5. Particularităţi ale comunicării şi conflictului pe teatrele de război ale celui de-al doilea răzb by Ani Dumbrava

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, Bulboaca (Paraschiv) Adina

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „Particularităţi ale comunicării şi conflictului pe teatrele de război ale celui de-al doilea război mondial”

CUPRINS

CAP. I – Comunicarea eficientă......................................................................................................... 4 1.1. Conceptul de comunicare....................................................................................................... 4 1.2. Procesul de comunicare.......................................................................................................... 5 1.3. Forme ale procesului de comunicare......................................................................................7 CAP. II – Situaţiile conflictuale şi de criză în comunicare................................................................13 2.1. Situaţiile conflictuale ............................................................................................................. 13 2.2. Rezolvarea conflictelor.......................................................................................................... 19 2.3. Stimularea conflictelor........................................................................................................... 25 ....................................................................................................................................................... 27 CAP. III – Obstacole ale comunicării în timpul conflictelor...............................................................27 3.1. Comunicarea şi obstacolele ei.............................................................................................. 27 3.2. Factori generali ai obstacolelor de comunicare.....................................................................36 CAP. IV - Evoluţia evenimentelor politico-militare pe teatrele de operaţiuni ale celui de-al doilea război mondial................................................................................................................................. 41 CAP. V – Studiu de caz: Comunicarea în interiorul coaliţiilor politico-militare şi dintre beligeranţii angajaţi în al doilea război mondial................................................................................................. 53 CONCLUZII..................................................................................................................................... 78 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................ 84

CAP. I – Comunicarea eficientă

1.1. Conceptul de comunicare

Planificarea obiectivelor şi a resurselor, elaborarea strategiilor, adoptarea deciziilor şi declanşarea acţiunilor nu reprezintă procese liniare. Multitudinea de obiective, complexitatea intereselor, ineditul situaţiilor, reacţiile neaşteptate ale oamenilor, dar şi cele ale mediului, fac ca deciziile cele mai elaborate şi acţiunile cele mai organizate să devină, uneori, derizorii. Ca proces ce permite schimbul de mesaje între oameni, comunicarea face posibilă realizarea acordului, dar şi apariţia dezacordului, manifestarea şi impunerea puterii, ca şi negocierea şi consensul. În cele ce urmează vom prezenta conţinutul funcţiei de coordonare prin intermediul proceselor de bază, al regulilor, metodelor şi tehnicilor utilizate în cadrul ei. Aşadar, comunicarea semnifică un fapt simplu: practicând-o, omul încearcă să stabilească cu alte persoane o relaţie prin care pot fi difuzate informaţii, idei, atitudini. A comunica nu înseamnă, însă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a gândi şi a cunoaşte. În viaţa de zi cu zi, oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii, care cer comportamente specifice şi modele de comunicare adecvate. Astfel, ei trebuie să dispună de o adevărată cultură a comunicării: cum să vorbească, unde, când, cât şi în ce situaţie. Raportată la acţiuni şi situaţii, la multitudinea formelor şi nivelurilor de relaţii umane pe care le mijloceşte, comunicarea poate căpăta o mulţime de sensuri, cu o infinitate de nuanţe. În cazul organizaţiei, comunicarea se defineşte ca proces prin care are loc schimbul de mesaje în vederea realizării obiectivelor individuale şi comune ale membrilor ei.

Relaţiile organizaţionale au ca suport comunicarea interpersonală. Fiind un proces complex, comunicarea antrenează, însă, dincolo de latura structurală, şi alte aspecte ale existenţei organizaţiei: tehnice, economice, psihologice, educaţionale, culturale etc. Complexitatea comunicării aduce în planul practicii o cerinţă specială: abilitatea de a fi un bun comunicator. Ori, această abilitate se dezvoltă în primul rând pe înţelegerea rolului comunicării.

1.2. Procesul de comunicare

În viaţa cotidiană, fiecare om comunică mai mult sau mai puţin, conştient de faptul că parcurge un proces cu implicaţii formale. Angajarea în discuţie a doi sau mai mulţi parteneri presupune ca unul să rostească nişte cuvinte pe care ceilalţi le ascultă, privind în acelaşi timp, gesturile şi mimica vorbitorului pentru a deduce înţelesul precis al cuvintelor. Răspunsul vine pe măsura receptării simbolurilor. Partenerii de discuţie transmit, primesc şi interpretează mesaje. Deşi comunicarea este un proces la îndemâna tuturor şi care pare relativ simplu, derularea ei implică etape distincte a căror identificare şi cunoaştere este strict necesară. Etapele procesului de comunicare1 şi mecanismele interne ale acestuia sunt: a) codificarea înţelesului, care constă în selectarea anumitor simboluri, capabile să exprime semnificaţia unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile feţei sau ale corpului, semnalele ori gesturile se constituie în simboluri ale comunicării. Dar cuvintele şi gesturile pot fi interpretate greşit. Sensurile nu sunt inerente cuvintelor. Spre exemplu, cuvântul „câine" este un simbol în limba română asociat animalului din specia caninelor. Acest simbol poate fi folosit, însă, pentru a transmite mesaje diferite. Dacă spui unui om că „este un câine" , mesajul este departe de a fi măgulitor. El simbolizează răutate, încăpăţânare, agresiune. A fi „credincios ca un câine" semnifică, însă, a fi devotat, loial, precum este animalul faţă de stăpânul său. În lumea simbolurilor, o privire încruntată poate arăta nesiguranţa, neplăcerea, încordarea; pe stradă lumina verde a semaforului este simbolul cuvântului „liber". Aceste 1

Bougnoux, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000, p. 24. 5

simboluri sunt, însă, ambigue, ele putând fi interpretate diferit de oamenii nefamiliarizaţi cu ele sau de cei aparţinând altor culturi. Aşa se explică de ce acţiuni, gesturi, expresii cu anumite semnificaţii pot fi înţelese greşit de către receptor. De exemplu, în Statele Unite gestul despicării beregatei cu un deget înseamnă „eşti un om mort", pe când acelaşi gest în Etiopia înseamnă „te iubesc". Această multiplicare a sensului dată unuia şi aceluiaşi simbol face ca etapa de codificare a înţelesului să se confrunte cu dificultăţile selecţiei şi combinării lor, astfel încât startul comunicării este deseori afectat. În cadrul organizaţiei, forma cea mai importantă de codificare rămâne, totuşi cea a limbajului. b) Transmiterea mesajului constă în deplasarea mesajului codificat de la emitent la receptor prin canalul vizual, auditiv, tactil sau electronic de comunicare. Modul de transmitere a mesajelor este determinant, astfel încât el devine o parte a mesajului. Spre exemplu, chiar dacă se folosesc aceleaşi cuvinte pentru exprimarea unui mesaj, transmiterea lui telegrafică adaugă acestuia sentimentul de importanţă şi urgenţă în comparaţie cu transmiterea printr-o scrisoare normală. Or, cuvintele de felicitare pentru reuşita profesională adresate de şef subordonatului capătă o importanţă specială atunci când sunt rostite în faţa întregului grup, faţă de aceleaşi felicitări adresate între patru ochi. c) Decodificarea şi interpretarea se referă la descifrarea simbolurilor transmise şi respectiv explicarea sensului lor, proces formalizat în receptarea mesajului. Aceste două procese care compun recepţia sunt puternic influenţate de experienţa trecută a receptorului, de aşteptările şi abilităţile acestuia de a descifra şi interpreta diversele simboluri. Prin intermediul lor se constată dacă s-a produs sau nu comunicarea, dacă emitentul şi receptorul au înţeles în acelaşi mod mesajul. d) Filtrarea constă în deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice sau psihologice. Filtrele fiziologice determinate de handicapuri totale sau parţiale (lipsa sau scăderea acuităţii văzului, auzului, mirosului etc.) limitează capacitatea de a percepe stimuli şi, deci, de a înţelege mesajul. Filtrele psihologice se instalează ca urmare a unor experienţe trecute ori a unor 6

sensibilităţi, predispoziţii. Ele pot afecta percepţia şi modul de interpretare a mesajelor, dându-le o semnificaţie total sau parţial diferită faţă de cea a emitentului. Exemplul cel mai concludent de interpretare diferită este cel al mesajelor conţinute de aceeaşi bucată muzicală, acelaşi discurs ori spectacol date de persoanele care compun un auditoriu. Feedback-ul încheie procesul de comunicare. Prin intermediul său, emitentul verifică în ce măsură mesajul a fost înţeles corect ori a suferit filtrări. Pentru manageri, feed-back-ul comunicării se poate produce în două moduri: feedback direct şi imediat, dar şi feed-back indirect. În cazul feed-back-ului direct şi imediat, răspunsul receptorului este verificat în cadrul comunicării faţă în faţă, prin diverse simboluri cheie - cuvinte, gesturi, mimică a feţei - constatându-se în acest fel dacă mesajul a fost receptat corect sau nu. Feed-back-ului indirect poate avea ca efect scăderea productivităţii, a calităţii produselor, precum şi creşterea absenteismului şi apariţia conflictelor de muncă. Acestea din urmă sunt semnale clare ale unor dificultăţi mai vechi şi profunde ale comunicării, ignorate sistematic de manageri.

1.3. Forme ale procesului de comunicare În funcţie de traseul parcurs şi de completitudinea etapelor, procesul de comunicare poate îmbrăca următoarele forme: - proces de comunicare unilaterală - se desfăşoară într-un singur sens, de la emitent la receptor. Această formă este lipsită de ultima etapă a procesului, feed-back-ul, şi asta pentru că emitentul nu consideră necesară verificarea răspunsului. Printre caracteristicile comunicării unilaterale se numără: • plasarea sub control exclusiv a emitentului; • desfăşurarea rapidă; • bazarea pe presupunerea concordanţei mesajelor transmise şi a celor receptate.

Procesul comunicării unilaterale îşi dovedeşte eficienţa în anumite situaţii: stări de urgenţă şi excepţionale, determinate de calamităţi naturale (incendii, cutremure, inundaţii), intervenţii chirurgicale, conflicte armate etc. Toate aceste situaţii se caracterizează printr-o trăsătură comună: discuţiile, dezbaterile şi, chiar, simplele explicaţii sunt nepermise, considerate consumatoare inutile de timp. - procesul de comunicare bilaterală - se desfăşoară în două sensuri: emitentreceptor şi receptor-emitent. Această formă a comunicării prezintă următoarele caracteristici: • iese de sub controlul exclusiv al emitentului prin intervenţia receptorului; • în comparaţie cu comunicarea unilaterală, pare mai dezorganizată deoarece receptorii au posibilitatea de a interveni prin întrebări, sugestii, comentarii; • necesită mai mult timp, întrucât transmiterea şi recepţia se pot transforma în discuţii; • semnificaţia mesajului poate fi verificată şi, la nevoie, clarificată şi redefinită. Deşi poartă dezavantajul consumului de timp, această formă a procesului se dovedeşte mult mai propice şi eficientă în cadrul comunicării organizaţionale. Preocupările privind facilitarea şi îmbunătăţirea comunicării au existat din cele mai vechi timpuri. Deşi regulile unei comunicări eficiente par foarte simple şi la îndemâna oricui, ele fiind rodul unei îndelungate experienţe comunicaţionale, practica relevă faptul că aplicarea lor este frecvent încălcată. Exprimate sintetic, acestea sunt: •

regula cantităţii - în ceea ce spun, vorbitorii trebuie să ofere informaţia

necesară, nici mai mult, nici mai puţin; •

regula calităţii - ceea ce spun vorbitorii trebuie să respecte realitatea;

•

regula relaţiei - mesajul vehiculat de vorbitor trebuie adecvat scopului

comunicării; •

regula semnificaţiei - informaţia transmisă trebuie să fie semnificativă pentru

contextul şi circumstanţele în care se desfăşoară comunicarea; •

regula stilului - vorbitorii trebuie să fie clari, coerenţi, comprehensivi şi concişi;

•

regula receptivităţii - emitenţii trebuie să-şi adapteze mesajele la caracteristicile

receptorilor şi la cunoştinţele presupuse de aceştia. Asociaţia Americană de Management a elaborat o listă cu zece reguli privind comunicarea eficientă, astfel: 1.

Emitentul trebuie să îşi clarifice ideile înainte de a le comunica. El trebuie

să le sistematizeze şi să le analizeze pentru a fi corect transmise. Mulţi comunicatori uită acest lucru deoarece ei nu îşi planifică actul comunicării. 2. Pentru planificarea comunicaţiilor este necesară consultarea celor din jur; fiecare contribuţie va aduce mai multă obiectivitate mesajului transmis. 3. Cei ce doresc să iniţieze comunicarea trebuie să examineze adevăratul scop al comunicării pentru a nu se pierde în detalii. 4. Cei ce comunică trebuie să ţină cont de ansamblul elementelor fizice şi psihice ale contextului, deoarece înţelesul intenţionat este întotdeauna transmis mai mult decât prin simple cuvinte. 5. Emitentul trebuie să fie atent în timpul comunicării la nuanţe, ca şi la înţelesul de bază al mesajului. Pe lângă înţelesul transmis de cuvinte concrete, tonul vocii, expresia feţei, gesturile au un extraordinar impact asupra receptorului. 6. Emitentul trebuie să îşi dezvolte capacitatea de empatie. Când se pune problema

să transmită un mesaj,

să îndrume cooperarea, să descopere interesele şi

trebuinţele altor persoane, emitentul trebuie să privească lucrurile din punctul de vedere al celorlalţi. 7. În timpul comunicării, participanţii trebuie să pună întrebări şi să se încurajeze reciproc în exprimarea reacţiilor, deoarece astfel se demonstrează dacă mesajul a fost sau nu perceput. Emitentul trebuie să urmărească primirea feed-back-ului, pentru că prin aceasta se completează înţelegerea şi se facilitează rezultatul acţiunii întreprinse. 8. Emitentul şi receptorul trebuie să comunice în perspectivă, la fel de bine ca şi în 9

prezent. Comunicările trebuie să fie prevăzute cu scopuri şi mijloace corespunzătoare unor perspective şi arii de cuprindere largi. 9. Cei ce comunică trebuie să fie siguri pe suportul comunicării. Cel mai persuasiv mod de comunicare nu este cel spus, ci cel făcut. Comunicatorii trebuie să fie conştienţi că atunci când acţiunile şi atitudinile sunt în contradicţie cu cuvintele, cei mai mulţi oameni tind să nu ţină cont de ceea ce s-a spus. 10. Emitentul şi receptorul trebuie să înţeleagă, dar mai ales să se facă înţeleşi. De aceea, ei trebuie să fie foarte buni ascultători. Ascultarea este unul dintre cele mai importante atribute ale comunicării, ea solicitând concentrare atât pentru perceperea cuvintelor rostite, cât şi pentru înţelegerea mesajelor non-verbale. Acestea din urmă sunt, de cele mai multe ori, mai pline de semnificaţie decât mesajul de bază. Comunicarea umana se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte: 1. Comunicarea intrapersonala este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţă umană se cunoaşte si se judeca pe sine, îşi pune întrebări si îşi răspunde, astfel ca aceasta comunicare cu propriul forum interior devine o sursa de echilibru psihic si emoţional. 2. Comunicarea interpersonală este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple si complexe: cunoaşterea celor de lângă noi, crearea si întreţinerea legaturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoaşterea valorii personale, satisfacerea nevoilor efective, de control si dominaţie etc. Comunicarea interpersonală directa presupune iniţierea de contacte personale nemijlocite si interactive între oameni, pe când cea interpersonală indirecta are nevoie de mijloace si tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrările magnetice sau transmisiile prin unde sau fibra optica). 3. Comunicarea de grup se derulează în colectivităţi umane restrânse, de maximum 11 persoane - echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redacţii etc. La acest nivel se asigura schimburi de idei si emoţii, se împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de 10

rezolvare a problemelor, se iau decizii si se aplanează conflicte. 4. Comunicarea publica îşi are rădăcinile în retorica antică. Discursul public nu viza doar transmiterea de informaţii, ci mai ales schimbarea opiniilor si acţiunilor publicului, influenţarea sentimentelor acestora. Eficienta unei astfel de comunicări se afla deopotrivă în mâinile oratorului si ale publicului său. Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorica la Roma si, totodată, dascălul fiilor si nepoţilor împăratului Domiţian. La retragerea sa din activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat Institutio oratoria (“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar ideea ca oratorul, pe lângă calităţile unui om al legii, ale unui filosof si ale unui poet, trebuia sa mai posede si pe acelea ale unui bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui orator erau studiate nu numai invenţia, compoziţia si stilul, dar si emisia discursului, prezentarea statica (postura) si dinamica (gesticulaţia) vorbitorului. În zilele noastre, “orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susţinută de către o persoana direct în prezenta unui auditoriu, mai mult sau mai puţin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o forma de discurs public sau comunicare publica” (conferinţa, pledoaria, prelegerea, comunicarea ştiinţifică, luarea de cuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seama, expunerea în fata unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol etc.). 5. Comunicarea de masa se refera la “producerea si difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat si numeros”.

În funcţie de criteriul luat in considerare, distingem mai multe forme de comunicare. 

Un prim criteriu are in vedere modalitatea de transmitere a mesajului:

comunicare directa (mesajul e transmis prin mijloace primare: cuvânt, mimica),

comunicare indirecta (părţile implicate in comunicare folosesc tehnici secundare de comunicare: tipărituri, semnale TV, unde radio). În cadrul comunicării indirecte sunt: 

comunicarea imprimată



comunicarea înregistrată



comunicarea fir-cablu



comunicarea radiofonică

În funcţie de faptul participării individului la procesul de comunicare avem: comunicarea intrapersonala, interpersonală (de grup) ce se realizează intre indivizii ce aparţin unui grup sau organizaţii de masa ce se adresează publicului larg (radio-ul sau TVul). În funcţie de modul de realizare a procesului si in funcţie de relaţia dintre indivizi din care unei organizaţii, comunicarea poate fi: ascendenta (de la nivele ierarhice inferioare către cele superioare), descendenta (de la nivele ierarhice superioare către cele inferioare) si pe orizontala (de la acelaşi nivel ierarhic).

CAP. II – Situaţiile conflictuale şi de criză în comunicare

2.1. Situaţiile conflictuale

Procesul conflictual2 are atât componente vizibile, observabile cât şi componente invizibile. În timp ce personalul obişnuit este conştient mai mult de actele de interferenţă care pot fi uşor observate, managementul conflictelor necesită o anumită abilitate de surprindere a antecedentelor invizibile ale unui conflict declanşat. Acest lucru este destul de dificil pentru persoanele care petrec insuficient timp pentru înţelegerea frustrărilor angajaţilor. Instrumentul cel mai important pentru diagnosticare îl reprezintă gradul de conştientizare a surselor de conflict potenţial. Într-o manieră asemănătoare percep şi Cândea Rodica şi Cândea Dan desfăşurarea procesului conflictual. În opinia acestora, procesul conflictual se desfăşoară în cinci etape care se întrepătrund: 

Apariţia sursei generatoare şi întrezărirea conflictului potenţial;



Perceperea conflictului;



Exteriorizarea unor semne specifice stării conflictuale;



Manifestarea conflictului;



Apariţia consecinţelor conflictului şi a acţiunilor întreprinse.

Aceste faze sunt caracteristice tuturor proceselor conflictuale, indiferent de localizarea acestora. În funcţie de nivelul la care apar, situaţiile conflictuale pot fi clasificate în două tipuri:  2

Surse generale; Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi, Editura

Institutul European, 2000, p. 99.



Surse specifice;

Surse generale. Una dintre sursele generale de conflict o reprezintă birocraţia, fie normală, fie excesivă, manifestată prin existenţa unui număr prea mare de reguli şi proceduri atât la nivel de firmă dar şi la nivelul societăţii în general. Din punct de vedere teoretic, birocraţia reprezintă acea structură din cadrul unei organizaţii care îndeplineşte: (a) funcţia de coordonare a activităţilor şi (b) cea de control al celor care efectuează aceste activităţi. Din punct de vedere al economiei politice, birocraţia reprezintă o "ierarhie administrativă finanţată prin subvenţii într-o măsură mai mare decât prin vânzarea produselor sale pe piaţă". Aceste fonduri substanţiale necesare susţinerii unui astfel de aparat se obţin atât prin contribuţii voluntare cât şi prin taxe obligatorii. Dacă scopul birocraţiei este cel de a servi direct publicul, nu va exista nici o presiune exercitată de piaţă pentru a asigura satisfacerea consumatorilor; clienţii birocraţiilor sunt dependenţi de acestea, ei nu-şi pot lua cele de trebuinţă din altă parte. În absenţa unor astfel de sancţiuni sau stimulente externe, birocraţiile tind să îi deservească mai degrabă pe cei care lucrează în cadrul lor mai degrabă decât pe clienţii în al căror beneficiu se presupune că ele există. Regulile şi procedurile amintite mai sus creează totuşi un cerc vicios. Lipsa lor determină o lipsă de organizare, iar existenţa lor într-un număr relativ ridicat conduce la o mecanicizare exagerată a activităţilor: Această mecanicizare, din punct de vedere al comunicării, determină un proces forţat şi tehnicist, partea personală, inventivitatea fiind minimizate, determinând astfel apariţia frustrării în rândul populaţiei şi al angajaţilor. Din categoria surselor generale fac parte şi bârfele şi zvonurile. Acestea trebuie luate în calcul atâta vreme cât definim organizaţiile sau societatea în general ca fiind o combinaţie de relaţii formale şi non-formale. Aplicând modelele de comunicare prezentate în Capitolul 1, putem susţine că în realitate, canalele de transmitere a bârfelor şi zvonurilor sunt reprezentate prin fenomenul cunoscut sub numele de "radio-şanţ". 14

Acesta constituie o întreagă reţea de comunicare, cu un grad înalt de imprecizie şi care funcţionează pentru suplimentarea informaţiilor transmise prin intermediul canalelor formale de comunicare. Afirmaţia lui McQuail, conform căreia "existenţa fenomenului radio-şanţ reflectă inadecvarea canalelor formale la nevoile de comunicare ale membrilor unei organizaţii" este într-o oarecare măsură imprecisă. Nu lipsa canalelor formale adecvate determină apariţia canalelor informale, ci dorinţa firească a oamenilor de a-şi construi propriile căi de comunicare apropiate de felul lor de a fi şi care le conferă o uşurinţă şi un confort ridicat în schimbul de informaţii (mai mult sau mai puţin reale) cu ceilalţi participanţi la procesul de comunicare. În realitate, ineficienţa canalelor formale de comunicare determină apariţia şi utilizarea acestor canale non-formale. În linii mari, bârfele şi zvonurile reprezintă factori de instabilitate la nivel de organizaţie sau la nivel de grup, comunitate, mediu sau transmediu. Problema care se pune în cazul bârfelor este aceea a identificării lor şi a distingerii lor faţă de alte forme de discuţii. Unde se situează limita dintre discuţii despre persoane şi situaţii pe de o parte, şi bârfe în adevăratul sens al cuvântului, pe de altă parte? Reformulată, întrebarea ar putea suna: "Unde se termină unele şi unde încep celelalte?". În această situaţie, orice simplă discuţie poate fi interpretată sau văzută ca bârfă. În orice caz, bârfa are o putere destructivă prin faptul că împiedică dezvoltarea unor relaţii interumane în mod firesc şi prin aceea că duce la crearea de idei preconcepute sau la schimbarea unor păreri strict subiective asupra unor persoane sau situaţii. Din punctul de vedere al comunicării, zvonurile reprezintă informaţii spontane care au o traiectorie verticală. Atât firmele cât şi comunităţile, întrucât pot fi considerate entităţi sociale, îşi construiesc propriile reţele de comunicare formale dar şi informale. În momentul în care reţelele formale nu îşi îndeplinesc rolul de informare suficientă, canalele informale se extind şi propagă zvonuri care se substituie informaţiilor obiective. "Într-o manieră de a vedea lucrurile se proiectează o manieră de a fi", susţine Jean Delay. Şi nu poate fi decât adevărat că propagarea unei false idei reprezintă o modalitate ca oricare alta de exprimare, o tentativă de explicare, ba chiar de creare a unui 15

eveniment. Ar fi o imprudenţă pentru orice persoană care are o anumită autoritate sau putere de decizie şi ale cărei decizii depind şi de unele realităţi subiective construite de cei care vehiculează zvonuri, să nu aplece urechea la aceste modalităţi informale de comunicare. Prin analizarea acestora sau, mai indicat, prin încredinţarea lor spre analizare de către cineva din exteriorul organizaţiei, persoana decidentă va descoperi în aceste "bruiaje exterioare" informaţii relevante pentru descoperirea şi înţelegerea climatului comunităţii sau organizaţiei respective. Astfel vor fi cunoscute reacţiile membrilor organizaţiei la deciziile luate sau la informaţiile care sunt transmise către aceştia (zvonurile au şi o valoare considerabilă de feedback), percepând astfel aspiraţiile, frustrările sau nemulţumirile membrilor. Altfel spus, în loc să se oprească la aspectul jenant al zvonurilor, ar trebui să existe un anumit interes în extragerea sensurilor din care s-ar putea afla informaţii interesante. La nivel micro, zvonurile sunt inconştiente, neurmărindu-se neapărat atingerea unui anumit obiectiv. În schimb, prin intermediul bârfelor se urmăreşte si eventual reuşeşte discreditarea unor persoane, crearea unor imagini deformate asupra unor

situaţii sau

persoane sau petrecerea timpului liber, la o ţigară sau cafeluţă, în colţul străzii sau oriunde există posibilitatea de a "comenta ultimele noutăţi". Zvonurile pot fi şi conştiente şi pot circula şi prin intermediul unor canale oficiale, instituţionalizate, fiind lansate intenţionat pentru manipularea populaţiei. Există numeroase cazuri în care zvonuri vehiculate în presa audiovizuală sau scrisă au determinat conflicte la nivel de grup sau comunităţi. Tot la nivel de mass-media mai sunt vehiculate şi ştiri necontrolate cu valoare de zvonuri inconştiente. Efectele nu pot fi decât negative şi în aceste situaţii. Zvonurile se caracterizează prin spontaneitate, promptitudine, improvizaţie şi lipsă de linearitate. Shibutani definea zvonurile drept "o formă recurentă de comunicare, prin care persoane surprinse într-o situaţie ambiguă încearcă să-i dea o interpretare care să aibă sens, exploatându-şi resursele intelectuale". În opinia acestuia, cheia zvonului o reprezintă situaţia şi nu semnificaţia mesajului care e transmis. Această afirmaţie este susţinută prin faptul că situaţiile de criză creează anxietate şi 16

incertitudine, fiind adesea acompaniate de o distrugere temporară a canalelor de comunicare. Exemplelor utilizate de Shibutani - cutremurul de la San Francisco, explozia de la Halifax în 1917, lansarea bombei atomice la Hiroshima - li se pot adăuga şi altele mult mai recente: evenimentele din Europa de Est şi China din 1989, atacul din 11 septembrie 2001 din SUA, evenimentele din Rusia din octombrie 2002 etc. Cu toate că aceste evenimente nu au fost însoţite de o distrugere efectivă a canalelor de comunicare, au creat acea stare care favorizează naşterea şi răspândirea zvonurilor. Una dintre căile de soluţionare a tensiunilor o reprezintă disponibilitatea transmiterii unor ştiri riguroase care să nu lase loc de interpretări subiective şi de construcţii ideatice cu valoare de zvonuri. Surse specifice. Principala sursa specifică de conflict o reprezintă structura organizaţiei, comunităţii sau mediului supus analizei. Structura poate fi definită ca fiind un sistem de relaţii care există între diferite elemente ale unei organizaţii şi care exprimă raporturi de subordonare, coordonare, comunicare şi control. Plecând de la premiza că subiectivitatea participanţilor la procesul comunicaţional este o caracteristică normală şi care se manifestă în majoritatea cazurilor, iar fiecare participant constituie un releu care distorsionează mesajele transmise, putem trage de aici concluzia că o organizaţie, cu cât este mai mare, cu atât este mai supusă apariţiei şi manifestării unor conflicte de natură diversă, rezultând în urma interacţiunii dintre indivizi. Totuşi, acest neajuns poate fi depăşit printr-o educare corespunzătoare a membrilor, aceştia învăţând să respecte regulile şi procedurile stabilite în cadrul organizaţiei şi care sau dovedit a avea o influenţă pozitivă asupra activităţii de ansamblu a acesteia. Conflictele pot fi pozitive (productive) sau negative (destructive). În cazul în care conflictelor nu li se acordă atenţia adecvată, acestea riscă să determine situaţii de criză, indiferent de plasarea acestora în raport cu persoana care este implicată.

Astfel, în funcţie de localizare, conflictele pot fi interne sau externe, iar crizele interne afectează atât activităţile persoanei, cât şi pe cele ale celorlalte grupuri cu care aceasta are stabilite anumite relaţii. Crizele externe au un impact mai substanţial, afectând un număr mult mai mare de grupuri şi comunităţi, situându-se fie la nivel de transmediu, fie de mediu, grup sau comunitate, efectele fiind de asemenea mult mai mari. În practică, predictibilitatea în apariţia şi manifestarea unor conflicte este redusă. În cel mai fericit caz, teoria poate identifica factorii care contribuie la crearea unui potenţial pentru apariţia şi manifestarea conflictelor. Cu toate acestea, de la caz la caz, chiar doar unele cuvinte sau fraze utilizate de către părţi pot interfera în atingerea obiectivelor de către cealaltă parte, constituind astfel un factor decisiv pentru declanşarea unui conflict. Ştiinţele sociale, care sunt orientate către înţelegerea generală şi abstractă sunt destul de limitate în studierea acestor aspecte. Cu toate acestea, managerii sau cei care au ca sarcină eliminarea conflictelor trebuie să fie capabili pentru o astfel de activitate. Una dintre sarcinile lor de bază este aceea de a cunoaşte condiţiile şi caracteristicile situaţionale care favorizează apariţia unor conflicte negative. În general, conflictele ar trebui înţelese ca procese cu etape identificabile şi care se manifestă într-o manieră dinamică. Potenţialul pentru conflict reprezintă rezultatul unor conflicte anterioare şi este format dintr-un set de cauze organizaţionale. Membrii unei organizaţii sau ai unui mediu devin conştienţi de un potenţial conflict prin două moduri: Frustrarea reprezintă un răspuns emoţional în situaţiile în care indivizii nu reuşesc să îşi atingă obiectivele stabilite; aceste nereuşite generează sentimente de anxietate şi creează tensiuni la nivel de indivizi. Conceptualizarea reprezintă o analiză logică a situaţiei, în care fiecare parte 18

determină cine sau ce este responsabil pentru nereuşitele personale. Pentru a deveni evident, adică pentru a fi declanşat efectiv, este nevoie de un eveniment care să precipite conflictul. Refuzul de cooperare, atacul verbal, sabotajul, bârfa, zvonurile, complotul pentru crearea de coaliţii şi greşelile deliberate constituie exemple evidente care contribuie la declanşarea conflictului.

2.2. Rezolvarea conflictelor Există trei modalităţi de evitare a conflictelor. Prima modalitate se referă la reducerea diferenţierii prin transformarea departamentelor astfel încât să fie asemănătoare între ele. De exemplu, în cadrul sesiunilor obişnuite de instruire sau pregătire pentru ingineri, cercetători, agenţi de vânzare, ar putea fi subliniată importanţa avantajului general prin introducerea de noi produse, în loc să se pună accentul pe obiectivele fiecărui departament în parte. Încercarea de unificare a subobiectivelor poate reduce suboptimizarea care apare adesea în cazul dezvoltării de noi produse. O altă abordare o poate reprezenta instruirea încrucişată, în care fiecare persoană ar putea să lucreze în alte domenii decât în cele în care erau obişnuiţi, dezvoltându-şi astfel un set mai larg de aptitudini în loc să se specializeze într-un singur domeniu. Dacă un reprezentant din departamentul de vânzări şi-a petrecut un timp oarecare pentru a învăţa câteva operaţiuni obişnuite în gestiunea depozitelor, iar responsabilii cu gestiunea au învăţat câte ceva din domeniul vânzărilor, atunci aceştia şi-ar putea prezenta punctele de vedere în legătură cu activităţile pe care le desfăşoară în loc să îşi dezvolte interese extreme separate. Reducerea diferenţelor interdepartamentale poate conduce cu destulă uşurinţă la evitarea conflictelor în situaţiile în care nu este necesară o specializare intensă a personalului implicat. Concluzia logică este că unul dintre dezavantajele evitării conflictelor prin această cale îl reprezintă reducerea gradului de specializare. O astfel de strategie poate fi considerată inadecvată în situaţiile în care specializarea înaltă reprezintă o necesitate competitivă.

O a doua abordare în evitarea conflictelor este aceea a reducerii gradului de interdependenţă dintre grupuri. În majoritatea cazurilor, organizaţiile încearcă să evite interdependenţele de echipă şi reciproce prin organizarea fluxului de activităţi în forma concentrată sau secvenţială. Această afirmaţie nu este întâmplătoare sau gratuită, chiar dacă în realitate majoritatea firmelor susţin că activităţile se desfăşoară prin muncă în echipă. Primele două interdependenţe amintite implică un grad mai ridicat de comunicare internă şi externă, în diferite direcţii, iar cu cât acest grad este mai ridicat, cu atât pot apărea mai multe neînţelegeri care, la rândul lor, pot determina conflicte. Una dintre modalităţile de reducere a interdependenţei este de a asigura o autarhie relativă a subunităţilor sau departamentelor. Contactul direct dintre părţile aflate în conflict 3 poate fi evitat prin crearea unor "substructuri-tampon" sau prin modificarea poziţiei celor două departamente. Una dintre funcţiile de bază ale managerilor din eşalonul mediu din majoritatea organizaţiilor este acela de a urmări şi soluţiona orice conflict dintre nivelurile inferioare şi cele superioare. În situaţia conflictelor laterale, pot fi create posturi de legătură, similare ca funcţie cu substructurile-tampon. Pot fi utilizate şi "tampoanele fizice", cum ar pereţii. Ideea de bază este ca interdependenţa să fie redusă, reducându-se astfel potenţialul pentru conflict. Există însă şi multe situaţii în care reducerea interdependenţei este total nepractică. În conceperea şi dezvoltarea noilor produse spre exemplu, este virtual imposibil să se impună o anumită ordine secvenţială a activităţilor sau evenimentelor. Ideile şi produsele se dezvoltă şi se materializează în laboratoare, sunt încercate în unităţi pilot după care revin în laboratoare pentru potenţiale noi ajustări. L. J. Bourgeois utiliza adesea termenul de relaxare pentru a descrie această abordare a evitării conflictului. Relaxarea implică faptul ca resursele în cauză să nu fie în totalitate utilizate, prezenţa lor asigurând o mai mare flexibilitate şi reducând conflictul potenţial asupra dreptului de utilizare a acestora. Relaxarea este costisitoare şi poate fi interpretată ca un indicator de ineficienţă. Cu toate acestea, datorită faptului că relaxarea contribuie la reducerea potenţialelor pentru Şelaru, Vasile, Comunicarea între informare şi manipulare, Bucureşti, Editura All Beck, 2005, pp. 63-68. 3

declanşarea conflictelor, aceasta poate fi utilizată ca o funcţie importantă în interiorul organizaţiilor. Cu toate acestea, managementul conflictelor necesită acordarea unei atenţii deosebite nu numai cauzelor structurale ale conflictului, ci şi căilor şi modalităţilor prin care oamenii pot colabora pentru stimularea sau depăşirea conflictelor. În cele ce urmează, managementul conflictelor va lua în calcul atât strategiile structurale cât şi tacticile de comunicare interpersonală. După cum s-a menţionat la început, nu toate conflictele sunt negative. Sintagma de "management al conflictelor" sugerează o atitudine mai deschisă către conflict, ceea ce implică, în anumite momente, necesitatea provocării şi stimulării unor conflicte. Astfel vor fi prezentate două strategii organizaţionale de gestionare a conflictelor: evitarea şi stimularea. Utilizarea acestor strategii determină nivelul potenţialului pentru declanşarea conflictului într-o organizaţie. În acelaşi timp vor fi sugerate şi două tactici comunicaţionale de gestionare a conflictelor care rezultă în urma alegerii uneia sau a alteia dintre strategii. Una dintre tactici o reprezintă rezolvarea conflictului într-o manieră constructivă, prin colaborare. În situaţia în care prin colaborare nu se obţin rezultate, se va apela la cea de-a doua tactică, negocierea prin tratative. Relaţia dintre aceste strategii şi tactici este prezentată în Figura 1. Această schemă de gestionare a conflictelor include atât abordările la nivel macro (la nivel de structura) cât şi micro (la nivel de individ). Cele două strategii reprezintă abordările macro ale conflictului. Din punct de vedere al orientării, tacticile reprezintă abordarea micro. În practică, atât strategiile cât şi tacticile trebuie luate în calcul în managementul conflictelor. O dată manifestat, un conflict trebuie gestionat fie prin colaborare, fie prin negociere.

Figura 1- Relaţiile dintre strategiile şi tacticile de gestionare a conflictelor

Rezolvarea conflictelor prin colaborare Rezolvarea conflictelor implică transformarea unui potenţial conflict negativ întrunul pozitiv. În loc să evite conflictul, organizaţia va beneficia de efectele acestuia prin încurajarea cooperării şi înţelegerii reciproce. Primul instrument care poate fi folosit pentru această strategie îl reprezintă confruntarea. Confruntarea permite acceptarea diferenţelor legitime dintre subunităţi şi percepe conflictul ca pe un proces natural în majoritatea organizaţiilor. Soluţia rezolvării nu o reprezintă suprimarea conflictelor simţite sau percepute, ci recunoaşterea deschisă a diferenţelor. Managerii sunt sau ar trebui să fie conştienţi că diferenţele normale dintre activităţile desfăşurate în cadrul organizaţiei, interdependenţele şi utilizarea în comun a resurselor pot determina declanşarea conflictelor, ei trebuind astfel să utilizeze această înţelegere pentru "arbitrarea" părţilor conflictuale. Confruntarea într-o manieră obiectivă şi ordonată a diferenţelor legate de activităţile desfăşurate conduce adesea la obţinerea unor acorduri între părţi.

Colaborarea şi confruntarea deschisă necesită un nivel ridicat de încredere între părţi. Această încredere poate fi atinsă cel mai adesea printr-un comportament deschis al angajaţilor, evitarea apelării la bârfe sau zvonuri, sau prin şedinţe de pregătire moderate de consultanţi neutri. Toate acestea au la bază ideea ca angajaţii vor lucra mai bine atunci când există o încredere şi înţelegere reciprocă între ei. Dezvoltarea organizaţiei ca echipă implică examinarea relaţiilor de muncă, a sentimentelor şi a aspectelor informale din organizaţie pentru soluţionarea problemelor organizaţionale într-o manieră mai eficientă. Ca beneficiu colateral poate fi reţinut faptul că membrii pot ajunge să se cunoască mai bine din punct de vedere personal. Pentru realizarea colaborării au fost utilizate foarte multe dintre tehnicile speciale de alcătuire a echipelor. Alte abordări au la bază testarea psihologică în rândul angajaţilor, examinarea stilurilor de management practicate şi sesiuni de pregătire a membrilor organizaţiei. Cu cât grupurile dezvoltă o anumită încredere proprie, membrii acestora îşi pot împărtăşi sentimentele unii altora, fie negative, fie pozitive. Prin colaborare se urmăreşte astfel crearea unui climat în care criticile şi aprecierile să fie manifestate într-o manieră constructivă, şi fără să fie utilizate doar pentru a ataca sentimentele altor persoane. În această situaţie, colaborarea devine o tactică dezirabilă atunci când evitarea conflictelor poate fi considerată inadecvată sau când conflictul a fost stimulat în mod deliberat. Negocierea prin tratative Atunci când părţile conflictuale nu sunt capabile să îşi transmită şi să utilizeze informaţiile de care dispun sau nu au încredere în ceilalţi membri, se poate apela la negocieri pentru soluţionarea conflictului. În mod contrar colaborării, negocierea şi tratativele implică o atitudine mult mai rezervată în ceea priveşte manifestarea încrederii şi vehicularea informaţiilor deţinute de către membrii grupurilor sau organizaţiilor. Negocierea este asemănătoare colaborării prin aceea că ambele părţi caută identificarea unei soluţii într-o manieră sistematică.

Există totuşi unele diferenţe faţă de colaborare: părţile se consideră adversare, colaborând numai atunci când propriile interese sunt atinse la un nivel optim în condiţiile date de negociere. Ralph Kilmann şi Kenneth Thomas au dezvoltat un model care poate fi utilizat pentru explicarea negocierii, colaborării şi comportamentelor în situaţiile de evitare a conflictelor. Confruntându-se cu un conflict potenţial, o persoană poate apela la încrederea de sine şi să încerce atingerea obiectivelor personale. Simultan, aceeaşi persoană poate utiliza cooperarea, permiţând astfel atingerea obiectivelor celorlalte persoane. Acestea sunt doar cazuri ideale, Kilmann şi Thomas susţinând că în realitate nu poate fi ales strict unul dintre cele două comportamente, în situaţie de conflict indivizii utilizând concomitent, într-o măsură diferită, cele două tipuri. Dacă un individ consideră că atingerea propriilor obiective nu permite ca ceilalţi indivizi să îşi atingă la rândul lor propriile interese, atunci conflictul poate fi perceput ca pe o sumă cu rezultat nul, rezultatele reale fiind distribuite între câştigători şi perdanţi. Aceasta înseamnă că fiecare pas către cooperare reprezintă o renunţare parţială la încrederea de sine şi acceptarea unei concilieri a intereselor. În cazul în care o persoană are încredere numai în sine, atunci cooperarea este practic imposibilă. În realitate se încearcă atingerea unui compromis undeva la intersecţia dintre aceste două extreme. Negocierile reprezintă cel mai bun exemplu pentru acest tip de soluţionare a conflictelor. Cu toate acestea, dacă plecăm de la ipoteza că părţile îşi pot atinge obiectivele personale în mod simultan cu acceptarea şi realizarea unei cooperări cu cealaltă sau celelalte părţi, atunci există clar un potenţial pentru colaborare. În situaţia în care nu există încredere sau cooperare din partea părţilor, atunci acestea evită conflictul, ignorându-l. Dar cu cât fiecare parte devine mai încrezătoare şi cooperantă, cu atât soluţiile se deplasează pe direcţia integrantă către colaborare. Managementul conflictelor necesită în primul rând stabilirea si alegerea dimensiunii conflictuale dorite în interiorul organizaţiei. Evitarea sau stimularea conflictelor poate fi realizată prin utilizarea celor trei cauze 24

structurale în funcţie de obiectivul urmărit. Ulterior se poate face o alegere între colaborare sau negociere, depinzând de măsura în care părţile au încredere unele în celelalte şi se decid să utilizeze în comun informaţiile deţinute. Pentru exemplificare se pot folosi nenumăratele cazuri extreme prin care drumurile erau blocate, de fiecare dată solicitându-se negocieri între sindicate şi patronate. Era clar o situaţie de conflict care trebuia soluţionată. Conflictul a avut clar ca sursă structura firmelor şi a societăţii în general, iar evitarea conflictului s-a făcut după ureche (s-au cheltuit banii în maniere suspecte pentru câteva luni de salarii, iar rezultatele au fost dezastruoase). S-au adâncit mai rău în conflict. În plus, comenzile de stat au reprezentat o strategie pentru moment dar care nu a făcut decât să amortizeze conflictul pentru moment şi să determine o reizbucnire ulterioară a acestuia. De cele mai multe ori, prima tactică utilizată a fost colaborarea care, in majoritatea cazurilor, nu a avut nici un rezultat. Prin urmare, s-a recurs la negocieri, iar rezultatele sunt încă vizibile. Cazurile de privatizări mai mult sau mai puţin frauduloase au abundat în ultimii 12 ani, determinând interminabile conflicte dintre sindicate sau salariaţi şi conducere. Astfel, o altă origine a acestor conflicte a reprezentat-o, după cum se poate deduce din definiţia oferită la începutul capitolului, interferenţa intenţională a unor indivizi sau grupuri în interesele celorlalţi indivizi sau grupuri.

2.3. Stimularea conflictelor

La o primă vedere, noţiunea de stimulare a conflictelor poate părea contrară manierei clasice de înţelegere şi tratare a managementului, comunicării, organizării şi eficienţei. Cu toate acestea, în momentul în care luăm în calcul efectele productive ale

conflictelor şi nu numai rezultatele negative, stimularea conflictelor pare a căpăta un anumit sens. În mod normal, o primă acţiune care se impune este reprezentată de evaluarea corectă a performanţelor generale ale organizaţiei. Activităţile caracterizate printr-un grad ridicat de rutină şi mediile stabile se pot întâlni în foarte multe domenii, iar menţinerea stărilor existente este profitabilă. Conflictul ar trebui introdus numai atunci când este într-adevăr necesitat: acolo unde şi atunci când lipsa de inovare şi schimbare determină probleme în desfăşurarea activităţilor organizaţiilor. Metodele de creare sau stimulare sunt în mod firesc opuse celor prin care se evită conflictele. Creşterea diferenţierii şi interdependenţei dintre departamente creează presiuni asupra fluxurilor de activităţi, presiuni care pot activa probleme latente, aducându-le la suprafaţă, unde pot fi rezolvate. Reducerile de buget pot forţa alocarea şi utilizarea în comun a resurselor. De asemenea, pot fi manipulaţi şi anumiţi factori decisivi: introducerea unor persoane cunoscute a nu avea un loc fix în organizaţie într-un mediu stabil, transmiterea deliberată de informaţii ambigue şi false sau ocolirea canalelor normale de comunicare. Iar atunci când un conflict este neapărat necesar, trebuie utilizate orice metodă sau tehnică care poate precipita situaţia şi declanşa un conflict.

CAP. III – Obstacole ale comunicării în timpul conflictelor

3.1. Comunicarea şi obstacolele ei Comunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul cuvintelor, gesturilor şi atitudinilor este fundamentul coordonării activităţilor umane. Dacă scrisul şi vorbitul, în sine, sunt acţiuni relativ simple, înţelegerea lor corectă reprezintă dificultatea principală a comunicării. Această dificultate este generată de diferenţele enorme dintre oameni. Fiecare om este unic prin personalitate, pregătire, experienţă, aspiraţii, elemente care împreună sau separat influenţează înţelegerea mesajelor. Un cuvânt, un gest, o expresie pot avea sensuri diferite pentru persoane diferite. Înţelegerea corectă reprezintă pentru manager o problemă esenţială, căci munca lui se bazează pe comunicarea cu persoane de care nu îl leagă neapărat prietenie, simpatie, rudenie. Explicaţia neînţelegerilor, dezacordurilor şi chiar a conflictelor se găseşte în comunicare, în barierele pe care oamenii - managerii sau executanţii - le ridică, mai mult sau mai puţin intenţionat, în calea comunicării. Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori; de aceea, atunci când ne referim la conceptul de „barieră" în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu sunt tocmai simple. În primul rând, dificultatea constă în necesitatea unei viziuni procesuale şi, mai ales, progresive asupra acestor elemente, de altfel componente importante ale procesului de comunicare ca atare, aşa cum vom vedea mai departe. Iată de ce vom vorbi despre bariere care ţin de sistem (în sensul că le identificăm uşor fie la nivelul agenţilor comunicaţionali - receptor, emiţător -, fie, spre exemplu, în contextul comunicării la nivelul canalului de comunicare) şi despre bariere ce ţin de proces (care sunt mai degrabă rezultatul interacţiunii din interiorul comunicării).

În prima categorie, identificăm aspecte comune atât receptorului, cât şi emiţătorului; spre exemplu, deficienţele de transmisie şi de recepţionare a informaţiei, conceptualizarea mesajului în funcţie de situaţie şi de scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al comunicatorilor, limbajul şi normele grupului sunt dimensiuni complementare ale unor astfel de bariere. Ele se pot datora unor factori fizici permanenţi sau situaţionali (în prima categorie se află anumite deficienţe înnăscute ale comunicatorilor, în cea de-a doua, spre exemplu, o acustică defectuoasă a sălii unde are loc activitatea didactică sau deficienţe temporare - un profesor poate să fie, de pildă, răguşit), dar şi unor factori socio-culturali (spre exemplu, cineva care nu-şi structurează adecvat discursul pentru a-l adapta unui anumit receptor); desigur că şi la nivelul canalului de comunicare întâlnim astfel de deficienţe (zgomote, anumite interferenţe care - aşa cum vom vedea atunci când vom vorbi despre ascultarea interactivă - pot perturba serios comunicarea). De altfel, cele spuse mai sus sunt întâlnite frecvent în literatura de specialitate şi de aceea nu vom insista mai mult asupra lor. În ceea ce priveşte a doua categorie de factori, aceştia sunt mai greu de surprins în ipostaza de bariere în comunicare: unii autori vorbesc despre surse ale comunicării ineficiente, alţii - despre repere ale comunicării eficiente (implicit, polaritatea acestor repere o reprezintă barierele de comunicare) etc. Câteodată, este vorba doar despre sublinierea unor arii generale de acţiune a variabilelor cuprinse în actul de comunicare, intersecţie a planurilor care poate conduce spre efecte ce marchează o eficienţă a comunicării sau dimpotrivă; Richard şi Patricia Schmuck - par să se înscrie într-o asemenea perspectivă când vorbesc despre patru niveluri importante de comunicare în clasă: -

în primul rând, este vorba despre mesajul adus în atenţie în acelaşi timp de

către comunicarea verbală şi cea non-verbală; este limpede că, atunci când cele două nu sunt consonante, avem de-a face cu o serioasă scădere a eficienţei comunicării, tradusă direct într-una sau mai multe asemenea bariere ; -

o a doua arie este reprezentată de intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse

ale partenerilor comunicaţionali; ca şi în cazul exemplului prezentat mai sus, cu cât diferenţa între ceea ce comunicatorii afirmă în interiorul relaţiei lor de comunicare şi ceea ce urmăresc într-adevăr este mai mare, cu atât comunicarea îşi pierde din autenticitate, 28

trimite spre conflicte şi spre ineficientă. De altfel, am remarcat deja în aceste rânduri (lucru care va fi dezvoltat mai profund în cadrul capitolului despre interacţiunea de grup) că adevărul şi încrederea sunt două elemente indispensabile unei relaţii comunicaţionale autentice, cu atât mai mult când aceasta se petrece în interiorul spaţiului instructiv-educativ oferit de activităţile şcolare; într-adevăr, astfel de aspecte sunt mai rar întâlnite în relaţia profesor-elev, incidenţă asupra căreia ne oprim aici, fiind vizibilă în momentul utilizării metodelor de interacţiune educaţională; -

un al treilea nivel este reprezentat de latura acţional-emoţională a

activităţilor de comunicare; orice comunicare cuprinde şi o dimensiune afectivă - cu cât aceasta creşte, cu atât controlul asupra efectelor comunicării scade; cea de-a patra arie se referă la funcţiile de susţinere a sarcinilor de grup; spre exemplu, utilizarea unor tehnici de învăţare prin interacţiunea de grup se va produce, aşa cum vom vedea mai departe, folosind nu doar latura funcţional-operaţională a muncii în echipă, ci şi prin utilizarea şi dezvoltarea simultană a unui întreg evantai de sentimente şi afecte, exterioare activităţii propriu-zise, dar care concură la integrarea membrilor, la dezvoltarea interesului şi a motivaţiilor pentru o astfel de activitate etc. Hybels şi Weaver iau în consideraţie zgomotul ca interferenţă care face mesajul să nu fie înţeles sau bine interpretat. Cei doi autori efectuează o distincţie între zgomotele externe, care reprezintă elemente ce ne parvin din mediu şi fac mesajul greu de înţeles (spre exemplu, dacă un grup de persoane discută cu voce joasă în timp ce dumneavoastră ascultaţi o persoană care ţine o conferinţă, acest lucru vă poate prejudicia calitatea, dar şi cantitatea ascultării), şi zgomotele interne, cele care apar în mintea emiţătorului, dar şi a receptorului atunci când aceştia se gândesc sau simt altceva decât elementele care se transmit direct în cadrul comunicării (spre exemplu, cineva care nu aude ceea ce spune profesorul, deoarece se gândeşte la persoana de care este îndrăgostit). Este interesant de observat că, uneori, zgomotul intern poate fi un factor favorizam al procesului de comunicare, atunci când apare la emiţător sub forma feedback-ului intern. Astfel, o redirecţionare a comunicării în funcţie de o paletă extrem de vastă de posibilităţi, oferită de multiplele conexiuni dintre informaţii şi suportul emoţional al acestora, poate conduce la o transmitere mai autentică a mesajului şi deci mai eficientă.

Dacă apariţia unor astfel de „zgomote" poate fi o barieră prin diminuarea conţinutului informaţional al mesajului, A. Cardon observă că - în mod aparent paradoxal o barieră în comunicare se poate regăsi la celălalt pol al fenomenului, în chiar necesitatea clarificării şi detalierii informaţionale, dusă la exces. El l-a încadrat în jocurilor de manipulare pe cel numit „dicţionar", care este definit de intrarea grupului în discuţii interminabile asupra semnificaţiei fiecărui cuvânt folosit în discuţie. Altman, Valenzi şi Hodgetts au stabilit următoarele bariere majore în eficienţa comunicării: blocajele emoţionale (spre exemplu, defensivitatea pe care un elev /student timid o are la un examen oral), repertoriile comunicaţionale diferite, incapacitatea emiţătorului de a se exprima adecvat, caracteristicile personale ale unuia sau altuia dintre comunicatori etc. Wilcox, Ault şi Agee, referindu-se la mesaj ca element central al comunicării, spun că receptorul poate, spre exemplu, „să-1 amplifice pe acesta, să-1 interpreteze în mod greşit sau să-1 ignore"; aceste operaţiuni, spun autorii, se numesc autoselecţie şi autopercepţie. Barierele care se desprind direct dintr-o astfel de perspectivă pot include, spre exemplu, următoarele elemente: -

fonduri experienţiale (background) divergente ale participanţilor;

diferenţe educaţionale;

diferenţe de interes privitoare la mesaj;

diferenţe privind nivelul de inteligenţă;

lipsa respectului reciproc ;

diferenţă de vârstă, sex, rasă sau clasă socială;

diferenţe în stăpânirea limbajului;

lipsa abilităţilor de comunicare la emiţător;

lipsa abilităţilor de ascultător /receptor;

închidere în ceea ce priveşte fondul informaţional etc.

William Haney accentuează că o barieră serioasă privind comunicarea (situată la nivelul lipsei unui repertoriu comun între comunicatori) este cea numită ratarea înţelesului, care se obiectivează în interiorul a două forme: 30

prima formă se realizează atunci când două persoane utilizează cuvinte

diferite, dar le dau acestora acelaşi înţeles ; la o primă vedere, între acestea există un dezacord; la nivelul înţelesului însă, acordul este posibil; -

cea de-a doua formă, mai des întâlnită, apare atunci când două persoane

utilizează aceleaşi cuvinte, dar le dau acestora înţelesuri diferite ; în acest al doilea caz, problema se inversează: la suprafaţă, acordul pare că este posibil, însă la nivelul de profunzime, al înţelesului, cele două persoane se află în dezacord. O studentă care lucrează într-o organizaţie non-guvernamentală ne-a oferit un exemplu amuzant al acestei forme de ratare a înţelesului: ea spunea că printre cei de a căror integrare socio-profesională se ocupă în calitate de voluntar al respectivului ONG se află şi oameni care au fost închişi pentru diferite motive. În limbajul acestora, „facultate" înseamnă „închisoare", astfel că dacă ea le-ar fi spus că este în anul al doilea la „facultate", ei ar fi întrebat-o cum de a avut voie să iasă de acolo. Aceste obstacole pot viza locutorul şi interlocutorul sau pot fi de ordin material4. a) La nivelul locutorului (vorbitorului) se pot distinge: 

elemente obiective, cum ar fi:

- conceptualizarea mesajului în funcţie de situaţie şi de scop; - formularea mesajului în funcţie de mijloacele disponibile; - alegere mijloacelor adecvate (trebuie apelat la mijloace vizuale, cum ar fi grafice, scheme?), soluţionarea unor probleme tehnice, mai ales de ordin semantic (identificarea termenului adecvat, evitând jargonul specializat); - contextul (de exemplu, luarea în consideraţie a ordinii de zi, a planului şi a metodei de lucru). 

elemente de personalitate:

- subiectul va prezenta lucrurile „în felul său", accentuând anumite elemente, în funcţie de prejudecăţile şi stereotipurile sale; - atitudinea şi „umorul său" vor constitui una dintre variabilele situaţiei; - cadrul său personal de referinţă va coincide în totalitate sau parţial cu al celuilalt; 4

Stanton, N. Comunicarea. Bucureşti: Editura ştiinţă şi tehnică , 2007, pp. 26-27. 31

elemente psiho-sociologice:

- statutul social al subiectului şi rolul pe care şi-l va asuma. Un locutor cu statut înalt este, de regulă, considerat corect şi bine informat, mesajele lui fiind interprete ca atare, chiar dacă, în realitate, sunt false ori incomplete; - situaţia generală, îngreunând sau uşurând climatul dialogului; - limbajul şi normele grupului de apartenenţă, care pot constitui bariere serioase. b) La nivelul interlocutorului se întâlnesc aceiaşi factori: 

elemente psiho-sociologice

- statutul social al subiectului. De exemplu, un interlocutor conştient de statutul inferior al locutorului îi poate desconsidera mesajele, chiar dacă acestea sunt reale şi corecte; - situaţia generală are un rol esenţial, mai ales când dă naştere unor zvonuri sau conflicte; - fenomenul de aşteptare a rolului. 

elemente de personalitate:

- percepţia mesajului de către subiect este strâns legată de persoană; - deformarea mesajului este în funcţie de interesele proprii ale interlocutorului; - interpretarea mesajului - care le atribuie locutorului (posibilitate de „proiectare"). 

elemente obiective:

- înţelegerea mesajului de către subiect depinde de inteligenţa, de competenţa şi cultura sa, ceea ce constituie uneori obstacole de netrecut în calea comunicării; - fenomene de saturare se pot produce fie în raport cu starea de oboseală a subiectului, fie în funcţie de pierderea de informaţii datorată lungimii mesajului fie din cauza interferenţei mai multor mesaje convergente;

- formularea şi conceptualizarea finală a mesajului pot să difere de cele ale locutorului. Comunicarea e asemenea unui “nor gros” pe care vânturile îl tot “împing si îl destramă si care pluteşte peste aproape toate ştiinţele.” 1. Diversitatea copleşitoare a nivelurilor de comunicare – de la cel interpersonal până la cel planetar – precum si inevitabilele lor întrepătrunderi si condiţionări, ne fac sa împărtăşim opinia potrivit căreia o singura disciplina nu ar putea face fata investigării unui asemenea conglomerat. Majoritatea ştiinţelor si profesiilor au propria lor partitura “în corul ştiinţelor comunicării”. 2. Fiecare specialist vine cu experienţa, perspectiva si interesele proprii pentru a ne povesti cum se vede comunicarea de la fereastra sa. Din aceasta colecţie de panorame, fiecare din noi selectează ceea ce simte ca poate da un sens mai profund existentei sale efemere. Georgeta Rata aminteşte contribuţia lui Pierre-Antoine Pontoizeau la gruparea celor mai importante discipline care îşi dau mâna pe tărâmul comunicării si completează schema francezului cu încă trei discipline (teoria cibernetica, antropologia si teoria structuralista) care pot oferi modele pertinente de analiza a comunicării. Dacă avem în vedere doar căile de comunicare şi contextul comunicării, atunci biologia, informatica şi teoria comunicării oferă modelele necesare unei bune predicţii a evenimentelor: -

dacă ne plasam doar la nivelul conţinutului informativ, atunci istoria,

sociologia si etnologia ne învaţă cum să formulăm cel mai bine informaţia; -

dacă avem în vedere toate constrângerile relaţionale pe care le presupune

comunicarea, atunci psihologia, psihanaliza si semiologia

contribuie cu siguranţa la

cunoaşterea pretenţiilor, atitudinilor si obişnuinţelor publicului. Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării: 33



Comunicarea este inevitabila.



Comunicarea se dezvolta în planul conţinutului si cel al relaţiei.



Comunicarea este un proces continuu si nu poate fi abordat în termeni de

cauza-efect sau stimul-reacţie. 

Comunicarea are la baza vehicularea unei informaţii de tip digital si

analogic. 

Comunicarea este un proces ireversibil.



Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi.



Comunicarea implica necesitatea acomodării si ajustării comportamentelor.

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare si reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului. Dimensiunea originalităţii mesajului este data de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât si în momentul receptării, astfel că se poate determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multa informaţie decât alt mesaj. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod normal. Aşa se naşte redundanta, “excedentul selectiv de semne fata de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca “o măsură a formei, nu a informaţiei deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis si ceea ce este necesar”(italice în original). O analiza cât mai completă a informaţiei trebuie să facă referiri si la următoarele aspecte: 

aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusa de emiţător;



aspectul semantic: semnificaţia acordata semnelor pe baza convenţiilor

sociale; 

aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului.

Efectele comunicării pot fi de natura cognitivă, afectivă sau comportamentală si nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat si acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la

respectarea semnelor si simbolurilor

folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate si corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala. Daca semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul si comunicarea sunt non-verbale. Conţinutul si maniera în care se comunică se află sub influenţa contextului comunicării. Evaluarea lui implică analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizica, temporala, culturala, sociala si psihologica. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este data nu numai de aportul de noutate în formă si conţinut, dar si de structura lui mult prea elaborata, sau dimpotrivă, mult prea banală si previzibilă. Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune. În funcţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge doua tipuri de comunicare: 

comunicarea bipolară



comunicare multipolară (un emiţător si mai mulţi receptori; un receptor

si mai mulţi emiţători; comunicarea cu “postaşi”). Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare5 contează uneori mult mai mult decât conţinutul informaţional transmis, astfel ca rolul ei este acela de a crea comuniunea si comunitatea. Întemeietorul Scolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează 5

Bougnoux, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000, p. 90. 35

comunicarea în spaţiul de interferenţa dintre societate si comunitate, considerând comunicarea un mod de a exista al comunităţii: “Nu numai ca societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect sa spunem ca ea exista în transmitere si în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comuna - “acelaşi spirit” cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale si intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări si cerinţe.” Este adevărat ca societatea modernă cunoaşte numeroase fragmentari generate de dezvoltarea inegala a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspiraţiilor, a atitudinilor si comportamentelor; este foarte probabil ca sensul si conţinutul noţiunii de comunitate sa se modifice în timp, dar cerinţa de a avea un set de valori comune, care sa ne confere un sentiment reciproc de legătura, de apartenenţa la un întreg, nu va putea sa dispară.

3.2. Factori generali ai obstacolelor de comunicare

Dintre barierele comune ridicate de oameni în calea comunicării, cele mai cunoscute sunt: a) diferenţe de personalitate. Definită drept „configuraţia unică în care se cristalizează în cursul evoluţiei individului totalitatea sistemelor de adaptare răspunzătoare de conduita sa", personalitatea este considerată de specialişti rezultat a patru factori: - constituţia şi temperamentul subiectului;

- mediul fizic (climat, hrană); - mediul social (ţară, familie, educaţie); - obiceiurile şi deprinderile câştigate sub efectul influenţelor precedente (mod de viaţă, igienă, alimentaţie etc.). Este important de reţinut că oamenii nu se nasc cu personalitatea integrală. Ea este dezvoltată pe durata vieţii şi sub influenţa moştenirii genetice, a mediului şi a experienţei individuale. Ajunsă la maturitatea psihologică, personalitatea se definitivează, integrându-şi diferitele componente. Unicatele de personalitate generează modalităţi diferite de comunicare. Fiecare om are repere proprii în funcţie de imaginea despre sine, despre alţii şi despre lume în general. b) diferenţele de percepţie. Recepţia şi interpretarea mesajelor sunt diferite, afectate de personalitatea, structura fizică şi mentală, de mediul în care evoluează fiecare individ. Percepţia reprezintă procesul prin care indivizii selectează şi interpretează senzorial stimuli şi informaţii în condiţii consecvente cu propriile repere şi imaginea generală despre lume şi viaţă. Omul este alimentat continuu cu informaţii. Unele sunt ignorate, altele acceptate şi interpretate conform conceptelor şi experienţelor proprii. Experienţele influenţează capacitatea de a intui şi interpreta corect întâmplările prezente şi viitoare. Există o mare probabilitate ca receptând sau interpretând informaţia, oamenii să vadă sau să audă exact ceea ce s-a preconizat prin mesaj; în acelaşi timp, situaţiile de evaluare greşită nu pot fi eliminate. Ca atare, una din cele mai importante bariere în calea obiectivităţii interpretării mesajelor o constituie propria percepţie. Oamenii tind să respingă informaţiile care le ameninţă reperele şi concepţia despre lume, obiceiurile şi sensibilităţile. Informaţiile sunt filtrate şi acceptate sau respinse, în funcţie de persoana de la care provin, modul şi situaţia în care sunt transmise. O observaţie provenită de la o persoană apropiată - rudă sau prieten - privind o eroare în exprimare, în vestimentaţie sau comportament poate fi acceptată mai uşor, în timp ce aceeaşi observaţie primită din partea unui străin poate fi interpretată ca o ameninţare.

Pentru manager, percepţia diferită a celor din jur constituie un obstacol, ce poate fi diminuat sau eliminat prin efortul de a cunoaşte şi de a înţelege oamenii. În caz contrar, comunicarea poate fi deformată. Un instrument util în calea descifrării personalităţii şi percepţiei umane a fost creat de doi psihologi americani, Joseph Luft şi Harry Ingham, în anul 1969, prin modelul cunoaşterii reciproce (denumit şi „fereastra lui Johari"). Alcătuit din patru cvadrante care definesc, fiecare în parte, un anumit raport cognitiv între ego şi alter, modelul reprezintă o matrice a gradului de intercunoaştere dintre două sau mai multe persoane. Semnificaţia celor patru cvadrante este următoarea: • cvadrantul 1 - deschis - se referă la elementele legate de noi înşine - atitudini, comportamente, sentimente şi motive - cu care suntem familiarizaţi şi care sunt evidente şi pentru alţii; • cvadrantul 2 - orb - relevă aspecte de comportament observate de alţii şi de care nu suntem conştienţi; • cvadrantul 3 - ascuns - cuprinde comportamente, sentimente, motive, evenimente cunoscute nouă, dar nedezvăluite altora. În general, acestea sunt limitele, defectele de care suntem conştienţi şi pe care încercăm să le estompăm în faţa celorlalţi; • cvadrantul 4 - necunoscut - este acea latură a personalităţii, necunoscute nouă sau altora, manifestată, de regulă, în situaţii limită. Se manifestă prin judecăţi, atitudini şi comportamente surpriză atât pentru individ, cât şi pentru cei din jurul său. În momentul în care două persoane intră pentru prima dată într-o relaţie, atitudinea instinctivă este aceea de a nu dezvălui prea multe despre sine. Astfel, cvadrantul 1 este restrâns şi conduce la prima impresie, posibil incorectă, ce poate afecta, ulterior, întregul comportament şi, respectiv, comunicarea cu ceilalţi. Pentru dezvoltarea corectă a comunicării este necesară: • o amplificare a suprafeţei deschise prin dezvăluirea de sine, furnizarea unor informaţii despre noi celor din jur; • reducerea suprafeţei oarbe prin stimularea şi acceptarea feed-back-ului; astfel suntem capabili să receptăm impresiile celor din jur în ceea ce ne priveşte, să ne evaluăm şi 38

să corectăm defectele de imagine, atitudine şi comportament referitoare la noi şi la ceilalţi. Comunicarea este îngreunată deoarece6: • fiecare dintre noi suntem tentaţi să presupunem că oamenii se vor comporta în situaţii identice, în acelaşi mod; • există tendinţa de a-i împărţi pe cei din jurul nostru în categorii stereotipe: buni, răi, deştepţi, incompetenţi; • prima impresie deformează judecăţile ulterioare, transformându-le, de regulă, în prejudecăţi; • simpatia noastră faţă de ceilalţi creşte sau scade în măsura în care descoperim sau nu trăsături, preferinţe, caracteristici comune; • există tentaţia de a extinde faptele, atitudinile, punctele de vedere ocazionale ori negative la întregul comportament al unui individ. Constatarea că un individ nu s-a descurcat într-o anumită situaţie, nereuşind să ia o decizie corectă, se poate transforma în opinia că este incapabil, incompetent, lipsit de simţul orientării; • instinctiv, oamenii folosesc propriile repere şi concepţii în judecarea altora, convinşi că adevărul şi dreptatea le aparţin. Frecvent, se uită faptul că nu există răspunsuri „corecte" atunci când oamenii sunt invitaţi să îşi interpreteze propriile sentimente, atitudini, impresii. Spre exemplu, oamenii pot interpreta diferit un desen, fără însă să se poată afirma care interpretare a fost falsă şi care a fost adevărată. c) diferenţele de statut. Poziţia emitentului şi a receptorului în procesul de comunicare poate afecta semnificaţia mesajului. De exemplu, un receptor conştient de statutul inferior al emitentului îi poate desconsidera mesajele, chiar dacă acestea sunt reale sau corecte. Un emitent cu statut înalt este, de regulă, considerat corect şi bine informat, mesajele lui fiind interpretate ca atare, chiar dacă, în realitate, sunt false ori incomplete.

d) diferenţele de cultură. Existente între participanţii la comunicare, pot genera blocaje când aceştia aparţin unor medii culturale, sociale, religioase, organizaţionale 6

Stanton, N. Comunicarea. Bucureşti: Editura ştiinţă şi tehnică , 2007, p. 55. 39

diferite. e) probleme semantice generate de folosirea unor cuvinte în moduri diferite ori a unor cuvinte diferite în acelaşi mod. Spre exemplu, cuvântul „etichetă" are semnificaţia inscripţiei de pe ambalaje, dar şi cea de titlu, nume sub care figurează cineva, precum şi semnificaţia normelor de comportare în relaţiile diplomatice şi a regulilor de comportare politicoasă în viaţa cotidiană. Probleme semantice apar şi atunci când angajaţii folosesc în exprimare cuvinte sau expresii din jargon, argou, neologisme, expresii strict tehnice ori prea pretenţioase. f) zgomotul este un factor ce ţine de contextul comunicării. Constă în sunete sau amestec de sunete discordante şi puternice, care implică transmiterea şi /sau receptarea mesajului. El poate să concureze mesajele şi chiar să le domine, deformându-le. Zgomotul poate fi produs de: •

folosirea unor instalaţii în apropierea receptorului sau emitentului;

•

semnale parazite pe canalele de comunicare – linia telefonică, fax, calculator

•

erori de comportament ale participanţilor la comunicare, spre exemplu, situaţia

etc.; în care toţi vorbesc în acelaşi timp, încercând fiecare să se impună şi să se facă auzit; •

folosirea de emitent a unui număr exagerat de cuvinte, chiar dacă acestea sunt

corecte, astfel încât mesajul se pierde în neesenţial.

CAP. IV - Evoluţia evenimentelor politico-militare pe teatrele de operaţiuni ale celui de-al doilea război mondial

Perioada ce-a urmat primei conflagraţii mondiale a fost una a competiţiei dintre învinşi şi învingători pentru supremaţie pe scena vieţii internaţionale. Răsturnările în raporturile de putere de pe continentul european, ca şi creionarea a două blocuri politico-militare rivale, au făcut ca timpul scurs până la izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale să fie extrem de scurt. Practic, crizele şi conflictele dintre state au constituit preludiul declanşării Celui deal Doilea Război Mondial şi sunt acţiuni în forţă ale statelor care doreau să răstoarne ordinea instituită, în 1919-1920, prin Pacea de la Paris-Versailles. În 1931 Japonia atacă China şi ocupă Manciuria. Marile puteri occidentale ca şi Liga Naţiunilor n-au fost pregătite pentru a gestiona această criză şi au dat câştig de cauză Japoniei. Patru ani mai târziu, încurajată de "succesul" Japoniei, Italia fascistă invadează şi cucereşte Abisinia (Etiopia). Evenimentele se precipită şi în Europa, unde Germania invadează Austria (1938), iar ulterior, printr-o lovitură de graţie, a pus capăt definitiv existenţei Cehoslovaciei (15 martie 1939), ţara fiind transformată în „Protectorat al Boemiei şi Moraviei", satelit al Reich-ului. Distrugerea Cehoslovaciei n-a avut efecte geopolitice, ci mai mult psihologice. Cel de-al Doilea Război Mondial nu mai putea fi evitat, după ce Germania nazistă şi Uniunea Sovietică şi-au împărtit sferele de influienţă pe continentul european Scânteia care a aprins vâlvătăile Celui de-al Doilea Război Mondial a fost un „incident" la frontiera germano-polonă, petrecut în toamna anului 1939. Cauzele, însă, se găsesc în evoluţiile politice, economice şi în frustrările care au traversat începutul de secol XX în istoria Europei. Asupra locului, rolului şi a importanţei unora dintre aceste cauze în declanşarea 41

conflictului, istoricii şi specialiştii în polemologie n-au căzut de acord, istoriografia oferind din această cauză mai multe puncte de vedere. Pentru generaţia de după război, marcată profund de traumele luptelor şi ale sacrificiilor de tot felul, cea mai simplă explicaţie asupra genezei celei de-a doua conflagraţii a fost tendinţa spre revanşă şi expansiune a Germaniei naţional-socialiste conduse de Adolf Hitler. Tratatul de pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfârşitul primului război mondial de către puterile învingătoare, conţinea elemente de răzbunare şi umilire pe care germanii n-au putut să le accepte. Păcii de la Paris i-a lipsit de la început validitatea morală. Nu numai pentru învinşi, dar chiar şi pentru minţile lucide din tabăra învingătorilor, condiţiile impuse Germaniei conţineau sâmburele revanşei. Potrivit afirmaţiilor fostului premier britanic, Winston Churchill, mareşalul francez F. Foch, când a auzit că s-a semnat Tratatul de Pace şi a luat cunoştinţă de clauzele acestuia, ar fi exclamat: „Asta nu e pace. E un armistiţiu pe douăzeci de ani"7. În aceste condiţii, în Germania au luat naştere, în anii imediat următori încheierii primului război mondial, numeroase formaţiuni animate de spiritul revanşard. Printre acestea, „prin pretenţiile sale expansioniste, s-a evidenţiat Partidul Naţional-Socialist". Obiectivele politicii externe ale naziştilor au fost expuse de liderul partidului, Adolf Hitler, în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea), devenită ulterior carte de căpătâi a nazismului. Din aceste considerente, unii oameni politici şi istorici au atribuit întreaga responsabilitate - sau aproape-pentru declanşarea războiului, Germaniei hitleriste. Reputatul istoric A.J.P. Taylor constată că în „tabără" celor care cred că Germania este vinovată de declanşarea războiului sunt două curente. Unii consideră că Hitler „a dorit un mare război, de dragul războiului. A dorit un război pentru a face din Germania o Mare Putere, iar el să devină un cuceritor de felul lui Alexandru cel Mare sau Napoleon. A fost un nihilist, un maniac, un al doilea Atila. Alţii l-au considerat pe Hitler mai raţional. 7

Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol I, Bucureşti, 1996, p. 17.

El a acţionat după un plan care prevedea instaurarea unui imperiu pentru o mie de ani în Europa Centrală şi de Sud-est.". Se afirmă că Hitler a făcut ceea ce politicienii au presupus că va face, respectiv a apărat drepturile statului său. Ei afirmă că, în fond, Hitler nu era mai „ticălos ca alţi oameni de stat europeni ai epocii şi că raţionamentele şi calculele sale erau la fel de logice ca acelea ale celorlalţi lideri occidentali". A.P.J. Taylor consideră că despre originile Celui de-al Doilea Război Mondial sunt destule legende şi „Distrugerea legendelor nu înseamnă justificarea lui Hitler". Declanşarea ostilităţilor. La ora 4.45 în ziua de 1 septembrie 1939, trupele germane au trecut la ofensivă împotriva Poloniei8. Anglia şi Franţa, în conformitate cu garanţiile de securitate acordate statului polonez, au declarat la 3 septembrie 1939 război Germaniei. SUA se declara în afara conflictului, iar o serie de state din Europa, printre care şi România, îşi proclamă starea de neutralitate. În urma victoriilor fulger, trupele Wehrmachtului au ocupat Cracovia (6 septembrie), iar guvernul polonez se retrăgea la Liublin. Tancurile germane au ajuns în câteva zile la periferia Varşoviei. La 12 septembrie la Paris, Anglia şi Franţa au stabilit o strategie comună de acţiune şi constituie Consiliul Interaliat de Război448. La 17 septembrie 1939, guvernul polonez şi înalţii demnitari politici părăsesc Varşovia asediată şi se refugiază în România. Din Est, trupele Armatei Roşii au trecut la agresiune depăşind frontiera polonosovietică. După lupte înverşunate, trupele poloneze au capitulat în faţa forţelor Werhmachtului, la 28 septembrie 1939. În aceeaşi zi, la Moscova, miniştrii de externe german şi sovietic au semnat tratatul prin care au împărţit statul polonez şi stabileau frontiera pe cursul râurilor San şi Bug. La Paris s-a constituit guvernul polonez în exil. Pe frontul de vest francezii treceau la ofensivă. Faptele par să demonstreze că nici 8

James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1993,

p.61

Anglia şi nici Franţa nu s-au angajat în mod serios în conflict şi astfel a început un război pe care gazetarii l-au denumit „război straniu". Expresia a fost lansată de presa americană pentru a marca o perioadă din istoria Celui de-al Doilea Război Mondial care a ţinut de la căderea Poloniei până la ofensiva Werhmachtului în est, contra URSS. În est, URSS a trecut la materializarea înţelegerilor convenite cu partenerul german, prin pactul Ribbentrop-Molotov, şi a atacat la 30 noiembrie 1939 Finlanda. Aceasta n-a putut rezista decât 105 zile. La 12 martie 1940 guvernul finlandez a capitulat şi a semnat tratatul de pace prin care a satisfăcut cererile Kremlinului. În martie 1940 Germania a elaborat planul „Weserubung" ce prevedea cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei. În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940, Germania a dat un ultimatum Danemarcei pe care regele Kristian al X-lea l-a acceptat, după o şedinţă dramatică a Consiliului de Coroană. Fratele acestuia, Haakon al VII-lea, regele Norvegiei, susţinut de guvern şi armată, n-a cedat şi a respins cererile de capitulare remise de Germania. Forţele de invazie au fost modeste în raport cu scopul ce le era fixat de Comandamentul German, dar au surprins ţara total nepregătită. Reuşita „blitz-krieg"-ului german în Norvegia şi Danemarca a zdruncinat aliaţii din letargia lor. Cucerind ţările nordice, Germania a luat sub control importante baze maritime şi aeriene. Au obţinut nu numai importante avantaje strategice, ci şi baze de materii prime cu care şi-au asigurat industria de război. În dimineaţa zilei de 10 mai 1940, Înaltul Comandament German a ordonat aplicarea Directivei nr. 6 „Fall Gelb" (Planul Galben) care era planul de invazie a Europei Occidentale. Trupele germane, împărţite în trei grupuri de armată, au atacat pe trei direcţii spre Olanda şi Nordul Belgiei; direcţia Luxemburg şi către linia fortificată de apărare a Franţei Maginot. Raportul de forţe era net superior de partea apărătorului, dar Comandamentul German şi-a surprins adversarii prin manevră şi prin folosirea trupelor aeropurtate. După o scurtă împotrivire, armata olandeză a capitulat în ziua de 1/5 mai 1940. Trupele germane au continuat ofensiva către Paris, ocolind linia Maginot prin Ardenne, pe 44

unde francezii se aşteptau cel mai puţin. În aceste condiţii, Marea Britanie pune în aplicare operaţia „Dynamo” pentru a-şi salva forţele trimise în ajutorul Franţei. În ziua de 10 iunie 1940, guvernul francez se refugia la Tours, ca urmare a înfrângerilor suferite de armatele sale. În după amiaza aceleiaşi zile, Italia declară război Franţei, neţinând cont de avertismentele SUA. Spania se declară neutră faţă de conflictul european. Trupele germane pătrund fără să întâmpine rezistenţă în Paris pe 14 iunie 1940. În după amiaza zilei de 22 iunie 1940, la Réthondes, în pădurea Compiègne, acolo unde mareşalul Foch impusese capitularea trupelor germane în primul război mondial, este semnată convenţia de armistiţiu. Franţa era împărţită în două: partea de nord, nord-est şi vest ocupată, restul zonă liberă. În teritoriul neocupat se instalează guvernul colaboraţionist al mareşalului Petain. La Londra, Winston Churchill respinge orice propunere făcută de Hitler şi critică sever încheierea armistiţiului de către guvernul Petain. În est, URSS a adresat României succesiv mai multe note ultimative Fără nici un sprijin din partea marilor democraţii, statul român a cedat forţei şi a ordonat evacuarea Barasabiei şi a nordului Bucovinei revendicate de Moscova. În teritoriile anexate prin forţă, URSS a instaurat un regim de teroare politică şi exterminare etnică prin deportări ale românilor în teritoriul URSS. După „rezolvarea litigiului" teritorial cu România, Stalin a ordonat transpunerea în practică a înţelegerilor sovieto-germane din Protocolul Molotov-Ribbentrop cu privire la Ţările Baltice. Sovietul Suprem al URSS a decis includerea Lituaniei, a Letoniei şi a Estoniei în componenţa URSS ca republici unionale. Astfel au dispărut de pe harta politică a Europei cele trei state. În aceeaşi lună, Germania şi Italia au impus României Dictatul de la Viena dând satisfacţie Ungariei fasciste care a anexat nord vestul Transilvaniei Hitler a considerat că după capitularea Franţei, Marea Britanie va cere pace. La 16 iulie Fuhrer-ul a semnat Directiva nr. 16 ce prevedea elaborarea şi executarea operaţiunii 45

„Seelowe"( Leul de mare). Se preconiza debarcarea trupelor germane în Anglia pentru ziua de 15 septembrie 1940 şi distrugerea aviaţiei britanice. După respingerea, din nou, de către guvernul britanic, la 8 august 1940, a „ofertei" de pace, Hitler a ordonat începerea operaţiunilor prin bombardarea masivă a oraşelor Londra, Liverpool, Manchester, Bristol etc., însă n-a obţinut mult râvnita supremaţie aeriană. Aviaţia germană s-a dovedit eficace în operaţiuni tactice, nu însă şi în cele strategice. Italia dorea să redevină o mare putere şi să-şi formeze propriul imperiu colonial. Benito Mussolini a declanşat la 10 iunie 1940 operaţiunea de invadare a Somaliei britanice. În ziua de 14 septembrie 1940, forţele italiene aflate în Libia au declanşat o amplă ofensivă pentru a ocupa Egiptul. În luna decembrie ofensiva italiană a fost oprită, trupele britanice trecând la contraofensivă. După câteva săptămâni, italienii au fost izgoniţi relativ uşor din Libia (Tobruk, Bardia, Bengazi, etc.) şi erau pe punctul de a fi eliminaţi complet din Africa. În ianuarie 1941, englezii au trecut la ofensivă în Africa Orientală şi la 4 aprilie au eliberat Addis-Abeba, iar în luna mai 1941 trupele italiene dislocate în Africa de Est au capitulat, sfârşindu-se astfel şi visul „imperiului italian" în Etiopia. Ofensiva italiană în Balcani n-a avut mai mult succes ca cea din Africa. La cererea de intervenţie a Italiei, Germania a trimis în Balcani o impresionantă forţă de invazie. În primele zile ale lunii aprilie 1941, Iugoslavia şi Grecia au fost atacate succesiv, de pe mai multe direcţii, de trupe italiene, germane, maghiare şi bulgare. România, deşi făcea parte din Axă, a refuzat să participe la acţiuni militare. La 13 aprilie Belgradul a fost ocupat de trupele germane şi părţi din Iugoslavia au fost anexate de Ungaria, Bulgaria şi Italia, sau ocupate de Germania. După scoaterea din luptă a Iugoslaviei, forţele Axei s-au năpustit asupra Greciei. Victoriile militare obţinute în Europa şi în afara ei, de către Germania, Italia şi Japonia, le-au determinat pe acestea să-şi împartă sferele de influenţă în lume şi să colaboreze în vederea instaurării unei „noi ordini" internaţionale. Înţelegerile s-au materializat în Pactul Tripartit (27 sept. 1940) care în esenţă prevedea: „dreptul" Germaniei şi al Italiei de a instaura noua ordine în Europa, al Japoniei în Asia. 46

La pact au aderat sateliţii Germaniei, printre care şi România (23 noiembrie 1940), însă fără ca acestea să poată influenţa în vreun fel situaţia politică per ansamblul raportului de putere regional sau global

Extinderea războiului şi mondializarea lui. După capitularea Franţei şi reducerea capacităţii de ripostă a Marii Britanii, Hitler a avut iluzia că a obţinut „libertatea" de acţiune în Est şi evitarea unui război pe două fronturi. La 22 iunie 1941, la orele 3. 30 s-a declanşat atacul german asupra URSS. Dacă Germania comitea, prin prisma dreptului internaţional public, valabil în epocă, o agresiune clară, urmărind anexarea unor teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată, România şi Finlanda au intrat în război pentru a elibera teritoriile anexate de URSS cu un an în urmă. Forţele germane deţineau nu numai superioritatea în oameni şi tehnică (8, 5 milioane oameni la 4, 2 milioane) ci şi o experienţă de război de aproximativ doi ani care a contat în economia luptei în prima parte a războiului. O parte a aviaţiei sovietice a fost distrusă la sol sau în lupte aeriene. În extremitatea nordică unde au acţionat forţe germane şi finlandeze sub comanda feldmareşalului von Lech şi în aripa stângă a grupării „Centru", comandate de feldmareşalul von Bock, au înaintat fulgerător şi în 18 zile au ajuns aproape de Leningrad. Lovitura principală a fost dată de forţele comandate de von Bock în Bielorusia care până la 9 iulie au reuşit să cucerească Minskul şi cea mai mare parte a teritoriului bielorus. Grupul de armate „Sud", sub comanda feldmareşalului von Rundstedt, a acţionat în direcţia Kiev. La aripa de sud a acestui grup au acţionat trupele române sub comanda directă a generalului Ion Antonescu, cu misiunea de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei. Prin declanşarea planului „Barbarossa", la 22 iunie, Hitler şi-a surprins „tovarăşul" cu care împărţise Europa la 23 august 1939 şi i-a pricinuit acestuia grave înfrângeri. Dacă pe plan militar în vara anului 1941 URSS a fost la un pas de catastrofă, pe „frontul diplomatic" a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W. Churchill a condamnat atacul asupra URSS şi a declarat că o va sprijini în lupta cu Germania. 47

Două zile mai târziu, SUA au făcut o declaraţie asemănătoare. Prin negocieri şi tratate bilaterale se vor pune bazele Coaliţiei Naţiunilor Unite. La 12 iulie 1941 la Moscova a fost semnat acordul sovieto-britanic, care prevedea ajutorul reciproc şi obligaţia că nici una din părţi să nu încheie pace separată cu Germania. La 14 august 1941, W. Churchill şi F. Roosevelt au semnat la Washington Cartă Atlanticului care prevedea nimicirea tiraniei fasciste şi dezarmarea agresorilor, instaurarea păcii şi a securităţii după nimicirea fascismului. La 24 septembrie acelaşi an, la Cartă aderă şi URSS. Bătălia pentru Moscova a început în ultimele zile ale lunii septembrie 1941, iar la 7 octombrie trupele sovietice s-au retras pe linia Mojask, pe care n-au putut-o menţine, şi trupele germane ajung în a doua jumătate a lunii noiembrie la numai 25-30 km de Moscova. În faţa Moscovei mitul invincibilităţii armatelor germane a fost spulberat şi abandonat „blitz-krieg"-ul. Planurile germane pentru anul 1942 erau ambiţioase. Se preconiza ca în patru etape să se ajungă pe Don şi Volga pentru a se încercui Stalingradul şi apoi să coboare spre Caucaz, pentru a fi luate în stăpânire câmpiile petrolifere ruseşti. În primele zile ale lunii iulie, trupele germane şi române cuceresc Sevastopolul şi continuă ofensiva spre Stalingrad şi Rostov pe Don. Trupele sovietice iau măsuri pentru apărarea Stalingradului. La 17 septembrie au început luptele de apărare a Stalingradului. La 2 februarie 1943 se termină una din cele mai mari bătălii din istoria celui de-al doilea război mondial. Germania a pierdut iniţiativa strategică pe uscat, după ce o pierduse anterior pe cea aeriană: Comandamentul sovietic a preluat iniţiativa strategică şi a menţinut-o până la sfârşitul războiului. În cursul aceluiaşi an, aliaţii au pregătit un plan minuţios de distrugere a forţelor germane şi italiene în nordul Africii şi de preluare a iniţiativei strategice în Pacific. La sfârşitul lunii mai 1942, italienii şi germanii au declanşat luptele care aveau să se încheie, pentru ei, cu dezastrul de la El Alamein, din octombrie 1942. Bătălia de la El Alamein a fost preludiul unei serii de victorii ale aliaţilor în Africa de Nord şi care s-au încheiat cu alungarea trupelor germano-italiene de pe continentul 48

negru. Astfel că, la jumătatea lunii mai 1943, peste un sfert de milion de ostaşi germani şi italieni au fost făcuţi prizonieri, printre care 20 de generali. Expansiunea niponă în Indochina, a provocat o reală şi vie indignare la Washington. Guvernul SUA a ripostat prompt şi a blocat bunurile japoneze în Statele Unite. Japonia reacţionează şi în 7 decembrie 1941 atacă baza aero-navală de la Pearl Harbor. În primăvara anului 1942, încep confruntările în Pacific, cunoscute ca „marile bătălii de pe teatrul de operaţii al Pacificului de Sud-vest. (Australia, Filipine, Noua Guinee, arhipelagul Solomon, Bismarck şi Indonezia). Între 26 mai - 6 iunie 1942 s-a desfăşurat bătălia aero-navală din zona atolului Midway şi a insulelor Aleutine dintre flotele japoneză şi americană. Iniţiativa strategică a trecut decisiv de partea SUA şi a aliaţilor săi. Pierderea iniţiativei strategice de către armatele germane şi coordonarea mai eficientă a acţiunilor politico-militare în cadrul Coaliţiei Naţiunilor Unite (Conferinţa de la Casablanca din 14-16 ianuarie 1943) au condus la obţinerea altor victorii decisive pe teatrele de operaţiuni din Europa şi Pacific. În urma victoriilor obţinute de forţele aliate, Axa începe să se clatine. Regele Victor-Emanuel hotărăşte la sfârşitul lunii iulie să-l înlocuiască pe Bennito Mussolini cu mareşalul Badaglio La 5 august 1943 noua conducere a Italiei a angajat negocieri secrete cu angloamericanii în Sicilia. Pe 3 septembrie 1943 s-a semnat armistiţiul însă va fi anunţat pe 8 septembrie, iar aliaţii au început operaţia de debarcare în Italia continentală. Până la mijlocul lunii octombrie trupele anglo-americane eliberaseră jumătate din Italia. În vest, Roma a fost eliberată la 4 iunie 1944. Două zile mai târziu pe plajele Normandiei o uriaşă grupare de forţe s-a revărsat asupra „inexpugnabilului zid al Atlanticului", deşănţată din aproximativ 11000 de avioane şi 5000 de nave. Acestea au trecut ulterior la ofensivă, deschizând astfel cel de-al doilea front în Europa. La 15 august, în nordul Franţei s-a operat a doua debarcare aliată. Debarcările din vestul şi sudul Franţei au înrăutăţit considerabil situaţia trupelor germane. Trupele aliate au înregistrat succese importante. După eliberarea Parisului (24 august) au fost curăţate de trupele germane oraşele Rouen şi Dieppe, Soissons, Reims şi 49

Verdun. La 3 septembrie unităţi britanice au intrat în Bruxelles, Belgia fiind eliberată la începutul lunii noiembrie 1944. Pe frontul de Est, România a ieşit din Axă la 23 august 1944, producând cea mai mare catastrofă militară armatei germane, după cea de la Stalingrad. La câteva săptămâni (9 septembrie) Bulgaria s-a alăturat forţelor Naţiunilor Unite, declarând război Germaniei. Trupele sovietice vor înainta rapid spre centrul Europei, forţele germane fiind în această parte a Europei incapabile de o rezistenţă care să stăvilească ritmul Armatei Roşii. În Vest, Germania a încercat fără succes o contra ofensivă de mari proporţii cunoscută ca Bătălia din Ardeni (16 decembrie 1944 -30 ianuarie 1945) - prin care să determine „cercurile conducătoare anglo-americane - să recurgă la o înţelegere" (6; 45). Eşecul german s-a datorat printre altele şi ofensivei de proporţii pe care au declanşat-o Armata Roşie şi trupele române. Mijlocul lunii decembrie 1944 a însemnat intrarea trupelor sovietice pe teritoriul german. La sfârşitul lunii februarie, ruşii cuceriseră Danzig-ul şi o parte a Pomeraniei. Viena a căzut în luna aprilie 1944. Germania, la această dată mai era ca stat doar o fâşie lungă şi îngustă de aproximativ 100 km lărgime, mergând de la coasta Balticii în jos spre Iugoslavia şi nordul Italiei. La începutul lunii martie, armatele americane erau la Rin. Între aliaţi a început cursa pentru cucerirea Berlinului. Moartea preşedintelui Roosevelt a constituit poate ultima iluzie a lui Hitler. Credea că se poate salva făcând o paralelă cu moartea ţarinei Elisabeta a Rusiei care l-a salvat pa Frederic cel Mare de la invazie. Atacul final al ruşilor asupra Berlinului s-a dat la 12 aprilie 1945. Au încercuit Capitala celui de-al treilea Reich pe 25 aprilie. Pe 2 mai rezistenţa a fost zdrobită. La 8 mai 1945 reprezentanţii Germaniei, în frunte cu amiralul Donitz, care preluaseră conducerea după sinuciderea lui Hitler şi a fidelilor săi, au semnat capitularea. Războiul mondial se termina pentru Europa. Derularea operaţiunilor din Pacific a însemnat, în fapt, terminarea celui de-al doilea război mondial. După ce-au cucerit arhipelagul Gilbert, în noiembrie 1943, americanii au distrus 50

bazele japoneze de pe insulele Caroline şi din arhipelagul Marshall. În vara anului 1944, aliaţii au pus stăpânire pe Noua Guinee. La 15 iunie 1944, bombardierele B-29 reuşesc, pentru prima dată, să bombardeze Japonia. În ultima parte a lunii octombrie 1944 au început luptele pentru cucerirea Filipinelor. În ianuarie 1945, trupele americane, sub comanda lui Mac Arthur, ocupă Filipinele după ce-au câştigat cea mai mare bătălie aero-navală din cel de-al doilea război mondial. Aceasta a însemnat sfârşitul marinei japoneze. În vara anului 1945, întregul Imperiu Japonez a început să se clatine. Trupele japoneze erau presate şi silite să se retragă din Indiile de Est şi Birmania. Pe la mijlocul lunii mai 1945, acestea s-au retras şi din sudul Chinei. În următoarele două luni, sub presiunea bombardamentelor au fost distruse primele cinci oraşe japoneze. Mai rămăseseră patru oraşe care nu suferiseră prejudicii importante. La începutul lunii august americanii au luat o decizie de o gravitate extremă: lansarea primei bombe atomice464. Pe data de 6 august ora 9. 15 a fost lansată prima bombă atomică asupra oraşului Hiroşima. 80000 de oameni au murit în câteva secunde. La 8 august, URSS a declarat război Japoniei. A doua zi a fost lansată cea de-a doua bombă nucleară asupra oraşului Nagasaki. Pe data de 14 august 1945, Japonia a capitulat. Cel de-al doilea război lua sfârşit. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, conflictele interstatale se desfăşoară în afara lumii europene. Încurajate de SUA, pe de o parte, şi de URSS pe de alta, popoarele colonizate îşi afirmă, de îndată după cel de-al doilea război mondial, aspiraţia la independenţă. Apar un şir de războaie de eliberare naţională care vor conduce la prăbuşirea imperiilor coloniale în anii'70. Acest fapt nu a însemnat totuşi şi sfârşitul războaielor de eliberare, pentru că multe popoare oprimate continuă să-şi ceară emanciparea: nord-irlandezii prin IRA, palestinienii prin Intifada, kurzii din Turcia, Irak şi Iran revendică un stat propriu. Dispariţia dominaţiei coloniale a permis apariţia unui tip aparte de conflict interstatal - războiul prin procură. 51

Cele două superputeri care au dominat scena internaţională în cea de-a doua jumătate a veacului trecut au ajuns la concluzia că un război direct este şi neprofitabil, dar şi cu consecinţe imprevizibile, şi au recurs la o confruntare indirectă, prin intermediul unor ţări-satelit. Relevante, din acest punct de vedere sunt războaiele din Coreea, Vietnam, sau din Orientul Mijlociu dintre Israel, pe de o parte, şi statele arabe, pe de alta. O excepţie de la această regulă a fost războiul din Malvine, dintre Marea Britanie şi Argentina, din primăvara anului 1982 şi într-o oarecare măsură, conflictul de frontieră dintre Iran şi Iraq ce s-a desfăşurat pe parcursul a aproape un deceniu(1980-1988).

CAP. V – Studiu de caz: Comunicarea în interiorul coaliţiilor politico-militare şi dintre beligeranţii angajaţi în al doilea război mondial

Al doilea război mondial, în comparaţie cu prima conflagraţie mondială, a avut unele particularităţi şi trăsături care au făcut ca el să nu se încadreze în desfăşurarea clasică a conflictelor militare nici din punct de vedere al comunicării9. Se acumulase o bogată experienţă în domeniul comunicării pe parcursul derulării primei conflagraţii mondiale dar nu pot fi eludate nici cercetările de psihologie socială sau perfecţionările şi dezvoltării tehnologice în domeniul mijloacelor de comunicare. Sunt doar câteva din considerentele care conduc către concluzia că în „interiorul" celei de-a doua conflagraţie mondiale s-au derulat cu mai mare sau mai mică intensitate un „război economic", un „război psihologic şi propagandistic" şi un „război al informaţilor". Şi în ceea ce priveşte comunicarea diplomatică lucrurile vor evolua în direcţii nonclasice şi vor suspende mai ales actorii mici antrenaţi în conflagraţie. Pentru a înşela aşteptările adversarului cu privire la marile operaţii strategice adversarii au declanşat aşa-zise discuţii diplomatice neoficiale pentru a se încheia o pace separată. În fapt erau false discuţii diplomatice ci operaţiuni de intoxicare şi dezinformare a partenerilor de negocieri. Comunicarea în cea de-a doua conflagraţie mondială s-a desfăşurat concomitent pe trei paliere. Un prim palier a fost cel al diplomaţiei clasice şi a avut ca principală caracteristică o excesivă polarizare. Unul dintre multele motive care a condus la această polarizare a fost şi apariţia coaliţiilor politico-militare rivale. Comunicarea directă atât prin canalele publice cît şi prin cele secrete creşte ca volum şi intensitate în interiorul fiecărei coaliţii. Între coaliţiile aflate în conflict comunicarea s-a desfăşurat cu precădere sub formă indirectă şi a îmbrăcat cele mai diverse forme de la discursul oficial până la dialogul prin intermediul presei.

James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1993,

p. 74. 53

Un al doilea palier a fost cel propagandei care, la rândul ei, avea particularităţi distincte funcţie de publicul-ţintă vizat. Propaganda destinată teatrelor de operaţiuni militare s-a distins, atât prin conţinut cît şi prin caracteristica vectorilor de „transport" la ţintă, de propaganda destinată opiniei publice internaţionale fie că era cea din statele neutre din statele beligerante. Diplomaţia informală sau a „canalelor neoficiale" a alcătuit cel de-al treilea palier al comunicării. Aceasta s-a împletit cu activitatea serviciilor de informaţii şi a imprimat comunicării un aspect nemaiîntâlnit până acum. Dialogul real s-a împletit strâns cu dezinformarea, înşelarea şi manipularea partenerului /receptorului. Tot aici am putea încadra şi dialogul care s-a purtat între un nou tip de actori care apar în această perioadă şi care din punct de vedere al dreptului internaţional nu aveau calitatea de subiecţi ai relaţiilor internaţionale - mişcările de rezistenţă, formaţiunile de partizani sau chiar adevărate armate de eliberare cum au fost cele din spaţiul balcanic O intensă comunicare politică a existat şi în cadrul coaliţiilor care s-au confruntat în perioada celui de-al doilea război mondial. În Axă comunicarea, atât din punct de vedere al volumului cît şi al intensităţii, a fost determinată natura intereselor ce i-au legat, la un moment dat, pe membrii coaliţiei. Dialogul în triunghiul format de Germania, Italia şi Japonia nu putea să aibă aceleaşi caracteristici ca cel care se desfăşura, de exemplu, între Berlin şi Bucureşti sau între Bucureşti şi Roma sau Tokio deoarece nu era doar o diferenţă de interese ci de loc şi rol în cadrul alianţei. Regimurile politice erau asemănătoare în multe privinţe interesele politice şi militare erau radical diferite. Raporturile dintre statele care îşi arogau rol de hegemon şi statele cu potenţial de putere redus din Axă erau asimetrice şi de aici de multe ori au apărut bariere în desfăşurarea normală a proceselor de comunicare. Un act de comunicare are ca scop obţinerea de informaţii oportune, exacte, reale etc. Lucrul acesta nu este valabil în acest tip de comunicare asimetrică. Vom ilustra acest aspect cu doar un exemplu, din multele care pot fi enumerate, în ceea ce priveşte calitatea comunicării între comandamentul român şi cel german din perioada operaţiunilor militare din vara anului 1941. Generalul Schobert informa, la 3 iulie 54

1941, pe generalul Ion Antonescu, despre faptul că, în România, a sosit un detaşament de legătură maghiar şi că acesta a fost primit la Cartierul german. Potrivit uzanţelor diplomatice un asemenea fapt nu se putea petrece dacă nu era emisă o autorizaţie de acces pe teritoriul românesc de către o instituţie a statului român. Prin urmare şi în acest caz trebuia să se desfăşoare un proces de comunicare /negociere între autorităţile militare române şi cele germane. Acest lucru nu s-a întâmplat. Acest lucru nu s-a întâmplat şi este de înţeles de ce generalul Ion Antonescu scria lui Schobert vădit nemulţumit: „Neplăcut surprins de sosirea în ţară, fără o prealabilă autorizare, a grupului de ofiţeri maghiari, de sub conducerea fostului ataşat militar în România, nu am luat nici o măsură, pentru a nu crea dificultăţi Comandamentului German". Mesajul trimis de germani era post factum şi îşi pierduse cel puţin una din calităţi-oportunitatea. Acest tip de comunicare a apărut şi datorită faptului că germanii, aliaţi la acea dată împotriva sovieticilor cu românii, nu respectau regulile şi uzanţele internaţionale în ceea ce priveşte comunicarea între doi actori /state care îşi respectă reciproc suveranitatea. Comunicarea, respectiv ordinele care se transmiteau pe câmpul de luptă unităţilor române de către comandamentele germane, trebuia să se realizeze prin comandanţii şi instituţiile româneşti create în acest sens. Au fost, însă, frecvente cazuri când comandanţi de mari unităţi germane au dat ordine direct trupelor române. A fost, astfel, de multe ori, scoasă din procesul de comunicare o instituţie care funcţiona în armata română - Secţia a 7-a Legături cu armatele aliate şi Misiunea militară germană din România. Erorile de comunicare care au apărut prin scurtcircuitarea canalelor oficiale sau instituţionalizate prin acorduri sau înţelegeri bilaterale au fost corectate, de multe ori, prin dialogul la cel mai înalt nivel care se practica frecvent în tabăra Axei. Pentru a ilustra acest aspect menţionăm faptul că între „conducătorul" statului român şi dictatorul german au fost, în aproape patru ani, nu mai puţin de 11 asemenea întâlniri. Asemenea întâlniri au avut loc şi cu liderii celorlalte state satelite Germaniei. Analiza raporturilor dintre aliaţii din tabăra care se opunea statelor totalitar-fasciste ale Axei arată că situaţia nu a diferit în mare măsură. În acest caz nu numai că interesele 55

politice pe termen lung difereau radical, dar şi regimurile politice ca şi ideologiile pe care se sprijineau erau, în Coaliţia Naţiunilor Unite opuse şi ireconciliabile. Suspiciunea dintre marii aliaţi a fost şi ea prezentă şi a determinat oscilaţii mari în ceea ce priveşte nivelul şi calitatea proceselor de comunicare. Acestea şi multe altele constituiau tot atâtea bariere de comunicare. Victor Cădere ambasadorul României, la acea epocă, în Portugalia ajungea la concluzia că relaţiile dintre „aliaţi sunt în criză". De remarcat, totuşi, faptul că interesul politic imediat - înfrângerea Germaniei şi eliminarea nazismului şi a regimurilor totalitare de dreapta - au constituit motive suficiente pentru a se realiza o comunicare eficientă şi a elimina defecţiunile de orice fel în lupta contra nazismului. Procesul de comunicare pe acest palier în Coaliţia Naţiunilor Unite s-a concretizat într-un şir de conferinţe bi sau multipartite. La prima întâlnire dintre cei „trei mari", Roosevelt, Stalin şi Churchill, la sfârşitul lui noiembrie 1943, comunicarea a avut un caracter general. S-au purtat convorbiri mai mult informative în legătură cu ordinea de după război. S-a conturat ideea de „Design" a lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura revenirea asupra graniţei de vest a URSS din 1941 (reînglobarea Poloniei de est, la ţările baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei) şi renunţarea Occidentului la cordonul sanitar care să-l separe de Uniunea Sovietică. În schimb guvernul sovietic nu numai că aderase la „Declaraţia asupra Europei eliberate" dar se şi obligase, fapt extrem de important pentru partea americană, ca să conlucreze la crearea ONU. Se părea că Marii aliaţi au ajuns la o înţelegere asupra problemelor majore. Însă înţelegerile de la Yalta şi Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat rezultatele acestor conferinţe în alt fel. Partea americană trecea la visul ei despre „o lume unitară" a principiilor liberale şi democratice, fără a fi luat vreodată în serios interesele de securitate sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de interese democraţia să capete forma şi expresia viziunii sale politico-ideologice. Stalin i-a explicat, în aprilie 1945, locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas, această preocupare a sa: „Acest război nu mai e acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul 56

său sistem social, până unde înaintează armata lui". La această dată, protagoniştii vieţii internaţionale, în curs de structurare, păreau că îşi înţeleg bine intenţiile şi îşi descifrează corect mesajele din timpul convorbirilor bi şi multilaterale. După vizita la Moscova, din octombrie 1944, Winston Churchill i-a transmis liderului de la Kremlin o scrisoare de mulţumire în care afirma: „N-am fost niciodată mai optimist ca acum în privinţa viitoarei alianţe a popoarelor noastre. Sper să trăiţi încă mult timp ca să înlăturaţi ravagiile făcute de război şi să-i conduceţi pe toţi ruşii prin anii de furtună în lumina glorioasă a soarelui strălucitor. Al dumneavoastră prieten şi tovarăş de arme din timpul războiului, Winston Churchill". La rândul său, preşedintele american, F.D. Roosevelt afirma după Yalta că „… ar trebui să se pronunţe sfârşitul sistemului acţiunilor unilaterale, al alianţelor exclusive, al sferelor de influenţă, al echilibrului puterii şi al tuturor celorlalte experienţe care au dovada concretă a faptului că au fost încercate vreme de secole şi-au dat întotdeauna greş". Pentru un timp, se părea că între cei Trei a existat o comunicare eficientă. Acordurile şi înţelegerile au funcţionat cel puţin pentru evoluţiile politice din România şi Grecia. Churchill a ordonat trupelor britanice să suprime rezistenţa armată a stângii împotriva Casei Regale de la Atena, iar Stalin a lăsat ca fidelii lui discipoli greci comuniştii - să fie masacraţi de soldaţii generalului Scobie. Când Stalin a intervenit, prin Vîşinski, la Bucureşti, pentru a impune un guvern total aservit Moscovei, Churchill era „foarte preocupat ca nu cumva U.J. să ne reproşeze încălcarea înţelegerii noastre" şi transmitea reprezentanţilor britanici în România instrucţiuni „să nu se dezvolte acolo un front politic antirus." Analiza evenimentelor politice demonstrează că între Londra, Washington şi Moscova n-au existat în acest moment crize mari de comunicare Ele apar, însă, pe fondul neînţelegerii mesajelor transmise între Marii Aliaţi, prin mijloacele de informare în masă, în ţările căzute în sfera de dominaţie a URSS. Iată cum Declaraţia de la Potsdam a preşedintelui american făcută la postul de radio Vocea Americii la 25 iulie 1945 a determinat în România o anumită conduită politică din partea regelui Mihai I deşi SUA n-aveau de gând să-şi depăşească înţelegerile convenite cu URSS în ceea ce priveşte această ţară. 57

Această declaraţie a fost interpretată greşit de tânărul rege Mihai I care a luat-o ca pe un îndemn pentru înlocuirea guvernului adus la putere de Stalin, la 6 martie 1945, şi a acţionat în consecinţă. Pentru partidele istorice, potrivit unei note a S. S. I. din 10 august 1945, această declaraţie a însemnat o creştere a optimismului şi a speranţelor în revenirea la regulile democratice. A fost evident o interpretare eronată a mesajului transmis de postul de radio Vocea Americii din 25 iulie 1945. Pentru guvernul dr. Petru Groza declaraţia preşedintelui american a avut o altă semnificaţie, deoarece de la „stăpânii de la Kremlin" a primit prin generalul Susaikov, membru al Comisiei Aliate de Control (Sovietice) din România, „cheia" mesajului şi a fost asigurat că „nu i se poate întâmpla nimic". Prin urmare, la cererea de demisie, primul ministru dr. Petru Groza i-a răspuns şefului statului, regele Mihai I, că „guvernul său nu a fost niciodată mai puternic ca acum şi se bucură de tot sprijinul din partea sovieticilor" şi că nu demisionează. Comunicarea Est - Vest în această perioadă se desfăşoară pe canale diferite dar cu mesaj în dublu standard. În mesajul public, liderii de la Kremlin folosesc limbajul de lemn şi practic acesta era lipsit de informaţie reală. În comunicarea diplomatică mesajele erau altele şi se încadrau în realismul politic promovat şi de Moscova. Edificator în acest sens sunt următoarele fapte. La începutul anului 1946, Molotov atacă într-un discurs public pe „imperialiştii nesăţioşi şi grupul de aventurieri ce instigă la război" aparţinând claselor dominante „din străinătate care favorizează" trăncăneala periculoasă despre un al „treilea război mondial". La 9 februarie 1946 într-un discurs radiodifuzat Stalin afirma şi el în acelaşi ton: „Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării în focul războiului şi şi-a dovedit vitalitatea totală (…) Marxiştii noştri declară că sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el elemente de criză şi de război". Analiza de conţinut, prin comparaţie cu tematica altor discursuri rostite de liderii comunişti de la Kremlin cu diferite prilejuri, arată că acestea se încadrează în „limbajul de lemn" obişnuit şi nu exprimă în fapt o schimbare de atitudine sau revenirea URSS la politica antebelică „de confruntare cu Occidentul" aşa cum a fost percepută la Washington 58

şi Londra. Uniunea Sovietică a ieşit din război stoarsă şi vlăguită, economia ei de pace era la pământ. Ea avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea găsi şi, prin urmare, nu avea nici un interes imediat de a rivaliza cu singura putere care îi putea oferi acest ajutor, şi anume SUA. Guvernul sovietic nu mai avea aceeaşi încredere în populaţie. Soldaţii sovietici traversând, în lupta cu germanii, teritoriile naţiunilor europene au putut vedea că viaţa de aici nu era aşa de urâtă cum o înfăţişa propaganda sovietică şi că oamenii, în general, o duceau mai bine decât cei din Uniunea Sovietică. Şi mai avea un motiv de îngrijorare. Războiul îi elibera pe oameni de complexul supunerii şi de frică, elemente fundamentale pe care se sprijinea regimul lui Stalin. „De aceea, afirma Valentin Berejkov, însăşi sistemul era în primejdie şi trebuiau luate măsuri pentru salvarea lui". Fără îndoială că Stalin, a fost convins că, până la urmă, capitalismul va fi înlocuit cu socialismul, şi coexistenţa celor două sisteme nu putea să fie veşnică, dar era la fel de convins că procesul de înlocuire nu era iminent. Roosevelt şi Churchill l-au auzit pe Stalin spunând că nu era deloc simplu să impună lumii regimuri comuniste şi că, de fapt, are alte probleme. Atitudinea fundamentală a URSS în primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial n-a fost, în opinia unor istorici, agresivă, ci una defensivă. Percepţia eronată şi interpretarea greşită a unor teme din discursul şi propaganda oficială sovietică au condus pe unii oameni politici şi analişti politici din Occident la concluzia că politica de securitate a URSS are la bază un expansionism nelimitat şi că sovieticii vor profita de avantajul strategic pe care-l aveau în raportul de putere pe continent după încheierea celui de-al doilea război mondial. Că vor exploata dificultăţile social-economice din ţările occidentale pentru a-şi impune supremaţia până la Atlantic. Averell Hariman, ministrul american la Moscova, a trimis, la 4 aprilie 1945, Departamentului de Stat, un lung raport în care - după ce constata că partidul comunist şi acoliţii săi se folosesc pretutindeni de dificultăţile economice întâmpinate în ţările plasate sub responsabilitatea noastră pentru a face reclamă concepţiilor şi politicii Sovietelor, subliniind în acelaşi timp influenţa aliaţilor occidentali avea să se manifeste grijă doar pentru aliaţii noştri occidentali şi pentru regiunile plasate 59

sub responsabilitatea noastră. La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F. Kenan, trimite faimoasa „Long Telegram" (Telegramă Lungă) în care a descris politica externă sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. În esenţă, el argumenta că politica sovietică era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă veche. La câteva zile, fostul premier britanic şi „camarad de arme" al lui Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul universitar din orăşelul Fulton, Missouri. Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic, exprimându-şi convingerea „că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei (ruşii - n. C. H.) ca forţă şi că nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară"şi considera că „ar trebui ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură". Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor internaţionale în conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi". „Times" a publicat în aprilie 1946 unele articole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau infectate de virusul comunist, iar Arabia Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele „ameninţate" de acelaşi virus. Revista „Life" publică în iunie 1946, sub semnătura lui J. F. Dulles o serie de articole în care se atrăgea atenţia asupra ameninţărilor pe care le ascundea „Pax Sovietica" şi a cerut concetăţenilor săi să trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de URSS. În statele căzute sub hegemonie sovietică oamenii politici au înţeles, sub presiunea faptelor şi a comportamentului dictatorial şi imperial al noilor "eliberatori" ce fel de comunicare se practică şi ce înseamnă pentru sovietici dialogul politic şi politica dublului standard în comunicarea internaţională. Relaţiile încordate şi de cele mai multe ori ostile dintre guvernele acestor state şi reprezentanţii militari şi politici trimişi de Kremlin nu putea să genereze o comunicare eficientă pentru ambii actori implicaţi în procesul de comunicare indiferent dacă era vorba de evoluţia politică, diplomatică sau militară care să îi intereseze, cel puţin teoretic, în egală măsură. 60

Cel mai concludent exemplu este cel al modului cum s-a comunicat între guvernul român şi cel sovietic cu prilejul „negocierilor" pentru semnarea armistiţiului semnat la Moscova în noaptea de 12/13 septembrie 1944. Deşi speranţele guvernului de la Bucureşti au fost mari una din părţi a jucat doar rol de emiţător (sovietică) iar o alta doar de receptor(română). Rezultatul a fost un act juridic internaţional care teoretic era rezultatul unui proces de comunicare dar în practică a fost un dictat deoarece una din părţi nu a avut posibilitatea să negocieze. Analiza unui raport efectuat de Secţia a II-a informaţii din Marele Stat Major român referitor la „problemele legăturilor externe tot ale armatei române după data de 23 august 1944" este relevant pentru înţelegerea modului cum schimbările politice de la Bucureşti au influenţat comunicarea guvernului român cu ceilalţi actori internaţionali. Autorii studiului au indicat trei etape cu caracteristici definitorii: a)

23 august 1944-12 septembrie 1944, caracterizată prin ruperea legăturilor

diplomatice cu Germania şi sateliţii ei şi acceptarea condiţiilor impuse prin Convenţia de armistiţiu. A fost obligată, ca până la semnarea Tratatului de Pace „relaţiile sale externe să le realizeze numai la propunerea Statelor învingătoare prin intermediul şi cu aprobarea Comisiunii Aliate de Control, Înaltului Comandament Aliat (sovietic) care lucrează în numele tuturor Naţiunilor Unite. Acest lucru ne arată clar că prin forţa împrejurărilor România şi-a pierdut, practic, calitatea de subiect în comunicarea internaţională deşi în mod formal ea a desfăşurat o activitate diplomatică însemnată şi chiar a şi semnat un acord economic cu URSS în prima parte a anului 1945. b)

etapa a doua (12 septembrie 1944-6 martie 1945) este caracterizată de

autorii studiului ca fiind una în care „problema tatonărilor în legătură cu reluarea relaţiunilor noastre externe a rămas într-o fază inertă". Eforturile guvernanţilor de la Bucureşti de a schimba statutul în comunicarea internaţională a eşuat. c) în această etapă (6 martie 1945-6 iunie 1946) se realizează un proces lent de aparentă întrare a guvernului român în procesele fireşti ale comunicării internaţionale. Sunt restabilite raporturile diplomatice cu URSS (6 august 1945) şi la începutul anului 1945 cu 61

Anglia şi SUA însă în mod practic nu se modifică prea mult „capacitatea" guvernului de a negocia /comunica în mod real cu alţi actori decât cei agreaţi de puterea de la Moscova. Se impune a se sublinia şi faptul că sub presiunea factorului militar transparenţa procesului de comunicare dintre liderii celor două coaliţii angajate în conflict a lipsit cu desăvârşire. Rolul serviciilor secrete a fost decisiv pentru ca fiecare din părţi să afle esenţa discuţiilor şi a înţelegerilor politice şi militare la care au ajuns. Implicarea serviciilor de informaţii în dialogul /comunicarea diplomatică fie pentru ca adversarul să ajungă la informaţia /discuţiile aliaţilor fie ca acestea să împiedice obţinerea ei a condus la apariţia unui tip de comunicare de tip special - dezinformarea. Aceasta s-a desfăşurat paralel cu procesele reale de comunicare dintre Marii Aliaţi dar şi cu un partener de dialog fals doar din perspectiva emiţătorului. Concludent pentru această comunicare paralelă desfăşurată în diplomaţia celui deal doilea război mondial au fost negocierile pentru deschiderea celui de-al doilea front în Europa. Marii aliaţi au decis, la sfârşitul anului 1943, ca acesta să fie localizat în vestul Europei. Germanii trebuiau să „afle" cu ajutorul unui proces de false negocieri cu unul din aliaţii consideraţi de ei cheie pentru resursele de petrol de care dispunea la acea dată— România că cel de-al doilea front se va deschide în...Balcani. Aşa s-a născut un complicat şi anevoios proces de comunicare informală şi semioficială între diplomaţia Bucureştiului care dorea să rupă alianţa cu Axa şi să se alăture Coaliţiei Naţiunilor Unite pentru a se salva de la dezastrul militar ce se preconiza după bătălia de la Stalingrad şi oficialităţi anglo-saxone sau reprezentanţi ai acestora. Românii au crezut că negocierile sunt reale şi s-a declanşat chiar o competiţie între reprezentanţii opoziţia politică— P.N.Ţ, P.N.L., P.C.R. etc. - şi guvernul Antonescu pentru întâietate la masa negocierilor când de fapt acestea erau parte a unui plan de intoxicare a celui de-al treilea Reich al cărui nume de cod era Bodyguard. Oamenii politici de la Bucureşti au înţeles acest lucru după ce a avut loc debarcarea din Normandia când, practic, canalele de comunicare dintre reprezentanţii României şi emisarii Coaliţiei Naţiunilor Unite s-au închis. Operaţia de intoxicare efectuată de serviciile secrete anglo-americane devenise un succes! Totuşi trebuie să subliniem faptul că au fost unii diplomaţi dar şi ofiţeri din Serviciul Special de Informaţii român care au intuit faptul că aceste negocieri sunt acţiuni 62

de intoxicare a Germaniei. Fostul ambasador la Lisabona Victor Cădere referindu-se la activităţile desfăşurate de occidentali în acest sens îşi informa superiorii: „ Ceea ce preocupă în acest sector este în primul rând amplificarea dificultăţilor pentru Germania". Cel de-al doilea război mondial a adus, în desfăşurarea operaţiunilor militare o mare noutate în raport cu desfăşurarea clasică a conflictelor - lupta de partizani, rezistenţa armată, sabotajele etc., care au avut impact asupra procesului de comunicare în relaţiile internaţionale datorită apariţiei unor actori care practic dublau actorul clasic statul aflat sub ocupaţie. Aşa s-au născut guvernele din exil pentru Franţa, Polonia, Iugoslavia etc. Aceştia au desfăşurat o intensă activitate de comunicare pe de o parte cu propria opinie publică pentru a determina creşterea spiritului de rezistenţă faţă de ocupant pe de alta cu opinia publică internaţională şi guvernele ţărilor pe lângă care funcţionau pentru a le atrage de partea cauzei pentru care lupta. Multe din aceste mişcări de rezistenţă /guverne în exil au fost susţinute şi finanţate de serviciile secrete ale marilor puteri implicate în cea de-a doua conflagraţie mondială. Comunicarea dintre aceste mişcări şi serviciile secrete a fost una cât se poate de reală şi eficientă dar s-a încadrat în comunicarea informală, neoficială. Opinia publică a aflat despre aceste lucruri prin intermediul istoricilor când aceştia au avut acces la dosarele secrete sau dacă una din operaţii a eşuat sau a fost desconspirată. Exemplu elocvent în acest sens este încercarea serviciilor britanice de a dezvolta o mişcare de rezistenţă creată în jurul unui guvern român în exil condus de Iuliu Maniu. Acţiunea a eşuat datorită refuzul liderului ţărănist de a părăsi ţara. Acest eşec nu a descurajat serviciile britanice de informaţii şi au inventat o „mişcare de eliberare condusă de Vlaicu." Acest „personaj" a „comunicat" cu opinia publică din România prin presa scrisă şi prin intermediul unui post de radio ce emite din Cairo. Datorită faptului că acţiunea iniţiată de serviciile britanice a eşuat a dispărut şi ...Vlaicu. A fost, în fapt, eşecul unei acţiuni de propagandă neagră. Ambele tabere au folosit uneori cu mai mult succes alteori cu mai puţin, propaganda ca mijloc de comunicare pe timpul derulării ostilităţilor. Din această perspectivă se poate aprecia că „războiul psihologic" a căpătat noi 63

dimensiuni şi exploatat progresele considerabile în materie de psihologie socială. Germania nazistă a studiat forţa şi impactul pe care propaganda anglo-americană lau avut în timpul operaţiunilor militare din primul război mondial. Analistul Noam Chomsky crede că „Hitler era foarte impresionat de propaganda anglo-americană. El argumenta, pe bună dreptate, că propaganda a câştigat Primul Război Mondial şi şi-a promis că data viitoare germanii vor fi şi ei gata, cu propriul sistem de propagandă...". Astfel se face că la momentul în care Germania nazistă a trecut la materializarea politicii de agresiune pentru a-şi satisface pretenţiile imperiale dispunea de o excelentă organizare şi doctrină proprie pentru activitatea de propagandă. Succesul propagandei a fost facilitat şi de existenţa unui sistem de cenzură şi control al informaţiilor draconic. Cenzura era un element indispensabil fiinţării unui regim totalitar exacerbarea ei a fost justificată de situaţia de război. De menţionat că aceasta a fost folosită , pe timpul războiului şi de ţările democratice. Serviciul german de propagandă dispunea de posturi de radio, presă şi studiouri cinematografice şi era subordonat Ministerului Propagandei şi Culturii condus de Joseph Goebbels. Rol important l-au avut aşa zisele posturi de radio clandestine din interiorul ţărilor inamice. Au fost lansate pe „piaţa de consum" lozinci şi „teme" care urmăreau să zdruncine moralul adversarului şi să impună ideea că germanii au o cultură superioară datorată superiorităţii rasei ariene şi a regimului naţional fascist. Potrivit estimărilor făcute de unii specialişti numai în primul an de război industria germană de propagandă a „produs" şi lansat pe piaţa de consum proprie sau în afara ţării mai mult de două milioane de broşuri, peste şapte milioane de postere, 60 milioane de ziare şi mai multe zeci de milioane de afişe, manifeste şi alte materiale. Serviciul de propagandă nazist şi-a concentrat eforturile pe trei direcţii principale: opinia publică germană; teatrele de operaţiuni militare acţiuni şi conţinuturi specifice pentru trupele proprii şi inamic; opinia publică internaţională, în special a statelor cu care se afla în război dar şi din ţările neutre sau aliate. A utilizat, funcţie de scopul urmărit dar şi de caracteristica publicului-ţintă vizat toate cele trei tipuri de propagandă. Propaganda neagră, de exemplu, a fost utilizată în perioada de început al celui de-al doilea război mondial contra Marii Britanii şi a Franţei. Mijloacele prin care s-a realizat au fost posturile clandestine de radio ce emiteau în numele 64

aşa-zisei opoziţii politice din ţara-ţintă. În numele „opoziţiei" din Marea Britanie propaganda nazistă a emis pe undele unui post de radio intitulat New British Broadcasting Station (NBBS) iar în numele aşa-zisei opoziţii politice din Franţa a emis „Vocea Păcii". Propaganda albă era destinată, cu precădere proprii opinii publice şi din ţările aliate. Mijloacele şi canalele prin care „circulau" mesajele erau în genere cele folosite şi de media de aici şi dificultatea pe care o întâmpina „consumatorul" în a discerne între informaţie şi manipularea mediatică a informaţiei. Propaganda şi comunicarea10 au fost exploatate la maxim de aparatul tehnic al regimului nazist în timpul celui de-al doilea război mondial. Hitler a fost foarte preocupat de ceea ce însemna imagine sau film. La 1 mai 1934, angajaţii studioului de film UFA Berlin au depus jurământ de credinţă Fuhrer-ului. Astfel întreaga producţie cinematografică a fost pusă în slujba manipulării opiniei publice germane şi internaţionale în ceea ce priveşte adevărata faţă a nazismului. Producţiile cinematografice realizate de aparatul de propagandă nazist având ca temă succesele fulgerătoare ale armatelor germane în campaniile din toamna anului 1939 şi prima jumătate a anului următor când au fost ocupate o serie de state central şi vest europene, inclusiv Franţa, au avut ca scop construirea mitului invingibilităţii Wehrmachtului. Acestea au fost difuzate pe front dar şi în sălile de cinema sau chiar în instituţii de învăţământ. Nu mai puţin de 70000 de instituţii şcolare au fost dotate cu aparate de proiecţie, astfel încât audienţa a crescut enorm în momentul în care războiul a devenit mondial. Un alt vector de comunicare "exploatat" la maximum de regimul nazist a fost radioul. Goebbels a concentrat în mâinile sale întreaga reţea de radiodifuziune şi a subvenţionat producţia de receptoare pentru ca discursurile dictatorului să fie auzite oriunde şi oricum. În cele 10000 de restaurante din Germania, exista câte un aparat de radio, consumatorii puteau să asculte şi o piesă de Wagner dar trebuiau să "consume" şi discursurile lui Hitler. Prin intermediul posturilor de radio ministerul nazist al propagandei Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (19001945), traducere Marius Ioan, Bucureşti, 1998, p. 81. 10

şi-a comunicat principalele probleme de politică externă dar a şi manipulat opinia publică în legătură cu adevăratele intenţii ale celui de-al Treilea Reich în ceea ce priveşte soarta unor popoare şi teritorii din Europa şi din lumea extraeuropeană. O reţea de 130 de emiţătoare radio transmiteau în 53 de limbi 180 de programe de ştiri. Totuşi analiza marilor teme şi idei care alcătuiau substanţa mesajelor în activitatea de propagandă ofereau destule indicii. În bătălia pe care Goebbles a dus-o pentru cucerirea minţilor şi inimilor poporului german au fost folosite teme pe care le-a considerat de mare atracţie: -

repunerea Germaniei umilite in primul război mondial în drepturile sale legitime;

germanii sunt o rasă superioară;

combaterea zvonurilor lansate în opinia publică germană de duşmanii poporului;

lupta pentru o nouă ordine mondială;

lupta împotriva comunismului şi a regimurilor democratice „degenerate";

eliminarea evreilor consideraţi fiinţe inferioare şi vinovaţi de toate relele de pe faţa pământului etc.

Propaganda destinată frontului a îmbrăcat şi ea toate formele şi au fost folosite cele mai diverse mijloace de la cele tehnice până la agenţii de influenţă plătiţi şi colaboraţionişti din teritoriile ocupate de trupele germane. Activitatea de propagandă destinată propriilor militari s-a desfăşurat prin media şi industria de divertisment11. De la începutul războiului până la momentul când Germania a pierdut iniţiativa strategică mesajele s-a bazat pe două mari teme: apărarea Europei în faţa barbariei bolşevice şi comuniste. La această Cruciadă, afirma propaganda nazistă trebuia să se alăture toate popoarele civilizate ale Europei; superioritatea de civilizaţie şi de cultură, pregătirea ireproşabilă a armatei germane va conduce în mod firesc la victoria finală. Interesant este faptul că înainte de a declanşa atacul asupra URSS Germania nazistă a lansat conceptul de „ofensivă preventivă". Potrivit acestui concept „Germania a atacat Uniunea sovietică pentru a preveni un 11

James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1993,

p. 49. 66

atac asupra Europei, pentru a o apăra de o eventuală invazie rusească". După ce armatele germane vor suferi înfrângerile catastrofale în bătăliile aeriene sau terestre, în special, cele de la Staligrad şi Kursk-Orel mesajul din propaganda destinată propriilor soldaţi se va schimba. Temele legate de disensiunile dintre aliaţi care vor face improbabilă victoria lor finale şi de continuarea luptei cu orice preţ vor alcătui nucleul „dur" al propagandei. Propaganda destinată trupelor inamice era şi ea diversificată şi cuprindea o paletă largă de mijloace şi modalităţi de exprimare. Rezistenţa din ţările vest europene ocupate de Germania ca şi eşecul suferit în tentativa de a „converti" pe sovietici la lupta anticomunistă au demonstrat că o propagandă oricât de bine ar fi organizată, condusă şi desfăşurată dacă nu se sprijină pe fapte concrete măsurabile, observabile pentru publicul bombardat cu informaţii nu poate să-şi atingă scopurile urmărite. Succesul războiului fulger purtat de armatele celui de-al Treilea Reich au creat iluzia unei victorii facile şi a indus în opinia publică din Germania şi din statele satelite sau aliate Berlinului sentimentul că armata germană nu poate fi înfrântă. În momentul în care armatele germane au suferit grave înfrângeri pe cele mai importante teatre de operaţiuni iar în plan intern societatea zugrăvită de propaganda nazistă nu semăna cu aspiraţiile şi idealurile poporului german cu toate schimbările produse de aparatul de propagandă în conţinut şi mijloace n-au putut să suplinească aceste „pierderi" şi încrederea în regim ca şi în instituţiile sale s-a prăbuşit. Regimul fascist al dictatorului Mussolini a căutat ca printr-o comunicare agresivă şi persuasivă realizată şi prin intermediul propagandei să acrediteze ideea că a sosit vremea ca italienii să refacă imperiul roman şi să dea Romei strălucirea de altă dată. Japonezii, la rândul lor aveau ca temă principală a mesajului pentru propaganda externă expresia Asia pentru asiatici. În tabăra Naţiunilor Unite propaganda ca mijloc eficient de comunicare şi determinare a voinţei de a învinge adversarul a jucat, la rândul ei, un rol important. În SUA după 11 zile de la atacul japonez de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) Congresul a elabora un document strategic - War Powers Act pe baza căruia preşedintele Roosevelt a dispus infiinţarea unui organism special(Office of War Information /OWI) 67

pentru contracararea propagandei inamice şi promovarea imaginii ţării în afară. Tot în baza lui War Powers Act a fost înfiinţat un birou pentru cezura presei militarii preluând astfel controlul informaţiilor care erau destinate comunicării în mediul internaţional. În opinia unor specialişti, propaganda desfăşurată de structurile specializate americane sau britanice era total deosebită de cea din statele totalitare în sensul că aceasta avea un caracter democratic. Axa principală a mesajului comunicat a fost în cazul britanicilor şi americanilor adevărul, "chiar dacă uneori a trebuit să fie adaptat potrivit necesităţilor strategice şi politice ale momentului", Propaganda britanică şi ulterior cea americană au „jucat" cartea realismului şi sincerităţii mizând pe forţa „radio-ului". Credem că propaganda ca metodă şi acţiune nu poate fi nici bună nici rea. Este ca o pompă /conductă prin care poate circula un lichid care să otrăvească fizic şi spiritual omul dar şi unul care să-l determine să fie mai bun. Prin urmare nu poate fi nici democratică nici totalitară. Poate servi unui regim democratic sau unuia totalitar. Evident că prin consecinţe efectele activităţii de propagandă pot fi total diferite! Ca forme şi modalităţi de promovare propaganda desfăşurată de statele Coaliţiei Naţiunilor Unite nu s-a deosebit esenţial de propaganda desfăşurată de inamicii lor. A avut unele particularităţi date de tradiţie, de scorurile urmărite şi de modernizarea unor mijloace sau chiar inventarea unora noi cu care a surprins adversarul. S-a desfăşurat pe aceleaşi trei paliere şi a utilizat mijloacele moderne de comunicare în masă, în special radioul, presa, cinematografia, afişul etc. La sfârşitul războiului, de exemplu, serviciile BBC lucrau zi şi noapte şi transmiteau în 23 de limbi. În partea a doua a confruntării a fost înfiinţată o divizie a războiului psihologic ataşată cartierului general a lui D. Eisenhower. Operând în Africa de Nord apoi pe continent, sarcina sa esenţială era de a prepara manifeste vizând slăbirea moralului armatelor germane. Referindu-se la importanta propagandei generalul Eisenhower menţiona, într-un discurs din noiembrie 1942, :" Nu cunosc eu prea multe despre războiul psihologic, dar am să-i dau o şansă". Prin discursuri, muzică, producţie cinematografică se urmărea cultivarea sentimentelor de patriotism şi a convingerilor că SUA duc un război moral şi în acord cu 68

aspiraţiile de libertate ale întregii omeniri. Cu aceste idei au fost "bombardaţi" şi cetăţenii altor state. Un tânăr căpitan de aviaţie a inventat chiar "bomba cu fluturaşi" cu care se putea "bombarda" câmpul advers cu aproape 80000 de manifeste. La nivelul forţelor aliate au fost înfiinţate escadrile de aviaţie care aveau misiunea de a bombarda poziţiile adverse înaintea declanşării unor operaţii de anvergură. Astfel, înaintea debarcării trupelor anglo-americane pe teritoriul italian, în vara anului 1943, au fost aruncate şapte milioane de manifeste in poziţiile inamice. Un astfel de "bombardament" a fost executat de trupele aliate şi înaintea debarcării din Normandia. Comunicarea prin astfel de instrumente viza şi populaţia din zona confruntării militare. Se apreciază că un asemenea "fluturaş" cu informaţii referitoare la posibilele acţiuni militare a fost citit de circa şapte persoane inclusiv copii. Populaţia civilă a putut să fie prevenită şi să se pună la adăpost de unele pericole. Un exemplu concludent de propagandă care viza modificarea atitudinii populaţiei aparţinând statelor inamice faţă de războiul pe care îl purta guvernul lor îl avem pentru România. De la postul de radio BBC a fost lansată pentru „consumatorul român" lozinca opririi armatelor române la Nistru şi viza formarea unui curent de opinie antiguvernamental care să se transforme în vector de presiune asupra guvernului Ion Antonescu. Această idee avea relevanţă pentru opinia publică românească deoarece Anglia a fost unul din statele care au sprijinit formarea statului naţional unitar la români. Marea Britanie, prin urmare, nu putea să afirme că armata română a greşit că a intrat în război pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord pentru că a fost de acord cu venirea acestor teritorii la statul român în 1918. Nu aveau credibilitate! Şi atunci au inventat formula opririi armatelor române la Nistru. Dacă se va depăşi graniţa şi armata română va acţiona pe teritoriul URSS statul român se pune în postura de stat agresor iar guvernul britanic se vede obligat să acţioneze în consecinţă. Formula cu "oprirea" la Nistru nu putea să fie viabilă din punct de vedere militar dar a fost una de succes pentru persuadarea opiniei publice româneşti. Această idee a fost obsesiv folosită de opoziţia română în memoriile şi protestele adresate mareşalului Ion Antonescu şi acest lucru a făcut ca eficienţa ei în schimbarea atitudinii majorităţii 69

populaţiei faţă de războiul din Est să crească exponenţial. Se poate aprecia că după intensitatea cu care spaţiul românesc a fost bombardat după cît de variate au fost formele şi mijloacele prin care s-au urmărit influenţarea opiniei publice şi moralul trupelor române. România a fost supusă unui veritabil război psihologic deşi în epocă nu era elaborat un asemenea concept şi nu se aplica asemenea strategii. Dacă, în ansamblu, „războiul psihologic" n-a câştigat confruntarea, el prin acţiunea sa raţională sau iraţională asupra spiritelor i-a accelerat sau încetinit deznodământul. El a suscitat sau a subminat voinţa de a lupta şi învinge pentru o tabără sau alta. Industria cinematografică americană a produs un întreg şi eficient arsenal de mijloace de comunicare folosit de guvern în cel deal doilea război mondial. În fiecare săptămână mergeau la cinematograf între 80 şi 90 de milioane de americani. Acestora li se ofereau filme care se ridiculizau comportamentele dictatorilor din ţările Axei. De altfel trei din zece filme realizate de industria cinematografică americană abordau teme specifice războiului. Scenariul pentru filmul Women in Defense a fost scris de soţia preşedintelui, Eleanor Roosevelt, şi avea ca interpret în rolul principal pe nu mai puţin cunoscuta actriţă Katharine Hepburn. Filmul încuraja angajarea femeilor în acţiuni de sprijinire a războiului contra forţelor Axei. Mari regizori precum Frank Capra, Anatole Litvak John Huston sau Eric Knight au fost cooptaţi în structuri militare pentru a realiza filme de propagandă. Aşa se face că îndrăgitul erou Tarzan ajunsese să se lupte în junglă cu naziştii. Radioul nu putea lipsi din mijloacele de comunicare folosite de americani în cel deal doilea război mondial. Începând din februarie 1942 staţiile naţionale de radio au difuzat în mod regulat emisiuni despre armata americană şi cele inamice. Comentarii şi analize despre necesitatea înrolării în armată pentru a se câştiga lupta cu adversarii erau alte tipuri care se încadrau în comunicarea desfăşurată fără ca acestea să se încadreze neapărat în categoria propagandei sau a oricărei alte forme de manipulare. Ca mijloc de propagandă şi manipulare radioul a fost folosit pe front. Vom exemplifica câteva din numeroasele emisiuni cu rezultate "palpabile”. În 1943 mai multe unităţi ale marinei italiene au hotărât să se predea după ce li s-a 70

"comunicat" prin intermediul postului de radio condiţiile în care o pot face. Din 20 mai 1944 BBC şi American Broadcasting Station in Europe au început un şir de emisiuni prin care au pregătit populaţia din zona debarcării cu ceea ce aveau de făcut pe parcursul derulării luptelor ce aveau să devină. Regimul totalitar comunist din URSS a avut o evoluţie aparte în ceea ce priveşte modul cum a folosit comunicarea şi propaganda în timpul celui de-al doilea război mondial. Această caracteristică a fost dată de frecventele schimbări de atitudine pe care liderii de la Kremlin le-au făcut în legătură cu evenimente majore din viaţa internaţională. Acest lucru presupunea din perspectiva mesajului dar şi a limbajului în care se comunica tot la fel de frecvente răsturnări de imagine. Este suficient de menţionat momentele legate de războiul civil din Spania(1936), când URSS a avut a atitudine dură faţă de Germania lui Hitler. La numai trei ani cele două dictaturi încheie o alianţă(Pactul Ribbentrop-Molotov) şi propaganda trebuia să schimbe "recuzita" şi mesajul la adresa lui Hitler. La mai puţin de doi ani Germania şi-a atacat fostul aliat. Un întreg arsenal propagandistic a trebuit să fie din nou în măsură să mai execute o răsturnare de imagine în comunicarea externa a raportului aliat - adversar. Evenimentele internaţionale din anii 1939-1939 au fost favorabile propagandei sovietice. Moscova a efectuat, poate , cea mai mare operaţie de manipulare a opinie publice internaţionale de până la cel de-al doilea război mondial. A reuşit să "comunice" eficient cu liderii nazişti şi a obţinut ceea ce şi-a dorit în promovarea politicii sale de expansiune către vest şi a ştiut să comunice la fel de eficient şi cu liderii marilor democraţii occidentale şi şi-a conservat cuceririle teritoriale pe care le negociase cu Hitler. Comunicarea şi propaganda în mediul internaţional într-o confruntare ca cea din anii 1939-1945 a constituit o preocupare şi pentru ţările mici şi mijlocii antrenate în conflict. Interesant este din acest punct de vedere cazul României. Ca şi în cazul marilor puteri totalitare activitatea de propagandă a fost instituţionalizată încă înainte ca România să fie angajată în cel de-al doilea război mondial. Printr-o lege specială, la 3 octombrie 1939, a fost înfiinţat Ministerul Propagandei prin reorganizarea Subsecretariatului de stat al presei şi informaţiilor ce funcţiona în cadrul 71

Ministerului de externe. După întrarea statului român în vâltoarea conflagraţiei mondiale instituţional acest minister a suferit mai multe reorganizări în ceea ce priveşte structura de funcţionare, campaniile desfăşurate, obiectivele urmărite, ca şi fondurile şi resursele alocate. Activitatea de propagandă desfăşurată de structurile Ministerului Propagandei sau a le altor ministere angajate în acest efort ca şi ale armatei sau ale altor structuri militare a avut ca "ţintă" propria opinie publică, opinia publică internaţională şi armatele adverse. Tematica şi modalităţile de exprimare au variat în funcţie de scop, de resurse şi caracteristicile prezentate de ţintă. Vom ilustra acest aspect cu activitatea de propagandă desfăşurată în Campania din Est. Pe parcursul Campaniei din Est propaganda românească a folosit din plin imaginea stereotipă, psihofixaţiile istorice ca şi prejudecăţile pe care românii le aveau în legătură cu rusul. Era inamicul şi trebuia ca ostaşul român să vadă în el suma răutăţilor pentru a lupta cu vitejie pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate. În cuvântarea rostită la radio de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu ,în ziua declanşării războiului contra URSS, pentru eliberarea teritoriilor cotropite de Moscova cu un an în urmă, referindu-se la adversarul cu care armata română trebuia să lupte afirma: "...războiul acesta este, români o mare luptă a civilizaţiei creştine în contra unei noi barbarii...Masa slavă cu amorfismul ei social degradator, bolşevismul tindea să distrugă, nu numai viaţa vechilor rase europene, dar să răstoarne însăşi bazele civilizaţiei noastre străvechi, prăbuşind cupola spirituală sub care s-a întemeiat aşezarea europei. Familia ,proprietatea şi biserica au trebuit să fie arse în flăcările demiurgice ale nebuniei comuniste". Mircea Tomescu creiona şi el portretul soldatului rus accentuând latura inumană a luptătorului. Afirma că ..."atâta vreme cît poate să distrugă, să întindă curse, să omoare pe adversar, soldatul sovietic este un bun luptător, dar în clipa în care nu poate să omoare şi trebuie să moară el, în momentul în care i se cere sacrificiul vieţii lui, atunci încetează de a mai fi soldat, devine laş, dezgustător de laş." După cum se poate observa trăsăturile pozitive ce caracterizau ostaşul român onoarea, cavalerismul, spiritul de sacrificiu, vitejia - lipseau cu desăvârşire la adversar 72

/soldatul sovietic. În presa românească inamicul /soldatul sovietic era zugrăvit ca fiind înarmat până "în dinţi" cu sufletul gol, şi fără sentimentul iubirii de patrie sau cultul strămoşilor. Relevante sunt din această perspectivă aprecierile ziaristului Valeriu Mardare care scria în iulie 1941:"... nu am descoperit astăzi printre soldaţii ruşi decît exemplare de oameni bestializaţi! Nici o voioşie, nici o seninătate în ochii lor. Nici o scânteie din acea esenţă omenească, pe care Dumnezeu, darnic a răspândit-o în fiecare dintre noi. Zadarnic cauţi, nedumerit şi încăpăţînat, să afli pe chipurile lor existenţa unor sentimente umane, umbra unui gând... o îndobitoceală completă, o întunecime nesfârşită învăluie, de regulă, făptura acestor nenorocite fiinţe, cu fruntea îngustă şi încreţită, cu forma capului anormală şi urechile clăpăuge." Reporterul de război Constantin Virgil Gheorghiu punea în evidenţă perfidia şi răutatea înnăscută a soldatului rus accentuând lipsa de cavalerism, modul necinstit în care lupta şi încălcarea regulilor ce caracterizau războiul modern. "Soldaţii români ne spuneau, de pildă, că bolşevicii, până nu li s-au descoperit mişeliile, puneau steaguri albe, ieşeau cu batiste albe sau cu mâinile ridicate în semn de a se preda, după care, se dădeau la o parte sau deschideau focul direct asupra soldaţilor care veneau deschis spre ei pentru a-i dezarma." Cu aceleaşi trăsături erau zugrăviţi şi prizonierii de război sovietici deşi aceştia nu mai aveau statutul de luptători şi conform convenţiilor internaţionale, însă, scopul era ca acestea să se transfere asupra soldatului bolşevic pentru a se îngroşa tuşa negativă a imaginii adversarului. Aceştia „nu au nici un fel de credinţă. Nu ştiu nimic despre Dumnezeu, nu ştiu nimic despre alte popoare, nu cunosc dragostea, nici mila. Sunt nişte maşini, nişte roboţi, fără nici un fel de idee, sau sentiment." Un asemenea soldat era capabil de săvârşirea oricărui rău. „Ororile provocate de furia bolşevică au atins culmea prin distrugerea albei catedrale, a cărei cupole de aur a rămas numai o amintire după ce ruşii au dat-o pradă flăcărilor". Asemenea prototipuri de soldaţi nu puteau fi conduşi în luptă decât de nişte 73

comandanţi la fel de brutali şi bestiali care cultivau, sistematic, subalternilor atitudini şi comportamente

inumane.

„Generalul,

scria

Constantin

Virgil

Gheorghiu,

avea

geamantanele pline cu tot ceea ce furase şi jefuise, în apartamentul în care locuia domnea o totală dezordine şi o cruntă mizerie, pe pereţi se puteau observa urme ale vandalismului acestuia". Comunicarea pe care a făcut-o serviciile româneşti de propagandă cu adversarii avea evident un alt tip de mesaj şi un alt vocabular. Prin emisiuni de radio şi manifeste se căuta a se convinge soldaţii Armatei Roşii că războiul nu îi viza pe ei ci pe conducătorii lor comunişti. Iată cum arăta un fragment dintr-un manifest destinat lansării în liniile inamice în iunie 1941: "Conducătorii Internaţionalei roşii ai raiului bolşevic te mint şi astăzi, în ceasul al 12-lea al agoniei lor. Tu, soldat sovietic, care îţi dai viaţa şi înduri atâta suferinţă, fără a şti pentru ce şi pentru cine, ai dreptul şi datoria să cunoşti adevărul întreg şi calea ce se deschide înaintea ta.(…) Rusia sovietică s-a prăbuşit. Salvează-te, păstrează-ţi viaţa, pentru familia ta, pentru viitorul liber al popoarelor din Rusia, pentru Europa liberă şi unită pe cale progresului şi a civilizaţiei. Aruncă arma şi încetează lupta zadarnică" Imaginea Celuilalt în cazul unor războaie de coaliţie, cum a fost şi cazul celui de-al doilea război mondial, nu este întotdeauna negativă. Aliatul trebuie să se încadreze în stereotipul pozitiv al imaginii şi cît mai apropiat de imaginea proprie chiar dacă în război comportamentul acestuia, uneori n-a fost mult diferit de al adversarului pe câmpul de luptă. Până la 23 august 1944 soldatul german trebuia să apară în propaganda oficială în culori pozitive. Trebuiau să fie scoase în evidenţă acele aspecte care să conducă la o imagine favorabilă. Cuvintele cheie erau: educat; aparţinea unei rase superioare; instruit cu cele mai noi cunoştinţe din domeniul artei şi strategiei militare; un luptător neîntrecut; respectă ierarhiile şi se comportă civilizat în raporturile cu străinii. Lucru nu tocmai uşor de realizat de către propaganda românească oficială dacă avem în vedere faptul că nu trecuse decât 20 de ani de la prima conflagraţie mondiale şi în mentalul colectiv al armatei române imaginea adversarului de la Mărăşeşti, Mărăşti sau Oituz nu dispăruse ci doar se estompase. O notă a Serviciului Român Secret de Informaţii informa, la 13 februarie 1941, conducerea superioară a statului român că „armata română ar fi împărţită în două tabere, în ceea ce priveşte sentimentele faţă de trupele germane din România....o altă parte, mai puţin 74

numeroasă ca număr, consideră trupele germane ca o armată inamică, manifestându-şi aceste sentimente chiar prin eludarea semnelor exterioare de politeţe faţă de ofiţerii germani. În această categorie ar fi şi garnizoana Constanţa, influenţată în special de atitudinea generalului Macici". Această stare de lucruri era generală devreme ce ministrul apărării naţionale a trebuit ca printr-un ordin special să interzică „cu desăvârşire tuturor ostaşilor, de a repeta sau colporta de acum înainte glumele de prost gust brodate pe evenimente războinice ce au provocat unui aliat faze de un trecător insucces." Lucrurile nu se schimbase nici după patru ani de acţiune comună pe frontul antisovietic. În discuţiile purtate de mareşalul Ion Antonescu, în primăvara anului 1944, la Comandamentul Grupului de armate „Ucraina de Sud" se făcea din nou precizarea că „s-a dat ordin sever referitor la conduita populaţiei române faţă de trupele germane". Oricât de mult ar fi dorit oficialităţile militare româno-germane să impună în mentalul colectiv al ostaşilor români o imagine pozitivă şi oricât de multe ar fi fost măsurile administrative şi propagandistice luate de o parte şi de alta nu se putea trece peste realităţile care ţineau de reprezentările sociale şi percepţiile pe care le aveau unii despre ceilalţi. Acestea sunt procese psihosociale şi nu pot fi formate sau înlocuite la ordin cum credeau, din păcate, comandanţii armatei române in epocă. Din această perspectivă putem să avem şi o posibilă explicaţie al impactului relativ redus al propagandei progermane făcută prin presa scrisă şi radio în raport cu eforturile făcute dar şi cu aşteptările conducerii statului român. După cum se cunoaşte presa era în această perioadă sub directul control al Ministerului Propagandei Naţionale. Analiza principalelor cotidiene naţionale sau locale care apăreau în România în perioada Campaniei din Est arată că acestea cu diferenţe nesemnificative s-au întrecut în elogii la adresa Germaniei şi a trupelor Wehrmacht-ului care luptau pe front. Ziarul" Universul" în perioada 23 iunie - 30 octombrie, de exemplu, a publicat un număr de 2693 de articole consacrate societăţii româneşti, din care cu referire directă la războiul antisovietic 2975 3 Din acestea referiri directe la acţiunile aliatului german găsim în 21 de 75

articole. Ziarul „Acţiunea" pentru aceeaşi perioadă a publicat 1461 de articole cu caracter general şi 234 cu referire la război. Informaţii despre armata germană apar în 13 articole. In ambele ziare cuvintele cel mai des utilizate au conotaţie pozitivă şi răspundeau comandamentelor politice impuse de cenzura practicată de Ministerul Propagandei Naţionale: „apărători ai civilizaţiei"; "cavalerism"; „disciplinat"; „Înfrăţire"; „neîntrecut luptător"; "brav oştean"; "spirit de sacrificiu"; „salvatorii lumii", etc. Frecvenţa cu care apăreau sovieticii /inamicul în presa analizată, pentru perioada menţionată, n-a fost mai mare dacă avem în vedere faptul că din totalul articolelor consacrate războiului 30 au fost în întregime consacrate Armatei Roşii /ostaşului sovietic. Documentele de arhivă indică o eficienţă mult mai mare a propagandei dat de numărul mic de dezertări la inamic şi de moralul excelent al armatei în campania pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Cuvintele cheie folosite în mesajul scris şi vorbit au găsit de data aceasta un teren „fertil" şi se „altoiau" perfect pe antipatia şi antirusismul existent în societatea românească cel puţin de la 1878 încoace. La 23 august 1944 România a procedat la o spectaculoasă răsturnare de alianţe trecând din tabăra Axei în Coaliţia Naţiunilor Unite fără nici o defecţiune majoră în rândul armatei române. Acest fapt a surprins în primul rând pe fostul aliat şi a constituit un atu în negocierile pe care guvernul le-a purtat pentru a încheia armistiţiul şi a continua lupta împotriva Germaniei. Explicaţiile pentru excelenta unitate de comandă şi de coeziune morală a armatei române au fost multe şi cel mai adesea politizate. Consider că analiza răsturnării imaginii inamic-aliat în mentalul colectiv al armatei produsă ca urmare a actului politic de la 23 august 1944 ne poate oferi un răspuns concludent şi mai apropiat de faptul istoric real. În după amiaza zilei de 23 august 1944 în mintea românilor de pe front dar şi „de acasă" aliatul a devenit duşman iar inamicul prieten. Această răsturnare de imagine s-a făcut uşor în mediile de informare. Ziarul „Seara" (devenit din august 1944 „Sara populară") oferă un foarte bun exemplu. În numărul din 31 august 1944 se putea citi: „Sub soarele roşu al libertăţii, Capitala a primit trupele sovietice, manifestând entuziasm pentru Aliaţi şi ridicând către cer pumnii răzbunători ai umilinţelor de ieri". Cu numai două luni înainte acelaşi ziar scria:" Fugarii 76

satelor destăinuiesc ostaşilor nelegiuirile comise de ruşii cotropitori" Analiza cuvintelor cheie care zugrăveau aliatul /adversarul ne arată că acestea rămân, în esenţă, aceleaşi dar îşi schimbă destinatarul. Aproape toate cuvintele folosite pentru a alcătui imaginea inamicului pe timpul Campaniei din Est sunt transferate asupra armatei germane cu un plus de vehemenţă. Nu acelaşi lucru se petrece şi la nivelul mentalului colectiv al armatei române în această răsturnare de imagine. În privinţa Germaniei lucrurile au decurs oarecum fără incidente majore, schimbarea reprezentărilor s-a făcut relativ repede. Mai greu a fost cu Armata Roşie. Aliatul sovietic ne-a perceput şi după 23 august 1944 drept adversar şi a acţionat în consecinţă, cel puţin până în primele zile ale lunii septembrie 1944 şi a continuat să captureze trupele române aflate pe direcţia lor de avans şi să le interneze în lagăre de prizonieri. Presa, mai ales cea controlată de partidul comunist vorbea de camaraderia de arme şi înfrăţirea în lupta comună împotriva „ocupantului „hitlerist" însă realitatea de pe câmpul de luptă era cu totul alta atât la nivelul comandamentelor cît şi la nivelul trupei. Alteritatea preponderent negativă la adresa ostaşului sovietic existentă în mentalul colectiv românesc n-a putut să fie înlocuită rapid cu una pozitivă chiar dacă pentru aceasta propaganda dusă de organele de presă ale partidului comunist şi de celelalte jurnale care făceau acelaşi lucru din ordin sau oportunism politic s-a desfăşurat în forme şi modalităţi care, de cele mai multe ori îmbrăca forme agresive. Schimbările importante în mental şi opinii dar mai ales în ceea ce priveşte prejudecăţile nu pot interveni şi nu sunt posibile decât odată cu schimbări semnificative în sistemul de convingeri şi credinţe. Iată de ce cred că explicaţiile care s-au dat în legătură cu factorii care au stat la baza defecţiunilor de cooperare şi a incidentelor care au apărut între trupele române si cele sovietice pe frontul din Transilvania sau Ungaria şi Cehoslovacia nu sunt întru totul acoperitoare ştiinţific. Desigur că nu putem exclude importanţa factorului politic care au generat aceste incidente şi defecţiuni însă majoritatea s-au produs ca urmare a existenţei la nivelul celor doua armate a unui nucleu dur al imaginilor negative rezultat al prejudecăţilor, psihofixaţiilor istorice, al erorilor reciproce de percepţie, dar şi a unei comunicări deficitare şi derulată într-o atmosferă de suspiciune şi neîncredere reciprocă.

CONCLUZII Comunicarea semnifică un fapt simplu: practicând-o, omul încearcă să stabilească cu alte persoane o relaţie prin care pot fi difuzate informaţii, idei, atitudini. A comunica nu înseamnă, însă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a gândi şi a cunoaşte. În viaţa de zi cu zi, oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii, care cer comportamente specifice şi modele de comunicare adecvate. Procesul comunicării unilaterale îşi dovedeşte eficienţa în anumite situaţii: stări de urgenţă şi excepţionale, determinate de calamităţi naturale (incendii, cutremure, inundaţii), intervenţii chirurgicale, conflicte armate etc. Toate aceste situaţii se caracterizează printr-o trăsătură comună: discuţiile, dezbaterile şi, chiar, simplele explicaţii sunt nepermise, considerate consumatoare inutile de timp. Preocupările privind facilitarea şi îmbunătăţirea comunicării au existat din cele mai vechi timpuri. Deşi regulile unei comunicări eficiente par foarte simple şi la îndemâna oricui, ele fiind rodul unei îndelungate experienţe comunicaţionale, practica relevă faptul că aplicarea lor este frecvent încălcată. Comunicarea interpersonală directa presupune iniţierea de contacte personale nemijlocite si interactive între oameni, pe când cea interpersonală indirecta are nevoie de mijloace si tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrările magnetice sau transmisiile prin unde sau fibra optica). În viaţa cotidiană, fiecare om comunică mai mult sau mai puţin, conştient de faptul că parcurge un proces cu implicaţii formale. Angajarea în discuţie a doi sau mai mulţi parteneri presupune ca unul să rostească nişte cuvinte pe care ceilalţi le ascultă, privind în acelaşi timp, gesturile şi mimica vorbitorului pentru a deduce înţelesul precis al cuvintelor. Răspunsul vine pe măsura receptării simbolurilor. Partenerii de discuţie transmit, primesc şi interpretează mesaje. Deşi comunicarea este un proces la îndemâna tuturor şi care pare relativ simplu, derularea ei implică etape

distincte a căror identificare şi cunoaştere este strict necesară. Procesul conflictual are atât componente vizibile, observabile cât şi componente invizibile. În timp ce personalul obişnuit este conştient mai mult de actele de interferenţă care pot fi uşor observate, managementul conflictelor necesită o anumită abilitate de surprindere a antecedentelor invizibile ale unui conflict declanşat. Acest lucru este destul de dificil pentru persoanele care petrec insuficient timp pentru înţelegerea frustrărilor angajaţilor. Instrumentul cel mai important pentru diagnosticare îl reprezintă gradul de conştientizare a surselor de conflict potenţial. Conflictele pot fi pozitive (productive) sau negative (destructive). În cazul în care conflictelor nu li se acordă atenţia adecvată, acestea riscă să determine situaţii de criză, indiferent de plasarea acestora în raport cu persoana care este implicată. Astfel, în funcţie de localizare, conflictele pot fi interne sau externe, iar crizele interne afectează atât activităţile persoanei, cât şi pe cele ale celorlalte grupuri cu care aceasta are stabilite anumite relaţii. Crizele externe au un impact mai substanţial, afectând un număr mult mai mare de grupuri şi comunităţi, situându-se fie la nivel de transmediu, fie de mediu, grup sau comunitate, efectele fiind de asemenea mult mai mari. Rezolvarea conflictelor implică transformarea unui potenţial conflict negativ întrunul pozitiv. În loc să evite conflictul, organizaţia va beneficia de efectele acestuia prin încurajarea cooperării şi înţelegerii reciproce. Atunci când părţile conflictuale nu sunt capabile să îşi transmită şi să utilizeze informaţiile de care dispun sau nu au încredere în ceilalţi membri, se poate apela la negocieri pentru soluţionarea conflictului. În mod contrar colaborării, negocierea şi tratativele implică o atitudine mult mai rezervată în ceea priveşte manifestarea încrederii şi vehicularea informaţiilor deţinute de către membrii grupurilor sau organizaţiilor. Negocierea este asemănătoare colaborării prin aceea că ambele părţi caută identificarea unei soluţii într-o manieră sistematică.

Comunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul cuvintelor,

gesturilor şi atitudinilor este fundamentul coordonării activităţilor umane. Dacă scrisul şi vorbitul, în sine, sunt acţiuni relativ simple, înţelegerea lor corectă reprezintă dificultatea principală a comunicării. Explicaţia neînţelegerilor, dezacordurilor şi chiar a conflictelor se găseşte în comunicare, în barierele pe care oamenii - managerii sau executanţii - le ridică, mai mult sau mai puţin intenţionat, în calea comunicării. Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori; de aceea, atunci când ne referim la conceptul de „barieră" în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu sunt tocmai simple.

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare si reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului. Efectele comunicării pot fi de natura cognitivă, afectivă sau comportamentală si nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat si acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la respectarea semnelor si simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate si corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala. Daca semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul si comunicarea sunt non-verbale.

al Doilea Război Mondial şi sunt acţiuni în forţă ale statelor care doreau să răstoarne ordinea instituită, în 1919-1920, prin Pacea de la Paris-Versailles. Asupra locului, rolului şi a importanţei unora dintre aceste cauze în declanşarea conflictului, istoricii şi specialiştii în polemologie n-au căzut de acord, istoriografia oferind din această cauză mai multe puncte de vedere. Pentru generaţia de după război, marcată profund de traumele luptelor şi ale sacrificiilor de tot felul, cea mai simplă explicaţie asupra genezei celei de-a doua conflagraţii a fost tendinţa spre revanşă şi expansiune a Germaniei naţional-socialiste conduse de Adolf Hitler. Tratatul de pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfârşitul primului război mondial de către puterile învingătoare, conţinea elemente de răzbunare şi umilire pe care germanii n-au putut să le accepte. Păcii de la Paris i-a lipsit de la început validitatea morală. Nu numai pentru învinşi, dar chiar şi pentru minţile lucide din tabăra învingătorilor, condiţiile impuse Germaniei conţineau sâmburele revanşei. Al doilea război mondial, în comparaţie cu prima conflagraţie mondială, a avut unele particularităţi şi trăsături care au făcut ca el să nu se încadreze în desfăşurarea clasică a conflictelor militare nici din punct de vedere al comunicării. Se acumulase o bogată experienţă în domeniul comunicării pe parcursul derulării primei conflagraţii mondiale dar nu pot fi eludate nici cercetările de psihologie socială sau perfecţionările şi dezvoltării tehnologice în domeniul mijloacelor de comunicare. Sunt doar câteva din considerentele care conduc către concluzia că în „interiorul" celei de-a doua conflagraţie mondiale s-au derulat cu mai mare sau mai mică intensitate un „război economic", un „război psihologic şi propagandistic" şi un „război al informaţilor". Comunicarea în cea de-a doua conflagraţie mondială s-a desfăşurat concomitent pe două paliere. Un prim palier a fost cel al diplomaţiei clasice şi a avut ca principală caracteristică o excesivă polarizare. Un al doilea palier a fost cel propagandei care, la rândul ei, avea particularităţi distincte funcţie de publicul-ţintă vizat. Propaganda destinată teatrelor de operaţiuni militare s-a distins, atât prin conţinut cît şi prin caracteristica vectorilor de „transport" la 81

ţintă, de propaganda destinată opiniei publice internaţionale fie că era cea din statele neutre din statele beligerante. O intensă comunicare politică a existat şi în cadrul coaliţiilor care s-au confruntat în perioada celui de-al doilea război mondial. În Axă comunicarea, atât din punct de vedere al volumului cât şi al intensităţii, a fost determinată natura intereselor ce i-au legat, la un moment dat, pe membrii coaliţiei. Dialogul în triunghiul format de Germania, Italia şi Japonia nu putea să aibă aceleaşi caracteristici ca cel care se desfăşura, de exemplu, între Berlin şi Bucureşti sau între Bucureşti şi Roma sau Tokio deoarece nu era doar o diferenţă de interese ci de loc şi rol în cadrul alianţei. Cel de-al doilea război mondial a adus, în desfăşurarea operaţiunilor militare o mare noutate în raport cu desfăşurarea clasică a conflictelor - lupta de partizani, rezistenţa armată, sabotajele etc., care au avut impact asupra procesului de comunicare în relaţiile internaţionale datorită apariţiei unor actori care practic dublau actorul clasic statul aflat sub ocupaţie. Serviciul de propagandă nazist şi-a concentrat eforturile pe trei direcţii principale: opinia publică germană; teatrele de operaţiuni militare acţiuni şi conţinuturi specifice pentru trupele proprii şi inamic; opinia publică internaţională, în special a statelor cu care se afla în război dar şi din ţările neutre sau aliate. Faptul că interesul politic imediat - înfrângerea Germaniei şi eliminarea nazismului şi a regimurilor totalitare de dreapta - au constituit motive suficiente pentru a se realiza o comunicare eficientă şi a elimina defecţiunile de orice fel în lupta contra nazismului. Procesul de comunicare pe acest palier în Coaliţia Naţiunilor Unite s-a concretizat într-un şir de conferinţe bi sau multipartite. Analiza evenimentelor politice demonstrează că între Londra, Washington şi Moscova n-au existat în acest moment crize mari de comunicare Ele apar, însă, pe fondul neînţelegerii mesajelor transmise între Marii Aliaţi, prin mijloacele de informare în masă, în ţările căzute în sfera de dominaţie a URSS. Regimul fascist al dictatorului Mussolini a căutat ca printr-o comunicare agresivă şi persuasivă realizată şi prin intermediul propagandei să acrediteze ideea că a sosit vremea ca italienii să refacă imperiul roman şi să dea Romei strălucirea de altă dată. Japonezii, la rândul lor aveau ca temă principală a mesajului pentru propaganda 82

externă expresia Asia pentru asiatici. Se impune a se sublinia şi faptul că sub presiunea factorului militar transparenţa procesului de comunicare dintre liderii celor două coaliţii angajate în conflict a lipsit cu desăvârşire. Rolul serviciilor secrete a fost decisiv pentru ca fiecare din părţi să afle esenţa discuţiilor şi a înţelegerilor politice şi militare la care au ajuns. Implicarea serviciilor de informaţii în dialogul /comunicarea diplomatică fie pentru ca adversarul să ajungă la informaţia /discuţiile aliaţilor fie ca acestea să împiedice obţinerea ei a condus la apariţia unui tip de comunicare de tip special - dezinformarea. Aceasta s-a desfăşurat paralel cu procesele reale de comunicare dintre Marii Aliaţi dar şi cu un partener de dialog fals doar din perspectiva emiţătorului. Comunicarea şi propaganda în mediul internaţional într-o confruntare ca cea din anii 1939-1945 a constituit o preocupare şi pentru ţările mici şi mijlocii antrenate în conflict. Interesant este din acest punct de vedere cazul României. Ca şi în cazul marilor puteri totalitare activitatea de propagandă a fost instituţionalizată încă înainte ca România să fie angajată în cel de-al doilea război mondial. România a fost supusă unui veritabil război psihologic deşi în epocă nu era elaborat un asemenea concept şi nu se aplica asemenea strategii. Dacă, în ansamblu, „războiul psihologic" n-a câştigat confruntarea, el prin acţiunea sa raţională sau iraţională asupra spiritelor i-a accelerat sau încetinit deznodământul. El a suscitat sau a subminat voinţa de a lupta şi învinge pentru o tabără sau alta. Comunicarea pe care a făcut-o serviciile româneşti de propagandă cu adversarii avea evident un alt tip de mesaj şi un alt vocabular. Prin emisiuni de radio şi manifeste se căuta a se convinge soldaţii Armatei Roşii că războiul nu îi viza pe ei ci pe conducătorii lor comunişti.

BIBLIOGRAFIE

Buşe D., Managementul crizelor şi conflictelor regionale,

Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de mâine, 2006. 2.

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi,

Editura Institutul European, 2000. 3.

Bougnoux, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000.

Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Comunicare. ro, Bucureşti, 2003.

Craia, Sultana – Teoria comunicării. Tehnici de formare şi comunicare -

Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. 6.

Călin Hentea, Propaganda fără frontiere, Nemira, Bucureşti, 2002.

Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi, Institutul european,

Huntington, Samuel P., Ordinea politică a societăţilor în schimbare,

2006.

Editura Polirom, Iaşi, 1999. 9.

James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial,

Bucureşti, 1993. 10.

Joseph S. Nye jr. Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet,

11.

Lacombe, F. - Rezolvarea dificultăţilor de comunicare – Iaşi, Editura

2005.

Polirom, 2005. 84

12.

Mureşan, Mircea; Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003. 13.

Mioarea Anton, Propagandă şi război. 1941-1944, Tritonic, Bucureşti,

14.

Mihail E. Ionescu, Puterea cuvântului. Propaganda mişcării de rezistenţă

2007.

din România (1940-1944), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2005. 15.

McQuail, Denis ş.a. – Modele ale comunicării pentru studiul comunicării

de masă, Bucureşti, Comunicare.ro, 2004. 16.

Milton, Carmen - Comunicarea prin gesturi şi atitudini - Iaşi, editura

Polirom, 2005. 17.

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene.

(1900-1945), traducere Marius Ioan, Bucureşti, 1998. 18.

România 1941-1945. Războiul din Est şi propaganda, număr special,

Dosarele istoriei An X, nr. 12(112), 2005. 19.

Stanton, N. Comunicarea. Bucureşti: Editura ştiinţă şi tehnică , 2007.

20.

Sburlescu, A., Comunicarea eficientă, Bucureşti, All, 2005.

21.

Şelaru, Vasile, Comunicarea între informare şi manipulare, Bucureşti,

Editura All Beck, 2005. 22.

Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1996.