare şi la canalele de comunicare.

2.3. Evoluţia unei crize Prima etapă este pregătirea crizei, etapă de “avertizare”, în care identificarea potenţialului de criză al unor evenimente poate conduce la luarea unor măsuri de preîntâmpinare sau chiar anulare a crizei. După ce avertismentele au trecut şi nu au existat acţiuni de oprire a crizei sau acestea au fost ineficiente, începe perioada de criză acută. Dacă etapa de pregătire a condus la elaborarea unor planuri de criză, atunci organizaţie poate avea un anumit control asupra momentului şi modului în care criza va erupe. Dacă nu poate avea control asupra crizei, ea poate încerca să controleze când şi cum vor distribuite informaţiile referitoare la acest eveniment. Acest lucru este deosebit de important deoarece, începând din acest moment, publicul şi presa devin conştiente de existenţa crizei şi ţin organizaţia sub o strictă supraveghere. Faza cronică a crizei este cea de-a treia etapă şi poate conţine anchete ale diferitelor instanţe de control, dezbateri publice, acţiuni de disculpare şi încercări de recâştigare a încrederii opiniei publice. Este o etapă de reacţie, în care au loc autoanalize şi eforturi de refacere a imaginii publice a organizaţiei. Ultima etapa este terminarea crizei. Scopul acţiunilor de gestionare a crizei trebuie sa fie atingerea cât mai rapidă a acestei etape. Dacă etapa de pregătire a crizei este bine exploatată, atunci criza se afla sub control şi organizaţia ajunge repede în această ultimă fază.

2.4. Managementul crizelor şi conflictelor de comunicare Managementul crizelor3 încearcă să prevină şi să reducă efectele negative ale crizelor şi să protejeze organizaţia, publicurilor implicate şi domeniul respectiv de pagubele posibile. Acest domeniu a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare rapidă, atât în sfera explicaţiilor practice, cât si în aceea a cercetării. Acest interes a fost generat de următoarele cauze: 

creşterea numărului de materiale consacrate de mass-media situaţiilor

neprevăzute, implicând anumite riscuri pentru public; 

creşterea numărului de procese având ca obiect calitatea produselor;



creşterea impactului crizelor asupra statutului financiar şi al reputaţiei

sociale a firmelor. Drept urmare, în literatura de specialitate, există numeroase texte cu caracter aplicativ, cuprinzând un repertoriu amplu de indicaţii referitoare la tehnicile de pregătire pentru situaţiile de criză, la persoanele care trebuie implicate în aceste activităţi, la strategiile necesare, la etapele şi la formele de aplicare şi, în chip firesc, la tacticile de comunicare ce pot fi folosite atât în interiorul cât şi în afara organizaţiei. Controlarea unor asemenea evenimente se bazează pe elaborarea unui plan de management al crizei. Acesta cuprinde o listă completă de proceduri care trebuie aplicate în toate sectoarele asupra cărora ar putea acţiona afectele diferitelor crize. Un asemenea plan reprezintă un instrument de lucru esenţial deoarece crizele sunt evenimente care se desfăşoară sub presiunea timpului şi în care răspunsurile rapide sunt vitale. Un plan de management al crizei contribuie la reducerea timpului de răspuns prin oferirea informaţiilor de context necesare, prin identificarea responsabilităţilor şi prin atribuirea de sarcini specifice unor persoane bine determinate. Pe lângă factorul viteză, acest plan oferă un sistem care poate salva vieţi, poate reduce expunerea unor organizaţii la factorii de risc şi poate permite ca acţiunile de remediere să fie luate fără analize 3

Buşe D., Managementul crizelor şi conflictelor regionale, Bucureşti, Editura Fundaţiei

România de mâine, 2006, p. 69.

amănunţite. Managementul de criză este foarte mult facilitat de acceptarea de către conducerea superioară a unui model integrat de relaţii publice în două sensuri, simetric. Când acest model este pro-activ şi simetric (şi este folosit împreună cu managementul problemelor, planificarea, prevenirea şi implementarea), rezolvarea conflictelor pe care le-ar putea cauza o criză poate fi facilitată: reprezentanţii organizaţiei şi publicul ei se află în dialog permanent. O organizaţie care se confruntă cu o criză este preocupată de propriul comportament, de comportamentul membrilor ei şi al tuturor celorlalte categorii de public ale ei. Exista tendinţa de unele categorii de public în procesul de planificare, denumite în literatura de specialitate “publicuri neintenţionate” ale comunicării de criză sau “publicuri nimbus”. Aceste categorii de public pot apărea sau pot fi create ca rezultat al unei crize, tratarea lor implicând luarea în considerare a mediului opiniei publice în timpul procesului de planificare. Conform unui studiu din 2006 realizat de Institutul de Management al Crizelor, un aspect destul de înspăimântător al crizelor este ca doar 14% apar cu adevărat brusc, sunt accidentale şi neaşteptate, restul de 86% fiind mai mult sau mai puţin previzibile: ele sunt rezultatul slăbiciunilor operaţionale sau organizaţionale, al practicilor greşite şi a altor “bombe” identificabile care stăteau să explodeze. De aceea, trebuie implicaţi cât mai mulţi oameni din organizaţie, pentru că nu există alt mod de a descoperi potenţialele probleme. Modul în care este tratată o criză în timpul desfăşurării ei poate scădea impactul acesteia în mod semnificativ. Planificarea este deosebit de importantă, întrucât permite elaborarea unor strategii atunci când organizaţia nu se află în mijlocul unei crize şi, de asemenea, ajută la clarificarea şi modificarea răspunsului conducerii, în funcţie de climatul închis sau deschis în care operează conducerea. Conflictul reprezintă interferenţa intenţiilor unui agent sau a unui grup în eforturile de atingere a unor obiective de către un alt individ sau grup. Se presupune că cele două părţi implicate au obiective incompatibile, astfel încât atingerea obiectivului de către una dintre părţi determină imposibilitatea atingerii de cealaltă parte implicată. Conflictul poate deveni astfel o strategie pentru atingerea obiectivelor superioare prin interferenţa cu progresul înregistrat de celelalte părţi. 39

Conflictul nu poate fi identificat (sau nu este similar) cu concurenţa. În timp ce concurenţa presupune de asemenea obiective incompatibile între părţi, aceasta nu implică interferenţa (cel puţin în situaţiile în care concurenţa este fair-play). Astfel, se poate aprecia că există o situaţie concurenţială atunci când două sau mai multe părţi încearcă să câştige, prin depunerea unui efort individual, prin atingerea obiectivelor proprii, fără să intervină pentru blocarea sau influenţarea progresului celeilalte sau celorlalte părţi. Efectul acţiunilor întreprinse depinde numai de comportamentul fiecărei părţi în atingerea obiectivelor şi nu din interferenţa cu comportamentele celorlalte părţi. În mod cert, la nivel de firmă sau organizaţie, concurenţa nu se manifestă la fel de des sau deschis precum conflictele. Organizarea unor concursuri de vânzări la nivel de firmă determină fără îndoială o situaţie concurenţială, iar aceasta se poate transforma cu uşurinţă într-una conflictuală în urma acţiunilor de interferenţă ale unuia dintre participanţi asupra celorlalţi; dorinţa exagerată de câştig determină aceasta schimbare de stare. Definiţia conflictului enunţată mai sus susţine în fapt că părţile interferează în mod intenţionat unele cu celelalte în atingerea obiectivelor. Aceasta nu implică însă automat faptul ca părţile să fie de rea credinţă sau să fie conştiente de gradul sau maniera în care acţiunile lor afectează celelalte părţi. Astfel de situaţii produc rezultate ce pot fi caracterizate ca fiind suboptimale, termen cu un sens mai extins decât un simplu "mai puţin decât optim". Suboptimizarea se referă la atingerea subobiectivelor de către grupuri sau departamente prin excluderea sau ignorarea obiectivelor generale ale organizaţiei sau firmei. Conflictele nu conduc întotdeauna la obţinerea unor rezultate suboptimale. Pe scurt, ceea ce este benefic pentru fiecare subsistem nu reprezintă în mod automat un optim pentru întregul sistem. În sistemele cele mai complexe, acţiunile depind de cooperarea dintre subsisteme, iar activitatea generală ia amploare prin sinergia contribuţiilor individuale. Numai printr-o interacţiune pozitivă între părţi, rezultatele generale pot fi optime. Una dintre problemele comune tuturor locurilor de muncă şi care generează în mod frecvent sentimente de emoţie, frustrare sau furie este reprezentată de conflict. Pentru unii dintre cei implicaţi în conflicte, ziua de lucru este doar puţin mai neplăcută. Pentru alţii, frecvenţa şi intensitatea conflictelor care îi afectează înseamnă ceva 40

mai mult decât "neplăcut". Iar pentru o ultimă categorie, conflictele îi determină chiar să părăsească organizaţia din care fac parte. O dată ce au atins acest nivel, conflictele de muncă determină ceva mai mult decât "simple probleme". Conflictele apar în mod natural în momentul în care oamenii încep să interacţioneze. De exemplu, două persoane care lucrează împreună pot să nu fie de acord asupra modului în care fiecare îşi îndeplineşte sarcinile sau asupra felului în care una dintre acestea o tratează pe cealaltă. Acest lucru este normal, conţinând în acelaşi timp şi un aspect pozitiv. Când două persoane nu sunt de acord una cu cealaltă, înseamnă că amândurora le pasă şi nu le sunt indiferente problemele respective într-o asemenea măsură încât să adopte o poziţie concurenţială şi să se lupte pentru aceasta. Atât echipele sau organizaţiile, cât şi indivizii au nevoie de interacţiuni conflictuale pentru a putea progresa. Ideile novatoare pot lua naştere în urma conflictelor - noile moduri de gândire şi modalităţi de a rezolva probleme pot fi folositoare tuturor. Atâta vreme cât oamenii lucrează împreună în echipe sau organizaţii şi le pasă de munca lor şi de modul în care sunt trataţi, vor apărea dezacorduri conflictuale. Iar concluzia este că aceste dezacorduri nu pot fi eliminate, iar dacă acest lucru ar fi posibil, atunci s-ar pierde şi o sursă importantă de îmbunătăţire a activităţii. Atitudinile culturale asupra conflictelor sunt într-o continuă schimbare. Din punct de vedere tradiţional, privim conflictul ca având numai o forţă distructivă, ca pe ceva care trebuie evitat sau redus. În general, valorile sociale se bazează încă pe armonie, consens şi cooperare, în ciuda vastelor şi numeroaselor subculturi şi rase care alcătuiesc o populaţie anume sau populaţia în ansamblul ei. Psihologul Abraham Maslow a surprins în societatea americană "teama de conflicte, de neînţelegeri, ostilitate, antagonism şi animozităţi." Într-o mare măsură, dar la o scară mai redusă, aceste temeri se reflectă în atitudinile managementului şi comunicării în cazul situaţiilor conflictuale la nivel de

societate,

organizaţie dar şi la nivel de individ. Din perspectiva clasică, teoria birocratică tratează conflictul prin prisma regulilor şi ierarhiilor care determină şi guvernează comportamentele, într-un mod asemănător celui în care regulile şi arbitrii în cazul unui anumit eveniment sportiv ţin sub control un potenţial conflict. Birocraţia depinde de acceptarea regulilor şi a legitimităţii unei 41

autorităţii manageriale. Abordarea bazată pe relaţiile umane presupune de asemenea că în interiorul organizaţiilor conflictul are o influenţă negativă şi de aceea trebuie eliminat4. Cu toate acestea, în cazul relaţiilor umane, baza o reprezintă dezvoltarea înţelegerii reciproce şi a încrederii între părţile conflictuale. Atitudinile ostile se modifică printr-o serie de experienţe de instruire, pregătire, consiliere şi intervenţii neutre. Accentul se pune pe comunicare şi încredere, în speranţa că părţile vor înţelege faptul că a colabora este mai productiv decât de a acţiona în contradictoriu. Relaţiile umane oferă o perspectivă optimistă asupra oamenilor, aceştia ajutându-se unii pe ceilalţi şi, prin colaborare, urmând a fi mai receptivi la îndemnurile de a lucra împreună pentru binele universal. Ambele abordări prezintă însă o serie de limite. Este dificil a se stabili reguli valabile pentru toate situaţiile, şi în special în situaţiile de incertitudine. În plus, autoritatea nu este întotdeauna acceptată ca legitimă. În general, teoria clasică vizează mai degrabă prevenirea conflictului decât combaterea acestuia. Relaţiile umane eşuează de asemenea în întrezărirea obţinerii unui posibil beneficiu de pe urma conflictelor. Conflictele pozitive (productive) determină schimbarea situaţiilor existente, reprezentând forţa care pune în mişcare creativitatea şi inovaţia. Acestea previn stagnarea, stimulează interesul şi curiozitatea, surprind probleme şi susţin identificarea soluţiilor pentru acestea şi reprezintă baza pentru evoluţia indivizilor şi a societăţii. "Conflictul pozitiv poate testa ideile, poate stimula generarea de alternative referitoare la o decizie şi împiedica luarea pripită de decizii, poate ridica nivelul de înţelegere a problemelor, poate creşte implicarea membrilor grupului, poate stimula interesul şi interacţiunea, gândirea creativă şi deci calitatea deciziilor şi aderarea la implementarea lor."5 Conflictele pozitive sunt acelea care permit organizaţiilor sau indivizilor să se dezvolte, să rezolve problemele într-o manieră mai eficientă şi să contrabalanseze inerţia pe care o dezvoltă majoritatea organizaţiilor. Conflictele pozitive îi ajută pe indivizi să 4

Lacombe, F. - Rezolvarea dificultăţilor de comunicare – Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.

66.

Candea, R., şi Candea, D., Comunicarea manageriala aplicata, Ed. Expert, Bucuresti, 1998, p. 160. 5

înţeleagă că ceea ce înainte era considerat de la sine înţeles, sau procedurile sau tehnicile de lucru cu care erau obişnuiţi pot fi învechite, stimulând astfel creativitatea şi utilizarea acesteia pentru rezolvarea problemelor. Dar pentru ca organizaţiile să poată beneficia de pe urma unui conflict, sunt necesare câteva condiţii. În primul rând, membrii unei organizaţii trebuie să fie capabili să facă distincţia între aspectele personale, emoţionale şi cele generale ale conflictului. Când oamenii încep să se cramponeze de poziţia pe care o ocupă, atunci au tendinţa de a vedea în ceilalţi indivizi din interiorul sau exteriorul organizaţiei potenţiali inamici sau adversari, conflictul devenind din ce în ce mai personalizat. Personalizarea se poate observa atunci când oamenii uită ca sunt toţi de aceeaşi parte a baricadei şi se văd ca nişte adversari foarte personali. În al doilea rând, membrii organizaţiei trebuie să aibă capacitatea necesară de a interacţiona în situaţii conflictuale, astfel încât să evite escaladarea conflictului. Aceştia trebuie să înţeleagă cum să "lupte corect" şi să se concentreze asupra problemelor. Prin contrast, conflictele negative (distructive) reduc cooperarea şi munca în echipă, produc violenţă şi ostilitate, distrug existentul fără să îl înlocuiască şi conduc mai degrabă la moarte şi distrugere decât la progres. Cheia unui management de succes o reprezintă obţinerea unor rezultate pozitive atunci când conflictul poate fi distructiv. În mod evident, aceasta impune faptul ca cei care deţin anumite funcţii-cheie în societate sau managerii, să adopte noi valori cum ar fi abordarea conflictului ca pe o sursă de potenţial pozitiv şi să renunţe la tratarea conflictelor doar din prisma distructivă a acestora. Există două tipuri de conflict care nu sunt productive. Primul este reprezentat de "conflictul gratuit" - care apare ca rezultat al limbajului folosit în discuţiile cu ceilalţi. De exemplu, dacă în cadrul unei şedinţe un participant îi spune altuia că este un "stupid" (sau foloseşte orice alt cuvânt care l-ar putea ofensa) atunci s-ar crea cu siguranţă un conflict care nu este productiv. Al doilea tip de conflict este acela în care, indiferent de problemă, modul de abordare îl face de nerezolvat, iar comportamentul fiecărei persoane implicate demonstrează o dorinţă ieşită din comun de "a pune gaz pe foc". Conflictele negative reprezintă reversul medaliei. Ceea ce începe ca un simplu dezacord se poate transforma cu uşurinţă într-o situaţie care să genereze sentimente negative, iar indivizii tind să se apere unii de ceilalţi în loc să lucreze împreună pentru 43

înlăturarea problemei. Adesea, în cazul conflictelor dintre doi indivizi, se foloseşte sintagma "conflict de personalitate" şi care se referă la situaţii care s-au repetat de-a lungul timpului şi care nu au fost rezolvate. În plus, limbajul utilizat în cazul conflictelor negative este total diferit de cel folosit în cazul conflictelor pozitive. Efectele conflictelor negative pot fi profunde. În primul rând, se creează sentimente negative puternice în rândul celor implicaţi. Aceştia îşi pierd timpul şi energia încercând să găsească modalităţi de a-i învinge pe ceilalţi, căutând sprijin în alte părţi. În al doilea rând, aceste conflicte au o acţiune negativă asupra echipei sau organizaţiei întrucât, neexistând o problemă centrală adevărată care să fie rezolvată, pot determina atragerea şi altor indivizi din organizaţie sau echipă care nu erau implicaţi anterior, consumând astfel inutil timpul, resursele şi energia. În situaţia în care alţi membri ai organizaţiei sunt nevoiţi să participe chiar numai şi ca observatori la asemenea conflicte, va rezulta un sentiment de disconfort, lipsă de încredere şi siguranţă în ceilalţi. Conflictele negative pot fi recunoscute şi după următoarele caracteristici:  Conflictul între părţi se desfăşoară pe o perioadă considerabilă şi implică un număr mare de probleme, deviind de la cea iniţială;  Indivizii au renunţat la a rezolva conflictul şi au început să contabilizeze "victoriile" şi "înfrângerile";  Indivizii se concentrează foarte mult, dacă nu chiar în exclusivitate, pe aspecte personale, cum ar fi comportamentul, modul de gândire, defectele fizice ale celorlalţi;  Oamenii sunt "etichetaţi";  Părţile implicate caută susţinerea din partea unei autorităţi superioare pentru "a rezolva" problema, prin folosirea puterii (de ex. se cere directorului ca cineva să fie concediat sau sancţionat etc.). Conflictele se transformă din pozitive în negative prin diverse căi. În afara modurilor în care interacţionează indivizii, există o adevărată "conspiraţie" a organizaţiei de a crea conflicte negative. Dacă ne uităm la organizaţiile care încurajează conflictele negative, vom observa 44

că acestea au câteva lucruri în comun: directorii sau cei însărcinaţi cu conducerea sunt parte integrantă a conflictului. Majoritatea strategiilor utilizate de către manageri, angajaţi sau organizaţii au la bază reprimarea conflictului sau deplasarea acestuia de la un aspect specific la unul personal. Sunt prezentate în cele ce urmează trei modalităţi de abordare a acestor conflicte negative:  Lipsa de acţiune Cea mai comună acţiune represivă este nonacţiunea. Uneori, a nu face nimic este un lucru inteligent, cu condiţia ca situaţia să fie bine analizată. De cele mai multe ori, oamenii "nu fac nimic" în situaţii de conflict din varii motive cum ar fi teama, laşitatea sau neplăcerea sentimentului de furie. Din nefericire, nonacţiunea determină cel mai adesea escaladarea conflictului şi stabileşte poziţia organizaţiei…"noi nu avem conflicte".  "Discreţia" O altă modalitate de evitare a conflictelor negative (sau de reprimare) o reprezintă "discreţia". Aceasta este comună atât managerilor cât şi angajaţilor. Se pleacă în general de la premiza că dacă indivizii nu ştiu ce se întâmplă, atunci nu există motive de apariţie şi manifestare a conflictelor. Această premiză este absurdă întrucât printr-o astfel de abordare nu se face altceva decât să se întârzie apariţia conflictului şi declanşarea confruntării. În momentul în care conflictul iese la suprafaţă, comportamentul şi consecinţele vor fi cu mult mai negative decât dacă lucrurile ar fi fost expuse deschis încă de la început.  Lege şi ordine Aceasta reprezintă modalitatea ultimă de abordare a conflictelor negative. În mod normal, aceasta este abordarea caracteristică managerilor care în mod greşit consideră că pot comanda oamenilor să nu intre în conflict. Prin utilizarea reglementărilor, procedurilor, normelor şi puterii care rezultă din autoritatea pe care o deţin, cei care utilizează această metodă impun indivizilor reprimarea oricărei forme de manifestare a conflictelor. Bineînţeles, aceasta nu determină dispariţia definitivă a conflictului, ci doar o mascare a acestuia, ceea ce va conduce la creşterea efectelor negative ulterioare pe care acesta le va avea. În afara efectelor pe care le pot avea, conflictele mai pot fi clasificate în funcţie de 45

direcţia de desfăşurare a acestora. Trebuie reamintit că aceste tipuri sunt aplicabile atât în interiorul cât şi în exteriorul organizaţiilor, instituţiilor, firmelor, cât şi la nivel interinstituţional, la nivel de transmediu, mediu sau comunitate. Astfel, conflictele pot fi verticale sau laterale. Conflictele verticale se manifestă între diferite niveluri ierarhice în interiorul firmelor sau organizaţiilor sau între diferite niveluri subordonate ale statului (spre exemplu între un minister şi instituţiile subordonate acestuia sau între o instituţie de stat ale cărei decizii afectează mediul de afaceri în general); conflictele laterale se manifestă între departamente sau structuri care se situează la acelaşi nivel ierarhic sau instituţional.

2.5. Efecte ale crizelor de comunicare Efectele sunt: Reducerea eficienţei comunicării în interiorul organizaţiei până la blocarea funcţionării acesteia datorită dezvoltării necontrolate a unor canale paralele celor oficiale şi proliferarea mesajelor redundante si a zvonurilor. Liderii organizaţiei nu mai sunt recunoscuţi ca fiind surse credibile de informaţie, locul lor fiind luat de sursele informale din interiorul sau exteriorul organizaţiei. Datorită acestui fapt, între conducere şi subordonaţi apare un filtru care blochează, deformează sau întârzie chiar şi comunicarea de tip administrativ. În acest caz, organizaţia nu mai poate fi condusă şi intră în criză managerială. Afectarea

structurii

organizaţiei

determină

declanşarea

conflictelor

comunicaţionale şi sociale în organizaţie. Într-o organizaţie aflată într-o criză comunicaţională, repartiţia componentelor ierarhice nu mai este recunoscută, iar modul de exprimare emoţional îl înlocuieşte pe cel raţional. Apar confruntări şi raporturi de forţe imprevizibile care se acumulează şi se deplasează de la instituţional la organizaţional, apoi la grupurile din interiorul organizaţiei. Dispare astfel unitatea în faţa pericolului şi se instalează o situaţie de confuzie care barează orice efort de luciditate şi de diferenţiere.

În esenţă, odată declanşat, conflictul se autoalimentează până când una dintre părţi este învinsă, cedează sau intervine o a treia parte care mediază conflictul. Criza de comunicare generează aproape permanent criza de imagine a organizaţiei. Odată declanşate, conflictele comunicaţionale interne afectează identitatea organizaţiei, mecanismul de formare şi promovare a imaginii fiind astfel întrerupt. De asemenea, prin întreruperea fluxului de informaţii sau deformarea mesajelor funcţionale şi deliberate pe care organizaţia le transmite în mediul extern, se reduce credibilitatea acţiunilor ei. Cotele de încredere, notorietate şi legitimitate ale organizaţiei scad, creându-se premisele producerii crizei de imagine şi producându-se perturbaţii majore în toate sferele ei de activitate. În acest caz, este necesară refacerea imaginii sociale a organizaţiei printr-o acţiune de răsturnare a acesteia sau crearea unei noi identităţi comunicaţionale. Criza de comunicare se poate propaga şi în mediul extern, determinând intrarea altor organizaţii în criză de comunicare, în funcţie de gradul lor de dependenţă faţă de organizaţia generatoare de criză.

CAP. III - Principalele momente şi faze din desfăşurarea primei conflagraţii mondiale

Începutul secolului al XX-lea avea să aducă omenirii nu numai schimbări revoluţionare în ceea ce priveşte cunoaşterea şi aplicarea ei în activitatea de producere a bunurilor şi serviciilor ci şi în ceea ce priveşte modul de purtare a războaielor. Revoluţia industrială avea să conducă în domeniul militar la „mecanizarea" şi „tehnologizarea" morţii. Din această perspectivă credem că eticheta lipită de unii istorici şi analişti politici de acest secol cea a violenţei extreme nu este exagerată. A fost totodată şi un secol în care industrializarea şi mecanizarea luptei armate a fost însoţită şi de apariţia a noi arme destinate să cucerească mintea şi sufletul adversarului, să-i bulverseze sistemul de valori morale, etice şi politice pentru a capitula mai uşor. A fost şi începutul unor schimbări revoluţionare în ceea ce priveşte locul şi rolul media pe timpul crizelor politico-militare şi a războaielor. Treptat, treptat acestea s-au transformat din „martor" în participant la evenimente contribuind în mare măsură la deznodământul acestora. Patrick Lamarque apelând la metafora simbol din medicină crede că în secolul XX războiul şi propaganda „sînt ca doi şerpi care se încolăcesc pe sceptrul puterii." Secolul al XX-lea s-a deschis cu un război purtat între două mari puteri, Rusia şi Japonia, în anii 1904-1905, care prin amploare şi consecinţe s-a încadrat în tipul de conflict local dar şi cu o serie de crize politico-militare care au polarizat lumea din punct de vedere al intereselor şi alianţelor. Astfel că pe continentul european, începând cu primele decenii ale secolului al XXlea, apar două forţe: Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Pentru început acestea s-au confruntat pentru supremaţie şi dominaţie politică şi economică în lumea europeană dar mai ales în afara ei. Prima ciocnire a fost generată de „criza bosniacă" din 1908, izbucnită ca urmare a anexării de către Viena a provinciei Bosnia-Herţegovina. Germania a sprijinit actul de forţă al Dublei Monarhii, astfel că protestele Rusiei şi revolta Serbiei au rămas fără ecou. Viena a refuzat să părăsească teritoriile ocupate. 48

Tripla Alianţă nu era încă pregătită din punct de vedere militar pentru o confruntare şi, în consecinţă, Anglia şi Franţa au sfătuit Rusia „ofensată" să propună Serbiei recunoaşterea faptului împlinit6. În 1911 a fost rândul Germaniei să provoace Franţa în cea de-a doua criză marocană. În martie 1911 triburile marocane s-au răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul Fes. Trupele franceze au intervenit, înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării rezidenţilor francezi din oraşul Fes. Germania a considerat că Franţa a încălcat acordul care a pus capăt primei crize marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador. Dacă Marea Britanie şi-a susţinut foarte puternic aliatul francez, nu acelaşi lucru l-a făcut Austro-Ungaria care n-a dorit să-şi rişte supravieţuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Din încheierea „afacerii marocane câştigurile germane au fost modeste , având în vedere că au obţinut doar 275. 000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretenţii mondiale. Ziarul german „Berliner Tageblatt" scria în 3 noiembrie 1911: „Practic am riscat un război mondial pentru câteva mlaştini din Congo"7. În următorii ani, pe măsură ce se vor întări din punct de vedere militar, marile puteri din cele două blocuri politico-militare îşi vor asuma niveluri de risc nefireşti în raport cu interesele lor naţionale şi strategice, astfel ca în 1914 războiul mondial n-a mai putut fi evitat, cu toate că cele două tabere au stat „departe" de războaiele balcanice (19121913). Scânteia care a aprins „butoiul cu pulbere" din Balcani şi a condus la prima mare conflagraţie mondială a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către bosniacul Gavrilo Princip, membru al unei organizaţii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emoţie în întreaga Europă. El a oferit Austro-Ungariei prilejul de a „regla conturile" cu Serbia. Împăratul Franz-Iosef a trimis împăratului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei în rezolvarea „problemei Balcanilor". La 5 iulie monarhul german a răspuns fără echivoc: „Nici o tărăgănare în această acţiune împotriva Serbiei". 6 7

Mircea N.Popa Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979, p. 23. Henry Kissinger, Diplomaţia, traducere din limba engleză Mircea Ştefănescu, Radu

Paraschivescu, Bucureşti, 1998, p.175.

Încurajări i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de către cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg. La 10 /23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la toate cererile mai puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor austrieci la ancheta desfăşurată în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra atentatului. A doua zi o circulară a guvernului german către ambasadorii săi din străinătate dezvolta o teză care să influenţeze poziţia Franţei şi a Rusiei în Balcani: „conflictul sârboaustro-ungar este o afacere locală, care trebuie reglată exclusiv între Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte puteri, dată fiind diversitatea obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile". Confirmându-şi palmaresul de ţară care a înţeles de fiecare dată pe dos psihologia potenţialilor adversari, Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data aceasta întocmai ca la „criza bosniacă" din 1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două capitale europene au spus cu prea multă uşurinţă: „De această dată este război". Antanta a acceptat confruntarea „cu o promptitudine de care însuşi adversarul a fost surprins". A urmat o avalanşă de declaraţii reciproce de război: Germania a declarat război Rusiei (19 iulie/1 august), Franţei (2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie şi dominioanele sale, Germaniei (22 iulie/4 august); Muntenegrul, AustroUngariei (22 iulie/4 august); Franţa şi Marea Britanie, Austro-Ungariei (29 iulie/1 1 august şi 30 iulie/12 august); Japonia, Germaniei (10/23 august). Cine are responsabilitatea declanşării conflictului? În mediile politice din preajma şi din timpul conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta, iar acuzaţiile au fost reciproce. Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea nuanţată, în funcţie de poziţia şi blocul politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut lucrările respective. Opinia potrivit căreia responsabilitatea revine în egală măsură celor două blocuri politicomilitare pare să fie cea mai plauzibilă şi mai acceptată astăzi8. În momentul în care au început ostilităţile militare, beligeranţii ambelor tabere au trăit iluzia războiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, - Franţa, Germania şi 8

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945),

traducere Marius Ioan, Bucureşti, 1998, pp. 67-68.

Rusia -, au acţionat în conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub zodia „blitz-krieg-ului". Planul german „Schlieffen" prevedea înfrângerea Franţei prin bătălii nimicitoare în 6 săptămâni, înainte ca Rusia să-şi fi putut mobiliza potenţialul, ca apoi armata germană să zdrobească armatele ţariste. Planul de campanie francez prevedea şi el o ofensivă fulger în Alsacia şi Lorena şi ruperea armatei germane în două şi nimicirea pe părţi. Planul de campanie rus avea în vedere operaţii militare simultane împotriva Germaniei şi a Austro-Ungariei. În pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, în general, că războiul în epoca industrială se va termina repede, războiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii pustiitoare, pline de neprevăzut, cu uriaşe sforţări materiale şi umane: după campania surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 şi 1916, dominate de „strategia epuizării" Ostilităţile militare s-au derulat în principal pe uscat, dar şi pe apă unde s-a purtat un adevărat război naval. În august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de operaţiuni militare: -

Frontul de vest de la frontiera elveţiană până la Marea Nordului, pe care s-

au înfruntat armatele germane cu cele franceze, belgiene şi britanice; -

Frontul de est, între Carpaţi şi Marea Baltică, pe care au luptat trupele ruse

împotriva celor germane şi austro-ungare, şi -

Frontul balcanic de la Dunăre şi Sava unde forţele sârbo-muntenegrene le-

au înfruntat pe cele austro-ungare. Pe Frontul de Vest armata germană declanşează o ofensivă puternică, intră în Belgia, invadează Nordul Franţei, pentru ca ulterior să se îndrepte spre Paris. După 37 de zile de ofensivă, trupele germane au fost oprite şi apoi obligate să se retragă până la l’Aisne. Miracolul de pe Marna (august-septembrie 1914) a salvat Franţa. Neputând nici unul străpunge frontul, cei doi adversari au încercat fiecare o încercuire prin vest. A rezultat ceea ce în literatura militară s-a numit „cursa spre mare", o succesiune de operaţiuni militare, încheiate cu bătălia din Champagne (decembrie 1914). Nici unul din adversari n-a obţinut însă decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elveţiană. Odată cu aceasta a murit şi iluzia războiului fulger372. Pe Frontul de est, ruşii au declanşat ofensiva la 4/7 august 1914, însă a fost opriţi de 51

trupele germane în două mari bătălii: Tannenberg (13/20 - 17/30 august) şi lacurile Mazuriene (24 august/6 septembrie - 2/15 septembrie). Armatele germane conduse de generalii Hindenburg şi Ludendorff au trecut la contraofensivă producând mari înfrângeri trupelor ruseşti în Galiţia, care au fost şi obligate să se retragă. La sfârşitul anului 1914 şi pe acest front se instalase „războiul de poziţie". Pe Frontul balcanic s-au desfăşurat o suită de acţiuni ofensive şi defensive care au demonstrat că Austro-Ungaria era incapabilă, singură, să înfrângă Serbia, care va rezista până în anul 1915. Aşadar, desfăşurările militare din vara şi toamna anului 1914, cum remarca în amintirile sale generalul Erich Ludendorff, „au făcut complet incertă data terminării războiului". Anul 1915 a fost marcat de intrarea în război a Italiei (10/23 mai), alături de Antantă, şi a Bulgariei (23 septembrie - 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a determinat căutarea de noi soluţii pentru obţinerea victoriei. Încercările trupelor anglo-franceze de a obţine avantaj strategic au eşuat în Artois şi Champagne. Modificarea concepţiilor strategice de la bătălia de „ruptură" la cea de „uzură" nu numai că n-a adus beligeranţilor victoria, dar războiul a devenit un adevărat mecanism de masacrare a milioane de vieţi. Bătălia de la Verdun (ianuarie-iunie 1916), care a durat şase luni, a „produs" un milion de morţi în ambele tabere. Ofensiva rusă din Orient ca şi intrarea României în război n-au modificat datele problemei9. Anii 1914-1916 au fost marcaţi şi de importante confruntări în afara Europei. În Africa, până în 1916, forţele franco-britanice le-au înfrânt pe cele germane în Togo, Camerun, Africa Germană de Sud-vest şi Africa Germană de Est. Acţiuni importante s-au desfăşurat în nordul Africii şi Caucaz. Pe mare, în acest timp, confruntările au fost la fel de înverşunate. În august 1914 flota britanică a înfrânt-o pe cea germană la Helgoland. La sfârşitul anului 1914, flota germană din Pacific a fost distrusă de britanici la Falkland. La începutul anului 1915 Germania a declanşat războiul total submarin, însă, pe ansamblu, cu unele rezultate forţele navale ale Antantei rămâneau superioare. 9

Mircea N.Popa, op. cit., p. 87.

Anul 1917 este cel „al oboselii popoarelor" în faţa unui conflict ce părea interminabil. Această stare va cuprinde atât soldaţii, cât şi spatele frontului. Mizeria şi foamea erau la fel de mari şi pe front şi în spatele său. Impasul militar şi deteriorarea condiţiilor sociale au condus la creşterea curentului pacifist. Toate ţările aflate în război au cunoscut crize. Cea mai profundă s-a produs în Rusia, unde, sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul ţarist s-a prăbuşit. Manifestări de indisciplină ale trupelor se produc şi în Franţa şi Germania. A fost şi o tentativă „de marş" către Paris a două regimente din Soisson. Flota germană a fost cuprinsă de un val de agitaţie datorită hranei proaste şi a privaţiunilor. Pe lângă aceste manifestări de indisciplină pe front, în spate, ţările beligerante au fost cuprinse de mişcări sociale. Evenimentul cel mai important al anului „marii crize" - 1917 l-a constituit intrarea SUA în război alături de Antantă. Aceasta a modificat radical raportul de forţe pe uscat şi pe mare în favoarea Antantei. Eşuarea ofensivei franceze dintre l'Oise şi Reinnes, condusă de generalul Nivelle a făcut ca centrul de greutate al operaţiunilor militare în vest să cadă pe seama britanicilor. Germanii şi-au schimbat planul şi au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Acţiunile şi planurile lor au fost date peste cap de armata română în „triunghiul morţii" Mărăşti-Mărăşti-Oituz - din vara anului 1917. În sfârşit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea preşedintelui american, Wilson, din ianuarie 1917, de a se pune capăt războiului, au răspuns Carol I, succesor al împăratului Franz-Joseph la coroana austro-ungară, iar cancelarul german Bethmann-Hollweg a însărcinat pe consilieri să studieze clauzele unui eventual tratat. În august, papa Benedict al XV-lea lansează un apel de compromis între beligeranţi. Toate încercările au fost sortite eşecului, deoarece nici una dintre marile puteri n-a renunţat la obiectivele pentru care a intrat în război. O situaţie aparte a fost cu Rusia. Datorită radicalizării revoluţiei, guvernul sovietic a semnat armistiţiul în decembrie 1917. La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe în Est prin ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut „condiţii atât de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental". 53

Germanii aveau superioritate în numărul diviziilor pe frontul occidental. Însă, până la sfârşitul anului, superioritatea va fi anulată datorită aportului de efective ale coloniilor franco-britanice şi datorită superiorităţii Antantei în tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă. Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental, în anul 1918, va demonstra însă, încă odată, că avertismentul generalului Vernois, potrivit căruia în război doi plus doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. În fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost „calcule de aventurieri", deoarece Antanta, cu ajutorul SUA, era capabilă să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea militară. Timp de trei luni, Puterile Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic, dar nu şi războiul. În martie a început „bătălia Kaizerului" de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia să fie ultima pe frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie 1918 şi a costat armata germană nu mai puţin de 160.000 morţi. A doua ofensivă declanşată imediat în sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes. Pe Frontul de est, datorită ieşirii Rusiei din război, situaţia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist, aflat în descompunere, şi păreau că se îndreaptă spre victorie. Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că problema unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor militare. Preşedintele Clemenceau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din 25 martie 1918, pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat. Pe de altă parte, participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie 1918, 20 de divizii - ce însumau peste un milion de oameni - comandate de generalul Pershing au fost gata să intre în acţiune. În aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna (iulie 1918) marchează o cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de Foch a fost prima mare întâmplare „urâtă", care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff, a deschis drumul înfrângerilor germanilor şi al victoriilor pentru Antantă. Începând cu 8 august 1918 Foch - devenit între timp mareşal - a declanşat o serie de atacuri care au respins trupele germane până pe „linia Siegfried". 54

La sfârşitul lunii septembrie, pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani. Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre. Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor şi aliaţilor lor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe celelalte fronturi. Totuşi, în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă militară rezistând atacurilor aliate, mai ales în Flandra şi Aragonne, dar nu pot, totuşi, să păstreze „linia Seigfried", aşa că se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă înfrângere la Piave, din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria îşi trăia ultimele zile. Peste puţin timp, ca şi Turcia de altfel, urmând exemplul Bulgariei, Austro-Ungaria a semnat armistiţiul. La 5 noiembrie, germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antuerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri, printre care o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai aveau forţe capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor. În acest timp, Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi dezorganizării producţiei.10 Lipsită de aliaţi, Germania nu mai avea alternativă, fiind imperios necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia. La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat „înarmat" cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna armistiţiul. Împăratul Wilhelm II se adresează preşedintelui SUA, Wilson, cerând un acord pe baza celor paisprezece puncte. Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un guvern pe baze parlamentare. În faţa acestei situaţii, Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a izbucnit revoluţia la Berlin, care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea socialistului Ebert. 10

Constantin Hlihor, Istoria secoluluiXX, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 18.

Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor, permisiunea ca armata germană să se retragă în Germania, pentru a lupta împotriva ameninţării revoluţiei comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi, armatei germane i-au fost necesare 51 de luni de zile şi pierderi umane şi materiale uriaşe, fără nici un câştig politic.

CAP. IV - Studiu de caz: Forme şi particularităţi ale comunicării desfăşurate în timpul primului război mondial

4.1.Comunicarea în perioada premergătoare izbucnirii primului război mondial Câmpul comunicaţional al primei conflagraţii mondiale a avut trăsături dar şi particularităţi distincte în funcţie de mărimea şi locul pe care fiecare actor l-a ocupat în ecuaţia generală de putere, de interesele naţionale pe care beligeranţii au dorit să le rezolve pe calea armelor dar şi de resursele de care au dispus la un moment dat. Una dintre acestea este legată de intensitatea şi orientarea fluxurilor comunicaţionale. A existat o comunicare în interiorul conflagraţiei desfăşurată de beligeranţi, pe canale publice, cu opinia publică internă dar mai ales internaţională pentru a justifica şi legitima scopurile politice urmărite dar şi pentru a demoniza adversarul. Au fost utilizate toate mijloacele de comunicare pe care societatea le avea la dispoziţie de la presă, la artă şi literatură de la discursul public la manifestările cu caracter cultural sau religios. Pe canalele specializate s-a desfăşurat o intensă comunicare diplomatică pentru ca fiecare actor să-şi definească atât rolul şi locul în desfăşurarea acţiunilor militare dar mai ales pentru a se asigura că la sfârşitul războiului interesele naţionale se vor materializa în conţinutul tratatelor de pace. Această comunicare s-a desfăşurat cu precădere între aliaţii care se grupau în cele două blocuri politico-militare dar şi între fiecare dintre beligeranţi cu actorii neutri faţă de prima conflagraţie mondială. În mod tradiţional lumea era obişnuită ca odată cu declanşarea conflictelor militare relaţiile diplomatice, economice sau de altă natură dintre beligeranţi să fie întrerupte. Statele îşi notificau starea de război, conform uzanţelor internaţionale, şi menţineau "canale de legătură" cu statul devenit inamic prin state care îşi declarau neutralitatea faţă

de criza apărută. Comunicarea atât scrisă cât şi vorbită, indiferent de mijloacele prin care se realiza viza opinia publică internaţională şi avea ca scop intimidarea adversarului, ponegrirea sa in faţa comunităţii internaţionale sau descurajarea şi crearea de confuzii în mentalul colectiv al comunităţii cu care se află în război. Scopul era acela de a se crea imaginea, aproape întotdeauna falsă, că de tot ce este rău şi periculos pentru comunitatea internaţională este vinovat adversarul. Formele de comunicare cele mai des uzitate în perioada premergătoare declanşării ostilităţilor de către viitorii adversari au fost discursul public, unele forme ale artei populare (muzică, pictură, teatru, producţii de divertisment etc.), şi bineînţeles propaganda. Prin mesaje bine construite şi adecvat transmise la ţintă pentru a pregăti populaţia pentru războiul ce avea să înceapă se cultiva ura, suspiciunea şi violenţa contra potenţialului adversar. Suportul şi vectorul de transport la ţintă către publicul consumator de informaţie vor fi media. Presa scrisă şi vorbită se va înregimenta pentru apărarea idealurilor politice promovate de şefii de stat şi de guverne în numele opiniei publice. Statele neutre sau cu aşa-zise interese limitate preocuparea de fond a fost să desfăşoare o intensă comunicare în opinia publică internaţională pentru a-şi promova aspiraţiile naţionale. Relevant sînt în acest sens modalităţile şi mijloacele prin care popoarele din imperiile Austro-Ungar, Otoman şi Ţarist dar şi statele care nu îşi desăvârşiseră unitatea politică şi-au făcut cunoscut idealurile de unitate şi interesele naţionale. Concluziile la care a ajuns analistul bulgar Ivan Ilcev sînt de natură a confirma această ipoteză. El a observat că una din metode era să se achiziţioneze spaţii pentru statele în cauză să-şi facă publicitate. Concluzia sa este că în această perioadă „ deja multe ziare europene vedeau în propaganda politică externă a ţărilor balcanice o afacere mică dar atrăgătoare şi sigură. Ziarele din Franţa, pentru a-şi convinge clienţii de bazele solide ale afacerii pe care o fac au elaborat chiar o listă de preţuri pentru serviciile lor. Tarifele pentru publicare de articole, note, sau simple scrisori de protest depindeau, în primul rând, de tirajul şi autoritatea pe care le avea ziarul respectiv, dar şi de importanţa momentului politic".

Publicaţia Le Monde Nouveau a încheiat un contract cu misiunea sârbă de propagandă de la Paris, prin intermediul profesorului A. Belic. În schimbul unei sume confidenţiale ziarul se angaja, ca lunar, să publice câte un articol în care să apere revendicările sârbeşti. Redacţia se obliga să răspândească ziarul printre ziariştii englezi, americani, polonezi, cehi, etc. România a desfăşurat şi ea o intensă activitate de comunicare în străinătate pentru a pleda în sprijinul unirii ţării-mamă cu teritoriile aflate în componenţa unor imperii vecine. Au fost utilizate ziarele de mare tiraj şi prestigiu care apăreau în Franţa, Italia, Anglia şi SUA. Interesant este faptul că statul român a finanţat în unele state ziare şi reviste proprii aşa cum a fost cazul editării periodicelor „America", „Tribuna", „Românul" etc., care apăreau în Statele Unite. Pentru a mobiliza pe românii din provinciile aflate sub stăpânire străină au fost finanţate de guvernul de la Bucureşti reviste de cultură şi artă, au fost sprijiniţi oameni de cultură şi artă pentru organizarea unor ample manifestări cultural-spirituale cum au fost cele legate de împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, la Putna sau comemorarea a 300 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Discursul ca formă de comunicare şi promovare în străinătate a intereselor româneşti a utilizat de către statul român fie prin trimiterea unor personalităţi de prestigiu de la Bucureşti la o serie de activităţi cu caracter ştiinţific, literar sau artistic fie prin intermediul unor asociaţii şi fundaţii culturale sau religioase finanţate de guvernul român. Au ţinut conferinţe care s-au bucurat de succes de audienţă la Paris Nicolae Iorga, Take Ionescu, Traian Vuia etc. Au fost popularizate în limbi de circulaţie internaţională o serie de lucrări cu caracter ştiinţific şi istoric cum au fost printre altele „Breve storia dei Rumeni” şi Les dernieres elections en Hongrie et les Roumains semnate de Nicolae Iorga. Pentru o mai mare credibilitate a mesajului politic de unitate naţională o serie de lucrări consacrate istoriei românilor au fost semnate de istorici străini. Eficienţa acestui tip de promovare a intereselor politice este ilustrată şi de impactul pe care ideile promovate l-au avut în opinia publică şi în conştiinţa elitelor politice. Un diplomat francez sublinia, în preajma izbucnirii primului război mondial, că 59

„dorinţa de vedea reuniţi într-un singur bloc naţional pe toţi românii împrăştiaţi în jurul regatului român constituie ideea fundamentală a întregii mişcări naţionale române şi orice român de un anumit grad de instrucţie profesează această idee". La Budapesta a funcţionat „Societatea academică Petru Maior" care a editat şi revista „Luceafărul" prin care s-a promovat caracterul unitar al limbii şi literaturii române iar la Viena a fost înfiinţată „Societatea academică studenţească România Jună" ca se ne referim doar la două din multe alte asemenea organizaţii care au activat la Cernăuţi, Arad, Oradea sau Chişinău. În perioada premergătoare declanşării primului război mondial comunicarea diplomatică s-a polarizat, în funcţie de alianţele ce s-au constituit, şi a crescut în volum şi intensitate între aliaţi scăzând treptat între viitorii adversari. De remarcat că pe acest palier al activităţii diplomatice avem de-a face cu o comunicare oficială desfăşurată între guverne şi alte instituţii ale statului dar şi cu o comunicare oficioasă. Oameni politici au angajat discuţii şi negocieri informale pentru promovarea intereselor naţionale şi au folosit personalităţi cu mare suprafaţă de prestigiu şi „vizibilitate" în opinia publică din ţările considerate că pot deveni factori de influenţă în promovarea intereselor naţionale dar neangajate în conducerea statului respectiv. Ilustrăm acest tip de comunicare - neoficială /oficioasă - cu activitatea desfăşurată de unii oameni politici şi de cultură români partizani ai intrării ţării noastre în război alături de Antanta dar şi din alte state balcanice. La doar câteva luni de la declanşarea primului război mondial deşi guvernul român şi-a declarat public statutul de beligeranţă a trimis peste hotare personalităţi politice cu simpatii pro Antanta. În Italia a fost trimis profesorul C. Istrate iar în Franţa pe dr. I. Cantacuzino şi C. Diamandy. Pentru îndeplinirea misiunii lor şi a desfăşura o activitate cât mai reuşită aceştia şiau construit mesajele pe care le-au promovat pe baza unor materiale puse la dispoziţie de guvern: -

hărţi,

date statistice referitoare la situaţia românilor din provinciile situate sub 60

stăpânire străină, -

albume etc.

În Franţa delegaţia neoficială română s-a întâlnit printre alte personalităţi politice de primă mărime cu preşedintele ţării Raymond Pioncare (la 6/19 februarie 1915) şi viitorul preşedinte al Consiliului de Miniştri Georges Clemenceau (la 24 decembrie 1914 5 ianuarie 1915). În Elveţia, profesorul N. Basilescu a promovat, în paginile jurnalului Le journal de Geneve, idealul de unitate al românilor. Grecii au desfăşurat şi ei un asemenea tip de comunicare începând cu anul 1915 când au înfiinţat, la Londra, un „birou de presă" care informa opinia publică britanică în legătură cu aspiraţiile naţionale ale ţării lor. La Roma a activat pentru promovarea imaginii şi intereselor greceşti un fost ministru Apostolos Alexandris iar în Capitala Statelor Unite ale Americii un alt fost ministru Gheorg Kafandaris. În Elveţia cu un succes notabil a funcţionat o filială locală a „Ligii grecilor neeliberaţi" Guvernul de la Sofia considerând că aşa-zisul dezastru politic suferit de Bulgaria în urma războaielor balcanice s-a datorat şi „indiferenţei cu care Europa a tratat revendicările sale juste" a căutat să remedieze acest aspect printr-o activitate de propagandă ofensivă şi eficientă. Spaţiile vizate de bulgari pentru acest tip de comunicare au fost cu precădere Germania şi Elveţia pentru influenţarea opiniei publice occidentale, deşi nu au fost ignorate alte state cum a fost Franţa dar se apreciază că rezultatele aici au fost minore. În Est propaganda a fost orientată spre spaţiile de limbă slavă. Caracterul de comunicare oficioasă a fost dat de faptul că propaganda destinată spaţiului de limbă slavă a fost coordonată şi desfăşurată de „Asociaţia Slaviştilor" care a înfiinţat un „Comitet literar" în frunte cu A. Şopov. Acest comitet avea sarcina de a monitoriza toate articolele şi comentariile defavorabile Bulgariei apărute în presa de limbă slavă în special cele sârbeşti şi de a le contracara. Belgia ca şi statele balcanice şi central europene a desfăşurat şi ea o intensă activitate de comunicare în SUA folosind cele mai diverse forme de la promovarea valorilor culturale la propagandă. 61

Scopul declarat a fost de a crea şi cultiva în opinia publică americană imaginea mitului „Poor little Belgum". Important de menţionat faptul că belgienii au fost şi un vector de transport al propagandei britanice în Statele Unite. Majoritatea imaginilor şi articolelor prin care s-a urmărit demonizarea trupelor germane şi schimbarea atitudinii opiniei publice americane faţă de acest război ce părea americanilor pre îndepărtat erau „fabricate" în laboratoarele engleze. Comunicarea desfăşurată de guvernele care alcătuiau coaliţiile rivale aflate, încă, într-o stare de precară neutralitate a îmbrăcat forma diplomaţiei bilaterale şi a conferinţelor internaţionale. Eficienţa diplomaţiei multilaterale în relaţiile internaţionale la începutul deceniului al doilea al secolului trecut n-a fost influenţată de modul cum guvernele şi oamenii politici au ştiut sau nu să comunice ci de schimbările produse în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si la începutul secolului următor în structura relaţiilor internaţionale, de definirea intereselor naţionale în termeni echivoci ca şi de existenţa spiritului de revanşă în rândul elitei politice din ţările care fuseseră învinse în războaie anterioare cum a fost cazul Franţei. Acest fapt a făcut ca în comunicarea diplomatică dintre blocurile politico-militare create la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea - Puterile Centrale şi respectiv Antanta - „să dispară moderaţia şi flexibilitatea". Un alt element important a fost şi faptul că în negocierile dintre alianţele rivale multe dintre guverne nu îţi definise în termeni clari interesele naţionale. În cazul Germaniei acest aspect apreciază Henri Kisinger a făcut nu numai ca aceştia să nu poată transmite exact interesele statelor cu care erau în rivalitate dar au „împins ţara spre izolare şi apoi spre război". Un alt factor care a făcut ca ineficienţa proceselor de comunicare să fie a trăsătură distinctă este de ordin ideologic şi cultural. Reputatul istoric şi teoretician francez al relaţiilor internaţionale Georges-Henri Soutou consideră că dialogul dintre marile puteri europene era puternic influenţat de ideologia naţională dar şi de panideile cu mare forţă de atracţie în epocă - panslavismul şi pangermanismul.

În acest fel „sentimentul apartenenţei la un ansamblu european cu valori şi reguli comune a fost reprimat de exacerbarea naţionalismelor şi de apariţia ideologiilor prerasiste cum au fost panslavismul şi pangermanismul". Acest lucru a făcut ca diplomaţia ca instrument al comunicării în mediul internaţional să nu mai aibă nici o putere după ce armele au început „să bată" şi ideea unei păci negociate dispare din mintea oamenilor politici care s-au angajat în conflict. Publicistul şi omul de litere Pamfil Şeicaru, un fin cunoscător, dar totodată şi martor al evenimentelor politico-diplomatice ce s-au derulat în perioada neutralităţii României, surprindea şi el factorii care bruiau o bună comunicare în diplomaţia momentului. Referindu-se la acest aspect el observa că după proclamarea neutralităţii a început pentru români faza cea mai dificilă: "Trebuia înfruntată dezlănţuirea pasiunilor, emoţiile şi entuziasmul maselor, elanul romantic al naţionalismului, atitudini extreme ce făceau delicată şi dificilă acţiunea diplomatică necesară asigurării drepturilor României prin tratate"11. Mult mai intensă a fost comunicarea în perioada premergătoare izbucnirii primei conflagraţii militare în interiorul fiecărui bloc politico-militar. Fiecare dintre cele două coaliţii era preocupată de menţinerea propriei coeziuni şi de a transmite celeilalte hotărârea de a nu ceda la presiuni de orice fel. S-au desfăşurat un întreg şir de conferinţe interaliate cu caracter politic sau militar în care deşi interesele păreau a fi comune înţelegerea reciprocă nu a fost regula. Ambele coaliţii s-au concentrat pe atragerea de noi state de partea lor. Comunicarea din această perspectivă a fost în dublu standard. Relevant pentru ilustrarea acestui aspect este atitudinea şi modul cum puterile Antantei au negociat intrarea României în război contra Puterilor Centrale. Această trăsătură s-a manifestat şi în negocierile pe care Puterile Centrale le-au purtat cu factorii de decizie de la Bucureşti ca România să nu se alăture coaliţiei adverse. Deşi la începutul ostilităţilor militare dintre Puterile Centrale şi Antanta Rusia nu a dorit ca România să participe la acest război datorită intereselor pe care ea le avea la Marea 11

Pamfil Şeicaru, România în Marele Război, Editura Eminescu, 1994, p. 69.

Neagră şi în Balcani evoluţia ulterioară a evenimentelor pe fronturile Primului război mondial a determinat puterile Antantei să intensifice activitatea diplomatică pentru atragerea de noi aliaţi de partea sa. Ambasadorul francez în imperiul ţarist, Maurice Paleologue nota conversaţia pe care a avut-o cu marele duce Nicolae cu privire la necesitatea „unei cooperări imediate a României şi Italiei...Fără colaborarea imediată a Italiei şi a României războiul se va prelungi încă multe luni de acum încolo”. Primul ministru român Ionel I. C Brătianu a negociat cu arta unui om politic de mare clasă interesele ţării sale şi nu a semnat tratatele de cooperare militară şi politică decât în momentul în care reprezentanţii marilor puteri au prevăzut în documente oficiale cererile guvernului care reprezentau la acea dată aspiraţiile întregului neam românesc. Referindu-se la modul cum s-au desfăşurat negocierile şi la caracteristica generală a tipului de comunicare promovat în plan diplomatic de marile puteri Ionel I.C. Brătianu concluziona în dialogul pe care l-a avut cu ministrul francez la Bucureşti contele Saint Aulaire: „Ştiu bine că în tabăra aliaţilor sînt acuzat de şantaj când cer garanţii, care sunt totuşi vitale pentru noi. Sau, mai amabil, sunt comparat cu un negustor de covoare. Se doreşte oare ca, lăsându-mă descoperit în ultima clipă, să-i invit pe duşmani să-mi spargă casa şi să instaleze ca stăpâni, în timp ce mi se refuză armele pentru a mă apăra?". Comunicarea în dublu standard pe timpul acestor negocieri a fost evidenţiată chiar de unul din reprezentanţii marilor puteri care au garantat românilor satisfacerea intereselor lor naţionale. Contele Saint Aulaire remarca în acest sens: „toate aceste obligaţii în afară de obligaţiile României vor fi încălcate". Trebuie remarcat faptul că după doi ani de la declanşarea conflagraţiei mondiale dialogul şi comunicarea între marii aliaţi nu purtau semnele interesului reciproc şi a respectului care se acordă într-un proces civilizat de negociere. În memoriile sale, contele Saint Aulaire, povesteşte conţinutul raportului pe care i la înaintat generalul Berthelot la întoarcerea sa dintr-o misiune efectuată la Sankt Petersburg: „ Preşedintele Consiliului Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare şi pace separată. În ce-l priveşte pe generalul Alekseev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimile iluzii ce-mi mai 64

rămăseseră. Puţin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc...". Acest lucru se întâmpla şi datorită faptului că intre marii aliaţi din cadrul Antantei existau suspiciuni şi neîncredere alimentate de contactele neoficiale sau tacit acceptate pe care se realizau cu personalităţi politice şi militare din tabăra adversă. Iată de exemplu Franţa suspecta diplomaţia rusă de joc dublu şi nu era departe de adevăr. Germania şi-a dat seama, încă din primăvara anului 1915, că războiul se va prelungi. Pentru a-şi crea un avantaj strategic a urmărit cu obstinaţie dezvoltarea unor canale neoficiale de comunicare cu monarhia Romanovilor pentru a produce o defecţiune în cadrul Antantei. Unul din acestea a fost lansat prin intermediul prinţesei Vasilcikov, domnişoară de onoare a ţarinei care se găsea încă de la începutul războiului în Austria. Prin intermediul ei germanii au informat pe ţar că ar fi dispuşi să accepte satisfacerea intereselor ruseşti în Balcani şi la Marea Mediterană dacă ar accepta încheierea unei păci separate. Acest fapt se petrecea în anul în care la Chantilly, în Franţa în luna noiembrie, aliaţii au desfăşurat prima conferinţă interaliată la nivelul conducerii militare pentru a se coordona eforturile de război. Aşa arăta situaţia în ceea ce priveşte comunicarea între aliaţi în cadrul Antantei când guvernul român a început şi finalizat negocierile politico-militare pentru a intra în marele război.

4.2. Comunicarea pe timpul desfăşurării ostilităţilor Comunicarea a îmbrăcat forme multiple şi moduri de exprimare diferite de la un stat la altul. Diplomaţia oficială a continuat să joace un rol principal în relaţiile dintre aliaţii fiecărei grupări iar prin canalele neoficiale a crescut cantitatea de informaţii care se schimbau între adversari mai ales între diplomaţia imperială de la Sankt Petersburg şi cea germană. Evenimentele politice din imperiul ţarist avea să arate cât de mult a contat în economia derulării operaţiunilor militare de pe teatrul de est acest tip de comunicare având în vedere faptul că după izbucnirea revoluţiei ruse şi radicalizarea ei avea să se ajungă la 65

ceea şi-au dorit germanii, o pace separată cu ruşii. De remarcat, însă, că pentru această perioadă propaganda ca formă specifică de comunicare în asemenea situaţii nu numai că a crescut ca volum şi intensitate dar se impune, practic, ca armă pe câmpul de luptă. Lucru ar părea pentru un analist al zilelor noastre ca fiind unul firesc dacă avem în vedere faptul că "în secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul al XX-lea propaganda a devenit o parte integrantă a comunicării internaţionale" dar în epocă oamenii greu puteau să deosebească prin conţinut un mesaj /informaţie destinat să informeze de unul care avea ca rol manipularea şi dezinformarea care cel mai adesea se realiza prin propagandă. La începutul conflictului mondial metodele şi tehnicile prin care se realiza propaganda „erau naive ca la orice început". Americanii deşi nu au fost implicaţi de la început în vâltoarea marii conflagraţii mondiale de importanţa pe care o are „arma" cuvântului şi au dezvoltat propaganda pe baze ştiinţifice. Pentru a realiza acest lucru a fost creată o structură specială pe lângă comandamentul militar unde au fost angajaţi reputatul specialist în psihologia maselor dar şi ziarist Walter Lippman şi psihologul Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud. Oficial rolul lor a fost fixat de preşedintele american W. Wilson şi viza un pachet de actiuni menite a produce o schimbare de esenţă în atitudinea opiniei publice americane care era neutră faţă de războiul de pe continentul european pentru a accepta angajarea SUA în război alături de forţele Antantei aşa cum îi dictau interesele economice de mare putere în ascensiune. Britanicii sunt primii, în opinia unor specialişti, 12 care au înfiinţat o structură specializată de propagandă pentru a acţiona în rândul trupelor inamice, - British War Propaganda Bureau (WPB) condus de Charles Masterman cunoscut om de litere dar şi membru marcant al Parlamentului britanic. Acesta au "mobilizat" în sprijinul cauzei juste pe Sir Cambell Stuart, directorul cotidianului Times, care, la rându-i, a format o "echipă" din cei mai buni "condeieri" britanici ai momentului — Herbert G. Wells, autorul romanului Omul invizibil, Arthur C. 12

Călin Hentea, Propaganda fără frontiere, Nemira, Bucureşti, 2002, p. 52

Doyle, părintele lui Sherlock Holms; John Galsworthy, autorul nu mai puţin celebrului roman Forsyte Saga; Thomas Hardy cunoscut prin Tess d'Uberville - pentru a fabrica şi lansa primele "reţete" de propagandă neagră contra Germaniei. WPB a reuşit să mobilizeze pentru cauza sa şi unele dintre cele mai prestigioase şi credibile case de producţie editorială din Marea Britanie cum au fost the Oxford University Press şi Macmillan. Acestea au publicat 1160 de pamflete cu caracter antigerman în colecţia The Barbarism in Berlin care s-a bucurat de un real succes mai ales în opinia publică americană mai ales după ce britanicii au tăiat cablul de comunicaţii transatlantic german şi i-au privat astfel de posibilitatea materială de a-şi promova imaginea în SUA. Propaganda antigermană desfăşurată de Anglia pe pământ american a avut ca temă centrală invadarea de către Imperiul german a Belgiei o ţară democratică şi mai ales neutră. Pentru creşterea credibilităţii au creat chiar şi un brand pentru această ţară "poor little Belgium, "acţiune îndrăzneaţă şi chiar revoluţionară pentru activitatea de propagandă care se găsea la începuturilor sale. Povestirile cu atrocităţile săvârşite de soldaţii germani pe pământ belgian au invadat presa şi revistele americane. Zilnic cititorii puteau să vadă în paginile prestigioasei publicaţii „Life" scene cu oameni mutilaţi de „baionetele prusace" copii sfârtecaţi şi femei cu sânii tăiaţi. O altă modalitate de promovare a propagandei şi care credem noi este folosită cu succes şi astăzi în unele situaţii a fost şi crearea de comisii „neutre" conduse de oameni cu mare prestigiu pentru a ancheta crimele de război săvârşite de adversar. Credibilitatea şi influenţa unor asemenea organisme „neutre" erau asigurate de existenţa unor cadre normative şi legislative care permiteau cenzura şi controlul informaţiilor. Astfel guvernul britanic constatând ca „avea" mai mult de 1200 de mărturii ale unor oameni care „au asistat" la evenimentele dramatice provocate de trupele germane în Belgia, dar doreau să rămână anonimi a hotărât să înfiinţeze o comisie regală de anchetă pentru a valida sau infirma aceste mărturii. În fruntea comisiei a fost numit un prestigios profesor universitar, James Bryce. Rezultatul anchetei a fost făcut public, în mai 1915, şi a fost imediat livrat jurnalului The New York Times. Acesta titra, a doua zi, pe prima pagină "GERMAN ATROCITIES ARE PROVED, FINDS BRYCE COMMITTEE Not Only Individual 67

Crimes, but Premeditated Slaughter in Belgium". De remarcat faptul că în momentul intrării SUA în război existau două centre care se ocupau cu propaganda de război. O agenţie civilă (The Committee on Public Information) care avea in fruntea sa pe unul din apropiaţii preşedintelui american, George Creel care se ocupa în special cu propaganda destinată mediului internaţional pentru a promova imaginea şi idealurile americane. Aceasta avea o structură cu caracter „civil" şi avea în componenţă oameni de afaceri, universitari din diferite domenii dar cu precădere din cel al ştiinţelor socio-umane, artişti etc. Deşi George Creel fusese în perioada de dinaintea izbucnirii războiului un fervent adept al libertăţii de informare şi adversar al cenzurii nu a ezitat să elaboreze un "voluntary guidelines" pentru media americane şi a făcut eforturi deosebite de lobby ca în Congres să treacă două importante legi care vor uşura activitatea acestui organism respectiv the Espionage Act în 1917 şi the Sedition Act în 1918. Activitatea acestui organism nu s-a rezumat doar la controlul sau cenzura informaţiilor care trebuiau livrate opiniei publice americane ci şi la identificarea metodelor şi tehnicilor prin care mijloacele de informare în masă trebuiau să accepte un filtru al informaţiilor şi o selecţie „adecvată" a acestora. S-a ajuns astfel ca de la biroul său săptămânal plecau aproape 6000 de declaraţii de presă favorabile Antantei care generau la rândul lor mai mult de 20.000 de editoriale în presa americană. Agenţia lui Creel avea şi o secţiune numită The Division of Civic and Educational Cooperation care avea ca scop atragerea oamenilor de cultură şi ştiinţă în activitatea de "promovare" a imaginii pozitive pentru unii dintre protagoniştii marelui război şi negative pentru alţii. Activitatea desfăşurată în acest sens s-a soldat cu unele succese dacă avem în vedere ca s-a reuşit atragerea pentru colaborarea a unor nume grele în cercetarea psihosociologică cum a fost cea a lui W. Lippman şi a editat o serie de pamflete şi studii îndoielnice ca valoare dar cu „priză" în opinia publică. Dintre aceste publicaţii evidenţiem „The German Whisper", "German War Practices" şi „Conquest and Kultur". Trebuie să remarcăm faptul că au existat şi o serie de oameni de cultură şi de ştiinţă 68

care au refuzat să colaboreze cu aceste structuri de propagandă. Unul dintre aceştia a fost strălucitul student al lui John Dewey, Randolph Bourne. Acesta şi-a criticat colegii şi pe maestru pentru propaganda pro război. Creel a organizat la nivelul agenţiei sale şi The Division of Pictorial Publicity care avea la dispoziţie pe mulţi dintre cei mai buni şi cunoscuţi creatori de publicitate şi autori de desene animate sau caricaturişti. Aceşti artişti au colaborat în strînsă legătură cu the Advertising Division care funcţiona ca secţie în cadrul agenţiei. Ziarele de mare tiraj şi revistele au oferit cu generozitate spaţii pentru "publicitatea" pe care o făceau aceşti specialişti şi astfel era aproape "imposibil să găseşti un periodic de prestigiu ce apărea in SUA care să nu aibă legătură cu producţia realizată de The Committee on Public Information. La nivelul Cartierului General al armatei americane a fost înfiinţat o Secţie de propagandă cu titlu de cod G-2D condusă de căpitanul Heber Blankenhorn. Ulterior această secţie îşi va schimba denumirea în "Psychologic" Subsection deoarece, pur şi simplu preşedintele Wilson ura cuvântul propagandă. În Franţa activitatea de propagandă s-a desfăşurat cu o oarecare încetineală dacă ne raportăm la atitudinea şi reacţia oficialităţilor politice şi militare în raport cu alte state aflate în conflict. Reacţiile au fost clasice şi previzibile pentru adversari. După intrarea ţării în război guvernul a preluat controlul mediilor de informare în special asupra presei. Nici o ştire referitoare la război nu putea să apară în presă dacă era considerată ca fiind nefavorabilă intereselor naţionale. În august 1914 guvernul francez a organizat un aşa numit birou al presei şi informaţiei (Bureau de lapresse et de l'information,) pentru a se ocupa de ştirile care apăreau în presă iar la nivelul Cartierului General al armatei a înfiinţat un Serviciu al propagandei aeriene în subordinea Biroului 2 informaţii. Extinderea activităţilor de propagandă a necesitat angajarea şi a altor societăţi, organizaţii de cultură, religioase în „serviciul patriei", în aşa fel încât numărul oamenilor angajaţi în astfel de activităţi a crescut până la impresionanta cifră de 11 milioane de oameni ce activau în aproape 30 000 de asemenea organizaţii. Pentru a suplini aceste carenţe Delcassé, ministrul afacerilor externe al Franţei a 69

însărcinat, în noiembrie 1914, pe vicecontele Robert de Caix din Direcţia de afaceri politice şi comerciale să conducă o publicaţie—Bulletin destinată francezilor rezidenţi în afara ţării. Scopul declarat al acestei publicaţii era de a înarma cu informaţii utile pe francezii din afara ţării pentru ca aceştia să poată combate eficient propaganda germană în SUA. Abia în mai 1915 autorităţile franceze au hotărât să înfiinţeze un service de la propagande pentru a activa în străinătate. În ianuarie acest serviciu s-a transformat şi reorganizat sub denumirea de Maison de la Presse. În fruntea acestui organism de propagandă a fost numit Philippe Berthelot care rămânea însă şi şeful de cabinet al lui Aristide Briand. Acesta a fost , în comparaţie cu structurile de propagandă ale britanicilor şi mai ales ale americanilor, mai mult decât modest. Nu surprinde pe nimeni din acest punct de vedere faptul că presa americană remarca absenţa propagandei franceze. La 8 mai Washington Post remarca acest lucru in paginile sale iar în 12 iunie 1915, cotidianul Boston Herald făcea chiar un elogiu Franţei că nu inundă presa americană cu materiale de propagandă aşa cum o fac Anglia şi Marea Britanie. Pentru a restabili adevărul trebuie să remarcăm faptul că totuşi propaganda franceză nu a lipsit din societatea americană cu desăvârşire. Astfel prin grija Maison de la Presse au fost difuzate o serie de lucrări care promovau politica guvernului francez în SUA. Menţionăm lucrările semnate de J. Bédier (Les crimes allemands d'après les témoignages allemands), E. Durkheim et E. Denis (Qui a voulu la guerre ?), A. Weiss (La violation de la neutralité belge et luxembourgeoise). Disputa în materie de propagandă dintre Franţa şi Germania în lumea musulmană dusă în regiunea Magreb-ului şi în Maroc a avut un aspect aparte. Odată cu intrarea Imperiului otoman în război alături de Puterile Centrale înaltul cler musulman, din teritoriile aflate în stăpânire sau sub influenţă turcă, indiferent cărei biserici aparţineau au hotărât să cheme pe supuşi credincioşi la «războiul sfânt» (Djihad) contra creştinilor din rândul ţărilor ce alcătuiau coaliţia Antantei. Acest apel a fost întărit de un decret imperial (Fetwa) semnat de sultanul de la Istambul. Acţiunea desfăşurată de propaganda germană şi modul cum ea a fost contracarată prezintă nu numai un interes ştiinţific ci şi practic deoarece cu astfel de încercări de a duce o propagandă anticreştină lumea occidentală s-a mai confruntat şi ulterior. 70

Prin chemarea la Djihad şi sub influenţa proclamaţiei imperiale otomane o uriaşă maşină de propagandă panislamică s-a pus în mişcare din India în Maroc trecând prin Afghanistan, Iran şi Egipt. Agenţii germani şi turci misionari musulmani au împânzit aceste spaţii pentru a convinge pe musulmani să se răscoale contra britanicilor şi a francezilor şi să-şi impună propriile interese sub protecţia Puterilor Centrale care erau singurele puteri în măsură să le înţeleagă şi să le satisfacă interesele. Acest fapt dar şi altele au determinat înfiinţarea, în martie 1918, unui organism comun franco-britanic de coordonare a activităţii de propagandă pentru a fi mai eficientă „comunicarea" cu inamicii din cadrul Puterilor Centrale - Centre d'action de propaganda contre l'ennemie, ("Center for Propaganda Action Against the Enemy"). Scopul principal al acestui organism era contracararea propagandei adversarului dar desfăşurarea de activităţi comune care să ducă la scăderea moralului luptătorilor din armatele adverse şi mai ales să-i facă să dezerteze de pe front. În tabăra Puterilor Centrale doar Germania a pus accent pe folosirea tehnicilor şi metodelor specifice propagandei pentru a creşte moralul propriilor trupe şi ale descuraja pe ale adversarului. Austro-Ungaria considera că nu are nevoie de astfel de acţiuni neavând încredere in forţa lor persuasivă. În armata germană a funcţionat o structură specializată de propagandă condusă de Hans von Haeften care a vizat creşterea moralului şi cultivarea sentimentului războinic în rândul trupelor germane. Preocuparea de a-şi comunica obiectivele de politică externă şi a-şi promova interesele în rândul opiniei publice internaţionale a fost prezentă şi în rândul ţărilor mai mici angajate în conflictele începutului de secol XX. Astfel războaiele balcanice au atras atenţia lumii occidentale nu numai prin ştirile care veneau de fronturile de luptă ci şi prin modul cum beligeranţii îşi prezentau scopurile urmărite. În armata sârbă a existat un birou de propagandă încă de la începutul primului război balcanic care era condus de profesorii Stanoia Stanoievici şi Milutin Milankovici de la Universitatea din Belgrad. Scopul acestui organism era, în opinia lui Ivan Ilcev, să „contracareze propaganda probulgară în Europa şi de a contest aspiraţiile bulgăreşti 71

nejustificate". Asemenea organisme au existat şi în celelalte state angajate în vâltoarea primului război mondial şi au fost din plin folosite pentru a atrage sprijinul marilor puteri cu ajutorul cărora sperau românii, cehii, polonezii, etc., să-şi rezolve aspiraţiile naţionale. Propaganda statelor mici din cadrul celor două coaliţii deşi nu au dispus de o logistică la fel de impresionantă ca marilor puteri nu a fost mai puţin eficientă sau mai puţin importantă din punct de vedere al efectelor pe care aceştia scontau să le obţină la masa tratativelor de pace. Miza pentru aceste state era şi mai mare deoarece nu dispuneau de alte mijloace pentru a-şi promova şi apăra interesele naţionale. Analiza conţinutului mesajelor folosite în propaganda acestor state cât şi marile teme în jurul cărora s-au desfăşurat activităţile lor de propagandă relevă faptul că preocupare majoră era de a convinge liderii politici ai marilor puteri asupra legitimităţii şi a justeţii idealurilor politice promovate. Statele balcanice angajate în conflict au fost în mare parte animate de construcţia politică statală şi de justificarea hotarelor pe care le pretindeau. Mai toate aceste popoare visau să realizeze un stat „Mare". Bulgarii îşi doreau Bulgaria Mare însă dorinţa lor intra în conflict cu aspiraţiile sârbilor, românilor şi a turcilor ca să enumerăm doar popoarele vecine care pretindeau să încorporeze şi ei în viitoarea construcţie politică aceleaşi teritorii. Pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă din timpul primului război mondial s-au utilizat, aşa cum s-a putut vedea şi din analiza modului cum beligeranţii au folosit arma propagandei, metode şi mijloace care nu s-au deosebit de la o ţară la alta. Prezentăm o serie de modalităţi şi mijloace pe care le considerăm proprii atât aliaţilor cât şi adversarilor. Transmiterea de materiale de presă falsificate care induceau ideea că aparţin propriului stat. Aşa au procedat englezii, de exemplu, în septembrie 1916. Au editat un număr fals din Daily Mail, pe care l-au răspândit, pe cale aerului, în rândul germanilor pentru a le induce ideea unei debarcări pe coasta de vest Belgiei. Francezii au procedat şi ei la fel transmiţând astfel de materiale de propaganda, la inamic sau în teritoriile ocupate de acesta, mai ales, pe cale aerului folosind aviaţia sau aerostatele.

Metoda cognitivă ilustrată de folosirea stereotipurilor şi a clişeelor negative care subzistă în mentalul colectiv al adversarului a fost folosită de protagonişti empiric şi mai mult intuitiv deoarece abia după încheierea războiului mondial W. Lippman îşi va publica lucrarea sa de pionerat în privinţa rolului jucat de stereotipuri in formarea opiniei publice. Francezii au exploatat conotaţiile negative ale unor psihofixaţii colective referitoare la germani după cum şi propaganda popoarelor din balcani a uzitat de aceste elemente componente ale mentalului colectiv. În mesajele propagandei în care se foloseau asemenea metode foarte important era alegerea potrivită a cuvintelor cheie care au impact diferit de la un public ţintă la altul în funcţie de particularităţile culturale şi spirituale. Termenul atrocitate este destul de puternic dar în asocierea făcută de britanici sau francezi atrocitate prusacă sensul său a fost intensificat şi a creat o imagine cu o încărcătură emotivă mai puternică. Adevărul a fost un alt cuvânt cheie uzitat în construcţia de acest gen. Adevăr erau „viziunile bulgarilor privind Macedonia, Adevăr erau doleanţele sârbilor privind Banatul după cum tot adevăr erau şi aspiraţiile francezilor dar şi a germanilor de a avea în interiorul frontierelor naţionale Alsacia şi Lorena. Metoda contrastului în ceea ce priveşte imaginea de sine a eului şi imaginea Celuilalt a fost şi ea larg răspândită. Astfel o analiză făcută de Anne Christophe pe marginea imaginii de cetăţean patriot pe care o cultivau ziarele franceze şi a imaginii du militarisme et de 1'impérialisme allemands demonstrează că efectul nu se poate obţine decât prin îngroşarea acestor calităţi pentru şi accentuarea defectelor pentru alta. Materialele de propagandă din ambele tabere au inundat „piaţa" ţărilor neutre prin care se comunicau opiniei publice „atrocităţile" pe care le săvârşeau militarii pe front şi modul „barbar" în care se comportau în luptă adversarii. Faptele proprii erau întotdeauna pozitive şi în respectul normei morale şi etice ale războiului. Metoda a fost folosită mai mult sau mai puţin de toţi beligeranţii, Echipele de propagandişti britanici au răspândit în Europa prin presă relatări despre germanii care inventaseră o fabrică de explozibil prin utilizarea cadavrelor soldaţilor inamici. La rândul 73

lor germanii au tipărit o serie de ziare care reproduceau întocmai grafica unor cotidiene franceze care erau răspândite în liniile franceze. O practică des întâlnită aproape la toţi actorii implicaţi în primul război mondial a fost cumpărarea /plata unor „servicii" din partea unor jurnalişti, oameni de cultură, artişti, „neutri" care să informeze opinia publică despre unele fapte sau aspiraţii ale beligeranţilor. Francezii, de exemplu, pe timpul războiului mondial, l-au stipendiat pe jurnalistul cu priză la public, Benito Mussolini nimeni altul decât viitorul dictator al Italiei, pentru al face propagandă în ziarul Popolo di Italia. Astfel de exemplu nu este singular. Primul război mondial nu a fost numai primul război care a „mecanizat" moartea ci şi primul conflict care „atacat" însăşi raţionalitatea şi sensibilitatea fiinţei umane. Din această perspectivă a pregătit cea de-a doua conflagraţie mondială. După terminarea războiului şi armele au tăcut au comunicarea s-a transformat în principala armă pentru apărarea /promovarea intereselor pe câmpurile de „bătălie" ale Conferinţei de Pace de la Paris. Capitala franceză a devenit un adevărat centru al propagandei universale. Fiecare naţiune căuta să-şi justifice poziţia, rolul şi aspiraţiile la masa negocierilor cât mai convingător. Principiile care au călăuzit lucrările conferinţei au devenit şi teme majore în comunicarea pe care delegaţiile oficiale ale guvernelor participante sau a grupurilor de lobby ce le însoţeau o întreţinea oficial sau cu opinia publică internaţională. Astfel că în sprijinul principiului naţionalităţilor cel mai adesea în comunicare şi propaganda au fost aduse argumente de ordin istoric, lingvistic şi demografic. Românii, de exemplu, pentru a-şi susţine cauza au tipărit în limbile de circulaţie internaţională tratate privind istoria poporului român prin care se sublinia caracterul romanic şi legătura sa cu spiritualitatea latină a popoarelor italian, francez, spaniol etc. dar şi lucrări consacrate istoriei provinciilor a căror unire trebuia să fie recunoscută de înaltul for de la Paris. Vom ilustra acest aspect cu activitatea desfăşurată pentru susţinerea drepturilor asupra Basarabiei. Pentru a convinge opinia publică dar şi delegaţiile oficiale au fost tipărite lucrări cum ar fi La Bessarabie et les droites des peuples, Paris, 1919 semnată de D. Drăghicescu, 74

Basarabia, Paris, 1920, Bessarabia. Political and Economical Review, Paris, 1919 etc. Eficienţa unei astfel de comunicări nu a fost întotdeauna cea pe care şi-au dorit-o autorii ei. De multe ori argumentele de ordin istoric, religios, cultural sau de altă natură păleau în faţa intereselor politice pe care marii actori le aveau şi urmăreau să le impună popoarelor cu aşa zise interese limitate. Astfel delegaţia română de la Paris a trebuit să înfrunte o antipatie din partea delegaţiilor anglo-saxone cu care „foarte rar au purtat negocieri". Acest lucru se poate constata şi în procesele de comunicare ale altor delegaţii la conferinţa de pace de la Paris. Nimeni nu a putu să convingă pe toată lumea şi de aici o permanentă confruntare în dialogul delegaţiilor participante.

CONCLUZII

Comunicarea în general poate fi privita ca fiind performanta individului de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia si denotaţia legaturilor ce se stabilesc intre oameni. Comunicarea e esenţială în derularea oricăror activităţi. Cuvântul de „comunicare” provine din punct de vedere etimologic din latinescul „comunnis” = a pune in acord, a fi in legătură, a fi în relaţie cu alta persoana. Totodată, termenul mai înseamnă şi a transmite ceva cuiva. În cadrul procesului de comunicare realizat de către un individ ponderea importanta o are limbajul neverbal (55% din limbajul de comunicare; datorita faptului ca acest limbaj are un grad scăzut de conştientizare), limbajul paraverbal are cca. 38% si cel verbal cca. 7%. Un alt element al procesului de comunicare e feed-back-ul. Acesta e acel mesaj specific prin care emiţătorul primeşte de la receptor un anumit răspuns în legătură cu mesajul iniţial comunicat.

Un alt element este reprezentat de barierele de comunicare (perturbaţii ce pot interveni in comunicare). Perturbaţiile pot fi de natura interna (factori fizici, legaţi de semantica exprimării) si de natura externa (sunt generaţi de mediul fizic in care se transmite comunicarea; ex.: poluarea fonica, întreruperi ale comunicării). Barierele comunicării sunt: 5.

bariere de limbaj

bariere de mediu

bariere datorate poziţiei E si R in comunicare

bariere de concepţii.

În comunicare, existenţa barierelor poate să fie pusă în evidenţă din multiple unghiuri, pornind de la intersecţia fecundă a diversităţii de aspecte pe care le atinge acest fenomen atât de prezent în viaţa fiecăruia dintre noi. Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori; de aceea, atunci când ne referim la conceptul de „barieră" în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu sunt tocmai simple. în primul rând, dificultatea constă în necesitatea unei viziuni procesuale şi, mai ales, progresive asupra acestor elemente, de altfel componente importante ale procesului de comunicare ca atare, aşa cum vom vedea mai departe.

Barierele care se desprind direct dintr-o astfel de perspectivă pot include, spre exemplu, următoarele elemente: -

fonduri experienţiale (background) divergente ale participanţilor;

diferenţe educaţionale;

diferenţe de interes privitoare la mesaj;

diferenţe privind nivelul de inteligenţă;

lipsa respectului reciproc ;

diferenţă de vârstă, sex, rasă sau clasă socială;

diferenţe în stăpânirea limbajului;

lipsa abilităţilor de comunicare la emiţător;

lipsa abilităţilor de ascultător /receptor;

închidere în ceea ce priveşte fondul informaţional etc.

Comunicarea în timpul crizei este deosebit de importantă, ea putând să atenueze şi chiar să împiedice reacţiile negative ale publicului. Majoritatea domeniilor ştiinţifice şi-au elaborat propria lor concepţie despre crize. Crizele apar, în consecinţă, ca fenomene care pot aduce daune unei organizaţii, atât în planul pierderilor materiale, cât şi în acela al prestigiului social, prin deteriorarea imaginii (reputaţiei) publice. În consecinţă, pentru specialiştii în relaţii publice, criza reprezintă un teren predilect pentru conceptualizarea şi aplicarea unor strategii de comunicare, specifice fiecărui tip de criza cu care se confruntă organizaţia, vizând limitarea sau stoparea daunelor.

Criza de comunicare reprezintă o întrerupere sau o bulversare a fluxurilor informaţionale în interiorul organizaţiei, între organizaţie şi mediul extraorganizaţional, care face imposibilă desfăşurarea dialogului şi negocierii şi are ca finalitate confruntarea în spaţiul comunicaţional până la punctul de pierdere a identităţii organizaţionale şi comunicaţionale. Managementul crizelor încearcă să prevină şi să reducă efectele negative ale crizelor şi să protejeze organizaţia, publicurilor implicate şi domeniul respectiv de pagubele posibile. Acest domeniu a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare rapidă, atât în sfera explicaţiilor practice, cât si în aceea a cercetării. Controlarea unor asemenea evenimente se bazează pe elaborarea unui plan de management al crizei. Acesta cuprinde o listă completă de proceduri care trebuie aplicate în toate sectoarele asupra cărora ar putea acţiona afectele diferitelor crize. Un asemenea plan reprezintă un instrument de lucru esenţial deoarece crizele sunt evenimente care se desfăşoară sub presiunea timpului şi în care răspunsurile rapide sunt vitale. Conflictul reprezintă interferenţa intenţiilor unui agent sau a unui grup în eforturile de atingere a unor obiective de către un alt individ sau grup. Se presupune că cele două părţi implicate au obiective incompatibile, astfel încât atingerea obiectivului de către una dintre părţi determină imposibilitatea atingerii de cealaltă parte implicată. Conflictul poate deveni astfel o strategie pentru atingerea obiectivelor superioare prin interferenţa cu progresul înregistrat de celelalte părţi. Conflictele nu conduc întotdeauna la obţinerea unor rezultate suboptimale. Pe scurt, ceea ce este benefic pentru fiecare subsistem nu reprezintă în mod automat un optim pentru întregul sistem. Abordarea bazată pe relaţiile umane presupune de asemenea că în interiorul organizaţiilor conflictul are o influenţă negativă şi de aceea trebuie eliminat. Cu toate acestea, în cazul relaţiilor umane, baza o reprezintă dezvoltarea înţelegerii reciproce şi a încrederii între părţile conflictuale. Câmpul comunicaţional al primei conflagraţii mondiale a avut trăsături dar şi particularităţi distincte în funcţie de mărimea şi locul pe care fiecare actor l-a ocupat în 78

ecuaţia generală de putere, de interesele naţionale pe care beligeranţii au dorit să le rezolve pe calea armelor dar şi de resursele de care au dispus la un moment dat. A existat o comunicare în interiorul conflagraţiei desfăşurată de beligeranţi, pe canale publice, cu opinia publică internă dar mai ales internaţională pentru a justifica şi legitima scopurile politice urmărite dar şi pentru a demoniza adversarul. Au fost utilizate toate mijloacele de comunicare pe care societatea le avea la dispoziţie de la presă, la artă şi literatură de la discursul public la manifestările cu caracter cultural sau religios. Comunicarea atât scrisă cât şi vorbită, indiferent de mijloacele prin care se realiza viza opinia publică internaţională şi avea ca scop intimidarea adversarului, ponegrirea sa in faţa comunităţii internaţionale sau descurajarea şi crearea de confuzii în mentalul colectiv al comunităţii cu care se află în război. Formele de comunicare cele mai des uzitate în perioada premergătoare declanşării ostilităţilor de către viitorii adversari au fost discursul public, unele forme ale artei populare (muzică, pictură, teatru, producţii de divertisment etc.), şi bineînţeles propaganda. Discursul ca formă de comunicare şi promovare în străinătate a intereselor româneşti a utilizat de către statul român fie prin trimiterea unor personalităţi de prestigiu de la Bucureşti la o serie de activităţi cu caracter ştiinţific, literar sau artistic fie prin intermediul unor asociaţii şi fundaţii culturale sau religioase finanţate de guvernul român. Pentru o mai mare credibilitate a mesajului politic de unitate naţională o serie de lucrări consacrate istoriei românilor au fost semnate de istorici străini. Eficienţa acestui tip de promovare a intereselor politice este ilustrată şi de impactul pe care ideile promovate l-au avut în opinia publică şi în conştiinţa elitelor politice. În perioada premergătoare declanşării primului război mondial comunicarea diplomatică s-a polarizat, în funcţie de alianţele ce s-au constituit, şi a crescut în volum şi intensitate între aliaţi scăzând treptat între viitorii adversari. De remarcat că pe acest palier al activităţii diplomatice avem de-a face cu o comunicare oficială desfăşurată între guverne şi alte instituţii ale statului dar şi cu o comunicare oficioasă. Comunicarea desfăşurată de guvernele care alcătuiau coaliţiile rivale aflate, încă, într-o stare de precară neutralitate a îmbrăcat forma diplomaţiei bilaterale şi a conferinţelor

internaţionale. Eficienţa diplomaţiei multilaterale în relaţiile internaţionale la începutul deceniului al doilea al secolului trecut n-a fost influenţată de modul cum guvernele şi oamenii politici au ştiut sau nu să comunice ci de schimbările produse în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Comunicarea în dublu standard pe timpul acestor negocieri a fost evidenţiată chiar de unul din reprezentanţii marilor puteri care au garantat românilor satisfacerea intereselor lor naţionale. Trebuie remarcat faptul că după doi ani de la declanşarea conflagraţiei mondiale dialogul şi comunicarea între marii aliaţi nu purtau semnele interesului reciproc şi a respectului care se acordă într-un proces civilizat de negociere. Comunicarea a îmbrăcat forme multiple şi moduri de exprimare diferite de la un stat la altul. Diplomaţia oficială a continuat să joace un rol principal în relaţiile dintre aliaţii fiecărei grupări iar prin canalele neoficiale a crescut cantitatea de informaţii care se schimbau între adversari mai ales între diplomaţia imperială de la Sankt Petersburg şi cea germană. Evenimentele politice din imperiul ţarist avea să arate cât de mult a contat în economia derulării operaţiunilor militare de pe teatrul de est acest tip de comunicare având în vedere faptul că după izbucnirea revoluţiei ruse şi radicalizarea ei avea să se ajungă la ceea şi-au dorit germanii, o pace separată cu ruşii.

Preocuparea de a-şi comunica obiectivele de politică externă şi a-şi promova interesele în rândul opiniei publice internaţionale a fost prezentă şi în rândul ţărilor mai mici angajate în conflictele începutului de secol XX. Astfel războaiele balcanice au atras atenţia lumii occidentale nu numai prin ştirile care veneau de fronturile de luptă ci şi prin modul cum beligeranţii îşi prezentau scopurile urmărite. Asemenea organisme au existat şi în celelalte state angajate în vâltoarea primului război mondial şi au fost din plin folosite pentru a atrage sprijinul marilor puteri cu ajutorul cărora sperau românii, cehii, polonezii, etc., să-şi rezolve aspiraţiile naţionale. Propaganda statelor mici din cadrul celor două coaliţii deşi nu au dispus de o logistică la fel de impresionantă ca marilor puteri nu a fost mai puţin eficientă sau mai

puţin importantă din punct de vedere al efectelor pe care aceştia scontau să le obţină la masa tratativelor de pace. Miza pentru aceste state era şi mai mare deoarece nu dispuneau de alte mijloace pentru a-şi promova şi apăra interesele naţionale.

După terminarea războiului şi armele au tăcut au comunicarea s-a transformat în principala armă pentru apărarea /promovarea intereselor pe câmpurile de „bătălie" ale Conferinţei de Pace de la Paris. Capitala franceză a devenit un adevărat centru al propagandei universale. Fiecare naţiune căuta să-şi justifice poziţia, rolul şi aspiraţiile la masa negocierilor cât mai convingător. Principiile care au călăuzit lucrările conferinţei au devenit şi teme majore în comunicarea pe care delegaţiile oficiale ale guvernelor participante sau a grupurilor de lobby ce le însoţeau o întreţinea oficial sau cu opinia publică internaţională.

BIBLIOGRAFIE

Becker, S.,W., and Whisler T.,L., The Innovative

Organization: A Selective Review of Current Theory and Research, Journal of Business, nr. 40, 1967. 2.

Beer, M., Driscoll, J.,W., Strategies for Change, în

Improving Life at Work, eds. J.R. Hackman and J.L.Suttle, Goodyear, Santa Monica, California, 1977. 3.

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de

comunicare - Iaşi, Editura Institutul European, 2000. 4.

Bougnoux, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi:

Polirom, 2000. 5.

Brucan, S. Pluralism şi conflict social. Bucureşti:

Editura enciclopedică, 1991. 6.

Beetham, D., Birocraţia, Ed. DuStyle, Bucureşti, 1998.

Buşe

D.,

Managementul

crizelor

şi

conflictelor

regionale, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine, 2006. 8.

Călin Hentea,

Propaganda fără frontiere, Nemira,

Bucureşti, 2002. 9.

C. Hlihor, Istoria secolului XX, editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2002. 10.

Candea,

R.,

şi

Candea,

D.,

Comunicarea

managerială aplicată, Ed. Expert, Bucureşti, 1998. 11.

Drăgan, I. Paradigme ale comunicării de masă.

Orizontul societăţii mediatice. Partea I. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., 1995. 12.

Gavriliuc, Alin – De la relaţiile interpersonale la

comunicarea socială. Ed. a 2-a – Iaşi, Editura Polirom, 2006. 13.

Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi,

Institutul european, 2006. 14.

Kolodziej

Edward,

Securitatea

şi

relaţiile

internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2005. 15.

Lacombe, F. - Rezolvarea dificultăţilor de comunicare –

Iaşi, Editura Polirom, 2005. 16.

McNair B., Introducere în comunicarea politică, Iaşi,

Editura Polirom, 2007. 17.

Mucchielli, Alex – Teoria proceselor de comunicare

- Iaşi, Editura Institutul European, 2006. 18.

Micu, Simona Mirela - Relaţii publice şi comunicare

internaţională - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. 19.

McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, Iaşi,

20.

Mircea N.Popa, Primul război mondial 1914-1918,

1999.

Bucureşti, 1979. 21.

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX.

Sfârşitul lumii europene. (1900-1945), traducere Marius Ioan, Bucureşti, 1998. 22.

Pamfil Şeicaru, România în Primul Război Mondial,

Editura Eminescu, 1994. 23.

Sburlescu, A. – Comunicarea eficientă – Bucureşti, All,

24.

Sfez, Lucien – Comunicarea - Iaşi, Editura Institutul

2005.

European, 2002. 25.

Şelaru, Vasile - Comunicarea

între informare şi

manipulare – Bucureşti, Editura All Beck, 2005. 26.

Zodian M., Zodian V., România în Europa şi în lume

1990-2007, Bucureşti, Editura Militară, 2007.